descarcă *.pdf - Citate Celebre, Maxime, Autori Celebri

NICOLAE BĂCIUŢ
CREDINŢĂ ŞI ORTODOXIE
1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BĂCIUŢ, NICOLAE
„CREDINŢĂ ŞI ORTODOXIE”, JURNAL/ Nicolae
Băciuţ, Târgu-Mureş, Editura TIPOMUR
ISBN 973-721-038-7
În atenţia difuzorilor de carte:
Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor
din România,
Cont RO44RNCB5101000001710001 BCR,
Unirea
Coperta aparţine autorului
_______________________________________________
Editura TIPOMUR
Apărut 2006
Copyright@ Nicolae Băciuţ 2006
Toate drepturile rezervate
Format 16/61x86, coli tipo 21,5
Tiparul executat la INTERMEDIA GROUP str.
Poştei nr. 1, Târgu-Mureş
România
NICOLAE BĂCIUŢ
2

CREDINŢĂ
ŞI ORTODOXIE
JURNAL DE CĂLĂTORIE
Muntele Athos, Istanbul, Meteora, Ţara Sfântă
EDITURA TIPOMUR
3

Se dedică cu recunoştinţă Înalt Prea Sfinţiei Sale Andrei,
Arhiepiscop Ortodox de Alba Iulia, fără de care această
carte n-ar fi fost niciodată scrisă.
4

MUNTELE ATHOS
DIN
MUNTELE ATHOS
5

Târgu-Mureş, 12 septembrie 2003
Gata să cobor în adâncurile (oare nu sună
pleonastic?) Salinei Praid, unde Tabăra de Pictură şi
Sculptură în Sare din acest an se apropie de sfârşit.
“Domnule Băciuţ, Înalt Prea Sfinţia Sa Andrei
doreşte să vorbească cu dumneavoastră, se poate?!”, am
fost întrebat la telefon de secretarul acestuia.
“Domnule Băciuţ, aş vrea să vă fac o invitaţie. Aş
dori să ne însoţiţi la Muntele Athos”, mi-a spus cu blândeţe
în glas Î.P.S. Andrei. Când plecarea ar urma să fie peste
două zile, aproape că rămân fără grai între “Nu cred că e
adevărat sau visez” şi un “Da” fără nici un fel de ezitare.
N-am visat niciodată să ajung la Muntele Athos.
Cum în China exista un “oraş interzis” şi pentru mine
Athos era un “munte interzis”. Nu m-am gândit vreodată
că Muntele Athos e pe pământ. Să fie oare atât de aproape
Athosul? Atât de curând?
Târgu-Mureş, 13 septembrie 2003
Încep o călătorie imaginară spre Muntele Athos,
urmând, până la Salonic, un traseu pe care-l ştiu şi pe care
l-am mai parcurs, dar nu l-am considerat a fi Grecia
niciodată, aceasta începând cu adevărat de-abia odată cu
Salonicul, spre sud.
Vom traversa o bună parte a Peninsulei Calchidice,
până spre Uranopolis, de unde vom pleca cu vaporul spre
Dafne, de unde s-ar putea să fim luaţi cu un ARO şi duşi
pe un traseu pe care l-a stabilit Î.P.S. Andrei. Şi-apoi, vom
fi în voia Domnului, o săptămână.
Acum, când scriu aceste rânduri, nu ştiu nimic
despre traseu, există unul doar în închipuirea mea, unul care
are ca reper Prodromul, care se spune că e unul dintre
6

aşezămintele monahale athonite importante, în primul rând
pentru noi, românii. Citisem cândva că la această mănăstire
se află o icoană a Maicii Domnului. Găsesc şi acel decupaj
din ziar referitor la Prodromul Românesc, ridicat între 1852
şi 1866.
Icoana Maicii Domnului de la Prodromul este
făcătoare de minuni. Ea a fost zugrăvită la 1863, de un zugrav
evlavios, Iordache Nicolau, din Iaşi, care a acceptat condiţiile
impuse de părintele Nifon, stareţul schitului, care şi-a dorit o
icoană a Maicii Domnului, care “să fie spre mângâiere
confrăţimei şi vizitatorilor, totodată protectoare şi de grijă
purtătoare acestei sfinte noi monastiri”. Despre icoană se
spune că a făcut numeroase minuni: “tot felul de suferinzi au
venit a se închina în faţa Maicii Domnului şi a se stropi cu
aghiazmă. S-au tămăduit prin această Sfântă icoană bolnavi de
friguri, surzi, cu dureri de cap sau de măsele, de ochi, de
vătămături, îndrăciţi, care suferă de boala copiilor şi alte multe
feluri de boale”.
Icoana Maicii Domnului de aici are şi o zi în care e
cinstită cu fast, 12 iunie, când preoţii rostesc rugăciunea:
“Prea Sfântă Stăpână, de Dumnezeu născătoare, pururea
fecioară Marie, protectoarea şi apărătoarea noastră, cerem
a Ta nebiruită apărare. Împărăteasa Cerului şi a
Pământului, ceea ce ai cu dreptate numele de Prodromiţa,
adică înaintemergătoare, întăreşte-ne întru lucrarea
faptelor bune şi ne du de mână întru împărăţia cea
cerească, povăţuieşte-ne pe noi, toţi dreptcredincioşii
creştini, spre a vedea şi veşnic a ne îndulci de mărirea
Fiului Tău şi Dumnezeul nostru, că binecuvântată şi Prea
Proslăvită eşti, în vecii vecilor, Amin”.
Se mai spune că “oricine reuşeşte să ajungă pe
Muntele Athos este protejat de Maica Domnului”. De aici
şi îndemnul părintelui egumen al Prodromului, Petroniu
7

Tănase, către cel care trece pragul Schitului: “Să te închini
şi să săruţi cu evlavie icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului, care se află în biserica noastră”.
“Mărimea Sfintei Icoane este de 1 metru şi 10 cm
în lungime, iar lăţimea este după proporţiune. Faţa Maicii
Domnului şi a Domnului sunt în culoarea grâului, nasul,
gura şi bărbia sunt foarte potrivite la măsuri, iar ochii atâta
dar au, ca şi cum ar soarbe inima privitorilor; cu toate
acestea, căutătura este cu stăpânire”.
Voi avea oare şansa să mă închin la Prodromiţă?
*
Grecia oferă numeroase locuri de rugăciune şi
ascetism, dar Muntele Athos e unul ales. Cerul e mai
aproape, adâncul din zare al mării pare că adună tot
albastrul înaltului.
Athosul e Patria adevărată a Ortodoxiei monahale,
locul în care s-au retras în rugăciune şi românii, de secole.
Aici mai poate fi regăsită devenirea întru fiinţă a neamului
românesc.
Târgu-Mureş, 14 septembrie 2003
“În chip ideal, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în
Periplu umanistic, Editura Sport-Turism, 1980, p. 9,
călătoria umanistului ar trebui să înceapă cu Grecia, ţară pe
care Paul Valery, cu calmu-i entuziasm, o integra, prin
filosofia ei, între cei trei piloni ai spiritului european”.
Dar creştinul? În chip ideal, aş spune eu, ar trebui
să-şi înceapă călătoria din Ţara Sfântă şi ar trebui s-o
încheie la Muntele Sfânt, deci tot în Grecia, care e şi unul
dintre cei trei piloni ai ortodoxiei.
Buşteni, 14 septembrie 2003
8

Am ajuns aproape de miezul nopţii la Hotel
Alexandros, după un drum anevoios, cu ploaie
neîntreruptă. O ploaie măruntă, deasă, sâcâitoare,
mocănească.
De la Alba Iulia am plecat după 17,30, nu înainte
de a spune cu toţii o rugăciune în Catedrala Reîntregirii.
Suntem un grup de 15 pelerini, cadre didactice la
Facultatea de Teologie din Alba Iulia, un laic şi restul
preoţi, şi eu, singurul târgumureşean.
Î.P.S. Andrei mi-a mărturisit pe drum că acest
pelerinaj e mai ales unul iniţiatic, pentru cei pe care-i are
aproape în misiunea teologică a Eparhiei.
Pe câţiva dintre ei îi cunosc, cât de cât, pe unii însă
doar din vedere: arhimandritul Andrei Barbu, pr. conf. dr.
Simion Todoran, pr. conf. dr. Emil Jurcan, arhim. lect. dr.
Teofil Tia, pr. lect. dr. Mihai Himcinschi, pr. lect. dr.
Domin Adam, pr. lect. dr. Dumitru Vanca, lect. dr. Marius
Telea, pr. duhovnic Ilarie Moldovan, diacon asist. drd.
Ovidiu Panaite, diacon mrd. Claudiu Grama, diac. Sergiu
Pantea. Nu-mi fac probleme de integrare. Într-un astfel de
grup nu poţi să te simţi decât ca-n… sânul lui Avram.
Hotelul la care ne-am cazat e al unui fost fotbalist,
Emanuel Savin, la care am trecut înainte pe acasă, la Vila
Alexandros, construită de curând, şi căreia i-a fost făcută o
slujbă de sfinţire. E un personaj interesant acest fost
fotbalist, om de afaceri, politician şi, deşi cândva
penticostal, acum este un fervent susţinător al bisericii
ortodoxe, iar soţia lui îmi pare foarte evlavioasă.
A fost o gazdă primitoare, oferindu-ne casă, masă,
intervenind şi la Vama Giurgiu pentru a nu pierde timp peacolo.
Lasă impresia unei persoane deosebit de influente,
cu o poziţie foarte solidă în zonă. Cum a reuşit să deţină o
proprietate cum e Hotel Alexandros va rămâne pentru
9

mine o mare enigmă. A făcut din acest hotel un spaţiu
turistic luxos, cu servicii de calitate şi ţinută occidentale.
Buşteni, 15 septembrie 2003
Mă surprinde şi la despărţire acest… Emanuel,
generos cu neaşteptată măsură, punându-ne şi merinde de
drum. Dar oare Emanuel nu înseamnă “Cu noi este
Dumnezeu”?
*
Încă nu m-am desprins de grijile de acasă. A fost o
noapte scurtă şi agitată, sper nu atât de agitată încât să-l
deranjez pe părintele Tia, secretarul Arhiepiscopiei şi
cadru didactic la Teologie, cu care am dormit în aceeaşi
cameră şi care îmi e companion şi în maşina în care
călătorim alături de Î.P.S. Andrei.
Plecăm dimineaţa devreme, tot pe o vreme rece,
câinoasă. Nu va fi foarte uşor să ţinem aproape toate cele trei
maşini cu care plecăm la drum.
Sunt complet nepregătit pentru această călătorie
spre Muntele Athos. Nici fizic şi nici spiritual.
Mănăstirea Rila, Bulgaria, 15 septembrie 2003
O zi de drum întins, cu o vreme care se potolea pe
măsură ce coboram spre sud, încât spre seară atât aerul cât
şi strălucirea soarelui erau… meridionale.
Am făcut un scurt popas la Plevna, la biserica
mausoleu, închinată eroilor români şi ruşi care au căzut aici
în Războiul din 1877-1878. E destul de precar îngrijită,
aproape uitată, ca de altfel cum e, în general, biserica în
toată Bulgaria. Deşi am traversat-o de la nord la sud, am
văzut cu mult mai puţine biserici decât există într-un
protopopiat al Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Se pare că
zeloşii comunişti bulgari au reuşit şi la propriu şi la figurat
10

să îngroape şi credinţa şi biserica. Cimitirele pe care le-am
zărit în goana maşinii nu aveau nici o cruce. În comunism,
bulgarii s-au îngropat fără preoţi, doar cu mesaje tovărăşeşti.
Le vor trebui decenii bune să recupereze credinţa pierdută.
Acest sentiment al îndepărtării bulgarilor de
Dumnezeu l-am avut şi la Sofia, chiar dacă la impunătoarea
Catedrală Patriarhală “Alexandru Nevsky”, ridicată în
memoria celor 200.000 de eroi ruşi din Războiul de
eliberare a Bulgariei de sub ocupaţia turcă, se efectuau
ample lucrări de restaurare. Zidurile se restaurează mai uşor
decât sufletele.
La “Alexandru Nevsky”, în interior, e o atmosferă
apăsătoare, icoanele de pe iconostas sunt de gust
îndoielnic, cu chipuri fără expresivitate şi lumină.
Nici în Biserica Sfânta Sofia, din apropiere, începută
în secolul al V-lea şi terminată în secolul al VI-lea, lucrurile
nu stau mai bine. În plin proces de restaurare, ea este
împodobită cu reproduceri de icoane şi cu icoane
contemporane de-un kitsch dezarmant, strigător la ceruri. În
plus, în biserică se foloseau nici mai mult nici mai puţin
decât scaune de plastic. Nu am văzut niciodată atâta lipsă de
respect faţă de un trecut cu care nu se pot lăuda mulţi. Am
părăsit Sofia cu un gust amar.
*
La Mănăstirea Rila am ajuns spre seară. Din traseul
nostru spre Salonic am deviat la stânga, urmând de la o
vreme cursul râului Rila, care izvorăşte din muntele cu
acelaşi nume, cu a sa culme de 2726 m. În acest munte a
sihăstrit cuviosul Ioan de Rila, devenit cel mai important
sfânt al bulgarilor. În penumbrele amurgului, Mănăstirea
Rila e strălucitoare dar fără viaţă. Dacă cu ani în urmă erau
peste o sută de călugări, acum sunt doar şapte, iar viaţa
monahală e una destul de modestă într-o mănăstire care se
11

pretinde şi chiar este simbolul monahismului bulgar. De
altfel, din 1961, Mănăstirea a devenit “muzeu naţional”,
ceea ce, din punct de vedere religios e o absurditate. Să iei
credinţa, viaţa adevărată a unei mănăstiri care are tot ce-i
trebuie vieţii monahale e de neiertat. Chiar dacă e în
patrimoniul UNESCO, cum să încremeneşti viaţa monahală
în muzeu? Şi ca absurdul să fie întărit, o parte a chiliilor au
căpătat destinaţie turistică.
*
Stau într-o chilie de la etajul întâi. Găzduirea
noastră aici s-a făcut fără dificultate, printr-o rezervare
care a primit greutate prin prezenţa Î.P.S. Andrei.
Sunt singur şi încerc să-mi închipui ce făceau într-un
astfel de spaţiu vieţuitorii de altădată de aici, când
mănăstirea era vie. Sunt patru paturi cazone, un dulap, o
masă, un cuier. “Chilia” are bucătărie proprie, cu o masă şi
chiuvetă, un hol mic. Uşile au clanţe vechi, ca la casele
noastre de la ţară, în copilărie. Zidurile sunt groase, iar
geamurile au gratii. Ca într-o puşcărie sau ca într-un ospiciu.
În tavan atârnă un bec, la a cărui lumină pală de-abia se
poate citi. Cu toate acestea, nu mă simt deprimat şi poate că
nici nu mi-aş refuza o viaţă de călugăr aici, cu toate
condiţiile modeste, nu mult diferite de cele din secolul al
XIX-lea.
*
Mi-am luat cu mine şi câteva cărţi. Una dintre ele,
Dăruind vei dobândi, e scrisă de un călugăr cărturar, pe
care şi l-ar dori orice mănăstire: N. Steinhardt. E primul
călugăr din viaţa mea, şi când l-am văzut întâia dată am
crezut că e un sfânt, că a coborât dintr-o icoană.
*
Mâine dimineaţă vom intra în Grecia. E rece dar nu
mi-e frig. Sunt singur dar n-o să sufăr de singurătate.
12

Gândul că în curând voi ajunge la Muntele Athos ţine şi de
foame şi de frig şi de urât.
Astăzi, Î.P.S. Andrei mi-a dat câteva repere ale
şederii noastre la Muntele Athos, care vor include
Mănăstirea Simon Petra, care, după ce a ars la sfârşitul
secolului al XVI-lea a fost refăcută cu sprijinul lui Mihai
Viteazul, în 1599. Portretul său se află, între portretele
unor sfinţi, în trapeza mănăstirii. Mănăstirea e renumită şi
pentru cântăreţii săi şi printr-o bibliotecă celebră.
Ar urma Mănăstirea Sfântul Grigoriu, unde se află
mormântul Sf. Nifon, mitropolit al Ţării Româneşti. Ea îşi
leagă numele de Ştefan cel Mare care, după ce mănăstirea a
fost distrusă de piraţi, a rezidit în 1497 biserica, iar cinci ani
mai târziu el face şi reparaţii generale la mănăstire.
Vom trece şi pe la Mănăstirile Xiropotamu,
Pantelimon, Vatopedu şi în ultimele zile vom ajunge la
Schitul Prodromul. Dar, îmi spune Prea Sfinţia Sa, traseul
nu e bătut în cuie şi vom încerca să vedem cât mai multe
locuri, în funcţie de timpul pe care îl vom avea. Oricum,
vom vedea ceea ce este reprezentativ pentru Muntele
Athos şi pentru ortodoxia românească de aici.
Muntele Athos este republică monahală, care ţine
administrativ de Grecia şi religios de Patriarhia ecumenică
a Constantinopolului. În 1985, după cum se menţionează
într-un ghid în franceză pe care Î.P.S. Andrei îl are, la
Muntele Athos erau 1309 călugări, din care 598 în
mănăstiri şi restul în schituri, chilii, colibe, peşteri…
Constituţia Muntelui Athos stipulează că străinii nau
voie să stea aici decât patru zile, dar şi aici se mai
încalcă Constituţia.
Cea mai mare înălţime a Muntelui Sfânt e Atonul,
cu 2033 m, mai puţin falnic decât Muntele Rila, dar cu
toate acestea mult mai aproape de cer.
13

Numărul de mănăstiri de la Muntele Athos e bătut în
cuie, aş putea spune că e “răstignit”: douăzeci. Acestea sunt:
Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Dionisiu, Cutlumuş,
Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiaru, Filoteu,
Caracalu, Simon Petra, Sf. Pavel, Stavronichita, Xenofont,
Grigoriu, Esfigmenul, Pantelemon (Rusicon), Costamonitu.
Multe dintre schituri însă au dimensiuni de veritabile
mănăstiri.
Kulata, 16 septembrie 2003
Dimineaţa, devreme, participăm la slujba religioasă
de la biserica Mănăstirii Rila. E foarte puţină lume şi,
practic, grupul nostru însufleţeşte biserica acestei mănăstiri
considerată centrul, inima culturii spirituale bulgare.
Mănăstirea, situată la sud-estul Muntelui Rila, a
fost fondată în secolul X de Ivan Rilski, până în secolul al
XV-lea fiind situată la 3 km nord-est de actuala locaţie.
Ea a fost fondată aici în secolul al XIV-lea, în
perioada primului regat bulgar. Rolul, importanţa,
popularitatea şi semnificaţia Mănăstirii au crescut în
timpul celui de al doilea regat bulgar. În 1335, s-a
construit aici şi un turn, singurul care s-a păstrat până azi
din vechea mănăstire. În timpul ocupaţiei otomane (1396-
1878), Mănăstirea Rila şi-a păstrat independenţa,
rămânând un zelos propagator al culturii şi tradiţiei
bulgare.
În actuala formă, a fost construită în secolul al XIXlea,
în două etape. Partea de nord-vest între 1816-1819, de
către Alexy şi Krestu. Toate construcţiile existente au fost
refăcute după 1833, când Mănăstirea a fost incendiată de
turci. A doua etapă este cea dintre 1844-1847, când Milenko
a construit aripa de sud.
14

Complexul monahal de la Rila s-a construit din
donaţii, atât din partea celor bogaţi cât şi a celor săraci,
într-un entuziasm popular. El are un caracter monumental,
impresionant în primul rând prin arhitectura sa, cu arcade
şi cerdacuri, pe patru nivele.
O parte din aripa de est a fost construită în 1961,
anul trecerii Mănăstirii în circuitul muzeistic.
*
Viaţa monahală renaşte, însă încă cu timiditate, cei
şapte călugări, toţi în vârstă, nereuşind nici pe departe să
reabiliteze tradiţia.
Biserica, cu Hramul Naşterea Maicii Domnului, e
construită în stil bizantin, cu trei altare. În biserică, după
slujbă, ne sunt arătate moaştele Sfântului Ioan de Rila, pe
care le sărutăm, ne închinăm şi ne pregătim de drum. Din
păcate, nu putem vizita şi muzeul Mănăstirii, unde se află
valori bisericeşti din secolele XIV-XIX, pentru că Muntele
Athos, cu ale sale „Universităţi ale pustiei”, cum sunt
considerate mănăstirile, schiturile athonite, ne aşteaptă.
Vama greacă, 16 septembrie 2003
În aşteptarea încheierii formalităţilor de intrare în
Grecia, aflu că Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a călugărit la
Mănăstirea Văratec, fiind deja rasoforă. Ce îndemnuri
lăuntrice au făcut-o să se retragă, înaintea celei din urmă
vămi pământeşti la mănăstire, e greu de intuit.
Când s-a călugărit Nicolae Steinhardt, la
Mănăstirea Rohia, acesta l-a întrebat pe Episcopul
Maramureşului şi Sătmarului, Iustinian Chira, dacă mai are
voie să scrie. Răspunsul a fost că ”dacă până atunci a scris
din propriul îndemn, din acea clipă primeşte ascultarea ca
să scrie şi să publice de sute şi mii de ori mai mult”.
15

Ce va face Zoe Dumitrescu-Buşulenga? Va
continua să scrie sau se va retrage complet în liniştea
rugăciunii?
Mănăstirea Sf. Arsenie cel Nou, 16 septembrie 2003
Am tăiat într-o goană continuă Grecia până la
Salonic, capitala Macedoniei şi al doilea oraş ca mărime al
Greciei, unde am oprit pentru câteva zeci de minute. Oraşul
a fost întemeiat de Kasandros şi a primit numele soţiei sale,
Thesalonyky, sora lui Alexandru cel Mare. Am intrat în
forfota oraşului şi ne-au trebuit minute preţioase până să
ajungem la ţinta noastră, biserica Sf. Dimitrie, cea mai
veche biserică din Salonic, al doilea oraş bizantin, după
Constantinopol. Patronul bisericii, Sfântul Mare Mucenic
Dimitrie, e şi patronul întregii Grecii de nord.
Biserica Sf. Dimitrie a fost ridicată pe ruinele unei
biserici mai vechi, din secolul al V-lea, ruine care pot fi
văzute şi azi, sub altar. E atâta istorie şi credinţă în acest
spaţiu! Cât pot mărturisi aceste locuri despre vremuri în
care nu se ştie noi ce eram! Demetrius a fost ofiţer roman
care a susţinut creştinismul şi l-a mărturisit pe Cristos,
ceea ce i-a adus moartea, la porunca împăratului
Diocleţian.
Am bătut la porţi închise şi la Catedrala
mitropolitană şi la Biserica Sf. Sofia, ridicată în secolul al
VIII-lea. Era după ora 15,00 şi n-am găsit nici un fel de
înţelegere.
Înainte de a pleca din nou la drum am fost omeniţi
toţi cu câte o îngheţată de Î.P.S. Andrei, pe o terasă de pe
malul golfului. Am respirat aerul sărat al Mării Egee,
brăzdată de vapoare într-un du-te vino necontenit.
16

Închise au rămas şi porţile Mănăstirii de la Ormilia,
unde am ajuns după ce maicile s-au retras la slujba de
Vecernie.
În aşteptarea vreunui semn bun de la Mănăstire, am
gustat din perele în pârg din livada din apropiere. Măslinii
erau şi ei încărcaţi de roade. Dar încă nu e vremea
măslinelor.
*
La Mănăstirea Sf. Arsenie cel Nou, am fost
întâmpinaţi cu bucurie şi ospitalitate. Deşi este nouă, fiind
construită în 1986, Mănăstirea e înfloritoare prin puterea
credinţei, chiar dacă în zonă mai sunt încă alte multe
mănăstiri.
Complex concepută, cu multiple utilităţi, ea este
gazdă bună şi pentru trup şi pentru suflet.
*
Î.P.S. Andrei mă răsfaţă, oferindu-mi ce-i mai bun
din toate. La mare preţ pentru mine este solitudinea,
intimitatea care-mi aduce liniştea lecturii şi scrisului până
târziu în noapte.
Înainte de culcare am ieşit la o plimbare în preajma
Mănăstirii. Am admirat împreună panorama nopţii peste
Marea Egee, cu luminile de pe ţărm oglindindu-se clipind,
în apele sale.
I-am spus, plecând de la ceea ce am văzut aici, la
mănăstire, că biserica noastră ortodoxă are ce învăţa de la
ortodoxia greacă. Ambele trebuie însă să-şi redescopere
vocaţia iubirii aproapelui, apropierea, în plin veac al
înstrăinării şi însingurării în căutări şi rătăciri. În plină
criză a comunicării, biserica ortodoxă românească trebuie
să-şi apropie credincioşii, ducând dialogul cu aceştia
dincolo de întâlnirile din biserică, dincolo de sacru, în
cotidianul sufocat de tentaţii şi de nevoi.
17

Dialogul cu credincioşii trebuie să se extindă dincolo
de slujbele religioase, dincolo de împreunărugarea făcută,
pentru eliberarea sufletului de poveri existenţiale, de eroziuni
şi neîmpliniri. Dacă va prelungi dialogul cu credincioşii,
ortodoxia va rămâne în putere, bisericile vor fi mereu pline,
nu se va ajunge ca-n multe biserici occidentale.
Altfel, s-ar putea, încet, încet, să crească numărul
credincioşilor formali, “de ochii lumii”, de faţadă, şi vor
fi tot mai puţini practicanţii, cei care fac din biserică o
fiinţă vie.
*
Poate că împreună cu Î.P.S. Andrei vom găsi soluţii
ca să mai salvăm ce-a mai rămas din patrimoniul
bisericesc, prădăluit după aberanta măsură a primului
ministru al culturii din 1990, Andrei Pleşu, de a abroga
Legea Patrimoniului.
Încă nu s-a furat totul, încă nu s-a distrus totul din
ignoranţă sau indiferenţă. Patrimoniul bisericesc trebuie să
renască din propria-i cenuşă.
Noi n-avem şansa de a avea istoria Greciei,
moştenirea ei, şi de aceea trebuie să chivernisim multpuţinul
nostru.
*
Atât de aproape de Muntele Athos! Nu l-am
perceput niciodată decât ca pe un simbol dincolo de orice
realitate. Cât de real e Muntele Sfânt din Muntele Athos?
Cât adevăr şi cât mit duce cu sine?
Sunt asemeni celui îmbrâncit de pe punte în mare,
fără să ştie înota.
Mănăstirea Sfântul Arsenie cel Nou, 17
septembrie 2003
18

Pe la ora 3,45 au tras clopotele şi a bătut toaca
Mănăstirii prima oară, ca apoi, aceasta din urmă să mai
bată de două ori până la 4,15, chemând pe călugări la
rugăciune, la slujba Utreniei. În liniştea nopţii, bătăile de
toacă au limpezime, fiecare bătaie e ca un cuvânt tainic pe
care numai cel care are credinţă puternică îl poate înţelege.
Când bătăile de toacă se pierd în noapte, doar
ţârâitul prelung şi apropiat al greierilor se mai aude, de
parcă aceasta ar fi muzica liniştii.
Mă simt ca într-un alt secol, îndepărtat.
*
“Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii
mele”. (Ludwig Wittgenstein)
*
Toaca de lemn bate a patra oară, scurt, apoi se aude
şi sunetul cristalin de toacă metalică.
E prima oară când dorm într-o mănăstire adevărată,
pentru că Mănăstirea Rila nu e decât amintirea unei
mănăstiri. Abia acum şi mai tare realizez cât de fără de viaţă
monahală e cea mai importantă mănăstire din Bulgaria. E
întrecută şi de cea mai mică mănăstire grecească. Cu
siguranţă, Grecia este patria cea mare şi autentică a
ortodoxiei, chiar dacă Rusia are vreo 50 de milioane de
credincioşi ortodocşi, iar noi vreo 17,5 milioane. Cu cei
circa 10 milioane de credincioşi ortodocşi, Grecia e
deasupra tuturor! Sigur, cifrele sunt relative şi amploarea
credinţei nu se poate evalua în numărul de credincioşi cât în
dimensiunea interioară a credinţei. Tăria credinţei nu poate
fi cuantificată, nu poate intra în statistici. După cât e de
veche, după cât prezent are, ortodoxia greacă e cea mai
aproape de cer.
*
19

Pentru cine se roagă, de fapt, călugării? Dacă ar
face-o doar pentru ei ar comite un mare păcat! Ei se roagă
însă şi pentru cei mulţi, mai ales poate pentru cei care au
trecut rugăciunea în uitare, dacă au avut ce uita vreodată şi
nu cumva s-au născut fără Dumnezeu şi trăiesc fără
Dumnezeu.
*
Cât poate reţine un jurnal din trăirea unei astfel de
călătorii? Cât te poţi detaşa de ceea ce ţi se întâmplă cu
atâta repeziciune, peste câte lucruri treci fără să reţii
esenţialul. Mai există şi reţineri, sunt lucruri pe care nu te
lasă inima să le consemnezi sau pe care nu vrei să le faci,
totuşi, publice. Rămâne ceva ce e al tău şi numai al tău, pe
care nu-l poţi împărţi cu nimeni. Are dreptate
Wittgenstein: “Despre ce nu se poate vorbi trebuie să
tăcem”.
*
Într-o discuţie pe care am avut-o aseară, cu Î.P.S.
Andrei şi cu ceilalţi preoţi, undeva, lângă mănăstire, ierarhul
nostru a revenit în câteva rânduri la ceea ce crede că e nevoie
să avem noi acum: modele, caractere.
*
Ce-i apropie şi ce-i desparte pe preoţi de monahi,
dincolo de statutul social, cu rigorile specifice pentru
fiecare în parte? Ce înseamnă să ai vocaţie preoţească şi
vocaţie monahală? A fi plus a avea, a fi plus a nu avea –
posibile ecuaţii cu semnul (in)egalităţii. Credinţă,
rugăciune, răbdare, smerenie, ascultare. Cine, cum, cât îşi
ia partea din fiecare? Cine duce timpul – bun sau rău – mai
departe şi cine-l opreşte în loc? Cine spune “Opreşte-te
clipă, sunt fericit?”
*
20

De ce numărul celor care vieţuiesc pe Muntele
Athos e cu măsură? De ce femeile n-au voie nici să calce
pământul Muntelui Sfânt? Ele n-au acces în rai, ele nu
trebuie să dobândească viaţa veşnică? Ele n-au dreptul la
mântuire?
Credinţa nu poate fi misogină. Ea nu poate despărţi
bărbatul de femeie, după ce, prin credinţă, prin biserică, îi
uneşte pe viaţă, dorindu-le ca nimic să nu-i despartă?
Iubeşte pe aproapele tău nu face restricţii, nu pune
interdicţii!
Oricât de mare ar fi fost păcatul Evei, există şi
iertare. Dumnezeu este iubire.
Merg eu oare spre Muntele Athos ca un răzvrătit
sau doar ca un nedumirit?
Să nu accepte credinţa… prezumţia de
nevinovăţie?
*
Şi în ţară e o mănăstire, la Frăsinei, în judeţul
Vâlcea, singurul aşezământ din România în care femeile
nu au acces. Sfântul Calinic de la Cernica, episcop de
Râmnic, a construit la Frăsinei o biserică de cărămidă,
între 1860-1863. După ce s-a terminat de ridicat biserica,
a dat o nouă dimensiune vieţii religioase de aici, prin
creşterea numărului de călugări, care a ajuns la 30, cât şi
prin impunerea unui regim de ascultare în tăcere şi
rugăciune. Mai mult, acesta cere cu legământ ca în
mănăstire să nu intre niciodată femeile. Să fie Frăsineiul
nostru, la scară redusă, un fel de Munte Athos?
*
Dorinţa unora de a vedea Muntele Athos e atât de
mare încât se mulţumesc, neavând acces pe munte, măcar
să ajungă cât mai aproape de el.
21

Pentru aceştia se organizează călătorii cu vaporul
în jurul Muntelui Sfânt. Vapoarele se opresc aproape de
mănăstiri, iar călugări de la acestea vin şi urcă pe vapoare,
aducând cu ei moaşte, icoane făcătoare de minuni, la care
să se închine şi pe care să le sărute şi femeile. E şi acesta
un mod de a atinge Muntele Athos.
De ce n-ar păşi însă şi femeile pe Muntele Athos?
Credinţa s-ar naşte încă o dată dacă s-ar face nu această
concesie ci o necesară dreptate?
Mănăstirea Grigoriu, 17 septembrie 2003
Încerc să dau ceasul înapoi, pentru că mă
obsedează întrebarea şi nu răspunsul. Sunt oare femeile
mai puţin rugătoare? E ruga lor mai puţin fierbinte? Sunt
femeile o ispită atât de mare încât să tulbure liniştea şi
rugăciunea bărbaţilor?
*
La Uranopolis, a trebuit să ne despărţim de o parte
din bagaje. Oricum, nu erau bagaje pentru un pelerinaj pe
Sfântul Munte. Şi cu toate acestea, alegerea n-a fost
uşoară. La ce să renunţ? Ce îmi este strict necesar pentru
un astfel de drum? În copilărie, ni se puneau întrebări,
după lecturi despre aventurile lui Robinson Crusoe pe o
insulă pustie, ce am lua cu noi dacă am merge pe o insulă
pustie? Atunci, singurele lucruri pe care doream să le iau
cu mine erau cărţile. Ce să aleg acum? Nici de data aceasta
n-am putut renunţa la câteva cărţi, deşi ştiam că ne sunt
numărate clipele şederii şi fără de preţ timpul scrisului.
Dacă nu le voi citi, aceste cărţi vor câştiga în semnificaţie
prin călătoria pe care au făcut-o la Muntele Sfânt.
*
Am urcat pe vaporul „Sfânta Ana”, care urma să ne
ducă la Dafne. Eram mult mai uşor. Vremea caldă, aproape
22

toridă, m-a făcut să abandonez toate hainele groase, cu
orice risc. Vaporul se umple de lume pestriţă, călugări,
turişti, tineri (nici copiii sub 12 ani nu au acces pe Munte)
şi bătrâni, constructori. Se încarcă şi corespondenţa pentru
trăitorii de la mănăstiri, urcă şi un camion cu materiale de
construcţii. În fine, am pornit, vaporul neîndepărtându-se
prea mult de mal, astfel că după nu multă vreme au început
să apară primele lăcaşuri monahale. Par nişte cetăţi
fortificate, gata să se apere oricând de năvălitori dinspre
mare. Dacă altădată piraţii reprezentau un real pericol şi nu
de puţine ori mănăstirile au căzut pradă jafului acestora,
cei care vin acum de pe mare caută mănăstirile din credinţă
şi iubire.
La Dochiaru, vaporul se apropie de ţărm, pentru ca
să coboare călugări şi turişti, iar alţii să se îmbarce pentru
o nouă ţintă. Urmează la rând, până la Dafne, mănăstirile
Xenofont, Pantelemon şi Xeropotamu. Iar mai sus, spre
culmi, mănăstirile Zografu şi Costamonitu. Un amestec de
măreţie şi stranietate în aceste mănăstiri, aflate într-un
moment de renaştere, prin amplele lucrări de restaurare
care se fac cu finanţări şi de la Guvernul grec şi de la
Comunitatea Europeană. E o decizie înţeleaptă, aveam să
mă conving doar din vizita la două dintre mănăstiri, Simon
Petra şi Grigoriu, care adăpostesc valori inestimabile de
cultură şi civilizaţie, dar şi comori sufleteşti ale jertfirii
întru credinţă. La Dafne, lumea adunată pe punte, gata de
coborâre, pare mai multă. Se pleacă într-un val, într-o
învălmăşeală care ne duce cu gândul la orice înafară de
faptul că am coborât, totuşi, la Muntele Sfânt.
Aş fi vrut, fără undă de cabotinism, ca odată ce pun
piciorul pe Muntele Sfânt să îngenunchez şi să sărut
pământul. Am fost şocat însă de faptul că la Dafne am dat
de un vacarm de bazar, cu lume agitată, turişti, călugări,
23

comercianţi. Un vacarm neverosimil pentru o lume
alcătuită doar din bărbaţi. Mi-am reprimat pornirea de a
îngenunchea, pentru că aş fi părut ridicol şi nimeni n-ar fi
înţeles raţiunea gestului meu.
*
Dacă ar fi să nu mă feresc de “mândria de a fi
român”, o sintagmă dezgolită de înţelesurile profunde prin
abuzul de uz şi prin contaminare cu ideologia roşie, aici naş
avea nici un motiv, măcar până la un punct, să nu fac
caz de românitate. Măcar pentru simplul fapt că Mihai
Viteazul şi-a legat numele de Mănăstirea Simon Petra, iar
Ştefan cel Mare de Mănăstirea Grigoriu. De altfel, la
Simon Petra am văzut un act semnat de Mihai Viteazul şi
pus la loc de cinste în bibliotecă. O bibliotecă modernă, cu
dotări de ultimă oră, calculator, rafturi mobile, o bibliotecă
ce adăposteşte câteva sute de manuscrise, documente,
cărţi, peste trei mii de volume, inclusiv apariţii editoriale
recente. Două mari incendii, unul în 1580, şi celălalt în
1891, au distrus valori inestimabile. Sfintele moaşte şi o
bună parte din documente au fost salvate.
În trapeză, am descoperit chipul lui Mihai Viteazul,
pictat între sfinţi.
*
După câte am văzut astăzi, mă întreb, pe bună
dreptate, cine ar fi cel mai îndreptăţit să scrie despre
Muntele Athos – un laic sau un teolog? Cred, totuşi, că e
bine s-o facă şi unul şi celălalt, într-o completare de
perspective, care nu poate fi decât benefică.
Pentru un laic, documentarea în fugă poate fi
inhibantă, nu doar din cauza ritmului, ci şi a timpului care,
la ceas de seară, e tot mai puţin, de multe ori rămânând
singurul treaz în mănăstire, când “Se bate ceasul nopţii în
24

clopotul de-aramă / Şi somnul, vameş vieţii, / Nu vrea sămi
ieie vamă”.
*
Î.P.S. Andrei este, din nou, extrem de atent cu mine,
îmi poartă mereu de grijă. Sunt iarăşi privilegiat, sunt singur
în cameră, spre deosebire de preoţi care dorm 3-4, chiar şi 5
într-o cameră. Astfel însă am puterea să mă adun şi să scriu,
după câte o zi copleşitoare dintr-un punct de vedere şi
epuizantă dintr-altul. Aş fi vrut să spun că e un vis, dar
visele sunt palide faţă de realităţile pe care le-am descoperit
azi aici.
*
Muntele Athos, împreună cu celelalte două
peninsule, Sitonia şi Casandra, se desprind din peninsula
Calcidică, precum trei degete, dintr-o palmă, pătrunzând în
mare.
Această republică monahală, cunoscută ca Muntele
Athos, are două localităţi, în fapt două sate, unul fiind
Capitală, Careia, iar celălalt port, Dafne. Dintr-un capăt în
altul al său, peninsula e străbătută de un lanţ muntos, sărac
în vegetaţie, stâncos. De la Dafne la Simon Petra ne-am
dus cu un microbuz, pe un traseu ameţitor, amenajat pe
coasta abruptă, de unde marea pare un hău. De la Simon
Petra la Grigoriu însă am mers pe o cărare de munte, croită
prin veacuri de călugări. Din loc în loc, cărarea e
amenajată, din bucăţi de pietre, ca un pavaj. Dar cea mai
mare parte a traseului e dominată de stânci colţoase,
lucioase de atâta umblet, lunecoase. Soarele, în amiază de
septembrie, e încă dogorâtor, storcându-ne broboane de
sudoare. A fost ca un drum iniţiatic, care aproape că ne-a
vlăguit pe toţi, dar toţi am rezistat cu stoicism şi cu o
bucurie specială, cu un orgoliu la marginea egoismului, un
egoism frumos însă.
25

O reţea de apă prin tuburi de cauciuc împânzeşte
toată zona. Din loc în loc sunt amenajate locuri de popas şi
cişmele. Altfel, pentru cei neobişnuiţi cu condiţiile de aici,
fără apă şi fără un loc în care să-şi tragă sufletul la umbră,
un astfel de pelerinaj ar fi un calvar. Soarele arde cu putere,
iar stâncile înfierbântate devin şi ele sursă de căldură. Zona
e acoperită în bună măsură de vegetaţie pitică, iar din loc în
loc cactuşi uriaşi ne îmbie să gustăm din fructele lor în
pârgă. E greu de rezistat tentaţiei, chiar dacă primii dintre
noi s-au ales cu nişte ţepi mici, rebeli, sâcâitori, care parcă
nu mai vor să iasă din piele. La gust însă, fructele de cactus,
pentru mulţi dintre noi necunoscute, nu sunt tocmai de
aruncat. Un amestec ciudat de smochine şi măcieşe, cu
sâmburi pufoşi. Chiar dacă nimeni nu ştie cu precizie dacă
sunt sau nu comestibile, riscăm. N-a păţit însă nimeni,
nimic. Cu siguranţă, pentru călugării de mai ieri, fructele de
cactus au constituit una dintre alimentele de bază. Ce-ar
putea creşte în uscăciunea de aici? Vara, în unii ani, nu
plouă nici un strop 3-4 luni. Din loc în loc, prin irigaţii, sunt
neverosimile oaze de verdeaţă. Călugării îşi cultivă tot felul
de zarzavaturi, (varză, ceapă, fasole, morcovi, roşii etc.) care
sunt, de altfel, hrana de bază aici, în Sfântul Munte. Sunt
mulţi măslini sălbatici, dar şi măslini comestibili, dar aceştia
rezistă foarte bine numai irigaţi.
Sunt în Muntele Athos şi esenţe lemnoase mai
deosebite – fag, castan comestibil, chiparos, lămâi.
Călugării folosesc lemnul şi în construcţii, dar şi pentru
foc.
Cât despre “sălbăticiile” care trăiesc pe aici, ele nu
sunt foarte multe – mistreţi, cerbi, căprioare, şacali, lupi,
care-şi reglează conturile, într-un echilibru natural. Aici
doar sălbăticiile consumă carne. Singura carne pe care o
26

consumă călugării este cea de peşte, iar peşte, har
Domnului, se află din belşug în apele Egeei.
Singurele animale domestice acceptate pe Muntele
Sfânt sunt pisicile şi catârul, animal bun la toate: ajută la
muncile agricole, de la arat la storsul strugurilor, la căratul
lemnelor, la transportarea alimentelor. Pe cărările din
Munte, catârii mai scutesc de efort pe călugări. Catârii nu
pot fi însă călăriţi decât pe lateral. Pisicile se aciuează pe
lângă bucătării şi ele sunt admise pentru că mai stârpesc
rozătoarele. Dacă nu, rămân pisici vegetariene!
*
În Muntele Athos sunt, cu siguranţă, mulţi teologi
învăţaţi, în sensul tradiţional al termenului. Părintele stareţ
George Capsanis e unul dintre aceştia, dar e unul
profesionist. Părintele Vanca îl citează pe călugărul Daniel
Noica, cu o afirmaţie provocatoare în acest sens: “În lume
sunt mulţi Dumnezei, unul singur însă e profesionist”.
Părintele George e autor de cărţi, a călătorit în lume,
a predat la Universitatea din Atena, a ţinut conferinţe. În
plus, e un cozeur adorabil. Plăcându-i interlocutorii, s-a lăsat
antrenat în jocul tinerilor dascăli de la Facultatea de
Teologie din Alba Iulia, care l-au asaltat cu întrebări
provocatoare, născute din fireşti nedumeriri profesionale.
Au avut însă, dincolo de amabilităţi protocolare, pe cine
întreba. Egumenul a făcut din Mănăstirea Grigoriu şi o
mănăstire cultural-duhovnicească. Ne-a dăruit tuturor, cu
autograf, şi câte un exemplar din cartea sa The Deification
as Purpose of Man’s Life, apărută deja în trei ediţii, 1992,
1997 şi 2001. Cu siguranţă, ucenicii de care e înconjurat,
toţi tineri, vor duce altfel flacăra călugăriei mai departe la
Muntele Athos, având în cultură o componentă care nu
poate fi ignorată.
27

Am întâlnit aici şi un călugăr grec, Damaschin,
care însă a învăţat destul de bine româneşte şi care ne-a şi
fost, de altfel ghid. El a tradus vreo douăzeci de cărţi de
Teologie şi spiritualitate monahală ortodoxă din română în
greacă, la imboldul părintelui George Capsanis. Nu e un
ambasador plătit, dar va fi răsplătit în ceruri pentru osârdia
sa. A vizitat România, cunoaşte bine ortodoxia românească
şi e convins şi el că ortodoxia românească are un cuvânt
important de spus în ortodoxie, în credinţă, general.
A predat cursuri de muzică bizantină la Facultatea
de Teologie din Arad şi e interesat de lucrările lui Arsenie
Boca, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, de traducerea lor în
neo-greacă.
Am încercat să-l momesc şi spre poezia
românească pentru a traduce din ea în greceşte. Din păcate,
peste o lună pleacă pentru doi ani, trimis de Sfântul Munte
în misiune în Africa. Aici, Mănăstirea Grigoriu desfăşoară
o intensă activitate misionară, în Congo, Kenya, Uganda,
Zimbabwe, unde se înregistrează o creştere a interesului
pentru ortodoxie. Preoţii noştri primesc oferta de a se
alătura, de anul viitor, acestei misiuni. Nu s-a răspuns cu
da, dar nu s-a făcut loc nici pentru nu. E o tentaţie, o
provocare, o experienţă care ar putea trezi curiozitatea
unora.
*
Să aibă oare vreo legătură primirea deosebit de
călduroasă care ne-a fost făcută aici cu faptul că Ştefan cel
Mare, după ce în 1497 mănăstirea a fost distrusă de piraţi, a
fost cel care a rectitorit-o, refăcând-o în întregime, a făcut
danii pentru cumpărarea unui metoc, ca apoi, doi ani mai
târziu să facă reparaţii întregii mănăstiri? Turnul de pază şi
două corpuri de chilii ridicate pe vremea lui Ştefan cel Mare
stau şi astăzi mărturie pentru legătura istorică dintre români
28

şi Muntele Sfânt. Şi, mai mult, şi Bogdan cel Orb, Ştefăniţă
Vodă şi Alexandru Ghica şi-au legat numele de mănăstire
prin contribuţia pe care şi-au adus-o la menţinerea în viaţă a
acesteia, nu o dată încercată de urgii. După un incendiu,
între 1761-1783, ea a fost restaurată de călugărul Ioachim,
cu bani de la conducători valahi şi fanarioţi. La rândul, lor,
călugării de aici au sprijinit răscoala de la 182l, cu obiecte
de mare valoare.
*
De aici, de la geamul camerei, în întunericul dens
al nopţii, marea pare una cu cerul. Nu se vede nici o
licărire. Se-aude doar clipocitul molcom al valurilor
izbindu-se de stânci.
*
Mănăstirea Grigoriu e construită pe o stâncă, la 20-
30 metri deasupra mării. Deşi poartă numele Sfântului
Grigore Sinaitul, care a trăit ca erminit, nu departe de locul
unde este mănăstirea, spre est, fiind înfiinţată de ucenicii
acestuia, în secolul al XIV-lea, ea are hramul Sf. Nicolae.
De altfel, între 1282-1328, ea se numea chiar Mănăstirea
Sf. Nicolae. Într-un fel, îmi spun, aceasta e şi mănăstirea
mea, câtă vreme îi duc şi eu numele prin lume.
*
Pentru că am ajuns prea târziu, n-am mai participat
la slujba de vecernie, dar am intrat, totuşi, în biserică,
înainte de întâlnirea cu stareţul George, care, având
probleme de sănătate, nu ne-a întâmpinat jos, şi ne-am
închinat la cele două icoane de vază ale mănăstirii, cea a
Sfântului Ierarh Nicolae şi Maica Domnului,
“Alăptătoarea”. O altă icoană, la care ne-am închinat cu
“sentimentul românesc al fiinţei”, a fost o altă icoană a
Maicii Domnului cu Pruncul Isus în braţe, situată la
intrare, în dreapta, în strana stăreţească, pe una din cele opt
29

coloane de marmură ale Katholikonului. Această icoană,
“Îndrumătoarea”, a fost dăruită de Maria de Mangop, soţia
lui Ştefan cel Mare, şi ea a supravieţuit mai multor
incendii, rămânând şi azi, după ce în urmă cu câţiva ani a
fost restaurată, strălucitoare.
În biserică, am sărutat şi sfinte moaşte aparţinând
Sf. Anastasia, Sf. Haralambie, Sf. Dionisie Areopagitul,
Sf. Grigore ş.a.
Biblioteca are şi ea aproape 200 de codice din
secolele IX – XII, scrise de mână pe pergament.
*
Masa la Mănăstirea Grigoriu a fost bogată în fructe
(struguri, piersici), măsline şi o mâncare din porumb fiert
care, iniţial, am crezut că e fasole fiartă şi am mâncat-o cu
ceapă. O mâncare ciudată, deloc pe gusturile noastre. De
voie, de nevoie, ne-am ospătat cu ea aşa cum era. Feţele
bisericeşti într-o parte şi “civilii” în altă parte. Pe lângă noi,
au servit masa şi alţi oaspeţi ai mănăstirii. Numărul
oaspeţilor e mereu limitat, atât din cauza mâncării cât şi a
capacităţii de cazare.
*
De-abia acum, încercând să-mi trag sufletul, târziu,
după miezul nopţii, zăresc deasupra mesei la care scriu o
icoană de argint a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. E
o icoană frumoasă, chiar dacă nu îmi pare a fi una de
valoare. E o icoană “de serie”, cum am văzut multe până
acum la Muntele Athos, confecţionate ca “suveniruri”,
pentru turişti, şi care sunt la limita kitsch-lui. Or fi ele
pentru turişti, dar e un sacrilegiu să faci icoane de…
duzină!
*
Ca şi la Mănăstirea Sfântul Arsenie cel Nou, şi aici
bate toaca pentru Utrenie. Aici a bătut prima oară la 3,15.
30

Nu am putere să merg la slujbă, care va începe la ora 4 şi
va dura până la 8,00. Nici nu cred că aş putea să mă
trezesc după atâta trudă. Va trebui să pun şi eu capul jos,
deşi timpul trece necruţător. Călugării încep să se
trezească.
*
Diferenţa dintre stareţul de ieri, părintele Teofit, de
la Mănăstirea Sfântul Arsenie cel Nou, şi egumenul
George, de la Mănăstirea Grigoriu, e totală. Primul e un
extraordinar truditor cu braţele, în timp ce al doilea e
truditor cu mintea. Părintele Teofit a venit din Muntele
Athos şi a construit o mănăstire demnă de toată lauda.
Părintele George a plecat la Muntele Athos şi a zidit mai
ales în sufletele oamenilor credinţă şi iubire de Dumnezeu,
respect şi interes pentru valorile culturale. Fiecare e însă la
locul potrivit. Fiecare pune temelie solidă ortodoxiei în
secolul al XXI-lea.
*
Mănăstirea Simon Petra e căţărată mai sus, la 230
m, în nord-vestul Muntelui Athos. Construită de Sf.
Simion, la jumătatea secolului al XIV-lea, mănăstirea a
fost ridicată pe o stâncă colţuroasă, integrată în structura
construcţiei, colţuri de stâncă ieşind ici-colo, în câte o sală,
pe o scară, sporind misterul construirii ei.
Se spune că locul de amplasare a Mănăstirii i s-a
revelat Sfântului Simion, într-o viziune a sa. Constructorii
pe care i-a chemat s-au arătat neîncrezători şi necutezători
a ridica în acel loc mănăstirea. Chemându-şi servitorul, pe
nume Isarak, să le ofere, totuşi, acestora, câte un pahar de
vin, Isarak a alunecat cu tava în mână, aceasta a căzut fără
să se verse însă nici un pahar. Miracolul le-a dat curaj şi
astfel a început construcţia Mănăstirii, care pare
suspendată pe marginea prăpastiei. Încă din secolul al
31

XVI-lea ea a fost sprijinită de domnitori români, precum
Neagoe Basarab, Radu Paisie, Mihnea Turcitul, iar Mihai
Viteazul reface integral mănăstirea între 1591-1599, după
ce fusese distrusă într-un incendiu din 1580. Un alt
incendiu o mistuie în 1626, fiind, din nou, readusă la viaţă
cu sprijin românesc, de această dată Matei Basarab e cel
care susţine refacerea Mănăstirii. Tot cu sprijin românesc e
rezidită între 1899-1902, după un incendiu din 1891, în
care a ars biblioteca.
Acum, la Mănăstirea Simon Petra se fac ample
lucrări de restaurare. De altfel, un anunţ de la Dafne, din
port, anunţă vizitatorii că aici nu se primesc pentru
găzduire turişti până la terminarea restaurării. Obştea de
călugări e întinerită şi plină de entuziasm. Aici, în 1979,
au venit mai mulţi călugări de la Meteora (o altă
minunăţie a ortodoxiei!), în frunte cu ieromonahul
Macarie, care au dat un nou suflu, al renaşterii vieţii
monahale. Tot dinspre Meteora a venit şi actualul
ieromonah al mănăstirii, părintele Emilianos.
Suntem conduşi prin mănăstire, pe un traseu
labirintic, de părintele Makarios Simonpetritul, francez de
origine şi cunoscut teologilor noştri prin apariţia în limba
română cu câţiva ani în urmă a lucrării sale Triodul explicat
– mistagogia timpului liturgic. E foarte comunicativ,
deschis, ceea ce a făcut ca discuţiile legate de spovedanie,
împărtăşanie, tonul citirii rugăciunilor la liturghie (cu glas
tainic, „mistikos”) să facă deosebit de interesant primul
nostru popas athonit.
Din când în când, ajungem în încăperi cu ferestre
spre mare. Sub mănăstire se cască un hău ameţitor. Nu
sufăr de rău de înălţime, dar mi-e groază să privesc în jos.
Biblioteca adăposteşte şi aici valori inestimabile,
de la manuscrise (pe pergament, mătase, hârtie) la carte
32

veche – circa 40000 de volume. Acolo unde lucrările s-au
încheiat, totul arată impecabil. Ca-n farmacie, cum se zice.
*
Apare o întrebare firească, după ce am văzut ce am
văzut: ce se va alege de Muntele Athos? Va rezista el ca
stâlp al ortodoxiei sau va ceda presiunilor turistice? Deja
sunt prea multe drumuri, maşini, macarale…
*
Există un cult al sfintelor moaşte la Muntele Athos,
depozitarul celor mai venerate moaşte. Şi la Simon Petra
se află moaşte ale Sf. Ana, Sf. Pavel, Sf. Pantelimon, Sf.
Trifon, Sf. Modest ş.a.
*
Interesant că aproape toate clădirile pe care le-am
văzut până acum în Sfântul Munte au acoperişuri din
lespezi de piatră. Mi se spune că vânturile sunt uneori
foarte puternice şi astfel de “ţigle” grele sunt foarte bune
pentru că ele nu pot fi dislocate.
*
“În Facultatea de Teologie, trebuie făcută Teologie,
nu Filosofie”, susţine stareţul George, care ne-a mai
istorisit nişte dispute plecând de la teza unui preot
anglican, conform căreia “Dumnezeu a murit”. Într-o
conferinţă pe această temă, părintele George a început cu
această sintagmă, “Dumnezeu a murit”, care a fost
aplaudată de unii, dar demonstraţia pe care a făcut-o a
susţinut tocmai că Dumnezeu nu poate muri decât în
indivizi, altfel Dumnezeu e etern.
*
Dacă, prin absurd, Dumnezeu ar muri, el ar renaşte
deîndată în fiecare din noi.
*
33

Cum a apărut Muntele Sfânt şi cum a putut rezista
de peste un mileniu ca bastion al ortodoxiei? Ce să-l fi
ajutat? Doar amplasamentul? Puterea credinţei? Privit pe
hartă, el nu e un loc unic, nici măcar în Peninsula
Calcidică, unde mai are două peninsule “surori”, Sitonia şi
Casandra. Oricare ar fi putut atrage în dragostea credinţei
sihaştri dintotdeauna. Relieful este, într-un fel,
spectaculos, mai ales în partea estică a peninsulei, unde
măreţia Athonului este dată nu atât de înălţimea sa, cât de
atât de apropiata vecinătate a Mării Egee în care se
oglindeşte. Peisajul pare sălbatec şi de neîmblânzit.
Sihaştri au găsit mereu căi ca pământul său să rodească
atât cât era necesar unui trai în curăţenie şi credinţă. În
arşiţa verii, şi acum am zărit, în preajma cărărilor dintre
mănăstirile Simon Petra şi Grigoriu, mici grădini de
legume, culturi de măslini, oaze de verdeaţă care asigură
parte din hrana călugărilor deşi, acum, odată cu creşterea
numărului celor care vizitează Muntele Athos, hrana este
suplimentată şi din alte surse, cu siguranţă.
Istoria Athosului coboară în mit. Mit legat nu doar
de zeul soarelui, Apolon, care ar fi avut o statuie pe
culmea Athonului, ci şi de existenţa a cinci cetăţi în Grecia
de dinainte de Cristos. Cât despre devenirea ortodoxiei
aici, până la apariţia primelor două mănăstiri, Vatopedu şi
Xeropotamu, sunt cinci secole ale sihăstriei, începute în
timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare,
330-337. Monahismul însă, în formă organizată, are ca
punct de plecare anul 963, odată cu întemeierea Mănăstirii
Lavra de către cuviosul Atanasie Atonitul, care a pus şi
bazele vieţii monahale de obşte în Muntele Athos, care şi-a
conturat dimensiunea, prin apariţia succesivă a celorlalte
mănăstiri, până în secolul al XIV-lea.
34

După cum se ştie, Maica Domnului este
ocrotitoarea acestui loc sfânt. Tradiţia spune că Maica
Domnului a ajuns aici, însoţită de Sfântul Apostol Ioan,
ca să vestească Evanghelia, şi din acel moment, cei care
i-au întâmpinat au fost încreştinaţi, fiind botezaţi întru
Cristos.
*
Mă-ntreb dacă se întăreşte sau se anulează
personalitatea vieţuitorilor de la Muntele Athos? Trăind în
rugăciune şi post, care e dimensiunea individualităţii? Îi
călesc lipsurile, vitregiile, rigorile, se lasă pătrunşi de
acestea până a nu le mai percepe?
De ce continuă să fascineze şi să atragă Athosul,
când rigorile postmodernităţii teologice mai „îndulcesc”
arta fiinţării în credinţă, când practicile vieţii religioase
suferă de sindromul „adaptării”?
*
Aş fi curios să ştiu dacă au existat şi ratări ale
ascezei de tip athonit, dacă au fost şi sihaştri care nu s-au
putut ridica la înălţimea aspiraţiilor lor şi a rigorilor
athonite. Se vorbeşte mereu despre cei care s-au împlinit în
asceză, nu şi despre eşecuri.
Nu cred că oricine e capabil să dobândească această
cale a mântuirii.
*
Mănăstirile apropiate de mare au câte un mic port, cu
amenajări care să permită ambarcaţiunilor de diverse calibre
să tragă la ţărm. La Grigoriu am văzut şi o barcă cu motor
trasă la mal. Un călugăr într-o barcă cu motor – asta da
imagine postmodernă. Sau avem doar noi prejudecăţi?
Mănăstirea Grigoriu, 18 septembrie 2003
35

Pentru că n-am auzit decât marea, nu şi toaca, am
mai rămas în “chilia” mea, printre hârtiile mele: Jurnalul
(?) pe care-l scriu într-o Agendă din 2002, hârtiile pe care
mi-am făcut însemnări de-a lungul zilei, precum şi un ghid
turistic în engleză, împrumutat de la un preot, cu ajutorul
căruia îmi verific date şi corectez eventualele erori ale
însemnărilor. De aceea, cred că ceea ce fac eu e, mai
degrabă, un amestec de jurnal şi documentar.
*
Am ratat aseară apusul de soare, fiind la stareţul
George, dar poate prind răsăritul. De la fereastra camerei
mele, după ora şase, începe să se vadă, din negura nopţii,
lăptoasă, marea. La ce oră va apărea însă soarele?
La ceasul meu e aproape şapte, dar la Muntele
Athos se utilizează calendarul Iulian. Aici ziua începe la
apusul soarelui, cu ora zero. În multe dintre mănăstiri, din
cauza diferenţei orare a apusului de soare, ora e stabilită în
fiecare sâmbătă pentru săptămâna care vine. Doar la
Mănăstirea Iviru ziua începe la răsăritul soarelui.
*
Lectura de aşteptare, de schimbare a registrului, am
făcut-o cu România literară, numărul de la mijlocul lui
septembrie. Am luat cu mine şi câteva reviste, cărţi, pe
care le voi lăsa pe la schiturile româneşti. Poate că nu doar
de dor de limba română de acasă ele îşi vor găsi aici şi
cititori.
*
Marea Egee se unduie la picioarele mele. O privesc
de sus, dar o simt foarte aproape. La jumătatea drumului
de ieri, de la Simon Petra la Grigoriu, cărarea ne-a adus la
ţărmul Egeei. Trebuia să ne întâlnim aici şi cu marea, care
ne-a primit caldă, liniştită, într-un mic golf, în care valurile
au scos la ţărm de toate. Doar pentru un preot, părintele
36

profesor Todoran, ea s-a învolburat, căci acesta şi-a
încercat puterile cu o caracatiţă mică, rătăcită aproape de
mal, şi care la umplut de sânge la un picior.
*
S-a luminat de-a binelea de ziuă. Încerc să mă
gândesc şi la cei de acasă, la ce e pe-acasă. Dar oare acasă
nu e şi-aici?
Vatopedu, 18 septembrie 2003
Pentru prima oară în acest pelerinaj sunt nevoit să
scriu şi în pat. Camera în care stau la Vatopedu nu are
masă şi nici nu mai sunt singur în cameră. E un disconfort
pe care nu mi-l pot reprima. Nu-mi place scris/cititul în
pat, mă leneveşte, nu îmi dă ritm, nu mă simt în largul
meu. Şi oricum e târziu, după o zi lungă şi copleşitoare,
dar la capătul căreia pot spune că Muntele Sfânt e mai
mult decât Sfânt.
*
A fost o zi cu mai multe mănăstiri şi schituri în
traseul nostru, după ce la 10,30 am plecat de la Mănăstirea
Grigoriu, după o masă cu peşte, masă la care a fost
îndestulată multă lume, turişti, preoţi, călugări pelerini,
despărţindu-ne frăţeşte de părintele Damaschin, cel care
ne-a fost un ghid foarte apropiat şi prin apropierea sa de
limba şi spiritualitatea ortodoxă românească. Un grec care
a învăţat româneşte în numele ortodoxiei.
Ne-am reîntors cu vaporul la Dafne, care mi-a părut
cu totul altul, fără puzderia de oameni din prima zi. Cele
câteva clădiri, fără personalitate, adăpostesc magazine, o
casă de oaspeţi, spaţii administrative sunt toată “averea”
acestui port. De aici încep să se deşire drumurile prin
Muntele Athos, drumuri stranii pentru un loc al sihăstriei şi
37

liniştii, drumuri betonate, gata parcă pentru un asalt al
Muntelui Sfânt.
La Dafne ne-au aşteptat două maşini care să ne
ducă la Mănăstirea Vatopedu, un loc despre care preoţii
alba-iulieni vorbesc cu respect şi admiraţie. În drum,
facem un popas şi la Mănăstirea Xeropotamu, care se
pregătea de hram. Deşi suntem în 18 septembrie, aici e
doar 5 septembrie.
Xeropotamu se distinge în primul rând prin
vechimea ei, având ca punct de plecare un mic schit de la
424, ca în secolul al X-lea ea să aibă statut de mănăstire.
Ca multe alte mănăstiri de la Muntele Athos, şi istoria
Xeropotamului a fost una zbuciumată, fiind incendiată în
mai multe rânduri de arabi, renăscând însă, de fiecare dată,
din propria-i cenuşă.
Ajunsă în ruină în secolul al XV-lea, ea îşi găseşte
salvatori în domnitori români, începând cu Alexandru I
Aldea, continuând cu Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, iar
Alexandru Lăpuşneanu devine unul dintre ctitorii biserici,
prin rezidirea şi împodobirea cu frescă a bisericii. Tot cu
bani adunaţi de la credincioşi din Moldova şi Ţara
Românească este refăcută mănăstirea şi în secolul al
XVIII-lea.
Nici secolul al XX-lea n-a ferit-o de incendii, dintre
care cele din 1952 şi 1972 i-au adus mari stricăciuni. Cu o
obşte întinerită şi cu lucrările de restaurare efectuate în
ultima vreme aici, Xeropotamu îmi pare înfloritoare.
Câţiva călugări se aflau la ascultare şi curăţau obiecte de
cult din biserică pentru apropiata sărbătoare. Intrăm şi în
biserică şi sărutăm Sfânta Cruce, în care se păstrează o
parte (cea mai mare) din Crucea lui Cristos, precum şi
sfinte moaşte din cele peste 60 aflate în această mănăstire,
38

în special ale celor 40 de Sfinţi Mucenici, biserica având
hramul Patruzeci de Sfinţi.
A fost o vizită neanunţată şi într-un moment nu
prea potrivit, dar am rămas cu bucuria unei întâlniri care,
printre altele, ne-a coborât şi în istoria noastră, în credinţa
strămoşească.
În liniştea amiezii, în curtea mănăstirii pietruite,
paşii noştri se aud ca nişte şoapte.
*
De la Xeropotamu am luat-o spre Mănăstirea
Pantelemon, cunoscută şi ca “Rusicon”, unde s-a nevoit Sf.
Siluan Athonitul şi unde se află un clopot de aproape 14
tone. Ne fotografiem lângă el, deşi fotografiatul şi filmatul
nu sunt permise pe Muntele Athos. Regretul meu imens e că
nu am luat şi aparatul de filmat. Dincolo de rigorile
teoretice, aş fi putut, liniştit, şi filma. Mi-ar fi fost mult mai
greu, dar filmul acestui pelerinaj ar fi putut deveni o
mărturie foarte preţioasă, Muntele Sfânt ar fi putut fi
cunoscut prin ochii noştri şi de cei care n-au ajuns sau nu
vor putea ajunge niciodată aici. Ciudat îmi pare verdele unor
turle care se înalţă dinspre complexul impunător de clădiri
cu trei-patru nivele al mănăstirii, cu două biserici şi 35 de
paraclise.
E o mănăstire de suflet a ruşilor, care au avut călugări
aici de prin secolul al XIII-lea, ca apoi din secolul următor să
fie cunoscută chiar ca Mănăstirea Sfântul Pantelemon al
Ruşilor. De reconstruit şi întreţinut s-au îngrijit, după
incendii şi devastări, nu doar ţarii ruşi ci şi domnitorii
români, între care Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul, Ştefan cel
Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, ca şi, mai târziu,
domnii fanarioţi ai Moldovei, de la Ion Mavrocordat la
Scarlat Calimachii, înscriindu-se prin daniile lor, între ctitorii
39

importanţi ai Mănăstirii Pantelemon, începând cu secolul al
XI-lea, de când există ca aşezare monahală.
Valorile pe care le adăposteşte Pantelemonul sunt
adevărate tezaure – mii de manuscrise în greacă şi slavonă,
câteva zeci de mii de exemplare de carte tipărită, icoane,
obiecte de cult din aur şi argint, evanghelii legate în aur,
veşminte bisericeşti cusute cu fir de aur, sfinte moaşte,
între care la loc de cinste se află cele ale Sfântului Mare
Mucenic Pantelemon şi capul cuviosului Siluan.
Într-unul dintre paraclise, cu catapetesme şi icoane
aurite, se află şi o icoană cu chipul ţarului Petru al Rusiei,
care s-a înnegrit la moartea sa şi care va fi restaurată doar
atunci când Rusia va mai avea ţar.
Deşi a trecut prin perioade de degradare fizică,
acum Pantelemonul este o adevărată fortăreaţă, cu o
strălucire uşor trufaşă, care se arată parcă cu ostentaţie…
rusească.
*
Ştefan cel Mare şi-a legat numele şi de Muntele
Athos de-a lungul unei domnii în care a ctitorit multe
biserici şi mănăstiri. Oare în 2004, la marcarea a 500 de
ani de la moartea sa, mănăstirile din Muntele Sfânt se vor
ruga pentru memoria unui domn pământean care a fost nu
doar Mare, dar a devenit şi Sfânt?
*
Nu departe de Careia, ne-am oprit şi la Schitul
Sfântul Andrei, cu începuturi în secolul al XVII-lea. E un
popas cu o încărcătură de semnificaţii speciale, dacă avem
în vedere numele pe care-l poartă Arhiepiscopul nostru. A
meritat însă şi acest popas, pentru a vedea o faţă care râde
şi o alta care plânge a acestui schit cândva înfloritor.
Lucrările de restaurare sunt şi aici în plină desfăşurare,
prin eforturile unei obşti călugăreşti foarte tinere.
40

În 1841, chilia care a stat la baza acestui aşezământ
monahal a fost dată călugărilor ruşi Besarion şi
Barsanufios, iar în 1849 a fost ridicată la rang de schit.
Biserica schitului, o construcţie imensă, de catedrală,
datând din 1867, a fost deja restaurată. Perioada de
înflorire de la începutul secolului al XX-lea a fost curmată
şi de Revoluţia din octombrie 1917 şi de primul război
mondial, cu consecinţe dezastruoase, pentru că n-a mai
fost posibilă venirea de călugări din Uniunea Sovietică. În
1951, un incendiu a distrus aripa vestică a schitului şi
librăria, iar în 1971, ultimul călugăr al vechii obşti,
Sampson, a plecat la cele veşnice.
“După 20 de ani de dezolare, scrie într-o prezentare
a schitului pe o foaie volantă, în 1992, o nouă frăţietate de
expresie greacă a adus o viaţă nouă schitului, iar în 2001,
venirea câtorva călugări tineri, cu noul arhimandrit Efraim,
a adus şi promisiunea unui viitor strălucitor şi plin de
speranţă”.
*
După Schitul Sf. Andrei am mai făcut un popas,
înainte de Mănăstirea Vatopedu, la Careia, capitala
Sfântului Munte, cu o scurtă vizită la biserica Protaton,
datând din secolul al XI-lea, situată în apropierea clădirii
în care îşi ţine adunarea Chinotita, autoritatea juridică a
Muntelui Athos.
Regimul bisericii e idioritmic, cu slujbe doar duminica
şi în sărbători.
*
Tăiem Muntele Athos spre extrema sa nordică, cu
destinaţia Vatopedu. Alternează părţile de drum vechi cu
cele de beton. Maşinile noastre sunt acum singure pe acest
traseu. Ce va fi într-un viitor nu prea îndepărtat e greu de
intuit. Am o presimţire însă că nu face Uniunea Europeană
41

investiţii în infrastructură aici pentru călugări, că ea ţinteşte
undeva unde nu doreşte nimeni dintre vieţuitorii Muntelui
Athos să se ajungă. E o îngrijorare reală a celor de aici, mai
ales că, aflu cu surprindere, s-a pus serios problema
accesului femeilor la Muntele Sfânt, călugării fiind acuzaţi
că au complexe de inferioritate faţă de femei. E ridicolă o
astfel de acuză şi neconformă cu realitatea. Stareţul de la
Mănăstirea Vatopedu a dat o replică fără… replică la
acuzele de acest fel. Cât preţuiesc călugării de la Muntele
Athos femeia se poate vedea din cât o venerează pe Maica
Domnului.
Pentru Comunitatea Europeană însă, subiectul a
rămas deschis.
*
De pe drumul spre Mănăstirea Vatopedu am zărit
ruinele unei renumite şcoli laice, Athoniada, din secolul
al XVIII-lea, care mă duc cu gândul la ruinele Cetăţii
Sucevei, deşi nu se pot face nici un fel de conexiuni.
Vatopedu, 19 septembrie 2003
În toate bisericile vizitate, grupul nostru a cântat
cântece bisericeşti: “Axionul Maicii Domnului”, “Troparul
Cincizecimii”, “Acatistul Buneivestiri” ş.a. Eu nu ştiu să
cânt, n-am glas pe măsura cântecului. Le-am spus însă
unora dintre preoţi că dacă eu nu pot să cânt, pot să mă
încânt la ceea ce văd la Muntele Athos.
*
Am dat peste tot aici de români. Pe unul l-am
întâlnit pe vasul Sf. Ana, dar aici sunt şi călugări şi fraţi de
călugărie, precum sunt şi destui civili veniţi ca să
muncească în construcţii.
Călugărul care ne este însoţitor la Vatopedu şi care
e român, ne spune că în Munte sunt acum vreo trei mii de
42

călugări, din care vreo trei sute sunt români, deşi nu există
o statistică foarte exactă. La Vatopedu sunt 12 români.
*
Un anume Florin Marinescu, cică se află la Sfântul
Munte şi cataloghează documentele aflate în schiturile şi
chiliile româneşti.
Ni se spune că există şi o teză de doctorat despre
valorile româneşti de la Sfântul Munte.
*
Primirea Î.P.S. Andrei la Mănăstirea Vatopedu s-a
făcut cu mare fast, ca pentru un oaspete deosebit. De-abia
atunci mi-am dat seama de ce însoţitorul nostru ne zorea să
ajungem la ora stabilită la Vatopedu. Ştia de primirea care
era pregătită, dar vroia ca totul să fie o surpriză. Aici e
binecunoscut ataşamentul Î.P.S Andrei pentru Muntele
Athos, sunt preţuite evlavia şi smerenia sa.
Un sobor de călugări ne-a întâmpinat la intrarea în
mănăstire. După ce am străbătut curtea, în cântare
religioasă, (Pre Stăpânul) am intrat în biserică, ne-am
închinat la icoane făcătoare de minuni, între care
“Ctitoriţa”, “Izvorâtoarea de mir”, şi la sfintele moaşte
aduse în onoarea oaspeţilor români. Despre “Ctitoriţa” ni
se spune că în timpul unor năvăliri arabe a fost ascunsă
într-o fântână, cu o lumânare aprinsă lângă ea. Când a fost
găsită acolo, după 72 de ani, avea lumânarea încă aprinsă.
Biserica Mănăstirii are hramul “Buna Vestire” şi e
din secolul al XI-lea, pictura fiind executată de pictorul
Panselinos, care a pictat şi biserica Protaton.
Ne-a fost făcută aici o primire emoţionantă. Nu
sunt mulţi înalţi ierarhi din România care să vină la
Muntele Athos şi, mai ales, într-o suită ca a noastră, cu
preoţi-profesori teologi. Relaţia dintre Alba Iulia şi
Vatopedu se întăreşte astfel, mai ales că Părintele Efrem a
43

fost la Alba Iulia şi s-a bucurat de o primire entuziastă, iar
la icoana adusă în dar s-au perindat credincioşii o zi şi o
noapte ca să se închine.
Cuvintele rostite de gazde în această biserică ne-au
umplut inimile de bucurie. Ele întăreau o legătură între
Mănăstirea Vatopedu şi Arhiepiscopia de Alba Iulia,
începută în urmă cu câţiva ani, şi aduceau deschideri
promiţătoare pentru consolidarea monahismului românesc.
Acum se pregăteşte încă un pelerinaj în
Arhiepiscopia de Alba Iulia a unor călugări de la
Vatopedu. Ei vor aduce în dar la Mănăstirea Lupşa o copie
după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu
Pruncul Sfânt în braţe, cea care a ocrotit la un moment dat
mănăstirea de un atac al piraţilor.
*
După Vecernie, ni s-a mai arătat o icoană,
“Junghiata”, aflată într-un paraclis alăturat bisericii, despre
care se spune că a fost lovită în obraz de un diacon şi din
ea a curs sânge.
O altă icoană făcătoare de minuni este o icoană a
Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, supranumită
“Izbăvitoarea de barbari”. Ea este emblematică pentru
Mănăstirea Vatopedu, aşezată foarte aproape de mare, pe un
platou foarte jos, fiind expusă de-a lungul secolelor
atacurilor piratereşti. În această icoană, o imagine inedită
pentru mine, Pruncul Isus este cu mâna întinsă spre gura
Maicii Domnului. Una dintre cheile Mănăstirii se ţinea, ca şi
acum, la icoana Maicii Domnului. Într-o dimineaţă, un
călugăr a venit să ia cheia să deschidă poarta, dar Maica
Domnului i-a spus să nu deschidă poarta că mănăstirea va fi
atacată de piraţi. Legenda spune că în iminenţa acestui atac
pirateresc de pe mare, Maica Domnului se ruga lui Isus să
scape mănăstirea de piraţi, dar acesta i-a dus mâna la gură
44

cerându-i să nu se mai roage pentru că vroia să-i
pedepsească pe călugări astfel pentru păcatele lor. Dar pentru
că Maica Domnului i-a spus călugărului să nu deschidă
poarta, acesta a ascultat-o şi Mănăstirea a fost salvată. Copii
după această icoană, de diferite dimensiuni şi pe diferite
suporturi, se găsesc şi la un mic magazin de la intrarea
Mănăstirii, pentru cei care doresc suveniruri de aici. Mi-a
plăcut această icoană pentru ineditul ei compoziţional şi am
cumpărat câteva iconiţe de acest fel pentru cei dragi de acasă.
Tot pentru ei am primit şi câteva zeci de mici brâie care au
fost trecute peste Brâul Maicii Domnului, şi acesta făcător de
minuni, însoţite de următorul text: “Această cordeluţă este
binecuvântată cu Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, Brâu
care se află la Mănăstirea Vatopedu încă din veacul al XIVlea,
ca dar al împăratului bizantin Ioan Cantacuzino. Există o
veche tradiţie ca să fie oferite evlavioşilor pelerini aceste
cordele prin care, cu harul Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, căreia îi este închinată Mănăstirea noastră, multe
minuni s-au petrecut şi se petrec: bolnavi de cancer şi alte
suferinţe şi-au aflat sănătatea, iar foarte multe familii
neroditoare au putut dobândi prunci.
Bolnavul trebuie să se încingă cu cordela pentru o
perioadă de vreme, trăind în pocăinţă, spovedindu-se,
rugându-se şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. În acelaşi
fel trebuie să vieţuiască şi soţii care doresc prunci, ţinând
însă pe deasupra post şi înfrânare trupească pe perioada
purtării cordelei. Trăirea duhovnicească sinceră, cu o
pocăinţă continuă şi împărtăşirea cu tainele Bisericii
trebuie să continue până la sfârşitul vieţii, de vreme ce este
unicul mijloc de comuniune şi de unire a noastră cu
Dumnezeu, atât în veacul acesta, cât şi în cel ce va să vie.
Harul Cinstitului Brâu al Maicii Domnului să fie
pururea cu dumneavoastră!”
45

*
Mănăstirea Vatopedu nu e una oarecare. După
Marea Lavră ea e cea mai importantă, iar cuvântul lui
geronda Efrem cântăreşte greu în luarea deciziilor la
Sfântul Munte.
Vatopedu adăposteşte valori deosebite: în
Bibliotecă, se află peste 17 mii de manuscrise, din
secolele XIV-XIX, şi peste 10000 de cărţi vechi, icoane
făcătoare de minuni. O valoare importantă o reprezintă aici
şi obştea de călugări. Îmbătrânită şi împuţinată, ajungând
în 1988 doar la şapte suflete, ea a renăscut odată cu
venirea lui geronda Efrem. Nouăzeci de călugări înseamnă
un câştig monahal semnificativ. Iar felul în care arată acum
mănăstirea, scoasă pur şi simplu din ruină, e uimitor.
*
Părintele Efrem e mulţumit de cei 12 călugări
români care vieţuiesc aici, dar ne spune că el cunoaşte şi
“evlavia poporului român” şi crede că biserica românească
îşi va regăsi vocaţia. El salută şi reluarea relaţiilor dintre
România şi Sfântul Munte, iar vizita Î.P.S. Andrei “e
considerată de Mănăstirea Vatopedu o binecuvântare”.
În paranteză fie spus, din 1963, când a fost aici
Patriarhul Iustinian, la sărbătoarea celor o mie de ani de
monahism în Muntele Athos, n-a mai fost nici un Patriarh
român aici. De fapt, n-a fost Patriarhul Teoctist, urmaşul
lui Iustinian. Dacă nu pentru interesul Bisericii Ortodoxe
Române, atunci măcar pentru nevoile sale spirituale ar fi
fost de aşteptat să viziteze Muntele Sfânt.
*
“Am simţit lucrarea lui Dumnezeu aici, a fost
răspunsul Î.P.S. Andrei, la cuvintele de salut ce i-au fost
adresate. Am venit aici cu profesorii de la Facultatea de
Teologie din Alba Iulia, pentru că nu e acelaşi lucru a vorbi
46

despre Muntele Sfânt cu a vedea ei înşişi Muntele Sfânt.” “La
noi se reface viaţa monahală şi am venit să luăm modele!”
“Rugăciunile de aici îi vor face pe profesorii noştri să
pregătească preoţi buni”.
*
Sfântul Munte datorează multă recunoştinţă
românilor, pentru că mulţi români, începând cu secolul al
XIV-lea, au fost binefăcători ai mănăstirilor de la Muntele
Athos. Iar Vatopedu este printre cele care are înscrise în
istoria ei nume ca Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexandru
Lăpuşneanu, Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, Matei
Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, o galerie
impresionantă pentru această mănăstire, considerată cea
mai veche din Muntele Athos, a cărei primă aşezare e
plasată în ultima decadă a secolului al IV-lea după Cristos.
Domnitorii români au făcut numeroase danii în
bani, icoane, au ridicat construcţii noi, au făcut reparaţii,
au plătit tributul Mănăstirii către Înalta Poartă. Iar
călugării români au fost mereu prezenţi aici.
Memoria binefăcătorilor români la Vatopedu este
păstrată în câteva basoreliefuri în marmură, reprezentând
steme ale Moldovei, Ţării Româneşti. Într-unul din
basoreliefuri e reprezentat Ştefan cel Mare, care închină
Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o bisericuţă.
*
Nu vreau să fac din aceste însemnări ghid turistic.
Cred că există destule ghiduri turistice cu Muntele Athos
în multe limbi. Am văzut şi eu câteva, la preţuri de neatins
pentru români.
Vreau doar să consemnez cât mai multe stări, să fiu
cronicarul unui pelerinaj, chiar dacă ritmul şi timpul scurt
nu e în măsură să ofere prea mult răgaz pentru meditaţie.
Trebuie să “fur” timp pentru însemnări fugare.
47

*
“Capitala” Sfântului Munte e un oraş straniu. E
locuită poate doar de câteva zeci de vieţuitori, călugări şi
laici. Mai ales muncitori veniţi la lucru la lucrările de
amenajare de drumuri, la lucrări de restaurare. Vreo
treizeci de clădiri, câteva zeci de chilii, biserici, câteva
magazine, mai ales cu obiecte de cult, suveniruri pentru
pelerini, dar şi câteva magazine cu produse “lumeşti” –
alimente, de la zarzavaturi la paste făinoase, produse de uz
casnic, detergenţi, săpunuri etc. Sunt şi brutării de unde se
alimentează cu pâine cele mai multe mănăstiri, schituri şi
chilii. În oraş există şi o pistă de aterizare pentru elicoptere
şi un “parc auto” cu câteva maşini care par mai degrabă
abandonate. Străzile sunt unele pietruite, altele asfaltate. În
“centrul” Capitalei e şi o toaletă publică. Şi Capitala e în
febra restaurărilor, deşi în cele mai multe momente ale
zilei localitatea pare pustie. Grupul nostru a dat pentru
puţin timp însufleţire acestei Capitale în miniatură. Îmi
vine în minte titlul unei cărţi de versuri de Matei Vişniec,
Oraşul cu un singur locuitor. Liniştea de aici e spartă mai
ales de dangătele clopotelor şi, din când în când, de câte o
apariţie ciudată pentru acest loc: câte un tractor cu
remorcă, un excavator, toate însă la dimensiuni care le fac
mai degrabă utilaje-jucărie. Iar dacă la volan este un
călugăr, îţi vine să te freci la ochi, nu cumva să ai
halucinaţii.
Sunt bani mulţi puşi la bătaie, inclusiv de la
Uniunea Europeană, şi părintele stareţ Efrem spune că se
pot aştepta, cu toate acestea, şi la ce e mai rău pentru
Muntele Athos. Occidentul, spune el, nu înţelege tainele
ortodoxiei şi s-ar putea să se dorească un acces mai mare
al pelerinilor acolo. Inclusiv al femeilor, deşi opoziţia
48

călugărilor este fermă. “Ce ştiu occidentalii despre
virginitate?” – se întreabă retoric părintele Efrem.
*
Am zărit la Careia şi un bar şi pe cineva stând la o
masă cu o bere în faţă. E o imagine şocantă, neverosimilă,
grotescă. Demitizantă.
*
Conducerea Muntelui Athos se adună la Careia,
unde se află autoritatea legislativă, Sfânta Sinaxă, formată
din 20 de membri, care se întruneşte de două ori pe an.
Muntele Athos are şi un guvernator. Organul juridic este
Comunitatea Sfântă (Sfânta Chinotită), care îşi alege
membrii anual, la 1 iunie, iar la 1 ianuarie se aleg membrii
Epistasiei şi protoepistatul.
Din păcate, înţeleg că lucrurile nu sunt simple (îmi
vine să scriu chiar sfinte!), cum ar părea la prima vedere
sau cum ar trebui să fie. Sunt şi aici dispute, chiar şi
orgolii, schismatici, “eretici” – i-a numit cineva, atmosfera
fiind tulburată de atitudini lumeşti, oarecum în contradicţie
cu locul.
*
Se luminează de ziuă. Ar trebui să merg şi eu la
slujba de dimineaţă. Îmi spun însă că trebuie să rămân,
luându-mi drept “ascultare”, scrisul. Altfel nu voi reuşi să
ţin pasul cu evenimentele, şi n-aş vrea să ratez şansa de a
scrie despre Muntele Athos “la cald”.
*
Schitul Cutlumuş, la care am zăbovit ieri,
trăgându-ne sufletul după toate câte le-am trăit în ultimele
zile, seamănă într-o anume măsură cu mănăstirea Rila, din
Bulgaria, cel puţin în arhitectura clădirii care adăposteşte
chiliile. Diferenţa e în dimensiune, Cutlumuşul fiind de
proporţii mai reduse. Apoi, dacă aici predomină piatra şi
49

cărămida, la Rila lemnul are o poziţie privilegiată în
arhitectura pridvoarelor.
Există însă o diferenţă decisivă. La Rila e pustietate
monahală, pe când aici viaţa monahală e intensă.
Apoi, Cutlumuşul are o semnificaţie aparte pentru
noi, pentru că, se spune, el este locul unde s-a constituit, în
secolul al XIV-lea, primul schit românesc de la Muntele
Athos, numit adesea Lavra Ţării Româneşti.
*
Geronda Efrem a fost întrebat dacă există călugări
care să aibă preocupări de cultura filosofică, de istorie, de
literatură. Răspunsul său m-a cutremurat: “Nevoile lor
spirituale sunt satisfăcute de cărţile patristice, nu au nevoie
de alte cărţi!”
Mă întreb ce-ar fi zis monahul Nicolae de la Rohia
la o asemenea poziţie?
*
Aici, la mănăstire, suntem “sub chei”. La apusul
soarelui se închide poarta şi un rând de chei se pune la
icoana Maicii Domnului cu Pruncul, iar cealaltă o ţine
Părintele stareţ. La răsăritul soarelui, poarta se deschide.
*
De ce m-a ales Î.P.S. Andrei pe mine să mă aducă
aici? Sunt atâţia oameni mai vrednici decât mine în
Eparhia Alba Iuliei! Mai mult, îmi este purtat de grijă încât
să mi se acorde o atenţie deosebită, privilegii pe care nu
cred că le merit.
*
Pe măsură ce vedem lucruri noi, locuri, oameni, îmi
dau mai bine seama că o carte despre Muntele Athos,
scrisă într-o vizită de câteva zile nu poate fi decât o carte
de stări, de notaţii lapidare, măcar ca document care să
50

depună mărturie pentru o experienţă unică. Şi nimic mai
mult!
*
M-am tot gândit sub ce titlu să pun însemnările
mele. Iniţial m-am oprit la “Athos după Athos”, în ideea de
a sugera amintirea Athosului în sufletul, în credinţa celui
care a avut o astfel de şansă. Azi însă, în biserică, la
Vatopedu, am avut revelaţia altui titlu: Muntele Athos din
Muntele Athos, într-o relaţie de semnificaţii cu “Lumină
din lumină” sau “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”.
*
După o săptămână, rupt de lume, constat că se
poate trăi şi fără TV, radio, gazete – cât oare? – fără nici
un fel de informaţii. Nu le-am simţit deloc lipsa. A fost ca
o spălare de creier.
Nu stă oare însă, astfel, timpul în loc?
*
Dar n-am simţit nici lipsa cărnii, ceea ce înseamnă
că se poate şi fără ea. Aşa, am devenit vegetarian fără sămi
dau seama. Am mâncat tot felul de mâncăruri pe bază
de zarzavaturi şi fructe. Cartofi, fasole, roşii, ardei,
castraveţi şi nelipsitele măsline la nici una din mese. Au
fost şi zarzavaturi pe care nu le-am putut identifica. Apoi
mere, pere, piersici, struguri. Pastele făinoase sunt şi ele la
loc de cinste. Peştele e o delicatesă. N-au lipsit zacusca,
dulceţurile, prăjiturile. Pâinea se face la Mănăstire, de
două ori pe săptămână, iar într-o zi se face doar prescură.
Nu cred că pâinea se face din grâu. Din orice-ar fi fost
însă, nu m-am putut obişnui cu ea. Toată lumea mănâncă
la fel, de la stareţ la ultimul turist. Atâta doar că civilii nu
au voie să stea la masă cu monahii. Se fac şi excepţii. În
câteva rânduri, la stăruinţa Î.P.S. Andrei, şi eu am fost o
51

excepţie. La Vatopedu se dau două mese pe zi, în zilele
“de dulce” şi o masă în zilele “de post”. Dimineaţa, masa e
la 8,30, iar după amiază la 17,00.
*
Stareţul Efrem, la una din întâlnirile cu noi, mai
destinse, ne-a spus şi o anecdotă, dar ne-a asigurat că ea are
ca punct de plecare o întâmplare reală. Un oarecare Macarie,
înnebunind, umbla pe uliţele satului şi spunea că e episcopul
Macarie. Până la urmă, n-a fost altă cale pentru el decât să-l
ducă la un ospiciu. La acest ospiciu însă a venit în vizită
episcopul Macarie, care a intrat în vorbă cu pacienţii. Când
s-a întâlnit cu Macarie, nebunul, acesta l-a întrebat cine e?
Iar prelatul i-a spus: “Sunt episcopul Macarie!” Auzind
aceasta, Macarie nebunul s-a apropiat de episcop şi i-a şoptit
la ureche: “Să nu mai spui asta, l-a povăţuit el. Şi eu spun la
fel şi nu mă mai lasă să plec de aici!”
*
Despre vizita unor episcopi, părintele egumen
Efrem ne-a mai spus o istorioară:
“Un episcop, în vizită la o mănăstire aflată în eparhia
sa, l-a întrebat pe stareţ care sunt greutăţile cu care s-au
confruntat în ultima vreme?” “Numai catastrofe am avut:
acum doi ani au fost inundaţii, anul trecut a fost cutremur, iar
anul acesta aţi venit Prea Sfinţia Voastră!”
*
În programul zilei au fost incluse şi două vizite la
doi mari slujitori ai ortodoxiei la Muntele Sfânt: părintele
călugăr Iosif, vieţuitor într-o chilie din apropierea Mănăstirii
Vatopedu şi duhovnic al părintelui Efrem, şi la părintele
călugăr Dionisie, de la schitul Colciu.
*
Părintele Iosif îmi pare puţin un fanatic al
ortodoxiei, un radical şi, iertat să-mi fie, pe alocuri
52

exclusivist. Cel puţin dialogul pe care l-a avut cu noi ne
duce şi spre o asemenea impresie.
“Nu uităm că popoarele noastre au aceleaşi idealuri
duhovniceşti, spune părintele Iosif, şi, după duh, suntem
cu adevărat fraţi. N-o să ne închinăm în faţa celor care vor
să facă să dispară creştinismul. O să ţinem tradiţia
înaintaşilor noştri, o să rămânem creştini ortodocşi. Mai
degrabă ne întoarcem spre mucenicie decât să trădăm
credinţa şi tradiţia noastră, aşa cum le-am preluat de la
înaintemergătorii noştri. Ne bucurăm de eforturile Înalt
Prea Sfinţiei Voastre de a susţine duhovniceşte credincioşii
pe care îi păstoriţi. Ne produce aceasta o mare bucurie.
Pentru că, vedeţi că în această stricăciune universală care
există acum, diavolul luptă ca să distrugă creştinismul, iar
noi trebuie să-l apărăm cu propriul nostru sânge. Niciodată
noi n-o să trădăm. O să rămânem în tradiţia înaintaşilor
noştri. Noi, ca creştini, suntem vii pe linia muceniciei.
Există mucenicie de două feluri: de sânge şi fără sânge.
Noi, călugării care suntem urmaşii muceniciei fără sânge,
dacă ne provoacă duşmanii noştri, o să devenim mucenici
adevăraţi, dar n-o să trădăm”.
“Ce mijloace vede părintele pentru a face misiune
ortodoxă în lumea aceasta derutată”, întrebă Î.P.S. Andrei.
“Trebuie să facă ceea ce poate, răspunse părintele
Iosif. Nu uitaţi că ne aflăm la marginea timpului, către
sfârşitul lumii. Şi Apocalipsa, descoperirile dumnezeieşti ne
arată că vor fi în pericol chiar şi cei aleşi. Noi însă o să ne
păstrăm credinţa, care are ca bază esenţială credinţa în
pronia lui Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. Niciodată pe
noi n-o să ne mişte sentimentele către ceea ce e păcătos.
Pentru că pe noi ne ţine credinţa. Tatăl nostru Cristos ne
spune: nu voi m-aţi ales pe Mine ci eu v-am ales pe voi.
Deci, avându-l pe acesta ca Tată, ca Mântuitor al nostru, nu-
53

l vom nega niciodată. O să continuăm, având ca siguranţă
credinţa noastră către Acesta, căci El e cel care grijeşte de
noi”.
Întrebat de Î.P.S. Andrei ce sfaturi să urmeze părinţii
profesori de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia,
părintele Iosif a spus: “Să-i îndemnăm să desăvârşească
pregătirea teologică, având ca bază tradiţia duhovnicească a
părinţilor ortodoxiei. Teologul e exact cel care învaţă, predă
credinţa în Dumnezeu. Dacă el însuşi, teologul, nu devine
părtaş al darului lui Dumnezeu, atunci acesta nu a reuşit în
misiunea sa, a eşuat. Celor care l-au primit pe Cristos li s-a
dat putere să fie fii ai lui Dumnezeu. Aceasta e prima
obligaţie a teologilor. Mesajul Muntelui Athos este: mai
multă credinţă, mai multă apropiere de tainele bisericii, ca
să provocăm lucrarea harului să ne dea puterea să îndurăm
aceste greutăţi, aşa cum le-a dat milioanelor de martiri
mucenici. Dacă vă uitaţi cu atenţie, vedeţi că astăzi toţi
marii conducători ai lumii sunt evrei ori reprezentanţi ai
unei ideologii evreieşti. Pe aceştia i-a mărturisit Domnul
nostru când era cu ei împreună şi le-a făcut bine, le-a arătat
toată dragostea şi atunci când ei nu primeau aceste daruri lea
spus: voi sunteţi de la tatăl vostru diavolul şi voi sunteţi
fiii lui. Aceştia sunt cu adevărat conducătorii lumii. Vedeţi,
diavolul înaintează şi are tot mai multă putere. Astăzi, în
toate guvernele lumii sunt masoni, care sunt unelte ale
diavolului. Ceea ce erau cei 12 apostoli pentru Cristos, asta
sunt şi masonii pentru diavol.
Muntele Sfânt nu are doar acest nume, are şi faptă
duhovnicească. Părinţii noştri, care ne-au dat rasa erau
prooroci, erau sfinţi. Acum Muntele Sfânt continuă această
linie a părinţilor noştri, linie a sfinţeniei, care e ţelul,
scopul central al fiecărui creştin. Un frate al nostru care a
plecat la cele veşnice acum cinci ani, la 15 ani după ce-a
54

venit aici a căpătat darul prorocirii şi a vederii înainte, al
clarviziunii. Şi noi suntem cu adevărat mărturisitori ai
lucrării sfinţirii în acest loc. Şi de aceea vă spun să crească
curajul în credinţa noastră că este bună alegerea pe care aţi
făcut-o şi, fără îndoială, pelerinajul pe care l-aţi făcut este
o binecuvântare.
Diavolul n-o să înceteze niciodată să creeze lupte şi
certuri ca să ne îndepărteze de idealurile noastre
duhovniceşti. Acestea n-o să înceteze niciodată, dar noi no
să-l auzim. A votat Occidentul mondializarea şi
nivelarea şi distrugerea oricărei religii. Dar noi n-o să
acceptăm asta. Preferăm să trecem de la mucenicia fără
sânge la cea cu sânge. Sfântul Pavel le spune apostolilor
foarte clar: dacă vine cineva şi vă spune altceva, chiar noi
înşine să fim sau chiar îngeri să fie, nu-i luaţi în seamă.”
Întrebat ce crede despre Uniţi, părintele Iosif a spus
că “De vreme ce aceşti uniţi nu sunt creştini, ce comuniune
putem avea noi cu ei? Harul lor e lipsit de putere.
Dumnezeu îngăduie să avem foarte multe ispite şi trebuie
să avem răbdare”.
Am mai consemnat fragmente din răspunsurile date
de părintele Iosif la întrebările părinţilor profesori:
“Cunoaştem din Sfânta Scriptură, din Apocalipsă,
că: cel care are poruncile Mele şi le ţine acela mă iubeşte.
Cel care în acest chip mă iubeşte va fi iubit şi de tatăl meu
şi Eu şi Tatăl Meu vom veni şi ne vom face lăcaş în el.
Vedeţi, numai în acela care ţine poruncile. Astăzi, aşa zişii
umanişti şi anarhişti, ca să acopere înşelăciunea lor, spun
cu voce tare: de ce Dumnezeu ne-a dat porunci şi ne-a
lipsit de libertate? Noi ne întrebăm: de ce libertate ne-a
lipsit Dumnezeu prin poruncile lui? Omul este persoană,
putere. Aceasta e după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. De aceea trebuie să se păstreze sensul acesta al
55

moralităţii. Poruncile lui Dumnezeu nu cer ceva rău să
dăm, nici nu ne lipsesc de libertatea noastră, ci ne învaţă
cum să nu devenim oameni păcătoşi”.
*
De Mănăstirea Vatopedu ţin şi chiliile din sihăstria
Colciului, între care trei adăpostesc români.
Monahi români au fost pe aproape tot cuprinsul
Sfântului Munte, în chilii, colibe şi cabii, mai ales însă la
Vatopedu, Marea Lavră, Iviru, Pantocrator, Cutlumuş,
Xeropotamu, Simon Petra, Grigoriu, Sf. Pavel şi Dionisiu.
O statistică din 1930 înregistrează 309 călugări
români la Muntele Athos.
*
Vizita la Chilia Sf. Gheorghe din Colciu ne-a oferit
prilejul întâlnirii cu cel mai în vârstă monah român de la
Muntele Athos, ieromonahul Dionisie Ignat, duhovnic cu
faimă la Muntele Athos. Deşi e orb de zece ani, la cei 94
de ani ai săi, părintele Dionisie e lucid, senin, împăcat cu
sine şi cu Dumnezeu.
Ajuns pe Muntele Athos în 1926, părintele Dionisie
se numără printre longevivii întru credinţă ortodoxă de la
Muntele Sfânt. Ne-a primit cu entuziasm şi nereţinută
emoţie, în paraclisul chiliei de la Colciu, cu hramul Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe. “Părinte Mitropolit, începe
părintele Dionisie, cu un uşor tremur în glas. Prea
cucernici preoţi şi onorabilă adunare care a venit cu acest
grup. Nu am cuvinte alese ca să pot exprima marea
bucurie, titanica bucurie pe care a simţit-o sufletul meu,
când am auzit că v-aţi hotărât să veniţi să ne vizitaţi şi să
ne aduceţi binecuvântarea Arhiepiscopiei aici, în pustia
Colciului, la locaşul Sfântului Gheorghe, unde sunt români
care se nevoiesc în acest loc sfânt. În adevăr, de aceea am
atâta mare bucurie, că au fost timpuri că 40 de ani întregi
56

nu m-a vizitat nici un român în Sfântul Munte, nici n-a
intrat nici un român în Sfântul Munte, nu ca să se facă
călugăr, dar nici ca vizitator. Chestiuni politice. Şi tare
mult s-au împuţinat românii în timpul celor 40 de ani de
când n-a mai intrat român în Sfântul Munte. Aşa că multe
colibe, sihăstrii, multe peşteri unde locuiau românii s-au
pustiit, căci mulţi români s-au dus către Domnul, căci erau
în etate. De aceea s-au împuţinat simţitor românii la
Sfântul Munte. Dar s-au împuţinat şi lăcaşurile sfinte, după
ce-au fost multe colibe duhovniceşti, au fost peşteri multe
unde se nevoiau părinţii. De aceea mă minunez cum s-a
întâmplat să veniţi acum să aduceţi binecuvântări arhiereşti
în pustia Colciului, ştiind cât timp n-a venit nimeni să ne
viziteze. Bucuria noastră este titanică şi mulţumesc lui
Dumnezeu şi Prea Sfinţiei Voastre că v-aţi ostenit să veniţi
aici cu binecuvântare, ca să putem termina viaţa aceasta
trecătoare, în care avem scopul numai să putem căpăta
împărăţia cerurilor. Aici stăm nu numai pentru noi, ci şi
pentru slava neamului nostru, căci aici toţi ne rugăm în
limba noastră. Şi aşa sunt rugăciunile noastre de zi şi de
noapte, nu numai pentru noi înşine dorind mântuirea
sufletului şi dobândirea împărăţiei cerurilor, ci pentru tot
neamul românesc care e ortodox şi aceeaşi credinţă cu noi
are şi aceeaşi dorinţă de a căpăta împărăţia cerurilor. Că
aici, orişicât de mult am trăi, oricât de minunată ar fi viaţa,
suntem musafiri, oricât ne-am osârdi să facem, nu suntem
decât musafiri. Aşa să-l rugăm pe Bunul Dumnezeu, că aşa
zice Mântuitorul, “fără mine nu puteţi face nimic”, ca să
putem căpăta împărăţia cerurilor.
Vă mulţumim din tot sufletul, Prea Sfinţite Părinte
şi prea cucernici preoţi şi toată adunarea, că v-aţi ostenit să
veniţi să ne vizitaţi pe noi în pustia Colciului. Domnul să
vă binecuvânteze. Fiecare avem nevoie de ajutorul lui
57

Dumnezeu. Iar Prea Sfinţia Voastră sunteţi într-un post
înalt, din care sunteţi văzut de multă lume, fie prieteni, fie
mai puţin prieteni, iar în viaţa aceasta sunt destui care
caută să găsească pricină de sminteală, care sunt şi
duşmanii adevărului, iar duşmanii adevărului sunt
duşmanii ortodoxiei. Mulţi caută pricină de gâlceavă ca să
distrugă ortodoxia. Dar Dumnezeu o să ne fie de ajutor.
Bine aţi venit sănătoşi!”
“Bine v-am găsit, Părinte, şi să nu uitaţi în Sfântul
Munte să vă rugaţi pentru noi şi pentru misiunea bisericii
noastre în ţară!” – i-a răspuns la cuvintele de bun venit
Î.P.S. Andrei, la care Părintele Dionisie a replicat imediat
cu “Da, da, veşnic, acolo suntem mereu cu mintea şi cu
rugăciunea. Călugărul nu se roagă numai pentru el. Atunci
n-a făcut nimica. Noi ne rugăm pentru tot neamul nostru şi
pentru toate neamurile, pentru pacea a toată lumea.” “Ce
bucurie frumoasă ne-aţi adus din sfânta noastră Patrie, a
continuat Părintele Dionisie. Am auzit că suntem în mare
suferinţă, mai mult ca în orice ţară din Europa, în toate
chestiunile politice.” “Acum, părinte Dionisie, a continuat
Î.P.S. Andrei, libertate este, mulţumim lui Dumnezeu, se
poate face cât de mult pe tărâm duhovnicesc. Se fac
biserici noi multe, sunt şcoli de teologie multe, se tipăresc
cărţi. Să dea Dumnezeu ca toate să fie cu folos şi să
meargă viaţa duhovnicească, pentru că şi ispitele sunt pe
aceeaşi măsură. Oamenilor le e greu deocamdată, pentru că
e sărăcie, dar va trece şi asta. Ne e teamă să nu vină, apoi,
după ce trece sărăcia şi vor fi oamenii bogaţi, vremea să fie
oamenii indiferenţi faţă de credinţă”.
“Da, trebuie să fim atenţi, a spus părintele Dionisie.
Sfinţii Prooroci, Sfinţii Apostoli şi toţi Sfinţii Părinţi au
spus că în veacul al optulea omenirea se va schimba
îngrozitor de mult. Adică se va depărta de adevăr şi se va
58

asocia de stânga. Sfânta Scriptură spune că atât timp cât va
putea împărăţi ortodoxia nu va putea birui Anticrist.
Apostolii lui Anticrist ştiu lucrul acesta şi de aceea se
osârduiesc în fel şi fel de chipuri ca să ne îngenuncheze.
Dar să avem nădejde la Dumnezeu, că numai bunul
Dumnezeu poate să ne ajute. Sunt timpurile de acest fel că
omenirea s-a schimbat, dar o să se schimbe şi mai mult.
Conducătorii omenirii sunt, ca să spunem aşa, cam atei, şi
schimbă pe cele bune cu cele rele. Dar noi să ne punem
nădejdea la Dumnezeu şi să facem rugăciune zi şi
noapte”.
“Ce credeţi, Părinte Dionisie, biserica ortodoxă din
România, va avea succes în misiunea ei?” – a mai întrebat
Î.P.S. Andrei.
“Numai Dumnezeu ştie adevărul, dar noi, slujitorii
bisericii, trebuie să ne dăm toată silinţa pentru asta.
Împărăţia lui Dumnezeu se sileşte zi de zi, spune Sfânta
Scriptură, şi silitorii o dobândesc pe ea. De aceea să nu ne
aplecăm urechile la ceea ce nu înseamnă adevărul.
Adevărul este ortodoxia. Ortodoxia are temelie cele şapte
Sfinte Soboare ecumenice, care orice răutate a fost ne-au
scos. La fiecare sobor a făcut Dumnezeu minuni titanice ca
să se convingă omenirea întreagă că ceea ce au hotărât cele
şapte soboare ecumenice este pur adevărul. De aceea să le
respectăm cu sfinţenie, ca să avem plată de la Dumnezeu şi
de la Sfinţii Părinţi care au întărit ortodoxia. O să vedem,
nu ne lasă Dumnezeu, deoarece românul, de când ne-a
adus Dumnezeu pe pământ, am fost ortodocşi. Noi trebuie
să fim mândri că nu ne-am închinat la alt Dumnezeu. De la
întâiul sobor de la Niceea noi am avut reprezentanţi. De
aceea trebuie să ne osârduim, că nu ne va lăsa Dumnezeu.
Acuma conducătorii bisericii trebuie să aibă mai multă
osteneală ca să introducă în sufletele oamenilor, în
59

sufletele ortodocşilor adevărul. Şi Dumnezeu ne va fi de
ajutor.”
*
Pentru că paraclisul chiliei de la Colciu era prea
strâmt pentru câţi ne-am adunat acolo, am ieşit afară, în faţa
chiliei, în jurul unei mese, cu scaunele aşezate ca într-un
amfiteatru. Stăteam cu toţii uimiţi, cu ochii aţintiţi la omul
din faţa noastră, care nu ne vedea, dar care simţea, cu
siguranţă, căldura cu care îl înconjuram. Nu contenea să
mulţumească lui Dumnezeu pentru câtă purtare de grijă au cu
el călugării de la Colciu, între care doi veniseră la acest schit
din Eparhia de Alba Iulia.
Am fost omeniţi cu câte un pahar de uzo, apă şi
rahat. Toţi eram pregătiţi să-l asaltăm cu întrebări,
nerăbdători să ne facă mărturisiri despre o existenţă fără
egal.
Unul dintre preoţi, profesor de Noul Testament, se
arată surprins de faptul că deşi părintele Dionisie a plecat
din ţară de 77 de ani, a rămas un foarte bun vorbitor de
limba română, spre deosebire de unii, din ziua de azi, care
pleacă în Occident şi, după un an-doi, când se întorc în
ţară, nu-şi mai aduc aminte multe cuvinte, se exprimă
foarte greu în română.
“Noi suntem plecaţi de acasă, spune părintele
Dionisie, dar fiindcă biserica merge în româneşte, sub nici
un motiv nu am uitat să vorbim româneşte. Unii chiar au
încercat să-mi reproşeze că, fiind plecat de atâta vreme din
ţară, eu nu mai sunt român. Eu nu sunt român? Eu am fost
şi sunt român şi sunt mândru, mă bucur că sunt român. E
mare păcat că sunt români care se leapădă de limba
română. Mai vine câte unul pe la noi, cine ştie de unde şi
spune că e român, dar nu ştie româneşte.”
60

“Sunt profesor de Teologie, spune părintele
Todoran. Facultatea noastră este la început. Mă
interesează, pentru că dumneavoastră aţi făcut aici
Teologie duhovnicească multă de tot, aţi crescut aici atâţia
ucenici şi aţi fost dumneavoastră însăţi ucenicul unor mari
călugări monahi de aici, ce-ar trebui să facem noi pentru
Teologie şi cum ar trebui să fie un profesor de Teologie
pentru ucenici?”
“Să nu ne depărtăm de adevăr sub nici un motiv,
pentru că adevărul este ortodoxie, spune părintele
Dionisie. Tot ceea ce spune ortodoxia trebuie să respectăm
cu sfinţenie. Iar noi românii trebuie să fim mândri că n-am
cunoscut altă credinţă. Şi să ţinem cu străşnicie ortodoxia
la înălţime. Iar profesorii trebuie să ţină aproape de neam
şi de ortodoxie. Ortodoxia şi naţiunea nu pot fi despărţite,
una fără de alta nu pot trăi. Suntem mândri că suntem
români şi ortodocşi”.
*
În cele din urmă, am simţit nevoie şi eu să intru în
pielea reporterului, cu toate că nu eram “înarmat” suficient
cu aparatură.
- Părinte Dionisie, Î.P.S. Andrei ne spunea cu
câteva zile în urmă că noi, românii, avem nevoie de
caractere, de modele. Cum credeţi dv. că ar trebui să fie
un model, în ortodoxie?
- Orice schimbare dacă nu corespunde cu sfatul
bisericeştilor părinţi, să ştiţi că n-o să reuşim să facem alte
modele. În orice schimbare trebuie să avem temelia
învăţăturilor bisericii, că numai biserica e adevărul. Numai
Evanghelia e adevărul. Şi trebuie să ne osârduim, să ne
respectăm cu multă atenţie, ca bunul Dumnezeu să ne vină
întru ajutor.
61

- Noi vrem, părinte Dionisie, să ducem în ţară
mesajul dv. şi de aceea vrem să aflăm cât mai multe
despre biografia dv. ortodoxă. Ce v-a făcut să alegeţi
acest loc, care nu e unul oarecare, la îndemâna oricui?
- (Râde) Îs multe de vorbit aici. Păi, totul începe cu
familia noastră. Am avut un frate mai mare ca mine cu zece
ani, care s-a hotărât să meargă la călugărie. Eu atunci eram
mic. Am terminat şcoala primară, aveam 13 ani. Noi am fost
opt fraţi. Cel mai mic am fost eu şi tatăl meu a murit într-un
accident, într-o nenorocire. Eu aveam nouă ani când s-a
prăpădit el. Şi i-am zis mamei, “Uite, mă duc şi eu după
bădiţa la mănăstire!” “Păi, mi-a spus, tu trebuie să stai aici,
să ai grijă de mine, că eşti cel mai mic.” “Are Dumnezeu
grijă şi de matale”. Şi aşa m-am dus şi eu la mănăstire, după
fratele meu, care era deja de doi ani acolo. Mănăstirea îl
făcuse călugăr şi îl făcuse şi diacon.
- Unde era călugăr?
- La schitul Măgura, Târgu Ocna. Da’ acuma
schitul Măgura a devenit mănăstire. În timpul
comunismului, răuvoitorii dintre preoţi nu sufereau schitul.
Schitul avea vreo 15 părinţi. Şi avea şi o icoană făcătoare
de minuni. Nu era mare icoana, dar era făcătoare de
minuni. Din Ardeal veneau foarte mulţi unguri, care nu
ştiau să vorbească româneşte, dar veneau şi se închinau la
Sfânta icoană, făceau rugăciuni şi se făceau sănătoşi. Şi
preoţii din Târgu Ocna, unde erau două biserici mari,
frumoase, nu se împăcau cu aceasta. În Târgu Ocna erau şi
două gări. Şi oamenii, ca să ajungă la Măgura treceau pe
lângă cele două biserici şi preoţii îi opreau şi îi întrebau:
“Unde vă duceţi, oameni buni, nu veniţi la biserica
aceasta?” “Nu, că noi ne ducem la călugări”. Şi a intrat o
invidie mare în preoţii de-acolo şi au băgat zâzanie pe
vremea comuniştilor ca să strice schitul.
62

- Cât aţi stat la schit?
- Trei ani. Dar nu am stat la schit, pentru că stareţul
nu m-a primit că eram mic. Şi m-a dus la o şcoală din
Târgu Ocna şi mi-a zis să stau acolo şi să fac carte.
Dar când s-a schimbat calendarul, în toate
bisericile, schiturile, mănăstirile, a fost o mare zarvă, o
mare tulburare, cum să spun?! În 1924, când l-a schimbat
Grecia, egumenul de-acolo a zis: “Uite, măi băieţi, în
Grecia s-a schimbat calendarul vechi şi acuma merg cu
calendarul papal. Dar noi n-o să ne lăsăm. Dar după un an
de zile, Patriarhul Miron Cristea s-a hotărât să se dea şi la
noi un calendar îndreptat. L-am întrebat pe egumen ce să
facem şi el a zis să avem răbdare. Şi mulţi de pe la
mănăstiri şi-au luat lumea în cap şi s-au dus pe la
Ierusalim, prin alte părţi să vadă cum să facem cu
calendarul papal. Şi cu ocazia aceea am venit şi noi, patru
inşi, un călugăr, doi diaconi şi eu, care eram cel mai mic.
Şi am venit în Sfântul Munte, că să ţinem ortodoxia.
Pentru că la noi s-a trecut pe calendarul papal, ca şi cum
ne-ar fi făcut catolici. Mulţi călugări au plecat atunci din
mănăstiri şi unii au ajuns în America, alţii în Sfântul
Munte, pe la Ierusalim, mare tulburare a fost atunci. Cu
ocazia aceea am venit noi în Sfântul Munte. Şi noi am
venit aici şi ne-am pus pe lucru, cum am fost învăţaţi la
mănăstire.
- Care au fost încercările mai deosebite prin care
aţi trecut în viaţa monahală de aici, de la Sfântul Munte?
- Atunci când am venit era o sărăcie mare aici. Şi
noi am venit ca şi călugări, fără un ban, fără nimic. Şi toate
chiliile, colibele româneşti aveau personal. Dar s-a
întâmplat că trei părinţi care aveau o chilie s-au reîntors în
România. Şi chilia aceea au vândut-o. “Luaţi chilia noastră
că noi ne ducem în ţară.” Dar a trebuit să plătim zece mii
63

de drahme. Şi ne-am împrumutat de la un negustor român
care fusese la Ierusalim şi care venise în Careia ca
negustor şi el avea bani. “De-unde o să-mi daţi voi mie
banii ăştia?”, ne-a zis el. Dar dacă vine duhovnicul vostru
să dea garant, atunci vă dau. Şi ne-a dat. D’apoi ca să dăm
cele zece mii de drahme înapoi am avut zile grele. A
trebuit să lucrăm la mănăstire, la Iviru. Acolo ne dădeau
20 de drahme pe zi, pentru lucru de la răsăritul soarelui
până la asfinţit. Şi mâncarea era pâine şi fasole. Fasole în
toată ziua. Dimineaţa, seara, tot fasole. Şi dădeau măsline
şi sardele sărate, ca să poţi bea apă. Şi aceea era tot. Şi-ţi
plăteau douăzeci de drahme pe zi. Şi ce puteai lua cu
douăzeci de drahme? Mai nimic. Două pâini şi jumătate,
că o pâine era opt drahme. Şi am lucrat pentru două pâini
şi jumătate pe zi. A trebuit să lucrăm trei ani de zile ca să
putem plăti datoria cu care am plătit noi casa. A fost
nevoie ca să lucrăm la mănăstire aproape trei ani de zile ca
să putem plăti datoria cu care ne-am plătit casa. Atunci a
fost mai greu. Pe urmă a dat Dumnezeu şi a mers bine până
astăzi.
- Părinte, când aţi fost cel mai fericit la Muntele
Athos?
- Totdeauna am fost mulţumit. Atunci când am
muncit cu ziua cu argaţii era greu. Apoi aveam o bucurie
mare că suntem în Sfântul Munte şi că urmăm calendarul
adevărat al ortodoxiei. Pe urmă, am avut părinţi duhovnici
oameni sfinţi, oameni apropiaţi de Dumnezeu, care ne
sfătuiau numai cele bune, şi aşa am petrecut foarte bine.
Niciodată nu mi-a trecut prin gând să spun că mai bine nu
veneam în Sfântul Munte. Niciodată, niciodată. Am fost
mulţumiţi de viaţa monahală. Trebuie şi să suferi ceva. A
fost bine.
64

- Eu aş avea multe să vă întreb, dar n-aş vrea să
monopolizez prezenţa dumneavoastră şi cred că şi prea
cucernicii părinţi ar dori să vă pună câteva întrebări.
*
- Care sunt oamenii cei mai interesanţi pe care iaţi
întâlnit aici, în Sfântul Munte?
- Cei mai interesanţi s-au dus la Domnul. Toţi erau,
cum era părintele Antipa Dinescu, care fusese egumen la
Prodromul, foarte sfătuitori. Pe egumenul Antipa Dinescu lau
dat afară de la Prodromul şi-apoi s-o liniştit la o chilie, la
Stavronichita. Era foarte, foarte sfătuitor. Foarte canonic.
Era sfătuitor pentru orice nedumirire aveai. Dar nu era
numai el. Era şi părintele Elisei Filibiu şi mulţi, mulţi au fost
la fel. Am avut conducători buni, foarte buni şi apropiaţi de
Dumnezeu.
- Ce ne puteţi spune despre maestrul, despre
duhovnicul dumneavoastră?
- Duhovnicul? Pe el trebuia să-l asculţi. Întâi l-am
avut pe părintele Elisei Filibiu. El fusese stareţ la un schit,
Sfântul Sava, prin Moldova. Tot cu povestea cu calendarul
a venit şi el. Era om foarte sfătuitor, foarte apropiat de
Dumnezeu.
- Ce alţi oameni deosebiţi au mai trecut pe aici?
- Noi am venit la 1926 aici. Şi patruzeci de ani n-o
venit nimeni, nimeni în Sfântul Munte la noi, nici cu
închinatul, nici ca să rămână. De exemplu, ca să facă rugă
în Sfântul Munte. Aşa era atunci. Chestiuni politice.
Sfântul Munte a fost închis. Cam după 1973 au început să
mai vină în Sfântul Munte. Patriarhul Iustinian, când a fost
aici, la serbarea din 1963, a intervenit foarte mult la
Patriarhul Greciei ca să deschidă drumul. Şi atunci s-a
promis ca în tot anul trei persoane din ţară să fie trimise la
Sfântul Munte, pentru Prodromul şi pentru chilii. Până în
65

1975 au venit trei părinţi, şi apoi, încet, încet, s-a mai
deschis drumul şi pentru alţii.
- Aţi avut şi dv. ucenici, aţi fost, sunteţi multora
duhovnic. Care v-au fost cei mai apropiaţi ucenici?
- Patru părinţi pe care i-am găsit noi aici mi-au fost
ucenici. Noi n-am fost o chilie mare, niciodată n-am fost
mai mult de 7-8.
- Părinte Dionisie, avea vreo importanţă pentru
Muntele Athos şi pentru români să fie şi o mănăstire
românească de sine aici? De exemplu, Prodromul să fie
ridicată la rangul de Mănăstire!?
- Cum să nu! Ar fi fost foarte uşor. Şi Prodromul,
cum au restaurat-o atât de frumos, e mai frumoasă ca alte
mănăstiri. Da’ autorităţile nu acceptă. A fost cândva când a
căzut de acord tot Sfântul Munte ca Mănăstirea
Cutlumuşului să fie lavră a românilor. Şi mitropolitul din
România era grec şi a părăsit mitropolia ca să fie stareţ la
Cutlumuş. Şi atunci s-a declarat că toţi românii se vor duce
la Cutlumuş. Dar la Cutlumuş erau şi greci. Ei, da’
românii, după cum ni s-a spus, au zis că de ce să stea ei
aici în pustia asta, mergem în ţară, unde erau mănăstiri
frumoase, cu venituri. Unul s-a dus aşa, altul altfel, şi
încet, încet s-au dus românii toţi de la Cutlumuş.
- Să înţelegem că noi, românii, suntem de vină că
nu avem o mănăstire românească în Muntele Athos?
- Aşa-i! Am citit undeva despre asta, n-aş putea să
vă spun exact unde, într-o revistă de la Patriarhia Română.
Şi românii-s vinovaţi. Primejdia noastră e că deşi suntem
creştini buni, nu suntem uniţi. Avem ambiţii, egoisme.
Datoria ne obligă şi veşnic ne rugăm pentru tot neamul
românesc ca să-i fie bine, să fie unit.
66

- Părinte Dionisie, dar faţă de noi, ce-i din ţară,
mai aveţi rezerve din cauza faptului că ţinem de
calendarul nou?
- De exemplu, calendarul nou şi calendarul vechi
nu au deosebire. Numai au făcut schismă. Nu e o greşeală
dogmatică. Noi suntem una şi aceeaşi credinţă. Numai
sărbătorile le ţinem altfel. Dar duşmanii ortodoxiei sunt
mulţumiţi cu faptul că între cei vechi şi cei noi au băgat
urâciune. O, tu eşti nou, tu eşti neîndumnezeit, tu eşti
vechi, tu eşti mai rău decât oricine. Se bucură de asta
Satana, căci Dumnezeu dragoste este.
- Ce sfat aţi da dv. acum ca să fie unitate între cei
de stil vechi şi cei de stil nou?
- Să avem dragoste unii faţă de alţii. Să ne
respectăm unii pe alţii.
- Părinte Dionisie, acum, la plecare, vă rugăm să
ne daţi nişte sfaturi duhovniceşti.
- Noi, cei care am ajuns aici avem nevoie de
rugăciune. Rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să ne
lumineze mintea să nu acceptăm la duşmanii ortodoxiei să
ne dărâme.
- În situaţia în care avem tot mai puţini părinţi
duhovniceşti şi modele tot mai puţine, care să ne dea un
imbold spre viaţa duhovnicească, cum ar putea tinerii să
cunoască viaţa duhovnicească?
- Toate-s bune, dar fără sfat anevoie introduci pe
tânăr la adevăr. Citeşte, dar înţelege cum poate înţelege el.
Numai cu sfat. Părinţii, conducătorii bisericii trebuie să se
osârduiască, să propovăduiască adevărul. Şi tineretul nu
trebuie să lipsească de la biserică. Oricât ar fi el de
nepăsător, harul Sfântului Duh îl luminează ca să cunoască
adevărul. Acuma preoţii, cum sunteţi dumneavoastră,
duhovnicii, nu sunt aşa bătrâni. Dar şi cel tânăr, dacă-i
67

duhovnic, după ce arhiereul a pus odată mâna pe capul lui,
el este duhovnic. Şi are putere, prin bunătatea lui
Dumnezeu, să lege şi să dezlege ceea ce se întâmplă în
popor. De aceea, preotul este, ca duhovnic, apostolul lui
Cristos, apostolul neamului. Apostolul a toată omenirea.
Ce leagă şi dezleagă este de la Dumnezeu. Că n-are multă
experienţă, el tot se osârduieşte să sfătuiască despre ceea
ce este cu folos. Acuma, te-ai dus la el şi te-ai spovedit. În
momentul acela s-au şters toate păcatele tale. O să fie cei
tineri duhovnici care sunt acuma, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să ajungă să capete experienţă ca să conducă
ortodoxia, aşa cum au condus-o din timp în timp vechii
părinţi.
- Noi, părinte, constatăm că tinerii nu mai vin ca
altădată la biserică. Ce-ar trebui să facem ca să-i aducem
la biserică? Ce lipseşte?
- Vedeţi, cum să vină la biserică dacă mai toată
noaptea stă la distracţii? Cum să vină el la biserică după ce
deschide televizorul şi vede felurite de feluri de prostii,
care e şi ruşine să te gândeşti la ele? Căci ispititorul de
mici copii îi cercetează. Sfânta Scriptură spune: “Fiţi
sfinţi, zice Domnul, căci eu Sfânt sunt”. Copilul, când a
ieşit din scăldătoarea botezului e sfânt. Dacă nu-l cresc
părinţii de mic copil în frică de Dumnezeu, atunci se
sileşte Satana şi seamănă sămânţa celor rele în inimile
nevinovate. Şi-atunci copilul trage tot spre stânga, tot spre
rău, cum se trage firea omului spre cele rele. Pe cei tineri,
pe care-i cunoaşteţi, să-i pomeniţi la Sfânta Liturghie şi să
scoateţi din ei părticele bune pentru fiecare şi harul
Sfântului Duh o să lucreze şi-o să-i înţelepţească. Să nu ne
dăm lenevelii, să nu disperăm. Că dacă ajungi la disperare
înseamnă că n-ai nici credinţă, nici nimica.
68

- Ne puteţi spune programul unei zile liturgice de
aici, de la dumneavoastră?
- Vara, seara, citim Vecernia la cinci. După ce se
termină Vecernia, dacă nu-i luni, miercuri sau vineri,
mergem la masă. În cele trei zile n-avem masă, şi îndată
după Vecernie, citim şi Pavecerniţa şi Mogrodişna. După
aceea venim fiecare la chilii şi la chilii avem program de
canon. Nu facem toată noaptea canon. Când o bătut ceasul
două, trebuie să te scoli să faci canonul, să faci 150 de
metanii şi 1200 de închinăciuni. Acestea se fac într-o oră şi
ceva. Acesta e tipicul în Munte la toate mănăstirile. Noi
avem de la ora două, dar la unele mănăstiri sunt şi alte ore.
Apoi, bate toaca şi ne adunăm cu toţii la biserică. Acolo
preotul dă binecuvântare, întâi se pun metanii la stareţul
sau la strana stareţului; fără blagoslovenie nu începem, că
aşa avem tipicul, şi-apoi dă binecuvântarea şi citim
Mezonoptica, pe urmă şase Psalmi. Pe urmă sunt
Catehismele, după aceea canoanele la Octoih şi la Minei,
sau cum e timpul, că sunt şi sărbătorile împărăteşti, care
ţin opt zile, după tipic. La ceasul întâi citim acatistul
Maicii Domnului, apoi la ceasul al treilea, al şaselea citim
Obedniţa şi Apostolul, dacă nu este liturghie, şi
Evanghelia pentru ziua respectivă. După aceea terminăm
şi la unu cântăm Axionul. Şi ne ducem la chilii. Dacă este
Sfânta liturghie atunci mai întârziem o oră şi jumătate
slujba. La noi, aici la chilii, facem liturghie sâmbăta,
duminica şi sărbătorile. După ce ne-am dus la chilii, la ora
hotărâtă, ne sculăm şi facem ascultare în jurul chiliei. Unui
grădinar, altul are altă ascultare, fiecare are câte o
ascultare. Aşa merge ziua, în mare, dar nici o zi nu
seamănă, de aceea, cu alta.
*
69

Ne despărţim de părintele Dionisie cu strângere de
inimă. Pentru că, Dumnezeu e mare, dar nu cred că ne vom
mai putea vedea vreodată. A fost o şansă această întâlnire,
pe care nu puteam s-o ratăm, dar nu ştiu dacă noi vom mai
ajunge degrabă aici şi, dacă vom ajunge, ne va mai
întâmpina cu blândeţea sa, cu chipul său senin părintele
Dionisie? L-am lăsat însă pe mâini bune şi, atât cât va mai
trăi, mai tinerii săi ucenici, veniţi din ţară, se vor ocupa cu
grijă părintească de… părintele lor duhovnicesc.
Ne reîntoarcem la Vatopedu, cu cele două maşini care
ne-au adus aici, conduse de călugări. Încet, Muntele Athos îşi
schimbă faţa, dacă luăm în calcul lucrările la drumuri. Să
sperăm că nu va fi afectată şi credinţa!
*
Drumurile, în Sfântul Munte, sunt, pe aproape toate
traseele pe care le-am urmat, în amenajare. Sălbăticia
Muntelui a fost îmblânzită de buldozere, cife de beton. Pe
lângă călugări, aici trăiesc deja destul de mulţi laici, greu
de imaginat ca posibil acest lucru cu ani în urmă. Printre ei
şi mulţi români. Până şi şoferul maşinii cu care am parcurs
o parte din trasee, Ionică, e din Moldova noastră. E o
răzbunare a sorţii. Românii pleacă din ţară în căutare de
lucru peste tot. Am fost întrebaţi şi noi la vama grecească,
neştiindu-se cine suntem, dacă mergem la lucru la Muntele
Athos?! “Nu, noi mergem să ne rugăm!”, a fost răspunsul
care i-a făcut pe vameşi să ne privească altfel.
Muntele Athos ar putea deveni o ţintă turistică?
Iată o întrebare care-i frământă pe mulţi, şi dinlăuntrul şi
dinafara Muntelui.
*
Mănăstirea Stavronichita, în drum spre Prodromul,
are ceva special pentru mine – o icoană făcătoare de
70

minuni a Sf. Nicolae, care e şi patronul mănăstirii, icoană
găsită de pescari plutind pe mare.
Deşi, la prima vedere nu e impunătoare,
Stavronichita duce în spate o istorie de aproape cinci secole,
de supravieţuirea ei învrednicindu-se şi Matei Basarab,
Şerban Cantacuzino, Alexandru Ghica.
Particularitatea acestei Mănăstiri o dă liniştea, totul
fiind dominat de tăcere, părinţii comunicând între ei mai
ales prin semne, cuvântul fiind mai degrabă şoaptă.
*
Înainte de a ajunge la Marea Lavră ne-am potolit
setea la Aghiasma Sfântului Atanasie Athonitul. Tradiţia
spune că izvorul ţâşneşte din stâncă prin puterea Maicii
Domnului, care, milostivindu-se de sărăcia călugărilor, i-a
pus să lovească cu toiagul în stâncă, din care a ţâşnit atunci
apă.
*
La Mănăstirea Marea Lavră, cea dintâi mănăstire cu
viaţă de obşte de la Muntele Athos, ctitorită la 963 de Sfântul
Atanasie Athonitul, ne-a aşteptat parcă pustiită. Toţi călugării
erau în chilii, iar biserica e închisă. Stăruinţa a fost atât de
mare („Nu plecăm de-aici până nu ne închinăm la icoana Sf.
Atanasie Athonitul” – spunea părintele Todoran), încât, până
la urmă, rugăciunea ne-a fost ascultată. Dar totul a fost scurt,
ca o respirare. Gândurile noastre se îndreptau spre
Prodromul.
Prodromul, 20 septembrie 2003
În sfârşit, am ajuns acasă. E prima oară în acest
pelerinaj că simt din nou că sunt român, cu tot cu pământul
pe care-l calc. Chiar dacă e, administrativ vorbind, pământ
grecesc, deasupra lui e duh românesc. Şi biserica şi curtea
şi trapeza, chiliile, grădina – toate respiră româneşte.
71

Am fost primiţi în curtea schitului de egumenul
Petroniu Tănase şi alţi câţiva călugări, deîndată ce au aflat
de sosirea noastră. Ceilalţi călugări erau fiecare la
ascultarea lui. Am intrat cu toţii în biserica în care nu de
mult pictura a fost restaurată. Ca toţi cei care ajung la
Prodromul, primul lucru pe care îl facem e să ne închinăm
şi să sărutăm icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului. Nu ştiu dacă undeva în lume există atâtea
icoane făcătoare de minuni şi atâtea moaşte ale sfinţilor ca
la Muntele Athos!
Am fost conduşi apoi în arhondaric, unde ne-am
adus puţinele bagaje pe care ni le-am luat cu noi, la care se
mai adaugă suvenirurile pe care n-am rezistat să nu ni le
cumpărăm, de la icoane la cruciuliţe, la care se adaugă
plicurile primite cu Brâul Maicii Domnului. Ar trebui să ne
odihnim, fiindcă urmează o noapte de priveghere, dar cine
poate să-şi doarmă puţinul timp pe care îl avem aici. Am
fost primiţi, ca peste tot, cu băutura tradiţională grecească,
uzo, şi cu rahat. Îmi amintesc ce-mi spunea înainte de
plecare părintele protopop Gheorghe Şincan: “Vei mânca
atâta rahat cât n-ai mâncat toată viaţa!” Nu ştiu de unde
tradiţia cu “rahatul”, dar aici el e o delicatesă.
*
Din 1984, Petroniu Tănase este şi protosinghel şi
duhovnic şi bibliotecar. Toată actuala rânduială a
bibliotecii i se datorează. Poate de aceea, deşi e stareţ,
continuă să se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din
viaţa sa, din ascultarea sa.
*
Părintele stareţ Petroniu Tănase e ca un sfânt. Iar
mănăstirea, deşi nu are recunoscut acest statut ci doar pe
cel de schit, e o mănăstire în toată puterea cuvântului. Cu
bună rânduială, cu 29 de vieţuitori, unii călugări, alţii nu,
72

pentru că nu se doreşte ca numărul călugărilor români de
aici să crească, cu o viaţă monahală tihnită, evlavioasă,
ascetică, aici, la capăt de lume, într-un peisaj mai degrabă
aspru, dar nu mai puţin spectaculos, cum rare sunt la fel în
întregul Munte Athos. Faptul că sunt chiar la marginea
lanţului mănăstiresc athonit, “înconjuraţi din trei părţi de
ape”, cum spune părintele Petroniu, i-a ţinut mai departe
de turiştii curioşi, oricât de credincioşi ar fi fost, care le-ar
fi putut aduce o tulburare a vieţii monahale. Cei care au
venit au fost însă întotdeauna bine primiţi, cu căldură
creştinească, cu ospitalitate, cu bucurie.
În sala de primire a oaspeţilor există un martor al
felului în care au fost primiţi oaspeţii Prodromului, un
“album pentru amintiri din partea călătorilor la schitul
chinovial românesc Prodromul”, care are înscris pe coperta
întâi anul 1880. Prima însemnare datează însă de-abia din
1882, fiind ale lui Alexandru M. Pencovici, care a venit
aici împreună cu consulul general al României la Salonic,
G. G. Leuş, şi Alexandru Jacobson, cumnatul său, consul
general al Rusiei la Salonic, pentru a petrece Sărbătorile
Pascale: “Această frumoasă mănăstire locuită de 100 de
călugări români s-a sfinţit în ziua de 21 Maiu 1866 şi este
una dintre cele mai smerite şi mai ospitaliere chinovii din
Sfântul Munte”.
Urmează două însemnări tot din 1882, iar
următoarea, cu un scris cu o caligrafie artistică e de-abia
din 1889, a dr. Gerasiru Timuş Piteşteanu, decanul
Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Următoarele
însemnări sunt din 1892, 1893, 1894, 1895, una, două,
maximum trei însemnări pe an, atât în limba română cât şi
în germană, greacă. În 1896, alte şapte însemnări, în
greacă, italiană, rusă. Nici o însemnare în 1897, patru în
1898, una în 1899, a arhimandritului Nifon, care scrie că
73

“în zilele trăite în Sfântul Munte ne-am simţit a fi departe
de oameni şi mult aproape de Dumnezeu”.
În 190l, în prima însemnare a noului secol, Ion
Popa, din Bucureşti, consemnează lapidar: “Sfântul schit
Prodromul este opera pacienţei şi a inteligenţei; găseşti aci
linişte sufletească şi un sentiment curat românesc”.
În acelaşi an, o lungă însemnare, de patru pagini,
face “Ghenady exmetropoly Primat al României”, care
scrie că Prodromul e “situată spre răsărit, unde se zice şi
Altarul Sf. Munte”.
*
Fiind ceas de seară, şi aici neexistând lumină
electrică, doar pe coridoare o lumină slabă, de veghe, mă
chinui la lumina palidă a unei lămpi cu petrol, cu ochii mei
care dau nu doar semne de oboseală ci şi de miopie,
constatată, de altfel, de un frate de călugărie român,
părintele Luca, medic de profesie, care s-a retras la
Mănăstirea Vatopedu de câţiva ani, unde se ocupă de
sănătatea vieţuitorilor, dar fiind dotat cu aparatură medicală
de ultimă oră, fiind racordat şi la internet. Descifrez tot mai
greu caligrafia însemnărilor, multe mai degrabă hieroglife.
Sunt nevoit de aceea, dar cu mari regrete, să trec doar
răsfoind multe din cele 564 de pagini de însemnări ale unor
personalităţi dintre cele mai diverse şi de pe toate
meridianele globului.
*
În 1944, cele mai multe însemnări din ”album” sunt
în germană. După 1944, însemnările românilor dispar până
în 1955, când Tudor Trancu (?) – (flacăra lămpii, şi aşa mică,
pâlpâie în bătaia vântului care suflă cu putere dinspre est,
pătrunzând prin toate cotloanele şi în acest salon) - scrie “cu
nostalgie şi tristeţe am vizitat Schitul Românesc, cu gândul
departe de Ţara Mamă, ce suferă sub jugul păgân, şi cu
74

ugăciunile către Cel de Sus şi Fiul Său, pentru salvarea
Patriei”.
Tot în 1955, îşi scrie gândurile şi James Cristea, în
româneşte, el fiind născut în Sighişoara, dar trăitor în
S.U.A, după ce între l908 şi 1920 a fost soldat în armata
americană. Un alt român rătăcitor prin lume, prof. Aurel
Decei, stabilit în Istanbul, trece în 1957 pe la Prodromul.
În 1958, prof. Gh. Moisescu, de la Facultatea de Teologie
de la Bucureşti, vine la Prodromul într-o misiune
caritabilă. El notează că are “însărcinarea să aduc
călugărilor români vieţuitori la Sf. Munte, ajutoarele şi
darurile trimise de Patriarhia Română, şi anume: 5000 kg
grâu, 5000 kg porumb, 10 rânduri de odăjdii (stofă), 5000
icoane, 1000 cruciuliţe de argint, 100 cărţi de rugăciuni şi
100 iconiţe de argint. Am rămas adânc întristat, văzând
cum pustietatea şi ruina îşi fâlfâie aripile în biserică şi în
chiliile locuite abia de 22 de călugări, toţi bătrâni şi
neputincioşi”. (3 august 1958)
Gestul pare, totuşi, incredibil! Eram în plin
stalinism, în plină campanie ateistă şi cineva s-a putut
gândi la nişte posibili “duşmani ai poporului”, rămăşiţe ale
“timpurilor burgheze”! Oricum, era aproape imposibil să
ajungă aici români din ţară.
*
În 1960, încă un român, Anatol Truneanu, din
Venezuela: “Sunt fericit că am văzut mănăstirea
românească Prodromul din Sf. Munte şi regret enorm de
mult că nu am putut să stau mai mult în acest lăcaş
minunat”.(31 mai)
Primul şi singurul Patriarh român care ajunge la
Prodromul este Prea Fericitul Părinte Iustinian, care, la 28
iunie 1963, scriind în “albumul cu amintiri”, îşi exprimă
regretul că legile care guvernează Sfântul Munte nu
75

îngăduie să mai vină aici şi alţi călugări, dar se angajează
să intervină pe lângă guvernul grec pentru ca să
“îngăduiască venirea călugărilor români, ca imigranţi la
Athos, ei urmând să devină cetăţeni ai Statului grec.”
Patriarhul se afla la Muntele Athos în contextul
manifestărilor organizate aici la împlinirea unui mileniu de
la organizarea monahismului. Prea Fericitul Patriarh
promite şi ajutoare în alimente dar şi sprijin pentru
efectuarea de reparaţii la schit.
În 1965, Corneliu Bota, din Columbia, recomandă
“tuturor românilor din lume să facă orice sacrificiu
material pentru salvarea Schitului Prodromul, pentru ca
prezenţa călugărilor români la Sf. Munte Athos să rămână
în istoria veacurilor”.
Ani la rând, cei mai mulţi vizitatori la Schitul
Prodromul constată precaritatea condiţiilor de aici şi
perspectiva neagră a dispariţiei acestui aşezământ monahal
sau cel puţin a călugărilor români.
A trecut pe la Prodromul până şi un consilier de la
Ambasada României de la Atena care, în misiune sau nu,
are “curajul” să scrie rânduri înflăcărate, patetice despre
călugării de aici. Era în 1975 şi se arătau semnele unui
dezgheţ. De altfel, numărul vizitatorilor a început să
crească, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei erau feţe
bisericeşti. Ultimul român care semnează în Album până
în decembrie 1989 este Ioan Mogârzan, inginer silvic din
Suceava: “Iată-mă acum fericit de a mă fi închinat cu
sufletul şi cu trupul în Casa Domnului din acest
binecuvântat loc”.
*
În 1990, primul român care semnează în Album e
stareţul Cleopa, al Mănăstirii Nicula, “impresionat de
76

munca depusă de părinţii monahi români pentru refacerea
sfântului aşezământ”.
*
Din 1990 până astăzi sunt aproape 200 de pagini de
însemnări, pelerinajul, mai ales al românilor, spre Muntele
Sfânt crescând impresionant de mult. Dar şi eforturile
călugărilor de aici, de a da chip nou schitului, au fost pe
măsură. Iar porţile schitului s-au deschis tuturor. A fost
refăcută şi pictura bisericii, cu sprijin material venit şi din
partea Bucureştiului.
*
Printre cei dintâi înalţi prelaţi care au ajuns la
Prodromul s-a aflat şi Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba
Iuliei, care nota la 12/25 octombrie 1991: “De ani de zile
purtam în suflet nostalgia după Sfântul Munte şi iată că în
această toamnă a fost voia Celui de Sus să păşesc pe aceste
locuri sfinţite de rugăciuni şi nevoinţe”.
*
“Sunt american-român şi nu scriu (sic!) limba
română aşa de bine, dar numa vreau să spun că
ospitalitatea românească de la Schitul Prodromul este cea
mai caldă pe Muntele Athos” – scrie David Oancea, din
Michigan, S.U.A.
*
“Din nou, notează Î.P.S. Andrei, la 11/28
septembrie 1993, sufletul mi s-a umplut de bucuria
harurilor pe care Dumnezeu le revarsă în acest colţişor de
rai”.
“Ospitalitatea şi bunătatea părintelui Petroniu,
duhovnic cu experienţă, ne-a încălzit sufletele, iar obştea este
o mărturie a dăruirii pentru biserică şi pentru lume”, adaugă
Î.P.S. Andrei, la 12 noiembrie 1995.
*
77

La 24 mai 1997, Emil Constantinescu e primul
preşedinte şi singurul, de altfel, al României, care pune
piciorul pe pământul Prodromului. Din păcate, textul are
altă caligrafie decât semnătura. Să fi scris altcineva
textul?! Dacă l-a scris el însuşi, a fost cam sărac cu duhul,
lăsând o mărturie care numai onoare nu-i face. Dar să-l
citez: “Exemplul lor de muncă neobosită pentru
reconstrucţia Sfântului Lăcaş, credinţa lor este un strălucit
exemplu (iar exemplu? –n. m.) şi îndemn” etc. etc.
Dincolo de gramatica … ”geologică”, stilul întregului text
e al unui… neobosit activist de partid.
Tot un reprezentant al Statului român, Gheorghe F.
Anghelescu, secretar de Stat pentru Culte, scrie şi el cu
emfază: “Statul român are obligaţia morală să sprijine
dăinuirea vieţii româneşti în Sfântul Munte”… Dar pe cine
reprezenta oare domnul Anghelescu? Cine era Statul?
*
“Ne mângâiem sufleteşte gândindu-ne că un
mănunchi de români, răniţi din dragoste de Cristos, se roagă
aici pentru ei şi pentru noi, cei din ţară”, scrie Î.P.S. Andrei la
31 octombrie/13 noiembrie 1998, revenit din nou la Schitul
Prodromul, niciodată singur însă, ci însoţit de cei care au
menirea să ducă mai departe iubirea de Dumnezeu prin
ortodoxie.
*
În 2 mai 1999, un anume Iordănescu vizitează şi el
Prodromul. Ar putea fi chiar antrenorul Naţionalei
României, ştiute fiind credinţa sa şi ataşamentul său faţă
de ortodoxie.
*
Înaintea sosirii noastre, ultimul care semnează în
Album e Filip Petru, primar al Oradiei, care, la 10
septembrie 2003, notează că: “plec cu gândul că într-un
78

timp nu foarte îndepărtat voi putea să mă întorc pe aceste
locuri sfinte”.
*
Acum, cu părinţii profesori de la Teologia albaiuliană,
Î.P.S. Andrei mai lasă încă un semn al trecerii sale
pe la Schitul Prodromul: “Pentru viitorul României şi al
întregii lumi, e nevoie de Cristos. Pentru a-L face cunoscut
pe Cristos, e nevoie de preoţi pregătiţi, dar mai ales
duhovniceşte. Acesta ne-a fost gândul, ca cei care îi
formează pe preoţi să vadă locul dedicat în special vieţii
duhovniceşti”. (21 septembrie 2003)
*
Cred că acest Album e o mărturie extraordinară a
felului în care se vede Schitul Prodromul din afară, de
către cei care, cu mai multă sau mai puţină credinţă, au
trecut pe aici. Ar merita măcar o selecţie a însemnărilor
Albumului să fie tipărită. E un document de mare valoare
şi de mare însemnătate, iar tipărirea lui ar putea vorbi
despre istoria acestui aşezământ şi a celor care şi-au ales
acest loc ca altar. Despre ei înşişi, călugării de aici nu
vorbesc prea mult. Aş fi vrut să dialogăm cu părintele
Petroniu pentru această carte, dar a amânat elegant
momentul până mi-a dat de înţeles că e mai bună smerenia
decât confesiunea. Pentru că viaţa de aici nu e una la
îndemâna oricui să şi-o asume şi să o ducă cu/în sfinţenie
până la capăt.
Mărturii despre viaţa de aici sunt într-o serie de 12
volume, adevărate opere de artă prin caligrafie şi desenele
care însoţesc textul. N-a fost timp decât să le răsfoim, întro
scurtă prezentare pe care părintele Petroniu a făcut-o
bibliotecii Schitului, care numără peste 3000 de
exemplare, cele mai importante tipărituri ale secolului al
79

XIX-lea, realizate în Ţările Române, precum şi cărţi noi,
apărute în România după 1989.
*
Nicăieri în viaţa mea, cerul nu mi s-a părut mai
aproape ca acum, aici, la Prodromul. Stelele sunt atât de
mari, de parcă toate ar fi în cădere spre pământ. Şi e o linişte
ca la începutul lumii. De fapt, sihăstria presupune, înainte de
toate, linişte. Iar liniştea de la Muntele Athos, dincolo de
duruitul celor câteva maşini care au fost admise pe Muntele
Athos pentru tot felul de lucrări de construcţie şi restaurare,
dar şi pentru deplasări de persoane între mănăstiri, e totală.
Spunea oare cineva despre o astfel de stare că e o linişte de
se aude liniştea? Blaga spunea că “e atâta linişte în jur / demi
pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Nam
văzut deloc luna la Muntele Athos, dar ar fi fost, cu
siguranţă, auzite razele ei cum se scaldă în undele Egeei.
Liniştea de aici o mai tulbură adesea vântul, care
bate cu putere, auzindu-se la uşi ca un musafir neaşteptat. Şi
iarna, aici vântul e singura zăpadă. În liniştea athonită, cred
că de multe ori vântul e companionul călugărilor, tovarăş de
sihăstrie. Aş vrea să cred că atunci când se potoleşte, de
fapt, vântul se cuibăreşte în întinderile de jnepeni sau în
cotloanele stâncilor, unde a săpat peşteri în care s-au
sihăstrit secole de-a rândul mari asceţi, de la Atanasie la
Ioan Cucuzel, de la Grigorie Sinaitul la părintele Nifon
(1807-1901), acesta din urmă nevoindu-şi viaţa în peşteră,
fiind apoi fondatorul Schitului Prodromul.
Unii spun că monahismul în Muntele Athos începe
cu Schitul Prodromul, care e poarta de răsărit a Muntelui.
E lumina, e speranţa.
Prodromul, 21 septembrie 2003
80

A fost o noapte de priveghere. După stil vechi, azi
e Sfânta Marie Mică. Priveghiul a început aseară, la 22,00,
terminându-se puţin după ora 8,00.
Cu noi, cu cei câţiva credincioşi români, greci, care
erau în zonă, cu vieţuitorii Schitului, biserica a fost aproape
plină. Au slujit la Sfânta Liturghie toţi preoţii, după ce, pe
rând, au slujit tot câte doi-trei în bisericile prin care am
trecut. Atmosfera, în lumina discretă a câtorva candele cu
undelemn de măsline şi a unor lumânări, cu mirosul
învăluitor de tămâie, dă o mare intimitate rugăciunii.
Rugăciunea cred că aceasta ar şi trebui să fie, un act de mare
discreţie. Ritualul îşi are frumuseţea lui şi puterea de a-ţi
întări credinţa, nevoia de rugăciune. Corul a făcut un
adevărat maraton, cei care cântau cântecele psaltice
schimbându-se mereu, după o rânduială bine stabilită.
Prodromul a fost aproape treizeci de ani o renumită
şcoală de muzică psaltică, din 1860 până în 1890.
Protopsaltul Nectarie Creţu Schimonahul a fost cel care i-a
învăţat nu doar pe călugării români de la Muntele Sfânt
cântările psaltice, ci şi pe ceilalţi călugări athoniţi.
Nici cu preoţii de la Alba Iulia nu ne-a fost ruşine.
Felul în care ei interpretau i-a surprins plăcut pe fraţii
noştri întru credinţă de la Schitul Prodromul.
O bună parte dintre cei care au participat la slujba
acestei mari sărbători, alături de toţi călugării, s-au
împărtăşit.
*
După slujbă, ne-am dus cu toţii la masă, în trapeză.
Mâncarea, la Prodromul, este mai puţină şi mai modestă
decât la celelalte mănăstiri unde am luat masa. Cu toate
acestea, aici a fost mâncarea cea mai bună pentru mine. Şi
aici aveam sentimentul că sunt acasă. Dacă nu erau măsline
din belşug pe toate mesele, aş fi putut spune că sunt undeva,
81

în ţară, la ţară. Mâncare de orez cu zarzavat, peşte, brânză,
iaurt, un pahar cu vin, fără fructe însă, cum am fost obişnuiţi
peste tot.
Pe toată durata mesei un călugăr a citit din Vieţile
Sfinţilor. Masa se serveşte într-o linişte totală. Nimeni nu
are nimic de vorbit la masă. Aici tăcerea e de aur şi vorba
rugăciune. După ce-şi termină mâncarea, călugării stau cu
capetele aplecate asupra mesei, nevăzându-li-se deloc
feţele. Sunt imagini pe care le văd prima oară şi am
senzaţia că nimic nu e real, că suntem protagoniştii unui
film, pe platoul de filmare. Văd secvenţe din cartea lui
Umberto Eco, În numele trandafirului.
Rugăciunea, la încheierea mesei, o spune Î.P.S.
Andrei, cu blândeţe în glas, mulţumind pentru bucate şi
pentru buna primire care ne-a fost făcută, pentru timpul
care ne-a fost acordat din timpul de rugăciune al
vieţuitorilor.
*
La Prodromul am văzut cele mai ascetice chipuri.
Şi viaţa călugărilor diferă de la o mănăstire la alta. La
Prodromul e o viaţă mai grea şi pentru că pământul pe
care-l deţine Schitul e foarte puţin şi acesta a fost făcut
fertil după ce s-au scos din el munţi de piatră. Pe de altă
parte, nici relaţiile Schitului cu Mănăstirea Marea Lavră,
de care acesta depinde administrativ, nu sunt din cele mai
bune. De altfel, călugării de la Prodromul s-au plâns chiar
de o evidentă discriminare. În consecinţă, sprijinul pe care
ar trebui să-l primească de la aceasta sunt doar firimituri
de la ce se primeşte din partea Statului grec. Orice
modificare în statutul vieţuitorilor (hirotonii, călugării etc.)
se face cu acordul Mănăstirii Marea Lavră. Chiar şi
egumenii schiturilor sunt “aprobaţi” de Mănăstirea de care
ţine fiecare schit. Nici Părintele stareţ şi nici părintele
82

econom se pare că n-au găsit cea mai potrivită cale de
comunicare cu cei de la Mănăstirea Marea Lavră,
grecească, cea mai veche şi cea mai importantă în ierarhia
celor douăzeci de mănăstiri de la Muntele Athos.
De aceea, şi aici, românii se descurcă cum pot. În
ciuda tuturor vicisitudinilor, Schitul arată impecabil, e curat
peste tot, lucrurile, viaţa de aici fiind bine orânduite. Până şi
piatra scoasă din pământul din grădina Prodromului a fost
aşezată în adevărate ziduri de fortificaţii. Grădina are din
toate câte ceva – şi măslini şi nuci şi viţă de vie, precum şi un
pom fructifer complet necunoscut nouă, cu numele de lotus,
care face fructe asemănătoare merelor. Nici zarzavaturile nu
lipsesc, de la roşii la varză, de la ceapă la pătrunjei. Viţa de
vie e întinsă şi pe lângă clădiri, ca în casele româneşti de
odinioară, de la ţară. E clar că aici se trăieşte într-un alt timp
istoric, că timpul s-a oprit undeva în loc. Imaginea despre
lumea laică este cea pe care şi-o configurează călugării din
poveştile celor mai noi călugări veniţi aici sau a celor care
vizitează Schitul.
Sunt câţiva fraţi de călugărie care nu pot fi făcuţi
călugări, pentru că în ciuda demersurilor făcute la
Mănăstirea Marea Lavră şi la Patriarhia ecumenică a
Constantinopolului nu s-a primit de multă vreme
încuviinţarea. Ni se spune cu amărăciune că există
sentimentul că se doreşte ca viaţa monahală românească de
la Prodromul să se stingă. Există o anume aroganţă a
ortodoxiei greceşti la Muntele Athos. Suntem tentaţi să
credem că ortodoxismul grec vrea să-şi manifeste
supremaţia mergând, autoritar, până la exclusivism la
Muntele Sfânt. Se uită contribuţia decisivă a Ţărilor
Române, rolul acestora în salvarea vieţii monahale de la
Muntele Athos, de-a lungul veacurilor. Există mărturii în
acest sens peste tot. Oricum, românii de la Muntele Athos,
83

cei care sunt călugări cu acte în regulă, sunt greci în
documente. Cu toate acestea, tratamentul lor, din raţiuni
care par de neînţeles, având în vedere locul unde se află,
este discriminatoriu.
*
Statistici privind monahismul românesc există. Ele
s-au făcut mai uşor altădată şi e din ce în ce mai greu acum
de stabilit numărul vieţuitorilor români, deoarece cei care
nu au clarificat statutul lor nici nu figurează în evidenţe.
La Schitul Prodromul, în bibliotecă, există în volumul II al
manuscrisului Athos, al schimonahului Irinarh Şişman,
datele de evidenţă la 9 aprilie 1906, care înregistrează 110
vieţuitori la Prodromul şi 150 la Schitul Lacu. În celelalte
40 de chilii, colibe, cabii (peşteri) mai figurează alţi 110
vieţuitori.
Manuscrisele existente la Prodromul, între care
Istoria Sfântului Munte în 20 volume, realizată de Irinarh
Şişman între 1898-1916, circa 200 de manuscrise în
chirilică, 130 de manuscrise de muzică psaltică,
bisericească, se cer nu doar cercetate ci şi editate. Ele sunt
documente de viaţă monahală, dar ele dau şi dimensiunea
monahismului românesc la Muntele Athos. Unele lucrări
în manuscris sunt veritabile opere de artă. Ele sunt legate
în piele, iar multe pagini au o ornamentică artistic
meşteşugită, cu aurituri.
Nu lipsesc cărţile rare, între care Noul Testament de
la Bălgrad (1648), la care se va adăuga exemplarul din
aceeaşi lucrare, tipărită anul trecut într-o ediţie critică de
Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, dăruită de Î.P.S.
Andrei. Părintele egumen Petroniu ne-a mai arătat cu
mândrie şi Cazania lui Varlaam (1643), Biblia lui Şerban
(1688).
84

Biblioteca numără acum peste 7500 de titluri. Dacă
biblioteca de la Prodromul este ceea ce este acum, acest
lucru se datorează şi râvnei cu care aproape un veac şi
jumătate monahii de aici au copiat texte din Sfinţii Părinţi,
cărţi patristice.
*
Am vrut să plec cu ceva deosebit de la Schitul
Prodromul. Ceva ca apoi să lege cele două lumi, cea de
acasă şi cea de aici. De aceea, am cerut părintelui econom
Justinian blagoslovenia de a mi se da câteva bucăţi de
scândură dintr-un lemn de aici, pentru ca acestea să fie
făcute icoane prin harul şi darul unor pictori-iconari
mureşeni. Mă gândesc la Lucia Călinescu, Maria Gliga,
Floarea Vultur şi la mai tânăra Raluca Marian. Am ales
şapte bucăţi de scândură de chiparos, dintr-un chiparos
care a fost tăiat din curtea Schitului Prodromul. Oricum,
acele bucăţi de chiparos, chiar nepictate, sunt pentru mine
tot icoane. În ele se aude rugăciunea şoptită de-a lungul
anilor de călugării români de aici.
*
La Prodromul se pictează icoane. Mi-a scăpat
numele unuia dintre călugării-iconari de aici. Dar el mi-a
mărturisit că pictează icoane şi pentru a fi vândute în
Europa, iar banii câştigaţi din vânzarea icoanelor
completează trebuinţele de aici, de care nu se îngrijesc cu
dreaptă măsură cei cărora le revine această grijă, pentru a
le lăsa călugărilor doar grija rugăciunii.
*
Ne despărţim, la vremea amiezii, după ora din ţară.
O despărţire emoţionantă, simplă, deja cu nostalgii de
ambele părţi. Nu lipsesc promisiunile revederii. Voi mai
ajunge oare încă o dată aici? Să-l cred iar pe Nichita
Stănescu? Să sper că trebuie să merg a doua oară la Muntele
85

Athos, pentru că prima oară nu există niciodată?! E greu de
crezut că părintele Stareţ Petroniu va mai ajunge vreodată
în ţară. Nici nu ştiu dacă în străfundul sufletului său a mai
rămas ceva din dorul revederii ţării în care s-a născut! E atât
de al locului acum încât pare mai degrabă că aici s-ar fi
născut. Va sfârşi aici, pentru că din proprie voinţă şi credinţă
a ales acest loc pentru a dialoga cu Dumnezeu.
*
Aici, la trei-patru ani de la înmormântare,
rămăşiţele pământeşti sunt dezgropate şi depuse într-un
osuar, “gropniţă”, separat craniile, pe unele dintre ele, din
ultimii ani, fiind trecute şi numele celor dispăruţi, iar
celelalte rămăşiţe sunt depuse separat. Morţii de dinainte,
pentru că nu mai au nici mormânt şi nici numele trecut pe
cranii, intră într-un anonimat pe care şi l-au dorit şi în care
au şi trăit vieţuitorii acestui locaş sfânt. Numele lor este
invocat în slujbele de pomenire a morţilor, care au loc
aici, după calendarul ortodox, dar şi când mai sunt aduse
alte rămăşiţe pământeşti. Sunt aici, pe nişte bănci, peste
320 de cranii, frumos rânduite, ale celor care au venit în
Muntele Athos cu credinţă şi speranţă în dobândirea vieţii
celei veşnice. Cu siguranţă au plecat împăcaţi din această
lume. Spunem o rugăciune, iar prea cucernicii părinţi din
Alba Iulia, împreună cu Î.P.S. Andrei, cântă de trei ori
“Veşnica lor pomenire”.
*
Înainte de plecare, ne reîntâlnim cu părintele stareţ
Petroniu şi cu părintele econom Iustinian. Mai schimbăm
câteva vorbe despre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie
Prodromul, despre viaţa călugărilor de aici.
*
- Părinte, l-a întrebat unul dintre preoţi, care e cel
mai greu lucru pentru un călugăr, la Muntele Athos?
86

- Greu nu e doar greul de la Muntele Athos!
Călugărul pretutindeni are şi greutăţi şi înlesniri.
Depinde de multe lucruri. Grecii au o lozincă, zic “ohi
topos, ala tropos”, nu locul contează ci felul în care te
adaptezi şi valorifici locul contează. Locul te poate
ajuta, dar depinde de tine restul.
Ce ar putea fi mai sfânt decât să fii ucenicul
Domnului Cristos, cum au fost apostolii, cum a fost Iuda, şi
loc mai înalt şi mai sfânt decât acolo nu putea să fie altul. Şi
cel care n-a ştiut să folosească locul acela s-a pierdut.
“Topos” e loc şi “tropos” e fel de a se purta, e un joc de
cuvinte.
- Cum se pot păzi gândurile rele, a întrebat un alt
preot?
- Depinde de multe lucruri, să ştiţi. Depinde de
starea în care se găseşte omul sufleteşte. Dacă se găseşte
încărcat, împovărat cu lucruri rele, cu experienţe
păcătoase, cu trăiri păcătoase, atunci gândurile rele sunt la
ele acasă, izvorăsc din capitalul ăsta. Dacă omul are o
aşezare bună şi o experienţă tot astfel, gândurile rele se pot
mai uşor alunga.
*
Discuţiile continuă pe diverse teme, în timp ce
părintele Petroniu răsfoieşte cărţile pe care i le-am dăruit.
Din când în când, banda reportofonului mai reţine
frânturi din cele spuse de egumen.
“Eu aşa văd lucrurile. Dacă Muntele Athos e
Muntele Ortodoxiei, toate ţările ortodoxe să fie reprezentate
aici. Să aibă fiecare un număr mare de călugări aici. Ar fi
bună şi o revistă a Muntelui Athos, la care să poată colabora
toţi, şi români şi greci şi slavi. Să fie şi câte o întâlnire, câte
o priveghere frumoasă, a tuturor. Să se simtă cu adevărat
prezenţa întregii ortodoxii. Să vină şi grecii la noi să vadă o
87

slujbă românească, şi ruşii şi bulgarii şi sârbii, să asculte o
cântare ortodoxă românească. Dar ei vor să fim toţi
bizantini, să fie greci toţi. De aceea s-a ajuns să fim toţi aici
cetăţeni greci. Se întreabă unii de ce n-au românii o
mănăstire aici, la Muntele Athos? N-are sens expresia
„Mănăstire românească la Muntele Athos”. Pentru că toţi
călugării, de orice origine ar fi, aici devin cetăţeni greci. Şi
dacă călugării sunt cetăţeni greci într-o mănăstire, atunci
mănăstirea ce mănăstire mai e decât grecească. Călugării
sunt de provenienţă din alte ţări. S-a afirmat odată cu tărie,
la un congres, la Salonic, mai la început, când s-a pus
problema Athosului în cadrul Uniunii Europene. Toate
mănăstirile sunt greceşti aici. Dacă te duci într-o mănăstire
grecească nu eşti decât călugăr grec. Dar ca să apară o pată
ne-grecească pe harta Athosului, atunci te izbeşti de toate
restricţiile posibile. De aceea Prodromul n-o să fie degrabă o
mănăstire românească. Mai mult, noi avem doi fraţi de vreo
şapte ani aici şi cam de patru ani am intervenit pentru dânşii
să li se aprobe să fie călugări, dar nu li s-a aprobat nici în
ziua de azi. S-a intervenit şi de la Patriarhia Română la
Patriarhia Constantinopolului şi tot nu s-a făcut nimic.
Fiecare mănăstire are autonomie aici. Noi fiind
schit, aparţinem de Mănăstirea Lavra şi suntem dependenţi
de ea. Numărul de mănăstiri e fix. Nici un schit nu poate
deveni mănăstire, nici o mănăstire nu poate fi transformată
în schit. În ultimul regulament al Muntelui Athos s-a
stabilit numărul de mănăstiri la 20.
Aţi fost şi la Vatopedu, sunt şi acolo români, dar nau
fost primiţi din rândul călugărilor ci din rândul
mirenilor. Dar ei n-au fost niciodată aici. Cine-i românul
acela care să nu dorească să-şi vadă fraţii? Lor nu li se dă
voie să vină aici.
88

Să vadă şi grecii o slujbă românească şi ruşii,
bulgarii, sârbii, să audă şi ei o cântare ortodoxă
românească.
Pe aici mai vin şi greci de la Mănăstirea Marea
Lavră şi români, mai ales la hramul schitului nostru, dar în
ultimii doi ani n-au mai fost deloc.
- Faptul că nu eşti mănăstire, întreabă un preot,
ce neajunsuri economice decurg de aici?
- Permiteţi-mi să răspund eu la întrebarea
aceasta, spune părintele Iustinian, că eu sunt cu latura
economică.
Când s-au dat nişte ajutoare substanţiale la Muntele
Athos, am fost întrebat de unii dintre călugări de la
mănăstiri, care mă cunoşteau cu ce anume mă ocup eu la
Schitul Prodromul, şi întrebându-mă ce bani am primit, leam
spus că am primit firimiturile care au căzut de la masa
mănăstirii.
*
Plecăm de la Prodromul în lumina înşelătoare a
unui soare care ne aminteşte mai degrabă de vară. De la
câteva sute de metri, Schitul se vede în întreaga sa
măreţie, far de veghe şi credinţă la Marea Egee. Schitul are
o frumuseţe solemnă, distinsă. Oricum ar fi fost însă, îmi
rămâne locul cel mai drag de pe Muntele Athos. Acolo e
locul în care cuvântul românesc e cel mai aproape de
Dumnezeu.
Sideroscastro, 21 septembrie 2003
La Uranopulis am ajuns mai repede decât la venire.
Vaporul s-a îndepărtat de mal, îndată ce am părăsit portul
Dafne, şi nu a mai oprit la nici o mănăstire.
89

La plecarea din Dafne, ni s-a amintit că suntem,
totuşi, într-o republică monahală independentă, chiar dacă
e stat în stat. Ne-au fost controlate bagajele ca la orice
vamă. Măsura mi se pare justificată, având în vedere
valorile inestimabile pe care le adăpostesc lăcaşurile de
cult de pe Muntele Athos. Deşi îmi pare mai degrabă o
vamă pentru oameni cinstiţi, cei cu gânduri rele având
nenumărate posibilităţi de a se sustrage oricărui control.
Pe măsură ce ne apropiem de Uranopulis,
pescăruşii “cerşetori” se alătură vaporului “Sf. Ana”, în
speranţa că vor fi ospătaţi cu milostivenie de călători.
Pescăruşii nu ştiu însă că pasagerii se întorc de la Muntele
Athos şi că de acolo lumea nu aduce mâncare, din simplul
motiv că de la mese, la mănăstiri, nu se ia nimic. Fiecare
mănâncă atât cât poate din ceea ce i se pune pe masă, dar
nu poate lua nimic cu el pentru “mai târziu”. Dacă cu
vizitatorii regulile nu sunt foarte ferme, călugării, în
schimb, nu au voie să mănânce în chilii.
Când li se aruncă mâncare, pescăruşii încearcă mai
întâi să o prindă din zbor, iar dacă ratează, se aruncă cu
precizie asupra “prăzii”, în apele înspumate ale mării, în
urma vaporului. Chiar dacă nu primesc nimic, pescăruşii
însoţesc vaporul până aproape de ţărm, ca nişte ghizi. În
zborul lor foarte aproape de vapor, parcă-şi etalează
frumuseţea şi perfecţiunea corpului, arta cu care se leagănă
în aer, cu aripile larg deschise.
Ne îndepărtăm tot mai mult de Muntele Athos, dar
parcă acesta, cu culmea sa, Athonul, pare a ne urma
îndeaproape. Am senzaţia ciudată că muntele creşte pe
măsură ce ne îndepărtăm de el. Sus, pe vârful Athon, la
2033 metri, se află o biserică de piatră, ridicată prin
secolele XII-XIII, la care se fac mari pelerinaje, cu o zi
două înainte de 6 august, când se sărbătoreşte hramul
90

Muntelui Athos. De 6 august, de Schimbarea la Faţă,
călugări, turişti din toată lumea urcă, într-o tradiţie de
secole, până la ceea ce pe bună dreptate s-ar putea numi
adevărată “Poartă a cerului”.
La coborâre, la Uranopulis, senzaţie uşoară de
agresiune a tumultului portului, care-i întâlneşte zgomotos
pe cei rămaşi în aşteptarea celor care s-au dus la Muntele
Athos. E aici o altă lume, forfotă turistică, tarabe, maşini…
Va trebui să treacă, totuşi, puţin timp pentru readaptare.
Primele femei pe care le vedem, cu trupurile bronzate, par
nişte ciudăţenii. Paradoxal, am reuşit să nu simt trecerea la
un regim alimentar fără carne, să nu simt absenţa alcoolului,
paharul de vin roşu mai ales, oferit la mese, neputând fi
asimilat alcoolului. Cât despre femei?! E greu să te gândeşti
la femei când eşti la Muntele Athos!
*
Gata îmbarcaţi în maşini, gata de drum. Am învăţat
să vorbim mai puţin, deşi atâtea ar fi fost de spus.
Călătorind în aceeaşi maşină cu Î.P.S Andrei pe tot traseul
până şi înapoi de la Muntele Athos, am (re)descoperit
generozitatea, altruismul, blândeţea, înţelepciunea,
cumpătarea, cuvioşenia, atât de omeneşti de altfel, dar
ridicate la rangul de mod firesc de a fi.
Până la urmă am aflat şi raţiunea pentru care am
însoţit delegaţia, pe pelerinii din Eparhia Alba Iulia la
Muntele Athos. Rămâne aceasta însă taina mea?
*
Deşi Muntele Athos e plin de poezie, n-am scris
acolo nici un vers. Să fie oare rugăciunea şi poezie?
*
Cu toate că m-am pregătit şi pentru ipostaza de
reporter, cu gândul de a realiza cât mai multe dialoguri cu
vieţuitori ai Muntelui Sfânt, singurul interviu l-am realizat cu
91

părintele Dionisie. E adevărat, reţinerea călugărilor de a
vorbi este foarte mare şi e molipsitoare. Curiozitatea mea a
fost potolită de smerenia călugărilor. Dar cartea pe care miam
impus s-o scriu nu se putea realiza doar din tăceri. Iertatemi
fie îndrăznelile!
*
Şi în goana maşinii, Grecia, pe care am văzut-o în
mai multe rânduri, rămâne şi în această parte a sa, unică,
fascinantă.
Mai rămânem încă o zi în Grecia, poposind, peste
noapte, la o mănăstire de maici, la Sidiroscastro.
Mănăstirea, cu hramul “Sf. Mucenici Chiril şi Iulita”, sfinţi
mai puţin cunoscuţi, e o mănăstire nouă, cu vreo 5o de
măicuţe. Mâna femeii se vede aici peste tot – ordine,
curăţenie, bun gust, flori peste tot. Şi bucătăria e cu totul
alta decât ceea ce am descoperit pe Muntele Athos. Nici
aici nu se mănâncă deloc carne, în afară de cea de peşte,
iar vinul pus pe masă era… alb. Ne-au primit cu
ospitalitate feminină, cu căldură.
Aici maicile se roagă, muncesc, dar şi… citesc, şi nu
doar literatură patristică. În plus, ne-am înţeles foarte bine
în… engleză. Pentru că le-am rugat să ne arate cum şi din ce
trăiesc, ne-au arătat atelierele de pictură, de croitorie şi
confecţii, de lumânări. Şi propriul magazin de desfacere
pentru lucrurile realizate la mănăstire, dar şi pentru alte
produse legate de credinţă – tămâie, cruciuliţe, carte
religioasă.
Diferenţa între monahismul de la Sf. Munte şi cel
de la “şes” e substanţială şi e decisă de izolarea pe care
şi-au asumat-o cei care au ales sihăstria.
La Mănăstirea de la Sideroscastro, credinţa are o
componentă socială accentuată. Acţiunile de caritate, de
ajutorare a bătrânilor care nu au urmaşi, a copiilor orfani sau
92

cu handicapuri de tot felul ocupă un loc semnificativ în viaţa
acestor maici. Din propria-le muncă ele nu-şi asigură doar
existenţa proprie ci şi pe a multor năpăstuiţi ai sorţii. Nimic
însă, fundamental, în detrimentul ascezei, rugăciunii,
smereniei. Şi nici neduhovnicească nu mi se pare mândria
cu care maicile ne vorbesc despre ceea ce fac. Comparăm,
doar pentru noi, ceea ce fac ele cu ceea ce fac maicile din
mănăstirile din România. N-ar strica un “schimb de
experienţă”. Ar avea ce învăţa unele de la celelalte, dar mai
ales ar fi pilduitoare existenţa acestora pentru maicile
noastre.
Târgu-Mureş, 23 septembrie 2003
Prin Bulgaria trecem vânaţi de poliţişti care, ca şi
mulţi de pe la noi, nu sunt interesaţi să ne amendeze pentru
vini mai mult imaginare, cât să se aleagă cu niscaiva Euro.
N-au frică şi nici ruşine nici măcar de haina preoţească.
Iau biruri la drumul mare. Zece Euro reprezintă un bacşiş
care ni-i face “prieteni” pe poliţiştii bulgari. Se bucură şi
ei, dar mai ales noi, pentru că timpul, după atâta drum, e
din ce în ce mai preţios pentru noi. Ne facem cruce, ca să
nu spun că rămânem cruciţi, dar ne facem drumul spre
casă mai scurt.
De timpul nostru au avut grijă vameşii români de la
Giurgiu, care ne-au luat bani pe te miri ce, până la a ne
percepe o taxă de vreo 350 de mii pentru traversarea
Giurgiului, pe care oricum nu-l traversăm, pentru că îl
ocolim pentru a ajunge mai repede acasă.
La miezul nopţii, am ajuns la Alba Iulia, care ne-a
aşteptat tăcută şi întoarsă pe dos. Se pregăteşte, se găteşte
pentru un 1 Decembrie aniversar.
Mă aşteaptă ai mei de câteva ceasuri bune. Mă
despart de Î.P.S. Andrei, copleşit de şansa pe care mi-a
93

oferit-o. Îmi spune că, dintre laici, sunt unul pe care-l
simte aproape de biserică şi drag inimii sale.
Cum să-i mulţumesc?
*
Acum, când transcriu însemnările fugare ale unui
traseu parcurs într-un ritm care n-a prea lăsat loc liber
pentru timp la dispoziţia… călătorului, realizez că totul a
fost un vis. Un vis întrecut de realitatea Muntelui Athos,
care trebuie văzut, pentru că e un loc fără egal şi poate
oferi o experienţă fundamentală. Nici nu ştiu dacă e mai
bine să fie pregătit un astfel de pelerinaj sau e mai bine ca
lumea de la Muntele Athos să fie descoperită cu inocenţa
celui care nu vrea să fie în nici un fel influenţat, care vrea
să aibă un Athos al lui şi numai al lui, dincolo de orice
cunoaştere livrescă.
Muntele Athos după Muntele Athos. E nevoie de
timp, de detaşare, pentru a înţelege mai bine, retrăind, ce
poate să însemne întâlnirea cu Muntele Athos pentru un
mirean. Sunt convins că pentru confraţii pelerini lucrurile
sunt mai complexe. Aş fi fost curios să aflu care au fost
trăirile lor înregistrate la cald, acolo. Muntele Athos în
Muntele Athos. Eu am pus punct. Unul dintre puncte,
pentru că, constat, de-abia am reuşit să iau vălul de pe
Muntele Athos. El mai are multe să-mi spună, eu mai am
multe să-l întreb.
*
Eram curios cum au văzut ceilalţi din grup
pelerinajul la Muntele Athos. Le-am făcut invitaţia şi
rugămintea de a consemna pe viu impresiile lor pentru a
le include în cartea mea. Singurul care a dat curs
provocării mele a fost părintele Dumitru Vanca. Din
păcate, însemnările sale nu sunt “la cald”, ci sunt …
94

impresii “post festum”, detaşate, la mai bine de o lună de
la întoarcerea în ţară:
“Despre Athos, muntele din Peninsula Halchidică a
Greciei, majoritatea occidentalilor nu ştiu nimic; cei care
ştiu ceva îl asimilează cu centrul ultraortodocşilor
bizantini. Dintre creştinii ortodocşi, cei mai mulţi
consideră că este locul unde se retrag cei mai nevoitori
călugări, locul unde se fac cele mai puternice rugăciuni,
locul în care Cerul este mai aproape de Pământ decât în
oricare loc de pe planetă. Cei docţi şi sofisticaţi, catolici şi
ortodocşi deopotrivă, îl consideră ultimul bastion al unei
vieţi spirituale autentice, în timp ce feminiştii văd în Athos
un loc al discriminării.
Dincolo de faptul că orice revedere îţi descoperă
noi frumuseţi, noi înţelegeri, (în funcţie de ce şi cum
priveşti), de această dată, pentru mine Athosul s-a revelat
ca locul unei profunde bucurii.
În vara anului 2001, am vizitat, cu un grup de
prieteni catolici, mănăstirile de pe coasta estică a
peninsulei. Din păcate, atunci grija mea de căpătâi a fost
să-mi protejez de iureşul ortodox prietenii “eretici”,
expulzaţi de la slujbe în multe dintre mănăstiri, şi ţinuţi în
pridvor ca odinioară necreştinii. Bucuria lor a fost mai
mare decât a mea, pentru că, pregătiţi să înfrunte ostilităţi,
şi-au îndreptat atenţia spre frumuseţea şi sălbăticia
locurilor, misterul şi aroma vechiului, dar, în egală măsură,
chipuri şi suflete capabile de dragostea pentru toată
făptura, chiar şi pentru eretici ca ei. Au găsit tot ce şi-au
propus: un apus de soare, o stâncă, un chiparos, un călugăr
la drum cu raniţa sa arsă de soare şi de ploaie, totul era
prins pe peliculă. Dar au întâlnit şi bunătatea “bărboşilor”
care-au uitat până şi anii de când n-au mai coborât în
“lumea civilizată”.
95

O întâmplare trăită atunci, la Esfigmenu,
mănăstirea pe ale cărei ziduri se putea citi Ortodoxia sau
moartea, avea să întărească ceea ce ştiam de mult:
aparenţele înşeală. Cu şleahta de ”eretici” după mine, miera
teamă să nu schimb nici locul pietricelelor pe care
călcam.
Scoşi până şi din pridvorul mănăstirii, prietenii mei
ascultau o slujbă pe care nu o înţelegeau. Un bătrân călugăr
se apropie, salută şi intră în vorbă. Îşi aduce aminte de anii
tinereţii, când urmase facultatea la Milano. Articulând cu
greu o limbă pe care nu o mai vorbise de ani de zile,
îngăduitor şi plin de dragoste, bătrânul îşi petrecu ore întregi
cu noi, dar refuză ferm oferta prietenilor mei de a duce
salutări celor două surori ale sale despre care nu ştia nimic
de vreo treizeci de ani. Era felul său de a pedepsi
“apostazia” de care se făcuseră vinovate când, abandonând
Biserica ortodoxă, s-au căsătorit în Italia.
Dimineaţa, la poarta mănăstirii ne întâmpină cu o
plasă mare. Credeam că s-a răzgândit. Nu, era grija pentru
“ereticii catolici” – fructe de drum…
La o altă mănăstire, unde fuseserăm admonestaţi
pentru crima de a fotografia florile din curte, aveam să fim
altfel mângâiaţi de Bunul Dumnezeu. Pe un trunchi de
copac, la câţiva paşi de mănăstire, bolborosind ceva pe
limba lui, un alt călugăr bătrân, cu mâini mari şi noduroase,
ne-a întins ceva ce semăna cu o cruciuliţă. Privind ciudatul
obiect din sâmburi de măsline şi cu care cu siguranţă nu s-ar
înscrie în canoanele estetice ale lumii moderne, am fost
copleşiţi de bunătatea bătrânului, pe care o înţelegeam
dincolo de cuvintele pe care nu le pricepeam. Brusc, am
avut senzaţia că cei câţiva sâmburi legaţi cu o sforicică
aveau o valoare infinit mai mare decât a gablonţurilor
strălucitoare pe care le cumperi de la magazinul din colţ…
96

Dincolo de multe alte întâmplări, aşa am văzut
Athosul în 2001.
În toamna lui 2003, am revenit. În compania unui
arhiepiscop şi a zece preoţi aveam un vădit avantaj faţă de
precedenta vizită. Deşi vizita unui arhiepiscop nu pare un
eveniment deosebit la Athos, totuşi am găsit mai multe uşi
deschise ca în precedenta vizită, iar intransigenţa (acum
mult diminuată) era orientată doar spre “pantalonari”,
prietenii noştri laici, care erau aşezaţi la mese separat de
“privilegiaţii” în reverenzi. Una peste alta, am revăzut
Muntele Sfânt cu plăcere.
Pentru că n-am avut şi nu am de gând să scriu un
jurnal, pe care oricum dl. Nicolae Băciuţ îl va face mult
mai bine, mă voi opri doar asupra câtorva clipe care mi-au
revelat Grecia şi Athosul.
Cel dintâi s-a petrecut la Mănăstirea Sf. Arsenie.
Aici am adăstat în noaptea precedentă intrării în Sfântul
Munte. După eşecul de la Ormilia, mănăstire de maici pe
care n-am putut-o vizita din pricina întârzierii, Mănăstirea
Sf. Arsenie ni s-a părut un loc binecuvântat. Căldura
părintelui stareţ, strădania de a ne spune două cuvinte în
limba noastră aveau să-mi şteargă din minte toate
gândurile neevlavioase pe care le-am avut în faţa unor
porţi care se încăpăţânaseră să rămână închise, chiar după
pricesnele şi imnele pe care le-am cântat cu toţii la
Ormilia.
După cină, părintele stareţ ne-a adresat invitaţia de
a sluji Sfânta Liturghie. Pentru a nu deranja programul şi
rânduielile mănăstirii, arhiepiscopul nostru a hotărât că,
alături de dânsul, vor sluji doar doi dintre noi. Pentru
slujbă ne-am trezit pe la 4 dimineaţa. Multora dintre noi,
obişnuiţi cu un altfel de program, poate li s-a părut greu.
Eu însumi aş fi prelungit plăcerea patului călduţ de
97

dimineaţă. Ruşinea faţă de Înalt Prea Sfinţitul Andrei şi de
gazde a biruit…
În întunericul dimineţii, cântările răzbăteau din
biserică, creând o atmosferă de taină şi linişte sacră. Odată
pătrunşi înăuntru, la slaba lumină a două-trei lumânări, am
dibuit un loc în strană lângă ceilalţi colegi. Călugării
continuau impasibili să cânte. Centrul de referinţă al
slujbei nu părea altarul ci textul şi cântările. Fluturându-şi
camilafca şi mantia, din timp în timp, un călugăr alerga cu
o carte în mână, citind un text, în timp ce ceilalţi cântau.
(Mai târziu, aveam să aflu că era canonarhul, funcţiune
liturgică din vremuri apuse, când, neştiind carte, călugării
cântau după textul citit de canonarh.) Pe la cinci şi
jumătate, a început Sfânta Liturghie. Într-un ritm extrem
de vioi, care poate unor evlavioşi de pe la noi ar părea
blasfemie, noi am dat toate răspunsurile la strană, de bună
seamă în româneşte. Liniştea nopţii, semiobscuritatea din
biserică sau poate cântarea ritmată şi neostentativă au creat
o ambianţă deosebită. De mult nu m-am simţit atât de bine
cântând la strană. Totul mi-a rămas în suflet.
O a doua întâmplare care mi-a rămas la inimă a fost
primirea de la Mănăstirea Vatopedu.
Dacă nu cea mai importantă istoric sau ierarhic,
Mănăstirea Vatopedu este cu siguranţă liderul de
necontestat al Athosului în ceea ce priveşte vigoarea şi
tinereţea spirituală. Având prin anii ’80 doar vreo 15
călugări, sub chibzuita îndrumare a stareţului Efrem, are
azi către o sută de călugări, dintre care cei mai mulţi nu
depăşesc 35 de ani. Între ei, o duzină de români fac cinste
ţării şi Bisericii noastre.
La Vatopedu am ajuns după amiază, la puţină
vreme după terminarea vecerniei. Obştea era toată la
poarta mănăstirii, dimpreună cu stareţul şi cu pelerinii care
98

se aflau în mănăstire. Părea să urmeze o primire, precum
cele făcute arhiepiscopului la vreo sfinţire sau hram. M-am
înşelat. Nu mult, dar esenţial. Era o bucurie deplină…
Veşminte strălucind în amurg, cădelniţe, tămâie, mantie…
Ne îndreptăm spre biserică. Printre cele două şiruri de
preoţi şi călugări se vede interiorul bisericii puternic
luminat. Brusc, observ că toate lumânările se mişcă.
Privesc mai atent… Toate candelabrele, pline de lumini, se
legănau ca într-un vals uşor…Tot ce atârna se mişca. Parcă
eram pe mare iar tangajul dădea ritmul.
În atmosfera athonită ce, parcă, încerca să te
convingă că aici nimic nu se schimbă, nimic nu se mişcă
de sute de ani, priveam năuc cum totul dansa, cânta şi se
bucura. Simţeam aproape foşnetul îngerilor care intraseră
în horă şi, nu ştiu de ce, aşa, dintr-o dată, am simţit cum
ochii mei se-neacă.
Negreşit, aici Cerul a coborât pe Pământ.
99

CALEA SPRE DUMNEZEU
A murit părintele Dionisie Ignat din pustia Colciu a
Muntelui Athos. Cu nici nouă luni în urmă ne-a primit în
chilia sa, bucuros cu peste măsură că un arhiepiscop din
România s-a ostenit să ajungă să-i treacă pragul, să-i aducă
de acasă mesajul iubirii de frate şi al ortodoxiei în care s-a
născut şi în care se roagă în sihăstrie.
La 94 de ani, părintele Dionisie nu-şi pierduse
bucuria de a trăi, în voia Domnului, şi avea o puternică
speranţă a mântuirii.
Zece ani trăiţi cu lumina lui Homer, părintele Dionisie
Ignat a putut coborî în adâncul sufletului său, scrutându-i
mărginirile şi nemărginirile.
Î.P.S. Andrei m-a sunat să-mi aducă vestea tristă a
plecării la cele veşnice a părintelui Dionisie Ignat. I-am
spus că mă voi ruga pentru părintele Dionisie şi de-o fi să
mai ajung la Muntele Sfânt voi îngenunchea la mormântul
său.
M-am despărţit de părintele Dionisie Ignat chiar cu
acest sentiment al lipsei de speranţă în a ne mai revedea
vreodată. Ceva îmi spunea că nu vom mai apuca să ne mai
vedem, gândindu-mă că cine ştie dacă eu voi mai ajunge
vreodată la Muntele Athos şi nicidecum că părintele
sihastru ne-ar putea părăsi atât de curând.
Cred c-a murit împăcat cu sine şi cu lumea şi nu
cred că n-a suferit. Dimpotrivă, trebuie să fi avut bucuria
că drumul său pământean, calea spre Dumnezeu a ajuns la
capăt, că sfârşitul e începutul pe care l-a aşteptat toată
viaţa.
100

A mers mai aproape de Dumnezeu alegând
Muntele Athos. Şi Dumnezeu trebuie să-l fi primit la sine.
Se spune că Dumnezeu îi ia la el pe cei buni. Pe părintele
Dionisie Ignat l-a luat la el de-abia atunci când acesta a
ajuns să-şi desăvârşească mântuirea.
101

METEORA VIA BIZANŢ
102

Târgu-Mureş, miercuri, 6 septembrie 2005
Istoria se repetă. Chiar dacă cu alte nuanţe şi într-o
altă stare de spirit. Una a unei oboseli – îngrozitor de
suportat acest veac XXI care ar fi trebuit, după un
„prezicător” francez, să fie religios – a unei saturaţii, a
lehamitei, dacă vreţi, al degradării valorilor umane şi
morale, îngenunchiate de „zeul” politicii, deşi se spune
despre politică, nu de azi de ieri, că e „o mare curvă”.
Sunt într-o perioadă în care îmi vine nu să fug de
lume cât să fug de mine. Nici puterea de a mai dori să
călătoresc, una din „bolile” mele, nu m-a găsit acasă. Şi, pe
acest fond, din nou, ca şi înaintea pelerinajului la Muntele
Athos, un telefon, aceeaşi voce caldă, blândă, care mă anunţă
că Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Andrei vrea să-mi
vorbească. A fost, iarăşi, convingător de la prima frază. Şi
mai mult, parcă a venit să-mi închidă o rană. Da, voi merge
la Bizanţ, la Constantinopol, la Istanbul, trei nume care
îngroapă aceeaşi istorie, desigur, nu ca să vând sau să
cumpăr, ci ca să-mi răscumpăr mie liniştea de care am
nevoie, voi merge la Niceea, la Meteora, urmând un traseu
al redescoperirii sinelui, al întăririi prin urmarea căilor
credinţei ortodoxe.
*
Spre seară, ne-am şi întâlnit cu Prea Sfinţia Sa la
Protopopiatul Ortodox din Târgu-Mureş şi pentru a-i
mulţumi şi pentru a-i confirma că, totuşi, îi voi fi alături şi
în acest pelerinaj. Ne-am despărţit doar pentru o zi, căci de
Sfânta Marie Mică, la Mănăstirea Recea, vom prezenta o
carte care face cât un monument, cât o istorie: Biserici de
lemn din judeţul Mureş, a lui Ioan Eugen Man.
*
Dacă spre Muntele Athos am plecat fără să mă
103

dumiresc ce va urma, de data aceasta încerc să anticipez,
încerc câteva călătorii imaginare, tocmai pentru a nu irosi
timpul preţios pe care, şi de această dată, va trebui să-l
drămuim la drum lung şi încărcat de promisiuni şi surprize.
*
N-am fost niciodată la Meteora. Prima oară când
am auzit cuvântul el îmi sugera conotaţii cosmice, mă
făcea să mă gândesc la un loc în care au căzut … meteoriţi.
Chiar dacă nu e aşa, un anume înţeles de acest fel îl putem
accepta, acela al unei legături cu Cerul.
Întrebarea firească este cea legată de fascinaţia pe
care a putut-o declanşa acest loc, spectaculos înainte de
toate prin natura sa. Ce i-a putut atrage, însă, pe cei care au
decis ca aceste locuri să fie cele care să aducă linişte şi
împăcare, cele în care credinţa şi rugăciunea să fie singura
raţiune de a fi?
După ce ai călătorit la Muntele Athos, e firesc să te
întrebi dacă poate exista un alt loc care să-l întreacă pe
acesta în puterea credinţei? Eu cred că Muntele Athos s-a
putut împlini prin Meteora, care poate a fost poarta prin
care s-a putut intra în Muntele Sfânt.
Imaginile de la Meteora, adunate în timp, de prin
albume şi vederi, îţi pot da chiar senzaţia că locurile îţi
sunt foarte cunoscute chiar înainte de a le cunoaşte. Nu
poţi să rezişti tentaţiei unei călătorii imaginare, atunci când
ai în faţă imaginile spectaculoase ale unui peisaj aproape
nelumesc. Ai spune chiar ciudat. Nu atât doar prin ce-a
creat natura, cât prin ceea ce a creat puterea credinţei.
Theocharis Provatiakis a numit acest spectacol al naturii
„pădure de piatră a câmpiei Tesaliei”.
Meteora este nelipsită aproape din orice ofertă de a
vizita Grecia. Cele 24 de formaţiuni stâncoase, nişte
miracole ale naturii care şi-a încercat imaginaţia, au fost
104

înnobilate de credinţa ortodoxă, care şi-a făcut aici sălaş.
Sau locul acesta a fost anume creat pentru cei care au
căutat mântuirea prin credinţă?
Meteoros, în greacă, înseamnă „suspendat în aer”.
E o sintagmă care are o concreteţe denotativă, dar are şi un
orizont conotativ larg, în care i se face loc metaforei. Să
credem doar că Meteora e locul care e foarte aproape,
fizic, de pământ, dar care pare mai aproape de cer prin
energia sa spirituală.
În plină câmpie a Tesaliei, spre vest, în inima
Greciei însă, între Munţii Koziakas şi Antichassia, Meteora
te cheamă să o cauţi, te îndeamnă să descoperi aura
sihăstriei. Căci sihăstria e cea care, paradoxal, a dat viaţă
Meteorei. Şi nu de ieri de azi, dacă ne bazăm pe mărturiile
care coboară vieţuirea sihastră în Meteora, spre secolul al
IX-lea, în strânsă legătură cu ceea ce avea să se petreacă în
Muntele Athos, unde la 963, Athanasie Athonitul a fondat
Marea Mănăstire, dinspre care Muntele Athos şi-a câştigat
pe drept numele de Muntele Sfânt. Nu i-a speriat deloc pe
sihaştri sălbăticia locurilor, compensaţia lor fiind solitudinea
ajunsă pe culmile ei. Locul grotelor a fost luat în timp, prin
secolul al XI-lea, de construcţii impunătoare nu prin ele
însele, ci prin spectaculozitatea amplasării lor, parcă ar fi
crescute direct din stâncă. Primele comunităţi călugăreşti
ortodoxe s-au constituit în secolul al XIV-lea, urmând o
perioadă de viaţă monahală intensă, înfloritoare, nu doar
pentru ortodoxie ci şi pentru cultură, artă, filozofie,
literatură.
E uşor de imaginat câtă trudă a putut însemna
ridicarea fiecărui zid, câtă vreme escaladarea acelor stânci
poate dezarma şi pe cei mai temerari căţărători. Nimic n-a
putut sta însă în calea sihaştrilor, care până spre începutul
secolului al XX-lea au oprit parcă timpul în loc,
105

nerenunţând la această formă de Golgotă a urcării muntelui
credinţei. Numărul mănăstirilor crescute direct din stâncă a
ajuns la un moment dat la 24. Chiar dacă doar în şase mai
există viaţă monahală, toate vorbesc de fascinaţia
credinţei. De la Mănăstirea „Schimbarea la faţă a lui
Christos” („Marele Meteor”), Mănăstirea Varlaam,
Mănăstirea Sfânta Treime, Mănăstirea Sfântul şi primul
Martir Ştefan (mănăstire de maici, din 1961), Mănăstirea
Rusanu, Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapafsas
(Odihnitorul) se înalţă şi acum rugi către ceruri.
Asceţii de la Meteora au prelungit rugăciunea în
creaţie, în artă. Comori de nepreţuit s-au adunat aici în
timp, de la construcţiile mănăstireşti la pictura de icoane,
de la muzica psalmică la scrierile bisericeşti, de la moaşte
ale sfinţilor, la odăjdii bisericeşti, de la obiecte de cult la
carte bisericească.
Numai Mănăstirea „Schimbarea la faţă”, prima
ridicată pe stâncile Meteore, adăposteşte valori
impresionante: icoane, manuscrise, cărţi vechi pe
pergament, (în bibliotecă sunt peste 600 de exemplare de
carte veche), obiecte de cult din argint etc.
MĂNĂSTIREA SCHIMBAREA LA FAŢĂ
Numai Mănăstirea „Schimbarea la faţă”, prima
ridicată pe stâncile Meteore, adăposteşte valori
impresionante: icoane, manuscrise, cărţi vechi pe
pergament, (în bibliotecă sunt peste 600 de exemplare de
carte veche, între care şi carte românească), obiecte de cult
din argint etc. Marele Meteor a fost ridicat pe cea mai
înaltă stâncă, la 613 metri, la câteva sute de metri de râului
Pinios, începuturile ei fiind legate de Sfântul Atanasie
Meteoritul, venit de la Muntele Sfânt, cel care la 1380 a
construit prima biserică, aceasta fiind extinsă de
106

călugărul Ioasaf, opt ani mai târziu, şi terminată de
Simeon, între 1541 şi 1542, până la a ajunge o
impunătoare mănăstire, (numărul cel mai mare de călugări
ajungând la 300, în secolele ei de glorie, al XVI-lea (de
când datează şi frescele) şi al XVIII-lea, şi prin cele trei
biserici care s-au mai ridicat în timp, Biserica Sfântul
Athanasie, Biserica lui Ioannis Prodromul, datând de la
1600, şi Biserica Sfântul Constantin şi Elena, construită la
1769.
La Marele Meteor sunt păstrate moaşte ale multora
dintre cei care s-au săvârşit aici întru credinţă şi rugăciune.
Fresca bisericii este ilustrativă pentru şcoala cretană de
pictură, iconostasul, sculptat în lemn, e poleit cu aur, iar
tronul ecumenic e decorat la 1616 – 1617, cu sidef.
Tot ce a fost adus aici a fost ridicat în coşuri trase
pe scripeţi, singura formă de „comunicare” cu „cei de jos”.
După 1923, accesul tradiţional la Marele Meteor,
cu frânghie şi plasă, a fost înlocuit cu trepte săpate în
stâncă, 115 la număr, ceea ce a deschis practic drumul
pelerinajelor spre acest loc.
Marele Meteor duce în continuare istoria şi faima
sa deschizătoare de credinţă, existând şi azi o viaţă
chinovială dinamică.
MĂNĂSTIREA SF. ŞTEFAN
Cea mai veche aşezare monahală dintre cele de la
Meteora e considerată însă Mănăstirea Sfântul Ştefan,
(situată pe o stâncă de 7500 metri pătraţi), fondată în 1192
de sihastrul Ieremia, fiind renovată în 1333 de Andronic al
III-lea Paleologul, împărat al Bizanţului, care a şi locuit o
perioadă la această mănăstire, pe care a şi trecut-o sub
protectoratul său, ceea ce i-a adus faima de mănăstire
regală şi patriarhală. Şi aici s-au construit mai multe
107

iserici, prima în 1350, cu hramul Sfântul Arhidiacon
Ştefan, la 1501 fiind decorată cu pictură murală, o alta
ridicându-se în 1798, cu hramul Sfântul Haralambie,
ridicată de călugării Teofan şi Ambrozie, pentru a se face
faţă nevoilor crescânde de spaţiu. Catapeteasma bisericii
are o valoare artistică deosebită. Biserica a fost restaurată
în 1915.
Accesul la Mănăstirea Sfântul Ştefan s-a făcut de
pe dealul Koukoulas, cu ajutorul unui pod mobil, înlocuit
acum de un pod permanent, lung de 8 metri.
Valorile adăpostite aici sunt şi ele nepreţuite, întrun
acelaşi registru al diversităţii, în parte datorându-se şi
darurilor care i-au fost făcute de către protectorul său,
împărat al Bizanţului. Între moaştele care se află aici se
numără şi capul Sfântului Haralambie, donat la 1398, de
vornicul Dragomir.
În această mănăstire de maici, la sfârşitul anilor
optzeci, egumen era maica Hristonimfi, ceea ce în greacă
înseamnă „Mireasa lui Hristos”.
MĂNĂSTIREA SFÂNTA TREIME
Mănăstirea Sfânta Treime, fondată la 1458, de
către un sihastru, pe nume Dometie, a fost ridicată
deasupra unei stânci solitare. Biserica, în formă de cruce, a
fost ridicată în 1476, ca apoi fresca interioară să fie
realizată de-abia la 1692.
Dacă accesul la mănăstire s-a făcut pe scară de
funie sau cu plasa trasă cu un sistem de roată cu tambur şi
scripete, stânca fiind foarte abruptă, în 1888 s-a realizat o
potecă, iar în 1925 s-au realizat şi 140 de trepte, care au
făcut mai blând urcuşul.
108

MĂNĂSTIREA VARLAAM
Mănăstirea Varlaam, situată pe o stâncă de 373 m,
îşi are începuturile cam pe la 1350, când aici s-a retras în
rugăciune Cuviosul Varlaam, care a şi construit prima
biserică, cu hramul „Trei ierarhi”, şi câteva chilii.
După acesta nu există informaţii legate de prezenţa
unor sihaştri decât din 1518, când aici s-au retras Nectarie
şi Teofan, doi fraţi din Iarina, care, deşi proveneau dintr-o
familie de conducători ai Epirului, au ales sihăstria, ei
ridicând o mică biserică, în locul în care îşi avusese şi
Cuviosul Varlaam sălaşul de rugăciune.
Tot ei însă au ridicat o biserică mai mare, dedicată
Tuturor Sfinţilor, ca şi biserica lui Ioanis prodromul
(deschizătorul de drumuri).
Ca şi la celelalte mănăstiri, comunicarea cu
„pământenii” se făcea şi la Mănăstirea Varlaam cu
mijloace tehnice primitive: o plasă trasă cu un sistem de
scripeţi acţionat manual.
O perioadă, accesul se făcea pe schele succesive,
sprijinite pe grinzi înfipte în stâncă. 195 de trepte în
spirală, realizate în stâncă, au luat, din 1922, locul
scripetelui, fără însă să se renunţe total la vechiul sistem.
La Mănăstirea Varlaam, ca şi la alte mănăstiri de la
Meteora, există mărturii româneşti, mai ales carte veche,
unele tipărituri realizate în Ţările Româneşti, semn al unei
legături de durată între cele două ortodoxii, ca şi la
Muntele Athos.
Biserica centrală este mai apropiată prin arhitectura
sa de bisericile de la Muntele Sfânt.
Se spune că materialele de construcţie pentru
această biserică au fost adunate pe parcursul a douăzeci de
ani de pe stâncă, dar ea a fost ridicată în doar douăzeci de
zile.
109

Teofan, unul dintre cei doi fraţi jertfelnici, a murit,
se spune, după ce s-a ridicat din patul în care zăcea bolnav
de zece luni, şi a văzut că visul lor a devenit realitate,
plecând la ceruri cu împăcare şi mulţumire în suflet...
Un mic muzeu, amenajat în fosta sală de mese a
mănăstirii, adăposteşte obiecte de cult, straie preoţeşti,
crucifixuri, carte bisericească veche.
MĂNĂSTIREA SF. NICOLAE
Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapafsas, cea mai
mică dintre “Meteore”, datează de la începutul secolului al
XV-lea, dar începuturile monahismului au şi aici mult timp
în urmă, cel puţin un secol.
Sfântul Dionisie cel Milostiv este însă cel care e
considerat fondatorul acestei mănăstiri, care îşi are notele
ei distincte, legate de felul în care a fost construită, forma
stâncii, cu o suprafaţă mică, obligând la dispunerea pe
nivele: biserica şi sala de mese la primul nivel, iar chiliile
călugăreşti au fost amplasate deasupra acestora.
Parte din construcţie e lipită de unul din versanţii
stâncii. Fresca bisericii a fost realizată în prima parte a
secolului al XVI-lea de un exponent al şcolii de pictură
cretane, care a pictat şi biserici de la Muntele Athos,
monahul Teofan Cretanul, fiind încheiată la 1527.
O particularitate a acestui aşezământ monahal este
exigenţa micii obşti de călugări faţă de ţinuta vizitatorilor,
impunând decenţă, iar atunci când cei vizaţi nu au straie
conforme cu rigorile locului, aceştia au la dispoziţie o
„garderobă” în care să-şi găsească haine pe măsura
pretenţiilor locului.
MĂNĂSTIREA RUSANU
110

Mănăstirea Rusanu este una la fel de
impresionantă ca mai tot ce oferă acest loc străjuit de
culmile Pindului, cu un plus dat de verticalitatea stâncii.
Cei dintâi sihaştri s-au nevoit aici în secolul al XV-lea, ei
fiind aprovizionaţi cu cele de trebuinţă prin sistemul
tradiţional aici, cu funia, care s-a menţinut până în 1897,
ca apoi accesul să fie asigurat de două poduri de lemn,
înlocuite în 1936 cu două poduri rezistente. Fondatorul ei
este cel care duce şi numele mănăstirii, Rusanu. Tot doi
fraţi din Ianina, Maxim şi Ioasaf, la 1545, s-au învrednicit
să zidească o biserică de piatră, cu hramul Schimbarea la
faţă, pictura în frescă datând de la 1561.
Unele surse istorice coboară vechimea Mănăstirii
Rusanu spre 1288, considerându-i fondatori pe calugării
Nicodemus şi Benedict, dar tot călugărilor Maximus şi
Ioasaph le revin meritele care au dat suflu Mănăstirii
Rusanu.
*
Meteora poate că e un fel de compensaţie pentru cei
care nu ajung la Muntele Athos. Ce are Meteora faţă de
Muntele Sfânt e faptul că aici au acces şi femeile. Iar
Meteora e un loc pe care-l visează deopotrivă cei cu credinţă
şi cei cu iubire de frumos. Puţine trasee care se respectă, în
Grecia, ocolesc Meteora. Dar ce e Meteora? De ce caută
lumea Meteora, dincolo de cei care-şi asumă acel spaţiu ca
pe un loc al trăirii şi mărturisirii? Cei dintâi care au simţit
mirajul Meteorei au fost cei care căutau liniştea credinţei şi
rugăciunii. La Meteora, însă, călugării au ajuns acum să se
roage mai mult noaptea, la lumina tainică a candelelor.
Aceasta şi datorită statutului mănăstirilor de aici, care sunt
deschise şi vizitatorilor. Aceştia însă, pe lângă bucuria şi
încântarea lor sufletească, devin şi factori perturbatori.
Tulburarea rugăciunii este, de pildă, la Muntele Athos, una
111

dintre explicaţiile refuzului accesului femeilor de a vizita
Sfântul Munte. Şi la Meteora, vizitatorii tulbură liniştea
celor care au ales acest loc pentru rugăciune. "Ce frumoase
locuri de nevoinţă duhovnicească oferă monahilor Muntele
Meteora!, spune părintele Ioanichie Bălan, dar cât sunt de
asaltate aceste mănăstiri de turişti din toata lumea! Pentru
aceasta, mulţi monahi iubitori de linişte au părăsit Meteorele
şi s-au retras în Muntele Athos, pentru a se putea ruga mai
liniştiţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea."
Aparent, Meteorele înseamnă ariditate, sălbăticie,
inospitalitate. Vegetaţia, atâta câtă există, mai îmblânzeşte
sălbăticia. Imaginile din această lume a Meteorelor par
ireale.
Târgu-Mureş, sâmbătă, 10 septembrie 2005
Iată că, într-un fel, am ajuns la Meteora. Oricum,
Meteora îmi este acum mult mai aproape. Îi simt şi fluxul
credinţei dar am deja o Meteora a mea. O Meteoră din vis.
Nu-mi rămâne decât să aştept să suprapun visul peste
realitate. Nu sunt un naiv. Cred în astfel de vise, dar mai
ştiu că realitatea poate întrece orice vis, oricât de frumos
este el.
Documentându-mă pentru această „aventură”, am
fost adesea contrariat de imprecizia unor date, diferite, în
funcţie de sursă. Poate, de la cea mai autorizată sursă, voi
ajunge, dacă nu la cele mai exacte informaţii, măcar la cele
mai credibile, dat fiind faptul că în multe situaţii, locul
mărturiilor a fost luat de ipoteze.
Dar înainte de Meteora va fi Bizanţul,
Constantinopolul, Istanbulul. O lume în trei cuvinte. O
istorie în trei cuvinte. Apoi Niceea. O prefaţă pe măsura
visului Meteorei.
112

Am avut în câteva rânduri tentaţia de a vizita
Turcia, măcar Istanbulul. Dar cum apropierea noastră de
istoricul Bizanţ s-a făcut pentru comerţul de tarabă care a
explodat după 1990, mi-am refuzat şi am amânat această
întâlnire. Să fi venit acum timpul? După atâtea lumi ale
occidentului, până la ţărmul californian, cum voi privi oare
estul în orizontul său balcanic?
Îmi vine să spun, cu gândul la Bizanţ, pe urmele
unor afirmaţii deja celebre: câtă istorie atâta literatură sau
câtă literatură atâta istorie!
Târgu-Mureş, 11 septembrie 2005
În timp ce urmăream emisiunea religioasă de pe
TVR 1, un reportaj despre pelerinajul făcut cu ocazia
sărbătorii Sfânta Mărie la Mănăstirea Bic, din judeţul
Sălaj, în care se făcea dovada că în calea credinţei nu stă
nici o ploaie torenţială, am avut revelaţia titlului şi
structurii cărţii care ar urma să ia naştere după acest
pelerinaj: „Muntele Athos – Meteora, Via Bizanţ”. Da,
cred că acesta e titlul, şi cartea se va construi din „Muntele
Athos din Muntele Athos”, din „Meteora din vis” şi din
„Via Bizanţ”. Sigur, Bizanţul va fi şi temporal şi
structural, liantul dintre cele două secvenţe: Muntele Athos
– Meteora.
*
Înainte de a pleca la Muntele Athos, am aflat că
academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a călugărit şi
s-a retras la Mănăstirea Văratec, acolo unde, de altfel,
aceasta a fost de nenumărate ori. Zoe Dumitrecu-
Buşulenga e acum maica Benedicta şi, ajunsă la 85 de ani,
îşi doreşte zile şi viaţă „ca să-l mărturisească pe Hristos”.
113

Şi-a spus că, după moartea soţului, se va călugări. E
limpede că gândul călugăriei era mai vechi, dar el era amânat
din raţiuni laice, de suflet.
Maica Benedicta e încă în vervă şi la cei 85 de ani
ai săi. Aşa cum trăieşte, mai aproape de Dumnezeu, are
toate şansele unei vieţi lungi, în care, la bătrâneţe, să
recupereze ceea ce nu a făcut la tinereţe.
Maica Benedicta e vie. Despre academicianul Zoe
Dumitrescu- Buşulenga se vorbeşte mai puţin. Nici de
această dată nu ne dezminţim, atunci când e vorba de
valorile noastre reprezentative. Pe unele le îngropăm
înainte de a muri, iar cele dispărute parcă sunt îngropate
tot mai adânc, cu fiecare zi.
*
Am identificat traseul acestui pelerinaj pe hartă:
Târgu-Mureş – Alba-Iulia – Valea Oltului – Techiorghiol –
Târnovo – Istanbul – Kalambaka – Meteora – Siderocastro –
Sofia – Târgu-Mureş. În nici zece zile!
*
Până la urmă, 11 septembrie e o zi neagră nu doar
pentru americani, după atacul terorist asupra Turnurilor
Gemene, în 2001.
Tot în 11 septembrie, (în 2004), a murit P.F.
Petros VII, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a Toată
Africa, în urma unui accident de elicopter, în drum spre
Muntele Athos.
Pe Preafericitul Petros l-am cunoscut la Hramul
Mănăstirii Recea, unde a oficiat împreună cu Preafericitul
Părinte Patriarh Teoctist şi cu Înalt Prea Sfinţia Sa Andrei,
slujba religioasă de Sfânta Mărie Mică.
Târgu-Mureş, 14 septembrie 2005
114

Nu sunt superstiţios, dar chiar nu am avut răgaz în
13 să scriu ceva despre acest pelerinaj. Care a şi suferit o
primă modificare.
Vom pleca de astăzi la Alba Iulia, vom dormi acolo
ca apoi, dimineaţa, „cu noaptea-n cap”, să ne aşternem
drumului. Această schimbare orară m-a dat puţin peste cap
şi a făcut să-mi crească emoţia.
Da, emoţia pe care o generează prefaţa oricărei
călătorii, dar mai ales a unei călătorii de acest fel şi pe un
traseu şi cu o companie care o face cu adevărat specială.
Încă nu-mi cunosc decât foarte puţini dintre companioni,
dar sper să mă adaptez, să mă integrez rapid, eu fiind, după
câte ştiu, singurul „laic” din grup.
Oricum, prezenţa Î.P.S. Andrei la timona acestui
pelerinaj rezolvă toate lucrurile.
*
Astăzi ortodoxia prăznuieşte „Înălţarea Sfintei
Cruci”. Sărbătoarea e legată de numele împăratului
Constantin cel Mare, de mama sa, împărăteasa Elena, de
Constantinopol, de Ierusalim.
Dacă împărăteasa Elena a poruncit la 14 septembrie
327 să fie înălţată Crucea Mântuitorului, iar pe locul unde
a fost descoperită aceasta, împăratul Constantin a construit
o Biserică a Învierii Domnului, iar la 14 septembrie 335,
Crucea Mântuitorului a fost înălţată din nou, deschizând
drumul unei mari sărbători a ortodoxiei.
*
Din păcate, din acest moment mă despart de laptop
şi voi trece la instrumentele tradiţionale de scris.
Alba Iulia, 15 septembrie 2005
115

Cu un ceas mai târziu decât am plănuit, am pornit
la drum, patru din „echipaj”: protopopul pr. Gheorghe
Şincan, de la Târgu-Mureş, protopopul pr. Teodor
Beldean, pr. Dumitru Gherman, de la Reghin.
O primă etapă lejeră: Târgu-Mureş – Alba Iulia.
Am ascultat pe traseu o selecţie din farsele lui Daniel
Buzdugan, de la Radio 21. Sunt uşor contrariat de, pe de o
parte, naivitatea unor români, iar pe de alta, ca s-o spun
direct, de prostia unora, nu puţini. Oameni care şi-au
pierdut busola existenţială, dacă au avut vreodată aşa ceva.
Dacă n-ar fi fost de plâns, ar fi fost de-a dreptul comice
situaţiile create de Daniel Buzdugan. Şi nu cred că e vorba
doar de cazuri particulare, ci de un fenomen în extindere,
de expansiunea prostiei, cu consecinţe pe termen lung.
Apoi, e cutremurător să descoperi cât de vulnerabil
a devenit românul, hăituit într-o tranziţie fără sfârşit, cât de
uşor poate fi manipulat acesta.
Am râs, totuşi, până la durere. Şi nu mă dureau
doar fălcile, ci şi sufletul. Un râs sugrumat de amărăciune.
*
Două întâmplări din viaţa preoţească a
companionilor ar putea fi nuclee de proză scurtă. Le reţin.
„O creştină doreşte să-şi asigure din timp serviciile
religioase de înmormântare, solicitând Protopopiatului să-i
planifice un alt preot, nu acelaşi care i-a înmormântat soţul,
fiindcă n-a fost mulţumită de acesta, pentru că i-a îngropat
soţul înainte de a ajunge ea şi familia sa la Cimitir”.
Cealaltă „poveste” se referă la un creştin care,
gândindu-se că nu mai are mult de trăit, şi-a pregătit un
„curriculum vitae”, pe care să-l citească preotul la slujba
de înmormântare. Cum moartea întârzia să vină, acesta i-a
cerut preotului textul să mai facă unele adăugiri, pentru că
116

el a mai făcut isprăvi care trebuiau neapărat spuse la slujba
înmormântării sale.
15 septembrie, pe traseu
La Capela Arhiepiscopiei din Alba Iulia, toţi
pelerinii (preoţii Ioan Galaţă, Vasile Brumar, Niculiţă
Pascu, Ioan Tocănel, Iuliu Bacali, Onişor, Roşca,
Sighişoara, diaconii Claudiu Grama, Sergiu Pantea, ultimii
doi şi şoferi, preoţii protopopi din Reghin şi Târgu-Mureş,
contabilul Arhiepiscopiei, Horia Georgescu) au spus o
rugăciune şi s-au închinat la icoane, împreună cu Î.P.S.
Andrei. Aşa cum îi stă bine celui care pleacă la drum lung.
Când am plecat, a început să plouă mocăneşte. O ploaie
care, de regulă, indispune, acum era tonifiantă, după atâtea
zile de toropeală.
Am trecut şi peste momentul delicat al grupării în
maşini. Î.P.S. Andrei m-a invitat în maşina sa, dar
protopopul Sighişoarei ar fi vrut să meargă el în acea
maşină, pentru că a avut cu ceva vreme în urmă o operaţie.
Am ales să merg cu microbuzul, deşi compania Î.P.S
Andrei ar fi creat o altă stare de spirit călătoriei.
Experienţa pelerinajului la Muntele Athos este argumentul
meu suprem. Am fi discutat mai mult şi despre părintele
Arsenie Papacioc, de la Schitul „Sf. Ana” din Techirghiol,
unde vom dormi la noapte. Îi este părinte duhovnic
Arhiepiscopului nostru şi sunt tentat să leg un dialog cu
acesta. Îmi dă curaj şi cartea Î.P.S. Andrei, Mărturisitori
pentru Hristos, pe care mi-a dăruit-o Î.P.S. înainte de
plecare, şi în care sunt evocate câteva momente ale
biografiei duhovnicului de la „Sf. Ana”. „Dacă tinereţea ar
şti, dacă bătrâneţea ar putea” – iată o maximă invocată
adesea de părintele Arsenie Papacioc şi de la care poate
începe un dialog.
117

*
Prin ploaie, Valea Oltului e ca un „Tunel al
timpului”.
*
Trecem printr-o localitate cu un nume ciudat:
„Câinenii mari”. „But, what’s in a name?”
*
După plecarea la cele veşnice a Mitropolitului
Antonie Plămădeală, unul dintre posibilii succesori este
Î.P.S. Andrei. Nimeni dintre cei din eparhie nu ar dori însă
să plece. Oricum, şi pentru Î.P.S. va fi o decizie nu uşor de
luat, o opţiune care poate echivala cu o renaştere, după 15
ani de păstorire în Eparhia Alba Iuliei.
*
După o traversare infernală printr-un Bucureşti
sufocant, aglomerat, inospitalier, vine recompensa: un popas
la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti. La o primă
vedere, Mănăstirea Cernica e un colţ de rai. Ne-a primit cu
entuziasm părintele arhimandrit Macarie, stareţul Mănăstirii,
o cunoştinţă mai veche de la Adunările Naţionale
Bisericeşti, de la Patriarhie, care ne făcuse, de altfel,
invitaţia de a vizita Mănăstirea Cernica. Am dat curs acestei
invitaţii fără să ştim, acum, într-un popas al pelerinajului
nostru, fără să fie temei de regret. Locul acesta, care
adăposteşte şi moaştele Sfântului Calinic, a fost inspirat ales
pentru cei care au optat pentru calea mărturisirii lui Hristos,
prin monahism. Atestată documentar la 1608, prin hrisov
domnesc cu pecetea lui Radu Vodă Ştefan, Mănăstirea e
ctitorie a vornicului Cernica Ştirbei, care nu doar că a
refăcut un vechi schit, dar a făcut şi danii acestuia –
pământuri, păduri, cu satele din preajmă. Nici astăzi nu stă
rău, din acest punct de vedere, Mănăstirea fiind cea mai
118

ogată din Episcopia Bucureştilor, cu peste 50 hectare de
terenuri, între care şi mari suprafeţe de luciu de apă.
Mănăstirea Cernica e prinsă în menghina lacurilor, care îi
sporesc pitorescul şi atracţia. Dar sunt şi o sursă alimentară
extraordinară, mai ales că prin tradiţia instituită de Sf.
Calinic, aici nu se mănâncă deloc carne, în afară de peşte,
pentru care este dezlegare, cu excepţia zilelor de post.
Prânzul pe care l-am servit aici, în Trapeza încărcată de
picturi, realizată în 1842, ne-a demonstrat că peştele se
poate transforma în cele mai neaşteptate delicatese culinare,
de la ciorba de perişoare de peşte, la sarmale cu carne de
peşte. Am fost serviţi şi cu ochiuri în apă. Am reţinut reţeta.
Spaţiul mănăstirii e ocrotit şi de păduri, cu nu
puţini arbori seculari, între care, un stejar imens îmi
aminteşte de arborii de sequoia, din pădurile californiene.
În cimitirul Mănăstirii îşi doarme somnul de veci şi
părintele profesor Dumitru Stăniloaie, al cărui mormânt nu
putea fi ocolit de pelerinii Eparhiei de Alba Iulia, care s-au
şi rugat pentru sufletul acestuia. Cimitirul de la Mănăstirea
Cernica e un prag binecuvântat al veşniciei. Parcă şi
perspectiva morţii e mai suportabilă când locul pe-trecerii
la cele veşnice are ca vamă Cimitirul de la Cernica. Se află
aici morminte ale unor mari personalităţi ale vieţii
bisericeşti, culturale, politice.
Biserica reprezentativă a Mănăstirii Cernica e
Biserica „Sf. Gheorghe”, ctitorită de Sf. Ierarh Calinic,
care a fost stareţ al Mănăstirii trei decenii (1820 – 1850).
Moaştele sale se află în această biserică şi la ele ne-am
închinat cu toţii. Mănăstirea mai are încă o biserică, „Sf.
Nicolae”, ctitorită de Vornicul Cernica Ştirbei, dar şi
câteva paraclise. Valorile de patrimoniu adăpostite aici
sunt inestimabile: hrisoave din secolul al XVI-lea,
Chivote, Evanghelii, Sfinte vase, cruci, icoane, veşminte,
119

cărţi, manuscrise vechi, parte dintre ele, aflate şi în fondul
Academiei Române, au fost cercetate şi de Nicolae Iorga.
Biblioteca Mănăstirii, organizată de Sf. Ierarh
Calinic, adăposteşte peste 26.000 de titluri, dintre care
peste o mie sunt exemplare de carte românească veche.
Cât despre cei care-şi leagă numele de Mănăstirea
Cernica, nu pot fi trecuţi cu vederea pictori precum Ion
Ţuculescu şi Theodor Pallady, care au şi realizat câteva
tablouri cu teme religioase aici, dar şi Tudor Arghezi, care
a locuit aici între 1898 şi 1910. Şi Patriarhul Teoctist a
trecut prin şcolile de la Cernica.
Se lucrează de zor şi la amenajări la Casa Stareţului
Sf. Mucenic Gheorghe şi la cea a Sf. Ierarh Calinic.
*
Părintele stareţ Macarie e volubil şi comunicativ,
bucuros de vizita noastră şi a Î.P.S. Andrei, pe care şi el l-ar
vrea Mitropolit al Ardealului.
*
Toate scandalurile legate de fostul stareţ Clement
Popescu nu pot umbri măreţia Cernicăi, oricât de mult rău
i-au putut produce la un moment dat. Mănăstirea Cernica a
rămas dreaptă, în picioare, neîngenunchiată de interese mai
mult sau mai puţin oculte.
Techirghiol, 16 septembrie 2005
Am ajuns la Techirghiol spre seară. Nici măcar nam
reuşit să zăresc marea, pe care nu am mai văzut-o de
mai bine de un pătrar de veac. Am fost la Atlantic, la
Pacific, la Marea Mediterană, la Marea Nordului, la Marea
Egee, dar am ocolit Marea Neagră. A fost decepţionantă în
1980, când am văzut-o ultima oară, sufocată de alge şi de
mizerie, de aglomeraţie. Mi-am spus că am să revin atunci
120

când voi avea garanţia că s-a schimbat în bine. Cred că
încă n-a sosit momentul, dar, oricum, va avea loc o
întâlnire, „rece”, de la distanţă.
*
La Schitul „Sf. Maria” de la Techirghiol am intrat
mai întâi în bisericuţa de lemn. Eram aici, într-un fel, ca
acasă, fiindcă bisericuţa a fost adusă de la Maioreşti, un sat
din judeţul Mureş, după ce, se spune, ar fi trecut şi pe la
Sinaia, pe domeniile regale, după o înţelegere despre care
nu are cine să-mi ofere date. E una dintre bisericile
„călătoare”, una dintre cele mai frumoase şi mai bine
conservate biserici de lemn mureşene. Poate că aducerea la
acest schit, prin anii cincizeci, a fost şi norocul ei. E
impunătoare, pictura interioară s-a păstrat destul de bine,
iar biserica e vie, aici slujindu-se mereu, credincioşii o
cercetează cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi datorită
duhovnicului Arsenie Papacioc.
„Aţi venit s-o luaţi?”, ne-a întrebat în glumă maica
stareţă Semfora.Gafton.
„Construită de către obştea sătească din satul
Maioreşti, judeţul Mureş, în sec. al XVII-lea, bisericuţa a
fost mutată în anul 1934 de către regele Carol al II-lea la
Castelul Pelişor de la Sinaia, construindu-le localnicilor, în
schimb, o biserică de zid. Având "o slăbiciune" pentru
bisericuţele de lemn, după cum însuşi a mărturisit,
patriarhul Justinian a reuşit să o salveze mutând-o de la
Sinaia unde, după instaurarea comunismului, rămăsese în
paragină şi restaurând-o la Techirghiol”, se spune în
istoricul “oficial” al bisericuţei, descoperit pe un site, pe
Internet, la câteva luni bune după popasul meu la Schitul
„Sf. Maria, deşi el figurează ca Mănăstire în unele
documente. Simt nevoia să completez cu alte informaţii,
din aceeaşi sursă, istoria acestei mănăstiri, pentru
121

credincioşii mureşeni, care încă o mai percep ca pe
biserica „lor”.
„Planul bisericii este un tip arhaic: dreptunghiular,
cu partea de vest poligonală cu trei laturi şi absida
altarului, decroşată, poligonală cu cinci laturi. După
transportarea ei la Techirghiol, restauratorii adaugă un
pridvor sculptat şi un turn de clopote cu foişor. În
documentele care s-au păstrat în legătură cu această
bisericuţă se aminteşte că exista o clopotniţă, situată însă
separat de corpul bisericii propriu-zise.
Pereţii bisericii sunt alcătuiţi din bârne de stejar de
grosime variabilă între 25-30 cm, suprapuse orizontal şi
îmbinate într-o tehnică specifică lăcaşurilor de lemn din
Transilvania numită: "coadă de rândunică" iar în unele
locuri prin cuie de lemn. Aceste bârne au un aspect
natural, nefiind finisate, păstrându-se astfel caracteristicile
trunchiului de stejar din care au fost tăiate. Întregul
ansamblu este împrejmuit de un brâu median cu aspect de
funie împletită, simbol al comuniunii sau o modalitate de
delimitare simbolică a spaţiului sacru. Foişorul clopotniţei
este ornat cu motive geometrice şi cruci pe fiecare din cele
patru laturi. Motive populare româneşti, geometrice şi
florale, se regăsesc şi la ancadramentul uşii, situată pe
latura de sud. Pridvorul adăugat ulterior, pe lângă
ornamente populare de felul celor amintite, prezintă un
profil de maică şi unul de călugăr despărţite de o cruce,
sculptate în colţul din partea de vest.
Întreg edificiul a fost înălţat pe un postament de
piatră de Techirghiol, punându-se astfel şi mai bine în
valoare frumuseţea şi armonia acestei bisericuţe de lemn.
Pictura s-a realizat în mai multe etape de diverşi zugravi
din zonă. Supravieţuind intervenţiilor succesive asupra
picturii întreprinse în diferite perioade, s-a păstrat până în
122

zilele noastre o inscripţie pe uşile împărăteşti: "Aceste
dveri au plătit Maer Eremia şi cu Bota Gligore pentru
iertarea păcatelor sale - 1750". Cercetătorii în domeniu
presupun că au fost pictate de Andrei de la Sunfalău, un
zugrav renumit în zona de unde provine biserica. Icoanele
împărăteşti sunt datate în jurul anului 1730. Pe scenele
pictate pe pereţi nu s-a păstrat nici o inscripţie originală,
unele din ele fiind refăcute în prima jumătate a sec. al
XIX-lea. Ca elemente distinctive pentru bisericile de lemn
din Transilvania şi aici se întâlneşte pictat tricolorul ca
semn de unitate naţională. Pe de altă parte, prigonitorii
Mântuitorului sunt înfăţişaţi în chipul husarilor, modalitate
de exprimare, în viziunea populară, a adversităţii faţă de
duşmanii poporului, sentimente care îşi puteau găsi libera
expresie în astfel de lăcaşe sfinte de rezistenţă ortodoxă în
faţa prozelitismului protestant şi catolic. O altă imagine
larg răspândită în pictura din secolul al XVIII-lea este cea
a Sfântului Cristofor cu cap de câine, care în aceasta
bisericuţă este asociată cu imaginea morţii în chip de
schelet cu coasă şi care, în Transilvania se întâlneşte chiar
şi pe zidurile caselor, ţăranii având credinţa că îndeosebi
acest sfânt îi protejează de duhurile rele”.
*
Revelaţia serii a fost însă întâlnirea cu părintele
Arsenie Papacioc. După slujba de vecernie, ne-a primit pe
toţi în chilia sa. Despre venerabilul călugăr Arsenie
Papacioc, Î.P.S. Andrei îmi spunea că, alături de părintele
Ilie Cleopa, reprezintă culmea duhovniciei româneşti.
Duhovnicie care i-a avut şi pe Arsenie Boca, N.
Steinhardt, Sofian Boghiu, Paisie Olaru, Benedict Ghius, îi
mai are pe stareţul de la Schitul Prodromul, de la Muntele
Sfânt, Petroniu Tănase, dar şi pe părintele Ioan Iovan, de la
Mănăstirea Recea.
123

L-am întâlnit în cerdacul chiliei sale din interiorul
mănăstirii, stând pe un scaun şi privind lumea care se foia în
jurul bisericii, la vecernie.
E greu să-i dai 92 de ani. Are privirea senină, ageră
dar blândă, iar barba albă îi atârnă până la brâu. La vârsta
sa e încă în vervă, încă în putere să-l mărturisească pe
Hristos.
Părintele stă într-o cameră mică, modestă, cu masa
încărcată de mici obiecte de cult, cărţi şi de scrisori de la
credincioşi care îi cer îndrumări duhovniceşti. (Între acestea,
şi Scrisori către fiii mei duhovniceşti, Editura Mănăstirii
Dervent, Constanţa, 2000, Duhovnici români în dialog cu
tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997).
Părintele călugăr Arsenie Papacioc a purtat
numeroase convorbiri duhovniceşti, a dialogat despre
Sfintele taine, despre taina iubirii, despre căsătorie, despre
călugărie, despre ortodoxie şi secte, despre smerenie etc.
Vocea lui e plină de căldură şi blândeţe.
„Părinte Arsenie, l-a întrebat Î.P.S. Andrei, ce
putem face pentru a putea ţine vie râvna preoţilor? În
general ei sunt buni şi-şi fac misiunea, dar nu e
suficientă râvnă pentru o mai multă slujire”.
„I-aţi prezentat frumos. Vă spun că să ştim să
murim numai pentru cei care pot să ne ţină vii, Dumnezeu
a creat două lucruri nemaipomenite. Nu se poate crea mai
mult decât a făcut o femeie distinsă care a născut un
Dumnezeu şi a creat preoţia. Care coboară de sus. Care
ţine întru totul locul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru că
prin venirea lui Hristos ne-a dat putinţa şi porunca să
iubim vrăjmaşii şi să ne putem ridica până la Dumnezeu
după har. Are puteri nemărginite. Dacă n-ar fi preoţia pe
pământ, ar însemna să fie Isus pe pământ, în fiecare din
124

noi. Mare răspundere trebuie să avem, cu siguranţă, când
se spune că un popor trăieşte prin rugăciune.
Ce să vă spun, nu e necesară o stare de nevoinţă cât
o stare de prezenţă continuă. Asta e mare greşeală, care se
face când se crede că Dumnezeu poate face orice. Dar un
lucru nu poate face: să-şi calce cuvântul. A spus aşa şi aşa
va fi. Şi aşa a apărut Iadul, care este cea mai mare durere a
lui Dumnezeu.
«Multe flori sunt dar puţine/ Rod în lume o să
poarte./ Toate bat la poarta vieţii,/ Dar se scutur multe
moarte», vorba lui Eminescu.
Ne pare bine că există prezenţă arhierească şi
preoţească mai ales în ţara noastră, dacă-mi este îngăduit
să fac comparaţie chiar cu grecii, chiar cu ruşii. Există în
neamul românesc mai multă apropiere de inimă, de
Scriptură, decât la alte neamuri. Şi se spune că după
Înviere, omul cunoaşte mai mult despre Dumnezeu decât
îngerii.
Preoţia, preacucernici părinţi, este şi salvarea
neamului omenesc, pentru că neamul omenesc este superior
anghelietăţii. Îngerii au o foarte mare putere, dar limitată. Au
o relaţie grozavă între ei, pentru că sunt foarte curaţi, unul
din motivele pentru care au putere. Dar omul e un stăpân. El
stăpâneşte Universul. Omul e singura verigă de legătură
posibilă între Dumnezeu şi creaţie. I s-a încredinţat omului
marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Vă daţi
seama ce mare răspundere! Vedeţi, nu se spune în Liturghie
acesta e trupul lui Hristos, ci sângele meu, trupul meu. Deci,
întru totul ţine loc lui Dumnezeu.
Sigur că va trebui multă trezvie, multă atenţie şi multă
supunere. Nesupunerea e egală cu păgânătatea. Nu se poate
fără ordine şi nici fără jertfă.
125

Părinţilor, există această tendinţă de comoditate în
om, dar nu se poate fără jertfă, căci cine fuge de cruce fuge
de Dumnezeu. Nu se poate cu nici un chip să străbaţi fără
să jertfeşti. Condiţia ca să rămâi este să jertfeşti.
Şi încă o dată zic, să putem muri pentru cei prin
care trăim”.
*
După ce preacucernicii părinţi au ieşit din chilie şi
după ce Î.P.S. Andrei a avut o întâlnire între patru ochi cu
duhovnicul său, am primit îngăduinţa, deşi ceasurile erau
târzii, să purtăm un dialog. N-a fost cum aş fi vrut, o
convorbire pe îndelete, ci una sub presiunea timpului.
Înainte de a începe înregistrarea, părintele Arsenie
Papacioc a mai spus câteva lucruri, între care am reţinut:
„Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, ci de
inimile noastre”.
Cât despre Î.P.S. Andrei, şi părintele Arsenie
Papacioc l-ar vrea Mitropolit al Ardealului.
*
- „Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar
putea” – iată o maximă pe care aţi invocat-o adesea. Ce
aţi fi vrut să ştie tinereţea dv. dar n-a ştiut? Ce aţi face
acum, la bătrâneţe, şi nu puteţi?
- (Râde!) Nu există bătrâneţe. Există numai
tinereţe, numai forţă, numai zbor. Ăştia sunt ani pe care i-a
făcut Dumnezeu, aşa, după socotelile lui. Dar, oricare ar fi
vârsta, nu este nici un motiv să nu ţii aripile întinse. O
tinereţe, dacă nu-i structurată şi cu ceva bătrâneţe, e în
primejdie. Şi dacă există o nuanţă de bătrâneţe la tinereţe,
va exista şi tinereţe la bătrâneţe.
- Tinereţea din anii interbelici nu e aceeaşi cu
cea de acum. Ce ar trebui să ştie, cum ar trebui să fie
126

tinereţea în secolul al XXI-lea care, iată, nu e religios
doar, cum prorocea Marlaux?
- Trebuie să ştie cine i-a făcut, de ce i-a făcut şi
care e finalizarea fiinţelor. Pentru că nu e necesar să mergi
să cunoşti suflete alese. Trebuie să mergi pe drumul care
duce spre a te cunoaşte pe tine însuţi. Asta e o obligaţie
sine qua non a noastră, a tuturor. Să ne întrebăm de ce
suntem făcuţi, care e scopul, ce-i cu moartea, care e o
realitate, cu iadul, care e o realitate!?
Tinerii trebuie să ştie că orice gând, la orişice
vârstă am fi, dacă e în relaţie cu veşnicia, sunt pe drumul
cel bun. Să fie simţiţi, nu să trăiască cu atâta nesimţire cu
privire la creaţie.
- „Are priză la lumea tânără şi doritoare de
Dumnezeu” – spune Î.P.S. Andrei despre dv., în cartea sa
Mărturisitori întru Hristos, I (2005). De ce credeţi că aveţi
priză la lumea tânără şi doritoare de Dumnezeu?
- Răspunsul ar putea să fie mult mai complicat, dar,
pe scurt, trebuie să ştii să vorbeşti pe limba tinerilor. Trebuie
să înţelegi pornirile şi voluptăţile tinereţii, ca să ştii să nu-i
opreşti din acestea. Dar să-i faci să înveţe să fie legalizaţi în
împlinirea unei plăceri, în căsătorie.
În sfârşit, e vorba de o stare de trezvie, pentru că,
vă spun, am văzut şi eu, ce poţi face la tinereţe nu poţi face
şi la bătrâneţe.
Am 14 ani de închisoare şi mă puteam pustii în
asta. Dar sigur că m-a ajutat vârsta, acum nu mai ştiu dacă
aş putea să rezist la ce-am trăit. Să iau pădurea în piept,
fiarele pădurii în piept. Nu că m-aş fi bătut cu ele, că mi-a
pus un urs laba pe umăr şi m-a dezechilibrat şi mi-am dat
seama ce putere are fiara…
Tinerii trebuie să fie în stare sinceră de trezvie. Să
nu-şi piardă tinereţea, că e în primejdie bătrâneţea.
127

- După atâţia ani de puşcărie, care temniţă
credeţi că e mai grea, cea a trupului sau cea a
sufletului?
- Cea a sufletului, fără discuţie. Temniţa trupului e
trecătoare, dar sufletul are contingenţă veşnică.
- Tinereţea dv. a fost marcată şi de elanuri
mistice, legate de mişcare duhovnicească „Rugul
aprins”. Ce-i datoraţi „rugului”, ce vă datorează?
- „Rugul aprins” n-a fost nici o mişcare. Eu am fost
la Antim, când s-a cerut aprobarea Patriarhului Nicodim,
pe atunci, dar nu a fost aprobat şi atât a fost rugul…
aprins.
Dar noi ne întâlneam în toată sâmbăta şi vorbeam
de ruguri duhovniceşti şi am fost condamnat pentru că am
făcut propagandă împotriva regimului. Au făcut din
„Rugul aprins” un pretext ca să ne aresteze şi să ne
condamne. Şi pe mine m-au condamnat la 40 de ani.
Patruzeci de ani. M-a distrat, dar m-a costat.
- Spuneaţi că „ieşirea din armonie creează
stridenţe”. Ce înseamnă pentru dv. armonia?
- Starea de armonie înseamnă cu orice chip starea de
plinătate, de prezenţă cu realitatea divină, cu realitatea
veşnică. Asta-i armonia. Că, dacă aş fi întrebat să spun întrun
singur cuvânt ce e cultura, aş răspunde că armonia e
cultură. Dacă aş fi întrebat să spun într-un singur cuvânt ce e
Biblia, aşa de grozavă în lupta cu mii de ani, aş spune că
armonia e Biblia. Dacă n-ar fi Biblia, ar fi zăpăceală, n-ar fi
limpezime.
- V-a plăcut desenul, sculptura, creaţia artistică,
cu alte cuvinte. Câtă credinţă e în artă, câtă artă
presupune credinţa?
- Arta vorbeşte, trebuie să-i dai o nuanţă de
semnificaţie. Bunăoară, eu am desenat nişte lucruri. Şi aş
128

vrea să vă arăt o cruce. Uite, şi câteva desene de-ale mele.
L-am desenat şi pe Apostolul Pavel, gândind la cei de sus
dar şi la cei de pe pământ. Crucea mea de călugăr e
sculptată de mine.
(Îmi arată şi o fotografie din tinereţe, care lasă mai
degrabă să se înţeleagă că timpul n-a prea lăsat urme, deşi
biografia duhovnicului de la Schitul „Sf. Maria” din
Techirghiol a fost una cât se poate de agitată ani buni, nu
numai în cei petrecuţi în puşcărie.)
Am socotit că tinereţea stă între dramă şi tragedie.
În tragedie eroii mor, în dramă eroii trăiesc. Noi nu avem
tragedii, avem drame. În Romeo şi Julieta, a lui
Shakespeare, e foarte frumos prezentată realitatea acelor
vremi, dar eroii au murit.
Bernardin de Saint Pierre, un alt mare autor, a scris,
tot aşa, despre o iubire, poate-l depăşeşte pe Shakespeare,
Paul şi Virginia, dar eroii au murit. Noi n-avem, aşadar,
tragedii, avem drame. Şi aici e prinsă drama.
- O viaţă înseamnă şi împliniri şi neîmpliniri.
Regretaţi acum că n-aţi reuşit să împliniţi un gând
major?
- N-aş putea să spun că am un regret mare, pentru
că atunci când am „înnebunit”, am plecat la mănăstire.
Pentru că la mănăstire pleci cu o înaltă misiune. Te duci cu
„nebunie” pentru Hristos, căci e ceva ilogic să mai ai
voinţă liberă. Asta a fost cea mai mare dorinţă a mea, să-l
mărturisesc pe Hristos. Şi cel mai mare regret e că nu am
reuşit întru totul să mă desăvârşesc în misiunea mea.
Altfel, n-a fost să zic ceva şi să nu fac.
*
Înainte de plecare, părintele Arsenie Papacioc mi-a
prins mâna binecuvântător. Era ca atingerea unui înger.
129

Am simţit o undă de energie îmbărbătătoare, protectoare.
Degetele sale aveau catifelarea unei mâini de copil.
Dacă nu era atât de târziu, am fi stat mult de vorbă.
Am reuşit să-i câştig încrederea, să-i stârnesc amintirile.
De-acolo încolo nu mai aveam nici o oprelişte.
Velico Târnovo, 16 septembrie 2005
Înainte de a ieşi din ţară, câteva clipe am descoperit
reflexele răsăritului în apele Lacului Techirghiol, în
unduirile potolite ale mijlocului de septembrie.
*
Sunt mănăstiri care, oricât de modeste ar fi, capătă
strălucire prin duhovnicii lor. Aşa e şi la Schitul „Sf.
Maria”, aşa trebuie să fi fost şi la Mănăstirea de la Rohia,
când acolo vieţuia părintele Nicolae Steinhardt. Iar
Mănăstirea Recea e mai strălucitoare prin părintele
arhimandrit Ioan Iovan. Ce se va alege de Mănăstirea Recea
fără părintele Ioan Iovan şi de Schitul „Sf. Maria” fără
părintele Arsenie Papacioc?
*
Întâlnire ratată cu marea şi de această dată, ca o
întâlnire cu o iubită care ştii că trădează în dragoste.
Am zărit marea doar din depărtare. Era ca o burtă
argintată a unui animal preistoric. Neutră şi străină. Nu, cu
siguranţă, încă n-a sosit momentul reîntâlnirii mele cu Marea
Neagră. Să mai aştepte! Să mai aştept!
*
La vamă (Vama Veche), am prins chiar schimbul
de tură. Aceeaşi morocăneală, indolenţă, indiferenţă, în
buna/reaua tradiţie a vămilor româneşti. Deşi suntem
primii şi singurii din vamă, aşteptăm mai bine de o
130

jumătate de oră, până ce noii vameşi se mai dezmorţesc
din plictiseală. De la noi nu pică nici o şpagă. De ce s-ar
grăbi? E timpul ca învăţul lor să aibă şi dezvăţ.
Un minim gest din partea acestor samsari ai vămilor
îţi pare o mare favoare. Până la urmă, chiar nu suntem o
„afacere” pentru ei. Trei maşini încărcate cu preoţi şi doi
laici. Nu cutează, totuşi, să-şi arate „muşchii” şi ne lasă să
trecem la bulgari fără să ne facă nici un fel de control.
*
Pe la această vamă, am ieşit prima oară în viaţa
mea din ţară, în 1980, pe la sfârşitul lui iulie, în anii
studenţiei, dintr-o tabără de la Costineşti. Nu-mi amintesc
prea multe din acea primă întâlnire a mea cu străinătatea.
Poate doar emoţia de atunci. Doar bucuria. Frenezia.
Nerăbdarea. Şi-apoi o plimbare prin Varna, câteva
fotografii. O tinereţe pierdută/câştigată. Un timp fără griji.
O vârstă fără de timp.
*
În Bulgaria, biserica a fost cât se poate de oropsită.
Încă mai sunt destule sate care nu au lăcaşuri de cult. Cel
puţin, cale de câteva zeci bune de kilometri, în localităţile
pe lângă care am trecut n-am zărit nici o turlă de biserică.
În cimitire, de-abia din anii din urmă au început să apară şi
cruci. Din informaţiile pe care le am, înmormântările se
făceau fără preoţi. Ajungea discursul secretarului de partid.
Cum să trăieşti fără Dumnezeu? Nici să nu-l iubeşti, nici
să-ţi fie teamă de El? Liber cugetător… Ce sintagmă
nefericită! Ce libertate e aceasta, ce cugetare!? Câtă
nefericire este în spatele ei!?
*
Bulgaria era între anotimpuri – nu mai era vară, dar
încă nu era nici toamnă. Verdele încă domina arămiul.
131

*
Ce expresie: „Şi-a dat arama pe faţă!” Sună ca o
acuză. Nu-i loc de spovedanie. Ci de flagrantul vicleniei!
Dar ne-am putea gândi şi că omul a intrat într-un
alt anotimp al vieţii, s-a… arămit, a intrat în toamnă.
*
Un indicator spre Balcic arată 4 km. De fapt, am
putea spune că încă suntem acasă, în ţară, acest teritoriu ar
fi trebuit să fie românesc. E atâta istorie românească aici.
O clipă am avut chiar senzaţia că vom intra în Balcic. N-a
fost însă decât o tangentă la Balcic, la inima reginei Maria,
îngropată aici. Am oprit, totuşi, o clipă şi am privit spre
Balcic, atât cât se putea vedea. Am rămas tot cu Balcicul
cel din pictura unor iluştri pictori români interbelici.
Velico Târnovo, Mănăstirea „Sf. Nicolae”
E îndată miezul nopţii şi de-abia acum am din nou
răgaz să dau timpul zilei înapoi, din nou, într-o zi de la
care nu aşteptam nimic, care nu trebuia să însemne decât
cât mai mulţi kilometri parcurşi. Mai ales după ce am ratat
şi Balcicul şi Varna. A rămas doar Velico Târnovo, un oraş
care nu-mi spunea mai nimic, dar care, într-un fel, a
reabilitat imaginea mea despre Bulgaria, despre istoria ei,
despre ortodoxia de aici. Dar trebuie admis că, după cinci
secole de dominaţie turcă, la care se adaugă ateismul
impus de comunism, e de mirare că mai există, totuşi,
rădăcini ale credinţei. Dacă luăm în calcul faptul că
actualul stat bulgar nu dă nici un ban bisericii şi slujitorilor
ei, avem o imagine mai clară asupra neputinţelor în care se
zbate ortodoxia din Bulgaria. Religia nu se predă în şcoală
la nici un nivel, în ţară sunt doar cinci facultăţi de teologie
nu cu foarte mulţi studenţi. Dintre aceştia, în primul rând,
132

trebuie să se recruteze jertfelnicii întru renaşterea
ortodoxiei bulgare.
Am vizitat Mitropolia din Velico Târnovo şi am
văzut mai clară sărăcia ortodoxiei bulgare, neputinţa ei de
a-şi depăşi, într-un termen previzibil, condiţia.
Mitropolitul de la Velico Târnovo ne-a cucerit însă.
Ne-a cucerit prin optimismul său, prin ceea ce ne-a arătat
din mărturiile monahismului bulgar, cuiburi de rezistenţă
şi de păstrare a ortodoxiei: mănăstirile „Maica Domnului”,
„Sf. Nicolae”, unde am şi rămas peste noapte, „Sf. Petru şi
Pavel”, „Sf. Cruce”, „Schimbarea la faţă”. În toate aceste
mănăstiri sunt puţini călugări şi maici; unele au fost
prădate în ultimii ani de câteva ori, dar ele aduc mărturii
extraordinare ale statorniciei în credinţă, ale supravieţuirii
credinţei dincolo de toate îngenuncherile ei. Ruşii au pus
la zid ortodoxia bulgară deşi ei ar fi fost cei mai
îndreptăţiţi să o apere. Mulţi dintre călugării de la
mănăstirile pe care le-am văzut sunt lumânări care se sting,
iar cei mai tineri, ca la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”,
încă nu par pătrunşi de miracolul monahismului. Dar cum
să refaci în câţiva ani ceea ce au distrus câteva secole?
*
Vizitat de muze. Am scris un text care mi-ar plăcea
să facă parte dintr-un ciclu care să se cheme: „Poeme
îngereşti”. Îngerul din cuvânt: În orice clipă eşti,/ în orice
parte/ ţi-e sângele o urmă/ ce cândva se desparte/ în lacrimă/
şi în privire/ şi în mireasă/ şi în mire,/ până când trupul tău/
devine cruce,/ până ce iarba-şi răstigneşte/ noaptea/ cengroapă
iar/ secunda dintre septembrie/ şi toamnă/ şi dintre
sâmbătă/ şi-altar,/ dintre tăceri/ şi minutar.// În orice clipă
eşti,/ până-n cuvânt te îngereşti. (Târnovo, Mănăstirea Sf.
Nicolae, 16 septembrie 2005).
133

*
„E ceva iremediabil liric la începuturile oricărei
reflexii filosofice”. (C. Noica)
17 septembrie, pe traseu
Am ieşit din Velico Târnovo, încă marcaţi de
spectacolul oferit aseară de gazde. Un spectacol de sunet şi
lumină, prin care era evocată istoria zbuciumată a cetăţii
din Velico Târnovo. Au fost stinse luminile stradale din
acea parte de oraş, iar cetatea a fost învăluită în valuri
misterioase de lumini, sugerând şi teroare, groază, dar şi
bucuria victoriei. E o formulă de a-ţi promova istoria cum
n-am mai întâlnit niciodată în viaţa mea. Am rămas muţi în
faţa acelui grandios spectacol. Grandios din toate punctele
de vedere, ajutat şi de „relieful” cetăţii, nu ştiu dacă
păstrată aşa peste timp sau restaurată. Oricum, se pot
învăţa multe din mândria şi orgoliul bulgăresc.
După acest spectacol, în miez de noapte,
Mitropolitul Grigorie ne-a dus în parcul din centrul
oraşului, acolo unde este un mic monument închinat
soldaţilor români şi ruşi care şi-au dat jertfa lor de sânge
pe altarul independenţei bulgarilor. Tot acolo e şi o groapă
comună cu soldaţi români şi ruşi.
Mândria Mitropolitului Grigorie este însă biserica a
cărei temelie a fost deja ridicată şi care va fi închinată
memoriei jertfei ostaşilor români şi ruşi care i-au scăpat pe
bulgari de jugul otoman. Turcii au fost pentru bulgari cam
ceea ce a fost Imperiul Austro-Ungar pentru noi, din multe
puncte de vedere.
Poate că a venit timpul ca istoria comună românobulgară
să-şi reconsidere unele repere. Nu cred că
influenţa slavă ar trebui amendată foarte drastic şi taxată în
continuare pentru înăbuşirea unor elanuri naţionale. Până
134

la urmă, alfabetul chirilic e parte a istoriei noastre şi…
cureaua de transmisie a memoriei noastre. Sau veriga de
legătură până la inserţia în natura firească a devenirii
noastre întru fiinţă. Cu o încrâncenare mai puţin turată ar
putea fi reevaluată o influenţă pe care ar fi necinstit să n-o
recunoaştem.
Mitropolitul Grigorie e pe urmele unor mărturii ale
relaţiilor noastre, legate şi de evoluţia tiparului, dar şi de
relaţiile dintre Velico Târnovo şi Scheii Braşovolui, în secolul
al XIX-lea şi chiar ceva mai înainte.
*
Refuzul meu de-a vedea Turcia se baza şi pe
balcanismul adus la maxime nebănuite de turiştii comercianţi
de ocazie îndată după decembrie 1989, când românii au dat
năvală în bazarurile turceşti, ducând şi aducând de toate, prea
puţin interesaţi de frumuseţile Turciei. Vămile deveniseră un
infern, autocarele magazine/depozite ambulante.
*
Dar Turcia încă e departe de noi. Soarele blând şi
îngăduitor cu noi până acum ne face să ne simţim treptat ca şi
cum am intra într-un cuptor.
*
La Vama bulgărească, maşinile stau aliniate pe trei
rânduri. Se mişcă încet, iar şoferii, ca în vremurile noastre
de criză de benzină, nici nu mai pornesc motoarele. Preferă
să împingă maşinile metru cu metru. Oricum, se stă cu
zecile de minute. E o umilinţă să stai la vamă în astfel de
condiţii. Cum lumea se plictiseşte, e o viermuială continuă
printre maşini. Suntem încă într-o Bulgarie comunistă.
Mentalitatea de la vămi nu s-a schimbat cu nimic. Toţi cei
care trec sunt potenţiali infractori, toţi parcă ar avea ceva
de ascuns. Încă nu suntem cetăţeni ai secolului XXI.
135

Balcanii sunt încă departe de Europa. Cum se va
putea integra o astfel de Bulgarie în Uniunea europeană?
Suntem încă, şi noi şi bulgarii, captivi în Balcani. Şi la
propriu şi la figurat.
*
În stânga şi dreapta noastră sunt doar maşini cu
numere de Bulgaria, Turcia, România şi câte una rătăcită din
Germania. Dar în acestea se pare că sunt tot turci. Turcii
sunt, ca număr, o mică ţărişoară în inima Germaniei. Vreo
trei milioane de turci. Integraţi de mult în U.E.
*
Ce e mai bine oare pentru un ziarist rătăcitor prin
lume? Să fie grefier, martor, inculpat, acuzator…?
*
Până la urmă, după două ore de tracasări, reuşim să
ieşim din Bulgaria, fără ca vameşii să ne bage în seamă,
nici pe noi, nici maşinile. E un sadism specific vămilor
roşii. S-au uitat plictisiţi la datele din paşapoarte, le-au
introdus în calculator. Nici măcar nu au verificat dacă
suntem noi cei din paşapoarte. Să fi fost reverendele
preoţeşti suficient de convingătoare? Ne-au fiert degeaba
în maşini, fără aer condiţionat.
Cât despre aerul condiţionat, părintele Onişor ne
spune o anecdotă, pusă în seama lingvistului şi filologului
Henry Wald, care, la o reuniune, înainte de decembrie
1989, într-o sală în care lumea se sufoca din cauza
căldurii, întrebat fiind dacă nu au aer condiţionat, acesta a
răspuns: „La noi toate sunt condiţionate, în afară de aer”.
*
Am intrat în Turcia. După patruzeci de minute de
formalităţi. Ne-am învăţat însă cu aşteptarea.
136

Încă înainte de a ieşi din vamă, zărim minaretele
unei geamii, dominând tot orizontul. Cum ne vor
privi/primi musulmanii, în general alergici la creştini? De
regulă, Î.P.S. Andrei nu a renunţat la straiele preoţeşti, la
vizitele sale anterioare la Istanbul. De altfel, nu l-am văzut
niciodată „civil”. E însă riscant să te expui în straie
preoţeşti, pentru că fundamentalişti fanatici pot apărea
oricând, de oriunde.
*
Cum ar trebui să fie un român care merge în
Turcia, având în calcul istoria relaţiilor româno-turce?
Revoltat, complexat, supărat pe istorie, resemnat?
N-am nimic din aceste stări. Privesc senin înainte,
fără nici un fel de încrâncenare, resentiment, ură, fără
prejudecăţi. În căutarea adevărului, binelui şi frumosului.
*
Intrăm în Turcia pe o autostradă. Relieful blând ne
face să ne simţim ca pe o mare liniştită, cu valuri domoale,
ca după furtună. Furtună pentru noi au fost cele două vămi.
O furtună cu soare.
*
Turnurile moscheelor domină orizonturile, semeţe,
sfidătoare, exclusiviste.
*
Cu aparenţă neutră, peisajul îşi dezvăluie mesajul
său balcanic. Cu tot cu drumuri, cu tot cu case.
Dar până la Istanbul e cale lungă. Iar Bizanţul e
mult în urma noastră…
Privind întinderile acestui început de Turcie, te
întrebi, firesc, de unde au venit tentaţiile imperiale, de
dominaţie, ale acestei naţii? De unde dorinţa de a stăpâni?
137

De unde puterea? „Ce-i mâna pe ei în luptă?” Gloria,
tentaţia bogăţiilor? Ce-i motiva pe ieniceri şi pe spahii să
purceadă într-o campanie de cucerire sute de kilometri?
*
Golite de vegetaţie, terenurile agricole par imense
pustietăţi. În această pustietate căutăm un loc pentru un
picnic. Dar unde? Nici la umbră nu e uşor de suportat
căldura după-amiezii.
Până la urmă, am decis să ne oprim într-o parcare.
O alegere neinspirată, pentru că atâta mizerie nu am văzut
într-o parcare în viaţa mea. Vom face abstracţie de ceea ce
e în preajma noastră. E o parcare în care cam poposesc toţi
românii şi bulgarii care vin în Turcia. Iar de făcut curăţenie
se pare că nu se găseşte nimeni dispus să facă. Nici măcar
cei care au în preajmă un restaurant.
*
La un moment dat, într-o toaletă din Palatul
Culturii din Târgu-Mureş, a apărut un afiş cu următorul
text: „Lăsaţi WC-ul aşa cum aţi vrea să-l găsiţi!”
Şi pentru Turcia şi pentru România, Bulgaria, ar fi
necesare pancarte cu textul: „Lăsaţi parcările aşa cum aţi
vrea să le găsiţi”!”
Parcarea aceasta e ca o hazna. Hazna nu e un
cuvânt turcesc?
*
Partea de Turcie până la Istanbul e pleşuvă, lipsită
de păduri. Pământul străluceşte şi el în bătaia razelor
soarelui. E o uscăciune ca după un pârjol. Ici-acolo, câte
un pâlc de salcâmi, plopi sau conifere. Dar şi verdele lor e
palid, obosit.
*
138

Pe locul unei colonii greceşti, cunoscută sub numele
de Bizanţ, Constantin cel Mare, împăratul romanilor, a
fondat Constantinopolul, devenit apoi Istanbul, în 28 martie
1930, una dintre marile metropole actuale din Europa, cu o
populaţie de peste 11 milioane de suflete. Deşi nu e capitala
Turciei, e mai mare decât Ankara, cum New Yorkul, de
pildă, e mai mare decât Washingtonul. Istanbulul şi-a făcut
„norma” însă, fiind aproape un mileniu capitala Imperiului
Bizantin, iar după cucerirea sa, în 1453, de către turci, a
devenit capitală a Imperiului Otoman. Istanbul e oraşul de
pe două continente, e puntea dintre Europa şi Asia, ca şi
„puntea” dintre Marea Neagră şi Marea Marmara.
Începuturile Istanbulului de azi sunt pe malul european al
strâmtorii Bosfor, extinderea de astăzi fiind una de mare
cuprindere euro-asiatică, cu o putere economică şi o cultură
impunătoare.
*
Unul dintre reperele spirituale ale Istanbulului este
Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune), cândva catedrală a
Cetăţii Constantinopol. Constantin cel Mare a construit
prima biserică în acea zonă, iar după ce aceasta a fost arsă,
la 537, sub Împăratul Iustinian, au fost încheiate lucrările
bisericii care a jucat un rol decisiv în configurarea
ortodoxismului timpuriu ca şi pentru Imperiul Bizantin.
Slujbele care se ţineau în această catedrală erau fastuoase,
cu ceremonii impresionante, care, se spune, au dus şi la
trecerea ruşilor la ortodoxism. Istoria ortodoxă a catedralei
s-a oprit însă la 29 august 1453, când s-a oficiat ultima
ceremonie creştină.
După cucerirea Constantinopolului de către turci,
sultanul Mohamed a transformat catedrala în moschee.
Acesta, se spune, şi-ar fi lăsat amprenta palmei sale plină
de sânge pe unul dintre pereţii albi ai catedralei.
139

Şi din punct de vedere arhitectural, Hagia Sophia
îşi are importanţa de primă construcţie în stil bizantin,
remarcându-se şi prin semeţia înălţimii sale. Iar
decoraţiunile interioare, cu mozaice şi coloane de
marmură, îi sporesc valoarea artistică.
*
Ortodoxia română a păşit cu dreptul în noul
mileniu la Istanbul. Începuturile sunt din 1999, când s-au
făcut demersuri oficiale ale autorităţilor române pentru a fi
acceptat un preot ortodox român care să acorde asistenţă
credincioşilor de acest rit.
Şi aşa a ajuns părintele Silviu State, în ianuarie
2000, după o vizită la Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I,
care a oferit părintelui paroh Sfântul Antimis şi Crucea
Patriarhală cu binecuvântare, preot la Biserica ,,Sfânta
Treime” din Istanbul, preluată cu chirie, pentru un an, de la
Arhiepiscopia Armeano-Catolică de aici. La 4 martie, s-a
constituit Parohia Ortodoxă Română „Sfânta Treime” din
Istanbul. Împrăştiaţi prin lumea largă a Istanbulului,
duminicile şi în Sărbătorile creştine, românii şi-au făcut
timp şi pentru biserică, ceea ce i-a dat curaj părintelui
Silviu State, care în 2002 a mai făcut un pas pentru
credincioşii ortodocşi români din Istanbul, obţinând de la
autorităţile turce un teren pentru amenajarea unui cimitir
românesc. Pentru ca morţii să fie egali cu cei vii!
O compensaţie târzie pentru acest moment al
istoriei a mai primit Biserica Ortodoxă Românească din
Istanbul, prin punerea la dispoziţie de către Patriarhia
Ecumenică a Constantinopolului a Bisericii Sfânta
Muceniţă Parascheva, ctitorită de altfel de domnitori
români, de Sfântul Voievod Martir Constantin
Brâncoveanu, în 1692, (care s-a jertfit pentru credinţa
ortodoxă), pentru a se oficia în în limba română în
140

următorii cinci ani slujbe pentru ortodocşii români din
Istanbul. Un gest târziu, dar benefic pentru ortodoxia
românească, pentru contribuţia românilor la creşterea
patrimoniului Constantinopolului de mai ieri. Dar şi pentru
românii care, mai ales după 1989, au ales Istanbulul ca loc
în care să dea sens existenţei şi aspiraţiilor lor. Printre cei
care au contribuit la amenajările de renaştere în ortodoxia
românească a bisericii Sfânta Muceniţă Parascheva, se
numără şi Mircea Lucescu, binecunoscutul om al
fotbalului românesc.
Credinţa, pentru mulţi români din diaspora, ca şi
limba, rămân cele mai importante rădăcini ale apartenenţei
lor etnice. Iar identitatea, atât cât mai poate fi păstrată, tot
prin ortodoxie poate cel mai sigur să dăinuiască. Prima
slujbă a fost oficiată la 23 mai 2004, în prezenţa Sanctităţii
Sale Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului şi
Patriarh Ecumenic, a Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Ortodox al României.
Preotului Silviu State, cel care a preluat în folosinţă
gratuită, de la comunitatea grecească din Istanbul, biserica
Sfânta Muceniţă Parascheva, îi revine o misiune de mare
responsabilitate.
Istanbul, 18 septembrie 2005
Babilon, numele tău e Istanbul!
*
Dăm destul de uşor de liman. Ne-a ajutat părintele
Silviu State, care ne-a dus la hotelul în care vom sta trei
nopţi. Nu şi zile! E un hotel pentru noi, câtă vreme are
numele EMIN. Eminul nostru e şi aici îngerul nostru…
găzduitor.
*
141

Aseară, am ieşit, bâjbâind pe străzi surprinzător de
puţin luminate, până pe faleză. Din acest punct al
Istanbulului, spectacolul de noapte al mării e cuminte. Cu
puţine vapoare scăldate în lumini, iar cele care sunt par
mai degrabă mahmurite, cu câteva lumini de veghe. E
sâmbătă noaptea şi ele ar fi trebuit să aibă viaţă intensă.
În tumultul liniştit al valurilor care se sparg la mal,
pelerinii găsesc că nu e altul mai potrivit subiect de tăifăsuit
decât istoria. Câtă istorie atâta credinţă, câtă credinţă atâta
istorie. Ortodoxia faţă în faţă cu islamismul. Când am
pierdut, ce am pierdut şi ce se mai poate face? În Istanbul se
spune că sunt acum peste douăzeci de mii de ortodocşi. Un
orăşel în Babelul celor aproape 11 milioane de locuitori ai
Istanbulului. Dacă ar fi împreună s-ar putea vedea, dar aşa
cum sunt răzleţiţi prin tot Istanbulul, greu pot să se facă
vizibili. Îi adună cât poate părintele Silviu State, la biserica
sa. Dar şi la Istanbul, românii, ca peste tot în lume, sunt
învrăjbiţi. Se învrăjbesc ei între ei, au şi alţii grijă să-i
tulbure.
Ortodocşi sunt nu cei din statistici, ci cei care cred
cu adevărat în ortodoxie şi care şi trăiesc în temeiurile
ortodoxiei.
*
Înaintea slujbei de la Biserica ortodoxă, facem un
tur în grabă la câteva lăcaşuri ortodoxe: „Izvorul
tămăduirii”, Vlaherna, la biserica Patriarhiei Ecumenice.
După amiază, vom vedea Agia Sofia şi Moscheea albastră.
Dar şi Topkapi Sarayi.
*
Azi, biserica pe care grecii „au împrumutat-o”
românilor ortodocşi a cunoscut o animaţie deosebită.
Rareori se întâmplă să ai 14 preoţi care să oficieze
Liturghia.
142

Î.P.S. Andrei a vorbit în predica sa despre simbolul
crucii în credinţa ortodoxă. Eram în prima duminică de la
Înălţarea Sfintei Cruci.
La biserica Patriarhiei ecumenice, într-un loc în
apropierea altarului, se află o bucată dintr-un cui care a
fost bătut în palmele Mântuitorului răstignit pe cruce.
Î.P.S. Andrei i-a înmânat părintelui Silviu State
„Crucea episcopală”, pentru râvna sa în ortodoxie, la
Istanbul.
*
A fost o zi browniană. Am vizitat şi lăcaşe
ortodoxe şi o moschee, nu oricare, Moscheea albastră,
Palatul Sultanilor. Am brăzdat în lung şi-n lat Istanbulul.
Rămâne cum am stabilit: suntem în plin Babilon!
*
Agia Sofia este aşa cum se spune, impunătoare,
copleşitoare. Iar mozaicul bizantin, scos la iveală în câteva
locuri, de sub tencuiala celor care au transformat-o în
moschee, e şi mai bine pus în evidenţă prin comparaţie cu
tencuiala ternă, care a vrut să schimbe istoria.
Catedrala e imensă. Cei care au gândit arhitectura
ei trebuie să fi fost atinşi de geniu, adică de harul lui
Dumnezeu.
*
Cu timp cu tot: Când trupul meu/ rămâne un
cuvânt,/ când respirarea-i/ doar veşmânt,/ străin de tine/ şi
de-oglinda/ de pământ,/ în care chipul meu/ e iarba/ ce
numai noaptea-şi/ pleacă firele/ precum cenuşa unui vânt,//
ca o duminică/ mă-ntorc/ în săptămâna fără patimi,/ cu
timp cu tot.// Doar un cuvânt. (Istanbul, 18 septembrie
2005)
143

*
O constatare la îndemâna oricui: la 11 milioane de
locuitori, Istanbulul are foarte puţine moschei. Care sunt
atuurile islamismului: numărul islamiştilor sau fanatismul
unora?
19 septembrie 2005, pe feribot
Trecem cu feribotul, nu doar pentru a ajunge mai
simplu în partea asiatică a Istanbulului, ci şi pentru a
„coborî” până la Izli, odată Niceea, de care se leagă o bună
parte din istoria creştinismului.
Până acolo, însă, privind la apele ce se despică
înspumate în urma noastră, îl ascultăm pe părintele Silviu
State, ghidul nostru bun de două zile.
De la el aflăm cum au reuşit nişte ţigani români să
aducă porci la Istanbul, ca să-şi facă sarmale de Crăciun.
Pentru că nu se puteau duce în Bulgaria şi nici în
România, fiindcă riscau să nu se mai poată întoarce în
Turcia, unde locuiau fără forme legale, s-au înţeles cu nişte
ţigani din Bulgaria, care au adus în apropiere de graniţă un
porc, pe care ei l-au momit apoi tot aruncându-i ştiuleţi de
porumb, până când acesta a trecut fâşia de frontieră. Şi aşa
au avut carne de porc, în Turcia nefiind permis să se
sacrifice porci.
Alţi ţigani români, care stăteau de mulţi ani în
Turcia şi lucrau la salubritate cu ţigani din vestul Turciei,
când au fost prinşi de poliţie, pentru că ştiau turceşte de
la fraţii lor de suferinţă, au spus că sunt şi ei turci, dar nau
acte, cum n-aveau nici ţiganii turci veniţi din Turcia
orientală. Şi-aşa s-au ales nu numai cu acte, dar au
devenit „cetăţeni” şi ei. Turci!
La un moment dat, părintelui Silviu State i-a fost
spartă maşina şi i-au fost furate actele. La puţină vreme, un
144

ţigănuş l-a căutat şi i-a adus actele înapoi. Fuseseră furate
de o trupă în care se afla şi un ţigănuş pe care el îl
botezase. „N-ai voie să-l furi pe naşu’”, i s-a spus hoţului
şi, în consecinţă, actele au fost… returnate „adrisantului”.
Părintele State este naşul multor oropsiţi ai sorţii
pripăşiţi prin Istanbul. Unii mai trec şi pe la biserică şi de
la ei ştie părintele multe istorii… ţigăneşti.
*
La Niceea, vizităm Biserica Sfânta Sofia, acum în
ruină. Spunem cu toţii Crezul, pentru că aici s-a stabilit
prima variantă a rugăciunii.
*
Ne întoarcem la Istanbul pe… uscat, trecând podul
renumit peste apele golfului Bosfor.
*
Schimbarea la faţă: Tu scrii cu mine -/ scrii cu umbra
mea,/ cu sângele din altă viaţă/ cum scrii cu ploile/ de
toamnă;/ îmi scrii cu piesele de şah/ dar jocul nu va-ncepe/
niciodată./ Îmi scrii cu anotimpuri/ ce n-au fost,/ cu
anotimpuri/ dintr-o altă viaţă,/ îmi scrii cu viaţa mea,/ cu
sângele/ schimbărilor la faţă. (Istanbul, 19 septembrie 2005)
Istanbul, 20 septembrie
Înainte de a ieşi din Istanbul, trecem pe la
Eticuleea, închisoarea în care a stat închis Constantin
Brâncoveanu. După care, la 15 august 1714, a fost
decapitat. Pentru statornicie în credinţă. Pentru netrădare.
Nu ne putem înţelege la preţ cu portarul, ne cere pentru
câteva minute, cât să dăm o geană, peste o sută de euro.
Turcul acesta nu seamănă cu turcii. N-a vrut nicicum să
lase din preţ. Ne mulţumim cu cea ce vedem prin poarta
145

deschisă. De fapt, nu era nimic de văzut, dar nu se putea să
nu îngenunchem cu sufletul înaintea lui Constantin
Brâncoveanu. Marele martir!
Constantin Brâncoveanu a mai fost decapitat încă o
dată. Să-l fi deranjat pe turcul de pază faptul că suntem
români? Oare chiar ştia el ceva de istoria lui Constantin
Brâncoveanu? Sau n-a fost decât un biet lacom, care nu s-a
mulţumit cu puţin?
*
Aseară, am avut o discuţie despre viaţa de noapte a
româncelor din Istanbul, despre vânzarea de trup. Cu
siguranţă că voi folosi în cartea mea „Femeia din Paradis”
povestea Gabrielei Ciobotariu, care lucrează de câţiva ani
la o agenţie turistică din Istanbul. Chiar voi schimba
structura cărţii, voi alterna povestirile cu „Spovedanii” ale
unor femei despre cum şi-au pierdut a doua oară Paradisul.
*
Aşadar, „Spovedanii”:
Încă nu s-a lăsat bine seara. La terasă, doar câţiva
clienţi îşi sorb absenţi, leneş, cafelele, vorbind rar, plictisit,
privind în gol, ca şi cum nu s-ar cunoaşte, ca şi cum nu şiar
vorbi unul altuia.
Sorbim şi noi din cafea, privind forfota străzii.
Mulţi trebuie să facă slalom printre maşinile parcate la
întâmplare, şi pe marginea străzii şi cu boturile pe trotuar.
Un zig-zag fără nervi, asumat. Pentru că cei avizaţi ocolesc
locul. Mai ales femeile, care pot fi repede confundate şi
acostate de… clienţi. Femei de toate vârstele şi calibrele
îşi fac însă veacul aici, aici e locul lor de muncă, de aici îşi
racolează clienţii. E plin de hoteluri prin preajmă, hoteluri
în care se retrag după ce se înţeleg la preţ. Nu sunt preţuri
146

stabile. Ci în funcţie de clienţi, de noroc, de naivitatea
muşteriilor.
Întrebările „fetelor” sunt scurte, clare: „Sex?” Nu
se compară acest colţ de Istanbul cu faimoasa stradă 42 din
New York, faimoasă tot pentru industria sexului.
Aici e un labirint, cu numeroase străduţe „tainice”,
ferite de ochii lumii, unde tranzacţiile se fac rapid, pentru
că, din când în când, Poliţia dă iama printre prostituate.
„Le vezi pe cele două, care se făţâie de câteva
minute prin faţa noastră?”, sunt întrebat, întrerupând o
discuţie despre istoria Istanbulului. ”Sunt, românce, din
Galaţi. Le cunosc de câţiva ani. Când încă nu aveam de
lucru, făceam şi eu negoţ. Le vindeam la hotel tot felul de
ţoale. Cumpăram ieftin de prin bazar şi le vindeam lor
ceva mai scump ca să pot şi eu trăi. Ele nu prea ies peste zi
prin oraş. Le sunt luate actele de către „peşti”, care le şi
ameninţă cu moartea. Oricum, ele sunt frânte după muncile
de noapte şi lenevesc până târziu în camerele de hotel,
până când cred că-i vremea să iasă la „produs”. Dacă au
noroc, sunt zile în care câştigă şi câte o mie de euro. O fac
şi cu zece bărbaţi pe zi. Sunt ca nişte păpuşi gonflabile. Nu
mai simt nimic. Ce mai poţi simţi când unul pleacă altul
vine? Dar ca să scoată cât mai muţi bani mimează trăiri
intense şi îi jumulesc pe clienţi bine. Nu întotdeauna le ies
socotelile. Mai au parte şi de câte o bătută. Sunt clienţi
care după ce-şi fac treaba le bocăne şi le iau toţi banii. Ştii
cum se spune: şi futute şi bătute şi cu banii luaţi. Riscurile
meseriei. O iau pe coajă şi de la Poliţie. Câteodată mai
sunt săltate de Poliţie şi sunt bătute bine. Se-ntorc însă în
acelaşi loc. Mai nimănui nu-i pasă de viaţa lor. Câte unele
şi dispar. Sunt găsite cine ştie pe unde apoi moarte. Rămân
cu autori necunoscuţi. A mai murit o prostituată. Nici
Poliţia nu se sinchiseşte prea mult să găsească criminalii.
147

Le vezi ce tinere sunt? Am cunoscut aici o mamă
care ieşea la produs cu fiica ei, care nu avea nici 18 ani. Şi
când ea era frântă, o zorea pe fiică-sa să nu stea să
puturoşească. O scula din pat şi o trimitea la câştig. Au
plecat acum de-aici şi nu le ştie nimeni urma.
Câteva au câştigat bani frumoşi. Şi-au luat maşini
de lux şi-au construit vile şi-au deschis magazine în ţară.
Şi tot se întorc din când în când înapoi, la Istanbul. Unele
vin chiar cu soţii. Ei le sunt peşti. Şi contabili. Ele au
nevoie de protecţie. Puţine lucrează fără peşti. E şi greu şi
riscant. Spatele trebuie asigurat. Sigur că le costă ceva bani
protecţia. Mai şi spun că-şi iubesc soţii şi că şi ei le iubesc.
Sexul cu alţi bărbaţi e doar sarcină de serviciu”.
Mă uit la cele două. Sunt chiar frumoase. Nu par să
aibă peste douăzeci de ani. Mestecă flegmatic, cabalin,
gumă. Nu sunt îmbrăcate nici excentric, nici ţipător, nici
strident vopsite. Vor să atragă atenţia asupra lor, dar nu
ostentativ. Să fie recunoscute că sunt o ofertă tentantă şi
atât. De restul se ocupă ele.
„Când apare Poliţia se împrăştie ca potârnichile. Se
anunţă între ele. Toate sunt cu „celulare”. Se retrag în
hoteluri, unde au protecţia asigurată. Cotizează, ce-i drept,
şi ele.
Sunt şi bordeluri. Dar puţine românce vor să
lucreze în bordeluri. Nu le place legalitatea. Vor bani cash.
Zi de zi. Legalitatea, spun ele, e robie. Preferă libertatea şi
riscul. Şi câştigul gros. Împărţit cu cât mai puţini.
În zona Eminului sunt mai multe românce. Dar
prostituatele provin şi din Ucraina, Republica Moldova,
Bulgaria, Rusia, China… Nu şi din ţări occidentale. Să fie
doar sărăcia o punte spre prostituţie? Poate prostituatele
din stradă, de pe şosele de centură, originare din ţări
sărace, da, pot fi scoase în stradă de sărăcie şi de
148

imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă. Dar ce te faci
cu prostituatele de lux, cu prostituţia instituţionalizată, din
statele bogate? Prostituţia nu ţine doar de nivelul economic
şi de civilizaţie. Înfloreşte peste tot. Prostituţia la negru nu
mai e sărăcie. E mafie a sexului, mafie a drogului trupesc,
dincolo de orice graniţe şi etnii”.
*
Nu mai ştiu cine şi-a pus întrebarea: „Oare vieţile
scriitorilor trebuie să fie ca vieţile sfinţilor?”
Şi-atunci, e posibilă întrebarea: Câtă credinţă atâta
literatură, câtă literatură atâta credinţă?
*
La Niceea, ieri, în aşteptarea plecării spre Istanbul,
retraşi pe o bancă lângă Biserica Sf. Sofia, am discutat cu
Î.P.S. Andrei despre secularizare în lumea islamului. Despre
creşterea şi descreşterea islamismului. „Nici islamismul nu
poate evita secularizarea”, crede Î.P.S. Andrei.
*
Între zei şi Dumnezeu, între frică şi iubire. Dumnezeu
e doar iubire?
*
„Rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc triumfători prin
viaţă fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură” –
spune Noica în „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”.
Ar trebui să ne rugăm şi pentru cei care rătăcesc
prin credinţă, cu sau fără cultură, dar şi pentru cei care
rătăcesc în iubire.
20 septembrie, în maşină
Plecăm spre Salonic. Avem în faţă o zi şi 700 de
kilometri. Şi-o ploaie măruntă, care ne deschide calea.
149

Insuficientă pentru a potoli cenuşa imperiilor de mai veac.
Şi bizantin şi otoman.
*
Ieri am făcut, o oră, turul bazarului din Istanbul. A
fost singura deviere de la traseul de pelerini creştini. Un
popas între aur şi rahat. Cam de-astea au cumpărat cei mai
mulţi.
*
Obişnuiesc, atunci când călătoresc într-o altă ţară,
să învăţ câteva cuvinte uzuale – saluturi, mulţumiri etc. Nu
ştiu de ce n-am avut deloc curiozitatea să învăţ ceva şi în
turcă. Mi-au ajuns oare cuvintele care au făcut carieră şi la
noi, gen bacşiş, peşcheş etc.
*
O constatare de mai ieri-alaltăieri mi se confirmă
pe măsură ce „brăzdăm” Turcia. Arhitectura
contemporană, în special în cazul locuinţelor, e de o
monotonie… comunistă. Parcă toate casele sunt identice.
Acesta da „egalitarism”. Capitalist.
*
Gabriela Ciobotariu, „dispecerul” nostru la
Istanbul, despre Î.P.S. Andrei: „Emană credinţă,
milostenie, bunătate. Am avut senzaţia că-i văd aura de
sfânt”.
*
De o bună bucată de vreme, marea însoţeşte
şoseaua. Sau invers. Oricum, cei mai mulţi rămân cu
privirile aţintite spre mare. Cu nostalgie, cu speranţă. Până
la urmă, tot ne vom arunca în valurile ei.
*
150

Între nelinişti cronice şi speranţe imposibile, mai
trece o vară. Care nu a clarificat nimic dintr-un orizont de
aşteptări ale unor clipe mai lungi decât un veac.
*
„Cântările bisericeşti îi întăresc pe copii” – spune
Pavel Egorovici, tatăl lui Cehov, care-l punea pe copilul
Anton Pavlovici să cânte pe post de contralto în corul
bisericii, tatăl viitorului scriitor fiind deosebit de religios.
Poate de aceea mi-e mai aproape Cehov de suflet, pentru
copilăria lui religioasă, pe care am trăit-o şi eu până în
clipa în care mi-a murit mama. M-am revoltat atunci
pentru că Dumnezeu mi-a luat la el ce aveam mai scump
pe lume.
Când mă gândesc că voi „da examen” din Cehov, el
fiind parte a tezei mele de doctorat… „Am fost crescut în
spiritul credinţei”, mărturiseşte mai târziu Cehov. Am
cântat în cor, am citit faptele apostolilor şi psalmii la
biserică, am participat la toate slujbele, am slujit chiar şi la
altar, am tras clopotele”.
Oare cântările bisericeşti îi întăresc doar pe copii?
Preoţii pelerini au cântat peste tot cântece bisericeşti.
Puterea cântării bisericeşti nu are restricţii de vârstă.
*
Credinţa, în lumea scriitorilor, are însă toate feţele. S.
Becket: „Cel care crede în Dumnezeu e cel care se simte
singur”. Un scriitor care se declară ateu, evreu trăitor în
America, Reymond Federman: „Cred în misterul
Universului, dar nu în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată”.
*
„Singura cale de mântuire, spune Cioran, în
Silogismele amărăciunii, carte pe care am luat-o cu mine, e
151

tăcerea. Dar limbuţia noastră e prenatală”. Dar spune tot el,
„în mod chimic suntem legaţi de cuvânt”.
*
Între misticism şi cotidian, taina nu ne poate
absolvi de minciună.
lor?
*
Există atâtea taine ale ortodoxiei. Care e… secretul
*
Cuvântul nu salvează neputinţa noastră de a da nume
sentimentelor.
*
Am încercat să identific notele comune ale
fizionomiilor turcilor. Nu e uşor. În mozaicul străzii, greu
mai ştii care-i turc – turc! „Cum e turcul şi pistolul?”
*
În crucea zilei am intrat în Grecia. Fără nici un fel
de probleme la nici una dintre vămi, pustii la acea oră.
Grecia, de fiecare dată când am văzut-o, m-a vindecat
de toate nostalgiile. Dar Grecia adevărată, pentru mine
începe de la Salonic în jos.
Deocamdată, dinspre colinele arse, doar puterea
măslinilor ţine sus steagurile verzi. Doar prin ei natura e
vie. Dar câte alte puteri nu are „ramura de măslin”?
*
Cu toată nebunia de pe şoselele din Istanbul, n-am
văzut decât un singur accident de maşină, şi acela „uşor”.
*
152

În sfârşit, Egeea îşi revarsă unduirile spre noi. Plaja
e însă aproape pustie, iar în apă sunt prea puţini curajoşi să
înfrunte timpul şi anotimpul înotului.
*
Egeea e atât de albastră încât cernelii ar trebui să-i
fie frică, ruşine… Sau măcar să ia aminte!
*
Oraşele greceşti, aşezările de pe ţărmurile Egeei
par să se nască asemenea Afroditei, din spuma mării.
*
Asist, fără voie, la nişte discuţii. Nu ştiu ce să aleg:
să admir sinceritatea unui tânăr preot sau ipocrizia unui
„veteran”? Trufia sau cumpătarea? Reţinerea sau
răbufnirea?
21 septembrie, Uranocastro
Dacă ar fi să-mi aleg o patrie pentru exil, poate că
Grecia, din tot ce-am văzut până acum, ar fi singura pe
care n-aş ezita să o aleg. Din toate motivele.
*
Ziua Naţională a Greciei este 25 martie. Zi a
Buneivestiri pentru ortodoxie. Zi în care, după patru secole
de stăpânire otomană, în 1921, s-a deschis poarta grecilor
spre libertate.
*
Grecia şi-a câştigat autonomia în 1832, fiind primul
stat independent din Balcani, iar printre cei care au luptat
pentru aceasta, până la sacrificiul suprem, s-a numărat şi
poetul englez George Byron care, ca o bună parte a elitei
culturale europene, s-a situat de partea Greciei, în dorinţa
sa de a se despovăra de Imperiul Otoman.
153

*
„Din toate cele peste cincizeci de femei cu care mam
culcat, îmi spune un român devenit grec de ocazie, pe
toate le-am dorit, pe foarte puţine însă le-am iubit. Unora
nu le mai ştiu nici numele, de-abia mai au chip, de-abia am
vaga amintire a unei stări. Pentru cele cu care am avut
relaţii pe perioade mai lungi, în paralel, starea a fost una de
iubire tainică, de iubire furată. N-am însă nici un regret.
Nu-mi pare rău pentru nici o aventură sau cum s-ar putea
numi. N-am vânat însă trofee, n-am ţinut să număr femeile
pe care le-am avut ca pe nişte trofee în colecţia mea. La
anii mei, mi-au rămas doar amintirile. Şi ele vin mereu,
puternic, din urmă. De nici o femeie nu m-am despărţit de
tot. N-am rupt-o cu niciuna definitiv. Am lăsat pentru
fiecare uşa deschisă. Ceea ce mi-a permis, oricând, nu doar
să am amintiri frumoase ci şi să mai adaug altele. Trăirile
nu mai erau aceleaşi. Dar trăiam cu amintirea unor clipe
minunate. Prezentul se poate hrăni din trecut. Nu mai era
flacăra de altădată. Dar şi cenuşa era caldă.” Încă o
Spovedanie, bună pentru „Femeia din Paradis”. „Femeia
din Paradis” ar trebui să fie mai degrabă un şir de
spovedanii decât de povestiri. Sau succesiv, povestiri şi
spovedanii.
*
Despre salarizarea preoţilor, argumente pro şi contra.
Nu e bună, spune cineva, fiindcă, dacă se impune un impozit
obligatoriu pentru fiecare salariat care se declară creştin, neam
putea trezi cu foarte mulţi liber-cugetători, numai să nu
plătească acel impozit. Şi până la urmă, chiar pot deveni
liber-cugetători, se pot îndepărta de biserică numai să scape
de impozit. Dar şi sună nicicum: impozit pe credinţă.
*
154

În vizită, la Salonic, la Î.P.S. Varnava, Mitropolit de
Neapoles şi Stavropoleos. Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” este
la înălţimea Mitropoliei.
*
Biserica Sf. Dumitru din Salonic. O revedere după
întâlnirea cu Muntele Sfânt şi Bizanţul. E ca un punct de
cumpănă.
*
După toropeala de ieri, azi vremea e mohorâtă dar
plăcută. Plouă, din când în când, cu blândeţe.
*
Mergem la Agion Oros, la Suroti, în apropiere de
Salonic, la Mănăstirea Sf. Ioan Teologul. Aici e
înmormântat Paisie Teologul, unul dintre cei doi duhovnici
despre care Î.P.S. Andrei spune că inspirau sfinţenie.
Celălalt e tot un Paisie.
Am primit o carte semnată de Cuviosul Paisie
Aghioritul: Cuvinte duhovniceşti, IV, Viaţa de familie.
Cartea e în româneşte. Ar putea fi utilă şi pentru „Femeia
din Paradis”.
*
De la această mănăstire de maici, mergem la una de
călugări, tot în preajma Salonicului, Mănăstirea Sf.
Anastasia. E o diferenţă din toate punctele de vedere. Dacă
măicuţele inspirau sfinţenie, ca să vorbesc în termenii
Î.P.S. Andrei, călugării de aici inspiră altceva. Cel puţin
cei care ne-au întâmpinat.
Sf. Anastasia însă, numită şi Vindecătoarea, cea
care poartă numele mănăstirii, s-a distins prin sentimentele
ei de dragoste şi filantropie, vizitând creştinii prigoniţi în
închisori. Ea a fost martirizată, trecând prin chinuri şi
155

suferinţe pe care le-a suportat cu stoicism, la începutul
secolului al IV-lea.
Mănăstirea care i-a fost dedicată a fost în secolul al
IX-lea considerată mănăstire regală, fiind sprijinită
financiar de Regina Bizanţului, Sf. Theofano. Mănăstirea
adăposteşte moaşte ale Sf. Anastasia, craniul şi o parte din
piciorul drept. Moaştele Sf. Theofano, considerată
întemeietoarea acestei mănăstiri, sunt la Biserica
Patriarhiei Ecumenice din Istanbul.
Arsă de turci, în 1821, când au fost distruse bunuri
inestimabile de patrimoniu, au dispărut şi mărturiile despre
ceea ce s-a întâmplat între secolele IX – XVI. Sf. Theonas,
primul stareţ al mănăstirii, a readus-o la strălucire după
anul 1522, scoţând-o din ruină şi făcând ca numărul
călugărilor să ajungă la 150. Moaştele Sf. Theonas se
păstrează la mănăstire. Hramul acesteia se sărbătoreşte de
Sf. Anastasia, la 22 decembrie.
*
Câmpia Tesaliei e sub un clopot de nori. Nori
răzleţi, ce-a mai rămas după ploaia de astă-noapte.
Ei sunt foarte sus, ceea ce înseamnă că ei nu ne
mai ameninţă cu ploaia.
Dacă aseară am picat de somn, acum am altă stare
de spirit. Sigur, aseară nu eram motivat. Acum, în drum
spre Kalambaka, cu Meteorele la orizont, sunt, într-un fel,
alt om.
Meteora, 22 septembrie
Meteora este aşa cum anticipasem. Cuvintele sunt
neputincioase în faţa acestor minuni ale lumii, a acestor
minunăţii ale naturii şi spiritului. Meteora nu se poate
156

povesti. Meteora trebuie trăită. Pe îndelete. Şi turistic şi
duhovniceşte.
Un fluviu uman leagă toate Meteorele. E greu să
găseşti un loc de parcare. Meteorele sunt luate cu asalt.
Grecia are puţin peste 10 milioane de locuitori, dar
anual primeşte peste 12 milioane de turişti. O armată de
contribuabili la bugetul Greciei. Cam o sută de mii de
români, anual, cotizează şi ei în turismul din Grecia. Să
mai facem câteva comparaţii, ca să mai răsucim cuţitul în
rană. Grecia adună din turism 5 % din PIB, iar România în
jur de 1,5 %. Şi la mănăstirile Meteore se intră pe bani.
Biletul e 2 euro…
*
M-am înşelat în privinţa corespondenţei Muntele
Athos – Meteore. Nu sunt spaţii comparabile. Meteorele
nu pot ţine loc de Muntele Athos nici ca amăgire. Athosul
rămâne încă unic în felul său prin dimensiunea trăirii întru
ortodoxie. Meteorele, în orele în care sunt deschise pentru
public, sunt muzee, sunt extraordinare, dar credinţa e pusă
deoparte. Călugării şi maicile de la Mănăstirea „Sf.
Ştefan” şi de la Mănăstirea Varvara (13) nu mai pot avea o
viaţă de obşte normală, tradiţională. Aici, în plus, nu se fac
slujbe cu public. Am încercat să intrăm la Mănăstirea „Sf.
Treime”, care nu avea program cu publicul. Porţile sale au
rămas însă neclintite în ciuda insistenţei noastre, a
cântecelor preacucernicilor părinţi. Am privit-o pe
dinafară, ca pe o taină.
Programul e strict: trei ore şi jumătate dimineaţa,
de la 9 la 12,30, şi două ore după amiaza, de la 15,00 la
17,00, cu excepţia zilei de joi, când e închisă, atât vara cât
şi iarna.
Am urcat până la poarta de la intrare pe scările
construite arcuit în jurul stâncii, Uriaşa Meteorelor, cu o
157

suprafaţă de peste cinci mii de metri pătraţi. Cei care au
construit mănăstirea, de prin 1458 până prin 1476 (deşi
unele surse dau ca an de zidire 1438!), s-au folosit de
scripeţi. Câtă trudă, câtă credinţă, câtă jertfelnicie!? Au
fost ridicate două biserici, dintre care una săpată în stâncă,
o trapeză, chilii, alte construcţii utilitare. Aici este şi un
Muzeu de Artă Populară, cum aveam să vedem şi la
Marele Meteor. Oricât e de greu accesibilă, mănăstirea n-a
scăpat de hoţi, în 1979 fiind furate catapeteasma sculptată,
cu icoanele pictate pe lemn. Dar cruci, veşminte
bisericeşti, candele, cupe de împărtăşanie, manuscrise,
chiar şi clopotele mănăstirii au fost furate.
Aici sunt trei vieţuitori. Care duc bucuria credinţei
şi greul pierderii sihăstriei totale. Nu puţini au fost, de-a
lungul istoriei, călugări care „au fugit” de la Meteore,
tocmai din dorinţa sihăstriei adevărate.
Până la scările care urcă la mănăstire, drumul care
coboară până acolo e în plină construcţie. Un drum solid,
din bolovani mari, de râu, care se prind în beton. E un
drum care-mi aminteşte de drumurile care se construiau pe
trasele dintre mănăstirile de la Muntele Athos.
*
Pereţii abrupţi ai stâncilor au, din loc în loc, săpate
„cuiburi”. Sunt ca şi cuiburile de rândunele săpate în
malurile înalte de lut, ale Şieului meu de-acasă. Sunt ca
nişte cuiburi de sfinţi. Unele şi le-au săpat sihaştri, pentru
nevoia lor de rugăciune în singurătate, dar altele, am aflat
că aveau şi destinaţia de „închisori pentru călugări”. Căci
nici în lumea lor nu există perfecţiunea, şi acolo se mai
poate greşi. Ce păcate însă ar fi putut fi incriminate şi
pedepsite cu închisoarea pentru călugări n-am aflat şi nici
cine erau instanţele: stareţii, fraţii întru călugărie?
158

*
Furnicarul de la Marea Meteoră e ameţitor. E o bună
„propagandă” (sună ca…”dracu’”) făcută bisericii ortodoxe,
duratei ortodoxiei şi, nu în ultimul rând, istoriei Greciei.
Pentru că nu sunt ezitări nici ale călugărilor şi călugăriţelor
de a da câte o lecţie de patriotism, de naţionalism, în sensul
frumos al cuvântului, o lecţie despre ritmul devenirii întru
ortodoxie al grecilor, cei găzduitori de zei în Olimp.
Impresia e puternică, de prea plin sufletesc, pe care
parcă ţi-e greu să-l laşi să se reverse peste malurile trăirilor
în cuvinte. Ba, parcă ai vrea să ridici ziduri încât toate
emoţiile, toate sentimentele să rămână în tine.
*
Kalambaka, nume dat de turci, Eghinion, pe
numele său prim, grecesc, oraşul de la poalele Pindului, îşi
are parfumul său, vegheat de stâncile Meteore, la umbra
căruia a şi înflorit, de altfel, existând ca aşezare încă
înainte de Hristos, dacă luăm în calcul faptul că el a fost
distrus la 167 î. H., de către romani. Dintotdeauna locul
acesta nu putea decât să fascineze, mărturie stau
însemnările unor călători vestiţi care nu puteau să nu scrie
despre Meteore, „bucăţi uriaşe de piatră, aşezate una peste
alta ca o coloană”, după cum scria la 1779, suedezul J.J.
Bjornstahl.
De jos, din Kalambaka, stâncile îşi dezvăluie şi mai
pregnant măreţia. De sus, Kalambaka este un oraş care
impresionează prin puzderia de clădiri în arhitecturi
simple, fără înălţimi, patriarhale, cu acoperişuri scunde.
Nici hotelurile nu depăşesc decât rareori trei – patru
nivele.
A trebuit să cer să-mi schimbe camera - era una
mică, de 3 X 4, care mă făcea să am o stare de
claustrofobie. Noua cameră are şi terasă, fotolii, şi o
159

deschidere şi spre oraş şi spre Meteore, oferind peisaje de
care să nu te mai saturi privindu-le.
Deşi e capitală de judeţ şi înglobează cincizeci de
comune şi optzeci de cartiere, nu numără o populaţie cu
mult mai mare decât a Târnăveniului, de 32.000 de suflete.
N-am prea avut timp pentru Kalambaka, nici măcar
pentru catedrala Episcopiei Stagon, veche de aproape un
mileniu, şi care are în centrul ei un amvon unic în Grecia,
construit din marmură şi amplasat în faţa altarului, în
centrul bisericii. Mai mult, aici sunt şi fresce din secolul al
XII-lea şi din secolul al XVI-lea, realizate la 1573, de
Kiriazi şi Neofito, fiul lui Theofani, renumitul pictor
cretan.
*
Industria turismului „meteoric” face ca mănăstirile
de aici să aibă angajaţi civili pentru „ascultări laice”, dar
care duc la bunul mers al mănăstirilor şi care scutesc
călugării de „înlumire”. De-aici diferenţa specifică în
căutarea genului proxim „meteoro-athonian”.
*
Apropo de cartea călugărului Paisie, încerc să mă
joc puţin cu cuvintele: cel mai frumos despre familie
vorbesc călugării, cel mai frumos despre călugări vorbesc
familiştii.
*
Aseară, ne-am plimbat puţin prin oraş şi am nimerit
în faţa unui magazin cu mare îmbulzeală de… români,
pelerini pe la Meteore. Lumea cumpăra blănuri la preţuri
bune aici, la jumătate aproape faţă de preţurile din ţară.
Oricum, preţurile se negociază, patroana este originară din
România, iar angajata ei a învăţat bine româneşte. E o
comerciantă pe cinste. Îi îmbrobodeşte pe cumpărători cum
160

vrea ea şi obţine preţuri mai mari decât cele reale din
Grecia. Şi fără acte! Ca la talcioc, deşi suntem în buricul
oraşului. N-are nici un preţ afişat la produsele pe care le
vinde şi nici nu cred că-i poartă cineva de grijă. N-au nici
Protecţia Consumatorului şi nici Garda Financiară de la
noi. O fi cotizând şi ea pe la cineva de este atât de lejeră în
a vinde după bunul plac, fără s-o întrebe nimeni de
impozitul plătit.
*
Dinspre Meteora plecăm în linie dreaptă spre casă,
prin Salonic, însoţiţi o bună bucată de vreme de dealuri
golaşe, arse de soare, lipsite de vegetaţie.
Vom poposi la Sidirocastro, unde am mai stat la
întoarcerea de pe Muntele Athos. O mănăstire de maici
care m-a impresionat prin hărnicia şi dăruirea în ascultări
care armonizează credinţa cu munca şi misiunea socială.
*
Din păcate, reintrăm în lehamitea reîntâlnirii peste
puţin timp cu realităţile noastre, cu grijile şi tensiunile
induse de o guvernare în derivă, indecisă şi în dispreţ faţă
de cultură.
*
Cu cât înaintăm spre nord, vegetaţia se înveseleşte,
îşi reintră în drepturi, pădurile încep să aibă contur şi
culoare, iar coamele dealurilor îşi recapătă semeţia
verdelui.
*
Tentaţia unei băi în apele Egeei ne-a urmărit tot
traseul. Spre apusul soarelui, la Paralia, am reuşit, totuşi, să
intrăm în apele Egeei. O apă caldă ca leşia, nesperat de
caldă pentru această perioadă a anului. Dar, oricum ar fi
161

fost, cât am dorit să nu ratăm întâlnirea cu ea, putea fi
oricum. Plaja era aspră, neospitalieră, doar din pietriş, şi nici
urmă de scoici. Pentru noi era minunată. Câţiva ne-am
aruncat în valurile calme, ademenitoare, înotând până
departe, în larg. Ne-am răcorit bine, după o săptămână de
„navigat” pe uscat, peste 4500 de km.
Sidirocastro, 23 septembrie
Ne-am trezit cu noaptea în cap, după ce aseară am
urmat traseele interne ale Mănăstirii de la Sidirocastro.
Măicuţele de aici sunt, într-adevăr, uluitoare. Au ştiut să
atragă finanţări încât să construiască un elegant corp de
clădire, care va fi inaugurat la sfârşitul acestei săptămâni, dar
au construit şi o clădire nouă pentru activităţile sociale de
ocrotire a copiilor orfani. E impresionant ce reuşesc acele
mâini firave să realizeze, de la mozaicuri la straie preoţeşti,
de la icoane la tricotaje.
„Maicii Stareţe îi place perfecţiunea, iar noi
încercăm să facem cât mai bine lucrurile, ca să ne
apropiem de perfecţiune”, ne-a spus una din măicuţe, o
cunoştinţă mai veche, şi care ne-a atras atenţia şi acum doi
ani prin ţinuta ei modestă, dincolo de calităţile ei, inclusiv
de vorbitor de limba engleză.
De data aceasta, am reuşit să ne întâlnim şi cu
Maica Stareţă Evloghita, care pare o mână de fier. După ce
a terminat prima bisericuţă a mănăstirii, cu hramul
„Chiriac şi Judita”, lucrează acum de zor la biserica mare a
mănăstirii, cu hramul „Sf. Macarie”, ca un omagiu adus
primului duhovnic al mănăstirii, Macarie, care-şi are
mormântul lângă biserică.
Ca o surpriză, măicuţele ne-au cântat câteva
cântece religioase greceşti. Stăteau cu feţele aproape
acoperite, ca un răspuns la tentativa mea de a le filma. De
162

altfel, am fost refuzaţi să facem fotografii de grup,
mulţumindu-ne cu câteva instantanee.
*
În faţa noastră se aşterne un drum lung, cu o ţintă
precisă. Să ajungem în această zi acasă. Deşi nu ştiam prea
mult ce vreme avea să ne aştepte, după ce aseară am văzut
că în ţară sunt inundaţii, mai ales în sud, şi că nici în
Bulgaria lucrurile nu stau mai bine.
„Aţi vrut conducător marinar, spune unul din
preoţi, Dumnezeu ne-a dat ape!”
163

SACRU ŞI PROFAN
ÎN ŢARA SFÂNTĂ
164

Târgu-Mureş, 4 martie 2006
Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, la
Adunarea Naţională Bisericească de la Patriarhie, din 1
martie, m-a convins că trebuie să merg în Ţara Sfântă, că
traseul început cu Muntele Athos, urmat de Bizanţ/Istanbul
şi Meteore, trebuie desăvârşit, împlinit printr-un pelerinaj
în Ţara Sfântă, centrul spiritual al celor trei mari religii ale
lumii: creştină, iudaică şi musulmană. După Paşti, între 9
şi 16 mai, ar trebui să urmăm trasee în Ţara Sfântă. Atât
cât se poate călători în şapte zile.
E primul pelerinaj de acest fel, pentru că grupul de
pelerini va fi nu doar foarte mare ci şi mozaicat,
„eterogen”. Aproape optzeci de pelerini, feţe bisericeşti şi
mireni, în frunte cu păstorul lor, Î.P.S. Andrei.
Mi-e teamă de acest pelerinaj pe care cred că şi-l
doreşte orice creştin care vrea să ajungă la cele dintâi
izvoare adevărate ale credinţei, ale creştinătăţii. E o teamă
echivalentă cu frica de a nu distruge nu un mit, nu doar o
imagine, ci poate chiar ideea de sacru.
Bethleem, Peştera Sfântă, Ierusalim, Muntele
Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Golgota, Nazareth, Marea
Moartă - sunt doar câteva dintre toposurile percepute încă
din copilărie, cu încărcătura lor de sfinţenie.
Nu pot să nu recunosc, să mărturisesc că, în
copilărie, nu credeam că toate aceste locuri sunt pe
pământ. Pentru mine ele erau undeva, în ceruri.
Dacă Muntele Athos, ca patrie a monahismului
ortodox, şi-a conservat cât s-a putut aura, prin limitarea
accesului publicului, Ţara Sfântă a trebuit, într-o istorie
mereu zbuciumată, să se împartă între localnici şi valurile
de pelerini care au ignorat riscurile, pericolele mai vechi
sau mai noi.
165

O întrebare inevitabilă pe care şi-o pune cel care
vrea să pună piciorul pe Pământurile Sfânte e care e
perioada cea mai potrivită pentru această întâlnire? Când
fluxul turiştilor e mai rezonabil ca să nu determine o falsă
percepţie a locurilor sfinte? Apoi, consider că nu e de
neglijat componenţa grupului, cine sunt „însoţitorii” întrun
astfel de pelerinaj, cât e motivaţie şi aspiraţie religioasă
şi cât doar curiozitate turistică întâlnirea cu Ţara Sfântă?!
Prezenţa unor feţe bisericeşti în grupurile de pelerini
asigură o altă stare de spirit, dă greutate trăirilor religioase.
Nu în ultimul rând, e legitimă întrebarea: cât de
pregătit sufleteşte este fiecare pentru o astfel de călătorie,
care poate fi fundamentală pentru împlinirea fiinţei
rugătoare, pentru mântuire? Pentru clarificări necesare,
atât de natură teologică cât şi umană.
Eu unul n-aş putea spune că mă simt pregătit. Încă
nu am acea stare, acea linişte interioară care să-mi asigure
limpezimea trăirilor, încă nu am puterea de a-mi asuma ca
pe o deplină regăsire, ca pe o spovedanie, ca pe o împăcare
întâlnirea cu locurile sfinte.
Despre Ţara Sfântă s-au scris pagini memorabile,
inspirate. Protosinghelul Ioanichie Bălan, în cartea sa
„Pelerinaj la locurile sfinte”, afirmă chiar că „Cea mai
reuşită descriere şi prezentare a Ţării Sfinte s-a scris la
Bucureşti, în anul 1926, de preotul profesor Grigore
Cristescu, când a avut loc cel mai frumos şi mai organizat
pelerinaj la Mormântul Domnului, în frunte cu mitropolitul
Nicolae Bălan”.
S-au scris apoi atâtea broşuri de promovare şi
utilitate turistică. Ce ştim însă fiecare dintre noi despre
Ţara Sfântă, ce am vrea să ştim, ce am vrea să luăm cu noi,
vizitând-o, ca să ne însoţească apoi până în ultima clipă a
vieţii noastre pământeşti? Mai e ceva care nu s-a spus, care
166

n-a fost descoperit în locurile sfinte? Şi pe care vrem noi
să descoperim, să facem să ne aparţină într-un fel?
Până la urmă, important nu e acest lucru, decisiv e
ceea ce rezonează în inima fiecăruia. Nu sunt necesare
vital informaţii copleşitoare, în hăţişul cărora să se piardă
emoţia, bucuria, să rătăcească credinţa. Poate că sunt
suficiente datele minimale, de geografie, de istorie şi
credinţă peste care să crească trăirea, bucuria, emoţia.
Apoi, cel care se duce în Ţara Sfântă nu se poate
duce doar pentru el, trebuie să meargă şi pentru cei care nu
vor avea niciodată şansa să ajungă acolo.
Fiecare are propria proiecţie asupra Ţării Sfinte.
Într-un fel sau altul, fiecare a făcut călătorii imaginare,
fiecare a ajuns acolo, a îngenuncheat în faţa Mormântului
Sfânt.
Eu, oricum, nu mai pot fi simplu turist. Nu mai pot
călători din raţiuni turistice „pure”. Nu mai pot călători ca
să-mi umplu „timpul liber”, pe care nu l-am avut de altfel
niciodată şi nici nu mi-l doresc. E ca şi cum mi-aş dori
condamnarea la viaţă fără viaţă. Nu mai pot trece cu
uşurinţă pe lângă ceea ce mi-a fost dat să văd şi nici nu pot
să nu aduc mărturii despre locurile pe care le văd. Pentru
acum, pentru oricând, pentru oricine.
*
L-am întrebat, cu douăzeci de ani în urmă, pe
părintele N. Steinhardt, ce crede că-l caracterizează pe
călătorul român. Iată ce mi-a răspuns: „Cred că românul e un
foarte bun observator: inteligent, greu de dus cu aparenţele,
treaz, sesizând iute. Are toate însuşirile necesare unui
adevărat călător, adică observator. Şi nu-i scapă
micro-semnalele, care spun atât de mult ochiului atent şi
minţii îmbrobodite.
167

Golescu e fermecător, iar Milescu e formidabil. Dar
călătorul contemporan (chiar când se numeşte Al. Rosetti, C.
Giurescu, A. E. Baconsky, Radu Enescu…) cade prea
adeseori pradă stilului Baedeker; oare pentru că nu-i este dat
a comenta pe şleau cele ce vede şi a scrie întocmai cum
gândeşte?
Notele de călătorie ale tuturor românilor dovedesc
deşteptăciunea unei naţii isteţe şi serioase la care
potemkiniadele de toate felurile nu ţin, ci deîndată sunt
descoperite şi calificate cu sarcasmul cuvenit.
Expresia argotică „le vede” aici mai ales e potrivită.
Acel de care-mi este ciudă că nu a călătorit e
Creangă: nimic nu i-ar fi scăpat!”
Iată, îmi doresc să fiu şi eu măcar o frunză de... pe o
Creangă.
5 martie
Ţara Sfântă are o istorie de-a dreptul zbuciumată.
Ceea ce a câştigat prin istoria sa însă a căpătat dimensiune
statală de-abia în 1948, an în care Israelul şi-a cucerit
indepedenţa.
Siutuat în Asia de sud-vest, Israelul are graniţă la
nord cu Libanul, la nord-est cu Siria, în est cu Iordania şi
în sud cu Egiptul. Cel mai bun vecin al Israelului este
Marea Mediterană, la vest, aşa cum „singurul nostru vecin
bun”, la est, e Marea Neagră, cum zicea cu năduf un
politician.
Suprafaţa Israelului, cu tot cu Ierusalimul de Est şi
cu Înălţimile Golan, teritorii cucerite în urma războiului de
şase zile din 1967, este de 21.596 kmp.
168

Deşi, ca ţară, Israelul este una dintre cele mai tinere
state, ca popor, evreii se numără printre cele mai vechi
neamuri ale lumii civilizate.
În cele nici şase decenii de la întemeierea sa,
Israelul a traversat o perioadă extrem de tensionată, cu nu
puţine conflicte armate, între care Războiul arabo-israelian
din 1948, „Războiul de independenţă”, „Operaţiunea
Kadesh”, Războiul de şase zile, din 1967, Războiul de
uzură, din 1970, „Operaţiunea Pace pentru Galileea”,
„Războiul din Golf”, Intifada al-Aqsa.
Populaţia Israelului este de 5,5 milioane de
locuitori, din care circa 82% locuiesc în mediul urban.
Peste trei sferturi din populaţie sunt evrei, 20% arabi,
restul fiind minoritari druzi, cerchezi, ruşi, americani,
români şi alţii.
Capitala Israelului este Ierusalimul, deşi ea nu e
recunoscută ca atare de către ONU, din cauza disputelor cu
palestinienii pentru Ierusalimul de Est. Capitala are peste
700.000 de locuitori. Alte oraşe importante sunt Tel Aviv
(în ebraică însemnând „Colina primăverii”, cel mai vechi
port din lume, istoria sa depăşind patru milenii) Iafo,
Haifa, cel mai mare port din Israel, Holon, Ramat Gan,
Beersheva, dar atâtea localităţi, mici ca importanţă
economică au relevanţă istorică copleşitoare.
Israelul are cinci regiuni: Galileea, Câmpia
Esdrealeon (Jezreel), Negev, Dealurile Judeea şi Samaria,
trei mări – Marea Galileei, Marea Moartă şi Marea Roşie.
Cel mai important curs de apă e Iordanul, (pe
malurile căruia s-au format cele 12 seminţii ale lui Izrael),
care adună apele râurilor Dan, Banias şi Hatzbani, ce
izvorăsc din Munţii Hermon, cei mai înalţi munţi din
Israel.
169

Religia iudaică se bazează pe monoteismul etic,
ţintind comportamentul moral al oamenilor, unul faţă de
altul, iar Biblia iudaică, cunoscută sub numele de Torah,
care cuprinde 613 porunci, ce includ etica, credinţele de
bază, sărbătorile şi evenimentele ciclului de viaţă.
După unele statistici, 16% dintre evrei sunt
ultrareligioşi, fiind împotriva creării statului Israel, care,
spun ei, astfel amână venirea lui Mesia, (deşi o parte din
acţiunile lor sunt violente, ofensatoare la adresa statului
Israel, ard chiar şi steagul naţional, ei sunt toleraţi, ni se
spune), 34 la sută sunt tradiţionali, conservatori, poartă
chipe croşetate, respectă ceea ce au făcut părinţii, n-au
nimic împotriva credincioşilor, iar restul de 50 % nu sunt
legaţi de religie, nu respectă Sabatul, iar un sfert dintre
aceştia sunt evrei veniţi din Rusia. Arabii sunt musulmani
în proporţie de 91%, restul fiind creştini. Druzii au religie
proprie, pe care o ţin în secret, iar cerchezii sunt
musulmani şi vorbesc o limbă caucaziană.
Ca religie, ortodocşii sunt cei mai vechi, lor
urmându-le armenii, copţii şi catolicii.
Românii din Israel au venit din România mai ales
după cel de-al doilea război mondial. Ajung la câteva sute
de mii, mulţi dintre ei sunt încă buni vorbitori de limbă
română, având chiar şi publicaţii româneşti.
Sărbătorile evreieşti au date diferite faţă de cele
tradiţionale, în lume: Anul Nou (Roş haŞana), după
calendarul gregorian, cade între 6 septembrie şi 5
octombrie, Ziua Pocăinţei (Iom Kipur), între 15 septembrie
şi 14 octombrie, Sărbătorile Tabernacolelor (Şukot), între
20 septembrie şi 19 octombrie, Paştile (Trecerea), Pesah,
între 27 martie şi 25 aprilie, Ziua Independenţiei (Yom
haAţmaut), între 16 aprilie şi 15 mai, Săptămâni (Şavuot),
între 16 mai şi 14 iunie.
170

Vremea, în Israel, e subtropicală, cu temperaturi
cuprinse între 5 şi 31 de grade.
*
Ţara Sfântă a avut de-a lungul timpului diverse
denumiri. Între acestea, Pământul Făgăduinţei, Ţara
Binecuvântată, Ţara Dorită, Pământul Hărăzit, Ţara
Strămoşilor. Dar a fost numită şi Amuru sau Met-amuru
(Pământul de apus), de accadieni şi asirieni, a-Ever-Nahara
(de dincolo de râu), de perşi, Pahnana, Hana, Hanaan,
Hinani, de egipteni, Siria-Palestina sau Palestina, de greci
şi romani, Palestine, Philistine, de englezi şi arabi, Israel,
de evrei.
Ţara Sfântă leagă Africa, prin Egipt, de Asia, prin
Iran, fiind străbătută de drumuri comerciale.
Pe teritoriile sale au fost descoperite mărturii ale
existenţei umane din paleolitic, în peşterile din Galileea,
ceea ce arheologii au numit „cel mai vechi om
palestinian”, o specie între omul de Neanderthal şi Homo
Sapiens. Acesta şi-a extins aria de aşezare pe întreg spaţiul
palestinian, încă de prin anul 3000 a. Ch., durându-şi chiar
aşezări fortificate. Până în secolul al XII-lea a.Ch., a fost
locuită şi de indoeruropeni şi de indoiranieni şi de semiţi.
În teritoriile Ţării Sfinte s-a stabilit şi Avram cu cei
din neamul său de păstori. Şi cananienii au înfiinţat aici
aşezări statornice, sedentare. Între valurile de colonişti se
numără şi cele 12 seminţii ale lui Israel, prin secolul al
XIII-lea a. Ch. Regatul Unit s-a creat prin contopirea
tuturor neamurilor, sub regii Saul, David şi Solomon (1050
– 922 a. Ch.). După moartea lui Solomon, Regatul Unit
izraelian s-a divizat în Regatul lui Iuda, la sud, (care a
durat până la 586 a. Ch., când a fost cucerit de babilonieni
şi asirieni, iar Ierusalimul, cu Templul său, centrul religios
al iudaismului, a fost distrus), şi Regatul lui Israel, distrus
171

de asirieni în 721 a. Ch. Dacă evreii au fost risipiţi prin
imperiu, populaţii noi au fost aduse în centru, în Samaria,
numiţi samarineni, din care mai trăiesc şi azi un număr
mic, care se revendică de la primii samarineni.
Perşii ocupă Palestina în 549 a.Ch. şi o alipesc
Ţării de dincolo de râu. Atitudinea lor e mai conciliantă,
iar o parte dintre evreii risipiţi prin imperiul asirobabilonian
se întorc la vechile aşezări pe care le refac, între
acestea incluzându-se şi Templul din Ierusalim. Perioada
stăpânirii persane, de aproape două secole, este una de
înflorire, se stabilesc legături şi cu grecii, aflaţi şi ei în
perioada lor de aur. Grecii încep chiar să se stabilească pe
ţărmul mediteranean al Palestinei, creând puternice centre
culturale la Gaza, Yafo, Akko…
Alexandru cel Mare ocupă Palestina în anul 332 a.
Ch., şi mai târziu o alipeşte regatelor greceşti. Diferenţele
dintre elenism şi iudaism au creat tensiuni, dar s-au produs
şi influenţe benefice asupra culturii şi civilizaţiei iudaice,
mergând până la impunerea limbii greceşti la toate
nivelele, chiar şi după pierderea supremaţiei greceşti.
Romanii pun stăpânire pe Palestina în anul 63 a.
Ch., şi rămân aici până în 324 d. Ch
Perioada de care se leagă istoria creştinismului e
legată de domnia sângeroasă a împăratului Irod cel Mare,
care a durat între 37 a. Ch. şi 4 d. Ch.
În secolul al IV-lea, romanii mută capitala
imperiului de la Roma la Constantinopol, perioada
bizantină durând din 324 d. Ch. până în 630. Împăraţii
romani care au recunoscut creştinismul au fost şi cei care
au început să construiască biserici creştine, Constantin cel
Mare şi mama sa, Elena, remarcându-se printr-un adevărat
cult pentru locurile sfinte, de perioada lor legându-se multe
dintre lăcaşurile de cult ridicate pe traseele biblice. După
172

326, se construiesc primele lăcaşuri de cult la Mormântul
Domnului, pe Muntele Măslinilor, Biserica Înălţării, la
Bethleen, la Hebron, unde patriarhii Avram şi Sava i-au
văzut pe cei trei îngeri, dar pe toată durata Imperiului
bizantin, locurile cu semnificaţie biblică au avut parte de
câte o biserică.
Islamiştii cuceresc Palestina în 630, supremaţia
islamistă durând până la cucerirea Oraşului Sfânt de către
cruciaţi, în 1099, aceştia întemeind Regatul Ierusalimului.
Sultanul Saladin îi învinge pe cruciaţi la 1187. Palestina
intră din nou sub stăpânire musulmană până la 1517, când
Suleiman Magnificul ocupă Palestina, aceasta devenind
parte a Imperiului Otoman până în 1918, când, cu mandat
al Ligii Naţiunilor, vin la putere englezii până în 1948,
când evreii îşi cuceresc independenţa şi pun bazele statului
Israel. Prin războaiele din 1967 şi 1973, Israelul şi-a extins
graniţele până la râul Iordan şi Înălţimile Golan, înspre
Siria.
6 martie
Ieri am descoperit o filmare mai veche, din
februarie 1992, un interviu cu părintele Filaret Gămălău,
de la Moşuni. Dincolo de emoţia reîntâlnirii cu un „tânăr”
reporter de 35 de ani, descopăr ceea ce n-am descoperit la
momentul potrivit şi nici mai târziu, pentru că nu mai
ştiam pe unde ajunsese această înregistrare, un nou
Nichifor Crainic, faţă de care noi, ca români, am rămas
datori.
Nu doar mărturiile despre zilele petrecute împreună
cu Nichifor Crainic în închisoarea de la Aiud sunt
cutremurătoare, ci şi puterea creaţiei la acest om, care nici
în închisoare nu a putut pune botniţă poeziei. Şi ca să nu se
173

piardă textele, le dicta unor colegi de celulă. Printre ei şi
lui Filaret Gămălău care, în această înregistrare, mi-a spus
multe poezii, cele mai multe învăţate în anii puşcăriei.
Cum voi găsi puţin răgaz, voi transcrie această
înregistrare şi voi pune textul în circulaţie.
*
Am văzut un interviu cu părintele Arsenie
Papacioc, de la Schitul „Sf. Maria”, de la Techirghiol,
preluat de pe un site de pe Internet.
Spunea la un moment dat duhovnicul mărturisitor
de Christos: „Suferinţele sunt daruri de la Dumnezeu”. Mia
venit în minte una dintre afirmaţiile celebre ale lui
Goethe: „Numai suferinţa e creatoare”. Merită puse în
relaţie cele două aserţiuni, care au o legătură mistică.
*
„Dosarul” pentru viza pentru Israel e gata.
Urmează „selecţia”. Pe care dintre noi îi va primi Ţara
Sfântă?
8 martie
Nichifor Crainic e un personaj fascinant. După ce a
luat lumea pribegiei şi a altei identităţi, în 1946 îi moare
soţia, bolnavă de tuberculoză. Nini, fiica lui, rămâne fără
nici un orizont, dar ştia că tatăl ei e undeva în ţară, ascuns,
nu fugit în Germania, cum circulau zvonurile. În 1946,
Nichifor Crainic ajunge în judeţul Mureş, la Lepidea, sub
numele de Ion Vladimir Spânu, refugiat bucovinean,
negustor de cherestea din satul Gălăneşti, judeţul Rădăuţi.
Pâna la urmă, Nini, fiica lui, însoţită de Alexandru Cojan,
îl vizitează, în 1946, după care cei doi se căsătoresc.
Cadou de nuntă, în 1951, cinci ani de închisoare pentru
deţinerea de „documente interzise” – manuscrise şi
174

publicaţii de-ale lui Nichifor Crainic. În 1947, s-a mutat de
la Icland la Cerghid, la preotul Ioan Sămărghiţan, care i-a
fost student, dar, sătul de viaţa de hăituit, i-a cerut
preotului să-l anunţe pe jandarmul din sat de existenţa lui.
A fost arestat, apoi în 1948 a fost pus în lanţuri şi dus la
Aiud. Aici a stat 15 ani, fără a avea o sentinţă.
Manuscrisele sale au scăpat „nearestate” pentru că
în „entuziasmul” marii capturi, (un fost ministru), poliţistul
din sat, cam, sărac cu duhul şi neştiind el nimic despre
Nichifor Crainic, nu s-a preocupat şi de percheziţia locului
unde a fost prins „duşmanul poporului”. După peregrinări
numeroase, manuscrisele au fost recuperate după
eliberarea, în 1962, din puşcărie a lui Nichifor Crainic. A
fost în înmormântat la „Sf. Vineri”, în Bucureşti, la
înmormântare participând şi preotul Sămărghiţan din
Cerghid. Cerghidul de după decembrie 1989 a ţinut să
marcheze trecerea lui Nichifor Crainic prin aceste locuri,
pe casa preotului Sămărghiţan fiind aşezată o placă
memorială.
Filaret Gămălău, ajuns de ani, s-a pensionat şi s-a
retras în locurile sale natale, la Câmpulung Moldovenesc.
FILARET GĂMĂLĂU:
„Ştiam că la care le taie lanţurile seara îi duceau
şi-i executau”
- Părintele Gămălău a slujit mai bine de
douăzeci de ani în satul Moşuni, judeţul Mureş. Până a
ajunge însă aici, a trecut printr-o experienţă limită. În
1949, a fost condamnat la moarte. Care au fost capetele
de acuzare, părinte Gămălău?
175

- Mai întâi, am găzduit nişte ofiţeri germani pe care
nu i-am mai putut trece frontiera. Am umblat pe malul
Tisei. Peste tot erau numai garduri. Am văzut chiar
cadavre de oameni împuşcaţi pe malul Tisei. Nu i-am putut
trece în astfel de condiţii pe ofiţerii germani.
- Dumneavoastră aţi fost pe front?
- Am fost. Din 1941. Am fost la Şcoala de
telegrafişti din Roman. După ce a început războiul, am
plecat pe front. Am fost până la Cotul Donului. Acolo au
rămas mulţi prizonieri din armata noastră. Câţiva am reuşit
să ieşim din încercuire. La Odessa, ne-au completat cu o
altă unitate. Am fost vreo cincisprezece dorobanţi şi ne-au
completat cu Regimentul 68 Infanterie fortificaţii, care era
la Kahul pe vremea aceea.
Pe nişte ofiţeri germani i-a prins vremea în ţara
noastră, după ce războiul a luat alt curs şi noi am trecut de
partea sovieticilor. Ei au rămas în spatele frontului şi,
firesc, au încercat să se salveze. Au dezbrăcat hainele de
ofiţeri şi cu hainele unor ţărani pe care i-au dezbrăcat, au
reuşit să ajungă până la mine, la Câmpulung Moldovenesc.
- În ce an se întâmpla aceasta?
- În 1944. Cum să nu-i primesc? Eu am spus aşa:
sunt tragediile războiului. Nu eu m-am dus să mor în Rusia
de capul meu. Nici ei n-au venit din ţara lor să moară întro
ţară străină. Şi i-am primit. Unul din ei a stat la mine trei
ani şi şapte luni. Pe acesta l-am deghizat în preot. Aveam
un văr notar la Primărie şi i-am făcut şi un buletin fals. Iam
mai făcut şi alte acte false. Din Johann Meilinger eu lam
făcut Teoctist Vrânceanu.
- L-aţi învăţat şi româneşte?
- A învăţat româneşte destul de repede. Într-un an
de zile a învăţat atât de bine că nu puteai să-ţi dai seama că
e străin. La-m învăţat şi cum să se prezinte în faţa celor de
176

ang bisericesc. Ce s-a întâmplat însă? După trei ani şi
şapte luni, a venit un inspector la mănăstire. Se numea
Rafael Dominte. Era preot. Eu eram plecat în oraş şi, fiind
într-o sâmbătă seara, inspectorul i-a zis: „Hai, părinte, să
facem slujba de vecernie!” Ei, sărmanul Johann, „Antreu şi
barbă-avea/ Numai slujba n-o ştia!” Atunci, crezând că va
fi înţeles de inspector, i-a zis: „Prea cucernice părinte
inspector, eu nu sunt preot, eu sunt ofiţer german, rămas
aici, la părintele Filaret!” Atunci, acesta a început să strige
la el, să plece în faţa lui de-acolo. „Păi, cum să plec până
nu vine părintele Filaret?”- i-a răspuns Johann. Nici n-am
ajuns bine acasă şi a început să-mi facă şi mie scandal
pentru că l-am primit pe neamţ la mine. Eu i-am zis:
„Părinte inspector, sunt tragediile războiului… Ca preot,
m-am gândit să salvez oameni!” „Ce, tu îmi dai mie lecţii?
– mi-a răspuns. Să plece imediat de-aici!” Eu am făcut
poate o greşeală atunci. I-am spus că, dacă nu-i convine, să
plece sfinţia sa de-acolo! S-a urcat în maşină şi s-a dus
direct la Emil Bodnăraş. Ţin să vă spun că el a fost coleg
de şcoală cu Emil Bodnăraş. Erau per tu. M-a pârât. A
venit „frate-su’”, Emil Bodnăraş, şi m-a arestat. Venise
împreună cu un consilier sovietic. Ne-au luat, şi pe mine şi
pe neamţ, şi ne-au dus la Suceava. De la Suceava, cu trei
avioane, IAK-uri, din astea cu dublă comandă, ne-au pus
pe fiecare într-un avion şi ne-au dus la Bucureşti, la
Serviciul secret de informaţii, pe Plevnei. Erau mulţi
arestaţi acolo. Eram din aceia consideraţi duşmani ai
poporului. Am stat acolo câteva luni. După aceea, a venit
un procuror şi ne-a luat la interogatoriu. A zis: „Părinte,
dumneata îmi declari ce vrei. Eu îţi admir fapta, ai făcut o
faptă creştinească, dar pe dumneata te va lua consilierul
sovietic şi te va duce în Rusia! Ştii cumva ruseşte?” „Ştiu
ca şi româneşte!” – i-am zis. „Să nu vorbeşti decât cu
177

translator!” Şi aşa am şi făcut până când, odată,
polcovnicul, adică colonelul, i-a spus unui locotenent
major: „Mă, omoară câinele acesta, dacă nu vrea să spună
nimic! Măcar să declare că a scris şi a primit scrisoare din
Germania, atâta trebuie!” După ce a plecat colonelul,
locotenent majorul m-a luat la bătaie. Până atunci, în
fiecare noapte mă scotea şi îmi dădea porţia de bătaie. Am
purtat răni pe picioare, loviturile de cizme din timpul
anchetei, vreo cincisprezece ani! Avea nişte cozi de
mătură, nişte bâte, şi a început să mă lovească pe unde
apuca. Am gândit că dacă tot mă omoară, măcar să le spun
că ştiu ruseşte. Şi am început să-i vorbesc pe limba lui. Lam
dezarmat dintr-odată. A aruncat bâta din mână. Mi-a
zis să stau pe scaun. Şi am început să-i povestesc toată
drama, cum a fost. La amiază mi-a adus o gamelă de
mâncare. Seara, când a venit polcovnicul, i-a tras o
înjurătură de sufletul mâne-sa. Apoi l-a întrebat: „N-ai
omorât câinele acesta?” „Ştie ruseşte ca şi noi!”, i-a
răspuns. Mă întrebă atunci şi el: „Ştii ruseşte?” „Sigur că
ştiu!” „Până acum de ce n-ai vorbit?” „Am vrut să văd cât
de cinstiţi sunteţi voi!” N-aveam voie să le spunem nici
domni, nici tovarăşi. Vorbeam cu tu şi voi. Am stat şi cu el
vreo două ore de vorbă. I-am explicat totul şi lui. După
aceea, m-au dus în celulă. Şi nu m-a mai întrebat nimeni
nimic patru luni şi nici nu m-au mai scos la anchetă. După
patru luni (eram mai mulţi români acolo, la Deveras, în
Odessa, cei mai mulţi fiind ofiţeri, condamnaţi ca criminali
de război), ne-au scos afară şi tot polcovnicul acela ne-a
spus că partidul a găsit de cuviinţă să ne trimită în ţară la
noi.
- Ştiaţi atunci că vă aşteaptă condamnarea la
moarte?
178

- Nu, nu ştiam. Ne-au trimis în ţară şi Tribunalul
militar din Iaşi ne-a condamnat la moarte. După aceea, miau
bătut lanţuri la picioare, ştiţi, aşa cu nituri, lanţuri
groase. Şi am stat cinci luni în lanţuri. Pentru că mă
încăpăţânasem şi nu vroiam să semnez cererea de
comutare a pedepsei. Ziceam: „Şi aşa, tot mă omorâţi!”
Tot procurorul acuzator mi-a zis: ”Nu fi, omule, aşa de
încăpăţânat, semnează!” Şi am semnat! Ca tot el să vină,
după ce am stat cinci luni în lanţuri, şi să-mi zică: „Vezi,
n-ai vrut să semnezi şi ţi-am comutat pedeapsa în 25 de ani
de închisoare!”
Ţin să precizez că în lotul în care am fost eu atunci
eram 84 de inşi condamnaţi, din care 11 la moarte, dar din
aceştia numai doi au fost executaţi. Unul Groşaru şi unul
Cuşgă, foşti comandanţi de lagăre pe undeva.
- Mai reţineţi nume importante din lotul acela
de 84?
- Nu-mi mai amintesc. Ceva doctori şi mai mulţi
militari, închişi pentru crime de război. Pe mine m-au
băgat după aceea, pentru că nu m-au dovedit cu spionajul,
la uneltire împotriva statului.
După ce mi-au comutat pedeapsa, m-au dus să-mi
taie lanţurile. Ştiam că, la cei care le taie lanţurile seara, îi
duceau şi-i executau. La cine le tăia dimineaţa, le comuta
pedeapsa.
După aceea, am trecut prin Jilava, ca să ajung în
cele din urmă la Aiud, unde am stat mai mult în zarcă,
pentru că am avut pedeapsă mare. Acolo erau doar cei cu
pedeapsă pe 25 de ani sau pe viaţă.
- În ce an aţi ajuns la Aiud?
- Prin ’50. Şi am avut noroc să lucrez în fabrică, la
mecanică. A avut grijă un inginer mecanic, fost ofiţer, fost
179

căpitan, care m-a luat cu el şi m-a învăţat mecanică. Bună.
Am şi lucrat apoi mult în mecanică.
- Cu cine stăteaţi în celulă?
- În celulă am stat cu generalul Pantazi, cu amiralul
Măcelaru, cu generalul Topor, cu Radu Mironovici. Printre
aceştia am stat şi cu profesorul Nichifor Crainic. Am stat şi
cu colonelul Dumitrescu Anton, cu generalul Trestiorianu.
- Pe Nichifor Crainic l-aţi cunoscut dinainte sau
l-aţi întâlnit prima oară la Aiud?
- Nu. Eu l-am cunoscut când era ministru al
propagandei în timpul lui Antonescu. Eu făceam serviciul
cu preotul militar şi acesta fusese elev al profesorului
Crainic. Am fost şi eu o dată cu el la locuinţa lui Nichifor
Crainic. Şi mai m-a trimis apoi preotul la el cu nişte
cadouri. Aşa l-am cunoscut. Am ajuns apoi să stau cu el în
celulă – eram câte patru în zarcă. În celulă erau opt. Aveau
paturi suprapuse. În aceste împrejurări, am ajuns să
memorez din poezia lui, elaborată în închisoare.
- Cum a ajuns să apeleze la memoria
dumneavoastră Nichifor Crainic?
- Aveam o memorie bună atunci. Nichifor Crainic a
avut un vis în noaptea de Crăciun şi a făcut o poezie. M-a
trezit şi mi-a spus „Filaret, am avut un vis şi în urma
visului am făcut o poezie! Ce zici, ai putea s-o memorezi?”
„Să încercăm!” – i-am răspuns.
Şi a zis aşa: „Slavă ţie, Doamne, pentru-această
noapte/ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,/ În abisul
nopţii visu-nmiresmat/ Mi-a cules miresme de naramze
coapte/ Slavă ţie, Doamne, pentr-această noapte.// A lăsat
un înger porţile deschise, / Cântec fără sunet se-auzea-n
sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor, / În abisul nopţii
năzărit în vise/ A lăsat un înger porţile deschise.// Doamne,
dă aevea pacea ta cerească,/ Care întăreşte din fricoşi
180

profeţi,/ Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,/ Doamne,
dă-mi aevea pacea cea cerească.// Pacea lumii zace pe
vărsări de sânge,/ Şi rodeşte bobul viitoarei uri,/ Pacea ta
răsfrânge Raiul în făpturi/ Cel înfrânt e-o jele care frânge,/
Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.” Eu am repetat-o de
trei – patru ori şi apoi m-am culcat. A doua zi, mă întreabă:
„Ei, Filaret, ţi-am zis ceva aseară, mai ţii minte ceva din ce
ţi-am zis eu?” Şi am început să reproduc poezia. (Varianta
publicată diferă substanţial de varianta din penitenciar,
ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că suntem în faţa unui
text inedit. Iată varianta din volumul Poezii, apărut în
1998: „Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte./ Somnul
meu în unda lunii s-a scăldat./ Din abisul păcii visului i-au
dat/ dezlegări de taine prin năluci de şoapte,/ Slavă ţie,
Doamne, pentru-această noapte!/ Semăna cu noaptea
umilitei naşteri/ Când ai rupt pecetea vechiului blestem,/
Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem/ Şi vărsând lumina
veşnicei cunoaşteri/ Semăna cu noaptea umilitei naşteri.//
Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,/ Cântec fără sunet Te
slăvea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor,/ Când
spre-abisul păcii, năzărit departe, / Îngerul lăsase porţilentr-o
parte.// Doamne, dă-mi şi mie pacea ta cerească,/
Miezul de tăcere al strigatei vieţi/ Care-nflăcărează din
fricoşi profeţi,/ Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească,/
Doamne, dă-mi şi mie pacea ta cerească.// Dă-mi şi mie
pacea inimii, Stăpâne,/ Flacăra ce nu se zbate-n uragan,/
Să răzbesc războiul duhului duşman,/ Căci ţărâna trece,
sufletul rămâne, / Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne./ Tu,
răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,/ Şi dulceaţa celui sfâşiat
de leu, / În arena morţii, Dumnezeul meu,/ Fii şi răsăritul
vieţii mele-apuse,/ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!”)
După ce i-am reprodus poezia mi-a spus: „Vai,
Filaret, ai o memorie minunată. Cum de nu te-am avut eu
181

student. „Păi mă veţi acum, domnule profesor!” După
aceea, a început el să-mi spună mai multe poezii. Pe unele
din ele le-am uitat, iar multe au fost schimbate, până şi
titlurile pe care le-au avut.
- Titlurile pe care le-a dat la Aiud, faţă de cele
din variantele publicate?
- Faţă de cum au apărut în volumele care au fost
publicate ulterior, pentru că eu le-am cumpărat îndată ce
am dat de ele.
- Din poemele memorate în puşcărie aţi regăsit
texte în aceste volume?
- Sigur, sunt publicate, dar nu sunt tocmai aşa. De
exemplu, Cântec strămoşesc a avut prima dată titlul de 23
august. Apoi s-a numit Năvălirea barbarilor. Până la
urmă, în carte a apărut cu titlul Cântec strămoşesc.
Spune: „Pe drumuri de munte izvoarele gem/ Şi bombănen
scorburi frânturi de blestem,/ Pe drumuri din codrii se
sparge-o furtună/ Şi fulgeră semne că nu ni-e de-a bună/ Pe
drumul din vale zăvod grijuliu/ Îşi caută turma şi url-a
pustiu./ Pe drumul din ţarini se-ncoardă cocenii/ Ca degete
care ne-arată bejenii./ Pe drumuri de câmpie-a lui Moş
Nicăieri/ Trec gloate surpate din slava de ieri./ Cu vuiet
gigantic un veac se răstoarnă,/ Măicuţa-şi zoreşte
odraslele-n poarnă;/ Încalecă-n grabă, se uită-napoi,/ Şi
zdrenţuie cerul cu părul vâlvoi.,/ Că-n urma ei vine cu
muget sălbatic/ Gâtlej fără margini de zmeu asiatic./ Hai,
murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Aşterne-te vremii şi
visului rău./ Ah, nu mi-e de ducă şi nici mi-e de stare,/
Doar inima frântă ţi-o pun în spinare/ Şi-aş vrea ca săncapă
în tainiţa ei/ Şi muntele mare şi bobul de mei./ Dar
dacă nu-ncape, cu gene de moină,/ Iau holda-ntr-o pâine şi
ţara-ntr-o doină./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/
Aşterne-te vremii şi vântului rău!
182

(Varianta publicată: Pe drumuri de codru şuvoaiele
gem/ Şi bombăne-n scorburi frânturi de blestem,/ Pe
drumul de munte se sparge furtună/ Şi fulgeră semne că nu
mi-e de-a bună,/ Pe drumul spre zarea lui Moş-Nicăieri/
Trec gloate surpate din slava de ieri.// Cu vuiet gigantic de
veac se răstoarnă;/ Şi Maica-şi zoreşte odraslele-n poarnă;/
Călare-n furtună, se-ncruntă-napoi/ şi zdrănţuie cerul cu
părul vâlvoi./ Că fiara flămândă pământul ni-l calcă/ Cu
falca-n ţărână şi-n ceruri cu-o falcă.// Hai, murgule, ia-mă
pe greabănul tău,/ Aşterne-te zării şi vântului rău./ Cum nu
mi-e de stare şi nu mi-e de ducă,/ Ia-mi inima frântă şi făte
nălucă./ Aş vrea tot ce-i munte şi boabă de mei/ Săncapă
de-a-ntregul în tainiţa ei,/ Iar dacă nu-ncape, cu
genele moină/ Iau holda-ntr-o pâine şi ţara-ntr-o doină./
Hai, murgule, du-mă pe greabănul tău,/ Aşterne-te zării şi
vântului rău!”
- Cam câte poeme de-ale lui Nichifor Crainic aţi
memorat în închisoare?
- Am memorat multe, nu mai ştiu numărul lor.
- Câte mai ştiţi din ele, după câteva zeci de ani?
- O bună parte din ele, dacă fac un efort de
memorie. Dacă m-aţi fi întrebat în urmă cu 15 - 20 de ani,
vi le-aş fi spus pe toate pe care le-am memorizat.
Dacă vreţi, vă mai spun câteva.
- Vă rog!
- Cântecul potirului.. „Când holda de seceri tăiată
fu gata/ Bunicul şi tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare
sclipeau mătăsos/ Păreau barba lui Domnu’ Cristos.// Când
pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica şi mama/
Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaşte
cinstite şi lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/
Părea că e faţa lui Domnu’ Cristos./ Şi iată potirul la gură
183

te duce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrăneşte-mă
carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne şi mustu-n
ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin Tine, / Tu pâinea
de-a pururi a neamului meu.// Din curpenul viţei cenconjură
crama,/ Bunica şi mama/ Îmi rupse-un ciorchine
spunându-i povestea:/ Copile, grăiră, ăst must sângeros/
Este sângele Domnului nostru Hristos./ Când via culeasă
de struguri fu gata,/ Bunicul şi tata/ În joc de călcâie
zdrobind nestemate,/ Ce varsă ca rana şuvoaie-nspumate,/
- Copile, grăiră, ăst must sângeros/ E-al Domnului nostru
Cristos.// Şi iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase,
Tu jertfã pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./
Ca bobul în grâne, ca mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate
şi toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.//
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E
raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Priveşte-Te-n vie şi
vezi-Te-n grâne/ Şi sângeră-n struguri şi frânge-Te-n
pâne,/ Tu, viaţa de-apururi a neamului meu ».)
(Varianta publicată: „Când holda de seceri tăiată fu
gata/ Bunicul şi tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare
sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu’ Cristos.//
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica şi mama/
Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaşte
cinstite şi lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/
Părea că e faţa lui Domnu’ Cristos. / Şi iată potirul la gură
te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrăneştemă
carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice şi mustun
ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin Tine, / Tu
pâinea de-apururi a neamului meu.// Din curpenul viţei cenfăşură
crama,/ Bunica şi mama/ Au rupt un ciorchine,
spunându-i povestea:/ - Copile, grăiră, broboanele-acestea/
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele
184

Domnului nostru Cristos!// Apoi, când culesul de struguri
fu gata,/ Bunicul şi tata/ În joc de călcâie jucând
nestemate,/ Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,/ - Copile,
grăiră, e must sângeros/ Din inima Domnului nostru
Cristos.// Şi iată potirul la gură te duce,/ Iisuse Cristoase,
Tu jertfã pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi
toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.//
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E
raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Priveşte-Te-n vie şi
vezi-Te-n grâne/ Şi sângeră-n struguri şi frânge-Te-n
pâne./ Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în
toate şi toate prin Tine,/ Tu, viaţa de-a pururi a neamului
meu ».)
-Ce fel de om era Nichifor Crainic?
- Să vă spun aşa, ca statură, nu era prea înalt. Era
un om agreabil, dar nu pentru toată lumea, că mulţi l-au
criticat.
- Chiar şi în închisoare?
- Chiar şi în închisoare. Şi de ce? Ei, ca să-l
compromită, de multe ori îl chemau la grefă şi acolo îl
serveau cu cafea, cu cine ştie ce altceva. Şi-apoi chemau
pe câte unul şi-i ziceau: „Uite, acesta e turnător!” Adică
delator, dar, ştiţi, în închisoare li se spunea turnători celor
care pârau pe unul şi pe altul de unele lucruri pe care le-au
făcut sau despre ce-au vorbit.
Când vorbea, vorbea minunat. Minunat! Cât de
obosit eram, pentru că lucram în fabrică, dacă începea să
vorbească mă ţinea treaz.
- Despre ce vorbea, în general?
- Despre teologie.
185

Lucra şi el în fabrică. Acolo eu îi cam făceam
norma. Că dacă nu-şi făcea norma, nu-i dădeau de
mâncare.
Eu am stat cu dânsul patru ani. Dacă vreţi, vă mai
spun o poezie de-a sa, vă mai spun?
- V-ascult.
- Noaptea învierii. E o poveste care s-a întâmplat
în Muscel cândva, la o moşie a Brătienilor. Un tânăr s-a
înarmat cu o secure să dea o lovitură la clădirea lor, undeaveau
conacul lor boieresc, să dea o lovitură pentru că
credea că au aur şi bani. Şi n-a găsit timp mai potrivit
decât în noaptea de Paşti.
O, Doamne. Am un lapsus. O să vă spun alta.
- Până vă mai amintiţi un poem, poate vă
amintiţi o întâmplare mai deosebită din anii petrecuţi
împreună în închisoare.
- Nu, nu, pentru că mi-am amintit poezia Noaptea
învierii: „Din spuma de vişini răsare conacul/ Sub
nemărginitul safir înstelat./ Aprins de-aşteptare, pândeşte
buimacul/ Strângându-şi toporul sub braţu-ncordat.//
Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-ar vrea să se
spargă-ntr-un trăsnet grozav./ Din sânge rachiul, din minte
cu-omorul/ Străpung cu duhoare văzduhul suav.// E
noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Miresme-s în codri,
miresme-n grădini, / Spre marea minune se-ndreaptă
natura,/ Cu arbori şi ierburi făcându-şi lumini. // Un clopot
dă semnul, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în
eter,/ Se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Şi sufletul lumii se
urcă la cer.// Tâlharul înjură pioasa zăbavă/ Cu care
creştinii se duc la altar./ Pur crinul credinţei îl învăluie-n
slavă,/ Îl mângâie roua cerescului har.// Conacul e singur.
Stăpânii plecară./ Zăvoarele azi pe uşi nu se pun,/ Deschisă
e poarta oricărui de-afară,/ Că-n noaptea aceasta tot omul e
186

un.// Rămasă acasă bătrâna oloagă/ Hristos înviatul se
mişcă-n iatac./ Bătrâna-n fotoliu, sub candeli se roagă,/
Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută
cu aur / Ce-ar face un demon din omul mărunt,/ El strânge
toporul de parcă-l sugrumă,/ L-azvârle în aer sălbatic şi
crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică,/ Cu chipu-n văpaie
de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ Şi
glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”// Ce blândă căldură, ce
miere cerească,/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit./ Îi
tremură mâna când vrea să lovească,/ Toporul îi cade cu
zgomot icnit.// Se mişcă nălucă Hristos în icoană,/ Se
umple de lumină tihnitul iatac,/ Podeaua răsună cu stranie
zvoană,/ De parcă-n adâncuri ar geme un drac.// O clipă fu
totul şi-acum se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord şi
de sud;/ Cu mintea trezită şi-asupra-i răsfrântă,/ Se vede pe
sine sălbatic şi crud.// Cu spaimă zăreşte acum la trezie/
Dihănii ce-n bezna din suflet i s-ascund,/ Pe cum în apa
când e străvezie / Vâscoase jivine târându-se-n fund.//
Bătrâna-l priveşte de parcă-l răsfaţă,/ Străină cu totul de
zbuciumul lui;/ Lui i se pare bunică-sa însăşi de faţă, / Pe
vremea când gingaş era doar un pui.// Venea împreună cu
buna bătrână,/ În noaptea aceasta la Domnul Hristos,/
Râdeau ghioceii în chita din mână/ Şi inima floare s-o ducă
prinos.//Ah, sunet de clopot şi ropot de toacă, / Odraslă de
înger rămasă-napoi,/ Munte de minte căzută-n băltoacă/ Şi
neaua din suflet topită-n noroi!// Zdrobit în genunchi el
cade şi cere iertare:/ „Iertare, iertare”, cu glas sugrumat./
Bătrâna-l priveşte cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă:
„Hristos a-nviat!”
(Varianta tipărită: „Din spuma de vişini răsare
conacul/ Sub nemărginitul safir înstelat./ Aprins deaşteptare,
pândeşte buimacul/ Strângându-şi toporul sub
braţu-ncordat.// Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-
187

ar vrea să se spargă-ntr-un trăznet cumplit/ Din sânge
rachiul, din minte amorul/ Străpung cu duhoare văzduhunflorit.//
E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Tămâie e-n
codri şi smirnă-n grădini,/ Spre marea minune se-nalţă
natura/ Cu ierburi şi arbori schimbaţi în lumini.// Un
clopot răsună, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în
eter,/ se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Şi sufletul lumii se
suie spre cer.// Buimacul înjură păruta zăbavă/ Cu care
creştinii se duc spre altar/ Pur crinul credinţei se leagănă-n
slavă/ Să-l miruie roua cerescului har.// Conacul e singur.
Ai casei plecară./ Zăvoarele astăzi pe uşi nu se pun,/
Deschisă e poarta oricărui de-afară./ În noaptea-nvierii tot
omul e bun.// Acasă rămase bunica oloagă/ Iisus înviatul
luceşte-n iatac./ Bătrâna-n fotoliu, sub candeli, se roagă/
Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută
cu-o sumă/ ce face un diavol din omul mărunt,/ El strânge
toporul de parcă-l sugrumă/ Smucindu-l în aer sălbatic şi
crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică/ Cu chipu-n văpaie
de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ şi
glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”.// Ce caldă blândeţe, ce
miere cerească/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit?/ Se
năruie braţul ce vru să lovească, / Toporul îi cade cu
zgomot icnit.// Se mişcă nălucă Iisus în icoană/ Şi-nvăluien
aur tăcutul iatac,/ Podeaua răsună de stranie zvoană/ De
parcă-n adâncuri ar geme un drac.// Atât a fost totul. Acum
se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord şi de sud;/ Cu
mintea trezită şi-asupră-şi răsfrântă,/ Se vede deodată
nemernic şi crud.// Cu spaimă zăreşte, surprinse-n trezie,/
Dihănii de beznă ce-n suflet se-ascund/ Precum într-o apă
când e străvezie/ Vâscoase jivine târându-se-n fund.// Sub
bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare,/ Pământul se-ntinde
smălţat ca un preş,/ Tot omul lumină, tot pomul o floare,/
Doar el, pângăritul, se simte un leş.// Bătrâna-l priveşte de
188

parcă-l răsfaţă,/ Străină cu totul de zbuciumul lui;/ Ea pare
bunica lui însuşi de faţă/ Ca-n vremea când, fraged, era
doar un pui.// Mergea împreună cu sfânta bătrână/ În nopţi
ca şi asta, la Domnu’ Hristos,/ Râdeau ghioceii în chita din
mână/ Şi inima floare s-o ducă prinos.// O, glasuri de
clopot şi ropot de toacă,/ Odraslă de înger rămasă-napoi,/
Cascadă de munte căzută-n băltoacă,/ Zăpadă de suflet
topită-n noroi!// Zdrobit îngenunche şi geme: „Iertare,/
Iertare, iertare”, cu grai sugrumat./ Bătrâna-l priveşte cuadâncă
mirare,/ Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”).
- Cum reuşeaţi să memoraţi poemele mai lungi?
- Mi le scriam pe talpa bocancului sau pe perete, în
sală, când gardianul se uita în altă parte, le memoram, şiapoi
răzuiam peretele. Dacă le găsea scrise ne pedepseau,
ne băgau la izolare. Ne băgau într-o cameră neagră, fără
lumină. Două zile nu dădeau de mâncare şi una dădeau.
Am făcut şi eu vreo 21 de zile de ”neagră” de-aceea.
- Când vă dicta, de obicei, Nichifor Crainic
poemele?
- Mai mult noaptea. Noaptea, când era linişte,
atunci gândea şi-apoi mă trezea: „Hai, Filaret, să-ţi mai
spun ceva!” Şi-mi spunea şi eu ce puteam memorizam
atunci, ce nu îmi scriam sau pe talpa bocancilor sau pe
perete şi le memoram mai târziu.
- Aţi fost singurul căruia îi dicta poeme?
- Din câte ştiu eu da. Nu cunosc pe altcineva căruia
să-i fi dictat poeme, cel puţin în cei patru ani.
În celula noastră numai mie mi le dicta. Era cu noi
şi generalul Trestioreanu. Se cam supăra pe el şi-i zicea:
„Mă, lasă omu-n pace să doarmă”. Dar mie-mi plăcea sămi
spună poezii, eram tânăr la vremea aceea şi-mi plăcea
să-l ascult. Era minunat. Încântător era.
Dacă vreţi, vă mai spun o poezie.
189

- Spuneţi!
- Dolores: O minune ce s-a-ntâmplat la Madrid.
„Trei fete ca trei Cosânzene/ Ieşiră senine din Dom;/ În
cale cerşeşte un om/ Sub ziduri străvechi, madrilene./ E
orb, dar frumos de mirare/ Şi-n negrele lui suferinţi/ Îi şade
ca-n umeri de prinţ/ Buleandra din care răsare.// Şi-n
aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus, nevăzut,/ El cântă un
cântec ţesut/ Din veşnicul vieţii-ntuneric./ Trei fete ca trei
Cosânzene/ Se-opriră uimite în loc./ De-atât blestemat
nenoroc,/ Au bură de lacrimi pe gene.// Întâia duioasă-ntre
fete/ Se-apleacă spre orbul sărman/ Şi, floare de aur, un
ban/ Cu degete palide-i dete./ Milogul cu stinse orbite/
Ridică orbirea spre cer/ Norocul să-i fie străjer/ şi zilele ei
fericite.// A doua trufaşă-ntre ele,/ Nici ea nu se vrea mai
prejos,/ Şi-aruncă din scumpul prisos/ Doi bani cu lucire
de stele./ Milogul ridică zadarnic/ Orbirea-i spre cerul
turchez/ Şi cântă un cântec cu miez/ Ce-i laudă sufletul
darnic.// A treia-ntre fete orfană/ Ea n-are nici aur, nici
argint/ Să-i dea de pomană./ Zdrobită-n nemernic suspin,/
Ea cade-n genunchi şi-l sărută.// Şi iată prin pleoapele
oarbe/ Un fulger fierbinte trecu/ Şi orbul deodată văzu/ Că
viaţa frumoasă e foarte./ Şi-n viscol de crudă lumină/
Pluteşte ca dus de-un talaz,/ Cu ochi uluiţi de extaz,/
Privind nălucirea străină.// Milogul zburdă buimac./ Dar
cea cu sărutul de leac/ Nu-i oare fecioara Maria?/ Şi-atunci
pomana de aur în schimb/ Pe un maldăr de roze dând-o,/
Drept recunoştinţă/ La picioarele fetei punând-o.// Fata ştie
că nu i se cuvin, /Zdrobită-n nemernic suspin,/ Culege de
jos trandafirii./ Cu florile pline de soare,/ Ea pleacă spre
sfântul altar,/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei
fecioare.// Şi iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu
zorul,/ Îi cade-n genunche poporul,/ Madridului
medieval.// Şi-atunci, din statuia de sus,/ Din raze de
190

candeli domoale/ O mână de marmură moale/ Pe creştetul
fetei s-a pus”.
(Varianta tipărită: „Trei fete ca trei Cosânzene/
Ieşiră senine din Dom;/ În cale cerşeşte un om/ Sub ziduri
străvechi, madrilene./ E orb, dar frumos de-a mirare/ Că
pare un falnic cocon/ Surpat din profir şi vison/ În zdreanţa
din care răsare.// Sub aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus,
nezărit,/ El plânge un cântec urzit/ Din veşnicul vieţiintuneric./
Trei fete ca trei Cosânzene/ L-ascultă uimite pe
loc./ De-atât blestemat nenoroc,/ Au bură de milă pe
gene.// Iar una duioasă-ntre fete/ Se pleacă spre orbul
sărman/ Şi, floare de aur, un ban/ Cu degete palide-i dete./
Milogul cu stinse orbite/ Aprinse o rugă spre cer/ Norocul
să-i fie străjer/ Şi zilele ei fericite.// A doua trufaşă-ntre
ele,/ Nici ea nu se vrea mai prejos,/ I-aruncă din scumpul
prisos/ Doi bani cu sclipire de stele./ Milogul ridică
zadarnic/ Orbirea-i spre cerul turchez/ Şi cântă un cântec
cu miez/ Ce-i laudă sufletul darnic.// Dar fata de-a treia,
orfană,/ Priveşte la toate cu jind,/ Nici aur, nici barem
argint/ Ea n-are să-i dea de pomană./ Privindu-l în faţa
durută,/ Cu geamăn şi-adânc crezământ,/ El pare duios ca
un sfânt,/ Ea ochii pierduţi i-i sărută.// Şi iată sub
pleoapele moarte/ Un fulger fierbinte trecu/ Şi orbul
deodată văzu/ Că lumea frumoasă e foarte./ În viscol de
crudă lumină/ Pluteşte ca dus de talaz,/ Cu ochi uluiţi, în
extaz,/ Sorbind strălucirea străină.// Din bezna de pânadineauri,/
Ah, domul ia formă de dom/ Şi omul figură de
om/ Iar banul sclipire de aur!/ Ce-i pentru miros o
grădină,/ Ori pentru auz un cuvânt,/ Când raiu-nflorit pe
pământ/ E-a ochilor sfântă lumină.// El vede! Chiar
soarele-i spune./ Vai celor ce văd şi nu ştiu,/ Pământul le
pare pustiu/ Deşi ne mişcăm în minune!/ Trei fete-i
zvonesc bucuria/ Că vede şi zburdă buiac./ Dar cea cu
191

sărutul de leac/ Nu pare Fecioara Maria?// Ea are şi n-are
ştiinţă/ De fulgeru-aprins între ei,/ Dolores e numele ei/ Iar
inima-n piept umilinţă./ Ea simte smerita făptură/ Că omul
nu vântură stânci;/ În faptele mari îi dau brânci/ Puteri mai
presus de măsură.// Dar el, avântat, preamărind-o,/ O vede
în abur de nimb,/ Pomana de aur în schimb/ Pe-un maldăr
de roze zvârlind-o,/ Evlavie naltă-l cuprinde/ Şi florile, -
singur avut, -/ Picioarele ei aşternut/ Ca precistei însăşi lentinde.//
Dolores e-n culmea uimirii,/ Ea ştie că nu i se
cuvin,/ Smerită-n nemernic suspin,/ Culege de jos
trandafirii./ Şi multa mireasmă de floare/ O duce plângând
la altar/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei
fecioare.// Şi iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu
zorul,/ Genunchii şi-i frânge poporul,/ Madridului
medieval./ Şi ins de la ins se-nfioară:/ Un codru de flăcări
aprins,/ O mie de glasuri un ins,/ Slăvind-o pe sfânta
Fecioară.// Şi iată, statuia se moaie/ Din marmură trup
omenesc/ Iar ochii privind-o-mpietresc/ Cum peste
Dolores se-ndoaie./ Atunci milostiva de sus,/ În zare de
candeli domoale,/ O mână de marmură moale/ Copilei pe
creştet s-a pus”.
- Vă vorbea de viaţa lui de dinainte, despre
politică?
- Nu vorbea prea mult despre viaţa lui, pentru că
acolo era tot timpul pericolul ca, dacă auzea cineva, dacă
afla despre lucruri de dinainte, despre călătoriile lui prin
cutare ţară, prin cutare loc, delatorii turnau, iar pe el
imediat îl luau la anchetă.
- Cum a suportat Nichifor Crainic regimul de
detenţie?
- Foarte greu. Era rău de foame. Îl chinuia foamea
tot timpul. Eu mă uscasem, aşa, ca o ploşniţă, şi m-am
menţinut aşa, slab de tot.
192

- De muncit putea să muncească?
- Îl puneau la muncă uşoară, nu la lucru mai greu,
complicat. Dar nici aşa nu-şi prea putea face norma,
săracul. Era tare slăbit, slăbit peste măsură.
- Nu aţi simţit şi dumneavoastră impulsul să
scrieţi poezie, după ce aţi făcut acel exerciţiu de
memorie cu poezia lui Nichifor Crainic?
- Am încercat şi eu. Dar, „Drag mi-a fost să fiu
poet, / dar condeiul nu-i ţapină,/ Ca să trag ca la brădet”.
- Aţi scris în puşcărie sau după ce v-au eliberat?
- După. Să vă spun una făcută aici, de când sunt la
Moşuni, dedicată soţiei mele şi intitulată Despărţire: „Iar
dacă mâine-ntr-un sicriu,/ Voi trece-ntr-un mormânt
pustiu,/ Tu-mi vei urma cu ochii plânşi,/ Cu mâna ta sarunci
ţărână/ Să spui în şoaptă-o rugă şi-un suspin,/ Iar
din clopotniţa bătrână/ Să-mi sune jalnic clopote bătând./
Deşi pe-aici sunt oameni buni,/ Tu în curând pleca-vei din
Moşuni./ Dar nu uita să vii măcar o dată la mormântul
meu,/ Să vii măcar o dată şi s-aduci/ O tufănică galbenă de
nuci,/ Pe care-am admirat-o eu mereu./ Să vii cu gândul
limpede-n trecut,/ S-aduci pe-al meu mormânt o tufănică,/
S-o pui încet, cu mâna ta cea mică,/ Pe care nu mă săturam
cândva să o sărut./ Şi de te-ntreabă cine te-ntâlneşte,/ Ce
cauţi tu străină tristă-n cimitir pribeagă,/ Tu să-i răspunzi:
Aice odihneşte acel ce-n lume i-am fost cea mai dragă”.
- Părinte Filaret Gămălău, există diferenţe mari
între versiunile poemelor pe care vi le-a dictat Nichifor
Crainic în închisoare şi versiunile publicate în cărţile
apărute după 1990?
- Există mai multe. De exemplu, la poezia Tu. În
volum ea are titlul Laudă. Eu o ştiu aşa de la poet, de la
Nichifor Crainic: „Tu, cel ce te-ascunzi în eterna-ţi
amiază,/ Şi lumea în haos o spânzuri cu-o rază,/ Metanie
193

ţie şi slavă./ Izvor nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi şi
pe mine în baia luminii/ Un mugur de carne şi lavă.// Sunt
duh învelit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit dintr-un
tată şi-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsă-ntrebare./ Ce gând de
destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de foc ce icnind
fără voie/ Zvârlitu-m-a viu în mişcare?// Nici maica nu ştie
ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,/
Neant înflorit în minune./ Căci toate izvoadele umbrelor
noastre/ Roiesc mai presus de arhangheli şi astre/ Din
veşnica ta-nţelepciune.// În ceruri, Părinte, sunt aburi în
aburi/ Asemeni cu apa ce-ngheaţă pe jgheaburi/ Prind
coajă de carne în spaţiu./ Tu cugeţi, se naşte; îngădui,
durează;/ Respiri, înfloreşte; iubeşti şi vibrează/ De sfântul
iubirii nesaţiu.// De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac
dâră de umbră acestei planete/ Cu spumă de soare pe
creste;/ Din duhul credinţei gustând veşnicia,/ În pulberea
vremii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!//
Puzderii de stele ascunse-n amiază,/ Făpturile-n tine de-a
pururi durează/ Şi-n spaţiu vremelnic colindă./ A fi,
fericire eternă şi sfântă!/ Şi vrajă e toată lumina rasfrântă/
De-a gloriei tale oglindă”.
(Varianta tipărită: “Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ţi
amiază,/ Şi lumea o spânzuri în haos de-o rază,/ Metanie
ţie, Părinte./ Izvod nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi şi
pe mine în unda luminii/ Un mugur de carne fierbinte.//
Sunt duh învălit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit
dintr-un tată şi-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsa-ntrebare./
Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de somn
ce icnind fără voie/ M-a-mpins şi pe mine-n mişcare?//
Nici maica nu ştie ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i
vremelnica formă,/ Neant înflorit în minune./ Căci toate
izvoadele umbrelor noastre/ Roiesc mai presus de
arhangheli şi astre/ Din veşnica ta-nţelepciune.// În ceruri,
194

Părinte, sunt abur în aburi/ Şi-asemeni cu apa ce-ngheaţă
pe jgheaburi/ Prind coaja de carne din spaţiu./ Tu cugeţi,
se naşte; voieşti şi durează;/ Respiri şi-nfloreşte; iubeşti şi
vibrează/ De-adâncul luminii nesaţiu.// De tine mi-e
foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâra de umbră acestei
planete/ Cu spuma de soare pe creste;/ Şi-n saltul credinţei
gustând veşnicia,/ Din pulberea lumii îmi strig bucuria/ Că
sunt întru Cel care este!// Puzderii de stele ascunse-n
amiază,/ Făpturile-n tine de-a pururi durează/ Şi-n spaţiu
vremelnic colindă./ A fi, bucurie eternă şi sfântă!/ O vrajă
a toată lumina răsfrantă/ De-a gloriei tale oglindă”.
- Când s-a terminat calvarul condamnării
dumneavoastră la moarte?
- În 1964. Nichifor Crainic a plecat mai înainte. Au
fost puşi în libertate şi criminalii de război. Eu, cu
Decretul din 1964, am fost pus în libertate. Însă tot la fel
de timorat am fost faţă de fostul regim totalitar, faţă de
Securitate, cum am fost poate şi în închisoare.
- Părinte Filaret, după ce-ţi trecut prin
condamnarea la moarte, aţi da o definiţie morţii ?
- Aş putea să dau. Este moartea fizică, trupească, şi
este moartea spirituală. În locurile pe unde-am fost, dorinţa
de a fi, de a trăi, acea spirituală, credinţa pe care am avuto,
în puterea şi în bunătatea lui Dumnezeu, n-am pierdut-o
niciodată, în tot timpul cât am fost în detenţie. Am avut
poate şi slăbiciuni, scăderi, când mă gândeam – era o
epidemie de sinucideri – oare de ce să trăiesc să le fac
sălbaticilor ăştia pe plac ? Mă gândeam ca într-o dimineaţă
să plonjez între scări de la etajul patru, când ne scoteau în
fabrică, şi să termin. Noaptea am avut un vis, aşa cum vezi
un film la televiziune. Am visat că în celula 297, că am stat
foarte mult acolo, s-a deschis uşa şi a intrat un om de o
frumuseţe rară, cu o cămaşă albă, sclipitoare, până în
195

pământ, şi am văzut stigmatele – barba-n furculiţă,
castanie, părul bogat, revărsat ondulat pe spate, am văzut
stigmatele şi mi-am dat seama că e Mântuitorul Hristos.
Am sărit din pat. A fost vis numai. Şi m-a-ntrebat : « Ce
vrei să faci ? Uiţi că ai fost slujitor la altarul meu ? » Şiatunci
am zis : « Doamne, dacă mi-ai dat sarcină grea s-o
duc în spate, dă-mi putere ! » Şi-a zis: “Vei avea!”
A doua zi, când m-am trezit, mi se părea că sunt cel
mai tare om din lume. Îi sfidam pe toţi gâzii ceia care erau
acolo. Şi încă cinci ani am mai făcut după aceia, dar n-or
mai fost aşa grei cum au fost primii zece ani.
- Aţi mai revăzut Aiudul, închisoarea Aiudului,
după ce v-aţi eliberat?
- L-am revăzut doar din tren, din maşină.
- Aţi avea puterea să mai intraţi în celula în care
aţi stat închis acolo?
- Nu ştiu, mă tem de-un infarct.
- Dac-ar fi să vă întâlniţi acum cu Nichifor
Crainic, ce aţi avea să-i spuneţi?
- D-apoi, nu ştiu. Aş avea multe de spus despre
ceea ce a urmat după ce-a plecat dânsul. El a mai trăit zece
ani după eliberare. A fost eliberat în 1962 şi a murit în
1972.
- Vă propun să încheiem dialogul nostru tot prin
vibraţiile sufleteşti ale lui Nichifor Crainic. Vă mai
amintiţi vreun poem?
- Da. Unde sunt cei care nu mai sunt ?:
« Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă
norul/ Spre-albastre margini de pământ:/ -Unde sânt cei
care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a
vântul: Aripile lor/ Mă doboară nevăzute-n zbor.//
Întrebat-am minunata ciocârlie,/ Candelă ce leagănă-n
tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt cei care
196

nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a
ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.//
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n
întuneric/ Taine nepătrunse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care
nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a
bufniţa: Vei vedea/ Când Marele-ntuneric va cădea ».
(Textul tipărit : « Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe
care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ:/ -
Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu
mai sânt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă apasă nevăzute-n
zbor.// Întrebat-am luminoasa ciocârlie,/ Candelă ce
leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt
cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?//
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.//
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n
întuneric/ Tainele nespuse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care
nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a
bufniţa: Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea ».)
- Vă mulţumesc.
- Vă mulţumesc şi eu pentru atenţia şi bunăvoinţa
dumneavoastră şi, ca să zic aşa, efortul dumneavoastră de
a arăta ceva din trecutul vieţii noastre, care a fost atât de
chinuit, şi a-l face cunoscut şi la urmaşii noştri.
*
Cum oare s-ar putea numi suferinţa, calvarul
acestor oameni trecuţi prin infernul închisorilor
comuniste?
Nu numele de Golgotă îl poate avea toţi acei ani în
care oameni fără vină au fost condamnaţi şi supuşi unor
chinuri inimaginabile. Nu crucificare s-ar putea numi ceea
ce au făcut necredincioşii zilei, care s-au crezut dumnezei,
judecând şi condamnând, “fără să găsească vină”?
197

11 martie
Câţi români trăiesc oare acum în Ţara Sfântă, ce i-a
dus acolo, din ce şi cum trăiesc?
Câţi evrei au plecat din România în Israel dar nu-şi
pot scoate România din suflet, aşa păcătoasă cum e ea!? La
repatriere, evreii primesc câte 16.000 de dolari şi statul
evreu le plăteşte chiria timp de un an.
Şi când te gândeşti ce aproape e Ţara Sfântă! La
nici două ore şi jumătate de Bucureşti cu avionul!
Dar, spune protosinghelul Ioanichie Bălan, în
cartea sa, Pelerinaj la locurile sfinte, „întreaga viaţă e o
lungă călătorie spre Ţara Sfântă”.
17 martie
În sfârşit, am şi traseul, pe zile:
9 mai: Bucureşti – Aeroportul Ben Gurion – Tel
Aviv (Cazare)
10 mai: Caesarea (Teatrul Roman, Apeductul,
Fortăreaţa) – Haifa – Muntele Carmel – Nazareth –
Muntele Tabor – Cana Galileei – Tiberias (cazare)
11 mai Marea Galileei – Muntele Fericirilor –
Tabgha – Capernaum – Tiberias (cazare)
12 mai: Yardenit (Centrul Baptismal) – Jerihon –
Mănăstirea Quarantaniei – Mănăstirea Sf. Hozevitul –
Ierusalim (cazare)
13 mai: Vechiul Ierusalim (Tur de oraş, Zidul
Plângerii, Muntele Templului, Via Dolorosa, Biserica
Adormirii Maicii Domnului, Golgota, Locul Cinei – Sf.
Liturghie la Sf. Mormânt – Ierusalim (cazare)
14 mai: Noul Ierusalim (Muntele Măslinilor,
Biserica Sf. Ştefan, Biserica Naţiunilor, Mănăstirea Sf.
198

Maria Magdalena) – Mănăstirea Rusească a Înălţării –
Ierusalim (cazare)
15 mai: Bethleem (Biserica Naşterii) – Hebron
(Mormintele Patriarhilor) - Qumran – Ierusalim
16 mai: Aeroportul Ben Gurion – Bucureşti.
Şi un îndemn al organizatorilor: „Găseşte drumul
către sufletul tău!”.
20 aprilie
Vremurile au fost îngrozitor de tulburi. N-am mai
avut nici un pic de răgaz să mă gândesc la pelerinajul în
Ţara Sfântă. Au avut grijă necredincioşii zilei, ajunşi
vremelnic la putere, să-mi umbrească această bucurie,
această aşteptare.
26 aprilie
E a treia zi de Paşti şi încerc să fug în viitor, să
descopăr o lume care nu conteneşte să fascineze şi prin
trecutul ei şi prin prezent şi prin ceea ce ar putea să aducă
viitorul. Să-mi imaginez într-o astfel de zi Ierusalimul.
Cred că locul acesta musteşte de credinţă şi de istorie.
De ce rămâne Israelul locul la care lumea creştină
continuă să se raporteze, între ciocanul şi nicovala
iudaismului şi islamismului? De ce e spaţiul din care orice
creştin nu ezită să-şi extragă seva credinţei, iubirii şi slavei
lui Dumnezeu?
Ce ştiu creştinii şi ce nu înţeleg creştinii din ceea ce
înseamnă azi Israelul? Ce trebuie neaparat să ştie atunci
când îşi propun să ajungă în Israel? Ce trebuie
„recapitulat” despre Ierusalim, despre Ţara Sfântă în
general, despre istoria evreilor, pentru ca trăirea spirituală
199

a unui pelerin să fie cât mai profundă? Să nu se lase
deturnată, furată şi hrănită doar de simpla curiozitate
turistică?
Îmi amintesc de pelerinajul de anul trecut de la
Niceea, unde s-a ţinut în 325 primul Sinod ecumenic, cât
de marcaţi eram noi de ruinele bisericii Palatului lui
Constantin cel Mare, (care a şi convocat acest întâi Sinod),
lăsate în voia sorţii de musulmani, pentru care păreau că
nu au nici o semnificaţie, nici o importanţă, în timp ce
pentru noi, creştinii ortodocşi, care am străbătut mii de
kilometri ca să ajungem acolo, locul respira istorie,
credinţă, viaţă.
*
Sfintele Sinoade sunt, după Dicţionar, Adunări ale
reprezentanţilor Bisericii, convocate pentru a rezolva
disputele doctrinale şi ecleziastice. Biserica recunoaşte
următoarele şapte Consilii ecumenice: 1. Niceea, în anul
325, 318 părinţi prezenţi - a fost condamnat Arianismul, sa
definit divinitatea lui Hristos şi s-a alcătuit pentru prima
dată Crezul. 2. Constantinopol, în anul 381, 180 părinţi
prezenţi - a fost condamnat Apollinarismul, s-a definit
divinitatea Sfântului Duh şi s-a completat Crezul. 3. Efes,
în anul 431, 200 părinţi prezenţi - a fost condamnat
Nestorianismul şi a fost definit termenul Theotokos
(Născătoarea de Dumnezeu). 4. Chalcedon, în anul 451,
630 părinţi prezenţi - a fost condamnat Monofizitismul. 5.
Constantinopol, în anul 553, 165 părinţi prezenţi - au fost
condamnaţi diverşi eretici şi păgâni. 6. Constantinopol, în
anul 680, 281 părinţi prezenţi - a fost condamnat
Monothelismul. 7. Niceea, în anul 787, 350 părinţi
prezenţi - a fost condamnat iconoclasmul.
Târgu-Mureş, 1 mai
200

PLECĂRI
Încă o seară se amână,
încă o moarte e târzie,
izvorul nu se vrea fântână,
acreala nu se vrea lămâie.
Nici tu nu vrei să mai fii tu,
nici eu nu pot să stau în mine –
nici Da nu-i lasă loc lui Nu,
nici trenul nu mai rabdă şine.
Din fiecare pleacă-o gară,
în ziua care n-are seară.
Târgu-Mureş, 7 mai
Noi ne amăgim cu faptul că Dumnezeu le-a dat
românilor de toate, dar asta n-a fost de-ajuns. Evreilor le-a
dat foarte puţin, în aparenţă, dar acest puţin e o mare
bogăţie.
Târgu-Mureş, 8 mai
Israelul e foarte aproape. Poimâine voi pune
piciorul în Ţara Sfântă. Încă nu am reuşit să mă pregătesc
sufleteşte pentru acest pelerinaj, nici măcar să mă
spovedesc, aşa cum e de cuviinţă înaintea unei astfel de
întâlniri.
201

Dar aproape că m-au sufocat evenimentele din
ultima vreme, parcă duşmănoase, ostile plecării mele. A
trebuit, măcar în parte să le înfrunt, să fac faţă, să obţin
măcar o amânare a unui deznodământ. A unor “chestiuni
arzătoare la ordinea zilei”, care n-au nici un Dumnezeu!
Dar acest drum trebuie făcut. Măcar în parte, am
reuşit să străbat istoria Israelului. Informaţii despre Ţara
Sfântă se găsesc foarte multe, chiar derutant de multe.
Organizatorii au fost obligaţi, prin forţa împrejurărilor, să
limiteze pelerinajul la minimul necesar şi obligatoriu, pe
traseele biblice, să lase deoparte muzeele, deşi Israelul, se
spune, are cel mai mare număr de muzee, raportat la
numărul de locuitori. Ca să-l parafrazez pe cunoscutul om
politic evreu Simon Perez, care afirma despre râul Iordan
că are mai puţină apă decât istorie, cred că Israelul are mai
multă istorie/trecut decât prezent şi viitor. Deşi, cu viitorul
nu-i de glumit!
*
Un joc inevitabil de cuvinte, pentru întrebări deloc
retorice: Câtă istorie atâta credinţă sau câtă credinţă atâta
istorie?
Bucureşti, marţi, 9 mai
După un drum lejer, în trei, cu Viorel Ţibrea şi
Nicolae Şincan, protopopul Târgu-Mureşului, am ajuns la
Aeroportul Internaţional « Coandă », tobă de politică.
Cinci ore am întors pe toate feţele starea naţiunii, dar n-am
cutezat să punem noi ţara la cale, ne-am rezumat la a
constata în ce hal am ajuns, sătui de cei care din ’90
încoace ne tot promit marea cu sarea şi tot pun ţara la cale,
pe… drumuri europene. Oricum, Europa ar trebui să se
grăbească, pentru că entuziasmul intrării noastre se
202

transformă în ritm galopant în îngrijorare, teamă,
disperare, pe măsură ce naţiunea se trezeşte şi realizează
nu că n-am merita să intrăm în Uniunea Europeană, ci că
nu suntem deloc pregătiţi pentru acest moment, orice-ar
putea să spună peste o săptămână Raportul de ţară. Cu
preţuri la nivelul vestului şi cu salarii de ţară africană,
întâlnirea cu Europa va fi dură. Şi dacă intrăm în ea,
oricum intrăm pe uşa din dos, ceea nu ne onorează nici pe
noi şi nici Europa nu poate fi mândră pentru «înţelegerea»
avută.
*
O primă surpriză, din partea firmei Marshal, care a
« gestionat » în parte acest pelerinaj, (adică şi-a luat...
comisionul) o « diplomă » sub un generic latin : « Quando
ingrassi fueritis Cerram» (Lebit, XIX, 23). Tot ea ne face
cunoscut că traseul nostru prin Ţara Sfântă va fi altul decât
cel pentru care, cât de cât, ne-am pregătit şi sufleteşte şi
am şi încercat şi o documentare minimală, pentru a
descoperi Ţara Sfântă nu legaţi la ochi, ci câştigând timp
pentru detalii, nu pierzându-ne vremea în generalităţi.
Primul traseu îl parcursesem imaginar într-un fel,
ştiam, în linii mari, ce ne aşteaptă. Acum, lucrurile s-au
împărţit în două : patru zile de cazare la Ierusalim şi alte
două la Tiberias, iar din cele două puncte vom merge în
cele mai importante locuri pe care trebuie să le vadă un
pelerin în Ţara Sfântă. Nimeni nu-şi face iluzii că în şapte
zile poate fi « epuizată » Ţara Sfântă, dar sunt câteva
locuri obligatoriu de văzut. Dumnezeu a făcut lumea în
şapte zile, dar noi nu putem vedea totul în Ţara Sfântă în
şapte zile !
*
Începem să ne adunăm de pe toate drumurile,
pentru că grupul de pelerini e eterogen şi geografic şi
203

intelectual. Vom fi 78 de pelerini, atâţi câţi au mai rămas
după ce toţi cei care au dorit să ajungă în Ţara Sfântă au
trecut prin sita celor care veghează la liniştea şi la viitorul
Israelului. Sunt şi din Mureş, Alba, dar şi din Arad,
Braşov, Bucureşti, cei mai mulţi nu ne cunoaştem, nu neam
văzut niciodată. Suntem o… turmă, în sensul religios al
cuvântului, cu un păstor bun şi blând, Î.P.S. Andrei, care la
adus şi pe părintele Rafail Noica, şi el pentru prima oară
în pelerinaj în Ţara Sfântă. Ce e sigur e că voi avea coleg
de cameră pe Octavian Popa, primarul Târnăveniului, că
mai sunt câţiva preoţi pe care-i cunosc, cu unii am fost în
pelerinajele din Turcia şi Grecia, anul trecut. Contează
foarte mult şi configuraţia grupului, interesele
convergente, disponibilitatea comună pentru programul
stabilit. Reţin, dintr-un tabel, la întâmplare, câteva nume:
pr. Laurenţiu Pompei, pr. Nicolae Luduşan, Marcel
Chirteş, Elena Draşoveanu, Emilia Fara, Cornelia
Andrioaie, Gina Cepoiu, Susana Nemeş, Raul Povârnaru,
Elena Oprea, Vasile Marcu, Dalia Contrariu, Mariana
Silvia Dumitru, ieromonah Rafail Corneanu, Floare Bal,
Maria Sauliuc, Stelian Gomboş, Anica Bordean, Domnica
Băbţan, Lenuţa Popa, Constanţa Decean... De-i voi fi
botezat pe unii, să ne fie cu iertare...
*
După ce pe tot drumul, dinspre Braşov spre
Bucureşti, la orizont s-au conturat furtuni, risipite până la
urmă, la « Henri Condă » s-a aşternut liniştea. Liniştea de
dinaintea furtunii ?
*
Când am plecat la Muntele Athos, în 2003, am
aflat, de la radio, că Zoe Dumitrescu Buşulenga, stabilită
la Mănăstirea Văratec, a fost tunsă « rasoforă ».
204

Azi, în drum spre Ţara Sfântă, mă gândesc la Zoe
Dumitrescu Buşulenga la timpul trecut, pentru că de două
zile a fost înmormântată la Mănăstirea Putna. Cu onoruri
militare !
O văzusem cu câteva săptămâni în urmă la TVR,
într-un interviu, şi era senină, împăcată cu sine.
A mai murit un Sfânt !
*
Presa de azi semnalează «Violente ciocniri între
militanţii Hamas şi Fatah, în sudul Fâşiei Gaza, cu morţi şi
răniţi, cu răpiri».
O întrebare care revine din partea unor pelerini :
«Mai mergem în Israel după atâtea atentate ? Nu e
riscant ?» Mai mergem şi e riscant, dar e un risc pe care
trebuie să ni-l asumăm sau nu. Vrem să riscăm, să vedem
lumea sau ne încăpăţânăm să alegem «siguranţa» de acasă,
sub pavăza pereţilor şi tavanelor… româneşti, unde nu (?)
ni se poate întâmpla nimic ? E problema fiecăruia în parte.
Sigur, fiecare e stăpânit de un fior de teamă, îngrijorare
există, e greu să te detaşezi complet şi să-ţi spui fără
reţinere că ţie nu ţi se va întâmpla nimic ! Important e însă
ca unda de teamă care există să nu devină dominantă, să-ţi
umbrească bucuria pelerinajului, deturnându-ţi atenţia de
la o experienţă care nu poate fi decât unică. E o ocazie care
nu trebuie ratată. Cu orice preţ, cu orice risc !
Dacă ne lăsăm copleşiţi de valul de atentate din
lumea întreagă, care nu a ocolit nici New Yorkul,
Washingtonul, Madridul, Londra etc., atunci ne închidem
într-o colivie şi aşteptăm ... sfârşitul lumii, devenind încet,
încet, din oameni cu trup şi suflet, nişte biete legume...
*
Iată ce ne aşteaptă, după ultima (?) versiune a
traseului prin Ţara Sfântă :
205

În prima zi, în Ierusalimul Nou, vom urca pe
Muntele Scopus, vom admira panorama Ierusalimului…
Vechi, cu Sfânta Cetate. Pe Muntele Măslinilor vom vizita
Mănăstirea Eleon, Biserica Pater Noster (“Tatăl nostru”),
Biserica Dominus Flavit (“Domnul a plâns”), Grădina
Ghetsimani, cu Biserica Naţiunilor, Biserica Maicii
Domnului şi Peştera Ghetsimani. Se va intra în Ierusalimul
vechi prin Poarta Sfântul Ştefan şi, după ce va fi vizitată
casa în care a locuit Maria în Cetatea Antonia, vom
parcurge pe jos Via Dolorosa, cu cele 14 staţii (ciudat
termen pentru “opriri”), în care s-a oprit Isus pe Drumul
Crucii până la Sfântul Mormânt. Vom urca pe Golgota, ne
vom opri la Piatra Ungerii, vor fi vizitate toate sfintele
paraclise.
Cu un tur cu Porţile Cetăţii vechi va începe a doua
zi, apoi vom urca pe Muntele Sionului, la Biserica
Adormirii Maicii Domnului şi Foişorul “Cina cea de
taină”, Mormântul marelui rege David, Zidul Plângerii. La
Bethleem, va fi vizitată biserica ortodoxă şi cripta în care
s-a născut Domnul, iar spre seară, vizită la Căminul şi
biserica românească din Ierusalim.
A treia zi vom merge la Hozeva, nu departe de
Ierihon, la Mănăstirea Sf. Gheorghe, cu peştera Sf.
Prooroc Ilie Tesviteanul şi locul de veci al Sf. Iacob
Românul. La Ierihon vom vedea Mănăstirea Sf. Gherasim,
Qumran, vechiul centru al eseneienilor, Marea Moartă.
Sâmbătă, în cea de a patra zi, vom ajunge la Ein
Karem, patria Sf. Ioan Botezătorul, la biserica şi cripta în
care s-a născut “cel mai mare om născut dintr-o femeie”,
Fântâna Fecioarei Maria şi Biserica Vizitării, “cea mai
artistică biserică din Ţara Sfântă”. La Lod-Lyda, vom
vizita biserica în care se păstrează moaştele Sf. Gheorghe
biruitorul. Vom ajunge şi la Tel Aviv, dar ne vom rezuma
206

la un tur al oraşului, cu o oprire în Cetatea Iaffa şi vizitarea
Bisericii Sf. Mihail şi Bisericii Sf. Petru..
Duminică vom părăsi Ierusalimul şi vom merge la
Tiberias, în nord, în Galileea. Popasuri la Templul Bahai,
cu ale sale grădini suspendate, la Mănăstirea “Stela
Maris”, Biserica “Bunavestire”, cea mai mare construcţie
de cult din Orientul Apropiat, Biserica Sf. Gavriil, din
Nazaret, cu Izvorul Mariei, biserică pictată de fraţii
Moroşanu, în 1977. În Cana Galileei vom vizita biserica
ridicată pe locul casei lui Simion Cananitul, unde Isus a
făcut prima minune, transformând apa în vin.
Luni, vom merge pe Muntele Tabor şi vom vedea
biserica ridicată pe locul unde s-a petrecut Schimbarea la
faţă a Mântuitorului, vom ajunge la râul Iordan, la
Yardenit, la “locul botezului”, vom vizita un chibuţ. La
Capernaum (cunoscut şi sub numele de “Cetatea
Domnului”) vom vizita locul în care a predicat Isus şi unde
se află şi casa Sf. Petru, Taghba, unde Isus a săvârşit
minunea înmulţirii a cinci pâini şi doi peşti, Muntele
Fericirilor, cu vizitarea bisericii de acolo, urmând o
plimbare cu ”barca lui Isus”, pe Marea Galileei.
În ultima zi, după ce vom părăsi Hotelul “Golan”,
de la Tiberias, vom vizita oraşul Afula şi de acolo vom
merge la Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv.
*
Avem în faţă o zi plină şi o noapte foarte scurtă,
dacă nu chiar inexistentă, pentru că n-am plecat în Israel ca
să ne dormim întâlnirea cu Ţara Sfântă.
*
Încă de la întâlnirea de la Aeroport, Î.P.S. Andrei
este, aşa cum ne-a obişnuit, o prezenţă discretă. Ca a unui
înger, cum spunea cineva.
*
207

Vama spre Ţara Sfântă are prima graniţă la noi în
ţară. Un control riguros, multă stricteţe, care nu e de natură
să mă îngrijoreze, dimpotrivă, îmi sporeşte siguranţa.
Desigur, zâmbesc, dar răspund cu seriozitate la o “rafală”
de întrebări de genul: ”Cine v-a făcut bagajul?”, “Aţi
primit cadouri de la persoane străine să le duceţi în
Israel?”, “A rămas bagajul nesupravegheat de
dumneavoastră?” Etc. etc.
“Totul pentru siguranţa dv. şi a zborului”, ni se
repetă. Oricum, “n-a fost dracul atât de negru”, cum am
fost preveniţi. Ba, dimpotrivă, dincolo de aparenta
stricteţe, am avut parte de multă amabilitate. Cu siguranţă,
nu de noi se păzesc evreii, dar e bine să sufle şi-n iaurt.
*
Suntem instalaţi în avion, e aproape miezul noţii, şi
pe monitoare a apărut harta traseului cu o linie imaginară
care leagă Bucureştiul de Tel Aviv, brăzdând cerul
Istanbulului, al Asiei Mici.
*
Î.P.S. Andrei e pentru a doua oară în Israel, prima
dată a fost în 2000, la “Jubileul Naşterii Mântuitorului”,
dar fiind o vizită oficială nu a putut vedea ceea ce trebuie
să vadă un bun pelerin.
Am nimerit unul lângă altul pe scaune, prilej pentru
a mai schimba câteva vorbe, deşi îl văd foarte tăcut. Îi simt
tăcerea ca pe o rugăciune continuă!
*
Nici n-am simţit cum a trecut timpul, cele două ore
de zbor, iar echipajul ne-a urat “Bun venit în Israel”, după
ce şi-a exprimat speranţa că “Ne-am simţit ca acasă în
timpul zborului”. Atent, părintele Dumitru Gherman, a
replicat că nu ne-am simţit ca acasă, fiindcă acasă nu stăm
două ore în... aer”!
208

*
La aterizarea avionului, după ce huruitul
motoarelor şi-a schimbat tonul, acompaniate de scrâşnetul
frânelor, pasagerii au aplaudat. Bucuroşi că au ajuns din
nou, cu bine, pe pământ, deşi cu toţii tânjim după
Împărăţia Cerurilor!
*
După ce am trecut “proba zborului”, vameşii din
Aeroportul Ben Gurion au fost destul de relaxaţi în ceea ce
ne priveşte. Ne-au pus vizele pe paşapoarte fără nici un fel
de probleme şi ne-am trezit în burta Aeroportului, un
aeroport (post)modern, ca Iona în burta balenei.
*
Andrei Lichter ne-a preluat de la Aeroportul Ben
Gurion, după ce am renunţat să mai aşteptăm un bagaj
rătăcit. Andrei Lichter, ghidul nostru, e evreu plecat din
România, cu aproape douăzeci de ani în urmă, când,
spunea el, în ţară luminile se stingeau rând pe rând, cartier
după cartier, sat după sat, în timp ce în Israel luminile se
aprindeau… rând pe rând, peste tot.
Când a venit în Israel şi a vrut să cunoască istoria
Israelului, i s-a spus să citească Biblia. “Biblia e istoria
Isrealului!”
Aşteptând bagajul rătăcit, gândindu-ne unde s-ar
putea găsi, cum am putea vedea aceasta, părintele Rafail
ne-a spus o anecdotă despre un creştin care se tot plângea
că nu vede. El a fost luat de mână de un preot şi dus afară.
“Ce vezi acolo departe, sus ?“, a fost întrebat. “Văd
soarele“, veni răspunsul. “Dacă vezi până acolo, i s-a spus,
până unde mai vrei să vezi ?“
*
E deja trecut de ora trei, am pornit spre Ierusalim.
Deşi nu mi-e somn şi nu simt oboseală, încă nu am intrat
209

în tunelul timpului, încă nu am emoţia intrării în Ţara
Sfântă. Pe drumul şerpuind printr-o salbă de lumini, în
autocar, scriu la “lumina întunericului”.
Andrei încearcă să ne introducă în atmosferă,
oferindu-ne câteva date “standard“ despre “Ţara Sfântă“.
Ne asigură că Ierusalimul e locul în care s-a născut
credinţa şi că, după ce-l vom vizita, vom fi alţii.
În câteva cifre, Israelul înseamnă o ţară de trei ori
mai mică decât România. Nu ne-a spus de câte ori mai
bogată decât România! Are sub şase milioane de locuitori,
din care mai bine de a zecea parte trăiesc în Ierusalim.
*
Andrei nu e un ghid oarecare. El a organizat zeci de
pelerinaje în Ţara Sfântă, fiind răsplătit de Prea Fericitul
Părinte Patriarh Teoctist cu “Crucea Patriarhală”, pe care,
de altfel, o avea prinsă la reverul hainei, cu mândrie şi
orgoliu.
Ierusalim, miercuri, 10 mai
La ora cinci am pus capul pe pernă şi am încercat
să dorm. Nici oboseala, dar mai ales o alarmă la o
“Jerusalem Bank”, care suna strident, în stare să te scoale
din morţi, de când am ajuns la hotel, nu m-au lăsat să dorm
deloc. Mi-am acoperit capul cu perna, am încercat să reduc
la maxim infernul ţiuitor, dar n-a fost posibil. M-am trezit
înainte de a mă culca cu adevărat, pregătindu-mă pentru
întâlnirea cu Ierusalimul.
În schimb, “colegul” meu de cameră, primarul
Târnăveniului, Octavian Popa, a reuşit să se odihnească
puţin, dormind poate, ca Făt Frumos, în două ore cât alţii
în opt!
*
210

Trecând prin restaurantul hotelului, cu mâncare pe
toate gusturile şi în toate cantităţile, pentru “mâncat cu
burta”, cum obişnuim să spunem, ne-am pregătit precum
cămilele “rezervele” de sete/foame pentru lungul drum al
zilei către credinţă.
Ca şi la primele întâlniri cu America, am mâncat ca
pentru toată ziua pe care o aveam în faţă, dar n-am simţit
gustul mâncării, fără însă a avea ce-i reproşa. Problema
era la mine, nu la bucătari, amestecaţi, şi evrei şi arabi.
“Arabii, îmi spune un vecin de masă, sunt pentru evrei ca
ungurii pentru români “! Atâta doar că noi nu suntem Ţara
Sfântă, iar ceea ce mai spun unii, că România ar fi Grădina
Maicii Domnului, nu e de-ajuns.
*
Vom sta patru zile în Ierusalim şi de aici vom urma
în stânga şi dreapta traseele bine stabilite. Dincolo de
“obiectivele “ pe care le vom vizita, rămâne “eticheta“ de
“Cetate Sfântă“, de loc al Învierii şi Înălţării la ceruri a
Domnului, rămâne locul care a pecetluit mântuirea lumii.
Câţi pelerini or fi trecut oare pe-aici de două mii de
ani încoace, aduşi de dorul de Hristos ? Cât de greu şi
anevoios, cât de lung a fost drumul pelerinului prin timp,
lipsit de mijloace rapide de transport ? Câte sacrificii a
presupus un astfel de pelerinaj ? Ce-i drept, şi azi, pentru
mulţi, a călători în Ţara Sfântă presupune sacrificii, de tot
felul! Câţi români au mai trecut pe aici, cât de bine s-au
aşezat ei pe aceste locuri, ajungând să aibă aşezământ şi
biserică proprii ? Urme ale trecerii românilor prin Ţara
Sfântă sunt peste tot, ele sporind măreţia locurilor şi
puterea credinţei ortodoxe.
Dar ce-i poate oferi Ierusalimul pelerinului cu o
stare sufletească încărcată de credinţă şi evlavie? Dincolo
211

de rememorarea unei istorii care a deschis calea credinţei
şi mântuirii?
În orizontul cerului şi al aşteptărilor noastre
veghează Muntele Măslinilor.
*
De la “Kikar Tion“, hotelul nostru, am luat-o pe
lângă zidul Vechiului Ierusalim, spre Muntele Măslinilor,
la Muntele Scopus.
Suntem cu două autocare. În autocarul nostru ziua
începe cu “Tatăl nostru“ şi cu “Cristos a înviat din morţi“,
ceea ce ne aduce în starea pe care şi-o doreşte pelerinul la
locurile sfinte, cu încărcătura de emoţie şi evlavie necesară
unui astfel de drum. O călătorie nu doar prin Ierusalimul
începutului creştinătăţii ci şi o călătoire spre noi înşine.
Î.P.S. Andrei binecuvintează această zi şi
mulţumeşte lui Dumnezeu că ne-a îngăduit bucuria de a
călca pământul pe care a călcat Mântuitorul nostru.
Din cotidian, plonjăm direct în istorie, pentru că
traseul pe care-l urmăm are în dreapta zidurile cetăţii
Sfinte, ziduri cu creneluri şi metereze, cu Poarta
Damascului, Poarta lui Irod, Poarta Leilor sau a Sf. Ştefan.
În stânga, am lăsat Primăria Ierusalimului, Muzeul
Rockefeller. Pe culmile Muntelui Scopus îşi arată semeţia
Universitatea Ebraică, Spitalul « Augusta »…
Sub un cer tulburător de senin, sub razele unui
soare necruţător încă de la primele ore ale dimineţii, prin
forfota matinală a Ierusalimului cel de toate zilele, cu lume
multă, cu magazine îmbietoare, ajungem pe Muntele
Măslinilor. « Munte » e un fel de-a spune, ca de altfel şi
« mare », aici în Ţara Sfântă.
De aici, se vede panorama unei bune părţi din
Ierusalim, dominată de Cetatea Sfântă. Oricum, oricât de
impresionant e ansamblul, privirea rămâne atrasă magnetic
212

de Sfânta Cetate, înconjurată de ziduri masive, cu o
grosime de trei metri şi înalte de 10 – 12 metri, formând un
poligon neregulat, închizând în el o suprafaţă de patru
kilometri patraţi.
Ierusalimul a fost ridicat acum mai bine de 3000 de
ani, pe locul unei mai vechi aşezări, “Jebus”, de către al
doilea rege al evreilor, David, care l-a transformat în
centru al regatului evreiesc, iar fiul său, Solomon, a ridicat
aici Palatul Regal şi primul templu evreiesc. Ierusalimul a
rămas locul pe care l-au râvnit mulţi, dincolo de credinţe,
în toate timpurile istorice. Şi astăzi istoria Ierusalimului e
încă o rană nevindecată.
Dacă pentru creştini, Ierusalimul este oraşul în
care Iisus a pătimit, a fost răstignit, a înviat şi s-a înălţat la
ceruri, pentru evrei este locul unde Avraam a vrut să-l
sacrifice pe Isaac, locul gloriei lui David şi al Templului
lui Solomon, capitala eternă a poporului evreu, iar pentru
musulmani este oraşul din care Mohamed s-a înălţat în rai
călare pe calul său, fiind al treilea oraş sfânt după Mecca şi
Medina.
Numele Ierusalimului are şi el istoria lui, fiind
numit Salem, Sion, Oraşul lui David, Oraşul lui
Dumnezeu, Oraşul Sfânt, nume care apar şi în Vechiul
Testament. Babilonienii l-au numit Oraşul Iudeei, romanii
Aelia Capitolina, arabii El-Palat (Palat), Beit El-Mukadas
(Casa templului), El-Kudes (Sfânt), Oraşul Păcii.
Nabucodonosor II, binecunoscutul rege babilonean,
a cucerit oraşul în 586 a. Hr., distrugând zidurile, Palatul
regal şi Templul evreiesc, o mare parte dintre evrei fiind
deportaţi în Babilon. Ierusalimul renaşte de-abia după o
jumătate de secol, după căderea Babilonului, regele persan
Cyrus II, care i-a înfrânt pe babilonieni, a permis evreilor
deportaţi şi urmaşilor acestora să revină la Ierusalim.
213

Aceştia au refăcut cetatea şi au înălţat un nou Templu. La
332 a. Hr., oraşul e cucerit de Alexandru Macedon, fără
însă a fi îngenunchiate credinţa şi cultura, care şi-au
continuat mersul, Ierusalimul păstrându-şi independenţa
până la cucerirea oraşului de către romani, în 63 a. Hr.
Horus, regele roman al Iudeei, a reconstruit zidurile de
apărare ale Ierusalimului. Irod (37 a.Ch. – 4 d.Ch.)
reconstruieşte oraşul şi Templul, care sunt distruse în 70 d.
Ch. de împăratul Titus, în 136 Adrian reconstruind oraşul
şi numindu-l, în cinstea zeului Capitoliului, Aelia
Capitolina.
În timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Elena,
odată cu ridicarea de lăcaşuri sfinte, Ierusalimul devine
centru al pelerinajului creştin.
Statutul actual e de centru religios pentru creştini,
prin Biserica Învierii (a Sfântului Mormânt), al
iudaismului (prin Zidul Plângerii), al islamului (prin
moscheele Omar şi Al- Aksa).
*
După conflictul arabo-isrelian din 1947, Israelul e
împărţit în două, dar e reîntregit după războiul din 1967.
*
Disputat de evrei, creştini, musulmani şi armeni,
care în Sfânta Cetate au fiecare câte un cartier, pentru evrei
Ierusalimul are o mare încărcătură de semnificaţii şi este
centrul lor politic şi spiritual, nefiind niciodată însă, în
ciuda valului de cuceritori, capitala altui stat decât Israelul.
Ceea ce l-a şi făcut pe unul dintre prim-miniştri importanţi
ai Angliei, care s-a retras din aceste teritorii în 1948, să
afirme, în 1955, că “Trebuie să îi laşi pe evrei să aibă
Ierusalimul; ei sunt cei care l-au făcut celebru”.
Mai mult, statisticile susţin că în ultimii 165 de ani,
evreii au fost majoritari în Ierusalim. În 1990, din cei
214

524.400 de locuitori, 378.200 erau evrei şi doar 131.800
musulmani, iar în 2000, din 749.000 de locuitori, 530.400
erau evrei şi 204.100 musulmani.
Evreii se mai mândresc şi cu faptul că ei au protejat
în mod exemplar locurile sfinte ale tuturor religiilor din
Ierusalim, din 1967 încoace, în contrast cu modul în care
Iordania a făcut-o.
Ei denunţă ceea ce s-a întâmplat în perioada 1948 –
1967, când Ierusalimul a fost împărţit în două, Legiunea
Arabă Iordaniană deţinând controlul asupra Ierusalimului
de Est, parte care reprezintă Oraşul Nou, evreii fiind
alungaţi din Ierusalim.
În timpul ocupaţiei iordaniene, au fost distruse şi
profanate aproape şaizeci de sinagogi, a fost profanat
cimitirul evreiesc de pe Muntele Măslinilor, iordanienii
interzicând evreilor până şi accesul la Zidul Plângerii sau
la Cimitirul evreiesc.
*
Disputele etnice sunt istorice în Ierusalim. De
secole, Ierusalimul vechi a fost împărţit pe cartiere etnice:
Cartierul Evreilor, Cartierul Creştinilor, Cartierul
Armenilor şi Cartierul Musulmanilor, într-o curgere
culturală şi religioasă distinctă, nu lipsite însă de
interferenţe.
*
Nu ştiu dacă disputa dintre evrei şi palestinieni
pentru supremaţia în Ierusalim se va încheia vreodată, deşi
lucrurile par a fi tranşate pentru moment în favoarea
evreilor. Oricum, e un nonsens ca Ierusalimul să fie
capitala a două state. “Palestinienii au în Gaza, la
Ramalah, locul unde a stat Yasser Arafat până aproape de
ultima clipă a vieţii sale, şi acolo pot să-şi stabilească ei
capitala », ne spunea ghidul nostru, Andrei Lichter.
215

În Gaza sunt 1,5 milioane de arabi, iar de curând de
aici au fost retraşi cu forţa 8.000 de evrei, stabiliţi ca şi
colonişti în timp, după înfiinţarea statului Israel.
În Cisiordania sunt 4,5 milioane de arabi. Ceea ce
nu e deloc puţin şi nici de neglijat, dacă luăm în calcul şi
fanatismul care face să crească numărul prin putere.
Şi palestinienii se înverşunează să aibă Capitala la
Ierusalim, la fel cum evreii ţin la exclusivitatea
Ierusalimului. Relaţiile dintre evrei şi palestinieni sunt atât
de deteriorate că ghidul nostru nu ne poate însoţi la
Bethleem, care e teritoriu palestinian. Nici şoferii nu pot fi
decât arabi.
*
Zidurile Cetăţii au turnuri ornamentale şi opt porţi,
(Poarta de aur, prin care a intrat Iisus în Cetate, Poarta lui
Irod, prin care împăratul Irod intra în Cetate, Poarta Oilor,
pe unde se aduceau oile în Cetate pentru jertfă, Poarta
Leilor sau Sfântul Ştefan, prin care a fost scos din Cetate şi
ucis cu pietre Sf. Ştefan, Poarta cailor, Poarta Damascului,
cea mai intens folosită, Poarta Jaffa, şi ea una cu o intensă
circulaţie.....) prin care se intră şi azi în Cetate, cu excepţia
uneia, “Poarta de aur”, din partea de răsărit a Cetăţii, care
acum e zidită, şi pe care a intrat triumfal Hristos în
Duminica Floriilor, călare pe un asin, şi pe care, spune
tradiţia, va intra Hristos şi a doua oară, ca să judece lumea,
în Valea lui Ioasaf, la Judecata de Apoi. Această poartă,
care are de-o parte şi de alta sute de morminte, a fost zidită
de musulmani, pentru ca să nu mai intre Hristos a doua
oară pe ea. Nu departe de această Poartă, a fost ridicată
Moscheea lui Omar, pe Muntele Templului, precum şi
Moscheea Al Aqsa..
*
216

La Biserica Înălţării – de la Mănăstirea Eleon,
de pe Muntele Măslinilor sau, în greacă, Muntele
Eleon, am ajuns într-o dimineaţă cu un soare încă blând,
după ce ne-am strecurat printre maşini, pe câteva străzi
înguste. Poarta ne-a deschis-o un arab creştin, primindu-ne
cu morocănia celui sătul să nu facă altceva toată ziua decât
să deschidă şi să închidă poarta mănăstirii. Întregul platou
e plin de verdeaţă, în contrast cu ariditatea locului. Aleile
sunt străjuite de măslini, eucalipţi, chiparoşi, plante
ornamentale, flori de toate felurile. Pământul, proaspăt
stropit, era reavăn, ca după ploaie.
La patruzeci de zile de la Înviere, în ziua numită de
Sf. Ioan Gură de Aur ''ziua cea mare, cea cinstită şi cea
luminoasă a Celui Răstignit,'' Domnul s-a înălţat de aici la
ceruri şi s-a aşezat de-a dreapta Tatălui Ceresc. Maica
Domnului a stat şi a privit înălţarea Acestuia la ceruri.
Pe acele locuri, prima biserica a fost construită de
Împărăteasa Elena, între 326 – 333. Biserica a fost distrusă
de perşi, în 614, readusă la viaţă şi transformată în
mănăstire, de un călugăr grec, Modest, adusă în ruină de
musulmani în secolul al XII-lea. Ruşii au cumpărat în 1875
terenul şi au pus bazele unei mănăstiri de maici, dându-i
întregii aşezări monahale strălucire, fiind mereu una dintre
cele mai bine administrate biserici din Oraşul Sfânt.
Clopotniţa mănăstirii e o construcţie impunătoare, datând
din 1890, cea mai înaltă din zonă, cu cei 65 de metri
adăugaţi la cei peste 800 de metri ai Muntelui Măslinilor.
Lângă Biserica Înălţării, se află şi Paraclisul
„Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, pe locul
în care s-a găsit capul Sf. Ioan Botezătorul, ascuns aici de
o mironosiţă, după ce a fost luat de aceasta de la curtea
Împăratului Irod. În paraclis, în pronaos, se află un spaţiu
îngrădit în jurul unui adâncituri în care a fost găsit capul
217

Sf. Ioan. Se păstrează şi fragmente din mozaicul originar al
primei biserici armene, din secolul al VI-lea. Celălalt
Paraclis, al „Sf. Filaret cel Milostiv”, a fost construit mult
mai târziu, în 1913.
Pelerinii noştri au aici, la locul Înălţării Domnului,
cea dintâi trăire sufletească puternică de când au pus
piciorul în Ţara Sfântă. Au o frenezie de bun augur, în
rezonanţă cu ceea ce-i defineşte, în bună măsură, fiind, pe
lângă preoţi, credincioşi de nădejde. Sper să-i ţină aşa până
la capăt. Se închină, sărută icoane şi sfinte moaşte, spun
rugăciuni, lasă pomelnice… Îl ascultă cu toţii pe Î.P.S.
Andrei, care ne citeşte pericopa Înălţării Domnului.
A fost o alegere inspirată începerea pelerinajului
din acest loc binecuvântat. Am privit spre înalt, cu gândul
la Înălţarea Domnului, şi am privit de sus Cetatea
Ierusalimului. La primele ore ale zilei, lumina Cetăţii are
aura răsăritului de soare.
Printre călugăriţele din soborul de maici de aici, în
principal rusoaice, se află şi câteva românce, puţine dintre
cele care au venit în Ierusalim la începutul secolului al
XX-lea, când au ajuns să fie şi 25 la număr, ca apoi,
treptat, numărul lor să scadă, fără a fi înlocuite de altele.
La Biserica Pater Noster, construcţie catolică
datată 1920, la care încă se fac lucrări de amenajere,
ajungem coborând câteva sute de metri de la Biserica
Înălţării Domnului. În curtea interioară, pe scări, facem
prima fotografie de grup, înconjuraţi de zecile de plăci cu
textul rugăciunii „Tatăl nostru” în diferite limbi şi dialecte.
Astfel de plăci se găsesc şi pe zidurile curţii interioare, dar
şi pe coridoarele care duc în biserică şi pe pereţii laterali
din biserică. „Tatăl nostru” în limba română este în
biserică, la loc de cinste, în dreapta altarului. Cântăm
„Tatăl Nostru” în biserică, ne închinăm, aprindem
218

lumânări, având bucuria că măcar aici limba română e la
loc de cinste.
Măicuţele carmelite care se nevoiesc aici sunt din
Franţa, au un regim foarte strict, stau în chilii şi îşi petrec
viaţa mai ales în rugăciune, iar atât cât ies în public, nu
intră în dialog decât arareori şi din raţiuni administrative,
de rânduială.
De la Biserica Pater Noster, coborâm pe lângă
cimitirul evreiesc, care avea pietre pe morminte, toate din
beton, (N-am înţeles care e semnificaţia acelor pietre, care
parcă ţineau locul florilor; Andrei Lichter îmi spune că
credincioşii de rit mozaic aşează câte o pietricică, în mod
simbolic, pe capacul cavourilor, în amintirea „Zidului
Plângerii”.), la Biserica Dominus Flevit (Domnul
plânge), biserică construită în formă de lacrimă. Aici, în
faţa bisericii, un preot oficia, pentru pelerinii săi, în
franceză, o slujbă, într-o relativă discreţie, pentru a nu-i
deranja pe ceilalţi pelerini.
De aici a privit şi Isus spre Cetatea Ierusalimului şi
a plâns-o, pentru necredinţa ei, profeţind distrugerea ei şi
pieirea lumii. Cetatea Ierusalimului a fost distrusă de
romani şi în 70 şi în 132 d. Ch. şi, odată cu ea, şi Templul
iudaic, care n-a mai fost niciodată refăcut, din el rămânând
doar Zidul Plângerii. Sunt binecunoscute cuvintele
Mântuitorului legate de clădirile Templului, spuse
ucenicilor săi: „Adevăr grăiesc eu vouă că nu va rămâne
aici piatră pe piatră care să nu se risipească”.
Nu poţi, măcar o clipă, privind de aici, de unde a
privit şi Mântuitorul, să nu te gândeşti la Judecata de Apoi,
la viaţa ce va să vină, la ceea ce faci pentru iertarea
păcatelor tale, pentru mântuirea ta. Nu poţi să nu ai aici o
clipă a spovedaniei. Să nu simţi imboldul de a fi altul în
clipa care vine. În „clipa cea repede/ ce ni s-a dat”!
219

La Biserica rusească Sf. Maria Magdalena, am
coborât printre zidurile ale căror creneluri sunt „ornate” cu
cioburi de sticlă, pentru a păzi, şi în acest fel, Cimitirul
evreiesc de pornirile satanice, profanatoare. Şi ghidul
nostru, probabil din experienţe anterioare, ne-a dat şi un alt
avertisment / rugăminte: să ne abţinem de la a rupe florile,
ca suveniruri. Ar fi un dezastru dacă toţi pelerinii ar rupe
câte o floare din acest Rai.
Biserica Sf. Maria Magdalena este impunătoare
prin cele cinci turle aurite ale ei, care o fac vizibilă şi
strălucitoare nu doar în bătaia soarelui. Am privit-o de sus,
de la Biserica Înălţării, pentru că turlele ei, ca şi cupola
Moscheiei lui Omar, ridicată pe locul în care s-a aflat
Templul evreiesc, domină panorama Ierusalimului. Turlele
Bisericii Sf. Maria Magdalena au fost comparate cu un
uriaş candelabru cu cinci lumini. Ele au formă de… ceapă,
fiind singura biserică în stil rusesc de la Ierusalim. Biserica
Sf. Maria Magdalena a fost construită de ţarul Alexandru
al III-lea, între 1870 şi 1880 şi inaugurată în 1888.
*
În Biserica mănăstirii, am sărutat sfinte moaşte, dar
oseminte ale celei care dă şi hramul bisericii se crede că sar
afla în Franţa, la Mănăstirea Vezelay, la 200 km de
Paris.
*
Pelerini la Ţara Sfântă au apărut după secolul al
IV-lea, iar din secolul al X-lea, ruşii s-au numărat printre
primii pelerini, lor urmându-le şi sârbii, din secolul al
XIII-lea. Până la bolşevizarea Rusiei, ruşii au ridicat
câteva biserici la Ierusalim, între care şi o mănăstire de
maici la Ein Karem, inaugurată în 1771, unde vom ajunge
în zilele următoare.
*
220

Din Grădina Ghetsimani (tescuirea măslinelor, în
ivrit) de altădată au rămas doar vreo 12.000 mp, cu câţiva
măslini milenari, aproape pietrificaţi, despre care se spune
că ar fi măslini de mai bine de două mii de ani,
contemporani cu Hristos.
Aici, în această grădină, împărţită acum între
ortodocşi şi catolici, dincolo de pârâul Cedrilor, a fost
locul de rugăciune cel mai drag Mântuitorului, aici s-a
rugat Isus Hristos ultima oară, înainte de a fi vândut de
Iuda, pecetluind trădarea cu sărutul său, şi de a fi prins şi
dus legat de soldaţii romani, în Joia Patimilor, la Anna mai
întâi şi apoi la Caiafa, arhiereul, spre a fi judecat, şi pentru
că a „hulit”, dincolo de atâtea vini invocate fără temei,
fiind condamnat la moarte. Tot aici, Petru s-a lepădat de
Hristos de trei ori, lepădându-se, de fapt, de credinţă. Până
în zorii zilei de vineri, Mântuitorul a fost azvârlit în pivniţa
casei lui Caiafa. De aici, a fost dus în fortăreaţa Antonia,
pe ruinile căreia a fost ridicată Capela Flagelării, unde-şi
avea sediu guvernatorul Ponţiu Pilat.
„Drept aceea, Pilat L-a luat atunci Pe Iisus şi L-a
biciuit. Şi ostaşii, împletind cunună de spini, I-au pus-o pe
cap şi L-au îmbrăcat cu haină purpurie. Şi veneau la El şi-I
ziceau: «Bucură-te, împăratul Iudeilor!»… Şi-I dădeau
palme”.
În acel loc, s-a rostit şi celebra sintagmă „Ecce
Homo!”.
Îmi stăruie în minte pasaje din Evanghelia după
Ioan, de la judecata lui Pilat, replica sa, dată iudeilor: „Eu
nu găsesc în el nici o vină”. Mă-ntreb, ce s-ar fi întâmplat
dacă atunci Pilat, în virtutea obiceiului iudeilor de a elibera
un om de Paşti, l-ar fi eliberat nu pe Baraba, tâlharul, ci pe
Hristos, Fiul Omului?
*
221

Un moment din istoria creştinătăţii s-a concentrat
în sintagme intrate în uz, pentru a echivala laşitatea: “Te
speli pe mâini ca Ponţiu Pilat”, indecizia, hărţuirea: “Îl tot
porţi ca de la Anna la Caiafa”..
*
Măslinii din Grădina Ghetsimani sunt adevărate
opere de artă. Artistul timp a sculptat forme...
postmoderne, în contorsionări năucitoare, în scorburi
tainice. Simţi cum aceşti măslini aduc ceva din parfumul
vremurilor în care Iisus venea aici să predice şi să se
roage, până în clipa trădării.
*
Biserica Naţiunilor (Biserica patimilor lui
Cristos, sau basilica Agoniei) de la Ierusalim a fost
ridicată între 1919 şi 1924, de catolici, cu aportul financiar
a 12 state, pe locul unde a existat o biserică datând din
secolul al IV-lea, reconstruită de Împăratul Theodosie cel
Mare (378 – 395 ), dar care s-a ruinat. Biserica are
douăsprezece cupole, iar faţada e placată cu mozaic, în stil
bizantin. În biserică, în faţa altarului, se află stânca pe care
s-a rugat Mântuitorul “cu sudori de sânge”, cum
mărturiseşte evanghelistul Luca, înainte de Sfintele Patimi.
Tot aici se află şi pictura în mozaic a celor trei apostoli,
Iacov, Ioan şi Petru. Stânca e înconjurată de o cunună de
spini din fier forjat, iar pe peretele altarului e o pictură
monumentală, reprezentând un înger care îi dă tărie
Mântuitorului să reziste la încercările la care e supus.
Acolo, unde şi-a plecat genunchii Mântuitorul, au
îngenuncheat şi au spus rugăciuni şi pelerinii noştri, ca
apoi, pe treptele bisericii, în ciuda infernului traficului de
pe şoseaua ce duce spre Ierihon, Marea Moartă, Î.P.S.
Andrei să ne citească din Sfânta Evenghelie, aşa cum a
făcut-o şi până acum, în celelalte popasuri ale noastre pe
222

Muntele Măslinilor, nu pentru a ne reaminti doar
evenimente, ci pentru a ne încărca de evlavie.
O clipă, privindu-l prin obiectivul camerei de
filmat, în faţa Bisericii, pe trepte, înconjurat de pelerini, lam
simţit pe Î.P.S. Andrei ca pe Mântuitorul nostru
vorbindu-le ucenicilor săi.
Din acest loc au început Patimile Mântuitorului, în
Joia Patimilor, aici a fost prins şi dat în mâinile iudeilor de
către cei care l-au trădat, l-au hulit şi nu i-au urmat
credinţa.
“Iuda, luând o trupă de ostaşi, precum şi de slujitori
de la arhierei şi de la farisei, a venit acolo, cu felinare şi cu
făclii şi cu arme” (Ioan, 18, 3).
Îmi amintesc un film, nu mai ştiu care dintre cele
despre Iisus, şi de scena în care Simon Petru a scos sabia
ca să-l apere pe Iisus şi i-a tăiat urechea dreaptă lui
Malhus, sluga arhiereului, iar Iisus i-a cerut să-şi bage
sabia în teacă şi apoi a pus la loc urechea lui Malhus.
*
La poalele Munţilor Măslinilor, pe valea pârâului
Cedrilor, coborâm la Biserica Mormântul Maicii
Domnului, ridicată pe locul unde se află Mormântul
Maicii Domnului, aceasta fiind însoţită la mormânt de
apostoli, după cum a susţinut Patriarhul Ierusalimului,
Juvenal, la Sinodul de la Calcedon, din 451, care a făcut
cunoscut şi faptul că atunci când la cererea Sf. Toma a fost
deschis mormântul, trupul ei nu mai era acolo, deoarece
Maica Domnului s-a înălţat la ceruri, la Fiul Său.
Deasupra Mormântului Maicii Domnului a fost
ridicată o biserică de către Sf. Elena între 325 – 327,
distrusă de perşi în 614, cea de azi datând din secolul al
XI-lea, fiind ridicată de cruciaţi.
223

Reconstruită de călugării franciscani în secolul al
XIV-lea, din 1757 biserica, semiîngropată, a fost preluată
de biserica ortodoxă, cea care o are în grijă şi azi şi care
oficiază slujbe aici. Capela romano-catolică, aflată în
dreapta intrării în Biserica Mormântul Maicii Domnului,
este ţinută închisă, aici neslujindu-se.
În biserică, se coboară 48 de trepte, pe sub o pădure
de candelabre, aduse aici de credincioşi din toată lumea, şi
care, de sărbători, îşi revarsă lumina lor sfântă.
La intrarea în biserică se află, pe dreapta, paraclisul
sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, iar în stânga, paraclisul Sf.
Iosif.
Mormântul Maicii Domnului se află între naos şi
altar, fiind săpat în stâncă, aceasta păstrând şi acum forma
trupului Ei. În faţa mormântului, Î.P.S. Andrei a citit
troparul Adormirii.
*
Biserica Sf. Ştefan, din apropierea zidului Cetăţii
Sfinte, în Grădina Ghetsimani, evocă locul martiriului
apostolului şi arhidiaconului Ştefan, ucis cu pietre de
iudei, fiind primul jertfelnic al bisericii lui Hristos.
Ajungem aici, venind dinspre Muntele Măslinilor,
traversând o şosea pe care maşinile curgeau într-un flux
miriapodic, din şi înspre Cetatea Ierusalimului
Biserica e de dată recentă însă, fiind sfinţită în
1972. E construită din piatră şi se află în proprietatea
bisericii ortodoxe greceşti, două surori de mănăstire
purtându-i grija, aici neslujindu-se decât ocazional şi la
hram.
Catapeteasma e sculptată în lemn de chiparos de un
călugăr grec din Insula Creta.
Î.P.S. Andrei ne-a citit şi aici pasajul din
Evanghelie al jertfei Sf. Ştefan.
224

Pelerinii au sărutat icoana Sf. Ştefan, iar unii dintre
ei şi-au luat ca suvenir bucăţi uscate de crengi de măslin.
De la Biserica Sf. Ştefan, despre care Andrei
Lichter ne spune că n-a mai găsit-o deschisă din 2001,
ajungem lângă zidurile Cetăţii, la Poarta Sf. Ştefan sau
Poarta Leilor, pregătiţi să urmăm Calea Crucii – Via
Dolorosa.
*
În apropierea Porţii Leilor se află şi Scăldătoarea
Vitezda, adâncă de mai bine de 9 metri, fiind locul în care
Isus Hristos a vindecat un slăbănog.
Nu departe e şi Biserica Sfânta Ana, construită de
cruciaţi în secolul al XI-lea, considerată locul de naştere al
Fecioarei Maria.
*
Pârâul Cedrilor izvorăşte din Grădina Ghetsimani,
dar el îşi strânge ape în matcă apoi doar din ceea ce se
adună în perioada cu ploi, din octombrie până-n martie.
*
Via Dolorosa, Drumul Crucii, e încărcat de
semnificaţii şi de întrebări, pe care n-ai vrea să ţi le refuzi.
Dar nici nu îndrăzneşti să le spui cu voce tare, pentru că
ele ar putea părea unora erezii.
Dar măcar o constatare ne permitem, aceea care
înalţă femeia prin puterea ei de a fi alături de patimile lui
Cristos, în contrast cu înfricoşarea ucenicilor, cu vânzarea
lui Iuda, cu lepădarea de Hristos a lui Petru, toţi …
bărbaţi(?).
Tot prin ceea ce a făcut o femeie, o tânără fecioară,
Veronica, avem chipul lui Hristos, cel care s-a imprimat pe
marama cu care aceasta i-a şters de sânge şi sudoare chipul
suferind. E o imagine care a consacrat chipul lui Hristos,
cel care se regăseşte în întreaga iconografie creştină.
225

Cu ani în urmă, am văzut la Torino, giulgiul în
care, spune tradiţia creştină, Iisus ar fi fost învelit după ce
a fost coborât de pe cruce. Imaginea aceasta a lui Hristos
este una dintre marile controverse ale creştinătăţii şi nu
numai..
Ce s-a întâmplat după ce acesta a fost luat de pe
trupul lui Hristos, cum a ajuns acest giulgiu până la noi,
încă nu s-au putut da răspunsuri certe. Există varianta că
acesta ar fi fost dus iniţial din Ierusalim la Edessa, unde a
fost dat regelui Abgar, care l-a îngropat în zidul cetăţii,
unde a fost descoperit în secolul al VI-lea, ca în 944 să fie
dus la Constantinopol şi de acolo, în 1204, cruciaţii să-l
ducă în Franţa, unde a şi fost pentru prima oară prezentat
publicului în 1357, la Lirey. După ce ajuns în posesia casei
princiare Savoya, în 1578 a fost predat Domului din
Torino, familia Savoia rămânând proprietara giulgiului,
până la moartea fostului rege torinez Umberto de Savoya,
după care a ajuns în posesia Vaticanului, continuând să fie
expus la Domul din Torino.
Deşi era interzisă filmarea, am reuşit să filmez cu o
cameră video ascunsă peste cinci minute cu imaginea
acestui giulgiu.
Argumentele unor cercetători americani sunt
credibile în susţinerea autenticităţii acestui giulgiu. E
exclusă pictarea sa, care reprezintă, oricum, imaginea în
negativ a unui corp uman. Există şi garanţia că imaginea
este a unui om crucificat.
Cum s-a produs „amprentarea” corpului, dacă
acesta era viu sau nu când a fost înfăşurat în giulgiu - sunt
întrebări care-şi aşteaptă răspunsuri.
Analiza acestui giulgiu, prin datarea cu carbon 14,
în 1988, a dus la lansarea unei teorii contestatatoare. S-a
spus că acesta e un fals, că el datează din perioada
226

medievală sau renascentistă, iar autorul lui ar fi chiar
Leonardo da Vinci. Dar cei care susţin ideea falsului nu au
argumente în privinţa tehnicilor folosite. Specialiştii ignoră
însă o singură realitate: miracolul dumnezeiesc.
Controversele continuă şi astăzi. La interferenţa
dintre credinţă şi ştiinţă se vor găsi mereu argumente pro şi
contra.
*
Cât despre alte odoare sacre, acestea sunt
răspândite prin toată lumea, de la scutecele lui Iisus, care
se găsesc într-un relicviar de aur în Domul din Aachen
(Germania), la bucăţi din leagănul Său, ori bucăţi de
marmură de la scările din fortăreaţa Antonia, pe care le-a
urcat Mântuitorul la judecata lui Ponţiu Pilat, păstrate la
Roma, în capela Scala Santa, amplasată lânga basilica San
Giovanni în Laterano.
Pe toate traseele mele la Muntele Athos, la
Meteore, la Istanbul, am văzut bucăţi din Sfânta Cruce,
care ar fi fost descoperită de Împărăteasa Elena, la locurile
sfinte, fragmente de cuie de la Sfânta Cruce. Fragmente ale
acestor cuie se află în foarte multe biserici din Italia,
Spania, Franţa, Germania…
Între odoarele sacre legate de viaţa şi patimile lui
Iisus se numără şi tăbliţa cu înscrisul INRI (Iisus
Nazarineanu, Regele Iudeilor), aflată la Roma, fragmente
din stâlpul de care a fost legat şi biciuit Mântuiroul în
fortăreaţa Antonia, din lancea cu care a fost străpuns
pieptul Mântuitorului (la Ierusalim, Istanbul). Chiar şi
bucăţi din coroana de spini, pusă în batjocură pe capul lui
Iisus, s-ar afla în Franţa, Germania, Turcia, veşmintele lui
Iisus, marama Veronicăi, fragmente din masa de la Cina
cea de Taină şi chiar Graalul, cupa pe care Mântuitorul a
folosit-o la această Cină, sunt expuse în diverse locaţii.
227

Eşti pus în faţa unei situaţii fără ieşire. Oricine ar fi
bucuros ca toate aceste mărturii să fie autentice şi ca nici o
impostură să nu fi ajuns în perimetrul istoriei creştinătăţii.
Cum au ajuns ele unde au ajuns, cum s-au păstrat, mai ales
că unele dintre aceste obiecte sunt destul de vulnerabile în
faţa vremii? Dar dacă ele nu sunt originale, oare trebuie să
ne mulţumim cu simbolul lor? Când ştim cât sunt de
venerate, cu câtă evlavie se îngenunchează la ele, sunt
sărutate sau atinse cu diverse obiecte de către pelerini, la
fel ca sfintele moaşte, ne poate fi indiferent adevărul!?
Sau, după ce au fost privite ca sfinte odoare secole la rând,
mai avem puterea să acceptăm şi o altă variantă a istoriei
lor?
*
Drumul Crucii începe din actualul Cartier
Musulman, de la ruinele Cetăţii romane Antonia, acolo
unde se afla Pretoriul, locuinţa/divanul Guvernatorului
Pilat, acolo unde, la insistenţele iudeilor, Iisus a fost
condamnat la moarte prin răstignire, deşi nu i-a fost găsită
nici o vină, şi se sfârşeşte pe Golgota, la locul Căpăţânii,
în actualul Cartier Creştin, locul Răstignirii şi al Învierii.
De fapt, condamnarea la moarte a Mântuitorului, de
către „sfatul arhiereilor şi al bătrânilor poporului”,
sinedriul, s-a decis la curtea arhiereului Caiafa.
Cele 14 popasuri ale Drumului Crucii sunt:
1. Curtea casei lui Pilat, unde s-a hotârât
condamnarea la moarte a lui Iisus;
2. În faţa Pretoriului, unde s-a pus Crucea pe umerii
Domnului şi de unde a pornit spre Golgota;
3. Locul primei căderi a Mântuitorului sub povara
Crucii;
4. Locul întâlnirii Domnului cu Maica Sa;
228

5. Locul luării Crucii de pe umerii Domnului de
către Simon Cirineanul (Matei 27:32);
6. Locul întâlnirii Domnului cu Veronica, care I-a
şters cu marama faţa plină de sânge şi de sudoare;
7. Locul celei de a doua căderi a Mântuitorului la
pământ;
8. Locul întâlnirii Domnului cu femeile care
plângeau şi se tânguiau pentru El (Luca 23:28-31);
9. Locul celei de a treia căderi a Mântuitorului la
pământ;
10. Locul unde Domnul Iisus Hristos a fost
dezbrăcat de hainele Sale, pe Golgota;
11. Locul întinderii şi răstignirii Domnului pe
Cruce;
12. Locul morţii Domnului pe Cruce;
13. Locul coborârii Domnului de pe Cruce;
14. Locul punerii Domnului în Mormânt şi al
Învierii Sale.
*
Ne-am oprit la fiecare din cele 14 popasuri, cu
inimile încărcate de emoţie, purtând parcă, în felul nostru,
fiecare, propria cruce pe drumul Golgotei, cu nădejdea
mântuirii. În fiecare popas, Î.P.S. Andrei a citit din Sfinţii
Evanghelişti despre momentele pătimirii lui Iisus sub
povara crucii, părăsit de ucenici, înspăimântaţi de furia
iudeilor, fără de Petru, rămas să-şi plângă păcatul
lepădării, fără de Iuda, care şi-a plătit singur preţul
trădării... Urmat de mulţime, dar mai ales de femei
credincioase care plângeau şi se tânguiau şi cărora
Mântuitorul le-a zis: “Fiice ale Ierusalimului, nu mă
plângeţi pe mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe fiii voştri!”
E copleşitor şi contradictoriu ceea ce îţi dezvăluie
Ierusalimul. Sigur, fiinţa oricărui creştin se înfioară de
229

ucurie şi trăire religioasă, realizând, de fapt, că se află
într-un tunel al timpului, că dă ceasul înapoi mai bine de
două mii de ani şi păşeşte pe aceleaşi locuri pe unde a
călcat Mântuitorul, că aduce foarte aproape în inima sa un
timp, că încearcă să se regăsească în acel timp, întrebânduse
poate în ce fel şi-ar fi găsit rostul, atunci, în oricare loc
s-ar fi aflat, de la Biserica Ecce Homo la Biserica Sfântului
Mormânt. În această din urmă biserică, adevăratul creştin
nu poate intra decât în genunchi, cutremurându-se.
Câţi dintre noi ne-am fi purtat ca Simon Cirineanul,
la al cincilea popas, câţi ar fi avut curajul să ia crucea de
pe umerii Mântuitorului, să ducă singuri povara crucii?
Nu poţi, străbătând Via Dolorosa, să nu atingi cu
mâna locul în care se păstrează amprenta unei palme, care
e a Mântuitorului şi care a rămas acolo într-unul din
momentele în care acesta, urcând spre Golgota, sub
apăsarea crucii, s-a sprijinit cu mâna de stâncă.
E un sentiment puternic acesta al “atingerii”
locurilor cu istorie sacră, ortodocşii români având în
tradiţie atingerea icoanelor, a moaştelor, nu doar cu buzele
ci şi cu obiecte de îmbrăcăminte sau diverse alte lucruri
care, astfel, s-ar încărca de har dumnezeiesc.
Caldarâmul Căii Crucii e ros de paşii, de genunchii
celor care au trecut pe aici, prin veacuri, pe urmele
Mântuitorului. Pietrele sunt parcă şlefuite, sticloase, cu
luciri de oglindă.
În mintea mea se derulează clipa Învierii
Domnului, cu lespezile date la o parte de pe Sfântul
Mormânt, cu imaginea aceea pe care o ştim din icoanele
copilăriei, cu Mântuitorul deasupra propriului Mormânt.
Nu poţi să nu fii impresionat de tot ceea ce s-a zidit
în preajma Sfântului Mormânt, pentru ca acesta să stea
230

mărturie pentru ce-i care n-au sau şi-au pierdut credinţa şi
să-i întărească pe cei care trăiesc în credinţă.
Dar mereu eşti tentat să “dezbraci” pentru o clipă
Golgota de veşmintele sale bisericeşti şi să vezi doar
peisajul stâncos al muntelui, dominat de crucea pe care
stătea răstignit “Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor”, între
cei doi tâlhari.
E derutant să urmezi pas cu pas Calea Crucii,
pentru că aceasta a fost “cucerită” de comercianţi, care au
transformat-o în bazar, într-o ofertă agresivă, insistentă,
deturnantă. O întreagă industrie de artizanat, un comerţ
înfloritor sunt exploatate în numele credinţei.
Cum ar privi Mântuitorul azi Calea Crucii?
E aici un vacarm care face imposibilă reculegerea,
trăirea spirituală pe măsura însemnătăţii acestor locuri.
Tarabele şi comercianţii arabi, şi nu numai, fac legea
locului. De-abia poţi câteva minute să te opreşti în fiecare
“staţie” de pe Via Dolorosa, pentru că te trezeşti înghesuit
de turiştii care curg în valuri, cu sau fără convingeri, trăiri
religioase. De cumpărătorii de ocazie!
Credincioşi din toată lumea se închină la locurile
sfinte, toţi fac fotografii, filmează, trec de la o stare la alta,
de la credinţă la turism.
Cu greu am răzbit prim vacarmul de pe Via
Dolorosa. Prin toropeala zilei. Pe străzile înguste, înţesate
de lume. Nici nu ne mai puteam ţine aproape unii de alţii,
risipindu-ne, pierzându-ne printre turişti. Pentru mulţi a
fost altceva decât aşteptau, deşi printre noi s-au găsit şi
unii, precum preotul Laurenţiu Pompei, care spun că au
avut puterea să se detaşeze de orice «agresiune» care ar fi
putut perturba trăirile lor religioase.
*
231

Pe jumătate mâhniţi că Via Dolorosa nu ne-a adus
în starea pe care rememorarea Patimilor Mântuitorului ar fi
trebuit să ne-o aducă, am ajuns la Biserica Sfântului
Mormânt, cea care înglobează ultimele cinci popasuri ale
Drumului Crucii, fiind locul pe care nici un pelerin la
locurile sfinte nu-l poate ocoli. Biserica Sfântului
Mormânt sau Biserica Învierii, cum i se mai spune, pentru
că viaţa a biruit moartea, e locul de unde începe istoria
creştinătăţii, a credinţei, căci „Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică e credinţa noastră” (1 Cor. 6, 17). E locul în care
viaţa intră cu moartea într-o altă ecuaţie. În care s-au pus
peceţi noi legăturii dintre Dumnezeu şi om.
E locul în care s-a ajuns la apogeul patimilor
Domnului, dar şi în care s-a produs cel mai important
moment al istoriei creştinătăţii, Învierea Domnului, „cu
moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”. În care „Hristos a Înviat!” şi „Hristos S-a
Înălţat” pot fi înţelese în reverberaţia lor sfântă.
În sfârşit, aici suntem doar noi, cei iubitori întru
Cristos, aici nu mai e nimic care să tulbure meditaţia,
rugăciunea. Deşi biserica e înţesată de lume, cuvintele sunt
aici murmur sau gând nerostit. Toată forfota de aici are
limpezime. Până şi explicaţiile ghizilor sunt parcă şoapte.
Dar parcă nu mai e loc pentru nici o explicaţie. Vrei să
descoperi pe cont propriu fiecare colţ al bisericii, pentru că
fiecare are aţi mărturisi ceva.
Ne ajunge Evanghelia Învierii, citită de Păstorul
nostru, Î.P.S. Andrei, pe care o ascultăm cu luare aminte,
cu sentimentul clipei unice, în cel mai încărcat loc de
credinţă de pe pământ.
*
Prima biserică ridicată aici datează din secolul al
IV-lea, fiind opera Sf. Elena, pe vremea împăratului
232

Constantin cel Mare, şi amplasată în Cartierul Creştin, în
Ierusalimul Vechi. Ea a fost distrusă de mai multe ori, de
perşi, la 614, fiind reconstruită, dar din nou distrusă la
1009, de califul Hakim, cea de azi datând de la 1149, din
timpul cruciaţilor, în ea aflându-se însă şi construcţii din
perioada bizantină şi creştin timpurie.
Biserica are şapte încăperi, două atriumuri şi cinci
naosuri, fiind împărţită în şase sectoare, aparţinând mai
multor culte: romano-catolicilor, armenilor, grecilor
ortodocşi, copţilor, sirienilor şi etiopienilor ortodocşi.
Locuri „clasice” ale traseului pelerinilor: Piatra
Ungerii, unde Sf. Iosif a pregătit trupul lui Isus pentru a fi
pus în mormânt, Locul femeilor, de unde Sf. Ioan şi
femeile au putut privi răstignirea, Golgota, locul răstignirii
şi al Sfintei Cruci, Mormântul lui Iisus, Mormântul lui
Iosif, Locul „Nu te atinge de mine”, Stâlpul biciuirii,
Închisoarea lui Iisus şi Capela plângerii, Capela
Centurionului (Sutaşului) Longinus, Capela împărţirii
hainelor lui Iisus, Capela lui Adam, Capela celor 40 de
ucenici şi a lui Iacov, Capela Sf. Elena şi Peştera aflării
Sfintei Cruci. Cele trei cruci au fost ascunse în pământ şi
ruperea tainei în care acestea se aflau putea aduce moartea.
Sf. Elena a pus să fie dezgropate cele trei cruci, iar acestea
au fost atinse pe rând de un muribund, care şi-a revenit
după ce a atins crucea pe care a fost Răstignit Mântuitorul.
La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, spre
dreapta, se află stânca de gresie albă, în care a fost înfiptă
crucea pe care a fost martirizat Iisus. Spaţiul de aici e
organizat în două încăperi, cu două altare, unul, „Fecioara
Durerilor”, aparţinând catolicilor şi ridicat pe locul unde
Mântuitorul a fost dezbrăcat de haine înainte de a fi bătut
în cuie pe cruce, iar celălalt aparţine ortodocşilor, care face
parte dintr-un mic paraclis, „Sfânta Golgota”, şi e amplasat
233

pe locul unde a fost fixată crucea. Aici am îngenuncheat cu
toţii, ne-am închinat, sărutând cu evlavie locul în care a
fost înfiptă crucea.
Rotonda în care se află acoperământul Domnului e
după planul iniţial, din timpul Împărătesei Elena.
*
La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt e Piatra
Ungerii, acoperită mereu de pelerinii care îngenunchează
şi o sărută. Ei ating lespedea cu obiecte fie aduse de acasă,
fie cu suveniruri cumpărate din Israel.
Pe lespedea de marmură a fost aşezat trupul lui
Hristos de către Iosif din Arimateea şi Nicodim cel cu bun
chip, după ce a fost coborât de pe cruce, şi a fost uns cu
smirnă şi aloe şi înfăşurat în giulgiu, giulgiu care, dacă
admitem acest adevăr, se păstrează şi în zilele noastre la
Domul din Torino.
*
Sfântul Mormânt aparţine comunităţilor greacă,
catolică şi armeană. Intrarea e străjuită de douăsprezece
sfeşnice, iar pe zid sunt trei tablouri care reprezintă
Învierea.
În formă dreptunghiulară, Sfântul Mormânt are
două încăperi, în prima e mică bucată din stânca
mormântului lui Iisus, ce s-a putut recupera după
distrugerile califului Hakim, din 1009. În Sfântul Mormânt
se intră în genunchi, printr-o deschidere îngustă şi mică.
Mormântul propriu-zis se află pe dreapta. Acesta constă
dintr-o placă de marmură, pusă acolo de greci în 1810,
peste stânca pe care a fost aşezat trupul Mântuitorului şi
unde a rămas din seara zilei de vineri până în clipa Învierii,
duminica. Nu pot intra mai mult de patru - cinci
credincioşi odată. Peste tot atârnă candele, în care luminile
pâlpâie tainic. Acestea sunt aşezate pe patru nivele –
234

primul e al catolicilor, următoarele două ale grecilor şi cel
de jos al armenilor. Când una dintre credincioasele noastre
a vrut să-şi aprindă o lumânare de la o candelă, aceasta a
fost oprită de călugărul grec, cu o apostrofare: „Catolic,
catolic”.
Totul este împărţit aici între bisericile care sunt
coproprietare. Şi picturile cu Învierea Domnului şi cele 12
sfeşnice de la intrare. În plus faţă de catolici, ortodocşii
greci şi armeni, în Sfântul Mormânt au candele şi copţii.
*
Acolo, sub lumina blândă a candelor din Sfântul
Mormânt, am stat mai bine de o jumătate de oră,
împotriva rânduielii, care îngăduie doar câteva zeci de
secunde fiecărui credincios să stea în genunchi în faţa
lespezii Mormântului, pentru că şirul credincioşilor care
aşteptau să intre în Sfântul Mormânt e fără de sfârşit. Am
rămas contrariat însă de atitudinea călugărului care ţinea
ordinea intrării. Se purta, într-un fel, ca un gardian cu
deţinuţii la vorbitor. Îi zorea aspru pe vizitatori, ca să nu
stea mai mult în Sfântul Mormânt. Bătea din când în când
din palme, imperativ. Nouă, pentru că a aflat că suntem
români, ne spunea într-una, «repede, repede», vorbele sale
părându-mi de-a dreptul stranii, dojenitoare. Uneori, uita
că suntem români şi, când grupul de patru credincioşi nu
ieşea în ritmul pe care-l considera el potrivit, striga
“finito”. Îi înţeleg doar în parte agitaţia. Sigur, pentru el nu
e o “ascultare” uşoară, nu e plăcut poate să stea atâta acolo
şi să facă “militărie”, să se poarte ca un zbir cu
credincioşii, cu vizitatorii. Oricum, ignora dorul creştinesc,
cu care unii dintre noi am aşteptat dintotdeauna să punem
fruntea pe lespedea Sfântului Mormânt şi că era sfâşietor
pentru aceştia să fie zoriţi să iasă mai repede, ca şi cum ar
comite un păcat prelungindu-şi meditaţia, rugăciunea. E de
235

neconceput să nu rosteşti o rugăciune la acest Sfânt
Mormânt!
Timpul, acolo, oricum, se dilată. Clipele state
acolo, îngenuncheaţi, par multora, vorba poetului, lungi, ca
veacuri.
Nu doar timpul are altă dimensiune aici, ci şi
spaţiul. Sfântul Mormânt, Piatra Ungerii, Golgota, toate
sub acoperământ bisericesc, dau altă percepţie a spaţiului.
Nu poţi însă să nu refaci imaginile din icoanele
noastre ortodoxe, ale întâmplărilor biblice, cu stâncile
golaşe, cu scene din viaţa şi patimile Mântuitorului.
*
Într-un colţ, în prima încăpere, în semiîntuneric, s-a
retras o femeie din grupul nostru, care, văzându-mă pe
mine oprit acolo, n-a mai ieşit nici ea cu ceilalţi. Stătea cu
ochii în lacrimi. Plângea stins, liniştit, lacrimi mari
desprinzându-i-se din colţul ochilor, şiroind pe obraji.
*
În Noaptea Învierii, în fiecare an, se spune că
Lumina Sfântă coboară miraculos, din ceruri, la Sfântul
Mormânt. Înainte de Noaptea Învierii, Sfântul Mormânt e
controlat de persoane neutre, ca să se excludă bănuiala că
ar fi rămas acolo o sursă de lumină, şi e încuiată intrarea.
Apoi, înainte de momentul celebrării, până şi Patriarhul,
care intră în Sfântul Mormânt, e “verificat”. Acesta
rosteşte rugăciunea, ţinând în fiecare mână câte o
lumânare. La un moment dat, din înalturi vine un fulger
care-i aprinde lumânările. Se spune că şi candelele de la
intrare se aprind odată cu lumânările. O singură dată
miracolul nu s-a produs, în anul în care Ierusalimul, fiind
sub control turcesc, s-a decis ca lumina de la Sfântul
Mormânt să fie luată de altă confesiune, în timp ce
Patriarhul se afla în faţa Bisericii. Atunci, se spune, lumina
236

nu s-a mai dus la Mormânt ci a lovit într-o coloană de
marmură albă de la stânga intrării în biserică, despicând-o.
Acea despicătură stă şi acum mărturie a acelei întâmplări,
iar credincioşii pun acolo bileţele cu rugăminţi către
Domnul. E un gest pe care trebuie să-l acceptăm, deşi nu-l
împărtăşim toţi, pentru că el poartă în sine şi credinţa în
puterea lui Dumnezeu.
*
Această minune a stârnit numeroase reacţii, adesea
neîncrederea a mers până la acuze de fals, de şarlatanie.
Dar dacă această minune este reală, ce alte argumente mai
sunt necesare pentru a urma această cale a Mântuirii?
*
Spaţiile bisericeşti de la locurile sfinte au fost şi ele
obiect de dispută, astfel că s-a ajuns ca acestea să aparţină
la diverse culte, fie în administrare exclusivă, fie în
administrare ecumenică. Pe fondul unor astfel de
divergenţe, s-a ajuns, ca o ironie a soartei, ca tocmai cheile
de la Biserica Sfântului Mormânt să le deţină un arab.
Felul în care catolicii (care deţin, într-un fel
nefiresc, monopolul) au ţinut să marcheze prin câteva
sculpturi momentele de pe traseele Căii Crucii sunt de
natură, cel puţin, să contrarieze, având o notă stridentă.
De altfel, părintele Nicolae Luduşan, a venit să-mi
confirme percepţia mea, manifestându-şi chiar revolta faţă
de acest mod de reprezentare departe şi de tradiţie şi de
canoanele bisericeşti. Un modernism cu care, cel puţin noi,
ortodocşii, suntem mai greu lăsaţi convinşi.
*
Dar e loc pentru fiecare, de aceea, în Biserica
Sfântului Mormânt sunt mai multe... biserici, altare de
rugăciune, comemorative, capele, paraclise...
*
237

În biserica ortodoxă greacă de la Sfântul Mormânt
se află “Buricul pământului”. O sintagmă dragă, veritabilă
metaforă, dar care are mai ales conotaţii negative în
limbajul laic.
*
Am plecat de la Sfântul Mormânt cu o aşteptare
arzătoare. Aceea de a ne întoarce acolo sâmbătă spre
duminică, după miezul nopţii, ca să participăm la Sfânta
Liturghie, care urma să se oficieze şi de către preoţii
noştri. O aşteptare arzătoare pentru prima slujbă din viaţa
noastră la Sfântul Mormânt.
*
Fiecare îşi trăieşte în felul său întâlnirea cu Sfântul
Mormânt. Există însă un reflex turistic, valabil pentru toţi,
acela de a se fotografia/filma. În primul rând, cu siguranţă,
pentru ei, dar şi pentru a putea mărturisi şi altora despre
clipele oprite în loc în Ţara Sfântă, pentru ei, ca mici
comori sufleteşti.
*
În câteva rânduri, în locurile pe care le-am vizitat
în Grădina Ghetsimani, ni s-a atras atenţia să nu rupem
flori. Pelerinii, turiştii vor nu doar fotografii să ducă cu ei
ca amintiri, ci şi lucruri care să provină de la locurile
sfinte. N-am rezistat nici eu tentaţiei, chiar dacă n-am rupt
flori. Am luat câteva conuri de brad de la Biserica Înălţării
Domnului. Ce-ar fi însă dacă toţi pelerinii ar dori să ia cu
ei astfel de suveniruri?
*
S-a găsit leac şi pentru astfel de porniri ale
pelerinilor. În cutii de mici dimensiuni, înconjurând braţele
unei cruci, în patru sticluţe se află “Apă de la
Iordan”, “Mir“, ”Pământ din Ţara Sfântă”, “Piatră din Ţara
Sfântă”. Cu doar 3 dolari. Depinde de unde cumperi aceste
238

suveniruri şi cum ştii să te târguieşti. Mi-am completat şi
eu bagajul de întoarcere cu astfel de suveniruri, pentru cei
dragi de acasă.
Am luat şi lumânări, aproape două sute, în seturi de
câte treizeci şi trei, cu înscrisul Jerusalem – “Holly Land”.
Obiceiul e ca aceste lumânări să fie aprinse de la lumânări
sau candele de la Sfântul Mormânt şi lăsate să ardă câteva
clipe, apoi stinse, purtate pe deasupra Sfântului Mormânt
şi aduse şi aprinse la mormintele de-acasă. E un mod de a
aduce de acolo lumina Învierii.
Comercianţii din Ierusalim, cel puţin cei de la
“tarabe”, nu doar de pe Via Dolorosa, nu afişează preţuri.
Naivitatea turiştilor e exploatată la maxim. Căci ei
cumpără, făcând adesea abstracţie de preţuri, plătind cât li
se cere, nu pentru că nu i-ar interesa banii, dar nu mai au
aici timp pentru... mărunţişuri comerciale. Ţinta lor a fost
alta şi şi-o urmează cu stăruinţă.
Poate că de aici şi frumuseţea acestui pelerinaj,
care a adunat oameni credincioşi, mai mult decât simpli
turişti.
*
Românii au cultul pomenirii. Ei îi pomenesc şi pe
cei vii şi pe cei morţi. Şi aici, în Ţara Sfântă, ei au trimis
prin preoţii noştri bilete cu numele celor care să fie
pomeniţi în biserici. Dar şi pelerinii noştri s-au întrecut în
a da preoţilor să facă pomeniri în bisericile din Ţara
Sfântă.
*
După un pelerinaj ca şi cel de astăzi, altfel poate fi
înţeleasă istoria Israelului, altfel poate fi asumată credinţa.
Ceva se schimbă radical. Nu mai poţi fi precum cel de ieri.
*
239

Seara, destul de târziu, am ieşit cu Şincan, Ţibrea şi
Gherman, la o scurtă plimbare prin Ierusalim, pe străzile
din preajma hotelului. Atât cât am putut noi vedea ne-a dus
la o singură concluzie – oraşul e plăcut, liniştit, sigur şi la
ceas de noapte.
Ierusalim, joi, 11 mai
La şase, din nou, printre perdelele camerei de hotel,
ni s-a arătat seninul cerului, pentru încă o zi a înseninării
inimilor noastre de credincioşi, de pelerini.
Pe acelaşi traseu ca ieri, am urmat un alt drum
decât cel planificat. Destinaţiile au fost Mănăstirea Sf.
Sava, Bethleem, Biserica Naşterii Mântuitorului.
După ce am văzut locurile suferinţelor
Mântuitorului, locul Înălţării Sale la ceruri, al Învierii Sale,
mergem spre locul naşterii, spre Bethleem. Sărbătorirea
Naşterii Domnului ne-a fascinat în mod aparte copilăria,
cu toate obiceiurile Crăciunului, care dădeau aură iernilor
de altădată. Erau Sărbătorile prin care percepeam în
inocenţa noastră sacrul, credinţa.
Am asociat întotdeauna Naşterea Domnului cu
iarna, iar aici descopăr că locul şi anotimpul naşterii au
fost mereu departe de albul zăpezii.
*
Intrarea în Bethleem e bine păzită. Un zid înalt, de
12 metri, ridicat nu de multă vreme, separă pe evrei de
palestinieni. Unde nu sunt ziduri sunt garduri de sârmă
ghimpată, dar peste tot evreii stau de veghe pentru ca
palestinienii să nu intre în ţară ca să comită atentate, să nu
declanşeze atacuri împotriva Israelului. Israelul are aici
vamă, graniţă bine păzită, cu soldaţi mereu cu degetul pe
240

trăgaci. Erau şi femei la vamă şi printre ele şi negrese. Şi
ele gata de luptă...
Pe şosea sunt bariere zimţate, ca nişte ferăstraie
ascuţite, care se ridică pentru cei care ar încerca să forţeze
graniţa. Nu am fost controlaţi, la ieşire, nu ni s-au cerut
paşapoartele, ghizii le-au spus doar vameşilor că suntem
pelerini români.Ca şi cum le-ar fi spus o parolă. Dar aveam
să trecem printr-un labirint al “neîncrederii”, la întoarcere,
fiind verificaţi printr-un sistem destul de ciudat, doar
electronic, fără a fi faţă în faţă cu vreun vameş. Cred că
există şi supraveghere video, că am fost chiar filmaţi. Prin
această sită trec zilnic şi palestinienii care lucrează în
Ierusalim. Câţiva dintre pelerinii noştri s-au rătăcit în
labirintul de la intrarea în Ierusalim, ajungând pe un culoar
care i-a dus din nou spre intrarea în Bethleem. Greşeală
fatală, care ne-a costat aproape două ceasuri până i-am
recuperat pe rătăciţi, care nu au beneficiat de prezumţia de
nevinovăţie, inocenţa lor n-a fost tratată cu zâmbete deloc,
fiind de-a dreptul suspectă.
*
Azi am fost de două ori la Bethleem. Prima oară
dimineaţa, în drum spre Mănăstirea Sava, când am
schimbat şi autocarele, cu patru microbuse, Mercedes, dar
nişte rable infernale, şi şoferii şi ghizii. Toţi trebuia să fie
arabi. Oricum, pe drumurile spre Mănăstirea Sf. Sava nu
era loc de autocare, drumurile fiind foarte înguste.
Ghizii ştiau doar engleza şi germana, dar pe
microbuzele acelea hârbuite era greu să înţelegi ce
spuneau bieţii oameni pe post de “călăuze”. Oricum, s-au
lăsat şi ei destul de repede păgubaşi. Nici nu erau prea
vorbăreţi. Ne-au întâmpinat măcar cu: “Vă iubesc,
Romania”, care le-a atras şi aplauzele şi simpatia noastră.
241

Dar nu ne-au fost de prea mare folos. Au fost un fel de
însoţitori ai noştri, garanţii noştri.
Drumul spre Mănăstirea Sf. Sava ne-a înfundat
încet în Deşertul Iudeei. Dealuri golaşe, după ce
construcţii din ce în ce mai sărăcăcioase ne dezvăluiau
precaritatea vieţii arabilor din această parte de Cisiordania.
Tentativele de a împinge spaţiul locuibil cât mai mult pe
dealurile pietroase, de a smulge iluzia vieţii acolo unde
viaţa nu-şi găseşte loc, nu făceau altceva decât să scoată şi
mai tare în evidenţă viaţa mizeră. În faţa caselor şi la
şosea, copii mulţi, dezbrăcaţi şi desculţi, asemeni copiilor
de rromi de prin satele noastre, ne făceau semne cu
mâinile.
Doar măslinii, parcă şi ei chirciţi de căldură, mai
aminteau, ici şi colo, că mai este un licăr de viaţă.
Dealurile au relief aspru, cu multe locuri abrupte,
făcând parcă şi mai ostile locurile care, încet, devin
selenare. O « ţară de piatră », ca să folosesc o sintagmă a
lui Geo Bogza. O “ţară” care-mi amintea de un alt deşert,
cel al Nevadei, văzut cu un deceniu în urmă.
*
Cine s-ar fi aşteptat însă ca la capătul acestui drum
şerpuitor prin arşiţa deşertului, la nici douăzeci de
kilometri de Bethleem, să ne aştepte un colţ de rai, în plin
deşert, în Pustiul Iudeei? Căci Mănăstirea Sf. Sava, după
ce se înfăţişează privirii ca o cetate măreaţă, (deasupra
căreia flutură biruitor steagul Greciei), în inima ei chiar
aceasta este, din toate punctele de vedere: un colţ de Rai.
Aici găsim şi viaţă, verdeaţă, flori, apă, chiar şi în tinda
uneia dintre biserici (de unde părintele Gherman a scos o
găleată de apă ca să ne potolim setea), dar şi viaţă
spirituală intensă, ortodoxă.
242

Mănăstirea Sf. Sava este măreaţă şi prin înfăşişare
dar şi prin istoria ei. Chiar dacă, din depărtare, ea se pierde
în cenuşiul pustiului, e greu de sesizat. Poate că acest lucru
i-a adus şi protecţie, a apărat-o de eventualii atacatori.
Una e să te nevoieşti la Muntele Athos, într-o
mănăstire, simţind briza mării şi sub pavăza verde a
vegetaţiei, şi alta aici, într-un loc ce s-a arătat dintotdeauna
inospitalier.
Am dat şi aici de români, părintele Zosimas, iar de
curând au mai sosit aici doi fraţi de mănăstire din ţară. Trei
români dintre cei cincisprezece vieţuitori ai Mănăstirii !
Ce-i aduce pe români aici, în pustie, e un semn de
întrebare. Să fie mirajul credinţei, sărăcia de la noi?
Între 1937 şi 1947, aici s-a nevoit şi Cuviosul Ioan
Iacob de la Neamţ, care a fost bibliotecarul mănăstirii. Mai
târziu, prin anii optzeci, au mai fost şi alţi români, între ei
ierodiaconul Veniamin şi monahul Marcu, portarul
mănăstirii. Câtă încredere i-a putut fi acordată acestui
monah, aceea de a deschide sau nu uşa străinului care
bătea la poarta mănăstirii, mai ales că, pe lângă cei cu
gânduri bune, mănăstirea a trebuit păzită şi de beduinii
nomazi, nu puţini în această regiune.
*
Ajunşi, însoţiţi de bătăi de clopot, la poarta
mănăstirii, o poartă mică, încuiată, pe care nu ne-a
deschis-o, din păcate, monahul Marcu, a trebuit să ne
despărţim de femei, pentru că acestea n-au voie să intre în
Mănăstire. E ca la Muntele Athos sau ca la Mănăstirea
Frăsinei, de la noi. Ele s-au dus pe platforma unei culmi
din apropiere, la Turnul Sfântului Simeon, de unde au
putut privi Mănăstirea. Se spune că nici chiar mamei
călugărului Sava nu i-a fost îngăduit să intre în Mănăstire,
şi ea fiind nevoită să-şi privească fiul de la depărtare.
243

*
Cred în continuare că nu este dreaptă această
rânduială, că femeia nu este purtătoarea unei vini
apriorice, că nu trebuie privată de un drept natural al ei,
acela de a fi alături de bărbat, inclusiv atunci când intră în
locaşuri sfinte. De ce ar trebui păziţi călugării de femei ?
Ei, dacă au credinţă şi şi-au asumat o condiţie, trebuie să
se păzească singuri, aşa cum se păzesc de atâtea ispite,
dacă femeia este privită doar atât, ca ispită ! Dacă nu se
pot păzi de ispita femeii, înseamnă că nici credinţa lor nu e
pe măsura locului pe care şi l-au ales să vieţuiască şi că
locul lor e între oameni şi trebuie să se întoarcă între
oameni. Dar am văzut şi în Grecia atâţi călugări care ies în
lume, întâlnesc pe stradă femei, poate că acasă au mame,
surori, pe care nu le pot ocoli. Puţini sunt acei călugări
care ajung din fragedă copilărie în mănăstire sau trăiesc
toată viaţa exclusiv în mănăstire. Dar, oricum, nu găsesc
motive temeinice pentru a păzi pe călugări de femei astfel.
Iar, pe de altă parte, intrând în biserici, se poate constata,
cu ochiul liber, că predomină femeile, că femeile sunt mai
rugătoare decât bărbaţii, cel puţin statistic, dacă nu şi în
intensitate!
Şi prin interdicţia de a intra la Mănăstirea Sf. Sava
au pierdut şi femeile, a pierdut şi credinţa.
*
De fapt, pentru că tot e aici un călugăr, chiar
român, cu un nume celebru, Zosimas (o fi având ceva
legătură alegerea acestui nume cu părintele Zosima al lui
Dostoievski?), mă întreb şi eu, ca părintele Zosima din
“Fraţii Karamazov”, de ce merg călugării la mănăstire – ca
să-şi mântuiască sufletul sau ca să fugă de lume, căreia,
din dragoste frăţească, ar trebui să-i fie slujitori?
244

Dincolo de literatura teologică, eu aş introduce ca
obligatorie pentru călugări lectura “Fraţilor Karamazov”.
*
Nu ştiu, acum cel puţin, nu-mi amintesc să existe
mănăstiri de maici în care să nu aibă acces bărbaţii!
*
Mai ieri, cineva ne întreba dacă ştim de ce Israelul
e cea mai mare ţară din lume ? Răspunsul era că «pentru că
sunt evrei peste tot !» Atunci de ce n-ar concura şi
România la cele mai mari ţări din lume, pentru că şi
români sunt aproape peste tot !?
*
Nu ştiam prea multe despre Mănăstirea Sf. Sava, în
arabă Mar Sabbas, înainte de a veni aici. În Pustiul Iudeei,
s-au nevoit secole la rând mii de călugări, iar urme ale
unor vechi lavre s-au găsit peste tot. De prin secolul al
patrulea până în secolul al şaselea, în Pustiul Iudeei s-au
nevoit iluştri sihaştri, printre aceştia şi Sava cel Sfinţit şi
Sf. Gheorghe Hozevitul. Ei au scris pagini de aur în istoria
ortodoxiei, iar ortodoxia de azi trăieşte şi prin ei. Se
consideră că Sf. Sava se numără printre întemeietorii
monahismului ortodox în secolul al VI-lea.
E greu să mai fi astăzi sihastru pe aceste locuri şi-n
actualele circumstanţe religioase. Dar cât de minunat!
În Mănăstire, înainte de toate, ne-am închinat la
mormântul Sf. Sava şi am cântat « Hristos a înviat ». Neam
închinat şi la sfintele moaşte ale Sf. Sava, aflate în
biserică, după canonizarea acestuia, în dreapta naosului,
într-o nişă. Prin sticla acesteia se vede doar capul, restul
corpului fiind îmbrăcat în rasă călugărească.
Ne-am închinat şi ne-am rugat şi la mormântul Sf.
Ioan Damaschinul, aflat în paraclisul care-i poartă numele.
Părintele Zosimas, care ne-a fost gazda noastră cea bună,
245

ne-a vorbit despre acest ultim mare învăţat al ortodoxiei,
trăitor în secolul al VIII-lea, ale cărui moaşte au dispărut,
nu se mai află în mormânt. Aici este şi chilia pe care Ioan
Damaschinul şi-a săpat-o cu propriile mâini în stâncă şi în
care a scris pagini de referinţă din biblioteca Sfinţilor
Părinţi. Mai mult, el este cel care e considerat părintele
muzicii psaltice, fiind cel care a compus şi armonizat pe
opt voci muzica bizantină. Opera lui este atât de
cuprinzătoare şi atât de diversă că acoperă aproape tot ce
este definitoriu pentru ceea ce înseamnă astăzi credinţa
ortodoxă, cartea sa de căpătâi fiind “Expunerea Dogmelor
Bisericii Ortodoxe”.
Am făcut adesea referire la Ioan Damaschinul,
vorbind la vernisajele de expoziţii de icoane, pentru că Sf.
Ioan Damaschinul, autor al cărţii “Cultul Sfintelor Icoane”,
s-a numărat printre cei care au apărat icoana de atacurile
iconoclaste.
*
Părintele Zosimas ne-a arătat şi o parte din
comorile pe care le adăposteşte această măreaţă cetate a
ortodoxiei, cu siguranţă cea mai veche, şi în care s-au creat
valori inestimabile ale ortodoxiei.
E firesc să te întrebi cum a rezistat această
mănăstire de-a lungul veacurilor, cum rezistă ea astăzi,
cetate ortodoxă în trupul Palestinei? E adevărat că, fiind şi
metoc al Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului, ea a avut
parte de o anume protecţie, fiind mereu sprijinită. Inclusiv
de către români, care au avut legături cu Mănăstirea încă
din secolul al XV-lea, numeroase danii îndreptându-se
spre aceasta din partea bisericilor şi mănăstirilor
româneşti. Iar călugări români s-au aflat aici aproape
neîntrerupt în ultimele secole.
246

În Paraclisul Sf. Nicolae, săpat în stâncă, ne-au şi
fost arătate o parte din daniile româneşti – icoane, obiecte
de cult, cărţi tipărite la mănăstiri româneşti în secolele
XVII - XIX. Catapeteasma, din lemn aurit, s-a făcut din
dania monahului român Anania “Vlahul”, din daniile lui
mărindu-se şi paraclisul Sf. Nicolae, săpându-se în stâncă
naosul şi altarul.
Mă simt cumva acasă aici, pentru că aici s-a nevoit
un an, în secolul al III-lea, şi Sfântul meu, Nicolae, iar
icoana sa şi cea a Maicii Domnului, integrate în
catapeteasmă, sunt realizate tot din dania lui Anania
“Vlahul”. Dar nu numai eu, ci toţi pelerinii se simt altfel,
într-un chip special aici, pentru că, într-un fel, ortodoxia
românească, românismul sunt foarte prezente aici.
*
Într-un fel, îl invidiez pe părintele Zosima, al cărui
nume de acasă este tot Nicolae (Iordache). Are şansa de a
cerceta în biblioteca şi în arhiva mănăstirii cărţi,
manuscrise în care ne regăsim, cu istoria noastră. Nu ştiu
cât de mare cărturar e, dar poate că măcar are bune intenţii.
Oricum, mi-a spus că ar dori să publice traduceri din cărţi
pe care le are aici, în slavonă. M-am oferit să i le tipăresc.
Fără bani. Ba chiar ar trebui eu să-l (răs)plătesc, dacă voi
avea onoarea să-mi încredinţeze astfel de tipărituri. Poate
că ar trebui cumva stimulat acest Zosimas al nostru de la
Mănăstirea Sf. Sava, pentru a scoate la lumină pagini
inedite despre istoria noastră ortodoxă, despre contribuţia
românească la devenirea ortodoxiei. De altfel, călugării de
aici ne-au primit cu foarte multă căldură şi ne-au omenit cu
tradiţionala băutură grecească, uzo, cu rahat, cu prăjituri,
sucuri, apă, cafea. Ca între vechi cunoştinţe, ca într-o
familie. Dar chiar suntem o familie, cea a credinţei întru
Hristos! Am simţit fraternitatea aceleiaşi credinţe. Dar
247

cred că şi părintele Zosimas a trăit clipe de fericire şi
mângâiere alături de noi. I-am simţit şi emoţia şi bucuria.
Aş fi vrut să stăm de vorbă, să înregistrăm un dialog
despre ceea ce înseamnă acest loc minunat al ortodoxiei.
N-am reuşit să finalizăm acest gând, dar mi-a încredinţat
spre publicare următoarele texte, care consideră el că spun
foarte mult, că răspund într-un fel, intenţiei mele.
DESPRE IZVORÂREA MINUNATĂ A AGHIAZMEI
Deoarece apa era departe de Lavră, monahii se
mâhneau şi mult se necăjeau pentru aducerea ei. Deci,
fericitul Sava, nesuferind să-i vadă pe călugării săi atât de
mâhniţi, a alergat la rugăciune în timpul nopţii şi s-a rugat
lui Dumnezeu cu căldură, zicând: “Stăpâne, Doamne,
Dumnezeul nostru, dacă astfel este iconomia înţelepciunii
Tale ascunse, dacă este plăcut bunăvoinţei tale şi harului
Tău ca acest loc să fie locuit de mulţimea bărbaţilor care se
tem de numele Tău, caută spre noi şi fă să izvorască apă
aici, aproape, spre desfătarea noastră”.
Aşa s-a rugat şi imediat a auzit un zgomot care se
părea că iese de jos, ca un pârâu şi, aplecându-se, vede în
acel miez de noapte cu lună plină un asin sălbatic săpând
pământul cu piciorul său. După ce a săpat din destul şi a
adâncit scobitura şi-a pus gura la ea şi a băut. Cuviosul,
precum era şi de aşteptat, gândindu-se că Dumnezeu i-a
cercetat, se duse îndată acolo unde a văzut pe asin săpând
şi – o, harul Tău cel negrăit, Hristoase! – a aflat apă
izvorând în pământ din care şi până astăzi curge prin
mijlocul Lavrei, nici vara împuţinându-se, deşi se foloseşte
de către toţi din belşug.
Tot din vremea Sfântului Sava s-au construit şi
mulţime de cisterne, unde se adună apă de ploaie, care se
248

foloseşte pentru nevoile Lavrei. Însă apa Aghiazmei numai
se bea de Părinţi şi se dă de binecuvântare închinătorilor
evlavioşi ce ajung până aici. Această apă este de asemenea
foarte plăcută la gust, foarte uşoară, iar în timpul verii, mai
rece şi desfătătoare. Ea iese din partea dreaptă şi mai de
jos a Lavrei. Pentru rugăciunile Cuviosului Tău Sava,
Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe
noi, Amin!
PALMIERUL MIRACULOS AL SFÂNTULUI SAVA
Dumnezeu permite sigur unele evenimente care au
loc în viaţa noastră. El are motivele lui şi dacă noi vedem
aceste evenimente, cum ar fi Crucea şi purtarea Ei de
bunăvoie, noi glorificăm pe Dumnezeu şi primim din
abundenţă Graţia Divină.
Uneori, Domnul ne testează credinţa noastră,
pentru că atunci când noi suntem în nevoi, noi ne
întoarcem faţa la El. Speranţa noastră trebuie să rămână El
şi nu numai cu vorbe înţelepte, pentru că aşa este scris:
“Ce este imposibil pentru om este posibil pentru
Dumnezeu” (Matei, 19:26). Elementul necesar este
credinţa, cu credinţa noi putem muta munţii. Dumnezeu,
pentru a se manifesta în Esenţa lui – mult mai clar (din
timpuri imemoriale) a dăruit unora dintre credincioşii Lui,
darul minunilor, al miracolelor.
Sfântul Sava este un exemplu caracteristic în acest
sens. Timpuriu, în viaţa sa, el a auzit chemarea Domnului
şi a plecat, lăsându-şi părinţii, rudele şi prietenii, bogăţiile
şi gloria pământească, răspunzând acestei chemări.
În umilinţă, singurătate şi nevoi, el căuta salvarea
lui în Pustiul Iudeei, sub grija părinţilor spirituali. S-a
dedicat cu tot entuziasmul vieţii monahice şi, cu ajutorul şi
249

călăuzirea Maicii Domnului, a celui mai sfânt părinte,
Theotokos, a devenit cel mai important părinte din deşert.
A înfiinţat şapte fundaţii monastice, dar Lavra cea
mai mare şi care este continuată până astăzi este cea care-i
poartă numele şi care are încă 1500 de ani trăiţi în cântări
de laudă şi mulţumiri aduse trinităţii dătătoare de viaţă.
Tipicul (normele şi regulamentele vieţii monastice şi
liturgice) este scris aici de Sf. Sava şi este acum folosit de
Biserica Ortodoxă Răsăriteană, inclusiv de bisericile de la
Muntele Athos.
Noi, fraţii întru credinţă ai Sfântului Sava, suntem
onoraţi să avem cu noi în Mănăstirea Sf. Sava, sfinte şi
nepreţuite moaşte. Sfântul Sava este încă o sursă vie a
binecuvântărilor şi, ca şi când nu era destul, Mănăstirea
este înzestrată cu alte surse de binecuvântare.
Astfel, înăuntrul mănăstirii noastre, noi am avut un
palmier plantat chiar de Sf. Sava, ale cărui frunze şi
curmale au lucrat minunile lui Dumnezeu, binecuvântând
cu copii pe femeile care nu puteau să-i aibă.
Pomul s-a uscat în 1954 şi doi noi pomişori au
apărut din el, la fel ca şi primul, ei sunt de asemenea,
miraculoşi. Aici există şi indicaţiile pentru folosirea
corectă a frunzelor – care pot fi cerute atunci când există
nevoie. Astfel, după ce le-aţi obţinut cu binecuvântare,
duceţi-le cât mai curând posibil la un preot ortodox al unei
biserici unde se ţine frecvent Sf. Liturghie şi rugaţi-l să-l
pună sub masa sfântă din altar timp de patruzeci de zile. În
timpul celor patruzeci de zile, cuplurile care nu au şi îşi
doresc copii trebuie să ţină post în zilele de marţi,
miercuri, sâmbătă şi duminică, cu mâncare fără ulei, peşte,
carne, ouă ori produse lactate, dar cu puţin vin. Este de
asemenea esenţială şi prioritară abstinenţa sexuală pe toată
această perioadă. Cuplul trebuie de asemenea să se
250

spovedească şi să primească Sf. Împărtăşanie cât mai
frecvent cu binecuvântarea preotului care-i îndrumă. Ei
trebuie să fie cu credinţă şi foarte relaxaţi, dar se cunoaşte
că sunt destule piedici în acest sens. Toate aceste indicaţii
sunt foarte serioase şi nu sunt simple jocuri. Odată ce au
luat frunzele de la biserică, deci după patruzeci de zile,
trebuie să se fiarbă imediat pentru a face un ceai tare, ce
trebuie consumat imediat de ambii soţi, iar resturile de
frunze sunt uscate, arse scrum şi trebuie îngropate. La 2-3
zile de la băutul ceaiului, în credinţă, dragoste şi
rugăciune, cu mintea ridicată spre Dumnezeu în
mulţumire, poate avea loc reuniunea sexuală a cuplului,
lăsând rezultatul în grija Providenţei Divine.
Unui spital din Atena i s-a dat numele Sfântului
Sava, în recunoştinţa multor miracole ale Sfântului, făcute
aici în sănătatea pacienţilor suferinzi cu cancer terminal.
Există, de asemenea, un izvor sfânt şi nu mai sunt
puse la socoteală relicvele sfinţilor martiri ai lavrei, ca şi
mormântul pustnicului Ioan Damaschin. Cel puţin 23 de
Sfinţi ortodocşi au găsit acest deşert mănăstiresc ca un
mediu prielnic pentru dezvoltarea şi creşterea lor
spirituală.
Fie ca Dumnezeul Iubirii, bucuria şi veşnicia vieţii
să fie cu voi acum şi totdeauna, în iubirea lui Iisus.
*
Nu acestea erau răspunsurile pe care le aşteptam de
la părintele Zosimas, fiindcă nu mă gândeam să-i pun
întrebări pentru aceste răspunsuri.
Dar ele răspund la întrebările pe care nu ştiam să i
le pun! Dar cât de multe întrebări aş fi vrut să-i adresez,
să-l îndemn la o altfel de spovedanie, a celui fără de păcate
către cel păcătos.
*
251

De pe una dintre terasele mănăstirii am privit spre
versantul celălalt, unde în stâncă erau numeroase peşteri.
Cândva, acolo au vieţuit mulţi călugări, mai ales că în vale
este pârâul Cedrului, care aici îşi revarsă binefacerile ca o
lumină. Lumina apei din pustiu. Iar de o parte şi de alta a
Cedrului, cu sclipiri argintii în bătaia soarelui, e verdeaţă
din belşug, de un verde aproape negru. La câţiva paşi însă,
totul e pârjolit.
Cedrul izvorăşte din Ierusalim, traversează pustiul
Iudeei, trece pe lângă Mănăstirea Sf. Sava şi se varsă în
Marea Moartă, îndulcind cu o iluzie cea mai sărată apă de
mare din lume.
Multe dintre chiliile Mănăstirii sunt suprapuse şi
lipite de versantul stâncos, ca şi cum ar fi crescut direct din
stâncă.
*
În drum spre Bethleem, dinspre Mănăstirea Sf.
Sava, am oprit şi la Mănăstirea Sf. Teodosie, întemeiată în
secolul al V-lea de Teodosie cel Mare, cel care s-a aflat
printre promotorii vieţii călugăreşti de obşte, adunându-i
pe călugării care se nevoiau prin Pustiul Iudeei.
Şi la Mănăstirea Sf. Teodosie am dat de români.
Cele două măicuţe de la mănăstire erau din România,
moldovence, şi au venit acolo înainte de 1989.
Ajunsă în ruină, Mănăstirea a renăscut prin
eforturile episcopului grec Vartolomeu, care s-a retras aici
şi a adunat bani de la credincioşi şi a ridicat o biserică
nouă, a construit alte chilii în locul celor vechi, astfel că, în
2006, Mănăstirea e într-o stare bună şi-ntr-o rânduială
exemplară, graţie şi măicuţelor românce. Acestea ne duc şi
la paraclisul amenajat lângă biserică, în peştera în care au
dormit o noapte cei trei magi de la Răsărit.
*
252

Pentru că de numele Bethelemului se leagă şi
istoria păstorilor şi a Marelui Păstor, mi-am cumpărat, de
la un arab, în parcarea din faţa Mănăstirii Sf. Teodosie, şi
un fluier, ca suvenir, deşi n-am nici cel mai mic talent în
a-l folosi.
Păstoritul a fost una dintre îndeletnicirile de bază
din zonă şi în timpul vieţii pământene a lui Hristos. Am
trecut şi noi aproape de “Câmpul păstorilor”, din satul Beit
Sahour, unde şi-au păscut oile păstorii şi în noaptea sfântă
a Naşterii Mântuitorului. Şi astăzi mai sunt încă destui
arabi creştini care trăiesc păscând oile şi caprele pe
dealurile aproape sterpe.
*
Arabii vând peste tot suveniruri creştine. Când e
vorba de bani, pentru mulţi, nu mai contează credinţa.
Lupta pentru existenţă, poate chiar lupta pentru
supravieţuire îi face pe musulmani să nu mai ţină cont de
cele sfinte. “Pe creştini îi tolerează, ne spunea azi
dimineaţă Andrei Lichter, nu şi pe evrei”. Intoleranţa e atât
de mare uneori, ca azi, în apropiere de Biserica Naşterii
Domnului, când un comerciant a refuzat să primească de la
un pelerin român shekeli. Dorea dolari. A preferat să nu
vândă decât să ia bani evreieşti. De parcă ar fi fost
spurcaţi. N-a pierdut nu ştiu ce, câţiva dolari. A dat însă şi
astfel satisfacţie arabului din el, orgoliului său.
*
A doua oară am trecut prin Bethleem, întorcândune
de la Mănăstirea Sf. Sava. Destinaţia noastră era una
foarte scumpă tuturor : Biserica Naşterii Domnului.
În piaţeta din faţa bisericii ne asaltează fotografii
care vor să ne facă fotografii întregului grup, pe care să le
includă apoi în câte un album, pe care să ni-l dea, la ieşirea
din biserică, la nişte preţuri astronomice, dezarmante.
253

Fotografiile de grup ni le-am făcut însă singuri, căci puţini
erau cei din grupul nostru de pelerini care să nu fi avut
aparate de fotografiat, iar câţiva chair şi videocamere.
De-aici, din acest loc, biserica este impunătoare ca
o cetate, cu ziduri groase, parcă anume făcute să reziste
oricăror atacuri. Şi nu de puţine ori biserica a trebuit să
reziste la acte barbare.
Biserica Naşterii Domnului are cea mai mică
intrare pe care am văzut-o la vreo biserică. Poate nu cu
mult mai mare decât cea de la Sfântul Mormânt. Aceasta
pentru că, de-a lungul anilor, când alte religii îşi
manifestau acolo puterea, supremaţia, în ea s-a intrat şi cu
animale, şi atunci intrarea fost zidită încât şi omul trebuia
să se aplece ca să încapă. Oricum, cel care intră acum în
biserică, trebuind să se aplece, face prima închinăciune la
locul naşterii Domnului.
Biserica a fost ridicată în anul 326, pe locul sfintei
Peşteri în care s-a născut Mântuitorul, de Sfânta
Împărăteasă Elena, iar la mai bine de două secole, în 531,
împăratul Iustinian a dat o nouă dimensiune, şi
arhitectonică şi estetică, acestui lăcaş, care a dăinuit peste
secole, fiind cea mai veche biserică din Ţara Sfântă, fiind
bine conservată şi întreţinută. Mai mult, a fost printre
puţinele biserici din Palestina care a scăpat de distrugerile
la care au căzut pradă şi bisericile, în timpul invaziilor
persane. De invazia perşilor din 614, biserica a scăpat
datorită faptului că cei trei magi de la Răsărit, care erau
pictaţi în biserică, aveau veşminte… persane. Din prima
biserică se păstrează şi mozaicuri de mare rafinament
artistic.
De tavan atârnă, ca şi în Biserica de la Mormântul
Maicii Domnului din Ierusalim, zeci de candelabre.
254

Dimensiunea bisericii e de 60 x 30 metri, cu
coloane de piatră de ambele părţi, având o boltă din lemn,
catapeteasma fiind sculptată şi îmbrăcată în foiţă de aur.
Din altar, prin două abside, se coboară la Sfânta
Peşteră, locul naşterii Mântuitorului, un sălaş în stâncă, de
7x 3 metri. Tavanul este neacoperit, cel original, de el fiind
prinse candele, iar pe pereţii laterali, protejaţi cu plăci,
sunt puse icoane. În stânga peşterii e locul în care s-a aflat
ieslea în care a stat Pruncul Iisus, iar în locul în care s-a
născut acesta, pe pardoseala de marmură roşie, se află o
stea de aur, ca sub altarul din biserica de pe vârful
Căpăţânii. Toţi pelerinii trec pe acolo, îngenunchiază şi
sărută cu evlavie şi bucurie steaua pe care e scris: „Hic de
Virgine Maria Jesus Christus natus est” (“Aici a născut
Fecioara Maria pe Iisus Hristos”). În peşteră mai e un mic
altar în locul în care Maica Domnului a alăptat Pruncul, iar
un altul, “Altarul Magilor”, se află pe locul în care au stat
magii care au adus Mântuitorului în dar aur, smirnă şi
tămâie.
Aici timpul îşi schimbă calendarul, nu putem să nu
ne simţim ca-n zilele de Crăciun şi să colindăm “O ce
veste minunată”, cu bucurie şi lacrimi de fericire în suflete.
*
Din Bethleem, pe o vreme potolită, chiar cu adieri
de răcoare, ajungem, pe colina Moria, la Zidul de vest al
Cetăţii, cunoscut ca Zidul Plângerii, în ebraică, Kotel
Hamaaravi, atât cât a mai rămas (30 m în lungime,
înălţime 20 m) din cel de al doilea Templu Iudaic, distrus
de romani în anul 70, cel mai sfânt loc de pelerinaj pentru
evrei. Ei vin aici să plângă soarta Templului, să se roage.
De distrugerea Templului, care a fost peste o mie de ani
centrul spiritual şi religios iudaic, se leagă şi risipirea
255

neamului evreiesc în lume, începutul unei nesfârşite
suferinţi.
Copiii primesc aici prima Biblie, înainte de a
începe şcoala. Există şi o zi, 9 aprilie, în care se
comemorează distrugerea celor două temple.
Mulţi pun bilete între crăpăturile Zidului, cu
dorinţe şi rugăminţi. (Părintele protopop Gheorghe Şincan
îmi aminteşte un banc cu Iţic, care venea în fiecare zi la
Zidul Plângerii şi se ruga să câştige şi el la Loto. Zilele
treceau însă şi Iţic tot nu câştiga, deşi rugăciunile erau tot
mai fierbinţi. Într-o zi însă, ajuns la o vârstă la care
moartea bătea la uşă, în timp ce se ruga, auzi o voce din
ceruri: Iţic, dacă tot vrei să câştigi la Loto, trebuie şi să
cumperi bilete!”)
Am vizitat Zidul Plângerii spre seară, în timp ce
acolo se făceau pregătiri intense pentru depunerea
jurământului de către un nou contingent militar. Iar evreii
ţin la a fi bine pregătiţi din punct de vedere militar. În
Israel fac armată şi fetele, doi ani, şi băieţii, trei ani. În
week-end ei pleacă acasă de la unităţi cu armamentul din
dotare.
Tot aici, pe esplanada din faţa Zidului, se
desfăşoară diverse ceremonii, între care serbarea
majoratului, sosirea Sabatului.
Primim fiecare câte o cipă în dar, ne simţim puţin
evrei, şi ne ducem şi noi la Zid, îl atingem cu mâna. Zeci
de evrei se roagă aici, într-un ritual de secole. Citesc
pasaje din Coran şi în acelaşi timp fac continuu plecăciuni.
*
N-am cunoscut prea mulţi evrei la ei acasă, între
cei pe care i-am întâlnit numărându-se şi ghizii noştri,
Andrei Lichter şi Samuil, o parte dintre şoferii de autocare
cu care am călătorit, o parte, pentru că, la Bethleem, de
256

pildă, evreii nu mai au acces, după declanşarea Intifadei,
oraşul naşterii Mântuitorului fiind în Cisiordania, teritoriu
palestinian, mulţumindu-ne astfel cu şoferi arabi. Când e
vorba de afaceri însă, destui evrei şi arabi se înţeleg foarte
bine. Altfel ar fi şi imposibil ca grupurile de pelerini să
poată ajuge în numeroase locuri biblice din Cisiordania.
*
Andrei Lichter e un tezaur de anecdote, aproape
toate despre evrei. Le spune cu umor şi cu… mândrie
naţională!
„Sunteţi o ţară săracă şi mică, i-a spus odată un
român unui evreu, subsolurile ţării voastre sunt sterpe, naveţi
nici apă îndeajuns, deşertul ocupă jumătate din Israel,
oricum, de zece ori mai mic decât România. Unde sunt
bogăţiile voastre, de vă merge aşa de bine? Bogăţiile
noastre, a răspuns evreul, sunt între… urechi”.
Şi ca să ne convingă de adevărul acestei anecdote,
Andrei Lichter ne-a mai spus câteva, între care una legată
de vizita unui Patriarh român, a unui Papă şi a unui Rabin
la Zidul Plângerii. Când au ajuns lângă Zid, Patriarhul a
spus: „Pentru că sunt pentru prima oară la Zidul Plângerii,
chiar dacă noi nu stăm prea bine în ţară, uite, eu vreau să
pun între pietrele Zidului o sută de mii de dolari”. La care,
Papa, ca să nu rămână mai prejos, a spus: „Noi suntem
destul de bogaţi şi, de aceea, pentru că şi eu sunt prima
oară la Zidul Plângerii, uite, pun între pietre patru sute de
dolari!” Rabinul le mulţumi, dar le spuse: „Noi stăm bine
cu banii şi de aceea eu o să las între pietrele Zidului
Plângerii cinci sute de dolari!” Şi Rabinul completă un cec
de 1 milion de dolari. „Nu vă supăraţi, le zise acesta celor
doi musafiri. Eu pun cecul acesta de un milion de dolari
între pietrele Zidului, dar trebuie să iau diferenţa de cinci
sute de mii înapoi!”
257

Evreii nu doar că au multă bogăţie între urechi, dar
îşi şi iubesc ţara. N-am văzut în nici o ţară din lume, şi am
cam umblat, har Domnului, atâtea drapele ca în Israel.
Dacă îşi afişează peste tot drapelele naţionale, evreii sunt
buni patrioţi. Românii, în schimb, nici la Ziua Naţională
nu se prea grăbesc să le scoată la vedere. Unii sunt
indiferenţi, iar alţii sunt prea europeni, dispreţuiesc
însemnele naţionale. Confiscat de unii politicieni şi de
unele partide, multor români parcă le e jenă să-şi
manifeste, să-şi declare patriotismul. Pentru că, nu, ca la
noi la nimeni, dacă ne manifestăm astfel sentimentele
patriotice suntem, în cel mai bun caz „naţionalişti”, dacă
nu chiar „extremişti”, etichete pe care au unii grijă să ni le
aplice cu mare zel!
Până la urmă, tot cu bogăţia… dintre urechi avem
şi noi probleme!
*
Şi, tot la Zidul Plângerii: Doi evrei se rugau la
Zidul Plângerii. Primul, un sărac, tot zicea "Doamne, dămi
şi mie 10 dolari că să-mi iau ceva de mâncare". Al
doilea, un bogătaş, zicea: "Doamne, dă-mi te rog un milion
de dolari ca să pot să-mi termin hotelul". În fiecare zi,
aceeaşi poveste. La un moment dat, bogătaşul se enervează
şi-i spune săracului:: "Măi săracule, ia 10 dolari de la mine
şi lasă-L pe Dumnezeu să se concentreze la cererea mea!"
*
Nu departe de Zidul Plângerii e Moscheea lui
Omar, simbol al islamismului, a cărei cupolă aurită a ajuns
un reper al Cetăţii Sfinte şi nu numai. Pentru că locul unde
se înalţă Moscheea lui Omar este locul de unde s-a înalţat
la ceruri Mohamed prorocul. Mohamed (571 – 632) este
întemeietorul religiei islamice. Arabii îl venerează pe
Mohamed, ca singurul profet al lui Allah, în care ei cred.
258

*
La Aşezământul românesc din Ierusalim, după
ce s-a întunecat de-a binelea, am mers pe jos. Nu era foarte
departe şi ne-a făcut bine o plimbare pe răcoarea plăcută a
serii, după ce ne-am copt peste zi. Suntem întâmpinaţi de
preotul bisericii patriarhale româneşti de la Ierusalim, cu
hramul Sf. Gheorghe, sfinţită în 1975, de Prea Fericitul
Iustinian, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe
Române. Sunt pomeniţi în documentul care atestă
momentul sfinţirii şi Patriarhii Miron Cristea şi Nicodim.
În fotografia de grup realizată la festivitatea sfinţirii, l-am
identificat şi pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.
(Acesta a fost hirotonit în treapta arhieriei de către
Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian al
Olteniei şi Episcopul Chesarie al Dunării de Jos, ca apoi,
între 1950-1954, să fie Rector al Institutului Teologic din
Bucureşti, la 28 iulie 1962 să fie ales Episcopul Aradului,
Ienopolei şi Hălmagiului. Între 1969-1970, a fost numit de
Sfântul Sinod ca locum tenens al Episcopiei Oradiei, iar la
28 ianuarie 1973 devine Arhiepiscop al Craiovei şi
Mitropolit al Olteniei, calitate în care a şi participat la
sfinţirea Aşezământului românesc din Ierusalim. La 25
septembrie 1977, a fost ales Arhiepiscop al Iaşilor şi
Mitropolit al Moldovei, între 1981-1982 - a fost numit de
Sfântul Sinod ca locum tenens pentru scaunul de
Mitropolit al Transilvaniei, iar la 9 noiembrie 1986, a fost
ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-
Vlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce
înseamnă că în acest an va sărbători 20 de ani de
patriarhat, după ce a sărbătorit 91 de ani de viaţă, fiind
născut la 7 II.1915).
*
259

Pelerinii români în Ţara Sfântă apar în secolul al
XV-lea, cei mai mulţi înregistrându-se până în secolul al
XVIII-lea, perioadă în care a şi fost susţinută ortodoxia din
Palestina cu danii şi bani. În 1914, s-au pus bazele misiunii
bisericii ortodoxe româneşti în Oraşul Sfânt. În 1935, s-au
pus bazele primei biserici româneşti şi a unor aşezăminte
pentru pelerini.
*
Încă n-am cutezat să încerc să scriu versuri aici, la
Ierusalim, deşi tentaţia e mare.
Dar ce poezie poţi scrie aici, în Ţara Sfântă? Care
ar fi “cuvintele potrivite” pentru poezie, aici, după tot ce
am văzut şi am trăit până acum?
La Muntele Athos, n-am reuşit să scriu nici un vers.
E adevărat că acolo era o altă lume şi un alt timp al
ortodoxiei şi al rugăciunii.
Acolo rugăciunea a fost poezie.
Şi, totuşi, poezia bate la fereastră...
FĂRĂ ADAM
Scriu cuvinte pe apă
şi râul
se înalţă la ceruri,
scriu cuvinte pe pietre
şi pietrele
se înalţă la ceruri,
scriu cuvinte
pe cuvinte
şi cuvintele sunt cerul
în care
260

Dumnezeu
mai creează
încă o dată lumea.
Fără Adam?
Ierusalim, 11 mai 2006, spre miezul nopţii
Ierusalim, vineri, 12 mai
A trecut de miezul nopţii şi, ca să fac o „pauză” de
lectură şi documentare, încerc să mai scriu câteva versuri.
ALTĂ VARĂ
Înc-o vară-n altă vară,
înc-un eu într-un alt eu,
înc-o umbră-n
umbra mea
ca un val la elizeu,
ca şi cum m-ar lumina,
ca şi cum într-un pustiu
umbra n-ar avea
cenuşă
şi nici tu nu i-ai mai fi
serii dintre noi
o uşă.
Înc-o vară-n altă vară
Dumnezeu în noi coboară.
Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineţii
261

PLAJĂ
Şi dacă n-o să mai pot iubi,
la ce bun acest anotimp
fără lumi,
la ce bun o noapte de veghe
fără tine,
această zi ascunsă între manuscrise,
la ce bun trecutul tău
imaculat,
viaţa aceasta de înger
în piele de lup,
la ce bun Scufiţa roşie,
Albă ca zăpada,
la ce bun piticii
tropotind
pe podele de cârpe,
la ce bun amintirile obligatorii,
la ce bun
copilăria mea
din care iese o mână
pe care cineva o sărută,
la ce bun acest pumn de nisip
ca o clepsidră
între ochii mei?
Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineţii
PRIVIREA DIN PRIVIRE
Ca şi cum un înger mă sărută,
262

ca şi cum m-ar inventa,
ca pe o batistă-n
prăvălii de lacrimi,
ca şi cum aş fi hamal
la păsări,
ca şi cum aş fi aer
pentru cel ce-nvaţă a zbura,
ca şi cum aş fi de tine
plâns
ce-şi caută retine.
Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineţii
Aseară, la Biserica Sf. Gheorghe, dintr-o vorbă-n
alta, am ajuns la a discuta despre pelerinajele care se fac
nu doar în locurile sfinte din această parte a lumii, ci şi la
Vatican. Ortodocşii au nevoie de pelerinaje şi la Roma,
dar, crede Î.P.S. Andrei, acestea trebuie să le organizeze
Arhiepiscopia Ortodoxă pentru credincioşii săi, mai ales că
aceasta s-a dovedit, prin serviciul său specializat în
organizarea de pelerinaje, că e cea mai îndreptăţită să facă
turism religios adevărat.
Ierusalim, 12 mai, seara
Azi, prin Deşertul Iudeii, în drum spre Mănăstirea
Hozeva, am avut aceeaşi stranie senzaţie ca în Deşertul
Nevada, din America, aceea de spaţiu selenar.
10.500 kmp din Israel sunt o astfel de Lună, adică
jumătate din teritoriul ţării, deşi acum, până nu se
limpezesc apele cu statul palestinean, ce-o mai fi
însemnând jumătate din Israel?
263

*
Mănăstirea Hozeva, Sf. Gheorghe Hozevitul,
deşi e sub „pavilion” grec, are pentru români o
semnificaţie aparte, aici aflându-se Sfintele moaşte ale Sf.
Iacob Românul. Ieroschimonahul Ioan Iacob s-a născut la
Crăiniceni, în judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, şi a murit
la 5 august 1960, în peştera Sf. Ana, din pustiul Hozeva,
unde, bolnav fiind, s-a retras împreună cu ucenicul său,
monahul Ioanichie Pârâială. Traseul său biografic trece
prin Mănăstirea Neamţ, în 1933 intrând în obştea
Mănăstirii şi unde în 1936 e tuns în monahism, în acelaşi
an, însă, se închinoviază în obştea mănăstirii Sf. Sava. La
douăzeci de ani de la moartea sa, Patriarhia Ortodoxă a
Ierusalimului l-a declarat sfânt, iar moaştele sale au fost
aduse cu mare procesiune la Mănăstirea Sf. Gheorghe
Hozevitul, fiind aşezate într-un paraclis.
Acum, la aproape cincizeci de ani de la moartea sa,
„Cuviosul Ioan cel Nou Românul”, cum mai e cunoscut,
încă nu are trupul putrezit, chipul lui păstrând parcă încă
un licăr din lumina vieţii.
*
Biserica a fost întemeiată în secolul al IV-lea de un
călugăr sihastru, cuviosul Gheorghe, care a ales acolo, în
pustia Hozevei, pe malul stâng al pârâului Horat, loc de
înălţare trăirilor sale duhovniceşti.
Istoria locului n-a fost una blândă, dar poate că
apogeul tragismului şi martirajului l-a dat invazia persană
din 614, care a trecut prin sabie pe toţi vieţuitorii
mănăstirii. Dar au şi adus stricăciuni construcţiilor de aici.
În timp însă, Mănăstirea Hozeva şi-a consolidat
măreţia, renăscând din propria cenuşă, constituind adesea
loc de rugăciune pentru mari pustnici, între care şi Sf. Ilie
Trezviteanu, care s-a nevoit într-o peşteră de aici trei ani,
264

locul fiind amenajat acum ca un paraclis, cu un mic altar.
Viaţa şi faptele Sf. Ilie Trezviteanul le-a evocat părintele
Rafail, pe care l-am ascultat în jurul unei mese mereu
încărcată cu bunătăţi de călugării de aici.
Poate şi datorită Cuviosului Ioan cel Nou Românul,
primirea noastră aici a fost deosebit de călduroasă. Ne-au
omenit cu sucuri, apă, dulciuri, cafea, un adevărat răsfăţ
după cheltuiala de energie şi transpiraţia sub razele
fierbinţi ale soarelui, pentru a ajunge aici, pe un drum
istovitor.
*
Într-un paraclis din biserica mănăstirii se află
moaştele Sf. Gheorghe Hozevitul, la care ne închinăm cu
toţii.
Un mic muzeu al tiparului dar şi al tehnicii
producerii vinului ne dezvăluie atât preocupările
cărturăreşti (există şi o bibliotecă cu nu puţine valori, cărţi
şi manuscrise), dar şi pe cele lumeşti ale călugărilor care
şi-au petrecut veacul pe aici.
*
Pentru cei pentru care drumul spre Mănăstirea
Hozeva e prea greu, « întreprinzătorii » locali au şi un
taximetru – 20 de dolari nici doi kilometri, dar şi un
măgar, după negocieri se poate ajunge şi la 5 dolari.
*
Din pântecul stâncos al muntelui, în câteva locuri,
ţâşnesc izvoare de apă dătătoare de viaţă. Ca să nu se
risipească, ele sunt captate şi dirijate pe un jgheab.
*
Am ajuns la Ierihon, în deşertul Iudeii (arheologii
susţin că e cel mai vechi oraş din lume, având aproape 12
mii de ani vechime, totodată oraşul fiind situat la cea mai
mică cotă, 350 m, sub nivelul mării) în miezul zilei, pe o
265

căldură toridă, străbătând un traseu care mai poartă urmele
conflictelor dintre evrei şi palestinieni. Ni se spune că
atunci când sunt omorâţi evrei de către către “bombe
umane” arabe, tancurile intră pe teritoriul Ierihonului,
dărâmă clădiri, iar avioanele fac raiduri deloc paşnice.
Ierihonul nu şi-a revenit din acest coşmar, chiar
dacă viaţa trebuie să meargă înainte.
Trăieşte din istorie cât poate. Din istorie şi credinţă.
Aşezământul a fost întemeiat de cananeeni şi Mântuitorul
a trecut pe aici de multe ori. La Ierihon a murit Irod cel
Mare, cel care a vrut să ucidă pe Pruncul Iisus, şi care şi-a
avut aici reşedinţa de iarnă, loc preferat datorită climei sale
blânde.
Nu departe de Ierihon, pe Muntele Carantaniei, e
locul în care Isus a postit 40 de zile, înainte de a începe săşi
propovăduiască învăţăturile. Ierihonul e locul unde a
vindecat un orb şi unde l-a întâlnit pe Zachei vameşul.
Aici le-a făcut cunoscute a treia oară ucenicilor
patimile şi moartea sa.
Românii, prin purtarea de grijă a Arhimandritului
Ieronim Creţu, reprezentantul Patriarhiei Române la
Ierusalim, construiesc aici un impozant aşezământ ortodox,
cu o biserică impunătoare, înconjurată cu spaţii de cazare
pentru pelerini români şi străini la locurile sfinte.
Finanţarea lucrărilor de aici a făcut-o Patriarhia
Română şi Statul Român, care, în 2005, a mai alocat 10
miliarde de lei, pentru lucrările de finisaje, instalaţii şi
amenajări exterioare.
De ce s-a construit această biserică aici, când va
putea fi inclusă pe traseele sigure ale pelerinajelor e greu
de răspuns. Spaţiile de cazare numără 50 de camere cu
două paturi, ceea ce înseamnă că grupul nostru de pelerini
ar fi putut fi cazat aici. Dacă ar fi fost terminate lucrările
266

de construcţie, începute în 1999 ! Sfânta Masă din altar a
fost sfinţită în anul 2000, de Prea Fericitul Teoctist, care a
participat atunci la Jubileul de două mii de ani. Din 2001,
datorită Intifadei, n-au mai putut fi aduşi români din Israel,
la sfârşit de săptămână, ca să lucreze voluntar la biserică,
astfel că lucările sunt întârziate.
Deocamdată, important e că ea există, că avem un
important aşezământ românesc în Ţara Sfântă, cu nimic
mai prejos decât cel din Ierusalim. Pictura, în tehnica
frescă, e mai bine de jumătate terminată, fiind realizată de
pictorii Ioan şi Daniela Moldovan. Iconostasul e şi el gata,
trebuie doar adus şi montat, dar aşa, cu altarul deschis,
biserica pare... catolică. O salvează pictura, care are nu
doar strălucire, ci dă viaţă şi sentimentului românesc al
fiinţei. Sunt pictaţi aici şi Sf. Voievod Ştefan cel Mare,
Dreptcredinciosul Voievod Mihai Viteazul, Sf. Muceniţă
Filofteia de Argeş, în costum popular tradiţional. În altar
sunt pictaţi şi Dosoftei, Petru Movilă, Antim Ivireanul... Ei
completând picturile canonice din bisericile ortodoxe.
Ca o curiozitate, ni se spune că în apropierea
Aşezământului Românesc se află locuinţa unei rude a lui
Yasser Arafat, implicată în negocierile cu Israelul în
problema Palestinei. Oricum, capitolul Yasser Arafat s-a
încheiat, iar soarta rudelor sale nu e departe de a rudelor
lui Ceauşescu. După 1989.
Acum Ierihonul are vreo zece mii de suflete, cei
mai mulţi fiind musulmani, iar restul creştini. Nu sunt
români înafara celor legaţi de biserica în construcţie.
Acum, aici sunt doi părinţi călugări, două maici şi
zece muncitori. Aceştia sunt plătiţi de către Statul Român.
Ne-au primit cu căldură şi bucurie, fiindcă nu trec pe aici
români toată ziua şi mai ales atâtea feţe bisericeşti. Ne-au
omenit cu tot ce au putut, ne-am mai potolit setea, cu
267

gândul la... Marea Moartă, cea care ne aştepta la capătul
zilei.
*
Până atunci, tot la Ierihon, am trecut şi pe la
biserica ortodoxă grecească, în curtea căreia se află
“tulpina dudului lui Zacheu”, cel despre care se face
referire în Biblie. Î.P.S. Andrei ne-a citit pericopa lui
Zacheu, iar părintele Rafail Noica ne-a vorbit despre
virtuţile lui Zacheu. După cum se ştie, vameşul Zacheu, ca
să-l vadă pe Iisus, se urcase într-un dud, iar Mântuitorul,
văzându-l, i s-a adresat, după Evanghelia după Luca,
cu :"Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân
în casa ta…, pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască ce era pierdut."
*
Mi-a scăpat o vorbă de duh, spusă de părintele
Rafail. Am reţinut însă miezul: Dumnezeu îi spuse cuiva
că are ceva ce El nu are: păcate!
*
La Ierihon, în drumul său spre Ierusalim,
Mântuitorul a săvârşit mai multe minuni. Între acestea, a
făcut pe un orb să vadă.
Minuni au săvârşit însă şi prorocii Ilie, Elisei şi
Ioan Botezătorul.
*
Apropape de Ierihon, la 11 km, se află locul în
care, în râul Iordan, Iisus Hristos a fost botezat de Ioan
Botezătorul. Românii au aici un schit, dar locurile nu pot fi
vizitate, terenul fiind minat. O dată pe an, de Sf. Ioan
Botezătorul, e permis accesul în zonă.
*
Marea Moartă – a însemnat şi la propriu şi la
figurat o coborâre în adâncurile…pământului, dacă avem
268

în vedere că marea este situată la 396 metri sub nivelul…
mării. Ni s-a făcut şi o demonstraţie, cu o sticlă de plastic,
închisă la presiunea zero. La Ein Boqeq, sticla era „suptă”
de diferenţa de presiune. Şi n-a fost un truc, pentru că eu
am fost cel care a „păzit” sticla.
Din păcate, nivelul apei Mării Moarte scade an de
an, atât din cauza evaporării cât şi a aportului de apă destul
de mic al râului Iordan. Mărturie sunt plajele care se extind
odată cu retragerea apelor. În bună parte, plajele sunt
pustii, iar zona este strict supravegheată, iar din loc în loc
sunt garduri de sârmă ghimpată, ca măsură de protecţie
împotriva musafirilor nedoriţi, fie că sunt palestinieni,
iranieni, dar mai ales a celor care pun în pericol siguranţa
statului Israel.
Andrei Lichter ne vorbeşte de existenţa unui
proiect de canal care să lege Marea Moartă de Marea
Mediterană. Inevitabil, mă gândesc la ”canalurile” noastre,
care leagă Dunărea de Marea Neagră şi cel care vroia să
facă din Bucureşti port la Dunăre.
A fost o întâlnire de care curiozitatea noastră a fost
pe deplin astâmpărată. Marea Moartă e cu adevărat…
moartă. La nivelul ei de salinitate nici o vietate n-are nici o
şansă. Nici oamenii nu sunt scutiţi de surprize dacă, din
întâmplare, înghit apa sărată a mării.
Altfel, apa Mării Moarte aduce multora viaţă,
proprietăţile ei terapeutice fiind binecunoscute. E o mare
liniştită, nici o urmă de val nu îi strică oglinda. Şi dacă
marea nu oferă nimic, n-am văzut nici urmă de
tradiţionalul pescăruş, simbol al mării, frate cu marea.
Cum românul e frate cu codrul, îmi vine să spun.
Marea e atât de sărată încât ai senzaţia de plutire,
întins pe apă, stând aşa fără să faci nici un efort şi fără nici
un risc. Cu o pernă sub cap, aici se poate dormi mai bine
269

ca-n pat. Corpul devine aici plută. În acelaşi timp, simţi
puterea sării cum pătrunde în trup. Şi e de-a dreptul
uleioasă, încât palmele îţi alunecă pe piele, de parcă ai fi
dat cu unguent.
Cu toate că se apropia seara, apa era aproape
leşietică, iar soarele încă pârjolea, îl simţeai cum îţi intră
prin pori, cristalizând apa sărată. Apa e de zece ori mai
sărată decât a oricărei mări… sărate. De altfel, fundul
mării, cel puţin spre ţărm, este de sare în multe locuri, de
parcă ai fi într-o salină.
Ne-am bălăcit ca nişte copii şi parcă n-am mai fi
ieşit din apă.
*
La Ein Boqeq, unde ne-am întâlnit cu Marea
Moartă, sunt numeroase hoteluri de lux dar şi hoteluri
pentru „oamenii de rând”. M-ar tenta să ajung aici doar
pentru Marea Moartă, care e în stare să te învie cu
binefacerile ei.
*
Şi Î.P.S. Andrei a apreciat calităţile apei Mării
Moarte, intrând în apa unei mări, pentru prima oară în
ultimele două decenii.
*
Deşi pentru noi, Marea Moartă îşi are semnificaţiile
ei biblice, legate şi de Sodoma şi Gomora (se crede că
Marea Moartă este pedeapsa lui Dumnezeu pentru desfrâul
care au cuprins cele două cetăţi, salvându-se doar Lot, cu
cele două fiice ale sale, de unde şi numele de Marea Lot,
cu care e cunoscută, mai ales în lumea arabă), până la
urmă, am am avut parte de binefacerile mării ca simplii
turişti, care au profitat de apele ei liniştite, care parcă au
încremenit în greutatea sării.
270

Cu toată stranietatea ei, mă simt ataşat de această
mare, de lumea pustiită care o înconjoară.
Marea Moartă e împărţită cu Iordania, lungimea ei
depăşind o sută de kilometri, în timp ce lăţimea maximă nu
trece de 30 de kilometri.
Adâncimea ei ajunge până la 500 m.
*
Cele mai mari întinderi în jurul Mării Moarte sunt
golaşe, sterpe, pietroase, cu vaduri adânci, tăiate de apele
care, atunci când plouă, se adună în torente furioase,
devastatoare, pentru că nici un fel de vegetaţie nu le stă în
cale, să le mai potolească cât de cât. Nici dealurile din
preajmă nu sunt prea ospitaliere. Mai sunt şi acum urmele
ploilor din trecutul sezon ploios, când apele au tăiat în
şosea ca-n brânză. Există, totuşi, ici şi colo, ceva vegetaţie.
Palmierii sunt la putere.
*
Din loc în loc, am zărit, în goana maşinii, şi arabi
beduini. Ei trăiesc în condiţii mizere, dar sunt fideli
statului Israel, guvernului, fac armata...
Vin dintr-un alt ev şi trăiesc într-un alt ev, refuzând
civilizaţia, mulţumindu-se cu o condiţie care parcă opreşte
timpul în loc.
*
Dar am descoperit şi lumea chibuţurilor, care
ajunseseră la un moment dat la 270, cu de la 50 la câteva
sute de membri. Chibuţurile de aici au legături « de
sânge » cu colhozurile sovietice şi cu «ceapeurile» noastre.
Ele dau viaţă terenurilor de aici şi faptul că ele au
supravieţuit de decenii, că aduc prosperitate şi oamenilor şi
Israelului, situează altfel raportul dintre proprietate privată
şi proprietate comună. Chibuţurile dau viaţă zonei, cu
271

sistemele de irigaţii ca nişte plase care se întind peste
pustiu.
*
La Qumran, am ascultat doar povestea
manuscriselor eseniene de la Marea Moartă, popasul făcut
a fost unul pentru a ne trage sufletul şi a mai cheltui din
bani într-un magazin, la şosea. Am privit doar spre
dealurile care s-au dovedit « arhive » inestimabile.
La Qumran, în 1947, printr-o întâmplare fericită, au
fost descoperite câteva peşteri, care aveau intrările zidite.
Ciobanul care a descoperit peşterile şi parte din
manuscrise şi-a făcut opinci din pieile găsite. Mergând la
piaţă, opincile i-au fost observate cu înscrisurile de pe ele
de un arheolog englez şi din acel moment s-au declanşat
mecanismele care au dus la recuperarea şi valorificarea
acelor mărturii inestimabile. Manuscrisele s-au păstrat în
vase de lut. Textele au fost scrise înainte de Cristos, de
către membrii unei secte iudaice eseniene. Aceştia au scris
textele pe bucăţi de piele, care s-au conservat destul de
bine.
Aceste mărturii se află în muzee din Ierusalim, Tel
Aviv, Londra.
*
Cu toată moleşeala după baia în Marea Moartă, am
mai făcut efortul de a-i da jurnalului ce-i al jurnalului şi
de-abia apoi somnului ce-i al somnului, pentru că urma
ultima noastră zi în Ierusalim. O zi lungă, din care noaptea
s-ar putea să fie exclusă.
Ierusalim, sâmbătă, 13 mai
La prima oră am luat-o spre Biserica ce s-a
construit pe locul în care s-a născut Sf. Ioan Botezătorul, la
272

Ein Karem. O biserică impunătoare, ridicată pe ruinele
unei biserici vechi din secolul al XIV-lea, ale cărei urme se
mai păstrează, în câteva mozaicuri, aflate la subsolul
clădirii. În stânga altarului se află o mică peşteră, în care se
spune că s-a născut Sf. Ioan Botezătorul, locuinţă a lui
Zaharia şi a Elisabetei, părinţii celui ce s-a învrednicit să-l
boteze pe Iisus în apa Iordanului.
În curtea interioară, pe o placă, în limba română,
stă scris: “În vremea aceea, a venit Iisus din Nazaretul
Galileei şi a fost botezat de Ioan din Iordan. Şi îndată, când
ieşea Iisus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul
pogorându-se peste el ca un porumbel. Şi din ceruri s-a
auzit un glas, care zicea: “Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în
Tine îmi găsesc toată plăcerea mea”, după cum e scris şi în
Evanghelia după Luca.
*
Ne mai tragem sufletul, plimbându-ne pe câteva
străzi prin acest cartier liniştit şi plin de verdeaţă, în care
au vile, case de creaţie, scriitori, artişti israelieni…
*
Am plecat apoi spre Muntele Sion, care nu este
propriu-zis un munte, ci un platou mai înalt, situat în
partea de sud-vest a Ierusalimului Vechi, unde se află
Cartierul Armean. Muntele Sionului se regăseşte în
psalmii lui David, întruchipând speranţele poporului ales.
Am intrat întâi în Biserica Adormirii Maicii
Domnului, în care se spune că a rămas Maica Domnului,
în casa Apostolului Ioan, după înălţarea la ceruri a
Mântuitorului.
Aici, în acelaşi secol de aur al Împărătesei Elena, sa
ridicat prima biserică bizantină şi paraclisul Sfintei
Adormiri. Cruciaţii au construit altă biserică în secolul al
XI-lea, iar în 1898, a fost ridicată o catedrală de către
273

călugării benedictini, cu o criptă la subsol, unde se află şi o
statuie a Maicii Domnului. Nu ştiu de ce, dar această
statuie, a Maicii Domnului, în poziţie orizontală, mi se
pare un kitch, poate chiar o profanare a sacrului.
Mai elegant şi mai încărcat de solemnitate e
Foişorul în care a fost Cina cea de Taină, ultima masă la
care a stat Mântuitorul cu ucenicii săi, înainte de a urma
calvarul Golgotei. Aici a instituit Sfânta Liturghie şi Sfânta
Taină a Împărtăşaniei. Tot aici, Iisus a spălat picioarele
ucenicilor săi, propovăduind smerenia şi slujirea
aproapelui, dând pildă ucenicilor. E locul nu doar al unor
sfinte taine ci şi al unor gesturi de mare încărcătură
simbolică, încă o lecţie a umilinţei, pioşeniei, evlaviei,
dată de Mântuitor ucenicilor săi. O lecţie contrariantă,
depăşind şi puterea de înţelegere a lui Petru, care a spus:
„Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Dar Iisus le-a
spălat tuturor picioarele, inclusiv lui Iuda, cel care urma să
dea destul de repede proba trădării.
În Coenaculum, a spus Mântuitorul cuvintele “Între
voi e cineva care mă va vinde”, iar de aici a plecat Iuda la
arhierei, pentru a-l vinde pe Iisus.
Foişorul, o încăpere gotică, din secolul al XIV-lea,
de 15 X 9 metri, a fost “cruţat” de încărcături inutile, sala a
rămas goală, păstrând solemnitate în austeritate, lăsând
gându-l să aşeze, pe urmele lui Leonardo Da Vinci, masa
întinsă pentru Învăţător şi ucenicii Săi.
*
La Mormântul lui David, aflat aproape de Foişorul
Cinei de Taină, deşi ni s-a spus că nu se află acolo sicriul
marelui Împărat al iudeilor, am intrat cu respectul care se
cuvine faţă de istorie şi faţă de evreii care se rugau aici,
căci locul e amenajat ca o mică sinagogă, cu crucea
274

cultului mozaic pe catifeaua neagră cu care e acoperită
cripta Împăratului David.
*
După „Codul lui da Vinci”, cartea lui Dan Brown,
se pare că şi manuscrisele de la Marea Moartă ar putea
face „carieră” şi bani pentru mulţi „întreprinzători”.
După ce Dan Brown a cutremurat lumea cu
„dezvăluirile” sale senzaţionale, într-o carte, totuşi, de
ficţiune, dar în care vorbeşte despre cea mai mare
conspiraţie a ultimilor două mii de ani, (legată de o
presupusă relaţie dintre Iisus şi Maria Magdalena, fiind
invocat şi tabloul cu „Cina cea de taină”, a lui Leonardo da
Vinci), se vrea parcă şi reabilitarea lui Iuda. Dacă e vorba
de vreo conspiraţie, tocmai aceasta este: conspiraţia
maculării imaginii Mântuitorului.
*
La 12,00, primire la Patriarhul Ierusalimului la
reşedinţa Sa patriarhală, după o aşteptare destul de lungă,
căci cei care s-au întâlnit înaintea noastră cu Prea Fericitul
Patriarh, un grup de pelerini ucrainieni, apoi câţiva oameni
de afaceri greci, au stat mai mult decât era planificat.
Hilijas Jannopoulos, actualul Patriarh Teofilos al III-lea
al Ierusalimului, e grec, născut în ţinutul Gargaliani, din
regiunea Mesonia, Grecia, în 1952. El a fost întronizat în
22 noiembrie 2005, după ce a făcut parte din 1964, din
comunitatea monahală de la Sfântul Mormânt.
Teofilos al III-lea e succesorul mitropolitului Petra
Cornelios, Patriarh interimar, după ce Prea Fericitul
Irineus, care i-a urmat Prea Fericitului Patriarh Diodorus,
după moartea sa, a fost implicat într-un scandal cu
tranzacţii imobiliare, fiind destituit.
*
275

Episcopia Ierusalimului a fost ridicată la rang de
Patriarhie de Sinodul ecumenic de la Calcedon. Primul
Patriarh al Ierusalimului a fost Juvenal. Ca ierarhie,
patriarhul Ierusalimului era după cel de la Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia. Patriarhia, azi
greco-ortodoxă, a fost recunoscută de toţi drept ocrotitoare
a Locurilor Sfinte Creştine.
O “fişă biografică” a noului Patriarh al
Ierusalimului reţine câteva date esenţiale: “În 1964 a
început studiile de teologie la Şcoala Patriarhală din
Ierusalim, pe care a absolvit-o în 1970. La 28 iunie, acelaşi
an (1970), a fost tuns în monahism de PF Patriarh Benedict
al Ierusalimului, primind numele Teofilos. Câteva zile mai
târziu, la 1 iulie, a fost hirotonit diacon de către
Arhiepiscopul Vasile al Iordaniei. După 5 ani de slujire, în
1975, a fost hirotonit preot, de către Arhiepiscopul Diodor
de Ierapole. În acelaşi an, a fost trimis la studii la
Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Atena,
de către Sfântul Sinod al Patriarhiei de Ierusalim.
Întorcându-se la Ierusalim, a lucrat ca secretar al Sfântului
Sinod, al Şcolii Patriarhale şi al Mănăstirii "Sfântul
Haralamb". În 1978, a fost hirotesit arhimandrit, iar în anul
1981 a devenit membru în colectivul redacţional al
periodicului "Noul Sion". Din acelaşi an, din decembrie, a
urmat cursuri postuniversitare, la Universitatea Durham,
din Anglia. După absolvire, în 1986, a devenit secretar în
cadrul Departamentului de relaţii Externe al Sfântului
Sinod al Patriarhiei de Ierusalim. În 1988, a fost desemnat
reprezentant al Patriarhiei de Ierusalim în cadrul
Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor.
Câţiva ani mai târziu, în perioada 1991-1996, a fost
egumen al Mănăstirii "Sfântul Gheorghe-Purtătorul de
biruinţă", din Cana Galileei. În perioada anilor 2001-2003,
276

a fost reprezentant al Patriarhiei de Ierusalim pe lângă
Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii şi director al
reprezentanţei Patriarhiei de Ierusalim la Moscova. Din
2003, timp de un an de zile, a funcţionat ca responsabil
Patriarhal la Doha, în Katar. Desemnat superior al
aşezământului de la Sfântul Mormânt în 2004, a fost ales,
în acelaşi an, membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei de
Ierusalim. La 14 februarie 2005, a fost ales şi hirotonit
Arhiepiscop de Tabor, iar la 22 august a fost ales Patriarh
de Sfântul Sinod. Teofilos al III-lea a devenit, astfel, cel
de-al 141-lea Patriarh al Ierusalimului”.
Deşi părea epuizat de întrevederile anterioare, PF
Patriarh a primit cu căldură delegaţia noastră de pelerini,
iar întâlnirea, dincolo de notele ei convenţionale, a fost una
care a confirmat bunele relaţii dintre Patriarhia
Ierusalimului şi Patriarhia Ortodoxă Română.
S-a arătat bucuros să se fotografieze cu grupul
nostru şi a dat fiecăruia dintre noi câte un breloc cu
însemnele Patriarhiei Ierusalimului.
*
De la Patriarhia ierusalimului am luat calea spre,
Tel Aviv – Jaffo, pentru „porţia” de ortodoxie de aici,
Biserica românească Sf. Arh. Mihail, unde e preot arhim.
Gherasim Timofte. Biserica, situată foarte aproape de
Marea Mediterană, a fost restaurată din temelii, ca să nu
spun că a fost salvată din ruină.
Am fost serviţi ca acasă, cu ouă, pască, prăjituri,
cafea. Gazdele, câţiva credincioşi apropiaţi părintelui
Gherasim Timofte, s-au întrecut pe ele, pregătind bunătăţi
de care începuse să ne cam fie dor.
Din nou, un colţ de viaţă şi credinţă ortodoxă
românească în Israel, pentru cei care nu se pot despărţi nici
de credinţa ortodoxă şi nici de neamul în care s-au născut.
277

De pe terasa de lângă biserică, Marea Mediterană
se arată calmă, cu destul de puţină agitaţie turistică pe mal.
Să fi fost de vină şi Sabatul? Şi magazinele şi muzeele
erau cu lacăte pe uşi. Tradiţia rămâne tradiţie, iar Sabatul
are reguli foarte stricte.
*
Tel Avivul a fost construit pe nisipurile sterpe de
pe malul Mediteranei de emigranţii evrei sionişti, nu
departe de portul arab Jaffo. Extinderea rapidă a Tel
Avivului a făcut inevitabilă crearea unei mari metropole,
Tel Aviv-Jaffo. Decizia Naţiunilor Unite de a împărţi
Palestina în două, în 1947, a creat tensiuni, conflicte,
soldate cu victime, iar după 1948, odată cu declararea
independenţei Israelului, mulţi arabi s-au refugiat în Gaza,
iar casele părăsite au fost ocupate, în bună măsură, de
emigranţii evrei veniţi din toată lumea. Au mai rămas case
goale, dar ele au fost protejate, în aşteptarea proprietarilor,
până astăzi. Andrei Lichter ne-a şi arătat câteva case de
acest fel, aflate în paragină, dar ele încă sunt la dispoziţia
celor care s-au refugiat din regiune şi doresc să se
reîntoarcă acasă.
Sigur, te aştepţi ca şi în Tel Aviv să ai percepţia
unui spaţiu care să se fi „contaminat” de sacralitatea
locurilor sfinte, să te simţi puţin altfel, ca şi cum te-ai afla
într-o altă lume. Să simţi că eşti în Ţara Sfântă. Dar nu poţi
să treci pe lângă vacarmul cotidian al oraşului, să nu vezi
problemele celor care trăiesc în acest spaţiu. Tel Avivul
este mai puţin „Ţară Sfântă”, cum îl credeam, în proiecţia
noastră mentală de acasă. Mergând pe străzile oraşului,
vezi că lumea trăieşte fără să ducă în spate povara istoriei,
a trecutului. Se trăieşte o normalitate a cotidianului.
Fiecare îşi vede de treburi, de „afaceri”, într-o curgere
firească a vremii. Cred că există o mare diferenţă de
278

percepţie a locurilor de către localnici faţă de turişti.
Aceştia din urmă vin cu o mare aşteptare, cu o mare
încărcătură spirituală şi emoţională, cei mai mulţi. Aceasta
nu-i exclude pe cei care vin, „să se distreze”, cărora le sunt
suficiente plajele albe ale Mediteranei, restaurantele,
discotecile, freamătul portuar al oraşului, forfota
comercială şi poate şi cea culturală (Muzeele „Diasporei”,
„Eretz Israel”, Complexul Artelor şi Culturii ”Golda Meir”
etc.), plimbările seara pe Tayelet. Şi de-abia apoi, unii
dintre ei, poate, ajung să se gândească şi la Biserica „Sf.
Petru” sau la casa lui Simon Pietrarul.
În Tel Aviv, aceasta e şi percepţia noastră – lumea
trăieşte într-o dimensiune mult diminuată a sacrului.
*
În Tel Aviv, multe dintre construcţiile de locuit au
fost ridicate pe stâlpi, spaţiile de locuit fiind doar de la
etajul întâi. S-a creat astfel posibilitatea unei circulaţii a
aerului răcoros, dinspre mare.
*
Samuil, celălalt ghid al nostru, are un farmec
deosebit când vorbeşte româneşte. N-a fost niciodată în
România şi vorbeşte limba aşa cum a învăţat-o în Israel.
Inventează cuvinte, creează involuntar metafore: „Curge
vântul…”, apropo de modul în care s-au făcut unele
construcţii.
*
De la Tel Aviv am plecat la Mănăstirea Sf.
Gheorghe din Lida/Lod, unde se păstrează moaştele Sf.
Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Biserica a
fost ridicată de Sf. Împăraţi Constantin şi Elena pe locul în
care s-a aflat casa Sf. Gheorghe, cel care şi-a împărţit
averile săracilor şi a început să-l propovăduiască pe
Hristos, fiul lui Dumnezeu, pentru aceasta fiind închis de
279

împăratul Diocleţian. În biserică se află şi un lanţ cu care
se spune că ar fi fost legat Sf. Gheorghe, şi pe care
pelerinii şi-l pun simbolic, câteva clipe, în jurul gâtului,
într-un fel de solidaritate peste timp cu Sf. Gheorghe. Cel
care, pentru credinţa sa mărturisită, a fost martirizat,
fiindu-i tăiat capul.
*
În subsolul bisericii, sub altar, se află mormântul
Sf. Gheorghe O parte din moaşte se află aici, o parte în
altar. Părintele Rafail Noica, rămas printre ultimii care au
ajuns să se închine la mormântul Sf. Gheorghe, mă
miruieşte cu mir aflat pe lespedea mormântului.
*
La Lida ne-am întâlnit cu două autocare cu pelerini
din sud, din Episcopia Severinului, însoţiţi de Ps. Nicodim,
episcopul Severinului, o cunoştinţă a noastră mai veche de
la Adunările Naţionale Bisericeşti de la Patriarhia Română
din Bucureşti. Aceste pelerinaje au devenit o cale eficientă
de a întări credinţa ortodoxă a românilor.
*
Noaptea, după ce ne-am întors de la Lida, ne-am
pregătit pentru slujba pe care Î.P.S. Andrei împreună cu
preoţii noştri aveau să o oficieze la la Sf. Mormânt.
Am plecat spre Sfântul Mormânt spre miezul
nopţii, pe jos, în liniştea unui oraş plecat prea devreme la
culcare. Puţini mai erau cei care la acea oră se mai plimbau
pe străzile Ierusalimului. Nu puteau fi decât turişti, care
profitau, ca şi noi, de fiecare clipă a întâlnirii cu Oraşul
Sfânt.
Dar pentru că cei care au oficiat slujba înaintea
noastră au încheiat-o după ora unu, preoţii noştri au trebuit
să oficieze împreună cu preoţi ucrainieni, în total vreo
treizeci de preoţi. Dar şi foarte multă lume. Îmi imaginez
280

ce poate fi aici la Slujba Învierii, dacă la o slujbă obişnuită,
noaptea, la sfârşit de săptămână, sunt atâţi credincioşi!
Nu a fost foarte uşor pentru preoţii noştri, deşi nu
sunt diferenţe semnificative de ritual, problema a fost însă
a succesiunii celor care ţineau slujba. Aşa că am ascultat
şi-n română şi-n ucraineană, într-o „competiţie”
inevitabilă, slujba la Sfântul Mormânt. În orice limbă s-ar
fi oficiat însă, trăirea a fost unică. Nu cuvintele au contat,
ci trăirea.
„Singura cale de mântuire, spune Cioran, în
Silogismele amărăciunii, ar fi imitarea tăcerii. Dar
limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de
spermatozoizi guralivi, suntem în mod chimic legaţi de
cuvânt”.
*
În lumina lumânărilor şi a candelelor, atmosfera în
jurul Sfântului Mormânt se îmbracă într-un plus de taină.
Un joc continuu de umbre şi lumini sporeşte aura mistică a
locului.
*
Ca „răsplată”, chiar dacă se auzea al treilea cântat
al cocoşilor, după Slujbă, am coborât la tezaurul Sfântului
Mormânt, pentru că aici, românii au o dată în plus un
motiv de bucurie, pentru că de-a lungul timpului,
credincioşi români, dincolo de ranguri, timp de mai bine
de patru secole au făcut numeroase danii, constând nu doar
în bani, pentru întreţinerea aşezămintelor sfinte, ci şi în
obiecte de cult, cărţi şi manuscrise de mare valoare.
*
Am ajuns la hotel aproape de ora patru. Cu toate
acestea somnul era departe de mine.
Şi, din nişte obsesii mai vechi, s-a întrupat încă un
poem la Ierusalim. Curios, nu trăirea de la Sfântul
281

Mormânt mi-a dat impulsuri lirice, poate şi pentru că
trăirile încă nu erau aşezate, emoţia nu se limpezise. Poate
că „de vină” erau gândurile mele legate de lipsa ploii, de
uscăciunea locului. Dar cine poate şti ce e în subconştient
atunci când se declanşează impulsul creativ!
POEM PE LÂNGĂ CASA OMULUI
Ploaia se ascunde-n melci,
stropii cad ca o mirare,
buzunarele fricii sunt teci,
pleoapele tale miros a-nserare.
Portretul tău cade din perete,
ca şi când nu i s-ar potrivi
nu doar viaţa lui de altădată,
ci şi cea ce n-ar putea veni.
Poemul acesta mă scoate din casă,
să-i fie unei ploi mireasă.
Ierusalim, 13 mai 2006
Tiberias, 14 mai
Azi am trecut de mijlocul drumului nostru prin
Ţara Sfântă, având ca ţintă finală oraşul Tiberias, coborând
astfel mult în istorie, oraşul fiind întemeiat în anul 22
a.Ch., de Irod Antipa, pe malul Mării Galileei.
Marea Galileei, Lacul Tiberiadei, cum mai e
numită, e unicul rezervor de apă dulce al Israelului, având
o lungime de 21 km şi o lăţime de 12 km, adâncimea fiind
de 48 m. Marea Galileei are forma unei viori. (Cine cântă
282

la ea?) Când se umple sunt 3.985 milioane mc apă, ploile
şi râul Iordan contribuind cu 603 milioane mc de apă.
Într-un an de secetă cumplită, Israelul a angajat un
contract prin care să fie adusă apă din Turcia, dar, între
timp, ploile au adus suficientă apă încât să se depăşească
criza, astfel că Israelul a rămas să plătească penalizări
pentru că nu-şi onorează contractul. „Mai bine plătim
penalizări, dar s-avem apa noastră”, crede Andrei Lichter.
*
Primul popas a fost la Nazareth, unde am ajuns spre
prânz, iar ghidul a ţinut să ne aducă întâi la Biserica Sf.
Gavriil, în care se află şi Fântâna Sfintei Fecioare Maria,
pentru că, spunea el, „Ortodocşii de-aici îşi încep traseul
mântuirii lor”. Lăsăm autocarul undeva în oraş şi mergem
pe jos, prin locurile pe care de atâtea ori le-a străbătut şi
Mântuitorul, până în piaţeta în care, dincolo de zidurile
albe, se află cel dintâi loc care deschide paginile sfinte ale
destinului umanităţii, Biserica Sf. Gavriil.
De Nazareth, oraşul Maicii Domnului, (în
ebraică însemnând floare, vlăstar, iar în arabă cetate
albă) se leagă momentul Bunei Vestiri, aici arhanghelul
Gavriil aducând Sfintei Fecioare Vestea cea Bună. Vestea
care deschidea calea mântuirii neamului omenesc, prin
Mesia.
Şi Î.P.S. Andrei ne-a citit în biserică din
evanghelistul Luca despre întâlnirea dintre îngerul Gavriil
şi Fecioara Maria: “Şi intrând îngerul la ea a zis: Bucurăte,
ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!
Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a
tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de
închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: nu te
teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în
pântece şi vei naşte fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El
283

va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt şi Domnul
Dumnezeu îi va da tronul de domnie al tatălui său, David.
Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia lui nu
va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: cum va fi
aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ? Şi, răspunzând,
îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi
puterea celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfântul
ce se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema… »
Cuvintele arhanghelului Gavriil, adresate Fecioarei
Maria, sunt scrise aici în câteva limbi, între care şi româna.
Aceasta, pentru că lucrarea sfântă românească s-a făcut
simţită şi la Nazareth. Biserica ortodoxă „Sf. Gavriil”
imită stilul bizantin, având decoraţiuni şi picturi, ea fiind
pictată de iconarii români Mihail, Gavriil şi Nicolae
Moroşan, prin purtarea de grijă a Patriarhului Bisericii
Ortodoxe Române, Iustinian. Construcţia bisericii datează
însă din 1750. În biserică se află şi un portret al Sf. Ioan de
la Suceviţa.
Pelerinii s-au închinat la altar şi au sărutat sfintele
icoane, apoi, au coborât la izvorul Mariei, unde se crede că
a avut loc întâlnirea cu îngerul Gavriil. Acolo, în burta
pământului, susurul apei limpezi îmbrăţişează licărul
lumânărilor aprinse de pelerini.
Mulţi dintre pelerini şi-au luat apă de la acest izvor,
deşi, în năduşeala zilei, această apă nu avea decât valoare
spirituală, ea potolea o cu totul şi cu totul altă sete.
Dar Nazaretul e şi locul sfinţilor părinţi Ioachim şi
Ana, al Sfântului Iosif.
Biserica Bunei Vestiri, catolică, are o turlă de 57 m
şi e ridicată pe ruinele unor vechi construcţii, în perioada
1960 – 1969, după un proiect de îndrăzneaţă modernitate,
al arhitectului Giovanni Muzio, pe locurile în care s-a aflat
casa în care a locuit Sfânta Familie.
284

Aici se află şi grota Maicii Domnului. Câteva
fresce recompun şi imagini ale atelierului de dulgherie al
lui Iosif.
În Nazareth, Iisus şi-a petrecut o parte din copilărie
şi adolescenţă, iar de aici, la 12 ani, a plecat la Ierusalim.
La 30 de ani, tot de aici, a plecat la Capernaum, viitoare
Cetate a Domnului, ca să propovăduiască noua religie în
Galileea, mâhnit de puţina înţelegere a nazaritenilor. Din
această neînţelegere s-au născut şi cuvintele Mântuitorului
rămase antologice: “Nicăieri nu este preţuit un proroc mai
puţin decât în ţara şi în patria Lui” sau într-o formulare
uzuală, „Nimeni nu-i profet în ţara lui!”.
Localitatea se regăseşte şi în numele de batjocură,
dat de Pilat Mântuitorului: Iisus Nazarineanul, Regele
Iudeilor, devenit siglă emblematică, acel INRI, care se
regăseşte în întreaga lume creştină pe crucile care
reprezintă Răstignirea.
*
Nazaretul a fost locuit iniţial doar de evrei, numărul
creştinilor crescând în timpul ocupaţiei romane. Din
secolul al IV-lea şi aici s-au construit biserici pe locuri de
care se leagă momente biblice.
Primarul de aici, ni se spune, e evreu originar din
România, deşi populaţia majoritară e arabă astăzi, iar
Nazaretul e înfrăţit cu… Alba Iulia. Ce mică e lumea!
De prezenţa românilor ni s-a mai povestit şi când,
în drum spre Nazareth, ni s-a arătat un fost hotel
transformat în puşcărie, puşcărie în care au ajuns şi foarte
mulţi români, cei mai mulţi dintre cei care lucrau aici „la
negru”. După declanşarea Intifadei, ni se spune că au
rămas mai puţini români dispuşi să rişte în aceste locuri.
*
285

Numeroase mozaicuri cu Sf. Maria în curtea
Bisericii Bunavestire, într-o gală artistică. N-aş spune că
suntem cei mai buni, dar nu stăm rău. Pentru că a da chip
Maicii Domnului, plecând şi de la o fizionomie
„acceptată”, dar şi dând dimensiune spirituală acestuia, nu
e o treabă foarte uşoară, aş spune că e chiar delicată. Ce să
aleagă artistul?
*
Am ajuns şi la Cana Galileei, cea din Evanghelia
după Ioan, azi Cfar Cana, localitate arabă, care e
considerată a fi vechea localitate în care Mântuitorul a
săvârşit prima sa minune. Biserica ortodoxă ridicată pe
locul casei lui Simion Cananitul, unde a avut loc biblica
nuntă din Cana Galileei, ne-a primit îmbrăcată în albul
purităţii – panglici, flori, toate naturale, crini mai ales, pe
aleea care ne-a dus în biserica în care se păstrează două din
vasele din piatră din cele şase (de câte 50 – 60 litri fiecare)
în care s-a pus apa pe care Iisus Hristos a transformat-o în
vin, la rugăminţile Maicii Sale, căci vinul se sfârşise la
nunta la care Iisus venise şi cu ucenicii săi. A fost cea
dintâi minune a Domnului, cea care a consacrat condiţia Sa
şi momentul în care şi-a demonstrat dumnezeirea, chiar
dacă rugăminţile Mariei au fost întoarse cu un răspuns pe
jumătate refuz: ,,Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a
venit încă ceasul”. Cu toate acestea, apa de la nunta din
Cana Galileei a fost transformată în vin, şi astfel Iisus ,,Şia
arătat slava Sa şi i-a determinat pe ucenici să creadă în
El”.
Ce s-o fi întâmplat oare cu celelalte patru vase,
unde au ajuns ele?
*
286

Reflexul turistic e irezistibil. Aproape golim un
magazin de vinul pe care-l avea în sticle pe care etichetele
aminteau de vinul… biblic. „Vin din Cana Galileei”.
Vinul e însă îndoielnic, o poşircă dulceagă, aproape
imposibil de băut. Dar e vin de la Cana Galileei, iar
această încărcătură simbolică e suficientă pentru noi să
dăm greutate bagajelor noastre, la întoarcere, cu zeci de
sticle de vin.
*
Hotelul Golan ne-a primit altfel decât „Kikar
Tion” din Ierusalim. E adevărat că şi ora de sosire era alta.
Oricum, cu Marea Galileei la câteva sute de metri, cu o
privelişte pe care nu te mai săturai privind-o, am simţit că
urcăm o treaptă turistică. Şi după atâta zăpuşeală, o baie în
piscina hotelului, chiar dacă era ora şapte şi piscina era
deja în umbra hotelului, şi chiar dacă vântul dinspre mare
te alunga din apă, câţiva dintre noi n-au spus nu tentaţiei.
Şi pentru că afară era mai răcoare decât în apă, ne-am
bălăcit zeci de minute cu entuziasm juvenil, ca să încheiem
acest răsfăţ, înainte de cină, la saună. Cât despre cină, ea a
devenit victima noastră sigură de gurmanzi de ocazie.
Am sperat că, după cină, vom putea ajunge până pe
malul mării, deşi n-am fost încurajaţi de ghizi să ne
asumăm această aventură. Oricum, a fost imposibil să
străbatem cele câteva sute de metri până la mare. Eram ca
într-un labirint, mai toate străzile pe care ne-am încercat
norocul nu duceau decât la locuinţe sau hoteluri.
Ne-am întors dezamăgiţi la hotel, pentru că am
ratat întâlnirea nocturnă cu Marea Galileei. În noapte,
marea era îngropată în beznă. Nu erau vase, nici măcar de
agrement, care să o străbată, aşa cum ne aşteptăm de
regulă să se întâmple pe mări în zonele turistice.
287

Tiberias, 15 mai
De la geamul Hotelului Golan, apele Mării Galileei
sunt de un albastru intens, în contrast cu albastrul palid,
aproape ceţos, deşi fără nori, al cerului. Între cele două
reverberaţii de albastru se văd Înălţimile Golan, cu dealuri
sterpe, de un brun deschis, încă subiect de dispută între
evrei şi palestinieni deşi, după Andrei Lichter, acestea fac
definitiv parte din harta Israelului.
Aerul din oraş e încins de soarele care arde cu
putere încă de la primele ore ale dimineţii, aer potolit
întrucâtva de briza mării care-l face, totuşi, respirabil.
*
Tiberiada, oraş de vreo 30 de mii de locuitori, e
încă una din mărturiile timpurilor în care şi-a trăit viaţa
pământeană Iisus Hristos.
*
De acasă, primesc veşti că Fiul Rătăcitor şi-a găsit
o nouă casă. Lui Sergiu, Didi, fratele meu, i-a găsit o
slujbă. La stăpân neamţ. E o schimbare bruscă, brutală în
viaţa lui de până acum, una de catifea, cu una necunoscută,
oricum aspră. Dar e şi o schimbare în viaţa mea. Pentru că
prezenţa lui era una tonifiantă şi nici nu vreau să-mi
imaginez cum va fi fără el. Mă gândesc că mi-e greu să-l
ştiu departe-aproape.
Va veni apoi un lanţ de schimbări. Nu e uşor să
accepţi că propriul copil îşi ia zborul de la cuib.
„Sunt lucruri de care trebuie să te bucuri. Dar sunt
lucruri de care nu trebuie să te bucuri. E un păcat să te
bucuri de lucruri nevrednice de bucurie”, ne spunea chiar
azi părintele Rafail Noica. E o bucurie sau nu e o bucurie
288

faptul că Sergiu a plecat de lângă mine? Cu un ochi râd,
deci mă bucur, cu un altul plâng. Plâng de bucurie?
„Fericirea e scandaloasă la un moment dat”, spunea
tot părintele Rafail Noica.
*
Dinspre Tiberias am plecat pe Muntele Tabor,
„munte” de doar 588 m înălţime, înveşmântat în pini şi
eucalipţi, la Biserica Schimbării la faţă. Muntele Tabor,
numit de Sf. Apostol Pavel Muntele cel Sfânt, e cel pe care
s-a urcat Iisus, împreună cu Ioan, Iacov şi Petru şi unde s-a
produs Schimbarea la faţă a Mântuitorului, revelarea sa ca
fiu al lui Dumnezeu, în prezenţa ucenicilor săi.
Măreţia Muntelui Tabor e dată nu de înălţimea sa
geografică ci de înălţimea momentului care i-a fost hărăzit
să-i fie casă.
Am întâlnit aici, din nou, măicuţe românce, încă o
dovadă a prezenţei ortodoxiei noastre pe traseele biblice.
*
Următoarea destinaţie a fost Capernaum sau
Cetatea Domnului, oraşul cel mai iubit de Hristos, aşezare
pomenită, ca şi Magdala şi Besaida, de evanghelişti. Aici
Mântuitorul a făcut minuni şi vindecări, aici a locuit şi de
aici a plecat Iisus, la 30 de ani, să propovăduiască
învăţătura sa, de aici şi-a început misiunea mesianică.
La Capernaum, situat nu departe de vărsarea
Iordanului în Marea Galileei, am ajuns aproape de miezul
zilei, fiind pentru prima oară în faţa unor ruine, atât cât a
mai rămas dintr-un oraş înfloritor pe vremea lui Iisus, pe
aici trecând renumitul drum al mării, „Via maris”, care
lega Damascul de Cezareea.
Din măreţia de altădată a Capernaumului au rămas
doar ruinele, aşa cum a prezis Mântuitorul: „Tu,
Capernaum, până la cer te-ai înălţat, până la iad te vei
289

coborî”, aceasta pentru că, în ciuda minunilor făcute aici,
cetatea nu i-a urmat învăţătura. Aceeaşi soartă au
împărtăşit-o, după Înălţarea Domnului la ceruri, şi Heraid
şi Besaida.
Sinagoga, construită din calcar alb, în care a
predicat Iisus, e în ruină. Tot aici, sunt şi ruinele unei
biserici din secolul al V-lea, ridicată pe locul în care a avut
casă Sf. Petru, care s-a născut la Capernaum.
La umbra palmierilor şi eucalipţilor, ruinele îşi mai
păstrează însă din strălucirea de altădată, având parfumul
lor.
Ocrotite de o biserică catolică, aici se pot vedea
urmele casei în care a locuit Sf. Petru.
Ca peste tot, şi aici, atât Î.P.S. Andrei şi părintele
Rafail Noica ne-au spus cuvinte de învăţătură..
*
În depărtare, de pe ruinele Capernaumului, se vede
şi biserica cu hramul „Sf. Gheorghe”.
*
La Tabgha, nu departe de Capernaum, am intrat în
Biserica Înmulţirii Pâinilor şi Peştilor, locul unde Iisus a
săvârşit minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi
peşti cu care a hrănit o mulţime de 5000 de oameni. Ne-a
însoţit muzica unor artişti ambulanţi, plasaţi la intrarea în
incintă. E prima oară când întâlnesc astfel de artişti în
Israel şi mi se pare nu nefiresc, în principiu, chiar dacă
muzica lor era una adecvată locului, ci ciudat că ei sunt
toleraţi într-un cadru care ar impune linişte pentru
rugăciune şi reculegere.
Simbolul peştilor şi al pâinilor îl găsim
pretutindeni, şi în mozaicul bisericii şi în ofertele pe care
magazinul le face turiştilor care nu pot să-şi reprime
dorinţa de a aduna suveniruri, mărturii alte trecerii lor şi
290

prin acest loc. Noi ne alegem doar cu multe fotografii, în
apropierea unui mic eleşteu de beton, în care câţiva peşti
exotici de dimensiuni mari, probabil identici, ca specie, cu
cei care au dovedit lumii puterea lui Dumnezeu, prin Fiul
său.
Î.P.S. Andrei a citit din Evanghelia după Matei
(XIV, 14, 22), minunea înmulţirilor pâinilor şi peştilor: "Şi
ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a
vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a facut seară, ucenicii
au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea iată a
trecut; deci, dă drumul mulţimilor care să se ducă în sate,
să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au
trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis:
Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis:
Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe
iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la
cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar
ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au
strâns rămăşitele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline.
Iar cei care mâncaseră erau cam la cinci mii de bărbaţi,
afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici
să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul
celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor".
Biserica (prima a fost construită în secolul al IVlea)
are sub masa din altar dezvelit colţul de stâncă pe
care, conform tradiţiei, au fost aşezate pâinile şi peştii.
Pelerinii au îngenunchiat şi au sărutat stânca,
ascultând apoi cu luare aminte cuvintele din Evanghelia
după Matei.
Nu se poate să nu încerci, mental, să te întorci în
timp, să-ţi desfăşori în faţa ochilor momentul minunii, să
te simţi unul dintre cei care şi-au hrănit şi trupul şi sufletul
prin puterea Mântuitorului.
291

Reverberaţiile momentului se regăsesc în multe
dintre rânduielile bisericeşti, le retrăim adesea prin
cuvântul preoţilor noştri.
*
Muntele Fericirilor, de la Korazim, la 135 km de
Ierusalim, ne-a readus în memorie cele nouă fericiri, aşa
cum sunt menţionate în Evanghelia după Matei, rostite de
Mântuitor în Predica de pe Munte:
1.Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia
cerurilor, (ceea ce înseamnă simplitate în toate);
2.Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia,
(ceea ce înseamnă pocăinţă);
3.Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni
pământul, (ceea ce înseamnă blândeţe);
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi se însetează după
dreptate, căci aceia se vor sătura, (ceea ce înseamnă
onestitate);
5. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui,
(ceea ce înseamnă compasiune);
6. Fericiţi cei cu inima curată, căci aceia vor vedea
pe Dumnezeu, (ceea ce înseamnă purificare);
7. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia se vor chema
fii ai lui Dumnezeu, (ceea ce înseamnă nonviolenţă);
8. Fericiţi cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a
lor este Împărăţia cerurilor, (ceea ce înseamnă practicare
adevărului);
9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni
şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din
pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proroci cei
dinainte de voi.
292

Fericirile sunt trepte ale apropierii de Dumnezeu,
ale desăvârşirii, după cum susţin sfinţii părinţi, ele sunt o
continuare a celor zece porunci, ca să împlinească legea.
Î.P.S. Andrei ne citeşte cele nouă fericiri, iar în
inima multora dintre noi cred că se petrece o spovedanie în
taină, o spovedanie a minţii în inimă, gândind pe ce treaptă
am ajuns, unde am căzut.
Pe aici a trecut în 2000 şi Suveranul Pontif, a
binecuvântat Sanctuarul Cuvântului şi Domus Galilaeae,
care este centru pentru studii, formare şi reculegere pentru
seminarişti şi preoţi din toată lumea.
La ieşirea din Sanctuarul Fericirilor se află
veşminte dăruite de Papa Ioan Paul al II-lea.
De la înălţimea Muntelui Fericirilor, 560 m,
panorama Mării Tiberiadei oferă alte orizonturi istoriei, iar
gândul de a fi călător pe apele ei devine aşteptare la
capătul ei, vis pe jumătate trăit.
*
Plimbare cu „Corabia lui Iisus”, nu departe de
Taghba, pe Marea Galileei. E o corabie, se spune, identică
cu cea în care a călătorit Iisus. Modelul a fost reconstituit
după resturile unei corăbii găsite în apele Galileei. Au fost
comandate opt astfel de bărci în Egipt, pentru că acolo
preţul construcţiei este mai mic, iar acum ele sunt atracţia
pelerinilor care vor ca pentru o jumătate de oră, în preţul a
şapte dolari, să simtă ceva din veacul îndumnezeirii
noastre.
*
Nu-ţi poţi refuza o plimbare cu o corabie pe Marea
Galileei. Sf. Apostol Petru a călătorit şi el într-o astfel de
corabie.. El a prins odată, împreună cu ucenicii săi, 153 de
peşti mari, fără a-i mai număra pe cei mici, după ce, cum
se spune în Evanghelia după Ioan, n-a prins nimic toată
293

noaptea, înţelegând că în ceea ce s-a întâmplat atunci era
puterea Domnului.
*
„Cel mai bun mod de a ne întări credinţa sunt
pelerinajele, dar mai ales cele la Ierusalim”, ne spune
Î.P.S. Andrei, pe corabie, ca un Învăţător către ucenicii săi.
*
Iar de pe mare, ne îndreptăm spre „izvoarele
mării”, apele Iordanului, la Yardenit. E oare un privilegiu,
o şansă pentru un creştin să se scalde în apele Iordanului?
Despre râul Iordan, Shimon Peres, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace, spunea că ,,este un râu care
are mai multă istorie decât apă". Dacă istoria sa dă sens
mântuirii creştinătăţii, apa ei dă acum viaţă Israelului,
considerând doar că e cea mai importantă sursă
“curgătoare” de apă dulce. Culoarea ei este una diferită de
cea cu care m-am obişnuit în peregrinările mele, nu
seamănă cu nici o apă. E limpede, căci se văd peşti mari
înotând alene prin ea, dar nu e limpedele albastru al apelor,
are reflexe verzui-gri.
Cum locul în care, după tradiţie, Sf. Ioan l-a
botezat pe Mântuitor e în lângă Ierihon, în Cisiordania,
teritoriu aflat sub controlul palestinienilor, pe teritoriul
Israelului a fost amenajat un loc în care cei doritori să se
poată îmbăia în apele Iordanului, pentru a simţi măcar aşa
atingerea apei cu care s-a săvârşit Botezul Domnului.
Sigur, n-am să fiu cârcotaş şi n-am să spun că e o
valorificare bănoasă acest lucru, mai ales că pentru
înveşmântarea în haina tradiţională în care a fost îmbrăcat
Hristos se plătesc zece dolari, “la autocar”, în timp ce în
magazinul de pe ţărm aceasta e 18. Oricum, ieşirea din
acel loc se face printr-un magazin în care ochii nu pot să
nu reţină ceva, ca... amintire.
294

*
Am sperat că vom vizita un chibuţ aşa cum am fost
amăgiţi tot timpul. Am ajuns să vizităm însă doar
magazinul acestuia, ceea ce a fost o mare dezamăgire.
Pentru că eu vroiam să descopăr utopia colectivistă
israeliană, care în România a însemnat falimentul
agriculturii. CAP-urile noastre, Cooperativele Agricole de
Producţie, fostele Gospodării Agricole Colective, au fost
traumatizante pentru satul românesc. S-a distrus nu doar
agricultura ci şi tradiţiile care s-au născut din munca
pământului. A fost o utopie care ne-a transformat, adesea,
din “grânarul Europei”, în importatori de cereale. Iar azi,
consumăm într-o voioşie cartofi turceşti, mere spaniole
etc.
*
Andrei Lichter ne-a spus o anecdotă pe care n-am
rezistat să-l rog să mi-o repete pentru a o înregistra:
“O familie de englezi, călătorind în Elveţia, zăreşte
la un moment dat o vilă pe malul Lacului Leman, unde ar
fi dorit să-şi petreacă în anul următor concediul. Englezii
au luat legătura cu proprietarul, care era un pastor
protestant, au fost să vadă vila şi au stabilit condiţiile.
Întorşi în Anglia, cu meticulozitatea tradiţională
englezilor, aceştia trec în revistă condiţiile în care îşi vor
petrece concediul în anul următor şi-şi amintesc că nu au
văzut nicăieri WC-ul. Aceştia trimit o scrisoare pastorului,
spunându-i că ei sunt cei care au contractat vila pentru un
viitor concediu, dar că nu le-a fost arătat şi WC-ul. Cum
însă în Elveţia nu se foloseşte termenul de WC ci cel de
toaletă, pastorul a crezut că e vorba de prescurtarea
numelui unei secte religioase, William Chappel, care chiar
avea o biserică în zona vilei sale.
295

Astfel că el trimite urgent răspunsul său :
Domnilor, am plăcerea să vă informez că locul, foarte
plăcut de altfel, se află la circa zece kilometri. Acolo se
poate merge pe jos sau cu bicicleta, la ore anunţate, pentru
a nu rămâne pe dinafară. Înăuntru sunt patruzeci de
scaune, acoperite cu pluş roşu. Copiii stau alături de
părinţii şi toţi cântă în cor. Cei care doresc să stea mai mult
este bine să-şi aducă şi ceva de mâncare. În interior se află
instalaţie de aer condiţionat, pentru ca mirosurile grele să
fie evacuate. Se află, de asemenea, o staţie de amplificare,
ca toate sunetele care se aud înăuntru să fie ascultate şi
afară, de cei care n-au mai încăput înăuntru. La intrare,
fiecare primeşte o bucată de hârtie. Este bine să nu o
şifonaţi, ca să poată fi folosită măcar de cincizeci de ori de
către cei care urmează după dumneavoastră. La ieşire, se
restituie celui însărcinat cu aceasta. Tot ce se adună acolo
este donat săracilor”.
Tel Aviv, 16 mai
Aseară, o festivitate de adio, deja cu unde
nostalgice, la capătul a şase zile de pelerinaj în Ţara
Sfântă. Andrei împarte tuturor diplome semnate de
Primăria Ierusalimului şi Ministerul Turismului, prin care
se atestă calitatea noastră de pelerini la locurile sfinte.
Mulţumiri, elogii, în cuvinte puţine, aşa cum se
cade unui grup de pelerini ca al nostru.
O remarcă de bun simţ, făcută de părintele
Croitoru: „Reuşita unui pelerinaj depinde de fiecare
pelerin în parte”. O observaţie confirmată la cele mai
multe grupuri pe care le-a însoţit Andrei Lichter: „Pelerinii
de la plecare nu mai sunt aceiaşi cu cei de la sosire”.
296

Firesc, te întrebi, ce se schimbă în credincioşii care
vizitează locurile sfinte?
Cred că de această dată, aproape toţi pelerinii s-au
achitat de misiunea lor individuală, dincolo de unele
sporadice rătăciri şi pierderi de grup, la propriu.
Momentul face parte din „regia” organizatorilor.
Pare un gest mărunt, dar îşi are logica lui şi trebuie tratat
ca atare. E o mică reverenţă a organizatorilor, care şi-au
dus aproape de capăt, încă o dată, misiunea de a arăta de
ce e Sfântă Ţara Sfântă.
În spatele meu, o întrebare cârcotaşă: „Pentru câţi
oare aceasta e cea mai importantă diplomă primită până
acum?”
*
Ajungem, la capăt de Ţară Sfântă şi la Haiffa.
Haiffa e “cel mai frumos oraş din Israel”, crede Andrei
Lichter. Să fie aşa doar pentru că şi Andrei, după ce a venit
în Israel, a ales să locuiască aici?
Haiffa rămâne, pentru cei mai mulţi români din
generaţia mea, asociată cu citricele la care ajungeam şi noi,
din când în când, înainte de 1989, pentru că ele erau
importate mai ales de aici.
Despre Haiffa se vorbeşte în Israel ca despre locul
în care se munceşte: “Ierusalimul gândeşte, Tel Avivul
petrece şi Haiffa munceşte!” E al treilea oraş ca mărime
din Israel, fiind şi port, cel mai important din bazinul Mării
Mediterane, şi centru industrial.
*
Nu ne despărţim de Israel fără să vedem Grădinile
suspendate de pe Muntele Carmel, Grădinile Bahai, pentru
amenajarea cărora s-au cheltuit 208 milioane de dolari, şi
care sunt, se spune, la concurenţă cu cele de la Versailles,
dar au fost comparate şi cu Grădinile Semiramidei. Ele
297

sunt amenajate în jurul Templului cultului Bahai, biserica
de aici considerându-se « biserica tuturor religiilor ».
Ochii obosesc de atâta frumuseţe. De atâta culoare, de
atâta ingeniozitate. Arhitecţi şi grădinari s-au întrecut în
exerciţii de imaginaţie pentru a proiecta acest mic colţ de
rai. Nu cred că Grădinile Bahai pot concura cu altele,
pentru că amplasamentul lor, aranjamentele florale şi de
copaci sunt unice. Domină palmierii, chiparoşii şi pinii,
dar sunt şi numeroşi arbuşti ornamentali pe care nu-i
cunosc.
Grădinile de aici nu pot fi decât de inspiraţie
divină.
Din păcate, acestea pot fi admirate doar de la
intrare, zonele de acces ale publicului sunt foarte restrânse.
De la înălţimea acestor grădini şi portul Haifa îşi
arată altfel strălucirea, sub soarele fierbinte al amiezii.
Oraşul, pe care l-am străbătut în drum spre Tel Aviv, e al
doilea ca mărime din Israel, având 250 000 de locuitori.
Frumuseţea oraşului e dată şi de situarea geografică,
Muntele Carmel aproape că se oglindeşte în apele
Mediteranei.
Unii leagă numele oraşului de Caiafa, arhiereul,
alţii consideră că el vine de la două cuvinte ebraice “hof”
şi “yafe” sau ţărmul frumos.
Din istoria Haiffei, care coboară până în epoca de
piatră, ca aşezare, se pot reţine cuceririle succesive,
începând cu secolul al XII-lea, ale cruciaţilor, mamelucilor
şi beduinilor. Dar oraşul a fost cucerit şi de Napoleon
Bonaparte, ca apoi să ajungă sub stăpânire egipteană.
Dinspre Africa de Nord au venit şi primele
comunităţi de evrei, la începutul secolului al XIX-lea,
cărora le-a urmat o comunitate de evrei germani.
298

Centrul oraşului, oraşul de jos, cu portul, cu
clădirile vechi, e primul nivel al urbei, oraşul de mijloc
fiind numit Hadar Hacarmel, iar oraşul de sus, cu
numeroase vile, e numit Carmel sau Ahuza.
Dar am rămas dator Haiffei. Pentru că nu am vizitat
un imens Parc Naţional, de peste 10 mii de hectare. Dar
nici Muzeul de Artă din Haiffa, Muzeul Naţional de
Ştiinţe, Muzeul Maritim, Muzeul Gării, Muzeul de Artă
Japoneză, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul Preistoric
şi chiar Grădina Zoologică, eu fiind un vechi şi pasionat
iubitor de animale. Şi Universitatea din Haiffa e deschisă
pentru vizitatori. Cred că poarta unei alte călătorii în Israel
a rămas deschisă şi aici, la Haiffa.
*
De Biserica Carmeliţilor, din oraşul de sus, e
legat şi numele lui Ilie Tesviteanul, aici aflându-se peştera
Sf. Ilie Tezviteanul, deasupra căreia se află altarul
bisericii. E prima oară când văd un astfel de altar, care e
situat la înălţime apreciabilă faţă de naos.
Biserica Stela Maris, de pe Muntele Carmel, este
centrul mondial al carmeliţilor. Carmeliţii stau în chilii, nu
vorbesc cu vizitatorii. Faptul că ne-au deschis să vizităm
biserica a fost o favoare, un privilegiu, impresionaţi fiind
călugării de mulţimea de feţe bisericeşti.
*
Prin Afula trecem în goană, de-abia putem admira
de aproape Marea Mediterană, de-abia putem să-i atingem
unduirile albastre, de lângă zidurile care au scris multă
istorie aici.
Străbatem repede câteva străzi, mai intrăm în
magazine, pentru ultimele suveniruri, căci Tel Avivul ne
aşteaptă.
299

La Ben Gurion sita este foarte deasă, şi pentru noi,
dar şi pentru alţi turişti, asupra cărora planează suspiciuni,
prezumţia de... vinovăţie.
E un regim destul de strict, în bagajele noastre se
poate afla orice, iar cursa spre Bucureşti trebuie să fie în
siguranţă. Unora li se umblă în bagaje, destul de atent,
pentru că aparatura electronică nu a putut defini cu
exactitate conţinutul din unele bagaje. Nu ne supărăm
deloc, ba chiar mai facem şi glume pe zelul vameşilor,
ştiindu-ne inocenţa. Aici se suflă însă şi-n iaurt.
Suntem “curaţi” însă şi, în cele din urmă, acceptaţi
pentru îmbarcare. Nici nu-mi vine să cred că mai e timp şi
loc şi pentru poezie. Pentru o privire înapoi. Cu bucurie.
VIA DOLOROSA
Noaptea – o alee a lacătelor,
uşi grele ruginind
de smirnă şi tămâie.
Nici n-ai crede că
Isus a trecut vreodată pe acolo,
că plânsul are numele pietrei,
nici n-ai crede
că trebuie să ai grijă
de moarte
ca de propria viaţă.
Lumânări, icoane, cruciuliţe,
bazar,
nici n-ai crede!
Eli, Eli, lama sabahtani!
300

Târgu-Mureş, 17 mai
VIA DOLOROSA DE ACASĂ
Din nou acasă, pe Via Dolorosa a noastră, după o
„teleportare” într-o altă lume, deşi aflată doar la nici două
ore cu avionul (Bucureşti – Tel Aviv), plus patru cu
maşina, din Târgu-Mureş.
Din nou, acasă, unde am lăsat şi telefonul mobil,
„afară” refuzând şi să urmăresc programe de ştiri la
televizor sau să accesez pe Internet presa de acasă.
Te întrebi, ca un înrăit al presei, dacă se poate trăi
fără porţia zilnică de informaţie? Se poate, doar orice se
poate pe lumea aceasta, cu condiţia să nu dureze prea
mult. Cât e însă acest „prea mult”?
Într-un fel, am mai atenuat din refuzul de a fi „la
zi” cu lectura presei, pentru că avalanşa de informaţii care
veneau în fiecare zi era copleşitoare şi cantitativ şi calitativ
şi emoţional, dacă avem în vedere că în câteva zile am
parcurs trasee spirituale fundamentale pentru orice creştin,
de la locurile Naşterii Mântuitorului la cele ale Înălţării
Sale la ceruri, repere pe care ni le certifică textele biblice,
identificate ca timp al trăirii destinului cristic.
Un alt mod de a mai atenua din „dorul de ştiri” a
fost lectura presei luate înainte de plecarea din ţară.
Mărturisesc că nu le-am aruncat, nu le-am considerat
„bagaj” în plus, inutil. Citeam în fiecare zi câte ceva, ca şi
cum acele ziare ar fi apărut chiar atunci. Deşi veneau din
„trecut”, le consideram ştiri proaspete şi, într-un fel, ceea
ce n-ai citit poate fi asimilat ca „proaspăt”, chiar dacă
ştirile veneau din trecut, îşi consumaseră durata lor de
viaţă de o zi.
301

E destul de ciudat să recuperezi în acest fel trecutul
decupând din el felii de prezent continuu.
M-am întors acasă, curios să aflu ce s-a mai
întâmplat pe a noastră Via Dolorosa în absenţa noastră, ce
mai face Preşedintele cu sănătatea, cum stăm cu raportul
de ţară, ce giumbuşlucuri mai fac politicienii noştri, care
mai e starea naţiunii? Pe maşină, am aflat că preşedintele
abia s-a întors de la Viena, că îi va trebui o vreme ca să se
recupereze, că mai trebuie să aşteptăm până la toamnă cu
speranţele noastre de a intra în UE, că grupa aviară a
avansat spre centrul ţării.
Cu alte cuvinte, parafrazând pe Eminescu, nu pot
zice decât: „săracă ţară bolnavă”!
Via Dolorosa a noastră e tot mai grea, oricâtă
îndărătnicie punem în a nu ne pierde speranţa!
Bine te-am regăsit Românie, oriunde te-ai afla!
Târgu-Mureş, 20 mai 2006
Şi, din nou, cuvântul care caută chipul poeziei.
MAREA MOARTĂ
Ziua îmi intră pe sub piele
ca dup-o noapte nedormită –
pun aripi pietrei de mătase
şi-n foşnet trec ca printr-o sită.
În oase de nisip se sparge valul,
în sare-mi trece gustul ca prin miere,
la nunta ierbii împing ţărmul
şi în fereastra apei peştii-s înviere.
302

Până la tine, Mare Moartă,
ceasul de aer îmi este poartă.
303

PELERINI ROMÂNI ÎN ŢARA SFÂNTĂ
Andrei Lichter:
„Cred că fiecare român ar trebui să vină
măcar o dată în Ţara Sfântă”.
- Domnule Andrei Lichter, aţi organizat
numeroase pelerinaje în Ţara Sfântă pentru pelerini
români. Ce aşteaptă aceştia de la Ţara Sfântă?
- Pelerinul român este foarte interesat de Ţara
Sfântă şi el doreşte să vadă tot ceea ce e legat de Iisus
Hristos, acele locuri în care încă din perioada bizantină au
fost ridicate lăcaşuri de cult. Sigur, locul cel mai căutat
este Sfântul Mormânt, apoi Biserica Naşterii Domnului,
dar şi Grădina Ghetsimani, Biserica Mormântului Maicii
Domnului. Le-am enumerat pe cele mai importante pe care
pelerinul doreşte şi trebuie să le vadă, dar, desigur, toate
sunt importante.
Însăşi faptul de a fi în Grădina Ghetsimani şi de a
vedea cei opt măslini, multimilenari, înseamnă foarte mult.
A vedea pe Muntele Sionului Biserica Adormirea Maicii
Domnului, cu Coenaculum, locul unde a avut loc Cina cea
de Taină, prima biserică din lume, ca vechime, Mormântul
regelui David, sunt la fel locuri deosebite pe care orice
pelerin român trebuie să le vadă. Între ele, atunci când
timpul permite, trebuie să se ajungă în peninsula Sinai, în
Egipt. Se poate face o prelungire de două zile, se poate
merge la Mânăstirea Ecaterina, acolo unde se poate vedea,
se poate atinge, rugul care ardea şi nu se mistuia, iar de
acolo, se urcă pe jos până în vârful muntelui, acolo unde
Moise a primit cele două table cu legi din mâna Domnului.
304

- Ce aţi remarcat la pelerinii români, ce
diferenţe sunt între cei care vin şi cei care pleacă după
un pelerinaj în Ţara Sfântă?
- Aşa cum le spun, de fapt, pelerinilor români când
vin, toţi suntem nişte oameni, fiecare cu capacitatea lui, cu
modul lui de a înţelege, de a cunoaşte, dar toţi pleacă de
aici schimbaţi. Şi lucrul mi-a fost confirmat de mulţi dintre
cei pe care i-am însoţit prin Ţara Sfântă. Ceea ce au văzut
cu proprii ochi, ceea ce au atins creează o stare de spirit
deosebită. Pelerinii pleacă schimbaţi şi mult mai apropiaţi
de biserică.
- Câţi pelerini aţi însoţit în Ţara Sfântă?
- Ca ghid, mă apropiu de o sută de grupuri pe care
le-am însoţit, la care se adaugă cele pe care le-am
organizat, am făcut programe pentru alţi ghizi.
Cred că fiecare român ar trebui să vină măcar o
dată în Ţara Sfântă.
*
Stelian Gomboş:
„O întărire a puterilor sufleteşti”
- Ce aşteaptă pelerinul român de la întâlnirea cu
Ţara Sfântă?
- Cred că aşteaptă întâlnirea cu Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, apropierea mai mult de El
prin păşirea pe locurile unde a vieţuit El în viaţa Sa
pământească şi trupească şi unde şi-a desfăşurat activitatea
Sa misionară timp de trei şi jumătate, când a întemeiat
Biserica pe care nici porţile iadului nu o vor birui!...
Mai cred că aşteaptă o descoperire şi o întâlnire cu
Hristos Cel mort dar înviat pentru noi şi pentru a noastră
mântuire!...
305

Mai aşteaptă o împlinire şi o desăvârşire a
Vechiului Testament în cel nou pe care l-a întemeiat
Hristos Domnul, odată cu venirea Sa pe pământ!... Şi,
probabil, pelerinul mai aşteaptă o întărire a puterilor sale
sufleteşti pentru a putea trece şi depăşi toate piedicile şi
vicisitudinile vieţii!...
- Ce schimbări poate produce în sufletul unui
credincios Ţara Sfântă?
- Poate produce schimbări foarte mari, mergând
până la convertirea omului, deoarece acest pelerinaj are
caracter iniţiatic, de revelator!... Poate produce o apropiere
reală şi sinceră de Hristos, căci omul, iată, trebuie să-i
calce, atât la propriu cât şi la figurat, pe urmele Sale,
pentru a-l putea descoperi, cunoaşte, respecta, preţui şi iubi
cu adevărat!...
Poate, cu alte cuvinte, ca Ierusalimul acesta
pământesc să i-l aducă creştinului pe cel ceresc, spre care
tindem cu toţii în Împărăţia Cerurilor!...
- Ce mai înseamnă Ţara Sfântă în
contemporaneitate?
- Ce a însemnat şi până acum: - foarte multă istorie
şi încă una specială, foarte multă cultură şi încă una foarte
consistentă, foarte multă ştiinţă şi încă una foarte
substanţială, foarte multă spiritualitate şi încă una
deosebită şi autentică, Ţara Vechiului Testament, Poporul
ales al lui Dumnezeu, un popor cu resurse inepuizabile,
care a renăscut, de fiecare dată, din propria cenuşă, ca
pasărea Phoenix, un popor cu un trecut mare, cu un prezent
profund şi cu un viitor înalt, care duce la înalţimea şi
împărăţia cea cerească, acolo unde este Dumnezeu - Cel
care i-a acordat atâta purtare de grijă şi atâta
binecuvântare!...
*
306

CRED CĂ S-A ÎNTÂMPLAT UN MIRACOL
În primul rând cred că s-a întâmplat un miracol că
am ajuns să văd locurile sfinte.
Recunosc că aveam o părere deformată despre
evrei în legătură cu înclinarea sau neînclinarea lor spre
munca fizică. De aceea mă aşteptam să văd puţine realizări
în domeniul urbanistic şi edilitar. Se ştie că evreii lucrează
mai mult în comerţ şi sectorul bancar-financiar…
Ce am văzut, în schimb, în Israel, mi-a depăşit
orice închipuire. O ţară splendidă, creată pe un sol
neprietenos, arid, deşertic. Numai prin muncă Israelul a
ajuns ţară de vis.
Este o pildă pentru România, care are alte condiţii
şi care se încăpăţânează să bată pasul pe loc. Am văzut
steaguri alb-albastre cu crucea lui David aproape la fiecare
balcon. La noi, nici la 1 Decembrie nu se arborează
tricolorul!
Este momentul trezirii clasei noastre politice! Azi,mâine
nu ne mai vizitează nimeni!
Primar ing. OCTAVIAN POPA, Târnăveni
“VORBEŞTI CU UN ZID!"
Un vizitator a venit în Israel şi a văzut "Zidul
Plângerii". Neştiind prea multe despre religie, el i-a cerut
altui turist să-i explice semnificaţia locului. Celălalt turist
i-a explicat: "Este un zid sacru. Dacă te rogi în faţa acestui
zid, Domnul te va auzi".
307

Vizitatorul s-a apropiat de zid şi a spus: "Doamne,
adu lumină şi căldură în acest minunat loc". O voce, venită
din neant, a răspuns: "Aşa va fi, fiule!". Vizitatorul a
continuat: "Adu prosperitate pe acest pământ". "Am să
aduc, fiule!", a replicat vocea. "Fă în aşa fel încât evreii şi
arabii să trăiască împreună în pace", a mai spus turistul.
Vocea a răspuns: "Vorbeşti cu un zid!"
Prot. Pr. NICOLAE GHEORGHE ŞINCAN,
din volumul Pilde, povestioare duhovniceşti,
istorioare nostime, vol. III, p.137
RUGĂCIUNI ÎN LIMBA STRĂMOŞEASCĂ
Sub semnul Învierii Domnului, am păşit cu
emoţie pe pământul Ţării Sfinte, un pământ binecuvântat,
unde cu adevărat curge lapte şi miere. Aici se intersectează
cele trei mari religii ale lumii (musulmană, iudaică şi
creştină), dar numai una singură aduce o mărturie vie în
fiecare an prin pogorirea Luminii Sfinte şi aceasta este
adusă printre noi de dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos.
Muntele Măslinilor, Gradina Ghetsimani şi Via
Dolorosa, împreună cu Sfântul Mormânt, formează un
triunghi spiritual al Ierusalimului în interiorul căruia
biserici creştine însemnează peste tot cuvintele şi faptele
din Scriptură ale Mântuitorului.
Impresionant şi încântător, în mijlocul deşertului
arid, dar plin de taină, izvorăşte "apă vie" din rugăciunile
şi nevoinţele călugărilor creştini, curgând duhul curat şi
puternic al locurilor (Biserica Sf. Sava, Sf. Teodosie şi
Biserica Sf. Ioan de la Hozeva din pustiul Iordanului).
Nu a lipsit bucuria naşterii şi a vieţii, care a venit
în lume prin glasul îngerului Gavriil şi curăţia Maicii
308

Domnului (Bethleem - locul naşterii Domnului, Nazareth
-Biserica Bunei Vestiri), dar şi prin nunta din Cana
Galileei, unde s-a împlinit prima minune a Mântuitorului.
Citind în Scriptură, am fost mereu impresionată de
momentul Schimbării la faţă a lui Iisus înaintea
ucenicilor. Emoţia acestei întâmplări este mult mai mare
acum, după ce am păşit pe Muntele Tabor şi am simţit
mâna caldă a Domnului care ne spune asemnea celor trei
ucenici: "Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi"!
Mi-au rămas la suflet acele biserici româneşti, care
în ciuda tuturor conflictelor şi a greutăţilor materiale,
continuă să ducă la Cer rugăciuni în limba strămoşească,
iar preoţii şi călugării de aici continuă să păstreze
neîntreruptă aceeaşi dragoste, căldură, bucurie şi
ospitalitate creştină românească.
O lacrimă îmi picură în suflet la despărţire, dar îmi
aduc aminte de cuvintele pe care le-a auzit Maria la
Mormântul Mântuitorului: "Femeie de ce plângi?". Iar ea
"s-a întors şi l-a văzut pe Iisus stând şi nu ştia că este
Iisus".
Oare nu tot aşa stă Iisus în fiecare din noi şi noi nu-
L recunoaştem?
Mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Maicii
Preacurate, pentru toate aceste clipe frumoase. Mă înclin
în faţa Înalt Prea Sfinţitului Andrei, a părintelui Rafail
Noica şi a celorlalţi preoţi şi călugări care, însoţindu-ne cu
dragostea lor, au adus un plus de har acestei minunate
călătorii.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi să ne întâlnim în
împărăţia Cerurilor!
MĂLINA GABRIELA LOGIGAN,
Medic
309

EMOŢIE, BUCURIE, FRICĂ!
Îl rugasem pe Dumnezeu să-mi arate că este Iubire.
Acea iubire totală, duhovnicească, despre care am citit în
scrierile Sfinţilor Părinţi, despre care auzim mereu
vorbindu-se. Eu însămi afirmam cu tărie aceasta. Dar
parcă mai aveam nevoie de o confirmare. Şi a trecut un
timp.
A sosit momentul plecării În pelerinaj în Ţara
Sfântă. Emoţie, bucurie, frică! Gânduri copleşitoare! Pe
Pământul Sfânt am trăit momente unice, de tainică şi
nedescrisă bucurie. Momente de închinare, momente de
rugăciune, momente de bucurie duhovnicească dar şi
lumească. Şi au fost atât de multe! Dar ce m-a atins şi m-a
impresionat cel mai adânc a fost „Iubirea” sub oblăduirea
căreia s-a desfăşurat acest pelerinaj. Căci a fost un
pelerinaj al iubirii- iubirii de Dumnezeu şi iubirii
aproapelui, al bucuriei de viaţă, al dăruirii. Am simţit acea
Iubire-blândeţe, Iubire-simplitate, Iubire-smerenie, Iubirebucurie,
Iubire-iertare, Iubire-duioşie, Iubire-odihnă…. Se
revărsa simplu, se dăruia la nesfârşit, parcă de
pretutindeni, de la Locurile Sfinte, dar şi de la ÎPS Andrei,
părintele Rafail Noica, ceilalţi monahi şi părinţi prezenţi.
Se revărsa blând spre noi, învăluind şi înduioşând şi inimi
de piatră, născând în ele lacrimă, pocăinţă şi aceeaşi iubire
care se dăruia mai departe. Este oare binecuvântarea
Locurilor Sfinte care se dăruie pelerinilor? Sau este salutul
lui Dumnezeu “Bine aţi venit Acasă!”. Căci dincolo de
diversitatea culturală şi religioasă, am simţit că am ajuns
Acasă (pentru o parte din adâncul fiinţei mele).
Mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru darurile Sale
tainice, minunate. Am plecat pe urmele Mântuitorului şi
am aflat încă o dată că Dumnezeu este Iubire. Pun acest
310

pelerinaj la picioarele Lui ca o lacrimă de neputinţă, o
lacrima de neştiinţă, o lacrimă de pocăinţă…
RODICA SIMONA CORDOŞ,
consilier, Direcţia de Sănătate Publică Mureş
ÎN CĂUTAREA UNEI DEFINIŢII
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde fiecare creştin
visează să ajungă o dată în viaţă;
ŢARA SFÂNTĂ - locul cel mai încărcat de istorie
de pe pământ;
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde toate religiile lumii
îşi caută originea;
ŢARA SFÂNTĂ - locul în care nu plouă din
martie până în octombrie şi totuşi recoltele sunt bogate;
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde cauţi pacea
sufletească şi găseşti cele mai multe arme din lume pe cap
de locuitor;
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde Iisus a propovăduit
libertatea, dar unde se mai ridică graniţe şi ziduri din beton
înalte de 12 metri;
ŢARA SFÂNTĂ - locul lipsit de resurse naturale
dar unde ajung jumătate din diamantele lumii pentru a fi
prelucrate şi trimise către consumatorii de lux din toată
lumea;
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde se află cel mai înalt
punct spiritual al planetei, Ierusalimul, şi Marea Moartă,
cel mai jos punct accesibil de pe Pământ, aflat la 390 de
metri sub nivelul mării;
311

ŢARA SFÂNTĂ - locul înconjurat de cele mai
frumoase mări ale lumii, Marea Galileei, Marea
Mediterană, Marea Roşie şi Marea Moartă
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde avioanele militare
supersonice brazdează cerul în timp ce beduinii, refuzând
civilizaţia, trăiesc în deşert sub cerul liber, alături de
caprele şi asinii lor ca acum patru mii de ani;
ŢARA SFÂNTĂ - locul unde între Infern şi
Paradis nu e decât un pas;
ŢARA SFÂNTĂ - locul pe care nu poţi să-l descrii
în cuvinte, trebuie neapărat să-l calci cu piciorul.
Ing. ALEXANDRU ŢIBREA
AM FOST ACASĂ LA IISUS HRISTOS
De când am început să pricep, am auzit că este un
loc mai sfânt decât locul unde m-am născut; un loc sfânt
unde aripa lui Dumnezeu, prin şoapta Arhanghelului
Gavril a atins omenirea, întrupându-se Fiul lui Dumnezeu
prin Fecioara Maria, pentru mântuirea lumii.
O viaţă întreagă mi-am dorit să mă duc să văd
cum a intrat Dumnezeu prin Betleem în lume, ce ne-a
învăţat, de ce a suferit pentru noi, cum a stat în mormânt şi
cum a înviat şi s-a ridicat la ceruri de-a dreapta Tatălui,
aşteptându-ne.
Şi Dumnezeu mi-a îngăduit să mă duc acasă la
Iisus. Pământul era mai sărac decât credeam, oamenii ca
toţi oamenii - lucru care nu mă interesa - dar locurile în
care a călcat Dumnezeu erau ceva aparte, ceva ce nu se
poate explica în cuvinte.
Întâlnirea cu aceste locuri sfinte a fost emoţionantă,
dar despărţirea a fost dureroasă. Când am plecat după
312

Sfânta Liturghie săvârşită pe altarul altarelor lumii
(duminică 14 mai 2006) la Mormântul Sfânt, întregul
sobor în frunte cu Părintele nostru Andrei – Arhiepiscop al
Alba Iuliei, am cântat la poarta mormântului „Hristos a
înviat din morţi...” (de 3 ori) şi nu am putut scoate nici un
cuvânt ci au cântat lacrimile. Mă despărţeam de
mormântul ce l-a cuprins pe Dumnezeu, Fiul Întrupat.
Vedeam mormântul gol şi mintea îmi urca spre
văzduhurile necuprinse, căutându-l pe Cel înviat.
Şi atunci am constatat un adevăr, nu vorbit şi nu
scris, doar trăit: La mormântul lui Hristos şi la mormântul
părinţilor mei mă simt mai aproape de Dumnezeu.
Pr. GHERMAN DUMITRU
„A MERGE ŞI A TE ADĂPA LA IZVOARELE
CREDINŢEI”
A merge în Ţara Sfântă înseamnă şansa de a merge
şi a te adăpa la izvoarele credinţei, oportunitatea de a intra
în rezonanţă cu locuri şi evenimente cu totul şi cu totul
deosebite, perspectiva amănunţită de a înţelege tendinţele
intime, strădaniile i sincere şi lupta pentru verticalitate
adorantă a conştiinţelor creştine contemporane. A merge în
Ţara Sfântă mai înseamnă şi a te aşeza faţă în faţă cu cu
probleme de neocolit pentru fiecare om. Problema legăturii
dintre Dumnezeu şi lume, a puterii minţii omeneşti de a
înţelege fiinţa şi lucrarea dumnezeiască, problema
posibilităţii, valabilităţii şi instrumentului cunoaşterii
omeneşti, problemele morale, problema mântuirii şi a
legăturii dintre fapta omului şi lucrarea Domnului etc.
313

Cu adevărat: a fi creştin înseamnă, pe lângă multe
altele, şi a merge, măcar o dată în viaţă, în pelerinaj la
locurile sfinte din Israel.
PR. FLORIN CROITORU
ÎN LOC DE EPILOG
Când mi-a venit ideea de a schimba
titlul cărţii, de a-l alege pe unul mai larg în semnificaţii,
„Sacru şi profan în Ţara Sfântă”, mi-am amintit un text din
cartea mea de dialoguri cu N. Steinhardt, de pasajul din
interviul cu Al. Paleologu, care vedea într-un mod particular
relaţia dintre sacru şi profan: « E o alternativă eliadescă
sacrul şi profanul, şi eu cred că sacrul e o noţiune puţin mai
largă, o noţiune cosmică, care nu acoperă exact sfera în care
poate fi situat nu N. Steinhardt personal, dar polul de atracţie
care a operat asupra lui şi care e nu sacru ci sfânt. E o mare
diferenţă între sacru şi sfânt. Pentru noi, creştinii, sacrul e o
problemă mult mai culturală şi, în definitiv, sacrul, ca
experienţă, este, cum spunea Rudolf Otto, ceva altul decât
noi, ceva înfiorător, are ceva zguduitor, strivitor, ţine de
dumnezeire, dar ţine de dumnezeire nu aşa cum o înţelegem
noi, ţine de ceva care depăşeşte pe bunul Dumnezeu, care pe
noi ne interesează”.
314

CUPRINS
Muntele Athos din Muntele Athos/5
Meteora via Bizanţ/101
Sacru şi profan în Ţara Sfântă/163
315