google-zavaidoc-in-anul-iubirii-de-doina-rusti

Doina Ruști
Zavaidoc în anul iubirii
Editura Bookzone, 2024
1. Când a oprit trenul în Gara de Nord, credeam că sunt vindecată. Vedeam
pantofii cu baretă, ciorapii de mătase lucind pe pulpe înalte, rochiile care se mișcau
în mers ca niște flori de mac, pregătite să zboare, și căpătam în mod firesc o
încredere în mine pe care n-o mai avusesem de multe luni. Nu ridicam ochii, nu
priveam cerul, ci înaintam pe stradă dusă de vânt. Venisem cu un plan, dar, în loc
să mă țin de el, am derapat. Chiar din prima zi am făcut pasul greșit care te duce
în iad.
Și de-ar fi fost doar un pas! Viața mea a fost plină de greșeli și de visurile mele s-
a ales praful. Am avut o singură mare realizare, în care am închis pentru totdeauna
povestea mea de iubire, ochii singurului bărbat adorat și pierdut.
De ce scriu? Pentru că numai asta mi-a mai rămas. Scrisul și franceza inutilă, în
care mă închid ca într-o sticlă de opium. Când eram la Paris, treceam adeseori pe
lângă o cafenea cu perdele trandafirii, iar prin subțirimea lor vedeam un balon de
sticlă, îmbietor, pe jumătate plin cu lacrimi de crocodil, cum scria și pe etichetă,
iar eu mă visam înotând în apa din sticlă, pentru a-mi recăpăta energia și speranța
pierdută. Eram nedespărțită pe-atunci de un amic, un bucureștean pe nume
Alfred, care, nu știu de ce, se lipise de mine. Cu el treceam pe lângă vitrină și
zicea că în subsolul cafenelei se fumează opium:
— E un loc pentru visători, Matilda, trebuie neapărat să vii acolo într-o dupăamiază
ploioasă și n-o să-l mai uiți.
Dar nu aveam nevoie să intru ori să cobor în subsol, ci era suficient să privesc
sticla și să-mi închipui cum mă scufund, cum înot în suferința unui biet crocodil
mort demult. Alergam dimineața spre facultate și, când ajungeam în dreptul

vitrinei, încetineam, aruncam o privire și deja vedeam mesele, ceștile de cafea și
chiar subsolul cu fumători, chiar dacă nu intrasem acolo vreodată, iar mai târziu
mi-a rămas doar imaginea sticlei, în care m-am refugiat mult timp după aceea.
De câte ori mi-a fost rău, m-am aruncat în sticla asta, care a continuat să existe
prin mine până în ziua de azi, cu perdelele, cafeneaua și misteriosul subsol. Sticla
asta a fost Parisul meu aproape tot restul vieții.
În ziua de decembrie, când am coborât pe peron, Parisul era departe, iar eu eram
convinsă că viața mea e aranjată la milimetru. Am urcat în mașină, m-am afundat
în plușul banchetei și am așteptat să ajung în strada Boteanu, de unde începea
pentru mine o nouă viață, calculată timp de o lună.
De fapt, tot semestrul întâi s-a învârtit în jurul acestor planuri amănunțite.
În urmă cu câteva luni, eram distrusă, iar tata m-a urcat în tren cu lacrimi în ochi:
— Du-te, Matilda, și să nu te mai întorci, te rog!
Mi-a rămas în minte silueta lui pe peron, cu pălăria neagră trasă peste urechi și
poate de aici și legătura mea cu gările, mai ales cu peroanele, care, dacă mă
gândesc bine, chiar au fost adevărata mea casă. Când mă întreabă cineva „ai fost
în cutare oraș?” ori „pleci undeva?”, imediat mă gândesc la tata, cu pălăria lui
neagră, micșorându-se lângă tren.
Și totuși am avut și momentele mele bune, mai ales la Paris, și de multe ori m-
am gândit că poate tata avea dreptate și nu trebuia să mă mai întorc. Dar
semestrul ăla, întins între pălăria care dispărea pe peron și momentul în care am
coborât în Gara de Nord, cu un plan ferm în minte, ei bine, cele peste o sută de
zile au însemnat pentru mine căutarea metodică a unei ieșiri.
Tot anul a fost greu, venit după vacanța de coșmar, din al doilea an al studenției
mele. Greu și frumos.
2. Diminețile mi le petreceam la facultate, unde începusem să mă plictisesc. Dacă
cineva n-are pe lume nici talent și nici curiozitate, îl rog să se înscrie la Litere și
va avea parte de niște prelegeri fără culoare. Un tip gomos povestește despre ceau
scris alții, iar studenții, destul de numeroși, de altfel, repetă ca papagalii,
umflându-se în pene. Deși primisem bursă și inițial eram hotărâtă să-mi iau
diploma, nici măcar la cursul de filozofie, care mă atrăsese la început, nu mai
aveam chef să mă duc. Și asta pentru că între timp îl descoperisem pe Piéron și
nu știam cum să fac să mă transfer la institutul lui, nou-înființat. Dacă aș fi cerut
la minister transferul bursei, cred că mi-ar fi tăiat-o și pe-aia, care și-așa era mică.

Mai ales că începuse așa-zisul scandal al nevestelor. Cred că erau vreo două mii
de studenți români la Paris, unii rămași din timpul războiului, care profitaseră de
burse mari, de peste șapte sute de franci, apoi ceruseră aceeași sumă și pentru
neveste, pe motiv că nu puteau să învețe dacă nu aveau familiile cu ei. Unii
făcuseră între timp și copii și erau hotărâți să fie studenți tot restul vieții. Mi se
părea aberant că nimeni nu contesta dreptul nevestelor de a avea bursă, încât
ajunsesem să-mi fac planuri de măritiș, pentru a primi și eu banii. Încă Alfred
zicea: „Te-aș lua eu, dar nu sunt bursier, așa că ies din discuție.”
Era al doilea an la Paris pentru mine și locuiam cu Fanny, o fată care studia științele
și care, cel puțin în ochii mei, era genială. Ea găsise un apartament în rue de
Châtaigniers, de unde eu alergam dimineața nu la cursurile pe care le aveam în
orar, ci la Piéron, în amfiteatrul semiobscur, unde mereu era câte o proiecție.
Cursul lui m-a pus pe picioare și mi-a limpezit gândurile, mai ales după vacanța
de coșmar pe care o avusesem. Mă gândesc și acum că fără el poate viața mea ar
fi fost și mai sumbră. Era un tip cult, ale cărui cuvinte îți intrau drept în creier, ca
să-ți refacă ecuația vieții. Cartea lui, de care nu mă despărțeam nici noaptea, o
socotesc, chiar și-acum, drept cea care mi-a deschis ochii. La Psychologie du Rêve
au pont de vue médical, așa se numește, scrisă în colaborare, dar celălalt autor
nu e așa cunoscut.
Eram foarte tulburată atunci și aveam niște vise care mă făceau terci. De la omul
ăsta am înțeles că sursa cea mai generoasă a monștrilor și a fricii este vinovăția
și-am început să-mi notez visele și să caut mecanismele lor, care duceau invariabil
spre Traian, spre drama și marele meu păcat.
Visam deseori un șarpe imens, care apărea instantaneu lângă mine, aproape de
gură, de ochi, fluturându-și limba lângă ureche. Urlam în somn și săraca Fanny
încerca să mă calmeze dându-mi un pahar cu lapte, care mie însă îmi făcea rău,
și treptat mi-am adus aminte că o superstiție din copilărie spunea că șarpele
trebuie hrănit cu lapte; or, eu nu voiam să-l hrănesc, ci să-l extermin, să nu mai
rămână din el nici măcar amintirea. Piéron îmi spunea: „Draga mea Matilde, mai
întâi trebuie să găsești sursa și apoi s-o elimini.” Iar sursa asta lua diverse forme,
pe care începusem să le analizez la milimetru, separând firele sexualității de
ipocrizia șarpelui biblic. Deși acum știu că sunt două fețe ale aceleiași situații.
Dincolo de șapele ăsta era frica mea, că-l lăsasem să se apropie, vinovăția de a fi
deschis poarta, toate micile detalii de dinainte de întâlnirea cu el. Nicio bestie nu

prinde ființă fără complicitatea unui om, de care apoi depinde și pe care îl ia în
primire, pentru că acea bestie nu are de-ales.
Pe la sfârșitul lui noiembrie a venit vestea că a murit mătușă-mea Adeline, care
îmi lăsase casa și o sumă frumușică de bani. Îmi părea rău, fusese mătușa mea
preferată și-am și plâns. Dar nu puteam să ignor un viitor în care șarpele începea
să pălească. Încet și sigur, se desena un plan, mai exact planul meu capital.
3. În decembrie am plecat spre București, unde Alfred îmi închiriase o cameră
decentă, pe strada Boteanu.
— Ți-am găsit ceva ce nici nu visezi, mi-a zis el, cu intrare separată, din stradă.
Și-așa era, cea mai ieftină locuință din câte avusesem, închiriată pe trei luni, căci
mai puțin nu se putuse, deși planul meu cerea cel mult o lună, de la Crăciun până
pe la finele lui ianuarie. Apoi intenționam să mă întorc la școală și să-mi iau
diploma.
În primul rând trebuia să mă abțin, să nu mă duc în niciun caz la Traian. Orice
abatere de la plan putea să-mi fie fatală, iar eu presimțeam că n-o să am o a doua
șansă. Dar cum puteam să nu-l văd, când mă gândisem la el trei luni, visând șerpi
și audiind cursurile lui Piéron, mentorul meu?
Am ajuns în strada Boteanu, Alfred a plătit mașina și-am coborât. Clădirea era
impozantă și avea mai multe intrări, între care una aproape dosnică: o ușă îngustă,
camuflată de un arțar. Cu siguranță, acolo fusese o cușetă de portar sau un
depozit. O cameră mai mică nici n-am văzut, dar costase exact cât puteam să
ofer. Înăuntru era un pat îngust și un lavoar. În schimb, fereastra era destul de
largă și dădea în grădină. Pe acolo aruncam ligheanul cu apă, pe acolo săream ca
să ajung la closet. Cam asta era tot.
— Oricum, ai zis central, ieftin și doar pentru o lună. Eu zic că te descurci, iar de
Crăciun, ca să nu te simți singură, te invit la ai mei.
Alfred s-a dovedit un om important pentru mine, cu toate că relația noastră atârna
doar de un fir, și acela plăpând. Invitația m-a ispitit, plus că se închegau și alte
dorințe, și-am făcut prima abatere de la plan, promițându-i că voi petrece
Crăciunul cu familia lui. Și în acea zi s-au schimbat multe, în primul rând planul și
prioritățile mele de-atunci.
— Dar te rog să nu mă prezinți ca prietenă sau mai știu eu ce.
— Dar atunci cum?

— Aș prefera să nu-mi spui numele, mă refer la cel de familie. Prezintă-mă ca
prietena lui Fanny și atât.
Nicăieri nu e mai bine ca în București, mai ales iarna, când se apropie sărbătorile
și bulevardul Elisabeta se umple de culori și de cântece. Nici la Paris n-am auzit
atâtea voci duioase și melodii care îți rămân în minte fără să le mai poți scoate
zile întregi. În multe privințe are ceva din Paris, o dulceață și o nostalgie care te
aruncă în sticla mea, cu lacrimi de crocodil. Dar, spre deosebire, la București mai
e ceva: o încredere pe care o capeți de cum ai pus piciorul în Gara de Nord, o
exuberanță care vine din afișele multe de pe bulevard ori din baloanele care se
ridică periodic pe diferite străzi, habar n-am de ce. Ca să nu mai vorbim despre
parfumuri ori despre mirosul discret de fum și de vin.
În zilele următoare m-am văzut cu Fanny, venită să-i arate profesorului ei ce
descoperise, un tip umflat, pe care cred că-l durea în fund de cercetările eiAm
colindat pe străzi și-am trimis telegrama prin care anunțam că vin după Crăciun
să-mi ridic moștenirea rămasă de la tanti Adeline, îngerul meu păzitor.
Bineînțeles, mă gândeam la Traian, în primul rând. Dar și acasă; mi-era dor de
mama, de tata, cu pălăria lui neagră. Le promisesem însă că n-o sămă-ntorc. –
„du-te, Matilda, și să nu te mai întorci”, așa îmi spusese tata – și-ar fi fost o
nemernicie din partea mea să le deschid ușa, să le trec pragul, prefăcându-mă că
totul este normal.
În ziua de Crăciun, am bătut împreună cu Fanny la ușa lui Alfred, care avea o
ditamai căsoaia la bulevard, cu slugi și masă încărcată cu delicatesuri cum nu mai
văzusem.
Am intrat în salon și m-am așezat pe un scaun. Zâmbeam, dar cumva mi se
astupaseră urechile și păream idioată, încât Fanny a început să vorbească, doct și
grav, cât să abată atenția de la mine, de la fața mea, pe care cred că se vedea
limpede că mă abțineam să nu plâng. Sfaturile profesorului Piéron se spulberaseră,
fusese nevoie doar de un strop de sclipici, de un pumn de confetti, pentru ca eu
să cad în sticla mea, din cafenea cu perdele trandafirii.
Și-atunci a intrat el.
4. Prima întâlnire a fost de foc. Auzi despre dragoste la prima vedere și-ți vine să
zâmbești, îți trec prin minte oameni singuri și disperați. Poate că eram vulnerabilă.
Poate că aveam nevoie disperată de dragoste. Întâlnirea cu el a fost ca o atingere,
ca o exaltare injectată în venă. Era luminos, răspândea în jur fericire și liniște,

făcându-te să-ți dorești un singur lucru, și anume să-i fi devotată până la capătul
vieții. Iar când a deschis gura, deja mă risipisem în mii de scântei. Ică Teodorescu,
a zis el, iar mie numele mi s-a întipărit pentru totdeauna în suflet. Îl vedeam scris,
mă vedeam scriindu-l pe ziduri, îl vedeam întipărit pe tramvaie și strigat de sute
de guri. Eram acolo, într-un viitor doar al meu și al lui. Era absurd, dar nu puteam
să cobor din ziua de vară care se desena în imaginația mea.
Habar n-am despre ce s-a vorbit acolo. Știu sigur că, deși el vorbea cu Fanny
despre ploi artificiale și descoperiri care vor schimba viitorul, ochii lui erau în ochii
mei, iar eu nu puteam să-mi mut privirea în altă parte. Cu fiecare cuvânt, ieșeau
pe gura lui niște ființe mici și invadatoare, de care știam prea bine că n-o să mai
scap.
Chiar din acea seară am aflat că e cântăreț. Ne-a invitat la spectacol, dar luasem
bilete la Suflete tari, despre care se vorbea mult, chiar și printre studenții români
din Paris. N-am înțeles nimic din spectacol și-am rămas și cu o aversiune pe viață
față de teatrul lui Camil, devenit automat obstacolul, bariera dintre mine și
bărbatul fermecător care îmi luase tot ce aveam.
Stăteam în cămăruța minusculă din strada Boteanu și încercam să mă gândesc la
Traian și la plan, dar vocea bărbatului abia cunoscut îmi rămăsese în creier ca o
apă fierbinte pe care o mână răuvoitoare avea misiunea să mi-o toarne cu pâlnia
în bulbul rahidian.
Totuși încercam să mă țin tare. Am scos adresa pe care mi-o dăduse Alfred și l-
am căutat pe omul care mă putea ajuta cu planul meu și cu Traian și care devenise,
prin aceasta, cheia acțiunilor viitoare. Nu mi-aduc aminte cum am ajuns acolo,
dacă era cald sau frig. Am citit numele străzii, am citit numărul și am sunat lung,
enervant. Dar n-a răspuns nimeni. Probabil era plecat, normal, erau sărbătorile.
O voce de la casa de-alături mi-a spus că se mutase de-acolo. Nici măcar n-am
apucat să văd cine vorbise, am zărit doar perdeaua care se mișca la etaj, am văzut
cum se închide fereastra: „S-a mutat. Nu mai locuiește aici.”
Vocea se topea ca un fulg, iar de pe străzi se auzeau colinde și lăutari; uneori îmi
ajungeau în ureche un clinchet de clopoțel, o melodie emfatică de pe o placă de
patefon și vocea lui, foarte aproape de mine, făcându-mă să întorc capul și să
primesc arsura dezamăgirii.
Nu puteam să cad în sticla cu lacrimi.
Am urcat în tren și, ca să câștig timp, am pornit spre orășelul în care trăise tanti
Adeline, ca să rezolv treaba cu moștenirea, ceea ce s-a dovedit greu și în cele din

urmă insuportabil. Casa era neschimbată, cu mica grădină de trandafiri și banca
de lemn. Ultima oară fusesem acolo vara trecută, iar lucrurile păreau neschimbate
și tanti Adeline, sora mamei, continua să plutească chiar în antreu. Cum am
deschis ușa, am dat de ea, de parfumul lăsat în urmă, și, deși știam foarte bine
că e îngropată și pe cale să putrezească, am început să vorbesc cu ea, să-i
povestesc lucruri, pe care oricum nu puteam să le spun nimănui. Am cercetat
casa, care era mică: dormitorul ei, cu icoana deasupra patului, și salonul micuț,
încărcat de mese și scaune, de covoare îmbibate cu praf. În bucătărie era totul
strâns, semn că mama trecuse pe-acolo. Am deschis câteva casete, unde își ținea
mărgelele de pe vremuri, apoi am scotocit șifonierul, pipăind hainele, amintindumi
când o văzusem îmbrăcată cu o rochie, cu o jachetă sau cu un șal. Printre
lucrurile ei am dat de un mantou de astrahan, care părea încă bun, iar la frigul
care se lăsase mi-a prins foarte bine. Strângeam haina pe mine și, cu toată
durerea pe care mi-o lăsase în suflet moartea mătușii, veneau spre mine valuri
calde, dar nu ieșite din haină, ci din silueta bărbatului care se lipise de mine. Cum
puteam să rememorez trecutul și să fiu în același timp într-un viitor improbabil?
Am plâns în fotoliul de lângă geam, unde de atâtea ori mâncasem împreună
prăjitura cu nucă, pe care nimeni nu știa s-o facă așa cum o făcea ea. Micuță,
singură toată viața, exact așa mă vedeam, o umbră a lui tanti Adeline, trecând
plictisitor de încet printr-o viață făcută din prăjituri și trandafiri. Fără el. Plângeam
și nu eram în stare să mai separ lucrurile, nu știam dacă plâng după Adeline sau
după un bărbat pe care îl consideram pierdut, intangibil, dar de neșters din istoria
mea.
Notarul era în vacanță, biroul de la primărie, de unde trebuia să scot actul de
moștenire, era închis.
— Cel mai bine reveniți după Sf. Ion, mi-a zis portarul, singurul rămas în clădire.
Lumea e în vacanță, domnișoară!
Vorbea fără răutate, iar eu am făcut cale întoarsă, înfășurată în paltonul de
astrahan care purta încă parfumul lui Adeline.
Orice încercam să fac, ajungeam iar în strada Boteanu, unde deja creștea umbra
unui bărbat, în cel mai nepotrivit moment al vieții mele.
Dar nu aveam decât să aștept până când treceau sărbătorilor. Mi se părea un timp
lung și pierdut – până pe 8 ianuarie, puteam să și mor. Planul meu, atât de bine
gândit, se cam dilatase, arăta acum ca un șarpe care înghițise un bivol.

5. Recunosc, am făcut primul pas, deși nu unul cu urmări clare. L-am căutat la
teatru, dar, spre mirarea mea, nu-l știa nimeni.
— Ică Teodorescu? s-a mirat portarul. Nu știu, n-am auzit.
Eram dezamăgită, mă gândeam că poate este figurant ori mașinist.
Între Crăciun și Anul Nou, bucureștenii plecaseră in corpore, poate că și el era dus
la munte sau poate că avea familie și obligații. Dacă era însurat? Îl vedeam făcând
pași mici, ținând de mână un copil și mă podideau lacrimile, iar ca să uit, o luam
pe străzi, căutând oameni la care mă puteam duce, cu toate că nu erau decât doi:
Fanny și Alfred, doi prieteni care aveau viața lor, planurile lor, care nu mă
includeau în niciun caz.
Fanny ura sărbătorile, așa că s-a întors la Paris înainte să-i arăt haina de astrahan.
„În vacanțe”, zicea ea, „toate laboratoarele sunt libere și pot să lucrez în liniște.”
Iar pe Alfred nu-mi venea să-l caut. Cum era să sun, de exemplu, la ușă și să iasă
cineva din familie, soră-sa, care cred că era încă în cursul inferior și mirosea a
cerneală, și să-mi spună: Alfred nu e acasă ori, și mai și, să mă întrebe ce treabă
am eu cu el?!
Am intrat la un film, am privit pereții din cămăruță, am descris grădina,
propunându-mi să trimit textul la revista Gândirea, care era pe atunci preferata
mea.
Înainte de Revelion, Alfred a trecut pe la mine și m-a întrebat dacă nu vreau să-l
petrecem împreună. Era un pic stânjenit și pentru o clipă m-am gândit că poate
încearcă să-mi facă avansuri, gând spulberat repede. Prietenia noastră era
ciudată, observasem demult. Nu pot să spun că mi-era ca un frate, dar era
persoana pe care o consultam în orice chestii tâmpite, de la ce rochie să pun
pentru conferința cutare la ce cărți merită cumpărate. Mai ales ne plăcea să
tăndălim prin Jardin du Luxembourg și să ne dăm cu părerea despre trecători, iar
uneori mă uimea prin amănunte, mai ales când reconstituia lumea câte unui
bărbat care trecea cu pălăria pe ochi:
— Uită-te la ăsta, Matilda, săracul, e în căutare, și-a pus toate speranțele în pălăria
asta de două sute de franci!
Dar acum nu mi se părea că e o vizită oarecare, era un pic protocolar și un pic
fâstâcit.
— Am luat o masă la Carpați, aici, pe bulevard, lângă noi, mi-a spus el, și am
păstrat un loc pentru tine.
— Vine și familia ta?

A râs. Bineînțeles, era absurd. Doar că n-aș mai fi suportat încă o întrevedere cu
familia aia, de oameni cam prea cercetători. Mai ales maică-sa avea niște ochi
care-ți făceau curățenie și prin pipotă și prin mațe.
Am alergat la baia din Griviței și m-am aranjat cât de bine am putut. Mai ales
părul mi-l spălam greu și nu-mi venea să mă tund ca toate mandravelele, cu
breton și bordură care-ți taie obrazul. Oriunde mă uitam în anul ăla, vedeam
aceeași coafură și mi se făcea rău. Pe atunci mă spălam cu șampon „Cleopatra”,
astăzi dispărut fără urmă, și stăteam acolo, în salonul băii, până mi se usca,
pieptănându-mă fără întrerupere, încât după vreo oră arăta ca mătasea. Îmi
ajungea aproape la genunchi și îl purtam strâns la spate, rulat pe eșarfă, dar în
părți aveam șuvițe scurte, încât nu-ți dădeai seama dacă sunt tunsă sau nu.
Fruntea era liberă, niciodată n-am suportat bretoanele sau buclele căzute pe un
ochi, ci am purtat cărare pe mijloc de când mă știu, cu părul pliat bine pe lângă
frunte, încât mi se așeza ca lumea eșarfa, mai ales un șal gri, din charmant
imperial, care părea din argint.
De cum am pus piciorul în restaurantul luxos, mi-am dat seama că acolo mă
aștepta cineva. O emoție tâmpită a pus stăpânire pe mine.
Alfred nu era singur, ci cu un prieten, pe care îl știam din vedere, un anume Vidră,
care, deși nu studia nimic, se învârtea prin cercurile studențești de la Paris. Purta
niște eșarfe roșii, mai mult batiste, înfășurate în jurul gâtului, incredibil de lung și
subțire, și făcea caz de dreptatea socială și de alte tâmpenii stângiste, dar se cam
fandosea boierește și, dacă îi dădeai doi lei, nu mai scăpai de el, se lipea de tine
ca musca. Prietenia dintre cei doi mi-a rămas învăluită în ceață multă vreme, până
în acea seară, în care am observat că la un moment dat se țineau de mână. Eram
cam stingherită și nu-mi luam ochii de la mica scenă, aranjată cu ghirlande și
lumânări. Așteptam. Și n-a fost degeaba, pentru că a apărut el.
6. Șocul a fost puternic. În primul rând că arăta diferit de cel care toată săptămâna
îmi crescuse în minte. Purta o haină subțire, ceva între bumbac și mătase, cu
batistă în culoare. Fața îi arăta și mai luminoasă, iar ochii erau imenși. A spus
ceva, iar vocea s-a revărsat printre mese. Pe-atunci nu erau microfoane, dar el
nici n-avea nevoie și poate că era adevărat ce-am auzit după aceea, că avea patru
plămâni, pentru că fiecare sunet părea aruncat ca o ploaie, cu ecou cald și egal.
Spunea ceva, iar cuvintele îți ajungeau în ureche împachetate în petale de flori,

ca după aceea să rămână acolo și orice mai auzeai ulterior erau doar șoapte
secundare și neimportante.
A vorbit și, pe măsură ce spunea cuvintele de bun-găsit, își rotea ochii pe la mese.
I-a făcut un semn mic lui Alfred, a trecut cu privirea peste Vidră și-ajungând la
mine, n-o să mint, mi s-a părut că înflorește de bucurie. Poate chiar era fericit să
mă vadă. A și început să cânte, aducând cuvintele din imensitatea lumii lui
nevăzute. Dragostea e ca și-o râie, te mănâncă și-n călcâie. Asta a cântat la prima
noastră întâlnire, care era pe cât de întâmplătoare, pe atât de programată, pentru
că undeva, deasupra orașului, dorințele noastre rămăseseră împreună de la
Crăciun, își făcuseră deja jurăminte și își dăduseră întâlnire la restaurantul Carpați.
Avea dreptate profesorul Piéron: există o lume mai presus de conștiință, un spațiu
al gândurilor genuine, în forma lor neconturată, de embrion care își așteaptă
rândul, trimițând din când în când câte un semn. Unele apar în visele nopții, iar
eu, fără să-mi dau seama, mă așteptasem să-l revăd, îl căutasem, cu intuiția că
ne vom întâlni. Oare știa că întrebasem de el la teatru? Mi-era groază acum, n-aș
fi vrut să afle vreodată. Și cred că nici nu erau șanse.
În noaptea aia, când ne pregăteam să intrăm în infamul an 1923, am înțeles că el
era pentru toată lumea doar Zavaidoc, nume fără înțeles pentru mine, unic, plebeu
la prima vedere, dar cu un potențial uriaș, pe care personalitatea lui l-a valorificat
la maximum. Din orice nume ar fi făcut marcă și blazon și doar hazardul a ales ca
acest nume să fie Zavaidoc. Oricum, nu i-am spus așa. Pentru mine avea să
rămână Ică, Il Canto sau Icar.
Era înainte de miezul nopții, iar restaurantul se ridicase în picioare. O boare
nelumească ne făcea pe toți să ne lipim de el și deja începuse să-mi fie teamă că
se va termina acea noapte, căzută din sticluțele unui magician.
La pauză a venit la masa noastră și-a spus:
— Dacă știam că veniți aici, cântam toată noaptea.
Ne vorbea tuturor, dar se uita la mine, iar eu l-am întrebat cu o voce cam
pedagogică:
— Și unde vă ducețiîn contiunuare?
— Pe Dorobanți, la Șosea și la Borțoasa, spre ziuă.
Ce n-aș fi dat să-l ascult în continuare, lipită de el, încălzită de carnea lui, dar, în
loc de asta, am spus politicos:
— Mi-ar fi plăcut să fiu în toate aceste locuri.

A zâmbit, ca și cum nu m-ar fi crezut, și a cântat mai departe, aruncând spre mine
cuvinte care aveau să mă urmărească și să se așeze într-o poveste, pe care n-am
putut s-o scriu vreodată, deși sunt sigură, chiar și acum, că acesta a fost scopul
întâlnirii mele cu el.
Lumea începuse să lălăie pe la mese, iar el a preluat imediat comanda – un cântec
pe care aveam să-l mai aud după aceea și care venea din subterane, de la strămoși
necunoscuți: Foaie verde și-o sibică, Ionică, Ionel, te-am iubit dă mititel. Scotea
chiote, îngânate de toată lumea, care intrau ca tirbușonul în tine. O imagine mi s-
a întipărit în minte și, chiar și-acum, după atâția ani, o văd aievea, ca pe casa
noastră posibilă, din sticlă și fum, prin care lumea pare fermecată și cuminte. N-
am mai auzit nicăieri ceva similar și mi-era jenă să recunosc că mă mișcase
imaginea asta, care n-avea strop de literatură: Geaba ai casă de sticlă, dacă n-ai
și ibovnică. Nimic nu suna literar. Muzica lui era pentru ascultat și-avea pentru
mine o forță orfică. Cuvintele nu contau. Sau așa aveam atunci impresia.
Nu cred că se făcuse 11.30 când a încheiat cu urările de an nou. Cineva îi adusese
haina, iar mie mi se rupea inima. Mă și gândeam să plec pe străzi și să primesc
anul pe unde se nimerea, când a apărut lângă mine și mi-a oferit brațul:
— Hai să mergem, mi-a spus.
Iar mie nu mi-a venit să cred și am plecat fără să spun la revedere și fără să-i
mulțumesc lui Alfred că mă adusese acolo.
A fost singurul revelion pus pe lista amintirilor mele. Am început anul la Vișoiu, în
Dorobanți, printre artificii și petarde, amețită de șampanie, sărutându-mă lung,
pe buze, cu gândul că așa o să-mi meargă tot anul. Primul sărut, atât de prețuit,
pentru mine chiar a fost primul și, cu toate că știam că e și șarpele acolo, nu-mi
mai păsa. Eram în stare să renunț la viață și la tot, iar în urările generale, în ciuda
dopurilor de șampanie care săreau și a vocilor care strigau nebunește, în
întâmpinarea acelui an, rămas singular, aș fi acceptat orice, l-aș fi lăsat să-mi rupă
chiar acolo rochia de pe mine și nu mi-ar fi păsat o clipă. Stăteam lipită de el și îi
auzeam respirația plină de șoapte, ca un tors de pisică. Mă așteptam să fugim în
lume, mă și vedeam mototolind cine știe ce cearșafuri, în mansarda lui din
bulevard, dar în realitate am urcat imediat în mașină, ca să nu întârzie la următorul
restaurant, unde lumea îl aștepta și deja îi strigau numele. Din toată noaptea miau
rămas în minte în primul rând drumurile dintre locurile unde-a cântat, scurte
mi s-au părut, cu noi pe bancheta din spate, într-o îmbrățișare pe care o
presimțeam fără capăt, fără deznodământul sperat. Mă ținea cu un braț petrecut

pe sub haina mea moștenită și mă strângea ca să nu mă scape, iar cu celălalt
încerca să-mi scoată șalul, iar mie nu-mi păsa, deși știam că în curând avea să mi
se dezlege părul și o să arăt ca scăpată de la nebuni. Când am intrat în ultima
cârciumă, nici nu mai știu prin ce cartier, aveam părul despletit, ieșit un pic pe
sub poala paltonului, și mi-am dat seama că mulți ochi erau pe mine și nu-mi
venea să-mi scot haina. M-am strecurat la toaletă, m-am aranjat și, privindu-mă
în oglindă, am auzit un sâsâit fin și-am știut că șarpele se întorsese, era acolo,
pregătit să-mi cânte în ureche.
M-am întors în restaurant, iar el era acum un bărbat care-și revărsa vocea peste
capetele petrecăreților, care lălăiau alături de el. I-am făcut un mic semn de adio
și-am ieșit în stradă, fără să știu unde sunt și în ce direcție urmează s-o iau. Era
dimineață, se revărsau zorii primei zile din an. Am oprit o mașină de stradă, fugind
mișelește, ca o cenușăreasă care până atunci se destrăbălase cu un bărbat abia
cunoscut, iar acum se grăbea să dispară în cețurile unei lumi cenușii.
Este un foarte frumos roman de dragoste. Este un policier scris în
conformitate cu toate regulile genului. Cu o bună administrare a suspansului
Dar este deopotrivă o imagine, o fotografie a României interbelice din anul de
graţie 1923. Anul în care se cam închiseseră rănile războiului, anul în care ţara
redescoperise plăcerea luxului, a eleganţei și a orelor petrecute la terase și
restaurant, a lucrurilor venite de la Paris. 1923. Anul regăsirii speranţelor. Anul
în care se părea că timpul ar avea răbdare. Că ar putea fi blând cu oamenii.
Anul în care Bucureștiul se iluziona cu gândul că ar fi Micul Paris. Anul
adoptării legendarei Constituţii de la 1923.

Mircea Morariu, Contributors
Romanul Doinei Ruști ar putea fi transformat foarte lesne într-un film care ar
prelua tot ce e cinematografic în text: o imagine care alternează toate tipurile
de planuri filmice, în care panorama și gros-planul se îmbină cu măiestrie,
vârtejul acţiunii, dialogurile vii și descrierile suculente de cadre sau personaje
sunt seducătoare, povestea centrală se deschide către povești mai mici,
revenirea la povestea centrală după ce structura savantă a cărţii a fost
dezvăluită prin textele care se nasc unul din altul. Totul ţine de existenţa unei
lumi specifice Doinei Ruști, o lume magică, foarte credibilă, dar și
fantasmatică, în care extraordinarul devine la fel de convingător ca o
comparaţie în limbaj neaoș. Peripeţii tipice unui roman popular, dar și analiza
psihologică din romanul intelectualist, savoarea și forţa poveștilor te fac să
citești cartea cu sufletul la gură și să crezi că ceea ce va salva Lumea va fi,
până la urmă, povestea. Aceea care în egală măsură vrăjește și dă sens. mai
mult
Serenela Ghiţeanu, Revista 22
Romanul de amor se împletește palpitant cu crima și cu istoria unui oraș care
conţine în el povești nesfârșite dintr-o perioadă poleită, care-și trimite și
acum, un secol mai târziu, razele spre urmașii unor oameni care știau să
petreacă, știau să iubească, știau să trăiască în toate moodurile posibile, de la

bucurie la dramă profundă.
Citește întreaga știre: Porţia de carte. Parfum de București interbelic/ Fericirea
noastră cea de toate zilele
Oana Dușmănescu, Libertatea
Am avut norocul să citesc romanul în manuscris, ca redactor al cărţii. Niciuna
dintre cărţile Doinei Ruști nu se se oprește cu atâta emoţie asupra unui an
complex și fermecător, cum a fost anul 1923. Zavaidoc în anul iubirii este un
roman de dragoste, cu o compoziţie insolită, spusă din trei perspective, care,
pagină cu pagină, reconstituie istoria unui an din Bucureștiului interbelic. Totul
este viu și veridic, fiecare pagină te transportă în cotidianul unei lumi
irepetabile.
Mariana Alexandru
Zavaidoc și o vitrină cochetă, pe Dorobanţi, așa cum merită.
Am gonit pe bicicletă alături de domnișoara Carol. Am suferit împreună cu
Matilda. Dar mai mult decât vocea acestor personaje, e vorba despre Gatsby al
românilor și despre anii nebuni ai Bucureștilor. Recunosc, până acum asociam
roaring 20’s cu Fitzgerald și societatea de peste ocean. Ani la fel de nebuni,
spumoși, strălucitori au trăit și locuitorii de pe malurile Dâmboviţei. Am aflat
acum. Zavaidoc e mai mare decât Gatsby, e creatorul care arde cu pasiune și
dragoste, care cântă din rărunchii inimii. E imaginea perfectă a acelei

perioade. Dă totul acum, apucă viaţa cu ambele mâini, nu te mai gândi la ziua
următoare. Așa cânta seară de seară. Și apoi o lua de la capăt.
După ce a făcut epoca fanariotă cool, Doina Ruști ne arată altă perioadă în
care Bucureștiul e un Paris, un fel de Viena, un oraș strălucitor, uriaș, plin de
muzică și glasuri amestecate, o metropolă care naște istorii după istorii. Și
literatură adevărată. Căci Zavaidoc în anul iubirii e un roman care are loc în
raftul Doinei Ruști, alături de cărţile deja clasice. Romane care nu pot fi vârâte
într-o categorie anume. Căci literatura adevărată (clasică, nu știu cum să-i
spun) nu e perfectă. Nu respectă criteriile cutare și cutare, nu intră prin fanta
nu știu care în literatura de tip X sau Z. Cărţile Doinei Ruști nu au categorie. E
suficient să asculţi cuvintele cum bolborosesc și cresc în fraze. Doina Ruști dă
impesia că-ţi vorbește, nu se ascunde în spatele unor fraze meșteșugite, pline
de cuvinte pompoase. Nu se folosește de artificii, de întorsături de situaţie
gândite prin scheme complicate.
Scris în vreo trei săptămâni, am auzit-o spunând la Muzeul Literaturii despre
Zavaidoc în anul iubiri. Ar fi putut să scrie povestea asta și într-o noapte sau în
răstimpul unei romanţe. Căci a scris cum cânta și trăia Zavaidoc. Și e super
mișto că e istorie, istoria noastră, nu doar ficţiune. Așa că am impresia că e
mai mare ca Marele Gatsby. Nu pentru că Zavaidoc e al nostru, nu-i vorba de
genul ăsta de naţionalism. Asculţaţi cartea și-o să înţelegeţi. Da, ascultaţi mai
mult decât să citiţi.
Petre Nechita, FB
Am știut din primele pagini că va trece în fruntea topului meu personal. Că vor
fi momente (am multe d’astea) în care evaluând ce am facut bun cu timpul
meu, lectura acestui roman mă va face să mă bucur, să știu că nu s-a scurs
timpul degeaba, că romanul ăsta va lăsa urme mnezice.
Vreau să spun din capul locului că asta nu e o cronică, ci pun în cuvinte
experienţa pe care am avut-o citind romanul; pentru că e o carte pe care dacă
o decriptezi, îţi dă fiori permanent și te face să te intrebi: eu ce las în urma
mea?

Adriana Irimescu, Catchy
Am citit “Zavaidoc în anul iubirii” în manuscris, o astfel de lectură nu poate fi
decât tulburătoare, inevitabil e însoţită de o mare curiozitate, de bucurie, dar
și de așteptări. Așteptam o biografie romanţată, dar nu, e un roman cu
personaje seducătoare, însufleţite, cu “fapte”, cum spune Carol, naratoarea,
cu acţiune și mistere petrecute în Bucureștiul interbelic. Trei voci, trei fire
narative se completează atât de surprinzător, cum numai finalul din “Mămica
la două albăstrele” m-a mai uluit. Mulţumesc încă o dată pentru bucuria
acestei lecturi, pentru călătoria emoţionantă!
Cris Isal, Goodreads
Ce o mai fi și cu dragostea asta? O interogatie recurenta a vieţii noastre, la
care Doina Ruști nu intra în capcana răspunsurilor, nici previzibile, nici căutate.
Il lasă pe Zavaidoc sa se desfășoare plenar, într - o poveste care merge pas la
pas cu cititorul, glisand între realităţi știute, trăite sau închipuite.
Zavaidoc e proaspăt! Proaspăt ieșit pe piaţa de carte, dar și în lumea larga de
acum. Intre poveste și spectacolul vietii, aceasta este provocarea Doinei Ruști
pentru Zavaidoc
Carmen Târnoveanu, Goodreads
Greutatea acestei cărţi vine din forţa scrisului și din imaginaţia debordantă a
unei scriitoare originale. “Zavaidoc în anul iubirii” urmărește un epos, legat de
cel mai popular cântăreţ al României interbelice, în imagini de forţă vizuală sau
cinematografică, și a unei epoci convingător reconstituite.

Ciprian Handru, Cultura
Am citit Zavaidoc dintr-o suflare, adică intr-o noapte. Superbă carte, scrisă cu
măiestrie; cu stil, cu o înlănţuire si întrepătrundere a firelor epice,
detectivistică chiar, dar cu introspecţie si analize sufletești, de viată, de
oportunitate, de șansă.
Nona Henti
Zavaidoc în anul iubirii este și o reflecţie asupra destinului. Cât de mult ne
influenţăm unii pe ceilalţi? Sunt iubirile pierdute cu adevărat uitate vreodată?
De ce ne agăţăm de cei cu care avem un trecut comun? Doina Ruști pare să fi
jonglat cu aceste întrebări și nu numai atunci când
a scris acest roman. O simplă căutare pe internet relevă teribil de puţine
informaţii despre cel căruia i se spunea Zavaidoc, pe numele său adevărat
Marin Teodorescu. Îmi place să-mi imaginez că, undeva în faldurile timpului,
vocea lui încă răsună prin grădinile din Micul Paris.
Miruna Vasiliţă, Bel-Esprit