AUTOMATIZAREA SISTEMELOR ŞI INSTALAŢIILOR DE ÎNCĂLZIRE

servomotorizate, în funcţie de necesarul de căldură, temperatura exterioară şi
temperatura ambientală.
În funcţie de cerinţele impuse şi de costul soluţiilor care pot fi adoptate,
automatizarea centralelor termice poate atinge diferite niveluri de complexitate
(urmând evoluţia generală din domeniul sistemelor de automatizare), respectiv:
automatizare locală, centralizată, ierarhizată şi distribuită [16,17].
O buclă locală de reglare lucrează independent de celelalte bucle de
reglare (şi de multe ori în conflict), nu necesită alte conexiuni şi are dezavantaje
considerabile: parametri ficşi ai regulatorului şi imposibilitatea de comunicare
(Fig.5.7). Când domeniul de reglare este mare rezultatul reglării cu astfel de
bucle poate fi total nesatisfăcător. Lipsa facilităţilor de comunicare face
imposibilă urmărirea şi coordonarea centralizată a instalaţiei, cu implicaţii
economice, mai ales la sarcini mici.
Fig.5.7. Sistem de conducere locală
Conceptul pe care se bazează arhitectura sistemelor centralizate este
camera de comandă, în care se află regulatoarele, acesta fiind un avantaj
important din punctul de vedere al operatorului, care poate urmări evoluţia
diferiţilor parametri şi interveni în comanda instalaţiei (Fig.5.8). Aparatele locale
sunt complet dependente de comenzile venite de la centru, ele neputând lucra
independent, iar parametrii de acord ai regulatoarelor rămân, în general, ficşi,
operatorul acţionând numai asupra valorilor de referinţă. Traductoarele şi
elementele de execuţie sunt montate în instalaţie (în câmp, după limbajul
specialiştilor).
Implementarea acestor sisteme se face cu aparate analogice sau numerice.
În sistemele analogice, transmiterea se face prin semnal unificat pneumatic sau
electric, preponderent fiind cel electric. Implementarea cu aparatură numerică a
conducerii centralizate prezintă avantajul posibilităţii de modificare a
parametrilor de acord ai regulatoarelor pentru a optimiza funcţionarea instalaţiei,
138