Microsoft Word (5)

Instituția Publică Liceul Teoretic „Traian”
Redactor: Rusu Nichita,
elev în clasa a XI-a „B”

Cuprins:
1. Umanismul. Context socio-istoric şi particularităţi
2. Manifestări ale umanismului în literatura română: literatura
hagiografică
3. Grigore Ureche, repere biografice.
”Letopiseţul Tarii Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul
anilor şi de viaţa domnilor careia scrie de la Dragoş vodă până la Aron
vodă”
4. Miron Costin, repere biografice.
„Letopiseţul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...”,
”De neamul moldovenilor”
5. Ion Neculce, repere biografice.
”Letopiseţul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat”, ”O samă de cuvinte”
6. Nicolae Milescu Spătaru, repere biografice şi opere reprezentative
7. Dimitrie Cantemir, repere biografice, opere reprezentative.
”Descrierea Moldovei”, ”Istoria ieroglifică”.
8. Iluminismul. Context socio-istoric şi particularităţi
9. Iluminismul românesc. Scriitori şi opere reprezentative. Latinitatea
limbii române argumentată în operele scriitorilor iluminişti
10. Școala Ardeleană
2

Umanismul. Context socio-istoric şi
particularităţi
Context socio-istoric
Umanismul a apărut în perioada Renaşterii, între secolele al XIV-lea şi al
XVII-lea, ca o mişcare culturală şi intelectuală ce a marcat o schimbare
radicală faţă de perioada medievală, dominată de concepţii religioase şi de
autoritatea bisericii. Mişcarea umanistă a fost influenţată de redescoperirea
textelor clasice ale Antichităţii greco-romane, ceea ce a dus la reînvierea
interesului pentru valorile umane şi pentru capacitatea omului de a raţiona şi
de a-şi construi destinul.
Contextul istoric al umanismului a fost favorizat de dezvoltarea oraşelorstat
italiene (precum Florenţa, Veneţia şi Roma), care, datorită prosperităţii
economice, au devenit centre de cultură şi artă. Totodată, invenţia tiparului de
către Johannes Gutenberg, în 1440, a contribuit semnificativ la răspândirea
rapidă a ideilor umaniste în Europa.
Particularități
• Omul- centru al universului, în locul lui Dumnezeu;
• Toleranţa religioasă, ca reacţie împotriva inchiziţiei catolice;
• Redescoperirea valorilor spirituale antice şi traducerea de texte;
• Înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultură;
• Atac împotriva privilegiilor feudale şi a dreptului divin;
• Lupta pentru drepturi democratice şi reforme sociale
Reprezentanții umanismului românesc
• Mitropoliţi: Varlaam, Dosoftei, Simion Ștefan, Antim Ivireanul.
• Cărturarii: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin
Cantacuzino, Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Radu Greceanu, Nicolae
Costin
3

Manifestări ale umanismului în literatura
română: literatura hagiografică
Literatura hagiografică se referă la un gen literar care cuprinde lucrări
dedicate vieţilor sfinţilor, martirilor şi figurilor religioase importante, având
scopul de a promova valori spirituale şi morale. În contextul umanismului
românesc, literaruta hagiografică a evoluat şi a fost influenţată de mişcarea
umanistă, care a încurajat o reevaluare a tradiţiilor culturale şi religioase.
Caracteristicile literaturii hagiografice
în contextul umanismului
1. Revalorificarea tradiţiilor naţionale: Umanismul a pus accent pe
identitatea naţională şi pe cultura românească. Lucrările hagiografice
din această perioadă au reabilitat figuri importante din istoria şi
spiritualitatea română, contribuind la afirmarea valorilor naţionale.
2. Interesul pentru istorie şi biografie: Umanismul a promovat studiul
istoriei şi al biografiilor. În literatura hagiografică, viaţa sfinţilor şi a
martirilor a fost prezentată cu un accent mai mare pe faptele lor,
umanizându-i şi punându-i în contextul socio-cultural al vremii.
3. Elemente retorice şi stilistice: Hagiografiile umaniste au adoptat un
stil elaborat, folosind tehnici retorice şi artistice care reflectă
influenţele literaturii clasice. Aceasta a dus la o mai bună prezentare
a valorilor moreale şi spirituale.
4. Promovarea educaţiei şi a cunoaşterii: Umanismul a susţinut educaţia
ca un instrument esenţial în dezvoltarea individului. Hagiografiile au
fost adesea folosite ca materiale didactice, ajutând la educarea
tinerilor în spiritul valorilor creştine şi naţionale.
5. Dinamica relaţiei dintre sacru şi profan: Umanismul a încurajat o
viziune mai deschisă asupra relaţiei dintre sacru şi profan.
Hagiografiile au abordat teme de interes uman, cum ar fi suferinţa,
iubirea, dăruirea şi sacrificiul, conectându-le la experienţa umană
universală.
4

Exemple de lucrări hagiografice
1. „ Viaţa şi faptele sfinţilor ” de Nicodim de la Tismana
• Nicodim, un călugăr român din secolul al XIV-lea, a
scris această lucrare în care se descriu viaţa şi faptele
mai multor sfinţi, inclusiv a lui Sfântul Nicodim.
Această operă reflectă valorile spirituale şi morale
promovate de umanism, îmbinând elemente de istorie,
legendă şi biografie.
2. „ Patericul românesc ”
• O culegere de poveşti şi învăţături ale călugărilor
români, acest text a fost redactat de-a lungul secolelor
şi oferă exemple de vieţi sfinte şi fapte demne de laudă.
Patericul reflectă idealurile umaniste prin încurajarea
educaţiei, a virtutilor morale şi a unei vieţi dedicate
credinţei.
3. „ Viaţa Sfântului Vasile ” de Varlaam
• Scrisă de mitropolitul Varlaam în secolul al XVII-lea, această lucrare
hagiografică prezintă viaţa şi învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare.
Varlaam combină aspecte teologice cu descrierea virtuţilor sfinţilor,
având ca scop îmbunătăţirea spirituală a cititorilor.
4. „ Povestea lui Horia ” de I. L. Caragiale
• Deşi nu este o lucrare hagiografică în sensul strict al cuvântului, această
poveste are un caracter hagiografic prin reverenţa faţă de figura lui
Horia, un simbol al luptei pentru libertate şi justiţie socială. Caragiale
redă faptele lui Horia într-un mod care îmbină umanismul cu idealurile
naţionale.
5

Grigore Ureche, repere biografice.
”Letopiseţul Tarii Moldovei, de când s-au
descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa
domnilor careia scrie de la Dragoş vodă
până la Aron vodă”
Grigore Ureche (circa 1590-1647)
este considerat unul dintre primii
cronografi ai literaturii române,
recunoscut pentru contribuţiile sale la
formarea unei tradiţii istoriografice în
Moldova. Ureche s-a născut într-o
familie de boieri, fiind fiul vornicului
Nestor Ureche, un apropiat al
domnitorilor moldoveni. Provenienţa sa
dintr-o familie influentă i-a asigurat o educaţie solidă, probabil în Polonia, unde
a învăţat limbile slavonă şi latină, cunoştinţe care l-au ajutat în redactarea
lucrărilor sale.
Ureche a deţinut funcţii importante în administraţia ţării, inclusiv cea de
mare vornic al Țării de Jos a Moldovei, ceea ce i-a oferit acces la arhive şi
cronici de curte. A fost un intelectual remarcabil pentru vremea sa, preocupat
de valorificarea trecutului şi de întărirea identităţii naţionale prin intermediul
istoriei.
6

„Letopisețul Țării Moldovei”
Lucrarea sa fundamentală, „Letopiseţul Țării
Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor
şi de viaţa domnilor careia scrie de la Dragoş Vodă până la
Aron Vodă”, este o cronică istorică scrisă între 1642 şi 1647.
Aceasta acoperă perioada de la întemeierea
Moldovei de către Dragoş Vodă, în secolul al XIV-lea, până la domnia lui Aron
Vodă, în secolul al XVI-lea.
Ureche foloseşte un limbaj accesibil şi narativ, având o viziune umanistă
asupra evenimentelor istorice. Spre deosebire de stilul cronicilor medievale,
care puneau accent pe elementul religios, Ureche descrie evenimentele şi
personajele într-o lumină realistă, reliefând atât calităţile, cât şi defectele
domnitorilor.
Este una dintre primele cronici scrise în limba română, ceea ce face din
„Letopiseţul” o piatră de temelie în literatura română. Folosirea limbii române
în scrierea unui document oficial a avut un rol crucial în formarea limbii
literare române.
Deşi Ureche scrie într-o perioadă în care cronicarii aveau tendinţa de a
idealiza domnitorii, el oferă o relatare destul de obiectivă, criticându-i pe unii
lideri şi lăudându-i pe alţii pentru faptele lor. Această atitudine echilibrată este
un semn al influenţelor umaniste, deoarece Ureche nu prezintă faptele doar
pentru a glorifica figurile istorice, ci pentru a trasa o lecţie morală şi politică.
„Letopiseţul” a fost un instrument important în dezvoltarea unei
conştiinţe naţionale, deoarece pune accent pe unitatea şi continuitatea
poporului român. Ureche subliniază originile comune şi evenimentele care au
contribuit la definirea identităţii naţionale.
Grigore Ureche s-a bazat pe surse orale, documente scrise, dar şi pe
cronici mai vechi, cum ar fi cronici slave, ceea ce i-a permis să reconstruiască
istoria Moldovei într-un mod detaliat şi credibil. Ulterior, cronica sa a fost
continuată şi completată de alţi cronicari, precum Miron Costin şi Ion Neculce.
7

Prin „Letopiseţul Țării Moldovei”, Grigore Ureche a deschis drumul
istoriografiei româneşti, oferind o operă de referinţă care nu doar
documentează evenimentele istorice, ci şi promovează valori morale şi
naţionale. Lucrarea sa rămâne un punct esenţial în istoria literaturii române şi
un model de reflecţie istorică şi literară.
8

Miron Costin, repere biografice. „Letopiseţul
Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...”,
”De neamul moldovenilor”
Miron Costin s-a născut în 1633,
într-o familie de boieri din Moldova,
într-o perioadă în care tânărul stat
românesc era frecvent tulburat de
conflicte politice şi schimbări de
domnie. Tatăl său, Iancu Costin, era un
boier cu relaţii politice puternice şi
educaţie solidă, ceea ce a oferit familiei
Costin o deschidere culturală deosebită
pentru acea perioadă. La vârsta de zece
ani, Miron Costin a fost trimis să
studieze la Colegiul Iezuit din Bar,
Polonia, unde a avut parte de o educaţie
înaltă, fiind instruit în latină, greacă, literatură, retorică şi istorie.
În perioada studiilor sale în Polonia, Costin a fost profund influenţat de
tradiţiile literare şi istorice europene, precum şi de ideile umaniste care se
răspândeau în acea epocă. Lecturile sale includeau operele scriitorilor latini şi
greci, cum ar fi Tacitus şi Titus Livius, şi ale istoricilor polonezi contemporani.
Aceste influenţe l-au marcat în modul de a aborda scrisul istoric şi i-au format
stilul literar.
În 1691, după conflicte politice cu domnitorul Constantin Cantemir, Miron
Costin a fost acuzat de complot şi executat. Moartea sa tragică a avut loc întro
perioadă de instabilitate politică şi a pus capăt unei cariere remarcabile, însă
lucrările sale au continuat să fie copiate, studiate şi apreciate.
9

„Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron
Vodă încoace”
Această cronică a fost scrisă în limba română şi
reprezintă o continuare a „Letopiseţului Țării Moldovei”
de Grigore Ureche, de la finalul perioadei pe care o
acoperă Ureche (începutul domniei lui Aron Vodă, 1595)
până la 1661. Lucrarea acoperă domniile unor voievozi
moldoveni şi evenimente importante, fiind concepută nu
doar pentru a relata faptele, ci şi pentru a analiza
motivele şi consecinţele acestora, un aspect inovator
pentru epoca respectivă.
Miron Costin şi-a început lucrarea în perioada în care era mare vornic,
perioadă în care a avut acces la surse oficiale şi documente. Lucrarea sa a fost
determinată şi de atmosfera politică agitată a epocii, marcată de conflicte cu
Imperiul Otoman, de mişcări de rezistenţă şi de instabilitate internă.
Letopiseţul lui Costin este împărţit în mai multe capitole, fiecare capitol
acoperind o domnie, prezentând nu doar evenimentele majore (bătălii, alianţe,
conflicte cu otomanii), dar şi tensiunile interne şi jocurile politice de la curtea
domnească. Costin înregistrează şi poveşti legate de personalitatea
domnitorilor, de alianţele matrimoniale şi de structura socială a Moldovei.
Stilul literar al lui Costin este unul inovator pentru vremea respectivă,
caracterizat prin claritate şi o construcţie narativă echilibrată. În scrierile sale,
cronicarul foloseşte un limbaj clar, dar sofisticat, marcat de influenţele
educaţiei sale în Polonia, ceea ce îi conferă un ton narativ elevat, dar accesibil.
Adevărata valoare a letopiseţului lui Costin este dată şi de introducerea
analizei cauzale: el nu se limitează doar la relatarea unor fapte, ci analizează
motivele din spatele acestora şi reflectează asupra greşelilor politice,
lipsurilor şi virtuţilor conducătorilor moldoveni.
Costin reuşeşte să evite, pe cât posibil, influenţele subiective, prezentând
faptele cu un ton neutru, chiar dacă uneori lasă să transpară simpatia pentru
10

anumiţi domnitori sau dezaprobarea pentru deciziile altora. El introduce idei
filosofice despre destinul Moldovei şi despre felul în care întâmplările
trecutului influenţează prezentul şi viitorul. Spiritul critic al lui Costin faţă de
anumite domnii sau decizii politice denotă un nivel de maturitate istorică
avansată.
Letopiseţul lui Miron Costin a servit ca bază de inspiraţie pentru alţi
cronicari moldoveni, inclusiv pentru Ion Neculce. Contribuţia sa este esenţială
în păstrarea unei istorii detaliate şi complexe a Moldovei, fiind una dintre
primele opere care îmbină relatările istorice cu reflecţii morale şi filosofice
asupra destinului poporului român.
„De neamul moldovenilor, din ce țară au
ieșit strămoșii lor”
„De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor” este un tratat istoric, etnografic şi
filosofic, scris în limba latină în 1686 şi adresat
cercurilor academice şi nobiliare europene.
Lucrarea a fost o încercare a lui Miron Costin de a
face cunoscută istoria şi originea poporului român,
susţinând cu argumente de origine şi continuitate
faptul că moldovenii, muntenii şi ardelenii
împărtăşesc aceeaşi descendenţă latină, fiind
urmaşii coloniştilor romani din Dacia.
Costin şi-a propus să combată miturile şi opiniile greşite care circulau în
epoca sa despre poporul român, explicând în mod coerent originea acestuia. El
argumentează că moldovenii, la fel ca muntenii şi ardelenii, provin din neamul
romanilor şi că, în ciuda separării geografice şi politice, aceştia au menţinut o
limbă, cultură şi obiceiuri comune.
11

Lucrarea este împărţită în capitole care tratează diferite aspecte istorice
şi culturale ale românilor: originea romană a poporului român, permanenţa şi
unitatea limbii române, obiceiurile şi credinţele comune.
Prin utilizarea limbii latine, Costin şi-a propus să facă cunoscută istoria
românilor publicului educat din Europa. Latinizarea nu a fost întâmplătoare, ci
o alegere strategică pentru a sublinia legătura originară a poporului român
cu civilizaţia romană. Alegerea limbii latine indică şi un demers umanist,
specific cronicilor epocii, care căutau să se legitimeze prin moştenirea
culturii clasice.
„De neamul moldovenilor” este una dintre primele lucrări care susţine
clar ideea unei unităţi etnice româneşti între Moldova, Țara Românească şi
Transilvania, punând bazele unei conştiinţe de neam care a fost adoptată şi
continuată de scriitorii şi istoricii ulteriori. Ideea centrală a lucrării este
aceea că românii sunt un popor distinct în Europa de Est, cu rădăcini romane
şi o continuitate neîntreruptă, iar această identitate comună îi deosebeşte de
vecinii lor slavi şi maghiari.
Lucrarea lui Miron Costin a avut o mare influenţă asupra următoarelor
generaţii de cronicari şi istorici români, stabilind un model de naraţiune
istorică şi de argumentare etnică. Mesajul identitar şi naţional a rămas o
piatră de temelie pentru istoriografia românească, fiind valorificat în secolul
al XIX-lea, când ideile de unitate naţională au prins avânt în cadrul mişcării
de renaştere naţională.
Atât „Letopiseţul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace”, cât şi „De
neamul moldovenilor” reprezintă contribuţii esenţiale ale lui Costin la
literatura şi istoriografia românească. Prin stilul său elevat, prin analiza
detaliată a faptelor istorice şi prin promovarea unei idei de identitate comună,
Miron Costin a pus bazele unei tradiţii cronografice şi a influenţat modul în
care s-a scris şi s-a interpretat istoria românească în secolele ce au urmat.
12

Ion Neculce, repere biografice. ”Letopiseţul
Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”,
”O samă de cuvinte”
Ion Neculce este unul dintre cronicarii moldoveni de seamă, cunoscut
pentru contribuţiile sale literare şi istorice care au
completat şi continuat opera cronicarilor anteriori,
precum Grigore Ureche şi Miron Costin. Lucrările
sale, „Letopiseţul Țării Moldovei de la Dabija Vodă
până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat” şi „O samă de cuvinte,” sunt esenţiale
în istoriografia românească, deoarece aduc
perspective noi, personale şi o abordare narativă
unică, care îmbină relatările istorice cu tradiţiile
orale şi cu o viziune proprie asupra evenimentelor.
Ion Neculce s-a născut în jurul anului 1672, într-o familie de boieri din Moldova,
într-un sat din zona Târgului Frumos, judeţul Iaşi. Provenind dintr-un mediu
nobiliar, Neculce a fost instruit în spiritul cultural al epocii, având acces la
educaţie şi la cercurile politice şi culturale ale vremii.
Neculce a fost activ în viaţa politică şi militară a Moldovei, ocupând funcţii
de răspundere la curtea domnească. A avut o carieră marcată de implicarea în
luptele pentru tron, fiind martor al unor schimbări de domnie frecvente şi
adesea violente. De asemenea, a fost hatman (comandant al armatei
moldoveneşti) sub domnia lui Dimitrie Cantemir şi a luptat în bătălia de la
Stănileşti (1711), alături de Cantemir şi Petru cel Mare, în războiul ruso-turc.
După înfrângerea de la Stănileşti, s-a refugiat împreună cu Cantemir în
Rusia, unde a rămas pentru o vreme. Ulterior, a revenit în Moldova, dar a trăit o
perioadă de tensiuni şi conflicte politice, ceea ce a influenţat inclusiv conţinutul
şi viziunea scrierilor sale istorice.
13

Neculce se remarcă prin cele două lucrări principale: „Letopiseţul Țării
Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”
şi „O samă de cuvinte”. Acestea sunt opere literare şi istorice de referinţă, cu o
notă personală şi inovatoare, combinând istoria cu naraţiunea anecdotică şi
descrierile pitoreşti ale vieţii cotidiene şi politice din Moldova secolului al XVIIlea
şi începutul secolului al XVIII-lea.
„Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija
Vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat”
Acest letopiseţ, scris în română, cuprinde
evenimente din perioada domniei lui Gheorghe Duca Vodă
şi până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat
(1661–1743). Este o continuare a lucrărilor cronicarilor
anteriori şi include o perspectivă personală asupra unor
evenimente semnificative. Lucrarea abordează
schimbările de domnie, conflictele interne şi intervenţiile
externe care au marcat viaţa politică a Moldovei în acea
perioadă.
Letopiseţul lui Neculce se distinge printr-o naraţiune directă şi simplă,
dar plină de însemnătate, în care sunt intercalate detalii despre cultura
populară, superstiţiile şi credinţele oamenilor. Spre deosebire de predecesorii
săi, Neculce îşi permite o abordare mai subiectivă şi o implicare emoţională,
observabilă în judecăţile şi comentariile pe care le adaugă despre faptele
relatate.
Fiind contemporan cu multe dintre evenimentele relatate, Neculce oferă
detalii preţioase şi marturiale, inclusiv despre episoade violente şi trădări
politice. El relatează cu fidelitate ascensiunea şi căderea diferiţilor domnitori,
inclusiv despre Gheorghe Duca Vodă, Dimitrie Cantemir şi Antioh Cantemir.
Neculce prezintă şi aspecte ale vieţii cotidiene, vorbind despre obiceiurile şi
14

mentalitatea locuitorilor din Moldova. O parte din descrieri se bazează pe
experienţa directă a autorului, adăugând veridicitate relatărilor sale.
Letopiseţul lui Neculce este apreciat pentru stilul său simplu şi
accesibil, dar totodată expresiv. În acest sens, opera lui reprezintă un reper
important pentru dezvoltarea limbii române scrise şi a literaturii istorice
româneşti, contribuind la consolidarea limbajului narativ şi la stilizarea
cronicilor. Scrierea lui Neculce reflectă o abordare personală a istoriei şi se
remarcă prin nota sa de autenticitate.
„O samă de cuvinte”
„O samă de cuvinte” este o colecţie de
povestiri şi legende care provin din folclorul
moldovenesc şi din tradiţiile orale. Această
lucrare este o adunare de anecdote şi întâmplări
memorabile despre domnitori, boieri şi oameni de
rând, care ilustrează valorile, obiceiurile şi
superstiţiile oamenilor din Moldova. Lucrarea este
scrisă într-un stil narativ viu şi expresiv, specific
oralităţii.
„O samă de cuvinte” include poveşti şi legende despre viaţa la curte,
obiceiurile populare şi personalităţile vremii. Printre acestea se numără
anecdote despre Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu şi alţi voievozi
moldoveni. Povestirile lui Neculce surprind latura umană a conducătorilor, cu
accent pe fapte de vitejie, momente de slăbiciune sau decizii inspirate de frică
sau dorinţa de a proteja ţara.
Această lucrare este considerată valoroasă atât din punct de vedere
literar, cât şi cultural. „O samă de cuvinte” este o sursă valoroasă de folclor
istoric şi oferă o perspectivă unică asupra vieţii şi mentalităţii oamenilor din
Moldova. Stilul anecdotic, simplitatea limbajului şi caracterul său autentic au
transformat lucrarea într-o operă clasică a literaturii române.
15

Neculce a dorit să îşi transmită observaţiile şi învăţăturile, inspirânduse
din tradiţiile orale şi din istoria contemporană. Povestirile sunt deseori
moralizatoare, prezentând în mod simbolic modul în care oamenii percepeau
ideea de dreptate, curaj şi trădare. Această operă completează şi îmbogăţeşte
„Letopiseţul Țării Moldovei,” oferind context istoric, dar şi o viziune
moralizatoare asupra întâmplărilor.
„O samă de cuvinte” a avut o influenţă semnificativă asupra literaturii
române, în special în ceea ce priveşte perpetuarea tradiţiilor orale şi a
folclorului în scrierile istorice. Lucrarea sa a fost admirată pentru capacitatea
sa de a reda în mod autentic gândirea şi viaţa poporului moldovean, fiind
totodată un exemplu de literatură populară românească adaptată în contextul
cronicii.
Ion Neculce, prin „Letopiseţul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” şi „O samă de cuvinte,” oferă o
imagine completă a Moldovei secolelor XVII şi XVIII, nu doar din perspectiva
evenimentelor politice, ci şi a tradiţiilor populare, a credinţelor şi a valorilor
culturale. Reunind istoria politică cu folclorul, el a lăsat o moştenire valoroasă
pentru istoriografia şi literatura română, punând bazele unui stil literar care a
îmbinat cu succes oralitatea şi scriitura narativă în cultura românească.
16

Nicolae Milescu Spătaru, repere biografice şi
opere reprezentative
Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708) a
fost o personalitate de seamă a secolului al
XVII-lea, cunoscut pentru activitatea sa
diplomatică, culturală şi literară. De origine
moldoveană, a ocupat funcţii importante în
diferite state, dar s-a remarcat în special ca
erudit şi diplomat în slujba ţarului Rusiei,
contribuind semnificativ la dezvoltarea
literaturii şi culturii vremii.
Născut în 1636 în Moldova, Milescu
Spătaru şi-a început educaţia în Moldova şi
ulterior a studiat la Academia din
Constantinopol, unde a dobândit o cultură
vastă şi cunoştinţe în mai multe limbi,
inclusiv greaca, latina şi slavona. După o perioadă petrecută la curtea
domnească din Țara Românească, a fost numit spătar, un titlu important în
ierarhia nobiliară a Moldovei.
Milescu s-a remarcat ca diplomat şi erudit în mai multe misiuni în Europa
şi Asia. În 1675, a plecat într-o misiune diplomatică importantă în Rusia, la
curtea ţarului Alexei Mihailovici. Aici a avut rolul de traducător şi diplomat, iar
cunoştinţele sale în domeniul geografiei şi al limbilor i-au fost de mare ajutor.
În 1676, a fost trimis într-o călătorie faimoasă în China, unde a realizat o hartă
a acestei regiuni şi a întocmit un raport detaliat asupra obiceiurilor, politicii şi
geografiei acestui teritoriu. Această expediţie a devenit celebră şi a contribuit
la reputaţia sa de cărturar.
17

Activitatea sa literară și culturală
Nicolae Milescu Spătaru este cunoscut pentru contribuţiile sale literare,
care includ traduceri, lucrări geografice şi teologice, precum şi o cronică
istorică. A scris şi a tradus în slavonă, greacă, latină şi rusă, având un impact
semnificativ asupra culturii din spaţiul est-european.
„Jurnalul de călătorie în China”- un raport
detaliat despre călătoria sa în China, unde a descris
geografia, cultura şi politica acestei regiuni.
Această lucrare este considerată una dintre primele
descrieri ale Chinei în literatura europeană. Milescu
a documentat obiceiurile chinezeşti, structura
socială şi observaţiile sale asupra imperiului.
„Jurnalul” său a fost o sursă valoroasă pentru ruşi
şi pentru alte naţiuni europene, oferind o imagine
amănunţită despre China la acea vreme.
„Cartea profeţiilor” (sau „Predosloviile”)- aceasta este o lucrare
teologică, în care Milescu a tradus şi adaptat diverse texte religioase. Cartea
conţine predicţii şi interpretări ale Bibliei, fiind destinată publicului creştin
ortodox. Este o contribuţie importantă la literatura religioasă a epocii şi
reflectă erudiţia şi gândirea sa asupra chestiunilor religioase.
„Descrierea Moldovei”- deşi nu este singurul autor care a contribuit la
descrierea acestui teritoriu, Milescu Spătaru a realizat o lucrare geografică şi
istorică despre Moldova. Deşi această lucrare s-a pierdut, se crede că a avut o
influenţă asupra altor descrieri realizate ulterior despre Țările Române.
Traduceri şi lucrări de filosofie morală- a realizat numeroase traduceri
ale unor texte clasice şi religioase, fiind un pionier al literaturii de acest tip în
spaţiul românesc. Milescu a tradus din scrierile lui Aristotel şi a realizat
comentarii teologice, contribuind astfel la păstrarea şi răspândirea culturii
antice şi a ideilor filosofice în Țările Române.
18

Milescu Spătaru a fost una dintre cele mai influente figuri ale culturii
moldoveneşti şi ale culturii est-europene din secolul al XVII-lea. Prin
activitatea sa diplomatică şi literară, a deschis drumuri către Asia şi a stabilit
punţi culturale între Orient şi Europa. Totodată, lucrările sale, precum „Jurnalul
de călătorie în China”, au fost printre primele descrieri detaliate ale unei
civilizaţii îndepărtate, oferind o viziune unică asupra lumii asiatice.
Influenţa lui Nicolae Milescu Spătaru s-a manifestat şi în domeniul
literar şi lingvistic, el contribuind la evoluţia limbii slavone şi la cultivarea
limbii române. Este considerat unul dintre precursorii culturii româneşti
moderne, iar lucrările sale rămân importante pentru înţelegerea istoriei şi
culturii din această perioadă.
19

Dimitrie Cantemir, repere biografice, opere
reprezentative. ”Descrierea Moldovei”,
”Istoria ieroglifică”
Dimitrie Cantemir (1673–1723) este
una dintre personalităţile cele mai
ilustre ale culturii româneşti din secolul
al XVIII-lea, recunoscut pentru
activitatea sa literară, culturală şi
ştiinţifică. Cărturar, domn al Moldovei şi
om de ştiinţă, Cantemir a contribuit
profund la dezvoltarea culturii româneşti
şi la integrarea acesteia în circuitul
valorilor culturale europene.
Născut în 1673 la Silişteni (astăzi
Dimitrie Cantemir, Vaslui), Dimitrie a fost
fiul domnitorului Constantin Cantemir.
Și-a început educaţia la curtea otomană, unde a fost ţinut ca ostatic pentru a
asigura fidelitatea tatălui său faţă de Imperiul Otoman, dar unde a beneficiat
de o educaţie superioară. La Istanbul, Cantemir a studiat filosofia, limbile
clasice şi orientale, istoria şi geografia.
După moartea tatălui său, a fost ales domn al Moldovei în două rânduri
(1693 şi 1710-1711). În timpul celei de-a doua domnii, a încheiat o alianţă cu Rusia
lui Petru cel Mare împotriva Imperiului Otoman, dar după înfrângerea acestei
alianţe în bătălia de la Stănileşti (1711), s-a refugiat în Rusia. Acolo a devenit
consilier al ţarului şi a fost numit prinţ al Imperiului Rus, continuându-şi
activitatea ştiinţifică şi literară.
20

„Descrierea Moldovei”
Una dintre lucrările sale cele mai cunoscute şi
apreciate, „Descrierea Moldovei” (1716) a fost scrisă la
cererea Academiei din Berlin. Este o descriere detaliată
a Moldovei din punct de vedere geografic, economic,
politic şi cultural. Lucrarea este structurată în trei părţi:
• Geografia Moldovei: descrierea caracteristicilor
geografice, reliefului, climei şi resurselor
naturale ale Moldovei.
• Poporul şi tradiţiile sale: descrierea obiceiurilor, tradiţiilor, limbii şi
religiei populaţiei, fiind printre primele încercări de antropologie
culturală din spaţiul românesc.
• Organizarea politică şi socială: detalii despre structura administrativă,
relaţiile sociale şi viaţa economică a Moldovei.
„Descrierea Moldovei” este considerată un text de referinţă pentru istoria şi
cultura românească şi a fost tradusă în mai multe limbi, contribuind la
cunoaşterea Moldovei în Europa.
„Istoria ieroglifică”
Scrisă în 1705 şi publicată postum, „Istoria
ieroglifică” este o operă unică în literatura română,
fiind un roman alegoric-politic. Inspirată de tradiţia
fabulei, această lucrare utilizează animale şi simboluri
pentru a descrie conflictele politice din Țările Române
şi dintre diverse familii boiereşti. Prin alegorii
complexe, Cantemir critică intrigile şi instabilitatea
21

politică din Moldova şi încearcă să transmită lecţii morale şi politice.
„Istoria ieroglifică” este, de asemenea, o operă literară sofisticată din
punct de vedere stilistic şi lingvistic. Folosind simboluri şi imagini animate
(animale şi păsări) pentru a reprezenta personaje reale, Cantemir creează o
alegorie complexă despre viaţa politică şi moravurile societăţii moldoveneşti.
Lucrarea este valoroasă nu doar prin conţinutul său politic, ci şi prin expresia
literară unică, fiind o operă importantă de literatură alegorică şi satirică.
Această lucrare ambiţioasă a fost un efort de a descrie originile şi istoria
poporului român, încercând să demonstreze continuitatea neamului românesc
pe teritoriul fostei Dacii. Cantemir argumentează că românii sunt descendenţii
direcţi ai dacilor şi romanilor, marcând astfel începuturile istoriografiei
naţionale. Lucrarea este considerată un text fundamental pentru dezvoltarea
identităţii naţionale româneşti şi pentru formarea unei perspective istorice
comune.
Opere filosofice și muzicale
Pe lângă lucrările de istorie şi geografie, Cantemir a scris şi tratate
filosofice şi muzicale. Este autorul unor lucrări de teologie, dar şi al unui tratat
despre muzica orientală („Cartea ştiinţei muzicii”), fiind considerat un pionier
al etnomuzicologiei. Această lucrare despre muzica turcească este una dintre
primele încercări de sistematizare a teoriei muzicale orientale, bazată pe
observaţiile sale din timpul şederii la Istanbul.
Dimitrie Cantemir a fost o personalitate erudită, cunoscut şi apreciat în
Europa, membru al Academiei din Berlin şi un promotor al ideilor iluministe.
Operele sale au contribuit la afirmarea culturii româneşti în Europa şi au oferit
informaţii valoroase despre istoria, tradiţiile şi geografia spaţiului românesc.
Cantemir este considerat un precursor al iluminismului românesc şi un simbol
al gândirii ştiinţifice şi culturale din perioada medievală românească.
22

Iluminismul. Context socio-istoric şi
particularităţi
Iluminismul, un curent intelectual şi cultural ce a apărut în Europa în
secolul XVIII, a fost marcat de o serie de idei şi valori care au influenţat profund
gândirea şi societatea.
Context socio-istoric
Iluminismul a fost precedat de Revoluţia ştiinţifică, care a încurajat
gândirea raţională şi observaţia empirică. Figuri precum Galileo Galilei şi Isaac
Newton au pus bazele unei înţelegeri mai profunde a naturii, influenţând modul
în care oamenii percepeau lumea.
În timpul Iluminismului, monarhiile absolute începeau să fie contestate.
Ideile despre drepturile naturale ale individului şi despre guvernele bazate pe
consimţământul celor guvernaţi au devenit tot mai populare, contribuind la
mişcări revoluţionare în Franţa şi America.
Odată cu dezvoltarea economiilor comerciale, burghezia a câştigat
putere economică şi socială. Această clasă emergentă a susţinut valorile
iluministe, promovând educaţia, raţionalismul şi reformele sociale.
Ideile umaniste din Renaştere şi mişcările de reformă religioasă au
pregătit terenul pentru Iluminism. Aceasta a deschis calea pentru o abordare
mai critică a tradiţiilor şi autorităţilor stabilite.
23

Particularități ale Iluminismului
Iluminismul a pus accent pe raţiune ca principal instrument de
cunoaştere. Filosofii iluministi, precum René Descartes şi John Locke, au
subliniat importanţa gândirii critice şi a analizei logice.
Iluminismul a promovat ideea că toţi oamenii au drepturi fundamentale, precum
libertatea de exprimare, dreptul la educaţie şi egalitatea în faţa legii. Aceste
idei au fost esenţiale în dezvoltarea documentelor fundamentale, cum ar fi
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789.
Iluminismul a favorizat o separare a bisericii de stat şi a promovat o
viziune seculară asupra lumii. Aceasta a dus la o mai mare toleranţă religioasă
şi la o reducere a influenţei religiei în sfera publică.
Învăţământul a devenit un pilon central al iluminismului. Filosofii şi
scriitorii iluministi, cum ar fi Voltaire şi Rousseau, au susţinut ideea că educaţia
este esenţială pentru dezvoltarea individului şi a societăţii.
Ideea de progres a fost fundamentală pentru gândirea iluministă. Aceasta
susţinea că omenirea poate avansa şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă prin
raţiune, ştiinţă şi educaţie.
Iluminismul a avut un impact profund asupra dezvoltării societăţii
moderne. Ideile sale au influenţat revoluţiile
din America şi Franţa, au contribuit la
formarea democraţiilor moderne şi au
promovat reformele sociale şi economice în
întreaga lume. De asemenea, a pus bazele
gândirii critice şi a ştiinţei moderne, având
un rol semnificativ în dezvoltarea filosofiei,
politicii şi culturii occidentale.
24

Iluminismul românesc. Scriitori şi opere
reprezentative. Latinitatea limbii române
argumentată în operele scriitorilor iluminişti
Iluminismul românesc, ca şi în alte ţări europene, a fost un curent cultural
şi intelectual care a promovat raţiunea, ştiinţa şi educaţia, influenţând profund
dezvoltarea societăţii româneşti în secolele XVIII şi XIX. Iată câteva informaţii
despre scriitorii şi operele reprezentative ale iluminismului românesc, precum
şi argumentele privind latinitatea limbii române.
Scriitori și opere reprezentative
Eminescu şi iluminismul: Mihai Eminescu este adesea
asociat cu romantismul, dar opera sa are rădăcini în
gândirea iluministă. Poeziile sale, cum ar fi „ Scrisoarea III ”
şi „ Luceafărul ”, reflectă teme iluministe precum
cunoaşterea, natura şi rolul individului în univers.
Nicolae Filimon: „ Ciocoii vechi şi noi ” este una dintre
operele celebre ale lui Nicolae Filimon. În acest roman, el
satirizează viciile societăţii româneşti, aducând în discuţie
teme precum corupţia, moralitatea şi progresul social.
Ion Heliade Rădulescu: Unul dintre cei mai importanţi scriitori
şi susţinători ai iluminismului românesc, Heliade Rădulescu a
scris poezie, proză şi a fost fondatorul primului ziar
românesc, „ Curierul Naţional ”. Lucrările sale, cum ar fi „
Caietul de versuri ”, promovează ideile iluministe şi
necesitatea educaţiei.
25

Mihail Kogălniceanu: Kogălniceanu a fost un politician,
istoric şi scriitor care a militat pentru reforme sociale şi
educaţie. Lucrările sale sunt reprezentative pentru
gândirea iluministă, având un accent pe progresul
naţional şi valorile raţionaliste.
Titu Maiorescu: Chiar dacă a activat ulterior, Titu
Maiorescu a fost influenţat de ideile iluministe. El a
promovat modernizarea limbii române şi a subliniat
importanţa formării culturale şi educaţiei în dezvoltarea
societăţii.
Latinitatea limbii române
Argumentarea latinităţii limbii române a fost un subiect central al gândirii
iluministe, fiind folosită pentru a întări identitatea naţională şi culturală a
românilor. Iată câteva puncte cheie:
Originea latină: Scriitorii iluministi au argumentat că limba română
derivă din limba latină, fiind o limbă romanică. Această legătură a fost
evidenţiată prin studiile lexicologice şi gramaticale care arătau
similitudinile între română şi celelalte limbi romanice.
Resurse lingvistice: Operele iluministe au pus accent pe bogăţia
vocabularului românesc, demonstrând influenţa termenilor latini în
limbajul cotidian. Aceasta a contribuit la formarea unei identităţi
culturale, asociind limba cu moştenirea romană.
Educarea populaţiei: Iluminiştii au promovat educaţia în limba română şi
studierea istoriei limbii, încurajând tineretul să-şi cunoască rădăcinile
latine. Aceasta a fost esenţială pentru întărirea sentimentului naţional.
Literatura şi poeziile: Poeţii şi prozatorii iluministi au folosit elemente
latine în operele lor pentru a sublinia legătura cu tradiţia romană.
26

Lucrări precum cele ale lui Heliade Rădulescu şi Kogălniceanu includ
referinţe la istoria romană şi la influenţele latine.
Critica limbii slavi: O parte din iluminismul românesc a inclus o reacţie
împotriva influenţei limbii slave, accentuând necesitatea purificării
limbii române. Iluminiştii considerau că întoarcerea la rădăcinile latine
este esenţială pentru dezvoltarea unei culturi naţionale autentice.
Iluminismul românesc a fost un factor crucial în conturarea identităţii
naţionale şi culturale a românilor, prin promovarea valorilor raţionale, a
educaţiei şi a unei conştiinţe de sine. Scriitorii din această perioadă au jucat
un rol semnificativ în susţinerea şi argumentarea latinităţii limbii române,
contribuind la formarea unei identităţi culturale puternice şi la dezvoltarea
limbii ca un simbol al unităţii naţionale.
27

Școala Ardeleană
Școala Ardeleană este un curent cultural şi literar care s-a dezvoltat în
Transilvania, în perioada secolului XVIII şi începutul secolului XIX, fiind o parte
esenţială a Iluminismului românesc. Acest curent s-a caracterizat prin
promovarea valorilor naţionale, a educaţiei şi a conştiinţei culturale
româneşti.
Contextul istoric și cultural
Influentele externe: În Transilvania, influenţele iluministe au fost mai
evidente datorită interacţiunilor cu culturile învecinate, în special cu cea
maghiară şi cea germană. Acest context multicultural a contribuit la
formarea unei gândiri critice şi raţionale.
Emanciparea naţională: Scriitorii şi intelectualii din Transilvania au simţit
nevoia de a promova identitatea românească într-un mediu în care
populaţia română era adesea marginalizată. Acest lucru a dus la o mişcare
de afirmare a valorilor naţionale.
Principalele personalități
I. Gheorghe Șincai: Unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai Școlii Ardelene, Șincai a fost istoric,
scriitor şi educator. Lucrarea sa „Istoria românilor”
este una dintre primele încercări de a prezenta istoria
românească dintr-o perspectivă naţională.
II. Samuil Micu: Micu a fost un scriitor şi cărturar care a
contribuit semnificativ la dezvoltarea limbii române.
Lucrările sale au fost orientate spre standardizarea
limbii şi promovarea literaturii române.
28

Ideile promovate
Școala Ardeleană a pus accent pe importanţa educaţiei ca instrument de
emancipare naţională. Cărţile şi publicaţiile din această perioadă erau
dedicate îmbunătăţirii condiţiei sociale şi culturale a românilor.
Un alt aspect important al gândirii Școlii Ardelene a fost promovarea ideii de
latinitate a limbii române. Aceasta a fost utilizată pentru a întări identitatea
culturală românească şi a sublinia legătura cu tradiţia romană.
Scriitorii Școlii Ardelene au căutat să cultive un sentiment de apartenenţă şi
mândrie naţională, în contextul diversităţii etnice din Transilvania. Aceştia au
subliniat istoria şi tradiţiile româneşti ca fiind esenţiale pentru formarea unei
identităţi naţionale coerente.
Impactul asupra culturii românești
Scrierile şi ideile promovate de Școala Ardeleană au fost fundamentale
pentru dezvoltarea literaturii române. Aceasta a dus la o conştientizare mai
mare a valorilor naţionale şi la încurajarea scriitorilor să abordeze teme
româneşti.
Ideile şi valorile promovate de Școala Ardeleană au stat la baza mişcărilor
naţionale din secolele XIX şi XX, având un impact semnificativ asupra
dezvoltării naţiunii române.
Odată cu avansul ideilor iluministe, s-au înfiinţat instituţii educaţionale care
au promovat limba şi cultura română, contribuind la creşterea nivelului de
educaţie în rândul populaţiei româneşti.
Școala Ardeleană a jucat un rol esenţial în dezvoltarea conştiinţei naţionale
româneşti şi a contribuit la afirmarea valorilor culturale şi identitare ale
românilor. Prin promovarea educaţiei, a latinităţii limbii şi a identităţii
naţionale, acest curent a avut un impact profund asupra evoluţiei culturii şi
literaturii române.
29