Caz clinic: DERMATOMIOZITA PARANEOPLAZICA CU AFECTARE

11
AFORISME ȘI RELFEXII
Medicina paliativă nu este o altă medicină, ci o prelungire a medicinii până la sfârşitul existenţei.
*
Medicul are obligaţia să-şi asume nu numai vindecarea, ameliorarea şi recuperarea ci şi
incurabilitatea şi, ceea ce el consideră “eşec”, care nu este altceva decât limita firească a existenţei,
proba că nu suntem nemuritori; bolnavul care nu mai poate aspira la vindecare are nevoie ca medicul
să-i fie alături până în ultima clipă, spre a-i uşura suferinţele.
*
Bătrânul convieţuieşte cu durerea.
*
Să fie durerea bătrânului, preţul mântuirii păcatelor, preţul greşelilor făcute de-a-lungul vieţii ?
*
In paliaţie, mulţi vorbesc de “durerea morală”. Mai corect este însă să se vorbească de
”suferinţa morală”, care este o manifestare psihică pe când durerea – un simptom fizic.
*
Trăind, acumulăm moarte.
*
Iubind viaţa, ceea ce este firesc, oamenii se comportă în general, ca şi cum ar fi nemuritori.
*
Moartea este un proces nu un moment ; ea se ”construieşte” din momentul (care, intr-adevăr,
este greu de fixat) al instalării ireversibilităţii, fie relativă (de exemplu în cele mai multe cazuri
de cancer), fie absolută – ultima perioadă, în general admis, ultimele trei luni care coincid în cele
mai multe cazuri cu instituirea îngrijirilor paliative.
*
Prezenţa alături de muribund este nu numai o obligaţie morală a medicului, dar şi o datorie profesională,
fiindcă profesia medicală nu încetează odată cu sentinţa dureroasă, ”nu mai e nimic de
făcut” sau când subiectul are o vârstă înaintată. Aceasta este o atitudine conformă principiului
respectului vieţii, care constituie raţiunea de a fi a profesiei medicale a cărei misiune nu se încheie
decât cu ultima respiraţie şi cu ultima bătaie de inimă.
*
Insoţirea muribundului poate fi o lecţie de viaţă, care ne va face mai buni. Ea face parte din
profesiile consacrate omului în ipostaza de bolnav şi este complementară tehnicii medicale care se
schimbă în raport cu progresele ştiinţei, în timp ce morala e o permanenţă. Perenitatea ei ne va sluji
nouă înşine cu acelaş prilej.
*
In general, în situaţiile în care decesul este iminent, când şi subiectul este conştient de sfârşit,
este firesc ca ultimele momente să se petreacă în familie, în spaţiul care îi este familiar, în mijlocul
celor dragi.
*
Orgoliul oamenilor este greu de măsurat : ei se consideră adesea nemuritori fiind convinşi
că numai bolile sunt cele care le curmă existenţa. Dacă n-ar fi acestea (sau ar fi toate vindecabile)
ar rezulta că viaţa ar fi fără sfârşit ?�
*
Poate că ar trebui, să nu ne exprimăm astfel : ”suntem tineri”, ”suntem sănătoşi”, ”trăim”, ci
: ”încă trăim”, pentru că, inexorabil, vom fi bătrâni, ne vom îmbolnăvi, vom muri.
Ianuarie 28, 2008
de Dr. Constantin Bogdan