REFLECŢII PE MARGINEA CONDIŢIEI UMANE LA MIRCEA ELIADE

existăm hic et nunc, cu zestrea de care dispunem, de
idei, tentaţii şi tendinţe – aceasta ne cutremură. Odată
cu moartea, fie şi numai biologică (în sensul de structură
organizată), piere o lume întreagă (sau, poate,
nu?!) de amintiri, sentimentul autentic uman că iubeşti
şi că eşti iubit de o persoană anume. Cine te poate cu
adevărat, la gândul acesta, consola? Ce credinţă? Ce
practică imperturbabilă, scrupulos - ştiinţifică? Nu
cumva până şi ea, credinţa, e doar consolarea de pe
urmă, cea mai bună care ne rămâne, în definitiv, nouă,
muritorilor? Ineditul violent al morţii vizibile este surprins
de Eliade aproape la modul conciliant, cel puţin sub raportul
expresiei:,,Adevărul e că: deşi începe ceva complet
deosebit de viaţă, moartea continuă totuşi o
conştiinţă pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul
vieţii.” Altfel spus, moartea continuă o conştiinţă de care
nici nu mai avem... conştiinţă, întrucât modalitatea
noastră ontologică specifică,,se mută” într-un plan de
existenţă pe care îl putem, cel mult, bănui. Atât şi nimic
mai mult. Dar până şi ipoteza e un resort al conştiinţei
mele întrebătoare şi anxioase, aşa încât ea, ipoteza, va
pieri cumva pe limba ei, într-un moment pe care nu-l pot
defel circumscrie raţional. Cel mult, afectiv. Aşa încât,
este cum nu se poate mai adevărată vorba conform căreia,
fiecare dintre noi moare singur. Chiar şi dacă la
căpătâi stă un prieten, o rudă, o iubită. Clipa în care închizi
ochii, accea, decisivă, a desprinderii de realitatea
ştiută, te priveşte numai pe tine. Până atunci, mai poţi
relaţiona cumva; ai putea încă să murmuri, semi-conştient,
extatic, sau pur şi simplu nervos.
De aceea, are dreptate Eliade să susţină, în acelaşi
articol, că,,prin simplul fapt al morţii, o biată femeie bă-
eseu
trână poate ajunge mai sus decât un Bergson, un Einstein,
un Rodin.”
Din această perspectivă, care nu e pesimistă, ci
inexplicabilă (cel puţin, până acum), cunoaşterea
umană, cu alaiul ei de izbânzi creatoare în toate domeniile,
nu constituie decât un preambul, fastuos ce-i
drept, la problema morţii – aceeaşi, în esenţă, pentru
toţi, indiferent de loc şi vreme.