Descarca PDF - New York Magazin

Paul Leu
ASPECTE DIN GULAGUL ROMÂNESC
Paul Leu
Kenmore, Washington, USA
Comunismul, în numele luptei de clasă, a cultivat omuciderea în masă. Asasinatul fizic şi
moral a fost raţiunea de a exista a acestui flagel al omenirii, după cum o dovedeşte cele cu mult
peste o sută de milioane de oameni nevinovaţi, asasinaţi pe mapamond, între care se numără şi
cei circa două milioane de români ucişi sau mutilaţi de braţul înarmat al PCR-ului, Securitatea,
fără a fi culpabilizată, până în prezent, datorită neocomuniştilor care au preluat puterea în
România, după 1989 şi poziţiei obstrucţionise a “Internaţionalei orbilor” din Europa Apuseană,
alcătuită din partidele comuniste şi socialiste de stânga, care n-au simţit efectele “dictaturii
proletariatului” pe pielea lor şi consideră genocidul comis in numele ideologiei marxist-leninise ca
fiind o invenţie a duşmanilor “clasei muncitoare”.
Gulagul sovietic este o emanaţie plastică, concretă a esenţei ideologiei comuniste, ce s-a
născut odată cu Statul Sovietic şi s-a dezvoltat evident, pe timpul lui Iosif Visarionovici Stalin,
fiind exportată pe mai bine de o şesime a Terrei.
Prin întoarcera la orânduirea sclavagistă, Arhipelagul concentraţional siberian se la Vorcut
si de aiurea, [unde se practica munca forţată pentru a extermina deţinuţii], a devenit o maşină
de degradare fizică şi morală a fiinţei umane, demonstrând, explicit, care-i preţul omului în “cea
mai avansată orânduire din lume”, cum se autointitula dictatura comunistă.

Episcopul exilului românesc din Europa Apuseană, Victor Vasile Leu, se numără printre
milioanele de români “reeducaţi” [adică, traumatizaţi ireversibil psihic şi fizic] sau asasinaţi în
închisorile şi lagărele de muncă forţată din România comunistă, organizat după “modelul” şi
principiile Gulagului sovietic.
În România, a fost anchetat, înainte de arestarea sa oficială şi până la eliberare, de peste
douăzeci şi unu de torţionari ai securităţii, tot timpul detenţiei deoarece era considerat ca fiind
“un vechi şi înfocat duşman al comunismului… de o periculozitate excepţională, imposibil de
reeducat” 1 , după cum stă consemnat în actul de acuzare şi în multe alte caracterizări trimise
către Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii, închisorilor pe unde trecea.
1 Ibidem, p. 21.
Jilava

Uneori, după condamnarea la moarte, deţinutul Leu Vasile era adus la Bucureşti cu ordin
special, pentru a fi cercetat, cum a fost cazul cererii, din 5 martie 1960, făcuta de MAI 0123/b.
În urma experienţei căpătate în împrejurările tragice de la Liublianka, arhiepiscopul răpit
a hotărât să se învinuiască pe sine, deoarece ştia sigur că va fi omorât.
Gulagul Workuta
În consecinţă a declarat numai ceea ce era cunoscut oficial şi putea fi verificat de
torţionari şi nu i-a trădat pe cei care l-au ajutat în ţară şi străinătate să răspândească cuvântul
lui Dumnezeu şi să apere, în continuare, până la eliberarea ţării de Antihrist, valorile perene ale
tuturor românilor, pe cei şapte episcopi ai adevăratei rezistenţe a Sinodului BOR şi pe alţii.
În repetate rânduri prizonerul de conştiinţă le spunea răspicat torţionarilor:
“- Din toată această propagandă a mea ziaristică
şi la radio, atacam duşmănos comunismul, în general, din toate ţările democrate în frunte
cu URSS.
Aceste discursuri le făceam din proprie iniţiativă, în calitatea mea de episcop.
De aceea eu mă consider cel mai mare duşman al regimului din ţară” 2 , declara
anchetatorilor arhiepiscopul, în interogatoriul din 12 februarie 1954.
Când încercau să-l determine să vorbească despre cei ce l-au ajutat să evadeze sau în
străinătate să organizeze lupta anticomunistă, să desconspire pe membrii ce alcătuiau Grupul
de Rezistenţă al Episcopilor, care se opuneau invaziei Antihristului de la Răsărit, se eschiva,
2 Ibidem, p. 85-86.

folosind sofisme, schimbând direcţia interogatoriului, refuzând să răspundă, sau, când nu avea o
ieşire, acuza amnezia.
Gulagul Românesc
Într-un Referat, din 14 mai 1953, a Serviciului III, de contraspionaj, Strict secret, la
capitolul III. Concluzii, în legătură cu ancheta arhiepiscopului Victor, se preciza:
“Pentru a acoperi unele persoane din interior cu care a corespondat sub nume fals şi
pentru a ascunde anumite etapem, din viaţa sa, răspunde:
-Această etapă este confuză în mintea mea!” 3 , spre a nu-şi divulga tovarăşii de idealuri şi
a se pune în serviciul Antihristului, cum au făcut-o o parte dintre cei care mai deţin şi în zilele
noastre, diverse funcţii ierarhice în Sinod şi în conducerea Bisericii Ortodoxe Române.
În urma simulacrului de proces, ordonat de Moscova, prizonierul de război, răpit în timpul
misiunii, a fost învinuit, între multe altele şi de faptul “că a îmbărbătat soldaţii români împotriva
puterii sovietice, că a slujit interesele bisericii care este o agentură imperialistă”.
După ce l-au condamnat la moarte pentru aşa zisa “crimă de trădare a patriei” şi la “zece
ani închisoare corecţională pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei” 4 , înaltul prelat
ortodox a contestat, în scris, motivele invocate de procuror şi acceptate de completul de
judecată, dovedind o ţinută de înaltă demnitate morală şi etică.
Organele Securităţii nu l-au anunţat pe deţinutul Leu Vasile că i s-a comutat pedeapsa cu
moartea în muncă silnică pe viaţă în speranţa că, sub ameninţarea morţii iminente, arhiepiscopul
cruciat va desconspira taina spovedaniei a unor personalităţi marcante şi va divulga legăturile
sale din ţară, de peste hotare şi, în consecinţă, au continuat să-l ancheteze şi să-l tortureze
3 Ibidem, p. 123.
4 Ibidem, p. 21.

psihic şi fizic, până în pragul eliberării.
Deşi fusese condamnat la moarte în noiembrie 1954, tortura interogatoriilor continua şi în
mai 1959 şi mai apoi, după cum o atestă următoarul act:
“Ministerul Afacerilor interne
Data 28 mai 1959
DELEGAŢIE
,Se delegă de noi, prin prezenta, tov. Căpitan Niculescu Constantin spre a merge în
interes de serviciu, pentru anchetarea numitului Leu Vasile, născut la 13 martie 1903, în comuna
Oancea, la penitenciarul Jilava.
Director,” 5 .
Penitenciarul Jilava, prin ordinul nr. 3981, din 8 aprilie 1960, raporta Direcţiei Generale a
Penitenciarelor şi indirect, confirma că episcopul Victor Leu era pasat, ca o minge de la o
închisoare la alta, pentru a putea fi determinat să divulge pe acei care se opuneau invadatorilor
cominternişti.
Jilava
Această formă de tortură era practicată de torţionari, fie chemându-l în faţa diverselor
instanţe din afara închisorii, fie la locul de detenţie, purtându-l din penitenciar în penitenciar sau
5 Ibidem, p. 323.

exercitând diverse forme de exterminare fizică şi psihică, mai mult sau mai puţin camunflate,
prin interogatorii nesfârşite, maltratări fizice sau psihice încât, de mai multe ori, a încercat să se
sinucidă, după cum rezultă din procesele verbale şi informările întocmite de conducerile
penitenciarelor.
“Menţionăm că susnumitul Leu Vasile a fost primit, prin transferare, de la penitenciarul
Piteşti pentru a fi pus la dispoziţia MAI 0123/b, pentru cercetări şi MAI, cu adresa nr. 00840609,
din 5 martie 1960, îl depune în acest penitenciar cu menţiunea să fie transferat la locul de
deţinere de unde a fost transferat” 6 .
Prin cele relatate constatăm că anchetarea lui Vasile Leu s-a prelungit cu mult după
condamnarea sa la moarte, în speranţa că luptătorul anticomunist îşi va divulga sprijinitorii din
ţară şi de peste graniţă.
Condiţiile de detenţie erau dintre cele mai inumane. El a fost încarcerat în celula zero, de
la închisoarea Jilava, ce-şi avea ieşirea numai spre valea cu piersici, unde se afla locul de
execuţie a deţinuţilor, la Zarca de la Aiud sau altunde.
Arhiepiscopul Victor Leu avea convingeri ferme, de la care nu l-au abătut nici cele mai
brutale reprimări, insulte sau ademeniri.
În lanţuri fiind, el le spunea anchetatorilor:
“- Îmi dau seama că urmăriţi să aflaţi amestecul meu în serviciul englez de informaţii. Eu
am spus şi repet că nu am făcut nici un fel de spionaj pentru nimeni…
Sunt un adversar al acestui regim din România care a transformat ţara într-o închisoare…
Am dus această activitate, declara înaltul prelat străinilor de neam şi ţară ce-l judecau, pentru că
regimul comunist este o cămaşă de forţă pe sufletul şi fiinţa neamului românesc…
Nu sunt iresponsabil şi îmi dau seama exact de susţinerile mele.
Consider comunismul ca duşman principal al creştinismului şi de aceea fac totul indiferent
de mine!...” 7 .
Sentinţa e un fals judiciar comis împotriva legilor internaţionale, pentru a justifica crima
de desnaţionalizare, jefuire şi înrobire a poporului român, pusă la cale de interese şi oameni
străini de neam şi lege.
A se vedea că antroponimele majorităţii celor ce l-au judecat sunt neromâne, cu excepţia
călăului, lt. col. Bădică Ilie, care l-a împuşcat, în ceafă, pe unul dintre ai lor, pe Lucreţiu
Pătrăşcanu, după un simulacru de proces asemănător.
Aceeaşi constatare o poate face şi un neavizat, numai dacă citeşte numele lotului de
comunişti, condus de Ana Pauker, ce a fost judecat, în 1935, la tribunalul din Craiova.
Etichetat cu sintagma: “deţinut foarte periculos”, înaltul prelat român a trecut prin
penitenciarele din: Piteşti, Văcăreşti, Dej, Gherla, Aiud, însoţit de dosarul personal nr. 36,
compus din peste 49 file.
6 Ibidem, p. 330.
7 Ibidem, p. 7.

În aceste peregrinări nefaste arhiepiscopul exilului a fost remarcat de alte personalităţi ale
bisericii, ce se aflau în închisorile comuniste ale vremii.
Dacă unele afirmaţii ale lui Nicolae Balotă sunt profound eronate, aşa cum am arătat în
capitolul Hulitorii eclesiastici, altele sunt confirmate de documentele întocmite de torţionari.
“Dar despre episcopul Leu aveam să aflu, în curând, mult mai multe, în închisoarea din
Dej, îşi amintea N. Balotă.
Ca arhiereu, purta o barbă impunătoare.
Într-o anumită perioadă ceva mai clementă, înainte de revoluţia din Ungaria, s-a îngăduit
unora de prin puşcării să-şi lase barbă.
Preoţii, călugării ortodocşi profitaseră atunci de această îngăduinţă. Dar nu numai ei.
Radu Cioculescu îşi lăsase şi el un barbişon.
Într-o zi, pe un culuar al Jilavei, un gardian l-a interpelat:
- Mă, tu eşti Popa Leu? la care el a răspuns prompt:
- Nu, eu sunt Popa Tigru!”.
Gardienii obişnuiau să se adreseze iverenţios tuturor deţinuţilor, ceea ce confirmă
afirmaţia făcută de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii.
Riposta vlădicăi Victor Leu la asemenea umilinţe era promptă. De mai multe ori a făcut şi
greva foamei, pentru a-i determina pe opresori să-i respecte personalitatea.
Un argument concret în sprijinul acestei afirmaţii îl constituie, între multe altele şi
raportul, din 28 februarie 1957, orele 13.00, a unui plutonier de la închisoarea batjocorii umane,
Piteşti, care comunica superiorilor săi că , în urma scoterii din camera 82 a deţinuţilor, la WC,
pentru a controla celula, la patul lui Vasile Leu a găsit mai multe obiecte interzise, un săculeţ cu
cârpe, un pieptene, o perie de haine, un ac confecţionat de el.
Ameninţându-l cu izolarea şi vorbindu-i necuviincios, arhiepiscopul s-a supărat şi l-a
apostrofat :
- “De ce i-am zis eu lui Leu, căci el e un om sfânt şi nu mi-e mie ruşine să vorbesc cu un
episcop în felul acesta, ce, el a păzit porcii cu mine şi acum întrebuinţez torturi împotriva lui!
raporta plutonierul torţionar.
Propun confiscarea obiectelor găsite şi pedepsirea lui cu 5 zile izolare pentru purtare
necuviincioasă faţă de personalul penitenciarului” 8 .
Reprezentanţii antihristului de la răsărit, constatând că ferecarea în lanţuri de mâini şi de
picioare, umilirea, înfometarea, ameninţarea cu moartea, nu dau roadele scontate, au încercat
să-l ademenească.
În acest scop, aplicând experienţa pavlovistă a reflexului condiţionat în dresarea câinilor,
au pus la cale un scenariu des întrebuinţat de comunişti la reeducarea oamenilor.
8 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 313.

Au trimis pe Mihai Ralea, o veche cunoştinţă de a sa de la Huşi, împreună cu alţii, ca să-l
convingă pe arhiepiscop să conlucreze cu puterea, după cum confirmă unul dintre colegii săi de
celulă, Theodor Mihadaş.
Arhiepiscopul captiv le-a spus, la plecare, tovarăşilor veniţi să-l ademenească cu funcţii şi
onoruri:
- Voi părăsi închisoarea când ultimul preot va fi eliberat! 9 .
Puţini sunt cei care au rezistat la ademenirile făcute de putere. O parte dintre feţele
bisericeşti au acceptat să colaboreze cu Securitatea în timpul detenţiei şi după aceea mai abitir,
un indiciu în acest sens este şi plăcerea cu care, în prezent, colportează neadevărurile puse în
circulaţie de fosta secţie de dezinformare a Securităţii prin intermediul căreia aparatul represiv
comunist transforma victimelor in faptasi a unor acte imorale, pentru a fi dezaprobat de ceilalţi
încarceraţi.
Deocamdată se cunosc puţini ierarhi ortodocşi colaboraţionişti şi, având în vedere hotărârile
recente ale Sfântului Sinod cu privire la desconspirare, sunt puţine şanse să aflăm curând care
sunt ierarhii activi ce au colaborat cu poliţia politică a lui Nicolae Ceauşescu.
Informaţiile despre feţele bisericeşti ce au pactizat cu Antihristul cominternist transpar din
documentele păstrate în arhivele SRI şi MAI, precum şi din jurnalele unor oameni autorizaţi ai
regimului şi vor spori după desecretizarea arhivei BOR.
În calitatea sa de şef al Departamentului de Informaţii Externe [DIE], generalul Ion Mihai
Pacepa, în Orizonturi roşii, dezvăluie câteva nume de ierarhi care au servit regimul comunist,
fiind recompensaţi nu numai cu onoruri, funcţii şi bani, ci şi cu grade de colonei sau generali ai
Securităţii, după măsura fidelităţii şi promptitudinii cu care-şi executau misiunile încredinţate.
În spirit ecumenic, împreună cu pastorul Richard Wurmbrand, arhiepiscopul Victor oficia,
în închisoare, numeroase slujbe pentru sufletele credincioşilor.
Momentele de comuniune creştinească sunt surprinse şi de un supraveghetor al
penitenciarului Jilava, în raportul său către superiori.
“În ziua de 25 mai 1959, orele 21, deţinutul Leu Vasile, din secţia Spital, camera 28, a
comis următoarele:
La percheziţia făcută, scria un gardian în raportul său, am găsit două cruci din lemn cu
care, în fiecare zi, ţine slujbe religioase cu deţinuţii din cameră, de asemenea discută probleme
internaţionale, spunând că în curând cele patru mari puteri se vor întîlni şi vor hotărâ retragera
ruşilor şi totodată va cădea regimul.
Propun a fi pedepsit cu 5 zile de izolare sau eşirea din infermelie, deoarece se face
instigaţie în cameră” 10 .
La Jilava, în urma unor abateri similare de la regulametul închisorii, arhiepiscopul Victor,
împreună cu pastorul Richard Wurmbrand şi alţi câţiva preoţi deţinuţi, au fost pedepsiţi cu
9 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa Şcoalei, Bucureşti, 1994, p.182.
10 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 322.

Camera neagră, din Fortul 13, deoarece un turnător îi denunţase că fac propagandă religioasă
printre deţinuţi.
Acest mijloc de tortură era situat într-o încăpere subterană, fără geamuri, din adâncul
fortului Jilava.
“Apa care picura din tavan făcea ca duşumeaua Camerii negre să fie mereu udă şi
menţinea un frig amarnic, chiar şi vara.
- Trebuie să ne mişcăm tot timpul! s-a auzit o voce în întunericul de smoală.
În consecinţă, îşi amintea pastorul, am început să mergem în cerc, alunecând pe
duşumeaua noroioasă şi am ţinut-o aşa timp de câteva ore, până când, epuizaţi şi plini de
vânătăi din cauza căzăturilor, am fost scoşi afară.
Ceilalţi au spus că am avut noroc. Unii deţinuţi erau dezbrăcaţi până la piele înainte de a fi
închişi în Camera neagră.
Se mai povestea că, un grup de optsprezece oameni supravieţuiseră acolo timp de două
zile. Erau cu toţii de vârstă mijlocie sau mai bătrâni.
Ca să nu moară îngheţaţi, au alcătuit un lanţ uman în întuneric. Fiecare din ei s-a ţinut de
cel din faţa lui, în timp ce se învârteau la nesfârşit în cerc.
Când, câte unul se prăbuşea ceilalţi îl trăgeau şi îl forţau să meargă mai departe” 11 .
Foamea fiziologică şi teroarea erau practicate, din plin, în toate închisorile comuniste.
Referindu-se la asasinarea prin inaniț ie a deț inuț ilor politici în închisorile din RPR, unul
dintre deț inuț i preciza:
„Forma culminantă a foamei, înainte de moarte, e casexia. Un fenomen care a
apărut dintr-o dată la noi. Ai fi zis că e o molimă, dar nu era. Casexia nu are nimic
molipsitor. E un fenomen fiziologic provocat de o foame maximă. În câteva zile
majoritatea dintre noi ne-am umflat ca niș te butoaie (...) Umflătura începea de la
picioare ș i se ridica necontenit în sus, până cuprindea tot corpul ș i membrele. Erau
oameni care, văzându-i a doua zi cu faț a umflată, nu-i mai recunoș teai. Când carnea
de pe torace se umfla, te strângea ca într-un corset de oț el, nu mai puteai respira, te
sufocai ș i mureai” 12 .
La închisoarea din Piteşti, spionul sovietic Boris Grunberg, devenit securistul, cu grad de
general, Alexandru Nicolschi, alias Feodorov, agent al KGB-ului, a iniţiat şi coordonat
“reeducarea prin tortură”, având ca bază de plecare un experiment al pedagogului sovietic
Makarenko, aplicat la deţinuţii de drept comun din Uniunea Sovietică şi extins în Gulag şi altul
iniţiat la închisoarea din Suceava.
Pentru a i se smulge informaţiile ce nu le declarase în timpul anchetelor, Vasile Leu a fost
11 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa Şcoalei, Bucureşti, 1994, p. 181.
12 Nichifor Crainic, Memorii volo. II. Editura Muzeul Literaturii Române „Orfeu”, Bucureș ti

transferat, la 20 martie 1955, la penitenciarul din Piteşti, spre a fi torturat fizic şi psihic, zi şi
noapte, fără întrerupere, cu ajutorul celor mai barbare şi inimaginabile metode.
În scopul înfăptuirii aşa zisei reeducări, Securitatea nu s-a sfiit să folosească, din rândul
deţinuţilor, indivizi de o ferocitate extremă, cum a fost cazul lui Ţurcanu Eugen, adus anume de
la penitenciarul din Suceava la Piteşti.
Aci, echipa lui Ţurcanu «va reuşi să pună bazele şi să conducă cel mai abominabil
laborator de psihopatologie umană, laborator în care a intrat un om şi la celălalt capăt a ieşit un
cadavru, o epavă sau un monstru uman, dar şi un om ce poartă cu demnitate stigmatul
suferinţei împovărată cu un spor de iubire faţă de oameni” 13 , cum a fost cazul arhiepiscopului
Victor Vasile Leu sau a pastorului Richard Wurmbrand, a părintelui Calciu Dumitreasa şi a altora.
Aici, deţinuţii erau torturaţi, de alţi deţinuţi, cu o voluptate excremenţială, cultivată,
încurajată şi dirijată de “revoluţionarii de profesie” trimişi de Comintern.
Între altele, victimele erau forţate să se împărtăşească, de Sfintele Paşti, cu propriile
excremente, sau erau “botezaţi” în urină amestecată cu materii fecale, din hârdăul celulei, etc.
etc.
Arhiepiscopul exilului, indignat de blăstămăţiile săvârşite, non-stop, de torţionarii
securişti, a declarat, în repetate rînduri greva foamei.
La 18 februarie 1957, intră în greva totală a foamei, întrucât a fost împiedicat să
protesteze verbal în faţa procurorului militar, după cum rezultă dintr-o adresă a penitenciarului
către Procuratura Militară din Piteşti, iar la 15 iulie 1958 repetă gestul de disperat pentru a
stopa inimaginabilele cazne la care era supus la Piteşti 14 .
Despre toate acestea s-a aflat, câte ceva şi dincolo de Cortina de Fier.
Ionel Pop, redactorul publicaţiei La Nation Roumaine, organul Consiliilor partidelor
politice, din februarie 1956, editat de Comitetele Refugiaţilor Români, aflând de pătimirile
arhiepiscopului Victor Vasile Leu în gulagul românesc, cu îngrijorare şi compasiune îşi informa
cititorii într-o scurtă notă, intitulată:
“Le sort d’un évêque ortodoxe incarcéré
[Soarta unui episcop român încarcerat]
Agenţia FEP anunţă că episcopul ortodox Leu, care se găsea în Occident şi care a fost răpit
în mod misterios acum câţiva ani de la Viena, se găseşte în penitenciarul din Piteşti, unde
execută o condamnare de 20 de ani.
Soarta sănătăţii lui inspiră îngrijorare” 15 .
La Madrid, unde se grupase toată “ţigănia românească de la Paris” 16 , expulzată din Franţa
13 Dr. Nicu Ioniţă, Expermentul Piteşti. Adevăr şi mistificare (II), în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 55-56, (nr. 2-3, 2006),
editată de Fundaţia Culturală Memoria, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Fondator Banu Rădulescu, p. 145.
14 Richard Wurmbrand, ibidem, p. 319.
15
Aurel Sergiu Marienescu, vol. cit. p. 104.
16
Ibidem, p. 67.

după eşecul ocupării Bisericii Sfinţii Mihail, Gavril şi Rafail, cu “sfântă mânie legionară”, Pamfil
Şeicaru, vajnicul gazetar anticomunist din presa interbelică, port vocea statului major verde, a
reacţionat vehement, duşmănos, împtriva ştirii de mai sus, precum se poate constata din
articolul La Nation Roumaine şi episcopul Leu 17 , publicat în Le Curier Roumain, din 15
martie 1956.
Cu această ocazie, fostul director al Curentului, ca şi camarazii săi, a continuat să
împroaşte, cu mai multe gălăţi de lături, personalitatea celui ce făcea greva foamei pentru a se
opune călăilor Securităţii.
În adevăr, în acel moment, datorită condiţiilor inumane de la Piteşti, sănatatea
arhiepiscopului se agravase mai ales în urma declarării grevei foamei, începută în ziua de 18
februarie 1957, întrucât nu “i s-a dat posibilitatea ca să raportez verbal Domnului Procoror ceea
ce am cerut întâi pe cale ierarhică, în cadrul Penitenciarului şi apoi pe calea grevei” 18 , motiva
deţinutul Leu Vasile, gestu său disperat, într-o declaraţie.
Închisoarea Piteşti transformată în muzeu
Pentru că era o personalitate de marcă, iar cei din Lumea Liberă nu-l uitaseră încă,
dovadă strigătul de ajutor lansat, în limba franceză, de La Nation Roumaine, directorul
general al penitenciarelor, lagărelor de muncă şi colonii, de frica reacţiilor internaţionale, a
17 Vezi articolul lui Pamfil Şeicaru: La Nation Roumaine şi episcopul Leu, în Aurel Sergiu Marienescu, vol. cit. p. 104-107.
18 Corneliu Leu, vol. cit. p. 314.

devenit mai rezonabil decât gazetarul talentat, venal şi şantajist de altă dată, Pamfil Şeicaru şi a
ordonat, telegrapfic, sistarea “reeducării” deţinutului Leu Vasile şi transferarea lui, de urgenţă,
la penitenciarul spital din Jilava.
“La primirea sa, Penitenciarul Jilava îl va ţine în condiţii perfecte de izolare de restul
deţinuţilor şi va raporta, conducerii Direcţiei pentru a primi ordine în privinţa regimului de
detenţie” 19 , se preciza în ordinul Nr. T. M. 145552, din 15 octombrie 1958, pentru a nu dezvălui
ceea ce se petrecea la închisoarea de tristă amintire de la Piteşti.
Singurul mijloc de apărare împotriva agresiunilor fizice şi psihice, la care-l supuneau
torţionarii securişti, era greva foamei sau protestele scrise şi verbale, pe care arhiereul captiv lea
folosit în mai multe rânduri.
Martirul închisorilor comuniste s-a adresat, adesea, Procuraturii Militare, sau altor foruri
ale justiţiei, declarând că refuză hrana şi apa “deoarece am constatat şi verificat că în
penitenciarul Dej, în care mă aflu, se duce o acţiune camumflată de exterminare a mea fizică şi
morală” 20 .
Fiind deţinut la penitenciarul din Dej, arhiepiscopul, exasperat de ceea ce i se întâmpla,
declară iarăşi greva foamei.
“Declaraţie
Subsemnatul Leu Vasile, născut în comuna Oancea judeţul Covurlui, în 13 martie 1903,
fiul lui Grigorie şi Lucreţia, deţinut CR, condamnat MSV, declar refuzul hranei, fiindcă, prin patru
dovezi concrete am constatat că în contra mea se duce o acţiune de exterminare camunflată de
către persoane din administraţia Penitenciarului Dej.
Menţionez că în ziua de 20 iulie, am raportat că intru în refuzul şi greva foamei şi am
cerut să fiu izolat şi să mi se aducă hârtie, ceea ce mi s-a refuzat.
Acestea sunt motivele pentru care declar refuzul hranei.
27 iulie 1962.
V. Leu” 21 .`
Comandantul penitenciarului, Duma Emilian, văzând că nu e de glumit cu arhiepiscopul
captiv, a raportat superiorilor, diminuând o parte din gravitatea acuzaţiilor aduse de deţinutul
Vasile Leu şi a înaintat Declaraţia sa la Procuratura Regiunii a III-a Militare Cluj.
În urma discuţiilor purtate şi angajamentului luat de comandatul penitenciarului, care şi-a
dat cuvântul de onoare că nu există o acţiune de exterminare oficială, deţinutul Leu Vasile a
sistat greva foamei.
Însă a trebuit să o reia la 27 septembrie 1962, după cum rezultă dintr-o altă declaraţie
făcută, la 29 septembrie 1962, în care, arhiepiscopul captiv preciza:
19
Corneliu Leu, vol. cit. p. 327.
20
Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 332.
21
Ibidem, p. 332-333.

“Nu primesc să fiu hrănit artificial şi refuz asistenţa şi alimentaţia medicală” 22 .
În urma acestui conflict, la 26 martie 1964, arhiepiscopul exilului a fost mutat la
formaţiunea 0622 Aiud, după cum rezultă din Foaia de transferare (pentru uzul vagoanelor
penitenciar) în care se menţiona :
«Deţinutul Leu Vasile Mtr. Nr. 32911954 de profesiune episcop, condamnat la 25 ani
pentru faptul de trădare, pedeapsa expiră la 13 august 1977, se transferă la penitenciarul Form.
9622 Aiud, conform Ordinului DGPCM nr. SE 040344/1964.
Gradul de periculozitate: să fie supraveghiat... » 23 .
Concomitent, Formaţiunea 0606 Gherla mai expediază şi adresa secretă nr. 1792, din 26
martie 1964, către penitenciarul din Aiud, cu dosarul personal al deţinutului Leu Vasile şi
Adeverinţa-Caracterizare în care, printre altele se preciza:
“Pe timpul deţinerii, la data de 29 februarie 1957, a fost pedepsit cu 5 zile izolare, pentru
păstrarea de obiecte nepermise, la data de 21 iunie 1958, a fost pedepsit cu 4 zile izolare pentru
păstrarea de obiecte nepermise, la 25 mai 1959 a fost pedepsit cu 5 zile izolare pentru
nerespectarea regulamentului.
Comandant…
Data 26 martie 1964” 24 .
Ce se ascundea în spatele închisorilor comuniste ne-o mărturiseşte una din victimele
torţionarilor Securităţii :
«Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cât am stat în celulele
de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, când am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964,
în aceeaşi însângerată şi cumplită temniţă Aiud.
Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crâncenă anticameră a
iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu
mult metodele Inchiziţiei.
Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decât
reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud.
Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou
intrat pe uşa temniţei, iar cînd cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el (…)
În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu
totul alte conotaţii.
Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber- făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu
numeroase calităţi, avînd chiar şi o scânteie de divinitate, în postură de sclav, de om fără voinţă,
22 Ibidem, p. 335.
23 Ibidem, p. 339.
24 Ibidem, Ediţia a II-a, 2005, p. 359.

de om fără Dumnezeu.
"Omul nou" dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă,
era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat.
Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate
distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală - în Dumnezeire - să fie reduşi la zero.
În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie
aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încât să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea
românească.
Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă
ocultă al cărei unic ţel era de a stăpâni o lume adusă la stadiul de turmă” 25 .
La Aiud, şeful “reeducării” deţinuţilor politici era colonelul Gheorghe Crăciun, vestit prin
rezultatele obţinute în reciclarea majorităţii deţinuţilor politici, nu însă şi a arhiepiscopul exilului
Victor Leu, a fostului comandant legionar, prinţului Alexandru Ghyka, a părintelui Gheorghe
Calciu Dumitreasa, a lui Grigore Caraza, a arhimandritului Mina Dobzeu, modele de demnitate
umană şi rezistenţă anticomunistă.
La Aiud şi în alte locuri, el a distrus circa 7000 de intelectuali de vază, filonul authentic
românesc, floarea inteligenţii naţionale deoarece victimele sale iubeau ţara şi creadeau într-un
ideal, şi l-ar fi asasinat şi pe Leu Vasile dacă ar fi avut răgazul necesar.
Colonelul Crăciun i-a transformat pe mulţi din legionarii convinşi, în comunişti docili,
membri ai poliţiei secrete politice.
Pe când deţinutul Valerian Anania, în penitenciarul Aiud, îşi redacta memoriile sau îşi
denunţa confraţii, într-o celulă dotată cu masă şi cele necesare scrisului şi, în fiecare dimineaţă,
sergentul de serviciu îi aducea cafeaua 26 , tovarăşul său de detenţie, Vasile Leu, era pedepsit la
Zarca, cu izolare şi regim sever.
Colonelul Crăciun era un as al torturei.
În timp ce deţinutul politic Grigore Caraza, autorul cărţii Aiudul însângerat, prefaţată de
părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, consideră că « Anania şi-a aşezat inteligenţa nu la
picioarele Lui Isus, ci ale Satanei » 27 , deoarece a fost mâna dreaptă a col. Gh. Crăciun, un grup
de circa 100 28 de ortodocşi, care au semnat, de curând, în numele Asociaţiei Civic Media,
consideră pe mitropolitul Bartolomeu Anania că este, între multe altele şi “luptatorul
anticomunist care a purtat la glezne lanturile Aiudului şi ale altor inchisori …” 29 .
25 Grigorie Caraza, Aiud însângerat, Prefaţă de Gheorghe Calciu, [Bucureşti], Editura Vremea XXI, 2004, Cap. VII.
26 Într-un interviu dat lui Florian Bichir, Spovedania lui Bartolomeu Anania, în Evenimentul zilei, din 7 septembrie 2006, I. P. S. Bartolomeu
Anania consideră cele afirmate de Pacepa ca fiind o “invenţie pe cât de grosolană pe atât de prostească, o diversiune inabilă menită să-i ţină ascunşi
pe adevăraţii agenţi” şi confirmă că a turnat pe mai mulţi episcopi ai vremii.
Cele declarate lui Claudiu Târziu în interviul IPS Bartolomeu: “Un om liber nu târâie umbra după el” din Revista Rost, nr.52, iunie
2007, vor trebui confruntate cu documentele existente în arhiva Securităţii şi a BOR , ce sperăm să se desecretizeze, pentru a afla de partea cui este
adevărul.
27 Vezi: BOR se pregăteşte pentru un nou Patriarh, BBC, din 11 septembrie 2007.
28 Vezi Apelul către IPS Bartolomeu Anania, din 4 septembrie 2008, în Blogul lui Claudiu Târziu.
29 Ibidem.

Prima afirmaţie a fostului deţinut de la Aiud despre Bartolomeu Anania reapare la postul
de radio BBC prin care se reconfirmă că actualul mitropolit a fost un coordonator activ şi zelos al
aşa numitei reeducări a deţinuţilor:
"Călugărul Anania conducea reeducarea din Aiud după ordinul colonelului Crăciun.
El avea la ultima cameră de la parter, o celulă a lui. Scria, conducea reeducării" 30 .
Fiind om de încredere al colonelului Crăciun, Anania, imediat după eliberare, în 1965, a
fost trimis de Securitate să subordoneze Sovrompatriarhiei Arhiepiscopia Ortodoxă Română
de la Vatra, statul Michigan, USA şi să discrediteze pe acei ce se opuneau infiltrării
cominterniste, având ca punct de reper pe urmaşul lui Policarp Moruşca, episcopul Valerian Trifa.
Bartolomeu Anania „îl alege pe Victorin să fie episcop şi începe un nou război în presa
emigraţiei.
Anania, fost deţinut la Aiud, este acuzat că ar fi fost trimis de regimul comunist pentru a
lupta împotriva arhiepiscopiei de la Vatra, devenită un simbolal luptei anticomuniste.
În conflict apare pastorul Richard Wumbrandt, care îl acuză pe Bartolomeu Anania că ar fi
unealta comunismului.
Începe lupta pentru cucerirea parohiilor şi atragerea credincioşilor de o parte şi de alta.
Bâtrânii emigranţi îşi aduc aminte de războiul din acea vreme.
Disputa se ducea mai ales prin diferite posturi de radio, arondate unei părţi sau alteia.
Un război câştigat, la vremea respectivă, de Vatra, pentru că tot ce venea de la Bucureşti
nu era apreciat de emigraţia anticomunistă” 31 .
Constată că actualul mitopolit Bartolomeu Anania mai târâie încă după sine umbra
comunismului şi se opune unor iniţiative vizionare ale PF Daniel.
Pe când călugărul Anania coordona «reeducarea» la închisoarea din Aiud, episcopul Victor
Vasile Leu era torturat, din ordinele colonelului Gh. Crăciun, de la sfârşitul lui martie 1964 şi
până în ajunul eliberării după, cum rezultă dintr-o caracterizare, din 15 iulie 1964, făcută de
comandantul penitenciarului, cu şaisprezece zile înainte de a fi pus în libertate.
În Adeverinţa - Cararacterizare, alcătuită de şeful torţionarilor de la Aiud, colonelul
Gheorghe Crăciun, se preciza că deţinutul Vasile Leu, “pe timpul detenţiei a avut o comportare
rea, fiind pedepsit, în total, cu 24 zile izolare, regim sever, pentru revolte la adresa cadrelor,
nerespectarea programului, păstrarea de obiecte nepermise” 32 , deşi, la Aiud, stătuse circa cinci
luni.
Printre obiectele nepermise se număra şi un săculeţ cu bucăţele de cârpă, pe care le
folosea ca pansamente oftalmologice şi de care, intenţionat, era privat de torţionarii călăi, fapt
ce a dus la orbirea lui.
30 Vezi: BOR se pregăteşte pentru un nou Patriarh, BBC, din 11 septembrie 2007.
31 Andrei Bădin, Bisericile româneşti din America au votat (re)unificarea !, în New York Magazin, nr. 578, din 9 iuluie 2008, p.
36.
32 Corneliu Leu, vol. cit. p. 340.

În cei doisprezece ani de detenţie, arhiepiscopul Victor Leu a fost un lider ce a exprimat
voinţa liberă a românilor încarceraţi, conştienţi de soarta ce fusese pregătita de “Marele prieten
de la răsărit”.
În închisoare fiind, el a continuat să combată comunismul şi să oficieze slujbe cu ocazia
sărbătorilor creştineşti, iar în timpul anchetelor a evitat sistematic, sub diverse pretexte, să
pună în pericol ceea ce construise cei şapte ierarhi ai Sfântului Sinod în ţară şi ceea ce
organizase el în străinătate.
Martirul Bisericii Neamului, a fost ţinut, de multe ori, în stare de izolare şi
obscuritate totală, uneori şi în înspăimântătoarea Zarca sau în Camera Negră de la Jilava,
camera morţii, încât a rămas aproape orb, dar nu a cedat.
El nu se temea de cei care-i ucideau sistematic şi cu metodă trupul, deoarece ştia că
sufletul şi convingerile nu i le pot pulveriza nimeni în neant.
Trebuie de menţionat faptul că deşi a fost anchetat timp de doisprezece ani şi supus la
cele mai teribile traume psiho-fizice, deţinutul Leu Victor nu a desconspirat multe din legăturile
sale care au asigurat continuarea luptei împotriva comunismului şi Sovrompatriarhiei.
Între aceste secrete, destăinuite doar prietenului său Aurel Decei, se numără şi numele
celor şapte membri ai Sfântului Sinod, rămaşi în România, ce l-au trimis să apere interesele
Bisericii Ortodoxe Române traumatizată de Antihristul cominternist.
După Declaraţia din aprilie 1964, a C. C. al P. C. R., când s-a iniţiat aşa zisa politică
naţional-comunistă, arhiepiscopul Victor Leu a fost graţiat, în baza decretului 411/954, al
Consiliului de Stat al R.P. R., şi “ în ziua de 01.08. 1964 a fost pus în libertate” 33 cu domiciliul
stabil în Bucureşti, raionul Nicolae Bălcescu, strada Gramont, nr. 9 bis, după cum rezultă din
adresa nr. 5948 din 1 august 1964, emisă de Penitenciarul Aiud, deşi casa era naţionalizată şi
repartizată torţionarilor şi turnătorilor regimului, între care se afla şi şeful de cadre de la
Patriarhia BOR.
Nicăieri nu se menţionează, în presa vremii, că deţinuţii politici eliberaţi, cu această
ocazie, sunt victime nevinovate ale torţionarilor autohtoni, puşi de Imperiul Răului să
îngenuncheze poporul român în faţa ”Marelui Prieten de la Răsărit”.
Pentru a ascunde adevărata faţă a comunismului, pentru a nu se şti nimic despre
asasinatele şi crimele de conştiinţă săvârşite în cele peste o sută de închisori şi pentru a se
aşterne colbul uitării peste blestemăţiile făcute la Piteşti, Aiud, Jilava şi în lagărele de muncă
forţată din România, autorităţile obligau, pe deţinuţii politici să semneze, la eliberare,
următoarele angajamente împotriva voinţei şi dorinţei lor.
“Formaţiunea 0622 Aiud
33 Corneliu Leu, vol. cit. p. 340.
Declaraţie

is.
Subsemnatul Leu Gr. Vasile, domiciliat în Bucureşti, raion N.Bălcescu, str. Gramont, nr. 9
La punerea mea în libertate din penitenciarul Aiud, am luat la cunoştinţă de faptul că nu am
voie să divulg nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de deţinere pe unde
am trecut şi nici despre deţinuţii rămaşi în locurile de deţinere.
De asemeni nu voi comunica nimic scris sau verbal rudelor sau altor persoane despre
deţinuţii rămaşi în locurile de deţinere.
În cazul că nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat la cunoştinţă de faptul că sunt
pasibil a suporta rigorile legilor RPR.
Data 1 august 1964” 34 .
Semnătura,
V. Leu
Nici după ieşirea din Gulagul Românesc viaţa arhiepiscopului exilului nu a fost îngăduitoare
cu el şi a trebui să lupte ca şi ceilalţi deţinuţi eliberaţ el “nu înceteză lupta împotriva celor care
au inventat iadul bestialităţii de la Piteşti, iadul ispitelor de la Aiud sau Gherla, iadul suspiciunilor
de după decretul general de graţiere, iadul mizeriei ... şi toate iadurile care ne mănâncă
sufletele, în toate modurile, până ajungem la buza gropii” 35 , precum preciza părintele Gheorghe
Calciu într-o altă ocazie.
După ce a părăsit închisoarea de la Aiud, arhiepiscopul Victor Vasile Leu a fost pus sub
supraveghere permanentă, cu domiciliuil forţate, în cadrul comunităţii în care locuia şi oriunde se
afla.
Relatarea lui N. Steinhardt despre episcopul Leu pe care 1-a întâlnit în închisoare "tare
dărâmat, umblând în cârje, înţolit în straie miţoase de baciu la o stână de munte înalt",
interogat împreună cu doctorul Voiculescu, de gardieni, "batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi
şi porcăiţi"4, s-ar putea referi în realitate la episcopul Laiu, pentru că episcopul Leu a murit în
martie 1949 şi nu a fost arestat. Mitropolitul Timişoarei Vasile Lăzărescu, s-a născut la 1
ianuarie 1894 în localitatea Corneşti, judeţul Timiş
34 Ibidem, p. 341.
35 Grigore Caraza, Aiudul însângerat, Editura Apologeticum, 2004, p. 3-4

Fişa de deţinut a lui Vasile Victor Leu