Arhiva Sirenei Nr. 1

R e v i s t a F i e c a r e V o c e - A r h i v a S i r e n e i - n r . 1

Nota fondatorilor

Proiectul Fiecare Voce a fost creat din dorința de a

acorda oportunitatea exprimării libere a diverselor

opinii legate de: istorie, politică, educație și

diversitate, considerând că părerile și experiențele

personale trebuie scoase la suprafață, nu adâncite

într-un ocean de nesiguranță.

Revista a venit ca o extensie naturală, , ce are ca

obiectiv dezvoltarea mult mai amplă a temelor cu

care publicul nostru este obișnuit.

Vă invităm să vă lăsați ghidați de Sirena

FiecareVoce prin arhiva ei ce a adunat interviuri

emoționante, mituri deslușite și istorie ce inspiră, în

timp ce înotați în oceanul vocilor auzite!

Instagram:

Luca Georgescu și Iulia Geambazu

Instagram: @fiecarevoce

Tik Tok: @fiecarevoce

Mail: fiecarevoce@gmail.com

2 | A R H I VA S I R E N E I

Surse poze: Pinterest


Cuprins

Nota fondatorilor................................................2

Creatura Mitică: Sirena.....................................4

Salem Witch trials..............................................9

Regina Maria în Primul Război Mondial.........11

Emma Watson....................................................19

Let them eat lies...............................................23

Experiența personaleor cu dizabilități.......30

Diferențele financiare în tenis.......................41

Politica- afacere în familie............................46

Interviu cu Vlad Oros......................................50

Din spatele revistei..........................................57


Surse poze: Pinterest

REDACTOR: BUCUR BRIANA

C r e a t u r a M i t i c ă :

Sirena

Sirenele din mitologia greacă:

Sirena, în mitologia greacă, era o creatură pe jumătate pasăre și pe jumătate

femeie, care ademenea marinarii spre moarte prin cântecului ei. „Auzite de toți

dar nevăzute de nimeni”, cum spun italienii în ironie, sirenele erau ființe

fermecătoare, dar letale, reprezentând tentația și distrugerea, ascunse sub

masca frumuseții.

Ce făcea sirenele cu adevărat periculoase nu era aspectul lor neobișnuit, ci

vocea. Se spune că aveau un cântec atât de frumos și hipnotic, încât niciun om

nu putea rezista tentației. Cei care le ascultau se apropiau de țărmurile lor

stâncoase și sfârșeau prin a-și pierde viețile, fie înecați, fie naufragiați. Sirenele

nu erau răuvoitoare în mod conștient, dar existența lor era sinonimă cu un

pericolul inevitabil.

Ele au apărut prima dată în Odiseea lui Homer, Cartea XII, unde sfatul

vrăjitoarei Circe, le-a cerut marinarilor să-și astupe urechile cu ceară de

albine și să îl lege strâns de catarg. Le-a poruncit să nu îl dezlege,

indiferent cât de mult ar implora. Când a auzit cântecul lor fermecător,

le-a cerut să-l dezlege, dar ei l-au legat și mai tare. După ce au trecut

de zona în care se mai putea auzi cântecul, Odiseu a dat semne, prin

încruntare, că vrea să fie eliberat.

Într-o variantă a mitului relatat de Ovidiu sirenele erau însoțitoarele Persefonei.

Demetra le-a oferit aripi pentru a o căuta, după ce aceasta fusese răpită de Hades.

Totuși, în Fabulae ale lui Hyginus, Demetra le blestemă pe sirene pentru că nu au

intervenit în timpul răpirii Persefonei. Conform lui Hyginus, sirenele erau sortite să

trăiască doar până în momentul în care un muritor reușea să le asculte cântecul și să

treacă mai departe nevătămat.

În poveștile clasice, locuiau pe insule necunoscute, adesea

descrise ca pietroase și înconjurate de ape periculoase. Uneori

sunt plasate între insula vrăjitoarei Circe și stâncile unde

locuiește monstrul Scylla. Alteori sunt situate în zona Mării

Tireniene, în apropiere de regiuni precum Capri sau Sorrento.

Originea sirenelor variază în funcție de sursa mitologică. Într-un fragment din Sofocle,

tatăl lor este Phorcys, o divinitate marină. Totuși, în majoritatea relatărilor ele sunt

prezentate ca fiice ale zeului râului Achelous, având ca mame fie una dintre muze

(Terpsichore, Melpomene sau Calliope), fie pe Sterope, fiica regelui Porthaon din

Calydon.


Expresia „cântec de sirenă” se referă la o

chemare irezistibilă care, dacă este urmată,

duce la un sfârșit negativ.

Cântecul lor promite cunoaștere absolută

pentru Odiseu:

După ce va asculta pe săturate, va

pleca mai înțelept.

Știm toate durerile îndurate de

greci și troieni pe câmpiile largi ale

Troiei, când așa au vrut zeii –

tot ce se întâmplă pe pământul

roditor, noi știm totul!


Sirenele moderne:

În folclor, o sirenă este o creatură acvatică ce

are capul și partea superioară a corpului de

femeie, iar partea inferioară (coada) de pește.

Sirena din mitologia Greciei Antice a

ajuns să fie confundată cu sirena

(creatura jumătate femeie, jumătate

pește) în perioada medievală.

Aspectul de creatură jumătate pește

al sirenei a devenit tot mai popular în

Evul Mediu. Trăsăturile clasice ale

sirenelor din Antichitate, cum ar fi

abilitatea de a ademeni prin cântecul

lor frumos au fost adesea transferate

sirenelor moderne (jumătate pește).

Deși sirena care ține un pește era un motiv frecvent

întâlnit, în bestiarele reprezentarile mediavele sirenele

erau uneori reprezentate și ținând un pieptene sau o

oglindă. Pieptenele și oglinda au devenit simboluri

persistente ale sirenei.

Uneori, sirenele sunt asociate cu

evenimente periculoase, cum ar fi furtuni,

naufragii sau înecuri. În alte tradiții

populare, ele pot fi binevoitoare, oferind

daruri sau îndrăgostindu-se de oameni.

fotografie

fotografie generata cu AI


Cel mai cunoscut exemplu de sirenă în literatură este

basmul Mica Sirenă de Hans Christian Andersen, publicat în

1837. Personajul principal, cea mai tânără dintre fiicele

regelui mărilor, se îndrăgostește de un prinț uman și își

dorește totodată să aibă un suflet veșnic, asemenea

oamenilor, în ciuda faptului că

viața unei sirene este mult mai scurtă.

Însă coada de pește a sirenei reprezintă un obstacol major în

calea apropierii de oameni, iar o vrăjitoare a mărilor îi oferă o

poțiune care o va transforma într-o ființă umană, dar cu un

preț dur: vocea ei frumoasă și limba. Sirena îndură o durere

cumplită pentru a obține picioare omenești și, deși nu mai

poate vorbi, aproape reușește să se căsătorească cu prințul,

însă soarta intervine.

Pentru a se salva, ar trebui să-l înjunghie pe prinț cu un cuțit

magic în noaptea nunții lui. Refuză să-l rănească și moare în

felul sirenelor, transformându-se în spumă de mare. Totuși,

sacrificiul ei din iubire îi aduce o a doua șansă: este înviată ca

spirit al aerului.

Mai recent, figura sirenei a fost adoptată de rețeaua britanică

pentru tineret transgender, Mermaids UK.

Fondată în 1995, această organizație sprijină copii și tineri care

sunt transgender și/sau au o identitate de gen diversă.

Simbolul sirenei are o semnificație puternică pentru această

comunitate datorită capacității sirenei de a se transforma. În

absența organelor genitale vizibile, sexul sirenei devine

irelevant.

Person of the Sea este o sculptură realizată de Eve Shepherd.

Comandată de Royal Museums Greenwich, lucrarea a fost

creată după ce artista a petrecut doi ani lucrând cu tineri

transgender și cu genuri diverse din cadrul organizației

Mermaids UK.


BIBLIOGRAFIE

https://en.wikipedia.org/wiki/Siren_(mythology)

https:/www.colorado.edu/classics/2018/06/19/sir

ens-ancient-greece-and-near-east

https:/www.britannica.com/topic/Siren-Greek-my

thologyhttps:/en.wikipedia.org/wiki/Mermaid

https:/www.rmg.co.uk/stories/art-culture/what-

mermaid

Nota Autorului

Am ales să scriu despre sirene pentru că sunt unele dintre

cele mai fascinante și enigmatice creaturi mitologice.

Îmbinând frumusețea cu pericolul, ele apar în legende din

întreaga lume, fiecare cultură oferindu-le o interpretare

diferită. Prin acest text am încercat să redau atât farmecul

lor misterios, cât și simbolismul adesea ignorat: vocea

seducătoare, libertatea mării, dar și izolarea sau dualitatea

dintre om și fiară. Sper ca cititorii să descopere o nouă

perspectivă asupra sirenelor și să fie inspirați să exploreze

mai departe miturile din spatele acestor creaturi.


REDACTOR: DUCA MARIA

S a l e m W i t c h

trials

Pentru mulți, arta vrăjitoriei e considerat un mit sau o poveste din folclor în

zilele noastre. Pentru alții, e o metodă de înșelătorie. Dar pentru englezii din

Anglia secolului XVII era un lucru cât se poate de real.

În ianuarie 1692, fiica primarului din Salem (Massachuttes),

Elizabeth Parris în vârstă de 9 ani, și verișoara ei Abigail Williams,

cu trei ani mai mare, au început brusc să aibă convulsii și accese

de țipete grotești. După controlul medicului William Griggs,

acestea au primit un diagnostic scandalos: au căzut victime

farmecelor. În societatea puritană de la acea vreme, vrăjitoria era

văzută ca un pact cu diavolul, cei atinși de ea devenind automat

posedați de duhuri ale răului. La scurt timp, alte câteva fete au

avut parte de aceeași soartă. În mod natural, gravitatea

evenimentelor a îngrijorat peste măsură mica comunitate

religioasă din Salem.

Elizabeth Parris - Portret

În luna februarie a aceluiași an, fetele au identificat trei

principale “vrăjitoare” care ar fi aruncat farmece asupra lor:

Tituba – dădaca de origine caraibiană a lui Elizabeth,

cerșetoarea Sarah Good, dar și o bătrână fără adăpost,

Sarah Osborne. Poate vă imaginați că e simplu să fi

etichetată ca vrăjitoare, dar această declarație are la bază

mai mulți factori. Ca să puteai fi suspectată drept vrăjitoare,

trebuia să fii în primul rând femeie. Trebuia să fii o fată

bătrână sau extrem de tânără, cu un statut social suspect –

fie prea săracă, fie ridicol de bogată. Trebuia să fii certată

cu cel puțin o persoană, să te înconjori de fete sterpe sau

cu o personalitate discutabilă. Cum fiecare dintre aceste

trei femei se încadra în cel puțin unul din tiparele

menționate mai sus, pe numele lor a fost emis un mandat

de arestare. Iată cum arată o reconstituire adaptată a

acestuia:


Februarie 29, 1692

Domnii Joseph Hutcheson, Thomas Putman, Edward Putman și

Thomas Preston, Magistrați ai satului Salem, din districtul Essex au

primit plângeri personale împotriva lui Sarah Osborne, soția lui

Alexandre Osborne din satul Salem și a lui Tituba, femeie indiană,

pentru următoarele: suspiciune de vrăjitorie aplicată asupra lui

Elizabeth Parris și Abigail Williams, locuitoare ale satului Salem,

timp de două luni din luna februarie, contrar legilor emise de

Majestățile Sale, Regele și Regina.

Sunteți rugate să vă prezențați în fața noastră mâine la orele zece

ale ceasului pentru judecată. Sunteți rugate să le aduceți pe

Elizabeth Parris și Abigail Williams, și orice altă persoană care

poate aduce probe în cazul menționat. Nu vi se permite

nesupunerea.

Cele trei acuzate au ajuns în sala tribunalului, față în față cu partea

vătămată, care încă prezenta simptome de vrăjitorie. Câtă vreme Sarah

Osborne și Sarah Good nu au mărturisit, Tituba a recunoscut, în speranța că

va scăpa cu o condamnare mai ușoară, autonumindu-se informator al unei

societăți de vrăjitoare. Acest proces a fost doar începutul unui val de

dezvăluiri și condamnări, multe din vrăjitoare urmând modelul lui Tituba.

Mărturiile nu au înduplecat pe nimeni, totuși. În primăvara anului 1692, noul

guvernator al Massachusettsului, William Phips a înființat un Tribunal special

pentru judecarea și condamnarea cazurilor de vrăjitorie. La 2 iunie 1692 s-a

emis prima pedeapsă cu spânzurătoarea, primită de Bridget Bishop. Ea a fost

executată pe locul care acum se numește Dealul Spânzuraților din Salem.

Până în septembrie, încă 18 oameni au fost judecați și uciși.

Din fericire, până în ianuarie 1693, cazurile

tribunalului s-au rărit considerabil, până când

May Phips a grațiat toți suspecții de vrăjitorie,

în final. Această perioadă a istoriei ne învață

cât de important e să nu judecăm doar după

aparențe, dar și să acționăm în numele legii și

al religiei, atunci când e cazul. Până astăzi,

vrăjitoarele s-au transmis din folclor în folclor

și din generație în generație.

1 0 | A R H I VA S I R E N E I

Regina Maria

î n P r i m u l R ă z b o i M o n d i a l

REDACTOR: DUMITRACHI IRINA-GABRIELA

Într-o epocă dominată politic și social de către bărbați și în care rolul

reginelor era strict decorativ, Regina Maria a României a întruchipat mai

mult decât portretul unei femei, unui monarh, fiind mai degrabă un simbol

național, în contextul Primul Război Mondial și nu numai. În ciuda faptului că

România nu era țara sa natală, Regina Maria și-a slujit cu mare cinste

poporul până la final, dovada cea mai vie fiind chiar implicarea sa în război,

moment în care s-a dedicat exclusiv soldaților care s-au distins în lupte, de

aici reieșind și supranumele său, “Mama răniților”, cât și angajamentul pe

care și l-a luat pentru a-și ajuta țara să treacă peste acel prag extrem de

dificil. Articolul de față își propune să analizeze contribuția internațională a

Reginei Maria, punând accent pe rolul pe care l-a jucat în susținerea cauzei

României, prin care a punctat, de fapt, un aspect crucial pentru acele

timpuri: că rolul său tradițional de regină a fost depășit, făcându-și loc

pentru o suverană care a îmbărbătat la propriu soldații din spitalele de

campanie și care a pledat cauza României.

O r i g i n e a ș i s t a t u t u l R e g i n e i M a r i a

Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, viitoarea

regină a României, s-a născut la 29 octombrie 1875, la

Eastwell Park, în Kent, Anglia, ca fiică a lui Alfred de Saxa-

Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria, și a

Mariei Alexandrovna, mare ducesă a Rusiei, fiica țarului

Alexandru al II-lea. Educația sa a fost una nedefinită, întâlnind,

de-a lungul copilăriei sale, mai mulți dascăli, dintre care doar

câțiva s-au remarcat în adevărata dezvoltare a viitoarei regine

și a fraților ei.

De fapt, educația mea a fost mai mult decât

fărâmițată și mă bate gândul că nimeni dintre

profesorii mei sau profesoarele mele nu era cu

adevărat destoinic; de altfel, niciunul nu

aprinse în mine dragoste de învăţătură.


mărturisește aceasta în autobiografia “Povestea

vieții mele”.

C ă s a t o r i a c u P r i n c i p e l e F e r d i n a n d I

Aceasta a avut loc oficial la 10 ianuarie 1893, la

Sigmaringen, unde s-au oficiat trei ceremonii:

civilă, catolică și protestantă. Despre viața

Principesei la Curtea Regală a României se

cunosc câteva aspecte importante, precum

călătoria sa spre România, care a fost una

lungă, cât și primirea cu mare fast în acea

nouă țară, despre care nu știa nimic. Totul era

nou pentru Principesa Maria: de la chipuri și

vestimentație, până la mentalități și tradiții.

Avea să descopere că trebuia să se supună

autorităţii Regelui Carol I, noilor reguli de la

curte și nu era deloc ușor.

Regina va constata:

Datorie, totul era datorie, dis-de-dimineață,

de când ne sculam, până seara când ne

culcam.

P r i m u l R ă z b o i M o n d i a l

Într-o scrisoare adresată mamei sale, datată

cu puțin timp înainte de intrarea României în

război, regina a inclus un amănunt:

“Fără să mă amestec în politică, sunt întotdeauna atentă,

luându-i partea (este vorba despre Regele Ferdinand I) în

această chestiune cât mai loial pot: știu că sentimentele lui

patriotice și că numai binele țării contează pentru el și că

adevărul a fost de partea lui. Îți scriu aceste cuvinte cu multă

emoție, fiindcă nu știu dacă realizezi cât de dificil ne-a fost și

cât de grea este coroana, și prin câte suferințe trecem noi.

Dar să sperăm că această criză va trece, Dumnezeu ne va

recunoaște eforturile și va continua să ne aibă în paza sa, pe

noi și pe țara noastră.”


Încă din data de 15 august 1916, când România a

declarat război Austro-Ungariei, Regina Maria s-a

implicat în organizarea serviciului de Cruce Roșie,

care se afla sub Înaltul Său Patronaj. Prima misiune a

Reginei Maria a fost organizarea și coordonarea

serviciilor de ambulanță care trebuia să îi preia pe

răniții de pe front. În tot acest timp, Regina obișnuia

să corespondeze rudelor și cunoștințelor sale din

Europa, remarcându-se, astfel, toate stările sale

sufletești.

După eșecul de la Turtucaia și de la Braşov, , moralul trupelor

române era la pământ. Armata germană era superioară celei române

prin dotare şi strategie. În București au apărut primii răniți și Regina

Maria s-a implicat cu devotament în activitățile care au avut loc în

spatele frontului. Regina a dat dovadă de generozitate, voință și mult

sprijin, prin diverse acțiuni precum constituirea unei rețele de spitale

pentru îngrijirea răniților, care-i poartă numele, colectarea de hrană,

de materiale sanitare, momentele de veghe la patul bolnavilor pentru

a-i alina, pentru a le citi, distrăgându-le astfel atenția de la suferinţă,

cât și scrierea unor mesaje pentru cei de acasă. Principesa și-a

asumat nenumărate responsabilități, toate în detrimentul poporului

său. Se știa faptul că avea o rezistenţă fizică nemaipomenită și se

adapta uşor situațiilor de criză. Majoritatea timpului îl petrecea în

spitalele de campanie, unde se asigura că echipamentul sanitar

ajunge la timp pentru tratarea răniților și petrecea timp cu aceștia. A

conștientizat că războiul înseamnă durere, suferință, mutilare..

Acesta a fost momentul când Principesa Maria a descoperit

sentimentul de camaraderie și când Regele Carol I a înţeles că tăria ei

o întrecea pe cea a lui Ferdinand.

În “Povestea vieţii mele”, schimbarea de

atitudine a Regelui Carol I este remarcată astfel:

Nu mi se mai adresa ca un un profesor elevului,

ci ca unui colaborator capabil să priceapă.


Cel mai mare centru al spitalelor reginei a fost cel

din Coțofenești, în județul Putna. La un moment dat,

regina a scris despre nevoia acestor vizite, cu ocazia

unei zile foarte aglomerate la Roman:

De la spitalul Crucii Roșii ne‐am dus la altul, mai mic, al Crucii

Roșii, apoi la niște barăci enorme din pădure, aproape de

gară, unde sunt cam o mie de pacienți, iar de acolo la alt

spital, chiar în gară, după care la triaje – nu se mai terminau!

Și peste tot aduc daruri și vorbesc și îmi fac cu curaj datoria

cât de bine pot! Dar e obositor; totuși, știu că e monstruos să

te gândești la puțină oboseală când ai în față atâta suferință

(8 august 1917).

U n c a r a c t e r p u t e r n i c ș i e m p a t i c

Contribuțiile reginei la începutul războiului aveau loc pe

fundalul unei tragedii personale. Mircea, ultimul său copil, a

murit de febră tifoidă și familia regală trebuia să se

refugieze în Moldova la fel ca multe alte familii de români. În

acest context, în Moldova, regina și-a dedicat toată energia

pentru a-i ajuta pe cei suferinzi, deznădăjduiți, fără adăpost,

pe orfani, pe refugiaţi. În pofida faptului că fiul său murise la

doar 3 ani, regina a încercat din răsputeri să-și ascundă

durerea, pentru a se focusa pe războiul care tot continua și

pe răniții care aveau nevoie de sprijinul ei, atât fizic, cât și

moral.

În “Gânduri și icoane din vremea războiului”, regina menționa

Nu e vreme de doliu în odăi închise, de plângeri leneşe, de

odihnă. Propria-mi durere nu trebuie să mă despartă de

durerea altora. Ea trebuie sa fie un legământ nou între Țară și

mine. Ea nu poate să mă ție departe de ei în clipa când au

mai mare nevoie de mine. Ţara mă cheamă, și, cu toată

noaptea coborâtă ca un zăbranic în sufletul meu, trebuie încă

o dată să-mi port povara şi să merg înainte.


Î n t o a r c e r e a l a B u c u r e ș t i

La 1 decembrie 1918, cuplul regal a revenit la

București. A fost un moment victorios. Regina și

regele intrau călare în fruntea trupelor române şi

aliate. Erau însoțiți de copii și de generalul Berthelot.

După doi ani, au revenit în palatul de la Cotroceni, pe

care regina l-a considerat mereu casa ei. Pentru

meritele deosebite ale Reginei Maria în timpul

războiului, Consiliul oraşului Braşov i-a dăruit, la 1

decembrie 1920, Castelul Bran, pe care l-a amenajat

ca reședință a familiei sale.

Principala preocupare a diplomaţiei româneşti, în cursul

anului 1919, a fost confirmarea, prin tratatele de pace, a

actelor de Unire din 1918. . Regina Maria, cu acordul lui

Ferdinand, a decis să plece la Paris pentru a susţine cauza

României, în contextul relaţiilor pe care le deținea cu lumea

occidentală. Regina a avut discuţii, la Paris, printre alţii, cu

Aristide Briand, Eleutherios Venizelos, Lloyd George,

Robert Cecil. . A mers, apoi, la Londra, unde a fost primită

de regele George, , convinsă că în urma discuțiilor cu

oameni politici de rang înalt, va schimba imaginea țării

sale. . Pe urmă, a revenit la Paris pentru a-l întâlni pe

preşedintele american Woodrow Wilson în ziua de 10

aprilie. Regina a luptat până la capăt pentru cauza

României, nefiind reținută în discuțiile cu diplomații

internaționali, George Clamenceau menționând că i-a

plăcut discuția cu ea, datorită atitudinii sale demne și

exprimării clare a punctului său de vedere.


R e g i n a M a r i a l a

C o n f e r i n ț a d e P a c e

d e l a P a r i s ( 1 9 1 9 )

Î n c o r o n a r e a

Un alt moment important în viaţa reginei Maria a fost

cel de la 15 octombrie 1922, când la Catedrala

Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc ceremonia

încoronării lui Ferdinand I şi a Mariei, fapt ce a

reprezentat simbolul actului unirii tuturor

provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi

monarh.

V i a ț a R e g i n e i , î n t r e d a t o r i e ș i f a m i l i e

Regina Maria s-a îndrăgostit rapid de România și de oamenii

săi, de aici pornind și toată sârguința sa în Primul Război

Mondial. Multe dintre fotografiile păstrate o surprind pe

regină purtând costum național, , pentru care avea o

deosebită admirație. Era pasionată de scris, deși nu a avut

prea mult răgaz să se dedice acestei laturi, specificând:

Ca regină, este mai important să fiu

întotdeauna la post, punctuală, răbdătoare,

zâmbitoare... Există în lume mulți artiști,

scriitori și poeți, dar o regină are o îndatorire

sfântă.


U l t i m i i a n i d i n v i a ț a R e g i n e i M a r i a a

R o m â n i e i

Regele Ferdinand I a murit pe 20 iulie 1927. Cum principele

Carol renunţase oficial la succesiune, Mihai I a devenit rege

la doar şase ani. Prerogativele regale au fost preluate de o

Regenţă (1927–1930). În 1930, Carol al II-lea s-a întors în ţară

şi, contrar angajamentului de a nu revendica tronul, s-a

proclamat rege.

Despre Carol al II-lea s-a menționat adesea că era o fire

rebelă, care își dorea să controleze totul, motiv pentru care

relația cu mama sa, Regina Maria, s-a rupt în totalitate.

Grav bolnavă, suferind de cancer hepatic, , în 1938 regina a

plecat la o clinică din Dresda. La 27 iunie, în ciuda sfatului

medicilor, a decis să revină în țară. A murit pe 18 iulie 1938,,

în Camera de aur a Castelului Pelişor, decorată chiar de ea.

U l t i m e l e g â n d u r i a l e R e g i n e i M a r i a

p e n t r u p o p o r u l r o m â n

Regina și-a scris testamentul în anul 1933. La ceremonia de

înmormântare, aceasta a cerut ca oamenii să nu vină îmbrăcați

în negru, ci în mov, culoarea ei preferată. Pentru popor, și-a

notat gândurile de recunoștință într-o scrisoare, care este

considerată un al doilea testament. În aceasta, a inclus și

următoarele rânduri:

“Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește. Abia după moarte

este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti,

deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea

mea a fost puternică, plină de avânt; mai târziu a devenit

răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine,

Poporul meu, vremuri de restriște și vremuri de mari îndepliniri.

Pentru un timp, mi-a fost dat să-ți fiu călăuză, să-ți fiu

inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care

a devenit centrul de îndarjire în zilele cele mai negre.”


R e g i n a t u t u r o r i n i m i l o r

Regina Maria a României a fost mai mult decât o figură a monarhiei

românești. A fost o prezență activă, diplomată și ambițioasă, care și-a

reprezentat cu mândrie țara, care a pus nevoile poporului său înaintea

nevoilor ei, o mamă dedicată și blajină, o soție încurajatoare și loială, mai

mult decât atât, a fost speranța unui întreg popor. Într-o perioadă

marcată de război și consecințele nefaste ale acestuia, Regina Maria nu

a lăsat oboseala să-și spună cuvântul, purtând în inimă fiecare român și

fiind în inimile tuturor românilor. Ea a reprezentat vocea unei femei

puternice și devotate, care a ales să-și iubească țara mai mult decât

poziția pe care o ocupa.

Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a

smuls și ultima fărâmă de speranță.

Regina Maria - Jurnal de război


BIBLIOGRAFIE

Cărți:

1.Gabriela 1.. GÎRMACEA, Regina Maria, Viața și opera

(Bibliografii), editura Didactica Publishing House, 2024

2.Maria, 2.. Regina României, Gânduri și icoane din timpul

războiului, editura Predania

3.Maria, 3.. Regina României, Povestea vieții mele, Editura

Polirom, Iași, 2010.

Articole și surse online:

AGERPRES, 1917 – Anul premergător Marii Uniri: Regina Maria,

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/10/09/1917-anul-

premergator-marii-uniri-regina-maria-10-18-24

CONTEMPORANUL, Regina Maria – în slujba idealurilor țării ei: de la Războiul

Întregirii la Conferința Păcii, https://www.contemporanul.ro/istorie-

documente-politica/regina-maria-in-slujba-idealurilor-tarii-ei-de-la-

razboiul-intregirii-la-conferinta-pacii.html

Pădurean, Bianca, RFI România, Femei în război: Regina Maria. Eroinele Crucii

Roșii, https://femeiinrazboi.rfi.ro/regina-maria-front-crucea-rosie/

REDACTOR: DRAČA ALESSIA

E m m a

Watson

C i n e e s t e E m m a W a t s o n ?

Născută pe 16 aprilie 1990, Emma Watson este cunoscută ca actriță,

model și activistă de origine britanică. A dobândit un deosebit

succes la vârsta de 9 ani, odată ce a fost aleasă pentru a o

interpreta pe Hermione Granger în seria “Harry Potter”. Cariera ei de

succes s-a remarcat și prin marile premii pe care actrița le-a

câștigat, incluzând un “Young Artist Award” și 3 “MTV Movie Awards”,

iar în anul 2015 a fost denumită de “Time (magazine)” una dintre

“100 most influential people in the world”.

E m m a W a t s o n – o a c t i v i s t ă i m p l i c a t ă

Emma Watson a fost dintotdeauna cunoscută ca o mare activistă,

iar pe 7 iulie 2014 a fost numită ambasadoare ONU. În același an, la

vârsta de 24 de ani, a ținut un discurs despre drepturile femeilor la

New York, în fața secretarului general ONU, unde a promovat

campania “#HeForShe”, adresându-se și bărbaților, încurajându-i să

acționeze pentru a reduce inegalitățile între genuri. În același

discurs, devenit viral, Emma a declarat: „Dacă nu eu, atunci cine?

Dacă nu acum, atunci când?”, un apel emoționant la implicare

colectivă.

Pe lângă acest moment marcant, Emma a participat și la Forumul

Economic Mondial de la Davos în 2015, unde a vorbit despre

impactul economic al inegalității de gen. Tot în 2014, a susținut un

discurs în Uruguay despre participarea femeilor în politică, susținând

cotele minime de reprezentare pentru femei în parlamente.


Actrița abordează teme referitoare la drepturile femeilor și este

implicată în campania “#HeForShe”, care încurajează bărbații să

lupte pentru egalitatea între genuri. Actrița și-a dorit să înțeleagă în

profunzime ce înseamnă să nu beneficiezi de drepturi, așa că a

călătorit în țări precum Bangladesh, Zambia, Malawi, pentru a vedea

barierele pe care unele state le impun fetelor chiar și atunci când

sunt puse în joc drepturi fundamentale. În Malawi, cu ocazia Zilei

Internaționale a Fetei din 2016, Emma a militat activ împotriva

căsătoriilor timpurii și a discutat cu fete eliberate din astfel de

situații, încurajându-le să revină la școală.

Emma Watson a colaborat cu CAMFED (Campaign for Female

Education), unde a fost numită ambasador oficial. Alături de această

organizație a vizitat Zambia, unde a susținut educația fetelor și a

lansat o campanie de strângere de fonduri. În 2019, a susținut

lansarea unei linii telefonice gratuite de consiliere juridică pentru

femeile care au suferit hărțuire sexuală la locul de muncă, în

colaborare cu Rights of Women. De asemenea, a fost invitată în

Consiliul G7 pentru Egalitate de Gen, condus de președintele Franței,

Emmanuel Macron, unde a contribuit la propuneri pentru politici

internaționale în favoarea femeilor.

E m m a W a t s o n s - a f ă c u t r e m a r c a t ă

ș i î n l u m e a m o d e i

Aceasta a apărut în “Teen Vogue” în anul 2005, devenind cea mai

tânără persoană care a apărut pe coperta revistei. A reușit să se

diferențieze și în acest sector, fiind o susținătoare a modei

sustenabile și colaborând cu organizația “Good in you”. În anul 2017

a deschis contul de Instagram @the_press_tour, unde și-a

prezentat colecția de haine sustenabile. Prin această platformă,

Emma a promovat creatori de modă etici și branduri care respectă

drepturile muncitorilor și protejează mediul, contribuind astfel la o

schimbare de mentalitate în industrie.


O a c t i v i s t ă i m p l i c a t ă

Ca o adevărată feministă, Emma Watson înțelege importanța

educației și a informației. În 2016 a fondat proiectul “Our Shared

Shelf”, un club de carte online care promova lecturi feministe, cărți

scrise de femei și cărți care abordau ca temă drepturile femeilor. Pe

platforma “Goodreads”, actrița selecta adesea cărți pe care le

dezbătea alături de membrii acesteia, astfel promovând idei

feministe. Printre titlurile recomandate se numără “The Handmaid’s

Tale” de Margaret Atwood și “Mom & Me & Mom” de Maya Angelou,

care au generat mii de reacții și discuții în comunitate.

F e m i n i s m u l p r o m o v a t d e E m m a

W a t s o n e s t e u n u l i n c l u z i v , e c h i l i b r a t

ș i e d u c a t i v .

Ea nu vede feminismul ca o luptă împotriva

bărbaților, ci ca o invitație către toți, indiferent de

gen, de a sprijini egalitatea reală de șanse. Într-un

interviu pentru Esquire, a explicat: „Feminismul nu

este despre a face femeile mai puternice. Femeile

sunt deja puternice. Este despre a schimba felul în

care lumea percepe această putere.” Prin mesajele

sale, Emma a reușit să redefinească feminismul în

ochii noii generații, transformându-l într-un concept

accesibil și profund necesar. A susținut femeile din

toate categoriile sociale, dar și comunitățile

marginalizate, pledând pentru intersecționalitate –

ideea că discriminarea nu are o singură față, ci se

suprapune pe criterii precum rasa, clasa,

sexualitatea sau statutul economic. De aceea,

proiectele susținute de ea au vizat atât tinere din

țări dezvoltate, cât și fete din zone defavorizate,

pentru care șansa la educație înseamnă o viață

întreagă diferită.

Ca ambasadoare ONU, Emma a atras atenția societății referitor la faptul că milioane

de fete în lume nu au acces la educație. Aceasta a prezentat în spațiul public

problema și a colaborat cu organizații precum “Girl Up”, “Malala Fund” și CAMFED și

a donat 1 milion de lire sterline către “Justice and Equality Fund”, sprijinind femeile

afectate de abuz și lipsite de educație. Ea a fost una dintre cele 190 de femei din

industria filmului britanic care au semnat scrisoarea deschisă de susținere a

campaniei “Time’s Up” la gala BAFTA din 2018.


Actrița a făcut parte din documentarul “Girl Rising”, unde sunt

prezentate poveștile unor fete care au luptat pentru dreptul la

educație. Scopul documentarului este de a dobândi sprijin

internațional pentru fetele aflate în țări precum Nepal, Etiopia, India,

Afghanistan etc.

Renumite sunt, de asemenea, și discursurile pe care aceasta le-a

avut în cadrul universităților. În universități de top precum Oxford,

Harvard, Cambridge și Brown, Emma a vorbit despre importanța

educației și despre lupta pentru egalitate. Ea însăși este un exemplu

în educație, obținând o diplomă de licență în literatura engleză la

Brown University și studiind și la Universitatea Oxford. Într-unul

dintre discursurile ei, a subliniat că “educația este cheia pentru a

demonta stereotipurile și a încuraja gândirea liberă”.

De-a lungul anilor, Emma Watson s-a dovedit a fi o feministă

implicată, o iubitoare de drepturi și de oameni. Discursurile

ținute de ea au fost foarte apreciate, dar au stârnit, de

asemenea, și critici. Ideile promovate de ea nu au fost

susținute de toți oamenii, însă Emma a continuat să lupte

pentru lucrurile în care crede și să își folosească imaginea și

postura socială pentru a încerca să schimbe ceva.

E m m a W a t s o n e s t e u n e x e m p l u

r e m a r c a b i l p e n t r u t i n e r i i d i n

î n t r e a g a l u m e .

Prin vocea sa calmă, dar fermă, prin echilibrul

dintre carieră și cauzele în care crede, ea arată că

un model de succes nu este doar cel care urcă pe

scenă sau pe covorul roșu, ci și cel care alege să

ridice vocea pentru ceilalți. Emma ne amintește că

nu trebuie să fim perfecți ca să contăm, ci curajoși,

consecvenți și dornici să învățăm. Generația tânără

are nevoie de astfel de repere, oameni reali, care

reușesc prin muncă, empatie și viziune. Într-o lume

în care superficialul câștigă rapid vizibilitate,

exemplele ca Emma Watson sunt esențiale: ele

inspiră nu doar admirație, ci și acțiune.


REDACTOR: APALANE DARIA-ANDREEA

L e t t h e m e a t

lies

C e ș t i m ( g r e ș i t ) d e s p r e M a r i e A n t o a n e t a ?

Marie Antoinette. Un nume departe de a fi

necunoscut sau îngropat de istorie, unul dintre primii

membrii executați ai familiei regale din Franța la

începuturile Revoluției Franceze, o figură peste

măsură de controversată... și o victimă de viță nobilă

în circumstanțe unice ale vieții la curte.

Această personalitate, despre care existența exhaustivă a

informațiilor este aproape egalată de acuzații false aduse

acesteia, se dovedește a fi mai complexă decât pare la

prima vedere. Ce s-a întâmplat, de fapt, în anii săi de

domnie? A fost tranziția de la prințesă austriacă la regina

Franței una simplă, așa cum se presupune? Ce rol au avut

oamenii din jurul său în propagarea rumorii dăunătoare de

la curte? Deși unele detalii rămân, în continuare, incerte,

lipsa de temei a unor așa-zise „fapte” legate de Maria

Antoaneta, combinată cu niște picături de gândire critică,

poate devoala minciuni.

„ L u p o a i c a a u s t r i a c ă ” a F r a n ț e i

Maria Antonia Josepha Joanna, născută la 2 noiembrie 1755,

Viena, Austria, al cinsprezecelea copil (și nicidecum favoritul)

din cei șaisprezece ai Mariei Teresa, regina Ungariei și a

Boemiei, și al împăratului Francisc I al Sfântului Imperiu Roman,

a devenit Marie Antoinette în urma eforturilor mulțimii sale de

învățători (majoritatea ambasadori francezi) și ale tutorelui

Mathieu-Jacques de Vermond de a o transforma în viitoarea

regină a Franței. Cel din urmă afirmă despre ea că ar fi fost

„mult mai inteligentă decât se presupunea în general”, dar că

dificultatea îndrumării sale a fost cauzată de faptul că „era

leneșă și extrem de frivolă”.


Fiind promisă viitorului rege Ludovic al XVI-lea, Delfinul Franței, de la

vârsta de 14 ani, presiunea ca ea să adopte eticheta nobilimii

franceze era semnificativă. Pentru o copilă căreia, la 10 ani, încă îi era

greu să scrie în limba maternă, căsătoria, menită să consolideze o

alianță politică, schimbarea definitivă a mediului și adaptarea la unul

dintre cele mai sofisticate stiluri de viață europene nu au fost lipsite

de provocări. O fire întrucâtva boemă, pasionată de arte, literatură și,

mai ales, educația muzicală (însuși Christoph Willibald Gluck i-a fost

tutore), caracterizată de apropiați ca fiind o fire generoasă și bună,

cu o memorie admirabilă, Marie Antoinette a fost aproape în

totalitate privată de intimitate și influențată ușor de sfaturi

îndoielnice.

Caracterul său străin era prea greu de trecut cu vederea în

societatea înaltă, în ciuda bunăvoinței afișate inițial. Originile

austriece, ale unei țări care s-a aflat timp îndelungat în ipostaza de

inamic al Franței, au servit drept una dintre bazele zvonurilor la

adresa familiei regale și disprețul nutrit nu doar de cercurile nobile,

dar și de populație în timpul Revoluției.

Relația sa cu Ludovic a stârnit interes cu atât mai mult, întrucât nu

erau neobișnuite neobositele discuții și speculații legate de lipsa

unui moștenitori timp de ani de zile după căsătorie. Fie că problema

fusese atribuită incompatibilității firilor celor doi soți – Ludovic,

retras și pragmatic, iar Marie însuflețită, vivace și iubitoare de

petreceri – fie din cauza altor motive, consilierea celor doi cu fratele

ei, împăratul Iosif al II-lea, a rezultat în apariția unui moștenitor.

Marie a dat naștere mai multor copii după vârsta de 20 de ani. Cu

toate acestea, a fost supusă mai multor acuzații (de altfel, lipsite de

dovezi), cum că ar fi întreținut relații cu un apropiat de-al său,

contele suedez Axel von Fersen, sau chiar cu unele doamne din

cercul său apropiat (ex. Ducesa de Polignac).

În ciuda unei aparente legături strânse sugerate de consitența

corespondenței cu Maria Teresa, mama sa, Marie Antoinette a fost

îndelung criticată de împărăteasă, din motive precum insuficiența

menținerii unui comportament satisfăcător față de rege. Mai mult,

Florimond Claude, conte de Mercy d'Argenteau, un diplomat aflat în

slujba Sfântului Imperiu, i-a servit drept informator reginei, raportând

regulat întreprinderile fiicei sale, adâncindu-i, astfel, lipsa de

intimitate.

"Let them eat lies"-> Trimitere la faimoasa anecdotă “Let them eat cake” („Lăsați-i să mănânce cozonac”) cu privire la starea

precară a clasei inferioare de francezi, pentru care pâinea (să nu mai vorbim de cozonac/tort) era greu accesibilă în vreme de

război, fals atribuită Mariei Antoaneta post-mortem, în ciuda lipsei oricăror mărturii sau declarații că ar fi rostit așa ceva

vreodată. Această expresie a fost pentru prima dată folosită la 50 de ani după moartea reginei, în 1843, de către scriitorul

Jean-Baptiste Alphonse Karr, într-un jurnal numit Les Guêpes, care precizează falsitatea zvonului.


A f a c e r e a C o l i e r u l u i R e g i n e i – „ A v e m m a i m u l t ă

n e v o i e d e a l t e 7 4 d e n a v e d e c â t d e u n c o l i e r ”

Marie Antoinette a rămas cunoscută pentru interesul ei nestăvilit

când vine vorba de modă. Odată cu tranziția de la stilul austriac

simplist, practic, menit să afișeze o aparență de austeritate, la cel

fastuos, extravagant și elaborat al rochiilor franceze, delfina și-a

asumat o manieră unică de îmbrăcăminte. Garderoba sa varia de la

ținute franceze, la engleze și poloneze, încărcate de bijuterii și

nestemate, încoronate de ale sale coafuri înalte. Marie avea până și

un designer personal, o tânără pe nume Rose Bertin, alături de care a

elaborat articole ce au marcat o schimbare a tendințelor

contemporane de modă.

Din aceste motive, pamfletele și caricaturile vremii nu ezitau să o folosească drept

centrul lor de interes, aspect care s-a agravat după cazul faimos al colierului reginei.

Această nefericită întâmplare i-a pătat definitiv reputația, întrucât a fost acuzată că ar

fi încercat să „ruineze” bijuteriile coroanei prin achiziția unui colier extrem de scump

(astăzi, prețul ar fi echivalentul a 15 milioane de dolari). Scandalul a început în urma

comenzii lui Ludovic al XV-lea, ce dorea să obțină un accesoriu magnific pentru

amanta sa, Madame du Barry. Cu toate acestea, regele a murit înainte de achiziție, iar

doamna du Barry a fost alungată de moștenitorul său. Bijutierii Boehmer și Bassange

au încercat să vândă colierul noii regine - Marie Antoinette - care l-a refuzat

categoric, recunoscând importanța investițiilor făcute în acesta, bani care puteau fi

utilizați pentru a plăti datoriile rămase în urma Războiului de 7 ani. Ar fi rostit

următoarele cuvinte după ce regele însuși a încercat să i-l ofere drept cadou: „Avem

mai multă nevoie de alte 74 de nave decât de un colier”

Cu toate acestea, Jeanne de Valois-Saint-Rémy, supranumită și Jeanne de La Motte,

o curtezană ale cărei legături îl implicau pe Cardinalul de Rohan – amantul său (care

căuta să reintre în grațiile reginei, întrucât l-ar fi disprețuit din cauza unor zvonuri

propagate de acesta) - și o femeie care semăna aproape leit cu Marie, a orchestrat un

plan secret. L-a convins pe cardinal că ea ar fi acționat în numele conducătoarei,

aranjând o întâlnire între el și femeia pe care o considera Marie Antoinette. Astfel,

colierul a fost vândut sub pretexte false și, cu toate că nevinovăția reginei a fost

demonstrată în tribunal, daunele asupra imaginii sale fuseseră înfăptuite.


„ M a d a m e D e f i c i t ”

Franța pre-revoluționară a cunoscut o perioadă economică precară,

alcătuind astfel unul dintre fundamentele mișcării revoluționare de la

finele anilor 1700. Sistemul de colectare a taxelor nu fusese reformat

de ani de zile, acestea căzând exclusiv pe umerii Stării a III-a

(denumirea clasei de jos pe timpul Vechiului Regim).

Alianța cu o națiune a cărei ambiție cerea independență în a doua

jumătate a secolului al XVIII-lea, în ciuda victoriei, s-a dovedit a fi

aproape devastatoare pentru bugetul națiunii franceze.

Împrumuturile Franței către Congresul Continental al Americii, în

timpul Războiului de Independență (1775-1783), au adăugat

datoriilor existente o sumă de peste un miliard de livre. Celelalte au

fost generate în urma Războiului de Succesiune Austriacă (1740-

1748) – aprox. 200 de milioane de livre și a Războiului de 7 ani cu

Anglia (1756-1763) – aprox. 1,3 miliarde de livre. Cheltuielile Mariei

Antoaneta, deși semnificative comparativ cu veniturile cetățenilor

obișnuiți, au contribuit prea puțin la datoriile statului, în ciuda

acuzațiilor că acestea ar fi fost un catalizator direct al Revoluției

Franceze. Excesele care îi sunt atribuite derivă, în principal, din

mândria de natură imperială a familiei sale de origine și influențele și

libertățile curții franceze, însă fără să îi excludă îngrijorările față de

datoriile regatului.

Așadar, opozanții monarhiei și ai Vechiului Regim aveau nevoie de un

țap ispășitor, un simbol viu al absolutismului, pentru a-și valida

necesitatea propriei domnii și alimentând, astfel, nemulțumirea

poporului față de stilul de viață regal. Marie Antoinette a fost tentată

de către apropiați să influențeze politica regelui și să se implice în

treburile miniștrilor, însă, contrar convingerilor înflăcărate ale maselor,

rolul ei politic a fost foarte limitat. Exigențele permise reginei au mărit

discrepanțele dintre ea și oamenii de rând, iar actele caritabile în

care s-a angajat de-a lungul timpului nu au fost suficiente pentru a

umple acel gol.


F i l a n t r o p i s t ă ș i m a m ă î n t r - o m o n a r h i e s o r t i t ă

e ș e c u l u i

A fost și încă este ușor de trecut cu vederea latura smerită a

Mariei Antoinette, odată ce profilul său flamboaiant și marcat

de excese a fost atât de meticulos schițat de-a lungul timpului.

În detrimentul opiniilor des întâlnite legate de prioritățile

financiare ale reginei, aceasta a acționat direct în numele

poporului atunci când a avut oportunitatea. A pus capăt unei

surse adiționale de venit intitulată „Taxa pentru Cureaua

Reginei” (Queen Belt’s tax) în anul 1774, bani pe care i-a donat

odată ce a aflat despre condiția în care se aflau oamenii săraci

ai regatului. A fost, de asemenea, filantropistă, susținându-și

soțul în crearea „La Maison Philantropique” – o instituție

specială care ajuta văduve, oameni orbi și bătrâni.

Folosindu-se de propria avere, a construit case pentru membrii Stării

a III-a, a înființat Societatea de Maternitate, destinată mamelor

necăsătorite, iar în timpul foametei din 1787-1788, familia regală și-a

vândut propria argintărie pentru a cumpăra cât mai mult grâu pentru

oameni, având, la rândul lor, pâine ieftină în timpul meselor pentru a

reduce din costuri.

Mai mult decât atât, Marie Antoinette era apreciată pentru iubirea

față de copiii săi – multe dintre acțiunile sale erau motivate de

menținerea siguranței și a sănătății lor. Atunci când, în ultimele ore

de viață, i-a fost permis să redacteze scrisori, i-a scris Elizabetei,

surorii soțului său, următoarele: „(...) știți că am trăit doar pentru ei și

pentru dvs., draga mea soră”. I-a crescut insuflându-le calități

precum modestia și generozitatea, învățându-i să-și servească

poporul și luându-i cu ea în multele dintre călătoriile sale caritabile.

Regina a și adoptat trei copii, în timp ce se îngrijea de educația

multor altora. Acest aspect nu este de necrezut dacă aruncăm o

privire înspre cercul său apropiat, în care se afla inclusiv Madame

Henriette Campan, numită Femme de chambre a Mariei Antoinette

în 1770, o educatoare, scriitoare și directoare (denumită oficial de

Napoleon în 1807) a Maison d'éducation de la Légion d'honneur - o

școală pentru fete ale căror tați sau bunici fuseseră numiți membrii

ai Legiunii de Onoare.


Cântărind aceste informații, perspectiva conform căreia Marie

Antoinette este notorie pentru sumele exorbitante pe care le

cheltuia pentru ea însăși persistă, însă devine evident că nu a

ezitat vreodată să își folosească statutul și posibilitățile pentru

a-și ajuta supușii când a avut ocazia.

Din n păcate, propaganda revoluționară și o colectivă frică de stagnare sau chiar

regresiune au generat un context potrivnic perpetuării monarhiei. Marie Antoinette,

împreună cu fiii și fiicele sale, au căzut pradă Regimului Terorii al lui Robespierre.

Odată cu execuția regelui Ludovic al XVI-lea, în ianuarie 1793, liderii revoluționari

vedeau în micul Ludovic-Charles, fiul reginei și moștenitorul la tron, o amenințare.

Marie Antoinette a fost adusă în fața Tribunalului Revoluției, unde procesul său a

durat două zile. În ciuda faptului că acuzațiile aduse (precum complot împotriva

Franței cu puteri străine, incest etc) erau lipsite de argumente solide, soarta

conducătoarei fusese decisă cu mult timp în urmă. Au existat inițiative de a salvare

în perioada în care a stat închisă, însă toate au eșuat. Acuzată de trădare, a fost

condamnată la executare prin ghilotină în data de 16 octombrie 1793.

În istoria personală a acestei figuri supuse unor îndelungate

critici, se poate observa abordarea superficială asupra vieții

Mariei Antoinette. Indiscutabil, perioada în care a trăit această

regină a extravaganței nu i-a servit întotdeauna intereselor, însă

părțile neacoperite ale poveștii sale îndeamnă la o

reconsiderare atentă a acestora. Tragedia succesoare fastului și

deciziile nu întotdeauna inspirate au fost cusăturile

personalităților din jurul său în căutare de profit, renume sau

doar amuzament și broderia unei țări aflate în criză pe

materialul fin și naiv al firii unei prințese străine, departe de

casă, ce și-a găsit refugiu în limitatele sale opțiuni: artele și

luxul. Așadar, cu un dram de sare, let them eat lies.


BIBLIOGRAFIE

Cărți:

1. Cartea „Marie Antoinette”, de Joan Haslip, ediția din 1978, publicată în Marea

Britanie de George Weidenfeld & Nicolson Ltd.

(pdf:_OceanofPDF.com_Marie_Antoinette_-_Joan_Haslip.pdf)

Articole/Surse online:

2. Wikipedia – Maria Antoaneta, regină a Franței -

https://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_Antoaneta,_regin%C4%83_a_Fran%C8%9Bei

3. World History Encyclopedia în limba română – Procesul și Execuția Mariei

Antoaneta - https://www.worldhistory.org/trans/ro/2-2099/procesul-si-executia-

mariei-antoaneta/

4. Wikipedia – Afacerea Colierului Reginei -

https://ro.wikipedia.org/wiki/Afacerea_Colierul_reginei

5. BBC – Debunking the myths of the French Revolution -

https://www.bbc.co.uk/bitesize/articles/z4xx2v4

6. Art UK - Princess to queen to guillotine: the tragic fate of Marie Antoinette, articol

redactat de istoricul și scriitoarea Estelle Paranque -

https://artuk.org/discover/stories/princess-to-queen-to-guillotine-the-tragic-fate-

of-marie-antoinette

7. Wikipedia – Henriette Campan - https://en.wikipedia.org/wiki/Henriette_Campan

8. Alpha History – Imperial Wars_French Revolution -

https://alphahistory.com/frenchrevolution/imperial-wars/#The_French_Empire

9. Wikipedia – Mathieu-Jacques de Vermond - https://fr.wikipedia.org/wiki/Mathieu-

Jacques_de_Vermond

10. Historia - Maria Antoaneta, regina exceselor - https://historia.ro/

11. Château Versailles – Marie Antoinette_A queen at the court -

https://en.chateauversailles.fr/discover/history/great-characters/marie-

antoinette#a-queen-at-the-court

12. The Love for History - Charitable Works of XVI and Marie Antoinette -

https://theloveforhistory.wordpress.com/people/marie-antoinette/charitable-works-

of-xvi-and-marie-antoinette/


REDACTOR: DUCA MARIA

E x p e r i e n ț a p e r s o a n e l o r c u

dizabilitati

P s i h o l o g :

Doamna a doctor Anamaria Dragomir este psiholog clinician la Sanatoriul

Balnear și de recuperare Techirghiol – secția copii. De asemenea,

lucrează în colaborare cu Școala Albatross, o școală dedicată incluziunii

copiilor cu dizabilități, cu sediul în Constanța, dar care are filiale și în

Spitalul Municipal Mangalia, dar și în SBRT. Alături de profesori pentru

fiecare materie încearcă să ofere copiilor internați o tranziție cât mai

ușoară la întoarcerea în școală. Dacă nu ați cunoaște-o, ați spune că

este o femeie dură, pragmatică. Dar lăsați-mă să vă garantez (căci am

avut și eu onoarea să fiu ajutată de ea), că poate deveni ușor o

confidentă de nădejde și un umăr pe care poți plânge de fiecare dată

când ai nevoie de ea.

Astăzi i-am adresat doamnei psiholog câteva întrebări legate de latura

psihologică a recuperării din centre, concentrându-ne în special pe

copiii diagnosticați cu Paralizie Cerebrală sau alte afecțiuni locomotorii.

Î: Ce îmi puteți spune despre cum se manifestă

patologiile copiilor cu dizabilități din punct de vedere

psihologic?

R: La nivel emoțional apar deseori frustrarea, anxietatea,

tristețea, depresia, furia, scăderea stimei de sine. La

nivel comportamental apar unele comportamente

stereotipe, atașamente față de adulți, comportamente

opozante sau de evitare, izolare socială, etc. La nivel

cognitiv pot apărea întârzieri în dezvoltarea limbajului,

tulburări de învățare, dificultăți de concentrare și

atenție, etc. La nivel social apar deseori dependența

crescută față de adult, dificultăți de integrare, etc.


Î: Ați putea a să-mi povestiți câte ceva despre sanatoriu și experiența

dvs acolo?

R: Școala sanatorială în care îmi desfășor activitatea ca și psiholog

școlar îmbină armonios domeniul educațional cu cel medical.

Cooperarea se realizează atât cu copiii, cu aparținătorii cât și cu medicii

curanți.

Î: Cât de des vin copiii la dumneavoastră și vorbesc despre cum au fost

victime ale discriminării?

R: De obicei, copiii care vin la noi frecventează medii în care vin și alți

copii cu dizabilități, în care se simt acceptați și integrați.

Î: ÎÎ: : Cum pot adolescenții enții și copiii să treacă peste etichetele pe care

societatea le pune pe ei?

R: : De obicei aceștia nu ezită să caute și să accepte servicii de

specialitate care îi ajută să și conștientizeze punctele forte, atuurile

personale care compensează în mare parte “minusurile” pentru care

sunt etichetați.

Î: Cum credeți că trebuie pregătit sistemul ca să primească cu

adevărat persoane cu dizabilități în societate?

R: Consider ca că societatea ar putea crea mai multe facilități și

oportunități de educație, carieră, infrastructură, acces facil,

etc.

Î: V-a emoționat vreun caz în mod special?

R: Mă emoționează în special cazurile copiilor cu prognostic nu

tocmai favorabil, despre care știm cu toții ca suportă o

involuție în timp, indiferent de efortul depus în recuperare.

Î: Puteți spune că ați învățat ceva de la copiii cu nevoi speciale

de-a lungul anilor?

R: Învăț mereu de la copii, în special perseverența, rezistența,

determinarea, motivația de care aceștia dau dovadă în

recuperarea fizică. Ei sunt un real exemplu pt mine. Adeseori

mă gândesc, punându-mă în locul lor, dacă aș putea să susțin

sistematic, cu anii, efortul pe care ei îl depun!


După ce mi-a răspuns la ultima întrebare, i-am mulțumit doamnei

psiholog și am lăsat-o să ajute copii în continuare.

K i n e t o t e r a p e u t :

Alin Neamțu lucrează ca kinetoterapeut la Sanatoriul Balnear și de Recuperare Techirghiol

– secția copii. Își petrece aproape toată ziua în sala de kinetoterapie a spitalului, alături

de colegii săi, încercând să ajute copii cu diverse afecțiuni fizice să își recupereze

capacitățile fizice în întregime.

Atunci când am început să lucrez cu el nu credeam că înțelegerea și suportul pe care mi

le-a oferit de-a lungul timpului vor juca un rol important în recuperarea mea, dar pe

măsură ce începeam să ne înțelegem tot mai mult unul pe altul, a reușit să mă învețe că

fricile pot dispărea cât ai clipi dacă ai pe cineva care să te sprijine.

Alin a fost suficient de amabil încât să-mi răspundă la câteva întrebări, așa că îi

mulțumesc pentru timpul acordat.

Î: Cum ai realizat că ai vrea să lucrezi în acest domeniu?

R: Nu am știut mereu că vreau să devin kinetoterapeut, dar mereu mi-a plăcut

sportul. Am absolvit Facultatea de Sport și Educație fizică. Multă vreme am făcut mai

multe tipuri de sport, mai ales tenis, sport în care am ajuns să lucrez ca antrenor.

Î: Cum ai ajuns să lucrezi la Sanatoriu?

R: Am început aici ca voluntar, și pentru o perioadă de timp nu am crezut că aș putea face

asta, dar cu cât stăteam mai mult pe aici, cu cât realizam că îmi aduce o anumită satisfacție

să văd cum munca mea ajută la vindecarea copiilor, așa că am rămas. A fost cea mai bună

decizie pe care aș fi putut s-o iau.

Î: Când începi să lucrezi cu un pacient, crezi că e important să empatizezi cu el, să îi

înțelegi durerea?

R: Evident, e important să am o conexiune cu fiecare om cu care lucrez, altfel,

tratamentul nu ar funcționa. Cred că e important să ne înțelegem și să stabilim limite, în

așa fel încât să mă pot opri dacă apar dureri nedorite. În orice caz, nu cred că e bine să

mă atașez într-un mod exagerat, pentru că asta m-ar putea împiedica să privesc lucrurile

obiectiv și să-mi ajut pacientul la capacitate maximă.

Î: Te-a impresionat în mod special vreun pacient?

R: Așa cum am spus, nu prea tind să mă atașez de pacienți, dar mi-a rămas în minte un

tânăr cu care am lucrat. Era un băiat obișnuit, doar că totul s-a schimbat după ce s-a

urcat pe un tren pentru un selfie și a fost curentat. A rămas cu sechele și tratamentul lui

a presupus recuperarea cât mai rapidă a funcțiilor lui motorii, chiar dacă a fost destul de

complicat. Arsurile lui încă se vindecau și nu era foarte plăcut să-l vezi. Cu toate astea,

planul de tratament a funcționat chiar bine, iar asta m-a binedispus. Oricum ar fi, orice

copil care vine aici e unic în felul său și merită să rămână în memoria fiecărui om care

lucrează cu el.


I-am mulțumit lui Alin pentru răspunsurile pe care mi le-a dat și am

plecat, lăsându-l pe el și colegii lui să-și facă treaba pentru restul zilei.

M a m a 1 :

Minea Florentina Oana este mama unui copil special, pe nume Ștefan, în vârstă de doi

ani, diagnosticat cu Amniotrofie Musculară Spinală. Florentina a fost foarte deschisă

la propunerea mea de a-i pune câteva întrebări legate de boala lui Ștefan, căci ea

este una destul de rară, care necesită un tratament pe măsură. Prin acest interviu,

Florentina își dorește să atragă atenția asupra a cât de important este ca această

boală să fie descoperită și planul de îngrijire să fie implementat la timp.

Î: Ce diagnostic are Ștefan? Cum se manifestă?

R: Ștefan suferă de Amniotrofie Musculară Spinală tip 1, o boală genetică rară și

destul de gravă. AMS afectează celulele nervoase prezente în măduva spinării, numite

și neuroni motorii, care sunt responsabili pentru mișcarea voluntară a mușchilor.

Odată afectați de AMS, mușchii își pierd funcțiile.

Î: Cum ai descoperit problemele lui?

R: Totul a început după ce Ștefan a făcut Covid și după ce s-a vindecat am observat

că încetase să se miște, era ca o legumă. Am început investigațiile la Spitalul

Județean Constanța, unde ni s-a spus că nimic nu e neobișnuit, dar eu știam că nu e

așa. Am mers la mai multe clinici în Constanța și am repetat analize până când am

ajuns la București, la Spitalul Obregia – secția Neurologie Pediatrică, unde, după alte

câteva investigații ni s-a dat diagnosticul și am putut începe să căutăm tratamentul

potrivit.

Î: Cât de greu ți-a fost să ajungi cu Ștefan unde ești astăzi?

R: A fost greu, dar niciodată nu am vrut să cred că eforturile noastre nu vor da roade.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în care am o credință mare, am reușit să învingem multe

bătălii din acest război cu boala și acum facem din ce în ce mai multe progrese.

Î: Povestește-mi puțin despre tratamentul lui Ștefan și lupta ta de a-l crește în

România.

R: Am început tratamentul lui Ștefan când avea trei luni, care a constat într-o injecție

cu Onasemnogen abeparvovec (nume generic Zolgensma). Prin această injecție, lui

Ștefan i s-a introdus o nouă genă, care luptă împotriva celei afectate de AMS. Prețul

tratamentului se ridică la 2,1 milioane de dolari, și deși în România este oferit de stat,

listele de așteptare sunt extrem de lungi și riscau să pună în pericol viața copilului

meu. Din fericire, cu ajutorul medicilor din București am reușit să îl obținem rapid, și

astfel efectele lui au fost favorabile.


Î: Au fost dăți în care ai vrut să renunți?

R: Au existat, dar preț de câteva secunde. Cu ajutor divin m-am motivat și mi-am

spus că pentru mine nu există o lume în care Ștefan să nu fie bine.

Î: Cât de greu a fost tot acest proces pentru tine?

R: La început a fost greu, dar privind în urmă sunt mândră

de toate realizăriile pe care Ștefan le are acum și îmi zic

mereu că după ploaie va ieși întotdeauna soarele.

I-am mulțumit călduros Florentinei pentru răspunsuri și, după ce i-am îmbrățișat pe

ea și Ștefan am plecat, promițându-le cu un zâmbet senin că totul va fi bine.

M a m a 2 :

Ana Maria Sora este mama lui Alexandru, un băiat în vârstă de 13 ani, pe care îl

cunosc de când era doar un bebeluș. Ai putea spune că e ca un frate pentru mine, și

credeți-mă exact așa e. Alex a fost diagnosticat cu Paralizie Cerebrală – formă flască.

Prin acest interviu, Ana își dorește să atragă atenția asupra tuturor copiilor cu PC,

care merită să fie văzuți și apreciați cu adevărat.

Î: Care e diagnosticul lui Alex? Cum se manifestă?

R: Alex a fost diagnosticat cu Paralizie Cerebrală – formă

flască, care se manifestă prin pierderea echilibrului în

repetate rânduri.

Î: Cum i-ați descoperit diagnosticul?

R: Totul a început de la un control oftalmologic, unde medicul a observat că ceva nu

e bine, așa că am fost trimiși să facem controale suplimentare, până când am ajuns la

neurolog, acolo unde am primit un diagnostic clar.

Î: Care e diagnosticul lui Alex? Cum se manifestă?

R: Alex a fost diagnosticat cu Paralizie Cerebrală – formă

flască, care se manifestă prin pierderea echilibrului în

repetate rânduri.

Î: A fost greu sa ajungeți unde sunteți azi?

R: De când am descoperit boala lui Alex, am umblat de la medic la medic, din spital în

spital, și în fiecare zi am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să facem progrese

notabile. Nu a fost ușor, dar privind în urmă, am repeta din nou tot acest proces, doar

ca să avem rezultate din ce în ce mai bune.


Î: Când l-ai înscris pe Alex la scoala școală cum a fost primit? Cum a fost procesul lui de

integrare?

R: Alex se cunoștea deja cu mulți copii când l-am înscris la școală, pentru că au fost

colegi și la grădiniță. A fost primit foarte bine, și s-a împrietenit cu toată lumea.

Profesorii sunt foarte înțelegători legat de situația lui și mereu au încercat să-l ajute

cât mai mult.

Î: Ce părere ai de discriminarea educațională a copiilor cu dizabilități?

R: Discriminarea în școli e un fenomen care ia amploare, dar care nu e necesar.

Consider că avem nevoie de mai mulți profesori pregătiți să lucreze cu copii cu

cerințe educaționale speciale, care i-ar putea integra mai bine în colectiv.

Î: Au fost vreodată momente în care l-ai văzut pe Alex că nu mai poate? Cum ați

mers mai departe?

R: Bineînțeles că au fost momente în care Alex nu mai putea și nu mai voia să facă

nimic. Erau zile când își dorea să stea numai în casă. Am fost alături de el și i-am

acordat timpul de care avea nevoie, după care am încercat să fac cât mai multe

activități cu el. Ieșeam pe afară, ne jucam, și așa Alex se simțea din ce în ce mai

pregătit să-și reia terapiile.

Î: Cât de greu a fost pentru tine tot acest proces? Ai simțit vreodată că vrei să

renunți?

R: Mi-a fost greu de cele mai multe ori, pentru nimeni nu e ușor. Dar de fiecare dată

am căutat să-mi revin, pentru că eram conștientă că eu sunt stâlpul de susținere al

copilului meu. Nu-mi puteam permite să cad, pentru că altfel ar fi căzut și el.

Alex e un copil minunat, care a luptat mult să ajungă

unde e. Mama și tatăl lui l-au susținut în fiecare

secundă din procesul lui de vindecare și sunt

convinsă că așa va fi și după ce Alex va fi în cea mai

bună formă a lui.


M a m a 3 :

Adriana Mătușanu este mama lui Dragoș, care e ca fratele meu. Eu și Dragoș

ne cunoaștem de când aveam doi ani, și de atunci suntem de nedespărțit.

Pot spune cu mâna pe inimă că prietenia dintre noi a făcut toți acești ani de

tratament să pară ca o joacă de copii. Prin acest interviu, Adriana vrea să

sublinieze faptul că orice copil, indiferent dacă are sau nu o dizabilitate

merită să trăiască viața din plin, bucurându-se de fiecare secundă.

Î: Care e diagnosticul lui Dragoș? Cum se manifestă?

R: Dragoș a fost diagnosticat cu Paralizie Cerebrală – formă flască și

hipotonie, o variație a PC care face mușchii extrem de moi. De asemenea,

Dragoș are și un deficit al hormonilor de creștere, pe care l-am ținut sub

control cu tratament injectabil. Acum, Dragoș se dezvoltă în parametrii

normali.

Î: Cum i-ați descoperit diagnosticul?

R: Încă de mic prezenta semne de retard, așa că am cerut părerea mai

multor doctori, până am primit un răspuns clar. Din fericire, am pornit

investigațiile devreme, așa că la 1 an și 2 luni deja începeam recuperarea.

Î: A fost greu să ajungeți unde sunteți azi?

R: A fost un drum lung și anevoios. Am tot mers prin centre de recuperare,

din București, la Oradea, de acolo la Bușteni, și în final la Techirghiol. A fost

nevoie de timp și răbdare ca să ajungem în punctul în care suntem acum. A

fost nevoie de sacrificii – de toate felurile, dar toate au meritat când

rezultatele au început să apară.

Î: Când l-ai înscris pe Dragoș la școală cum a fost primit? Cum a fost

procesul lui de integrare?

R: Dragoș e un copil prietenos, așa că nu a avut probleme. A fost și foarte

consecvent încă de mic, și asta s-a văzut la fiecare final de an. Și-a făcut

prieteni care l-au primit mereu cu brațele deschise, iar profesorii au fost

mereu dornici să-l ajute să recupereze lecțiile pierdute atunci când eram

plecați.

Î: Ce părere ai de discriminarea educațională a copiilor cu dizabilități?

R: Cred că nici nu ar trebui să existe. Fiecare copil e unic, și cu dizabilitate

sau fără, are un ritm diferit de învățare. Nu ar trebui să ne legăm de un lucru

atât de mic cum ar fi aparențele fizice, atunci când sufletul contează cu

adevărat.


Î: Au fost vreodată momente în care l-ai văzut pe Dragoș că nu

mai poate? Cum ați mers mai departe?

R: Momentele au existat, dar niciodată nu l-au demoralizat pe

Dragoș. Când ai un stil de viață ca al lui, e normal să existe și

momente de pauză, iar eu îl las să și le ia de câte ori simte nevoia.

Î: Cât de greu a fost pentru tine tot acest proces? Ai simțit

vreodată ca vrei să renunți?

R: Au fost unele momente mai grele ca altele, dar, ca mamă, a

trebuit să las deoparte toate fricile pe care le aveam și să îi dau

curaj băiatului meu, căci doar așa am putut să reușim.

Pe lângă faptul că suntem prieteni, eu cu Dragoș

suntem și vecini, așa că vizita pe care le-am făcut-o ca

să le pun întrebările acestea s-a transformat într-o

după-amiază simplă de vară, presărată cu râsete și

limonadă.


E s e u p e r s o n a l :

Numele meu e Maria, și sunt suficient de

norocoasă încât să fiu numită un caz

fericit, dar nu a fost mereu așa.

M-am născut la 6 luni, iar timp de doi ani, până

am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală,

părinții mei stăteau lângă o legumă care nu făcea

nimic – nu mergea de-abușilea, nu își ținea capul

drept, nu aplauda fericită din palme atunci când

vedea ceva amuzant.

La doi ani medicii au fost, într-un final, suficient de

competenți încât să le spună alor mei cum stătea

treaba. Făcând asta i-au îngrozit, i-au făcut să se

teamă pentru viitor, dar mai presus de toate i-au

făcut să se mobilizeze mai mult ca niciodată. La

câteva luni după ce primisem un diagnostic clar,

plecam deja către prima mea ședință de recuperare.

Am început în Spitalul Județean Pitești, unde mi-am

petrecut aproape 6 ani din viață. Eram prea mică ca

să rețin ceva din tot ce mi se întâmpla, tot ce îmi

mai amintesc acum e tumultul de oameni care

încercau să mă ajute, fiecare cum putea. Cu toate

astea, am rămas cu mai mult de acolo decât aș fi

vrut eu. Mirosul de spital, asistentele care mișunau

pe lângă mine ca niște furnici albe, mâncarea care

nu avea nici un gust, dar de care aveam nevoie.

Timpul trecea, boala mea avansa, iar eu încă nu

mergeam, fapt care a fost un semn de alarmă că

trebuia să schimbăm planul de bătaie.


Așa am ajuns la Sanatoriul din 1 Mai, un loc aflat

în apropiere de Oradea. Departe de casă.

Departe de tot ce știam, trebuia s-o iau de la

capăt. Să cunosc alți oameni, să fac alt

tratament, să-mi petrec acolo alți ani din viață,

împărțiți între a mă întoarce acasă și a pleca din

nou. Acolo mi-am petrecut cea mai mare parte a

copilăriei și, la un moment dat, a devenit fără să

vreau a doua casă. Dar doar acolo nu a fost de

ajuns. Indiferent de ce făceam, ceva nu era bine.

Și n-a fost decât după ce m-am operat. La

vremea aia exista în România un singur doctor

care făcea operația de ahiloplastie – întinderea

tendoanelor, mai pe scurt. Iar acel doctor se afla

(și încă se află) în Mangalia. Totul din acel loc m-

a înspăimântat, mai puțin marea, cu care am

format o legătură prea specială ca s-o exprim în

cuvinte. N-aveam eu de unde să știu că destinul

o să mă tot aducă la mare mai târziu în viață.

După operația reușită, am început să merg și m-

am tot întors la Oradea. În fiecare an petreceam

acolo zile care ar fi trebuit să fie importante,

fericite – zile de naștere, sărbători, vacanțe, dar

care acolo nu erau altceva decât alte 24 de ore

dintr-o zi. Nu se știe cum, acolo timpul se

comprima. Era mai încet, te făcea să te simți ca

un prizonier într-un loc în care ar fi trebuit să-ți

ofere libertate. Am continuat să mergem acolo

până am împlinit 10 ani. Am luat o mică pauză,

căci școala îmi ocupa majoritatea timpului. Anii

de școală primară și generală au fost frumoși și

demni de ținut minte, dar nimic nu se compară

cu liceul, care mă face să trăiesc cu adevărat.


Am mai mers și prin alte locuri, cum ar fi Sanatoriul din

Bușteni, unde am cunoscut oameni minunați, dar într-

o zi ne-am hotărât să o luăm tot pe drumul spre

soare, și așa am ajuns la Techirghiol, un oraș mic din

Constanța, care acum chiar e a doua mea casă, și nu

din obligație, ci pentru că așa am simțit, așa a trebuit

să fie. Techirghiol era un loc cu totul străin pentru

mine, dar atunci când am analizat mai îndeaproape

oamenii de acolo, mi-am dat seama că în curând, ei

îmi vor deveni familie. Mi-am petrecut 8 ani acolo, și

când a trebuit să mă despart de toată lumea pentru

ultima dată, nu a fost deloc ușor. Am interacționat cu

fiecare om din personalul de acolo, de la doctori și

până la doamnele de serviciu. Am învățat fiecare

intrare și ieșire, am colindat fiecare hol. Am simțit

mirosul de nămol și sare, am savurat razele de soare

direct de pe nisipul natural plajelor. Am fost la școală

să-mi fac temele, am învățat exerciții fizice, m-am

recuperat după ce de-a doua operație, făcută tot la

Mangalia (v-am zis eu că o să mă întorc la mare), mi-

am învins fricile.

Dar cel mai important, am legat prietenii pe viață, și

relații speciale cu fiecare om de acolo.

Acum sunt bine. Dacă înainte nu mă puteam împăca cu faptul că o să am boala

asta atașată de mine pentru tot restul vieții, acum am învățat s-o îmbrățișez. Să

mă folosesc de ea ca să spun povești care pot ajuta și alți copii care sunt în

situația mea. Prin ea le spun să lupte, să aibă curajul să înfrunte zilele rele, să nu-

și piardă speranța. Am învățat să folosesc situația mea ca un mijloc de a milita

pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. Am învățat să mă folosesc de

diagnosticul meu ca să îmi fac vocea și mai puternică, în așa fel încât să o audă

toată lumea.


Pentru că asta nu e ficțiune, e o poveste reală.

Povestea mea.

REDACTOR: IBĂNIȘTEANU ROBERT

D i f e r e n ț e l e f i n a n c i a r e î n

tenis

S a l a r i u l e g a l î n t r e f e m e i ș i b ă r b a ț i

Tenisul de performanță oferă sume importante de bani la fiecare

competiție oficială, mai ales în întrecerile de Grand Slam. În prezent,

recompensele financiare sunt egale între femei și bărbați. Lucrurile nu

au stat dintotdeauna așa: până în urmă cu jumătate de secol,

diferențele între premii erau uriașe. Totul până în toamna lui 1973, când

"Bătălia sexelor" a rescris istoria tenisului. Pe 20 septembrie 1973, la

Houston Astrodome, peste 30 000 de spectatori au asistat la duelul

dintre Billie Jean King și Bobby Riggs.

P r i m a î n c e r c a r e :

Pe 13 mai în același an, Bobby Riggs, fost campion la Wimbledon și US

Open, o întâlnea în primul duel "Battle of sexes" pe Margaret Court.

Americanul avea pe atunci 55 de ani, iar Court 30. Fostul campion de

Grand Slam era cunoscut pentru abordarea sa tăioasă când venea

vorba despre tenisul feminin, pe care îl considera net inferior celui

masculin. "Femeile sunt mult mai slabe decât bărbații, atât fizic, cât și

mental. Chiar și la 20 de ani de când m-am retras, pot învinge orice

jucătoare activă", spunea la acea vreme Riggs.

Court a acceptat provocarea, a jucat în California chiar de "Mother's

Day". Meciul a fost unul fără istoric, câștigat de Riggs cu 6-2, 6-1.

Rezultatul a reprezentat o adevărată lovitură pentru întrecerea feminină,

în condițiile în care Margaret câștigase la simplu în acel an Australian

Open și Roland Garros.


R ă z b u n a r e a :

După acest prim eveniment, cele două circuite și-

au respectat calendarul, iar la Wimbledon

campioană devenea Billie Jean King. Specialiști ca

nimeni alții în marketing sportiv, americanii au făcut

tot ce le-a stat în putință pentru a-i aduce pe

același teren pe King și Riggs.

Billie Jean a apelat la multe scurte și loburi, l-a

alergat pe Riggs pe tot terenul și a reușit să îl

învingă cu 6–4, 6–3, 6–3. Specialiștii vremii au pus

acea înfrângere a americanului pe seama diferenței

uriașe de vârstă (26 de ani avea King și 55

adversarul ei). Într-un interviu oferit în 2015, Martina

Navratilova spunea că dacă Riggs ar fi avut 40 de

ani la ora meciului, nicio jucătoare nu l-ar fi învins.

Ce rămâne însă în istorie e rezultatul. Și nu doar cel

de pe teren. Partida a fost urmărită la televizor de

peste 50 de milioane de americani, iar audiența la

nivel mondial s-a apropiat de 90 de milioane.

Victoria lui Billie Jean King avea să pună bazele WTA

de azi. La scurtă vreme după acel succes, Virginia

Slims Series (entitatea care organiza toate turneele

feminine) s-a transformat în Women's Tennis

Association (WTA). Jucătoarele au primit ce și-au

dorit: la scurtă vreme după acea partidă de la

Houston Astrodome, turneele au început să ofere

premii egale bărbaților și femeilor.

În ÎÎn 2017, pe baza confruntării din urmă cu aproape

jumătate de secol la acea vreme, s-a făcut și filmul

"Battle of the Sexes", cu Emma Stone și Steve Carell

în rolurile principale.


S u r o r i l e W i l l i a m s ș i - a u î n c e r c a t n o r o c u l

În startul lui 1998, la Australian Open, a mai avut loc

o confruntare între cele două sexe. Venus și Serena

Williams susțineau că pot învinge orice bărbat

clasat în afara Top 200 ATP.

Provocarea a fost acceptată de Karsten Braasch, un

jucător german clasat pe 203 în lume la acea vreme,

în vârstă de aproape 31 de ani. Surorile Williams

aveau 18, respectiv 17 ani și erau văzute, pe bună

dreptate după cum avea să demonstreze istoria,

jucătoarele care vor domina circuitul WTA.

Deși avea un stil de viață departe de rigorile acestui sport, cunoscut fumător și

consumator de bere, Braasch nu le-a dat nicio șansă surorilor. Karsten a învins-o pe

Serena cu 6-1, iar pe Venus cu 6-2. După meci, neamțul avea să declare: "Nicio femeie nu

poate să câștige în fața vreunui jucător activ clasat între primii 500 din lume."

C o c o G a u f f l a R o l a n d G a r r o s s i

c o n t r i b u t i a l u i B i l l i e J e a n K i n g

Pentru câștigarea turneului de la French Open, Coco

Gauff a primit suma pe care o merita: 2,9 milioane de

dolari. Este aproximativ aceeași sumă pe care a

primit-o și câștigătorul de la masculin, Carlos Alcaraz.

Și pentru asta le putem mulțumi lui Venus Williams și

lui Billie Jean King.

„Salarii egale în tenis? Ce-i asta?” — Toată lumea, aparent, în 1968. Acela a

fost anul în care profesioniștii au putut, în sfârșit, să joace la turneele de

Grand Slam și anul în care Billie Jean King a triumfat la Wimbledon. Ea a

câștigat doar 37,5% din suma pe care a încasat-o omologul ei masculin, Rod

Laver. King a luptat pentru plata egală, iar în 1973, US Open a devenit primul

turneu major care a oferit premii egale. Australian Open a urmat (mult mai

târziu) în 2001. De asemenea, la doar 19 ani, Coco Gauff a devenit una dintre

cele mai tinere femei care au câștigat US Open și a ținut neapărat să le

mulțumească femeilor care au deschis drumul înaintea ei. În timp ce își

accepta premiul de 3 milioane de dolari, Gauff s-a întors către legenda

tenisului Billie Jean King și a spus: „Mulțumesc, Billie. Pentru că ai luptat

pentru asta.”


A j u t o r u l d i n p a r t e a l u i V e n u s W i l l i a m s

În anul 2000, Venus Williams a scris istorie

câștigând primul ei titlu major la simplu. Premiul ei:

696.858 de dolari. A doua zi, Pete Sampras a

câștigat titlul masculin la același turneu și a plecat

acasă cu 717.721 de dolari. Diferența? Puțin peste

20.000 de dolari. Dar mesajul? Clar și răsunător —

mai ales având în vedere că nu exista nicio dovadă

reală care să justifice de ce meciurile feminine ar

valora mai puțin. Asociația de Tenis Feminin (WTA)

a luptat ani la rând pentru plata egală, fără succes.

Așa că Venus Williams a ținut ea însăși un discurs în

fața Comitetului Grand Slam, chiar în ajunul victoriei

sale la Wimbledon, în 2005.

„Am intrat în acea sală și le-am cerut tuturor să

închidă ochii,” și-a amintit Williams într-un discurs

din 2023. „Am spus: «Acum că aveți ochii închiși, nu

știți dacă persoana de lângă voi este bărbat sau

femeie, dar inimile tuturor bat la fel. Ați vrea ca fiica

voastră, sora voastră, mama voastră, soția sau o

persoană dragă, dacă ar fi femeie, să fie plătită mai

puțin?»”

În anul următor, Williams a scris o scrisoare emoționantă în ziarul The

Times. Iar în 2007, după 39 de ani de luptă pentru premii egale, Venus

Williams a devenit prima jucătoare de tenis care a primit plată egală

pentru victoria ei. În acel an, French Open (Roland Garros) și Wimbledon

s-au alăturat, în sfârșit, turneelor US Open și Australian Open în oferirea

de premii egale. Toate cele patru turnee majore de tenis susțineau acum,

oficial, egalitatea.


M i s o g i n i s m u l d u p a 5 d e c e n i i d e l a , , l u p t a i n t r e s e x e ”

Simona Halep a câştigat pentru prima oară turneul de la

Roma, , dar n-a fost premiată la fel ca Novak Djokovic. Ea a

încasat cu 10 euro mai puţin decât câştigătorul de la

simplu masculin. Organizatorii turneului de tenis de la

Roma au fost aspru criticaţi pe reţelele de socializare, fiind

acuzați de misoginism. Aceasta Această diferenta diferență absurda absurdă putea sa să

nu existe cu usurinta, ușurinta, si și sa să se acorde premii egale

amândurora, dar aceasta e dovada vie ca că “duelul intre între

sexe” este inca încă nesimnificativ pentru unele persoane.

Fanii s-au revoltat față de situaţia de la Roma, unde premiul Simonei

Halep a fost frustrant de aproape de cel al lui Djokovic, însă nu egal.

‘’Oamenii care au făcut diferenţa la premii sunt

misogini. Punct’’, a scris pe Twitter un iubitor al

tenisului.

‘’Parcă zici că au avut aşa mare nevoie de acei 10

euro pentru a se simţi mai bărbaţi, în iad cu ei’’, a

scris altul.


REDACTOR: SIDOR CRISTIAN-RĂZVAN

P o l i t i c a – a f a c e r e î n

familie

I l u z i a s c h i m b ă r i i p o s t - r e v o l u ț i o n a r e

În România, schimbarea mereu a venit cu ceva familiar. Am

crezut că după Revoluția din '89 totul va fi diferit, dar realitatea

a fost alta. Cei care au preluat puterea erau, de fapt, aceiași

oameni care o dețineau și înainte, doar că acum aveau alte

nume și vorbeau despre democrație.

Și astfel, în loc să ne dezicem de tot ce însemna fosta

conducere, am ajuns să nu mai putem scăpa de ea. Totul a

început cu Ion Iliescu, fost membru al Comitetului Central al

Partidului Comunist Român, care s-a situat rapid în centrul

scenei politice prin intermediul Frontului Salvării Naționale

(FSN). Gruparea pretindea că vrea să ducă țara spre

democrație, dar, în realitate, era formată din foști membri ai

Partidului Comunist care nu doreau să piardă controlul asupra

țării.

A l e g e r i m a n i p u l a t e ș i m e d i a c a p t u r a t ă

Potrivit rapoartelor Institutului Revoluției Române din

Decembrie 1989, majoritatea membrilor FSN erau foști activiști

comuniști care ocupaseră funcții importante în aparatul de stat

până în 1989. Alegerile din 20 mai 1990, ulterior denumite

"Duminica Orbului", au fost începutul acestei mascarade care

continuă și în prezent.

Televiziunea Română, singurul post de televiziune din țară la

acea vreme, a funcționat ca instrument de propagandă pentru

FSN. Potrivit jurnalistului Petre Mihai Băcanu, în perioada

preelectorală, postul a acordat peste 90% din timpul de

difuzare partidului lui Iliescu, în timp ce opoziția era prezentată

ca o coaliție a unor “elemente instabile”.


D e m o n i z a r e a o p o z i ț i e i

Candidații opoziției au fost supuși unor atacuri inumane, menite

să manipuleze opinia publică în favoarea lui Iliescu. Ion Rațiu,

liderul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), a

fost ținta unei campanii de denigrare fără precedent. Ziarele

apropiate de FSN îl prezentau drept un "burghez", subliniind că

nu consumase niciodată salam de soia, simbol al austerității

comuniste.

În timpul unui miting la Buzău, susținătorii FSN au

organizat o acțiune de intimidare și umilire, aruncând

cu ouă și strigând insulte. Situația lui Radu Câmpeanu,

liderul PNL, nu a fost diferită: documente CNSAS arată

că a fost spionat de foști ofițeri de securitate integrați

în noile structuri informative, iar un miting al său de la

Sibiu a fost sabotat.

V i c t o r i a F S N ș i î n c e p u t u l m o n o p o l u l u i p o l i t i c

Aceste tactici s-au dovedit eficiente.

Iliescu a obținut 85% din voturi, iar FSN a

câștigat 263 din 395 de locuri în Parlament.

Observatorii internaționali ai Conferinței

pentru Securitate și Cooperare în Europa au

notat nereguli semnificative: intimidarea

alegătorilor, manipularea listelor electorale

și folosirea resurselor publice în campanie.

Modelul instaurat atunci nu a fost doar o etapă trecătoare, ci

începutul unui tipar repetat în deceniile următoare. Consiliul

Europei nota că, în primii ani post-revoluționari, peste 70% din

funcțiile-cheie din administrație au fost ocupate de persoane

cu trecut PCR-ist. Dictatura a rămas, doar că a fost

rebranduită.


A n i i 2 0 0 0 – p e r f e c ț i o n a r e a s i s t e m u l u i d e c o n t r o l

Trecerea în noul mileniu nu a adus reformă, ci o perfecționare a

rețelelor de putere. Dacă în anii '90 FSN-ul controla televiziunea

națională, în anii 2000 partidele au învățat să controleze întreg

aparatul de stat. Revenirea PSD-ului la putere în 2000 a marcat

ascensiunea lui Adrian Năstase, implicat ulterior în dosare de

corupție, cum ar fi „Trofeul Calității”.

Rădăcinile plantate de Iliescu au devenit un copac solid, cu

ramificații în toate instituțiile statului. Sistemul clientelar s-a

dezvoltat într-atât, încât a devenit invizibil pentru ochiul

obișnuit. Aceleași fețe, aceleași nume, același mecanism

care consumă resursele țării în numele “democrației”.

N e p o t i s m ș i c a p t u r a r e a i n s t i t u ț i i l o r

Un exemplu recent este Institutul Cultural Român. În “epoca

Ciolacu”, nepotismul a fost evident: Andreea Ciolacu, nepoata

liderului PSD, a fost angajată consilier fără concurs. Modificările

legislative din 2012, făcute de Victor Ponta, au pus ICR-ul sub

controlul Senatului, permițând astfel politizarea instituției.

Profesioniștii au fost treptat înlocuiți de oameni puși

politic, iar parteneriatele culturale internaționale au fost

abandonate. Această degradare este doar un fragment

dintr-un fenomen generalizat – capturarea statului.

B i s e r i c a ș i s p r i j i n u l „ d i v i n ”

Politica nu s-a mulțumit doar cu instituțiile publice. A

fost nevoie și de „binecuvântarea” spirituală. Investigația

Recorder – „Clanul Marelui Alb” – a dezvăluit o afacere

de 1,3 miliarde lei derulată prin fonduri publice

direcționate către biserici. În schimb, clerul promova

mesaje pro-PSD și pro-PNL, atât în campanii electorale,

cât și în momente-cheie precum referendumul pentru

familia tradițională.

Religia a fost folosită ca instrument de influențare

a votului, nu ca sprijin moral al poporului.


C o r u p ț i e , l u x ș i d u b l a m ă s u r ă

În paralel cu austeritatea predicată către popor, liderii politici se

bucură de privilegii: zboruri la Monaco, bilete la Grand Prix și

servicii de lux oferite de firme precum Nordis, drept

recompensă pentru sprijin politic. Printre beneficiari – Ciolacu,

Grindeanu, Simonis.

În timp ce ei se delectează cu luxul, românii așteaptă

schimbarea care nu mai vine.

H o t N e w s . F o t o : I n q u a m P h o t o s ș i S h u t t e r s t o c k

U n p o p o r e p u i z a t ș i u n v o t l i p s i t d e s e n s

Și astfel, ajungem la momentul de față. Deși vedem toată această mascaradă

desfășurându-se în fața noastră, nimeni nu încearcă să schimbe nimic. E clar

că sistemul ne stoarce orice fărâmă de speranță pe care o mai avem. Poporul

obosește, fapt ce se poate vedea și dacă analizăm prezența la urne din

ultimele decenii. Dacă afacerea politică e deja un semi monopol, de ce ai mai

merge la vot? - acesta este raționamentul pe care poporul l-a dezvoltat după

atâtea decenii de dezamăgire continuă.

Am putea spune ca este un fenomen psihologic care mereu duce la același rezultat.

Un electorat dezamăgit duce la implicare slaba slabă la vot, care duce la același sistem

câștigă constant la limită pentru a obține majoritate parlamentară, fapt care duce la

legitimitate scăzută a guvernului și la continuarea monopolului. PNL si PSD, adică o

buna parte din FSN‐ul post‐’90 continuă să stea pe aceleași scaune încalzite de ei de

30 de ani încoace. Iar mai nou, nimeni nu mai promite o schimbare reală, toți o

cosmetizează, doar pentru a manipula publicul cu scopul de a atrage voturi.

G e n e r a ț i a n o a s t r ă v r e a a l t c e v a

Suntem generația care a crescut în fața ecranelor, obișnuită cu promisiuni strălucitoare și

dezamăgiri repetate. Nu mai vrem show-uri televizate și discursuri cosmetizate, ci un

sistem funcțional în care fiecare vot să conteze și fiecare schimbare să fie luată în interesul

nostru. Ne dorim transparență în administrație, responsabilitate în cheltuirea banilor publici

și funcționari aleși pe competențe, nu pe carnet de partid. Suntem obosiți să privim cum

aceeași rețea câștigă mereu și munca în folosul poporului se transformă în sinecura! sinecură! Toate

acestea se întâmplă în timp ce problemele noastre și drepturile omului rămân în continuare

pe ultima pagină.

R e c o r d e r : D e l a s t â n g a l a d r e a p t a : F i l i p C i o l a c u , f i u l p r e m i e r u l u i ) , M i h a i C i o l a c u

( n e p o t u l ) , M a r c e l C i o l a c u ( p r e m i e r u l R o m â n i e i ) ș i S o r i n a S t a n D o c u z ( p r i e t e n a

a p r o p i a t ă a p r e m i e r u l u i )


REDACTOR: GEAMBAZU IULIA

I n t e r v i u c u V l a d

Oros

Pe parcursul liceului, Vlad-Ștefan Oros a acumulat un palmares bogat, ce include

medalii de aur la olimpiadele internaționale de: fizică, astrofizică și lingvistică, la care

se adaugă și multiple calificări la etape naționale la mai multe materii. După

terminarea Liceului Teoretic “Grigore Moisil” din Timișoara, el a ales să studieze fizica

la MIT, urmând acum să intre în anul al treilea. În acest interviu am abordat diverse

subiecte legate, în principal, de educația din România și din SUA, discutând, de altfel,

și despre aspectele mutării în străinătate. Vă invităm să citiți răspunsurile autentice

ale lui Vlad!

IG: Cum ți-ai descoperit pasiunile pentru fizică, astrofizică și lingvistică?

VO: Am intrat pentru prima oară în contact cu fizica și astrofizica în

copilărie, prin diverse emisiuni și cărți de popularizare a științei. Acele

reprezentări simplificate și dramatizate ale fenomenelor fizice m-au

entuziasmat și m-au făcut curios să învăț și să înțeleg mai multe despre

cum funcționează lumea din jurul meu, de la nucleii atomilor până la

galaxii. Mai târziu, începând în școala gimnazială, olimpiadele de fizică și

astronomie, iar apoi cursurile de la facultate, mi-au dat o înțelegere mai

clară și mai exactă a fenomenelor la care visasem în copilărie.

Pentru lingvistică, pasiunea mea a venit mai târziu, în timpul cursurilor de

gramatică din gimnaziu. Mă întrebam, din ce în ce mai des, “de ce

funcționează limba așa cum funcționează?”; această întrebare a fost cea

care m-a trimis eventual în lumea lingvisticii.

IG: Având în vedere că performanța reprezintă un drum anevoios, ce te

ambiționa să continui studiul în momentele dificile?

VO: Olimpiadele au fost o parte centrală a vieții mele în timpul gimnaziului

și liceului. Ele mi-au dat un scop, o direcție în care să-mi îndrept viața.

Mai mult decât atât, olimpiadele mi-au dat o comunitate: sute de colegi

și de profesori extraordinari atât academic, cât și ca oameni, care îmi

împărtășeau pasiunea și mă făceau să mă simt înțeles. Efortul pe care l-

am depus a fost în mare parte pentru aceștia; pentru ocazia de a ne

întâlni, chiar și dacă doar de câteva ori pe an, într-un context în care

puteam forma noi amintiri frumoase.


IG: România reprezintă o țară a extremelor: formează

olimpici de top, dar, în contrast, aproximativ jumătate

din populație suferă de analfabetism funcțional. Tu ai

avut șansa să observi cum funcționează diverse

sisteme educaționale. Ce crezi că am putea adopta și

noi pentru a spori șansele elevilor la o dezvoltare

academică mai bună?

VO: După cum văd eu lucrurile, sunt doi factori esențiali

în asigurarea unei educații bune: școlile trebuie să aibă

o idee bună a cum să educe copiii și adolescenții, dar și

suficiente resurse ca să transforme această idee în

realitate.

Problema resurselor e mai ușor de înțeles. În România, majorității școlilor publice le

lipsesc unele facilități esențiale. Multe școli nu au laboratoare bine dotate, săli și

terenuri de sport, sau nici măcar suficiente săli de clasă. Aparatele de aer condiționat

sunt o raritate, cu toate că la începutul verii căldura devine insuportabilă. Deseori,

lipsește săpunul sau hârtia igienică de la baie. De asemenea, salariile mici destinate

profesorilor îngreunează motivarea oamenilor pasionați, capabili, să predea în școli

publice. Alocarea mai multor fonduri, și utilizarea lor mai eficientă, poate îmbunătăți

mult situația școlilor.

Problema ideologiei e mai nuanțată, dar la fel de importantă. Sistemul

educațional românesc suferă de o mare duritate, profesorii având libertatea

de a fi exagerat de exigenți. De asemenea, programa e deosebit de

încărcată – nu am întâlnit nicio altă țară în care integralele să fie materie de

liceu. Sistemele educaționale din alte părți ale lumii suferă de alte probleme.

De exemplu, educația publică din SUA, deși bine susținută financiar, e foarte

superficială; mulți elevi pot lua note mari învățând foarte puțin (de exemplu,

cazul unei eleve care a terminat liceul cu honors și a intrat la facultate fiind

analfabetă funcțional, https://www.newsweek.com/how-did-honors-

student-who-says-she-cant-read-write-get-college-2038026).

Fiecare sistem are părți bune și rele; programa fixă și încărcată din România asigură

teoretic tuturor un nivel bun de educație generală, pe când programa mai flexibilă din

State permite elevilor să aleagă să studieze ce îi interesează cu adevărat.

Ideologia educațională românească e deseori atacată, dar din experiență

pot spune că sistemul din România e ani-lumină înaintea celui din State.

Sunt de părere că educația din România are mai mare nevoie de resurse

decât de o schimbare ideologică. Imaginați-vă: școli renovate, săli cu aer

condiționat, laboratoare funcționale, profesori capabili și bine plătiți,

cabinet medical bine dotat, poate chiar cantine în școli – dacă școlile

publice ar avea toate acestea, elevii ar fi mai motivați să participe la cursuri

și educația ar merge mai bine.

Cât despre olimpici, România se descurcă remarcabil la democratizarea olimpiadelor. Dacă în Statele

Unite sau mai ales în Brazilia olimpiadele sunt destinate doar unei mâini de oameni care studiază la

școli private sau iau cursuri particulare, în România olimpiadele sunt deschise majorității elevilor. Nu

cred că olimpiadele au vreun efect negativ asupra educației; din contră, ele sunt doar o oportunitate

pentru elevii pasionați să învețe mai multe despre ceea ce îi interesează.


IG: Ce crezi că ar putea face părinții și profesorii pentru a

susține un elev pasionat de o anumită materie, astfel încât

să poată aprofunda subiectul și să-și materializeze

potențialul?

VO: Părinții mei m-au susținut, în principal, dându-mi

libertate: nu mi-au impus o anumită direcție în viață, în

schimb m-au lăsat să-mi urmez pasiunea. În general, cred,

libertatea e cel mai mare privilegiu: dacă părinții nu-ți cer să

te pregătești pentru medicină sau drept încă de la începutul

liceului, vei avea mai mult timp și mai multă energie să-ți

urmezi propriul drum. Profesorii m-au ajutat și ei mult: mi-au

dat resurse cu care să mă pregătesc, m-au îndrumat spre

locuri care mă puteau ajuta (de exemplu, laboratoare

universitare) și m-au pus în legătură cu alți elevi cu aceleași

interese.

IG: Cum ai decis că după terminarea liceului să îți continui studiile la

MIT?

VO: Am decis devreme că voi studia în străinătate, știind că astfel voi

avea mai multe oportunități și voi putea să capăt o perspectivă mai largă

asupra lumii. Cu toate acestea, nu am avut niciodată o idee clară a unde

voi studia; MIT nu a fost niciodată “școala mea de vis”. Am ales MIT

dintre cele patru opțiuni la care am avut accesul (alături de Stanford,

Cambridge și École Polytechnique) târziu, iar alegerea nu a fost ușoară.

Am luat în calcul poziția înaltă a MIT în clasamentele internaționale, dar și

mulți alți factori, de exemplu localizarea (în Boston, un oraș construit

după modelul european, compact și foarte sigur), sistemul american de

învățământ și cultura diferită a Statelor față de Europa.

IG: Cum este să înveți în SUA? Ce avantaje sunt? Dar

dezavantaje?

VO: O diferență fundamentală între facultatea în Europa și în

State e flexibilitatea: în universități americane, programa e

mult mai puțin fixă. Studenții pot lua multe cursuri din afara

programului propriu, fiind încurajată explorarea subiectelor

noi. Acesta a fost unul dintre motivele principale pentru

care am ales să studiez în State în loc de Europa, deoarece

la terminarea liceului încă nu aveam o idee clară a ce voiam

să studiez. Flexibiliatea mi-a permis să învăț despre diverse

subiecte care m-au interesat, de exemplu muzică și istorie

americană.


Sistemul american nu oferă îndrumarea pe care un program fix ar oferi-o, iar studenții nu

au motivație externă să persevereze într-un anumit domeniu. Pe de-o parte, asta

înseamnă că studenții au mai mult timp să afle ce carieră vor să aleagă. Pe de altă parte,

lipsa îndrumării îi face pe studenți mai vulnerabili în fața unor alte surse externe de

motivație. Mulți prieteni care au intrat la MIT cu gândul de a studia fizică sau chimie au

trecut între timp pe programare sau economie, deoarece acestea sunt domeniile care

oferă cele mai bine plătite posturi la încheierea facultății. Majoritatea acestora și-au

abandonat pasiunea inițială pentru un domeniu care le aduce mai puțină împlinire. Cât

despre mine, deși încă studiez fizică, lipsa îndrumării mi-a făcut progresul academic mai

lent decât simt că ar fi putut fi.

Educația americană pune mare valoare pe lucru individual. În multe cazuri, prezența nu e

punctată la cursuri, iar mare parte a studenților nu participă la acestea. Pe de altă parte,

temele individuale sunt dificile și necesită mult timp și muncă; de regulă, punctajul

temelor valorează o proporție mare a notei finale. Acest sistem m-a obligat să învăț să-

mi organizez timpul mult mai bine.

IG: Cât de greu a fost să te adaptezi într-un mediu străin? Cum te-ai

obișnuit cu diferențele culturale întâmpinate?

VO: Nu cred că m-am adaptat încă la cultura americană și nu cred că o

voi face vreodată. În cei doi ani cât am locuit în State, am descoperit

că a trăi o viață americană înseamnă a trăi repede, mereu fugind dintr-

o parte în alta, fără a avea timp să înțelegi ce faci cu viața ta sau să îți

faci prieteni apropiați. Toți prietenii pe care mi i-am făcut în SUA sunt

studenți internaționali, deși la MIT aceștia nu reprezintă decât 10% din

totalul studenților de licență. Americanii din jurul meu mi s-au părut

reci, distanți, preferând conversații superficiale în loc de unele mai cu

substanță.

Societatea americană, deși prezentată des în culori frumoase, are în realitate

mult mai multe probleme decât idealul sub care apare la nivel internațional.

Orașele americane sunt periculoase și suferă de mari probleme de

planificare urbană. Mâncarea americană e de slabă calitate. Serviciile

medicale sunt inaccesibile, prețurile fiind exagerate. Deși cunoscută drept o

țară a libertății, în State libertatea de exprimare este foarte limitată, iar

inclusiv universitățile pedepsesc studenții aspru dacă protestează sau chiar

doar susțin idei care nu corespund ideologiei oficiale (vezi

https://www.dailymail.co.uk/news/article-14770957/MIT-class-president-

Megha-Vemuri-banned-graduation-anti-Israel.html). Studenții internaționali

suferă de încă și mai multe dificultăți: oportunitățile de angajare sunt

limitate, iar birocrația e deseori copleșitoare. În cei doi ani cât am locuit în

State, am înțeles din ce în ce mai mult că nu reprezintă locul în care voi dori

vreodată să trăiesc.

Această realizare m-a ajutat să văd părțile bune ale culturii și societății

românești, părți pe care le ignorasem înainte. Am început să ascult

muzică românească, să mănânc mâncare tradițională, și să particip

împreună cu restul comunității românești din Boston la diverse

evenimente, cum ar fi reuniuni de Paște sau de 1 Decembrie și mersul

la vot. Înainte de a pleca din țară, nu-mi închipuiam că îmi va fi

vreodată dor de casă; acum, îmi e în fiecare zi.


De asemenea, am avut ocazia să învăț mai mult despre cultura celorlalți

studenți internaționali cu care m-am întâlnit. Cum mulți dintre prietenii mei

provin din Brazilia, m-am apropiat în special de cultura braziliană: am ajuns să

învăț limba portugheză, să vizitez de mai multe ori țara, și chiar să fiu vice-

președinte al clubului brazilian la MIT.

IG: Ce sfaturi ai acorda unui elev care tocmai ce a descoperit că are o pasiune

pentru o anumită materie?

Încercați să urmați și descoperiți pasiunile voastre, oricare ar fi ele și oricum

puteți. Nu contează dacă acestea vă vor duce la olimpiade și facultăți bune sau

vor rămâne doar hobby-uri – pasiunile voastre sunt cele care vă definesc, cele

care vă fac cine sunteți.

Deseori, veți simți că nu aveți timp să vă urmați pasiunile cum ați dori. Veți

prefera să le lăsați la o parte pentru a vă concentra pe ceea ce simțiți că e mai

presant – poate teme la liceu sau facultate, poate pregătire pentru interviuri,

poate chiar o slujbă obositoare. Nu vă cer sau recomand să vă surmenați în

încercarea de a face toate lucrurile în același timp; vă cer însă să nu uitați de

pasiunile voastre. Lăsați-le la o parte pentru o săptămână, pentru o lună, pentru

un an – dar nu le lăsați să dispară în întregime. Oricând se poate ca viața să vă

ducă în locuri noi, iar pasiuni care par acum inutile sau fără viitor să vă vină la

îndemână.

Deși pasiunea pentru fizică poate părea o parte fundamentală a mea, nici ea nu

a rămas fixă în ultimii ani, ci și-a schimbat continuu forma. În copilărie eram

atras de emisiuni de popularizare a științei; în gimnaziu, mai ales de rezultatele

olimpice pe care le puteam obține. La liceu, după luni de pandemie petrecute

înăuntru, cu gândul la fizică, pasiunea mea a crescut; am început să am o

înțelegere mai adâncă a conceptelor și a fenomenelor și să văd mai clar

frumusețea lor.

Intrarea la facultate a fost un moment greu pentru pasiunea mea. Dintr-o dată,

eram deconectat de lumea olimpiadelor, cea care fusese o parte atât de mare

a vieții mele de liceu. Dintr-o dată, eram nevoit să studiez fizică nu prin

problemele interesante și creative ale concursurilor din liceu, ci în ritmul greoi

și metodic al cursurilor de facultate și al cercetării. Dintr-o dată, fizica nu mai

mă ducea la premii și medalii; trebuia să accept cursul lent și dificil al unei

cariere în fizică, în timp ce vedeam colegi și prieteni având mare succes încă

din facultate în domenii precum programare sau economie. Mi-am pus des

întrebarea dacă fizica e într-adevăr viitorul meu.


Acum, după doi ani la facultate, m-am obișnuit treptat cu lumea nouă în care

mă aflu și mi-am redescoperit pasiunea, chiar dacă într-o nouă formă. Cu toate

astea, nesiguranța rămâne; acum știu că viitorul mă poate duce oriunde. Sunt

pregătit să las pasiunea mea la o parte pentru un timp dacă va fi necesar, dar

nu o voi pierde niciodată.

IG: Ce sfaturi ai acorda elevilor care trebuie să ia decizii legate de

viitorul lor?

VO: Am un singur sfat: informați-vă! Încercați să vă creați o imagine cât

de clară posibilă a opțiunilor pe care le aveți. Experiența pe care o veți

avea la un liceu sau la o facultate depinde de mulți factori, deseori mai

mulți decât pare. Luați legătura cu elevi sau studenți care deja au intrat:

ei vă pot da cea mai completă și mai nuanțată imagine a vieții la acel

liceu sau facultate.

Știu din experiență că mulți elevi, în poziția de a alege o facultate,

se mulțumesc să ia în considerare doar performanța academică

a unei facultăți, cu gândul că restul problemelor “se vor rezolva

singure”. Când am ales să merg la MIT, primul argument pe care îl

aveam în gând a fost mereu “MIT e locul întâi în lume”, iar acest

argument nu mi-a permis să văd clar toate nuanțele alegerii pe

care o făceam.

Uneori, o asemenea alegere nu cauzează probleme. Alteori, probleme

neașteptate pot apărea. Când am ajuns la facultate, am fost surprins neplăcut

de societatea americană și mai ales de cât de distanți erau majoritatea

celorlalți studenți. Împreună cu stresul cauzat de temele lungi și de

îndepărtarea de casă, viața la MIT a ajuns să fie un chin, iar o mare parte a

timpului am petrecut-o într-o stare de depresie, simțindu-mă singur și lipsit de

motivație să continui. Imaginați-vă: am ajuns la o facultate care e pentru mulți

un vis, iar în loc să mă bucur, am ajuns să urăsc timpul pe care l-am petrecut

acolo, totul deoarece nu am fost bine informat despre cum sunt viața la MIT și

societatea americană înainte de a intra.

În aceeași ordine de idei, nu vă fie frică de a urma propriul drum, chiar dacă prietenii

sau familia nu înțeleg că acesta e potrivit pentru voi. De exemplu, o idee aproape de

neconceput în România dar comună în alte părți ale lumii e cea a unui gap year – un

an liber între finalul liceului și începutul facultății, în care adolescenții au timp să se

pregătească pentru viața la facultate. Cât timp am fost la liceu, nu am luat niciodată

în considerare opțiunea de a lua un gap year, dar acum sunt de părere că mi-ar fi

făcut adaptarea la viața la MIT mult mai ușoară. Deși unii români consideră un gap

year un semn a lipsei de succes sau al lenei, acesta e o opțiune reală pentru cei care

nu se simt pregătiți pentru facultate.


IG: Cum consideri că ai fost influențat de către profesorii tăi în parcursul tău?

Care profesori au reprezentat un exemplu pentru tine și de ce?

VO: Profesoara care m-a introdus în lumea olimpiadelor de fizică a fost Ioana

Jeflea, cadru didactic la Școala Gimnazială nr. 24. Ea a fost cea care m-a învățat

cum să-mi transpun pasiunea în succes academic.

Un alt cadru didactic care rămâne un model pentru mine este Florin

Bătăran, profesor de matematică la Liceul Grigore Moisil. El m-a ajutat

și să mă pregătesc pentru olimpiada de matematică, dar cel mai mult

m-a impresionat prin modul în care preda – o îmbinare rară de

cunoștință solidă a programei, eficiență, bun simț și obiectivitate. Pe

lângă acestea, sfaturile lui m-au ajutat mult în perioada în care

încercam să aleg unde voi merge la facultate.

Deși m-am pregătit în mare parte singur pentru olimpiade, trebuie să

menționez și numele a doi profesori de fizică, profesori al căror ajutor, deși

indirect, a fost esențial: David Morin, profesor la Harvard, și Jaan Kalda, profesor

la institutul de tehnologie din Tallinn. Prin materialele pe care aceștia le-au

scris, cei doi m-au învățat să înțeleg fizica într-un mod intuitiv, permițându-mi

să trec de matematica și calculele deseori descurajatoare ale problemelor de

fizică și să văd mai clar conexiunile complexe dintre fenomene. Ei mi-au salvat

pasiunea pentru fizică în momentele în care dificultatea și formalitatea

olimpiadei amenințau să o erodeze.



Din spatele revistei

Editori::

Georgescu Luca,

Geambazu Iulia

Graphic Designers:

Georgescu Luca

Redactori:

Bucur Briana,

Duca Maria,

Dumitrachi Irina-Gabriela,

Drača Alessia,

Apalane Daria-Andreea,

Ibănișteanu Robert,

Sidor Cristian,

Geambazu Iulia


R e v i s t a A r h i v a S i r e n e i , c a r e e s t e i n s p i r a t ă d i n m i t u l c l a s i c a l s i r e n e l o r ,

f i i n ț e c ă r o r a v o c e a l e e r a , d e o p o t r i v ă , a r m ă ș i b l e s t e m , a f o s t c r e a t ă d i n

d o r i n ț a d e a a d u c e î n p r i m - p l a n p e r s p e c t i v e l e d i v e r s e l o r v o c i .

Î n a c e s t n u m ă r i n a u g u r ă m o s e r i e e d i t o r i a l ă c a r e î ș i p r o p u n e s ă

p r i o r i t i z e z e : n e d r e p t ă ț i s i s t e m i c e , i s t o r i e n e t e r m i n a t ă , d i s c r i m i n a r e ,,

d a r ș i s p e r a n ț ă , r e v e n d i c a r e ș i c r e a ț i e p r i n i n t e r m e d i u l a r t i c o l e l o r ș i

i n t e r v i u r i l o r r e a l i z a t e d e e c h i p a F i e c a r e V o c e .

ARHIVA SIRENEI

R e v i s t a

Fiecare Voce

D i n i n t e r v i u r i c u e l e v i e x c e p ț i o n a l i ș i p e r s o a n e c u

d i z a b i l i t ă ț i , p â n ă l a e s e u r i d e s p r e m i t u r i a s c u n s e , p o l i t i c a

d e f a m i l i e s a u v r ă j i t o r i i , a m a d u n a t a i c i e c o u r i d i n l u m i

d i v e r s e , v o c i c e m e r i t ă a f i a s c u l t a t e !

R e v i s t a F i e c a r e V o c e d e s c h i d e a c e a s t ă a r h i v ă c u i n t e n ț i a

c l a r ă d e a f a c e d i n a r t i c o l e n u o c o n c l u z i e , c i o i n r o d u c e r e .

A s c u l t ă m . Î n r e g i s t r ă m . R e d ă m .

Pentru că tăcerea nu e o optiune.

Arhiva Sirenei Nr. 1

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?