Vânzãri

13 - 14 septembrie 2008
Opinii
Prin studiul comparativ al izvoarelor
greceşti (Hesiod, Herodot, Strabon,
Hecateu Abderita, Pindar, Diodor din
Sicilia ş.a.) cu producţiile populare de pe terito‑
riul României (doine, balade şi, în special, colin‑
de, istoricul Nicolae Densuşianu, în a sa „Dacia
Preistorică”, localizează „insula cea sfântă a lui
Apollo în sud‑vestul „Pontului Euxin” (Marea
Neagră), în apropiere de gurile fluviului Istru,
denumit de vechii greci din epoca preistorică
„Oceanos Potamos”. Aceasta se numea Insula
Leuce (Insula ALBĂ, unde se afla străvechiul
templu al lui Apollo Hyperboreul.
Într‑adevăr, pelasgii, strămoşii dacilor, trăitori
de acum patru‑cinci mii de ani pe meleagurile
noastre, practicau cultul zeului Apollo, având o
religie solară.
Insula
Şerpilor în
1896
Cultul soarelui
În antichitatea grecească, patria adevărată a
zeului Apollo era considerată Ţara Hiperboreilor,
grecii numindu‑i hiperborei pe locuitorii de
dincolo de Oceanos Potamos, care, în vremurile
acelea, era foarte lat, de nu i se vedea malul opus.
(Marea Sarmatică încă nu secase). De altfel, gre‑
cii au preluat denumirea de „oceanos” tot de la
pelasgi, care însemna „apă foarte mare”. Dar să
revenim la cultul solar al zeului Apollo, practicat
de pelasgi. Legenda grecească spune că Latona
(denumită de pelasgi „Leta”), mama zeilor ge‑
meni, Apollo şi Diana, fiind însărcinată de Joe, a
fost persecutată de Junona cea geloasă. De ace‑
ea a fost nevoită să rătăcească prin multe locuri,
până a ajuns în Insula Delos, din Marea Egee,
Idei5
Insula Şerpilor
în vechime
unde a născut gemeni. Din acel moment s‑au
creat relaţii religioase între hiperborei şi templul
lui Apollo din Insula Delos, relaţii întreţinute în
perioada antichităţii preistorice. Despre ele au
consemnat Herodot şi Plutarh, care amintesc de
un vechi obicei al hiperboreilor (respectiv pelas‑
gilor), care trimiteau anual în Insula Delos ofran‑
de din cea dintâi recoltă a lor, legate cu spice
de grâu. Că Leta, mama lui Apolo, s‑a născut şi
a trăit la gurile Dunării (fost Istru, fost Oceanos
Potamos) o dovedesc denumirile acestor locuri:
ostrovul Letea, dintre braţele Chilia şi Sulina,
precum şi Pădurea Letea, descrisă de Nicolae
Densuşianu la sfârşitul secolului al XIX‑lea, ca
fiind „pădurea cea frumoasă de stejari, în supra‑
faţă de două mii de hectare”. Cercetările arhe‑
ologice făcute în Insula Leuce, actuala Insulă a
Şerpilor, confirmă datele istorice şi geografice
menţionate de N. Densuşianu.
Ruinele templului
În mijlocul platoului acestei insule s‑au
găsit în anul 1823 ruinele unui templu „pe o
mare întindere” (după cum afirmă Koehler în
„Memoires de l’Academie imp. de St. Peterburg,
Tome X, pag. 604). La acea dată (1823) zidurile
mai aveau o înălţime de 1,66 m, iar fiecare zid
al construcţiei rectangulare avea o lungime de
29,76 m. Koehler spune că respectiva construc‑
ţie se reduce la „epoca arhitecturii primitive sau
ciclopice”, cu ziduri formate din blocuri de piatră
albă din calcar, prea puţin cioplite, aşezate une‑
le peste altele fără niciun ciment. Numeroasele
fragmente de sculptură împrăştiate în incintă
dovedesc că templul era împodobit cu orna‑
mente de marmură albă. În afară de ruinele
acestui templu, s‑au mai descoperit în părţile
de răsărit şi de apus ale insulei şi resturile altor
trei construcţii, de asemenea vaste, din acelaşi
material şi de aceeaşi origine cu vechiul tem‑
plu. Probabil că au servit fie ca sanctuare, fie ca
locuinţe pentru sacerdoţi, sau pentru cazarea
pelerinilor. Densuşianu mai face o precizare în
subsolul paginii 102: „Constatările acestor ruine
Interesul poartă conflictul la Haga
Ucrainenii pretind că insula este lo‑
cuită. Au deschis şi o sucursală a băncii
Aval pe această stâncă. Dacă o insulă
este locuită atunci legile internaţiona‑
le îi dau şi dreptul la platou continen‑
tal de 20 km. Interesul pentru insula
ce a găzduit în decursul veacurilor
temple, far pentru navigaţie, leproze‑
rie, bază militară sovietică, îl trezeşte
acum în special ţiţeiul din adâncuri,
în jurul ei, pentru exploatarea căruia
România se bate în continuare. Aşa
s‑a ajuns la cererea arbitrajului Curţii
Internaţionale de la Haga.
din Insula Leuce au fost făcute în 1823 de către
ofiţerii ruşi (desigur, după ocuparea Basarabiei,
în 1810).
Semnul alb
Încă o confirmare că această insulă a fost cen‑
trul unde pelasgii practicau cultul zeului Apollo
(zeul Soarelui) este faptul că nu numai ea a pur‑
tat denumirea de Insula Leuce, ci în zonă se mai
află şi alte localităţi cu denumiri „albe”: Cetatea
Albă, denumită în vechime Olbia, Bolgrad‑oraş
la gurile râului Ialpug din Basarabia, Belgarod,
(una din gurile Dunării). Tot ca o denumire lega‑
tă de cultul pelasgilor este şi Sulina, după Selina,
zeiţa Lunii, sora zeului Apollo. De fapt, cultul ze‑
ului solar a fost răspândit pe tot teritoriul Daciei,
până în epoca romană. Dovadă, denumirea de
Apullum (actualul oraş Alba Iulia), oraş ce poartă
numele lui Apollo.
De altfel, ucrainenii cunosc destul de bine
toate cele menţionate de istoricul Nicolae
Densuşianu în „Dacia Preistorică”. Dovadă că
aşa‑zisei „localităţi” create de ei în Insula Şerpilor
i‑au pus denumirea de „Beloie Selo” (Satul Alb).
Numai noi nu pricepem, în timp ce Istoria plân‑
ge lângă noi cu şiroaie de străvechi denumiri,
simboluri, misterioase ritualuri şi neînţelese co‑
linde.
Marin Năstase
Insula
Şerpilor
Istorie pe puncte
Disputa pentru
insulă
Insula şerpilor este situată la
45 km est de gurile Dunării în drep‑
tul Braţului Sulina. Cu o lungime de
662 m şi o lăţime de 440 m, cu o
circumferinţă de 4 km, are o su‑
prafaţă de 17 ha . Aflată la circa 40
m deasupra nivelului mării, insula
este o stâncă, fără apă potabilă şi
cu vegetaţie săracă.
Tratate şi înţelegeri
În antichitate s‑a numit Leuce
(Albă) şi este pomenită întâia oară în
anul 777 î.H. După mitologia grea‑
că, zeiţa Thetis s‑a rugat de Neptun
să scoată din adâncul mării o insulă
pentru fiul ei Achile, erou al Troiei.
S‑a mai numit şi Insula Fericiţilor
pentru că grecii credeau că sufle‑
tele eroilor morţi locuiau aici. După
stăpânirea grecească, persană, ro‑
mană, bizantină etc. va fi a geno‑
vezilor, a lui Mircea cel Bătrân şi‑n
cele din urmă sub stăpânire mol‑
doveană. La 1484 Insula Şerpilor
intră sub stăpânire otomană. Prin
tratatul de pace de la Bucureşti,
1812, Rusia ţaristă va anexa acest
teritoriu. Tratatul de pace de la
Adrianopol,1829, stabileşte grani‑
ţa pe braţul St. Gheorghe, Delta
şi Insula Şerpilor fiind încorpora‑
te la Rusia. Tratatul de la Paris din
1856 atribuie în mod abuziv Delta
Dunării şi Insula Şerpilor Imperiului
Otoman. Tratatul de la Berlin din 13
iulie 1878 dă atât insulele formând
Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor
şi sandjacul Tulcei României. În pri‑
mul război mondial, în anul 1917,
nava de război germană Breslau a
bombardat insula, distrugând farul
(reconstruit de România în 1922).
Tratatul de pace din 1920 de la Paris
întăreşte stăpânirea românească
asupra Insulei Şerpilor. Conferinţa
din 1938 de la Sinaia trece sectorul
Dunării maritime, inclusiv insula,
sub administraţia României. Din
august 1941 până în august 1944,
Insula Şerpilor se află în subordi‑
nea Comandamentului german
Admiral Schwerzes Meer, iar la 28
august 1944 un detaşament de
marinari sovietici o ocupă. Tratatul
de pace din 1947 semnat şi ratificat
şi de către URSS lăsa implicit Insula
Şerpilor României. Cu toate aces‑
tea, la 4 feb.1948 la Moscova, Petru
Groza şi V. Molotov au semnat un
protocol ce prevedea că Insula
Şerpilor intră în cadrul URSS. Ea va
face parte din Ucraina. La negoci‑
erile privind fixarea limitei apelor
teritoriale a platoului continental
şi a zonei economice exclusive din
1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986
şi 1987 românii au pus în discuţie
problema Insulei Şerpilor, URSS
opunându‑se oricărei rectificări.
Tratatul cu Ucraina semnat la 2
iunie 1997 se credea că dă părţii
române concesia ca această insulă
nelocuită să nu intre, conform re‑
gulilor dreptului internaţional, în
delimitarea platoului continental
al celor două ţări.
(surse online)
Arhiva "V.L."