Judetul Mehedinti - descriere - Alziar.ro

Judeţul Mehedinţi
În avalul fluviului Dunărea, la mai puţin de 100 km de la de intrarea în
România, acolo unde Dunărea îşi creează cel mai lung şi spectaculos defileu –
defileul Porţile de Fier, se afla judeţul Mehedinţi, ţinut riveran Dunării în partea
de sud pe o lungime de 192 km.
Mehedinţiul este situat în sud-vestul tarii şi întins pe o suprafaţă de 4900
kmp pe care se întâlnesc toate formele de relief, munţi, podişuri, lunci şi câmpii,
dispuse in trepte descrescătoare şi repartizate aproximativ proporţional. Poziţia
geografica a judeţului în depresiunea arcului carpato – balcanic şi la poalele,
acestuia imprimă climei o particularitate specifica, şi anume influenţa climatului
submediteranean care se suprapune pe fondul climatului temperat continental
caracteristic întregii ţări.
Are o populaţie de 306732 locuitori ( recensământ 2002) organizata in 61
comune şi 5 oraşe din care doua sunt municipii – Dr. Tr. Severin reşedinţa de
judeţ şi Orşova.
Aceia care străbat acest ţinut de un pitoresc aparte, cu un relief carstic
dezvoltat pe crestele munţilor, cu peisajul spectaculos al trecerii Dunării prin
abrupturile munţilor Ciucarul Mare şi Ciucarul Mic în zona Cazanelor din Parcul
Natural Porţile de Fier vor fi încântaţi să le recepteze, insa vor constata ca şi
majoritatea localităţilor care îl compun au toate şi fiecare in parte specificul şi
ineditul lor, ca in ele s-au derulat evenimente, iar creaţia umana a produs
numeroase obiective cultural istorice de excepţie, mărturii care ilustrează evoluţia
istorica a locurilor.
În lumea arheologilor şi a iubitorilor de istorie, judeţul Mehedinţi este
recunoscut drept punct de pornire pentru civilizaţiile europene de mai târziu,
date fiind descoperirile de la Schela Cladovei (cartier al municipiului reşedinţa de
judeţ – Drobeta Turnu Severin) care au scos la iveală prima aşezare stabilă din
Europa datând acum aprox. 7500 de ani (anul 5500 i.Ch.) iar vestigii ale epocii
bronzului s-au găsit in mai multe zone precum şi in cetatea Ada Kaleh strămutată
in insula Şimian din vecinătatea municipiului Dr. Tr. Severin.
Însă nu la atât se rezuma importanţa istorică a judeţului: numeroasele
aşezări getodacice şi romane marchează fenomenul de etnogeneza. Romanizarea

statului dac condus de regele Decebal, a început tot aici, o dată cu cucerirea
Daciei de către romani în urma războaielor dintre anii 101-102 şi 105-106. Urme
ale acestor evenimente se regăsesc şi astăzi pe malul bătrânului fluviu prin
existenţa, în partea de sud a municipiului Drobeta Turnu Severin, a doi piloni din
vestitul Pod al lui Apollodor.
Se cunoaşte că o data cu construirea podului, între anii 103-105, a fost
facilitată intrarea armatei Imperiului Roman în Dacia, cucerind pentru început
cetatea dacică Drubeta (devenita ulterior Castrul roman Drobeta – unul dintre
cele mai mari castre romane din vremea aceea ce putea adăposti 200 000 de
soldaţi). Poziţia geo-strategică a judeţului a contribuit la creşterea importanţei lui
de-a lungul timpului, fapt ce a condus la construcţia unor obiective care în
prezent sunt adevărate monumente de artă şi arhitectură.
Cetatea Severinului, construită in jurul anului 1230 a fost în permanenţă un
subiect de dispută între armata otomană, bulgară şi ungară. În perioada
medievală Cetatea Severinului era considerată “cea mai importantă redută
strategică” de pe Dunăre. Pe aceste meleaguri au pătruns hoarde migratoare de
oşti cotropitoare, conduse de Sigismund al Ungariei sau Soliman Magnificul,
mărturie fortificaţia medievală de sec XIV-XV din municipiul Dr. Tr. Severin; aici
s-au dat lupte pentru neatârnare pe timpul lui Mircea cel Bătrân sau Iancu de
Hunedoara.
Judeţul se remarcă printr-o serie de edificii religioase, embleme ale
ortodoxiei româneşti care au avut rol de fortăreţe în vremuri de restrişte, precum
şi de centre de cultură, unele dintre ele monumente de arhitectură de importanţă
naţională.
În perioada feudală, între 1370-1372, la îndemnurile călugărului Nicodim a
fost construită la Vodiţa (17 km de Drobeta Turnu Severin) prima mănăstire din
Ţara Românească. Datorită poziţiei, mănăstirea a suferit dese atacuri armate în
final centrul monahal fiind mutat. Mănăstirea a fost distrusă de turci în sec. XVII.
Din 1991, a fost reconstruita în apropierea vechilor ziduri, iar biserica mănăstirii
este din lemn cu puternice accente maramureşene.
Partea de nord a judeţului se remarcă prin existenţa unor biserici din lemn
de valoare naţională dar şi a unora în stil brâncovenesc.

Astfel, în oraşul Baia de Aramă există o biserică de acest fel ridicată în anul
1699, dar şi una din lemn cu hramul Sf. Dumitru, datând din sec. XVIII.
În comunele Balta şi Tâmna există 2 biserici din lemn cu hramul Sf. Nicolae,
respectiv Sf. Gheorghe, ambele obiective fiind clasate ca fiind de valoare
naţională excepţională.
Cu aceeaşi valoare se remarcă şi ansamblul Mănăstirii Gura Motrului din
comuna Butoieşti, Mănăstirea Strehaia (sec. XV-XVI) din oraşul Strehaia, precum
şi Mănăstirea Schitul Topolniţei (1664) din comuna Izvorul Bârzii.
Din perioada secolului XIX se remarcă numeroase obiective de valoare
arhitectonică cum sunt Cula lui Tudor Vladimirescu (1806), Cula Nistor, Biserica
Domnească (1663) din localitatea Cerneţi, Cula Cutui din comuna Broşteni –
construcţie reprezentativă pentru arhitectura oltenească din sec. XVIII-XIX,
precum şi Biserica Sf. Împăraţi Constatin şi Elena (1836) cu o valoroasă pictură
votivă. Obiective cu valoare arhitectonică mare o au şi vechile conace boiereşti
de la Gârla Mare, Faţa Cremenii, Stigniţa, Zegujani, Baia de Aramă.
Pe teritoriul judeţului, în localitatea Obârşia de Câmp, există şi un castel
construit in stil neoclasic.
În perioada celui de-al doilea război mondial multe din importantele
instituţii ale ţării (ministerele) şi-au făcut birouri provizorii în reşedinţa de judeţ a
Mehedinţiului unde au transportat mare parte din documentele pe care le
deţineau – fapt ce a condus la atacuri cu bombă asupra Severinului cu puţin timp
înainte de capitularea Germaniei, în urma cărora o parte însemnata din
monumentele de arhitectura ale oraşului au fost distruse.
Totuşi, cele mai importante şi valoroase monumente de arhitectură şi
istorice se află concentrate în municipiul Drobeta Turnu Severin şi Orşova:
Colegiul Naţional „Traian” – 1882, Biserica Grecescu, pictată de Gh. Tătărescu,
monumente memoriale ale eroilor, Biserica Catolică, ruinele cetăţii Ada-Kaleh,
strămutate pe Ostrovul Şimian. În municipiul Orşova, o adevărată bijuterie a
arhitecturii contemporane o reprezintă Biserica Catolică, construită în anii 1970.
Fişa patrimonială a judeţului, conform Listei monumentelor istorice,
cuprinde 575 de obiective din care de importanţă naţională (68) şi de importanţă
locală (507) astfel:

naţională;
- Monumente istorice şi situri arheologice - 163 din care 10 de importanţă
- Monumente istorice şi ansambluri de arhitectură - 374din care 53 de
importanţă naţională
- Monumente şi ansambluri de artă plastică 9 din care 1 de importanţă
naţională;
- Monumente cu valoare memorială - 29 din care 4 de importanţă
naţională.
Siturile arheologice reprezentate de aşezări geto-dacice şi romane sunt
răspândite in aproape tot teritoriul judeţului insa vestigii de importanţă naţională
sunt concentrate in arealul Porţile de Fier - Defileul Dunării, in special in
municipiul Dr. Tr. Severin
Castrul roman Drobeta
Castrul roman din municipiul Dr. Tr. Severin este prima cetate din piatră
ridicată de romani in Provincia Dacia pentru apărarea capătului nordic al podului
construit peste Dunăre intre anii 103-105. Vast sit arheologic cu suprafaţa de
peste 2,9 ha adună impresionante urme ale trecutului îndepărtat, dar şi din
perioada medievală.
Astăzi într-o planimetrie generală se pot distinge foarte clar ruinele
porţilor, turnurilor, zidurilor de incintă, galeriilor de acces, locuinţelor soldaţilor şi
cele două drumuri principale. La vest de castru pe malul Dunării se păstrează
ruinele băii romane, cea mai mare construcţie de acest fel din Dacia romană.
Aceste băi (terme) au fost construite de unităţi militare ce staţionau în castru, în
ziduri existând cărămizi cu ştampila legiunii V – Macedonica, semne de datare a
construirii termelor o dată cu castrul şi podul. Astfel, din punct strategic-militar,
Drobeta devine primul centru urban din Oltenia romană şi al treilea din Dacia,
după Sarmizegetusa şi Apullum. In timpul împăratului Hadrian (117-138) oraşul
este declarat municipium (121), iar in anul 193 a fost ridicat la rangul de colonia,
ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei.
Podul lui Traian

Monument istoric, capodoperă a ingineriei sec. II, podul lui Traian a fost
construit în anul 103-105 de către arhitectul Apollodor din Damasc, pentru a
asigura în prima fază trecerea armatei romane peste Dunăre pentru a cuceri
Dacia. Este considerat cel mai mare pod al antichităţii, de o mare complexitate
tehnologică cu lungimea de 1134,9 m, lăţimea de 14,55 m şi înălţimea de 18,60
m. A fost ridicat pe 20 piloni din blocuri de piatră, iar la capete avea cate un
portal monument din care relicve pe verticala se văd şi astăzi pe ambele maluri
ale Dunării. Pentru partea lemnoasa a construcţiei s-au folosit stejarii de pe 200
ha de pădure.
Din acesta, pe malul românesc se mai păstrează ruinele capătului de pod -
pila culee, două pile intermediare şi pila portal. Pila portal a fost construită pe un
postament de beton roman, iar pila culee din piatră şi cărămidă fărâmiţată legate
cu mortar şi căptuşite cu cărămidă şi blocuri mari de piatră. Acestea alcătuiau
împreună cu suprastructura aferentă capătul de pod lung de 25,2 m, construit
din zidărie cu trei bolţi cilindrice.
Podul este considerat cea mai îndrăzneaţă lucrare inginerească a
antichităţii romane şi a fost clădit pentru deservirea strategică şi economică a
întregii Dacii.
Fortificaţia medievală
Datată sec XIII-XV este aşezată pe latura de sud-vest a castrului roman şi
se compune din suprastructura turnului circular cu o înălţime de 2,0 m şi câteva
fragmente din zidul poligonal care delimita incinta.
Acest spectaculos sit, unic pe teritoriul Daciei, necesita lucrări de
consolidare şi punere in valoare turistică.
Monumente arhitectonice de valoare naţională cu destinaţie de locuit sau
publice, sunt edificate in municipiul Dr. Tr. Severin, iar in localităţi rurale cel mai
important este Palatul Pleşa.
Palatul neoclasic Pleşa
Construit în anul 1892 după un proiect întocmit de un arhitect francez,
bine proporţionat şi cu elemente de arhitectură neoclasică, Palatul Pleşa este unic
prin factura sa în ţară.

Construcţia se găseşte în localitatea Obârşia de Câmpie , la circa 60
km de municipiul reşedinţă de judeţ Drobeta Turnu Severin şi a fost proprietatea
moşierului Pleşa ce locuia de mai mult timp în Franţa – de aici şi dorinţa
proprietarului de a avea o reşedinţa în stilul palatelor franţuzeşti.
Palatul este pus în evidenta prin amplasarea lui pe o movilă de pământ
creată artificial la vremea aceea, bine sistematizată pe verticală şi cu vedere larga
spre împrejurimi.
Pentru edificarea lui, toate materialele de construcţie –cărămida, blocurile
şi elementele din piatra, dalele, materialele pentru finisaje etc. au fost înseriate şi
aduse tot din Franţa, iar la punerea în operă (montarea elementelor) mâna de
lucru a fost asigurată de meşteri italieni.
Palatul este construit pe 4 nivele –demisol, parter, etaj I şi mansardă, iar în
plan are forma unui pătrat cu dimensiunile 16x16; pentru vremea respectivă a
fost prevăzut cu elemente de confort ridicat respectiv încălzire centrală cu
caldarină şi calorifere cu elemente decorative turnate în tiparul fontei, apă
potabilă curentă, grupuri sanitare cu WC-uri, coloane pluviale interioare.
La exterior faţadele sunt tratate unitar, cu finisaje simple de cărămidă zidite
aparent cu intarsii de blocuri de piatră, iar ferestrele prezintă ancadramente cu
profile din piatră sculptată. Faţada principală are un corp decroşat (un turn) cu
parter liber marcând intrarea principală.
Finisajele interioare sunt foarte bogate, atât pereţii cât şi tavanele prezintă
picturi, stucaturi, lambriuri care diferă de la o încăpere la alta, punând astfel
amprenta destinaţiei.
Locuită temporar, construcţia nu a suferit intervenţii de-a lungul timpului,
fiind bine întreţinută până în anii 1960. Între 1960-1990 a fost utilizată ca sediu
CAP dar şi ca spaţiu de cazare pe perioada muncilor agricole, perioadă in care a
suferit multe stricăciuni şi descompletări. Astăzi clădirea este iarăşi proprietate
personală, actualul proprietar începând lucrări de reabilitare a monumentului.
Clădirea secţiei de Artă a Muzeului Regiunii Porţile de Fier
O construcţie impunătoare, monument de arhitectură civilă, clădirea
aparţine zestrei edilitare a oraşului Drobeta Tr. Severin între clădirile construite în
sec. XIX.

Clădirea se impune prin impozanţa volumetrică, iar interiorul rafinat şi somptuos
îi conferă alura unui palat.
Deosebit de frumoase sunt decorurile în stucaturi baroce şi Arta 1900,
lambriuri sculptate în lemn de stejar cu frize aurite, completate într-o echilibrată
alăturare de picturi murale datate 1901, mozaicuri de oglinzi şi vitralii. Măreţie,
chiar şi monumentalitate primeşte prin prezenta coloanelor cu capiteluri
compozite şi a scării monumentale. Pentru echelerajul nocturn au fost
achiziţionate candelabre somptuoase in stil baroc şi Arta 1900
Clădirea cu o suprafaţă de 380 mp are şi două niveluri, prevăzută la etaj cu
luminatoare cu vitralii în stil Arta 1900.
Fostă casă particulară, în prezent această clădire adăposteşte secţia de artă
a Muzeului Regiunii Porţile de Fier are o importanţă istorică, arhitecturală şi
artistică deosebită.
Construcţii religioase importante care de-a lungul timpului au avut şi rol
de apărare şi activitate cărturăreasca s-au ridicat in special in partea centrala a
judeţului, in zonele de deal şi podiş înalt, printre ele :
Mănăstirea Strehaia
Amplasată în centrul civic al oraşului Strehaia, la 45 km distanţă de
municipiul Drobeta Tr. Severin şi pe drumul european E 70 Bucureşti –Timişoara,
mănăstirea, ca mai toate vechile aşezăminte de acest fel este cuprinsă într-o
incintă înaltă de cca. 6,0 m înălţime şi peste 1,25 m lăţime, din zidărie, care
închide o curte trapezoidală în de cca. 5600 mp mijlocul căreia se află beciurile
palatului domnesc şi biserica Sfânta Treime.
Monument istoric şi de arhitectură, complexul mănăstiresc este ctitorie
domnească a voievodului Ţării Româneşti, Matei Basarab, şi a fost edificat între
anii 1645-1693 în incinta fortificată a vechii Bănii care a funcţionat la Strehaia
între anii 1479-1495.
Aici Matei Basarab reface fosta reşedinţă a boierilor Craioveşti pe care o
amenajează ca reşedinţă temporară, apoi construieşte biserica în forma ei de
astăzi şi ziduri impunătoare de cetate, edificiul fiind folosit de-a lungul timpului
ca fortăreaţă strategică.

Documentele vremii arată că prin anii 1673, ctitoria domnească devenise
sediul unei episcopii, din ianuarie 1821 pana in februarie acelaşi an este ocupată
fără luptă de Tudor Vladimirescu şi pandurii săi, iar după 1864 odată cu
secularizarea averilor mănăstireşti funcţionează ca enorie. Desfiinţarea mănăstirii
a avut urmări negative pentru întregul complex, fiind neîntreţinută şi nereparată.
In 1965-1970 au loc lucrări de restaurare pentru întregul complex mănăstiresc,
îndeosebi la biserica iar monumentul intra in circuit turistic. Din 1990 complexul
mănăstiresc este folosit în cult de călugări, iar biserica Sfânta Treime în serviciul
de cult pentru localitate.
Biserica mănăstirii cu hramul Sfânta Treime ridicată de Matei Basarab la
1645 are dimensiuni 18,5x 8,4 m, şi o orientare neobişnuită, cu altarul deviat spre
sud cu 45°. Aceasta orientare nu se poate explica decât prin „adaptarea unui
complex laic nevoilor unui program mănăstiresc”. Cu fundaţii din cărămidă de
cca. 1,60 m adâncime, cu ziduri masive din zidărie de 1,25 m grosime, biserica se
înscrie în categoria lăcaşurilor de cult de plan dreptunghiular, cu absidă
poligonală decroşată şi cu particularitatea unui puternic turn - clopotniţă pe
pronaos.
La 1693, domnitorul Constantin Brîncoveanu a adăugat bisericii un pridvor
dreptunghiular mărginit de arcade sub formă de acolade subîntinse de tiranţi de
lemn împodobite cu ciubuce şi uşa de la intrare, sculptată în lemn de stejar.
Pridvorul este pardosit cu dale din piatra iar plafonul este înclinat in trei ape.
Cu privire la pictură, există date certe referitoare doar la faptul ca a fost
pictată interior-exterior in 1645 şi repictată in totalitate in 1862. Lucrările de
restaurare ulterioare pentru finisajele exterioare au mers pe soluţia de a păstra
cât mai mult din zugrăveala existenta pe alocuri pictată - alternând intre
cărămida aparenta şi ceea ce s-a păstrat. S-a revenit la forma iniţiala a
acoperişului, s-au revizuit pantele şi s-a revenit la învelitoarea cu sita.
Deosebit de interesantă şi originală este decoraţia exterioară a
bisericii, faţada împărţită în registre inegale despărţite printr-un ciubuc încadrat
de două rânduri de zimţi din cărămidă dispusă pe colţ, iar registrul superior este
bogat decorat cu rozete de mari dimensiuni, stele în şase colţuri, spirale, arcaturi.
Turla are firide dreptunghiulare în primul registru şi geminate până sub ferestrele
înguste cu ancadramente din piatră în registrul superior.

Biserica este primul monument a cărei decoraţie exterioară este
considerată monument cheie a evoluţiei decoraţiei exterioare pe tencuială.
În naosul bisericii sunt tablourile votive ale domnitorului Matei Basarab, a
soţiei şi fiului lor şi tabloul unui grup de boieri din neamul Craioveştilor. O
particularitate a naosului este cafasul (rezervat astăzi pentru cor) de unde familia
domneasca asculta slujba. Aici se făcea accesul direct din palatul domnesc printr-
o galerie. Cafasul are o mica calota sferica susţinută de patru arcuri arhivolta in
zid iar deschiderea dinspre naos are un arc mare.
Beciurile palatului domnesc - documentele au permis datarea palatului la
începutul sec XVI, fiind ridicat de fraţii Craiovesti, ca apoi, după refacere, in 1645,
palatul sa fie amenajat ca reşedinţa temporară a lui Matei Basarab. Restaurat din
nou in timpul lui Constantin Brîncoveanu a servit tot ca reşedinţa temporara, iar
la 1731 este menţionat drept locuinţa pentru egumenul mănăstirii. In 1893
construcţia in stare de ruina a fost demolata , iar după 1965 săpăturile
arheologice au scos la iveala beciurile palatului domnesc care au fost restaurate
şi redate circuitului turistic.
Incinta şi ruinele chiliilor (1645-1693)- concomitent cu actuala biserică şi
refacerea palatului domnesc din care astăzi sunt conservate doar beciurile, Matei
Basarab a construit zidurile de incintă cu foişorul de observaţie, turnul clopotniţă
şi chiliile, toate din zidărie de cărămidă. Chiliile la 1868 erau deja demolate. Zidul
masiv cu grosimea de 1,25 m, şi înălţime de cca. 6 m pe anumite porţiuni este
susţinut de contraforţi şi prezintă creneluri. Zidul de sud – est prezintă deschideri
pentru tragere, un turn foişor in exterior şi şapte contraforţi din care unul in
foişor. Deosebit de ingenios şi frumos realizat este complexul foişor – fântâna.
Este conceput cu trei nivele, doua din zidărie şi al treilea deschis din lemn,
acoperit cu şarpanta şi învelitoare din sita: are parterul boltit cilindric şi cate doua
fante de tragere pe fiecare latura pe cele trei ziduri exterioare.
Turnul clopotniţă construit pe zidul de incintă avea, pe lângă rolul de
poartă de acces în mănăstire şi clopotniţă, şi rolul de culă de observaţie.
Construit din zidărie de cărămidă are o formă paralelipipedică pe un plan pătrat,
iar la nivelul al treilea, clopotniţa are ferestre mari cu arcate deschise pe fiecare
latură şi este acoperită de o calotă sferică.

Decoraţia exterioară este cea originală şi deosebit de interesantă: cărămidă
zidită în zimţi întretăiaţi de un ciubuc gros de zidărie şi trei rânduri de ocniţe.
Ansamblul mănăstiresc aşa cum a fost păstrat, constituie un patrimoniu de
mare valoare istorică.
Mănăstirea Schitul Topolniţei
Situat la cca. 35 km de municipiul Drobeta Tr. Severin, pe malul râului
Topolniţa deasupra unei stânci tocite de vreme, mănăstirea, monument de
arhitectură datează din secolul XIV (1376-1384 în timpul lui Radu cel Frumos).
Tradiţia numeşte ca ctitor pe călugărul Nicodim, cel care a continuat un plan
pentru mai multe lăcaşuri din vestul Olteniei. Pe actualul amplasament al
Schitului Topolnita a existat o altă mănăstire cu biserica „Sf. Arhanghel Mihail”,
la rândul ei amplasată pe o veche aşezare romană, mărturie fiind un altar funerar
din calcar al lui Iulianus Herculanus şi alte altare fără inscripţii care se găsesc şi
astăzi de o parte şi de alta a intrării în schit.
La 1646, domnitorul Matei Basarab dăruieşte „sfânta mănăstire ce se zice
Topolniţa” cu moşiile aferente căpitanului de dorobanţi Lupu Buliga. Este vorba
de o cedare a dreptului de ctitor pe care Matei Basarab o face unui boier
credincios. Noul ctitor a schimbat vechiul hram al bisericii –Sf Arhanghel Mihail
cu noul hram-Sf. Ioan Botezatorul.
Acesta a adăugat vechii bisericuţe alcătuite din altar şi naos, pronaosul şi
pridvorul, astăzi demolat. Fiul acestuia, Coruia, termină lucrările începute
zugrăvind şi înfrumuseţând biserica la 1673. La 1685 schitul a devenit metoh al
mănăstirii Tismana.
Ca mai toate aşezămintele din aceea vreme în perioada de prosperitate,
mănăstirea Schitul Topolniţei a constituit pe lângă un important lăcaş spiritual şi
un centru economic şi chiar militar de luat în seamă în această parte a ţării. În
timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu în 1826 aici s-au refugiat doi căpitani ai
acestuia, urmele lăsate de gloanţele din timpul asedierii fiind vizibile în poarta
principală de sub clopotniţă. După 1864 când are loc secularizarea averilor
mănăstireşti, schitul Topolniţei a fost părăsit de călugări şi uitat de săteni. Se va

epara şi reînfiinţa după 1930, când se construiesc chilii noi, se consolidează zidul
de incintă, se reface învelitoarea.
Biserica mănăstirii cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”
are dimensiuni 17,8x7,20 m, ziduri masive din piatră şi cărămidă şi se înscrie în
categoria lăcaşurilor de plan triconc, cu pronaos, naos şi altar. Pronaosul de
forma dreptunghiulara este boltit cu o calota sferica iar naosul are absidele
rotunjite atat in exterior cat şi absida altarului. Turla, înaltă are forma octogonală
suportată de o bază pătrată este prevăzută cu patru ferestre şi patru arcade mici
cu consolă comună la mijloc.
Pe faţadele bisericii se deschid ferestre mici dreptunghiulare cu chenare
din piatră simplă, iar ca element de decor este un brâu de zimţi din cărămidă ce
înconjoară de jur împrejur biserica la cornişă. De mare valoare este pictura
exterioară executată în 1673, scena cea mai interesantă fiind reprezentată de
„Judecata de Apoi” de pe faţada de vest. Pictura interioara, prin grija fiului
ctitorului Coruia, a fost realizata in 1672 de către pictorul grec Gheorghe şi
pictorul roman Dima.
În interior există o valoroasă frescă murală datând din 1672, iar in pronaos
se găsesc lespezile mormintelor familiei ctitorului Buliga, de o deosebită
importanţă istorică şi artistică. Alături de documentele de arhiva şi fresca,
inscripţiile din biserica constituie un izvor de cea mai mare importanta pentru
istoricul mănăstirii de la Schitul Topolniţei.
Turnul clopotniţei cu dimensiuni 6,85x5,33 m şi trei niveluri, refăcut în sec.
XVIII, are fundaţia din piatră şi ziduri masive din piatră şi cărămidă: clădire zveltă
de 14,75 m, se înscrie în categoria turnurilor cu rol multiplu - poartă, strajă,
clopotniţă. Clopotniţa prevăzută la cota 7.91 are patru ferestre ample şi un
eşafodaj pentru clopot. Acoperişul ultimului nivel este din şarpantă de lemn
ecarisat cu învelitoare din sita.
Zidul de incintă, fortificat, refăcut în sec. XVIII, cu o lungime de 117 m are
fundaţia din piatră şi o înălţime de 2 m. Suprastructura refăcută şi completata
este alcătuita tot din zidărie de piatra cu coronamentul realizat din ţigla solzi, cu
care probabil au fost acoperite şi celelalte piese ale ansamblului –biserica, turn
clopotniţa şi chilii.

Chiliile amplasate pe laturile de nord, vest şi sud ale incintei au fost
construite pe vechile temelii datând cel puţin din sec. XVII, iar ultimele doua au
fost refăcute in anul 1940. Prezintă interes clădirea aşezată pe latura de sud, fiind
situata in punctul unde stânca pe care este aşezată mănăstirea are panta maxima
şi oferă cea mai buna vizibilitate spre drumul de acces la ansamblu. Aceasta parte
construita o data cu zidul de fortificaţie face legătura prin scări şi rampe cu valea
râului Topolniţa, respectiv cu sursa de apa.
Mănăstirea Schitul Topolniţei, monument de arhitectură, este cuprinsă în
circuitul turistic, complexul mănăstirii fiind folosit în cult de călugări şi în serviciu
de cult pentru localitatea Schitul Topolniţei.
Mănăstirea Gura Mortului
Este situată la cca. 50km de Drobeta Tr. Severin, la poalele dealurilor înalte
ce mărginesc malul drept al confluenţei râurilor Motru şi Jiu, pe o râpa abruptă
mâncată an de an de apele năvalnice ale Motrului. Spre deosebire de celelalte
mănăstiri olteneşti, mănăstirea Gura Motrului beneficiază de un statut aparte,
având un clar şi distins certificat de naştere voievodal.
Tradiţia spune că în locul în care se află azi mănăstirea pe la sfârşitul
secolului XIV ar fi poposit călugărul Nicodim, de care se leagă şi începuturile
existenţei mănăstirilor Vodiţa şi Tismana.
Cercetările arheologice au stabilit însă că lăcaşul a fost construit în vremea
domniei lui Neagoe Basarab mare logofăt în scop de apărare, pe la începutul
secolului XVI, la 1519 , pentru că palatul de reşedinţă se afla undeva prin
preajmă. Un document din 1627 vorbeşte despre un oarecare „Dimitrie dascăl ot
Motru” care-i nu numai ca-i atesta existenţa, dar înscrie mănăstirea de la Gura
Motrului printre centrele eclesiastice cu activitate cărturărească. Tot documentele
arata ca mănăstirea făcea parte din categoria aşezămintelor importante,
posedând moşii, fiind dotata cu metohuri şi având chiar un început de organizare
a activităţii cărturăreşti până la 1643, când Partenie, patriarhul Constantinopolului
arata ca „mănăstirea este veche şi uitata de mulţi ani şi de tot stricata”.

Cronica atribuie reclădirea mănăstirii la 1653 lui Matei Basarab, ea insa
aparţine nepotului său, Preda Brîncoveanu.
La zugrăvirea şi înfrumuseţarea ei a contribuit apoi Constantin
Brîncoveanu, din a cărui iniţiativă se pictează biserica între 1702-1704.
În acest aşezământ trei menţiuni amintesc despre existenţa unei şcoli, cea
dintâi şcoală mehedinţeană în 1793 apoi la 1821. Ca şi alte mănăstiri oltene
întărite, Gura Motrului a devenit un centru al revoluţiei conduse de Tudor
Vladimirescu, iar după înăbuşirea acesteia, a avut de suferit din partea trupelor
otomane, care a jefuit-o de odoare şi i-a ars cărţile. O dată cu secularizarea
averilor mănăstireşti, după 1864, mănăstirea îşi încetează activitatea şi se va
redeschide ca mănăstire de călugăriţe după 1943.
Biserica mănăstirii cu hramul „Sfânta Paraschiva”, cu dimensiuni de
21,65x7,50 m şi ziduri masive din zidărie de 1,30 m grosime se înscrie în
categoria lăcaşelor de plan triconc, cu pridvor dreptunghiular mărginit de arcade
cate doua pe laturi sprijinite de un stâlp de secţiune octogonala. Pronaosul este
încoronat cu doua turle subţiri şi înalte , cu cate 6 laturi iar naosul, trilobat are o
turla masiva cu 12 laturi sprijinita pe arce in plin centru.
Pe baza studierii faţadei unde au fost descoperite porţiuni din stratul de
tencuiala care imita cărămida, precum şi porţiuni din decoraţia zugrăvită cu
medalioane, i s-a dat acesteia aspectul avut in epoca Brîncoveanu: s-au păstrat
doua panouri de la absida altarului ca mărturie a trecutului, iar restul faţadei s-a
zugrăvit din nou după procedeul folosit anterior, restituindu-se astfel
monumentului un decor interesant, caracteristic unei etape din existenţa bisericii,
aflat pe cale de dispariţie, dar străin arhitecturii de sec. XVI-XVII.
Câmpul faţadelor din exterior este împărţit de un brâu median format
dintr-un ciubuc mai mare încadrat de un şir de cărămizi dispuse în dinţi de
fierăstrău. Cele două registre sunt împodobite cu panouri, delimitate de ciubuce
reliefate, fiecare panou fiind împodobit cu zugrăveală care imită cărămida.
Chenarele din piatră ale uşii şi ferestrelor se caracterizează prin decorul
amplu realizat de baghete încrucişate în spirtul goticului moldovenesc.
In interior pictura iniţială din 1705 a fost refăcută în 1851-1852.

Incinta bisericii din ziduri înalte de 6 m şi peste 1 m grosime, din zidărie,
închide o curte dreptunghiulară de proporţii reduse (45 x57 m); pe latura de nord
acesta este întărit pe partea exterioara cu contraforţi.
Turnul clopotniţa este poziţionat pe zidul de incinta deasupra intrării, are
două etaje şi a fost construit o dată cu biserica. Acesta avea rolul de poartă de
acces în incintă şi de culă de observaţie pe Valea Jiului.
De formă paralelipipedică, pe un plan pătrat, turnul păstrează poarta
originală din lemn masiv cioplit, căptuşită peste tot cu fierărie la 1713. Etajul al II-
lea al turnului, boltit cu doi semicilindri intersectaţi, este locul unde sunt
amplasate clopotele.
Forma originală a faţadei, simplă, se păstrează în totul atât în plan cât şi în
elevaţie, cărămidă legată cu mortar de var gros cu rosturi mici.
Pe latura de est şi nord a incintei au fost chilii care au dispărut de-a lungul
timpului, iar pe zidul de incinta şi pivniţa care au ramas s-au construit chilii noi in
1945. Pe latura de sud, parte comuna cu incinta mănăstirii se găsesc casele
Stăreţiei cu modificările şi adăugirile ulterioare.
Casa stăreţiei îşi are originea odată cu biserica 1652-1653, cu zidărie de
aceiaşi structura, are parter şi etaj, iar documentele vremii menţionează aici
existenţa unei şcoli. In prezent casa Stăreţiei a suferit o serie de modificări şi
adăogiri.
Mănăstirea, monument de arhitectură păstrează aici o colecţie de icoane
pe lemn, cărţi vechi şi obiecte de cult multe provenind din donaţia domnitorului
Constantin Brîncoveanu.
Astăzi acest complex monahal cuprins în circuit turistic este folosit în cult
de călugări, iar biserica Cuvioasa Paraschiva funcţionează în serviciul de cult şi
pentru localitate.
In rândul bisericilor de lemn ridicate in deosebi in zona de munte a
judeţului, se remarca;
Biserica de Lemn –sat Drăgheşti
Ca majoritatea obiectivelor de cult situate în zona deal-munte a
Mehedinţiului şi Gorjului, Biserica de Lemn din satul Drăgheşti construită pe la

1870 are o volumetrie interesantă ce aparţine tipului din perioada de desprindere
de programul de locuinţă şi încă fără influenţa pregnantă a arhitecturii de zid –
acoperiş simplu fără turlă.
Perimetria bisericii este dreptunghiulară cu abrida altarului de tip
hexagonal, necesar spaţiilor –pridvor, pronaos, naos şi altar, iar ca sistem
constructiv, fundaţia şi elevaţia din zidărie de piatră, pereţii din bârne de lemn iar
şarpanta din căpriori şi cleşti de lemn constituie şi suportul tavanului în formă
cilindrică.
Un element oarecum particular îl constituie faptul că edificiul este pictat
atât în interior cât şi în exterior tot la 1870.
Biserica se află pe lista monumentelor în pericol de degradare totală fiind
necesară restaurarea acesteia şi redarea în patrimoniul cultural al ţării.