lisa j. smith – lupta

Elena închise ochii. Era mult prea
periculos. Meredith, Bonnie şi Matt îi erau
prieteni, dar acesta era un lucru pe care nu-l
putea împărţi cu ei. Nu era nimeni pe lume în
care să poată avea destulă încredere cât să-i
împărtăşească acest secret. Va trebui să-l
păstreze doar pentru ea.
Se îndreptă de spate şi se uită la Matt.
— Se teme de doctori, dar cred că o
infirmieră ar fi foarte bună. Se întoarse apoi
spre locul unde Bonnie şi Meredith stăteau în
genunchi în faţa şemineului. Bonnie, ce zici
de sora ta?
— Mary? Bonnie se uită la ceasul de la
mână. Săptămâna asta e în tura de
după-amiază, dar probabil că a ajuns deja
acasă. Numai că...
— Atunci asta e. Matt, du-te cu Bonnie şi
rugaţi-o pe Mary să vină până aici şi să-l
examineze pe Ştefan. Dacă şi ea o să spună
că are nevoie de un doctor, n-am să mă mai
împotrivesc.
Matt ezită, apoi oftă scurt.
— Bine. Continui să cred că greşeşti, dar...
Hai să mergem, Bonnie. O să încălcăm vreo
câteva reguli de circulaţie.
Ieşiră pe uşă, iar Meredith rămase în
picioare lângă şemineu, fixând-o stăruitor pe
Elena cu ochii ei întunecaţi.
Elena se forţă să o privească în ochi.
— Meredith... cred că ar fi mai bine dacă
aţi pleca de-aici cu toţii.
— Aşa crezi?
Ochii aceia întunecaţi rămaseră lipiţi fără
ezitare de ai ei, de parcă ar fi vrut să-i
pătrundă mintea şi să-i citească gândurile.
Dar Meredith nu-i puse nici o întrebare. O
clipă mai târziu, încuviinţă din cap şi îi urmă
pe Matt şi Bonnie fără să scoată un cuvânt.
Când auzi închizându-se uşa de la baza
scărilor, Elena ridică repede lampa care zăcea
răsturnată lângă pat şi o băgă în priză. Acum,
în sfârşit, putea să verifice cu atenţie cât de
rănit era Ştefan.
Părea să aibă o culoare şi mai
îngrijorătoare decât până atunci; era, la
propriu, la fel de alb ca aşternutu-rile de sub
el. Şi buzele îi erau albe, iar Elena se gândi
brusc la Thomas Fell’s, întemeietorul
oraşului Fell's Church. Sau mai degrabă la
efigia lui Thomas Fell’s, întins lângă soţia lui
pe piatra de mormânt sub care odihneau
împreună. Ştefan avea aceeaşi culoare ca
marmura statuii.
Zgârieturile şi tăieturile din palmele lui
erau de un roşu palid, dar nu mai sângerau.
Ea îi întoarse cu delicateţe capul, ca să se
poată uita la gâtul lui.
Şi iată-le. Cu un gest automat, ea îşi atinse
propriul gât, ca şi când ar fi vrut să verifice
că asemănarea era reală. Dar semnele de pe