REFLECŢII PE MARGINEA CONDIŢIEI UMANE LA MIRCEA ELIADE

Robert Toma
REFLECŢII PE MARGINEA CONDIŢIEI
UMANE LA MIRCEA ELIADE
Motto:,,Nu de moarte mă cutremur,
ci de veşinicia ei” (Al. Vlahuţă)
Volumul în care au fost adunate numeroase articole
ale lui M. Eliade, ca tot atâtea variaţiuni pe o unică
temă, poartă titlul (discutabil!) «Arta de a muri» - volum
apărut la Editura Eikon, 2006, cu o prefaţă semnată de
Petru Ursache.
Articolele, purtând cu preponderenţă pecetea tinereţii
autorului, abordează sistematic,,problema morţii”
(în care E. Cioran se declara,,specialist” încă de la vârsta
de douăzeci de ani, când scria «Pe culmile disperării»).
Viziunea lui Eliade asupra morţii este însă
structural diferită în raport cu aceea a colegului său de
generaţie – insumniac la propriu şi sinucigaş la figurat,
contagios cât priveşte pesimismul teoretic şi fermecător
prin conduita boemă şi disimulată.
Eliade pare de la bun început preocupat să spulbere
percepţia comună asupra morţii, fără a aluneca totuşi
pe panta stilizării excesive şi a nihilismului furibund.
Dacă propoziţiile lui E. Cioran gravitează obstinat în
jurul noţiunilor de,,zădărnicie” şi,,neant” (concluziile sarcastice
s-au prelungit de altfel până în pragul senectuţii),
M. Eliade se dovedeşte, în schimb, fundamental
optimist, impunând o mult mai echilibrată viziune ontologică.
Moartea nu este înţeleasă ca o întoarcere în
Neant, inevitabilă şi absurdă, ci, dimpotrivă, este înţeleasă
ca o formă de continuitate a principiului vital, dincolo
de ipostaza dezagregării biologice. Altfel spus,
teama de moarte, deşi organică, nu-i întemeiată: cu
condiţia situării morţii, ca fenomen natural, la nivel înalt
filosofic, înafara oricărui pozitivism îngust. Ceea ce s-a
pierdut în timpurile moderne, spune undeva Eliade, este
semnificaţia sacră a Morţii. Astăzi, prin prisma desacralizării
tot mai accentuate, teama de moarte este omologată,
în genere, cu teama de Neant. Fapt explicabil,
dacă luăm în considerare materialismul avansat, semnul
de egalitate pus adesea între valoare şi profitul concret,
deruta axiologică vădită.
Într-un articol destul de tonifiant: «Despre un anumit
sentiment al morţii» (titlu ce trimite cu gândul la «Sentimentul
românesc al fiinţei», de Noica), apărut în 1934,
M. Eliade e de părere că,,miracolul morţii nu constă în
ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe”. Paralizia
omului obişnuit la întâlnirea cu moartea nu-i decât rezultatul
unei modificări de percepţie şi de înţelegere,
survenite ca urmare a des-rădăcinării. Astfel, ne amintim
că şi pentru Schopenhauer, filosoful pesimist german
(adversar al gândirii oficiale, puse în slujba statului
prusac), moartea este o iluzie, nu o realitate, întrucât
46
eseu
principiul metafizic (Voinţa de a trăi), identică în toţi indivizii,
omniprezent,,,lucrează” la adăpostul aparenţelor
fenomenale, şi sub speciae aeternitatis. De aici, inutilitatea,
inepţia sinuciderii. Dar dacă pentru filosof lucrul
în sine (ding an sich), adică Voinţa, e o năzuinţă oarbă
şi fără finalitate, pentru M. Eliade, principiul vital, departe
de a fi apreciat exclusiv biologic, se perpetuează
sub o formă neintuită (şi aici intervine paradoxul!) între
acoladele existenţei noastre conştiente. Mai spune
Eliade:,,Renaştem necontenit, dar renaştem cu aceleaşi
valori, cu aceeaşi experienţă organică, aproape cu
aceleaşi lumini spirituale. Nu este o schimbare decisivă,
unică, ireversibilă.” Iată o atitudine, aş zice quasi-mistică
la un învăţat de pronunţată orientare ştiinţifică! (caz
similar cu al teoreticianului Marelui Anonim şi al frânelor
transcendente). Cu toate că dă o soluţie problemei morţii,
Eliade nu neagă teama de moarte, legitimă, a fiecăruia
dintre noi; o teamă datorată însă, aşa cum am mai
spus, posibilităţilor noastre de cunoaştere. Şocul exercitat
asupra noastră de spectacolul descompunerii fizice,
vecin cu apatia sau demenţa, e o cruntă realitate.
Cu acest prilej, întrebarea care îţi tremură pe buze,
este: ce finalitate am în Univers? Fiindcă unde nu e
sens, nimic nu e...
Nu pot să nu reamintesc frumoasele versuri de îndoială
şi tristeţe ale lui Omar Khayyam, poetul şi savantul
persan:,,Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii, / Iar
moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoarea, / Şi nimeni
nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce rost
avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?” (Trad.: George
Popa).
De altfel, rostul declarat al istoricului religiilor de mai
târziu, este tocmai acela de a revela sensul existenţei
omului ca fiinţă religioasă (homo religiosus), a cărui angoasă
pricinuită de teroarea Istoriei, de căderea în
Timp, în durata profană, poate fi transgresată prin regăsirea
semnificaţiilor originare (camuflate în efemer şi
nesemnificativ). În fond, Eliade nu crede în existenţa
omului de tip areligios, în pofida aparenţei de înstrăinare
totală a omului actual fată de mituri, de Timpul sacru al
umanităţii (Realul autentic).
Nu putem nega totuşi că între existenţa de aici şi
aceea de dincolo (,,Marea trecere”, ar fi spus Blaga),
se situează şi hotarul cunoaşterii noastre. Că sâmburele
vital nu se pierde, pare a fi demonstrat ştiinţific. Durata
conştientă însă prezintă un punct terminus. Sub ce
aspect material / energetic ne-am putea perpetua, nimeni
nu ne poate spune. Plutim în ipoteze. Posibila dizolvare
ireversibilă a conştiinţei noastre, a certitudinii că
PRO
SAECULUM 5-6/2009

existăm hic et nunc, cu zestrea de care dispunem, de
idei, tentaţii şi tendinţe – aceasta ne cutremură. Odată
cu moartea, fie şi numai biologică (în sensul de structură
organizată), piere o lume întreagă (sau, poate,
nu?!) de amintiri, sentimentul autentic uman că iubeşti
şi că eşti iubit de o persoană anume. Cine te poate cu
adevărat, la gândul acesta, consola? Ce credinţă? Ce
practică imperturbabilă, scrupulos - ştiinţifică? Nu
cumva până şi ea, credinţa, e doar consolarea de pe
urmă, cea mai bună care ne rămâne, în definitiv, nouă,
muritorilor? Ineditul violent al morţii vizibile este surprins
de Eliade aproape la modul conciliant, cel puţin sub raportul
expresiei:,,Adevărul e că: deşi începe ceva complet
deosebit de viaţă, moartea continuă totuşi o
conştiinţă pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul
vieţii.” Altfel spus, moartea continuă o conştiinţă de care
nici nu mai avem... conştiinţă, întrucât modalitatea
noastră ontologică specifică,,se mută” într-un plan de
existenţă pe care îl putem, cel mult, bănui. Atât şi nimic
mai mult. Dar până şi ipoteza e un resort al conştiinţei
mele întrebătoare şi anxioase, aşa încât ea, ipoteza, va
pieri cumva pe limba ei, într-un moment pe care nu-l pot
defel circumscrie raţional. Cel mult, afectiv. Aşa încât,
este cum nu se poate mai adevărată vorba conform căreia,
fiecare dintre noi moare singur. Chiar şi dacă la
căpătâi stă un prieten, o rudă, o iubită. Clipa în care închizi
ochii, accea, decisivă, a desprinderii de realitatea
ştiută, te priveşte numai pe tine. Până atunci, mai poţi
relaţiona cumva; ai putea încă să murmuri, semi-conştient,
extatic, sau pur şi simplu nervos.
De aceea, are dreptate Eliade să susţină, în acelaşi
articol, că,,prin simplul fapt al morţii, o biată femeie bă-
eseu
trână poate ajunge mai sus decât un Bergson, un Einstein,
un Rodin.”
Din această perspectivă, care nu e pesimistă, ci
inexplicabilă (cel puţin, până acum), cunoaşterea
umană, cu alaiul ei de izbânzi creatoare în toate domeniile,
nu constituie decât un preambul, fastuos ce-i
drept, la problema morţii – aceeaşi, în esenţă, pentru
toţi, indiferent de loc şi vreme.