cuprins - Muzeul Literaturii Române Iaşi

Argument (Dan JUMARĂ) / 5 

ISTORIA CULTURII ŞI MUZEOGRAFIE 

CUPRINS 

Maria Claudia NEACŞU, Metode de promovare a muzeului „Vasile 

Blendea” din Târgovişte / 13 

Călin CIOBOTARI, Prelecţiunile populare, între model paideic şi ritual / 35 

Marcel LUTIC, Rânduiala vieţii de altădată. Câteva repere / 51 

Anca Maria BUZEA, Proiectul „Drama-Tour” / 77 

Laura TERENTE, Aurel Ghiţescu. Mărturisiri / 83 

Daniel CORBU, Bojdeuca „Ion Creangă”, primul muzeu literar din 

România / 88 

Carmen MARINESCU, Tatiana RISTEA, Piese cu valoare memorială 

din patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” din Ploieşti / 93 

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE URBANĂ ROMÂNEASCĂ 

ÎN CONTEXT EUROPEAN 

Mădălina NIŢELEA, Societatea românească din „Belgia Orientului” / 101 

Andreea PANAIT, Documente în scriere chirilică din patrimoniul 

Muzeului Naţional al Agriculturii – Slobozia / 106 

Silvia SCUTARU, Caracteristica generală a mănăstirilor din 

Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului 

al XX-lea / 134 

Maria GAVRA, Spaţiul citadin în proza fantastică a lui Mircea Eliade / 150 

Cotinel MUNTEANU, Cultura cotidiană, design şi educaţia receptării / 161 

Vasile I. SCHIPOR, Rădăuţi, 1872-1938. Biblioteca în viaţa oraşului 

modern din Bucovina / 165 

Mihai BLĂJAN, Alba Ultrasilvana / 186

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ 

Claudia ENICĂ, Un model de şcoală pedagogică la Vălenii de Munte, 

înfiinţat de N. Iorga la 1922 / 195 

Constantin MĂNESCU-HUREZI, Centenarul Universităţii populare 

de vară „Nicolae Iorga” (1908-2008) / 201 

Liviu PAPUC, Un secol de posteritate a lui Ion Creangă în Bucovina 

(1889-1989) / 212 

IAŞI: 600 DE ANI DE ISTORIE (NE)SCRISĂ 

Maria DANILOV, Mărturii culturale ieşene în Arhivele din Chişinău 

(secolul al XIX-lea) / 217 

Livia IORGA, Vizitele lui Carol I la Iaşi reflectate în presa vremii 

(1866-1899) / 233 

Olga RUSU, Monumentele de artă ale Iaşilor şi scriitorii junimişti / 240 

DAN JUMARĂ, Iaşi – pelerinaj unionist / 259 

CRISTIAN SCĂICEANU, Cenzura poştală în anii primului război 

mondial la Iaşi / 263 

IULIAN PRUTEANU-ISĂCESCU, Familia regală a României 

reprezentată în tablourile votive la bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. 

Nicolae Domnesc din Iaşi / 278

Argument (Dan JUMARĂ) / 5 

THE HISTORY OF CULTURE AND MUSEOGRAPHY 

SUMMARY 

Maria Claudia NEACŞU, Methods of Promoting the ”Vasile Blendea” 

Museum of Târgovişte / 13 

Călin CIOBOTARI, Popular Lectures, Between a Paideic Model and 

Ritual / 35 

Marcel LUTIC, The Customs of the Past. A Few Reference Points / 51 

Anca Maria BUZEA, ”The Drama-Tour” Project / 77 

Laura TERENTE, Aurel Ghiţescu. Confessions / 83 

Daniel CORBU, The ”Ion Creangă” Cottage, the First Romanian 

Literary Museum / 88 

Carmen MARINESCU, Tatiana RISTEA, Pieces with Memorial Value 

in the Patrimony of the ”Nicolae Simache” Clock Museum in 

Ploiești / 93 

URBAN ROMANIAN CULTURE AND CIVILISATION 

IN A EUROPEAN CONTEXT 

Mădălina NIŢELEA, The Romanian Society in the ”Belgium of the 

Orient” / 101 

Andreea PANAIT, Documents in Paleoslavonic in the Patrimony of 

the National Museum of Agriculture – Slobozia / 106 

Silvia SCUTARU, The General Characteristic of the Churches in 

Basarabia at the End of the 19 th Century and the Beginning of the 

20 th Century / 134 

Maria GAVRA, The City in Mircea Eliade’s Fantastic Prose / 150 

Cotinel MUNTEANU, Cotidian Culture, Design and the Education of 

Reception / 161

Vasile I. SCHIPOR, Rădăuţi, 1872-1938. The Library in the Life of the 

Modern City in Bucovina / 165 

Mihai BLĂJAN, Alba Ultrasilvana / 186 

ROMANIAN CULTURE AND CIVILISATION 

Claudia ENICĂ, A Model of Pedagogical School in Vălenii de Munte, 

Organized by N. Iorga in 1922 / 195 

Constantin MĂNESCU-HUREZI, The Centenary of the Popular 

Summer University ”Nicolae Iorga” (1908-2008) / 201 

Liviu PAPUC, A Century of Ion Creangă’s Posterity in Bucovina 

(1889-1989) / 212 

IAŞI: 600 YEARS OF (UN)WRITTEN HISTORY 

Maria DANILOV, Cultural Testimonies of Iaşi in the Archives of 

Chişinău (19 th Century) / 217 

Livia IORGA, Carol I’s Visits to Iaşi in the Newspapers of the Time 

(1866-1899) / 233 

Olga RUSU, The Art Monuments of Iaşi and the Junimist Writers / 240 

Dan JUMARĂ, Iaşi – a Unionist Pilgrimage / 259 

Cristian SCĂICEANU, The Postal Censorship in Iasi during the Great 

War / 263 

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, The Representation of the Romanian 

Royal Family in the Votive Paintings of the Churches St. ”Nicolae 

Domnesc” and St. ”Trei Ierarhi” in Iași / 278

ARGUMENT 

Muzeul Literaturii Române Iaşi a fost înfiinţat, ca instituţie cu 

personalitate juridică, în toamna anului 1990, prin desprinderea din 

Complexul Muzeal Naţional „Moldova”. S-a considerat că 10 muzee 

de acelaşi profil vor fi mai bine conduse şi vor avea mai bune 

rezultate fiind organizate într-o structură instituţională unitară. În cei 

18 ani de existenţă ai Muzeului Literaturii Române Iaşi s-a dovedit că 

principiul specializării, atunci când este aplicat consecvent, poate da 

rezultate foarte bune. Instituţia a crescut de la 10 la 12 muzee; 

personalul a crescut de la 70 la 91 de angajaţi, între care se numără 7 

specialişti care au obţinut titlul de doctor în ştiinţe; rezultatele 

cercetărilor specialiştilor noştri (reeditări, ediţii de documente – 

corespondenţă – manuscrise) sunt bine cunoscute; mai multe clădiri 

din categoria monumentelor istorice au fost restaurate; patrimoniul 

artistic şi cultural ieşean, Iaşul însuşi, este mai bine cunoscut în ţară 

prin expoziţiile noastre itinerante; fondurile documentare, bunurile de 

patrimoniu cultural-naţional din Iaşi sunt promovate şi cunoscute 

datorită participării specialiştilor noştri la congrese, simpozioane, 

sesiuni de comunicări. 

Cele 12 muzee literare ieşene reprezintă o carte de vizită care 

onorează şi obligă în acelaşi timp: Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca 

din Ţicău), deschis în 1918, primul muzeu memorial-literar din ţară; 

Muzeul „Vasile Alecsandri”, Mirceşti, deschis în 1928; Muzeul „Vasile 

Pogor”, deschis în 1972; Muzeul „Sf. Ierarh Dosoftei Mitropolitul”, 

deschis în 1970; Muzeul „Mihai Codreanu”, deschis în 1970; Muzeul 

„Otilia Cazimir”, deschis în 1972; Muzeul „Vornic Vasile Alecsandri” 

(Muzeul Teatrului), deschis în 1976; Muzeul „Mihail Sadoveanu”, 

deschis în 1980; Muzeul „G. Topîrceanu”, deschis în 1985; Muzeul 

„Mihai Eminescu”, deschis în 1989; Muzeul „Neculai Gane”, deschis 

în 1993; Muzeul „C. Negruzzi”, Trifeşti, deschis în 1995. 

Am considerat că celebrarea a 600 de ani de atestare 

documentară a capitalei moldave, reprezintă cel mai potrivit prilej 

pentru debutul unei eveniment ştiinţific susţinut de una dintre cele mai 

de tradiţie şi, considerăm noi, una dintre cele mai reprezentative 

instituţii muzeale din ţară. De-a lungul anilor, în calitate de 

coorganizator, aşezământul nostru de cultură a mai găzduit, în 

5

epetate rânduri, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, dar 

este pentru prima dată când instituţia organizează propriul eveniment 

ştiinţific. 

Simpozionul naţional „Iaşi: istorie, cultură, patrimoniu”, 

organizat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, în zilele de 25-26 

septembrie 2008, a fost reflectat în presa scrisă şi audio-vizuală cu 

toate implicaţiile sale. Înscris în seria evenimentelor prilejuite de 

aniversarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a Iaşilor, 

simpozionul a reunit specialişti din institute de cercetări, muzee şi 

biblioteci din ţară dar şi din Ungaria şi Republica Moldova. 

Manifestarea ştiinţifică a fost organizată în patru secţiuni: Istoria 

culturii şi muzeologie, Cultură şi civilizaţie urbană românească în 

context european, Cultură şi civilizaţie românească şi Iaşi: 600 de 

ani de istorie scrisă. S-au abordat astfel teme variate, de istorie şi 

cultură, toate comunicările abordând puncte de vedere ori interpretări 

originale, sau prezentând subiecte inedite. Prin comunicările lor cei 

prezenţi au contribuit la nuanţarea şi mai buna înţelegere a varii 

chestiuni privind cultura şi istoria românilor. 

Opul de faţă, cuprinzând majoritatea comunicărilor prezentate, 

este o dovadă concretă a seriozităţii, competenţei şi acribiei cu care 

au fost tratate temele abordate. 

Fără îndoială, reuşita simpozionului se datorează 

colaboratorilor noştri, care au prezentat materiale de cea mai bună 

calitate, dar şi organizatorilor. 

Mulţumim, pe această cale Primăriei Municipiului Iaşi pentru 

sprijinul financiar consistent acordat, fără de care evenimentul nu ar fi 

fost posibil. Mulţumim Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu 

Cultural Naţional Iaşi, care, pe lângă sprijinul moral acordat, ne-a 

ajutat cu resursele financiare necesare tipăririi acestui anuar. 

Mulţumim colegilor, în special Doamnei Ec. Maria Caras, 

Doamnei Muzeograf Anca-Maria Buzea, Domnului Referent Prof. 

Iulian Pruteanu-Isăcescu, care ne-au fost alături, străduindu-se, şi 

reuşind, ca totul să decurgă în cele mai bune condiţii. 

Având în vedere experienţa dobândită şi reuşita simpozionului 

nostru, ne vom strădui să facem din acesta un eveniment culturalştiinţific 

de tradiţie, repetabil în fiecare an. 

6 

Dr. Dan JUMARĂ

ARGUMENT 

The Museum of Romanian Literature of Iaşi was organized as 

an independent institution in the autumn of 1990 by separating from 

the “Moldova” National Museum Complex. It was considered that the 

10 literary museums existent at that time would function better and 

with better results if they were organized as one unitary institution. 

The idea proved to be right and, during the 18 years from the moment 

this decision was taken, the Museum of Romanian Literature has 

proved it on every occasion. The institution expanded from 10 to 12 

museums and the number of our employees grew from 70 to 91, 7 of 

which have been awarded the title of doctor in science; the results of 

our specialists’ research activities (manuscripts, correspondence, 

reprints, documents) are well known; several buildings included on 

the list of historical monuments have been restored; the cultural and 

artistic patrimony of the city and the city itself are better promoted at a 

national level through the itinerant exhibitions organized by our 

museum; our specialists take part at symposiums, sessions of 

communications, congresses and other cultural events at which they 

promote the cultural patrimony of Iaşi. 

The 12 literary museums represent an extraordinary visiting 

card that honors and commits ourselves at the same time: The “Ion 

Creangă” Museum also known as “The Cottage in Ţicău” was opened 

in 1918, being the first literary and memorial museum of the country, 

The “Vasile Alecsandri” Museum in Mirceşti, was opened in 1928, The 

“Vasile Pogor” Museum was opened in 1972, The “Saint Hierarch 

Dosoftei the Bishop” was opened in 1970 and The “Mihai Codreanu” 

Museum was opened the same year, The “Otilia Cazimir” Museum 

was opened in 1972, The “Vasile Alecsandri” Museum also known as 

the Museum of the Theatre was opened in 1976, The “Mihail 

Sadoveanu” Museum was opened in 1980, The “George Topîrceanu” 

Museum was opened in 1985, The “Mihai Eminescu Museum was 

opened in 1989, The “Nicolae Gane” Museum was opened in 1993 

and last but not least The “Costache Negruzzi” Museum in Trifeşti 

was inaugurated in 1995. 

Bearing in mind everything that was mentioned previously we 

considered there was no better moment for the Museum of Romanian 

7

Literature to organize such an event than the celebration of 600 years 

from the moment the city of Iaşi was first mentioned in a document. 

Over the years, our institution has hosted and has been co-organizer 

at different cultural activities, symposiums, sessions of 

communications etc., but now it is for the first time that our institution 

is the main organizer of such an event. 

The national symposium “Iaşi: History, Culture and 

Patrimony” organized by the Museum of Romanian Literature of Iaşi 

on the 25 th -26 th of September 2008 received positive feedback from 

all the media. 

Listed among the events organized for the celebration of 600 

years from the first time Iaşi was ever mentioned in a document, the 

symposium was honored by the presence of specialists from different 

research institutes, museums and libraries. Foreign guests from 

Hungary and the Republic of Moldavia were also present at this 

edition of the symposium. 

The event was structured into four sections, the participants 

having the liberty to choose among the History of Culture and 

Museology, Urban Romanian Culture and Civilization in the 

European Context, Romanian Culture and Civilization and Iaşi: 

600 Years of Written History. 

The works presented here brought new data and original 

interpretations of the existent information and offered the participants 

new prospects and points of view on different aspects regarding the 

Romanian culture and history. 

The present volume collects the works of almost all the 

participants at this edition of the symposium. It comes as a 

confirmation of the seriousness and of the commitment of the 

organizers and of the professionalism of the participants at this event. 

No doubt the success of the symposium is equally due to the 

high class participants and to the organizers. We take this opportunity 

to bring special thanks to the representatives of the City Hall of Iaşi for 

the financial support offered in the organization of this event, to the 

Direction of Culture, Cults and National Cultural Patrimony of Iaşi for 

both the moral and financial support in publishing the present volume. 

Last but not least we thank our colleagues Mrs. Maria Caras – 

economist, Mrs. Anca-Maria Buzea – currator, Mr. Iulian Pruteanu- 

Isăcescu – councilor who did their best to make this symposium a 

successful one. We hope we will be able to repeat this experience 

every year from now on and turn this event into a traditional one. 

8 

Ph. D. Dan JUMARĂ

Imagini cu participanți de la prima ediție a Simpozionului Național „Iași: istorie, 

cultură, patrimoniu”, 25-26 septembrie 2008 

9

ISTORIA CULTURII ȘI MUZEOGRAFIE

Maria Claudia NEACŞU 

METODE DE PROMOVARE A MUZEULUI 

„VASILE BLENDEA” DIN TÂRGOVIŞTE 

Situat pe strada Poet Grigore Alexandrescu (nr. 24), Muzeul 

„Vasile Blendea”, în prezent, nu constituie unul din obiectivele 

importante ale oraşului în concepţia publicului local nespecializat. De 

aceea, în această lucrare, se va încerca găsirea unor metode şi idei 

de îmbunătăţire a serviciilor, care să facă din Muzeul Vasile Blendea 

o atracţie în rândul vizitatorilor de toate vârstele. 

Pentru ca toate ideile exprimate aici să se realizeze este 

necesară colaborarea între specialiştii cu experienţă din muzeu, şcoli 

şi alte instituţii. 

Pe parcursul lucrării vor fi punctate câteva lucruri pentru a 

oglindi motivul care a condus la alegerea acestui subiect: 

opera şi sursele inspiraţiei lui Vasile Blendea – personalitatea 

centrală a muzeului; 

constituirea muzeului şi a colecţiei Vasile Blendea şi metode 

de adaptare a ofertei muzeului la cerinţele publicului, pentru a-l 

captiva, a-l surescita emoţional şi de ce nu, pentru a-l face să revină; 

dezvoltarea, de către muzeu, de programe educaţionale 

adaptate diferitelor categorii de vârstă şi grupuri de interese, care să 

includă parteneriate cu grădiniţe, şcoli şi alte instituţii culturale pentru 

o mai bună cunoaştere a valorilor artistice şi spirituale locale 

(regionale) în rândul publicului; 

muzeul în prezent, vizitatorul şi manifestări culturale la 

Muzeul „Vasile Blendea” pe parcursul anului 2008. 

*** 

Personalitate reprezentativă pentru cultura oraşului 

Târgovişte 1 , om cu o importantă „înclinaţie”, încă din timpul cursurilor 

şcolii primare la început pentru desen, apoi pentru sculptură şi 

pictură, Vasile Blendea prin valoarea artistică a operei sale, dar şi prin 

1 Vasile Blendea şi-a legat viaţa şi opera de Târgovişte când a „luat parte la 

pictura Mitropoliei din Târgovişte sub conducerea pictorului Belizarie”, în anul 1925 

şi odată cu transferul său, în 1926, la catedra de desen a Şcolii Normale, rămânând 

aici, cu excepţia unor perioade scurte (1927-1930, 1944), până în 1953 când se 

mută în Bucureşti. 

13

strădania depusă şi-a câştigat dreptul de a fi recunoscut şi consemnat 

de paginile istoriei artei contemporane româneşti 2 . 

Opera sa a rămas o mărturie a pasiunii cu care desena, picta 

sau sculpta şi reprezintă rodul unei bogate imaginaţii, a unei măiestrii 

cultivată prin muncă şi talent 3 care, odată cu trecerea timpului, a 

urmat un curs clar definit de propriul stil artistic. 

Imaginaţia sa creatoare a avut ca hrană, mai întâi de toate, 

moştenirea spirituală a locurilor natale 4 . Motivele populare şi 

subiectele oferite de zona Olteniei au reprezentat o sursă de inspiraţie 

pentru mulţi artişti români, printre aceştia numărându-se şi marele 

sculptor Constantin Brâncuşi 5 . 

Vasile Blendea şi-a desăvârşit studiile şi, în acelaşi timp, şi-a 

închegat stilul artistic când a ajuns în Franţa ca membru al Şcolii 

Române de la Fontenay-Aux-Roses, în anul 1927, în urma unui 

concurs desfăşurat în Bucureşti, ce avea ca premiu o perioadă de 

specializare în sculptură cu o bursă de stat pentru doi ani. 

Din perioada acestei specializări, s-au păstrat studiile de nud în 

cărbune, conte, sau creion sepia 6 . Acestea ilustrează măiestria prin 

care corpul feminin dezgolit, reprezentat în lucrările sale cu ajutorul 

câtorva linii şi umbre firave, uşor modulate, capătă plasticitate, 

materialitate, sensibilitate şi fineţe. În aceste nuduri, este vizibilă 

puternica personalitate artistică şi desenul ferm, care dau naştere 

2 Putem spune că debutul artistic, în calitate de sculptor, a avut loc în anul 

1924 la expoziţia absolvenţilor Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Aici a 

participat cu lucrarea „Făt-Frumos” care a obţinut premiul Sculptor „Horia Boambă” 

din partea Sindicatului Artiştilor Plastici. Dar adevăratul debut a avut loc la Salonul 

Oficial de la Ateneul Român cu bustul Profesorului Ghilerdea. 

3 Urmează cursurile primare la Şcolile din Boroşteni şi Frânceşti (1903- 

1908), cursurile gimnaziale le termină la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu- 

Jiu, după care, în 1916, când era deja un desenator cunoscut, absolvă cursul 

superior al Şcolii Normale din Turnu Severin. Între 1920 şi 1924 urmează, în 

paralel, cursurile de sculptură, cu Dimitrie Paciurea, şi pe cele de artă 

monumentală, cu Costin Petrescu. 

4 Artistul s-a născut în 1895 într-o familie de ţărani moşneni din satul 

Gureni, comuna Peştişani Frânceşti, judeţul Gorj. 

5 Pe Brâncuşi l-a întâlnit de câteva ori – prima dată, în 1927, la Paris. Vasile 

Blendea atunci, la vârsta de 32 de ani, nu i-a putut înţelege arta şi astfel a pierdut 

şansa de a fi ucenicul marelui sculptor. Petru Comarnescu nota în lucrarea sa 

Brâncuşi mit şi metamorfoză la pagina 261: „Au trecut prin atelierul său din Impasse 

Ronsin şi alţi artişti români. Pe ruda sa, sculptorul Vasile Blendea, a ţinut cu 

dinadinsul să-l formeze, dar acesta, ajuns la Paris, nu a găsit afinităţi cu arta lui 

Brâncuşi şi a pierdut marea ocazie de a-i fi ucenic”. 

6 O parte dintre studiile păstrate din perioada bursei (1927-1929) de la Paris 

au fost donate de familia artistului, pentru a completa imaginea despre opera lui 

Vasile Blendea din muzeul cu acelaşi nume din Târgovişte. 

14

unei anumite expresivităţi specifice studiilor, şi chiar schiţelor lui 

Vasile Blendea. Aceste trăsături se regăsesc mai târziu în studiile, 

portretele şi schiţele sale reprezentând diferite animale („Viţei la 

soare”, „Scroafă cu purcei” etc). 

Un subiect mult tratat de artist, atât în pictură şi desen, cât mai 

ales în sculptura monumentală a fost acela al războiului. Vasile 

Blendea a perceput tragismul acelor evenimente direct de pe front, 

deoarece între 1916-1918 a luptat în Divizia a III-a, Regimentul II 

Vânători – Compania a III-a, iar între 1939-1941 a fost mobilizat cu 

gradul de locotenent de rezervă în Divizia de Gardă, Regimentul IX 

Vânători, în sectorul Podul Iloaiei (Iaşi). În timpul primului război 

mondial, în tranşee a realizat o serie de schiţe şi compoziţii. După 

acest război, o parte dintre lucrări au fost expuse în Cazinoul din 

Bucureşti al Regimentului II Vânători, iar altele au fost trimise de către 

Divizia a III-a la Iaşi 7 . 

În timp, artistul a găsit prilejul de a reda în lucrările sale 

urmările acestor lupte răsfrânte asupra populaţiei sărăcite, „lumea de 

sub lume”, după cum definea publicistul Jean Vasiliu personajele 

modeste din compoziţiile lui Blendea. Cele mai evocatoare lucrări 

sunt acelea în care este redat personajul Ion, fie „Desculţ în zăpadă”, 

fie „Cu coşniţa” ş. a. După întoarcerea în 1930 la Târgovişte de la 

studii din Franţa şi până spre anul 1937, este remarcată cea mai 

rodnică perioadă în creaţia artistului în sculptura monumentală, 

probabil şi datorită puterii creatoare şi a subiectelor dezvoltate, 

inspirate din luptele 8 câştigate de armata română. Acum iau naştere 

importante lucrări de for public cu caracter omagial precum: 

Monumentul Eroilor Regimentului 22 Infanterie (Bustul eroului Colonel 

Băltăreţu împreună cu un basorelief ce amintea luptele de la Mărăşti- 

Mărăşeşti-Oituz, cu bustul şi basorelieful turnate în bronz ale 

Maiorului erou Coravu) 9 . Monumentele Eroilor din Răzvad 10 , 

Voineşti 11 şi cel din Ocniţa 12 alcătuiesc un ansamblu realizat din patru 

7 Informaţii notate de artist într-un memoriu de activitate din 29 mai 1976, 

Lucrări şi manifestări de artă între cele două războaie mondiale 1916-1944, p. 1. 

8 Vasile Blendea a participat, soldat fiind, la luptele de la Mărăşti, Valea 

Putnei, Valea Şuşiţei, Dealul Ireştilor şi Muncelu. 

9 Acest monument a fost realizat în 1932. 

10 În judeţul Dâmboviţa, Comuna Răzvadul de Sus există un monument al 

eroilor intitulat „Jertfa” (1933), iar în Comuna Răzvadul de Jos se păstrează 

monumentul ce are ca subiect „Despărţirea” (1934-1935). 

11 În comuna Voineşti, judeţul Dâmboviţa se află amplasat grupul statuar 

reprezentând tema „Omagiul Eroului” (1935). 

12 În comuna Ocniţa, judeţul Dâmboviţa artistul a ales ca temă pentru 

monumentul său dedicat eroilor din această zonă „Paza Ţării” (1937). 

15

lucrări monumentale legate printr-o povestire istorică susţinută de o 

singură idee, aceea a necesităţii apărării hotarelor ţării indiferent de 

cel care merge la luptă, indiferent de sacrificiul făcut şi de mediul din 

care provine. 

Mediul din care vin oamenii simpli, adică satul, acesta este 

locul de unde, de cele mai multe ori, artistul îşi ia personajele. Satul, 

activităţile sale şi oamenii cu feţele brăzdate de ridurile vârstei sau 

copiii cu chipurile inocente sunt reprezentaţi cu sensibilitate. Desenul 

sigur din lucrările cu astfel de subiecte trădează o apropiere 

sufletească a artistului de aceste locuri şi de oameni. A redat 

admirabil scene de cele mai multe ori comune vieţii simple de la ţară, 

dar pe care, prin modul în care le transformă prin prisma ochiului 

critic, propriu oricărui artist, le-a adus la rangul de artă, putând 

înţelege astfel naturalul, firescul acestui mod de vieţuire: „Femei la 

moară”, portrete de copii, portrete de octogenari, convoaie de sănii 

ş.a. Asemenea caracteristici se întâlnesc şi în modelarea lucrărilor de 

sculptură care reprezintă munci agricole, momente de repaus pentru 

diferite animale folosite la lucrul câmpului, personaje din viaţa satului 

(„Cai obosiţi”, „La arat” ş. a.). 

Natura, în opera lui Vasile Blendea, reprezintă o sursă vie de 

inspiraţie, cunoscute fiind lucrările sale cu zăvoaie în diferite 

anotimpuri, peisaje, malurile râului Ialomiţa reprezentate în variate 

momente ale anului („În februarie”, „Crivina în noiembrie” ş. a.), care 

amintesc de împrejurimile împădurite ale oraşului Târgovişte. 

Întrun articol 13 apărut în revista „Tribuna”, artistul îşi exprima 

sentimentul de iubire pentru lucrurile care îl înconjoară: „Am iubit 

primăverile, verile, toamnele, iernile, casele şi uliţele fostului târguşor 

care era Târgoviştea; i-am iubit pe sărmanii căruţaşi care cărau 

păcura, am iubit caii lor rebegiţi de frig şi osteniţi de povară (...) am 

iubit apoi tot ce poate iubi lumina şi culoarea”. Chiar din cuvintele 

adresate de către artist lui Tudor Samuilă se înţelege faptul că a pictat 

şi a desenat cu plăcere atmosfera şi străduţele oraşului, o mărturie în 

acest sens fiind şi numărul mare de lucrări care oglindesc 

monumentele („Case la marginea cetăţii”, „Biserica Sf. Ionică”, 

numeroase reprezentări ale Curţii Domneşti, „Târgovişte sub zăpadă”, 

diverse peisaje cu Mănăstirea Stelea, „Strada Dr. Marcovici”, „Strada 

Eternităţii”, „La Moara Curelea” ş.a) şi oamenii din vechea cetate a 

Târgoviştei. 

În orice caz, Vasile Blendea, ca orice artist, revine periodic la 

unele subiecte tratate în trecut, pentru a le dezvolta, a le îmbrăca 

13 „Tribuna”, 3 noiembrie 1977, p. 9. 

16

într-o nouă idee şi a le da o formă compoziţională de o intensitate 

expresivă semnificativă. 

Fire modestă şi sensibilă Vasile Blendea s-a apropiat de lumea 

monahală în momentul în care acesta a participat la restaurarea 

picturii unor biserici, monumente vechi din ţară, dar mai ales din 

judeţul Dâmboviţa 14 . A avut momente în care, datorită liniştii şi 

atmosferei calde din mediul monahal, alege să-şi creeze un atelier şi 

să se refugieze, pentru a lucra şi medita, într-o cămăruţă situată în 

turnul clopotniţă de la Mănăstirea Stelea. 

Cea mai puternică sursă din care artistul Vasile Blendea s-a 

inspirat a fost reprezentată de pasiunea sa pentru istorie, în special 

pentru marile momente din istoria poporului român. Datorită 

preocupărilor sale pentru acest domeniu, în colecţia de sculptură a 

Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” se înregistrează 

un număr impresionant de lucrări cu tematică istorico-alegorică. 

Astfel, tema formării poporului român, având ca personalităţi centrale 

pe Decebal sau Traian, este prezentă atât în grafică, cât şi în 

sculptură. Lucrările cu subiecte care privesc constituirea romanităţii în 

spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, au fost lucrate, în special, în 

tehnica reliefului, predominând basorelieful. 

Din vastul domeniu al istoriei vechi a poporului român 

sculptorul Vasile Blendea a îndrăgit să reprezinte anumite 

personalităţi ce au avut contribuţii importante în devenirea neamului 

românesc precum: Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare (strângând oastea), 

Dan al II-lea, Matei Basarab. Din istoria modernă a ales să-i 

reprezinte pe Tudor Vladimirescu, Badea Cârţan, o figură monarhică, 

şi anume pe Regele Ferdinand reprezentat călare. Sculptura ecvestră 

a Regelui Ferdinand a fost redată disproporţional în raport cu 

armăsarul său, datorită faptului că aceasta reprezenta proiectul 

pentru un monument într-un spaţiu vast, ca cel al unei pieţe publice, 

de unde trebuia să fie vizibil în mod normal (fiind necesare unele 

deformări perspectivale) din toate unghiurile. 

În colecţiile de artă ale Complexului Naţional Muzeal Curtea 

Domnească 15 pot fi observate o serie de lucrări care au ca subiect 

mari personalităţi ce au reprezentat istoria şi cultura neamului: 

14 Biserica din Coşovenii de Sus, primul monument istoric ale cărui fresce 

au fost restaurate de Vasile Blendea, în 1927, urmat apoi, în 1943, de frescele 

altarului Bisericii Domneşti de la Curtea Domnească din Târgovişte, de Biserica Sf. 

Nicolae-Androneşti ş.a. Memoriul de activitate din 29 mai 1976. 

15 Multe dintre aceste lucrări pot fi văzute în Muzeul Vasile Blendea, dar se 

mai pot găsi şi la Muzeul de Istorie sau chiar la Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni din 

Târgovişte. 

17

cărturarul Ienăchiţă Văcărescu, istoricul şi omul politic Nicolae Iorga, 

omul politic Nicolae Bălcescu, personalitatea culturală locală 

Alexandru Vasilescu, scriitorul, publicistul şi politicianul Ioan 

Alexandru Brătescu-Voineşti, personalitatea culturală târgovişteană şi 

publicistul Jean Vasiliu (I. Gh. Vasiliu), reprezentantul Consulatului 

italian de la Târgovişte – inginerul diplomat Mario Amico şi soţia 

acestuia, omul istoric Generalul Berthelot, scriitorul şi inventatorul Ion 

Constantin Visarion, marele compozitor George Enescu şi alţii. 

Nu în ultimul rând, un rol hotărâtor în creaţia portretistică a lui 

Vasile Blendea l-a jucat familia şi cercul de prieteni. Astfel, putem 

observa adevărate caracterizări în ulei, creion, piatră sau ghips, în 

funcţie de fiecare caz în parte, care redă cu o mare grijă şi delicateţe 

artistică, portrete ale soţiei sale Emilia, în diferite ipostaze – citind, 

aşezată la masa de lucru – pe bunica artistului, pe profesorul Leon 

Diculescu, pe scriitoarea Ileana Mălăncioiu. 

Putem afirma că, diversitatea operei este influenţată, în mare 

măsură şi de diversitatea experienţei de viaţă, cu trăiri care mai de 

care mai intense acumulate de artist în timp. Diversitatea acesteia 

este dată şi de modul în care Vasile Blendea a ştiut să se lase invadat 

de frumuseţea exterioară lui şi de cât de bine a reuşit să redea urmele 

lăsate de frumos în suflet. 

*** 

Muzeul „Vasile Blendea” s-a constituit în urma unei donaţii, iar 

patrimoniul său este alcătuit din lucrări de artă: sculptură, pictură, 

desene, schiţe de artă monumentală, piese de mobilier, dar şi textile, 

materiale de lucru, ceramică şi obiecte personale. 

Donaţia, realizată de moştenitorul lui Vasile Blendea, 

reprezintă contribuţia artistului pe o perioadă de peste 60 de ani la 

viaţa culturală şi artistică a oraşului Târgovişte. Constantin N. 

Blendea, la dorinţa unchiului său, a donat către Complexul Naţional 

Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte o bună parte din lucrările de 

sculptură, pictură şi desen ale artistului pentru organizarea Colecţiei 

de artă Vasile şi Emilia Blendea. Bunurile donate muzeului au fost 

dobândite de nepot, după moartea artistului, pentru a fi donate, la 

momentul considerat oportun de acesta, muzeului din Târgovişte. 

Artistul Vasile Blendea (1895-1988) este cunoscut în arta 

contemporană românească mai mult ca sculptor şi monumentalist. În 

timpul regimului comunist, artistului îi este demolată casa din 

Târgovişte situată pe Strada 23 August Nr. 6, iar întreaga sa avuţie – 

arta – încearcă, în câteva rânduri până la sfârşitul vieţii, să o doneze 

18

muzeului, însă fără a reuşi decât să o dea în custodie. Această 

custodie s-a prelungit până în anul 2006, când familia nepotului său 

încheie contractul de donaţie. 

Între timp, pentru a adăposti în bune condiţii o asemenea 

colecţie, a fost necesar un imobil care să îndeplinească principiile 

elementare ale unui muzeu. Astfel, cea mai bună soluţie a 

reprezentat-o restaurarea unei case de secol al XVIII-lea, aflată într-o 

stare avansată de degradare, cunoscută după numele ultimului 

locatar – Angela Georgescu. Acest lucru a făcut posibil ca în martie 

2003 să se deschidă Muzeul „Vasile Blendea”, care a primit titlul de 

„cel mai bun muzeu al anului” oferit de Ministerul Culturii şi Cultelor. 

Expoziţia de bază a Muzeului „Vasile Blendea” este găzduită, 

de casa tip culă de secol al XVIII-lea, cu beciuri mult mai timpurii, în 

şase săli şi două holuri, dintre care o sală şi un hol situate la demisol, 

iar celelalte încăperi aflate la etajul jos (hochparter) al acesteia. Dacă 

hochparterul are, pe tot cuprinsul anului, un microclimat destul de 

stabil, cu mici variaţii de la un anotimp la altul, nu acelaşi lucru se 

poate spune despre microclimatul demisolului şi de cel al beciurilor. 

Restaurarea nu a rezolvat înaintarea infiltraţiilor ascensionale 

de la nivelul beciurilor şi al demisolului Casei Angela Georgescu, 

lucru ce a necesitat instalarea de dezumidificatoare în aceste spaţii, 

pentru a nu afecta iremediabil structura de rezistenţă a clădirii. 

Ca orice muzeu dintr-un oraş mic are şi probleme. Acestea pot 

fi înlăturate prin elaborarea unor programe recreative şi educative, 

pentru orice persoană indiferent de vârstă şi etnie, dar şi prin 

campanii susţinute de promovare a activităţilor acestuia. 

În prezent, cel mai important lucru este acela de a găsi 

modalitatea justă de a atrage publicul către acest muzeu. Foarte greu 

se vor pune în aplicare aceste lucruri dacă şcolile nu se implică 

suficient şi mai ales dacă cei cărora le este destinat acest muzeu – 

care însumează atâta informaţie: biologie, geografie, istorie (locală şi 

naţională, politică şi culturală) despre oraşul Târgovişte şi împrejurimi, 

dar şi despre oamenii şi locurile de odinioară – nu doresc o strânsă 

colaborare. 

Singurul lucru, în concepţia mea, ar fi acela de a încuraja şi a 

convinge cadrele didactice să-şi desfăşoare ora de limba română 

(Vasile Blendea a reprezentat pe I. C. Vissarion, Ienachiţă Văcărescu, 

Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti şi alte personalităţi importante 

pentru istoria literaturii noastre), de biologie (atât botanică sau 

zoologie, cât şi anatomie existând studii şi portrete realizate de artist), 

de geografie, de istorie modernă şi contemporană, în spaţiul de 

expunere al muzeului. În schimbul tarifului aferent, nu gratuit 

19

deoarece muzeul trebuie să supravieţuiască taxelor şi facturilor, 

profesorii pot susţine lecţia cu mult mai multă lejeritate, într-o 

atmosferă care îmbie copilul să comunice deschis. La început tarifele 

percepute vor fi promoţionale, după care se vor transforma uşor, 

ajungându-se treptat la sume modice, dar accesibile tuturor. 

Muzeograful de specialitate trebuie să realizeze un program de 

ghidaj, adaptat diferitelor categorii de vizitatori în care să nu explice 

doar câteva lucruri referitoare la obiectele expuse sau la viaţa 

artistului. Explicaţiile ghidului trebuie să facă referire la creaţia plastică 

în contextul atmosferei din vremea în care a trăit artistul şi la diferitele 

subiecte care dau dimensiunea şi interdisciplinaritatea operei, ţesând 

poveşti în jurul anumitor lucrări pornind de la realitatea artistică. 

Astfel, se va pune la încercare spiritul de observaţie al şcolarului şi 

preşcolarului şi se va încuraja dialogul (în afara clasei elevii şi copiii 

emotivi vor putea participa cu mai multă uşurinţă). De asemenea va fi 

preţuită părerea fiecăruia stimulându-se învăţarea autonomă. Se vor 

putea ridica chiar probleme morale şi etice, prin diferitele acţiuni şi 

metode de dirijare a discursului, iar prin vizita la muzeu se pot 

îmbunătăţi relaţiile sociale dintre copii, întărind stima personală şi 

siguranţa de sine. 

Într-un muzeu de artă ca acesta, contactul cu obiectele reale 

este destul de redus, ca să nu spunem inexistent, dar este preferabil 

clasei în care mişcarea şi comunicarea între colegi este permisă doar 

într-o anumită măsură. Tot în spaţiul muzeal, şcolarii şi preşcolarii pot 

înţelege mai bine unele date istorice, artistice şi chiar de meşteşug. 

Aici, în sălile muzeului se încurajează comunicarea, se încearcă o 

îmbunătăţire a imaginii şcolii creând posibilitatea de a desfăşura 

activităţi educative şi permiţând dezvoltarea anumitor abilităţi practice 

într-un mod plăcut şi util. 

Tot ca avantaje ale unei lecţii desfăşurate în acest muzeu de 

artă se numără şi atmosfera de linişte şi calm, care poate reprezenta 

un excelent moment pentru desfăşurarea lucrului în echipă cu diferiţi 

colegi de clasă. Sălile acestui muzeu pot oferi momentele de relaxare 

de care spiritul sensibil are nevoie pentru a stimula creativitatea, atât 

în domeniul scrierilor (compuneri literare), cât şi al artelor vizuale. Aici 

se poate schimba comportamentul celor mai puţin comunicativi şi se 

pot evoca senzaţii şi emoţii. Muzeul dacă este bine prezentat, poate 

avea un impact de lungă durată asupra vizitatorilor de vârste fragede, 

dar mai ales poate oferi distracţie, relaxare şi satisfacţie, făcându-i să 

revină. 

Dacă profesorii au satisfacţia unei ore / lecţii reuşite la muzeu, 

vor veni probabil şi cu alte clase, iar elevii vor privi cu alţi ochi 

20

instituţia muzeală, respectiv Muzeul Vasile Blendea. Dar mai întâi de 

toate, profesorii trebuie să fie convinşi să îşi desfăşoare măcar o dată 

o lecţie în spaţiul expoziţional al muzeului. Iar pentru aceasta este 

nevoie de dezvoltarea unor programe educaţionale în acord cu vârsta 

şcolarilor, preşcolarilor, dar şi cu programa sau curricula didactică. 

Pentru profesorii de educaţie plastică, muzeul poate înlocui şi 

poate pune la dispoziţia acestora, chiar exemple de metode şi 

mijloace didactice, deoarece este un muzeu care lucrează cu 

frumosul, cu esteticul, cu opera de artă în sine. Cel mai indicat lucru 

în predarea unor noţiuni de artă, în primul rând, este contactul cu 

opera de artă. Abia apoi, explicarea emoţiilor şi a stilului artistic 

abordat devine o necesitate. 

*** 

Pentru dezvoltarea de programe „educative” pentru familii şi 

mai ales pentru tinerii asaltaţi de media, internet şi alte surse foarte 

rapide de obţinere a informaţiilor dorite este mai complicat, dar nu 

imposibil. 

Pentru familii se poate realiza un program relaxant, recreativ, 

care presupune urmărirea unor trasee date, descoperirea unor 

evenimente, locuri, personalităţi, teme din opera expusă în întregul 

muzeu, care să stimuleze imaginaţia, de ambele părţi, atât a adulţilor, 

cât şi a tinerilor sau copiilor din familia interesată. 

Pentru adolescenţi, în cazul în care manifestă vreun interes, se 

poate găsi o cale de mijloc între descoperire (influenţarea şi 

restabilirea curiozităţii native a firii umane pe făgaşul normal) de lumi 

diferite – trecut sau viitor, paralelisme între prezent şi trecut şi ce se 

întâmplă în apropierea lor, în anturajul sau grupul lor de prieteni. 

Tinerii sunt uşor de „ademenit” când astfel de programe promit 

(şi reuşesc) să scoată din conul de monotonie o fărâmă din cotidianul 

cu care se confruntă fiecare dintre ei, făcându-i să uite de costumaţia 

mult mai bună şi mai scumpă a aceluia de lângă el şi de faptul că, 

într-o zi oarecare, nu a avut suficienţi bani să-şi cumpere ultimul 

„răcnet” de telefon mobil, adidas etc. 

Dar astfel de programe educative trebuie să includă persoane 

(copii de vârstă mică, şcolari, tineri / adolescenţi, profesori, părinţi, 

bunici) din toate categoriile sociale, indiferent de etnie sau 

apartenenţă culturală, religioasă etc. 

Exemplele sunt prezentate pe categorii de vârstă, după cum 

urmează: preşcolari 5-7 ani; şcolari 7-10 / 11 ani; şcolari 10/11-14 ani; 

21

liceeni 14-18 ani (adolescenţi), familii (bunici şi nepoţi / părinţi şi 

copii/bunici, părinţi şi copii). 

În afara propunerilor pentru perioada din timpul anului şcolar, 

pot fi dezvoltate programe educaţionale destinate diferitelor categorii 

de vârstă şi pe timpul verii (de asemenea însoţiţi de părinţi, bunici, 

fraţi mai mari, sau chiar de profesori sau prieteni) ori cu prilejul unor 

ocazii speciale, cum ar fi: Paştele, Ziua Copilului (1 Iunie), Ziua 

Mamei, Ziua Europei, Ziua Naţională etc. 

Pot fi elaborate, de asemenea, programe care să instruiască în 

mod special cadrele didactice. Astfel de programe le-ar fi utile 

profesorilor pentru a se pune în temă cu ultimele tendinţe şi standarde 

educaţionale din lumea muzeelor şi a prezentării de către acestea a 

unor informaţii care să fie accesibile tuturor, indiferent de vârstă, 

etnie, profesie, condiţie fizică, religie sau statut social. I-ar ajuta, de 

asemenea, să se familiarizeze cu noi metode şi mijloace 

educaţionale, fără ca acestea să implice costuri suplimentare din 

partea profesorului, ci doar o schimbare de mentalitate, o 

îmbunătăţire a abilităţii de comunicare între elev şi cadru didactic mai 

puţin formală, rigidă sau oficială şi mai mult prin întărirea unei relaţii 

de încredere bazată pe comunicare şi înţelegere. De aici, se pot 

rezolva o serie de neînţelegeri între profesori şi elevi, cauzate de o 

comunicare deficitară, de o slabă înţelegere a materiei predate şi de o 

necorelare a informaţiilor care pot constitui baza unei gândiri logice şi 

creative. 

Programele organizate au ca scop dinamizarea activităţii de 

educaţie, dar şi accesibilizarea acesteia, oferind copiilor şi tinerilor 

nişte repere / coordonate de interpretare a operelor de artă, să ajute 

copiii / tinerii să-şi formeze propriul album interior cu imagini ale 

operelor de artă, să dezvolte capacităţile de comunicare ale acestora, 

să ajute copiii şi tinerii în relaţiile sociale (să socializeze) şi, nu în 

ultimul rând, acestea au ca scop transmiterea şi promovarea imaginii 

muzeului ca spaţiu de joc creativ şi distractiv. 

Câteva teme care pot fi abordate în Muzeul „Vasile Blendea”, 

atât pentru pictură, cât şi pentru sculptură: 

pentru 5-7 ani (preşcolari): 

„Poftă de ce?” 

- provocarea copiilor la o discuţie, pe marginea unor lucrări ce 

au ca subiect natura statică cu diferite obiecte şi fructe sau legume; 

- copiii trebuie să-şi amintească denumirea, culoarea şi alte 

caracteristici ale obiectului, fructului sau legumei văzute în respectiva 

lucrare; 

22

- vor fi solicitaţi, în măsura în care aceştia pot, să precizeze la 

ce anume se puteau folosi (în cazul fructelor sau legumelor să spună 

în ce zonă se găsesc şi ce se poate obţine cu ajutorul lor – conserve, 

mâncăruri) din ceea ce a observat fiecare în gospodăria părintească. 

„Ce anotimpuri recunoaşteţi?” 

- se porneşte o discuţie cu copiii pe marginea a maxim patru 

lucrări, care ilustrează câte un anotimp; 

- aceştia vor fi antrenaţi în identificarea anotimpurilor specifice 

zonei noastre după cromatica şi elementele care apar reprezentate în 

lucrare (ex: dacă se află în faţa unui peisaj de iarnă şi l-au recunoscut 

– trebuie să explice cum au reuşit să-şi dea seama de acest lucru, 

prezenţa cărui element le-a sugerat faptul că este vorba de iarnă şi nu 

de un alt anotimp, aflarea diferenţelor între anotimpul din lucrarea 

discutată şi alte anotimpuri pe care le ştiu copiii şi care au fost 

ilustrate cu măiestrie de către artist în alte lucrări etc.). 

pentru 7-11 ani (şcolari clasele I - IV): 

„Genuri artistice pe înţelesul micilor învăţăcei” 

- direcţionarea vizitei spre un gen artistic regăsit în lucrări de 

pictură, sculptură, desen şi/sau artă monumentală din colecţie; 

- se vor evidenţia unele diferenţe de reprezentare specifice 

fiecărei tehnici în parte (pentru pictură: ulei - culori de apă; pentru 

sculptură: piatră - gips - bronz - lemn); 

- discursul vizitei se va opri la ustensilele de lucru pentru 

pictură sau la cele pentru sculptură (de asemenea, specifice fiecărei 

tehnici în parte); 

pentru 11-14 ani (şcolari clasele V - VIII): 

„Mistere şi descoperiri” 

- artă monumentală: sensuri şi tehnici (artă monumentală 

religioasă – scena cu caracter religios / icoana, artă monumentală de 

for public – sculptură monumentală), diferite ca utilitate, redare 

tehnică şi ca limbaj artistic; 

- se va crea un dialog, între participanţii la acest program, cu 

scopul de a reface etapele de creaţie în cazul unor lucrări de artă 

monumentală; 

„Câştig o oră la muzeu” 

- accente pe momentele marcante din viaţa artistului care se 

reflectă şi în opera sa; 

- se vor dezbate câteva teme abordate frecvent de-a lungul 

activităţii sale; 

- împreună cu membrii grupului de vizitatori, se vor identifica 

unele diferenţe: compoziţionale şi cromatice – pentru partea de 

pictură şi tehnice, de material, de redare a formei – pentru sculptură; 

23

„Personalităţi din trecutul istoric / politic / artistic / 

cultural” 

- se va face referire la diferitele personalităţi care au fost 

reprezentate de artistul Vasile Blendea în lucrările sale (pictură / 

sculptură / grafică); 

- se va specifica un eveniment important (sau mai multe), 

reprezentativ pentru memoria istorică a oraşului / regiunii / ţării; 

- se vor observa caracteristicile tehnice şi de reprezentare ale 

operei despre care se discută; 

„Ghici cine este personajul?” 

- se va pune accentul pe două sau trei lucrări, atât de pictură 

cât şi de sculptură; 

- discuţiile vor fi axate pe marginea personalităţii personajului, 

atât din punct de vedere biografic, cât şi profesional (politic, cultural, 

istoric); 

- se vor stabili trăsăturile genului artistic din care fac parte 

lucrările abordate în discuţie; 

pentru 14-18 ani (elevi clasele IX - XII): 

„O altă dimensiune artistică” 

- se va face referire în special la operele de sculptură (artă 

monumentală) prin problematizare asupra unei tematici, abordată mai 

des de către artist; 

- se va propune o încercare de a desluşi modalităţile de 

reprezentare din punct de vedere stilistic, compoziţional şi tehnic; 

- se va încerca stimularea creativităţii copiilor printr-un 

exerciţiu practic, de ex: alegerea, în grup, a unei teme care să poată fi 

dezvoltată şi care să aibă continuitate pe parcursul realizării mai 

multor compoziţii monumentale – nu se va desena, întregul exerciţiu 

va consta într-o discuţie a acelor proiecte imaginare; 

- se va urmări pe toată perioada desfăşurării programului 

îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare a ideilor proprii, 

argumentarea acestora şi stabilirea de relaţii de lucru sau amicale 

între colegii de grup; 

„Personalităţi culturale locale / naţionale sau Despre 

istorie” 

- se va alege o anumită perioadă de timp, pe care a tratat-o 

artistul în mod deosebit (ex: perioada interbelică); 

- se va evidenţia modelul urmat (dacă este cazul) sau creaţia 

inedită, cu ajutorul cunoştinţelor de artă ale vizitatorilor, acolo unde 

sunt; 

- se va demonstra modul prin care se remarcă acel personaj 

sau eveniment tratat de Vasile Blendea; 

24

- se va realiza o scurtă analiză a lucrării (lor) în cauză 

subliniind importanţa acelui personaj / eveniment (privite din punct de 

vedere istoric şi cultural); 

- membrii grupului de vizitatori vor fi antrenaţi în discuţii prin 

intermediul cărora să se facă diferite legături cu informaţii dobândite 

de aceştia din studierea altor domenii în timpul şcolii; 

- încadrarea, după caz şi importanţă, a evenimentului sau a 

activităţii personajului din discuţie în istoria/cultura naţională, 

regională sau locală; 

- importanţa evenimentului din perspectiva istoriei urmărind 

repercusiunile acestuia/importanţa şi rolul acelei personalităţi, tratată 

de artist, pe plan istoric (dacă este cazul) şi/sau cultural. 

De asemenea, pot fi abordate şi teme cu specific artistic 

(legate strict de pictura lui Vasile Blendea) în limita patrimoniului 

deţinut de acest muzeu. Câteva idei sunt prezentate pe scurt, tot pe 

categorii de vârstă, astfel: 

pentru preşcolari: 

„O plimbare prin muzeu” 

- direcţionarea vizitei spre 2-3 lucrări de pictură şi 2-3 lucrări 

de sculptură; 

- se va încerca să se diferenţieze, în concepţia copilului, 

pictura de sculptură prin intermediul câtorva elemente uşor 

recognoscibile pentru acesta; 

pentru şcolari, clasele I - IV: 

„Anotimpurile lui Vasile Blendea” 

- se va porni o discuţie pe marginea lucrărilor ce reprezintă 

diferite compoziţii şi peisaje imortalizate de artist, specifice pentru 

fiecare anotimp; 

- se va încerca o individualizare a acelor elemente 

caracteristice fiecărui anotimp; 

- ce culori predomină, ce soluţie compoziţională de 

reprezentare a subiectului/temei a fost aleasă de artist şi de ce; 

- explicarea câtorva elemente compoziţionale care se 

regăsesc în diferitele lucrări (ex: compoziţie, peisaj, linia orizontului, 

punctul principal de vedere, puncte de fugă, deformare perspectivală 

a culorii etc.). 

„Periplu citadin împreună cu Vasile Blendea” 

- se vor alege, ca subiect de discuţie, peisaje citadine din 

Târgovişte realizate de artist; 

- se va stimula, prin intermediul acestor lucrări, imaginarea 

vechiului oraş cu străduţe înguste, pavate sau înoroiate, cu case 

modeste diferite ca arhitectură; 

25

- se vor individualiza câteva elemente specifice peisajului 

târgoviştean, din acea vreme, reprezentat de Vasile Blendea etc. 

- cromatica predominantă, amestecurile de culoare specifice 

picturii blendiene, soluţii compoziţionale alese de artist pentru 

reprezentarea subiectului; 

pentru şcolari, clasele V - VIII: 

„Anotimpuri în timp” 

- se aleg două sensuri: portretul (ca vârstă şi trecere a 

timpului) şi peisajul (citadin sau natural) care primesc fiecare, în 

funcţie de perioadă, noi caracteristici; 

- se va discuta despre tehnică, stil, compoziţie, posibile 

influenţe; 

- în cazul reprezentărilor care ilustrează fiinţa umană în diferite 

stadii de viaţă se poate observa măiestria artistului de compunere şi 

de redare a trăsăturilor caracteristice fiecărei categorii de vârstă 

(cromatica pielii şi a părului – acolo unde genul artistic a permis-o, 

redarea trăsăturilor fizionomice etc.). 

„Simţuri şi simţiri” 

- se poate urmări un traseu atât în zona peisajelor, cât şi în 

zona naturilor statice sau a personajelor; 

- pentru o eficientizare optimă a acestui tip de ghidaj, se vor 

îmbina, pe de-o parte, dialogul între membrii grupului şi muzeograf, 

dar şi observaţia, contemplarea, cu scopul de a descoperi lucruri şi 

elemente despre problemele ridicate în timpul discursului; 

- de asemenea, se va apela şi la diferite metode pentru a 

solicita implicarea creativă în grup, baza constituind-o propria lor 

imaginaţie, comunicarea şi relaţiile colegiale; 

- în timpul discursului şi a vizitei în muzeu se vor face referiri 

atât la auz, văz, tactil, miros, cât şi la gust cu scopul ca fiecare dintre 

cei care participă la această scurtă lecţie, despre sentimente nobile şi 

sensibilitate, să poată descoperi în ei curajul de a-şi exprima liber, 

fără frica de a fi batjocoriţi de colegi, ceea ce ar putea simţi în 

momentul în care atenţia i-ar fi captată de o anumită lucrare; 

- se va pune accent mai ales pe lucrările de artă al căror 

subiect este reprezentat de naturi statice, dar nu vor fi neglijate nici 

lucrările care tratează alte subiecte, cum ar fi: peisajele de pe malul 

Ialomiţei / Bistriţei sau cele care ilustrează anotimpurile ori unghere 

din mahalalele vechiului oraş; 

pentru liceeni, clasele IX – XII: 

„Curente în vestimentaţia de odinioară (modă şi mode)” 

- se va pune în discuţie problema tendinţelor vestimentare pe 

parcursul secolului al XX-lea aşa cum au fost redate de artist; 

26

- se vor identifica diferitele categorii sociale şi se va încerca o 

comparaţie între acestea în funcţie de vârstă, profesie (acolo unde 

este cazul), etnie, zonă şi sexe; 

- de asemenea, se va încerca o evidenţiere a trăsăturilor 

definitorii pentru un anumit stil vestimentar cu încadrarea acestuia 

într-un curent stilistic caracteristic acelei perioade; 

- pornind de la aceste curente din modă, se va realiza o 

paralelă care să identifice caracteristicile vestimentare între perioada 

de început de secol, perioada interbelică, cea de mijloc de secol şi 

perioada anilor ’70; 

„Cotidianul secolului al XX-lea în opera lui Vasile 

Blendea” 

- se vor repera, în sălile muzeului, acele lucrări care reprezintă 

scene din viaţa de zi cu zi a oamenilor care au fost surprinşi, de 

Vasile Blendea în operele sale, în diferite ipostaze; 

- se va încerca o identificare a modului în care a fost 

reprezentată viaţa de zi cu zi în aceste lucrări, cu promenadele şi 

diferitele stiluri de viaţă datorate unei anumite profesii, unui anumit loc 

în ierarhia socială; 

- se va realiza un paralelism între viaţa fiecăruia pe o perioadă 

de timp delimitată în epoca contemporană (atmosfera dintr-un oraş ca 

Târgovişte din punct de vedere al dezvoltării urbanistice, economice, 

culturale, străzile existente şi aspectul lor contemporan, petrecerea 

timpului liber, modalităţi de distracţie şi relaxare, gospodăria 

contemporană şi facilităţile oferite de aceasta) şi o perioadă de timp 

delimitată de la începutul secolului al XX-lea, în epoca modernă cu 

toate aspectele de atunci ale unei vieţuiri normale. 

Aceste exemple au fost elaborate în general cu specific artistic, 

doar în câteva cazuri realizându-se legături interdisciplinare. 

Bineînţeles, aceste propuneri pot suporta oricând modificări 

semnificative menite să le îmbunătăţească. Adaptările vor ţine cont de 

nevoile diverselor categorii de vizitatori. Ele pot fi rezultatele unor 

sesizări din partea colegilor care au mai multă experienţă în lucrul cu 

publicul. 

De asemenea, se va ţine cont şi de propunerile, sfaturile şi 

experienţa cadrelor didactice deschise către acest tip de educare 

alternativă, într-un ambient relaxant pentru cei dornici şi receptivi la 

informaţii, altfel decât cele predate la şcoală. Metodele şi mijloacele 

utilizate de anumiţi dascăli, fără vocaţia necesară acestui tărâm plin 

de responsabilităţi favorabile formării unor caractere umane, de multe 

ori, inhibă creativitatea, exprimarea liberă, corelarea şi învăţarea 

27

logică a unor informaţii de la o anumită disciplină cu alte domenii din 

programa şcolară. 

*** 

Întreaga colecţie, mobilier, vase din ceramică, fotografii din 

diferite zone ale Europei unde a călătorit, obiecte cu care realiza 

opera de artă, fie că era pictură sau sculptură şi moletiere din timpul 

stagiilor militare ale artistului în cele două războaie mondiale, 

reprezintă viaţa unui artist. Trebuie amintit faptul, important pentru 

influenţele observate în pictura sa, că a fost contemporan şi chiar 

localnic, bineînţeles o perioadă destul de scurtă, cu unul din marii 

artişti ai picturii româneşti moderne – Gheorghe Petraşcu. 

Este adevărat că, deşi se simte o oarecare influenţă a stilului 

lui Petraşcu în pictura timpurie a lui Vasile Blendea, acesta îşi va 

continua drumul pe un făgaş propriu, lăsând în urmă, stilul care i-a 

influenţat pictura, pentru a-l desăvârşi pe al său. De asemenea, fiind 

şi pictor monumentalist are tendinţa în arta sa de a reda monumental, 

din punct de vedere plastic, anumite subiecte. 

Această colecţie oferă vizitatorului prilejul întoarcerii în timp, al 

aducerii amintite a unor locuri din oraş, dar şi posibilitatea de a se 

apropia de personalităţile istorice reprezentate în sculptură de artist. 

Muzeul, în sine, oferă momente de relaxare vizitatorului în 

contact cu opera de artă, dar şi posibilitatea de a face o incursiune în 

istoria oraşului, pe străzile căruia umblau personalităţi culturale şi 

oameni de rând, pe care îi poţi recunoaşte în persoana vreunui bunic 

redat cu măiestrie. 

Intrând în acest muzeu vizitatorul poate parcurge primii paşi pe 

tărâmul fantastic al artei lui Vasile Blendea, unde găseşte diferite 

astre cu fizionomie aproape umană şi totuşi ireală (cazul „Lunii”), dar 

şi peisaje de iarnă care nu-ţi par atât de reci ca iarna propriu-zisă. Tot 

aici vizitatorul pătrunde în intimitatea sufletească a artistului Vasile 

Blendea, ajunge în sânul familiei sale, îi cunoaşte soţia, dar şi alte 

persoane dragi acestuia, pe care le-a reprezentat cu plăcere. Iar dacă 

vizitatorul este cu adevărat curios poate descoperi şi „banalul” 

cotidian transformat, adus la rang de artă (ateliere auto de pe la 

mijlocul secolului trecut, ba chiar şi animale domestice foarte sensibil 

redate). În fine, dacă vizitatorul necunoscător este nemulţumit de 

cunoştinţele primite, îl putem îndruma spre alte locuri în care acest 

artist şi om, înainte de toate, şi-a făcut remarcată prezenţa cu câte un 

monument. 

28

Este într-adevăr destul de greu să te relaxezi, să te recreezi 

într-un spaţiu atât de plin de memorie şi artă. Spun aceasta, 

deoarece, pentru un vizitator obişnuit, tainele artei sunt dificil de 

pătruns, mai ales dacă vezi acest muzeu la o vârstă destul de fragedă 

fără un îndrumător sau dacă eşti o persoană care nu poate percepe 

frumuseţea acestui tip de artă. 

Atenţia publicului trebuie să fie captată şi ţinută în viaţă şi prin 

alte activităţi, deopotrivă interesante, noi şi originale din punct de 

vedere al prezentării, dar şi prin prisma implicării acestora în 

activităţile muzeului. 

Acest lucru a fost realizat deja, este adevărat, doar parţial, prin 

câteva evenimente culturale care s-au desfăşurat în parteneriat cu 

alte instituţii. Datorită localizării spaţiului destinat expunerii temporare 

şi a condiţiilor improprii pentru desfăşurarea unor astfel de activităţi, 

acestea au fost de scurtă durată. Spaţiul este de fapt o cameră 

dintr-un beci, de secol al XVII-lea, peste care se ridică clădirea în care 

este adăpostit Muzeul „Vasile Blendea”. Nerealizându-se o ventilaţie 

corespunzătoare, existând la nivelul zidurilor, construite din cărămidă 

şi piatră, infiltraţii ascensionale de apă care nu au fost rezolvate în 

totalitate la restaurare, această încăpere, de altfel superbă, prezintă 

un microclimat instabil pentru expunerea anumitor piese confecţionate 

din materiale uşor degradabile în condiţii de umiditate ridicată. În 

ciuda acestui inconvenient, în timp, s-a realizat la cerere expoziţii, 

care au adunat foarte mulţi vizitatori la vernisaj. 

Astfel, primul eveniment din anul 2008 a fost realizat cu ocazia 

sărbătorilor pascale în colaborare cu domnul Dan Popescu, cadru 

didactic la catedra de desen de la Şcoala Matei Basarab din 

municipiul Târgovişte şi la Şcoala Generală Nr. 1 din comuna 

Dragomireşti, judeţul Dâmboviţa. Evenimentul, intitulat sugestiv 

„Icoana din sufletul copilului”, a fost reprezentat printr-o expoziţie care 

reunea 150 de icoane pe lemn, sticlă şi pânză. Acestea au fost 

realizate de elevi, din clasele II-VII, ai domnului profesor, pe diferite 

materiale recuperate, suporturi din lemn, iniţial cu alte destinaţii (plăci 

parchet, planşete de bucătărie, scândurele etc.). Deschiderea 

expoziţiei a avut loc în ziua de 25 Aprilie 2008 şi a întrunit o serie de 

personalităţi importante ale oraşului Târgovişte. La vernisarea 

acesteia s-a desfăşurat şi un moment, ce a implicat pentru câteva 

minute autorii minunatelor icoane, care a încântat publicul vizitator 

înaintea sărbătorilor ce se apropiau. Expoziţia, care constituia în 

perioada sărbătorilor de Paşte o tradiţie la Muzeul Vasile Blendea, a 

fost deschisă publicului timp de trei săptămâni. 

29

Cel de-al doilea eveniment cultural a fost organizat cu prilejul 

împlinirii a 20 de ani de la moartea artistului Vasile Blendea şi s-a 

desfăşurat la începutul lunii iunie. Pe data de 11 iunie 2008 a fost pus 

în aplicare unul dintre programele educative propuse pentru 

preşcolari numit „Poftă de ce?”. Organizarea programului, destul de 

dificilă având în vedere lipsa experienţei de lucru cu copiii de vârstă 

mică, a necesitat o activitate de documentare la o grădiniţă din 

localitate. Aceasta a constituit un bun prilej de observare a modului în 

care se discută cu copiii (tipul şi dificultatea întrebărilor adresate 

acestora), desfăşurarea unui moment educativ în care sunt implicaţi 

preşcolari şi modalităţi de captare a atenţiei. 

În timpul documentării am aflat că un copil cu vârsta cuprinsă 

între 3 şi 5 ani nu distinge sensul „metaforic” al multor cuvinte, de 

aceea limbajul utilizat în conversaţiile cu ei trebuie să fie foarte 

simplu. Pentru transmiterea de informaţii este necesar să se 

folosească, pe cât posibil, demonstraţiile practice şi un limbaj adaptat, 

evitând termenii de specialitate. La vârste fragede copiii sunt timizi, 

acest lucru face ca de multe ori răspunsurile la întrebările adresate 

lor, chiar dacă le sunt cunoscute, să vină foarte greu. Astfel, când se 

lucrează cu copiii de grădiniţă, trebuie să se ţină seama de energia 

debordantă de care dau dovadă majoritatea lor şi să se realizeze 

pentru aceştia activităţi care să le consume, într-un mod creativ şi 

folositor, această energie. 

Metodele prin care un copil poate fi încurajat să participe la 

activităţi de acest gen sunt de cele mai multe ori şi cele mai simple: 

explicarea, conversaţia, comunicarea, demonstraţia, aplicaţia 

practică. 

Acest eveniment, adresat copiilor între 3-7 ani, s-a desfăşurat 

în sălile de expunere ale Muzeului Vasile Blendea, unde a avut loc o 

vizită interactivă şi tematică (natura statică cu fructe), dar şi în aer 

liber, unde aceştia s-au putut manifesta ca mici artişti. Vizita a 

reprezentat un dialog activ între copii şi muzeograf, urmărind tema 

propusă mai sus, pentru familiarizarea lor cu lucrările de artă plastică. 

Activitatea în aer liber propunea un moment de creaţie, în tehnica 

desenului cu creioane colorate, pentru sedimentarea informaţiilor 

primite pe parcursul vizitei în muzeu. Pentru captarea atenţiei copiilor 

de grădiniţă, cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani, la începutul activităţii 

„Poftă de ce?” m-am prezentat şi apoi i-am rugat să spună ce vârstă 

au pentru a crea o apropiere. După momentul introductiv a fost 

prezentată vizita la muzeu şi ce anume presupunea aceasta din punct 

de vedere al conduitei într-o instituţie de cultură. 

30

În timpul activităţii, micuţilor le-au fost comunicate reguli utile 

pentru o conduită civilizată pe parcursul unei vizite la muzeu şi amintim 

câteva dintre acestea: să nu atingă vitrinele şi obiectele expuse 

explicând în general necesitatea de a proteja exponatele şi mobilierul 

expoziţional; să nu mănânce în spaţiul expoziţional; să nu alerge; să 

urmărească şi să asculte cu atenţie ghidul pentru aflarea de lucruri noi şi 

interesante despre obiectele pe care le văd în muzeu; să ceară lămuriri 

atunci când nu înţeleg câte ceva din ceea ce le explică ghidul. 

În timpul activităţii, din punct de vedere al materialului şi a 

metodelor didactice, au fost utilizate: demonstraţia pentru familiarizarea 

copiilor cu instrumente de lucru pentru un pictor: o trusă de pictură care 

conţinea paleta pentru culorile de apă şi pe cea pentru culorile de ulei, 

pensule de diferite dimensiuni şi forme (late, rotunde), tuburi de tempera 

şi de culori în ulei, godeta şi cărbuni/creioane; vizionarea uneltelor pentru 

realizarea sculpturii în ghips şi a obiectelor pentru pictură aflate în 

patrimoniul muzeului; conversaţia – transmiterea de informaţii, 

povestirea, descrierea lucrărilor semnificative alese pentru ilustrarea 

temei şi a redării obiectelor de către artist; dialogul – întrebări care aveau 

ca scop implicarea micuţilor în discuţie şi verificarea cunoştinţelor 

acumulate în timpul activităţii. 

Aplicaţia practică presupunea desenarea cu creioane colorate a 

unei naturi statice cu fructe – mere, caise şi piersici, care au fost aşezate 

pe mese. Desenele realizate de copii, reprezentând fructe sau vase cu 

fructe, au fost expuse timp de o săptămână în holul Muzeului „Vasile 

Blendea”. 

Această activitate reprezintă un pas „timid” în desfăşurarea de 

programe educative pentru popularizarea, pe această cale, a colecţiei 

Muzeului „Vasile Blendea”. 

Prin simplul fapt că muzeul este o instituţie care adună laolaltă 

patrimoniu cultural şi informaţii, cu scopul de a le îmbogăţi şi împărtăşi 

mai departe publicului căruia îi este destinată această conservare şi 

valorificare patrimonială, are datoria de a educa, de a îndruma 

societatea, în sânul căreia s-a format, spre o cultură a informaţiei care să 

închege o comunitate din toate punctele de vedere. 

Închei prin a sublinia importanţa funcţiei educative a unui muzeu 

în epoca contemporană prin definiţia dată de J. J. Winckelmann: 

„Muzeele au în ele ceva dintr-un templu, dintr-un salon, dintr-un cimitir şi 

dintr-o sală de clasă” 16 . 

16 J. J. Winckelmann, La naissance de l’art à l’époque des Lumières, Paris, 1991. 

31

Bibliografie 

1. Catalog Expoziţia Retrospectivă Vasile Blendea pictură, sculptură, 

desen, octombrie 1978, „Salonul Artelor”, Târgovişte. 

2. Blendea, Vasile, Note biografice. Activitatea artistică – Capitolul I 

„Note biografice”, 3 file, 20.05.1976 şi Capitolul II „Lucrări şi 

manifestări de artă între cele două războaie mondiale 1916–1944” şi 

„Manifestări şi lucrări de artă după 1944”,10 file, 29.05.1976. 

3. Materiale promoţionale ale MNAR – 2003 (comunicate de presă, 

pliante etc.). 

4. Materiale promoţionale ale MNAR de la seminarul „Ce învaţăm 

astăzi de la muzeu? Seminar despre educaţia şi relaţia ei cu şcoala” 

din 27-28 octombrie 2006. 

5. Comarnescu, Petru, Brâncuşi mit şi metamorfoză în sculptura 

contemporană, Bucureşti, 1972. 

6. Hein, George E., Learning in the Museum, 1997. 

7. Nicolescu, Corina, Muzeologie generală, Capitolul VI „Rolul 

educativ al muzeului în societatea contemporană”, p. 181-184, 

Bucureşti, 1970. 

8. Stoicescu, Nicolae, Moisescu, Cristian, Târgoviştea şi 

monumentele sale, Bucureşti, 1976. 

9. Sekules, Veronica, Xanthoudaki, Maria, Arti visive, Scuole e Musei 

– Formazione in Sevizio per l’Insegnante non Specialista: Un Progetto 

Europeo, Socrates project, Milano, 2000. 

10. Eadem, L’Insegnante, la Scoula e il Museo – Manuale per la 

formazione degli insegnanti all'uso dei musei d'arte, Socrates project, 

Milano, 2003. 

11. Talboys, Graeme K. Museum Educator's handbook, 2000. 

12. Winckelmann, Johann Joachim, La naissance de l’art à l’époque 

des Lumières; La documentation Française. Paris, 1991. 

13. Dr. Aurelia Cosma, Dr. Doina Pungă, Mihaela Varga, Victor 

Simion, Pedagogia muzeală între deziderate şi realităţi. Programe şi 

perspective în „Revista muzeelor”, nr. 3-4 / 2003, p. 44-49. 

14. Samuilă, Liviu Tudor, Redescoperirea lui Vasile Blendea în 

„Tribuna”, 3 noiembrie 1977, p. 9. 

32

Ilustraţii 

Muzeul „Vasile Blendea”: 

1. Faţada S-E; 2. Vedere din sala pentru expoziţii temporare – beci; 

3 – 6. Imagini din expoziţie. 

1 2 

3 4 

5 6 

33

Muzeul „Vasile Blendea”: 

7 – 11. Imagini din expoziţie; 

12. Fotografie realizată la deschiderea expoziţiei „Icoana din sufletul copilului”. 

7 8 

9 10 

11 12 

34

Călin CIOBOTARI 

PRELECŢIUNILE POPULARE, 

ÎNTRE MODEL PAIDEIC ŞI RITUAL 

„Prelecţiuni populare”, o sintagmă pe cât de sonoră, pe atât de 

paradoxală în structura ei de sens şi semnificaţie. Pe de o parte, 

pretenţiosul termen „prelecţiune”, care duce imediat gândul spre aerul 

rarefiat şi oficial al vreunui amfiteatru în care s-au aşezat întru 

savantă ascultare minţi luminate. Pe de altă parte, banalul, modestul 

termen „popular”, implicând imaginea unei mase amorfe, un auditoriu 

pestriţ şi superficial, adunat eventual în vreun cămin cultural proaspăt 

văruit, dar cu uşa desprinsă din una dintre balamale. Iar când între 

„prelecţiuni” şi „populare” se mai interpune complexantul şi de nimic 

bun anunţătorul „filosofice”, situaţia devine cu adevărat delicată. 

Ce caută, aşadar, aceşti termeni atât de diferiţi unul lângă 

celălalt, ce fel de dialog poate exista între ei, dar, mai ales, ce va fi 

gândit cititorul ieşean de gazete, la 1863, când privirea i-a căzut pe 

anunţul că, la 10 februarie 1863, de la ora 12, un anume Titu 

Maiorescu avea să ţină, la Banca Moldovei de pe strada Goliei, un fel 

de conferinţă cu titlul „Prelecţiuni filosofice populare relativ la familie şi 

educaţiune” 1 ? Cum o fi primit Iaşul celei de-a doua jumătăţi de secol 

XIX, cu drumuri desfundate şi trăsuri clătinându-se primejdios, o 

asemenea veste? 

De multe ori, astăzi, se cade în păcatul de a crede despre 

aceste „prelecţiuni populare” că ar fi avut un nimb pronunţat de 

1 Tema acestei prime prelecţiuni relua o preocupare destul de proaspătă a 

lui Maiorescu, materializată la finele anului 1861, la Bucureşti, unde prelectorul 

lansează un aşa-numit „curs public şi popular despre educaţiunea în familie”. 

Conjuncţia aceasta – „public şi popular” – indică distincţia justă a tânărului 

Maiorescu; nu tot ce era public era şi popular, după cum şi reciproca era valabilă; 

despre şedinţele „Junimii” se poate spune că erau populare, în sensul unei 

permanente popularizări a subiectelor la modă, ale timpului, dar şi în sensul unei 

relaxări a metodologiei de abordare a acestor teme; cu toate acestea, în ciuda 

caracterului de profundă deschidere, nu se poate spune întru totul că ar fi fost 

publice, fie numai şi luându-se în calcul faptul că se desfăşurau în spaţii 

neconvenționale. În orice caz, este foarte interesant de urmărit pe tot parcursul 

destinului Societăţii „Junimea” dialectica aceasta subtilă între public şi privat, uneori 

mascată atent în sloganuri fals permisive precum „Intră cine vrea, rămâne cine 

poate”. Din diferitele relatări ale epocii rezultă clar că ceea ce s-ar putea numi 

„expulzarea din privat” survenea de la sine, elegant, prin aceea că „expulzatul” pur 

şi simplu nu-şi găsea locul. Înclin să cred că mai degrabă decât spaţiul în sine, fie el 

casa lui Pogor, fie cea a lui Maiorescu, caracterul de privat era mult mai accentuat 

în privinţa unei anume atmosfere. 

35

generalitate, că ar fi reprezentat un demers eminamente ezoteric şi că 

procesele de culturalizare în masă din perioada comunismului şi-ar 

afla rădăcinile în astfel de gesturi socio-culturale. O eroare ce provine, 

probabil, din înţelegerea distorsionată a acelui „popular” din sintagma 

buclucaşă. Parcurgând, însă, lista prelecţiunilor de-a lungul 

numeroşilor ani în care ele s-au ţinut, observând grija deosebită cu 

care junimiştii de veac XIX alegeau temele şi subtemele acestor 

prelecţiuni, analizând maniera de tratare a subiectelor, aşa cum pot fi 

ele decopertate din rezumatele publicate în primele numere ale 

„Convorbirilor literare”, îţi dai seama că prelecţiunile au fost cu totul 

altceva 2 . Că, în consecinţă, au fost departe de aparenta vulgarizare a 

tematicii şi n-au avut nimic a face cu birjarul de la piaţa „Sfântu 

Spiridon”, cu măcelarul din Târgu Cucu, ori cu croitorul de pe 

Sărărie 3 . 

Dar să încercăm, fie şi pe scurt, să identificăm şi alte trăsături 

definitorii ale acestor prelecţiuni, asumându-ne ca ghid anumite 

modalităţi ale lui Maiorescu, dar şi ale celorlalţi prelectori de a gândi şi 

a percepe starea de fapt, socială şi culturală, în care se vedeau 

proiectaţi. 

1. Prelecţiunea ca demers paideic 

Intenţiile lui Maiorescu nu au fost cele ale unui visător, ci, aşa 

cum erau ele formulate în acea a doua jumătate a secolului XIX, cât 

se poate de realiste: prelecţiunile populare erau în fapt prelecţiuni de 

2 Iată şi punctul de vedere al unui comentator avizat, Zigu Ornea: „Să 

spunem totuşi că aceste prelecţiuni, recomandate a fi populare, erau cu totul 

departe de o ţinută modică. Conferenţiarii erau, cei mai mulţi, distinşi intelectuali, cu 

solide cunoştinţe în materie, unii obişnuiţi, prin profesiune, cu oratoriu aulei 

universitare sau a sălii de tribunal. Subiectele nu erau nici ele oarecare, ci astfel 

structurate încât îngăduiau conferenţiarilor racordarea la ultimele stadii ale 

dezvoltării ştiinţelor umane. Apoi publicul nu era nici el deloc popular. Prelegerile 

Junimii au fost mereu frecventate de lumea bună, intelectuală, din capitala 

Moldovei” (Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, 

vol. I, pp. 24-25). 

3 Numai din simpla trecere în revistă a celor zece prelecţiuni care urmează 

este edificatoare pentru dimensiunea ezoterică a prelecţiunilor. Aşadar: „Familia în 

stat şi societate, educaţiunea în familie”, „Educaţiunea fundată pe principii ştiinţifice; 

estetica şi psihologia ca părţi ale filosofiei”, „Principii estetice. Frumosul, sublimul şi 

plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică şi opera italiană) şi la literatură (clasică şi 

romantică); „Importanţa esteticii pentru educaţiune. Principii psihologice. Idealismul 

şi materialismul în psihologie”; „Temperamentele”; „Viaţa de zi şi viaţa de noapte a 

sufletului, vis, viziuni, stahii”; „Memoria şi fantezia”; „Voinţa şi caracterul”, „Voinţa şi 

inteligenţa, talentul şi geniul”; „Recapitulare. Mijlocul justifică scopul”. 

36

popularizare a unor teme pe care, la acea oră, Occidentul le 

dezbătuse şi le întorsese pe toate feţele. Ce se putea şti, bunăoară, 

despre subiectul acesta al „familiei şi educaţiunii”? Câţi dintre ieşeni 

auziseră de Johann Pestalozzi sau chiar de Jean Jacques 

Rousseau? Probabil puţini, dacă nu chiar foarte puţini. Întors de la 

studii din Viena, la curent cu cele mai recente dezbateri filosofice şi 

ştiinţifice, avid de cunoaştere, Titu Maiorescu trebuie să fi suferit un 

adevărat şoc la întâlnirea cu reala stare culturală a aşa-zisei 

intelectualităţi ieşene. Căci intelectualităţii, fie ea alcătuită la un 

moment dat din „dame amabile şi gentile” sau din elevi emoţionaţi 

precum George Panu, i se adresa tânărul prelector, în încercarea sa 

de a „povesti” celor din sală lucrurile nemaiauzite pe care, la rândul 

său, le auzise în străinătate. Iată de ce, prelecţiunile populare au un 

primordial caracter paideic, semănând, cel puţin în faza lor de 

început, cu nişte cursuri de iniţiere pe care un dascăl mai răsărit le 

predă unor elevi interesaţi de aşa ceva. Intrat în celebra Junime în 

anii ’70, George Panu avea să confirme în Amintirile sale că „popular” 

nu se referea la grosul anonim al populaţiei, ci tocmai la lumea bună, 

aşa cum era ea definită în accepţiunea veacului XIX: „Deşi 

prelecţiunile aceste erau numite populare, ele n-aveau nimic popular, 

nici ca subiect, nici ca expunere, nici ca public. Ele erau frecventate 

de tot ce societatea ieşeană avea mai ales şi mai distins; jumătatea 

sălei era ocupată de damele cele mai elegante, restul din personagiile 

principale; prinţul bezedea Grigore Sturdza se aşeza în faţa 

oratorului, stând foarte des în picioare […] Ca public, pe lângă cel 

arătat mai sus, restul era format din profesori, preoţi, elevi de la 

universitate şi de la liceu” 4 . 

Asta deşi Maiorescu nu dorea, în acel februarie al anului 1863, 

ca gestul său să fie asociat actelor de predare-învăţare, ci mai 

degrabă acelor evenimente social-mondene, care să stârnească, fie 

numai şi pe filiera curiozităţii, interesul. Or pentru evenimente socialmondene 

Banca României i s-a părut a fi un sediu potrivit, amintindu-i 

probabil, fie numai şi dintr-o perspectivă economică, de Occidentul 

din care tocmai sosise. Sediul unei Bănci i s-a părut un teren suficient 

de neutru pentru demersurile sale paideice/ populare şi, în acelaşi 

timp, suficient de adecvat preţiozităţii presupuse de ideea 

„prelecţiunii”. 

Ceva mai târziu, după înfiinţarea Societăţii „Junimea”, membrii 

fondatori au continuat să vadă în aceste conferinţe o foarte utilă 

4 

George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, vol. I, Editura Minerva, 

Bucureşti, 1971, p. 8. 

37

metodă de „propăşire a civilizaţiunei în România”. „Se vede bine din 

aceste documente că preocupările dintâi ale Junimii au fost 

prelecţiunile şi tipografia. Societatea nou înfiinţată dorea nu numai să 

se facă remarcată, dar şi să-şi realizeze misiunea spre care – prin 

program – năzuia (propăşirea civilizaţiunei în România)” 5 . Demersul 

paideic viza deci nu doar proliferarea „adevărului”, cum se va vedea 

mai jos, ci chiar civilizarea unui popor ce orbecăia prin propriile 

neputinţe. O miză, aşadar, uriaşă, pe care câţiva oameni şi-o 

asumaseră printr-un pionierat de o generozitate rar întâlnită în istoria 

unei culturi. Iaşul devenea astfel un punct de plecare, un „kilometru 

zero” de la care, printr-o fericită contaminare, urma să se producă 

evoluţia spirituală şi culturală a românilor. Bineînţeles, grăuntele de 

utopie al acestui proiect nu poate fi contestat, însă entuziasmul unic al 

acestui început de drum nu doar că îl scuză, dar îl justifică. 

Abia ulterior, când prelegerile junimiste au devenit tradiţie, iar 

mulţi dintre junimişti oameni în mâinile cărora se afla chiar destinul 

cultural-politic al Moldovei, Maiorescu şi ceilalţi prelectori s-au mutat 

la Universitate. Demersul paideic devenea oficializat, prin 

încorporarea sa unui topos destinat prin excelenţă educaţiei. O 

instituţionalizare care, treptat, avea să diminueze din impactul la 

publicul larg al intelectualităţii ieşene. 

Înţelesul acesta asupra prelecţiunilor ca demers paideic, este 

posibil fie numai şi prin prisma bine ştiutei generozităţi maioresciene, 

asupra căreia, punctual, zăboveşte profesorul Liviu Rusu, într-un 

foarte util studiu introductiv la Criticele lui Maiorescu. Astfel, încă din 

perioada în care studia la „Theresianum”, viitorul critic avea să-şi 

manifeste din plin latura aceasta altruistă: „ajuta pe colegii săi la 

studiu, dădea lecţii particulare gratuit, ba pentru nevoiaşi făcea 

colecte de bani în secret, fără ca respectivul să afle ceva” 6 . Aşadar, 

cum lesne se poate observa, înclinaţia aceasta a profesoratului se 

manifesta încă de la începuturile formării sale, ca şi cum un prea plin, 

un surplus informaţional ar fi dat pe dinafară. Într-un anume fel, 

prelecţiunile pot fi percepute ca un fel de „lecţii particulare gratuite”, 

sau ca un „ajutor” dedicat unor „colegi” mai puţin pregătiţi, având ca 

scop fundamental, dincolo de satisfacţia personală pe care trebuie să 

o fi încercat „donatorul”, cunoaşterea ca ideal, ca principiu spre care 

trebuie să se tindă. Ai adeseori senzaţia, reluând atent paginile de 

secol XIX, sau început de secol XX, că întâmplarea aceasta frumoasă 

5 

Zigu Ornea, op. cit., vol. I, p. 22. 

6 

Titu Maiorescu, Din „Critice”, studiu introductiv de Liviu Rusu, Editura 

Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 36. 

38

a culturii române, prelecţiunile, a îmbrăcat şi forma unei donaţii, a 

unei moşteniri pe care o rudă mai bogată ţi-o oferă pe nepusă masă. 

În spirit junimist, s-ar mai putea spune că Maiorescu, asemenea 

haiducilor celebri, „lua de la bogaţi (cultura Occidentului, incontestabil 

cu mult mai bogată decât cea a unui Est încă aflat în anonimat) şi 

dădea la săraci”. Căci se poate vorbi în cazul lui Maiorescu despre o 

„haiducie culturală”, o manieră personală de a face dreptate, de a 

pune lucrurile în ordine printr-o cultură dominată de neadevăr. 

Revenind la generozitatea liderului de la „Junimea”, alte mostre 

pe care acelaşi Liviu Rusu le invocă sunt culese din iniţiativele, din 

sânul societăţii fondate în 1864, unde „iniţia ajutorarea celor lipsiţi de 

mijloace şi era întotdeauna între cei darnici” 7 , atitudine culminând cu 

generozitatea faţă de Eminescu, delicat deghizată în celebra 

scrisoare pe care i-o trimite acestuia. Apoi, ajuns ministru al 

instrucţiei, face proba puterii de a ierta, repunându-l în drepturi pe 

Nicolae Ionescu, unul din inamicii săi declaraţi, sau, devenit ministru 

al justiţiei, propune un proiect de lege prin care miniştrii nu mai au 

voie să practice avocatură, timp de cinci ani după terminarea 

mandatului, astfel încât să nu se poată folosi de chiar deciziile 

propriului ministeriat etc 8 . 

Nu e deloc o exagerare în a percepe opţiunea lui Titu 

Maiorescu de a se stabili definitiv în ţară ca pe un sacrificiu, mai ales 

că o afirmare la una din marile universităţi ale Europei era mai mult 

decât posibilă. Alegând această opţiune, liderul „Junimii” îşi asuma şi 

unele riscuri, dintre care cel mai mare era acela al contaminării cu 

chiar maladiile culturii româneşti, sau cu ceea ce Noica avea să 

teoretizeze, un secol mai târziu, drept „maladii ale spiritului”. 

Dimensiunea aceasta sacrificială o comentează Ion Petrovici în ale 

sale Figuri dispărute, în secţiunea pe care i-o dedică lui Maiorescu. 

Printre altele, Petrovici constată că părintele prelecţiunilor populare 

„şi-a pus talentul şi energia în serviciul trebuinţelor locale” 9 . Tocmai în 

acest „serviciu al trebuinţelor locale” au fost puse şi prelecţiunile, ca 

gest incipient de anunţare a unor paradigme diferite pe care cultura 

românească trebuia să se înscrie. 

7 

Ibidem. 

8 

Apud Liviu Rusu, op. cit., p. 37. Concluzia lui Liviu Rusu este formulată în 

chipul unei întrebări retorice: „Sunt acestea cuvintele şi fapta unui om glacial, cum 

până şi astăzi se mai complac unii să-l numească pe Titu Maiorescu”? 

9 

Ion Petrovici, Figuri dispărute, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol „II”, 


39

2. Prelecţiunea ca înscriere pe drumul adevărului 

Altfel spus, prelecţiunea ca lichidare a unui mod amatoristic şi 

nefast de a discuta despre chestiuni dintre cele mai serioase. Aşadar 

nu doar a aduce noutatea, ci a corija falsul, a eroda prejudecăţile de 

tot felul, a submina tot ceea ce Maiorescu includea în ceea ce numea 

„neadevăr”. „Viţiul radical […] în toată direcţia de astăzi a culturii 

noastre este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai 

colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, 

neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de 

manifestare a spiritului public”, puncta Maiorescu în celebrul său 

articol din 1868, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” 10 . 

Neadevărul ca fals, ca mistificare, ca ignoranţă. Sperând într-o 

audienţă numeroasă, Maiorescu vedea, desigur, în prelecţiuni, un 

instrument de luptă împotriva acestui neadevăr, omniprezent, 

asemenea unui topos ce se cere părăsit, evacuat. Iată de ce, sau mai 

bine, iată de unde provine senzaţia de ex-topic, de părăsire a 

spaţiului, de vorbire-de-deasupra, pe care o ai răsfoind câteva din 

prelecţiunile anilor ’60-’70. Desigur, Profesorul n-a avut pretenţia că 

deţine adevărul absolut, ci doar a dorit să se pună în slujba acestui 

adevăr, să păşească pe drumul spre acest adevăr. De ce? Pentru că 

„fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul 

firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a 

vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă 

stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a 

istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune 

rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul” 11 . 

Prelecţiunile nu erau altceva decât o introducere, sau, altfel spus, o 

subtilă propedeutică pentru o corijare a ceea ce în articolul de la 

1872, „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, numea ca „starea 

literaturii noastre şi direcţia spiritului public” 12 . 

În abordarea sa de pe poziţiile istoriografiei, Alexandru Zub 

sesizează această „obsesie a adevărului”, insuflată de Maiorescu 

tuturor junimiştilor: „Respectul pentru adevăr defineşte activitatea 

Junimii în toate direcţiile. În numele adevărului se condamnă falsa 

erudiţie, megalomania, exagerările lingvistice, formele fără fond etc. 

Deviza ei era: adevărul înainte de toate, declară memorialistul, iar 

Eminescu recunoaşte drept principiu fundamental al operei 

maioresciene naţionalitatea în marginile adevărului, subscriind el 

10 În Din „Critice”, ed. cit., p. 115. 

11 Ibidem, p. 122. 

12 Ibidem, p. 123. 

40

însuşi la acest principiu, fiindcă ceea ce-i neadevărat nu devine 

adevărat prin împrejurarea că-i naţional” 13 . După ce constata că 

poporul român are „ceea ce trebuie unui popor pentru a se dezvolta: 

impulsul spre viaţă”, A.D.Xenopol vorbea despre „valoarea adevărată 

a lucrurilor”: „Aşadar dacă la noi se admiră cutare sau cutare 

producţiune nedemnă, aceasta se face nu pentru că voim a ne arăta 

că avem şi noi arte, ştiinţe, deşi aceasta se poate întâmpla, dar 

fiindcă starea spiritului nostru este încă astfel că nu poate pătrunde în 

valoarea adevărată a lucrurilor” 14 . George Panu, în una dintre 

evocările sale pomeneşte, la fel, despre unul din îndemnurile primite 

de la Maiorescu, îndemn din care adevărul se desprinde ca dovadă 

întemeietoare, ca lucru „bazat pe documente şi acte sigure” 15 . 

Acestor locuri din Xenopol şi Panu li se adaugă multe altele, dovadă 

certă a faptului că, într-adevăr, „inocularea cu adevăr” pe care o 

pornise Maiorescu, aproape agresivă în virulenţa prin care era 

înfăptuită, fusese percepută, în consecinţă, ca láitmotiv de discipolii 

dispuşi a păşi pe calea indicată de magistru. 

Îndeobşte, se afirmă că prelecţiunile au constituit fundament, 

condiţie de posibilitate pentru înfiinţarea Societăţii „Junimea”. Pe 

lângă acest aspect, ele au mai reprezentat ceva: un fel de „aruncare a 

mănuşii”, „provocare la duel”, început al unei lupte aproape sisifice cu 

neantul, „confuzia unor tendinţe lipsite de prinţip”, cu „mişcările 

nesănătoase”, cu „falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, 

filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate”. Critica în 

literatură, lupta împotriva etimologiştilor în limbă şi teoria formelor fără 

fond în ideologia culturii – doar trei din multiplele planuri în care s-a 

purtat această bătălie. 

3. Prelecţiunea ca substitut al publicisticii 

Oricine încearcă, într-o contextualizare a începuturilor 

prelecţiunilor, să tragă câteva concluzii asupra climatului publicistic al 

timpului, îşi dă seama de penuria descurajatoare a tipăriturilor, dar şi 

de modul aproape dramatic în care intelectualii trebuie să fi resimţit 

această lipsă. Iată cum arăta tabloul presei literare în intervalul 1859- 

13 Al. Zub, Junimea, implicaţii istoriografice, Editura Junimea, Iaşi, 1976, 

p. 226. 14 Scrisoare a lui A. D. Xenopol către Iacob Negruzzi, de la 1869, în 

Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, vol. 

II, pp. 14-15. 

15 George Panu, Amintiri…, vol. II, p. 10. 

41

1866 16 : „Foiţa de istorie şi literatură” (Iaşi, 1860), „Ateneul român” 

(Iaşi, 1860), „Revista română” (Bucureşti, 1861), „Dacia” (Iaşi, 1861), 

„Ţăranul român” (Bucureşti, 1861), „Din Moldova” (Iaşi, 1862), 

„Buciumul” (Bucureşti, 1862), „Foaia Societăţii pentru Literatură şi 

Cultură Română în Bucovina (Cernăuţi, 1865), „Familia” (Pesta, 

1865), „Revista Dunării” (Bucureşti, 1865), „Albina” (Viena, 1866). 

Întors din străinătate, Maiorescu găseşte aşadar un peisaj publicistic 

monoton, dacă nu dezolant, cu publicaţii care nu rezistau în timp, „foi” 

şi „foiţe” care nu puteau da satisfacţie unui tânăr ce dorea, simţea 

nevoia să se exprime, un peisaj literar nu tocmai propice comunicării 

şi dialogului, popularizării unor teorii, informaţii etc. Iată de ce, mai 

mult sau mai puţin metaforic, în fiecare din prelecţiunile acelui an 

1863 se poate vedea ceea ce am putea numi „articol oral”, sau 

„publicistică oratorică”. Tocmai succesul acestei foarte interesante 

prese verbale a constituit, cred, unul din argumentele fundamentale 

ale apariţiei, la 1867, a „Convorbirilor literare”. Este posibilă apoi 

ipoteza conform căreia interesul pentru prelecţiuni a început să scadă 

indirect proporţional cu interesul pentru revistă, pentru că, dincolo de 

mondenitatea şi latura oratorică a prelegerilor, era mai confortabil să 

citeşti opiniile junimiştilor în paginile „Convorbirilor”, ba chiar, o 

perioadă, să citeşti integral textul prelecţiunilor. În plus, o anume 

politizare avea să fie taxată de auditoriul dezinteresat politic, aspect 

amintit de George Panu: „Prelecţiunile populare, deşi se continua de 

patru ani, nu făcuseră adepţi mulţi în Iaşi. Mai întâi aveau aerul de a 

trata cam peste picior pe un public mai dinainte considerat ca 

ignorant. După aceea, deşi subiectele erau filosofice cele mai multe, 

estetice şi istorice, totuşi conferenţiarii nu scăpau nici o ocazie de a 

adresa răutăţi stărei politice de atunci de la Iaşi” 17 . Cu alte cuvinte, 

caracterul publicistic al conferinţelor se accentuează până acolo încât 

prelectorii preiau, poate involuntar, subiectivităţile şi nuanţele 

polemice ale propriilor articole de revistă. 

4. Prelecţiunea ca „literatură vorbită” 

Pe un raţionament precum anteriorul, prelecţiunile pot fi 

înţelese din perspectiva unei „literaturi vorbite”. Sintagma îi aparţine 

lui George Panu şi dă socoteală, în fapt, despre aceeaşi nevoie de a 

depăşi carenţele tipăriturilor: „Prelegerile populare în fiecare an ţineau 

16 Conform I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-2000, 

Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004. 

17 George Panu, op. cit, vol. I, p. 15. 

42

loc de un fel de literatură vorbită” 18 . Înainte de a redacta celebrele 

sale articole despre Direcţia veche versus Direcţia nouă, Maiorescu 

are intuiţia propriei solitudini într-o geografie literară din care lipseau 

întâmplările literare cu adevărat importante. Desigur, sintagma 

„literatură vorbită” are un înţeles mai larg, referindu-se şi la aspectele 

istorice, sociale etc., fiind traductibilă în mai potrivita formulă 

„tipăritură vorbită”. Cu atât mai mult cu cât, un an mai târziu, în 1864, 

lui Maiorescu i se alătură Vasile Pogor şi P. P. Carp, ulterior numărul 

prelectorilor crescând, la fel ca şi diversitatea temelor alese 19 . O 

oralitate de tip socratic, cu valenţe paideice, într-o constantă 

încercare de a „moşi adevărul” şi de a înscrie mersul lucrurilor pe 

calea cea bună. 

5. Prelecţiunea ca posibilitate a întâlnirii Celuilalt 

Deşi cronologic, dar şi ca fundament întemeietor, prelecţiunile 

sunt anterioare Societăţii „Junimea” (fundată de Titu Maiorescu, Iacob 

Negruzzi, P.P.Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti, în 1864, la o 

dată oarecum nesigură nici măcar pentru fondatori), de la un moment 

dat prelecţiunile pot fi înţelese ca o extensie a chiar Societăţii 

„Junimea”, pe linia unei organizate „aduceri afară” a discuţiilor 

constructive ce aveau loc fie în casa lui Pogor, fie în cea a lui 

Negruzzi, fie în cea a lui Maiorescu. Junimiştii resimt nevoia unei 

depăşiri a inevitabilei intimităţi create la „şedinţe”, în sensul întâlnirii 

unui „Celuilalt lărgit”, sau, în mereu utilele terminologii nicasiene, un 

„Sine lărgit”. Nu ştiu dacă e vorba despre un fel de claustrofobie pe 

care ţi-o dă un grup mai mult sau mai puţin închis, sau despre un 

exhibiţionism, în sensul cel mai bun al termenului, generat de nevoia 

esenţială de a comunica. Întrevezi, lecturând memoriile lui Panu, ale 

lui Negruzzi, ba chiar fragmente din însemnările zilnice ale lui 

Maiorescu, o formidabilă „foame şi sete” de Celălalt, fie el înţeles 

într-o tentă creştină, ca semen/ aproape al tău, aşadar, fie, într-o 

manieră hegeliană de a privi problema, ca subiect/ conştiinţă de a 

18 Ibidem, p. 324. 

19 În anii ’70 ai secolului XIX, rafinarea continuă a prelecţiunilor a dus chiar 

la ideea unei teme comune a ciclului anual de prelegeri, astfel încât, dincolo de o 

„privire teoretică”, susţinută iniţial de Maiorescu, ulterior şi de alţii, subiectul să fie 

„mărunţit” în subteme. Maniera aceasta de abordare indică o foarte benefică 

înclinaţie spre rigorile analizei complete, despărţindu-se deci de păcatele 

generalităţii şi ale aproximativităţii în tratarea diverselor chestiuni. Iată, spre 

exemplu, situaţia anului 1875, în care junimiştii optaseră pentru o temă generală cu 

rezonanţe preponderent istorice – „Influenţe consecutive asupra poporului român”, 

divizată în nu mai puţin de opt subteme, susţinute de tot atâţia prelectori. (În 

G. Panu, op. cit., p. 157). 

43

cărui întâlnire ai nevoie pentru a te defini, pentru a te confirma. Una 

erau reacţiile relaxate ale junimiştilor, ludice şi neprotocolare, altceva 

însemna să simţi feed-back-ul favorabil, freamătul aprobativ al unei 

săli înţesate care nu te urmărea „trântită pe canapea”, precum Pogor, 

sau Negruzzi, ci ca şi cum de ceea ce spui tu ar fi depins întreg 

universul. Tocmai de la acest „Sine lărgit”, fie alcătuit şi din cucoane 

dornice de senzaţii noi, veneau imboldurile pentru a continua munca 

aceasta ingrată de educare şi autoeducare. Nevoia de public e 

perceptibilă aşadar mai mult pe filiera unor necesităţi de natură 

intelectuală decât pe cea a orgoliilor personale, sau a goanei după 

celebritate. 

Dacă în şedinţele de la Pogor întâlnirile cu Celălalt se derulau 

într-o manieră informală, uneori alunecând în zonele „uliţei mici”, în 

cadrul prelecţiunilor se exersează întâlnirile tehnicizate, nu atât de 

plăcute (tracul fatal unor prelectori) dar, fără îndoială, cu urme mai 

adânci în ambele tabere: tabăra celui întâlnit şi tabăra celui care 

întâlneşte. Aşadar, de la un registru de natură „terapeutică”, un fel de 

extirpare a neliniştii cotidiene şi a grijilor de tot felul prin practicarea 

unui extraordinar cult al prieteniei, se trece la un registru cu nuanţe 

paideice, aşa cum l-am descris mai sus, cu particularizarea 

preocupărilor maioresciene pentru educare. 

Comunicarea cu Celălalt, deşi aparent unilaterală, mai 

însemna ceva: privirea faţă-către-faţă, în profundul sens existenţial pe 

care îl dă Levinas acestei expresii, între tot ceea ce avea mai de preţ 

Iaşul acelor ani, un pretext pentru intelectualii vremii (mai mult sau 

mai puţin autentici) de a lua cunoştinţă unii de ceilalţi. Numai faptul de 

a te afla în sală, în rândurile auditoriului, reprezenta o confirmare a 

unei anumite poziţii, apartenenţa la un nivel spiritual diferit de cel cu 

care erai obişnuit în viaţa de fiecare zi. Întâlnirea cu Celălalt avea 

drept rezultat configurarea unui dublu orizont: orizontul prelectorului, 

proiectându-se pe sine în auditoriu, văzându-se, deci, pe sine cu ochii 

comunităţii din care se ridicase; orizontul auditoriului care, la rândul 

său, se proiecta pe sine în prelector, ca într-un model, ca într-un 

reper. Asta la un ceas când prezenţa reperelor era imperioasă pentru 

ieşirea din colapsul în care se găsea cultura românească. De cel 

puţin unul din aceste orizonturi era conştient cel ce se încumeta să 

rostească celebrele cuvinte „Onorat auditoriu”, căci iată ce notează 

Maiorescu într-o însemnare de la 1866, făcută în urma unei adunări 

literare a Junimii: „Eu am citit programul societăţii noastre; totul primit, 

şi am stabilit şi prelegerile populare. Dintr-asta va să iasă mult, dacă 

ceilalţi au râvnă – pentru cauză; dacă nu, în orice caz mult pentru 

44

mine” 20 (sb. m. – C. C.). E limpede, aşadar, raţionamentul, calculul 

pragmatic făcut pe marginea întâlnirilor cu Celălalt. La rândul său, 

Celălalt avea propriile sale calcule. Iată, spre exemplu, cum vedea 

George Panu, copil fiind, primele prelecţiuni: „Ca băiat curios şi 

studios, în fiecare duminică la orele 2 eram în sala Băncei, într-un 

colţişor. Mi-aduc aminte de domnul Maiorescu: acelaşi de astăzi, se 

înţelege tânăr, aceeaşi dicţiune elegantă şi rece; aceleaşi maniere 

corecte, aceeaşi sobrietate […] aceste lucruri mi-au deşteptat un 

mare interes (sb. m. – C. C.), iar publicul, ca şi mine, a început a 

umplea sala” 21 . 

Despre beneficiile colaterale ale prelecţiunilor pomeneşte şi 

Zigu Ornea: „Prelecţiunile Junimii au fost cu adevărat o instituţie. Şi 

încă una respectată şi temută. Chiar de adversari. A audia cu 

regularitate prelegerile Junimii era un semn de distincţie. Ce să mai 

spunem de cei ce se produceau la tribuna acestor prelecţiuni? Le 

aducea un invidiat spor de prestigiu, o aură de necontestată glorie 

cum nu mai cunoscuse viaţa Iaşilor din perioada de renaştere a anilor 

patruzeci” 22 . 

Mai mult decât atât, mai mult decât o extensie a şedinţelor 

junimiste, prelecţiunile s-au dovedit a fi, în anii lor de glorie, o 

contrapunere în spirit a ceea ce se întâmpla la nocturnele întruniri. 

Aşa cum se va vedea mai jos, ritualul prelecţiunilor era de o cu totul 

altă factură, iar sobrietatea, rigoarea, ştiinţificitatea erau cuvinte de 

ordine în „fişa postului” de prelector. 

6. Prelecţiunea ca ritual 

Deşi, cel mai adesea, discuţiile despre ritualul prelecţiunilor 

intră în categoria anecdoticii literare, ele sunt importante pentru 

sublinierea insistenţei cu care s-a încercat individualizarea, sau, întrun 

termen de factură recentă, personalizarea acestui tip de 

conferinţă. Şi, în bună măsură, conferirea acestui caracter de 

inconfundabilitate a reuşit cu succes. Fie şi pentru că, aşa cum 

observă Panu, toată lumea înţelesese că „nu se glumeşte cu 

asemenea lucruri”. Nu se glumeşte cel puţin oficial, pentru că, în notă 

particulară, existau suficienţi cârcotaşi. 

20 Junimea, op. cit., vol. II, p. 264. 

21 George Panu, op. cit., vol. I, pp. 7-8. 

22 Z. Ornea, op. cit., pp. 25-26. 

45

Dar să amintim, cu titlu de inventar, câteva din rigorile 23 cărora 

trebuia să se supună prelectorul, aşa cum sunt ele expuse de 

memorialişti ai veacului XIX: 

Rigori de formă 

- ţinuta vestimentară a prelectorului era „de mare gală”, semn 

de respect atât pentru audienţă, pentru sine, cât şi pentru motivul 

întâlnirii, prelecţiunea în sine, dar şi semn al subţirimii, rafinamentului, 

al atmosferei de calitate; se purta fracul, împotriva opţiunii unora 

pentru redingotă; 

- sosirea prelectorului cu doar câteva minute înainte de 

începerea conferinţei; intrarea sa în universitate se făcea pe furiş, 

aproape într-un mod „infracţional”, cu atenţia maximă de a nu fi văzut. 

La fel, el nu trebuia văzut nici pe stradă, motiv pentru care venea cu 

trăsura, care, la rândul ei, musai trebuia acoperită. Cerinţa aceasta 24 

poate foarte bine sugera pretenţia de intangibilitate a celui ce intră în 

rolul de prelector, separaţia sa faţă de „restul muritorilor”, prestigiul 

sacrosanct, de mare oficiator; 

- prelecţiunea începea la „două fix” şi se încheia „just la trei ore 

fără cinci minute”; punctualitate de tip nemţesc, contrapusă simbolic 

autohtonului „lasă-mă să te las”, menită a introduce valenţele 

simbolice ale unui „gentlemen’s agreement”; cine nu se încadra în 

acest timp, notează Panu, „era descalificat”; 

- înainte de a intra în sala principală, oratorul aştepta într-o 

cămăruţă în care, în afară de unul sau doi prieteni, nu mai avea 

nimeni voie să intre. Se cultiva astfel solitudinea ca teren prielnic 

actului creaţiei. Aşteptarea în singurătate avea conotaţiile nerostite 

ale unei purificări esenţiale pentru îndeplinirea onestă a misiunii. 

„Clauza” intrării a maximum doi oameni avea ca scop observarea 

„stării sufleteşti a oratorului”, şi, dacă era cazul, încurajarea acestuia, 

23 George Panu vorbeşte chiar despre un „ceremonial”: „Ceremonialul pe 

care l-a introdus domnul Maiorescu în asemenea conferinţi şi care a rămas şi după 

ce conferinţele au fost strămutate în sala universităţei” (Ibidem). Mai pomeneşte şi 

de „dogmă”, atunci când subliniază intrarea ceremonialului în uz: „Acest procedeu 

al domnului Maiorescu a devenit, cum am spus, mai târziu, nu numai un uz, dar 

chiar o dogmă, - dogmă care a dat loc la mari discuţii iubitorilor de inovaţiuni, dar 

dogma a rezistat la toate atacurile”. În alt loc, Panu utilizează sintagma „lucruri 

sacramentale”. 

24 O cerinţă ironizată de „unii zeflemişti”, care „susţineau că apariţiunea 

bruscă a oratorului în sală, ca un Deux ex machina, era cam burlească, în tot cazul, 

prea teatrală” (G. Panu, op. cit., p. 9). Se mai considera că „furişarea oratorului prin 

culuare obscure şi nu tocmai igienice, avea ceva ridicol în ea” (Ibidem). 

46

ca şi cum, observă ironic Panu, ar fi fost vorba despre un condamnat 

la moarte care primea vizita preotului. Nici după terminarea 

prelecţiunii, nu erau indicate convorbirile conferenţiarului cu publicul, 

în aşa fel încât aura de mister, de „semizeu” (Panu), să nu fie ştirbite; 

- „oratorul îşi făcea subit intrarea”; elementul de surpriză, 

important ca efect asupra unui public ce trebuia „preparat” pentru 

subtilele şi uneori dificil de urmărit demonstraţii ce urmau; 

- formula standard de începere era „Onorat auditor”; dincolo 

de caracterul formal, o inteligentă flatare a publicului şi o plasare a 

dialogului pe poziţiile lui „de la egal la egal”; 

- discursul liber, fără note la îndemână, dorea să insufle 

publicului sentimentul că cel ce vorbeşte este absolut sigur pe sine, 

siguranţă de sine care se transferă apoi asupra conţinutului 

informaţional 25 ; 

- nu doar note nu avea prelectorul la îndemână, ci şi apă. 

Explicaţia acestui fapt, aşa cum o furnizează Panu, este foarte 

importantă pentru a înţelege cu justeţe cum era privit conferenţiarul 

de ceilalţi: „Această tradiţie pleca din aceeaşi idee că conferenţiarul 

este un om aproape supranatural, el vorbeşte fără efort, el nu 

oboseşte, glasul lui nu slăbeşte, gâtlejul nu i se usucă ca la ceilalţi 

muritori” 26 . Iată deci teoretizat la Iaşi, cu ani buni înaintea lui 

Nietzsche, supraomul… 

Rigori de conţinut 

- utilizarea, în cadrul prelecţiunii a două comparaţii 27 , una la 

început, alta la final; probabil nu doar „încălzirea sălii” se urmărea prin 

acest procedeu, ci impresia de „obiect” finit, de lucru rotund, 

25 „…el n-avea note, prin urmare, senin, stăpân pe dânsul şi pe subiect, 

plutind în regiuni ştiinţifice înalte, el trebuia să lase să curgă cuvintele din gură fără 

nici un efort, şi o dată cu vorbele valuri de ştiinţă, de învăţătură şi de mărime! Un 

orator care vorbeşte după note poate să fie un avocat, un parlamentar, un profesor; 

conferenţiarul însă e mai presus de avocat, de parlamentar, de profesor, el trebuie 

să se inspire de subiectul lui, iar izvorul să curgă, să curgă” (Ibidem, p. 145). În 

relatarea aceluiaşi memorialist, din această cerinţă a ştiutului „pe de rost” derivau 

riscuri dintre cele mai neplăcute: uitarea textului, confuzia, încurcarea diferitelor 

fraze. Exemplul de amnezie totală îl constituie Theodor Rosetti, silit a se retrage 

după un singur cuvânt: „Imposibil”. 

26 Ibidem, p.146. 

27 „În orice prelegere oratorul trebuia să întrebuinţeze două comparaţii mari 

şi frumoase. Oratorul trebuia să o lanseze pe cea dintâi cum intra în subiect, pentru 

a încălzi sala […] prelegerea trebuia să sfârşească printr-o comparaţie pusă în 

termeni aleşi, fără de care nu era alegere” (Ibidem, p. 143). 

47

armonios. Comparaţia, ca mijloc literar, indică preocuparea pentru 

spusa frumoasă, dar, în acelaşi timp, indică permanenta rigoare a 

raportării la altceva; când compari părăseşti, de fapt, tentaţia 

unilateralităţii, ai privirea aţintită, deopotrivă, înăuntru şi în afară. 

Obligativitatea utilizării acestui mijloc indică importanţa care se dădea 

şi literaturizării oricărei discuţii, indiferent de temă, ca un fel de 

reverenţă faţă de o ştiinţă considerată superioară; 

- tratarea temei într-un mod cât mai serios; rigoare nerostită, 

dar subînţeleasă; prelectorii se documentau îndelung, îşi comandau 

cărţi din străinătate, aveau discuţii în contradictoriu, percepând 

tranşarea subiectului ca pe un „exerciţiu intelectual” 28 etc. 

Nimeni nu poate contesta caracterul teatral al multora dintre 

aceste practici ritualice, prelectorul simţindu-se pe sine asemenea 

unui actor care evoluează pe scenă, în faţa unui public, un fel de „one 

man’s show” dramatic menit a confisca atenţia celor din sală. Este în 

asta un histrionism bun, o armă de seducţie colaterală armei 

informaţiei propriu-zise. Ceea ce azi ar putea fi definit ca o strategie 

comercială, de ambalare tentantă a produsului comercializat, era 

perceput ca fiind „sarea şi piperul” ce dădeau gust tematicii aride cu 

care se lucra. 

Unii comentatori au remarcat că un astfel de ritual oferea 

condiţiile de posibilitate pentru o anume stare de solidaritate, 

solidaritatea celor ce seamănă, sau, după un celebru principiu 

aristotelic, solidaritatea bazată pe axioma „asemănătorului care caută 

asemănătorul”. Indiferent de opţiunea politică, prelectorii aveau, 

desigur, sentimentul aflării de aceeaşi parte a baricadei, în lupta 

declarată pentru civilizare şi proliferare a adevărului. În amplul său 

studiu asupra Junimii, Zigu Ornea insistă pe această „atmosferă liant”: 

„Nu e exagerat să se spună că prelecţiunile nu au îndeplinit numai 

oficiul de a afirma în exterior Junimea şi junimisul. În egală măsură au 

contribuit la conturarea şi impunerea unor opinii comune printre 

junimişti. Iar ceremonialul impus de Maiorescu acestor prelecţiuni, 

febra pregătirii şi rigorile desfăşurării lor au creat o atmosferă liant 

care a solidarizat rândurile junimiştilor” 29 . Aşadar, ritualul genera o 

anume atmosferă, care la rândul ei funcţiona ca „liant”, pe traseul 

acesta vectorial circulând tocmai sus-amintita posibilitate a întâlnirii cu 

Celălalt. 

28 Observaţia o face Pavel Florea, în ale sale Lecturi din Convorbiri 

literare 1867-1885, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2007, p. 59. 

29 Zigu Ornea, op. cit., vol. I, p. 24. 

48

Condiţii ale succesului 

Cum a fost posibil succesul prelecţiunilor, ce anume a cucerit 

în tot acest început de drum, atât de important pentru drumul culturii 

româneşti în ansamblul ei? Ce anume a făcut ca aceste conferinţe 

iniţiate de Maiorescu, să-şi găsească, cel puţin în fazele de început, 

un public atât de entuziast? 

Câteva soluţii de răspuns pot fi identificate: 

- o primă sugestie ar fi chiar monocromia peisajului 

evenimenţial al timpului; întâmplările culturale publice, extrem de rare, 

şi, în mare parte, aflate în zodia mediocrităţii, au amplificat efectul 

conferinţelor şi au furnizat un public numeros. Criteriul acesta 

cantitativist, chiar dacă pare facil, este important căci indică în 

prelecţiunea ca atare o primă cristalizare a ceea ce se numeşte 

„eveniment cultural” autentic; 

- un alt posibil răspuns pentru succesul conferinţelor publice 

face referire la o anumită stare de aşteptare, traductibilă în ideea unui 

teren pregătit pentru aşa ceva; efervescenţa spiritului românesc, aşa 

cum se iscase ea în contextul paşoptist, rămăsese oarecum 

suspendată. Rămăsese doar bănuiala că ceva mult mai important şi 

mult mai adevărat (în sensul adevărului teoretizat de Maiorescu) era 

cu putinţă, că zăcea într-un fel de potenţialitate latentă, aşteptând 

actualizare, aşezare în act. Titu Maiorescu, Junimea în general, nu 

fac, deci, altceva, decât să declanşeze un mecanism ale cărui 

resorturi intime fuseseră deja instalate; 

- dorinţa sinceră de a şti, de a afla, de a lua la cunoştinţă, 

este demnă, la rândul ei, de luat în calcul, o dorinţă asumabilă sub 

semnele unei curiozităţi constructive. Definirea, fie şi precară, a unui 

ontos socio-politic, prin clamarea şi stabilirea unor date contextuale 

pentru „a fi”-ul unui popor, genera, firesc, pe cale de consecinţă, 

apetenţa pentru un verb de factură gnoseologică – „a şti”. Ne aflăm 

într-o epocă în care poporul român căpăta conştiinţă de sine, or 

pentru această întâlnire cu sine era nevoie de legătura cu un „alter”; 

Maiorescu şi ceilalţi prelectori, toţi cu studii sau burse în străinătate, 

puteau procura intelectualului de rând imaginea acestui „alter”, livrând 

datele de esenţă ale unor culturi străine, care să funcţioneze ca reper 

pentru definirea propriei culturi. Că unii conferenţiari erau filo-germani, 

că alţii erau filo-francezi, conta mai puţin. Ceea ce conta era că aceşti 

oameni asigurau un fel de traducere a spiritului presupus mai înalt al 

altor popoare, într-o tălmăcire pe cont propriu, bine-aşteptată şi binevenită. 

E deci de presupus că mare parte din publicul prezent în sala 

Băncii şi, apoi, la Universitate, pleca de la aceste conferinţe nu cu 

49

sentimentul de a fi întâlnit pe „d-l Maiorescu, d-l Carp etc.”, ci de a se 

fi întâlnit cu un mod inedit de a privi lucrurile. 

- tenta, bineînţeles, impresia de spectacol, de producere 

aproape la un nivel artistic. Cum am mai precizat deja, conferenţiarii 

aveau şi abilităţi actoriceşti, convinşi fiind că sunt percepuţi asemenea 

unor actori care îşi pun în scenă un rol. Şi, probabil, pentru mulţi din 

sală, a merge la teatru, la spectacolele „domnului Alecsandri”, 

bunăoară, echivala cu a merge la spectacolele conferenţiate ale altor 

domni despre care începuse a vorbi lumea; bineînţeles, nu putem 

exclude o doză, mai mult sau mai puţin mare, de snobism, un fel de 

mondenitate obligatorie în care nu conta să vezi, ci să fii văzut. 

Cultură versus politică 

O bună bucată de timp, conştiinţa apartenenţei la un fond 

comun de principii şi idei a făcut posibilă coeziunea unui grup a 

prelectorilor şi a junimiştilor, în general. A fost poate unul din puţinele 

momente ale istoriei culturii româneşti, când cultura a transcens 

politicul, nu subordonându-l, ci, pur şi simplu, ignorându-l. Ulterior, 

când maeştrii au făcut decisiv pasul spre politică, slăbind, într-un fel, 

chingile rigurozităţii culturale, şi influenţând, prin puterea exemplului, 

atitudini asemănătoare raporturile, s-au inversat, discursul politic şi 

cel cultural s-au intersectat nefericit, iar prelecţiunile, la fel ca 

şedinţele junimiste, s-au văzut fisurate de acest „om nou”, om de 

cultură angajat politic. Când fisurile s-au lărgit şi mai mult, conferinţele 

şi întâlnirile junimiste s-au transformat în amintiri ale unor oameni 

care nu mai puteau trăi decât în prezent. 

În 1881, aşadar după optsprezece ani, conferinţele publice îşi 

încetau existenţa. Tentaţia Bucureştiului văduvea Iaşul de oameni, 

reviste, idei. Un nou început plutea, asemenea unui duh peste ape, 

asupra culturii româneşti. Un început care nu avea să atingă nici pe 

departe inegalabilele întâmplări culturale ce prinseră a se ţese într-o 

amiază de iarnă a anului 1863. 

50

Marcel LUTIC 

RÂNDUIALA VIEŢII DE ALTĂDATĂ. CÂTEVA REPERE 

Această lucrare vă propune cunoaşterea unei lumi care se 

pierde din zi în zi, o lume mult mai apropiată de valorile eterne ale 

Universului, o lume aflată, adesea, în armonie cu stele de pe cer, cu 

gujuliile din pământ, cu arborii ce făceau legătura simbolică cu 

Divinitatea sau cu elementele vitale ale vieţii: pământul, apa, focul şi 

aerul. Această lume a început a fi uitată sau chiar a se pierde încă de 

la intrarea în veacul al XX-lea. Cu cât ne apropiem de timpurile de azi, 

cu atât aşezarea veche a satului s-a zdruncinat profund. 

Modernitatea, cu valorile ei aparent benefice, a reuşit să distrugă un 

edificiu arhaic clădit de zeci de generaţii de strămoşi ai fiecăruia dintre 

noi. Mai ales după primul război mondial, vechile rânduieli s-au 

schimbat. Bătrânul Gheorghe Mazuru din Ungureni-Botoşani spunea, 

prin 1950, că „lumea se strică pe zi ce trece”. 

Henri H. Stahl, ca unul care cunoştea bine psihologia neamului 

nostru, afirma cândva cu temei: „În fundul sufletelor rămâne pentru 

toată lumea, ca ceva bine înţeles, faptul că acest popor românesc 

este prost şi primitiv. De la el n-avem nimic de învăţat, ci dimpotrivă 

noi pe el trebuie să-l învăţăm, ca pe un copil mic, abecedarul culturii 

orăşeneşti” 1 . Aşa „prost şi primitiv” cum l-au considerat unii, ţăranul 

român s-a ridicat totuşi la înţelegerea marilor probleme ale existenţei. 

Mai mult decât atât, reputatul sociolog Ernest Bernea nu ezita să 

susţină tranşant că „satul românesc este cel mai expresiv şi mai 

bogat document al istoriei neamului”, asta şi pentru că, adeseori, 

„adevărata istorie începe acolo unde sfârşesc documentele scrise”. 

Acelaşi Bernea ne prevenea că „orice colectivitate îşi organizează 

viaţa după o serie de legi şi aşezăminte, acest fapt asigurându-i o 

anume stabilitate” 2 . Legile şi aşezămintele acestea, adesea nescrise, 

se bizuiau pe tradiţii constituite de-a lungul veacurilor. Simion 

Mehedinţi considera tradiţia ca „un fel de ciment ascuns care 

cuprinde, care strânge la un loc toţi indivizii unei formaţiuni etnice” şi 

„o sumă de idei, de sentimente care dă unui popor coeziune, făcându-l 

să se simtă într-o unitate etnică. Într-un cuvânt: tradiţiunea înseamnă 

a te simţi cu toţii laolaltă”. Mai precis, Ovidiu Papadima aşeza la baza 

1 

H. H. Stahl, Cultura satelor. Cum trebuie înţeleasă, Cluj, Editura Satul şi 

Şcoala, 1934, p. 10. 

2 

Ernest Bernea, Datină şi obicei, Bucureşti, 1942, p. 85. 

51

legilor şi aşezămintelor arhaice folclorul, acesta fiind „o realitate 

colectivă, (…) sufletul prin care a trăit neamul acesta între atâtea 

îndărătnice vitregii” 3 ; mai mult, folclorul este „un laborator de 

înţelegeri pentru viaţă şi nu o colecţie de reminiscenţe barbare” 4 . 

Premiza esenţială a comunicării noastre pleacă de la o 

afirmaţie, devenită principiu, a lui Iulius Lips: „Datoria omului de ştiinţă 

este să înfăţişeze cele văzute şi constatate nu numai specialiştilor, 

dar – într-o formă limpede şi simplă – şi publicului larg”. În acelaşi 

sens, încă din veacul al XVII-lea, Miron Costin scria extrem de 

limpede că „letopiseţele nu sunt să le cetească omul să ştie numai ce 

au fost în vremile trecute, ci mai mult să hie de învăţătură, ce este 

bine şi ce este rău şi de ce să se ferească şi ce va urma fiecine” 5 . Mai 

târziu cu două veacuri, Alecu Russo avertiza oarecum profetic: 

„Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti, îs naţii 

nestatornice”, fapt care se confirmă astăzi pe deplin. 

Potrivit lui Ernest Bernea, statul, adesea, nu a putut să 

răspundă nevoilor vieţii săteşti; forma juridică a României moderne a 

ignorat satul. Punctul de vedere cuvenit care ne-ar ajuta să înţelegem 

lucrurile adecvat, e acela care ne-ar situa în centrul lumii sale, din 

unghiul de vedere al valorilor sale. Astfel, vom constata că civilizaţia 

satelor noastre este europeană, internaţională chiar; este o civilizaţie 

străveche, originară, plămădită o dată cu neamul românesc şi deplin 

realizată. 

Textul de faţă este, în liniile sale de forţă, o adaptare după 

„consideraţiunile sociologice” privitoare la viaţa economică, socială, 

morală, religioasă, intelectuală (...) a omului de sat, aceste 

„consideraţiuni” făcând parte din cea de-a treia parte („Omul din 

regiune”) a manuscrisului „Sate de pe Jijia de Sus”, manuscris 

aparţinând lui Eugen D. Neculau şi aflat, din 1974, la arhivele din 

Iaşi 6 . Alte părţi semnificative au fost preluate din textele mult mai 

cunoscutului Ernest Bernea, omul de ştiinţă care a surprins în pagini 

memorabile sufletul neamului nostru. Adesea, îl vom lăsa chiar pe 

3 

Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Bucureşti, 1941, p. 11. 

4 

Ibidem, p. 7. 

5 

M. Kogălniceanu, Cronicele României, vol. I, Bucureşti, 1872, p. 321. 

6 

Viaţa şi activitatea lui Eugen D. Neculau pot fi urmărite pe larg în lucrarea 

Sate pe Jijia de Sus (autor: Eugen D. Neculau), vol. I, Iaşi, Institutul Român de 

Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 2003 (ample informaţii se regăsesc mai ales 

în studiul introductiv Eugen D. Neculau – un misionar aproape uitat semnat de 

editorul Marcel Lutic). Precizăm că, din motive care ţin exclusiv de cursivitatea 

lecturii, nu am mai făcut trimiteri punctuale la paginile manuscrisului lui Neculau, 

uneori citatele din aceste manuscrise neavând nici măcar cuvenitele şi altfel 

obligatoriile ghilimele. 

52

ţăranul român, „înaintaşul nostru, al tuturora”, după expresia lui Liviu 

Rebreanu, să-şi spună gândul sau păsul. 

Concret, ce vă propun? O icoană a lumii de demult (după 

inspirata expresie a folcloristului Tudor Pamfile), o sumă de explicaţii 

arhaice pentru aproape tot ce mişcă şi astăzi pe pământ. Partea cea 

mai consistentă a acestei „icoane” va privi modul de raportare a 

omului tradiţional la lumea concretă din jurul său. Vom prezenta o 

„relaţie” de tip special, anume aceea dintre timp şi spaţiu, de „relaţia” 

aceasta depinzând o mulţime de momente şi evenimente din viaţa 

omului arhaic; apoi ne vom opri asupra actului ritual, ca element 

intrinsec gândirii tradiţionale, încercând să prindem esenţa sa în 

asociere cu rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul. Aşadar, vom 

încerca să conturăm profilul omului arhaic, aşa cum l-au format, în 

curgerea timpului, condiţiile biologice, geografice, istorice şi sociale 

din această parte a lumii. 

Termenul „rânduială” corespunde în limbaj popular „aceluia de 

ordine şi, credem, ceva mai mult decât el”. Rânduiala implică şi alţi 

doi termeni: lege şi cauză. Modul în care apare rânduiala „are un 

caracter generic şi aduce cu sine o atmosferă de putere ascunsă ce 

vine din izvoarele îndepărtate şi greu sesizabile ale misterului creaţiei, 

ale genezei” 7 . Silvia Popa, din Tohanul Vechi-Braşov, spunea în 

1971: „Lucrurile nu merg aşa, la întâmplare; orice lucru are o 

rânduială şi de bine şi de rău. Toate în lumea asta sunt rânduite” 8 . „În 

general, ideea de ordine, cu toate variantele ei, nu numai individuale, 

dar şi colective, este fundamentală existenţei. Iată o mărturie dintre 

cele mai categorice şi semnificative aparţinând Mariei Pomană, din 

Zărneşti-Braşov: „De nu mai există rânduială, asta înseamnă că toate 

ălea au să moară. Unde nu e rânduială nu e lege şi unde nu e lege 

nimic nu poate să dureze; toate au să moară” 9 ; Gheorghe Clinciu, din 

aceeaşi localitate, întărea aceste spuse: „Lumea să ţine aşa laolaltă 

de a face totuna – nu-i de prisos nimic – şi de se mişcă într-un loc 

ceva, toate să simt” 10 ; „Lumea merge aşa cum e lăsată ea. Dacă 

plouă, cum să fie întâmplare? E rânduială!” 11 . Iar Maria Rogozea, din 

Drăguş-Braşov, spunea prin 1943: „Rânduielile trebuie respectate, că 

7 

Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, 

Editura Humanitas, 2005, p. 252. 

8 

Ibidem, p. 251. 

9 


10 


11 


53

pe ele se leagă lucrurile şi capeţi ce vrei. Vezi, lucrurile sunt legate 

între ele şi pe legătură mergi” 12 . 

De obicei, actul ritual „este un act singular, de sine stătător, 

semnificativ în raport cu o credinţă sau (...) cu o reprezentare 

colectivă. El este de natură mistică, cu sensuri şi puteri asupra lumii 

sensibile şi suprasensibile, materiale şi spirituale” 13 . Adeseori, actul 

ritual este integrat unei ceremonii. Pentru a fi rodnic, actul ritual este 

legat de o seamă de condiţii speciale, dintre aceste condiţii cele de 

spaţiu şi de timp fiind de căpetenie. Astfel, un act ritual reuşit 

presupunea cu obligativitate îndeplinirea condiţiilor de loc bun sau 

curat şi de timp potrivit, acest timp fiind asociat, cel mai adesea, cu 

timpul sacru al sărbătorii. Din împletirea firească a acestor două 

coordonate esenţiale se năştea rânduiala, ca expresie a ordinii, legii 

şi cauzalităţii la români. Iată cum definea „rânduiala”, acum aproape 

80 de ani, moş Gheorghe Prâscan din Perşani-Braşov: „Tot ce se 

întâmplă e aşa după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au 

necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o 

rânduială; toate se fac aşa după o hotărâre, după o putere” 14 . Actele 

rituale, ca şi cele profane, au sorţi de izbândă numai dacă „intervenţia 

voinţei umane” se supune unei ordini obiective a lucrurilor, ordine ce Îl 

are în centrul ei pe Dumnezeu. Aceeaşi Maria Rogozea din Drăguş- 

Braşov, contemporană cu moş Gheorghe Prâscan, exprima extrem 

de concis şi plastic această idee: „Omu are şi el putere, da numai 

atunci când merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la 

el, că nu el a făcut lumea. Să lucri, da lucră aşa cum e rânduiala, 

altfel strici legea şi rămâi sterp” 15 . 

Aşadar, totul are ca punct de plecare şi ca explicaţie ultimă 

divinul, pe Dumnezeu; nimic nu se desfăşoară la întâmplare. Pentru 

gândirea arhaică, cauzalitatea de natură spirituală este imanentă, 

fiind „însăşi cheia de boltă nu numai a existenţei lumii, dar şi a tot ce 

se întâmplă ca act, cauză a tot ce se petrece în această lume şi în 

viaţa omului” 16 . 

Satul natal e centrul universului; familia, gospodăria şi ţarina 

săteanului sunt cele mai mari bunuri de pe lume. Satele noastre au 

fost alcătuite din familii – ca unităţi biologice şi spirituale – şi din 

gospodării individuale, ca unităţi economice. Simion Mangiuca, un 

bun cunoscător al rânduielilor din satul românesc din secolul XIX, ne 

12 Ibidem, p. 267. 

13 Ibidem, pp. 187-188. 

14 Ibidem, p. 252. 

15 Ibidem, p. 255. 

16 Ibidem, p. 266. 

54

prevenea că „sărbătorile vechi, datinile şi credinţele unui popor sunt 

mai tenace şi mai durabile decât chiar şi limba”. 

E adevărat, „civilizaţia română sătească nu are nimic 

monumental şi nimic titanic, dar are, în schimb, o ţesătură măiestru 

alcătuită, are un firesc şi o armonie deplină. Satul românesc (...) este 

atât de interesant mai ales prin viaţa spirituală care îi este proprie. 

Când începi să-l cunoşti, de aci trebuie pornit. Restul se desprinde 

uşor. Dacă coborâm pe plan economic şi social, ordinea tradiţională 

sătească este o ordine naturală şi echilibrată. (...) Civilizaţia română 

sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie plină de 

bogate învăţăminte” 17 . 

În atitudinea de cunoaştere a ţăranului se observă un 

scepticism parţial. Mintea omenească este neputincioasă ca să 

pătrundă oceanul de necunoscut; posibilităţile ei de cunoaştere sunt 

limitate. Numai Dumnezeu are cunoştinţă totală şi cuprinderea a tot 

ce a existat, există şi va exista. Ţăranul iubeşte pe Dumnezeu, ca pe 

părintele său ceresc, care e şi atotputernic. Omul de sat implică pe 

Dumnezeu în toate. Din această operaţie, decurge totdeauna 

echilibrul desăvârşit în care se găseşte acest om. El nu cunoaşte nici 

dezolare, nici singurătate, pentru că în preajma lui totdeauna se 

găseşte Dumnezeu. Ţăranul e copleşit de conştiinţa acestei prezenţe 

şi are sentimentul desăvârşitei sale dependenţe faţă de divinitate. 

Dumnezeu se găseşte oricând, în orice loc; datoria omului este doar 

să-l aibă mereu în gând şi să-i invoce ajutorul. Aşadar, în lumea 

satelor noastre, existenţa lui Dumnezeu este în afară de orice 

discuţie. Ţăranul e mereu cu Dumnezeu în gând şi pe buze: „Doamne 

ajută”; „Mulţămesc lui Dumnezeu”; „Dă Doamne”; „Dumnezeu să mă 

ierte” etc. De altfel, omul e făcut după însuşi chipul lui Dumnezeu; de 

asta se spune că faţa omului, la geruri mari, nu îngheaţă, nu degeră 

niciodată. 

Ţăranul are conştiinţa apartenenţei lui la cosmos; el nu se 

consideră un fragment izolat şi inutil în uriaşa existenţă. De aici 

decurge echilibrul, siguranţa şi satisfacţia sa. Marele chezaş în toate 

este Dumnezeu căruia i se datorează desăvârşita armonie din 

cosmos. Când istoveşte toate mijloacele sale de cunoaştere, omul de 

sat ajunge la Dumnezeu, care explică totul. Limitat în puterile sale şi 

cu existenţă efemeră, omul are sentimentul strânsei sale dependenţe 

de Dumnezeu, care este atotştiutor, atotputernic, bun şi etern. Faţă 

17 Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Bucureşti, Editura Vremea, 

2006, p. 13 şi 15. 

55

de această autoritate supremă, omul de la sat are o conduită de 

desăvârşită încredere şi supunere, ceea ce se exprimă prin evlavie. 

Pentru ţăran cerul nu este nici departe, nici indiferent de tot 

ceea ce se petrec pe pământ. Cerul este o prelungire a satului. 

Ţăranul cunoaşte aşezările de pe firmament şi toate uliţele cerului, 

cunoaşte mecanica cerească, iar după poziţia şi mişcarea astrelor, se 

orientează în timp, în spaţiu, ba chiar şi în cunoaşterea oamenilor. 

Astfel, destinul şi caracterul fiecărui om, starea timpului, rodul 

pământului, sunt în legătură cu zodiile. Cometele, adică stelele cu 

coadă, sunt semne ale unor mari convulsii sociale (răscoale, revoluţii, 

războaie) sau a unor calamităţi naturale (epidemii, secete, cutremure, 

uragane, inundaţii şi pojaruri, adică incendii). Bolta cerească e 

dominată de „Sfântul Soare”, care luminează şi încălzeşte pământul; 

pentru aceasta e obiect de veneraţie. De aceea, e mare păcat să se 

arunce gunoiul asupra soarelui; nu e îngăduit să se arate cineva într-o 

poziţie necuviincioasă în faţa lui. 

Pentru ţăran, realitatea nu-i nici străină, nici vrăjmaşă. Ca 

fragment al totului, omul de sat este organic integrat în lumea 

cosmică. De aceea, el nu trăieşte străin de realitate, ci în veşnică 

corespondenţă cu ea. Ca atare, omul de sat şi-a făurit o viziune 

proprie asupra lumii şi vieţii; se poate vorbi de o filozofie şi o ştiinţă a 

ţăranului. Aşa analfabet şi primitiv, cum l-au considerat unii, el s-a 

ridicat totuşi la o înţelegere a marilor probleme ale existenţei. Mânat 

de curiozitate sau de interes material, el cercetează mereu şi caută să 

ştie şi să înţeleagă tot ce se petrece în lumea lui. Analfabet nu e 

totuna cu ignorant. Deşteptăciunea naturală a ţăranului a ştiut, din 

vremuri adânci, să stabilească legături între fenomene oricât au părut 

de diverse şi să tragă foloase practice. Astfel, omul de sat are 

dexterităţi uimitoare: prevede vremea din anumite semne; se 

orientează fără greş în timpul nopţii, chiar pe locuri necunoscute; 

măsoară suprafeţe (cu palma, obrazul şi falcea) şi lungimi (cu 

şchioapa, palma, pasul şi stânjenul); apreciază din ochi greutăţi, 

capacităţi (în dimerlii şi mierţe), capete de oi sau de vite albe într-o 

turmă etc. 

Ştiinţa şi experienţa omului de sat este, în mare măsură, 

dominată de magie. Acolo unde adevărul nu-i evident şi nu se poate 

face legătură între elemente şi fenomene ce par dispersate, enigma 

se dezleagă în perspectivă magică. Potrivit lui Eugen D. Neculau, 

mentalitatea magică prezintă două aspecte: unul explicativ 

(superstiţiile şi credinţele), iar altul activ, practic (descântecele şi 

vrăjile). Produsele mentalităţii magice trebuie judecate nu după preţul 

lor actual, ci după valoarea ce au avut-o altădată. Baba 

56

descântătoare şi doftoroaia, ca şi vrăjitoarea, au avut rolurile lor 

binefăcătoare. Cunoştinţele şi practicile lor au avut o uriaşă valoare 

practică. Oricâtă lumină ar aduce ştiinţa şi oricâte minuni tehnice ar 

realiza, mentalitatea religioasă a omului de sat rămâne 

nezdruncinată. „Ştiinţa e mare, zice ţăranul; dar tot ceea ce ea 

născoceşte şi descoperă este numai cu voinţa lui Dumnezeu”. Atâta 

vreme cât necunoscutul este un ocean fără sfârşit şi cât totul şi toate 

sunt destinate schimbării şi pieirii, mai devreme sau mai târziu, nu poţi 

să nesocoteşti pe Dumnezeu şi să încerci a-l alunga din lume şi din 

suflet. Aşa gândeşte ţăranul. Pentru omul de sat, ştiinţa rămâne cu 

rosturile sale, iar credinţa cu puterea ei, cele două putând coexista 

una cu alta. 

Farmecul existenţei constă tocmai în faptul că nu poate fi 

înţeleasă în întregime de mintea omenească. Acest fel de înţelegere 

lasă deschisă calea pentru acceptarea minunilor. Dacă tot ce există e 

opera lui Dumnezeu, apoi tot prin voinţa sa pot fi oricând şi unele 

derogări de la ordinea stabilită. În concepţia omului de sat, răul 

capătă uneori chiar caracter de necesitate. Dumnezeu nu a făcut 

lumea perfectă. Apoi, războiul este claca lui Dumnezeu, ca să mai 

moară lumea. Altfel, oamenii s-ar înmulţi prea mult încât, de la un 

timp, nu i-ar mai putea ţine pământul. 

Etnologii admit că viaţa omului arhaic se derula în anumite 

cadre socio-temporale fixate prin repetabilitatea lor la scara veacurilor 

şi, adesea, a mileniilor. Cadrele acestea se desfăşoară în contextul a 

două cicluri bine conturate deja în bibliografia de specialitate, e vorba 

de ciclul vieţii de familie şi de ciclul calendaristic. Aceste cicluri 

pornesc de la premiza existenţei unor momente esenţiale, bine 

individualizate, de-a lungul vieţii unui om, precum şi de-a lungul unui 

an calendaristic, aşa-numitele „praguri temporale” sau „cumpene”, 

echinocţiile şi solstiţiile, în cazul calendarelor solar-lunar, şi fazele 

lunii, în cazul calendarelor lunare. Aşadar, există o serie de reguli şi 

norme, variind în funcţie de perioada anului, de anumite evenimente 

din viaţa omului sau a comunităţii, de zona geografică, precum şi de 

altitudine, care, pentru populaţiile arhaice, erau adesea sacre. 

Pentru ţăran, universul, ca mărime, e finit în spaţiu şi limitat în 

timp. Cândva, după voinţa divină, va fi sfârşitul a tot ce există. Până 

atunci, „lumea evoluează retrograd”, potrivit expresiei lui Neculau; 

după ce a ieşit, datorită păcatului, din starea paradisiacă de la 

început, totul, inclusiv omul, merge spre mai rău. Spaţiul şi timpul sunt 

realităţi obiective, lumea se întinde în lung, în lat, în înalt; ea se 

desfăşoară neîncetat în timp, sub formă de prezent, trecut şi viitor. 

57

Spaţiul, „locul”, „are unele puteri ce pot fi bune sau rele”; 

pentru mentalitatea arhaică, spaţiul, ca şi timpul, exercită mereu 

influenţe asupra vieţii omului. Atunci când efectele sunt dăunătoare, 

omul ia atitudine, pune în lucrare o multitudine de metode practice 

sau de acte magice ce au drept scop îndepărtarea răului sau, în 

celălalt caz, atragerea efectelor benefice. Aşadar, „spaţiul participă şi 

este o condiţie a tot ceea ce se întâmplă în interiorul lui”. Raportarea 

la spaţiu a ţăranului român ne ajută să înţelegem mai bine 

mentalitatea generală a satului tradiţional, modul său de cunoaştere. 

Etnologii au demonstrat că în miezul acestei mentalităţi se află „o 

gândire emoţională şi simbolică în sens concret”, însă această 

gândire nu conduce implacabil la stabilirea unei ordini obiective, ci 

„pentru a face o ordine subiectivă”. Drept urmare, avem de a face cu 

aşa-numita „cauzalitate mistică”, această cauzalitate făcând pentru 

noi, obişnuiţi cu o cauzalitate ce operează în baza logicii carteziene, 

greu de înţeles multe dintre ideile şi acţiunile celor de altădată. 

Imaginea şi simbolul stau la baza logicii ţăranului român, o logică, e 

adevărat „mai puţin formală şi riguroasă, dar (...) mai concretă, mai 

fluidă şi adaptabilă impasului continuu şi neprevăzut al vieţii de toate 

zilele. Prin ea omul a reuşit să-şi capete răspunsul la problemele 

vitale” ale existenţei. 

Omul arhaic exista şi mai acut în timp. Pentru el, chipul cel mai 

frecvent în care apare acest fenomen în viaţa satului este ca o 

condiţie pentru două tipuri de acte, anume cele pozitive, preponderent 

laice, şi cele rituale, situate între mitico-magie şi religie. Ţăranul 

român a dezvoltat o adevărată ştiinţă a timpului, cunoaşterea sa în 

acest domeniu, cel puţin până în primele decenii ale veacului al XXlea, 

fiind cu adevărat surprinzătoare; iată, spre exemplificare, ce 

spunea în 1966 bătrâna Elisabeta Spânu din Moecenii de Jos-Braşov: 

„Nu tot timpu΄ e la fel; aşa vine că nu poţi face oricând lucru tău. Că e 

nuntă sau rugăciune, că e seceră sau leac, toate ţin de timp. Când 

faci la timp rodeşte, merge bine” 18 . Se poate spune că „ţăranul român 

cercetează, respectă şi foloseşte însuşirile şi sensul timpului. Actele 

sale, de la cele mai mărunte şi obişnuite până la cele mai însemnate 

şi mai puţin obişnuite, sunt săvârşite într-un timp precis determinat. 

Prin săvârşirea lor într-un timp precis, dinainte cunoscut, se asigură 

rodnicia acestor acte de orice natură ar fi ele” 19 . Astfel, „timpul 

ţăranului român are o semnificaţie deosebită în comparaţie cu al 

18 Ernest Bernea, Spaţiu…, p. 185. 

19 Ibidem. 

58

nostru, datorită ideii de calitate” 20 . Înaintaşii noştri ştiau că „toate 

lucrurile au timpul lor”, iar „a trăi în lumea aceasta înseamnă a fi în 

timp, iar a fi în timp înseamnă a fi trecător” 21 . Iată ce spunea în acest 

sens în 1969 Valeria Mânecuţă din Poiana Mărului-Braşov: „Când 

zice: fă toate la vreme, atunci zice că fiecare lucru are vremea lui. (…) 

Omul cu judecată le ia toate în samă şi le respectă” 22 . 

„Timpul satului românesc tradiţional este împărţit în unităţi mai 

mici sau mai mari, acestea fiind supuse şi totodată independente una 

de alta, fiecare cu caractere deosebite” 23 – anotimpul, luna, 

săptămâna şi ziua. Fiecare anotimp are patronul său. Sfântul 

Gheorghe este protectorul agriculturii şi cu el încep lucrările câmpului. 

Sfântul Ilie stăpâneşte vara şi distribuie ploile. Sfântul Dumitru încheie 

lucrările de toamnă; în acea zi se desfac stânele. Cu Sfântul Neculai 

începe iarna; când ninge, sfântul îşi scutură barba. De altfel, 

majoritatea ocupaţiilor ţăranului se desfăşoară în ritmul fenomenelor 

naturii. După o veche zicală: „Sfântul Gheorghe tocmeşte, iar Sfântul 

Dumitru plăteşte”. Reglementarea, destul de precisă, a timpului 

revenea altădată calendarului popular, acesta fiind „timpul 

organizat” 24 ; în viziunea ţăranilor noştri, calendarul era „ceva dat, aşa 

cum este lumina soarelui sau zborul păsărilor” 25 . În optica lor, 

calendarul este neschimbător şi obiectiv, având existenţă şi destin 

propriu, astfel că nu se aseamănă cu percepţia noastră: pentru ţăran, 

calendarul este „un fenomen spiritual mult mai adânc şi mai 

semnificativ” 26 . 

Calendarul a apărut pentru a se distinge timpul sacru de cel 

profan, sărbătoarea de ziua obişnuită: „Aşa s-a transformat timpul 

condiţie în timp obiect. Pentru ţăranul român sărbătoarea este punctul 

luminos al calendarului 27 , (…) e timpul, e ziua dedicată lui Dumnezeu, 

care se deosebeşte prin aceasta de zilele ce sunt dedicate omului” 28 . 

Însă, pe de altă parte, calendarul popular este un veritabil tratat de 

agronomie practică 29 , acest fapt interesând în cel mai înalt grad pe 

ţăran. S. Fl. Marian accentua acest lucru: „Acela e calendar adevărat 

20 


21 

Ibidem, passim. 

22 


23 


24 


25 


26 

Ibidem. 

27 

Ibidem. 

28 

Ibidem, p. 213-214. 

29 

Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Bucureşti, Editura 

Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. XIII. 

59

care-i spune (ţăranului) cu acurateţă schimbarea timpului, când va 

ploua şi când va fi vreme bună”. 

Învăţătura bisericii oferă omului de sat elementele din care 

să-şi facă o concepţie proprie despre lume şi despre viaţă. Dar, la 

această învăţătură, ţăranul contribuie cu o sumedenie de adaosuri 

neteologice, care sunt creaţii folclorice izvorâte din nevoia unor 

explicaţii suplimentare. Acestea sunt, adesea, rămăşiţe din acel cod 

nescris de norme, care, pe vremuri, se numea obiceiul pământului. 

Obiceiul pământului „era o sumă de legi nescrise, izvorâte din diferite 

raporturi omeneşti, stabilite de bunul simţ şi înţelepciunea poporului şi 

transmise din generaţie în generaţie” 30 . A durat la noi până la 

Legiuirile Caragea şi Calimah (1817) 31 . Instrucţia morală a omului de 

sat se face prin Decalog şi Fericiri, precum şi prin poveţele bătrânilor, 

condensate în sentinţe, proverbe şi istorioare cu cuprins moralizator. 

La o privire superficială, religia ţăranului pare dominată de elemente 

magice şi mitice şi aceasta a făcut pe unii cercetători să conteste 

religiozitatea sau cel puţin ortodoxia acestuia. Cu toate acestea, viaţa 

morală a omului de sat este un corolar a trăirii sale religioase. 

Normele morale sunt stabilite de Dumnezeu şi pentru comportarea 

omului sunt tot atât de necesare şi obligatorii, cum sunt şi legile fizicii 

pentru fenomenele lumii materiale. 

Odată familia constituită şi aşezată la casa ei, cei doi soţi intrau 

într-o altă stare, cea a gospodarilor. Familia este o comuniune 

spirituală, la baza căreia stă rudenia de sânge. „Această rudenie, pe 

linia ambilor soţi, vine de departe, din moşi strămoşi, şi merge spre 

viitor, către nepoţi şi strănepoţi. Părinţii şi copiii alcătuiesc astfel o 

verigă într-un lanţ nesfârşit. Lanţul acesta este neamul”. 

Ţăranul crede despre căsătorie că este o datorie, o rânduială a 

firii; în acest spirit, omul de sat considera celibatul ca o aberaţie, 

având înţelegere doar pentru monahi; astfel, se crede că celibatarul 

este victima unui blestem, neputându-se însoţi şi fiind lipsit de rod. 

Divorţul nu se folosea decât în cazuri extrem de rare. Căsătoria este 

privită ca un destin. Pentru soţul dezamăgit nu există altă cale, decât 

cea a consolării; aşa i-a fost norocul, aşa i-a fost dat, aşa i-a fost 

scris. În caz de neînţelegeri mai grave între soţi, interveneau părinţii, 

naşii şi rudele cu sfaturi sau chiar cu ajutoare materiale. Pentru 

întărirea căsniciei se făceau rugăciuni, mai ales la mănăstiri. Uneori 

se recurgea şi la vrăjitoare. Motivele căsătoriei nu erau decât două: 

iubirea şi/sau averea. De regulă, o condiţie ce se cerea pentru unirea 

30 N. Pâslaru, Monografia comunei Caşin, p. 126. 

31 Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbei române, Craiova, 1896, p. 433. 

60

tinerilor era aceea ca să se tragă din oameni gospodari (să fie de 

neam bun). Uneori, atunci când familia nu îşi dădea acordul, mireasa 

era furată. 

Pe măsură ce vin copiii, cei doi soţi se înhamă cu toată 

încordarea la muncă şi trag deopotrivă la jug. După părerea ţăranului, 

familia cu copii este binecuvântată, iar cea fără copii se află sub 

blestem. Copilul este privit ca un dar de la Dumnezeu. Soţii care n-au 

copii, n-au nici bucurii şi chiar nici dragoste adevărată între ei. 

Căsnicia fără copii este asemenea pomului fără roade, la care nimeni 

nu se uită. Adevărata familie este cea cu copii mulţi şi bine povăţuiţi. 

Acolo unde familia e numeroasă, se zice că e o casă de copii. Într-o 

astfel de casă e totdeauna forfoteală, veşnică mişcare şi zumzet ca 

într-un stup de albine. Cei doi soţi trebuie să strunească bine pe copii, 

ca să o ia pe o cale bună. Omul de altădată nu se îngrijora că are 

mulţi copii, căci ei sunt de la Dumnezeu, pentru necaz la început, 

pentru ajutor la muncă mai târziu şi pentru sprijin la bătrâneţe. 

Bucuria e mai mare pentru băieţi. După o zicală, când se naşte un 

băiat râd chiotorile casei. Nici de fete nu se întrista ţăranul, căci 

fiecare pai are umbra lui! Dacă nu are copiii lui, omul de sat se crede 

îndatorat să crească un „sufletar”, acesta fiind luat dintre copiii orfani 

sau părăsiţi. Copilul de suflet era considerat ca mlădiţa de sânge. 

În familia rurală, datoria cea mai mare a soţilor era să crească 

şi să povăţuiască pe copiii lor. În satul românesc, fiecare generaţie a 

crescut la umbra şi sub oblăduirea generaţiei anterioare. Cum au 

gândit, au simţit şi au activat înaintaşii, în acelaşi mod gândesc, simt 

şi activează urmaşii. De la întemeierea neamului nostru şi până mai 

ieri, a funcţionat, fără întrerupere, minunata şcoală a părinţilor şi a 

bătrânilor, la care s-au format ţăranii din totdeauna. În această 

binefăcătoare şcoală, fără ştiinţă de carte, s-a alcătuit adevărata şi 

perena civilizaţie şi cultură românească. 

Îndeobşte, bărbatul gravita mai mult spre familia femeii, de 

care se ataşa mai mult ca de rudele sale de sânge. Aceasta este o 

dovadă că în viaţa interioară de familie, femeia are influenţă puternică 

asupra bărbatului. De aici şi zicala: „Flăcăul împuţinează casa, fata o 

înmulţeşte”. Cu toate acestea, conducătorul firesc al familiei este 

bărbatul; femeia este considerată ca jumătatea lui; în acest sens, 

circulă şi zicala: „Bărbatul este puterea casei, iar femeia este temelia 

ei”. Pentru acelaşi context, prin nordul Moldovei se uzita expresia: 

„Împărăţia femeii merge până la uşă; de acolo înainte începe domnia 

bărbatului” sau alta, mai cunoscută, „Jupânul ţine drumul, iar 

jupâneasa ţine casa”. 

61

Aşadar, în afară de familie şi de gospodărie, în mediile arhaice, 

femeia apare, mai totdeauna, în poziţie de inferioritate. Pentru 

prestigiul familiei, femeia se complace în această poziţie, pentru că 

aşa cere tradiţionala aşezare a satului. După constatarea ţăranului, 

bărbatul cel mai nenorocit este cel peste care au dat trei necazuri 

grele: primul – să plouă în casă la vreme de toamnă; al doilea – să 

scoată soba fum şi încă de ciucălăi, iar pe deasupra, al treilea – 

femeia să fie rea de gură şi să-l moroncească într-una. Hărnicia este 

calitatea cea mai preţuită la femeia de la ţară. Dar i se mai cer şi alte 

condiţii: să fie sănătoasă, frumoasă şi devreme acasă. Din păcate, 

sarcinile multe şi muncile istovitoare făceau ca adesea femeia de sat 

să se ofilească curând şi să îmbătrânească prea de timpuriu. Ţăranul 

ţine ca femeia să fie virtuoasă; prin Ungureni-Botoşani se spunea că 

roiul de albine, prins şi aşezat în buduroi, nu stă la casa unde femeia 

e necredincioasă bărbatului, în timp ce câinele din ogradă ştia dacă 

unul din soţi este necredincios, negudurându-se pe lângă el. 

După cum crede în existenţa lui Dumnezeu, tot astfel ţăranul e 

convins şi de existenţa sufletului, ca realitate distinctă. El crede că 

sufletul e de origine divină. Săteanul a simţit din totdeauna că sufletul 

este partea cea mai de valoare din om. Omul simte în adâncul 

sufletului o putere care vine de la Dumnezeu şi care îi arată calea 

spre bine. Însă, îndemnat de diavol, poate apuca înspre rău şi atunci 

săvârşeşte păcatul. Conform unei legende din nordul Moldovei, după 

ce Dumnezeu a făcut pe om, l-a lăsat singur; trecând pe acolo, 

diavolul a privit îndelung pe om, apoi, ca să-l pângărescă, l-a scuipat. 

Când a venit a doua zi Dumnezeu a cunoscut îndată fapta 

necuratului. N-a mai stat să facă alt om, ci a întors toată răutatea 

înlăuntru, astfel că în afară a rămas asemănarea cu chipul Său. De 

aceea, dinlăuntrul corpului vin toate patimile şi apucăturile rele. 

Diavolul dă mereu târcoale în preajma omului, îl amăgeşte cu fel şi fel 

de pofte ca să-l poată prinde în crâsnicul lui. Toader Hordrag din 

Plopenii Mici-Botoşani povestea cu tâlc: „Omul pune pe cal mai întâi 

poclada, apoi şeaua; strânge bine tofturul, îi aşează în gură zăbala de 

la frâu, pune piciorul în scară şi apoi îi sare în spate. Tot aşa pune şi 

diavolul stăpânire pe om, cu încetul: mai întâi îi aruncă o poftă mai 

mică, apoi altele, din ce în ce mai mari şi mai vinovate. Şi după ce ţi-a 

sărit în spate şi te hăţuieşte bine, mai fă tu omule ceva ca să scapi de 

necurat sau mai zi dacă ai ce zice”. 

După convingerea poporului, nu există om fără de păcat; 

numai mortul nu mai săvârşeşte greşeli. De altfel, copilul se naşte cu 

câteva păcate: două ale părinţilor care l-au făcut, iar unul al moaşei 

care i-a tăiat buricul. Copilul mai ia şapte din păcatele mamei spre a-i 

62

ăsplăti durerile naşterii. Păcatul se ţine de om ca scaiul de oaie. De 

aici zicala: „Oricum vei da tot nu scapi de păcat; sau îl ajungi sau te 

ajunge”. Din această constatare derivă înţelegerea pe care lumea 

satelor o arată pentru păcătos. Cel care a săvârşit o nelegiuire, chiar 

grea, e dezaprobat de obşte, dar, până la un punct, se bucură şi de 

înţelegere. În asemenea caz, peste bietul om a dat o năpastă, care, 

ca orice năpastă, nu poate fi ocolită. Mai este apoi şi convingerea că 

păcătosul, oricât ar fi de decăzut, încă mai are sămânţa binelui în 

adâncul sufletului. În acest sens, ţăranul a observat că albinele culeg 

mierea cea bună şi de pe spinii de prin locurile părăsite. 

Dar, cum pe unii îi întâmpină năpasta, peste alţii dă norocul. 

Este iarăşi ştiut că norocul nu trece de multe ori pe lângă om; pe alţii 

îi ocoleşte toată viaţa, după cum se cântă prin partea locului: „Am 

semănat busuioc / Şi n-a ieşit deloc, / Că n-am pe lume noroc. / Cine 

are noroc are, / Pune-n piatră şi răsare”. Se consideră că norocul e de 

la Dumnezeu. S-a constatat că îndeobşte prostul are noroc, Cel de 

Sus răsplătindu-l pentru mintea ce-i lipseşte. 

Suma calităţilor morale este rezumată în lumea satelor în 

termenul omenie, care este specific românesc şi cu adâncă şi 

frumoasă semnificaţie. Omenos este omul bun, ca pâinea caldă, bun 

de pus la rană. E ca şi vremea cea bună, de care nu te mai saturi. 

Bunătatea lui e simplă şi naturală, fără umbră de prefăcătorie. Acest 

om are conştiinţa greşelii lui şi când cade în păcat i se pare că se 

năruie cerul asupra sa. În ochii lui se văd adesea lacrimi sincere, de 

căinţă sau de compătimire cu durerea altuia. E aspru când vorbeşte 

de propriile greşeli, dar e îngăduitor când judecă pe ale altora. 

Omenos e, de asemenea, omul care-şi respectă cuvântul; în trecut 

se mărturisea cu sufletul. 

Mai presus de toate, calitatea cea mai frumoasă a acestui om 

este ospitalitatea. Când intră cineva în casă în timpul mesei înseamnă 

că este trimis de Dumnezeu. Altădată, cel sosit nici nu aştepta poftire, 

ci se aşeza la mâncare, ca şi cum ar fi fost de-al casei. De aici a 

rămas zicala, în partea locului, că masa n-are gard. După vechea 

lege moldovenească a ospeţiei, drumeţul are drept de adăpost şi de 

hrană timp de trei zile, el şi vita lui. Dacă stă mai mult, e pus la treabă, 

în vechime, învârtind la râşniţă. Ospitalitatea românească era vestită 

încă din evul mediu; iată ce scria în 1643 Nicolo Barsi: „Cel mai 

frumos (obicei) pe care l-am întâlnit în toate părţile lumii pe unde am 

fost”; Marco Bandini, în 1646, adăuga: moldovenii „dau bucuroşi 

drumeţilor pâine, ceapă, lapte şi altele de acest fel ce se găsesc în 

casa lor. Numai doar străinul să se poarte liniştit, căci (de nu) capătă 

mai uşor pumni şi ciomege decât mâncare”. 

63

Peste viaţa şi lumea satului priveşte neadormit ochiul 

Domnului. Nici o faptă nu rămâne nevăzută, nimic nu rămâne tăinuit 

şi nepedepsit. Uneori Dumnezeu loveşte pe păcătos în ceea ce are 

mai drag şi mai scump: îi moare nevasta sau copilul, pierde vita de 

jug, îi arde casa ş.a. Fapta rea nu rămâne mult timp îngăduită; 

pedeapsa vine când făptaşul nici nu se aşteaptă. Dacă cel ce a greşit 

poate scăpa de blamul public şi chiar de sancţiunea legilor omeneşti, 

el nu se poate sustrage pedepsei divine. Când nedreptatea e prea 

mare şi nu are puteri să lupte împotriva ei sau când făptaşul e 

necunoscut, omul de sat lasă totul în plata lui Dumnezeu, crezând cu 

tărie că dreptatea tot se face, chiar după trecere de ani şi ani. Ţăranul 

are mare putere de răbdare. După o zicală din zona Botoşani, „nici un 

leac nu-i mai bun ca răbdarea”. Ţăranul are o dogmă care se exprimă 

astfel: „tot răul e spre bine”; aceasta îl imunizează împotriva oricărei 

căderi în deznădejde sau în zdruncinarea credinţei sale religioase. În 

credinţa ţăranilor, secetele, ca şi molimele, lăcustele, inundaţiile şi 

cutremurele sunt pedepse divine pentru păcatele săvârşite. De asta, 

în asemenea situaţii, rugăciunile se fac de către întreaga obşte a 

satului. 

După constatarea omului de sat, orice muritor are trei prieteni: 

averea, rudele şi faptele. Averea rămâne acasă; rudele îl petrec 

numai până la mormânt; dincolo, omul trece numai cu faptele sale, cu 

acestea urmând a se va înfăţişa la scaunul înfricoşatei judecăţi. De 

altfel, cei ce săvârşesc fapte bune au două raiuri: unul pe pământ şi 

altul în cer, pe când cei care fac rele au două iaduri: unul aici şi altul 

după moarte. Fiecare dintre noi avem datoria, spunea dascălul Latu 

cel bătrân din Ungureni-Botoşani să ne gândim mereu la averea cu 

care vom trece dincolo, în lumea drepţilor şi a dreptăţii. 

Omul de sat îşi manifestă religiozitatea prin anumite atitudini şi 

acte practice: se închină, posteşte, merge la biserică, se mărturiseşte 

şi se împărtăşeşte, ţine datinile religioase şi respectă clerul. Biserica e 

locaş sfânt, unde omul trebuie să păşească cu evlavie, cu gând curat, 

părăsind toată grija cea lumească. Se păstrează şi o anumită ordine: 

bărbaţii se aşează în dreapta, femeile în stânga, copiii în faţă, iar 

tineretul în fund. În vremurile de altădată, oamenii de sat se 

împărtăşeau ori de câte ori luau parte la slujbele la care se săvârşea 

liturghia. Fiecare ins se mărturisea la duhovnic în fiecare post şi se 

împărtăşea. Aceasta era grijania. Îndeobşte, după „Tatăl nostru” se 

spunea un adaos rămas din bătrâni: „Doamne, iartă păcatele mamei 

şi ale tatei, ale bunicului şi bunicii, ale moşilor şi strămoşilor, ale 

naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele păcătosul”. Omul de sat 

crede că măcar o parte din păcate se pot ispăşi încă din această 

64

viaţă. Posturile şi rugăciunile au rosturi purificatoare, iar faptele cele 

bune trag mult la cântar. Prescripţia postului pentru adevăratul 

credincios, e privită cu sfinţenie; călcarea postului e considerată 

păcat; înfruptarea e sinonimă cu spurcarea. 

Ştiinţa semnelor e foarte veche la sate; unele se cunosc din 

zodiac, trepetnic şi gromovnic; însă imensa lor majoritate se transmit 

oral, din generaţie în generaţie. Astfel, omul de sat are presimţiri şi 

semne la tot pasul despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat 

sau îndepărtat. Acestea sunt bazate pe experienţe fragmentare şi 

s-au format în cursul timpului prin generalizări de la cazuri particulare 

şi izolate. Cu vremea, ele şi-au pierdut sensul lor individual şi au 

devenit bunuri colective. În unele cazuri, ele includ o fărâmă de 

adevăr; alteori se potrivesc datorită unor simple coincidenţe. Totuşi, 

presimţirile şi semnele circulă încă, pentru că sunt adânc integrate în 

tradiţia satului. 

Din imensa mulţime a acestora, menţionăm doar câteva. Când 

cântă cocoşul în prag, vin musafiri; când cântă găina în ogradă, e 

semn de pagubă. Când cântă cocoşul pe vreme de ploaie, se va 

limpezi vremea. Dacă îţi cântă cucul în faţă, vei fi sănătos; dacă te 

prinde cu punga goală, vei fi lipsit de bani în tot restul anului. Dacă 

bufniţa cântă pe casă, va muri cineva din familie. Când se lasă 

păianjenul în jos, pe aţa lui, va veni un oaspete. Când mâţa se spală, 

dacă se uită la uşă va fi căldură; dacă priveşte la horn, va fi frig. Când 

urlă câinii, trec duhuri necurate pe lângă casă; atunci omul trebuie să 

facă cruce şi să zică: „Ducă-se pe pustii şi pe codri”. Când câinii 

scurmă prispa casei, va fi moarte în familie. Când cade icoana din cui, 

va muri cineva din familie. Când se sparge burluiul de la lampă, se va 

întâmpla ceva rău. Când se răstoarnă pernele, se va mărita fata din 

casă. Dacă focul din sobă nu se aprinde, e semn că în sat a născut o 

femeie. Dacă pui sare în mămăligă de două ori, înseamnă strămutare. 

Dacă mortul rămâne cu ochii deschişi, va fi foamete în casă. 

Sunt anumite persoane sau anumite animale care, dacă îţi ies 

în cale, sunt aducătoare de noroc sau nenoroc. De pildă, îţi merge 

bine, dacă îţi iese în cale lup; dar, îţi merge rău dacă te întâlneşti cu 

preot, cu iepure, cu pisică neagră sau tărcată. Dacă te întorci din 

drum sau dacă îţi iese cineva înainte cu deşertul (căldarea goală), nu 

vei izbuti în treburile spre care ai apucat. Semnele pot veni de la toate 

mădularele corpului; pe acestea le explică Trepetnicul. Când se zbate 

sprânceana, te doreşte cineva care ţi-i drag. Dacă se zbate pleoapa, 

vei auzi o veste; când e cea stângă va fi rea, când e cea dreaptă, va fi 

bună. Când sughiţi, te pomeneşte cineva. Dacă îţi ard obrajii, te 

vorbeşte cineva de rău. Când ţiuie urechea dreaptă, va fi veste bună; 

65

când ţiuie cea stângă, te vorbeşte cineva de rău şi se pune la cale o 

nelegiuire asupra ta. Atunci trebuie să faci cruce de trei ori asupra 

urechii şi să zici: „Ducă-se pe pustii ... strigare pe piatră”. Când îţi 

tremură pielea de pe spate, e semn de mare primejdie. Sunt semne 

care vin de la tunet, fulger, cutremur şi de la alte convulsii ale 

pământului; pe acestea le explică Gromovnicul. Dacă fulgeră în ziua 

de Crăciun sau în Vinerea Mare sau Seacă, e semn de război. 

Bătrânii din satele comunii Ungureni spuneau prin 1960 că, înainte de 

a începe primul război mondial, a fulgerat în prima zi de Crăciun, o 

dată cu seara, iar lumea s-a înspăimântat. Mare mulţime de semne 

sunt în legătură cu starea vremii. Întreaga viaţă a omului de sat este 

legată de rodnicia pământului, de aceea el este mai ales interesat de 

fenomenele meteorologice, care îi pot fi favorabile sau nefavorabile. 

Sunt oameni bătrâni, cunoscători în această privinţă şi care se bucură 

de mare prestigiu, în sate, pentru ştiinţa lor. Dar cele mai importante 

semne pentru omul de sat, sunt cele de ploaie şi de secetă. Omul de 

sat recurge la semne şi în alte ocazii însemnate din viaţa lui. De 

exemplu, când se face o casă, mai întâi se încearcă locul dacă este 

curat; înainte de a se începe construcţia se consulta vrăjitoarea; spre 

a se vedea dacă locul era curat, i se ducea probă din toate cele patru 

colţuri unde trebuia ridicată casa. Alteori, gospodarii urmăreau unde 

trăgeau la culcare vitele, acela fiind cu siguranţă un loc bun pentru 

ridicarea casei sau grajdului 32 . 

Ţăranul are preocupări pentru valorile vitale: sănătatea, 

vigoarea şi frumuseţea corporală. Trăind aproape de natură, este 

îndeobşte sănătos şi robust; are mare capacitate de rezistenţă fizică 

şi energie biologică. În orice timp, sănătatea a fost considerată ca 

bunul cel mai de preţ. Toate celelalte bunuri, mulţumirea sufletească, 

prestigiul social, averea, vin de la sine dacă omul e sănătos. Toate 

urările omului de la sat se fac în legătură cu sănătatea: „Să fii 

sănătos!”, „Mergi sau rămâi sănătos!”, „Să dea Dumnezeu să fie 

sănătate în casa asta, că-i mai bună decât toate!” etc. 

În trecut, omul de sat era prea încrezător în destin, care îi 

urzeşte o anumită durată de viaţă. De aici derivă credinţa că omul 

trăieşte numai dacă are zile şi, dacă acestea se sfârşesc, moartea e 

inevitabilă. Pentru omul arhaic, boala este cauzată de un păcat, de un 

blestem sau de o vrajă. În vechime, în sate a fost credinţa că, dacă 

doi băieţi gemeni trăgeau brazdă în jurul satului cu un plug purtat de 

doi boi gemeni, boala nu intra în sat. Uneori, ca să se sperie boala, se 

32 

Ion Muşlea, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, în „Anuarul Arhivei de 

Folclor”, I, Cluj, 1932, p. 223. 

66

atârnau păsările moarte în pomi. În mentalitatea de altădată, boala, 

ca şi moartea, era personificată; holera şi ciuma erau femei 

descărnate şi cu înfăţişare oribilă. În vechime, cele mai multe boli 

erau cunoscute sub termeni foarte vagi, la adulţi troahnă, iar la cei 

mici răul copiilor. De altfel, pentru boli incurabile ţăranul cunoştea un 

singur leac: zeama de clopot, adică moartea. În satul vechi asistenţa 

medicală era în seama unor persoane locale cu oarecare iniţiere 

practică: doftoroaia (care vindeca cu buruieni şi leacuri sumare), 

moaşa sau vrăjitoarea. 

Cum dădea vântul de primăvară şi scăpa de claustrarea 

hibernală, omul de sat sorbea puteri nebănuite din elementele 

cosmice; trecea la o nesăţioasă cură de aer şi la supraabundenta 

baie de soare. Aşa se explică faptul că adesea ţăranul ajungea la 

vârste înaintate. 

Gospodăria pentru ţăran înseamnă un colţ din univers care îi 

aparţine după raţiuni de drept divin: un microcosm independent, dar 

care e în strânsă colaborare cu întregul, adică cu satul. Ţăranul se 

consideră om numai atunci când se găseşte în rosturile sale depline, 

în gospodăria sa; cel ce umbla pe la uşile oamenilor nu se bucura de 

nici o consideraţie. Întemeindu-şi gospodăria, el a trecut examenul de 

maturitate în faţa satului şi a semenilor săi. Şi-a creat pentru întreaga 

viaţă vatra în care se va mişca sigur, liber şi creator de valori 

economice. După o vorbă din popor, „oricât ar fi omul de scăpătat la 

casa lui e împărat”. 

O caracteristică generală a casei ţărăneşti este depărtarea de 

drum şi ograda din jur. Încă o caracteristică a caselor este culoarea 

totdeauna albă a pereţilor. Această culoare are o semnificaţie: 

înăuntrul acestor pereţi se poate găsi un om cu sufletul totdeauna 

deschis şi senin. În casă bătrânele aveau grijă să păstreze mereu 

cărbuni aprinşi sub spuză; dacă se stingeau, împrumutau foc de la 

altă casă. De altfel, după concepţia omului de sat, focul şi apa se dau 

de pomană. 

Omul de altădată a avut un port de toate zilele (pentru lucru) şi 

un port de sărbătoare. Predomina culoarea albă a cămăşilor din 

pânză şi a iţarilor. Iarna se purta mai ales îmbrăcămintea groasă de 

lână. Bărbaţii şi bătrânii purtau, mai tot timpul, brâie de lână, care le 

ţinea strâns mijlocul. Opinca a fost folosită de omul de sat în toate 

vremurile şi în toate anotimpurile; este o încălţăminte ieftină şi 

sprintenă. Cei care poartă opinci spun că vara ţin răcoare, iar iarna, 

oricât de mare ar fi gerul, nu îngheaţă, pentru că sunt sărate şi au 

grăsime. Flăcăii purtau, în timpul verii, cămaşa făcută în casă (din 

bumbac, in sau cânepă albită). Fetele umblau cu capul descoperit, 

67

semn al inocenţei şi castităţii; numai când mergeau la biserică se 

acopereau, ca să nu se supere Maica Domnului, care are capul 

totdeauna acoperit. Tot fetele purtau colţuni (ciorapi) de bumbac sau 

de lână, lucraţi mai tot timpul chiar de mâna lor. În brâu purtau o 

floare (de obicei, o vâzdoagă) sau un fir de busuioc, de mentă sau de 

rozmarin. Fata de altădată nu folosea nici pudră, nici sulimanuri, nici 

parfumuri. Faţa ei era albă de la natură; obrajii aveau bujori, iar 

buzele erau roşii ca focul. Era mai plăcut mirosul de busuioc, de 

mentă şi de vâzdoagă decât parfumurile de la oraş. Femeile umblau 

vara şi iarna cu capul acoperit şi chiar o parte din faţă (de la nas în 

jos), asta pentru că era păcat să le vadă soarele descoperite. Bătrânii 

aveau portul asemănător cu al maturilor, dar cu nuanţe mai sobre şi 

mai modeste. Moşnegii purtau plete mari (pe care le ungeau cu unt 

sau untdelemn) şi mustăţi mari în formă de spic. Umblau uneori cu 

capul descoperit. În mână aveau toiag, în multe cazuri moştenit de la 

înaintaşi. Se poate conchide că portul de pe vremuri era comod, 

trainic, ieftin, sobru şi, în multe cazuri, frumos, dacă nu chiar elegant. 

Dar, de la primul război mondial şi până prin anii ’60 ai secolului al 

XX-lea, unitatea acestui port s-a stricat, împestriţându-se cu produse 

industriale. Imitând pe surtucarii şi pantalonarii satelor, populaţia a 

îmbrăcat tot mai mult haine „nemţeşti”. Portul de ţară s-a apropiat 

mult de cel de la oraş, pierzându-şi caracterul local şi naţional. În 

multe cazuri, portul, mai ales la tineret, a degenerat întruna, luând o 

formă caricaturală. Portul din vechime, simplu şi adecvat, este încă un 

indiciu, pe lângă altele, asupra unităţii spirituale a satului de altădată. 

Există în lumea satelor noastre un fond de cunoştinţe transmis 

din generaţie în generaţie prin şcoala părinţilor. Ţăranul are un 

catehism agricol tradiţional. De pildă, primăvara, lucrul câmpului se 

începe atunci când apa din fântână a scăzut peste noapte cu o 

palmă; înseamnă că apa de pe câmp „s-a tras”. Când înfloreşte părul 

trebuie să înceapă arătura de porumb. Grâul trebuie semănat în colb, 

iar orzul în glod. Când salcâmii sunt bine înfloriţi se va face porumb 

mult. Popuşoiul se poate semăna cât ţine floarea mărului; când 

merele vor fi coapte, va fi copt şi porumbul. Se poate semăna popuşoi 

când a început să se ivească brusturul. Dacă nu semeni până la 

Arminden pe stil vechi, poţi să arunci culişerul (melesteul) în foc. Mieii 

sunt buni de tăiat la Ispas. Ploaia de mai face malai. După ce iese 

floarea la urzică, raţele nu se mai ouă. Când grâul are mustăţi, atunci 

porumbul trebuie să aibă boabe. Fâneţele se cosesc atunci când 

înfloreşte lumânărica. Dacă la Schimbarea la Faţă pe vechi popuşoiul 

are mătasă mai poţi încă trage nădejde că vei mânca mămăligă din 

68

el. Din noroi tot mai rămâne ceva, dar din uscăciune nu se culege 

nimic. 

Desigur, în concepţia omului de sat determinantă era 

mentalitatea magică şi explicaţia prin cauze mistice. Înainte de toate, 

procesul prin care pământul „aruncă” toate bunătăţile este pentru ţăran 

învăluit în mister. Omul de sat avea credinţe, obiceiuri şi practici 

tradiţionale în legătură cu ocupaţia sa. Iată câteva: în an bisect să nu 

se semene ovăz, căci nu rodeşte. În timpul verii ovăzul piere de trei ori, 

căci luptă cu dracul, pe care, până la urmă, îl învinge. Din primele spice 

de grâu se face un smoc şi se păstrează în casă pentru rodul lui. Pe 

ogor, la sfârşitul secerişului, se lasă câteva fire de cereale cu spice sau 

câţiva popuşoi în picioare, ca sămânţă de rod, pentru anul următor; 

dacă se ia totul se ridică şi puterea de rod a ogorului. 

Omul de sat posedă cunoştinţe multe şi sigure; are chiar şi 

intuiţii interesante. Unele cereale şi legume se seamănă în anumite 

zile. Plantele ce fac roade deasupra pământului se seamănă când luna 

e în creştere; plantele ce fac roadă în pământ se seamănă când luna e 

în descreştere. În fond, poate fi ceva în legătură cu radioactivitatea. În 

experienţa sa milenară, agricultorul a surprins între fenomene corelaţii 

ascunse pe care le constată, dar nu le poate, firesc, explica până la 

capăt. Alături de unele resturi de superstiţii şi prejudecăţi, în concepţia 

şi practica profesională a ţăranului sunt procedee pe care ştiinţa nu le 

respinge sau, mai nou, chiar le recomandă. 

Desigur, uneori, persoanele dominate prea puternic de 

mentalitatea magică sunt înclinate spre inerţie sau se lasă în voia 

fatalităţii. Astfel, unii sunt convinşi că n-au noroc şi că zadarnic ar mai 

încerca să schimbe sensul lucrurilor. Mentalitatea aceasta e ilustrată 

în zicala: „Dacă nu-i noroc şi parte degeaba te scoli de noapte”. Alţii 

lasă grijile cele mai mari în seama lui Dumnezeu: „Dacă vrea Cel de 

Sus se face şi pe piatră”. Însă, la cea mai mare parte din oamenii de 

altădată se constată o concepţie energetică, conform căreia se 

înfruntă pieptiş greutăţile unei vieţi atât se spinoase. Insuccesul nu 

descurajează pe ţărani; ba încă de multe ori îi stimulează; pierderile 

sunt inevitabile; unde e câştig, trebuie să fie şi pagubă. 

Pentru ţăran, agricultura înseamnă destin; este însăşi raţiunea 

de a exista pe acest pământ şi în această lume a lui Dumnezeu. 

Românii ar fi hărăziţi pentru profesiunea grea, dar frumoasă, de 

agricultor. Dacă ar fi să reedităm legenda după care Dumnezeu a 

împărţit darurile şi ocupaţiile la toate naţiile pământului, atunci 

ţăranului român i-a spus: tu să fii plugar! Ţăranul manifestă pentru 

pământ o atracţie care confirmă versiunea biblică, potrivit căreia 

corpul a fost zidit de către creator din ţărână. După mentalitatea 

69

ţăranului, pământul e hărăzit lui, iar el e sortit pentru pământ. 

Pământul e bunul suprem, e însăşi viaţa ţăranului şi raţiunea lui de a fi. 

Ţăranul nu-şi sprijină nădejdea pe stat, nici pe societate, ci numai pe 

Dumnezeu şi pe pământul lui. Pământul este o uriaşă vietate, care se 

dezmorţeşte primăvara şi amorţeşte la sfârşitul iernii. Primăvara, viaţa 

pământului izbucneşte în plante; cu acestea şi cu rodul lor se vor 

îndestula oamenii şi toate vieţuitoarele. Iarna, pământul se odihneşte, 

odată cu toate gângăniile ce se ascund în el. Pământul pentru ţăran 

este o obsesie, o patimă mereu nepotolită; face parte din însăşi 

fiinţa lui. Umblă desculţ pentru a avea deliciul atingerii cu ţărâna 

înfierbântată de soare sau cu iarba răcorită de rouă. Când, după zile 

de secetă, încep să cadă stropii de sus, ţăranul umblă prin ploaie ca 

să aibă şi el senzaţia plăcută pe care o are şi ogorul lui. Pentru 

pământ omul de sat are un respect sacru: toate câte există, bune şi 

rele, pământul le dă, pământul le ia, până şi corpul omului tot în 

pământ merge. În concepţia sa, pământul este o entitate vie, care 

face să germineze sămânţa şi să crească planta agricolă cu rodul 

binefăcător. Minunea se realizează cu [ajutorul] cerului; pământul e a 

lui Dumnezeu, care are grijă să-i dea ceea ce-i trebuie: ploaie şi 

căldură. Din pământul negru iese pâinea cea albă: ce minune poate fi 

mai mare!? Pământul este loc blagoslovit de Dumnezeu, pe care – an 

cu an – se realizează ciclic miracolul creaţiei recoltelor. 

În uriaşul laborator al naturii, ţăranul, pe ogorul lui, oficiază prin 

muncă un serviciu sacerdotal. De aceea, munca e sfântă, iar dreptul 

asupra pământului este sacru. Legat prin toate fibrele lui de pământ, 

omul de sat este astfel profund ataşat de ţară, de naţiune, de 

strămoşi, de Dumnezeu. Prin muncă omul face faţă trebuinţelor sale, 

care sunt fără de sfârşit. Ţăranul este „hapsân la treabă”. Ocupaţia sa 

este grea şi cere încordare musculară şi osteneală. La nici o altă 

profesiune nu se îndeplineşte mai bine conceptul biblic: „Întru 

sudoarea frunţii vei câştiga pâinea”. Poate şi de aceea, românii 

priveau pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui 

Dumnezeu; de aceea, e aşezată la loc de cinste, pe masă, învelită cu 

un ştergar alb şi curat, de regulă, lângă icoane, fiind folosită ca 

apotropeu împotriva calamităţilor naturale şi a inundaţiilor. Cernerea, 

plămădirea şi coacerea pâinii reveneau în exclusivitate femeii şi 

reprezentau acte sacrale, în vreme ce tăierea pâinii şi împărţirea ei se 

făceau în special de către bărbat. Interesant este şi faptul că pâinea 

se cocea numai în anumite zile ale săptămânii, considerate faste. 

Ţăranul nu concepe viaţa fără muncă. Numeroase proverbe, 

zicale, aforisme şi maxime dovedesc aceasta. Iată câteva din ele: „În 

casa omului muncitor, sărăcia se uită pe fereastră, dar nu îndrăzneşte 

70

să intre înăuntru”; „Omul se cunoaşte după fapte şi pomul după roade”; 

„Plugul care ară nu rugineşte”; „Cumpătarea ţine casa, iar hărnicia ţine 

averea”; „Dacă vrei să nu-ţi lipsească îmbucătura, dimineaţa, la 

cântecul cocoşului, să fii cu sapa în mână”; „Un ceas de dimineaţă este 

de trei ori mai scump decât unul de după masă”; „Cine stă, îi stă 

norocul; dacă stai, te ajunge moartea din urmă”; „Lenea este perna 

dracului”; „Leneşul cată de lucru, dar nu doreşte să-l găsească”; „Când 

lenea încalecă pe om, sărăcia îi sare în spate”. Este credinţa că, dacă 

întâlneşti dimineaţa în calea ta om harnic, vei avea spor la lucru toată 

ziua: omul harnic „e bun la chez”, adică la arătare. Cerând efort fizic, 

munca este obositoare, deci produce neplăcere; dar, pe de altă parte, 

ea aduce mereu un spor de bunuri economice, deci mulţumire şi 

plăcere. Un proverb arată că „munca are rădăcini amare, dar roade 

dulci”. Ea nu este osândă, ci o mare datorie. Omul de sat nu ia munca 

în uşor; el e în stare să tragă la sapă sau la coasă cât ţine lumina 

zilei. În decursul unei zile de muncă, efortul fizic şi tensiunea psihică 

sunt gradate. Din zorii zilei până la aprânz (ora opt-nouă) este faza de 

antrenare; până la amiază (orele unu-două), lucrul are cel mai mare 

spor. După mâncare, urmează un ceas de odihnă pe pământ, în plin 

soare. Până la achindie (în jurul orei cinci) lucrul merge mai greu; 

restul zilei, până la apusul soarelui, se lucrează cu acelaşi avânt şi 

spor, ca şi dimineaţa. Abia când se aşează la odihnă, pentru puţinele 

ore de noapte, atunci omul se simte frânt de oboseală. După o 

credinţă populară, furca, jugul şi părţile căruţei (mai ales inima) nu se 

aruncă în foc, ci se păstrează ca obiecte ce au fost sfinţite prin 

muncă; ele se tot mută din loc în loc prin colţurile gospodăriei, până 

se topesc de la sine. Cel care pune jugul pe foc va munci pe cealaltă 

lume ca şi boul, dar totdeauna va fi ostenit ca şi el. În concluzie, 

munca este lege sfântă ce nu trebuie călcată. 

Dacă plugul simboliza munca de agricultor a bărbatului, furca 

reprezintă ocupaţia de căpetenie a femeii. O ghicitoare pune 

întrebarea: „Ce nu lipseşte şi nu a lipsit niciodată din gospodăria 

ţăranului, iar dacă lipseşte sărăcia sălăşluieşte?” Răspunsul este: 

plugul şi furca. Din cele mai vechi timpuri, femeia s-a ocupat cu 

împletitul, cusutul şi mai ales cu ţesutul. În fiecare casă unde femeia 

era harnică se găseau stative pentru ţesut. Cât e vremea călduroasă 

şi cu soare, din septembrie şi până dau ploile de toamnă, meliţele 

lucrau pe întrecute în sate. Cât e liberă de la alte treburi, ţăranca stă 

mereu cu furca în brâu şi toarce. În postul Crăciunului, în câşlegile de 

iarnă şi în tot Postul Mare femeile şi fetele se ocupau cu ţesutul. În 

toată această muncă, femeia se credea ajutată de Maica Domnului, 

protectoarea ţesutului şi ţesătoarelor. 

71

În gospodăria omului de sat, creşterea animalelor de casă 

este o ocupaţie indispensabilă. Românii credeau că vaca şi boul sunt 

vite albe, fiind socotite sfinte. Bătrânii ţineau „la vite ca la copii şi 

pierderea unui bou de jug e[ra] socotită drept o mare pedeapsă 

trimisă de Dumnezeu” 33 . Ei socoteau că vitele au fost aduse de 

Dumnezeu din alte părţi, dându-le oamenilor şi învăţându-i ce să facă 

cu ele. Proverbele şi zicătorilor sunt şi ele extrem de sugestive pentru 

modul de raportare la vite; unele, precum „Vaca ţine casa omului”, 

„Vaca grasă scoate sărăcia din casă”, „Vita se culcă cu un ban şi se 

scoală cu doi” sau „Boul şi vaca sunt mâna dreaptă a gospodarului” 34 , 

punând în evidenţă mai ales faptul că aceste animale asigurau 

prosperitatea ţăranilor noştri; nu întâmplător, vaca era socotită „mana 

casei”, despre cel care avea o vacă spunându-se că „are casa 

îndestulată”. Un fragment de pluguşor potenţează aceste atribute: „Să 

vă steie Sfântul Vasile / În spor şi ajutor: / În vite, în dobitoace, / Că-s 

mai bune decât toate” 35 . Mai mult, potrivit credinţei populare, toate 

vieţuitoarele de pe pământ, din apă şi din văzduh au un fel de suflet, 

ca aburul. Dintre animalele cele mai binecuvântate, unele au chiar şi 

credinţă; când se culcă, fac cruce cu copita. 

În vremea veche, vacile şi oile se numeau bucate. În trecut, 

mai fiecare gospodărie avea boi. În general, ţăranul iubeşte vita sa şi 

o îngrijeşte cu tragere de inimă. Îi este deosebit de dragă când o vede 

încordată la ham sau la jug în eforturi grele. Ca să o ajute, pune de 

multe ori şi el mâna sau umărul. Gospodarul îşi formează vita după 

felul său; se zice că vita se poartă întocmai ca şi stăpânul. La omul 

cuminte şi gospodar, vita e muncitoare şi cuminte; la cel necinstit şi 

vita e hoaţă. Ţăranul nu obişnuieşte să împrumute altcuiva vita de 

muncă pentru că i-o strică: o scoate din felul ei de a fi. 

Vietăţile din gospodăria ţărănească nu constituie numai o 

avere, dar sunt şi o adevărată podoabă a curţii. Vara oile sunt la 

stână, iar vitele sterpe la ciurăt. Dusul în zori de zi şi adusul în asfinţit 

cad în sarcina copiilor şi tineretului. În acea lume de vietăţi ce trăiesc 

în aceeaşi curte există o rânduială şi o ordine în care se răsfrânge 

vrednicia stăpânilor. Omul de sat se leagă afectiv de vietăţile din 

curtea sa; nu numai că le îngrijeşte, dar le mângâie şi le alintă. 

Fiecare din ele are un nume. Pentru omul de sat, vieţuitoarele din 

curte întregesc familia sa; pierderea uneia din ele aduce multă 

33 Ion Diaconu, Ţara Vrancei, Bucureşti, 1930, p. LXI, n. 2. 

34 Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, 

Ungaria, Istria şi Macedonia, vol. I (Natura fizică. Despre animale), Bucureşti, 1895, 

passim; S. Teodorescu Kirileanu, Proverbe agricole, p. 13 şi 85. 

35 S. Teodorescu Kirileanu, op. cit., p. 86. 

72

supărare în casă. Vinderea unui animal sau a unei păsări era, după 

concepţia sa, un sacrilegiu; de multe ori se văd lacrimi în ochii 

ţărancelor când dau pasărea în mâna cumpărătorului. Pe vreme de 

secetă, ţăranul e afectat de suferinţa vitelor de la păşune. Omul mai 

găseşte ceva de mâncare, dar dobitocul rabdă. Mieii şi viţeluşii care 

se nasc când timpul e încă rece sunt aduşi la căldură în camera de 

locuit. Ţăranul se roagă pentru sănătatea, sporul şi hrana vitelor sale, 

dă liturghii şi face slujbe religioase pentru ele. 

Omul de sat este la fel de interesat de sănătatea animalelor 

sale, ca şi de buna sa stare şi a familiei sale. Pierderea unui animal 

provoacă întristare şi durere la toţi membrii familiei. În aceste condiţii, 

gospodarul a fost interesat să găsească leacuri pentru animalele sale; 

astfel s-a născut o medicină veterinară empirică. Se spune prin sate 

că animalele găsesc adesea ele însele leacul mult mai uşor pentru că 

aşa le este dat de la Dumnezeu. Mai amintim şi faptul că înaintaşii 

noştri preferau să aibă pe lângă case animale de culoare neagră, 

crezându-se că mai ales acestea aduc noroc 36 . 

Ţăranul nu se teme de moarte, pentru că o consideră 

inevitabilă: omul moare ,,când i s-au sfârşit zilele”. Dar tot aşa de 

adevărat este că nimeni nu moare cu zile. „Ori acum, ori altădată, 

moartea nouă tot ni-i dată”. „De-oi trăi, spune ţăranul, tot îi bine; dar şi 

de-oi muri, nu-i nici un rău”. Cu astfel de înţelegere a morţii, omul de 

sat se pregăteşte din timp în vederea unui eveniment atât de 

important. În casele ţăranilor se vorbeşte de moarte cu aerul cel mai 

firesc posibil. Se fac din timp toate pregătirile necesare când omul 

este încă pe deplin sănătos. Bătrânii se îngrijesc de comândarea lor: 

tot ce trebuie pentru înmormântare şi bunurile ce vor fi date de 

pomană pentru sufletele lor. Dar grija cea mare este pentru partea 

sufletului. Înainte de moarte, corpul trebuie sfinţit prin împărtăşanie, 

iar sufletul să-şi caute haină de lumină cu care să treacă dincolo. E 

mare păcat ca omul să moară neîmpărtăşit. Înainte de a închide ochii, 

omul trebuie să se ştie iertat cu toate rudele, prietenii şi cunoscuţii, 

dar mai ales cu cei cu care a fost în duşmănie. Moartea trebuie să-l 

găsească împăcat cu toţi. La unii bătrâni care îşi simt sfârşitul aproape, 

rudele şi cunoscuţii stau la rând, pentru iertăciune, cum stau la spoveduit 

la preot. După ce a făcut toate pregătirile în vederea morţii, omul de sat o 

aşteaptă cu sentimentul că a ispăşit toate rosturile aici pe pământ. Omul 

trece hotarul dintre cele două lumi uşor sau greu, după cum în viaţă a 

săvârşit mai multe fapte bune sau rele. Cei cinstiţi şi drepţi, au o moarte 

ca o adormire; cei răi se chinuiesc mult şi au vedenii cu arătarea 

36 Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 

Socec & Pavel Suru, 1915, p. 357 şi 394. 

73

netrebniciilor pe care le-au săvârşit. După o credinţă nestrămutată a 

omului de sat, toţi cei ce se văd pe lumea aceasta se vor vedea 

numaidecât şi pe lumea cealaltă. 

Iată, schiţat sumar, cadrul în care trăitorii lumii arhaice, înaintaşii 

noştri de ieri şi de alaltăieri, oamenii prin care şi noi înşine ne legăm de 

Dumnezeu, îşi duceau existenţa, o existenţă în care spaţiul, timpul, 

rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul erau repere fundamentale. 

Aşezate după un cod străvechi, cu raporturi bine determinate între ele, 

acestea au asigurat echilibrul unei lumi până hăt către veacul al XX-lea. 

Reîntoarcerea la valorile tradiţionale sau măcar la spiritul acestora, valori 

care au ţinut dreaptă „bara de direcţie” a omenirii milenii la rând, ni se 

pare o cale demnă de urmat. Numai că aceste valori nu sunt decât foarte 

puţin cunoscute, iar oamenii de azi nu par a fi prea interesaţi de 

adevăratul sens al existenţei noastre în acest colţ al Universului. Nu 

putem afirma că prin reîntoarcerea la un stil de viaţă patriarhal vom ieşi 

neapărat la lumină, însă am fi mai naturali, mai apropiaţi de esenţa 

divină a fiinţei noastre. 

Prin 1934, Henri H. Stahl scria cu durere în suflet: „Să nu lăsăm 

să se piardă ţărănia adevărată a satelor (…), singurul lucru pe care 

neamul românesc l-a creat ca valoare adevărată în istoria universală şi 

singura cale prin care neamul românesc poate să ajungă a fi ceea ce 

este menit să fie” 37 ; „să nu uităm că sufletul unui neam se alcătuieşte în 

fiecare zi. Dacă nimeni nu dă dintr-al lui, cât poate, la locul unde soarta la 

hărăzit, pentru creşterea neîncetată a comorii de cultură moştenită din 

bătrâni, sufletul unui neam se părăduieşte. Şi o să ne poată cândva 

trage la răspundere copiii copiilor noştri pentru că noi am primit un suflet, 

însă l-am lăsat să piară din nepricepere şi trândăvie” 38 ; în sfârşit, 

cunoscutul sociolog ne avertiza şi în privinţa mimetismului pe care îl 

practică constant românii: tot împrumutând de la alţii, am produs 

„răsturnarea vechilor rosturi ale gospodăriei noastre. Însă am părăsit noi 

înşine aceste rosturi fără să băgăm de seamă că şi aici, în vechile 

noastre tradiţii, erau îndemnuri şi căi bune de urmat” 39 . 

37 H. H. Stahl, op. cit., p. 26. 

38 Ibidem, pp. 31-32. 

39 Ibidem, p. 47. 

74

Ilustraţii 

Casa de altădată 

O familie de altădată 

75

Păstorii unei stâni 

Pe uliţă la sfat 

76

Anca Maria BUZEA 

PROIECTUL DRAMA-TOUR 

Drama-Tour: site-ul care reuneşte, în 2008, trupele de teatru şi 

marii actori români, francezi şi italieni, care au apărut pe scena 

Teatrului Naţional din Iaşi din perioada 1846-1888. 

Justificarea proiectului: 

Uniunea naţiunilor europene reprezintă cel mai generos cadru 

pentru afirmarea culturii, artelor şi istoriei României, ceea ce 

înseamnă o provocare pentru ca ţara noastră să fie mai bine 

receptată în celelalte ţări membre. 

Teatrul a fost, de la începuturile sale, o modalitate de 

întrepătrundere a formelor de cultură şi civilizaţie. Pe scena Teatrului 

Naţional din Iaşi au jucat trupe din capitale europene sau asiatice, 

s-au manifestat actori care, în timp, au devenit reprezentanţi sau 

deschizători de marii şcoli dramatice. 

Între anii 1846-1888, oraşul Iaşi a fost capitala teatrului, în 

România. Sălile Teatrului Mare de la Copou (1846-1888) erau, ca şi 

dotare, printre cele mai moderne şi elegante din Europa. Scenele 

acestui edificiu au reunit reprezentanţii cei mai valoroşi ai fenomenului 

dramatic al perioadei. Deşi clădirea a ars, într-un incendiu 

controversat, în anul 1888, istoria fenomenului dramatic ieşean 

consideră perioada ca fiind cea mai importantă. 

Site-ul se va constitui într-o amplă prezentare a istoriei 

reprezentaţiilor dramatice din Iaşi. Materialul foto-documentar de care 

dispune Muzeul Literaturii Române Iaşi va constitui punctul de plecare 

pentru realizarea atmosferei acelei perioade. Partenerii europeni vor 

întregi calitativ şi cantitativ informaţiile. Actori români, francezi şi 

italieni vor prezenta marile momente ale dramaturgiei din acei ani. 

Consiliul Local Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi vor demara, la 

începutul anului 2008, un program intitulat „Iaşi – 2012, Capitală 

Culturală Europeană”. Proiectul propus de Muzeul Literaturii Române 

Iaşi intenţionează să se înscrie în susţinerea acestui program. 

Propunere de proiect. 

77

Obiectivul general: 

Recunoaşterea şi promovarea naţională a valorilor dramatice 

româneşti şi definirea Iaşului ca centru european, încă din secolul al 

XIX-lea. Generarea schimbării pozitive în receptarea culturii române. 

Obiective specifice: 

● reconsiderarea oraşului Iaşi în plan naţional şi internaţional; 

● realizarea unui traseu cultural european, care să includă 

oraşul Iaşi, ca zonă turistică de mare interes; 

● prezentarea în detaliu a perioadei cultural-istorice pentru 

cercetători, elevi, studenţi, turişti etc.; 

● creşterea cantitativă şi calitativă a informaţiilor despre 

trecutul cultural-istoric al Iaşului; 

● valorificarea patrimoniului existent în Muzeul Literaturii 

Române Iaşi, a posibilităţilor dramatice ale instituţiilor partenere. 

Grup ţintă: 

● publicul interesat de cultura ţărilor recent intrate în Uniunea 

Europeană; 

● publicul ieşean interesat de manifestările culturale. 

Beneficiari direcţi: 

● comunitatea ieşeană; 

● instituţiile de cultură locale; 

● agenţiile de turism din judeţul Iaşi; 

● elevii, studenţii, artiştii, cercetătorii care, accesând site-ul, 

doresc informaţii de calitate şi reprezentative. 

Activităţi: 

A1 – organizarea echipei de proiect, a planului de lucru cu 

partenerii şi alegerea firmei care va realiza site-ul; managementul 

proiectului; 

A2 – selectarea materialului foto-documentar, a momentelor 

artistice ce vor fi reprezentate, a locaţiilor de filmare şi a fondurilor 

sonore; 

A3 – realizarea momentelor artistice, sistematizarea întregului 

material brut pe suport electronic; 

78

A4 – crearea site-ului de către firma angajată; 

A5 – corecturi, modificări; 

A6 – promovarea site-ului prin pliante informative, apariţii în 

mass-media, afişe, fluturaşi etc.; 

A7 – evaluare, control, monitorizare; 

A8 – conferinţe de presă simultan, în cele trei instituţii din cele 

trei ţări participante la proiect; lansarea proiectului. 

Rezultate estimate: 

● un site; 

● trei conferinţe de presă; 

● cel puţin câte cinci întâlniri cu publicul şi mass-media în 

instituţiile partenere în scopul promovării şi lansării site-ului; 

● câte 150 de pliante, 300 fluturaşi şi 200 de afişe de 

prezentare şi promovare a site-ului, pentru fiecare instituţie implicată; 

● experienţa instituţiilor participante la proiect; 

● cca. 500-1000 vizitatori ai site-ului / ţară participantă în 

primele 3 luni de la lansare. 

Iniţiatorul proiectului: 

● Muzeul Literaturii Române Iaşi 

Str. Vasile Pogor, nr. 4, Iaşi, cod 700110, România 

E-mail: muzeul_lit_iasi@hotmail.com 

dacialiterara@yahoo.com 

mlrpogor@yahoo.com 

Adresă web: http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro 

Muzeul Literaturii Române Iaşi, cel mai mare muzeu literar din 

ţară, conservă, protejează și valorifică patrimoniul literar al zonei, 

implicându-se în proiecte care promovează potenţialul cultural şi 

turistic ieşean, diversificând relaţiile interculturale. 

Parteneri: 

● Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi 

Str. Agatha Bârsescu, nr. 18, Iaşi, cod 700074 

Tel. 0232/267824, 267794 

Fax. 0232/254499, 254500 

E-mail: tnasi@yahoo.com 

79

Instituţie ieşeană de mare prestigiu, înfiinţată în 1896 (după 

incendiul Teatrului Mare de la Copou), continuă tradiţia valorificării 

fenomenului dramatic naţional şi internaţional. 

● Théátre Musical de Paris Chatelet 

2, rue Edouard Colonne, Paris 

+ 33140282828 

Adresă web: www.chatelet-theatre.com 

Unul dintre cele mai vechi teatre franceze, cu un repertoriu 

variat, naţional și internaţional, a găzduit trupe româneşti încă din anii 

1850. De asemenea, a organizat turnee ale trupelor dramatice 

franceze la Iaşi. 

● Teatro dell’Opera di Roma (Teatro Costanzi) 

Piazza Beniamino Gigli, 7, Roma 

+ 39064819133 

Adresă web: www.operaroma.it 

Teatrul liric italian, inaugurat în 1819, a promovat trupe celebre 

europene, acordând un interes aparte celei ieşene. A colaborat cu 

Teatrul Naţional din Iaşi încă din 1846. 

Echipa de proiect: 

manager de proiect 

asistent manager 

regizor-expert 

contabil 

jurist 

altă categorie de personal: 

actori ai Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 4 pers. 

actori din Paris – 3 pers. 

actori din Roma – 4 pers. 

profesor consultant (teatrolog) 

2 muzeografi 

Programarea activităţilor (GANT): proiectul se va desfăşura 

pe o perioadă de 9 luni, începând în luna ianuarie 2008, şi va fi 

finalizat în septembrie. 

80

A1 

A2 

A3 

A4 

A5 

A6 

A7 

A8 

L1 

ianuarie 

2008 

L2 

februarie 

2008 

L3 

martie 

2008 

Diagrama SWOT: 

L4 

aprilie 

2008 

81 

L5 

mai 

2008 

L6 

iunie 

2008 

L7 

iulie 

2008 

S O 

● personal al organizaţiilor 

participante cu experienţă în 

proiecte culturale; 

● logistică performantă pentru 

realizarea unui site cu impact 

maxim; 

● implicarea Muzeului Literaturii 

Române Iaşi şi a Teatrului 

Naţional „Vasile Alecsandri” în 

proiecte similare, pentru 

promovarea imaginii culturale a 

oraşului Iaşi; 

● interesul organizaţiilor din 

Franţa şi Italia pentru 

demonstrarea istoricului relaţiilor 

interculturale. 

● posibilităţi reduse de 

promovare a unui site din 

domeniul cultural. 

L8 

august 

2008 

L9 

septembrie 

2008 

● potenţialul cultural și turistic 

existent; 

● diversificarea relaţiilor culturale; 

● recunoaşterea internaţională a 

teatrului românesc; 

● patrimoniul vast al Muzeului 

Teatrului (filială a Muzeului 

Literaturii Române Iaşi), singurul 

de acest gen din ţară. 

W T 

● interesul relativ scăzut pentru 

perioada de început a istoriei 

teatrului; 

● existenţa unor concurenţi 

redutabili din sfera produselor 

culturale.

Evaluarea impactului proiectului: 

Echipa de evaluare va cuantifica numărul de potenţiali vizitatori 

ai site-ului în urma unui sondaj de opinie executat în rândul unui 

public (pe patru categorii de vârstă şi patru categorii socioprofesionale), 

în cea de-a doua lună de desfăşurare a proiectului. 

În cea de a şaptea lună, după începerea promovării proiectului, 

sondajul se va relua. Din numărul total de potenţiali vizitatori se va 

scoate în evidenţă numărul de vizitatori din: mediul cultural şi artistic, 

din partea oficialităţilor, mass-mediei şi a oamenilor de afaceri. De 

asemenea, se va ţine cont de impactul site-ului în rândul tinerilor 

implicaţi în procesul de învăţământ. 

În rapoartele intermediare şi în cel final se va prezenta detaliat 

succesul înregistrat de către proiect. 

Promovarea proiectului: 

Publicitatea proiectului se va realiza potrivit unui plan întocmit, 

în prealabil, împreună cu specialiştii PR ai instituţiilor partenere. 

Planul de promovare va prevedea un calendar precis de acţiuni 

de promovare care va include: comunicate de presă, anunţuri online, 

conferinţe de presă, afişe, pliante, fluturaşi. 

În lunile iunie, iulie şi august, pe perioada promovării 

proiectului, în mass-media vor apărea detalii asupra desfăşurării 

activităţilor propuse. Aceste informaţii vor fi necesare pentru a spori 

interesul publicului, pentru a oferi date despre site-ul care va fi lansat. 

Conferinţele de presă în cadrul cărora va fi lansat proiectul, 

simultan, în cele trei ţări participante, vor constitui evenimente 

culturale, cu invitaţi din domeniu care vor prezenta site-ul, vor 

argumenta importanţa acestuia şi impactul său în zona dramaturgiei 

europene şi a relaţiilor interculturale. 

82

Laura TERENTE 

AUREL GHIŢESCU. MĂRTURISIRI 

Colecţia Muzeul Teatrului (patrimoniul înregistrat depăşeşte cu 

mult cifra de 8.850 poziţii de inventar) este una foarte bogată şi 

reprezentativă pentru peste 150 de ani de teatru ieşean pornind de la 

primul spectacol în limba română – Mirtil şi Hloe, pastorală într-un act 

prelucrată de Gh. Asachi (27 decembrie1816) şi parcurgând momente 

esenţiale din istoria teatrului moldav până în contemporaneitate. 

Această colecţie impresionantă, atât prin numărul de obiecte, 

cât şi prin ineditul lor (manuscrise, obiecte memoriale, fotografii 

originale, afişe, programe, tipărituri, ediţii rare sau manuscrise ale 

unor piese de teatru româneşti şi traduceri) stă la baza ilustrării 

muzeistice sau refacerii în imagini vii şi sugestive a două secole de 

activitate teatrală ieşeană. Expoziţia are ca punct de sprijin principiul 

autenticului, respectându-se în acelaşi timp criteriul cronologic şi cel 

memorialistic. Astfel, crâmpeie din viaţa şi activitatea acestor minunaţi 

slujitori ai Thaliei Melpomenei ni se derulează în faţa ochilor 

fascinându-ne odată în plus cu strălucirea artei lor interpretative. 

În perioada 1911-1944, timp de peste 30 de ani, a existat, la 

Iaşi, unul dintre cei mai mari tragicieni pe care i-a avut scena 

românească: Aurel Ghiţescu. 

Scurtă biografie 

S-a născut la Iaşi, la 14 ianuarie 1895, avându-i ca părinţi pe 

Emilia şi Gheorghe Ghiţescu, artişti şi ei la rândul lor, mama – coristă 

în trupa de operetă a lui Bobescu, iar tatăl – elev la clasa lui Grigore 

Manolescu. Descumpănit de eşecul unui rol într-o piesă a lui Grigore 

Manolescu şi apostrofat de acesta, tatăl renunţă după primul an de 

conservator. Un nou membru în familie a impus în cele din urmă 

acestora, sacrificiul carierelor în favoarea noului născut. 

Urmează şcoala „Vasile Adamache” avându-i colegi, printre 

alţii, pe Ionel şi Păstorel Teodoreanu, iar mai apoi Liceul Naţional din 

Iaşi. În 1911, directorul Theodoriu îi aprobă cererea de admitere la 

Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi cu menţiunea 

„admis cu despenză de vârstă”! Avea doar 16 ani şi jumătate. 

Elev la clasa lui State Dragomir, la numai câteva săptămini de 

la începerea cursurilor, este distribuit în primul său rol: Anton Secuiul 

din Despot Vodă de Vasile Alecsandri. Adevăratul debut va avea loc 

83

şapte ani mai târziu, în 1918, în rolul lui Luca Arbore din Viforul de 

Barbu Ştefănescu Delavrancea. 

Până la moartea sa prematură (15 februarie 1920), State 

Dragomir (maestrul, cum îi spunea Aurel Ghiţescu) i-a fost mereu 

alături, chiar şi după retragerea din viaţa teatrală şi de la catedra de la 

Conservator. Totodată a beneficiat şi de sprijinul celor doi mari 

directori ai Naţionalului Ieşean, Mihai Codreanu şi Mihail Sadoveanu, 

reuşind astfel să se facă remarcat pe scenă în ciuda „ierarhiilor” 

instituite de societarii mai în vârstă. Astfel, în perioada 1915-1924 a 

parcurs toate treptele ierarhiei actoriceşti, până la aceea de artist 

clasaI şi director de scenă. 

De-a lungul timpului, i-a avut parteneri de scenă pe unii dintre 

cei mai importanţi interbelici: Constantin Notara, George Calboreanu, 

Const. Ramadan, Sorana Ţopa, Margareta Baciu, Aglae Pruteanu, 

Anny Braeski şi multi alţii. Conştiincios, perseverent, autodidact îşi 

copia singur rolurile şi pentru fiecare în parte îşi acorda o perioadă de 

câteva luni pentru aprofundarea textului, explorând subtextul rolului, 

viaţa lăuntrică a personajului în cele mai mici detalii. 

Cu siguranţă că această dăruire totală scenei i-a determinat pe 

C. B. Pennescu şi M. Sadoveanu să-l susţină la minister pentru 

acordarea unei burse de studii în străinătate şi un împrumut. Astfel, în 

1924, împreună cu Sorana Ţopa, se afla la Paris, pentru un an, 

petrecându-şi zilele prin muzee, iar serile prin sălile de spectacole ale 

teatrelor pariziene: Odeon, Comedia Franceză, Theatre des Artos, 

Theatre Deux Masque ş. a. 

Întors la Iaşi a activat peste 30 de ani la Naţionalul ieşean şi a 

fost şi profesor la Conservator, director al teatrului. După 1944, Aurel 

Ghiţescu a mai jucat şi pe scenele teatrelor din Sibiu, Craiova şi, la 

sfârşitul carierei, la Teatrul Giuleşti din capitală. Timp de 50 de ani de 

carieră teatrală Aurel Ghiţescu a dat viaţă unei galerii întregi de 

personaje (pe scenă, la radio şi în filme) deţinând aproape 200 de 

roluri principale între care trebuie amintite măcar cele din piesele: 

Othelo de Shakespeare, Vaicu-Vodă de Davila, Năpasta de Racine, 

Răzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu, Puterea întunericului de Tolstoi, 

Ruy-Blas de V. Hugo, Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, 

Cântecul Lebedei de Cehov. 

A jucat în filmele româneşti În sat la noi şi Arendaşul român. În 

1954 a fost distins cu titlul de Artist Emerit. Aurel Ghiţescu a încetat 

din viaţă la 12 ianuarie 1927 şi a fost înmormântat în cimitirul 

Ghencea din capitală. 

Fondul Aurel Ghiţescu deţinut de Muzeul Teatrului din Iaşi este 

destul de bogat şi generos. Parte din donaţii (ale soţiei actorului – 

84

actriţa Maria Ghiţescu, sau ale actorului însuşi), parte – achiziţii, acest 

fond cuprinde corespondenţa, documente personale şi oficiale, 

diplome, manuscrise, fotografii, obiecte personale şi obiecte purtate 

pe scenă, medalii, costume. 

O importanţă deosebită o reprezintă două caiete manuscris cu 

însemnări din anul de studii teatrale de la Paris. Caietele poartă titlul 

„Însemnări de teatru”, sunt semnate Aurel Ghiţescu şi datate „Paris, 4 

septembrie 1924” şi respectiv „Paris, 25 octombrie 1924”. Ele 

dezvăluie cititorului interesul extrem pentru detalii al viitorului director 

de scenă şi regizor Aurel Ghiţescu. Decorurile sunt descrise în cele 

mai mici amănunte (sunt schiţate cu precizie), iar jocul de scenă al 

actorilor este descris într-un capitol intitulat „Amănunte”. Costume, 

mişcare scenică, mimică sunt atent notate şi replicile tablourilor 

reprezentative sunt transcrise în contextul scenografic şi al jocului de 

scenă. 

Aceste două caiete de însemnări de la Paris sunt poate 

rezultatul unui lung exerciţiu al memorării tehnicilor de scenă şi ale 

celor interpretate, Fondul Aurel Ghiţescu cuprinzând şi alte 

numeroase caiete cu roluri pe care le-a copiat de-a lungul studenţiei 

şi a perioadei ca societar al Teatrului Naţional Iaşi. Spre exemplu, 

unul dintre caiete, cel cuprinzând rolul lui Cyrano din piesa cu acelaşi 

nume de Edmond Rostand, are notat în final datele terminării copierii 

(„1 octombrie 1922, Iaşi, ora 6.25, p.m.”) şi cele ale terminării 

memorării şi instruirii acestuia („sfârşit de învăţat astăzi 20 octombrie, 

ora 11.10 noaptea”), fapt ce denotă minuţiozitatea şi seriozitatea cu 

care autodidactul Aurel Ghiţescu aborda textul şi evident subtextul 

pieselor. 

Acest mod de a-şi privi propria experienţă şi muncă pe scenă 

este poate şi motivul pentru care Aurel Ghiţescu a dorit să ne lase 

moştenire un manuscris cu amintiri: Aurel Ghiţescu – artist eminent. O 

viaţă de om – pe scenă... 50 de ani de teatru – amintiri. 

Actualmente, acest manuscris este unul inedit, deşi autorul, cu 

doi ani înainte de moarte, îl înmânează Editurii Junimea din Iaşi. 

Inexplicabil, volumul nu vede lumina tiparului şi ajunge, 25 de ani mai 

târziu, în 1995, în patrimoniul Muzeului Literaturii Române Iaşi. 

Sperăm, ca în cel mult un an, să-l împărtăşim cu iubitorii de teatru din 

întreaga ţară. 

Manuscrisul, fără a fi părtinitor vreunei perioade politice sau 

regim politic (este chiar apolitic), va avea parte, cu siguranţă, de o 

primire triumfală în suita colecţiilor cărţilor de memorii. 

Scris la persoana întâi, cu o vioiciune şi un spirit ludic specifice 

marilor caractere şi deschizătorilor de drumuri, farmecă cititorul de la 

85

primele rânduri, lăsând impresia unui copil care se bucură 

povestindu-şi marile aventuri în Ţara minunilor. Şi asta pentru că 

Aurel Ghiţescu a fost mereu un copil după cum singur o mărturiseşte: 

„... Ne bucurăm ca nişte copii... aşa cum, nemărturisit, aveam 

să ne bucurăm toată viaţa. Căci să ştii tu, cititorule, oricât s-ar sili să 

pară altfel, oricât ar ruina blazarea şi indiferenţa, actorii rămân, până 

la adânci bătrâneţe, nişte copii. Cu capricii, cu răsfăţări, cu bosumflări, 

cu candori şi mici răutăţi. Nişte copii mari pe care-i poţi împăca 

oricând cu dulcea bomboană a teatrului” (p. 71). 

Volumul are marele privilegiu de a avea o prefaţă de Victor 

Eftimiu, el însuşi dramaturg şi director general al teatrelor în 1920. 

Cele 18 pagini trec în revistă nu doar istoria teatrului românesc, dar 

conţin şi numeroase mărturii privitoare la mari personalităţi ale culturii 

naţionale: Ed. de Max (actor român angajat al Comediei Franceze), 

G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, M. Sadoveanu, M. 

Codreanu, G. M. Zamfirescu, Otilia Cazimir, George Lesnea. 

Aurel Ghiţescu semnează şi el un cuvânt înainte manuscrisului 

sub titlul „... câteva cuvinte de început...” pentru „un sac de poveşti”. 

Pentru că astfel îşi consideră actorul şi profesorul Aurel Ghiţescu a fi 

volumul de fapt: o carte de poveşti. Şi nu este departe de adevăr 

pentru că în cele 300 de pagini ale dactilogramei avem scuza de a 

intra într-o minunată lume de început de secol XX, cu aspiraţiile, 

eşecurile, speranţele şi dezamăgirile sale. 

Cartea nu se doreşte a fi un studiu de teatrologie, ci o 

mărturisire menită a înlesni privitorului din stal perceperea efortului şi 

entuziasmului actorului: „Nu că aş dori să mă fălesc dinainte-ţi cu 

câte-am făcut şi am dres. Dar aş fi bucuros să ştiu că te-am adus să 

înţelegi, cât de cât, lumea aceasta deosebită a teatrului şi mai ales 

să-ţi povestesc câtă muncă se cheltuieşte ani şi ani la rând, adunând 

experienţă peste experienţă, pentru cele două ceasuri pe care le 

petreci în stal, ca spectator, la o reprezentaţie”. Şi astfel în cele 14 

capitole, ni se povestesc de la primii paşi în artă, primul „spectacol” 

jucat în mahala, la vârsta de 10 ani când, crede Ghiţescu că a început 

„boala”, „microbul”, admiterea cu dispensă de vârstă la Conservator 

(avea 16 ani şi jumătate), primele roluri pe scenă, maeştrii State 

Dragomir şi Mihai Codreanu, studiile de la Paris şi Berlin, primele 

roluri principale şi primele puneri în scenă. 

Dar nu toate i-au mers din plin, a avut şi deziluziile 

dezrădăcinatului, ale pelerinului la Bucureşti, când s-a angajat (după 

35 de ani de teatru) ca debutant, experienţa războiului sau a pierderii 

celor dragi. Dar, personalitate extraordinară, înzestrat cu o modestie 

şi o integritate cu care şi-a uimit şi adversarii, dar şi prietenii, Aurel 

86

Ghiţescu a reuşit să-şi domine destinul pentru că, zice el: „Am iubit 

teatrul. A fost poate singura calitate şi unul dintre cusururile mele. Şi 

dacă am vreun regret, apoi regret că nu am iar 35 de ani... pentru a 

relua de la capăt, cu sporită experienţă acelaşi drum al teatrului cu 

toate necazurile şi amărăciunile ce mi s-ar mai ivi în cale. M-aş vrea 

zidar de rând la construirea acelui minunat palat al artei...”. 

87

Daniel CORBU 

BOJDEUCA „ION CREANGĂ”, 

PRIMUL MUZEU LITERAR DIN ROMÂNIA 

Scurta noastră conferinţă de astăzi nu face decât să 

accentueze, prin câteva date şi câteva noi detalii, o afirmaţie care, 

îndelung repetată în ultimii nouăzeci de ani, riscă să devină un truism: 

primul muzeu memorial de literatură din România este Bojdecuca din 

Ţicău în care a locuit scriitorul Ion Creangă. 

Nimeni nu contestă faptul că la 15 aprilie 1918, un Comitet 

constituit din preţuitorii operei lui Creangă declară muzeu memorial 

deschis publicului Bojdeuca din Ţicău. Şi nimeni în cei 90 de ani n-a 

contrazis vreun muzeograf al Bojdeucii care nu poate escamonta în 

ghidajul său afirmaţia în discuţie. De aceea, ni s-a părut nu atât 

curios, cât stupefiant şi deplasat un articol din ziarul „Lumina”, un 

număr din această vară – 2 iulie 2008, semnat de un pasionat al 

istoriei Iaşilor, autor a numeroase cărţi despre oraşul vechilor zidiri, 

D-l Inginer Ion Mitican, un articol purtând titlul Conacul din Mirceşti, 

primul muzeu literar din România. După ce povesteşte pe o pagină 

tabloid prezenţa-i întâmplătoare în curtea conacului din Mirceşti, la 

manifestarea prilejuită de împlinirea a 130 de ani de la premierea 

„Gintei latine” la Montpellier, după ce spune câteva lucruri comune 

despre Alecsandri, oferite de orice dicţionar de scriitori români, 

Domnul Mitican declară, fără ezitare, bazat doar pe declaraţii „după 

ureche”: „Casa de la Mirceşti devine, în 1914, primul muzeu literar din 

ţară”. Deh, acribiosului cercetător al istoriei Iaşului nu i-a mai reuşit 

instrumentaţia la 100 km depărtare de vechea capitală! Ceva 

aproxima Domnia Sa. Pentru că, într-adevăr, în 1914, casa a fost 

preluată de Academia Română. Însă, aflată într-o stare deloc 

încurajatoare la 24 de ani de la moartea poetului, ea n-a fost pusă la 

dispoziţia vizitatorilor imediat, ci după reparaţii în ritmul Academiei 

nemuritoare, adică abia în vara anului 1928. Deşi n-aş fi vrut să 

mergem mai departe, amintim totuşi că micuţul conac a suferit mari 

distrugeri în timpul războiului (vara lui 1944) şi, intrând în reparaţii, s-a 

redeschis ca muzeu la 9 iunie 1957. 

Rămânem, aşadar, mai departe în credinţa noastră, bazată pe 

afirmaţia Comitetului care a reparat şi organizat ca memorial 

Bojdeuca în 1918, că acesta este primul muzeu al unui scriitor român. 

Afirmaţia se poate citi într-o broşură tipărită la Iaşi, în Tipografia 

Serviciului Geografic, 1918, şi purtând titlul „Pentru amintirea lui Ion 

Creangă. Dare de seamă a Comitetului ieşan pentru reconstituirea 

88

BUJDEUCEI în care a trăit cei din urmă ani ai săi povestitorul”. Să 

amintim că din Comitet făceau parte: Dr. N. Racoviţă, primarul 

oraşului Iaşi, fost elev al lui Creangă, prof. N. Leon, prof. A. C. Cuza, 

N. A. Bogdan, fost elev al lui Creangă, autorul primei monografii a 

Iaşilor, Ion Mitru, directorul Şcolii normale „V. Lupu”, G. T. Kirileanu, 

care în 1939 avea să scoată cea mai bună ediţie Creangă. 

Bojdeuca era trecută în grija Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. 

Abia după reparaţiile din 1933-1934, făcute prin Asociaţia 

„Prietenii lui Creangă” (înfiinţată la 19 mai 1933 cu scopul restaurării 

Bojdeucii şi din care făceau parte personalităţi prestante – Meissner, 

A. C. Cuza, Petre Andrei, N. A. Bogdan, Ionel Teodoreanu ş. a.), 

muzeul din Ţicău va trece sub îngrijirea Primăriei. 

În această „bojdeucă de căsuţă”, cum o poreclise, uşor 

pleonastic, Ion Creangă, după mutarea sa în vara anului 1872, avea 

să fie scrisă una din marile opere ale literaturii noastre clasice. 

Creangă venea la Iaşi în august 1855, „surghiunit” şi „trimis 

dracului pomană”, cum singur spune, la Seminăria Centrală de la 

Socola. Va locui la internatul Seminăriei, iar după hirotonirea ca 

diacon la Biserica Sfinţii 40 de Mucenici şi cununia cu Ilenuţa 

Grigoriu, fata părintelui iconom al Bisericii (23 august 1859), în 

locuinţa parohială. Între anii 1863 şi 1866, diaconul Creangă 

„servitoriu bisericii”, locuieşte în „una perechi de casă vechi di vălătuci 

acoperite cu şindrilă, cuprinzătoare de trei odăi cu uşile şi ferestrile 

trebuitoare” (Dintr-un inventar din 13 nov. 1863, făcut de preotul Isaiia 

Vicol Dioclias). Mutându-se cu slujba la biserica Golia, în februarie 

1866, se mută şi cu locuinţa, ocupând un „gherghir” compus din două 

odăi, în care se păstrau odoarele şi documentele, ce servise şi de 

„canţilarie”. Aici a slujit ca diacon până în 1872, şi ca învăţător la 

Şcoala primară de la Trei Ierarhi. 

Anul 1872, al mutării la Bojdeucă, a fost un an nefast în viaţa 

lui Creangă. Soţia părăsise căminul, lăsându-l cu un copil în îngrijire. 

Este acuzat de încălcări de canoane. Văzut la Teatrul Mare din 

Copou este acuzat în ziarul „Convenţiunea” de „nerespectarea 

datinilor şi canoanelor bisericeşti” şi oprit de la slujbă până la Paşte. 

De asemenea, articolul despre vânătorul de ciori din „Curierul de Iaşi”, 

cu titlul „Tragerea la ţintă şi vânatul de paseri în mijlocul oraşului” va 

provoca o anchetă clericală. 

Este exclus definitiv din rândul clericilor, este destituit din 

corpul învăţătorilor („pentru faptele sale incorigibile şi incompatibile cu 

caracterul său de cleric”) şi i se cere să părăsească locuinţa de 

serviciu din curtea bisericii Golia. Astfel, la 10 iulie 1872, Creangă se 

va muta la Bojdeuca ţicăoană, drept subchiriaş al familiei Vartic. 

89

Ceea ce ştim despre căsuţa din „valea plângerii”, cum avea să 

numească Creangă Ţicăul, mai ales din documentele cercetate şi 

publicate de Gheorghe Ungureanu, fost director al Arhivelor Statului 

din Iaşi, s-ar sintetiza astfel: 

Locul era proprietatea bisericii „Buna Vestire” din Iaşi, care îl 

vânduse cu bezmăn (o taxă anuală de 10 lei ce trebuia plătită 

susnumitei biserici) lui Constantin Vasiliu. 

Constantin Vasiliu e cel care construieşte căsuţa în 1842. 

La 2 iunie 1850, Constantin Vasiliu vinde numitului Popovici 

locul şi căsuţa ce „se găseşte cu trei odăi, coperită cu stuh, şi în 

ogradă fântână”. 

La 1869 bezmănar era preotul Ghenovici, care o vinde Mariei 

Ştefăniu. 

Maria Ştefăniu, nelocuind-o, o închiriază familiei Vartic. La 10 

iulie 1872, Ion Creangă se mută la Bojdeucă, ocupând camera din 

dreapta, împreună cu fiul său Constantin, în vârstă de 12 ani, pe care, 

după ce va scoate de la Primărie un Act de pauperitate (datat 25 

august) îl va da ca internist la Şcoala Militară din Iaşi. 

Cunoştinţa cu Tinca Vartic, cu care va trăi în Bojdeucă, i-o 

făcuse prietenul diacon Grigore Vartic, verişor cu Tinca, încă din 16 

ianuarie 1872, când Creangă nota că i se întâmplă un „plăcut 

accident”. Curând după mutarea lui Creangă, sora şi mama Tincăi se 

vor retrage la ţară, iar Tinca, o armeancă cu o inteligenţă nativă şi 

mult bun simţ, îl va îngriji pe Creangă până în momentul trecerii în 

lumea umbrelor. 

Nu întâmplător Creangă va cumpăra bojdeuca în vara lui 1879, 

printr-un Act de vecinică vânzare, de la Maria Ştefăniu (căsătorită 

Ciogole), pe 50 de galbeni austrieci, pe numele Tincăi Vartic, el 

semnând doar ca martor la tranzacţie. Era acum repus în drepturi ca 

institutor (prin ordinul semnat de Ministrul Instrucţiunii Publice, Titu 

Maiorescu, la 27 mai), la Şcoala de băieţi nr. 2 din suburbia Păcurari, 

clasele I şi a II-a. 

În această căsuţă modestă, cu două camere şi un cerdac în 

spate, cu ferestrele cât palma, înconjurat de aproximativ douăzeci de 

mâţe şi motani, avea să-şi adune Creangă toate visele, grijile, 

nostalgiile copilăriei petrecute în ţinutul fabulos al Neamţului, aici avea 

să dea viaţă personajelor sale, de la Ivan Turbincă la Stan Păţitul, de 

la Moş Nichifor Coţcariu la Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţ-Lungilă. Aici îşi 

va primi prietenii. 

Anul 1875 va fi cel în care se leagă cea mai mare prietenie din 

literatura română. Creangă îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit, de 

acelaşi Maiorescu, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui după 

90

întoarcerea de la studii. Eminescu îl întâlnise pe viitorul prozator la 

Bolta Rece, încă din iarnă, îl remarcase la conferinţele pedagogice 

de la începutul anului şcolar (august), iar „reviziile şcolare” îi 

prilejuiesc descoperirea lui Creangă şi începutul unei mari prietenii, 

care va cataliza talentul manifestat până atunci în scrieri didactice, 

spre împlinirea în creaţia epică. Eminescu îl introduce la „Junimea”, 

unde va citi Soacra cu trei nurori. De la Bojdeucă vor porni cei doi 

prieteni, în casele Negruzzi (str. Păcurari, azi), unde se ţinea şedinţa 

„Junimii” la 15 septembrie 1875. Astfel, după citirea poveştii, 

„Convorbiri literare” inaugurează ciclul „Poveştilor” la 1 octombrie cu 

Soacra cu trei nurori. Vor urma: Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi 

bani, Dănilă Prepeleac. 

În această căsuţă au continuat dialogurile cu Mihai Eminescu, 

pe care Creangă îl considera, cum şi scrie, „eminentul scriitor şi cel 

mai mare poet al românilor”. Aici, în 1876, Eminescu acceptă să 

locuiască, „cu arme şi bagaje” de la începutul lunii iulie, până în 

noiembrie, aproape jumătate de an. Deschisă precum sufletul marelui 

humuleştean, bojdeuca a primit duzini de prieteni, între care 

enumerăm: filozoful Vasile Conta, istoricul A. D. Xenopol, filologul 

Lambrior, poeta Veronica Micle şi, se-nţelege, Eminescu. 

După plecarea lui Eminescu la Bucureşti, să lucreze la ziarul 

conservator „Timpul”, Creangă, aflat în deplinătatea forţei creaţiei, 

scrie tot ce promisese prietenului său că va scrie şi mai ales amintirile 

de la apa Ozanei, ce vor constitui opera sa capitală. 

Nostalgic, cum îl ştim, îl cheamă mereu prin scrisori pe 

Eminescu la Iaşi. „La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut 

drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, 

vino, căci fără tine sunt străin”. Sau: „Această epistolie ţi-o scriu în 

cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te 

pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... 

frumoase... 

Dar coşcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a 

început să plângă...” 

Intuind parcă destinul căsuţei din Ţicău în care locuia, Creangă 

scrie în 19 septembrie 1887 o scrisoare memorabilă, având ca 

destinatar pe Titu Maiorescu, în care o descrie, în stilul său, 

se-nţelege. Să cităm: 

„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, 

în 18 spre 19 septemvrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna 

aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde 

respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plîngerei, strada 

Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară 

91

dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi 

îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar 

bojdeuca de căsuţa în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi 

povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 

de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată 

hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu şi 

sfîrşind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Aşa 

m-am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. 

Pompiliu, d-l Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea”. 

Este căsuţa pe care, în 1915, după moartea Tincăi Vartic, 

Constantin Deliu (soţ al Tincăi din martie 1890), o propune spre 

vânzare Primăriei, cu toate obiectele din ea. După constituirea 

Comitetului „Ion Creangă”, se cumpără casa şi se răscumpără 

definitiv bezmănul de la Biserica „Buna Vestire”. Reparată (octombrie 

1917 – aprilie 1918), cu obiectele reaşezate, casa este deschisă ca 

muzeu sub numele Bojdeuca „Ion Creangă”. Memoria marelui 

povestitor este şi astfel salvată. Se constituise primul muzeu al unui 

scriitor român, care-şi trăieşte, în timp, propria aventură. 

Aici s-a scris o mare operă literară. Aici Creangă aşternea pe 

hârtie, poate chiar pe măsuţa de brad ce se păstrează până azi: „Ia 

am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă 

însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, 

nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am 

făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de 

cînd sunt, niciodată n-am fost!” Doamne, cât ni se potriveşte! 

Bojdeuca (1940) 

92

Carmen Lucia MARINESCU 

Tatiana RISTEA 

PIESE CU VALOARE MEMORIALĂ DIN PATRIMONIUL 

MUZEULUI CEASULUI „NICOLAE SIMACHE” DIN PLOIEŞTI 

Istoria românilor este parte a istoriei europene şi poate una 

dintre cele mai pline de evenimente. Unirea Ţării Româneşti cu Ţara 

Moldovei reprezintă unul dintre momentele cardinale ale istoriei patriei 

noastre, actul politic care stă la bază României moderne. 

Conştiinţa comunităţii de origine şi limbă a fost prezentă 

permanent la români. Ideea originii romanice a moldovenilor, 

muntenilor şi transilvănenilor, a conştiinței unităţii teritoriale şi a 

comunităţii poporului român a fost puternic exprimată de personalităţi 

politice şi culturale româneşti. 

În patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” se găsesc 

piese care impresionează atât prin valoare artistică şi tehnică, cât şi 

prin apartenenţa lor, care fac să se deruleze pagini din istoria şi 

cultura naţională. Amintim aici ceasurile care au aparţinut Regelui 

Carol al II-lea, al Regelui Mihai, ale domnitorilor Alexandru Ioan Cuza, 

Mihail Sturdza, al generalului Alexandru Averescu, ale diplomaţilor: 

Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, cât şi unor 

personalităţi culturale cum ar fi: Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, 

George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Păstorel Teodoreanu. 

În acestă lucrare vă prezentăm cinci ceasuri care se găsesc în 

colecţia Muzeului Ceasului şi care au aparţinut unor personalităţi din 

ţara noastră. 

Primul dintre ele este un ceas de mobilier lucrat în Franţa, de 

firma „Pupon” în secolul al XIX-lea şi care a aparţinut domnitorului 

Mihail Sturdza (1834-1849) (fig. 1). 

Personalitate interesantă şi contradictorie cu timpurile în care a 

trăit, a fost apreciat pentru calităţile intelectuale şi simţul politic. Este 

una din figurile cele mai reprezentative, dar şi din cele mai contestate 

ale timpului. 

Ceasornicul a fost cumpărat de la Paris de însuşi domnitorul 

Mihail Sturdza. Piesa este format mare, cu mecanism anker. Carcasa 

din bronz este bogat ornamentată cu motive vegetale şi florale, în 

partea inferioară a carcasei, două personaje feminine, de inspiraţie 

mitologică; în partea superioară prezintă o urnă cu foc mărginită de 

două personaje, de asemenea, de inspiraţie mitologică; cadranul din 

bronz este ornamentat, cu cifre arabe pentru ore în cartuşe emailate; 

93

eşapament cu ancoră, regulator pendular; sistem de sonorizare pe 

coardă, întoarcere cu cheia; placa de protecţie a mecanismului este 

inscripţionată Pupon a Paris, seria 3.040. 

Ceasul domnitorului Mihail Sturdza a fost montat într-o vitrină 

practică a vremii din furnir de cireş. Un astfel de caz este prezent şi în 

apartamentele imperiale ale lui Franz Iosif Hofburg, al cărui ceas este 

montat într-o casetă cu pereţii de cristal. 

O altă piesă reprezentativă este ceasul de buzunar din aur, 

marca INTERNAŢIONAL WATCH CO SCHAFFHAUSEN, ELVEŢIA, 

secolul al XX-lea, care a aparţinut generalului Alexandru Averescu 

(fig. 2), personalitate de excepţie a istoriei României, implicată în 

importante evenimente militare şi politice din timpul războiului de 

întregire a ţării şi din întreaga perioadă interbelică. Militar de largă 

deschidere doctrinară şi remarcabil combatant militar, Alexandru 

Averescu ocupă un loc distinct în panteonul personalităţior vremii, 

care şi-a pus inima şi condeiul în slujba găsirii celor mai adecvate 

modalităţi de ridicare a capacităţii militare a ţării. 

Carcasa are două capace din aur şi ramă cu geam; capacul 

exterior conţine ştanţele: titlul aurului (14 kt / 0,58), sigla mărcii: 

PROBUS / I.W.C. / SCAFUSIA, seria 550.419; pe capacul mediu este 

inscripţionat cu litere cursive în limbă română indicaţia privind numele 

posesorului, data onomastică, anul şi localitatea în care s-a făcut 

achiziţia: General Averescu Al. / 30 August 1912 / Wien. Sub această 

gravură este inscripţionată marca „Internaţional Watch Co 

Schaffhausen”; cadranul din email alb protejat de o ramă din aur cu 

geam, este inscripţionat cu cifre arabe pentru ore şi linii pentru minute 

şi are central inscripţia: MARTIN HALBKRAM / K.U.K 

HOFUHRMACHER / WIEN 1, două indicatoare de formă simplă şi 

secundar excentric; eşapament anker, podul central conţine sigla 

mărcii, punte stanţată 48.533. 

Acest ceas a fost prezentat în revista „Temporis”, numărul 1 

din aprilie 2007 de către doamna muzeograf Elisabeta Savu. 

O valoare de excepţie în colecţia Muzeului Ceasului, din punct 

de vedere memorial îl constituie ceasul de buzunar al marelui poet 

Vasile Alecsandri, ceas lucrat în Elveţia de firma „Omega”, la sfârşitul 

secolului al XIX-lea (fig. 3). 

Personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a 

lungul întregului secol al XIX-lea, poetul Vasile Alecsandri, primeşte, 

alături de Negruzzi şi Kogălniceanu conducerea Teatrului Național din 

Iaşi. 

94

Participant la Revoluţia din 1848 şi susţinător al ideii de unire a 

Moldovei cu Ţara Românească (1859), diplomat de excepţie, poetul 

Vasile Alecsandri a fost nedespărţit, la toate întâlnirile importante, de 

ceasul de buzunar pe care îl purta cu discreţie potrivit costumaţiei 

vestimentare. 

Carcasa ceasului din aur de 18 kt, are trei capace, două fiind 

dispuse anterior mecanismului, iar unul în faţă cadranului; ultimul 

capac este decorat cu o pictură pe email redând o scenă militară 

înfăţişându-l pe Napoleon Bonaparte reglând tirul unui tun; cadranul 

ceasului, metalic, conţine cifre romane pentru indicarea orelor şi două 

arătătoare tip Breguet; mecanismul ceasului are eşapament cu 

cilindru şi regulator circular, se armează cu ajutorul unei cheiţe; de 

ceas este ataşat un lanţ cu zale ovale şi cheiţa de întoarcere 

ornamentată cu pietre preţioase. 

În anul 1970, Muzeul de Istorie din Ploieşti achiziţionează un 

ceas de masă din colecţia scriitorului Mihail Sadoveanu. Piesa a fost 

lucrată în Germania, la jumătatea secolului al XX-lea (fig. 4). 

Mihail Sadoveanu este considerat cel mai mare prozator 

român din toate timpurile, fiind supranumit „Ceahlăul literaturii 

române”, fiind de altfel membru şi premiat al Academiei Române. 

Luat în totalitate, Mihail Sadoveanu este un mare povestitor cu 

o viziune totală a istoriei şi a lumii. Originalitatea operei este dată de 

capacitatea de a se contopi cu lumea evocată, astfel încât un singur 

narator, autorul însuşi, povesteşte viaţa din trecut şi cea de azi. Este 

un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un 

realist, un contemplativ. 

Ceasul de masă este montat într-o placă din metal cu colţurile 

întoarse spre interior, fiecare colţ având motive zoomorfe în 

basorelief; cadranul este din bronz ornamentat, cu cifre romane în 

cartuşe emailate; deasupra cadranului sunt încrucişate două ramuri 

înfrunzite; mecanism cu regulator pendular; posterior un suport din 

alamă, piesa putând fi atât ceas de masă, cât şi ceas de perete. 

Ultima piesă pe care o prezentăm este un ceas de birou lucrat 

în Germania, în secolul al XIX-lea şi a aparţinut scriitorului Alexandru 

O. Teodoreanu (fig. 5), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel. 

Eminent epigramist, poet şi prozator satiric, critica literară îl apreciază 

însă, în primul rând pentru ipostaza lui de prozator, care datorită 

talentului său a reuşit să se afirme ca un maestru al literaturii. De 

amintit este şi pasiunea sa de gurmand şi iubitor de vinuri care se 

baza pe calităţile sale gustative absolut remarcabile. 

95

Carcasa ceasului este din bronz bogat ornamentată cu motive 

vegetale şi capete de lei, susţinută de patru colonete între care se 

găsesc patru medalioane cu efigii de soldaţi; baza ceasului susţinută 

de patru picioare sferice este ornamentată cu măşti şi motive vegetale 

şi geometrice; cadran metalic cu cifre romane pentru ore, ornamentat 

central cu un motiv floral în email negru, două arătătoare simple; 

eşapament cilindru, întoarcere cu cheia. 

Ceasurile prezentate, reprezintă doar o mică parte din piesele 

existente în colecţiile Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” din 

Ploieşti, care înfăţişează atât interesul epocii pentru astfel de obiecte 

cât şi evoluţia artistică, originalitatea şi măiestria artiştilor care le-au 

conceput sau executat. Sperăm că această lucrare să constituie un 

imbold pentru vizitarea muzeului nostru unde veţi întâlni ceasuri 

lucrate în ateliere de orologerie din Geneva, Paris, Londra, 

Amsterdam şi de renumiţi orologieri precum George Prior, Edward 

Prior, Markwick Markham sau Julien Le Roy. 

96

Fig. 2 

Ilustraţii 

Fig. 1 

97 

Fig. 3

Fig. 4 

Fig. 5 

98

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE URBANĂ 

ROMÂNEASCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Mădălina NIŢELEA 

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DIN „BELGIA ORIENTULUI” 

În secolul al XIX-lea, în drumul ei spre modernitate, societatea 

românească a încercat o separare de Orient. Românii considerau că 

legitimitatea naţiunii române nu putea veni decât dinspre Occident, 

mai ales din partea Franţei, văzută de foarte mulţi ca „marea soră 

latină” din Apus. De-a lungul timpului românii se confruntaseră cu o 

multitudine de influenţe străine: turceşti, greceşti, ruseşti, poloneze, 

italiene, germane, franceze etc. Dintre toate modelul francez a fost 

determinant în evoluţia modernă a societăţii româneşti. Franţa este 

demnă de imitat, un model exemplar superior oricărui altul: „Dorinţa 

de a-şi afirma originea şi aceea de a participa la evoluţia ideilor din 

epocă, la schimbările survenite în viaţa popoarelor i-au împins pe 

români să-şi întoarcă privirea spre Occident. Ţara care trebuia să-i 

atragă cel mai mult, să le răspundă la toate aspiraţiile, să-i ajute la 

realizarea idealului lor nu putea să fie decât Franţa, de unde 

izvorâseră cele mai înălţătoare fapte, cele mai nobile, Franţa 

generoasă, protectoare a asupriţilor. Toţi cei care se îndoiau de 

viitorul ţării lor, toţi cei care doreau renaşterea ei, intelectuali, tineri 

entuziaşti se îndreptau atunci către Franţa, către cultura sa, către 

progresul oferit de ea, mergeau pe urmele ei. Exista fără îndoială o 

veche cultură în Ţările Române, dar această cultură nu era împlinită... 

Trebuia îmbogăţită, modernizată, imprimată de o cultură latină 

superioară... Efectul salutar al influenţei franceze a fost vizibil la 

început în viaţa socială, moravuri, dar, în acelaşi timp, şi în viaţa 

intelectuală” 1 . Putem afirma că în ascensiunea spre modernitate 

România a parcurs o etapă franceză. 

Dacă în secolul al XVII-lea existau relaţii izolate, în secolul al 

XVIII-lea legăturile sociale şi intelectuale între Franţa şi Ţările 

Române erau destul de reduse, după jumătatea veacului al XIX-lea 

vom descoperi dezvoltarea masivă a acestor contacte. Până la 1848 

faţă de Franţa românii au încercat acel sentiment al uimirii 2 . Mirajul 

Occidentului, complexul Dinică Golescu părea instaurat definitiv în 

societatea românească, societate care acceptase să-şi asume rolul 

de receptor. După 1866 până la primul război mondial, s-a produs o 

1 Ov. Densusianu, L’âme roumaine et l’âme française, Paris, 1919, p. 19-20. 

2 „Mirarea în faţa occidentului coexistă îndelung cu tentativele de preluare a 

unor soluţii pentru problemele răsăritene, ceea ce face selecţia dificilă – domeniul 

soluţiilor este definit confuz şi adopţiunea problematică” (Sorin Antohi, Civitas 

imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Iaşi, 1999, p. 27). 

101

preluare cantitativă a modelului politic, cultural şi social francez, 

numai la nivelul elitei. Abia după 1918 întâlnim o receptare a influenţei 

franceze gradual şi la celelalte segmente ale societăţii, dar o 

receptare selectivă; apăruseră noi modele. 

În prelungirea epocii Luminilor, Europa secolului al XIX-lea 

continuase într-o oarecare măsură „să fie franceză”, o Franţă 

simbioză între tradiţie şi modernitate. Prestigiul marilor gânditori, al 

ideilor generoase, al noilor curente, diplomaţia întăriseră entuziasmul 

pentru Franţa. 

Pentru francofili Franţa reprezenta lumea însăşi. Într-o lucrare 

tipărită la Bucureşti în 1916 şi intitulată sugestiv De ce sunt francofil?, 

Nicolae Şerban, venit în contact direct cu societatea franceză 

mărturisea că „de-a lungul cercetărilor mele am avut continuu 

impresia că urmăresc viaţa nu a unui popor, ci a unei lumi imense, că 

valurile Senei, izbind în zidurile negre ale Parisului, bat ritmul 

pulsaţiilor întregii omeniri” 3 . 

Într-o „lume franceză” România îşi căuta reperele, iar o bogată 

bibliografie ce priveşte domeniul istoric, literar, economic, social, 

cultural, politic etc. ne stă mărturie. Influenţa occidentală asupra 

procesului de modernizare din societate românească a fost analizată 

în detaliu de Pompiliu Eliade, Eugen Lovinescu şi Neagu Djuvara 4 . 

Aşadar, la jumătatea secolului al XIX-lea desprindem imaginea 

francofililor care văd în Franţa o a doua patrie şi aspiră a alinia 

România la destinul acesteia. Cei mai mulţi dintre ei susţin fără 

rezerve că există un tip ideal de civilizaţie spre care tind toate 

popoarele, acesta fiind întrupat de Franţa. 

În 1853, I. C. Brătianu, adresând un memoriu lui Napoleon al 

III-lea pleda pentru Unirea Principatelor, căutând să-l convingă pe 

împărat că aceasta ar însemna o transformare a României într-o 

colonie franceză: „Franţa va avea avantajele unei colonii, fără a avea 

cheltuielile ce aceasta organizează” 5 . Observăm că Franţa era 

modelul ce trebuia a fi imitat pentru ca România să se transforme 

într-o „mică Franţă” sau o replică orientală a Belgiei, ea însăşi văzută 

ca o prelungire a Franţei: „Sintagma Belgia Orientului, frecvent 

utilizată, a ilustrat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un 

3 Nicolae Şerban, De ce sunt francofil, Bucureşti, 1916, p. 6. 

4 Vezi Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en 

Roumanie, Paris, 1898; Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 3 

vol., Bucureşti, 1924-1926; Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române 

la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, 1995. 

5 I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. I, Bucureşti, 1938, pp. 31-32. 

102

interesant mit politic: iluzia unei Românii destinată să devină, în toate 

privinţele, o replică a Belgiei la celălalt capăt al continentului” 6 . 

Franţa a constituit modelul politic pentru societatea 

românească fiind totodată principalul focar de spiritualitate al 

românilor. Limba română va suferi modificări semnificative prin 

împrumutul exagerat de neologisme din limba franceză. În 1864 s-a 

introdus predarea limbii franceze în şcolile secundare, începând cu 

clasa întâi până în clasa a şaptea, după modelul şcolilor franceze, 

obligativitatea acesteia impunând elevilor studierea acestei materii 

şapte sau opt ani. Formaţia franceză la şcoala de la Barbizon a 

pictorilor români a determinat o strânsă legătură a picturii româneşti 

cu cea franceză. Pe de altă parte numeroase clădiri au fost ridicate 

după 1859 sub influenţa şcolii franceze de arhitectură. De altfel, cei 

mai mulţi dintre arhitecţii după planurile cărora au fost construite 

aceste clădiri au fost ei înşişi francezi sau români educaţi în şcoli 

franceze. Cele mai multe şi mai importante clădiri din această 

perioadă au fost ridicate în capitala ţării dar şi la Iaşi, Constanţa, 

Craiova etc; şi cum România urma să se transforme într-o mică 

Franţă, Bucureştiul trebuia să devină un „mic Paris”. Ca urmare s-a 

produs o interesantă mutaţie şi în viaţa cotidiană a elitei româneşti 

(cafenele, case de modă etc.). Tot în aceeaşi perioadă s-a încercat o 

legitimare a naţiunii române prin apelarea la simbolurile latine, miturile 

fondatoare fiind puternic prezente în societatea românească. Dar 

România nu a devenit a doua Franţă şi nici Bucureştiul un mic Paris. 

La sfârşitul secolului al XIX-lea întâlnim o puternică reacţie 

antifranceză susţinută de afirmarea valorilor autohtone dar şi apariţia 

unui nou mit, cel german 7 . 

Iată care era imaginea României în revista umoristică „Belgia 

Orientului” – „ziar la înălţimea occidentului” în primul său număr, la 

începutul veacului al XX-lea: „Între Carpaţi, Dunărea cea lată şi Marea 

Neagră se întinde – mai cu seamă la caşcaval – o ţară pe care am 

putea-o cu drept cuvânt numi Pământul făgăduinţei dacă am ţine 

seamă de promisiunile ce se fac în opoziţie, care însă e numită Belgia 

Orientului din cauză că a urcat treptele civilizaţiunei cu ascensorul, 

aşa c-o apucă ameţeala de câte ori, lovindu-se cu capul de pragul cel 

de sus, îl vede pe cel de jos” 8 . Întâlnim o critică la adresa întregii 

societăţi româneşti. Forma de stat în „Belgia Orientului” este o 

6 

Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997, p. 187. 

7 

Idem, Sur la diffusion de la culture europeene en Roumanie, în „Analele 

Universităţii”, Bucureşti, 1985, pp. 51-69. 

8 o o 

„Belgia Orientului”, anul 1, n 1, [1903], supliment gratuit la n 4.858 al 

ziarului „Adevărul”, p. 1. 

103

anarhie constituţională. Limba naţională este cea franceză. Relaţiile 

României cu Occidentul sunt rezumate astfel: exportă cereale şi 

importă diplome de bacalaureat. Sunt ridiculizate toate ocupaţiile 

românilor care au atingere cu occidentul 9 . 

Pe de altă parte nu erau puţini cei care situau societatea 

românească pe de-a-ntregul în Orient. Dacă în 1861 şi 1866 călătorul 

german Richard Kunisch aşeza Bucureştiul şi Constantinopolul pe 

aceeaşi treaptă, în 1869 subordona România conceptului general de 

„Orient” 10 . „Imaginea pe care o propune călătorul nostru cu privire la 

ţară şi la oamenii din România sau la particularităţile lor culturalistorice, 

se află într-o strânsă legătură cu ceea ce el şi contemporanii 

săi numeau Orient” 11 . Pentru călătorul german în viziunea Orientului 

intră imaginea unui mod primitiv de existenţă, originar încă şi nealterat 

de civilizaţie. Ceea ce caută acolo călătorul printre altele este 

„proaspăta, sănătoasa barbarie”, în contrast cu „popoarele vlăguite 

ale civilizaţiei“ sau „impresiile primitiv-naţionale” 12 . La Orşova, la 

intrarea în ţară călătorul străin îşi face o impresie despre societatea 

românească: „Un haos de naţiuni şi porturi, de obiceiuri şi graiuri, cum 

numai Orientul poate da la iveală. Căci Orientul aici începe” 13 . În 

raport cu ideile apusene Bucureştiul nu pare un oraş frumos. „Casele 

sunt în parte foarte rurale, chiar cele din piaţa mare, pavajul lipseşte 

pe majoritatea străzilor, iar acolo unde este ai prefera să nu fie, 

cafenelele arată cam murdare, iar în prăvălii se găsesc mărfuri 

aproape numai pentru cerinţele păturilor de jos... Prost hrăniţi şi prost 

îmbrăcaţi locuitorii nu sunt obişnuiţi să lucreze pentru un viitor 

îndepărtat despre care nu ştiu dacă le va aparţine” 14 . Totuşi limba 

franceză o înţeleg toate păturile sociale, „cu excepţia celor de jos, mai 

cu seamă a ţiganilor şi a popilor” 15 . Aceeaşi idee era împărtăşită de 

diplomatul francez de Moüny în 1875. Nimic nu-i place de la început. 

Nici natura însăşi, orizontul „gălbui”, casele ca nişte clăi de fân, omul 

de o seamă cu mediul 16 . În Oltenia găseşete „un colţ din societatea 

orientală, sumbră şi pitorească, mizerabilă şi bogată în culori” 17 . 

9 Ibidem, pp. 2-4. 

10 Vezi Richard Kunisch, Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România 

şi Turcia, Bucureşti, 2000. 

11 Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 


12 Ibidem. 

13 Richard Kunisch, op. cit., p. 61. 

14 Ibidem, p. 74, 92. 

15 Ibidem, p. 98. 

16 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 670. 

17 Ibidem, p. 670. 

104

Bucureştiul cu case boiereşti ca la Ville d’Avray nu-l mulţumeşte. În 

societatea românească „totul e de ordin compozit, făcut din bucăţi (de 

pièces et morceaux), nicăieri o formă caracteristică, o societate 

distinctă. De fapt, ei n-au nici o fizionomie bine hotărâtă (bien 

tranchée), nu posedă nici o puternică literatură, nici o industrie, nici o 

arhitectură care să li aparţie şi nu pot concepe alt progres decât 

imitaţia mai mult sau mai puţin fericită a popoarelor europene” 18 . 

Şi mai târziu, la începutul veacului al XX-lea, mai precis în 

1905, André Bellessort susţinea că în spatele făţărniciei franceze se 

află o întreagă lume orientală. O societate românească vanitoasă, 

opulentă, dar şi primitivă 19 . 

Cu toate acestea, influenţa franceză din societatea 

românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al 

XX-lea a contribuit efectiv la angajarea României în modernitate chiar 

dacă nu a reuşit să transforme România într-o replică a Belgiei cum 

ar fi dorit francofilii necondiţionali. 

18 Ibidem, p. 671. 

19 André Bellessort, La Roumanie contemporaine, Paris, 1905. 

105

Andreea PANAIT 

DOCUMENTE ÎN SCRIERE CHIRILICĂ DIN PATRIMONIUL 

MUZEULUI NAŢIONAL AL AGRICULTURII – SLOBOZIA 

Încă de la începuturile istoriei, scrierea a fost în conlucrare cu 

agricultura. Acte contabile 1 , acte de proprietate, emise în acord cu 

„legeturile” 2 vechi şi noi, de forurile înalte ale statului au circulat şi au 

fost păstrate. Şi atunci când piatra sau hârtia au lipsit, scrierea şi-a 

făcut loc pe metal, lemn sau pergament. 

Istoria scrierii chirilice a fost o promotoare a unei perioade 

vaste a istoriei poporului român, modelând limba română şi, în final 

fiind absorbită în scrierea limbii române. Rolul ei, la noi, a împlinit cu 

nimic mai prejos rolul jucat de limba latină în partea de vest a 

Europei. Produs ca alfabet al cultului şi mai ales al cancelariilor 

domneşti, alfabetul chirilic a rămas până la epuizarea sa o scriere 

oficială cu preponderenţă. Alfabetul chirilic a fost folosit la început 

pentru transpunerea pe suport a limbii slavone, mai apoi odată cu 

formarea unei conştiinţe naţionale a fost acceptat pentru transcrierea 

mai multor limbi: bulgara, româna, rusa ş.a. Până la sfârşitul secolului 

al XVII-lea în spaţiul românesc s-a folosit limba slavonă. Începând cu 

secolul al XVIII-lea limba română exprimată prin alfabetul lui Chiril şi 

Metodie a fost impusă ca limbă de cult şi cultură. Astfel s-a extins şi 

diversificat învăţământul şi implicit pregătirea funcţionarilor necesari ai 

aparatului de stat. Această înnoire care duce la răspândirea limbii 

române cu alfabet chirilic a stat sub amprenta iluminismului 3 . Până în 

a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alfabetul chirilic a fost folosit 

intens. Începând cu revoluţia culturală produsă de momentul 

paşoptist, şi-a făcut loc alfabetul latin în scrierea limbii române. De 

acum şi până după 1870 cele două alfabete merg în paralel. După 

această dată începe istoria românească a alfabetului latin. 

Acte de danie, de atestare, doveditoare de proprietate, sunt 

câteva din subiectele abordate în documentele cu scriere chirilică din 

patrimoniul Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia (MNA). Pe 

lângă aceste teme întâlnim şi şapte documente care desemnează 

1 

Primele scrieri au apărut ca urmare a unei nevoi de organizare a unei 

evidenţe contabile a alimentelor (Tom Standage, O istorie a lumii în 6 pahare, 2008, 

p. 23). 

2 

Legile, din documentul F. S. 1688. 

3 

M. Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi şi până în 1918, 


106

viaţa de zi cu zi: piatra de mormânt a boierului Răducan Târcă – 

document de atestare a Bisericii de lemn „Poiana” 4 , crucea de piatră 

a unuia din ultimii preoţi ai Bisericii de lemn „Poiana”, datată 1877 5 , 

un colac de puţ datat 1853 6 , hambarul de lemn achiziţionat din 

localitatea Socec, secolul al-XVIII-lea 7 , două potire din metal, cu cupe 

aurite, datate a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea 8 şi lista de zestre 

a „Sorimi Radi”, pe pergament, datată 1801 9 . În patrimoniul muzeului 

se găsesc la ora actuală un număr de 47 de documente în scrierea 

chirilică încadrate în perioada 1632-1877. Marea lor majoritate sunt 

manuscrise. Dintre acestea: 11 documente sunt traduse, – 6 dintre 

texte sunt traduse de specialişti, 5 sunt traduse de autorul lucrării de 

faţă – iar 3 sunt în curs de traducere. Muzeul Naţional al Agriculturii 

mai deţine un număr de 30 de cărţi bisericeşti, tipărite, cu scriere 

chirilică. 

Lăsând la o parte valoarea istorică a scrierilor, fiecare 

document are o poveste aparte până să ajungă la MNA spre 

cercetare. De exemplu: piatra de mormânt a boierului Răducan Târcă, 

ctitorul lăcaşului, şi-a urmat biserica în toate strămutările ei 10 ; 

documentele din Fondul Stoianovici 11 au fost protejate de vâltorile 

istoriei din ultimii 50 de ani de către moştenitoarea lor, Doamna Ileana 

Stoianovici, iar marea lor majoritate se leagă de constituirea Fermei 

Model Perieţi 12 ; colacul de puţ mai sus amintit a fost făcut cu 

cheltuiala lui Aron Nedelcovici, un evreu din localitatea Balaciu, 

judeţul Ialomiţa, care s-a convertit la creştinism. 

4 

Pe suport din piatră, cu chenar cu model fitomorf: flori de crin, cu scriere 

de tipar, realizate în relief, prin tehnica méplat. 

5 

Din piatră, cu simbolurile: pasărea sufletului (Sfântul Duh), crucea, 

serafimi, realizată în tehnica méplat. 

6 

Din piatră, a fost făcută de un evreu care s-a convertit la creştinism. 

7 

Hambarul a fost achiziţionat de către directorul MNA Răzvan Ciucă, în 

anul 1988, de la moştenitorul casei în care se afla, prezintă scriere realizată prin 

cioplire cu dăltiţe, se observă şi un model geometric: romburi realizate prin 

întretăierea unor linii – cercetare Viorica Croitoru Capbun. 

8 

Primul a fost donat Bisericii de lemn Poiana”, cel mai probabil, de către 

unul dintre urmaşii boierului Târcă, ctitorul bisericii; cel de-al doilea a fost donat de 

directorul MNA Răzvan Ciucă şi a fost achiziţionat de dumnealui din Chişinău, 

Republica Moldova, în anul 1991; 

9 

Confecţionată din 2 bucăţi distincte de pergament, de nuanţe diferite, 

cusute cu sfoară (listă de dotă a unei familii sârbe). 

10 

Prima strămutare (cca. 1979), când biserica a fost mutată şi refăcută la 

Poiana de Sus, şi ultima (2000), când monumentul a fost adus la Slobozia, în parcul 

MNA pe atunci MAR. 

11 

Documentele care prezintă „F. S.” în faţa numărului de inventar. 

12 

Fermă de seminţe de legume şi flori din perioada interbelică care a 

aparţinut tatălui Doamnei Stoianovici: A. I. Popescu. 

107

Pentru traducerea textelor chirilice în limba contemporană am 

recurs la redarea cuvintelor aşa cum au fost scrise în original pentru a 

menţine parfumul acelor vremuri şi bineînţeles pentru menţinerea 

originalităţii. Astfel am îmbinat ortografia originală cu cea actuală 

lăsând în text, inclusiv, greşelile autorului pentru o mai mare 

veridicitate. 

Criteriile de organizare a documentelor alese pentru această 

lucrare sunt: în funcţie de suportul folosit la scriere şi după numărul 

de inventar. 

Am expus aceste date din Patrimoniul MNA pentru a veni în 

ajutorul celor care vor să studieze, şi mai mult, ca cercetările noastre 

să se fructifice într-o conlucrare la nivel naţional cu deţinătorii de 

documente. Astăzi, în realitatea cultural-europeană se simte nevoia, 

chiar la nivel european, unei sistematizări, a unei baze de date, care 

să cuprindă cel puţin documentele traduse dacă nu şi imaginea lor cu 

copyright-ul de rigoare. Ca şi traducător incipient m-am lovit de lipsa 

unui ajutor informatizat şi sistematizat, cu date, limbă de scriere, 

grafie şi noi sisteme de abordare a traducerilor de către specialişti. Cu 

toate încercările unei munci de traducere sperăm să vă fie de folos 

intervenţia noastră. 

108

Tipologie documente: 

Documente pe piatră: 

1. 1737 (7245), piatra funerară a familiei boierului Târcă – 

ctitorul Bisericii de lemn „Poiana”, monument din patrimoniul MNA. 

2. (nr. inv. 2887) 1853, colac de puţ cu înscris în limba română, 

alfabet chirilic, desemnând ctitorul său şi anul. 

3. 1877, crucea de piatră a unuia dintre ultimii preoţi ai Bisericii 

de lemn „Poiana”, înscris în chirilică, litere de tipar, realizate în 

tehnica méplat. 

Documente pe suport de metal: 

4. (B535), a-II-a jumătate a secolului al XVIII-lea, Potir din 

aramă aurită, cu înscris în chirilică în limba slavonă, desemnează un 

citat din Sfânta Liturghie, la momentul Sfintei Taine a Împărtăşaniei şi 

scene cu Hristos, Crucea, buretele, suliţa şi îngeri, inscripţionate prin 

gravare. 

5. (B332), a-II-a jumătate a secolului al XVIII-lea, Potir din 

metal cu cupă aurită, cu înscris în limba română cu alfabet chirilic 

numele donatorului: „Rado” care l-a donat „Besereci Poiana”, prezintă 

model floral decupat pe suportul de cupă. 

Documente pe lemn: 

6. (nr. inv. 274/6372), secolul al XVII-lea, hambarul de lemn de 

la Socet, judeţul Hunedoara, înscris în chirilică, litere tip manuscris. 

Documente pe pergament: 

7. (F. S. 326), 1632 (7140), Leon Tomşa voievod întăreşte lui 

Stoica postelnic: ocini, vecini şi ţigani în Urdari, Şişeşti, Dragomireşti, 

Bălboşi ş. a. 

8. (F. S. 2284), 1801, „maie” 18, listă de zestre a „Sorimi Radi”. 

Documente papetare traduse: 

9. (F. S. 1678), 1846, 9 decembrie, înştiinţare adresată 

Pitarului Vasilache Cuţarida de către judecătoria Ilfov pentru intrarea 

în posesie a unor pământuri din zona Râmnicul Sărat. 

109

10. (F. S. 1679), 1850, 20 septembrie, confirmare a hotărârii de 

intrare în posesie a 20 de stânjini moşie a pitarului Vasilache Cuţarida 

de la „Domnii arioni”. 

11. (F. S. 1680), 1850, decembrie 30, explicaţiile inginerului Sc. 

Strobolea al-II-lea la un plan de „hotariu”. 

12. (F. S. 1683), 1858, martie, act de vânzare a unor „ruine” din 

mahalaua Zion, Bucureşti . 

13. (F. S. 1688), 1868, act de vânzare a unui loc de zece 

stânjini, din „Mahalaoa Varsu nr. 6”, Bucureşti, vânduţi lui Emanoil 

Protopopescu procuratorul lui Ioan Alexandru Pitoridi, în suma de 

900 de galbeni împărăteşti „refăcuţi şi ne găuriţi” 13 . 

Documente papetare în curs de traducere: 

14. (F. S. 1682), 1819, iunie, document în chirilică, pe hârtie 

manuală, cu linii de apă şi filigran, manuscris cu tuş negru şi sepia, cu 

trei tipuri de scris datate 1819, 1823 şi respectiv „’855”. 

15. (F. S. 4356), 1851, invitaţie de nuntă a mirilor Petre 

Stoianovici şi Mariţa Hr. Penciulescu, tipărită cu tuş negru. 

Documente papetare netraduse: 

16. (F. S. 4353), document în chirilică (bulgară?), manuscris 

tuş negru, prezintă filigran: scut heraldic şi înscris: „O BOGATH”. 

17. (F. S. 4354), 1829, august 22, document în chirilică, 

manuscris tuş negru, prezintă filigran: înscris „KRONSTADT”. 

18. (F. S. 4355), 1847, document în chirilică, manuscris tuş 

negru. 

19. (F. S. 4360), 1852, octombrie 11, document în chirilică, 

manuscris tuş negru, jos stânga sigiliu aplicat, ceară roşie, reprezintă 

un animal. 

20. (F. S. 4361) obiect muzeal compus din 8 documente cu 

scriere chirilică, cu legătură din sfoară, cu diferite tipuri de scrieri 

manuscris, hârtie, şi filigrane, cu sigiliu atârnat din ceară roşie. 

21. (F. S. 4361.1), document în chirilică, hârtie manuală, linii de 

apă, filigran reprezentând un element repetat de trei ori şi un înscris 

„NR” manuscris tuş negru. 

22. (F. S. 4361.2), document în chirilică, hârtie manuală cu 

filigran: „IMSC” şi o ancoră, manuscris tuş negru. 

13 Din documentul F. S. 1688. 

110

23. (F. S. 4361.3) document în chirilică, hârtie manuală, nuanţă 

albastră, cu filigran: scut heraldic cu coroană, în câmp se observă un 

element-monogramă sau frânghie, manuscris tuş negru. 

24. (F. S. 4361.4) document în chirilică, hârtie manuală, nuanţă 

verde, cu filigran: înscris ilizibil (prezent în zona legăturii). 

25. (F. S. 4361.5), 1832, document în chirilică, hârtie manuală, 

cu filigran ce reprezintă un animal, patruped şi înscris: „IMC”, linii de 

apă. 

26. (F. S. 4361.6), document în chirilică, hârtie manuală, cu 

filigran ce reprezintă un animal patruped, manuscris tuş negru, 

ştampilă rotundă cu tuş negru ce prezintă în câmp 2 personaje cu 

aură, în mijlocul cărora este o clădire, legendă cu înscris în chirilică, 

greu lizibil. 

27. (F. S. 4361.7), 1833, document în chirilică, hârtie manuală 

cu filigran ce prezintă înscris: „FFA” şi un element repetat de trei ori 

(în formă de ciupercă), linii de apă, manuscris tuş negru, ştampilă 

ovală cu tuş negru prezentă pe fiecare filă scrisă, cu legenda „NEΦT” 

şi „PMNK”, coroană, două unelte, inimă, ramuri de lauri. 

28. (F. S. 4361.8) document în chirilică, hârtie manuală, filigran 

cu înscris: „IMC” şi un animal, linii de apă, manuscris tuş negru. 

29. (F. S. 4365), 1848, act de botez tipărit cu tuş negru, 

completat manuscris cu tuş negru, document în chirilică, hârtie 

manuală. 

30. (F. S. 4366), 1847, document în chirilică, hârtie manuală, 

manuscris tuş sepia. 

31. (F. S. 4367), 1851, document în chirilică, hârtie manuală, 

manuscris tuş sepia. 

32. (F. S. 4368), 1863, „november 24”, document în chirilică, 

hârtie manuală, linii de apă, manuscris tuş negru. 

33. (F. S. 4371), 1825, caiet cu însemnări în chirilică (evidenţă 

contabilă?), coperţi din carton îmbrăcate în piele de căprioară, cu 

legături exterioare din piele, pe prima copertă, în interior este 

improvizat un plic dintr-un tip diferit de hârtie manuală cu filigran: o 

semilună şi două cercuri; prezintă forzaţ şi legătură cusută cu sfoară. 

34. (F. S. 4372), 1839, document format din patru coli şi un 

bilet, prinse în legătură din sfoară. 


linii de apă, filigran, manuscris tuş sepia, prezintă două însemnări 

datate 1855 şi respectiv 1870. 


manuscris tuş sepia, ştampilă rotundă, în câmp: o balanţă şi un peşte, 

legendă: înscris în chirilică şi 1837. 

111

37. (F. S. 4372.3), 1855 „iunie 6”, document în chirilică, hârtie 

nuanţă albastră, manuscris tuş sepia. 

38. (F. S. 4373), 1872, document în chirilică, manuscris tuş 

sepia. 

39. (F. S. 4374), 1807, document în chirilică, hârtie manuală cu 

filigran: pasăre bicefală, cu o sabie şi un sceptru în gheare, coroană 

deasupra, manuscris tuş sepia. 

40. (F. S. 4375), 1821-1822 (verso), document în chirilică, 

hârtie manuală, linii de apă, manuscris tuş sepia, ştampilă rotundă, 

prezentă în dublu exemplar. 

41. (F. S. 4376), document în chirilică, hârtie manuală, linii de 

apă, filigran: înscris cu litere latine şi „1837”, manuscris tuş sepia, cu 

ştampilă rotundă a judecătoriei judeţului Ilfov, în câmp sunt prezente 

două personaje cu aură şi o clădire ce are deasupra o balanţă, 

legendă: 1837. 

42. (F. S. 4377), 1859, document în chirilică, hârtie nuanţă 

verde, manuscris tuş sepia, prezintă sus o însemnare datată 1872, 

ştampilă a districtului Ialomiţa, cu un vultur. 

43. (F. S. 4378), 1859, document în chirilică, hârtie nuanţă 

verde, manuscris tuş sepia, ştampilă a districtului Ialomiţa cu un 

vultur. 

44. (F. S. 4379), 1855, două documente în chirilică, hârtie 

nuanţă verde, manuscris tuş sepia. 

45. (F. S. 4379.1), 1855, iunie 2, document în chirilică, 

manuscris tuş sepia, emis de Tribunalul judeţului Ialomiţa pentru luare 

la cunoştinţă de dania făcută, preotului duhovinc al satului Adâncata, 

de pitarul Vasile Cuţarida; pe prima pagină prezintă o însemnare în 

limba română, scriere cu alfabet latin. 

46. (F. S. 4379.2), 1855, act de danie, document în chirilică, 

manuscris tuş sepia, două ştampile rotunde, a satului Adâncata şi a 

judeţului Prahova. 

47. (F. S. 4380.1), 1867, document care face parte dintr-o suită 

de trei documente, manuscris tuş sepia în alfabet latin şi chirilic, 

ştampilă. 

48. (F. S. 4381), 1867, document manuscris tuş sepia în 

alfabet latin şi chirilic, ştampilă, prezintă însemnare în alfabet latin, 

datată 1872. 


alfabet latin şi chirilic, ştampilă, prezintă însemnare în alfabet latin, 

datată 1872. 


alfabet latin şi chirilic, ştampila Tribunalului de Ialomiţa. 

112

51. (F. S. 4385), 1867 (înscris alfabet chirilic); 1868 (înscris 

alfabet latin), document manuscris tuş sepia în alfabet latin şi chirilic, 

ştampila Tribunalului de Ialomiţa. 

52. (F. S. 4386), document în chirilică, hârtie manuală, linii de 

apă, manuscris tuş negru. 

113

Documente traduse 

1. „ Supt această piatră odihnesc oasele robilor lui Dumnezeu Chirca Stana 

Dragomirri Zavta Dumitraşco, Petco, Gheorghe, Tudorache, Dobra, Maria, Tudora 

şi copii: Voica, Păunia, Dragomir, Dumitraşco, Velica, Maria, Tudoria, Stan, Pena, 

Matei, Radaicucea, Dumitra, Dobra, Zanfira, Ivan, Zaharia, Pavel A: K: 7245 

(1737).” 

Piatra de mormânt a familiei boierului Răducan Târcă, 

ctitorul Bisericii de lemn „Poiana” 

114

2. nr. inv. 2887 

„+ SAU RIDICAT CU CHELTUIALA LUI ARON NEDELCOVICI 1853” 

115

3. „1877”, „SICA HERA NEACŞA” 

116

4. (B 535) 

„XPICTOBO ИCTOЧMИK 

ПPИAT Ъ KECAЛPTMOTO 

BKЪCИTУT Ъ ЛO” 

Trupul lui Hristos primiți şi din 

izvorul vieţii gustaţi. 

117

5. (B332) 

„+ LA BESERICA POIANĂ RADO” 

118

6. nr. inv. 274/6372 

A. Rândul 1: „Pisat Io Savol Adam 1780 Costa” 

Am scris eu Savol Adam 1780 Costa 

Rândul 2: „Pimost Alexandru Casa leat 1838” 

Am scris iar Alexandru Casa leat 1838 

(Traducere M. Cotenescu) 

B. Rândul 1: A i? V S di eu? Sau făcut lui Muntia (nu?) Casma (Cosma?) 

Rândul 2: De Costa Alescandru lui Ispas ce aceal (.....?) 

119 

(traducere Andreea Panait)

7. F. S. 376 

„+ Din mila lui Dumnezeu, Io Leon voievod şi domn a toată ţara 

Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului, răposatului Io Ştefan Voievod. Dă domnia 

mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele Stoica postelnic, fiul lui 

Bălaci din Urdari, din judeţul Gorj şi cu fiii lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie 

ocină şi vecini în satul Urdari, însă toată partea jupaniţei Neacşa, fiica lui Muja, a 

patra parte din Urdari, din câmp şi din pădure şi din apă, cu vecini şi din vatra 

satului, de pretudindeni, oricât se va alege de peste tot hotarul. Şi vecini să se ştie, 

anume: Stanciul cu fratele lui, Dumitru şi cu fiii lor şi Preda cu fiii lui şi Hodicea cu 

fiii lui şi Stoica cu fiii săi şi Cârstea cu fiii săi şi Stanciul, fiul lui Badea, cu fiii săi. 

Pentru că a cumpărat Stoica postelnic aeastă ocină mai sus zisă şi cu vecinii de la 

Iana, fiica Gherghinei din Urdari, nepoata Neacşăi, fiica lui Muja, pentru 13500 aspri 

şi cu zapis de la mâna ei, de vânzare, şi cu martori anume: Preda din Ceplea şi 

Dragomir Drăghici din Fărcăşeşti şi din Ohabă, Staicoi postelnic şi din Bibeşti Vladul 

postelnic şi din Coţofeni Mihani şi Dumitru Filiişanul. 

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină sat, însă partea lui 

Dumitraşco postelnic toată, din câmp şi din pădure şi din apă şi cu toţi vecinii din 

vatra satului, de pretutindeni, oricât se va alege din hotar până în hotar, însă fără un 

vecin anume…1, pe care la iertat Dumitraşco. Pentru că a cumpărat Stoica 

postelnic această jumătate de sat şi cu toţi vecinii de la Dumitraşco postelnic din 

spineni pentru 37000 de aspri, gata şi cu zapis de vânzare de la mâna lui şi cu 

martori anume: Preda vornic şi din Poiană Barbul postelnic, şi Dragomir şi Drăghici 

din Fărcăşeşti, şi Roşiia Udrişte, şi din Ceplea Iacov, şi din Gaia (2) Stan vătaf, şi 

din Stângacea Necula postelnic, şi din Dâlga Pătraşco postelnic. 

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic nişte vecini anume: Tamaş 

cu fraţii săi Novac şi Drăghici, pentru că s-au vândut ei vecini cu fiii lor lui Stoica 

postelnic din Urdari, pentru 3600 de aspri gata, de a lor bunăvoie, fără de nici o silă, 

numai capetele lor, fără ocină, şi cu zapis cu mulţi martori, anume: Barbul postelnic 

şi Cioană paharnic, şi din Salce Pătru postelnic, şi din Hărgitoaia Mihaiu postelnic, 

şi din Ştubeaiu Stanciu, şi din Carpeni Mălin, şi din Anini Stan şi Ţofan. 

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic un sălaş de ţigani, anume 

Datco ţiganul cu ţiganca sa şi cu copiii săi. Pentru că au fost datori Miloş şi Bălaci şi 

Dragotă, fiii lui Badea din Pârâu lui Stoica postelnic aspri…3. Astfel ei au pus zălog 

acel sălaş de ţigani cu zapis şi cu zi, ca să dea banii la zi, iar Stoica postelnic, el să 

stăpânească acel sălaş de ţigani, să-i fie moştenire. Deci le-a trecut ziua, de sânt 

de atunci patru ani. Şi am văzut domnia mea şi zapis de la mâna lor, cum este mai 

sus-scris şi cu martori, Drăghici, şi din Poiană Barbul postelnic. 

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic un ţigan, anume Lupul, 

fratele lui Severin ţiganul, pentru că a cumpărat Stoica postelnic acel ţigan de la 

Filoteiu egumenul de la sfânta mănăstire numită Strâmba, hramul Sfânta Troiţă, şi 

de la Miloş, nepotul lui Stoica vistier, pentru 3000 de aspri gata, pentru datoria 

sfintei mănăstiri, de când a vândut Alexandru voievod Iliaş mănăstirea Strâmbul 

metoh la sfânta mănăstire Tismana. Şi am văzut domnia mea şi zapis cu martori, 

anume: din Frăcăşăşti Drăghici postelnic şi Dragomir, şi din Roşiia Udrişte 

postelnic, şi din Rogojăl Oprea postelnic şi din Rovinari Frăţilă, şi din Ceplea Preda 

vornic, şi Acachi monah şi Lavrintie din Strâmba şi Iane gealepul şi alt Iane 

şchiopul. 

120

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină şi vecini în sat în 

Dragomireşti şi din judeţul …1, însă partea unchiului său Dragotă postelnic, 

jumătate de sat cu vecini şi cu tot venitul, cât se va alege. 


Bălboşi, însă jumătate din a patra parte, însă partea unchiului său Dragotă 

postelnic, cu vecini şi cu tot venitul. 

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină şi vecini în sat Măilat, 

jumătate de sat, partea unchiului său Dragotă postelnic cu vecini şi cu tot venitul. 


Cocorova, iar jumătate de sat, de peste tot satul, partea lui Dragotă postelnic şi din 

câmp şi din pădure şi din apă şi cu via şi cu vadurile de moară şi cu toţi vecinii şi din 

vatra satului, de pretutindeni, oricât se va alege de peste tot hotarul. 

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic toată partea unchiului său 

Dragotă postelnic din ţigănie, anume Mârşălă ţiganul cu fratele său Florea, fiii lui 

Mâncarie ţiganul şi Radul fiul lui Cornea şi Puică ţiganul cu copii săi. 

Pentru că aceste sate mai sus-zise şi ţigani au fost agonisite şi cumpărate 

de unchiul său Dragotă postelnic, împreună cu jupaniţa lui, Samfira, sora jupaniţei 

Hârsova, jupaniţa lui Mihaiu Ţânţăreanu, încă dinainte de vreme, din zilele altor 

domni. 

Iar apoi, când a fost în zilele lui Alexandru voievod Iliaş sluga domniei mele 

Stoica postelnic din Urdari, el a avut până şi gâlceavă cu Mihaiu clucer şi cu 

jupaniţa lui Hârsova pentru satele şi ţiganii care sânt din jos mai sus-zise, pe care 

le-a cumpărat Dragotă postelnic şi cu jupaniţa lui, Samfira, şi pentru nişte bani pe 

care i-a luat Dragotă postelnic de la fratele său Bălaci, tatăl lui Stoica postelnic, 

scrişi dinaintea lui Alexandru voievod Iliaş, pe răvaşe domneşti, anume: din 

Vordiniţă Stamatie aga, şi din Brâncoveni Mată fost mare agă, şi din Filiiaşi Dumitru 

căpitan, şi din Hierăşti Udrişte al doilea logofăt, ca să-i judece şi să-i întocmească 

pentru dedinele ce le-au avut de împărţit Stoica postelnic şi cu Mihaiu clucer. Astfel 

întru aceasta, aceşti mai sus-zişi 4 boieri, ei aşa au aflat cu sufletele lor că acei 

bani, ce a luat Dragotă postelnic de la fratele său Bălaci, el i-a dat tot pe dedine. 

Deci au dat acei boieri ca să ţină din acele sate şi ţigani, care sânt mai sus-zişi, tot 

pe din două, Mihaiu clucer cu jupaniţa lui Hârsova, jumătate, iar Stoica postelnic, el 

să ţină singur jumătate. Şi am văzut domnia mea şi cartea acestor 4 boieri, de 

judecată şi de întocmire, cum este mai sus-scris, la mâna lui Stoica postelnic, ca să 

nu mai fie până şi gâlceavă între ei. 

Şi au vândut jupaniţa Iana, fiica Gherghinei din Urdari şi Dumitru postelnic 

din Spineni şi Filoteiu egumenul de la Strâmba şi Miloş ocinile lor şi vecinii şi ţiganii, 

ei de a lor bunăvoie şi cu zapis de la mâna lor şi cu ştirea tuturor boierilor şi a 

megieşilor din sus, din jos şi din jurul locului şi dinaintea domniei mele. 

Pentru aceasta am dat domnia mea lui Stoica postelnic din Urdari, ca să-i 

fie aceste mai sus-zise sate şi vecini şi ţigani ocină, dedină şi ohabă fiilor [şi 

nepoţilor] şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele. 

Iată dar şi martori am pus domnia mea: jupan Hriza mare vornic, jupan 

Papa mare logofăt şi jupan Ianachi mare vistier şi jupan Miho mare spătar şi jupan 

Nedelco mare stolnic şi Buzinca mare comis şi Neagul mare paharnic şi jupan 

Manul mare postelnic. Şi ispravnic Papa mare logofăt. 

121

Şi am scris eu, Stoica gramatic, ucenicul lui Lepădat logofăt, în cetatea de 

scaun în Bucureşti, luna mai 16 zile şi de la Adam până acum ani curgători, anul 

7140, iar de la naşterea lui Hristos, 1632” 14 . 

(traducere Ştefulescu) 

Adnotări: 

… 1; … 3 – loc alb. 

2 – editorul adaugă între paranteze (Daia). 

[ ] – editorul adaugă între paranteze. 

F. S. 376 – 1632 (7140), Leon Tomşa voievod întăreşte lui Stoica postelnic 

ocini, vecini şi ţigani în Urdari, Şişeşti, Dragomireşti, Bălboşi. 

14 După Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 450-458. Copie după 

originalul slav, în posesia familiei C. Z. Broşteanu-Urdăreanu. Traducere la 

Biblioteca Academiei Române, MCCXXXIII/4-5, în Documenta Romaniae Historica, 

B. Ţara Românească, vol. XXIII, Bucureşti, 1969, pp. 568-573. 

122

8. Copiia de foia de zestra ală Sorimi Radi 

123 

1801 maie 18 Bucureşti 

2 rochi de şama alaţă noi 

1 rochia de ghirmisută stacuziana noi 

1 fusta de maltefă roş noă 

2 fusti di batista albă noi 

4 cămăşi noă de bumbacă fimieşti 

1 rochia de maniţă punusită 

2 cămăşi punusite de bânbacă 

1 scurteică de ghirmisută 

1 scurteică cu nurci i cu şoareci 

3 sucmani de şazcă punusită 

1 scurteica de chitaica albasta punusita blănită cu mel 

2 tistimeli 

2 perechi izmeni noi fimieşte 

1 perechi de circei 

1 ineal de argintă 

1 perechi paftale de argintă 

1 perechi brăţări sârbeşte de argintă i altele ruji de argintă de la crujila 

sârbească-i gla cu lăuturi de argintă 

1 altile mărunta cu tutu 

1 crujila sârbească de cap, de alamă i cu floricei de argintă 

1 pereche paftale sărbeşte de alamă 

Ot Sahruno Ştudune Suhă 1803 calabalâc 

2 viliniţi sarbeşte vargati de 4 foi 

2 pasli de aştărnut mare 

1 patura alba mare de învalit 

6 perni sarbeşte de lana vargati 

1 cerga mare de tortă 

4 camaşi sarbeşte fimieşte cusuti de bunbacă 

3 camaşi barbateşte de bunbacă 

2 saci de lana vargaţi cu baere de painie 

2 mesi de lana de painie, mindili 

4 saci de tortă mare 

3 sucmane fimieşti de mazcă 

5 ghemi tortă de lana pentru viliniţi de oka 8 

4 misali de bunbacă supţire de capi fecpav? fimieşte 

1 giubia de bugasiu civit blanită fimiescă 

1 scurteica blanita iară de bugasiu fimiescă 

acesta canăleamă adusă leamă făcută tislimă lasălamă rada isprapasato 

(traducere V. Berghea)

a. 

b. 

124

c. 

d. 

Copia de foia de zestra ală Sorimi Radi 1801 maie 18 Bucureşti (F. S. 2284) 

125

9. F. S. 1678 

Prez: Politiceşti ??? 1866 ??? 

Judecători(a) Ilfov 

Lecsia 2: 

Anul 1846 

Luna december 9 

Nr. 5901 

I: D lu pitaru Vasilache Cuţarida 

În urma jălbi ce aţi dat la această jurere (?) prin care aţi făcut cerere a să 

întreba I: nstitutul al pensionului de fete de priimeşte darul făcut de D l Păleamă 

pensionului sau (s-au) primit adre(s)a din partea a D e Mare(iu?) Băneci Safta 

Ştirbei pe lângă care au în’atest şi actul de danie al D v arătând 

D v că pă temeiu dreptului cei (ce îi) dă articolu 3: (?) din acele e (l?) să leapădă de 

acel dar socotinduse iară pă seama D v acele rămesuri (?) ale ră(posa)tului [p] 

Petrache Arion; Această lepădare a D l (?) să facă cunoscut D v şi tot de odată şi 

(?) să să încunoştiinţează în urma desăvârşitelor hotărâri judecătoreşti date între 

slugeru Fotache arion cu D v care sau (s-au) întărit şi de Măriea sa Preaînălţatul 

nostru Domn sau (s-au) adus la îndeplinire în chipul următor. 

Sau (s-au) scris la Judecătoriea (slam?) Râmnic ca să măsoare viea din 

dealu Zăplezilor (Ţăpleţilor?) şi locul din oraşiu râmnicu (Râmnic) Sărat din care 

alegâduse a şasea parte, adică pă jumătate din a treia parte a ră [p] t: (răposatului) 

Petrache Arion, să o dea în stăpânir[e](ea) D v; Asemenea sau (s-au) scris şi la 

jude(că)[e]toria judeţului Ialomiţa, ca să să dea în stăpâni[e](re) iarăş a şasea parte 

din moşiea perieţi şi stăneşti ce este în sumă ce este în sumă de stânzeni 142: 

palme =6=: degite =4=: sau din câtă astăzi să stăpâneşte de D l Slugeru Fotache 

Arion întru de o potrivă cel total(?) din bun şi din râu, afară din stângeni ce să vor 

găsi călcaţi din care şi din aceia după ce să vor alege prin judecată să luaţi iarăşi a 

şasea parte, Iar pentru cel adevărat total ce urmează a stăpâni D l după cererea ce 

ai(?) făcut la această prezidenţie, sau (s-au) scris alesulu de D l hotarnic D: Ioan 

Zot (Zat?) pă temeiu împuternici ce aţi avut din partea I l nstitut ca prin ştirea 

judecătorii la care să aleasă acea a şasea parte şi împietrindu’o cu care de alegere 

să o dea D v; prin urmare dat spre ştiinţă vi să face cunoscut rămâind ca pentru ari 

câte datorii să vor arăte(arăta?) alerg (aleg?) pe setul patra (patrache; petrache?) 

arion şi cheltue libere ce va dovedi cluceru Ioan Arion potrivit hotărârilor întărite, 

săse plătească toate acele pă jumătate de către D lu Sluceru Fotache Arion, şi pe 

jumătate ale D v. Acumpe (acum pe) lângă aceasta să în’apoează (înapoiază) D v 

şi pomenitul act (?) de danie ce sau (s-au) primit dela D v M. Băneasă Safta Ştirbei 

Arexandren (Alexandrina?) (semnătură indescifrabilă) 

Adnotări: 

(....) – intervenţia traducătorului. 

(?), (.....?) – nu este sigură traducerea. 

[e] – litere aruncate. 

126 

(semnătură indescifrabilă) 


127

F. S.1678 – înştiinţare adresată Pitarului Vasilache Cuţarida de către judecătoria Ilfov pentru 

intrarea în posesia unor pământuri 

128

10. F.S. 1679 

Prezed: Politicesc(?) 

Judec: Ilfov 

Lecsia P (?) 

Anul 1850 D: Pitar: Vasilache Cuţarida 

Luna sept[em]vr(e) 20 

Nr. 4240 

În urma cereri ce prin jalbă ai făcut la această judecătorie, ca să se aducă 

la îndeplinirea hotărârea ce sau (s-au) dat înpricina (în pricina) hrisisului pentru care 

vaţ (v-aţi) învoit cu înpricinaţi Domn[i] (domnii) arioni, sau (s-au) scris judecăt. 

(judecătorului) de Ialomiţa alăturânduisă (alăturându-i-se) tot odată şi acea hotărâre 

casă (ca să ) dea înstăpânirea dumitale acei doăzeci stânjini moşie, de care să zice 

întrânsa, de la care sau (s-au) priimit acum răspuns cu nr. 2521: (2421?) întorcând 

şi zisa hotărâre, încoprindere că prin cârmuirea locală (?) visau (vi s-au) dat în 

stăpânire, De acea acum visă (vi se) înnapoiază pe lângă aceasta acea hotărâre 

pentru Prezident: (semnătură indescifrabilă) 

Adnotări: 

11. F.S.1683 




Actu 

129 

(semnătură îndescifrabilă) 

(traducere Andreea Panait) 

Prin Care sub iscălita faci cunoscuţi că de bună voea mea şi nesilită de 

nimeni am vândut locul cu ruinele aflate la dâncsil(?) împregimuită în faţa nodului 

(?) cu Zion din mahalaua Iză şi Radu, ce le am zestre de la părinţii mei D: Aron 

Nidelcovici în preţu de cei (?) treizeci şi şase de mii 36,000: care bani sau (s-au) 

priimit pe de alici (?) de lă (la) D-lui atât încâţi D-lui rămâne a stăpâni o râvnitu şi ne 

doaă rate de dare vreo parte toată întinderea acestui locu bucurânduse de 

nebântuita lui posesie şi urmaşi ce Dumnezeu şi va derui (îi va dărui). 

Pentru care (…..?) asigurarea D-lui Aronu şi dau acesti înscrisă al meu luat 

(…..?) însăşi iscăliture şi legalizaţia. Onorab: (onorabilului) Tribunal Comercial de 

Ilfov. 1858 Martie. 

semnătura vânzătoarei – 

semnătură aci scrisă fiind faţă – (semnătură îndescifrablă) 

Adnotări: 





F. S. 1679 

130

F. S. 1683 

131

13. F. S. 1688 

Din locul meu moştenesc ce am în Mahalaoa Versu nr. 6. unde au fost 

casele mari arse de focul de la anul 1847 şi care astă dreapta mea proprietate fără 

nici o pricină de judecată sau alt amestec cu fraţii mei. Astăzi prin bună tocmeală 

am vândut domnului Ioan Alecsandru Pitoridi prin procuratorul său D-l Emanoil 

Protopopescu zece stânjini faţa despre Arada Domniţei începânduse măsurătoarea 

pe linia acestei strade din colţul unde începe clădirea D-lui Petre Dancovici până la 

punctul unde se vor înplini aceşti st(ân)jini De unde apoi puinduse giumie (?) de 

restu locului ce mi mai rămâne care linie va merge înpre lungire până în zidulu ce 

desparte locu meu de al D-lui Nidalcu Băcanu|| cu toate zidăriile aflate pe acest loc 

în preţul de galbeni înpărăteşti noăzeci fie cere stânjeni faţadă adecă peste tot în 

suma de galbeni înpărăteşti nouă sute N 900 refăcuţi şi negăuriţi din care preţu 

acum la subscrierea acestui înscris am primit ca arvână şaizeci napoleoni sau lei 

vechi trei mii două sute patruzeci nr. 3240. , iar restul banilor mii (îmi) va respunde 

în dată după cei (ce-i) voiu preda actul de vânzare legalizat în toată regula de 

tribunalul Ilfov. Secţia 3-a şi care actu mă îndatorez a i l (a i-l) da când se va putea 

de ne întârziat D’înpreună şi cu copii legalizate după legetele cel vechi ce am, 

privind în sarcina cumpărătorului tacsa ce se plăteşte la tribunal entru asemenea 

vânzări. 

Adnotări: 




132 

1868 

26 (....?) 


F. S. 1688 – Act de vânzare a unui loc de zece stânjini 

133

Silvia SCUTARU 

CARACTERISTICA GENERALĂ A MĂNĂSTIRILOR 

DIN BASARABIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI 

AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA 

Mănăstirile şi bisericile din Basarabia, din punct de vedere 

moral şi spiritual, reprezintă adevărate vetre naţionale, în care limba, 

rânduielile, cântarea s-au păstrat, în pofida tuturor circumstanţelor 

nefavorabile, care au apărut după anul 1812. Nu putem afirma, că în 

mănăstirile basarabene nu pătrundeau şi elemente străine, totuşi 

majoritatea covârşitoare a călugărilor erau băştinaşii, proveniţi din 

mediul rural, care nu se deosebeau de ţărani nici prin starea 

materială, nici prin îndeletnicirile practicate la mănăstiri. Pe lângă 

munca de prelucrare a pământului, care era sursa principală de 

existenţă, călugării citeau cărţile de rit şi se ocupau de practica 

bisericească, aceasta fiind singura „şcoală” pentru monahi. 

În anul 1812, când Basarabia este anexată de Imperiul rus, aici 

se găseau în jur la 40 de mănăstiri, răspândite în toată întinderea 

provinciei. P. Mihailovici le caracteriza astfel: „Ele erau aşezate în trei 

mari grupuri: un grup pe valea Scheiului: Hârjăuca, Hârbovăţ, 

Frumoasa, Răciula, Ţigăneşti, Hirova, Curchi etc., al doilea grup în 

judeţul Lăpuşna: Lunceni, Condriţa, Căpriana, Vărzăreşti, Hâncu, şi al 

treilea grup de-a lungul Nistrului: Jabca, Saharna, Dobruja...” 1 . Alte 

surse ne arată că „în anul 1812 în Basarabia erau 12 mănăstiri, 13 

schituri şi 749 de biserici” 2 . Chiar dacă admitem că existenţa lăcaşelor 

sfinte nu era în concordanţă cu necesităţile reale ale creştinilor, cert e 

faptul că ele au fost un adevărat sprijin spiritual pentru poporul, care 

trăia în spaţiul dintre Prut şi Nistru. 

Cele mai vechi mănăstiri basarabene au fost ctitorite de 

Alexandru cel Bun (mănăstirea Vărzăreşti, jud. Lăpuşna) şi Ştefan cel 

Mare (mănăstirea Căpriana). Viaţa monahală era afectată de 

năvălirile barbare şi abia în secolul al XIX-lea începe să se 

desfăşoare într-o atmosferă favorabilă. 

Mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni i-a aparţinut iniţiativa de a 

introduce în mănăstiri „viaţa de obşte” (cenobitică), pentru a 

1 

P. Mihailovici, Mănăstirile din Basarabia, în „Cuvânt moldovenesc”, 8 

ianuarie, nr. 2, 1934, p. 1. 

2 

Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. 

Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Bucureşti, iulie 1942 în Suferinţele 

Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de F. 

Rotaru, Bucureşti, 1996, p. 423. 

134

îmbunătăţi condiţiile de trai destul de precare ale călugărilor. 

Succesorul lui G. Bănulescu-Bodoni, D. Sulima a contribuit, în anul 

1821, la apariţia unei cărţi în „limba moldovenească”, „Îndatoririle 

mutuale ale vieţii călugăreşti comune”, care a fost răspândită în toate 

lăcaşele mănăstireşti şi a schimbat spre bine traiul călugărilor. 

Vârsta legală pentru admitere la monahism pentru bărbaţi era 

de 30 de ani, iar pentru femei – 40 de ani. Iniţial, după Regulamentul 

Duhovnicesc, tipărit în anul 1721, pentru femei se stabilea vârsta de 

50 de ani 3 . Existau norme, pe care candidatul la monahism trebuia să 

le respecte. Astfel, înainte de tundere, acesta trebuia să demonstreze 

că a demisionat de la locul de lucru, nu mai prestează nici o activitate, 

nu se află în evidenţă la organele de judecată, nu are datorii şi este 

liber de orice obligaţiuni sociale sau de familie. Înainte de tundere, 

candidaţii trebuia să treacă perioada noviciatului de cel puţin trei ani 4 . 

Se admiteau excepţii pentru candidaţii cu studii teologice, care aveau 

purtare exemplară şi preoţii văduvi, care s-au evidenţiat prin 

comportament bun în timpul serviciului. La ceremonia tunderii urmau 

să fie prezenţi câţiva martori civili, care puteau mărturisi, în caz de 

necesitate, că candidatul la monahism a făcut acest pas din propria 

voinţă şi nesilit de nimeni. 

Statutul călugărului impunea anumite precepte şi obligaţiuni: 

supunerea necondiţionată, ascultarea, fecioria şi sărăcia. Călugării nu 

aveau dreptul să posede avere imobilă, nici prin moştenire, nici prin 

cumpărare 5 . Cei din mănăstirile idioritmice aveau drept de posesie a 

unei averi mobile. Călugării superiori (mitropolitul, arhiepiscopul, 

episcopul, rectorul seminarului teologic, arhimandriţii, egumenii, 

egumenele, ctitorii, stareţele) puteau poseda avere mobilă, cu 

excepţia obiectelor sacre, care trebuiau să rămână mănăstirii. 

Călugării simpli nu puteau lăsa moştenire, nu se puteau ocupa cu 

comerţul, dar puteau comercializa produse proprii cu acordul 

superiorilor. Călugării erau scutiţi de impozite şi dări. Dacă un călugăr 

se căsătorea, el era exclus din monahism şi se alegea cu o epitimie 

de 7 ani. Schimonahii se deosebeau de călugări prin renunţarea la 

lume, adică izolare totală şi însingurare. 

Conform Regulamentului duhovnicesc al lui Petru I, era interzis 

de a înfiinţa schituri nepopulate, în care se poate trăi singur, înafara 

3 

Суворов Н. «Курс церковного права», Типо-литография Г. В. Фальк, 

Ярослaвль, 1890, том второй, стр. 374. 

4 

Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 2119, Inv. 2, U. p. 

32, f. 104. 

5 

Arhimandritul Antim Nica, Monahismul în Basarabia 1812-1918, Bălţi, 

1940, p. 19. 

135

controlului din partea mănăstirilor. Nu se permitea construcţia 

mănăstirilor din propria iniţiativă, fără ştirea administraţiei superioare 

bisericeşti, cum era în Rusia înainte de Petru I. Stareţii, pe lângă o 

moralitate impecabilă, trebuiau să poată administra mănăstirea. 

Călugării nu puteau să i se mărturisească, deoarece aşa o 

spovedanie ar fi fost simulată, de aceea stareţul era înlocuit cu un 

confesor mănăstiresc comun. Stareţul nu avea dreptul să iniţieze în 

competenţele mănăstireşti rudele prin alianţă. 

Stareţul din mănăstirile basarabene era numit direct de 

chiriarh, conform instrucţiei emise de Sfântul Sinod în anul 1828 6 . 

Stareţul era responsabil de gestionarea mănăstirilor în faţa 

autorităţilor bisericeşti superioare, ei aveau condica de venituri şi 

prestau servicii de contabilitate. Primul ajutor al stareţului era casierul, 

răspunzător de întreaga gospodărie din mănăstire. De regulă, stareţii 

erau numiţi dintre casieri. Ajutorul casierului era economul, blagocinul 

supraveghea disciplina şi se ocupa de educaţia, primirea şi ieşirea 

fraţilor din mănăstire. Veşmântarul răspundea de curăţenia din 

mănăstire, de păstrarea lucrurilor sfinte, fiind ajutat de paracliser. Cel 

puţin de patru ori pe an călugării şi fraţii se mărturiseau şi primeau 

îndrumări spirituale de confesorul mănăstiresc. 

O parte din mănăstiri oficializau cununii, botezuri, de aceea 

sute de moldoveni veneau aici cu familiile, pentru a se delecta 

spiritual. Astfel a procedat familia Urseştilor, venită la mănăstirea 

Condriţa, familia Tonu, venită la mănăstirea Suruceni 7 . 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se intensifică politica 

de rusificare în viaţa bisericească din Basarabia, limba rusă fiind 

introdusă în administraţia eparhială şi în şcolile bisericeşti. Mănăstirile 

continuă să păstreze tradiţiile neamului, elementul autohton fiind 

preponderent în mediul călugărilor, proveniţi din familiile de ţărani 

basarabeni. Intraţi în mănăstire, ei duceau aceeaşi viaţă ca şi mirenii, 

ocupându-se cu muncile agricole, erau mai cărturari decât păstoriţii, 

deci legătura spirituală dintre mănăstiri şi satele limitrofe era foarte 

puternică. Unii călugări traduceau cărţi religioase din limbile greacă şi 

slavonă. 

Mănăstirea Noul Neamţ devine un exemplu pentru celelalte 

mănăstiri în realizarea vieţii de obşte. Mănăstirea urma regulamentul 

paisian, care se baza pe sărăcia de bună voie, ascultarea 

necondiţionată şi smerenia. 8 Astfel, Paisie spunea că posluşnicul 9 

6 Суворов Н., op. cit., p. 378. 

7 P. Mihailovici, op. cit., p. 1. 

8 Paisie Velicicovshii a fost fiul unui protoiereu din Poltava. Călugărindu-se, 

pleacă pe muntele sacru Athos, unde deschide un schit cu numele profetului Ilie. 

136

trebuie să se supună stareţului întru totul şi să îndeplinească orice 

lucru, oricât de înjositor i s-ar părea 10 . În anul 1900 aici este înfiinţat 

un post de misionar, primul misionar fiind Dimitrie Verbiţchii, mai 

târziu episcop de Canev 11 . Este deschisă o bibliotecă misionară. 

În mănăstirile basarabene se organizau cursuri misionare 

împotriva rascolnicilor. Astfel, misionarul T. Volovei a fost animatorul 

unor asemenea cursuri în mănăstirea Călărăşăuca 12 . Acelaşi 

misionar a citit lecţii la mănăstirea Noul-Neamţ, în faţa misionarilor de 

circumscripţie din judeţele Bender şi Akerman 13 . La mănăstirea 

Curchi au fost organizate cursuri pentru misionarii de district din 

judeţele Orhei şi Chişinău 14 . Tradiţia a continuat la mănăstirea 

Cetatea, jud. Ismail 15 . 

Mănăstirile şi schiturile din eparhia Chişinăului, în anul 1882, 

se prezentau astfel: schitul Suruceni, jud. Chişinău ( înfiinţat în anul 

1793 de ieromonahul Iosif) 16 avea o biserică de piatră, ridicată în anul 

1828 de boierul moldovean Casian Surucean. În anul 1860 este 

finisată o altă biserică din donaţiile benevole ale enoriaşilor. Serviciul 

religios se făcea în limbile rusă şi română. Schitul avea moară de 

vânt, podgorii, livadă. Stareţul mănăstirii era arhimandritul Natanail, 

moldovean. 

Din cauza condiţiilor precare de viaţă, Paisie, împreună cu fraţii, trece în Moldova, 

unde se stabileşte la mănăstirea Dragomirna, iar după anul 1775, trece la 

mânăstirea Secu. Devine stareţul mănăstirilor Secu şi Neamţ. La mănăstirea 

Neamţ introduce regulamentul vieţii de obşte de pe muntele Athos şi organizează 

cântul în biserici în timpul slujbei în strana din dreapta – în slavonă, iar în stânga – 

în limba română – din Батюшков П. Н. «Бессарабия. Историческое описание», 

Типография Высочайше утвержд. Товарищ. «Общественная Польза», С.- 

Петербург, 1892, стр. 84. 

9 Posluşnic – slujitor mănăstiresc scutit de bir. 

10 ANRM, Fond 2119, Inv. 2, U. p. 32, f. 77. 

11 Arhimandritul Antim Nica, op. cit., p. 25. 

12 Мизюмский Е., «Несколько слов о противораскольнических 

миссионерских курсах в Каларашевском монастыре с 3 по 16 сентября сего 

года», КЕВ, №39, отдел неофициальный, 30 сентября, 1912, стр. 1120, 


14 Тучковский В., «Заметка о противораскольнических миссионерских 

курсах в Курковском монастыре с 23-29 сентября сего года», КЕВ, № 44, 

отдел неофициальный, 4 ноября, 1912, стр. 1285. 

15 «Противорскольнические курсы в Измаильском Свято-Успенском 

Крепостном монастыре», КЕВ, № 51-52, отдел неофициальный, 23 и 30 

декабря, 1912, стр.1638. 

16 «Православная богословская энциклопедия», составлен под 

редакцией профессора Н. Н. Глубоковского, том X, Бесплатное приложение к 

духовному журналу «Странник» за 1909 год, C.-Петербург, стр. 545. 

137

Schitul Condriţa, înfiinţat în anul 1783 de ieromonahul Iosif 17 , 

se afla cel mai aproape de Suruceni – la distanţa de 7 verste (1,067 

km). În schitul Suruceni erau 5 ieromonahi, 4 călugări, în afara 

statelor – 1 arhimandrit (arhimandritul Ghedeon de 75 de ani), 1 

ieromonah, 4 fraţi după paşaport 18 . 

Biserica Adormirii Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana, 

a fost ctitorită în anul 1545 de Petru-voievod şi reconstruită de 

mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în anul 1820. A doua biserică a 

fost ridicată prin strădaniile lui Ilarion Zagrafschii în anul 1840. 

Mănăstirea avea o bibliotecă, în care se găseau şi documente de 

mare valoare. 

Cel mai aproape de Căpriana se afla mănăstirea Hâncu – 25 

verste şi schitul Condriţa – 8 verste. Serviciul religios se făcea în 

limbile slavonă şi română. Stareţul mănăstirii era ieromonahul 

Grigorie, de origine bulgară. În mănăstire se aflau un ieromonah şi 2 

călugări, toţi bulgari, supuşii mănăstirii Zografu, 3 ieromonahi – supuşi 

ai Rusiei, 2 ierodiaconi, 2 călugări şi 4 fraţi 19 . 

Mănăstirea Şabo (schitul este deschis în prima jumătate a 

secolului al XVI-lea, din anul 1812 devine mănăstire) avea 3 biserici, 

prima din ele fiind construită în anul 1825 de boierul C. Andronovici. 

În anul 1849 este ridicată a doua biserică de funcţionarul Mihail 

Lobov. A treia biserică a fost făcută în muntele de piatră, nu se ştie de 

cine, unde se afla iniţial mănăstirea Şabo, iar în anul 1852 este 

renovată de arhimandritul Casian. Avea 1136 de desetine de pământ. 

Serviciul religios se făcea în limbile română şi rusă. 

Mănăstirea Dobruşa (deschisă în anul 1783 de ieromonahul 

Ioasaf, până în anul 1817 a fost schit) avea 3 biserici: prima biserică 

de piatră cu hramul Sfântul Nicolae ridicată în anul 1812 de boierul 

Toma Cosma şi terminată în anul 1822 de călugări, a doua – în anul 

1839 biserica din lemn, construită în anul 1785, este înlocuită cu una 

din piatră, a treia – biserica de iarnă Schimbarea la Faţă, construită în 

anul 1847 din donaţii. Serviciul religios se făcea în limbile română şi 

rusă. Mănăstirea avea 3 mori de vânt şi 3 mori de apă, 4 podgorii, 

1755 desetine de pământ. 

Arhimandritul Venedict a început construcţia bisericii 

Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea Frumoasa jud. Orhei în 

anul 1840, ea fiind finisată în anul 1851, sub cârmuirea egumenului 

Palade (fondată în anul 1807 de locuitorul satului Olişcani E. Iurcu, 

17 Ibidem, p. 545. 

18 ANRM, Fond 1269, Inv.1, U. p. 1, f. 1, 4, 13v. 

19 Ibidem, f. 14, 15, 17, 18, 20. 

138

până în anul 1813 a fost schit). Către anul 1882 mănăstirea avea 465 

desetine de pământ, primite de la răzeşii din satul Bravicea. Serviciul 

religios se făcea preponderent în limba română, parţial – în limba 

rusă. 

Biserica principală a mănăstirii Noul Neamţ a fost ridicată de 

egumenul Teofan în anul 1867 şi terminată în anul 1878 20 . A doua 

biserică începe să fie construită în anul 1830 şi este finisată în anul 

1834 prin strădaniile locuitorului din Chişcani Andrei Glodea. El a 

dăruit-o mănăstirii în anul 1865 21 . Conform decretului Sf. Sinod din 

anul 1865, nr.1388, această biserică trece definitiv în proprietatea 

mănăstirii Noul-Neamţ. Serviciul religios se făcea în limbile română, 

slavonă şi uneori, în greacă. 

Schitul Ţigăneşti, jud. Orhei, (construit în anul 1741 de boierul 

Lupu Duca, dar anul nu ştie exact) 22 avea o biserică construită în anul 

1850 de egumenul Victor, din donaţiile credincioşilor. A doua biserică 

a fost ridicată de Hristofor Caragea, în anul 1874 23 . Slujba se făcea în 

două limbi – română şi rusă. 

Biserica principală a mănăstirii Hâncu (fondată în anul 1678 de 

moşierul Hâncu) cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva a fost zidită 

în anul 1835, iar în anul 1841 este înălţată o biserică mai mică cu 

hramul Adormirii Maicii Domnului. Mănăstirea avea 3 mori de apă şi 

una de vânt, 2 podgorii, o livadă de pomi fructiferi. Slujba se făcea în 

limbile română şi rusă. 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o parte din pământuri 

erau în proprietatea mănăstirilor închinate – 209.563 de desetine 24 . În 

Basarabia erau 172 de moşii închinate care se împărţeau în 

următoarele categorii: a) moşiile mănăstirilor şi schiturilor 

basarabene; b) averile mănăstirilor din Basarabia şi Moldova 

închinate Locurilor Sfinte; c) moşiile mănăstirilor şi bisericilor de peste 

Prut neînchinate 25 . Aceste posesiuni se divizau în: a) pământ 

20 

ANRM, Fond 2119, Inv. 1, U. p. 88, f. 17. 

21 

Ibidem. 

22 

«Бессарабский календарь ежегодник», ежегодное издание под 

редакцией Б. О, Лемперта и Н. К. Могилянского, печатано в типографии 

«Бессарабская Жизнь», 1910, 1-ый год издания, стр.190. 

23 


24 

Щеглов Д., «О монастырских имениях в Бессарабии, 

принадлежащих заграничным восточным монастырям», КЕВ, № 7, отдел 

неофициальный, 1 апреля, 1890, стр. 309. 

25 

I. Parhomovici în articolul „Câteva date noi privitoare la moşiile 

mănăstirilor, aşa numite închinate, din Basarabia”, publicat în anul 1921, în „Revista 

societăţii istorico-arheologice bisericeşti” din Chişinău ne numeşte cifra de 173 

moşii, vezi p. 35. 

139

cultivabil; b) pădure; c) loturile, ca aparţineau ţăranilor; d) pământ 

bisericesc. În anul 1887, din veniturile mănăstirilor închinate au fost 

construite 20 de şcoli primare bisericeşti, fiecare din ele beneficiind 

anual, pentru întreţinere, de 436 ruble, în total 8720 de ruble 26 . 

Aceste sume au satisfăcut relativ, necesităţile profesorilor, şcolilor şi 

elevilor. După unirea Basarabiei cu România şi a reformei agrare ce a 

urmat, toate moşiile mănăstirilor închinate au fost expropriate şi 

împărţite ţăranilor. 

Pe lângă mănăstiri se înfiinţează şcoli. Prima şcoală este 

deschisă pe lângă mănăstirea Hârjăuca şi se supunea episcopului 

eparhiot. În anul 1872 au fost deschise 11 şcoli pe lângă mănăstirile: 

Hârbovăţ, Frumoasa, Curchi, Dobruja, Japca, Saharna, Suruceni, 

Răciula, Tabăra, Hirova, Coşelăuca 27 . Aici predau absolvenţii 

seminarului teologic. Aceste şcoli puteau fi frecventate de „posluşnicii” 

mănăstirilor, copiii orfani ai clericilor, de cei ai boierilor, răzeşilor, 

mazililor şi ţăranilor. Elevii erau pregătiţi pentru şcolile duhovniceşti, 

iar cei vârstnici – pentru şcolile de cântăreţi. Numărul de elevi era mic 

– între 15 (Saharna) şi 35 de elevi (Dobruşa) 28 . În alte şcoli situaţia 

era următoarea: Hârjăuca – 25 de elevi, Hărbovăţ, Frumuşica, Şabo 

şi Suruceni – câte 16 elevi, Răciula şi Tabăra – câte 17 elevi, 

Coşelăuca – 18 elevi, Curchi – 20 şi Hirova – 21elevi 29 . Copiii din 

familiile înstărite plăteau anual o taxă de 6-20 de ruble 30 . Învăţătorii, 

care predau aici, primeau un salariu între 150 – 250 ruble anual, fiind 

asiguraţi cu cazare şi hrană. 

În urma controalelor efectuate în anul de studiu 1884/1885, 

elevele din şcolile de pe lângă şcolile mănăstireşti au demonstrat 

cunoştinţe mai bune decât băieţii. Inspectorii eparhiali relatau că 

învăţătoarele lucrau mai bine decât învăţătorii, deoarece unii bărbaţi 

considerau că au fost numiţi ca învăţători la şcolile mănăstireşti 

pentru a-şi îmbunătăţi sănătatea şi a se odihni şi lucrau de pe aceste 

poziţii. Şcolile erau întreţinute material de mănăstiri şi din fondul 

general al mănăstirilor închinate. 

26 

«Об устройстве церковно-приходских школ в имениях заграничных 

монастырей», КЕВ, № 23, отдел официальный, 1-15 декабря, 1887, стр. 895. 

27 

N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, 

Chişinău, 2000, p. 126. 

28 

Пархомович И. «Архиепископ Павел и деятельность его в 

Кишинёвской епархии (23 июня 1871-16 июля 1882)», Труды Бессарабскаго 

Церковнаго Историко-Археологическаго общества, VII выпуск, 

Епархиальная типография, Кишинёв, 1912, стр. 29. 

29 

«Церковная летопись местные епархиальные известия», КЕВ, 

№10, отдел неофициальный, 15-31 мая, 1873, стр. 440. 

30 

ANRM, Fond 208, Inv. 3 (1), U. p. nr. 2016, f. 110 verso. 

140

Inspectorii eparhiali depistau totuşi numeroase încălcări. Astfel, 

anul de studiu 1884/1885, la şcoala mănăstirească din Dobruja a 

început la mijlocul lunii octombrie, la Saharna şi Hâncu nu era nici un 

elev la 14 mai şi respectiv 22 mai 1885. La Saharna se petreceau 

câte 2 lecţii, Hârjăuca şi Răciula – câte 4 lecţii, Tabăra – câte 5 lecţii 

zilnic. Nu se preda cântul bisericesc la şcolile mănăstireşti din 

Vărzăreşti, Hâncu, Călărăşăuca, iar la Saharna şi Şabo orele erau 

însemnate, dar nu s-a predat nici o lecţie. Şcolile mănăstireşti se 

confruntau cu frecvenţa scăzută a elevilor. La şcoala de pe lângă 

mănăstirea Şabo, până la Crăciun veneau la şcoală 18 elevi, după 

această sărbătoare şi până la Paşti – 12 elevi, după Paşti – 4 elevi 31 . 

Subliniem faptul, că viitorul arhiepiscop Gurie a fost elev al 

mănăstirii Curchi, fiind adus aici de mama sa, după moartea tatălui. 

Această perioadă i-a marcat destinul, el dedicându-şi viaţa slujirii 

Domnului 32 . C. Popovici, rector al seminarului din Chişinău, a învăţat 

la şcoala de pe lângă mănăstirea Hârjăuca. Procesul de învăţământ 

era numai în limba rusă, corespunzător unui program bine fixat. 

Aceste şcoli erau supravegheate de blagocini, stareţii şi stareţele 

mănăstirilor, iar procesul de învăţământ – de arhiepiscop, şi, în 

dependenţă de timp, de profesorii seminarului şi ai şcolilor spirituale. 

În anul de studii 1894-1895, în şcolile mănăstireşti învăţau 70 de 

băieţi şi 86 de fete, dintre care 54 de băieţi şi 34 de fete, ca orfani, 

erau în întreţinerea deplină a mănăstirilor 33 . 

Până în anul 1894, şcolile mănăstireşti pregăteau copiii pentru 

a intra în instituţiile de învăţământ teologic. Din 25 august 1894, toate 

şcolile mănăstireşti au fost transformate în parohiale-bisericeşti şi 

trecute sub conducerea Consiliului şcolar eparhial din Chişinău, 

înfiinţat în anul 1884, ca organ consultativ pe lângă episcop, din preoţi 

şi laici 34 . 

Chiar dacă mănăstirile au fost afectate de introducerea abuzivă 

a limbii ruse în viaţa bisericească din Basarabia, ele continuau să 

exercite o puternică influenţă asupra mirenilor basarabeni, deoarece 

slujbele erau făcute cu multă evlavie şi pietate, în mare parte, limba 

română. Fiind atraşi de atmosfera deosebită din mănăstirile 

basarabene, mii de credincioşi veneau aici, mai ales în postul mare. 

Aici erau slujbe solemne, coruri frumoase, pentru cei aflaţi în 

mănăstire se oferea cazare şi mâncare gratuită. Mănăstirile donau 

31 

ANRM, Fond 209, Inv. № 1, U. p. nr. 10, f. 66. 

32 

«Архимандрит Гурий», Сфатул Цэрий, четверг, 12(25) июля, № 147, 

1918, стр. 3. 

33 

ANRM, Fond 208, Inv. 3, U. p. nr. 3012, f. 4. 

34 

Ibidem, U. p. nr. 3016, f. 165 verso. 

141

anual bani pentru spitale şi ajutoare săracilor, aici găseau refugiu 

orfanii şi săracii. Ele erau pentru popor o adevărată şcoală de 

educaţie religioasă, deoarece se considera că rugăciunea de aici e 

mai curată, mai pătrunzătoare, mai bine primită de Dumnezeu. 

Unii călugări ajungeau preoţi, fără a şti limba rusă, de aceea 

moldovenii, în momente dificile, veneau la mănăstire, pentru a auzi 

cuvinte de mângâiere în limba maternă. Paul Mihailovici ne enumeră 

feţele bisericeşti din mănăstiri, care se bucurau de mare popularitate 

în rândurile credincioşilor. Este vorba de ieromonahul Teofan şi 

arhimandritul Andronic de la mănăstirea Neamţ, arhimandritul 

Gherman de la aceeaşi mănăstire, duhovnicul mitropolitului Gurie al 

Basarabiei, ieromonahul Serafim, de la mănăstirea Suruceni, 

duhovnicul arhiereului Dionisie Erhan, ieromonahul de la mănăstirea 

Hâncu etc 35 . 

Mănăstirile, care stăpâneau mai mult pământ arabil, aveau 

condiţiile de trai relativ bune – Curchi – 3451 desetine, Hârjăuca – 

2632 desetine, Dobruşa – 2184 desetine, Hărbovăţ – 536 desetine, 

aici aflându-se şi icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de 

Dumnezeu. Însă mănăstirile Hâncu, Frumoasa, Călărăşăuca, Japca, 

schitul Suruceni, schiturile de femei – Hirova, Vărzăreşti, Tabăra, 

având între 220 şi 550 de desetine, aveau condiţii de trai grele, iar 

mănăstirea Saharna şi schiturile Ţigăneşti, Răciula şi Coşelăuca, cu 

greu se puteau întreţine, deoarece aveau pământ între 65 şi 160 de 

desetine 36 . 

Aşa dar, mănăstirile aveau surse de existenţă din practicarea 

agriculturii, grădinăritului, creşterea vitelor, albinăritului, viticulturii, 

pomiculturii. Dacă mănăstirile şi schiturile nu aveau îndeajuns pământ 

propriu, ele arendau loturi mai mici 37 . Călugăriţele şi surorile se 

ocupau şi cu lucrul manual, ele ţeseau mohair, covoare, ţesături din 

lână. De fapt, starea materială a mănăstirilor de călugăriţe era mai 

precară în comparaţie cu cele de călugări. Lăsa de dorit şi aspectul 

lor exterior, ele nefiind împrejmuite, aflându-se uneori în nemijlocita 

apropiere de casele ţăranilor 38 . Pe lângă mănăstiri şi schituri se 

deschideau aziluri pentru copiii orfani ai clerului, dar şi pentru copii de 

35 

P. Mihailovici, Mănăstirile din Basarabia, în „Cuvânt moldovenesc”, 8 

ianuarie, nr. 2, 1934, p. 2. 

36 

I. M. Parhomovici, Episcopul Vladimir al Chişinăului (1904-1908), în 

„Revista societăţii istorico-arheologice din Chişinău”, vol. XVIII, Chişinău, 1928, p. 182. 

37 

ANRM, Fond 208, Inv. 3 (1), U. p. Nr. 2016, f. 93 verso. 

38 

«Православная богословская энциклопедия», составлен под 

редакцией профессора Н.Н. Глубоковского, том X, Бесплатное приложение к 

духовному журналу «Странник» за 1909 год, C.-Петербург, стр. 513. 

142

săraci. Asemenea instituţii erau pe lângă mănăstirile de bărbaţi 

Hârbovăţ, Hărjăuca, Dobruşa, Curchi şi Jabca şi pe lângă schiturile 

de femei Răciula, Hirova şi Coşelăuca. 

Administraţia ţaristă numea conducerea călugărimii clerul 

negru, pentru a o deosebi de clerul mirean, numit clerul alb. Clerul 

negru avea următoarea ierarhie – mitropolit, arhiepiscop, episcop, iar 

în mănăstiri – arhimandrit, egumen, ieromonah, monah, posluşnic, 

schimonah. 

La începutul secolului al XX-lea mănăstirile nu mai participau la 

viaţa publică, ele aveau averi mari, duceau o viaţă relativ comodă, 

pierzându-şi din valoarea lor spirituală de cândva, de aceea se 

impunea o relansare a vieţii monahale. Astfel, în perioada 5-13 iulie 

1909, la lavra Sfintei Treimi de lângă Moscova are loc primul congres 

general al călugărilor din Rusia. Propunerile deputaţilor de redresare 

a monahismului şi de transformare a tuturor mănăstirilor idioritmice în 

mănăstiri cu viaţă de obşte au fost aprobate la 12 iulie 1910 şi de 

Sfântul Sinod. Aceste schimbări au avut impact şi asupra Basarabiei. 

În februarie 1906 episcopul Vladimir a invitat pe toţi stareţii 

mănăstirilor şi schiturilor la Chişinău pentru a-i îndemna să susţină 

instituţiile de cultură şi de binefacere din eparhie. Stareţii au discutat 

despre rolul mănăstirilor în organizarea tipografiei eparhiale, despre 

contribuţia lor la înfiinţarea unui sanatoriu pentru clericii bătrâni şi 

bolnavi. S-a subliniat rolul instructiv al mănăstirilor, care se manifestă 

prin predicile citite poporului de clerici atât în biserici, cât şi în afara 

lor. Consfătuirea stareţilor, din acelaşi an, prezidată de arhimandritul 

Gherman de la mănăstirea Noul-Neamţ, a hotărât să doneze pentru 

înfiinţarea tipografiei 2400 de lei, să dea ajutor bănesc clerului pentru 

deschiderea sanatoriului şi pentru aşezămintele culturale din 

eparhie 39 . 

Mănăstirile basarabene erau obligate să participe la acţiunile 

de binefacere din tot Imperiul rus. În anul 1907, ele au răspuns la 

apelul ÎPS Vladimir de a susţine nenorociţii ce sufereau de foame, în 

26 de gubernii ruseşti 40 . Mănăstirile au colectat donaţii pentru 

construcţia bisericilor din orașul Borispol, gubernia Poltava, satul 

Şepilovo, gubernia Podolsc, satul Cumahta, gubernia Zabaicalie 41 . 

În urma măsurilor luate, începând cu anul 1909, în toate 

mănăstirile din Basarabia se introduce obligativitatea vieţii de obşte, 

cu excepţia mănăstirilor din Hârjăuca şi Curchi, care se aflau sub 

39 «Съезд настоятелей монастырей и скитов Кишинёвской 

епархии», КЕВ, №5, отдел неофициальный, 5 марта, 1906, стр. 167. 


41 Ibidem, f. 86, 87, 89. 

143

conducerea directă a arhiepiscopului şi a arhiereului-vicar. Schitul 

Suruceni devine mănăstire, aici remarcându-se prin activitatea sa 

egumenul Dionisie Erhan 42 . Preotul Dimitrie Micşunescu spunea: „PS 

Dionisie, a luptat pentru binele sfintei biserici şi al neamului, fiind 

stâlpul în jurul căruia s-a înfăptuit unirea Basarabiei” 43 . Andronachi 

Gh. sublinia aportul lui Dionisie la Unirea din anul 1918 „prin focul 

glasului său, prin scrisul său sau prin banii săi proprii” 44 . Pentru 

meritele sale deosebite pe tărâm naţional şi bisericesc, este ales 

Arhiereu de Ismail, iar apoi senator în primul parlament al României 

întregite în anul 1918. 

Toate mănăstirile documentau cheltuielile necesare pentru 

viaţa monahală. De exemplu, mănăstirea Hârjăuca avea în devizul de 

cheltuieli: lista personalului şi salariul încasat pentru anumite prestaţii, 

conturi de procurare a produselor alimentare şi materiale, lista cu 

banii plătiţi pentru angajaţii cu ziua etc 45 . 

Erau cazuri când între săteni şi mănăstiri se iscau controverse, 

privind drepturile de proprietate asupra pământului. La 8 februarie 

1907 Consistoriul eparhial a examinat litigiul între sătenii din Slobozia 

– Dobruşa şi mănăstirea Dobruşa, din cauza a 6 ½ desetine de 

pământ, la care pretindeau sătenii. Tribunalul Regional din Chişinău a 

dat câştig de cauză călugărilor şi Consistoriul a clasat cazul, actele 

fiind transmise în arhivă 46 . 

Ctitorii şi fondatorii mănăstirilor şi schiturilor le dăruiau sate, 

moşii şi bani prin intermediul cărora lăcaşurile mănăstireşti se puteau 

întreţine. Astfel, în anul 1891 ieromonahul Ignatie a donat mănăstirii 

Curchi 6000 de ruble, Ion Tibirica locuitor din comuna Căuşanii Vechi, 

a donat în anul 1917 mănăstirii Hârbovăţ – 1300 de lei, Gheorghe 

Cobâleanu în anul 1909 a dăruit mănăstirii Ţigăneşti 10 desetine de 

pământ arabil 47 . 

42 Dionisie s-a născut în anul 1868. În anul 1883, la 15 ani, a intrat ca frate 

la mănăstirea Suruceni., în anul 1899 este tuns la monahism, în anul 1900 

hirotonisit ierodiacon, iar în anul 1901 devine ieromonah. Nu a luat parte deschis la 

mişcarea de emancipare din Basarabia, dar a desfăşurat o activitate discretă, 

contribuind la realizarea idealurilor naţionale. 

43 D. Micşunescu, Vizitând mănăstiri basarabene şi bucovinene, Bucureşti, 

1937, p. 25. 

44 Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, 

Chişinău, 1933, p. 65. 



47 V. Puiu, Monăstirile din Basarabia, în „Revista societăţii istoricoarheologice 

bisericeşti”, vol. XI, Chişinău, 1919, p. 36, 44, 62. 

144

În toamna anului 1909 arhiepiscopul Serafim a convocat o 

adunare a stareţilor cu scopul de a reorganiza viaţa monahală din 

Basarabia. Este alcătuită şi publicată la 26 octombrie 1910, o 

instrucţie cu titlul „Atârnarea Preasfinţitului Serafim, episcopul 

Chişinăului şi Hotinului, către călugării eparhiei Chişinăului şi 

Hotinului”. Ca răspuns la afirmaţiile că mănăstirile sunt inutile, el 

explica faptul că acestea recrutau călugării dintre laici şi nivelul lor 

moral a influenţat asupra normelor morale din mănăstiri. În acest fel el 

căuta să argumenteze prezenţa unor vicii în conduita călugărilor. 

Serafim opta pentru revigorarea spirituală a monahismului prin 

„îndeplinirea voturilor şi obligaţiunilor monahale, îmbunătăţirea 

rânduielilor interne şi a disciplinei mănăstireşti” 48 . Călugărul trebuia să 

renunţe la mintea, inima şi voinţa proprie 49 . El era dator să poarte cu 

smerenie crucea călugărească, rugăciunea (comună şi individuală) 

să-i fie îmbinată cu osteneala sau munca, să fie un bun îndrumător 

spiritual. Caritatea pentru mănăstiri era tot atât de importantă ca 

posturile, rugăciunile sau slujbele. Serafim insista ca organizarea vieţii 

monahale să fie făcută în conformitate cu vechile regulamente 

mănăstireşti, deoarece mănăstirile basarabene sunt parte 

componentă a bisericii ruse, deci toţi acei ce deveneau călugări 

trebuie să cunoască limba rusă şi să facă slujbele după cărţile 

slavone. În felul acesta se consolida şi mai mult controlul autorităţilor 

ţariste şi a bisericii ruse asupra vieţii monahale din eparhia 

Basarabiei. Tot Serafim a cerut de la stareţii mănăstirilor să fie 

prezenţi la slujbele festive dedicate celor o sută de ani de la anexarea 

Basarabiei la Imperiul Rus, având cu sine mitre şi veşminte 

galbene 50 . 

Toate mănăstirile şi schiturile de bărbaţi duceau viaţă de obşte, 

dar cu unele particularităţi: personalul inferior era întreţinut din contul 

mănăstirii şi primea anual câte 10-15 ruble, personalul superior – 

ieromonahii şi ierodiaconii, nu erau asiguraţi cu haine şi îmbrăcăminte 

de mănăstire, dar trăiau din venitul cutiei pentru chetă a bisericii şi 

primeau anual 50-100 ruble. La cererea ÎPS Serafim, Sfântul Sinod a 

emis la 7 noiembrie 1909 un decret cu nr. 15020, prin care mănăstirile 

de bărbaţi Hârbovăţ, Dobruja, Călărăşăuca, Căpriana, Saharna, 

48 «Обращение Преосвященнаго Серафима Епископа Кишинёвскаго и 

Хотинскаго къ монашествующимъ Кишинёвсой епархiи», Епархiальная 

типографiа, Кишинёвъ, 1910, стр. 7. 

49 Ibidem, p. 8. 


145

Frumoasa, Şabo şi Suruceni au fost recunoscute ca lăcaşuri cu viaţă 

de obşte „cu atâţea fraţi, cât pot întreţine”. 51 

Mănăstirile Hârjăuca, aflată în subordinea arhiepiscopului şi 

Curchi – în subordinea primului vicar, episcopul de Akerman, erau 

bugetare. Călugării de la mănăstirea Curchi nu primeau salariu din 

bugetul arhiepiscopal, ei fiind întreţinuţi de mănăstire. Mănăstirea 

Căpriana cu schitul Condriţa se subordonau mănăstirii Zografu şi 

administrativ, şi economic. 

În schiturile pentru femei slujba religioasă se făcea numai de 

sărbători şi duminica, uneori sâmbăta, deoarece era un singur preot, 

care nu putea ţine slujba zilnic. Călugăriţele, în anumite ore citeau 

rugăciuni, cântau în biserică la vecernie şi utrenie, citeau acatistul 

corespunzător zilelor săptămânii. 

În mănăstirile de bărbaţi slujba se făcea în zilele de sărbători şi 

duminici de către stareţul soborului. În zilele de sărbătoare la slujbă 

erau prezenţi şi călugării şi fraţii, cu excepţia celor ce prestau 

smerenie deosebită. În celelalte zile, mai ales primăvara şi vara, când 

fraţii efectuau muncile agricole pe terenurile aflate departe de 

mănăstire, prezenţa lor nu era obligatorie. 

În timpul Primului război mondial mănăstirile au susţinut 

activitatea de caritate, promovată de clerul basarabean. Mănăstirile 

urmau să trimită la Chişinău câte doi croitori, care vor coase haine de 

iarnă şi lenjerie, pentru a fi trimise pe front 52 . Călugării refuzau să 

consume ceai şi zahăr şi banii economisiţi îi expediau pentru 

necesităţile frontului 53 . Mănăstirile trimiteau vin pe front pentru 

spovedanie şi împărtăşanie, mai ales în perioada postului 54 . 

La iniţiativa arhiepiscopului Platon, în anul 1914 este deschis 

azilul de orfani de război, care a fost dat în grija unei chihovii de 

călugăriţe şi surori în număr de 40 de persoane. Aici erau primiţi copiii 

orfani de ambele sexe, cu vârsta între 3-10 ani, născuţi în Basarabia. 

Cazarea şi hrana era gratuită, ei învăţau câte o meserie, grădinăritul, 

legumicultura, agricultura, iar fetele – lucrul manual. Orfelinatul şi 

chihovia maicilor era sub patronajul frăţiei „Naşterii lui Isus” 55 . Prin 

51 

ANRM, Fond 208, Inv. 3, U. p. 5043, f. 36 verso. 

52 


53 

Ibidem, f. 9. 

54 


55 

«Общие положения устава приюта для сирот павших в войне 

православных воинов бессарабской губернии и женского при приюте 

монастыря в Кишинёве», КЕВ, №17 и 18, отдел неофициальный, 26 апреля и 

3 мая, 1915, стр. 453. 

146

strădania preotului V. Guma, la Chişinău este creată o chihovie 56 din 

13 măicuţe şi surori de caritate numită „Comunitatea Marta şi Maria”, 

căreia i se încredinţează conducerea unei „Ospătării populare” 57 . 

Începând cu anul 1916, mănăstirile trebuiau să deschidă şcoli 

preconcepute pentru fraţii şi surorile, care aveau aptitudini spre 

învăţătură, egumenul mănăstirii Hârjăuca Paramon, fiind chiar 

mustrat, pentru că nu a îndeplinit această dispoziţie la timp 58 . 

În anul 1918 în Basarabia erau 13 mănăstiri de călugări, 7 

mănăstiri de călugăriţe, 4 schituri de monahi şi 1 de femei, care erau 

locuite de peste 1000 de călugări şi fraţi şi cu peste 1400 de 

călugăriţe şi surori 59 . În aceste lăcaşe locuiau călugări şi călugăriţe 

preponderent moldoveni de baştină cu excepţia mănăstirilor 

Călărăşăuca şi Jabca, unde trăiau călugăriţe rusoaice, refugiate din 

Polonia, în anul 1916, teritoriu ocupat de armatele germane. Toate 

mănăstirile erau supravegheate de un inspector numit exarh 

mănăstiresc. 

În mai 1918, la mănăstirea Hârbovăţ, şi-a ţinut lucrările o 

adunare a reprezentanţilor mănăstirilor Hărbovăţ, Hârjăuca, Curchi, 

Hâncu, Frumoasa, Ţigăneşti, Dobruja, Suruceni, Saharna, Căpriana, 

schitul Condriţa, al Caselor arhiereşti din Chişinău şi Izmail, a 

mănăstirilor de femei din Şabo, Răciula, Vărzăreşti, Hirova, Tabăra 60 . 

S-a discutat despre hotărârile Congresului călugărilor din Rusia şi 

ajustarea lor la condiţiile din Basarabia. Congresul a propus 

includerea a doi reprezentanţi ai mănăstirilor de bărbaţi şi o 

reprezentantă a mănăstirilor de femei în Consiliul Episcopal. Delegaţii 

au menţionat necesitatea creării bibliotecilor cu literatură misionară, în 

fiecare mănăstire. Reprezentanţii mănăstirilor au hotărât să se 

solidarizeze cu clerul basarabean în privinţa poziţiei canonice a 

Bisericii din Basarabia faţă de Biserica rusă şi Biserica română. 

Deputaţii au optat pentru trecerea treptată la serviciul divin în limba 

română, pentru studierea limbii române şi a cântului bisericesc 

românesc în toate mănăstirile, folosind serviciile refugiaţilor români. 

S-a arătat imposibilitatea deschiderii imediate a şcolilor româneşti şi a 

cursurilor pentru călugări, din caza lipsei de învăţători, cunoscători ai 

56 Chihovie – mănăstire, care are viaţă organizată în comun. 

57 V. Puiu, op. cit., p. 85. 


59 P. Mihailovici, op. cit. 

60 ANRM, Fond 727, Inv.1, U. p. 29, f. 2 (verso). 

147

limbii române, a manualelor, programelor şi nu în ultimul rând, a 

finanţelor 61 . 

Deputaţii au insistat, ca la fiecare congres eparhial să fie 

prezenţi şi delegaţii din partea călugărilor. Ei şi-au exprimat 

nemulţămirea, privind cheltuielile mănăstireşti şi au hotărât ca, fără 

acordul lor, banii mănăstireşti să nu fie folosiţi pentru hotărârile 

congresului. Congresul a cerut ca fabrica de lumânări să perceapă de 

la mănăstiri aceeaşi taxă pentru lumânări, ca de la bisericile 

eparhiale. 

Deciziile congresului urmau să fie prezentate atât ÎPS şi 

autorităţilor eparhiale, cât şi reprezentanţilor călugărimii – delegaţi la 

Soborul local al bisericii basarabene, pentru a se conduce după el în 

hotărârile lui. 

Mănăstirile din Basarabia au avut mai mult o semnificaţie 

morală pentru românii basarabeni. Ele nu au fost şcoli de cărturărie 

bisericească, dar s-au remarcat printr-o gospodărie bine administrată, 

o stare materială adecvată, având grădini de fructe şi legume, turme 

de oi, stupi de albine, iazuri, contribuind astfel la consolidarea 

economică a bisericii basarabene. 

Mănăstirile din Basarabia au fost un adevărat sprijin naţional 

pentru locuitorii din spaţiul Pruto-nistrean, deoarece au păstrat, în 

pofida circumstanţelor, limba, cântarea, rânduielile vieţii religioase. 

Aici trăiau şi îşi desfăşurau activitatea religioasă călugări blânzi, 

toleranţi faţă de străini, răbdători, cu o cultură simplă, evlavioşi, 

adevăraţi păstrători ai culturii mănăstireşti. Mănăstirile erau şi locuri 

de pelerinaj creştin. Mănăstirile Ţigăneşti, Hâncu, Căpriana, aşezate 

în locuri pitoreşti, erau adevărate locuri de reculegere spirituală. 

Surucenii erau vestiţi ca mănăstire moldovenească, „unde călugăr de 

alt neam decât cel moldovenesc nu a putut sta” 62 . 

Ele au contribuit la menţinerea conştiinţei naţionale în spaţiul 

Pruto-nistrean, deoarece erau aproape de sufletul şi aspiraţiile 

populaţiei băştinaşe. Această atmosferă curat autohtonă a dat 

naştere unor fruntaşi de seamă ai mişcării de emancipare naţională 

ca arhimandritul Gurie, ieromonahul Dionisie Erhan. 

Mănăstirile basarabene nu aveau moaşte sfinte, cu excepţia 

celei de la Hârbovăţ, care, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, poseda 

icoana maicii Domnului, făcătoare de minuni. Ele erau sărace în 

manuscrise cu conţinut istoric sau didactic, deoarece călugării nu 

aveau un loc constant de activitate, fiind transferaţi dintr-un loc în 

61 Ibidem, f. 5 (verso). 

62 P. Haneş, Scriitorii Basarabiei, Bucureşti, 1920, p. 33. 

148

altul, pentru a nu prinde dragoste de cultura naţională. Era şi acesta 

un mijloc de reprimare a tot ce ţine de sentimentele naţionale în 

Basarabia. 

La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea 

mănăstirile au avut un rol important în procesul de rezistenţă în faţa 

autorităţilor ţariste. Pentru românii basarabeni rugăciunile şi cântecul 

bisericesc din mănăstiri erau o adevărată revelaţie spirituală. În pofida 

faptului că „vigilenţa autorităţii stăpânitoare a ordonat expulzarea 

limbii materne din lăcaşele sfinte” 63 , majoritatea preoţilor rosteau în 

limba română unele părţi din serviciul divin, atunci când sfinţeau apa 

la naşteri, se rugau pentru dezlegare, post etc. 

Din punct de vedere cultural şi artistic, ele nu au atins nivelul 

celor din Principatele Române, dar trebuie să recunoaştem că 

sentimentul religios aici a fost mai puternic decât în alte zone ale 

pământului românesc, aceasta manifestându-se prin pelerinajele la 

marile mănăstiri din Rusia, mai ales la Kiev, iar unii călugări 

basarabeni se duceau la Muntele Athos şi rămâneau acolo pentru tot 

restul vieţii. 

63 Vasile Chicu, Prestigiul istoriei şi sufletul basarabean, în „Viaţa 

Basarabiei”, Nr. 6-7, iunie-iulie 1941, p. 70. 

149

Maria GAVRA 

SPAŢIUL CITADIN ÎN PROZA FANTASTICĂ 

A LUI MIRCEA ELIADE 

Dacă pentru Lucian Blaga „veşnicia s-a născut la sat”, în 

spaţiul rural simţind că trăieşte în „orizontul misterului”, pentru 

prozatorul Mircea Eliade, – el însuşi un produs al oraşului –, misterul 

este pretutindeni, chiar în lumea urbană, mai ales în cea a 

Bucureştiului (Bucureştilor). 

Am spus prozatorul şi nu istoricul religiilor, pentru că artistul ne 

surprinde cu fantezia sa, în timp ce savantul se mişcă cu competenţă 

şi dezinvoltură renascentistă, aş spune, în spaţiul universal al 

credinţelor şi ideilor religioase de pretutindeni şi dintotdeauna. Deşi 

cele două postúri ale autorului, cea de literat şi cea de cercetător 

ştiinţific, ar părea opuse, ele se completează şi, în final, constatăm că 

se armonizează, ca în bine-cunoscutul concept coincidentia 

oppositorum. Autorul însuşi pledează pentru înţelegerea sintetică a 

creaţiei sale, în discuţia cu Claude-Henri Roquet: „Dar, pentru a putea 

judeca ceea ce am scris, cărţile mele trebuiesc judecate în totalitatea 

lor. Dacă ele au vreo valoare, vreo semnificaţie, atunci acestea apar 

numai în totalitatea operei” 1 . 

Mircea Eliade crede că „este greu să ne imaginăm cum ar 

putea funcţiona spiritul uman fără a avea convingerea că ceva 

ireductibil real există în lume; şi este cu neputinţă să ne închipuim 

cum ar putea să apară conştiinţa, fără a conferi o semnificaţie 

impulsurilor şi experienţelor omului. Conştiinţa unei lumi reale şi 

semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin 

experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se 

revelează ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ, şi ceea ce este 

lipsit de aceste calităţi, adică curgerea haotică şi periculoasă a 

lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens 2 . 

Faptul că nu s-au păstrat până în ziua de azi documente 

arheologice referitoare la credinţele, ideile, ceremoniile religioase din 

preistorie, nu înseamnă că ele nu au existat. Sigur, acestea nu sunt 

„fosilizabile”, cum spune Eliade, dar trebuie făcut efortul de a le 

recupera şi a le reconstitui pe cât posibil, de a găsi analogii 

susceptibile să le lumineze indirect: „Homo faber a fost totodată homo 

1 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, 1990. 

2 Idem, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Chişinău, 1994. 

150

ludens, sapiens şi religiosus” 3 . Experienţe ale începuturilor, 

evenimente care au avut loc într-un timp primordial, se regăsesc în 

mituri. Mitul este o relatare despre o creaţie iniţială, de orice fel, şi 

devine un model exemplar pentru orice activitate umană 

semnificativă. 

Opera ştiinţifică, pe care a conceput-o cu atâta acribie (azi nici 

o lucrare serioasă de istoria religiilor nu poate face abstracţie de 

scrierile lui Eliade), i-a creat o mare frustrare, aceea de a nu putea fi 

sincer, de a nu putea exprima ce gândeşte, ce simte, ce imaginează. 

După cum însuşi mărturiseşte, sinceritatea nu are ce căuta în munca 

filosofică, ştiinţifică, domenii care cer exprimarea adevărului, chiar 

dacă acesta implică uneori o automutilare în forul interior al 

creatorului, renunţarea la subiectivitate, la empatie. Structura legică și 

logică, obiectivă a multor judecăţi agresează intimitatea autorului 

obligându-l la umilinţa abdicării în faţa adevărului ştiinţific. 

Este, poate, una dintre motivaţiile pentru care Eliade şi-a creat 

opera beletristică, în care poate fi el însuşi, cu siceritatea, imaginaţia 

şi fantasmele sale. 

Proza sa fantastică, la care voi face câteva referiri, trădează 

preocupările sale din domeniul istoriei religiilor, cu ariile adiacente, 

dar perspectiva este diferită, subiectivă, literară, în cel mai bun înţeles 

al termenului. Simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii 

spirituale; le putem camufla, degrada, dar nu extirpa. Întâmplările 

narate de mituri se prelungesc în existenţa profană, modernă, 

desacralizată: „Ar merita efortul de a fi studiată supravieţuirea marilor 

mituri în tot cursul secolului al XIX-lea. S-ar vedea atunci cum, umile, 

minimalizate, condamnate să-şi modifice mereu semnificaţiile, miturile 

au rezistat acestei letargii datorită în special literaturii. (Cât de 

pasionantă ar fi dezvăluirea adevăratului rol spiritual al romanului 

secolului al XIX-lea, care – în ciuda tuturor „formulelor” ştiinţifice, 

realiste, sociale – a fost marele depozitar al miturilor degradate)” 4 . 

Teme ca aceea a oraşului, a spaţiului în general (desigur, 

alături de tema timpului) au fost prezente mereu, atât în cercetările 

savantului, cât și în scrierile beletristice, fiind definitorii pentru 

existenţa umană, din „illo tempore” până în prezent şi aşa va fi şi în 

viitor. 

Ca om de ştiinţă, Eliade observă structurile, seriile 

fenomenologice în diferite religii, ordonează materialul şi îl 

interpretează, dezvăluind semnificaţia pe care o are „pentru omul 

3 Op. cit., p. 7. 

4 Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Bucureşti, 1994, p. 14. 

151

arhaic şi, prin ricoşeu, de a stabili importanţa lui pentru lumea 

modernă […] Una dintre caracteristicile fundamentale ale «omului 

arhaic» este aceea de a trăi într-o lume a cărei realitate nu este dată 

de simpla existenţă a lucrurilor, ci de participarea lui la modelele 

paradigmatice, la arhetipuri celeste. Teritoriile, templele şi oraşele au 

asemenea arhetipuri” 5 . 

Dacă în paleolitic timpul pare să fi avut o mai mare importanţă 

în viaţa oamenilor, spaţiul e valorizat mai târziu, mai ales după 

apariţia agriculturii, îndeletnicire care a modificat esenţial 

comportamentul ancestral al societăţii umane, atât în plan material cât 

şi spiritual. 

„O existenţă sedentară organizează altfel lumea decât o viaţă 

nomadă. Pentru agricultor, spaţiul în care trăieşte: casa, satul, ogorul, 

constituie «adevarata lume», «Centrul Lumii» este locul consacrat 

prin ritualuri şi rugăciuni, căci prin el are loc comunicarea cu Fiinţele 

supraumane” 6 . 

Pentru omul arhaic spaţiul nu este omogen, ci sacru sau 

profan. Sacralitatea este dată de urme ale întâmplărilor de la 

începuturi, de mitul cosmogonic. Printr-o ruptură, o spărtură în spaţiul 

omogen se produce revelarea unei realităţi absolute, o hierofanie, 

care indică un punct fix, un „centru al lumii”. 

Identificarea are loc prin limbajul simbolurilor. Nimic nu se 

poate face fără o orientare prealabilă, care să indice acest loc 

semnificativ, ce repetă „facerea lumii”. Nu orice spaţiu e sacru, ci doar 

cel consacrat printr-o hierofanie. Ruptura de nivel a provocat o 

deschidere „în sus”, spre lumea divină şi „în jos”, spre regiunile 

inferioare, făcând posibilă comunicarea între cele trei niveluri cosmice 

(cer, pământ, lumea de jos), printr-un „axis mundi”, o coloana aflată în 

centrul universului (care poate fi sub formă de arbore, scară, munte, 

liană, templu). În jurul acestui ax cosmic se construieşte lumea 

oamenilor, indiferent de întinderea sa spaţială, spre cele patru puncte 

cardinale: o ţară întreagă, un oraş, un sanctuar. 

Descoperirea, prin ritual, a centrului, echivalează cu o 

cosmogonie. Nici o lume nu se poate naşte în „haosul” spaţiului 

profan, care este omogen şi relativ. 

Omul societăţilor premoderne doreşte să se afle cât mai 

aproape de „centrul lumii”. Satul ia naştere pornind de la o răscruce. 

Adesea e lăsat în mijloc un loc gol, unde se va înălţa locaşul de cult, 

5 

Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucureşti,1995, p. 90. 

6 

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Chişinău, 1994, 

pp. 43-44. 

152

al cărui acoperiş închipuie cerul (înfăţişat uneori prin vârful unui copac 

sau prin imaginea unui munte). Pe acelaşi ax perpendicular, dar la 

capătul de jos, se află lumea morţilor (reprezentată prin şarpe, 

crocodil, tenebre). 

Dacă „lumea arhaică este asociată „cosmosului” (adică unui 

spaţiu organizat, consacrat, aflat în relaţie cu zeii), orice atac din afară 

ar putea-o preface în „haos” (un spaţiu străin, ostil, cu demoni, larve, 

duhuri, fantome). Orice izbândă asupra duşmanilor repetă victoria 

exemplară a divinităţii asupra forţelor haosului. Sistemele de apărare 

ale cetăţilor (şanţuri, labirinturi, valuri de apărare) au avut, la început, 

şi un rol magic, de îndepărtare a forţelor demonice. 

Aşezarea într-un teritoriu care va deveni sat sau oraş, 

construirea unei locuinţe presupun o hotărâre vitală atât pentru 

comunitate cât şi pentru individ, pentru că presupune asumarea 

creării „lumii” în care vor trăi, după modelul cosmogonic. Acest model 

poate fi tragic atunci când construcţiile trebuie să fie însufleţite, să 

capete viaţă, reclamând jertfe sângeroase, cum se întâmplă în balada 

Mănăstirea Argeşului. 

Un semn oarecare poate arăta sacralitatea unui spaţiu, locul în 

care un băţ a prins rădăcini şi a înmugurit, de exemplu. Când nu se 

arată nici un semn, el trebuie provocat: e urmărită o fiară sălbatică şi, 

în locul în care e ucisă, se ridică un sanctuar sau, în altă variantă, i se 

dă drumul unui taur, apoi e căutat şi sacrificat chiar în locul în care a 

fost găsit. Din acest „centru” se porneşte construirea altarului, apoi a 

templului şi, în continuare, a satului sau oraşului. 

În marile civilizaţii orientale, templul se vrea o reproducere 

pământească a unui model transcendent, copia unui arhetip ceresc. 

Templul resanctifică în permanenţă lumea, pentru că o reprezintă şi, 

în acelaşi timp, o conţine. Oricare ar fi gradul său de impuritate, 

lumea este continuu purificată prin sfinţenia sanctuarelor. Există o 

nostalgie religioasă a omului premodern, care doreşte să trăiască 

după „modelul divin”, să aibă o casă asemănătoare cu „casa zeilor”, 

într-un cosmos ordonat, aşa cum era la începuturi, când a ieşit din 

mâinile Creatorului. Dorinţei de a se găsi într-un spaţiu sacru îi 

corespunde dorinţa de a trăi mereu, graţie repetării gesturilor 

arhetipale, în eternitate. 

Treptat, odată cu tendinţele scientist-pozitiviste, se 

înregistrează o tot mai accentuată trăire „în istorie”, o depărtare de 

reperele metafizice, care dădeau sens existenţei umane. Dar, oricare 

ar fi gradul de desacralizare al lumii moderne, fiinţa umană nu 

reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Nici „omul 

153

arhaic” n-a trăit complet în afara istoriei, nici „omul modern” nu 

trăieşte complet cufundat în ea. 

O biserică într-un oraş modern conţine şi ea posibilitatea 

comunicării cu transcendentul, face parte dintr-un spaţiu diferit de 

strada pe care se găseşte. Uşa, pragul, marchează o ruptură între 

cele două moduri de existenţă, profan şi religios (şi pragul din locuinţe 

avea o funcţie rituală, cândva, reprezentând simboluri şi vehicule ale 

trecerii). 

Un proces mai accentuat al desacralizării recunoaştem în 

comportamentul omului modern faţă de locuinţa sa şi faţă de arealul 

în care trăieşte cotidian, deşi există încă spaţii privilegiate care 

reprezintă „locuri sfinte” ale universului privat al omului respectiv: 

ţinutul natal, locul primei iubiri, cel dintâi oraş străin văzut în tinereţe 

etc. 

Pentru Eliade, Bucureştiul nu este doar oraşul natal, ci şi 

„Centrul”, locul în care cerul şi pământul se unesc şi care ne duce cu 

gândul la „eterna reîntoarcere”: „Orice pământ natal alcătuieşte o 

geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al 

adolescenţei devine, mereu, un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru 

mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am 

reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea” 7 . 

Coordonatele spaţiului nu sunt la fel de clare şi detaliate, ca în 

scrierile realiştilor, ci sugerează, mai degrabă, ambiguitatea miturilor. 

În literatura artistică a lui Eliade bântuie teme care l-au preocupat pe 

istoricul religiilor: relaţia sacru-profan, eterna reîntoarcere la origini, la 

arhetip, recuperarea paradisului pierdut, aparenta retragere a 

divinităţii din lume, teroarea istoriei, ieşirea din timp şi spaţiu, salvarea 

omului prin artă. 

Bucureştiul pare, la o privire superficială, un oraş profan, dar 

este plin de semne, de hierofanii, are străzi care ascund mistere 

vechi, o sursă inepuizabilă de mituri. 

Frecvent, forme ale sacrului se revelează unor oameni simpli, 

comuni, reductibili la arhetipuri, care pot să fie conştienţi sau nu, că 

participă la o hierofanie, la o manifestare a sacrului în profan. Zaharia 

Fărâma (Pe strada Mântuleasa), Gavrilescu (La ţigănci), Gore 

(Douăsprezece mii de capete de vite), Dumitru (O fotografie veche de 

14 ani) au o altfel de percepţie a realităţii decât ceilalţi, eminamente 

profani, dar nu par să înţeleagă că participă la revelarea unui mister. 

Pe când alţii, ca poetul Adrian (În curte la Dionis) sau Ştefan Viziru 

(Noaptea de Sânziene) sunt conştienţi că li se fac semne şi încearcă 

7 Idem, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, p. 34. 

154

să le descifreze. Nu le vor putea înţelege niciodată în totalitate, după 

cum nici sacrul nu se revelează în întregime, ci parţial şi camuflat în 

profan. 

De cele mai multe ori, nu eroii sunt cei care descoperă 

realitatea secundă, ci lectorul recunoaşte „mesajul camuflat”, 

universul paralel, planul profund al naraţiunii. 

Câteva elemente spaţiale obişnuite dintr-un oraş modern pot 

trăda o relaţie cu transcendentul, pot constitui cadrul în care semnele 

se manifestă: camera secretă, casa, hotelul, ascensorul, pivniţa, 

podul, biblioteca, sunt toposuri susceptibile să fie purtătoare de sacru. 

Camera secretă are un înţeles special pentru Eliade, deoarece 

se leagă de o experienţă personala, pe care el o numeşte descoprirea 

misterului, şi care a apărut foarte devreme în viaţa sa, înscriindu-se 

printre primele amintiri. Este vorba despre camera musafirilor din 

vremea când familia locuia la Râmnicu Sărat, şi în care, mic copil 

fiind, el îşi aminteşte că a intrat pe furiş: „... storurile erau lăsate şi 

perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină 

verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob 

uriaş de strugure” 8 . Impresia asupra lui a fost puternică, atât prin 

cromatica ireală a luminii verzui, cât şi prin sentimentul intrării într-un 

paradis interzis; acestea l-au marcat şi l-au urmărit multă vreme pe 

scriitor. 

Experienţa de la acea vârstă fragedă apare transfigurată în 

romanul Noaptea de Sânziene. Personajul principal, Ştefan Viziru, 

rămâne cu obsesia unei camere secrete din cauza unei întâmplări din 

copilărie, când, aflat într-un hotel, aude în camera alăturată rostinduse 

cuvântul Sambó şi crede că e vorba de o mare taină. Descrierea 

camerei e asemănătoare cu cea din copilăria scriitorului. „Şi atunci, în 

clipa aceea, am înţeles ce este Sambó. Am înţeles că există aici pe 

pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, 

inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat pe care nu-l pot 

uita toată viaţa. Căci în Sambó simţeam că trăiesc aşa cum nu mai 

trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă inexprimabilă 

fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea fără nume. Mai târziu, 

amintindu-mi de Sambó, am fost sigur că acolo mă aştepta 

Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai 

simţit, apoi, nicăieri şi niciodată o asemenea fericire, în nici o biserică, 

în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată” 9 . 

8 Op. cit., passim. 

9 Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene,vol. I-II, Bucureşti, p. 91. 

155

La maturitate, Ştefan Viziru închiriază o cameră într-un hotel, 

despre care nu ştie nimeni, nici măcar familia, un fel de replică la 

camera Sambó, în care pictează, în care regăseşte în parte misterul 

luminii verzi şi în care face, fără să ştie, un fel de repetiţie pentru 

ieşirea din timp care va urma. 

Poetul Adrian (În curte la Dionis) intră într-un hotel pentru a se 

întâlni cu un ins necunoscut, care are să-i transmită un mesaj de o 

extraordinară importanţă, numai că, suferind de amnezie, nu-şi mai 

aminteşte numele acestuia. Persoana căutată e ascunsă undeva în 

hotel, dar locul devine un adevărat labirint în care Adrian, acest Orfeu 

modern, rătăceşte, fără să ştie că, de fapt, o caută pe Euridice. 

Ascensorul devine un vehicul mitic, un axis mundi cu înfăţişare 

modernă, care leagă cerul de pământ, şi prin care se sugerează că 

între viaţă şi moarte nu există diferenţă: „... ori spui jos, ori spui sus, 

ori urci, ori cobori este totuna” 10 . 

În nuvela Pe strada Mântuleasa, există un scenariu realist, din 

care aflăm despre reţinerea la securitate, pentru a-l constrânge la 

delaţiune, a unui fost învăţător şi director de şcoală, Zaharia Fărâmă, 

şi un alt plan, în care se petrec fapte ciudate, ambigue, misterioase. 

Începutul naraţiunii accentuează ezitarea învăţătorului înainte de a 

intra într-un spaţiu necunoscut, într-o clădire cu multe etaje „sobră, 

aproape severă” în care îşi căuta un fost elev, ajuns acum maior. 

Este începutul unor povestiri stranii pe care Fărâmă le prezintă 

fără să se mire, fără să-l surprindă ciudăţenia lor, dar celorlalţi omul le 

pare ciudat şi confuz, ceea ce îl face suspect în ochii anchetatorilor. 

Relatează istorii de demult, mereu despre altceva, duce faptele în alt 

timp şi spaţiu, vrea să se întoarcă mereu la începuturi. Astfel de 

personaje sunt reductibile la arhetipuri, sunt mai apropiate de formele 

originare de manifestare a vieţii, se pot apăra mai bine de „teroarea 

istoriei”. Când e pus să scrie, la fel, narează întâmplări incredibile, 

cum ar fi despre dispariţia lui Iozi, copilul rabinului, într-o pivniţă ce 

comunica cu o peşteră miraculoasă sau despre săgeata lui Lixandru, 

care a zburat atât de sus, încât nu s-a mai întors pe pământ. 

Toate acestea se petrec în concreteţea geografică a 

Bucureştiului, cu strada Mântuleasa având clădiri tipice pentru sec. al 

XIX-lea, pivniţe misterioase, câte un ascensor ciudat ca cel pe care 

învăţătorul îl evită, preferând să urce pe scări. Când e obligat să urce 

în lift, pierde controlul asupra realităţii, nu mai ştie câte etaje urcă sau 

coboară şi are sentimentul că se rătăceşte în labirintul clădirii. 

10 Idem, În curte la Dionis, Bucureşti, 1981, p. 204. 

156

La ţigănci este nuvela care completează toposul bucureştean 

cu tramvaie, caniculă ucigătoare care topeşte asfaltul, case mari, ca 

aceea a ţigăncilor, cu grădini răcoroase, aleea pe care sunt duşi 

morţii pe ultimul drum, cu dricul, pădurea de la marginea oraşului. 

Înţelegem destul de repede că semnificaţia textului trebuie căutată 

dincolo de planul imediat, superficial, şi descoperim o alegorie a 

morţii, un traseu iniţiatic spre lumea „de dincolo”. 

Personajul principal, Gavrilescu, nu pare să fie conştient de 

mesajele oculte pe care le primeşte, se retrage de câte ori îi apar 

semne, continuând să creadă în normalitatea existenţei. A ezitat 

întotdeauna, nu a avut curajul să-şi trăiască plenar viaţa (e ratat 

profesional, a ratat marea iubire a vieţii sale, adică posibilitatea de a 

reface cuplul primordial prin împlinirea iubirii cu Hildegard), iar acum 

îşi ratează şi moartea, se teme să treacă în cealaltă lume. 

Pentru cei eliberaţi de sentimentul fricii, pentru cei pregătiţi, 

moartea poate aduce un sentiment familiar şi plăcut, al ieşirii în 

lumină, aşa cum se întâmplă cu personajul Darie din nuvela Ivan: „E 

ca o lumină mare. E ca în strada Toamnei...”. 

Şi Ştefan Viziru, în Noaptea de Sânziene se pregăteşte pentru 

acest moment decisiv pe care îl trăieşte ca pe o fuziune spirituală cu 

Ileana, mireasa sa. 

În proza lui Eliade, moartea apare de câteva ori în urma unui 

accident de mașină sau motocicletă, adusă aşadar prin intermediul 

unui vehicul cât se poate de modern, care sugerează viteza, graba cu 

care omul trece prin viaţă, adică existenţa sub teroarea istoriei. 

Adrian, din nuvela În curte la Dionis, are un accident de maşină 

pentru că se grăbeşte, trăieşte cu teama de a nu întârzia la întâlnirea 

de la 4 30 , care este întâlnirea cu Îngerul Morţii. 

Dincolo de obiectele care, la prima vedere, au funcţie 

predominant practică, utilitară, oraşul conţine şi un spaţiu cultural, 

locuit frecvent de personajul-artist, investit cu puteri iniţiatice, 

identificabil într-o varietate bogată de forme: poet, pictor, sculptor, 

actor, muzician. 

Eliade consideră literatura „fiică a mitologiei”, crede în forţa de 

seducţie a naraţiunii şi în capacitatea soteriologică a poeziei, e 

convins de puterea de transfigurare a oricărei arte. 

În curte la Dionis trimite mai mult decât oricare altă nuvelă la 

mitul „Orfeu şi Euridice”, sub cele două aspecte, creaţia şi erosul. 

Orfeu este poetul Adrian, care are capacitatea de a vedea semne, dar 

care suferă de amnezie (din cauza unui accident) şi nu mai poate 

înţelege relaţia dintre planurile existenţei. Leana (Euridice) îi cântă 

poeziile prin cârciumile de mahala cu sentimentul că, prin arta ei, 

157

poate îmblânzi oamenii care au pierdut dimensiunea sacră a 

existenţei: 

„ – Ei bine, continuă Adrian, aşa cum probabil aţi ghicit deja, 

trebuie să recunosc că, pentru mine, Poezia e mai mult decât o 

tehnică mistică sau un instrument de cunoaştere. Poezia este prin 

excelenţă o metodă politică; şi, din nefericire, este ultima metodă 

politică pe care o mai avem la îndemână. Dacă nici ea nu reuşeşte, 

nu mai avem nici o speranţă. Dispărem, sau ne întoarcem acolo unde 

ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat, 

Dumnezeu se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămâne 

treji, şi ne va spune: Messieurs, on ferme” 11 ! 

Poetul, cu puteri de profet şi taumaturg, poate scoate fiinţa 

umană din existenţa viscerală ajutând-o să aibă acces la experienţe 

esenţiale, să se apropie de metafizică, de cunoaşterea revelată şi de 

ritualul religios. De aceea, majoritatea textelor sacre sunt scrise în 

versuri, într-un limbaj tainic, care trezeşte impresia misterului. Poezia 

este începutul începutului pentru că reprezintă un gest de imitare a 

zeilor: este o creaţie ce închide în sine dorinţe imposibil de formulat, 

un mesaj valabil pentru toţi, dar cu alt înţeles pentru fiecare. 

Magia supremă o constituie Logosul ce se află la temelia lumii. 

Urmându-l, cuvântul poetului seduce mintea şi sufletul, încât poezia 

sa poate să salveze fiinţa debusolată: „Aşteptăm pe acel poet de 

geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit; cu alte 

cuvinte, va precipita mutaţia pe care au râvnit-o toate religiile şi toate 

filosofiile din lume. Cine îi va mai putea rezista lui, poetului? Vă întreb: 

ce mistreţ a mai putut rămâne el însuşi mistreţ în toată firea, 

ascultându-l pe Orfeu” 12 ? 

Mitul ceaţiei reapare în Uniforme de general şi Incognito la 

Buchenwald. Arta spectacolului este înrudită cu poezia pentru că se 

exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin gest, iar acesta sugerează un 

ritual. Ieronim Tănase şi trupa sa de teatru retrăiesc suferinţa 

colectivă de la Buchenwald pentru a găsi libertatea interioară prin 

evocarea acelor evenimente trecute. Însă ceea ce se întâmplă e prea 

puţin faţă de ceea ce „s-ar fi putut întâmpla”: „Trăim vremuri grele. 

Cine mai are timp să-şi imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o 

lume mai poetică şi deci mai adevărată...” 13 ? 

11 Op. cit., p. 200. 

12 Op. cit., p. 201. 

13 Op. cit., passim. 

158

Cei care se lasă seduşi de teatru se pot salva pentru că, prin 

spectacol, se revelează mitul, care are puterea să îi scoată de sub 

teroarea istoriei, şi astfel îi poate face liberi, spontani, creatori. 

Imagini ale oraşului modern, care camuflează semne ale 

transcendentului, există din belşug în proza fantastică a lui Mircea 

Eliade, aşa că exemplele ar putea continua la nesfârşit. 

Deocamdată reţinem aceste aspecte, care consacră spaţiul 

citadin ca un loc iniţiatic, unde orăşeanul poate veni în contact cu 

sacrul, în acelaşi fel în care o face un ascet care trăieşte izolat de 

lume. Prin experienţa sacrului, care este de ordinul conştiinţei, spiritul 

percepe diferenţa dintre ceea ce se dezvăluie ca real, bogat şi 

semnificativ şi ceea ce e profan, lipsit de aceste calităţi. 

Forma cea mai frecventă prin care luăm cunoştinţă de acest 

fenomen este mitul, cu „buna sa fiică”, literatura. 

159

Bibliografie 

1. Bădiliţă, Cristian, Eliadiana, Iaşi, 1997. 

2. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini pînă în 

prezent, Bucureşti, 1992. 

3. Călinescu, Matei, Eseuri despre literatura modernă, Bucureşti, 1970. 

4. Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucureşti, 1995 

5. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti,1978. 

6. Idem, Imagini şi simboluri, Bucureşti,1994. 

7. Idem, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca,1996. 

8. Idem, În curte la Dionis, Bucureşti, 1981. 

9. Idem, La ţigănci şi alte povestiri, Bucureşti,1969. 

10. Idem, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Bucuresti, 1991. 

11. Idem, Nostalgia originilor, 1994. 

12. Idem, Şantier, Bucureşti,1991. 

13. Idem, Meşterul Manole, Cluj-Napoca, 2008. 

14. George, Sergiu Al., Arhaic şi universal, Bucureşti, 1991. 

15. Handoca, Mircea, Viaţa lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2002. 

16. Marino, Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980. 

17. Ruşti, Doina, Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, 


18. Simion, Eugen, Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, Bucureşti, 

1995. 

19. Idem, Scriitori români de azi, vol. II, Bucureşti, 1976. 

20. Tofan, Sergiu, Mircea Eliade, Destinul unei profeţii, Galaţi, 1996. 

160

Cotinel MUNTEANU 

CULTURA COTIDIANĂ, DESIGN ŞI EDUCAŢIA RECEPTĂRII 

Se ştie că evoluţia industrială a societăţii moderne a generat 

fenomene semnificative şi apariţia unor conţinuturi ale valorilor care 

au modelat modul de viaţă al comunităţilor, unde impactul industriei şi 

tehnologiei şi contextul urbanizării a fost hotărâtor. 

Toate acestea au determinat noi stratificări sociale, noi 

comportamente demografice, profesionale şi civice, au modificat 

ritmul activităţilor şi dinamica schimbărilor, au reconfigurat registrul 

nevoilor şi aspiraţiilor, precum şi pe cel al exigenţelor în legătură cu 

satisfacerea lor, cu confortul material şi cu consumul de bunuri, cu 

posibilităţile de comunicare sau cu organizarea timpului liber. 

Efectele importante s-au făcut imediat resimţite şi în cultura 

timpului. Schimbările în straturile profunde ale culturii se produc în 

perioade îndelungate de existenţă istorică, valorile majore ale culturii 

au rămas în schimb stabile în pofida succesiunii neîntrerupte de 

curente şi tendinţe uluitoare în creaţia literară, muzicală, arte plastice, 

dramaturgie, filozofie, morală, în viaţa spirituală. 

Generaţiile care au trăit fiecare din etapele acestei perioade, 

de multe ori au fost tentate să exacerbeze extrapolările culturale ale 

fenomenelor ce se petreceau cu precădere în viaţa materială a 

societăţii industriale. 

Dacă nu vrem să folosim conceptul de „civilizaţie” ca fiind 

echivalent cu cel de „cultură” şi îl vom aplica numai pentru instituirile 

vieţii materiale ale societăţii, atunci vom constata că în sfera 

conceptului de cultură s-a produs o diferenţiere deloc neglijabilă. 

S-a extins şi s-a reconfigurat acel spectru al culturii care face 

tranziţia între valorile şi creaţiile majore şi viaţa materială a oamenilor, 

adică un gen de cultură populară specifică însă mediului industrial, 

care este prezentă atât în condiţiile urbanităţii cât şi ale unei ruralităţi 

modernizate. 

Reprezentarea contemporană a acestui gen de cultură 

populară, specifică civilizaţiei industriale, o putem numi „cultura 

cotidiană” (cotidianitatea). Este zona de impact direct şi de aceea 

este mai conjuncturală, mai dinamică, mai colorată şi mai 

manipulabilă. Este tot atât de organic instituită că şi alt nivel al culturii, 

iar prezenţa valorilor ei în conştiinţa epocii şi a variatelor comunităţi şi 

grupuri umane este firească şi implicită. Aici este registrul unde 

funcţionează kitsch-ul precum şi alte forme de devalorizare care nu 

sunt consecinţa faptului că această cultură este populară şi cu 

161

extensii în masă, ci a dezacorului ei parţial ori temporal cu idealurile 

majore ale societăţii, predispusă labilităţii axiologice fiind şi zona 

transparenţelor pentru diverse ideologii. 

Cea mai pregnantă caracteristică a civilizaţiei industriale 

contemporane cu influenţe notabile în cultura timpului, este 

informatizarea activităţilor umane şi trecerea la o comunicare totală 

care a devenit evidentă la începutul deceniului al VIII-lea. 

Comunicarea deplină înseamnă eliminarea barierelor care 

împiedică socializarea totală a comunicării umane şi în acelaşi timp 

asigură individualizarea ei maximă. Pe baza acestui principiu, fiecare 

poate comunica nelimitat cu lumea după nevoile sale. În acest stadiu 

va avea loc expansiunea până la limite sociale convenabile, a 

proceselor de prelucrare a mesajelor sociale de orice tip, a 

tehnologiilor şi a deprinderilor educative corespunzătoare. 

Cultura cotidiană prezintă azi un registru coerent de activităţi 

care, prin aspectele tehnologice implicate, prin caracterul de largă 

popularitate şi audienţă, prin codurile sale specifice şi esenţa lor 

funcţională şi estetică, se disting de creaţia cultă. Putem menţiona 

câteva din aceste componente: noul environ muzical şi rock-ul; filmul 

(cu excepţia filmelor de idei) şi fotografia; obiectele utile, maşinile, 

designul, artizanatul şi kitsch-ul; organizarea timpului liber, ludicul şi 

turismul; vestimentaţia, moda şi podoabele; publicitatea şi grafica 

citadină; mass-media; hedonismul şi confortul; serbările, sportul şi 

ceremonialul; limbă şi modelul vieţii urbane; instituţiile şi mentalităţile 

vieţii private. Aşadar, suntem predispuşi să asociem aceste 

dimensiuni ale cotidianităţii sferei culturii, numind-o cultură cotidiană. 

Însă, alţi specialişti, o asociază cu fenomenul civilizatoric, cu civilizaţia 

materială. 

Pentru unii savanţi, „civilizaţia” reprezintă un concept 

supraordonat care ordonează bunurile culturale în realitate eteroclite, 

şi străine unele de altele, de la cele care aparţin spiritualităţii şi 

inteligenţei până la obiectele şi uneltele vieţii cotidiene. 

Exegezele de teoria şi sociologia culturii, înregistrau în special 

în deceniile VI-VIII ale secolului trecut, dispute aprinse în jurul 

conceptului de „masificare” a culturii condensate. 

Indiscutabil este faptul că unele manifestări din sfera 

cotidianului au avut o atare evoluţie, în schimb este discutabilă 

folosirea criteriilor valabile în analizele creaţiei culte pentru un 

ansamblu de fenomene ce necesită o scară proprie de apreciere 

valorică. 

162

Ideologia consumului, a obiectelor şi a simbolurilor pe care le 

poartă, devine mai transparentă în registrul cotidianităţii. Acest nivel al 

culturii interferează uneori cu creaţia cultă. 

În perspectiva culturii cotidiene, sistemul culturii ambientale (că 

şi alte subsisteme ale ei) aduce în centrul noului mod de viaţă 

designul şi valorile lui. Odată cu aceste noi reconfigurări ale 

cotidianităţii, se ridică în mod normal, problema modalităţilor specifice 

prin care populaţia percepe şi internalizează cultura cotidiană. 

Creaţia cultă este centrată pe sine însăşi ca finalitate a 

meditaţiei şi trăirilor omului. 

Cultura cotidiană este în principal funcţională, iar valorile ei 

creează posibilitatea ca societatea să funcţioneze după anumite 

principii. 

Omul este o fiinţă culturală, iar acest lucru înseamnă că este 

implicit şi o fiinţă exosomatică, creatoare de artefact. Realizarea 

artefactului devine un fapt cultural cel puţin sub aspectul capacităţii de 

concepţie şi proiectare a abilităţilor de cunoaştere şi tradiţiilor de 

confecţionare. Obiectele sunt adeseori aplicaţii ale cunoaşterii, ştiinţei 

şi presupun experienţă tehnică. 

Cultura cotidiană implică şi o dimensiune estetică. Ea devine 

mai pregnantă în cultura ambientală. Se vorbeşte în mod frecvent de 

estetica vieţii cotidiene aplicată stilului de viaţă şi calităţii vieţii. 

Nu de puţine ori cultura cotidiană a fost adesea judecată şi 

redusă la fenomenul „mass-media” care nu este decât o componentă 

a sa. 

Să nu uităm că mass-media a adus în centrul de interes al 

acestui palier al culturii, lumea semnelor comunicate care au 

impregnat cu prezenţa şi cu persuasiunea lor mentalul contemporan. 

Este foarte importantă relaţia ambientală a omului modern cu 

lumea obiectelor fie acestea unelte, semne, sau obiecte utile şi 

decorative, din categoria largă a obiectelor cu efect ambiental, 

disociindu-se cultura urbană ca o modalitate dominantă a culturii 

locuirii. 

Deci, astăzi putem constata că în ansamblul ei, cultura se află 

într-un dialog activ şi critic cu structurile civilizatorice ale orânduirilor 

în care existăm, iar în acest context, cultura cotidiană se decupează 

ca o realitate certă şi trebuie să-i descifrăm articulaţiile şi raporturile 

din ce în ce mai greu de delimitat, cu sistemul creaţiei culte, pe de-o 

parte, şi cu bază tehnică, civilizatorică a societăţii, pe de altă parte. 

Credem că structurile complexe ale culturii contemporane ar 

trebui evaluate nu numai în funcţie de operele realizate, ci şi de 

ansamblul evenimentelor din viaţă cotidiană. 

163

Cultura reală, finalizată, instituie şi în cotidianitate, prin 

proiectare, obiectualitatea realizărilor sale atât sub formă de opere 

(unicate), de copii multiplicate, cât şi de comportamente şi acţiuni 

(evenimente), la rândul lor excepţionale sau cotidiane. 

În procesul de receptare citim totdeauna ideile, valorile, 

credinţele, obiceiurile, tradiţiile, inteligenţa, gradul de şcolire, 

comunicativitatea, cu diferite medii socio-culturale. Calitatea estetică 

nu ţine doar de artă ca activitate de creaţie, receptare şi comunicare, 

ci este deja conţinută de anumite domenii ale vieţii şi de ambient. 

Ansamblul cultură-civilizaţie se exprimă în modul de viaţă cu 

componentele ei: nivel de trai şi stil de viaţă. 

Ştim că ambientul reprezintă o stare trăită a conexiunilor 

stilistice pe care le exprimă ansamblurile de locuri şi obiecte în 

experienţa utilizării perceperii senzoriale sau a contemplării acestora. 

Cultura ambientală implică o marcantă componentă etnologică 

şi evident una sociologică. Creaţiile culte se bucură de autonomia pe 

care o împărtăşesc odată cu cea a valorilor constitutive. Cultura 

cotidiană este funcţională, cu prioritate, dar elementele ei pot fi trăite 

şi contemplate şi ca valori, cu o cvasiautonomie resimţită. 

În centrul structurilor ambientale se situează designul şi 

interacţiunile dintre produsele industriale sau valorile culturii. El se 

realizează în mediul de filtraj al conştiinței (estetice) şi se exprimă în 

actul proiectiv al locurilor cuvenite lucrurilor aduse laolaltă pentru a fi 

împreună într-un anumit mod. Răspunsul designului devine şi mai 

activ pentru a găsi soluţii creatoare în abordarea stilistică a mediului 

de viaţă, în toate dimensiunile lui. 

Problema receptării formelor pe care cultura cotidiană şi toate 

substructurile ei le ridică în conştiinţa noastră, devine o problemă 

majoră a educaţiei. Cultura cotidiană are un „cod de uzanţe” care are 

pe lângă funcţia lui utilitară şi pe aceea simbolică. Gestul ceremonial 

nu ţine deci exclusiv de lumea ideilor sau de valoarea frumosului în 

sine (specifică creaţiei culte), ci de o obişnuinţă cotidiană (funcţională) 

căreia i se asociază semnificaţii filozofice, etice şi estetice. 

164

Vasile I. SCHIPOR 

RĂDĂUŢI, 1872–1938. BIBLIOTECA ÎN VIAŢA 

ORAŞULUI MODERN DIN BUCOVINA 

În cele câteva secole de atestare documentară 1 , şi în oicumena 

1 Emanciparea gândirii laice şi formarea elitelor intelectuale („republica 

intelectualilor”) consemnează şi la noi, cu întârziere, preocupări serioase pentru 

construirea unui univers livresc de tip enciclopedic. Prin intermediul „complexului 

bibliologic”, elitele din lumea românească, fascinate de modelul lui Homo Novus, 

sunt preocupate de comunicarea continuă cu lumea, de cunoaşterea reciprocă, de 

studii istorice şi filologice cu finalitate educativă: regăsirea sinelui, redeşteptarea 

minţilor unei întregi colectivităţi, cultivarea gustului pentru cunoaştere prin lectură, 

crearea unei atmosfere de studiu şi educaţie austeră, cu implicaţii în formarea de 

caractere, adaptarea din mers la ritmurile înnoitoare ale timpului. Urmând exemplul 

Apusului, se naşte acum şi la noi un tip uman modern, cu o altă sensibilitate şi 

viziune, un om care circulă, purtând cu el cărţi şi idei, experienţe, modele şi sugestii 

pentru construcţii proprii. Bibliotecile confesionale, care au vechimea cea mai mare 

în spaţiul românesc, cuprind manuscrise şi cărţi, multe păstrate până astăzi. 

Fonduri bogate s-au constituit la Mănăstirea Neamţ, la Putna, la Dragomirna. 

„Nepreţuite şi rare odoare” adăposteşte biblioteca Bisericii „Sfântul Nicolae” din 

Braşov. Cel mai vechi catalog („izvod”) al acesteia datează din 1750. El 

consemnează cărţi şi manuscrise provenind dintr-un larg spaţiu al ortodoxiei, 

satisfăcând trebuinţele „oamenilor iubitori de cetanie” de aici 1 . Biblioteca Mănăstirii 

Galata din Iaşi consemnează, în 1727, un fond de cărţi greceşti şi latineşti. 

Mitropolitul Dosoftei îmbogăţeşte biblioteca Mitropoliei ieşene cu cărţi tipărite în 

Occident. Din 1647 datează biblioteca Episcopiei Catolice din Bacău. Tot în secolul 

al XVII-lea, biblioteca de la Colegiul Reformat din Aiud numără 65 000 de volume 

(cea mai mare colecţie ştiinţifică a reformaţilor maghiari). Dintre bibliotecile 

particulare de la noi mai cunoscute sunt colecţiile adunate de Miron Costin, 

Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, erudiţi cărturari umanişti. Biblioteca 

particulară a familiei Sturdza de la Miclăuşeni, consemnată la 1755, este în 

cercetările mai noi considerată o „instituţie de cultură umanistă aparţinând întregii 

civilizaţii româneşti”. Biblioteca lui Nicolae Mavrocordat de la Văcăreşti este 

cunoscută în întreaga Europă. Din spaţiul transilvănean trebuie menţionate 

Biblioteca românească de la Blaj (1747), Biblioteca „Samuel Teleki” din Târgu 

Mureş, cu profil enciclopedic, cuprinzând la confluenţa secolelor XVIII–XIX 60.000 

de volume. Colecţia rafinatului aristocrat Samuel von Bruckenthal, cu un fond 

special Transilvania, are, în aceeaşi perioadă, 15 972 de volume. Tot acum, la Alba 

Iulia, biblioteca lui Ignác Batthyány înregistrează în cataloagele sale 18 201 volume: 

cărţi, incunabule şi manuscrise şi reprezintă una dintre cele mai frumoase şi 

valoroase colecţii documentare din Europa. Spre deosebire de bibliotecile 

confesionale şi particulare, bibliotecile publice din lumea românească se înfiinţează 

mai târziu: Biblioteca „George Bariţiu” din Braşov – 1835, Biblioteca Naţională a 

României (evoluată din biblioteca Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti) – 1836, 

Biblioteca Publică din Craiova (desprinsă, de asemenea, dintr-o veche bibliotecă 

şcolară) – 1836, Biblioteca Ţării din Cernăuţi – 1852, Biblioteca Academiei Române 

– 1867, Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi – 1871, Biblioteca Publică „G.T. 

165

omânească biblioteca defineşte europenitatea culturii noastre, 

funcţionând ca şcoală de iniţiere în cultura modernă a umanităţii 

(„labirint al minţii”, cum s-ar exprima Umberto Ecco), ca formă de 

propagare a ideilor, alături de biserică, şcoală, muzeu, tipografie, 

editură, librărie de carte), „un adevărat plămân, respirând aerul culturii 

europene”, „arsenal intelectual”, „topos spiritual” conservând un mirific 

„farmacum omnes morborum” (medicamentul tuturor bolilor), un 

adevărat „centru de informare culturală” 2 . 

La Rădăuţi, în Ţara de Sus a Moldovei, biblioteca va fi fost o 

construcţie timpurie, funcţionând în cadrul celei mai vechi Episcopii de 

aici (secolul al XV-lea). Biblioteca de manuscrise şi cărţi religioase a 

Episcopiei are un rol îndoit pentru că tot aici funcţionează o şcoală 

confesională, înzestrată şi declarată „şcoală domnească” de către 

Grigore Ghica, la 25 decembrie 1747. 

La Rădăuţi, „în inima celui mai românesc judeţ al Bucovinei” 3 , 

prin decizia imperială din 15 august 1871 şi ordinul ministerial nr. 

9594 din 22 august al aceluiaşi an, se aprobă înfiinţarea unui 

gimnaziu organizat, ca şi în alte oraşe mai mici ale monarhiei, ca liceu 

real (Realgymnasium) după modelul elaborat de profesorii Enk, 

Bonitz şi Exner în 1848–1849 4 . Înfiinţarea acestei „şcoli secundare 

intermediare”, reprezenta, de fapt, o doleanţă mai veche a românilor 

Kirileanu” din Vatra Dornei – 1901, Biblioteca „Gheorghe Şincai” Oradea – 1911, 

Biblioteca „I.G. Sbiera” din Suceava – 1923. 

2 Pentru dezvoltarea conceptului de „complex bibliologic”, în relaţie cu 

problema „europeanului modern”, vezi, printre altele: Victor Neumann, Tentaţia lui 

homo-europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est, 

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991; Victor Neumann, Semnificaţii ale gândirii politice 

în Europa Centrală şi de Est, în „Sfera Politicii”, Bucureşti, anul V, nr. 46, 1997, pp. 

54–57, nr. 49, 1997, pp. 51–56. Complementar vezi şi Philippe Ariès, Timpul 

istoriei, Traducere de Răzvan Junescu, Bucureşti, Editura Meridiane, Colecţia 

„Biblioteca de artă”, seria „Arte. Civilizaţii. Mentalităţi”, 1997.Victor Neumann, op. 

cit., p. 150; Moldoveanu, Maria, Idealul de ridicare prin carte, în „Biblioteca”, 

Bucureşti, anul VII, nr. 10, 1996, p. 266; Rozorea, Viorica, Timp şi modernitate în 

redarea informaţiei, ibidem, anul VIII, nr. 3, 1997, pp. 69–73; Sachelarie, Octavian, 

De la mentalitatea bibliofagă la „Evenimentul zilei”, Piteşti, Editura Paralela 45, 

1997. 3 Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina 1775–1918 (în 

legătură cu evoluţia culturală şi politică), Cernăuţi, Tipografia Mitrop. Silvestru, 

1926, p. 148. 

4 Gabriel v. Mor, Historisch-statistischer Ruckbück auf das I.Viertel 

jahrhundert dest Bestandes des k.k. Gymnasiums in Radautz. II. Theil (Schluss), în 

„Achtzehnter Jahresbericht des k.k. Staats-Ober-Gymnasiums in Radautz (in der 

Bukowina) uber das 26 Schuljahr 1897/98”, Radautz, Im Selbstverlage der Anstalt, 

R. Eckhardt'sche Buchdruckerei, Czernowitz, 1898, p. 3. 

166

ucovineni preocupaţi tot mai mult de „conservarea naţionalităţii” lor 5 , 

doleanţă înscrisă în Petiţia Ţării din iunie 1848 adresată împăratului 

Franz Joseph şi susţinută la Rădăuţi, din 1865, de către prefecţii 

Mihai Pitei şi Orest Renney, prin crearea unui fond şcolar special 

(60.000 fl.) şi prin intervenţii repetate pe lângă autorităţi, încununate 

în cele din urmă de succes 6 . Inaugurarea solemnă a acestui gimnaziu 

inferior, legalizat ca şcoală de stat având limba germană ca limbă 

generală de instrucţie, are loc la 1 octombrie 1872. Primul director 

este Ernst Rudolf Neubauer, personalitate a vieţii culturale din 

Bucovina, noua sa patrie după 1850 7 . Ernst Rudolf Neubauer, „un 

pedagog excelent”, donează, în 1876, Gimnaziului German din 

Rădăuţi 250 de cărţi şi periodice, punând bazele bibliotecii 

profesorilor (Lehrerbibliothek). 

Până în 1878, această nouă şcoală secundară păstrează 

caracterul unui liceu real având în programul de învăţământ, pentru 

cele patru clase ale sale, următoarele obiecte de studiu: religia, limba 

latină, limba elină, limba franceză, limba germană, limba română 

(disciplină obligatorie numai pentru elevii români), geografia şi istoria, 

matematica, ştiinţele naturale, fizica, desenul, caligrafia 8 . Începând cu 

anul şcolar 1878–1879, gimnaziul rădăuţean funcţionează ca liceu 

clasic. Fără a părăsi cadrele modelului din 1848–1849, programul său 

de învăţământ suferă unele modificări: – la limbile clasice, lectura 

autorilor devine tot mai mult mijloc de a cunoaşte cultura antică; – se 

intensifică învăţarea în clasă pentru ca elevii să beneficieze de mai 

mult timp liber pentru lecturi particulare, limbi străine, muzică, exerciţii 

fizice; – se introduc obiecte facultative (limba română, limba engleză, 

limba ruteană) şi speciale (limba română, pentru elevii neromâni); – 

se includ discipline de studiu noi (gimnastica, muzica vocală, 

stenografia, limba italiană, cursuri de tir) 9 . 

În 1885 se desfăşoară aici primul examen de maturitate, care, 

5 I.G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui..., Cernăuţi, 

Editura Soţietăţii– Tipografia Arhiepiscopală, 1889, pp. 96–101. 

6 Gabriel v. Mor, op. cit., pp. 22–24. 

7 Johann Neubauer, Josef Diviš, „Jahrbuch des höhere Unterrichtswesens 

in Oesterreich...”, 3 Jahrgang, Prag–Wien–Leipzig, F. Temsky, G. Freytag, 1890, p. 

159; D. Vatamaniuc, Ernst Rudolf Neubauer, profesor, scriitor şi jurnalist, în 

„Analele Bucovinei”, anul I, nr. 1[ianuarie–iunie], 1994, pp. 113–121. 

8 Gabriel v. Mor, op. cit., pp. 4–10. 

9 Emanuil Isopescu, Istoria liceului de la înfiinţarea lui, cu o privire scurtă 

asupra dezvoltării învăţământului în Bucovina în timpul stăpânirii austriace, în 

„Anuarul I al Liceului de Stat Eudoxiu Hormuzachi din Rădăuţi pe anul şcolar 1921– 

1922” (Anuarul XXXVI al Liceului de Stat), Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice şi 

Editură „Glasul Bucovinei”, 1923, pp. 29–30. 

167

după reforma din 1908, devine mai puţin sever. În cadrul acestui liceu 

– mărturiseşte Emanuil Isopescu, unul dintre istoricii instituţiei – „nu 

numai limba de predare era cea germană, ci şi spiritul ce domnea în 

liceu era ultra-german” 10 . Aşa cum o atestă cele 35 de volume din 

anuarul şcolii tipărite în perioada administraţiei austriece, Gimnaziul 

Superior de Stat din Rădăuţi este încadrat, până la 1918, cu profesori 

proveniţi din diverse provincii ale monarhiei, unii având titlul ştiinţific 

de doctor în specialitate. Până în 1910, profesorii români funcţionează 

mai ales pentru religie şi limba română. Astfel, sunt atestaţi ca 

profesori titulari, suplinitori şi asistenţi: Ilie Cărăuş (17 septembrie 

1884), Ioan Chelariu (24 februarie 1886), Ipolit Tarnavschi (1900), 

Cornel Hahon (1907), Ioan Tiron (1909), George Urmă (1910) 11 . 

În această „cetate a germanismului” vin la studii, ca publici şi 

privatişti, elevi din întreaga Bucovină, din alte provincii ale monarhiei 

habsburgice şi, chiar, din alte ţări. În primul an şcolar din acest secol, 

1901–1902, această situaţie se prezintă astfel: Rădăuţi – 90 elevi; 

alte localităţi din Bucovina – 226; Galiţia – 21; Transilvania – 4; alte 

provincii ale monarhiei – 6; România – 7. Până la Unire, vin aici la 

studii elevi din Basarabia (aflată în componenţa Rusiei ţariste) şi, 

interesant, din România. Majoritatea elevilor din Vechiul Regat sunt 

evrei din oraşe importante (Iaşi, Botoşani, Bacău, Galaţi), din târguri 

de provincie (Dorohoi, Paşcani, Mihăileni, Bucecea), dar şi din sate 

(Tureatca, Zlătunoaia, Dersca, Pomârla, Cristeşti, Zvoriştea, 

Faraoani, Galbeni). Printre aceştia figurează, ici colo, şi câte un 

român. Elevii veniţi din Transilvania sunt, majoritatea, tot evrei. 

Statisticile consemnează şi prezenţa unor elevi din Palestina. 

„Anuarul I al Liceului de Stat Eudoxiu Hormuzachi din Rădăuţi pe anul 

şcolar 1921–1922” prezintă ponderea elevilor, după confesiune şi 

naţionalitate, pentru perioada 1872–1922; români – 15%; germani – 

30%; evrei – 45%; poloni – 5%, ruteni – 3%; armeni – 0,1%; maghiari 

– 1%; alte naţionalităţi – 1%. Trecând peste neconcordanţele – ce-i 

drept, mici – dintre statisticile româneşti şi austriece, mai relevantă ni 

se pare situaţia oferită de evidenţele de până la 1910: români – 

20,58%; germani – 29,54%; evrei – 38,81%; poloni – 6,40%, ruteni – 

4,06%, armeni – 0,17%; maghiari – 0,21%;alte naţionalităţi – 0,21%. 

Cercetarea efectivelor şcolare din perioada preponderent 

germană a liceului conduce la câteva concluzii importante nu doar 

pentru tema în discuţie - numărul claselor creşte de la două clase 

paralele în 1872-1873 la 12 în 1916; – numărul elevilor români creşte 

10 Ibidem, p. 32. 

11 Johann Neubauer, Josef Diviš, op. cit., p. 159. 

168

de la 11 (din 69 înscrişi în 1872-1873) la 82 (414), în 1898, când 

înregistrează o valoare maximă, după care scade continuu (57, din 

cei 374 înscrişi, în 1910); aproape două decenii, între elevii români, 

germani şi evrei există un echilibru numeric relativ (1889: 58–57–62); 

creşte continuu numărul elevilor germani: 30 (1872-1873) – 150 

(1918); – cel al evreilor înregistrează, o creştere spectaculoasă: 8 

(1872-1873) – 278 (1918); – numărul elevilor poloni şi ruteni creşte şi 

descreşte, ca al românilor, dar cu alte valori: 15 (1872-1873) – 24 

(1895) – 13 (1918) şi, respectiv, 5 (1872-1873) – 22 (1895) – 13 

(1918). Între 1885 (când se organizează primul examen de 

maturitate/bacalaureat) şi 1918 (când acest examen se desfăşoară 

pentru prima oară la Secţia româno-germană) absolvă liceul 844 de 

elevi din cei 9732 câţi l-au frecventat (8,67%). Dintre aceştia, 146 sunt 

români (17,29%). 

Despre această perioadă, în care românii pătrundeau mai greu 

aici, E. Ar. Zaharia scrie în 1943: „În vremea când liceu românesc nu 

era decât la Suceavă, [...] cu ce nădejdi de românism se ridicau noii 

intelectuali români! A privi în anuarele şcolilor din Bucovina de până la 

1918 este de a te scunfunda într-o puternică lecţie de românism. Este 

o oglindă, un discurs extraordinar fiecare pagină unde numele 

române de la ţară îşi dau coate cu întortochierile consonantice ale 

străinilor” 12 . 

Directorii şi profesorii din perioada administraţiei austriece, cei 

mai mulţi de formaţie clasică, au reuşit să creeze la Rădăuţi „un 

institut model atât în privinţa disciplinei cât şi a instrucţiei” 13 . Românii 

le-au recunoscut cu onestitate meritul. Despre Gabriel Edlen von Mor, 

director al liceului între anii 1895–1914, Emanuil Isopescu notează: 

„Pilda sa a înrâurit asupra profesorilor şi elevilor, şi dacă liceul 

german din Rădăuţi trecea drept o şcoală, unde se munceşte mai 

serios decât în alte şcoli, aceasta era mai ales meritul său. De 

naţionalitate german, a căutat totdeauna să-i afirme acest caracter şi 

prin urmare nu putea să-şi câştige dragostea românilor, pe care nici 

n-a căutat-o; dar stima noastră nu i-o putem refuza şi noi am dori să 

avem mulţi directori români, precum a înţeles el să fie director 

german” 14 . În aceste condiţii şi românii au posibilitatea să studieze şi 

unii dintre ei să devină „bărbaţi valoroşi ai neamului românesc din 

Bucovina” 15 : Emanoil Grigorovitza, Ilie Berlinschi, George Grigorovici, 

12 

E. Ar. Zaharia, Puncte de reper, în Antologie rădăuţeană, Cernăuţi, 

Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, 1943, p. 11. 

13 

Emanuil Isopescu, op. cit., p. 47. 

14 

Ibidem. 

15 


169

Temistocle Bocancea, Sever Beuca-Costineanu, Constantin 

Dracinschi, Ion I. Nistor, Arcadie Dugan-Opaiţ, Traian Brăileanu, 

Calistrat Şotropa. 

În cadrul Gimnaziului Superior de Stat din Rădăuţi bibliotecii i se 

acordă o atenţie deosebită. În arhiva Colegiului Naţional „Eudoxiu 

Hurmuzachi” se păstrează Registrul index alfabetic al cărţilor din 

bibliotecă, întocmit în 1899. Volumul are 137 de file completate cu 

cerneală neagră, este legat şi se prezintă în condiţii bune. Întocmit cu 

acurateţe şi cu o caligrafie admirabilă, acest preţios document 

sistematizează fondul de carte existent la acea dată (1 623 volume) 

pe 19 secţiuni tematice: l) Religie romano-catolică (23 titluri); 2) 

Religie greco-orientală (18); 3) Limba latină (197); 4) Limba elină 

(138); 5) Limba germană (308); 6) Geografie şi statistică (88), 7) 

Istorie (214); 8) Matematică (68); 9) Ştiinţele naturii (110); 10) Fizică 

(70); 11) Filosofie (33); 12) Limba română (72); 13) Limba franceză 

(57); 14) Alte limbi (18); 15) Pedagogie (53); 16) Artă, stenografie, 

gimnastică, muzică etc. (63); 17) Albume (13); 18) Miscelaneea (27); 

19) Atlase şi hărţi (63). 

Structura acestui document de evidenţă şi cataloagele alfabetice 

publicate în anuarul şcolii pe anii 1899–1900; 1900–1901, 1901–1902 

şi 1902–1903, evidenţiază concordanţa dintre planul de învăţământ, 

în dinamica sa, şi politica şcolară privitoare la bibliotecă. Iese în relief, 

în acelaşi timp, rolul bibliotecii de a pune în circulaţie valori ale culturii 

şi civilizaţiei europene clasice şi moderne. Astfel, în cadrul pregătirii 

lor temeinice pentru ore, profesorii şi elevii au posibilitatea să 

consulte, în elină, latină, germană, franceză, operele lui Homer, 

Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Platon, Xenofon, Epictet, Teocrit, 

Longos, Vergiliu, Lucreţiu, Cicero, Juvenal, Petroniu, Tacitus, 

Sallustius, Dante, Corneille, Moliére, Shakespeare, Goethe, Schiller, 

Voltaire, Diderot, Kant, Hugo, Chateaubriand, Puşkin, Balzac, Gogol, 

Maupassant, Stendhal, Swift, Dickens, Sienkiewicz, Flaubert, A. 

France, Ibsen, O. Wilde, G. Deledda, Pirandello. Acestora li se 

adaugă o impresionantă literatură didactică, manuale şcolare, 

regulamente, rapoarte, instrucţiuni, anuare, buletine ştiinţifice, 

antologii, gramatici, dicţionare, enciclopedii, un număr tot mai mare de 

ziare şi reviste. 

Circulaţia cărţii româneşti în spaţiul etno-cultural naţional este, 

de asemenea, elocventă. Iată, selectiv, autori şi titluri din secţiunea 

Limba română a catalogului din 1899: D. Cantemir, Descrierea 

Moldovei, ediţia a doua, Iaşi, 1851; C. Negruzzi, Scrieri, vol. I. 

Păcatele tinereţelor, vol. II, Poesii, vol. III Teatru, Bucureşti, 1872– 

1873; Vasile Alecsandri, Opere complete, vol. I Teatru, vol. II Poezii, 

170

vol. III, Proza, Bucureşti, 1875, 1876, 1880; Gr. Alexandrescu, Scrieri 

în versuri şi proză, Bucureşti, 1893; I. Ghica, Scrisori către V. 

Alecsandri, Bucureşti, 1887, Amintiri din pribegia după 1848, 

Bucureşti, 1890; N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă 

Viteazul, ediţia a doua îngrijită de Al. Odobescu, Bucureşti, 1887; 

Mihai Eminescu, Poezii, ediţia a treia, Bucureşti, 1888, Proză şi 

versuri, Iaşi, 1890; A. T. Laurian şi I. C. Massim, Dicţionarul limbei 

române, Bucureşti, 1871; B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum 

Romaniae, Bucureşti, 1887; Al. Odobescu, Scrieri literare şi istorice, 

vol. I–III, Bucureşti, 1887; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia 

Traiană, vol. I–IV, Iaşi, 1888; G. Coşbuc, Balade şi idile, Bucureşti, 

1893, Fire de tort, Bucureşti, 1896; Al. Vlahuţă, Poezii, ediţia a doua, 

Bucureşti, 1892, Din goana vieţii, Bucureşti, 1896; B. Delavrancea, 

Între vis şi viaţă, Bucureşti, 1893. 

Tot din perioada administraţiei austriece se păstrează Registrul 

de inventar din 1911. Volumul, având 52 de file, arată altfel: fără 

organizarea tematică a celui din 1899, nelegat, cu o altă scriere, 

grăbită şi inelegantă, cu rubrici anulate şi file lipsă pentru cărţile din 

intervalul 481–530 şi de la 570 înainte. 

Pentru a crea un „focar cultural în cel mai germanizat oraş” din 

Bucovina 16 , prin „întărirea elementului român” de la acest liceu, 

românii din oraş şi din împrejurimi îşi organizează treptat eforturile. La 

19 mai 1884 ia fiinţă aici prima filială a Societăţii „Şcoala Română”. 

Teoctist Tomasciuc, Ilie Cărăuş, Ilarie Onciul, Ipolit Tarnavschi, 

Gheorghe Luţia, Ilie Berlinschi întemeiază o bibliotecă de cărţi 

didactice, atât pentru „şcolile poporale” cât şi pentru liceu, sprijină cu 

mijloace financiare şi materiale elevii săraci. Sub conducerea 

arhimandritului Teofil Patraş, în 1900 se înfiinţează Societatea 

Internatul de băieţi români ort.-or. „Ştefan cel Mare”. La 1 septembrie 

1905, în clădirea construită prin donaţii ale învăţătorilor şi ţăranilor 

români din zonă, se deschide internatul adăpostind peste 30 de elevi. 

Românii formulează acum cererea pentru înfiinţarea unor clase 

româneşti paralele în cadrul Gimnaziului Superior de Stat. La aproape 

patru decenii de la înfiinţarea acestuia, în 1910 se aprobă 

deschiderea claselor româneşti paralele. În fruntea Gimnaziului 

Românesc vine de la Şcoala Normală din Cernăuţi profesorul Leonida 

16 Iorgu G.Toma, Şcoala Română, societate culturală în Suceavă, 

monografie ilustrată, scoasă din incidentul jubileului de 25 de ani al societăţii, 

Suceava, Editura şi tipografia Societăţii „Şcoala Română”, 1908, p. 127; Franz 

Wiszniowski, Radautz die deutscheste Stadt des Buchenlandes, Weiblingen, Verlag 

W. Eisele inh. H. Täuber jun., 1966, cu o reeditare la München, Verlag „Der 

Südostdeutsche” der Landsmannschaft der Buchenlandeutschen, 1988. 

171

Bodnărescu. 

Anul 1910 este un an fast pentru românii din întreaga Bucovină, 

nu numai pentru rădăuţeni. Delegaţia scriitorilor români, condusă de 

M. Sadoveanu, susţine, cu sprijinul Societăţii pentru Cultură, şezători 

literare dedicate lui Ion Creangă în oraşele Bucovinei. Trupa de actori 

a lui Petre Liciu întreprinde un turneu în provincie. Toţi sunt 

întâmpinaţi cu o însufleţire fără seamăn 17 . 

Primind solia spiritualităţii româneşti, bucovinenii îşi dau seama 

că „suntem un singur trup, tot acest neam. Mii de ani ne-au despărţit, 

[...] dar niciodată această mie de ani nu ne-a putut despărţi deplin. 

Graniţe, da; peste carnea noastră, apăsând-o fără a o tăia; dar 

graniţe în sufletele noastre, niciodată” 18 . Curentul de regenerare 

naţională prin şcoli îl are în frunte pe George Tofan, harnicul secretar 

al Societăţii pentru Cultură şi pe Sextil Puşcariu. Reprezentanţi ai 

românilor din Bucovina participă la cursurile Universităţii de Vară de la 

Vălenii de Munte. Din contactul cu „puterea spirituală” din Regat – 

afirmă Traian Brăileanu – „izvorî o fază de renaştere a societăţii 

bucovinene”. În afirmarea acesteia, revistele, bibliotecile reprezintă 

„semnele unei activităţi menite să deschidă calea pentru o dezvoltare 

armonică a organismului românesc, pentru redobândirea ţesăturilor 

sociale distruse de statul austriac” 19 . 

În această mişcare de „risorgimento” a Bucovinei, Rădăuţii 

capătă o strălucire aparte. Oraşul cunoaşte acum o adevărată „năvală 

de suflet curat a feciorilor de ţărani care veneau la sfânta şcoală 

românească să se adape din fântânile ştiinţei, să se îmbete de lumina 

spiritului românesc, ecumenic, să întrebe cristalina lor simţire” 20 . În 

cadrul Secţiei româno-germane, pe lângă cursul pregătitor (26 de 

elevi) se înfiinţează trei clase paralele: I A (cu 32 de elevi publici şi 

unul particular), I B (29 de elevi publici) şi I C (28 de elevi publici şi doi 

privatişti). Vasile Ţigănescu, elev într-una din primele clase româneşti, 

evocă în Gaudeamus atmosfera anilor de început de şcoală 

naţională: „De-acuma vom avea [...] şi pe lângă gimnaziul nemţesc 

din Rădăuţi o secţie română. Ca să izbutească cât mai mulţi băieţi la 

17 Vasile Schipor, Pagini din viaţa culturală a Bucovinei de altădată, în 

„Analele Bucovinei”, anul II, nr. 1, 1995, pp. 80–92. 

18 Nicolae Iorga, în Horia Teculescu, Scriitorii ca luptători pentru unirea 

neamului, Arad, Editura Librăriei Diecezane, Colecţia „Biblioteca Semănătorul”, f. a., 

p. 3. 

19 Traian Brăileanu, Structura societăţii bucovinene înainte de Unire, în 

„Societatea de mâine”, Revistă săptămânală pentru probleme sociale şi economice, 

Cluj, anul I, nr. 23, 21 septembrie 1924, p. 457. 

20 E. Ar. Zaharia, op. cit., p. 7. 

172

examenul de primire, noi, învăţătorii, ne-am hotărât să ţinem [...] un 

curs de pregătire. Cursurile de pregătire se vor ţine şi în celelalte sate 

[...] fără nici o plată. Mâne, prin sate, i-or îndemna pe oameni şi preoţii 

după slujbă” 21 . Un alt elev, Zaharia Macovei, mărturiseşte: „Nu cred 

să fie ceva asemănător decât poate în vremea deschiderii celor dintâi 

şcoli în Moldova şi în Ardeal sau colo, pe timpul superb al lui 

Gheorghe Lazăr” 22 . 

În această atmosferă îşi începe activitatea la Rădăuţi Leonida 

Bodnărescu. Şi în anuarele la redactarea cărora contribuie există un 

bogat material privitor la organizarea bibliotecii şi activitatea cu 

cartea. Statisticile de bibliotecă întocmite cu acribie ilustrează faptul 

că în cadrul Gimnaziului Superior de Stat funcţiona o bibliotecă bine 

organizată. Aici, biblioteca profesorilor (Lehrerbibliothek) are, în 1914, 

3 708 volume, iar biblioteca elevilor (Schulerbibliothek) 1 744. 

Acestora li se adaugă: colecţia Sosnowicz (cu 1 035 volume în 

1914) 23 , biblioteca Asociaţiei de ajutorare a gimnaziştilor (1 549 

21 Vasile Ţigănescu, Gaudeamus. Evocări, Ediţie îngrijită de Vasile Precop, 

Rădăuţi, Editura Septentrion, 1996, p. 10–11 şi 21. 

22 E. Ar. Zaharia, op. cit., p. 11. 

23 Presa românească din Bucovina de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi 

începutul veacului al XX-lea consemnează diverse proiecte realizate prin 

subscripţie publică. Aceste pagini de „cronică măruntă”, trecute astăzi, din păcate, 

deseori cu vederea, evidenţiază frecvent generozitatea bucovinenilor de altădată, 

solidaritatea lor socială, într-un adevărat cult al binelui public, care a animat viaţa 

comunităţilor bucovinene. Oameni de o rară generozitate, dedicaţi propăşirii 

neamului lor şi binelui public, rămân peste vreme „exemple energetice” pe care ar 

trebui să nu le uităm, ci, dimpotrivă, să le cunoaştem mai bine şi să le valorizăm, 

prin contemporaneizarea lor. Vasile Cocârlă, Vasile Marcu sunt doar câteva nume 

oarecum mai cunoscute. Alături de aceştia se distinge şi figura luminoasă a 

părintelui Eleazar Sosnowicz, din păcate, necunoscută unui public mai larg din 

Bucovina de astăzi. Eleazar Sosnowicz face studii teologice la Cernăuţi. Este cel 

dintâi preot mirean care slujeşte la Biserica „Înfăţişarea Domnului” din Suceviţa, 

ctitorită de arhimandritul Ioasaf în 1772 şi devenită biserică parohială în 1832. Aici îl 

găsim funcţionând timp de 30 de ani, 1867–1897. El construieşte Casa parohială 

din Suceviţa, în 1870. Trece la Domnul, răpus de boală, la 5 septembrie 1899, fiind 

înmormântat în Cimitirul istoric din Rădăuţi. În viaţa publică din Bucovina vremii, 

părintele Eleazar Sosnowicz este cunoscut ca susţinător al tineretului studios: 

„Părintele paroch din Suceviţa Eleazar Sosnovici a fundat 2 stipendie pentru studinţi 

români gr. or., depunând la Directoratul gimnasiului din Rădăuţi 1 200 fl., eară la 

Consistoriul mitropolitan 1 000 fl. pentru gimnasiul din Cernăuţi. Pe lângă aceea, a 

depus păr. Sosnovici 300 fl. la cassa de păstrare, pentru ca să crească şi să fiă 

după 18 ani un capital, din care să se susţină un auditoriu la universitate; apoi a mai 

solvit în multe rânduri banii şcoalei pentru mai mulţi studinţi sărmani de la gimnasiul 

din Rădăuţi. Noi ne bucurăm de asta şi lăudăm generosetatea păr. Sosnovici din 

toată inima, cu atât mai vârtos, pentru că suntem informaţi cum că Sânţia sa stă să 

mai contribuiască [cu] o sumă considerabilă şi la societatea «Şcoala română» din 

173

volume) şi o colecţie de programe (9.163 exemplare). Custozi ai 

acestor biblioteci sunt, până la Unire, profesorii Nicolaus Ustianowicz, 

Ernst Hora, Samuel Spitzer, Markus Wachsmann, Alexander Gottlieb, 

Alfred Engel, Anton Schönbichler, Siegfried Weinstein, Josef 

Mykietiuk, Johann Slama, care sunt ajutaţi de elevi nominalizaţi, de 

obicei, din clasele superioare. 

Biblioteca Secţiei româno-germane se organizează după 

modelul german, având ca nucleu donaţia masivă a directorului 

acesteia, Leonida Bodnărescu. Biblioteca profesorilor de aici 

înregistrează, în 1914, 728 volume, biblioteca elevilor, 505. În cadrul 

acestei secţii există şi o bibliotheca pauperum (Schulerlade), 

cuprinzând cărţi didactice din care elevii săraci puteau face 

împrumuturi pe timp de un an. Profesorii Emanuil Isopescu, Theodor 

Zub şi Mihai Vicol sunt custozii acestor biblioteci în anii de dinainte de 

război. Aşa cum rezultă din evidenţele păstrate în anuare, toate 

aceste biblioteci se îmbogăţesc an de an prin donaţii, achiziţie şi 

schimb. 

De interes documentar sunt statisticile care consemnează 

folosirea fondului de carte de către elevi. Pentru exemplificare, 

reproducem, pe clase, situaţia din anul şcolar 1913–1914, precizând 

între paranteze, pentru o mai bună înţelegere, numărul elevilor 

înscrişi, publici şi particulari. Gimnaziul Superior de Stat: I A: 25 (39) – 

251 volume; I B: 30 (36) – 272; II A: 35 (41) – 513; II B: 27 (48) – 337; 

III: 23 (51) – 212; IV A: 10 (22) – 204; IV B: 15 (31) – 113; V: 27 (41) – 

272; VI: 22 (40) – 226; VII: 14 (34) – 118; VIII: 19 (27) – 110. Total: 

247 (410) de elevi împrumută 2628 volume. Secţia româno-germană: 

clasa pregătitoare: 15 (23) – 55 volume; I A: 24 (27) – 160; I B: 23 

(25) – 149; II: 38 (40) – 263; III A: 25 (28) – 169; III B: 24 (24) – 219; 

IV: 35 (43) – 319. Total: 184 de elevi din cei 210 înscrişi solicită 1 334 

volume. De la bibliotheca pauperum, 206 elevi români împrumută 616 

cărţi didactice 24 . 

Primul Război Mondial transformă liceul din Rădăuţi într-un 

„edificiu de tot ruinat” 25 . Soldaţii armatelor de ocupaţie produc daune 

Suceava, care merită încă toată îmbrăţişarea. Aice este în adevăr un esemplu de 

imitare pentru cei ce sunt cu avere, dară n-au parte ca păr. Sosnovici a ave[a] copii 

proprii”. Vezi Cronică, în „Candela”, jurnal bisericesc-literariu, Cernăuţi, anul III, nr. 

5, 1 mai 1884, p. 323. 

24 „XXXIV. Jahresbericht des k.k. Staats-Obergymnasium und IV. 

Jahresbgericht der rum.-deutschen Abteilung in Radautz (in der Bukowina) uber 

das 42., bezw. 4 Schuljahr 1913–1914”, Radautz, Im Selbstverlage der Anstalt – R. 

Eckhardtsche Universitäts-Buchdruckerei (J. Brüll), 1, 1914, p. 49/11–12. 

25 Emanuil Isopescu, op. cit., p. 36. 

174

şi fondului de carte al bibliotecii. După unirea Bucovinei cu România, 

Secţia româno-germană devine, în 16 iunie 1919, Liceul „Eudoxiu 

Hurmuzachi”. Clasele germane paralele trec sub conducerea 

administrativă a liceului român, funcţionând până în 1923. În 

septembrie 1918 se organizează primul examen de maturitate pentru 

absolvenţii claselor româneşti. Nicolae Iorga, Ion Nistor şi generalul 

Iacob Zadic vizitează liceul în 28 august 1919. Reprezentantul „puterii 

spirituale” din Vechiul Regat consemnează în Memorialul şcolii: „Venit 

după ce am cunoscut apăsarea şi durerea, mă bucur de săvârşirea 

minunii şi doresc să fie oameni, cari să nu lase a se risipi 

binecuvântatele ei roade” 26 . 

În această primă perioadă de tranziţie, liceul trece prin noi 

încercări. Incendiile repetate, dar, mai ales, cel din 9 martie 1920, 

produc distrugeri mari: „Pagubele indirecte pricinuite de foc au fost 

[...] foarte mari. La evacuarea diferitelor colecţii şi biblioteci [...] s-au 

distrus şi furat o mulţime de obiecte...” 27 . Sub conducerea lui Emanuil 

Isopescu şi cu sprijinul statului, biblioteca elevilor se reface în scurt 

timp, devenind „mai bogată de cum era înainte de război” 28 . Fondul 

de carte al bibliotecilor sporeşte, şi acum, prin donaţii şi cumpărare de 

cărţi didactice. În 1923, de exemplu, în biblioteca profesorilor intră 86 

de cărţi, cele mai multe donate de Ministerul Instrucţiei Publice din 

Paris. 

În arhiva Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” se 

păstrează, din perioada interbelică, documentele de evidenţă a 

fondului de carte din anii 1925, 1928–1929, 1935–1936, 1938–1939. 

Toate evidenţiază o grijă deosebită pentru carte şi bibliotecă în 

procesul unei instrucţii severe. Fără a avea întotdeauna acurateţea, 

exactitatea şi pedanteria din perioada austriacă, acestea ilustrează 

consolidarea continuă a bibliotecii, care păstrează, în mare, aceeaşi 

organizare, devenind „un adevărat plămân, respirând aerul culturii 

europene” 29 , un „binecuvântat lăcaş de cultură cu rădăcini în istorie şi 

nume ilustre care i-au pus temelia” 30 . 

În afară de bibliotecă, un rol important îl are în această perioadă 

„atmosfera de intimitate fecundă” din Internatul de băieţi români 

„Ştefan cel Mare”. Aici, „ca sub uriaş clopot de sensibilitate 

26 Ibidem, p. 77. 

27 Ibidem, p. 51. 

28 Ibidem, p. 51. 

29 Victor Neumann, Tentaţia lui homo-europaeus. Geneza spiritului modern 

în Europa Centrală şi de Sud-Est, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1991, p. 150. 

30 Maria Moldoveanu, Idealul de ridicare prin carte, în „Biblioteca”, serie 

nouă, Bucureşti, anul VII, nr. 10, 1996, p. 266. 

175

omânească”, răsar „cele dintâi semne siderale de poezie şi de 

literatură originală” 31 . În clipele de răgaz, se organizează concursuri, 

au loc dezbateri vii în cele mai variate domenii, se înfiripă şi 

cimentează prietenii. Veniţi din satele dimprejur „ca un revoluţionar 

sobor de focuri”, tot mai mulţi liceeni visează la gloria literară. Având 

la dispoziţie „o impunătoare, bine organizată bibliotecă” 32 , sprijiniţi de 

câţiva profesori (Ilie Vişan, Emanuil Isopescu) se afirmă acum o 

pleiadă de tineri inspiraţi: Mihai Horodnic, Iulian Vesper, Ionel Negură, 

Eugen Prelipcean, Filimon Cârdei, Ion Roşca, Constantin Rotariu, 

Ghedeon Coca, Eftimie Galan, „mesageri ai unei arte, ai unui avânt 

de primăvară în poezie” 33 , „vestitorii” grupării literare „Iconar” 34 

năzuind să impună specificul bucovinean („atmosfera de nord”, 

„goticul moldovenesc”) ca model al unităţii spirituale româneşti 35 . 

Aceşti „albi heruvimi de crin” ai satelor româneşti dimprejur scot în 

ianuarie 1924 revista şcolară „Muguri”, „avântul de tinereţe, de 

sacrificiu şi de poezie” al unei generaţii inconfundabile în istoria 

culturală a Bucovinei 36 . Elanul artistic şi cultural al acesteia va deveni 

o tradiţie păstrată până astăzi la liceul rădăuţean, o permanentă 

„stare sufletească de poezie” 37 care a sporit energia multor generaţii 

afirmate în ţară sau în exilul românesc postbelic, sub semnul 

disciplinei culturale şi al ataşamentului faţă de valorile civilizaţiei 

româneşti şi europene. După 1918, în această ambianţă s-au format, 

luând lumină şi din lumina cărţilor de aici, printre alţii: I. T. Tarnavschi, 

Traian Sfinţescu, Constantin Traci, Petre Spânul, Eugen Drăguţescu, 

Traian Larionescu, Ilie Corfus, Ştefan Cuciureanu, Petru Rezuş, 

Vasile Precup, Dragoş Vicol, Onisim Cuciureanu, Liviu Ionesi, Radu 

Z. Tudose, Nicolae Pomohaci, George Muntean, Nicolai Coajă, 

Nicolae Şorea, Vasile Andru, Constantin Hrehor, Lorin Fortuna, Viorel 

Dârja. 

Destinul acestei biblioteci din Bucovina a stat tot timpul sub 

semnul zidirii, al permanentei reîntregiri, dar şi al unor vremuri de 

prăbuşire a valorilor şi caracterelor. După 1944, în cea de a doua 

tranziţie care i-a marcat dramatic destinul, a avut soarta multor 

31 

E. Ar. Zaharia, op.cit., p. 12 

32 


33 


34 

Emil Satco, Ioan Pînzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava, 

Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, 1993, p. 101. 

35 

Liviu Rusu, Pentru un fenomen cultural al Bucovinei, în „Iconar”, anul II, 

nr. 10, 1937, p. 4 şi Elemente gotice în cultura Bucovinei, ibidem, anul II, nr. 11, 

1937, p. 3. 

36 

E. Ar. Zaharia, op. cit., p. 15–20. 

37 

Ibidem, p. 8. 

176

iblioteci din România. Nu a scăpat nici ea de epurarea din anii 

dogmatismului stalinist 38 . Multe cărţi şi periodice au fost arse în 

câteva rânduri (1948, 1952) şi înstrăinate, când îşi începea şi la noi 

domnia „sabia necălăuzită de carte” a „puterii temporare” 39 . Ce nu a 

fost ars şi înstrăinat (cărţile şi periodicele germane, mai ales, dar şi 

cele româneşti mai vechi, considerate o hrană spirituală dăunătoare) 

a alcătuit un fond interzis, o bibliotheca prohibitorum, până târziu, în 

1996. 

Din bogatele biblioteci organizate înainte de Unire şi îmbogăţite 

mereu în perioada interbelică, alcătuind fiecare un univers al culturii 

europene clădit în spiritul culturii germane şi al celei româneşti 40 , au 

supravieţuit, în principal: I. Periodice germane: „Zeitschrift für 

österreichische Volkskunde” (Wien und Prag), „Öesterreichische 

botanische Zeitschrift“ (Wien), „Zeitschrift der östrerreichischen 

Gesellschaft für Meteorologie” (Wien), „Bukowiner Pädagogische 

Blätter” (Czernowitz), „Der Naturforscher Wochenblatt zur Verbeitung 

der Fortschritte in der Naturwissenschaften” (Tübingen), „Bukowina. 

Landes und Umts-Zeitung” (Czernowitz), „Jahrbuch des Bukowiner 

38 Ileana Vrancea, „Mâna statului democrat-popular” (Secvenţe: 1958– 

1959; 1968; 1974), în „Agora”. Revistă alternativă de cultură, Philadelphia, Penn., 

anul VI, nr.1–6, 1992, pp. 303–337. 

39 Traian Brăileanu, Structura societăţii bucovinene, în „Societatea de 

mâine”, Cluj, anul I, nr. 24, 28 septembrie 1924, p. 478–481. Ca urmare a aplicării 

cu exces de zel a Directivelor N.K.V.D. -ului şi a unor prevederi din Convenţia de 

armistiţiu, semnată în 12 septembrie 1944 la Moscova, multe cărţi şi periodice au 

fost arse în repetate rânduri (1948, 1952) ori/şi înstrăinate. Informaţii şi date 

interesante despre epurarea acestei biblioteci şi arderea cărţilor sale, în 1948, ne 

oferă profesorul Nicolai Pomohaci, fost elev al liceului rădăuţean, în lucrarea Din 

viaţa unui universitar, vol. 2, Bucureşti, Editura Ceres, 2002. În proza memorialistică 

Hazard, pp. 13–15, autorul evocă salvarea unui tratat de vinificaţie, tipărit de dr. 

Josef Bersch, în 1889, la Viena, lucrare impozantă, cu 780 de pagini şi ilustraţii, o 

raritate astăzi în literatura europeană de specialitate. Volumul fusese legat în piele 

de Cordoba, care se mai păstra doar pe cotor, după ce fusese „epurat”, sub 

supravegherea militarilor sovietici „eliberatori”. 

40 Tot în Rădăuţi sunt atestate documentar şi alte biblioteci. Filiala Societăţii 

„Şcoala Română”, înfiinţată la 19 mai 1884, se îngrijeşte de o bibliotecă de cărţi 

didactice pentru „şcolile poporale” şi liceu, sprijinind, în acelaşi timp, cu mijloace 

financiare şi materiale elevii sărmani. Potrivit unui document de epocă, o bibliotecă 

publică românească exista în Rădăuţi încă din primul deceniu al secolului al XX-lea. 

În 1912, elita românilor rădăuţeni lansează un Apel către toţi românii pentru 

înfiinţarea unei biblioteci publice enciclopedice menite să sprijine tineretul studios şi 

cercetarea ştiinţifică românescă. După Primul Război Mondial, mai bine de un 

deceniu, Librăria de Carte Germană Schledt întreţine o bibliotecă de împrumut 

(publică), cea mai mare, pare-se, din oraş, la acea dată, având 3 500 de volume. În 

Puncte de reper la Antologia rădăuţeană din 1943, E. Ar. Zaharia afirmă că în anii 

’30 Arcadie Cerneanu era iniţiatorul unei biblioteci publice în Rădăuţi. 

177

Landes-Museums” (Czernowitz), „Czernowitzer Zeitung”, 

„Jahresberiricht über die Fortschritte der classichen 

Alterthumswissenschaft” (Berlin), „Neue Jahrbucher für des classiche 

Altertum Geschichte und deutsch Literator und für Pädagogik“ 

(Berlin), „Jahrbuch der Illustrirten deutschen Monatschefte” 

(Braunschweig), „Goethe-Jahrbuch” (Frankfurt a/M), 

„Stenographische Blätter aus Tirol“ (Innsbruck), „Jahreshefte des 

österreichischen archäologischen Institutes in Wien”, „Wochenschrift 

für classische Philologie” (Berlin), „Arhäologischer Anzeiger Beiblatt 

zum Jahrbuch des arhäologischen Instituts” (Berlin), 

„Verordnungsblatt für den Dienst-bereich des k.k. Ministeriums fur 

Kultus und Unterrich” (Wien); II. Periodice româneşti: „Almanahul 

Societăţii academice social-literare «România Jună»” (Viena), 

„Almanach jubilar «Academia Ortodoxă»”(Cernăuţi), „Almanach literar 

pe anul 1905” (Cernăuţi), „Candela” (Cernăuţi), „Rândunica” (Iaşi), 

„Convorbiri literare” (Iaşi, Bucureşti), „Revista ilustrată” (Reteag), 

„Viaţa românească” (Iaşi), „Semănătorul”, „Luceafărul” (Sibiu), 

„Ramuri. Drum drept” (Craiova, Bucureşti), „Patria” (Cernăuţi), „Viaţa 

nouă” (Cernăuţi), „Foaia poporului” (Cernăuţi), „Gazeta poporului” 

(Cernăuţi), „Vremea nouă” (Cernăuţi), „Junimea literară” (Cernăuţi), 

„Buciumul” (Câmpulung Moldovenesc), „Însemnări literare” (Iaşi), 

„Datina” (Turnu Severin), „Transilvania” (Sibiu), „Ţara de Jos” 

(Bucureşti), „Flacăra” (Bucureşti), „Floarea soarelui” (Bucureşti), 

„Universul literar” (Bucureşti), „Dacoromania” (Cluj), „Buletinul 

Societăţii Regale Române de Geografie” (Bucureşti), „Revista 

filologică” (Cernăuţi), „Salonul literar” (Arad), „Însemnări ieşene” (Iași), 

„Floare de gând” (Suceava); III. Carte veche şi rară: Johan Minelli, 

Christian Juncker, Publii Virgilii Maronis Eclogae, Georgica et 

Aeneidos libri XII, editio quinta, Leipzig, 1731; Dictionnaire 

d'anecdotes, de traits singuliers et caracteristiques, historiettes, bons 

mots, naïvetes, sailles, reparties ingenieuses..., Paris, 1756; Le 

dictionaire imperial..., publié par Jean Veneroni et Charles Placardi, 

Cologne et Francfort, 1766; Catavasier, Episcopia Râmnicului, 1769; 

Institutiones ad eloquentiam... ad usum scholarum austriacarum, 

Vindobonae, 1781; IV. Enciclopedii: Mayer's Conversations Lexikon, 

1–21, Leipzig und Wien, 1893–1901; Brockhaus Konversations 

Lexikon, 1–17, Leipzig, Berlin und Wien, 1893–1904; Ausführliches 

Lexikon der griechischen und römischen Mythologie, Leipzig, 1884– 

1890; Deutsch-Lateinnisches Lexicon aus den römischen classisches 

zusammengetrages, I–II, Stuttgart, 1843–1844; Lexicon Homericum, 

vol. I, A–E, Lipsiae, Londini, Parissiis, 1885; Ritter’s geographischstatistisches 

Lexikon, Leipzig, 1847; Werker und Welte's 

178

Kirchenlexikon, Freiburg, 1903; Herders Konversations Lexikon, 

Freiburg, 1907; Lexikon der Pädagogik, Freiburg, 1913; Lexikon der 

lateinischen Wortformen, Leipzig, 1890; Friedrich Lubkers Reallexikon 

des classischen Altertums, Leipzig, Berlin, 1914; Gemeindelexicon 

der Bukowina, Wien, 1907; Polnaja enţiklopedija ruskogo seliskogo 

hozjaistva, I–XI, Sankt - Petersburg, 1900–1907; Die österreichischungarische 

Monarchie in Wort und Bild, Wien, 1886–1902; Minerva. 

Enciclopedie română, Cluj, 1929; V. Carte de interes ştiinţific: 

Theoktist Blazewicz, Theoretisch-practische Grammatik der 

dacoromanischen das ist: der moldauischen oder wallachischen 

Sprache, Lemberg & Czernowitz, 1844; Franz Herbich, Flora der 

Bukowina, Leipzig, 1859; Johann Winckler, Die periodische Presse 

öesterreichs, Wien, 1875; Julius Platter, Der Wucher in der Bukovina, 

Jena, 1878; Friedrich Muller, Allgemeine Ethnographie, Wien, 1879; 

Eugen Brote, Die rumänische Frage in Siebenbürgen und Ungarn, 

Berlin, 1895; Anton Norst, Alma mater Francisco-Josephina, 

Czernowitz, 1900; Em. Grigorovitza, Românii în monumentele literare 

germane medievale, Bucureşti, 1901; Dimitrie Dan, Cronica 

Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912; Mihail G. Boiagi, Gramatica 

română sau macedo-română, Bucureşti, 1915; Tudor Pamfile, 

Mitologie românească, I. Duşmani şi prieteni ai omului, II. Comorile, 

Bucureşti, Leipzig, Viena, 1916; Albert Dauzat, La philosophie du 

langage, Paris, 1920, Gheorghe Oprescu, Arta ţărănească la români, 

Bucureşti, 1922; G.T. Niculescu-Varone, Jocuri româneşti 

necunoscute, Bucureşti, 1930; S. Reli, Originea şi evoluţia costumului 

preoţesc la români, Cernăuţi, 1936; Teodor Bălan, Documente 

bucovinene, I, IV, Cernăuţi, 1933, 1938; VI. Carte cu dedicaţie; Radu 

I. Sbiera, Die Prosodischen Functionen inlautender muta cum liquida 

bei Vergil, Czernowitz, 1898 („Für die Bibliothek des k.k. Ober- 

Gymnasiums in Radautz, Czernowitz, 2 sept 1898”, dedicaţie a 

autorului); Constantin Berariu, Ale mării şi iubirii valuri (Hero şi 

Leandru), Cernăuţi, 1904 (dedicaţie către Leonida Bodnărescu); Ioan 

Ciocârlan, Traiul nostru, (Budapesta, 1906), dedicaţie către Ion 

Calinderu, preşedinte al Academiei Române: „Celei mai curate inimi şi 

celui mai de preţ suflet cu care să făleşte România, în semn de înaltă 

stimă şi nemăsurat respect”; Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu 

după 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 1908 („Prea bunului şi 

iubitului meu frate şi amic Eugen Neşciuc, în semn de frăţească 

dragoste.”); Atanasie Gherman, Sfaturi prieteneşti pentru ţăranul 

român, ed. a II-a, Cernăuţi, 1910 („Spre amintire de la autor fostului 

său coleg şi prieten bun de azi Leonida Bodnărescu, 9 iulie 1910”); 

Vasile Loichiţă, Ceva despre mişcarea noastră literară în Regat, I, 

179

Caransebeş, 1913 („Domnului Director Leonida Bodnărescul, în semn 

de colegială stimă, 22 decembrie 1913”). 

Fondurile documentare gestionate astăzi de către noi sunt 

interesante, dincolo de valoarea lor cultural-ştiinţifică, şi prin unele 

însemnări făcute de cititori anonimi pe paginile lor îngălbenite de 

vreme. Câteva exemple sunt grăitoare. La împlinirea a 40 de ani de la 

urcarea pe tron a principelui Carol I, I. A. Candrea, Ov. Densusianu şi 

Th. D. Speranţia îngrijesc lucrarea Graiul nostru, reunind texte din 

toate părţile locuite de români (vol. I–II, Bucureşti, Atelierele Grafice 

Socec et Co., 1906–1908). Cartea se mai păstrează aici în dublet. 

Unele exemplare au nota referitoare la eveniment decupată. Din 

volumul II sunt tăiate paginile reprezentând Basarabia. Numele 

acestei provincii româneşti martirizate este decupat până şi din 

cuprins. Pe coperta I, în dreapta sus, se mai poate citi o însemnare 

făcută în creion, după Şt. O. Iosif: „Va răsări cândva şi steaua acestui 

neam nenorocit”. 

Pe volumul lui Aurel Vasiliu, Eminescu, un mare neînţeles, 

Cernăuţi, Tiparul Mitropolitul Silvestru, 1940, p. 40, în jurul 

cuprinsului, se află două însemnări făcute în creion, nedatate şi fără 

semnătură. Iată glosele anonimului utilizator: „1) Incontestabil, 

Eminescu este un mare geniu al poporului român. Dar nu cel mai 

mare. Coşbuc, Sadoveanu, Creangă, Arghezi, Rebreanu, Blaga, M. 

Eliade, Pillat etc. sunt tot aşa de mari. Pentru ce să desconsiderăm 

puterile creatoare din neamul nostru? Toţi sunt mari în felul lor. Şi la 

toţi să ne uităm cu aceiaşi ochi şi aceeaşi minte; 2) Sunt unii care se 

ţin de Eminescu până la obrăznicie. Numai părerile lor sunt valabile. 

Cei ce nu gândesc la fel ca ei, sunt proşti. Cred că duhul lui Eminescu 

le strigă disperat să nu-l înăbuşe cu sudoarea scrisului lor libidinos şi 

didactic”. 

Dintre lucrările acestei valoroase biblioteci, păstrate la Rădăuţi 

timp de peste 130 de ani, două ne reţin atenţia în economia 

comunicării. Cea dintâi este Lyrische Antologie, ediţie îngrijită de 

Friedrich Matthisson, vol. I–XX, 1804–1808 şi reprezintă un „proiect 

izvorât […] din iubirea pentru arta poetică”. De format 9,5 × 16,5 cm, 

legate, volumele I–II şi XIII–XX se tipăresc la Zürich, vol. III–XII, la 

Viena, sub patronajul unei comisii conduse de Anton Doll. Din colecţia 

noastră lipseşte volumul XIV, iar volumul XVII se află în dublet. În 

volumele I–XVIII, sunt antologaţi 187 de autori, fiecare având şi un 

fişier biografic. Volumele XIX–XX cuprind o addenda la volumele 

anterioare şi un indice alfabetic al poeziilor antologate, prezentând 

interes pentru istoria literară. „În această antologie lirică, acoperind 

două secole, sunt prezentaţi în ordine cronologică poeţii naţiunii 

180

noastre – precizează în Cuvânt-înainte Friedrich Matthisson –, 

alcătuind un fel de galerie artistică, unde spiritul, maniera şi conţinutul 

fiecăruia, ca într-o colecţie de tablouri, orânduite după şcoli/curente, 

pot fi cu uşurinţă înţelese şi omagiate. Întrucât această ediţie nu este 

destinată exclusiv cercetătorilor lingvişti şi literaţilor, ci întregului 

public cititor, prioritatea noastră a fost să facem totul cât mai uşor de 

citit”. 

Cea de a doua lucrare aparţine botanistului şi medicului militar 

Franz Herbich (1791–1865) şi se intitulează Flora der Bukowina. De 

format 11×17,5 cm, cu 460 de pagini, fără ilustraţii, aceasta apare sub 

egida Editurii F. Volckmar din Leipzig şi este imprimată la Tipografia 

A. Edelmann din aceeaşi localitate, în 1859. Exemplarul este legat şi 

se prezintă şi astăzi într-o stare bună. De culoare negru, cartonul 

legăturii are cotorul şi colţurile exterioare pânzate, cu nuanţe de gri. 

Pe cotor sunt imprimate simetric, sus şi jos, trei linii orizontale, sub 

formă de bandă, fiecare gardată de o vignietă. Între acestea, în partea 

de sus, sunt imprimate, orizontal, numele autorului şi titlul cărţii: F. 

Herbich, Flora der Bucovina. 

Sumarul cărţii cuprinde un Cuvânt înainte, elaborat la Cracovia 

şi datat 11 noiembrie 1858, p. III–VI; un studiu introductiv, 

Allgemeiner Charakter der Bucovina in Beziehung auf Vegetation 

[Caracterul general al Bucovinei în ceea ce priveşte vegetaţia], p. 1– 

14, Index generum, p. 15–18 şi un singur capitol, masiv, 

Monocotyledoneae, p. 19–460. Cele 484 de specii ale florei din 

Bucovina sunt organizate pe ordine, genuri, specii şi subspecii. 

Descrierea ştiinţifică se face în limba latină. Aceasta este urmată de 

un aparat critic, cuprinzând trimiteri la autori şi izvoare. În limba 

germană sunt menţionate localităţile din Bucovina unde au fost 

observate plantele, precum şi lunile de recoltare pentru ierborizarea 

acestora. Prin contribuţiile sale la cercetarea ştiinţifică sistematică din 

Bucovina (1834–1854), Franz Herbich se situează, în spaţiul lumii 

româneşti, alături de medicul german din Sighişoara Johann Christian 

Baumgarten, autorul lucrării Enumeratio stirpium magno Transilvaniae 

principatui praeprimis indigenarum, lucrare de mai mare amploare, 

însă, consacrată florei Transilvaniei, publicată în patru volume în 

perioada 1816–1846 41 . 

41 Vezi Hans Barth (sub redacţia), De la Honterus la Obert. Naturalişti, 

tehnicieni şi medici de seamă germani din Transilvania, Cuvânt înainte de Hans 

Barth, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985; Acad. Dan Berindei, 

Istoria românilor, volumul VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821–1878), 

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 343–344. 

181

La hotarele civilizaţiei central-europene, întemeietorii „ordinii 

economice” în Rădăuţi se afirmă ca „mari constructori de proiecte”. În 

trecerea spre civilizaţia urbană se produce o adevărată revoluţie în 

mentalitate. În avântul demografic al localităţii, omul învaţă să se 

depăşească. Meseriaşul şi neguţătorul, antreprenorul, arendaşul, 

bancherul, tipograful şi librarul de carte, preotul, învăţătorul şi 

profesorul, elitele profesiunilor liberale impun activismul în viaţa 

cotidiană. „Omul de iniţiativă, dar şi cap limpede”, care crede în 

experienţă, în organizare şi metodă influenţează, într-un climat 

legislativ stimulator, destinul extraordinar al Rădăuţilor din perioada 

1872–1938. În toată această perioadă, Rădăuţii oferă un exemplu de 

„cuplu indispensabil” sat–oraş, în care se produc procese, fenomene 

şi mutaţii culturale ce favorizează „disciplinarea urbană”, sub 

presiunea voinţei pentru „geometria urbană”. Până în zilele noastre, în 

Rădăuţi ruralul coabitează cu urbanul într-o aglomerare compozită 

plină de pitoresc. Depăşind „empirismul urban”, prin defrişarea solului 

şi expansiune comercială, târgul capătă contur prin ordonarea în jurul 

Pieţei Primăriei (1805 – Casa Împărătească / Primăria Veche, 1910 - 

Primăria Nouă) şi de-a lungul străzilor centrale tăiate în unghi drept. 

Vreme îndelungată, Iarmarocul / Piaţa Principală / Ringplatz este 

impresionant(ă) prin dimensiunile sale şi compartimentat(ă), pe 

măsura mulţimii din zecile de sate înconjurătoare, care îl (o) foloseşte 

vineri de vineri şi anual în cele două mari târguri tradiţionale (de 

primăvară şi de toamnă). În apropiere, centrul comercial oferă mulţimii 

adunate oportunităţi de comunicare, afaceri şi loisir: Cazinoul (1862), 

Grădina de Tir / Parcul Vânătorilor (1871), Grădina Publică (~ 1900), 

cele două gări de călători şi două de mărfuri, funcţionale după 

racordarea la reţeaua feroviară (17 noiembrie 1889), băncile oraşului, 

numeroasele întreprinderi industriale şi manufacturiere (peste 1 200 

la recensământul din 1930, într-un oraş cu 16 000 de locuitori), 

librăriile de carte 42 şi tipografiile (patru între cele două războaie 

42 În 1872, Julius Kirner, fiul unui pastor evanghelic din Galiţia, deschide 

cea dintâi librărie din Rădăuţi, acordând atenţie şi comerţului cu carte. Pe lângă 

aceasta, înfiinţează o editură şi o tipografie, imprimând, în 1875, epopeea Nogaja 

oder die Stepenschlacht [Nogaia sau bătălia din stepă], operă de maturitate a lui 

Ernst Rudolf Neubauer. În perioada 1891–1909, Librăria Kirner se află în 

proprietatea negustorului evreu Chaim Menschel. Reuniunea Învăţătorilor Români 

din Districtul Rădăuţi o administrează fără succes pentru o scurtă vreme (1909– 

1912), atrăgându-şi pe bună dreptate observaţiile maliţioase ale lui Nicolae Iorga. 

Între anii 1912–1914, librăria aparţine Firmei „Librăria Universitară Heinrich Pardini” 

din Cernăuţi. Asociatul acesteia, Fritz Schledt vine în iunie 1914 la Rădăuţi şi preia 

librăria de aici ca întreprindere proprie. Fritz Schledt orientează activitatea librăriei 

rădăuţene exclusiv spre comerţul cu carte şi hârtie. Intrepid, după război, sistează 

182

mondiale) 43 , societăţile culturale, animate de oameni dedicaţi 

propăşirii neamului lor şi binelui public 44 , hotelurile-pensiune „Grand 

vânzarea de hârtie, de obiecte de scris şi de carte românească, orientându-se 

numai spre vânzarea de cărţi şi reviste germane. Curând, el devine singurul librar 

de acest fel din întreaga Românie, aprovizionând cu cărţi germane şi Casa Regală. 

Librăria Schledt dispune de cataloage excelente şi de conspecte informative asupra 

tuturor operelor tipărite de editurile germane. Tot el întreţine Bursa cărţilor pentru 

România, organizează expoziţii mobile de carte în oraşele şi satele din Bucovina. 

Librăria Schledt dispune şi de o bibliotecă de împrumut, cea mai mare din oraş la 

vremea aceea, cu 3 500 de volume. Sub egida Editurii F. Schledt se tipăresc câteva 

periodice: „Archiv für Landeskunde der Bukowina” [„Arhiva de Ştiinţe a Bucovinei”], 

sub redacţia profesorului August Nibio şi „Radautzer Kalender für 1931” (1930). 

Potrivit istoricului August Nibio (Geschichte der Buchlandung Schledt in Radautz), 

întreaga afacere este lichidată în 1932, la împlinirea a 60 de ani de la înfiinţarea sa. 

43 În atelierele Episcopiei de Rădăuţi, încă din timpul lui Alexandru cel Bun, 

se lucra argintărie şi se ferecau în aur şi argint evanghelii. În şcoala Episcopiei, 

devenită Şcoală Domnească, în 1747, se scriau actele de danie şi hrisoavele 

domneşti, se ţinea cronologia domnitorilor şi se alcătuiau pomelnicele Mitropoliei. 

Cărturari cunoscuţi (Isaia din Slatina, Anastasie Crimca) şi-au desfăşurat o vreme 

activitatea aici. Câteva secole, Rădăuţii au fost un focar cultural al Moldovei, în 

cadrul căruia se evidenţiază o şcoală de caligrafi şi miniaturişti. În perioada 1614– 

1746, în scriptoriile Episcopiei de Rădăuţi se traduc sau se copiază cărţi religioase 

diverse: Psaltirea (1614), Liturghia (1643), Evanghelia (1646), Ceasoslovul (1669). 

Ceva mai târziu, în Tipografia Episcopiei de Rădăuţi se tipăresc, în limba română: 

Catavasier (1744), Ceasoslovul , Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (cea dintâi liturghie 

tipărită în Moldova), Antologhionul (1745) şi un Ceaslov (1746). Cărţile apărute în 

această perioadă la Rădăuţi reprezintă valori de ordin confesional şi cultural, 

înscriindu-se în programul „luminist” al domniei lui Constantin Mavrocordat. O dată 

cu cărţile, care circulă într-un spaţiu mai larg, cărturarii şi meşterii tipografi trec dintro 

provincie în alta, circulă şi ideile, concepţiile, spiritul înnoitor al veacului. După o 

întrerupere de 128 de ani, scrisul la Rădăuţi se afirmă într-un alt anotimp – al 

eliberării de sub tutela Bisericii şi de canoanele tradiţiei religioase, prin racordare la 

spiritul european modern. În această nouă fază, scrisul rădăuţean susţine în 

formele sale proprii (periodice, cărţi) şi împreună cu noile elemente de infrastructură 

(tipografia laică, librăria de carte, şcoala, societăţile culturale, biblioteca, muzeul) o 

construcţie culturală în spiritul Europei Centrale. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea 

este cunoscută la Rădăuţi activitatea câtorva tipografii. Aici, sub egida Editurii Julius 

Kirner se tipăreşte, în 1875, opera de maturitate a lui E. R. Neubauer Nogaja oder 

die Stepenschlacht [Nogaia sau bătălia din stepă]. Transferat la Rădăuţi, 

cooperatorul Stephan Romanski traduce din limba polonă în germană 20 de 

cântece religioase. Acestea se cântă în Biserica Romano-Catolică, pentru prima 

dată, în 1892, de Crăciun, bucurându-se de o primire entuziastă. Până în 1914, 

Tipografia Peter Blondowski le tipăreşte în patru ediţii, sub titlul Weihnachtslieder 

[Cântece de Crăciun]. Tot aici se tipăreşte „Radautzer Zeitung” [„Gazeta de 

Rădăuţi”], cel dintâi ziar din Rădăuţi, editat de Alfred Pawlitschek în perioada 

1 martie–15 septembrie 1893. În paginile sale, scriitoarea Anna Pawlitschek (1864 

–1927) publică primele ei povestiri. Alături de Tipografia Blondowski, care imprimă 

primele trei numere din periodicul cernăuţean „Iconar” (septembrie–noiembrie 

1935), în perioada interbelică se remarcă Tipografiile „Arta”, Kassvan şi „Unirea”. 

183

Hotel de Bukowina”, „Speier”, „Central”, „Paris”, „Deutsches Haus” şi 

„Gottlieb” existente încă de la începutul secolului al XX-lea, 

restaurante şi cafenele 45 , cinematografele „Unirea” şi „Excelsior” 

(1930), Muzeul Etnografic (1934), Stadionul „Anef” (1935). În acest 

cadru, contribuţiile tuturor comunităţilor etnice şi confesionale la 

naşterea şi consolidarea oraşului modern sunt remarcabile, de-a 

lungul mai multor generaţii, la „transformarea micului şi 

neînsemnatului sat Rădăuţi într-o comunitate înfloritoare, al doilea 

oraş din Bucovina ca mărime [şi importanţă economică]” 46 , după 

Cernăuţi. 

De la donaţia lui Neubauer, din 1876, timp de 130 de ani, 

biblioteca este o prezenţă activă în viaţa Rădăuţilor. Într-un proces 

lent şi paşnic de urbanizare (Bildungsbürgertum), ca element de 

infrastructură şi focar cultural, biblioteca a susţinut progresul continuu 

al unei comunităţi multiculturale, multietnice şi multiconfesionale, 

favorizând naşterea oraşului şi a omului modern. Acest proces a 

Acestea tipăresc mai cu seamă ziare şi reviste locale: „Muguri”, „Archiv für 

Landeskunde der Bukowina”, „Îndrumarea”, „Bukowiner Wochenpost”, „Orion”, 

„Pana literară”, „Cuvântul Preoţesc”, „Silvicultorul”. 

44 Fragmentată de câteva perioade de anomie, care i-au marcat dramatic 

istoria devenirii sale, viaţa culturală din Rădăuţi a fost susţinută de-a lungul timpului 

de diverse societăţi culturale, unele cu o activitate remarcabilă. Menţionarea 

noastră respectă, în principal, criteriul cronologic: Cazinoul (1862–1927), „Şcoala 

Română” – Filiala Rădăuţi (1884), Asociaţia de Cântare din Rădăuţi (1893), Şcoala 

Secundară din Bucovina – Filiala Rădăuţi (1894–1914; societatea organizează 

sesiuni ştiinţifice anuale), „Clubul Român” (1900–1912; societatea dispune de o 

trupă proprie de teatru de amatori, susţine spectacole teatrale), Asociaţia Germană 

Catolică de Lectură (1901–1940), Societatea de Lectură „Czytelnia Polska” (1904– 

1908; animator – Paul Johann Wiecki), Asociaţia Învăţătorilor Germani (1906), 

Reuniunea Învăţătorilor din Rădăuţi (1908; societatea întreţine un cor mixt, susţine 

conferinţe ştiinţifice şi culturale, serate dansante, are legături culturale cu Academia 

Română, de la care primeşte cărţi pentru biblioteca proprie), Societatea Academică 

Naţional-Evreiască „Barissia” (1908; în cadrul unei serbări omagiale, în 1933, cântă 

Josef Schmidt, „privighetoarea evreilor”), Societatea Tineretului Catolic German (29 

iunie 1911), Societatea Fetelor Catolice Germane (1912), Societatea Culturală 

Română (1912; societatea iniţiază un proiect pentru înfiinţarea unei biblioteci 

publice enciclopedice, urmăreşte sprijinirea tinerilor studioşi şi a activităţii ştiinţifice 

româneşti), Uniunea Tineretului Catolic German din Bucovina (12 mai 1913), 

Societatea Poporală „Ştefan cel Mare” (1920; patronează Corul Plugarilor, format 

numai din ţărani rădăuţeni, cor renumit în epocă, are orchestră şi formaţie proprie 

de teatru), Societatea Schubert (1924; dirijor – profesorul August Nibio), Asociaţia 

Esperantiştilor „Tagigo” [„Zorii zilei”] (1925), Asociaţia Muzicală din Rădăuţi (1925). 

45 Franz Wiszniowski menţionează Cafeneaua Lifsche, existentă în Rădăuţi 

în anii de dinaintea Primului Război Mondial, vezi Radautz die deutscheste Stadt 

des Buchenlandes, p. 58. 

46 Franz Wiszniowski, op. cit., p. 305–306. 

184

contribuit treptat la crearea unei „tradiţii comune” bazate pe „afinităţi 

sufleteşti” şi „solidaritate intelectuală”, observabile şi astăzi, mai cu 

seamă, la bucovinenii risipiţi în ţară şi în întreaga lume. 

Până la biblioteca virtuală (globală, universală, fără ziduri, 

electronică) din societatea informaţională a viitorului, în veşnicul 

nostru provizorat, dominat doar de discursul despre reformă, 

standarde profesionale şi modernitate, această unică şi valoroasă 

bibliotecă din Bucovina îşi continuă calvarul, înfrigurată, lipsită încă de 

îngrijirile necesare – asemenea atâtor biblioteci din România –, 

ocrotită tot mai puţin de oameni cu „dragoste de câine”, aşa cum i-a 

eternizat pe bibliotecari, în 1566, Giuseppe Arcimboldo într-o pictură 

alegorică 47 . 

La împlinirea a 600 de ani de la cea dintâi atestare documentară 

a Iaşilor şi a 90 de ani de la reunirea tuturor provinciilor istorice 

româneşti, comunicarea noastră reprezintă un omagiu, închinat, cu 

modestie, „oraşului marilor iubiri”, care ne-a dăruit şi nouă, cu 

generozitate, lumină din luminile lui neînserate. 

47 Gheorghe Buluţă, De la cititor la utilizator, în „Biblioteca”, serie nouă, 

Bucureşti, anul VIII, nr. 7, 1997, p. 197; Marilena Donea, Biblioteca virtuală. Mit sau 

realitate, ibidem, anul VIII, nr. 10, 1997, p. 286–287; Gheorghe Cramanciuc, 

Biblioteca-loc sacru, cerul de deasupra noastră, ibidem, anul VII, nr. 1–2–3, 1996, 

pp. 38–39; Moldoveanu, Maria, „Sărăcia cumulativă” şi obiectivele politicii culturale, 

ibidem, anul VIII, nr. 10, 1997, p. 273. 

185

Mihai BLĂJAN 

ALBA ULTRASILVANA 

În zilele 25-26 septembrie, municipiul Iaşi a sărbătorit 600 de 

ani de la prima atestare documentară (1408-2008). Dar o sinteză a 

vestigiilor identificate în cursul anilor în vatra şi hotarul oraşului poate 

coborî cu uşurinţă vechimea capitalei Moldovei cu câteva mii de ani în 

preistorie. Din nefericire, istoria vitregă a acestei aşezări a uitat să 

consemneze şi să reţină documentele scrise ale frământatului 

„mileniu întunecat” şi ale celor patru veacuri din prima jumătate a 

evului mediu. În schimb, deşi cele două centre urbane au evoluat 

paralel, capitala Transilvaniei a beneficiat de o soartă mai norocoasă. 

Cu ocazia împlinirii a nouă decenii de la înfăptuirea unităţii naţionale, 

în eseul care urmează prezentăm laconic evoluţia şi semnificaţia 

numelui Oraşului Unirii, în semn de omagiu eroilor jertfiţi pe altarul 

Patriei pentru realizarea României Mari. 

* 

* * 

De-a lungul existenţei sale bimilenare, aşezarea de la Alba 

Iulia a parcurs o evoluţie istorică bogată în evenimente semnificative 

pentru trecutul antic, prefeudal, medieval şi modern al spaţiului 

intracarpatic. Unele din aceste momente au influenţat devenirea şi 

denumirea urbei, care a suferit cu timpul modificări impuse de dorinţa 

cuceritorilor de a lăsa urme profunde, şi pe această cale, nu numai în 

conştiinţa colectivităţilor umane, ci şi în istoria unor regiuni vaste 

ocupate prin forţa armelor. 

Prima şi cea mai veche denumire a aşezării de la confluenţa 

Ampoiului cu Mureşul a fost consemnată la începutul secolului al IIlea 

e. n. de astronomul şi geograful alexandrin Claudius Ptolemaeus. 

Autorul antic confirmă în Geographia sa (III, 8, 4) existenţa localităţii 

Apoulon, situată ulterior ipotetic de câţiva istorici în centrul Daciei 

preromane, la Piatra Craivii. Unii învăţaţi au pus acest toponim în 

legătură cu „îndepărtatul Appulus dacic”, menţionat în poemul 

Consolatio ad Liviam (Mângâiere pentru Livia), compus de un 

anonim. Opera lirică alcătuită din 474 versuri s-a păstrat printre 

manuscrisele poetului latin Publius Ovidius Naso (43 î.e.n. – 18 e.n.), 

exilat de împăratul Augustus la Tomis, pe ţărmul dobrogean al Pontului 

Euxin. 

186

I. I. Russu, analizând opiniile unor diverşi autori cu privire la 

etimologia cuvintelor Appulus şi Apoulon, după îndelungate şi 

stăruitoare căutări, considera că numele comunităţii dacice Appulus a 

transmis aşezării denumirea tribului, indiferent de radicalul ap- sau 

pol-. Aşadar, conchidea reputatul etimolog şi epigrafist clujean, tribul 

dacilor appuli avea ca sediu dava Apoulon şi locuia în bazinul mijlociu 

al Mureşului. 

Numele tribului este de origine indo-europeană şi exprimă, în 

general, calităţi morale sau psihice. Astfel, tema apel- / apol- a formei 

Appuli defineşte însuşiri fizice şi morale: „forţă, putere, puternici şi 

viteji”. Ca adversari ai romanilor, membrii tribului Dacius Appulus, 

atestaţi la sfârşitul secolului I î.e.n., erau „cei puternici, tari, viteji”. 

După cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană, 

denumirea davei a fost preluată de noii cuceritori şi latinizată. 

Inscripţiile recuperate din vatra şi hotarul oraşului Alba Iulia 

menţionează frecvent, în prima jumătate a secolului al II-lea e.n., 

două aşezări distincte. Suburbia înfiripată în jurul castrului ridicat pe 

terasa a doua a Mureşului încă din vremea împăratului Marcus Ulpius 

Traianus (53-117) şi atestată din anul 160, purta denumirea generică 

de canabae legionis XIII Geminae sau „obştea locuitorilor 

Canabenses” şi era locuită de cetăţeni romani veterani şi colonişti. 

Identificate de unii autori cu vicus-ul dacic Apulum, sub împăratul 

Septimius Severus (193-211), canabae-le vor primi rangul de 

municipium Septimius Apulense, iar pe vremea împăratului Traianus 

Decius (a. 250) ajung la denumirea de colonia nova Apulensis. 

La sud de castrul Legiunii a XIII-a Gemina, pe malul drept al 

râului, a evoluat simultan şi al doilea vicus (pagus), port la Mureş. O 

epigrafă votivă din anul 180 aminteşte prima dată numele de 

municipium oferit aşezării din Partoş de împăratul Marcus Aurelius: 

augustales munic(ipii) Aur(elii). În cursul domniei fiului său, 

Commodus, municipium Aureliam Apulense va fi ridicat la rangul de 

colonia Aurelia Apulensis. Deseori, inscripţiile desemnează cele două 

oraşe sub denumirea generică Colonia Apulum. Monumentul onorific 

ridicat în anul 253 de ordo decurionum pentru împăratul Volusianus 

adaugă la titulatura urbei colonia Aurelia Apulensis din Partoş, epitetul 

de Chrysopolis („oraşul de aur”). 

După părăsirea provinciei de armata şi autorităţile romane, 

aşezarea urbană Apulum va păstra numele de odinioară şi va fi 

locuită de o populaţie rarefiată, documentată în perioada postromană 

(secolul al IV-lea) şi cea prefeudală (secolele V-VII) de numeroase 

vestigii (depuneri de locuire, locuinţe, ceramică şi morminte de 

înhumaţie). 

187

Spre sfârşitul secolului al VII-lea poposeşte la Apulum primul 

grup de slavi, atestat arheologic prin bordeiul dezvelit, în anul 1982, în 

hotarul de nord al municipiului, cu ocazia turnării fundaţiei 

Complexului olimpic. Dovezile arheologice identificate de-a lungul 

anilor la Alba Iulia demonstrează că alogenii sosiţi în bazinul mijlociu 

al Mureşului s-au aşezat în vatra şi hotarul oraşului şi au convieţuit cu 

populaţia romanică în incinta ruinelor castrului de odinioară. Furnizate 

cu zgârcenie de arhiva pământului, noile argumente infirmă teza lui 

Emil Petrovici, care, în urmă cu patru decenii, scria că „nume de 

localităţi, de oraşe şi de sate au dispărut complet, ceea ce explică prin 

decăderea oraşelor şi părăsirea lor de populaţia daco-romană (s. n., 

M. B.), care este nevoită să cedeze invadatorilor câmpiile şi văile, 

devenind periodic dintr-o populaţie citadină, agricolă şi sedentară, o 

populaţie păstorească şi agricolă, silită să-şi schimbe des aşezările”. 

La venirea lor, slavii au găsit fortificaţia antică în stare de 

funcţionare, dar înconjurată de un câmp de ruine alcătuit din blocuri 

de calcar organogen, de culoare albă sau albă-cenuşie. Impresionaţi 

de starea ruinelor urbei antice, migratorii au numit aşezarea „Cetatea 

Albă” (Bălgărad, Bălgrad), denumire preluată ulterior şi de autohtonii 

din satele învecinate sau mai îndepărtate. După unii etimologi, 

numele cetăţii Bălgrad, la care se adaugă toponimele Ţeligrad, 

Moigrad, Grădişte etc., „indică un grai sud slav”. 

Analiza etimologică a toponimicului Bălgrad demonstrează că 

la originea sa se află apelativul belugradu care se traduce prin 

„Cetatea Albă”. N. Drăganu susţine, fără dovezi certe, că între anii 

824-827, Transilvania era locuită de o populaţie bulgaro-turcă, care 

reprezenta slavii sudici statorniciţi în secolele IX-X pe cursul 

Târnavelor. De la aceşti alogeni ne-ar fi rămas hidronimul românesc 

Târnava şi toponimul Bălgrad, provenit de la slavul belea = alb şi 

gradî = cetate. Preluată de blahi în cursul convieţuirii cu slavii, noua 

denumire a străvechiului centru urban s-a păstrat de-a lungul 

veacurilor până astăzi. Ea a fost consemnată în documentele latinomaghiare 

la sfârşitul secolului al XI-lea: 1081 (Francone 

Bellagradiensi pontifice) şi 1097 (comes Bellegratae), apoi în evul 

mediu: 1579 (Belugrad) şi 1850 (Belgrad). 

În secolele VIII-IX, toponimul Apulum a evoluat în tradiţia orală 

paralel cu denumirea slavă Bălgrad, dar, în ciuda teoriilor care susţin 

fenomenul de asimilare forţată a slavilor, în secolul al X-lea numele 

antic al aşezării a fost uitat. 

La sfârşitul primului mileniu, odată cu venirea ungurilor în 

spaţiul intracarpatic al Daciei romane, Gyula, „un duce mare şi 

puternic... aflat la o vânătoare în Ardeal a dat peste o cetate, pe care 

188

au construit-o Romanii cu mult timp în urmă”. După aşezarea cetelor 

de cuceritori maghiari în „Cetate”, căpeteniile au supus populaţia 

româno-slavă şi au tradus denumirea Bălgrad în ungureşte sub 

formele: Fehervar sau Fejervar, transcrisă în secolul al XVI-lea în 

variantele Feyrwar (1572) şi Feyervar (1574). Abia în anii 1318-1319 

actele de cancelarie menţionează denumirea Gyulafehervar. 

Cronica pictată de la Viena aminteşte „şi cetatea Gyulavar” 

când afirmă, în capitolele XV, XXVII şi XXXVIII, că ducele Gyula îşi 

avea reşedinţa în „civitate Albam”. 

Odată cu scurgerea anilor, ungurii cuceritori şi-au găsit sălaş în 

morminte alături de populaţia locală. Ei sunt atestaţi arheologic în 

cimitirele dezvelite la nord şi la sud de municipiul actual, situate de-a 

lungul vechiului drum roman imperial Sarmizegetusa-Napoca- 

Porolissum. 

Actul emis în anul 1075 localizează „villam Albensium in medio 

campo est”. 

Alte documente latino-maghiare de la începutul secolului al XIlea 

consemnează noul nume latinizat al localităţii: Alba Ultrasilvana 

(1001-1003, 1008-1009, 1015-1017); Civitatem Alba (1002) şi Alba 

Transiluanua (1018). Comitatul organizat mai devreme şi atestat abia 

la 1177 a purtat numele latin al aşezării centrale. În secolul al XII-lea, 

în anii 1173 şi 1175, actele de cancelarie notează numele lui Gallus 

comes Albensis Ultrasilvanus, iar la 1176 este pomenit voievodul 

Eustaţiu (Leustachius waywoda Transilvaniae). Documentul din anul 

1200, întărit de regele Emeric mănăstirii Sf. Ioan din Dalmaţia, este 

semnat de Eth voiwoda comites Alba Transilvane. La 1201, actul 

întărit de acelaşi rege lui Ugrin, episcop de Gyor, cuprinde semnătura 

şi numele lui „Jula voiwoda et comes Alba Transilvane”, iar la 1242 

este menţionat „Paulo comite Albensis”. 

Documentele din anii 1026 şi 1229 amintesc „iobagii cetăţii 

Alba” (castrum Albense), la 1232 este menţionată „Alba Terra 

castrum”, iar la 1227 urmează „terra civilium Albensium”. 

Deşi primul episcop este pomenit la 1134 (Petrus Albae civitas 

episcopus), la 1176 se consemnează „Capitulum Ecclesie Albensis 

Transilvaniensis”, la 1199 „Ecclesia Michaelis”, iar la 1298 

„Wizzenburgensis diocesis”. 

Rogerius ne relatează că la 1241 „cu mare greutate a opta zi 

după ce am ieşit din pădure am sosit în oraşul Alba” (Tandem vix 

octavo die a silue reccessu ad Albam venimus civitatem). 

Abia în anii 1291, 1313 şi 1315 este atestată Alba Jule, iar la 

1317 „in Albensis Jule”. La 1308 apare prima dată forma finală a 

189

toponimului actual „Alba Iulia” şi denumirea maghiară 

„Gyulafehervaron”. 

După ocuparea Transilvaniei de austrieci (Tratatul de la Blaj, 

28 iunie 1686), Alba Iulia va adăposti cetatea de tip Vauban şi va 

purta numele ocrotitor al împăratului Carol al VI-lea: Karlsburg (1715); 

Alba Carolina (1733); Karolyfehervar (1746) şi Karoly fejervar (1850). 

De la 1880 până la sfârşitul Primului Război Mondial, administraţia 

maghiară a întrebuinţat în actele oficiale şi în vorbirea curentă 

varianta Gyulafehervar. În urma întrunirii Marii Adunări Naţionale şi a 

realizării unirii cu România a tuturor provinciilor româneşti din fostul 

Imperiu austro-ungar la 1 Decembrie 1918, Alba Iulia a pătruns în 

conştiinţa tuturor românilor. 

Trecerea în revistă a denumirilor oraşului actual începând cu 

antichitatea dacică până astăzi demonstrează că toponimul Apoulon 

poartă numele tribului dacic al appulilor localizaţi în bazinul mijlociu al 

Mureşului. Aceeaşi denumire a fost preluată de romani sub forma 

latinizată Apulum pentru a sugera continuitatea elementului autohton 

dacic şi participarea acestuia la procesul de romanizare. Numele 

aşezării, ajunsă în timpul stăpânirii romane la cele mai înalte ranguri 

urbane acordate de împăraţi centrelor cu funcţii multiple deosebite 

(civitas), a fost utilizat de populaţia daco-romană şi după venirea 

slavilor (secolul al VII-lea) până în veacul al X-lea. 

Impactul românilor cu slavii, maghiarii şi austriecii statorniciţi în 

Transilvania sub forma unor supra-structuri conlocuitoare a avut ca 

urmare înlocuirea numelui antic al oraşului-cetate cu toponimele 

Bălgrad, Fehervar, Gyulavar, Alba Ultrasilvana, Alba Transilvana, 

Weissenburg, Alba Carolina, Karlsburg, Karolyfehervar ş. a. Aceste 

toponime impuse de autorităţile alogene au altă semnificaţie decât 

cea reală şi reprezintă tendinţa cuceritorilor de a modifica valorile 

socio-istorice ale populaţiilor subjugate. 

În concluzie, în ciuda evoluţiei sinuoase de-a lungul veacurilor 

a numelui, începând din anul 1291 s-a impus denumirea melodioasă 

de Alba Iulia, care, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, va 

deveni simbolul unităţii naţionale a românilor din bazinul carpatic. 

190

Bibliografie selectivă 

1. Alba Iulia 2000, Alba Iulia, 1995. 

2. Anonymus, Gesta Hungarorum, în Izvoarele Istoriei Românilor, ed. 

G. Popa-Lisseanu, I, Bucureşti, 1934. 

3. Anonymi Descriptio Europae Orientalis, în Ibidem, II. 

4. Daicoviciu, C., Aşezarea autohtonă de la Apulum (Alba Iulia), în 

SCIV, II, 1950, 1, pp. 225-228. 

5. Dl. (Magyar Orszagos Leveltar, Mohacs elloti gyujtemeny), 229, 

665. 

6. Drăganu, N., Românii în veacurile IX-XVI pe baza toponimiei şi 

onomasticei, Bucureşti, 1933. 

7. Entz, Geza, A Gylafehervari szegesgyhaz, Budapest, 1958. 

8. Elek, Jakab, Okleveltar Kolozsvari tortenete, I-II, Budapest, 1870. 

9. Georgius, Fejer, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac 

civilis, 43 volume, Buda, 1829-1844. 

10. Frăţilă, V., Lexicologie şi toponimie românească, Timişoara, 1987. 

11. Gombos, Albinus Franciscus, Catalogus fontius historiae 

Hungariae aevo ducum et regum ex stirpe Arpad descendentium, I, 

Budapest, 1937. 

12. Gorka, Olgierd, Anonymi descriptio Europae orientalis, Cracoviae, 

1916. 

13. Istoria României, I-II, Bucureşti, 1960, 1962. 

14. Legenda sancti Stephani regis ab Hartvico episcopo conscripta, în 

Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. Szentpetery, II, Budapesta, 

1938. 

15. Pauler, Gyula, A magyar nemzet tortenete az arpadhazi kiralyok 

alatt javidott kiadas, I-II, Budapesta, 1899. 

16. Rogerius, Cântecul de jale, în Izvoarele Istoriei Românilor, ed. G. 

Popa-Lisseanu, V, Bucureşti, 1936. 

17. Russu, I. I., Apulum. Numele şi originea localităţii daco-romane, în 

„Apulum”, III, 1946-1949, Alba Iulia. 

18. Idem, Dacicus Appulus. Contribuţii la onomastica traco-dacă şi 

ilirică, în Ibidem, IV, 1961, pp. 85-95. 

19. Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I, 


20. Szabo, M. Attila, Szabo, M. Erzsebet, Dicţionar de localităţi din 

Transilvania, Bucureşti, 1992. 

21. Wagner, Ernst, Historisch-statistisches Ortsnamenbuch fur 

Siebenburgen, în „Studia Transylvanica”, 4, 1977, Koln-Wien. 

191

CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE 

ROMÂNEASCĂ

Claudia ENICĂ 

UN MODEL DE ŞCOALĂ PEDAGOGICĂ LA VĂLENII DE MUNTE, 

ÎNFIINŢAT DE N. IORGA ÎN 1922 

Nicolae Iorga a desfăşurat o amplă activitate culturală la 

Vălenii de Munte graţie aşezămintelor înfiinţate aici. 

Universitatea Populară de Vară, pilonul vieţii culturale a 

Văleniului era înconjurată de Şcoala de Misionare Morale şi Naţionale 

„Regina Maria”, Muzeul de Artă Religioasă, Aşezământul pentru 

minoritari „Regele Ferdinand”, Aşezământul „Principesa Elena”, 

Şcoala Artelor Vitale, Şcoala de cântăreţi bisericeşti, Tipografia 

„Datina Românească” şi Teatrul în aer liber. 

Decizia înfiinţării Şcolii de Misionare a fost luată în cadrul 

Congreselor Ligii Culturale din 1920 şi 1921, iar Regina Maria a 

acceptat să-i dea numele noului aşezământ. Românii din SUA au 

donat 300.000 lei pentru ridicarea Şcolii de Misionare la care s-au 

adăugat contribuţiile secţiilor Ligii Culturale, ale Ministerului Muncii şi 

cel al Instrucţiunii publice. 

Pe data de 23 august 1922 conducerea Băncii Almăşan din 

Vălenii de Munte, hotărăşte să doneze pentru noua Şcoală, clădirea 

în care se află sediul său – o casă în stil tradiţional de sec. XIX, aflată 

în spatele casei Iorga. Istoricul spunea: „această instituţiune este 

creaţiunea şi fondaţiunea mea, în amintirea fiicei mele răposate 

Adriana” şi avea ca scop „chemarea femeii la spiritul nou al vremii şi 

pregătirea ei cultural naţională”. 

Inaugurarea festivă a Şcolii, în prezenţa reginei Maria, N. Iorga 

o dorise pentru 1 noiembrie 1923, însă regina nu a putut veni, astfel 

că festivitatea va avea loc în decembrie, onorată de Doamna 

României. 

Într-o scrisoare adresată românilor din America, N. Iorga le 

împărtăşea acestora gândul său cu privire la creşterea fetelor, „acela 

de a le pune înaintea realităţilor, înaintea lucrurilor lumii, pentru ca 

singure să tragă din ele învăţătura şi apoi a le deprinde cu gândul că 

nimeni nu are dreptul de a şti ceva pentru dânsul singur”. 

Elevele Şcolii de misionare erau admise în urma 

recomandărilor făcute de diverse personalităţi culturale, apropiate de 

N. Iorga sau a recomandărilor venite din partea unor instituţii de 

învăţământ sau religioase. 

Aşa cum dorise istoricul, ele proveneau din toate regiunile, 

erau de origine română, dar şi reprezentante ale minorităţilor. Ele 

195

erau educate în spirit nou, pedagogic, ştiinţific şi patriotic, timp de un 

an, după care se întorceau la sate pentru ridicarea acestora. 

Numărul misionarelor nu a fost constant. La festivitatea de 

inaugurare din 1923, conform ziarului „Neamul Românesc”, erau 

numai nouă eleve, îmbrăcate în frumoase costume populare din zona 

de unde proveneau. Treptat numărul lor a crescut, iar atunci când se 

depăşea capacitatea de cazare a Şcolii, unele eleve locuiau în 

Aşezământul „Ferdinand”. 

Pentru seria 1927-1928 se păstrează un tabel complet unde 

figurează 29 eleve. La festivitatea de închidere a seriei 1935-1936 se 

anunţau 30 de absolvente. 

Din rândul misionarelor au făcut parte Irena Racovschi, Elena 

Constantinescu, Maria Constantinescu, Maria Cerdescu, Maria Ciorea, 

Maria Georgescu, Eufrosina Iacob, Ana Neofit, Elena Râşcanu, 

Bălaşa Stere, Eugenia Topacevschy, Ecaterina Ungureanu, Ludmila 

Teodoran, Elena Stefanovici, Vera Vorobieva, Vera Ignatienco, Eva 

Kraus, Ilonca Preisner, Elisabeta Máthé, Vilma Urban, Ilona Kristóf şi 

multe altele. 

Înţelegerea între misionarele românce şi cele minoritare a fost 

deplină. La absolvirea Şcolii ajungeau la aceleaşi sentimente faţă de 

aceasta şi considerau că au aceeaşi datorie în viitor. 

De la 1 septembrie şi până la 15 iulie, cu pauze în timpul 

vacanţelor de Crăciun şi de Paşte, programul era distribuit astfel: 

septembrie şi octombrie se ţineau cursuri de istorie şi pedagogie, 

noiembrie şi decembrie – lecţii de geografie, limba şi literatura 

franceză, literatura română şi compoziţie, în ianuarie, februarie şi 

martie – literatura germană, engleză şi italiană, iar în aprilie, mai şi 

iunie lecţii, de filozofie, istoria artelor şi ştiinţele naturale. 

La 15 august, examenul final consta într-o teză cuprinzătoare, 

corectată de însuşi profesorul N. Iorga, după care avea loc serbarea 

finală după un ceremonial devenit tradiţional: o cuvântare a savantului, 

înmânarea diplomelor, iar în final, programul artistic îndelung pregătit. 

Cei care predau la Şcoala de misionare erau aleşi atât dintre 

profesorii universitari, cât şi dintre cei secundari, toţi recunoscuţi 

foarte buni pedagogi, pe lângă renumele în specialitatea pe care o 

slujeau. 

Principiul era să nu se facă lecţii separate, trecându-se de la o 

materie la alta, ci se preda o temă în totalitatea ei. După fiecare lecţie 

se purtau discuţii, care la fel ca şi lecţiile, erau rezumate în caiete şi 

revizuite de profesor. Şcoala nu avea un program stabilit, nu se 

puneau note şi nici absenţe, nu se aplicau pedepse, nu se făceau 

observaţii. 

196

Unul dintre profesorii care au ţinut lecţii cu mare rezonanţă în 

sufletele misionarelor, Dimitrie Gusti, îi scria, în 1926, lui N. Iorga că 

ţine aşa de mult la această şcoală încât, pretutindeni unde are ocazia, 

în conferinţe şi la seminar o prezintă drept model al unui nou 

învăţământ. 

Presa vremii a păstrat şi numele celorlalţi profesori veniţi să 

predea în cadrul Şcolii de misionare: Isabela Sadoveanu care făcea 

parte şi din conducerea şcolii; Alexandru Cantacuzino, D. Pompei, I. 

Andrieşescu, Radu şi Ecaterina Vulpe, N. Cartojan, I. Simionescu, D. 

Munteanu-Râmnic, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, Em. Bucuţa, 

Onisifor Ghibu, C. Moisil, Virginia Vasiliu şi alţii. 

După 1930 numărul profesorilor era şi mai mare, adăugânduse 

profesoare din străinătate: Nelá Collini din Italia, venită din 1929, 

Hellene Scott din SUA, Eufrosina Dvoicenco, ucraineancă stabilită 

ulterior în SUA. 

Şcoala a fost dotată cu o bibliotecă ce însuma 2.000 de 

volume, cu o cantină, dormitoare şi un confort acceptabil. 

În 1939, Biblioteca Şcolii de Misionare ajunsese la 3.700 de 

volume la care se adăugau publicaţii periodice. Apare şi menţiunea 

existenţei unei arhive istorice a Şcolii care cuprindea „documente care 

vădesc nevoia de cultură a poporului nostru”. 

O mulţime de alte activităţi îmbogăţeau programul Şcolii de 

Misionare, elevele fiind pregătite şi pentru a conduce activităţi 

cultural-artistice în localităţile unde urmau să ajungă învăţătoare. De 

mai multe ori pe an elevele erau aduse la Bucureşti cu îndoitul scop 

de a cunoaşte capitala ţării şi de a da spectacole cu dansuri şi 

cântece naţionale, în cadrul Ligii Culturale, dar şi cu piese de teatru 

scrise de N. Iorga. 

Un loc important în programul Şcolii de Misionare era rezervat 

cunoaşterii Ţării. Nicolae Iorga „le conducea în persoană prin biserici 

şi ruine, învăţându-le să citească istoria din aceste urme reale, să-i 

simtă frumuseţea, să le bată inima în contact cu viaţa trecutului şi să 

ştie să o retrăiască oriunde şi-ar îndrepta paşii în această ţară”, după 

cum mărturiseşte Isabela Sadoveanu. La mănăstiri învăţau despre 

viaţa religioasă, monahală şi arta religioasă veche, cele mai vizitate 

mănăstiri au fost Suzana şi Zamfira. 

Elevele deprindeau elemente de economie vizitând Salina din 

Slănic sau sondele de petrol din apropierea Vălenilor. Ele se alăturau 

excursiilor organizate de cursanţii Universităţii Populare. Cea mai 

importantă a fost la Veneţia, în 1929, sub conducerea lui N. Iorga, cu 

ocazia inaugurării Bibliotecii „N. Iorga”, patronată de Casa Română 

din Veneţia, în prezenţa lui Nicolae Titulescu. Au urmat excursii în 

197

Paris, Praga, Varşovia; de fiecare dată elevele misionare au 

impresionat plăcut publicul iar N. Iorga, mândru, spunea: „Eu li sunt 

recunoscător pentru această operă de onestă şi discretă propagandă 

naţională, care biruie toate încercările pretenţioase şi stângace ale 

lumii oficiale. Aţi arătat Poporului român aşa cum este el în adevăr”. 

Misionarele au fost învăţate cu deprinderile gospodăreşti, cu 

arta ţesutului, cusutului, au fost învăţate să picteze. La pictură şi lucrul 

ceramicii au dovedit un talent deosebit, participând cu succes la mai 

multe expoziţii. 

O corespondenţă „vie şi neîntreruptă” s-a purtat în decursul 

anilor între eleve şi „profesor” din care se desprind realizările lor 

culturale în mediul rural. Unele au înfiinţat biblioteci populare, altele 

făceau traduceri în limba italiană sau urmau o facultate. O parte din 

scrisorile elevelor erau înserate în „Neamul românesc” sub titlul 

„Scrisori de misionare”. 

În 1932 când Iorga a fost îndepărtat din fruntea Guvernului, 

mărturisea că şi-a găsit mulţumirea în mijlocul elevelor sale de la 

Văleni: „Eu vă sunt îndatorat pentru ce mi-aţi dat voi: Clipele de 

mulţumire într-un mediu curat, atunci când aiurea primeam pe nedrept 

toate suferinţele care pot atinge un suflet omenesc”. 

O „misionară minoritară” recunoştea că a trăit la Văleni „într-o 

armonie frăţească... unde n-a cunoscut nici ură, nici duşmănie”. 

La 4 august 1934, N. Iorga nota în Memorii: „Primesc duioase 

scrisori de recunoştinţă din partea fostelor mele eleve de la Vălenii de 

Munte”. 

198

Ilustrații 

199

200

Constantin MĂNESCU-HUREZI 

CENTENARUL UNIVERSITĂŢII POPULARE DE VARĂ 

„NICOLAE IORGA” (1908-2008) 

Dumnezeu dăruieşte fiecărei naţii, la câte un anumit interval 

de timp, câte un Everest, câte un pisc greu sau imposibil de 

escaladat, destinat să lumineze zeci de generaţii prin forţa spiritului 

său. Dacă ne vom pleca fruntea asupra zbuciumatei noastre istorii, 

cuprinsă în file îngălbenite de cronici, vom observa cu admiraţie că 

ţinutul Botoşanilor din nord-estul ţării noastre ne-a dăruit aproape 

simultan trei astfel de titani ai culturii româneşti. Luceafărul poeziei 

româneşti, Mihai Eminescu (1850-1889), răsărea la Ipoteşti, marele 

savant istoric Nicolae Iorga (1871-1940) apărea la Botoşani şi trecea 

„ca o umbră tristă pe ecranul veşniciei”, iar Livenii Botoşanilor ne 

dădeau un George Enescu (1881-1955), care a ridicat componistica 

românească la nivelul muzicii universale. 

A încerca să vorbeşti măcar despre unul dintre aceştia este ca 

şi cum ţi-ai pune încălţările de fier din poveste şi ai lua toiagul de oţel 

în mână, pentru a escalada Everestul. Este limpede că ele s-ar toci şi 

ne-ar trebui mai multe vieţi, dar în vârf tot n-am ajunge. Şi totuşi, 

obligaţia, iar nu datoria, ne face ca în anul 2008, când se împlineşte 

un veac de la înfiinţarea Universităţii Populare de Vară de la Vălenii 

de Munte, să ne arătăm recunoştinţa faţă de profesorul Nicolae 

Iorga, cel mai mare istoric al românilor şi unul dintre cei mai de 

seamă ai lumii din toate timpurile şi de oriunde. Ce ne îndreptăţeşte 

să facem această afirmaţie? Faptul că în peste cei 50 de ani de 

intensă activitate, Nicolae Iorga ne-a lăsat o operă de excepţie, 

impresionantă prin amploarea, diversitatea, originalitatea şi 

profunzimea ei. După cum arăta profesorul Gheorghe Buzatu, „cu 

cele 1.410 cărţi publicate, majoritatea în domeniul istoriei naţionale şi 

universale (sinteze, monografii, cursuri universitare şi manuale, 

volume de documente şi altele) şi cu peste 30.000 de studii şi articole 

de specialitate ori intervenţii în presa cotidiană, cu sute şi sute de 

conferinţe, susţinute în mediile cele mai diverse, „Titanul” a dat, ca 

nimeni altul, strălucire numelui de Român pe toate meridianele şi 

pentru eternitate” 1 . 

1 Gheorghe Buzatu, Titanul, în volumul Cursurile de Vară ale Universităţi 

Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte. Un secol de la înfiinţare, Ediţie 

îngrijită de Ion Şt. Baicu şi Constantin Manolache, Editura Libertas, Ploieşti, 2008, 

pp. 130-131. 

201

După cum pe cerul înnegurat al nopţii apare un nou astru 

luminos, tot aşa la 5 iunie 1871 venea pe lume copilul „Nicu N. Iorga, 

de sex masculin, de religie ortodoxă… la orele 12 din noapte, în casa 

părintească în oraşul Botoşani, din strada Copoului” 2 . În ce 

împrejurări a părăsit el fizic, dar nu şi sentimental, Botoşanii şi cum a 

ajuns la Vălenii de Munte? După cum se ştie, Nicolae Iorga a 

călătorit extraordinar de mult. Prin anul 1890, susţinut de elanul 

tinereţii şi alimentat de dorinţa de cunoaştere şi de explorare a 

teritoriilor locuite de români, el s-a angajat energic în această 

întreprindere ambiţioasă, care va dura mai mulţi ani. A străbătut 

astfel toate provinciile româneşti, descoperind, în sate, mănăstiri şi 

oraşe, nenumărate vestigii ale latinităţii poporului nostru şi ale 

permanenţei lui pe aceste meleaguri. În urma acestor călătorii de 

studii, Iorga va scrie următoarele volume: „Drumuri şi oraşe din 

România” (1904); „Sate şi mănăstiri din România” (1905); „Ţara 

Românilor, România, Judeţul Prahova” (1910), pe care le va reuni în 

două volume intitulate: „România cum era până la 1918”. 

Iată că în cadrul acestor călătorii, judeţul Prahova ocupa un 

loc aparte. Chiar din anul 1889, pe când avea vârsta de 18 ani, 

tânărul Nicolae Iorga făcuse cunoştinţă cu oraşul Ploieşti, când 

participase la un „congres studenţesc”. De la bun început fusese 

fascinat de „curăţenia care ne umplea de o uimire admirativă”, 

precum şi de ospitalitatea locuitorilor. Revine aici în 1890, în anturajul 

lui I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea, Bogdan Petriceicu 

Hasdeu, C. D. Gherea. În acelaşi an, aflat în capitală, Iorga susţine 

examenul de ocupare a catedrei de limba latină de la Liceul „Sfinţii 

Apostoli Petru şi Pavel” din Ploieşti. Ministerul Instrucţiunii Publice 

aducea însă la cunoştinţa directorului liceului că „domnului Nicolae 

Iorga, profesor de limba latină, cursul superior la acel liceu, i s-a 

acordat un concediu de patru ani…”. Prin urmare, Nicolae Iorga a 

figurat doar în scripte la prestigioasa instituţie şcolară amintită 3 . 

Cu ocazia acestor vizite la Ploieşti, Iorga probabil că auzise şi 

despre Vălenii de Munte, localitate situată pe valea Teleajenului, 

într-un cadru natural minunat, la numai 29 km departe de Ploieşti. 

Cert este faptul că în fatidicul an pentru ţărănime 1907, Nicolae Iorga 

părăsea zona copilăriei sale, a Botoşanilor, chiar dacă acel loc era 

plin de amintiri de neşters. Considerat apărător al ţărănimii şi 

2 

Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, 

p. 20. 

3 

Ioan Şt. Baicu, Din primele legături ale lui Nicolae Iorga cu Ploieştiul, în 

„Vălenii”, Ziarul Văii Teleajenului, nr. 7, august 2008, Serie nouă, p. 2. 

202

principalul autor moral al răscoalei ţărăneşti, sub presiunea 

ameninţărilor, Iorga se mută cu familia în Bucureşti. Locuinţa din 

strada Buzeşti, „unde mă pârjoleam în caldele nopţi de vară”, şi 

pentru care proprietarul cerea o chirie mereu sporită, nu ajungea 

pretenţiilor sale, iar zgomotul nu-i era prielnic. Căuta o reşedinţă de 

vară, un loc de creaţie, care să devină un centru de spiritualitate 

românească. Pentru aceasta îi trebuia un loc liniştit, unde să-şi poată 

înfiinţa o tipografie proprie, pentru editarea unui ziar şi publicarea 

cărţilor pe care avea în plan să le scrie. La aceste împrejurări se 

adăuga faptul că fiica sa cea mare, Adriana, avea unele afecţiuni 

acute, ceea ce necesita o îngrijire într-o zonă cu aer curat. 

Întâmplarea prin care a descoperit ceea ce-şi dorea, o relatează 

Iorga însuşi: „Într-o vară din anul 1907, o invitaţie a cumnatului meu 

Ştefan Bogdan mă duse la Vălenii de Munte, localitate al cărui nume 

abia-l prinsesem din pagini de cronică. Nu era pe atunci nici cale 

ferată, aşa încât de la Ploieşti se pornea pentru vreo două ceasuri de 

înaintare înceată în vechile trăsuri ce sunau de-a lungul văii 

Teleajenului din clopote pentru a speria pe lupi şi a înştiinţa pe hoţi; 

nici podul de la Drajna, legând cu cele două linii ce ţintesc una spre 

Ţara Bârsei, la Cheia, alta spre Biscele Buzăului şi Muntele Siriului, 

nu era încă întins. Un patriarhalism desăvârşit, fără prăvălii, în stil 

românesc, cu coperişuri de aramă, cu stâlpi estetici şi altă podoabă 

pretenţioasă şi inutilă, stăpânea localitatea unde, la margenea 

mănăstirii din secolul al XVII-lea, cu şirlăul ei de ţigănie mai mult sau 

mai puţin înălbită, şi a dungii de dugheni pitite supt umbrare, vegetau 

familii pe jumătate ţărăneşti, venite în parte din Ardeal şi păstrând în 

graiul lor ceva din particularităţile de vorbire ale locului de origine. 

Era aici o pace, o bună înţelegere românească, o armonie întârziată, 

fără nici un amestec de populaţie străină, care cucerea îndată, ca şi 

încunjurimea, pe care am străbătut-o în câteva zile, descoperind tot 

ceea ce se ascundea necercetat în bisericile şi mănăstioarele, în 

casele de moşneni înstăriţi de belşugul prunelor din acele bătrâne 

sate” 4 . 

Era acea primă constatare a istoricului în continuă formare 

despre întâiul contact cu aşezarea de pe Valea Teleajenului. Deşi 

impresia fusese atât de puternică, nu se gândea, încă, să se 

stabilească definitiv la Vălenii de Munte: „N-aş fi gândit că voi fi prins 

şi păstrat durabil în acest loc prielnic gândului şi lucrului”. Ideea i-a 

4 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum fost. Ediţie 

îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Ediţia a III-a, Bucureşti, 1976, 

p. 351-352. 

203

dat-o un localnic: „Dar, cum stăteam să plec, bălanul birjar sprinten al 

cărui nume îl arăta ardelean, Tohăneanu, îmi spuse cu prietenie 

ţărănească ce bine ar fi pentru localitate dacă ar avea la îndemână 

pe cineva ca mine” 5 . Sfatul birjarului, întâlnirea aici cu vechiul coleg 

de la liceul din Iaşi, doctorul Părvu, care era medicul oraşului, 

prietenia legată rapid cu farmacistul Müller, toate acestea şi, evident, 

motivele arătate anterior, l-au îndemnat pe Iorga să aleagă 

localitatea pentru tot restul vieţii: „Şi aiurea localităţi neînsemnate, 

precum Weimarul lui Goethe, aveau să-şi identifice existenţa cu cea 

a unui geniu ştiinţific şi cultural” 6 . 

Sunt multe realizările lui Iorga la Văleni. Ne vom opri asupra 

uneia dintre ele, şi anume aceea care l-a transformat pe savant din 

funcţia onorifică de „patron al Vălenilor” (după propria-i exprimare), în 

misiunea de „Apostolul Neamului” şi susţinător al naţionalismului de 

tip sămănătorist. La 18 aprilie 1908, Nicolae Iorga părăseşte definitiv 

locuinţa din Bucureşti, strada Buzeşti nr. 46, şi se mută în casa din 

Vălenii de Munte, unde, spunea el, va începe să fiarbă „viaţă harnică 

şi speranţă nouă”. Pentru a-şi putea difuza ideile în toate provinciile 

româneşti, mai ales în Ardeal, Basarabia şi Bucovina, întemeiază 

tipografia „Neamul Românesc”, inaugurată la 21 mai 1908. Ea se va 

numi după război, din 1924, „Doctrina Românească”, şi va da la 

lumină, până la moartea savantului, în 1940, publicaţii literare sau 

ştiinţifice patronate direct de el: „Neamul Românesc”, „Neamul 

Românesc pentru popor”, „Neamul Românesc Literar”, „Drum Drept”, 

„Cuget Clar”, „Revista Istorică”, „Bulletin de la Section Historique de 

l’Academie Roumaine”, „Bulletin de l’Institut pour l’etude de l’Europe 

sud-orientale”, „Revue Historique de sud-est europeen”, „Melanges 

de l’Ecole Roumain en France”. Toate acestea, ca şi multele cărţi 

tipărite aici, au făcut din Vălenii de Munte citadela culturală de la 

amvonul căreia „Apostolul neamului” a predicat latinitatea noastră şi 

unitatea spirituală a românilor de pretutindeni. Cărţile lui făceau 

ravagii în conştiinţele românilor din Transilvania, unde erau interzise 

de cenzura maghiară. Acelaşi lucru se întâmpla cu românii de peste 

Prut, cărora Iorga le-a dat speranţa că-şi vor recăpăta drepturile 

naţionale. După cum afirma istoricul prahovean Petre Ţurlea, 

„Tipografia „Neamul Românesc” de la Vălenii de Munte şi-a îndeplinit 

ţelul principal pentru care fusese creată: a contribuit la realizarea 

unei culturi naţionale a românilor, a consolidat ideea unităţii acestei 

5 Ibidem, p. 352. 

6 Ion Bocioacă, Vălenii de Munte, Bucureşti, 2004, p. 59. 

204

culturi; a contribuit la realizarea solidarităţii de neam; a consolidat 

încrederea în valorile proprii. Toate acestea ducând la ideea 

îndreptăţirii formării unui singur stat naţional românesc. Astfel, 

Tipografia de la Vălenii de Munte se plasează printre cititorii 

României Mari, pe care a pregătit-o în conştiinţa românilor” 7 . 

A doua cale pentru pregătirea şi înfăptuirea la nivel ideologic a 

Marii Uniri a fost prin viu grai. Evenimentul cel mai important pentru 

Vălenii de Munte a fost inaugurarea unei instituţii culturale, destinată 

educării adulţilor, care la rândul lor să aprindă focul sacru al 

cunoaşterii istoriei naţionale în sufletele oamenilor de rând. Instituţia 

s-a numit Şcoala de vacanţă, apoi Cursurile de Vară, acestei ultime 

denumiri adăugându-i-se, după primul război mondial (anul 1921), 

titulatura Universitatea Populară „Nicolae Iorga”. Ideea înfiinţării unei 

astfel de instituţii, în care să se adune români de pretutindeni, pentru 

a se cunoaşte mai bine, pentru a-şi clarifica idealurile în slujba cărora 

trebuia să se plaseze toţi, dar şi metodele de atingere a acestora, 

încolţiseră de mult în mintea şi în sufletul marelui savant. Ele au fost 

lansate în Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă, în anul 1904, pe 

când Iorga se afla la Putna, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la 

moartea lui Ştefan cel Mare 8 . Este de la sine înţeles cum au primit 

românii bucovineni aceste idei şi cum Iorga şi-a atras, prin curajul 

său, admiraţia acestora. Propunerea din 1904 se consolida în 

primăvara lui 1908, când marele istoric primea la Iaşi un grup de 

peste 600 de studenţi români din Bucovina, dornici să cunoască 

trecutul nostru şi mărturiile lui. Faptul că întâlnirea dintre bucovineni 

şi moldoveni s-a transformat într-o manifestare naţională, însufleţită 

de cuvântările istorice ale lui Iorga, l-a determinat pe savant să 

treacă la acţiune. 

Secretarul personal al lui Iorga, Barbu Theodorescu, 

consideră că la baza acestor cursuri stă şi un alt eveniment anterior 

lui 1904, şi anume comemorarea a 300 de ani de la unirea tuturor 

românilor înfăptuită de Mihai Viteazul. El ne spune: „Două date, două 

comemorări cu răsunet în istoria poporului nostru stau la temeiul 

cursurilor Universităţii Populare din Vălenii de Munte. La 29 

septembrie 1901, în holul unui hotel din Budapesta, a cuvântat 

tânărul istoric Nicolae Iorga, în faţa a 60 de studenţi români din 

Transilvania, despre Mihai Viteazul şi Unirea de la Alba Iulia. Drept 

corolar al acestor manifestări – dată de săpat în granitul de apoteoză 

7 Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Bucureşti, 2008, p. 50. 

8 Ion Ivănescu, Lumina de la Vălenii de Munte, în „România literară”, editată 

sub egida Uniunii Scriitorilor din România, anul XL, 8 august 2008, p. 4. 

205

a neamului – se iveşte în faţa noastră cea de la 1908, când Nicolae 

Iorga ţinea prima lecţie a cursurilor de la Văleni, privind romanitatea 

noastră, continuitatea în Dacia, unitatea românilor peste secole în 

hotarele sale naturale şi fireşte despre formarea limbii române. 

Vorbea pentru tineretul pe care-l cunoscuse şi se înfăţişase în seara 

zilei de 29 septembrie 1901. Erau acum mai mulţi, veniţi şi din Banat 

şi Bucovina, în urma angajamentelor luate la data pomenită mai sus. 

Deci, primul din zilele acelea, glăsuind zi de zi în lunile lui cuptor, 

între 1908 şi 1940, simţind în jurul său tot neamul, aducându-l prin 

fascinantul său scris şi vorbă de aur, pe meleagurile Teleajenului, 

este un om cum nu a mai fost: Nicolae Iorga” 9 . 

În numărul său din 11 iunie 1908, ziarul „Neamul Românesc” 

făcea următoarea „înştiinţare”: „Mai mulţi profesori au luat hotărârea 

de a ţine cursuri de vacanţă la Vălenii de Munte. Ele vor începe la 

1-iu iulie şi vor ţinea până la 1-iu septembrie. Iată numele profesorilor 

şi materiile ce vor face: Nicolae Iorga, Istoria Românilor şi Istoria 

literaturii româneşti, Gh. M. Murgoci, Geografia Românilor, 

N. Dobrescu, Istoria Bisericii româneşti, Şt. Bogdan, Economia 

naţională românească, V. Bogrea, Istoria literaturii moderne, 

Al. Lepădatu, Din Istoria Românilor. Cursurile vor începe numai dacă 

până la 25 iunie se vor anunţa cel puţin 50 de ascultători. Pentru 

găzduire şi hrană se vor căuta cele mai bune condiţii de ieftinătate. 

Vălenii sunt şi o staţie de aer în apropierea unor însemnate regiuni 

istorice; se pot organiza excursii. Adeziunile se fac cunoscute la 

redacţia noastră. 

N. B. Aceste cursuri n-au nici o legătură cu cursurile oficiale 

din Iaşi” 10 . 

Precizarea de la subsol se referea la măsurile luate de Viena 

şi Bucureşti pentru a-i împiedica pe cei interesaţi să vină la aceste 

cursuri. Astfel, pe cei 37 de învăţători din Bucovina, deja înscrişi, 

guvernul de la Viena îi va concentra într-o garnizoană militară din 

Galiţia, iar guvernul de la Bucureşti – pare incredibil – a organizat, în 

paralel, „cursuri oficiale” la Iaşi. 

Deschiderea Cursurilor a avut loc miercuri, 2 iulie 1908, în 

prezenţa a 50 de „cursişti” (termen dat de N. Iorga), dar pe parcurs, 

până la 2 august 1908, ele au fost audiate de peste 150 de 

participanţi veniţi pe cont propriu din Vechiul Regat, din Transilvania 

şi Bucovina, reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale. De la bun 

9 Barbu Theodorescu, Oameni care au fost… la Vălenii de Munte, în 

„Neamul Românesc”, 27 august 1978, p. 2. 

10 „Neamul Românesc”, anul III, nr. 69, 11 iunie 1908, p. 1.082. 

206

început autorităţile române îşi vor concentra atenţia asupra Cursurilor 

de vară de la Vălenii de Munte. Ele vor desemna un agent al 

Siguranţei la faţa locului, pentru a informa zilnic guvernul de la 

Bucureşti cu ce se întâmplă acolo. Dacă la început acest agent relata 

rece şi distant, ca un funcţionar al Statului care îşi făcea datoria, la 

abia două săptămâni de cursuri era şi el cucerit de Iorga. În raportul 

din 15 iulie 1908, el scria: „Cursurile d-lui Iorga sunt frecventate de 

un public din ce în ce mai numeros. Au mai sosit studenţi din Ardeal 

şi învăţători din Ildişeşti (Bucovina). Verva şi entuziasmul fără margini 

cu care vorbeşte, înlănţuirea în care pune evenimentele cu 

actualitatea şi mai cu seamă biciuirea moravurilor politice şi sociale îl 

fac simpatic tuturor. E primit cu aplauze, e întrerupt de aplauze şi 

sfârşeşte prin a i se face ovaţiuni entuziaste. Aproape nu există 

locuitor în localitate, care să nu-l privească cu un respect şi o 

dragoste nesfârşită” 11 . 

Cursurile de vară de la Vălenii de Munte s-au bucurat de un 

succes răsunător, atât în ţară cât şi în străinătate, în toată perioada 

1908-1940, când ele au fost conduse nemijlocit de marele istoric. 

Activitatea acestei instituţii a continuat şi după dispariţia fizică a 

întemeietorului, până în 1946, când a fost întreruptă de regimul 

instaurat de ocupaţia sovietică. Cursurile au putut fi reluate în 1968, 

în forme controlate atent de conducerea ceauşistă, durând, cu unele 

întreruperi, până în 1978. În întreaga istorie a României s-a dovedit 

faptul că răul vine de la ai noştri. La această ediţie, unii dintre 

conferenţiari au vorbit despre România Mare, despre Basarabia şi 

Bucovina ca ţinuturi româneşti. Leonte Răutu, care făcuse parte din 

reţeaua de spioni cominternişti din România şi care va lucra în slujba 

Moscovei şi după 1945, a înştiinţat conducerea URSS despre 

„naţionalismul-şovin” de la Vălenii de Munte, fapt care a atras după 

sine sistarea apariţiei ziarului „Neamului Românesc” (numărul din 1 

septembrie 1978 a fost dat la topitorie în Ploieşti) şi sistarea 

Cursurilor, precum şi interzicerea cărţilor lui Iorga. Motivul principal – 

naţionalismul istoricului 12 . Reluarea lor, de astă dată în condiţii de 

normalitate, se produce în vara anului 1990, cunoscând o strădanie 

continuă de situare în miezul preocupărilor curente ale comunităţii 

româneşti şi europene. 

11 Arhiva Naţională Istorică Centrală (ANIC), Fond Direcţiunea Poliţiei şi 

Siguranţei Generale, dos. 39/1906, f. 61-62. 

12 Petre Ţurlea, Aşezămintele Nicolae Iorga după 1948, în Nicolae Iorga 

(1871-1940). Studii şi documente, vol. V, coordonatori: Constantin Buşe şi 

Constantin Găucan, Bucureşti, 2008, pp. 674-675. 

207

Ediţia de anul acesta a fost una jubiliară, după cum arată 

placa comemorativă dezvelită de primarul din Văleni: „Un secol de la 

înfiinţarea Cursurilor de Vară ale Universităţii populare «Nicolae 

Iorga». 10 august 2008”. Deschiderea oficială a avut loc în sunete de 

fanfară, care a intonat cântece patriotice, duminică 10 august 2008, 

ora 9:30. La ora 10, în prezenţa oficialităţilor, fanfara militară a 

intonat Imnul naţional şi s-a dezvelit placa Comemorativă din faţa 

Casei de cultură din Vălenii de Munte. Cuvântul de deschidere a fost 

rostit de D-l. Prof. Constantin Stere, directorul Direcţiei Judeţene 

pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Prahova, fiind 

de faţă acad. Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române şi 

fiu al Prahovei, acad. Răzvan Theodorescu, Valeriu Râpeanu, Andrei 

Pippidi, senatorul Constantin Găucan, Ion Iliescu, Virgil Niţulescu, 

Secretar general al Ministerului Culturii şi Cultelor. Au mai fost 

prezenţi Prefectul judeţului Prahova, Preşedintele Consiliului 

Judeţean Prahova, Primarul oraşului Văleni, precum şi mulţimea de 

cursanţi veniţi ca odinioară, acum o sută de ani, din toate colţurile 

ţării, precum şi din toate provinciile româneşti, în a căror conştiinţă 

Iorga este încă viu. 

S-a arătat de către vorbitori că Nicolae Iorga a transformat 

Vălenii într-o „Meccă a românismului”, iar spiritul său, generozitatea 

intelectuală, soliditatea şi perenitatea viziunilor lui Iorga sunt valori 

care nu se vor stinge niciodată. Dl Constantin Stere a dat citire 

Mesajului Regelui Mihai I al României, care şi-a exprimat regretul că 

nu poate fi de faţă la acest eveniment. În încheierea festivităţii de 

deschidere, P. C. Pr. Vasile Ilie, Protoiereul de Văleni, a dat citire 

mesajului P. F. Părinte Patriarh Daniel cu prilejul acestui eveniment, 

mesaj intitulat „O şcoală de un veac – candelă de valori”: „Împlinirea 

unui secol de la inaugurarea de către Nicolae Iorga a Cursurilor de 

Vară ale Universităţii populare de la Vălenii de Munte, cea mai 

longevivă iniţiativă culturală de acest gen din România, are o 

semnificaţie profundă pentru Biserica noastră Ortodoxă Română, 

„Maica spirituală a poporului român”, Vălenii de Munte fiind locul 

unde s-au plămădit oameni de valoare care au slujit cu dăinuire 

deopotrivă neamul românesc şi Biserica sa naţională. 

O astfel de aniversare este în primul rând o aducere aminte 

faţă de înaintaşii noştri: „Aduceţi-vă aminte de mai marii (înaintaşii) 

voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare 

aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi în credinţă” (Evrei XIII, 7), 

cum spune Apostolul Neamurilor, Sfântul Pavel, dar şi un act de 

cinstire faţă de idealul lor nobil şi de efortul lor jertfelnic. 

208

Ideea lui Nicolae Iorga de a înfiinţa o Universitate Populară 

care să promoveze marile valori ale civilizaţiei universale şi ale 

neamului românesc a prins rădăcini, devenind peste timp o 

adevărată stare de spirit, un altar al cultivării aspiraţiilor culturale şi 

spirituale ale poporului român de către cei mai luminaţi fii ai săi, dar 

şi un factor important de promovare a dialogului liber şi constructiv 

între contemporani şi generaţii. 

Într-una din mărturiile testamentare, Iorga spunea: „Viaţa unui 

popor, succesul lui în lunga luptă tăcută a naţiilor nu le determină nici 

întinderea pământului, nici numărul populaţiei, nici bogăţia. Acestea 

se câştigă, dar ele nu stau la originea puterii. Izvorul acestei puteri 

este viaţa morală a unei comunităţi, seriozitatea cu care priveşte 

traiul, măsura cu care îşi alege ţintele şi rigoarea cu care le 

urmăreşte, respectul adânc, cultul pentru realitatea lucrurilor”. 

Cu aceste gânduri ale savantului Nicolae Iorga, binecuvântăm 

lucrările ediţiei aniversare din acest an ale Cursurilor de vară ale 

Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, rugând pe Bunul Dumnezeu să 

reverse harul şi dragostea Sa asupra tuturor celor ce se ostenesc 

pentru promovarea marilor valori culturale, morale şi spirituale ale 

Bisericii şi ale neamului nostru românesc”. 

După aceste frumoase cuvinte, cursanţii au fost invitaţi să 

audieze trei mari conferenţiari. Acad. Răzvan Theodorescu a vorbit 

despre „Romanitate şi românitate. Permanenţele unui neam”, 

arătând că noi rămânem un popor unic în contextul european, cu un 

spirit tranzacţional manifestat în întreaga noastră istorie. „Poporul 

român este singura ortodoxie latină şi singura latinitate ortodoxă, 

combinaţie admirabilă care face din noi o punte între Occident şi 

Orient”, spunea Răzvan Theodorescu. La rândul său, acad. Eugen 

Simion, mergând pe linia structurală a cursurilor din 1908, a vorbit 

despre „Modele în literatura română în 1908 şi 2008”, iar prof. univ. 

Valeriu Râpeanu a prezentat tema: „Cultul valorilor româneşti la 

Nicolae Iorga”. 

Conferenţiarii, în majoritatea lor academicieni şi profesori 

universitari din mari centre din ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj), dar şi din 

Republica Moldova, au acoperit toate domeniile de interes ale 

ascultătorilor: istoria naţională, istoria serviciilor secrete româneşti, 

istoria literaturii române, religie, geografie, ecologie, folclor, diaspora 

românească, legislaţie în domeniul protecţiei patrimoniului culturalnaţional. 

Momente de destindere au fost oferite de Dl. Constantin 

Găucan, preşedintele Clubului Istoricilor „Nicolae Iorga”, la reşedinţa 

sa din Vălenii de Munte, sub forma unor seri culturale. Muzică 

209

omânească, teatru, poezie, cântec, dialoguri cu Dumitru Mazilu, 

Mircea Maliţa, toate la un loc au făcut să te simţi în altă lume. 

Participarea la slujba Adormirii Maicii Domnului la biserica-monument 

istoric „Mănăstirea” din Văleni, unde a fost hramul bisericii, vizitarea 

Castelului Peleş de la Sinaia, a castelului Pelişor şi a gării din Sinaia, 

unde a fost asasinat I. Gh. Duca, au constituit momente de înălţare 

sufletească. Valea Teleajenului ne-a încântat cu vizitarea Mănăstirilor 

Crasna, Cheia şi Suzana, locaşuri de închinare aşezate peste vechi 

vetre de sihăstrie românească. 

La Cheia, staţiune climaterică din comuna Măneciu, situată la 

altitudinea de 860-900 metri, s-au întâlnit tainele din străfundurile 

pământului, cu cele legate de coroana creaţiei, omul. Muzeul florilor 

de mină oferă, prin cele peste 300 de exponate de roci (cuarţ, calcit, 

stibină, pirită, baritină) imaginea frământărilor vulcanilor activi care au 

adus aceste minunăţii din străfundurile pământului. Pe de altă parte, 

tot aici se poate vizita muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer 

(1874-1944), unic în ţară. El prezintă aspecte din viaţa şi activitatea 

savantului Rainer, profesor, medic, antropolog, ctitorul 

instituţionalizării antropologiei în România. 

Marţi, 19 august 2008, ultima zi a cursurilor, a avut loc 

dezvelirea bustului profesorului savant Nicolae Iorga, aşezat în faţa 

Casei de cultură din Văleni. Pe fundalul Imnului Naţional şi al Imnului 

eroilor, intonate de fanfara militară, s-au depus coroane de flori din 

partea instituţiilor statului (Senatul României, Prefectura judeţului 

Prahova, Consiliul Judeţean, DJCCPCN Prahova, Muzeul Judeţean 

de Istorie, Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, Primăria oraşului Văleni 

şi Primăria oraşului Cimişlia de Peste Prut, oraş înfrăţit cu Vălenii de 

Munte. În final, au fost înmânate de către Consiliul Judeţean Prahova 

medalii jubiliare şi drapelul Comunităţii Europene, preşedinţilor 

raioanelor Cimişlia şi Leova din Republica Moldova, precum şi 

primarilor oraşelor respective. 

Dl. Director Constantin Stere a înmânat participanţilor 

diplomele de participare la aceste cursuri. Primirea acestei diplome, 

precum şi a medaliei jubiliare „Centenarul Cursurilor de vară ale 

Universităţii Populare „Nicolae Iorga” mi-a oferit prilejul de a arăta 

participanţilor la cursuri că Nicolae Iorga a vizitat judeţul Vâlcea, cu 

monumentele ei istorice, în acea călătorie prin ţară, spunând despre 

Râmnicu-Vâlcea că este „un juvaier de orăşel, una din cele mai 

curate aşezări urbane din toată România” 13 . Episcopia, Schitul 

13 Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. I. Ediţie îngrijită, 

prefaţă şi tabel cronologic de Lucian Cursaru, Bucureşti, 1972, p. 83. 

210

Inăteşti, Dobruşa, Mamul, Cozia, Govora, Dintr-un lemn, Surupatele, 

Hurezi, Bistriţa, Arnota, Corneţul, toate sunt descrise în cele mai 

frumoase cuvinte de Iorga, arătând că „acest judeţ al Vâlcii e plin de 

mănăstiri cum nu mai este altul” 14 . 

Primarul din Văleni a premiat cele mai frumoase şi îngrijite 

gospodării din localitate, aşa cum făcea odinioară şi Iorga. 

La ora 13 cursurile s-au încheiat. Ediţia 2008 a Universităţii 

Populare a luat sfârşit. 

Fiecare dintre cursanţi a părăsit Vălenii de Munte mai 

îmbogăţit sufleteşte, pătruns de idealurile şi realizările celui care va 

mai lumina ani de-a rândul conştiinţele şi dorinţele de mai bine ale 

celor ce se simt cu adevărat români. 

14 Ibidem, p. 91. 

211

Liviu PAPUC 

UN SECOL DE POSTERITATE A LUI ION CREANGĂ 

ÎN BUCOVINA (1889-1989) 

„Cu părere de rău trebuie să constat un fapt ce l-am putut 

observa de aproape: Creangă e mult mai cunoscut şi mai popular în 

Transilvania şi Bucovina decât în România”, spune, la 1890, Eduard 

Gruber, unul dintre prietenii apropiaţi ai povestitorului (Înmormântarea 

lui Ion Creangă, în „Lupta”, An. VII, seria IV, nr. 1021, 10 ian. 1890, p. 

3). Apropierea de Ţara de Sus a Moldovei nu trebuie să mire pe 

nimeni, pentru că, practic, geniul nostru popular îşi extrage seva dintro 

zonă limitrofă Cordunului, aşa încât limba şi motivele folosite în 

poveştile sale se suprapun perfect peste cele care circulă în arealul 

Sucevei. Fără a face studii locale, deplasări pe teren, putem avea 

oricând în faţă câteva broşuri (A fost odată de I. E. Torouţiu – 1912, 

De la noi de Leca Morariu – 1915, Poveşti de Victoria Morariu – 

1933), sau culegeri efectuate după cel de-al doilea război mondial 

(culese şi îngrijite de George Muntean sau de Petru Rezuş), din care 

izbucneşte triumfător graiul viu al moldovenilor din partea muntoasă, 

în care se întreţes motive străvechi sau influenţe mai noi ale culturii 

populare. Paralelismul aproape perfect, rezultantă impusă de 

identitatea materialului primar care a stat la dispoziţia creatorilor (N. 

Iorga se exprima despre volumul De la noi în cuvinte ce pot fi 

alăturate fără rezervă operei lui Creangă: „E atâta culoare şi mişcare 

în această cărticică, e atâta nuanţă şi atâta capriciu popular, atâta haz 

ascuns în lumina ochilor şireţi, care se văd printre rânduri, atâta 

adevăr în dialog…” – în „Drum drept”, An. X, 1915, nr. 26, 26 iul., p. 

410), îl face pe Sextil Puşcariu să susţină, la 1920, referitor la acelaşi 

volum al lui Leca Morariu: „Cred dar că Academia Română va trebui 

să premieze opera celui ce continuă cu atâta talent tradiţia lui Ion 

Creangă”. Diferenţa, şi aceasta evidentă, este doar cea dintre un 

geniu, cum a fost Creangă, şi un om de mare cultură, crescut şi 

adăpat la izvorul poporului, cum a fost Leca Morariu. 

Posteritatea lui Creangă în Bucovina a suferit de datele 

generale ale receptării sale în ţară: o tăcere datorată încadrării 

acestuia în categoria, considerată inferioară, a povestitorilor, dacă nu 

cumva a culegătorilor de folclor. Şi totuşi, în ianuarie 1905, în încă 

tânăra revistă „Junimea literară”, de la Cernăuţi, George Tofan 

publică articolul Ion Creangă. Cu ocazia aniversării de 15 ani de la 

moartea sa, un apel la întreaga populaţie a Bucovinei de a-şi cinsti 

sângele şi fiinţa neamului (chiar dacă risipit vremelnic). În concluzia 

212

profesorului, succintă, opera humuleşteanului devine şi un liant al 

vorbitorilor de aceeaşi limbă română: „decât o conferinţă sarbădă, mai 

bine o pagină din Creangă” (p. 14). Şi „o pagină din Creangă” le oferă 

bucovinenilor Societatea Academică Română „Dacia”, atunci când 

scoate la iveală, în 1910, broşura de 64 de pagini, cu ilustraţii, Poveşti 

şi poezii cu două icoane (Suceava, Tipografia Societăţii „Şcoala 

Română”, Biblioteca poporală „Dacia”, nr. 4-5). Este, din câte ştim, 

singura carte pe coperta căreia figurează, alăturate, numele celor doi 

mari prieteni: M. Eminescu şi Ion Creangă – semn implicit de opţiune 

şi clarviziune literară şi naţională a tineretului studios din Ţara Fagilor. 

Nu numai „o pagină”, ci Opere complete dă la iveală, în 1924, Librăria 

„Ostaşul român” (Anton Roşca) din Cernăuţi, ale căror 411 pagini sunt 

prefaţate de prof. univ. D. Marmeliuc. „Destinez un leu de fiecare 

exemplar vândut din ediţia de faţă şi cele următoare pentru ridicarea 

unui bust al lui I. Creangă în una din grădinile publice ale oraşului 

Cernăuţi” (p. XIV), declară Editura, punând întru totul gestul apariţiei 

cărţii sub semnul culturii, al slăvirii valorilor perene româneşti. 

Câteva ultime „pagini” din Creangă apar în Antologia literaturii 

române pentru bacalaureat de C. Loghin (vol. III, 1938, pp. 272-335), 

în care, pe lângă o biografie succintă şi o bibliografie selectivă, putem 

găsi fragmente din Harap Alb, Ivan Turbincă şi partea a IV-a din 

Amintiri din copilărie. 

Efectul volumelor (atât de distanţate în timp) asupra publicului 

a fost sprijinit şi atenţia a fost ţinută trează asupra fenomenului I. 

Creangă prin veritabila campanie de presă (şi broşuri) a lui Leca 

Morariu, care, între 1923-1940, intervine cu o puzderie de precizări, 

privind în primul rând viaţa marelui prozator, ale căror titluri ar umple 

o pagină întreagă. Să spicuim: Institutorul Creangă, De-ale lui 

Creangă (Popa Duhu şi Zahei Creangă), Creangă, Crengene, 

culminând cu ampla Drumuri moldovene (Pe urmele lui Creangă), 

prima şi ultima premiate de Academia Română, în care bogăţia şi 

ineditul informaţiilor beneficiază de limbajul adecvat, înrudit cu cel al 

humuleşteanului (mai toată contribuţia profesorului cernăuţean în 

această direcţie se regăseşte între coperţile recentului volum: Leca 

Morariu, Ion Creangă. Studii şi note critice, apărut la Editura Princeps 

Edit din Iaşi, prefaţă de acad. Mihai Cimpoi, antologie şi postfaţă de 

L. P.). 

Lupta pentru neuitarea lui Creangă (paralel cu cea a lui 

Eminescu) este susţinută de revistele „Junimea literară”, „Făt-frumos” 

şi de ziarul „Glasul Bucovinei”, reprezentantele de frunte ale culturii 

Moldovei de Sus, mai ales prin pana aceluiaşi neobosit Leca Morariu, 

dar şi prin contribuţiile numeroase ale celor ce l-au cunoscut sau l-au 

213

studiat pe genialul campion al literaturii populare. Gh. Bogdan-Duică, 

D. Furtună, N. A. Bogdan, A. C. Cuza, A. Gorovei, Lucian Predescu, 

Virgil Tempeanu, E. Pohontzu, Fr. Vrânceanu, Ioan S. Ionescu, I. E. 

Torouţiu sau Gh. Cardaş meditează pe marginea fenomenului 

Creangă, ajută la înălţarea calitativă a numărului festiv din ianuarie 

1930 al revistei „Făt-frumos”, sau îl flanchează pe acesta într-o 

susţinere armonioasă a tensiunii în jurul prozatorului. La „Junimea 

literară”, în 1925, două coperţi din cele cinci ale anului sunt legate de 

numele lui Creangă (plus alte opt reproduceri în text). 

Războiul al doilea mondial nu a rupt firul acesta (deşi nu foarte 

gros) al interesului pentru fenomenalul humuleştean, căci iată-l pe 

Petru Rezuş, care, pe urmele lui Leca Morariu (şi ca fost student al 

acestuia), îşi dedică ani de cercetări studiind viaţa şi opera, atât a lui 

M. Eminescu, cât şi a lui Ion Creangă. Pertinente observaţii, realiste şi 

neinhibate de sonoritatea numelor unor critici de prestigiu, pot fi 

găsite în cartea acestuia Ion Creangă. Mit şi adevăr (1981), dar şi în 

studiul profesorului Ilie Dan din volumul Contribuţii (1978 – studiul, 

intitulat sugestiv Destinul unui clasic: Ion Creangă, trage şi concluzia: 

„Peste moarte şi vreme, Creangă devenea o prezenţă. Una majoră şi 

distinctă în cadrul literaturii naţionale. Timp de peste opt decenii de la 

moartea sa, opera-i a căpătat atributele unor originale file de viaţă a 

poporului român, iar posteritatea a adăugat preţuirii nemurirea dată 

de timp acestui strălucit reprezentant al scrisului românesc” – p. 9). 

Ion Popescu-Sireteanu întregeşte tabloul printr-o extrem de utilă carte 

de Amintiri despre Ion Creangă (1981 – reeditată cu completări în 

1998), ce readuce în actualitate articole aproape pierdute, ignorate, 

risipite prin revistele timpului. 

Bucovina, prin oamenii ei, a făcut ceva pentru perpetuarea 

gloriei maestrului limbii neaoşe moldoveneşti. Dar poate că cel mai 

mare serviciu i-a fost făcut de pomenitul Petru Rezuş, a cărui 

intimitate permanentă cu graiul dulce al Ţării de Sus l-a făcut să 

îndrăznească (şi să reuşească), din firimituri crengene, să alcătuiască 

o posibilă ultimă parte a Amintirilor din copilărie, intitulată Pe urmele 

lui Ion Creangă (1977): „Dar până una-alta, ian să pun eu pana jos, 

că s-a făcut tocmai vremea de pornit la fratele Zahei [...]. Apoi m-oi 

duce, că de scris ştiu scrie şi alţii, încât e plină lumea de dânşii, dar 

de mâncat şi de băut mănânc numai eu pentru mine, nu mă las în 

seama altora. Vorba cea de la urmă: Dacă-i pe veselie, atunci s-o 

dăm şi pe veselie, şi să mai uităm de cea scârbă de boală şi de scaiul 

de sărăcie. Că nici omului nu-i este dat a trăi cât piatra morii, şi azi 

mai trăieşti şi mâne nu eşti… Ieşi, 1889, 31 decembrie, sara” 

(pp. 182-183). 

214

IAŞI: 600 DE ANI DE ISTORIE (NE)SCRISĂ

Maria DANILOV 

MĂRTURII CULTURALE IEŞENE ÎN ARHIVELE DIN CHIŞINĂU 

(SECOLUL AL XIX-LEA) 

Mărturii documentare privitor la legăturile culturale dintre 

vechea capitală a Ţării Moldovei şi Basarabia înstrăinată (după anul 

1812) – în arhivele din Chişinău – sunt puţine. Izolarea Basarabiei de 

restul românimii – prin cultivarea unei atitudini duşmănoase faţă de 

fraţi, prin promovarea unor concepte false (românii din Principate sunt 

trataţi drept duşmani ai Imperiului Rus şi deci şi ai basarabenilor) a 

constituit, fără îndoială, fundamentul politicii reacţionare a ţarismului 

pe toată perioada de dominaţie asupra Basarabiei (1812-1918). 

Dincolo de acele oprelişti instituite de un regim dur, poliţienesc, de 

cazarmă, – au existat, totuşi, acele firave lăgături nevăzute şi / sau 

nepercepute de către funcţionarul ţarist al instituţiilor vamale înşirate 

de-a lungul Prutului, sau de către cel din cancelaria aulică din Sankt 

Petersburg. Şi mai mult: acele legături firieşti – de grai, datină şi 

obiceiuri – au stat la temelia supravieţuirii culturale a românilor 

basarabeni în acel secol de întuneric şi singurătate. Or, mărturiile 

aduse în discuţie vin tocmai să acopere un segment al vieţii culturale 

basarabene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ne vom referi 

în continuare, doar la unele aspecte privind problema cenzurării 

programului de spectacole teatrale, propus oficialităţilor ţariste din 

Chişinău, de către artistul ieşean Nicolae Luchian. 

*** 

Primele ştiri din viaţa teatrală a Basarabiei. În lipsa 

reprezentaţiilor locale – pe tot parcursul secolului al XIX-lea – viaţa 

teatrală a Basarabiei s-a redus doar la turneele de teatru ale unor 

trupe străine venite din oraşele Imperiului Rus: Odesa, Harkov, Sankt 

Petersburg, Moscova etc., din Imperiul Austro-Ungar, din Germania 

sau din Principatele Române. La fel, putem susţine că, mărturiile 

documentare privitor la primele spectacole susţinute la Chişinău sunt 

sumare şi pot fi atribuite doar către sfârşitul anilor ’40 ai secolului al 

XIX-lea. Aceștia stau dovadă că „pe la 1838, iulie 5 zile, guvernatorul 

general al Novorossiei şi Basarabiei”, Pavel Feodorov” 1 , întreprinde 

1 Pavel Ivanovici Feodorov a guvernat în Basarabia între anii 1834-1854. 

217

un demers către instanţele cenzurii din Sankt Petersburg, alăturând şi 

textele unor piese teatrale (caietele de note ale artistului G. Zanosti) 2 . 

După unele date consemnate de Ştefan Ciobanu (în 1923), 

Chişinăul a fost vizitat, în 1841, de o trupă de operetă germană „a 

unui oarecare Frich” care supune piesele prezentate publicului din 

Chişinău, cenzurii autorităţilor 3 . Alte mărturii stau dovadă că pe la 

anul 1862-1863, la Chişinău a susţinut spectacole trupa actorului 

ieşean Teodorini 4 . Este dificil, în lipsa unor probe certe să stabilim şi 

alte amănunte în legătură cu programul de spectacolele susţinut de 

trupa lui Teodorini. 

La anul 1865, încearcă să treacă Prutul şi să-şi supună 

cenzurii imperiale repertoriul alcătuit din „24 piese şi 18 cântece, un 

alt artist ieşean, – Nicolae Luchian 5 . Ştirile despre intenţiile acestui 

artist de a organiza un turneu teatral în Basarabia sunt nespus de 

preţioase sub raport istoric şi reflectă anume mecanismul sistemului 

de cenzură din imperiul ţarilor – din interior – impus vieţii culturale şi 

spirituale a românilor basarabeni aflaţi sub ocupaţia ţaristă. 

Primele informaţii referitor la programul de spectacole susţinut 

de trupa ieşeană la Chişinău sunt cunoscute după cele publicate de 

istoricul teatrului din Moldova Teodor Burada 6 . Trebuie să reţinem 

însă – după cum ne sugerează şi I. C. Chiţimia – că „întreaga lucrare 

(a lui Teodor Burada – n. ns., M. D.) se bazează, în fond pe date şi 

surse dispărute şi în acest sens, conţine ştiri şi relatări de neînlocuit, 

2 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 2, inv. 1, dos. 2942, f. 5. 

3 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, 

Chişinău, 1992, p. 145; Larisa Turea, Chişinăul teatral, în Chişinău, Enciclopedie, 

Chişinau, 1997, p. 132-135. 

4 Ioan Doncev, Precuvântare, în Cursul primitiv de limbă română, Chişinău, 

1865, p. II-III; Ştefan Ciobanu, op. cit, p. 46. 

5 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 2002, 

pp. 530-531; „N. Luchian (1821-1893). A învăţat la şcoala de la Trei Ierarhi, 

descoperindu-şi aptitudini pentru arta plastică s-a înscris la clasa de pictură de la 

Academia Mihăileană. Trimis la Paris, în 1838, pentru a se perfecţiona, N. Luchian, 

care între timp se produsese, ca diletant în diferite reprezentaţii de societate, ia 

lecţii de artă dramatică de la actori reputaţi. Era preţuit de Matei Milo, sub a cărui 

îndrumare va juca (1846-1852). După plecarea acestuia la Bucureşti, N. Luchian 

devine răsfăţatul scenei moldoveneşti. De câteva ori (între anii 1855-1871), ia 

conducerea teatrului ieşean. În 1868-1869 cu o trupă proprie dă spectacole la 

Chişinău. A jucat în toate comediile şi vodevilurile lui V. Alecsandri, fiind, printre 

altele, creatorul rolurilor Clevetici şi Sandu Napoilă. Rolul său de predilecţie a fost, 

însă, Jocris din Sora lui Locris de Fr. A. Varner şi F. A. Duvert, comedie localizată 

de el însuşi. A făcut multe traduceri din repertoriul francez al vremii”. 

6 Teodor Burada, Istoria teatrului din Moldova, Chişinău, 1991, p. 389. 

218

fiind mai întâi de toate, o operă de documentare” 7 . Privită din această 

perspectiva lucrarea lui T. Burada, într-adevăr „nu are egal până 

astăzi” în domeniul istoriei teatrului ieşean. Altceva este să 

constatăm, că ştirile privitor la satagiunea actorului Nicolae Luchian la 

Chişinău sunt, în fond, limitate la sursele ieşene 8 . După cum 

consemna însuşi T. Burada acele „relaţiuni” le avea de la artistul P. S. 

Alexandrescu, care a jucat în Chişinău cu trupa lui Nicolae Luchian, 

de la unii membri ai familiei, precum şi din gazeta Curierul din Iaşi (nr. 

12 din 23 martie 1869), adică imediat după revenirea/sosirea artiştilor 

la Iaşi din turneul basarabean (15 martie 1869) 9 . Care sunt, în fond, 

ştirile lansate, de T. Burada la 1915, referitor la turneul organizat de 

N. Luchian în Basarabia la 1868? 

Consemnăm, mai întâi, că actorul ieşean „cu mult înainte de 

a pleca din Iaşi a cerut învoire de la guvernul rusesc spre a putea 

intra şi juca cu trupa sa la Chişinău”, expediind la Chişinău şi piesele 

din repertoriu spre cenzurarea lor. 

După cum se afirmă în continuare „abia după vre-o cinci luni 

de aşteptare, de multă trudă şi mari cheltuieli [...] prin diferite 

persoane influente” N. Luchian a primit învoirea autorităţilor 10 . 

Teodor Burada a mai publicat programul repertoriului de 

spectacole susţinut la Chişinău de trupa lui N. Luchian, precum şi 

unele impresii cu „ton liric” despre „daruri şi buchetele de flori”, despre 

entuziasmul publicului basarabean manifestat cu prilejul fiecărui 

spectacol 11 . 

Acestea sunt, în linii mari, informaţiile lansate de cercetător. 

Alte probe documentare nu se deţineau în sursele pe care le-a avut la 

îndemână. Multiple aspecte ale problemei, însă, rămân şi în 

continuare neelucidate. Cu atât mai mult, problema cenzurii 

programului de spectacole prezentate de artistul N. Luchian publicului 

basarabean, putea fi elucidată – atunci şi acum doar în baza unor 

investigaţii, în baza surselor ce ţin de arhivele administraţiei ţariste din 

Basarabia. De aceea am şi găsit de cuviinţă să elucidăm acest 

moment din istoria vieţii teatrale din Basarabia secolului al XIX-lea. 

7 Teodor Burada, op. cit., pp. 7-9. 

8 Ştefan Ciobanu, op. cit, p. 147; Larisa Turea, op. cit., pp. 132-135; în 

contextul amintit, precizăm doar, că informaţiile autorilor citaţi mai sus, privitor la 

turneele actorilor ieşeni în Basarabia sunt preluate integral după T. Burada. 

9 Teodor Burada, op. cit., p. 390. 

10 Ibidem, p. 390. 

11 Ibidem. 

219

Nicolae Luchian şi cenzura ţaristă. Mărturiile documentare – 

unice în felul lor, conservate în arhivele din Chişinău – în legătură cu 

intenţiile artistului ieşean Nicolae Luchian de a organiza un turneu 

teatral în Basarabia, sunt nespus de preţioase sub raport istoric, mai 

întâi, şi reflectă mecanismul sistemului de cenzură din imperiul ţarilor 

impus vieţii culturale şi spirituale a românilor basarabeni aflaţi sub 

ocupaţia străină. Dar sunt la fel de preţioase şi sub raport cultural, 

pentru că sunt o reflecţie obiectivă a unor mărturii incontestabile ale 

vieţii spirituale a neamului de pe ambele maluri ale Prutului. 

Modul în care administraţia imperială a executat controlul 

asupra repertoriului de piese / spectacole propus de Nicolae Luchian 

este de o semnificaţie excepţională, mult mai largă, şi depăşeşte 

cadrul problemei abordate. Pentru că, mărturiile aduse în discuţie 

reflectă politica de ansamblu promovată de autorităţile administraţiei 

ţariste în Basarabia, de-a lungul unui secol de dominaţie despotică şi, 

care nu poate fi interpretată doar ca una „camuflată”, după cum ni se 

sugerează uneori 12 . 

Amintim în context că, T. Burada încă la 1915, afirma – în 

legătură cu turneele organizate de Nicolae Luchian în Basarabia – că 

actorul ieşean a avut „vreo cinci luni de aşteptare“ şi doar datorită 

unor „persoane influente” (!) a reuşit să obţină aprobarea autorităţilor 

ţariste 13 . Este important, totuşi, să reţinem că procedura legalizării 

spectacolelor a fost de durată: din 5 martie 1865 – la 15 septembrie 

1865 14 . Este dificil, în lipsa unor probe certe (documentul oficial nu ne 

sugerează nimic mai mult în această privinţă), să stabilim care anume 

au fost condiţiile stipulate de cenzura teatrală. Realitatea istorică, 

însă, mai poate fi reconstituită, deşi indirect, din informaţiile istorice în 

legătură cu legalizarea unor spectacole româneşti în Chişinău, mult 

mai târziu, – la anul 1886 15 . Altceva ar fi să sesizăm, în cazul nostru, 

adică a modului în care a fost aplicată cenzură asupra repertoriului de 

spectacole (mai exact, a textelor în limba română) de la 1865. Pentru 

că funcţionarii imperiali – atât cei din Chişinău, cât şi cei din Odesa şi 

/ sau Sankt Petersburg – s-au pomenit într-o situaţie dificilă: lipsa 

cenzorului de limbă română. 

12 Gheorghe Negru, Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a 

Basarabiei, în „Destin Românesc”, anul I, nr. 1, 1994, p. 77. 

13 Teodor Burada, op. cit., p. 390. 

14 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1-22. 

15 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 8688, f. 1, 5. În demersul funcţionarului de la 

Comitetul de cenzură din Odesa, către guvernatorul Basarabiei, în 1886, se 

amintea, între altele, despre cenzura spectacolelor „în limbă moldovenească”, la 

1865. 

220

Şi mai mult: lipsa unui funcţionar, ştiutor de limbă română, în 

statele / serviciile cenzurii imperiale a fost o problemă constantă pe 

tot parcursul secolului al XIX-lea. Anticipând evenimentul şi / sau 

fenomenul, ca atare, vom observa că această problemă nu a intrat în 

sfera preocupărilor şi/sau intereselor nici la administraţia locală din 

Basarabia, de-a lungul unui secol (excepţie poate fi doar cazul 

cenzorului Gheorghe Madan, la începutul secolului al XX-lea) 16 , dar 

nici la cea din Sankt Petersburg sau Odesa. Iar acest moment nu 

poate fi interpretat altfel, decât ca o ignorare totală de către 

administraţia ţaristă a intereselor culturale şi spirituale ale popoarelor 

înglobate în imperiu. În virtutea acestor considerente – ce ţin de 

cauză şi nu de efect – cenzurarea spectacolelor „de limbă 

moldovenească” va continua şi pe viitor, să fie prioritar în competenţa 

şi / sau supravegherea Comitetului de cenzură din Sankt Petersburg, 

– celora din veriga intermediară (cenzorilor din Odesa), revenindu-le 

doar rolul de executor. 

Cancelaria imperială şi problema cenzorului de limbă 

română. Documentar. În baza unor date, în mare parte inedite, să 

urmărim în continuare, cum a reuşit instituţia imperială de cenzură să 

depăşească starea de impas, adică să rezolve totuşi, problema 

„lipsei” – în statele de cenzori – a funcţionarului cunoscător de limbă 

română? Nu înainte, însă, de a interveni cu unele precizări absolut 

necesare: 

Vom încerca, să reconstituim, mai întâi, fie şi parţial, o 

cronologie documentară a datelor (în baza unui singur dosar) 

decodificate din corespondenţa oficială a administraţiei din Basarabia 

cu instanţele de cenzură din Sankt Petersburg şi Odesa, în scopul de 

a urmări mecanismul funcţionării instituţiilor restrictive ale 

administraţiei imperiale în care erau implicate evident mai multe 

componente (servicii, departamente etc.). 

Vom observa, de asemenea, că textul documentului oficial 

conţine puţine ştiri asupra repertoriului de spectacole propriu-zis, 

supus cenzurii. Această corespondenţă înregistrează doar mesajul 

funcţionarului preocupat de respectarea – stricto senso – a legislaţiei 

în vigoare privitor la spectacolele susţinute de trupele străine intrate în 

imperiu. 

Şirul evenimentelor rămâne ascuns după cadrul 

documentului oficial. Dosarul înregistrează, cu lux de amănunte, 

corespondenţa misiunii Consulatului rus la Iaşi cu funcţionarii imperiali 


221

din Basarabia, Odesa şi Sankt Petersburg (15 file). Cronologic 

această corespondenţă se înscrie între 5 martie – 15 septembrie 

1865 17 . 

Ce ne oferă, în fond, datele de arhivă? 

Dosarul din arhiva Cancelariei guvernatorului din Chişinău 

(general-maior Antonovici Platon) 18 înregistrează cu lux de amănunte 

corespondenţa misiunii Consulatului Rus la Iaşi cu funcţionarii 

imperiali angajaţi în statele cancelariei guberniale din Basarabia, dar 

şi a celora din Odesa sau Sankt Petersburg. Felul în care 

administraţia imperială – la toate nivelele – a executat controlul 

asupra repertoriului de piese propus de Nicolae Luchian, este de o 

semnificaţie excepţională şi depăşeşte, credem, cadrul problemei 

abordate. Politica antiromânească promovată de autorităţile 

administraţiei ţariste din Basarabia, de-a lungul unui secol de 

dominaţie despotică, nu poate fi interpretată nicidecum ca una 

„camuflată”. Mai mult chiar: interesele imperiale erau declarate şi / 

sau delegate deschis / direct către funcţionarii angajaţi ai sistemului, 

fie din cohorta celora de execuţie sau a celora de control, – aceştia 

din urmă executând întocmai buchia legii / ucazului. Altceva este să 

sesizăm – în cazul cenzurării spectacolelor (textelor în limba română), 

la 1865, – funcţionarii imperiali, atât din Chişinău şi Odesa, cât şi cei 

din Sankt Petersburg s-au pomenit într-o situaţie dificilă: lipsa 

cenzorului de limbă română. În baza unor date inedite, să urmărim în 

continuare, cum aceştia au reuşit să depăşească starea de impas. 

Demers (nr. 290), 5 martie, 1865. Misiunea Consulatului 

Imperial Rus din Moldova către guvernatorul Basarabiei: 

„La rugămintea artistului Nicolae Luchian, antreprenorul trupei 

artiştilor moldoveni”, rugăm să i se permită stagiunea de spectacole 

teatrale în Basarabia, amintind totodată, Excelenţei Voastre, că în 

baza Înaltei Dispoziţii din 27 mai 1861, actorilor străini li s-a permis să 

susţină spectacole în teatrele din Chişinău, însă nu înainte de a 

prezenta preventiv şefului guberniei, repertoriul său pentru a fi supus 

cenzurii. Consulatul din Iaşi, are onoarea să Vă expedieze repertoriul 

propus de către Luchian, alcătuit din 24 piese şi 19 cântece. Şeful 

Consulatului, Lisovski” 19 . 


18 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 395; „Generalmaiorul 

Platon Antonovici (1 august 1863 - 30 noiembrie 1867), nu s-a distins prin 

nimic deosebit. Începutul administraţiei lui coincide cu consecinţele revoltei 

poloneze, care ridicase moralul elementelor moldoveneşti din Basarabia”. 

19 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1. 

222

Să reţinem că în colecţiile arhivelor din Chişinău nu s-a păstrat 

demersul guvernatorului local, general-maiorul Platon Antonovici 

către instanţele superioare (guvernatorul general din Odesa) în 

legătură cu legalizarea turneului de spectacole solicitat de N. Luchian. 

Decodificăm, însă, sursele ce ne-au stat la îndemână: 

Dispoziţie (nr. 2085). Direcţia a III-a a Cancelariei 

Majestăţii Sale Imperiale către guvernatorul din Basarabia 

(răspuns la adresa din 31 martie 1865, nr. 2107): 

„În urma cererii întreprinse de către Nicolae Luchian în legătură 

cu obţinerea permisiunii de a prezenta spectacole în Basarabia; de 

asemenea, în baza demersului Consulatului din Moldova, din 5 

martie 1865, nr. 290, au fost depuse de către N. Luchian 24 de piese 

şi 18 cântece populare moldoveneşti, la fel şi un pachet de cărţi. În 

corespundere cu art. 52, Statutul de cenzură, ediţia 1867, operele de 

dramaturgie vor fi readresate către Direcţia a III-a a Cancelariei” 20 . 

Adresa (nr. 2108). Guvernatorul Basarabiei către misiunea 

Consulatului Imperial Rus din Moldova (data exactă nu este 

identificată). 

„Ţinând cont că în baza art. 52, tom 14 (cod. Legi. 1857), 

aprobarea operelor de dramaturgie sunt confirmate de Secţia a III-a a 

Cancelariei Majestăţii Sale Imperiale, repertoriul de spectacole 

expediat nouă a fost depus către Cancelaria imperială. Rugăm, 

Excelenţa Voastră, să transmiteţi mesajul nostru artistului N. 

Luchian” 21 . 

Dispoziţie (nr. 118). 4 iunie 1865. Direcţia a III-a a Majestăţii 

Sale Imperiale (către guvernatorul Basarabiei): 

„Excelenţa Voastră, luând în consideraţie faptul că, operele 

dramatice, în baza art. 52, tom. XIV, 1857, sunt aprobate de Direcţia 

a III-a Cancelariei Imperiale, demersul Excelenţei Voastre, din 31 

martie nr. 2107, cu cele 24 de piese şi 18 cântece populare 

moldoveneşti, care sunt propuse teatrului din Basarabia, a fost 

prezentat Majestăţii Sale. În baza raportului prezentat, s-a constatat, 

însă, că departamentul Direcţiei a III-a, s-a pomenit într-o situaţie 

dificilă din cauza lipsei unui funcţionar cunoscător al limbii 

moldoveneşti; În ziua a 2-a, iunie, curent, Măria Sa a delegat către 

Excelenţa Sa General-guvernatorul al Novorossiei şi Basarabiei, 

dreptul de a efectua cenzura şi de a da învoire în prezentarea 

spectacolelor în limba moldovenească pentru teatrul local de acolo. 

20 

ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 12. 

21 

Ibidem, f. 3. 

223

Vă expediem, de asemenea, şi repertoriul pieselor supuse cenzurii. 

General-adjutant, Contele Dolgorukov” 22 . 

Din cele relatate de către funcţionarul din Petersburg, în 

documentul citat, este evident că textele pieselor româneşti ajunse 

în Direcţia a 3-a a Cancelariei Imperiale sunt readresate către 

Comitetul de Cenzură străină din Odesa 23 . Este curios să constatăm 

că, funcţionarii Comitetului din Odesa, la rândul lor, anunţau 

guvernatorul din Basarabia. 

Dispoziţie (nr. 309), 5 iulie 1865. Guvernatorul General al 

Novorossiei şi Basarabiei (către şeful oblastei Basarabiei): 

„Mi s-a adus la cunoştinţă, de către şeful Direcţiei a III-a a 

Cancelariei Imperiale Înalta poruncă, din 2 iunie, curent, privitor la 

dreptul delegat mie de a da învoire pentru reprezentaţiile teatrale în 

limba moldovenească din Basarabia. De asemenea au fost transmise 

mie cele 24 de piese şi 18 cântece în limba poporului de acolo, pe 

care, Excelenţa Voastră i le-a expediat. 

Şi pentru că, nici eu nu am în statele mele un traducător de 

limbă moldovenească am găsit de cuviinţă să vi le trimit vouă, piesele 

amintite, rugându-vă să porunciţi să fie traduse în limba rusă, sau, în 

cel mai rău caz, să se facă o rezumare a lor, la care, neaparat se va 

alătura şi părerea Excelenţei Voastre privitor la conţinutul lor, în 

măsura în care acestea pot fi prezentate publicului din Basarabia, 

precum şi informaţia privitor la faptul cum s-a procedat altă dată în 

asemenea cazuri” (s. n., M. D.) 24 . 

Guvernatorul-general din Odesa, pare a fi foarte preocupat de 

modul „cum s-a procedat altă dată în asemenea cazuri” de cenzură, 

bineînţeles. Acest moment, de conjunctură, credem, reflectă – la 

general – fenomenul substratului psihologic al funcţionarului ţarist 

care, îşi asigura şi / sau acoperea astfel, decizia curentă prin alta 

precedentă. Vom observa, de asemenea, că, epopeea căutării unui 

ştiutor „de limbă moldovenească” nu s-a sfârşit aici, pentru că cei din 

Cancelaria gubernială a Basarabiei nu dispuneau de un asemenea 

funcţionar, fiind nevoiţi şi ei, la rândul lor, să apeleze la serviciile 

Directoratului de Instrucţiune Publică a Şcolilor din Basarabia, rugând 

ca aceştia din urmă să le pună la dispoziţie un traducător. 

22 Ibidem, f. 4. 

23 Ibidem, f. 5; Se crede greşit că după data de 2 iunie 1865, dreptul de a 

efectua cenzura spectacolelor româneşti a fost rezervat doar Guvernatorului 

Novorossiei şi Basarabiei de la Odesa. 

24 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 5. 

224

Adresa (nr. 4646), 22 iulie 1865. Guvernatorul Basarabiei 

către Directorul şcolilor din Basarabia: 

„Şeful Consulatului din Iaşi încă în luna martie, curent, mi-a 

adus la cunoştinţă despre intenţiile artistului Nicolae Luchian de a 

cere învoire pentru stagiunea de spectacole teatrale în Basarabia, 

expediindu-ne nouă 24 de piese şi 18 cântece populare. Ţinând cont, 

că reprezentaţiile teatrale sunt permise actorilor străini în baza art. 

52, Statutul de cenzură, ediţia 1854, fiind aprobate de către Direcţia a 

III-a a Cancelariei Imperiale. Piesele amintite au fost restituite către 

direcţia Guvernatorului general al Novorossiei şi Basarabiei din 

Odesa, delegându-i-se şi dreptul de a da învoire reprezentaţiilor 

teatrale din Basarabia, în baza Înaltului decret imperial din 2 iunie, 

curent. Între altele, fie spus, nici în cancelaria guvernatorului din 

Odesa, nici la cea din Chişinău nu avem un funcţionar cunoscător al 

limbii moldoveneşti, deşi în statele mele este prevăzută o asemenea 

funcţie, de translator. 

Dintre funcţionarii, care îi am în subordonarea mea nu găsesc 

cui i-aş fi putut încredinţa textele repertoriului de spectacole în limba 

română. Pentru că, o traducere incorectă ar denatura sensul şi ar 

provoca o interpretare eronată a textului, de aceea rog să daţi 

poruncă către profesorul Ioan Doncev, de la gimnaziul din Chişinău, 

care are studii speciale şi o pregătire bună în domeniu să expună 

unei versiuni traduse textele pieselor, făcând şi un aviz asupra 

conţinutului lor” 25 . 

Este surprinzător să constatăm că, în statele unor subdiviziuni 

ale administraţiei cancelariei guberniale, la 1865, era prevăzută şi 

funcţia unui traducător de „limbă moldovenească”, deşi explicaţiile 

guvernatorului nu ne sugerează nimic mai mult în această privinţă 26 . 

Adresa de răspuns (nr. 1298), 28 iulie 1865, Directoratul 

Instrucţiunii Publice, Odesa (către guvernatorul din Chişinău): 

„Conform dispoziţiei Excelenţei Voastre, din 22 iulie, curent, nr. 

4646, am dispus către învăţătorul de limbă moldovenească Ioan 

Doncev, – să traducă sau să facă o descriere amănunţită a pieselor 

din repertoriu. Ioan Doncev a restituit deja textele celor 24 de piese, 

pe care le atribuie la categoria de vodeviluri, comedii, operete şi farse, 

pe când cele 18 cântece sunt dintre piesele naţionale, alcătuiri ale 

autorilor români, din viaţa şi traiul vechi sau modern al românilor. 

Aceste piese şi cântece propuse pentru programul de spectacole din 

Basarabia, pot într-adevăr să fie primite cu plăcere şi bucurie de către 

25 Ibidem, f. 6-7. 

26 Ibidem, f. 6 verso. 

225

publicul basarabean, însă nu putem exclude, bineînţeles, o eventuală 

situaţie de confuzie chiar şi în cazul când piesele vor fi prezentate 

doar publicului din Chişinău. De aceea, ar trebui să se insiste să fie 

respectat programul prevăzut doar pentru 24 de piese şi 18 cântece, 

care au fost declarate. 

Iar referitor la traducerea textelor în limba rusă sau explicarea 

conţinutului acestora, Vă aducem la cunoştinţă că piesele nu conţin 

nici un fel de confuzii şi pot fi permise pe scenă teatrală, însă numai 

publicului din Chişinău. Evident că aceste texte ar merita să fie 

traduse şi necesită o muncă creativă, literară şi, din acest motiv, 

volumul important de muncă de traducere nu poate fi impus unui 

profesor de gimnaziu” 27 . 

Raport (nr. 4926), 31 iulie 1865. Şeful oblastei Basarabia 

către Guvernatorul General din Odesa: 

„Îndeplinind dispoziţia Excelenţei Voastre din 5 iulie curent, nr. 

309, în legătură cu situaţia dificilă apărută în vederea traducerii 

textelor propuse de către actorul ieşean Nicolae Luchian pentru 

repertoriul stagiunii teatrale din Basarabia în luna martie, curent, Vă 

informăm că, deşi în statele mele de cancelarie este prevăzută funcţia 

unui traducător, la moment nu am în subordonarea mea un 

asemenea funcţionar ştiutor de limbă moldovenească. Iar cele 24 de 

piese şi 18 cântece populare româneşti au fost propuse pentru a fi 

traduse de către profesorul de la gimnaziul din Chişinău, Ioan 

Doncev, care are studii speciale şi o pregătire bună în domeniu. 

Privitor la conţinutul pieselor, Vă comunicăm că acestea sunt însoţite 

de avizul lui Ioan Doncev, precum şi de părerea personală” 28 . 

Aviz (nr. 427), 13 august, 1865. Guvernatorul General al 

Novorossiei şi Basarabiei (către şeful oblastei Basarabia): 

„În legătură cu raportul prezentat în 31 iulie, curent, nr. 4926, 

Vă aduc la cunoştinţă, Excelenţei Voastre, că o dată ce s-a revenit 

asupra problemei celor 24 de piese moldoveneşti, în baza avizului 

consilierului de colegiu Doncev, s-a constatat: piesele sunt atribuite la 

genul de comedii, vodeviluri, operete şi farse, iar conţinutul celor 18 

cântece moldoveneşti sunt culese de autorii români din viaţa cotidiană 

a românilor. Eu dau învoire pentru reprezentaţiile teatrale doar la 

Chişinău (s. n., M. D.) şi cu condiţia ca să fie numit un funcţionar din 

27 Ibidem, f. 8; Avizul semnat de către Ioan Doncev este înregistrat în 

Cancelaria guvernatorului cu data de 31 iulie 1865. 

28 Ibidem, f. 9. 

226

departamentul Dumneavoastră, care cunoaşte bine limba 

moldovenească şi, care va asista obligatoriu, cu luare aminte, la toate 

reprezentaţiile teatrale pentru a supraveghea ca nu cumva acele 

spectacole să conţină ceva dăunător Statului, având şi obligaţia 

imediat să raporteze despre cele întâmplate, astfel încât piesele să fie 

imediat interzise. Vă informăm, de asemenea că recenzia Direcţiei 

Şcolilor, nr. 1298, Vi se restituie” 29 . 

Reţinem, cel puţin, două momente concludente din textul 

documentului: 

mai întâi, sesizăm că glotonimul „limba moldovenească” – în 

opinia funcţionarului ţarist” – este echivalent cu cel de limba română, 

iar „cântecele populare moldoveneşti” sunt adunate de la autorii 

români din viaţa cotidiană a ţăranului român; 

şi doi: spectacolele prezentate de trupa ieşeană au fost 

permise pentru public doar cu asistenţa unui supraveghetor (cenzor, 

de fapt), care era responsabil de respectarea întocmai a versiunii 

textului cenzurat. 

Aviz (nr. 5646), 26 august 1865. Guvernatorul Basarabiei 

către Consulatul Imperial Rus din Iaşi: 

„Din cele comunicate către Consulat, prin avizul din 31 martie 

curent, nr. 2108, Vă este cunoscut faptul că, repertoriul de piese şi 

cântece populare moldoveneşti propuse de către Nicolae Luchian 

pentru turneul din Basarabia, a fost depus pentru aprobare către 

Direcţia a III-a a Cancelariei Imperiale. 

Mai apoi, şeful Departamentului, generalul-adjutant contele 

Dolgorukov, prin dispoziţia sa din 4 iunie, nr. 118, mi-a adus la 

cunoştinţă. Măria Sa, Împăratul a dat poruncă către Direcţia a III-a, să 

pună la dispoziţie piesele unui translator de limbi, repertoriul de piese 

fiind expediat pe adresa cancelariei Guvernatorului general al 

Novorossiei şi Basarabiei din Odesa. Avizul asupra pieselor de 

spectacol îi aparţine profesorului de liceu Ioan Doncev [...], acestea 

fiind aprobate de către Guvernatorul general al Novorossiei şi 

Basarabiei şi permise pentru publicul din Chişinău [...]. Aducându-vă 

la cunoştinţă despre toate acestea, rugăm Consulatul să-l înştiinţeze 

pe artistul Nicolae Luchian privitor la decizia amintită mai sus” 30 . 

29 Ibidem, f. 11. 

30 Ibidem, f. 12-13; Nota ieşită din cancelaria guvernatorului din Chişinău 

este în formă epistolară şi conţine o reproducere, în detalii, a procedurii de 

cenzurare a programului de spectacole propus de Nicolae Luchian. 

227

Adresa de răspuns (nr. 1464). 6 septembrie 1865. Direcţia 

Consulatului Imperial Rus din Moldova (către şeful oblastei 

Basarabiei): 

„În legătura cu adresa Excelenţei Voastre din 26 august, 

curent, nr. 3646, serviciul Consulatului din Iaşi, vă informează că 

trupa de actori condusă de Nicolae Luchian, la moment nu poate să 

beneficieze de dreptul obţinut de a susţine un turneu de spectacole la 

Chişinău, de aceea roagă să i se restituie repertoriul de piese şi 

cântece. Adresându-vă rugămintea lui N. Luchian, Direcţia consulară, 

roagă, Excelenţa Voastră, să ne informaţi despre decizia luată” 31 . 

Adresa (nr. 6026). 15 septembrie 1865. Guvernatorul 

Basarabiei către Consulatul Imperial Rus din Iaşi: 

„Ţinând cont de rugămintea actorului Nicolae Luchian, 

conducătorul trupei ieşene, expusă în adresa din 6 septembrie, 

curent, nr. 1464, Vă restituim piesele solicitate şi, respectiv avizul 

privitor la permisiunea de a susţine turneul de spectacole în 

Chişinău” 32 . 

Şirul informaţiilor referitor la procedura de cenzurare a pieselor / 

textelor puse la dispoziţia cenzorilor imperiali de către artistul Nicolae 

Luchian, ar putea fi încheiat aici, nu înainte, însă, de a încerca să 

limpezim unele aspecte confuze ale problemei în legătură cu 

amânarea turneului de spectacole la Chişinău, în 1865. 

Nicolae Luchian şi controversele conjuncturii teatrale 

ieşene. Mai există un aspect al acestei probleme, care, din lipsa 

probelor documentare nu poate fi elucidat încă. O dată ce în 13 

august 1865, a fost obţinută aprobarea cenzurii imperiale a 

programului de spectacole în turneul basarabean propus de către 

artistul Nicolae Luchian, nu este clar de ce acest eveniment s-a 

întâmplat mult mai târziu, – abia peste trei ani, în 1868. Este de 

presupus că, de lângă acele probleme pe care actorul le-a avut în 

legătură cu reformările suportate de teatrul din Iaşi, au mai intervenit 

şi altele neelucidate încă. 

Cert este că, în 12 septembrie 1867, „supusul Moldovei 

Nicolae Luchian” a reuşit în sfârşit să treacă Prutul şi să vină la 

Chişinău (trecerea este înregistrată la vama Sculeni), aducând fraţilor 

31 Ibidem, f. 14. 

32 Ibidem, f. 15. 

228

asarabeni „50 de cărţi româneşti”, supuse de asemenea cenzurii 33 . 

Este de presupus, că această vizită în Basarabia a fost întreprinsă 

anume în scopul rezolvării unor probleme legate de turneul 

actoricesc, la care, se vede, nu renunţase încă. 

Revenind la problema ieşeană a trupei de actori condusă de 

Nicolae Luchian – în lipsa altor surse istorice, neelucidate încă – vom 

apela din nou la cele consemnate, la 1915, de către Teodor Burada. 

Este de presupus că au existat anumite motive mult mai grave în 

anturajul artistic ieşean. Motivele ar trebui căutate, mai degrabă, în 

substratul unor cauze obiective în legătură cu reformările permanente 

pe care le suporta, la acea vreme, Teatrul Naţional din Iaşi 34 . 

Ce ne sugerează Teodor Burada în această privinţă? Să 

încercăm o reconstituire de imagine – de ansamblu – al vieţii teatrale 

ieşene a actorului Nicolae Luchian, între anii 1865-1868 35 . 

Printr-o decizie specială a Comitetului teatral, din 7 iunie 1865, 

actorului N. Luchian i se încredinţase conducerea Teatrului Naţional 

din Iaşi. Peste un an, în 1866, actorul nu se mai supune condiţiilor 

stipulate în Directiva ministerială (din 9 aprilie 1865), încetând, astfel, 

reprezentaţiile teatrale, iar conducerea instituţiei fiind pusă sub 

„oblăduirea şi administrarea directă a Primăriei, reprezentată printr-un 

comitet” 36 . Şi mai mult: stagiunea teatrală – a Teatrului Naţional din 

Iaşi – pe anii 1867-1868, nu are trecut în registru printre actorii 

angajaţi şi numele lui N. Luchian. Este evident că, în asemenea 

condiţii de conjunctură a vieţii teatrale, reputatul artist ieşean, a şi fost 

nevoit să amâne turneul basarabean. Din cele consemnate de 

istoricul T. Burada, mai constatăm că N. Luchian a găsit, totuşi, o 

ieşire din impas, formând „o trupă românească a sa proprie, care 

urma să treacă Prutul şi să meargă la Chişinău, capitala Basarabiei, 

unde să dea reprezentaţii teatrale, pentru întîia dată, cu piese, mai 

ales din repertoriul curat naţional” 37 . 

33 

ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7916, f. 1. Dispoziţia Comitetului de cenzură 

străină din Odesa este înregistrată sub nr. 145. 

34 

Teodor Burada, op. cit., p. 377. Arhivele din Chişinău nu conţin mărturii 

asupra stagiunii de la 1868. 

35 

Se impune, fără îndoială, o cercetare minuţioasă a arhivelor ieşene în 

scopul de a lămuri contextul „amânării” turneului de spectacole de către Nicolae 

Luchian, în 1865. 

36 

Teodor Burada, op. cit., p. 372-377. Comitetul teatral era compus din Al. 

Şendrea, C. P. Constantiniu şi Iorgu Iorga; la toate acele schimbări consemnate mai 

sus, s-au mai adăugat, după cum ne relatează T. Burada şi epidemiile de holeră 

care începuse în ţară pe la începutul anului 1866. 

37 

Teodor Burada, op. cit., p. 389. 

229

Pregătirile pentru turneul basarabean le-a făcut încă din iarna 

anului 1868. Printre actorii angajaţi sunt prezenţi Alexandru Evolski, 

Mihail Popovici, Gheorghe Botez, Pechea S. Alexandrescu, 

I. Janolescu, I. Constantinescu, Gabriela Luchian, Maria Vasilescu, 

Filaret, Dumitrescu, Constantinescu „şi mulţi corişti şi coriste”. Ar fi 

sosit la Chişinău pe la mijlocul lunii noiembrie, în 1868, – stagiunea 

începând pe 20 noiembrie şi a durat până la 5 martie 1869 38 . Ar mai 

trebui să precizăm, că arhivele din Chişinău nu conţin şi amănunte 

privitor la stagiunea propriu-zisă a trupei de artişti ieşeni, adică date 

asupra repertoriului de spectacole, a componenţei trupei, a localului 

unde a avut loc stagiunea etc. 

Concluzie. Mărturiile culturale ieşene din arhivele din Chişinău 

vin să contureze un tablou spiritual al legăturilor fireşti ce s-au păstrat 

pe parcursul secolului al XIX-lea între fraţii de sânge de pe ambele 

maluri ale Prutului. 

În pofida obstacolelor pe care le-au avut de înfruntat artiştii 

ieşeni pentru a trece hotarul de la Prut, cert este că trecerile acestora, 

începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost frecvente. 

În lipsa teatrului local ei au susţinut sufletul basarabean înstrăinat de 

grai şi de datina strămoşească, printr-un efort spiritual demn de toată 

admiraţia. 

38 Ibidem, p. 389. 

230

Ilustraţii 

Demers (nr. 290). Direcţia Consulatului Imperial Rus din Moldova 

către guvernatorul Basarabiei. 5 martie, 1865. 

(ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1) 

231

Dispoziţie (nr. 118). Direcţia a III-a a Cancelariei Majestăţii Sale Imperiale 

(către guvernatorul Basarabiei). 4 iunie 1865, 

(ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 4) 

232

Livia IORGA 

VIZITELE LUI CAROL I LA IAŞI 

REFLECTATE ÎN PRESA VREMII (1866-1899) 

233 

„În ceea ce priveşte oraşul Iaşi ... 

eu îl consider a doua capitală a României 

şi sunt decis de a rezida în el regulat...” 

(Carol I) 

Într-o epocă a transformărilor, presa devenise un mijloc 

sugestiv de redare a informaţiilor, contribuind de cele mai multe ori la 

amplificarea unor evenimente ce ar fi părut lipsite de semnificaţie, în 

acest sens vizitele lui Carol de Hohenzollern la Iaşi reprezentând un 

exemplu ce merita analizat. 

De altfel, perioada domniei sale s-a dovedit a fi benefică 

publicisticii, diversitatea constituind un element al modernismului. 

Prezentate favorabil, critic sau cu detaşare, în articole ample 

ori simplu, la rubrica informaţii, călătoriile domnului prin Moldova au 

fost de fiecare dată supuse comentariilor, iar concluziile au devenit un 

punct de reper pentru cercetarea trecutului istoric. 

La scurtă vreme de la sosirea pe pământ românesc, viitorul 

rege îşi exprimase dorinţa de a întreprinde o călătorie în centrul 

„marilor idei naţionale” – Iaşul şi îndată ce situaţia politico- economică 

era restabilită „mai multe luni pe an” 1 ar fi rezidat aici. 

Primele apariţii sunt redate de la presa centrală la presa locală 

elogios dar, surprinzător, fără elemente de culise, Suveranul fiind 

perceput drept simbolul virtuţilor alese, întruchiparea speranţelor unui 

popor destinat suferinţelor 2 . De fiecare dată primirile erau organizate 

de autorităţi cu multă grijă, învăluite în fast. S-ar fi spus că tot oraşul 

„se transporta” în calea Măriei Sale, pe feţele orăşenilor citindu-se 

bucuria deplină a prezenţei acestuia în mijlocul lor. Însă fiecare 

apariţie la Iaşi ascundea un serios motiv despre care ziarele ofereau 

explicaţii mai mult decât suplimentare. 

Călătoria primă a fost determinată, evident, de o dorinţă 

reciprocă de cunoaştere, atât prinţul cât şi masele pretinzând 

aceasta, de asemenea concretizându-se într-un bun prilej de 

subminare a intrigilor ruseşti cu separatiştii şi cuziştii. 

Drumul dintre Bucureşti şi Iaşi nu era direct, deşi o societate 

engleză îşi asumase responsabilitatea construirii unor poduri de fier 

peste râurile care îl tăiau. După un periplu prin oraşele Moldovei, Iaşul 

1 „Românul”, nr. 1 ,1866, p. 1. 

2 „Trompeta Carpaţilor” , anul IV, nr. 443, 1866, p. 1.

i s-a înfăţişat lui Carol drept o aşezare pitorească, plină de însufleţire 

dar şi de tradiţii, sărbătoarea întrecând-o pe aceea de la 10 Mai, din 

capitală. Şiruri nesfârşite de trăsuri, împresurate de sute de călăreţi 

se legănau în sunetele de clopote şi în bubuiturile de tun. Aproape de 

la fiecare fereastră pe sub care trecea convoiul se aruncau flori 

tânărului domnitor, peisajul plin de culoare şi vremea admirabilă 

sporind efectul de spectacol. 

Procesiunea s-a oprit în faţa Mitropoliei, unde 50 de preoţi în 

frunte cu mitropolitul Moldovei – Calinic Miclescu aşteptau oficierea 

slujbei. Prin discursul său, viitorul rege a încercat să aline durerea de 

care era atinsă Moldova (foamete, holeră) fiind promise măsuri 

încurajatoare pentru ceea ce avea să devină a doua sa reşedinţă. 

A avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Vasile Alecsandri, poetul 

ce va deveni unul din apropiaţii Casei Regale. 

Astfel, în itinerariul său de 17 zile a vizitat 11 din cele 14 judeţe 

ale Moldovei fiind parcurşi 1.500 de km cu trăsura şi folosindu-se 

3.000 cai de poştă. Călătoria s-a declarat reuşită, o parte din 

separatişti fiind dezarmaţi (Nicolae Roznovanu s-a închis în mod 

demonstrativ în casa sa, cu luminile stinse, în mijlocul iluminaţiei 

generale, dar separatistul îndârjit se va transforma într-un partizan 

credincios unirii şi dinastiei; paradodaxal îl va găzdui pe Carol ceva 

mai târziu), iar propagandei pornite din exterior i s-a pus capăt 

temporar. 

La începutul anului următor potrivit declaraţiilor anterioare 

Suveranul s-a reîntors , întâlnindu-şi fratele mai mic, pe Frederic de 

Hohenzollern, eveniment amplificat de aniversarea Unirii. Societatea 

oraşului era mândră de a-i avea în centrul petrecerilor ei, tânărul 

Frederic arătându-se încântat de atitudinea doamnelor din Iaşi, 

inteligente, graţioase, elegante şi „cu o amabilitate fără cusur”. 

„Trăiască Carol I, Domnul românilor!” strigau ieşenii cu 

entuziasm. Obiective precum spitale, biserici, ori Şcoala Militară pe 

care a găsit-o „cu desăvârşire neîngrijită”, s-au înscris în traseul 

parcurs. Conform articolelor de presă, primirile organizate le întreceau 

pe cele din trecut, semn al admiraţiei pentru domnul Carol, care 

obişnuia să depună sume considerabile destinate celor mai sărmani. 

Prin consulul prusian Annecken şi consulul general austriac baronul 

Eder i s-au adus la cunoştinţă pretinse tulburări împotriva evreilor din 

Bacău şi Iaşi. 

Se pare că Iaşiul reprezenta centrul unor astfel de manifestări, 

iar „chestiunea israeliţilor” după cum a fost denumită devenise 

subiecul pentru comentariile presei străine, deloc generoase (500 de 

familii de israeliţi ar fi suferit persecuţii). Prin urmare domnul a folosit 

234

vizita din 1868 drept pretext de cercetare a împrejurărilor în care au 

fost formulate acuzaţiile. Se vorbea de concentrări de trupe, de 

proclamaţii, de revolte etc 3 . Era un moment propice pentru opozanţi 

de a exploata credulitatea publică şi de a da proporţiile cele mai mari 

unor fapte neînsemnate. Se pare că s-au ţinut mai multe întruniri 

publice la Iaşi, chiar în localul primăriei, însă starea de agitaţie era 

menţinută şi de faimosul proiect de lege contra israeliţilor. 

Prezenţa lui Carol a fost menită să pună capăt neînţelegerilor , 

iar presa favorabilă relata despre convingerile sale în privinţa 

exagerărilor. Dar situaţia avea să escaladeze, câţiva ani mai târziu 

când, Brătianu aflat la Iaşi i-a raportat că dezbinarea în Moldova, între 

partide a ajuns până la „dezmembrare completă” din cauza absenţei 

unui program hotărât asupra arzătoarei chestiuni a evreilor. 

Paştele ortodox în 1869 l-a petrecut în Iaşi, poposind la 

Kogălniceanu. Încă aflat în graţia jurnalelor, Principele a fost 

caracterizat cu multă bunăvoinţă, „inima sa de român” vibrând la 

„rănile adânci ale Moldovei” 4 . 

Diverselor probleme le caută rezolvarea (acesta era scopul 

real al călătoriei) alături de prinţul moştenitor Leopold de 

Hohenzollern într-un tur al oraşului, apoi în a doua zi de Paşti în 

discuţiile interminabile cu Stroussberg, primit în seara de 21 aprilie 5 . 

Şi anul următor perechea princiară va fi întâmpinată cu mare bucurie, 

petrecând zece zile în frumosul şi bătrânul oraş, ce a găzduit serbări 

dintre cele mai variate. Timpul ploios nu a constituit o piedică, 

Suveranii respectându-şi cu stricteţe programul vizitelor, neavând 

liberă nici o oră din zi, năvala la audienţe a fost foarte mare, atât 

prinţul cât şi prinţesa fiind înconjuraţi de tot felul de atenţii. 

Prefacerile economico-sociale şi politice au generat schimbări 

şi în atitudinea presei, care devine tot mai critică. În funcţie de 

interesele politice ale liderilor gazetari, articolele nu s-au mai înscris în 

acelaşi peisaj, creându-se un echilibru de opinii, pe de o parte dar şi 

un amalgam de contradicţii pe de alta. Libertatea opiniei va fi împinsă 

uneori spre extrem, ştiri false prezentate de unele gazete şi 

dezminţite de altele aruncând masa cititorilor într-o zonă a 

incertitudinilor. 

Au apărut trei categorii: ziarele opozante, cu dezvăluiri picante 

într-un limbaj agresiv, ziarele binevoitoare aflate într-un veşnic război 

3 „Pressa”, 1868, p. 2. 

4 „Trompeta Carpaţilor”, anul VII, nr. 717, 1869, p. 1. 

5 Memoriile regelui Carol I al României, vol. I (1866-1869), Bucureşti, 1992. 

235

cu acelea din prima categorie şi ziarele care preferau o relatare, 

lipsită de consistenţă sau pur informativă. 

„Telegraful”, „Epoca”, „Lupta” sau „Binele public” aminteau de 

ziarele „linguşitoare” ce păstrau tăcerea asupra organizării reale a 

primirilor. Potrivit acestora manifestările erau dominate de un fals 

entuziasm al unor oameni plătiţi, ameninţaţi sau veniţi din simplă 

curiozitate la care se adăuga lumea oficială. „Telegraful” a incriminat 

absenţa îndelungă a Măriei Sale („a doua capitală pe care o iubeşte 

atât de mult încât de trei ani nu a mai pus piciorul întrânsa” 6 ), dar şi 

„Monitorul oficial” care oferea o imagine deformată a evenimentelor. 

Fie că a dăruit bustul domnului Grigorie Ghica, fie că a prezidat 

serbările inaugurării statuii domnului Ştefan cel Mare, ori a distribuit 

pe platoul de la Copou premii celor mai buni trăgători la ţintă ai 

armatei, criticile se regăsesc enumerate în coloanele ziarelor. 

De exemplu „Binele public” a dezvăluit caracterul politic al 

vizitei din 1880 deoarece era întovărăşit de miniştrii Slăniceanu, 

Teriachiu şi Conta. Prezenţa ministrului de război se datora existenţei 

micii tabere din jurul vechii capitalei, iar greva studenţilor de la 

Universitate era pretextul pentru Conta. Pe Teriachiu îl privea lupta 

dintre cele două grupări liberale, ambele guvernamentale, iar 

domneasca vizită la Iaşi le-a dat speranţe miniştrilor într-o reuşită 7 . 

Conform programului a reinspectat aşezămintele, dovedind 

interes prin întrebări asupra stării lor, de altfel lucrările de restaurare 

la biserica Trei Ierarhi şi la Mitropolie fiind vizitate în mod repetat. La 

23 aprilie, de hramul Sf. Gheorghe, 1887 regele nu putea absenta de 

la sfinţirea bisericii mitropolitane având în vedere că aşezase piatra 

de încheiere a construcţiei la 1883. Procesiune, liturghie, cuvântări, 

entuziasm , mare dineu – elementele constitutive ale unei zile reuşite. 

Onomastica Elisabetei a fost serbată după copia fidelă a zilei 

anterioare cu foc de artificii la Copou, după cum se obişnuise, 

mulţimea fiind prezentă într-un număr covârşitor. În jurnalul său 8 

regele amintea de anumite mişcări antidinastice, organizate şi la Iaşi, 

asupra cărora presa insistă, consemnând o serie de incidente ca 

rezultat fatal al politicii guvernului. „Românul” (spre exemplu) informa 

despre o „ciocnire primejdioasă” 9 între jandarmi şi mulţime. Totul 

pornise de la un manifest întocmit de Comitetul opoziţiei unite din Iaşi 

în şedinţa de la 12 aprilie 1887 ţinută în casa lui Alexandru 

Cantacuzino Paşcanu sub preşedenţia lui Alex. C. Mavrocordat. S-a 

6 

„Telegraful”, anul V , nr. 1068, 1875, p. 2-3. 

7 

„Binele public”, anul II, nr. 253, 1880, p1. 

8 

Carol I al României, Jurnal, vol . I (1881-1887), Iaşi, 2007. 

9 

„Românul”, 1887, p. 1. 

236

votat în unanimitate o rezoluţie ce-l înfiera pe Carol îndemnând în 

acelaşi timp la manifestarea unei atitudini defăimătoare: „Să nu 

mergem înaintea sa! Ce i-am putea oferi? Românul nu mai are în 

traistă nici pâine, nici sare !... 10 ” Atmosfera grandioasă din oraş a fost 

tulburată de multitudinea zvonurilor , lumea aşteptându-se la orice. 

Pentru a fi sigure de prezenţa unui public numeros autorităţile au 

adus grupuri de cetăţeni din Mehedinţi 11 . 

Opoziţia ieşeană nu a ezitat să afişeze manifestul pe zidurile 

oraşului, poliţia având grijă să-i aresteze pe vinovaţi. În paralel se 

făceau eforturi pentru asigurarea unei bune primiri. Regele era 

găzduit la prefectul Matei Gane ce a primit de la guvern fonduri de 

8.000 lei 12 , neavând mobilă care să-i facă onoare. 

Numai două gazete au îndrăznit să publice manifestul pe prima 

pagină – „Epoca” şi „Lupta”, ziarul „Naţiunea” plasându-l la rubrica 

informaţii, în pagina a treia , iar „Românul” nu l-a publicat. G. Panu, 

directorul gazetei „Lupta” a fost supus unei condamnări la doi ani 

închisoare şi la 5.000 lei amendă. Regina renunţase la călătorie din 

pricina ostilităţii şi în plus doamnele nominalizate să o întâmpine erau 

soţiile celor care iscăliseră manifestul. Oraşul părea a fi sub asediu. 

Numeroase patrule circulau de la o stradă la alta, bătăuşii veniţi din 

Bucureşti se plimbau în grupuri urmărind membrii opoziţiei. De la gară 

la Mitropolie publicul se înşirase de-a lungul drumului. 

Drept la hotel România soţia farmacistului Zfass a aruncat un 

buchet serios, regele speriindu-se a plecat repede capul şi a crezut că 

i s-a aruncat o bombă. Emoţiile au fost mari până s-au convins că era 

un buchet de flori. Atât „Lupta”, „Adevărul”, cât şi „Epoca” au oferit 

cititorilor în mai multe numere, pagini speciale, cu informaţii identice 

privitoare la traseul regelui – concluzia generală fiind sugestivă: 

„Foarte bine au făcut cei ce au fluierat pe rege la Iaşi” 13 . 

Pe de altă parte s-a vorbit despre manifestaţiunile de 

devotament, dar şi despre bunăvoinţa Măriei Sale de a asculta 

păsurile celor nevoiaşi. De asemenea „Universul” a întărit aspectele 

pozitive ale călătoriei regale printr-o redare sumară la rubrica 

„Telegramă” a serbării prilejuită de sfinţirea catedralei. Străzile pline 

de oameni veniţi din toate colţurile ţării, oraşul împodobit aşteptau 

regele în sunetul clopotelor. Sosit la ora 9 în curtea bisericii , trupele 

cu drapel şi elevii şcolilor l-au întâmpinat în urale 14 . 

10 

„Lupta”, anul IV , nr. 233, 1887, p. 1. 

11 

Ibidem. 

12 

Ibidem, p. 2. 

13 

Ibidem, p. 3. 

14 

„Universul”, anul IV , nr. 105 , 1887, p. 3. 

237

Aceeaşi atmosferă la inspectarea Şcolii Militare şi a restului de 

trupe în Copou, în ajunul plecării organizându-se o serată muzicală cu 

100 de persoane, iar regele dansând un cadril. Un cadru asemănător 

s-a conturat în 1889 când a fost însoţit de Principele moştenitor 

Ferdinand. Ziarul „Adevărul” se întreba retoric asupra scopului 

călătoriei de la Iaşi, asigurându-şi cititorii că „primirea o va plăti 

primăria din buzunarul lor” 15 . Pe străzi a fost afişat programul: ora 

sosirii, persoanele care-l vor întâmpina, enumerarea şcolilor, punctele 

de oprire. În câteva zile s-au luat măsurile cele mai energice, D. I. 

Ghica ajutor de primar s-a ocupat cu dirijarea decorării străzilor şi 

edificiilor publice cum şi de ridicarea arcurilor de triumf. Indiferent de 

natura lor manifestele au cunoscut apogeul în această perioadă. 

Primarul Iaşiului a realizat o astfel de înştiinţare adresată cetăţenilor: 

„Majestatea sa regele împreună cu Principele moştenitor vin în oraşul 

nostru în ziua de 7 octombrie. Vă vestesc cu bucurie această distinsă 

onoare ce ni se face pentru a vă arăta simţămintele de dragoste şi 

devotament ce totdeauna le-aţi avut pentru Majestatea sa”. „Adevărul” 

a constatat „o lipsă de cunoştinţe elementare în privinţa decorărilor şi 

a zonelor unde ar fi fost potrivite să se aplice” 16 . 

Ridicarea a două arcuri de triumf chiar în poarta palatului ce-l 

găzduia pe rege era un viu exemplu al abaterilor de la bunul gust. 

Casele lui N. Roznovanu au fost şi ele pregătite pentru 

găzduirea iluştrilor oaspeţi, Arthur Bartsch având în grijă aranjarea şi 

mobilarea a 18 odăi. De la reşedinţa regală până la palatul comunal a 

fost instalat un telefon 17 . Pe peronul gării decorată cu brazi şi steaguri 

se aflau dame şi domni din societatea bună a oraşului , fără nici un 

caracter oficial sufereau la înghesuială, numai să-l vadă pe rege. 

Atâta îngrămădeală pe străzi că fiecare se mira de unde a ieşit 18 ! 

Şcoli primare şi gimnaziale erau înşiruite de la colţul Neischotz de o 

parte şi de alta a străzii până la poarta Mitropoliei. Cum opri trenul 

Vasile Pogor, primarul oraşului le-a urat bună sosire, întâmpinându-i 

cu pâine şi sare. Profesori, magistraţi, politicieni, mulţimea din 

balcoane – o lume pestriţă, entuziasm la unison. Trăsura ajunsă la 

Mitropolie era plină de buchete, semn de admiraţie profundă. 

Te Deumul a durat 10 minute. Seara oraşul a fost splendid 

iluminat, iar aclamaţiile continue 19 . 

15 „Adevărul”, anul II , nr. 343 , 1889, p. 1. 

16 Ibidem, nr. 341 , p. 1. 

17 „Naţiunea”, anul VIII , nr. 2097, 1889, p. 3. 

18 „Adevărul”, anul II , nr. 343, 1889, p. 3. 

19 „Voinţa Naţională”, anul VI , nr. 1517, 1889, p. 2. 

238

În 1887 opoziţia unită printr-un manifest revoluţionar şi 

antidinastic îndemnase lumea să facă gol împrejurul regelui. Aceşti 

oameni de ieri organizaseră primirea , ba mai mult găzduirea ar fi fost 

asigurată de cel care la 1887 arborase drapelele negre şi placardase 

pe zidurile palatului său faimosul manifest, la ziarul „Adevărul”. În cele 

din urmă gazda se schimbase la palatul Roznovanu 20 . În fiecare zi 

decoraţiunile caselor se reînnoiau, iar trotuarul din faţa palatului era în 

permanenţă ocupat de lume. Dovada reiese din registrele palatului în 

care au fost înscrişi peste 600 de cetăţeni, fiind solicitate peste 100 

de audienţe, cetăţenii dorind ca Suveranul să ştie că ţara protesta în 

contra actelor guvernului 21 . 

Călătoria regelui şi a prinţului moştenitor s-a făcut în deplină 

ovaţiune, iar corespondentul ziarului „Constituţionalul” a ţinut să 

precizeze că ar trebui să fie de faţă cei de la „Adevărul” pentru a 

vedea „cât devotament le-au arătat M. S. Regelui şi A. S. Principelui. 

Ar fi văzut silinţele ieşenilor ca primirea să fie măreaţă. În plus 

curiozitatea generală a dat ocazia Iaşului să-şi ia o revanşă strălucită, 

iar domnului Catargiu i-a dat iluzia că era popular” 22 . Vizitele lui Carol 

I la Iaşi şi-au dovedit importanţa prin informaţiile oferite de numărul 

impresionant de gazete indiferent de caracterul subiectiv sau obiectiv 

al acestora. 

Prin urmare Iaşii „vechea metropolă a României”, respectiv 

ieşenii pot fi mândri că au fost dintotdeauna în fruntea „actelor celor 

mari” – pentru aceasta ONOARE LOR! 

20 Ibidem. 

21 „Războiul”, anul XIX, nr. 2940, 1885, p. 1. 

22 „Constituţionalul”, anul I, nr. 94, 1889, p. 2. 

239

Olga RUSU 

MONUMENTELE DE ARTĂ 

ALE IAŞILOR ŞI SCRIITORII JUNIMIŞTI 

Între monumentele de artă ale oraşului, la loc de cinste se află 

sculpturile de for public, de exterior, în spaţii deschise, în spaţii mai 

mult sau mai puţin convenţionale în Iaşii marilor zidiri, iubiri şi 

împliniri: în parcuri, pieţe, instituţii culturale şi de educaţie, cimitire, 

descoperite cu prilejul realizării albumelor foto-documentare în care 

oraşul nostru este eroul principal. 

Volumul Iaşi – chipuri în bronz, marmură şi piatră (2003- 

2004), un îndreptar despre statuaria ieşeană (autori: Olga şi 

Constantin Liviu Rusu, Viorela şi Codrin Lăcătuşu) – o lucrare unicat 

în spaţiul cultural românesc –, conţine povestea vie a istoriei unor 

monumente dedicate unor evenimente şi unor personalităţi care, prin 

viaţa lor, prin geniu, cugetare, muncă şi cuvânt au lucrat la înălţarea 

ţării. 

Românii sunt un popor capabil de recunoştinţă pentru faptele 

semenilor, exprimată şi prin „dărnicia de monumente de expiaţie 

nemuritoare”. Constantin Ciopraga semnala: „Ghirlande de busturi, 

statui şi efigii izolate, constituie în diverse colţuri ale Iaşilor un 

memento că «nasc şi în Moldova oameni …»”. Iar Mihail 

Sadoveanu remarca faptul că în oraşul nostru „statuile s-au ales 

dintr-o altă categorie de oameni decât în capitală”. 

Din multitudinea de opere sculpturale (circa 80 de statui, 200 

de busturi şi portrete, 85 de basoreliefuri şi altoreliefuri, 60 de 

medalioane, cam tot atâtea sculpturi ambientale, monumente ale 

eroilor români, francezi, germani, evrei, ruşi din cimitire – mai ales –, 

la care să adăugăm peste 250 de monumente funerare) ne vom opri 

la cele din spaţiul public dedicate membrilor Societăţii literare 

„Junimea”, care reprezintă „o pagină în istoria literaturii române”, aşa 

cum considera secretarul ei Iacob Negruzzi, redactorul şef al revistei 

Convorbiri literare. 

1. Vom începe cu VASILE ALECSANDRI (1821-1890), 

preşedintele de onoare al Societăţii Junimea, căruia, după moarte, 

i-au fost dedicate mai multe lucrări: 

– în 1895, un medalion în piatră, pe faţada Universităţii „Al. I. 

Cuza” din dealul Copoului – autor Ştefan Ionescu-Valbudea; 

240

– în 1906, Statuia în bronz, realizată de Wladimir C. Hegel 

(foto 1), amplasată în faţa clădirii Teatrului Naţional inaugurată în 1 

decembrie 1896, dedicată fondatorului dramaturgiei româneşti. 

Promotorul ideii realizării statuii a fost primarul junimist Vasile 

Pogor, care propune Consiliului local, în anul morţii lui Alecsandri 

realizarea unei statui prin subscripţie publică. Demersul va fi sprijinit 

de alt primar junimist, N. Gane. Din comitetul de dezvelire a statuii au 

făcut parte alţi doi junimişti: N. Culianu, A. D. Xenopol, iar Anton 

Naum a cuvântat despre respectul, veneraţia aduse de un popor 

memoriei lui V. Alecsandri. 

Alte trei lucrări: – 1957, un bust în bronz, realizat de Vasile 

Condurache, care îi întâmpină pe vizitatorii Casei Pogor chiar de la 

intrarea în curte, un altul, în bronz, 1962, autor Vladimir Florea din 

faţa Colegiului „V. Alecsandri” şi al treilea, în 1984, în piatră, autor 

Ioan Buzdugan, ce se află la Muzeul Teatrului, clădire care, din 1959, 

la Centenarul Unirii Principatelor, are o placă din marmură cu chipul 

poetului într-un reuşit basorelief. 

CTITORII JUNIMII 

2. Mentorului spiritual al Junimii, TITU MAIORESCU (1840- 

1917), ieşenii i-au dăruit cinci lucrări: 

– un medalion în piatră, executat de Ionescu Varo, în 1936, pe 

faţada Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” (BCU); 

– La 140 de ani de la semnarea actului de fondare a primei 

universităţi moderne din România, la 26 octombrie 2000, sub 

auspiciile Societăţii ACREMIS, cu sprijinul Ministerului Culturii, în 

campusul studenţesc „Titu Maiorescu”, în vecinătatea localului 

Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi s-a inaugurat statuia în bronz (foto 

2), destinată omagierii lui Maiorescu, operă a sculptorului D. Pasima, 

elev al lui C. Baraschi. Această statuie înlocuieşte pe cea inaugurată 

la 18 octombrie 1942, realizată de C. Baraschi, ce fusese amplasată 

în acelaşi rând cu statuile lui M. Kogălniceanu (1911) şi Eminescu 

(1927), în faţa Universităţii. Ministrul Instrucţiunii Publice I. Petrovici 

adresase, în 1926, o scrisoare către rectorul Universităţii ieşene, în 

care îşi declara intenţia ca în faţa peronului central al noului local să 

se realizeze, în primă formă, pe acelaşi soclu, trei statui a trei mari 

gânditori contemporani: Titu Maiorescu, Vasile Conta şi A. D. 

Xenopol. Apoi s-a hotărât realizarea a trei statui individuale. Odată cu 

statuia lui Titu Maiorescu au fost dezvelite şi cea a lui V. Conta (în 

scuarul „Trianon” de lângă cinematograful „Republica”) şi a lui A. D. 

Xenopol în Piaţa Cuza-Vodă (în faţa hotelului „Continental”). 

241

La evenimentul inaugurării statuii din anul 2000, preşedintele 

ACREMIS, prof. univ. Gh. Macarie mărturisea: „Efortul Societăţii 

ACREMIS de refacere a statuii s-a constituit ca un act de recuperare 

morală şi spirituală […] Este emblema celui care a determinat, în 

secolul său, o direcţie în cultura română, promotorul marilor valori în 

veacul de aur al literaturii române – înveşnicită ca şi el într-o lume a 

permanenţelor spirituale ale poporului român”. 

La intrarea laterală a Casei Pogor, alături de ceilalţi patru ctitori 

ai Societăţii Junimea, se află, din 1985, bustul în bronz realizat de 

sculptorul Iftimie Bârleanu, mentorului Junimii, Titu Maiorescu. Un alt 

bust (1986), din bronz, autor C. Crengăniş, se află în faţa Şcolii 

Normale „V. Lupu”, înlocuind pe cel dispărut în 1944, realizat de I. 

Mateescu, în 1938, amplasat în vecinătatea altui director al şcolii, Gh. 

Ghibănescu. 

3. O alee dedicată acestei Societăţi, Aleea Junimiştilor, se 

inaugura la 12 septembrie 1943, în Parcul Copou. Iniţiativa îi 

aparţinea aceluiaşi I. Petrovici. În apropierea Teiului lui Eminescu au 

fost amplasate busturile: C. Negruzzi, Iacob Negruzzi, N. Gane, V. 

Pogor, P. P. Carp, Veronica Micle, C. Meissner. Bustul lui M. 

Eminescu era, din 1934, în Copou, după cel al lui I. Creangă, din 

1932. Trei din busturi au dispărut din Alee, fiind înlăturaţi pe motive 

politice – P. P. Carp, V. Pogor, C. Meissner. Bronzul acestor busturi 

nu s-a transformat în scrumiere sau alte obiecte asemenea lor; s-a 

păstrat în nişte magazii un timp, aşteptând momentul când să fie 

repuse în atenţia publicului ieşean. Şi aceasta s-a întâmplat în 1985 

când busturilor lui Vasile Pogor şi P. P. Carp, existente deja, li s-au 

alăturat cele ale lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Theodor 

Rosetti, comandaţi de Muzeul Literaturii din Moldova, amplasaţi toţi 

cinci la intrarea laterală în Casa „V. Pogor”. 

4. „Secretarului perpetuu” al Junimii, IACOB NEGRUZZI 

(1842-1932), îi sunt dedicate două busturi: 

– primul, inaugurat la 12 septembrie 1943, autor George 

Savargin, în Parcul Copou şi 

– al doilea, în 1985, de Dan Covătaru din curtea Muzeului „V. 

Pogor” (foto 3). Ambele vorbesc de cel care peste un sfert de veac 

şi-a împletit viaţa într-o originală simbioză cu revista „Convorbiri 

literare”, ale cărei efecte pozitive au contribuit substanţial la 

strălucirea unei întregi perioade din istoria literaturii noastre, perioada 

marilor clasici. Membru al Academiei Române, jumătate de veac, 

mulţi ani preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general al importantei 

instituţii academice. 

242

5. Cuvine-se să vorbim, în continuare, de omul de spirit, gazda 

întâlnirilor junimiste şi a multor prelecţiuni populare, „biblioteca 

contemporană”, „sufletul Junimii”, VASILE POGOR (1833-1906). 

Bustul din 1943, realizat de Mihai Onofrei, care fusese în Aleea 

Junimiştilor din Parcul Copou, se află acum la Muzeul „V. Pogor” 

(foto 4). 

Cu prilejul ediţiei a II-a a Sărbătorilor Iaşilor, la iniţiativa 

Muzeului Literaturii Române şi a Societăţii Culturale Junimea ’90 se 

realizează un medalion în bronz, de către sculptorul Dan Covătaru, 

care se amplasează la mormântul său din Cimitirul Eternitatea şi 

care este dezvelit pe 13 octombrie 1993, „În onoarea lui Vasile Pogor, 

celebrul prefect, primar şi copil teribil al Junimii”, aşa cum este scris 

pe placă. 

Un an mai târziu, încadrat Zilelor oraşului Iaşi, se dezveleşte, 

în octombrie 1994, un bust în bronz, opera sculptorului Ioan 

Buzdugan, ce se amplasează în faţa Primăriei Municipiului Iaşi, 

dedicat celui care a fost primar al Iaşilor (1880-1881; 1888-1891; 

1892-1897). La inaugurarea bustului lui V. Pogor, au vorbit prof. 

Constantin Simirad, primarul municipiului şi poetul Lucian Vasiliu. 

6-7. Ultimii doi ctitori ai Junimii, P. P. CARP (1837-1918) şi 

THEODOR ROSETTI (1837-1923), au în Iaşi câte un bust, ambele 

amplasate la Muzeul Literaturii Române, la intrarea în Muzeul „V. 

Pogor”, cel al lui P. P. Carp fiind realizat de C. Baraschi, în 1943 (foto 

5), cel ce fusese dezvelit la 12 septembrie în Aleea Junimiştilor, 

înlăturat în 1948 şi reamplasat în 1985. În acelaşi an, 1985 se va 

alătura celorlalte patru de la Muzeul „V. Pogor” şi bustul în bronz, 

autor: Vladimir Florea, al junimistului şi omului politic Th. Rosetti (foto 6). 

CLASICII LITERATURII ROMÂNE 

8. Celui care „ne-a înnobilat spiritual pe toţi”, cum nota M. 

Sadoveanu, lui MIHAI EMINESCU (1850-1889), urbea noastră, prin 

subscripţii sau prin alte modalităţi i-a înălţat mai multe lucrări 

sculpturale. 

Vom începe cu Statuia lui Eminescu, flancată pe soclu de 

două figuri alegorice – filosofia şi poezia, de Ioan Schmidt-Faur, 

amplasată în 1927, în apropierea intrării studenţilor la Universitatea 

„Al. I. Cuza”, unde acum se află statuia lui „A. D. Xenopol”, iar treizeci 

de ani mai târziu pe locul Statuii Reîntregirii Neamului, ofranda oferită 

de Olga Sturdza Primăriei Oraşului, distrusă în 1947-1948, lângă 

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Pe faţada acestui 

243

edificiu, în 1936, R. P. Hette realizase un medalion în piatră dedicat 

poetului. 

De la comemorarea Centenarului morţii poetului, când piaţa din 

faţa BCU a devenit Piaţa Eminescu, firma acestei instituţii are şi 

basorelieful poetului, realizat, în bronz, de Ilie Bostan. 

Cu prilejul Zilelor Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. 

Popa”, la 25 noiembrie 2003, se inaugura o placă având basorelieful 

poetului realizat, în 1996, de sculptorul Ioan Buzdugan şi textul: „În 

această clădire, între anii 1874-1875, a funcţionat ca bibliotecar Mihai 

Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti”. 

Pe faţada celui de-al doilea local al primei Universităţi din ţară, 

pe Bulevardul Carol I, Tudor Panait a realizat, în 1959, un medalion 

în piatră dedicat amintirii poetului. 

Busturi realizate în Iaşi şi amplasate în locuri ce amintesc de 

viaţa şi activitatea poetului sunt mai multe. 

După ce, în 1932, în Parcul Copou, se amplasase bustul lui Ion 

Creangă, al doilea bust a fost cel realizat de sculptorul Ion Mateescu 

în 1934, în bronz (foto 7), dedicat poetului Mihai Eminescu şi 

amplasat pe aleea principală care duce spre Monumentul 

Regulamentului Organic; a fost inaugurat pe 12 iunie şi sfinţit pe 1 

iulie 1934. După 1989, i-a fost schimbat amplasamentul aproape de 

Teiul Sfânt al poetului, privind spre Ion Creangă, mult mai aproape de 

Aleea Junimiştilor şi de Veronica Micle. Eugen Lovinescu nota, 

despre acest bust: 

„… bustul, mult mai reuşit, al unui sculptor localnic, aşezat 

chiar anul acesta în faţa celui al lui Ion Creangă, pe aleea principală a 

grădinii Copoului, în absidele înflorite ce se deschid de-o parte şi de 

alta, fixează şi mai izbutit amintirea poetului în cadrul de verdeaţă în 

care, cu siguranţă, s-au desfăşurat momentele cele mai pregnante ale 

vieţii lui sentimentale şi ale înaltei lui reverii poetice”. 

O copie a acestui bust va fi amplasată, în 1983, pe Aleea 

plopilor fără soţ (şoseaua Bucium). Bustul este turnat prin strădania 

domnilor Relu Paulic, Ştefan Luca şi Gh. Manole de la Institutul 

Politehnic din Iaşi. 

În 1970, sculptorul Vladimir Florea realizează un bust, în 

piatră, care este la Muzeul Literaturii Române Iaşi şi a avut până 

acum trei amplasamente, ultimul cuprinzându-l şi pe Ion Creangă, 

străjuind intrarea pietonală în incintă. 

În 13 octombrie 1997, în peisajul ieşean, în apropierea fostei 

şcoli de la Trei Ierarhi, sculptorul Ovidiu Ciobotaru ne dăruieşte un 

bust monumental în marmură, donat pentru mănăstirea Trei Ierarhi. 

244

Poetului nepereche îi sunt dedicate cele mai multe lucrări şi 

pentru că, aşa cum spunea Titu Maiorescu: „… literatura poetică 

română va începe secolul al douăzecilea sub auspiciile geniului lui, şi 

forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai 

frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată 

dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. 

9. Lui ION CREANGĂ (1837-1889) ieşenii i-au dedicat două 

grupuri statuare: în 1972, reprezentându-l povestind copiilor, operă 

a lui Iftimie Bârleanu, în faţa Şcolii nr. 2 „Veronica Micle“ din Bucium, 

şi un alt grup statuar tot cu copii, la Bojdeuca din Ţicău, realizat, în 

1990, de studenţii de la clasa prof. Dimitrie Căileanu. 

Ne gândim că ieşenii au împlinit, astfel, cu asupra de măsură o 

dorinţă exprimată de Dumitru Furtună ca din nici un oraş al ţării, şi 

mai cu seamă al Moldovei, să nu lipsească statuia lui I. Creangă. 

Cinci busturi există în diferite colţuri ale oraşului: unul, în bronz, 

realizat de Ioan C. Dimitriu-Bîrlad, în 1916, şi dezvelit la 20 noiembrie 

1932, în Parcul Copou. A fost ridicat la iniţiativa a doi scriitori junimişti 

(C. Meissner şi A. D. Xenopol), care, în 1902, deschid primele liste de 

subscripţie. 

E gata în 1916 şi va sta într-o comună ieşeană (Andrieşeni), la 

o familie la care autorul bustului s-a refugiat. Doar 16 ani, dar nu s-a 

pierdut. C. Meissner rostea, la dezvelirea bustului: „… el rămâne, prin 

minunatele lui scrieri, unul din cei mai de seamă artişti ai condeiului şi 

cel mai strălucit şi original produs propriu al gliei şi al gândurilor, 

simţămintelor şi geniului neamului românesc”. Înainte de dezvelirea 

bustului în Copou, însă, în 1923, la mormântul povestitorului din 

Cimitirul Eternitatea, o coloană de piatră realizată graţie colectei 

prietenului lui I. Creangă, tipograful Ioan S. Ionescu (care acum se 

află la Bojdeuca din Ţicău), ridicată la 13 decembrie 1914, era 

înlocuită cu bustul în bronz, realizat de R. P. Hette (foto 8); doar 

soclul de atunci a fost schimbat după 1989. Au urmat alte busturi: 

– 1968, în piatră, de Iftimie Bârleanu, la Bojdeuca lui I. 

Creangă, redeschisă; 

– 1982, în piatră, de Ioan Buzdugan, aflat la Muzeul Literaturii 

Române; 

– 1993, în marmură, de C. Crengăniş, din Grădina Bisericii 

Sfinţii 40 de Mucenici. 

Medalionul său în piatră, 1936, operă a lui R. P. Hette ne 

întâmpină pe faţada BCU „Mihai Eminescu”, pe latura străzii Păcurari. 

10. Celui „mai mare creator de viaţă din întreaga noastră 

literatură”, cum îl numea G. Ibrăileanu pe I. L. CARAGIALE (1852- 

1912), „uriaşul rasei noastre, învăţătorul aspru al nostru şi al urmaşilor 

245

noştri” (B. Delavrancea), doi dintre sculptori i-au realizat câte un bust: 

Ioan Buzdugan, unul în bronz, în 1984 (foto 9), aşezat cam stingher 

sub un mesteacăn de pe aleea de intrare la Muzeul Literaturii 

Române şi un altul, tot în bronz, în Parcul Copou (nedatat) al 

sculptorului Naum Corcescu. 

11. IOAN SLAVICI (1848-1925), cel de-al patrulea clasic al 

literaturii noastre are un bust în bronz, 1986, de Grigore Patrichi (foto 

10), amplasat la Muzeul Literaturii Române. 

ALŢI JUNIMIŞTI 

12. „Creatorul la noi al literaturii cu boieri de provincie şi 

cocoane patriarhale, în case colbăite”. Aşa îl prezenta George 

Călinescu pe NICOLAE GANE (1838-1916); pe scriitorul şi omul 

politic, primar (1872-1876; 1881; 1887-1888; 1896-1899; 1907-1910) 

timp de 13 ani. 

A fost reprezentat de sculptorii Ioan C. Dimitriu-Bîrlad, R. P. 

Hette, Dan Covătaru în trei busturi din bronz; primul amplasat la 

mormântul scriitorului, în 1923, la Cimitirul Eternitatea, al doilea 

realizat de R. P. Hette este în Parcul Copou, dezvelit la 12 septembrie 

1943 în Aleea Junimiştilor. Al treilea, dezvelit la 13 octombrie 1993, 

în faţa Muzeului „N. Gane” (foto 11), în prezenţa prefectului, prof. Dan 

Gâlea, preşedintelui Consiliului Judeţean, ing. Ion Amihăesei şi 

primarului prof. C. Simirad, a autorului bustului, Dan Covătaru, cu 

prilejul Sărbătorilor Iaşilor. 

13. VASILE CONTA (1845-1882), filosof materialist, promotor 

al evoluţionismului, poate fi întâlnit în trei din cele patru lucrări 

sculpturale. În noiembrie 1913, la mormântul său de la Cimitirul 

Eternitatea, din iniţiativa surorii sale Ana Conta-Kernbach, se 

dezvelea grupul statuar realizat de Ioan Iordănescu (foto 12), în 

care este reprezentat filosoful. 

Menţionăm statuia realizată de C. Baraschi, la propunerea 

fostului ministru al Instrucţiunii Publice, I. Petrovici şi inaugurată la 18 

octombrie 1942 în scuarul „Trianon” de lângă Cinematograful 

„Republica”, alături de statuia lui I. G. Duca (pentru ambele nu avem 

fotografii şi nu ştim nici când au dispărut). Graţie unei lucrări de 

diplomă la Facultatea de Arte plastice, realizată de Bara Barnabas, în 

piatră, în anul 1988, există la Muzeul Literaturii Române chipul lui V. 

Conta, aşa cum datorită artistului C. Eşanu, în faţa Şcolii nr. 36 „V. 

Conta”, s-a realizat, în 1994, un bust din bronz reprezentându-l pe 

patronul şcolii. 

246

14. A. D. XENOPOL (1847-1920), omul „care a făcut din istoria 

românilor pentru întâia oară un sistem”, cum îl caracteriza N. Iorga, a 

inspirat pe mai mulţi sculptori. 

Prima lucrare care îi este dedicată este medalionul în piatră 

realizat, în 1936, de R. P. Hette pentru a fi amplasat pe faţada BCU 

„Mihai Eminescu”. 

Următoarea lucrare este statuia lui A. D. Xenopol, de C. 

Baraschi (foto 13), dezvelită, la 18 octombrie 1942, în Piaţa Cuza 

Vodă de lângă Hotelul Continental (actuala Piaţa „14 decembrie 

1989”), luând locul rămas gol timp de doi ani, după mazilirea de către 

legionari a statuii lui G. Mârzescu. Stă acolo până în 1957 când, 

mutându-se statuia Eminescu din faţa Universităţii „Al. I. Cuza” în 

locaţia de astăzi, statuii lui Eminescu îi ia locul cea realizată de C. 

Baraschi reprezentându-l pe A. D. Xenopol (singura din cele trei 

realizate şi amplasate în 1942, care a rezistat timpului şi vicisitudinilor 

lui). În 1959, pe faţada Universităţii „Al. I. Cuza”, apare medalionul în 

piatră realizat de Tudor Panait dedicat istoricul A. D. Xenopol. 

15. NICOLAE BELDICEANU (1844-1896), poet, profesor şi 

arheolog este reprezentat în bustul realizat de R. P. Hette, în 1924, 

pentru mormântul acestuia de la Cimitirul Eternitatea. 

16. VASILE BURLĂ (1840-1905), profesor şi director al 

Liceului Naţional are un bust la Cimitirul Eternitatea (foto 14), 1913, 

nesemnat, ridicat de elevii Colegiului Naţional din promoţia 1883- 

1885, dezvelit la 3 iunie 1913. La 20 de ani de la moarte, în 1925, un 

alt bust, în bronz, autor: Emanoil Tatomir este inaugurat la 28 iunie 

1925 şi amplasat mai întâi lângă clădirea liceului şi mutat ulterior în 

interior. 

17. IOAN CARAGIANI (1841-1921), profesor, are la 

mormântul din Cimitirul Eternitatea un monument funerar. 

18. VICTOR CASTANO (1842-1916), filolog, profesor de 

franceză la Liceul Naţional este reprezentat într-un bust, de bronz, 

realizat de Ioan C. Dimitriu-Bîrlad (foto 15), 1917, la mormântul de la 

Cimitirul Eternitatea. 

19. NICOLAE CULIANU (1832-1915), academician, rector al 

Universităţii „Al. I. Cuza” (1880-1898) este prezent ca personaj în 

frontonul Lecţia de Anatomie, de D. Tronescu (după un proiect de 

Wl. C. Hegel), 1901, de la Institutul de Anatomie, alături de notabilităţi 

ale epocii: Tache Ionescu (ministrul Instrucţiunilor Publice); Ştefan 

Emilian (arhitect) şi sculptorul Wl. C. Hegel (cadavrul pe care se 

efectua disecţia). Mai este prezent în basorelieful Fondarea 

Universităţii din Iaşi, realizat de Wl. C. Hegel la statuia lui M. 

Kogălniceanu. Personajele sunt surprinse la momentul solemn al citirii 

247

Ordonanţei şi al conferirii de către Cuza Vodă a documentului de 

fondare. Între personaje: M. Kogălniceanu, V. A. Urechia, V. 

Alecsandri, D. Gusti, generalul Florescu, Anastasie Fătu, Th. 

Codrescu, Wl. Hegel, Simion Bărnuţiu, Şt. Emilian, Nae Ionescu, 

Petre Suciu, Dr. Davila, G. Mârzescu, Vlădica Scriban ş. a. 

Să mai adăugăm că N. Culianu a făcut parte din comitetele 

pentru ridicarea statuilor lui Gh. Asachi, V. Alecsandri, Miron Costin. 

20. IOAN IANOV (1834-1903), scriitor şi viceprimar al Iaşilor. 

În cadrul ediţiei a VII-a a Sărbătorilor Iaşilor, la 15 octombrie 1998, a 

fost dezvelit bustul junimistului Ianov (lucrare a lui V. Scutari din 1901, 

foto 16), în faţa Clubului Junimea, mutat în 1999 în faţa casei de 

oaspeţi a Muzeului Literaturii Române, iar din 13 octombrie 2003 se 

află la Centrul de Muzeologie literară de la Casa N. Gane. 

21. AL. LAMBRIOR (1845-1883), filologul care şi-a întemeiat 

cercetările filologice şi lingvistice pe studierea folclorului, are un bust 

la Muzeul Literaturii Române, o lucrare de diplomă a absolventului 

Facultăţii de Arte plastice Mihai Cujbă, 1988 (foto 17). 

22. VERONICA MICLE (1850-1889). Bustul poetei („care a 

inspirat geniului tutelar al liricii româneşti minunate poezii de iubire” 

Augustin Z. N. Pop), dezvelit la 12 septembrie 1943, în Aleea 

Junimiştilor din Parcul Copou (foto 18), realizare măiastră a 

sculptorului Ion Irimescu, încheie dreptunghiul acestei alei, fiind 

aşezat cu privirea spre Tei şi spre bustul lui M. Eminescu. 

23. Cel mai longeviv membru al Junimii, CONSTANTIN 

MEISSNER (1854-1942), pedagog, este reprezentat de R. P. Hette, 

într-un bust de bronz (foto 19), care a fost dezvelit în 12 septembrie 

1943, în Aleea Junimiştilor din Parcul Copou şi care se află, din 

1985, la Muzeul Literaturii Române Iaşi. 

24. Creatorului nuvelei istorice româneşti, CONSTANTIN 

NEGRUZZI (1808-1868), unul din cei 21 membri fondatori ai 

Academiei Române i s-au dăruit două busturi: unul, dezvelit la 12 

septembrie 1943, în Aleea Junimiştilor din Parcul Copou, datorat 

sculptorului I. Mateescu, situat alături de fiul său Iacob Negruzzi, şi un 

altul în faţa Liceului Internat care-i poartă numele, opera sculptorului 

Iftimie Bârleanu, din 1970. 

25. IOAN PAUL (1857-1926), profesor la Iaşi (1857-1926) este 

reprezentat de R. P. Hette în bustul în bronz, 1927, ce străjuie 

mormântul său de la Cimitirul Eternitatea. 

26. Lui AL. PHILIPPIDE (1859-1933), întemeietorul şcolii 

lingvistice ieşene, i-au fost dedicate două busturi în bronz: unul, în 

1923, autor: Oscar Späethe se află în faţa Muzeului „N. Gane” (foto 

20), iar cel de-al doilea, din 1964, al sculptorului Vasile Condurache 

248

este amplasat la Universitatea „Al. I. Cuza”, pe latura străzii Toma 

Cozma. De asemenea, un medalion în piatră, din 1959, realizat de 

Tudor Panait, amplasat pe faţada aceleiaşi Universităţi. 

Dorim să încheiem lista monumentelor cu Memorialul 

personalităţilor înhumate în perioada 1876-1996 de la Cimitirul 

Eternitatea care, între cele peste 500 de nume, se află incizate 32 

ale membrilor Societăţii Junimea (din totalul listei de 101 nume de 

junimişti), din care vom aminti doar câteva, în afara celor deja 

menţionate: Teoharie Antonescu, Nicolai Casimir, generalul Mihail 

Christodulo-Cerchez, Ana Conta Kernbach, Matilda Cugler Poni, 

Petru V. Grigoriu (Buduşcă), Constantin Leonardescu, I. M. Melik, 

Aristide Peride, Miron Pompiliu, Gh. Roiu, generalul Gh. Scheletti, Al. 

Gr. Suţu, Ştefan Vârgolici, N. Volenti ş. a. 

Vom încheia reliefând capacitatea ieşenilor, subliniată şi de Şt. 

Bârsănescu de a eterniza „numai figurile oamenilor cu adevărat mari, 

pe care ţara şi Cultura Moldovei i-a dat neamului românesc (…) care 

au apărat până la jertfa propriei vieţi ţara şi neamul sau au înălţat, prin 

faptele lor, prestigiul poporului român”. 

Toate aceste monumente, alături de bisericile, casele, palatele, 

străzile vechi sporesc capacitatea Iaşilor, aflat la un moment 

sărbătoresc al împlinirii a 600 de ani de atestare documentară, de a 

evoca privitorilor trecutul naţional şi a-l face să devină o adevărată 

istorie vie a poporului român. 

249

Ilustraţii 

Foto 1 – Statuia lui Vasile Alecsandri, 1906, 

de Wladimir C. Hegel 

250 

Foto 2 – Statuia lui Titu Maiorescu, 2000, 

de D. Pasima

Foto 3 – Bustul lui Iacob Negruzzi, 1985, 

de Dan Covătaru 

Foto 5 – Bustul lui P. P. Carp, 1943, 

de C. Baraschi 

251 

Foto 4 – Bustul lui Vasile Pogor, 1943, 

de Mihai Onofrei 

Foto 6 – Bustul lui Theodor Rosetti, 1985, 

de Vladimir Florea

Foto 7 – Bustul poetului Mihai Eminescu, 1934, 

de Ion Mateescu 

252

Foto 8 – Bustul lui Ion Creangă, 1923, 

de R. P. Hette 

Foto 9 – Bustul lui Ion Luca Caragiale, 1984, 

de Ioan Buzdugan 

Foto 10 – Bustul lui Ioan Slavici, 1986, 

de Grigore Patrichi 

253

Foto 11 – Bustul lui N. Gane, 1993, 

de Dan Covătaru 

254 

Foto 14 – Bustul profesorului Vasile Burlă, 

1913, autor neidentificat

Foto 12 – Grupul statuar al filosofului 

Vasile Conta, 1913, de Ioan Iordănescu 

255 

Foto 13 – Statuia lui A. D. Xenopol, 1942, 

de C. Baraschi

Foto 15 – Bustul lui Victor Castano, 1917, 

de Ioan C. Dimitriu-Bârlad 

256 

Foto 16 – Bustul lui Ioan Ianov, 1901, 

de V. Scutari

Foto 17 – Bustul lui Al. Lambrior, 1988, 

de Mihai Cujbă 

257 

Foto 18 – Bustul poetei Veronica Micle, 1943, 

de Ion Irimescu

Foto 19 – Bustul pedagogului 

Constantin Meissner, 1943, de R. P. Hette 

258 

Foto 20 – Bustul filologului 

Al. Philippide, 1923, de Oscar Späethe

Dan JUMARĂ 

IAŞI – PELERINAJ UNIONIST 

Nu putem vorbi despre Unire fără a implica în mod esenţial 

Iaşii, oraşul care, prin reprezentanţii săi, a contribuit în mod deosebit 

la realizarea idealului permanent al neamului. 

Evenimente majore din istoria noastră au dovedit chiar o 

adevărată vocaţie unionistă a străvechii capitale moldave de-a lungul 

secolelor. În 1859, vechiul Iaşi renunţa în mod conştient la statutul 

său de capitală, sacrificând interesele locale pentru realizarea celor 

naţionale. 

Oraşul de pe cele şapte coline păstrează, peste tot, mărturiile 

tăcute, dar durabile, ale evenimentelor legate de lupta pentru unitatea 

naţională: 

● Casa lui Mihail Kogălniceanu, casă boierească de secol 

XIX, de pe strada ce poartă numele binecunoscutului unionist, a fost 

martor al primelor frământări revoluţionare paşoptiste din Moldova, a 

împlinirii idealurilor de unitate și independenţă, în mijlocul cărora s-a 

situat puternica personalitate a lui Mihail Kogălniceanu. 

Ca aghiotant domnesc al domnitorilor Mihail Sturdza şi Grigore 

Alexandru Ghica, proprietarul îi primea aici pe toţi plenipotenţiarii 

puterilor străine, pe conducătorii administraţiei ruseşti, pe membrii 

partidei unioniste şi mulţi alţi politicieni şi oameni de cultură. Imobilul a 

adăpostit nenumărate întâlniri ale fruntaşilor politici ai vremii, între 

care şi membrii „Societăţii Unirii”, constituită la Iaşi în 1856. Vasile 

Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, ceilalţi unionişti îşi 

propuneau realizarea unirii Principatelor, obţinerea neutralităţii noului 

stat, guvern reprezentativ, egalitate în faţa legilor, făcând apel la toate 

mijloacele de propagandă pentru răspândirea acestor idei. 

Într-una din primele sale vizite ieşene, în aprilie 1869, 

principele Carol a fost găzduit în casele Kogălniceanu, unde „fu primit 

de elita societăţii noastre, având în cap pe Principele Grigorie Mihail 

Sturdza”. 

● Palatul Culturii din Iași, expresie a romantismului în 

arhitectura „oficială” a sfârşitului de secol, reprezintă ultima 

manifestare a neogoticului european. 

Construcţia, începută în 1906, a fost inaugurată, în 1925, de 

către Ferdinand de Hohenzollern, al doilea rege al României 

moderne. 

Impozanta reşedinţă a fost ridicată pe ruinele vechii curţi 

domneşti (din 1434), reconstruită în stil neoclasic de prinţul Alexandru 

259

Moruzi (1806-1812). De aici vine legenda celor 365 camere ale 

Palatului, corespunzătoare zilelor anului. 

În 1857, s-au adunat aici deputaţii Divanului Ad-hoc; aici s-a 

făcut auzit pentru întâia oară, în public, glasul lui Ion Roată; aici, la 7 

octombrie 1857, se vota programul unionist, care specifica la punctul 

al II-lea că „dorinţa cea mai mare, cea mai generală” este Unirea. 

În turnul central al clădirii este instalat orologiul cu carillon, 

format dintr-un ansamblu de opt clopote care reproduc, din oră în oră, 

„Hora Unirii”. 

● Clădirea Societăţii de Medici şi Naturalişti (în prezent 

Muzeul de Istorie Naturală), – construcţie în stil medieval, ridicată pe 

la mijlocul secolului al XVIII-lea, de pe Bulevardul Independenţei, 

păstrează şi astăzi, între zidurile sale, amintirea nopţii de 4-5 ianuarie 

1859. Clădirea a intrat în conştiinţa românilor prin faptul că, în una din 

sălile sale (Sala Elefant), deputaţii Partidei naţionale au ales, la acel 

început de an, 1859, pe cel ce avea să devină Domnul Principatelor 

Unite. După cum consemnează A. D. Xenopol, la penultima şedinţă 

pentru desemnarea candidatului la domnie nu se ajunsese încă la 

consens. De teamă ca membrii partidei unioniste să nu se împrăştie, 

unul dintre aceştia a încuiat uşile. Până la urmă, la 5 ianuarie, 

Adunarea Legislativă a Moldovei îl proclama pe Alexandru Ioan Cuza 

ca Domn al Principatului. Piaţa Unirii unde, în 1912, a fost amplasată 

statuia lui Cuza-Vodă, a fost martoră a exploziei de bucurie a 

moldovenilor la vestea alegerii candidatului unionist. Mihail 

Kogălniceanu îl îndemna atunci pe noul ales: „Fii simplu, Măria Ta, fii 

bun, fii demn cetăţean, urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr 

şi închisă la minciună şi linguşire”. 

● Muzeul Unirii (Palatul Principelui Alexandru Ioan Cuza, 

construit în anul 1806 de arhitectul Bayardi, în stil Empire, închiriat 

statului de Maria Cantacuzino-Paşcanu, pentru reşedinţa celui dintâi 

Domnitor al Principatelor Române, între anii 1859-1862, a devenit 

Muzeu al Unirii în anul 1959. Vechea reşedinţă domnească este 

astăzi, după opinii avizate, „unul din cele mai frumoase şi mai 

complete muzee din Balcani, atmosfera acelor timpuri fiind evocată 

aici cu ajutorul documentelor, obiectelor, mobilierului de epocă şi mai 

ales de sentimentul că păşim pe urmele paşilor întâiului domn al 

Principatelor unite”. După ani de restaurare, muzeul a fost redeschis, 

aflându-se, din nou, în topul preferinţelor publicului vizitator. 

Sunt acestea doar câteva dintre cele mai reprezentative 

mărturii ale acelor vremi de veşnică aducere aminte, pe care Iaşii, 

„oraş al dragostei de neam, al dragostei de patrie”, le păstrează 

mereu vii în memoria noastră. 

260

Ilustraţii 

Casa Kogălniceanu 

Palatul Culturii 

261

Clădirea Societăţii de Medici şi Naturalişti 

(în prezent Muzeul de Istorie Naturală) 

Muzeul Unirii 

262

Cristian SCĂICEANU 

CENZURA POŞTALĂ 

ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL LA IAŞI 

Dacă Iaşului nu i-a fost dat să fie capitala României după 

Unirea din 1859, a îndeplinit această funcţie în 1917 şi 1918. Nu a 

fost o capitală a serbărilor şi bucuriei, ci una a durerii şi tristeţii. Şi 

cum recunoştinţa este o floarea rară, trupele Antantei victorioase au 

defilat în decembrie 1918 la Bucureşti. 

Activitatea centrului de cenzură din Iaşi în anii primului război 

mondial trebuie analizată în contextul istoric al faptelor, când Iaşul era 

„de facto” capitala României, când toate trimiterile poştale externe se 

făceau prin Iaşi, când toată corespondenţa prizonierilor de război şi a 

internaţilor civili se centraliza la Iaşi, când funcţionau în acest oraş 

toate instituţiile centrale ale statului şi se afla refugiată Casa Regală. 

Începutul războiului nu aduce nimic deosebit pentru centrul de 

cenzură Iaşi. Funcţiona ca orice birou de cenzură judeţean, având în 

dotare trei tipuri de ştampile şi un volum de corespondenţă de 

cenzurat rezonabil, proporţional cu populaţia judeţului. Ştampilele de 

cenzură folosite erau următoarele: 

- ştampila rotundă cu diametrul de 30 mm cu textul BIUROUL 

de CENSURA MILITARA-IAŞI (fig. 1). 

- ştampilă dreptunghilară mică cu dimensiunile de 50x15 mm cu 

textul CENZURAT / Cenzura militară a jud. IAŞI / Data (fig. 2). 

- ştampilă dreptunghiulară mare cu dimensiunile 56x25 mm cu 

textul CENZURAT / CENZURA MILITARĂ / A JUDEŢULUI IAŞI. 

În ciuda faptului că ştampila rotundă sugerează folosirea ei 

pentru corespondenţa oraşului iar cele două ştampile dreptunghiulare 

că erau destinate cenzurării corespondenţei din judeţ, în practică 

toate trei au fost folosite aleatoriu. Se observă o tendinţă de a se 

utiliza împreună ştampila rotundă şi ştampila dreptunghiulară mică 

(fig. 3). 

Ca urmare a ocupării sudului ţării de către armatele inamice, 

un mare val de refugiaţi civili ajunge la Iaşi, împreună cu instituţiile 

centrale ale statului şi chiar cu Casa Regală. Acest lucru va schimba 

profund situaţia din Iaşi. Oraşul aproape că îşi dublează populaţia, 

volumul trimiterilor poştale creşte foarte mult şi apar în plus categorii 

noi de corespondenţă, care necesită o cenzurare specială. 

263

O categorie foarte interesantă de ştampile de cenzură o 

constituie cele refugiate de la Bucureşti, odată cu personalul cenzurii 

de acolo. Aceste ştampile au fost folosite la Iaşi, chiar dacă textul lor 

menţiona explicit, sau nu, numele localităţii Bucureşti 

Prima ştampilă „refugiată” o întâlnim pe corespondenţe încă de 

la începutul lunii decembrie 1916. Are dimensiunile 57x23 mm şi 

textul CENZURAT / CENZURA MILITARA / BUCUREŞTI POŞTA 

(fig. 4). Ea fusese folosită până atunci în localul Palatului Poştei din 

Bucureşti. O altă ştampilă din această categorie este rotundă, cu 

diametrul de 28 mm şi textul BIUROUL DE CENSURĂ MILITARĂ 

BUCUREŞTI SCRISORI (Fig. 5). În fig. 6 se poate vedea o varietate 

a acestei ştampile (cartuşul central care conţine data a fost montat 

invers în corpul ştampilei). În fig. 7 este prezentat un exemplu de 

instruire a personalului ce lucra la cenzură privind aplicarea 

ştampilelor. 

Tot o ştampilă rotundă, dar cu diametrul de 31 mm a fost 

folosită la Iaşi după ce fusese utilizată la Bucureşti. Textul acesteia 

este BIUROUL DE CENZURĂ MILITARĂ POŞTA CENTRALĂ 

(fig. 8). Fără menţionarea numelui localităţii, dar folosită iniţial la 

Bucureşti este ştampila cu diametrul de 31 mm şi textul CENZURA 

MILITARĂ POŞTALĂ (fig. 9). 

Dar nu numai ştampilele cenzurii bucureştene au fost folosite 

în continuare la Iaşi ci şi etichetele de cenzură ale judeţului Ilfov 

(CENSURAT / CENSURA MILITARA A JUDETULUI ILFOV / Data), 

aşa cum se poate vedea în fig. 10. 

Pentru cenzurarea corespondenţelor recomandate s-au 

confecţionat câteva tipuri de ştampile de tip elipsă cu textul Censura 

Militară Centrală / LIBER / Recomandate. Dimensiunile elipsei 

variază de la aproximativ 60x33 mm (fig. 11), la 55x30 mm (fig. 12), 

sau 44x25 mm (fig. 13). 

O altă categorie de ştampile de cenzură au fost cele ce 

permiteau identificarea cenzorului care a lucrat într-o anume dată. 

Aceste ştampile nu mai purtau numele localităţii ci doar o literă şi/sau 

o cifră alături de cuvântul „cenzurat”. Astfel de ştampile sunt 

CENSURAT D-3 (fig. 14), CENZURAT H (fig. 15), CENZURAT N 

(fig. 16), sau CENSURAT 8 ( fig.17). Scopul acestor ştampile era de 

a responsabiliza cenzorii pentru evitarea scăpării unor informaţii 

nedorite. Aceste ştampile de cenzură nu trebuie confundate cu 

ştampilele factorilor poştali din Iaşi, care erau sub forma unei cifre 

simple (cifra 10 din fig. 12). Fiecare factor poştal era dotat cu o 

ştampilă pe care o aplica pe corespondenţa distribuită în ziua 

264

espectivă pentru a controla timpii de distribuţie a trimiterilor poştale şi 

corectitudinea serviciului. 

Corespondenţa externă a fost o altă categorie de trimiteri 

poştale care a fost tratată special de serviciul cenzurii din Iaşi. În oraş 

se concentra întreaga corespondenţă externă din toată Moldova. 

Exista de fapt o singură rută poştală care făcea legătura cu Europa, 

prin Sankt Petersburg (devenit Petrograd după revoluţia bolşevică) şi 

continuând prin Arhangelsk, Scandinavia, Anglia, Franţa. Drumul era 

foarte lung şi s-a complicat după instaurarea regimului bolşevic în 

Rusia. O corespondenţă Iaşi-Paris pe această rută putea să facă 

chiar şi peste 200 de zile, cum este cazul celei prezentate în fig. 18. 

Corespondenţele externe au fost cenzurate cu o ştampilă elipsă 

37x27 mm şi textul CENSURAT cu diverse litere (G în fig.19, T în 

fig. 20, S în fig. 21, F în fig. 22). 

O ultimă categorie de ştampile de cenzură a fost utilizată 

pentru corespondenţa prizonierilor de război sau a internaţilor civili. 

Această ştampilă era de tipul unei elipse cu dimensiunile 40x20 mm şi 

textul CENZURAT / M.R.D.S. cu diverse litere în mijloc. Semnificaţia 

literelor M.R.D.S. nu este pe deplin lămurită; ele ar putea semnifica 

Ministerul de Război Deschiderea Scrisorilor, dar aceasta este doar o 

simplă supoziţie. În fig. 23 este prezentată o corespondenţă trimisă 

spre lagărul de prizonieri de la Bârlad, pe care s-a aplicat ştampila 

CENZURAT / C / M.R.D.S. iar în fig. 24 ştampila CENZURAT / N / 

M.R.D.S. pe o carte poştală adresată unui internat din Centrul de 

Internaţi Străini de la Bohotin. 

265

Ilustraţii 

Fig. 1 

Fig. 2 

266

Fig. 3 

Fig. 4 

267

Fig. 5 

Fig. 6 

268

Fig. 7 

Fig. 8 

269

Fig. 9 

Fig. 10 

270

Fig. 11 

Fig. 12 

271

Fig. 13 

Fig. 14 

272

Fig. 15 

Fig. 16 

273

Fig. 17 

Fig. 18 

274

Fig. 19 

Fig. 20 

275

Fig. 21 

Fig. 22 

276

Fig. 23 

Fig. 24 

277

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU 

FAMILIA REGALĂ A ROMÂNIEI REPREZENTATĂ ÎN 

TABLOURILE VOTIVE LA BISERICILE SF. TREI IERARHI 

ŞI SF. NICOLAE DOMNESC DIN IAŞI 

278 

„Viaţa imită arta mult mai mult decât arta imită viaţa” 

Oscar Wilde 

Regele Carol I a fost interesat de restaurarea unor monumente 

istorice reprezentative pentru oraşul Iaşi 1 . În acest sens, este cunoscut 

faptul că monarhul a susţinut restaurarea bisericilor Sf. Trei Ierarhi şi 

Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi. Biserica mănăstirii de la Sf. Trei Ierarhi a 

început a fi restaurată în 1882, guvernul însărcinându-l pe arhitectul 

francez Emile André Lecomte de Nöuy (1844-1914) să înceapă imediat 

lucrările de refacere 2 . 

Finalizarea restaurării s-a produs în octombrie 1904, când a avut 

loc şi sfinţirea lăcaşului, în prezenţa familiei regale. O inscripţie, 

aşezată deasupra uşii de intrare, aminteşte de donaţia augustului 

suveran: „Noi Carol I, Domn şi Rege al României – Întru mărirea şi 

lauda a-tot-puternicului Dumnezeu, a cărui cerească binecuvântare s’a 

răvărsat asupra pământului şi poporului românesc în curgerea celor 

treizeci şi opt de ani ai domniei noastre şi întru veşnica pomenire a 

noastră, a augustei noastre soţii Reginei Elisaveta şi a în Domnul 

răposatei noastre fiice Maria, a Principelui moştenitor Ferdinand al 

României şi a soţiei sale Principesei Maria, a pruncilor lor, Carol şi 

Nicolae, Elisaveta şi Maria, precum şi a tuturor urmaşilor noştri şi a 

Textul de faţă a fost publicat, fără unele corecturi, şi mai ales, adăugituri în 

„Constelaţii ieşene”, anul I, nr. 1, martie 2006, pp. 10-11; nr. 2, iunie 2006, pp. 31-32. 

1 Cf. C. Angelescu, Regele Carol I şi cultura românească din timpul său, 

extras din „Revista Generală a Învăţământului”, nr. 3-4, Bucureşti, 1941, p. 28. La 

târnosirea bisericii din Sinaia, regele Carol I spunea: „Bisericile şi mănăstirile sunt 

aproape singurele monumente ce ne-au rămas din trecut. Ele au astfel o 

însemnătate deosebită pentru istoria Patriei, căci inscripţiunile păstrate pe zidurile 

lor au fost de multe ori singura călăuză a istoricului, pentru a determina domnia 

hospodarilor, obârşia neamurilor, cârmuirea vlădicilor şi faptele războinice” (Ibidem, 

p. 30). Pe lângă bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc, Carol I şi 

Elisabeta au înzestrat şi Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Pe peretele vestic, în 

partea dreaptă se poate citi: „Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, 

al domniei noastre al douăzeci-şi-şaselea, al regatului meu al şaselea, 

împodobindu-se şi înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, 

odoare şi veşminte preţioase, precum şi cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite 

şi închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălţarea sfintei Biserici 

Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soţii Elisaveta şi a urmaşilor noştri...”. 

2 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi, 1913, p. 209.

întregului neam românesc; clădit-am din nou această sfântă biserică cu 

hramul sfinţilor Trei-Ierarhi Vasilie-cel-Mare, Grigorie Cuvântătorul-de- 

Dumnezeu şi Ioan Gură-de-Aur, urmând întocmai clădirea de 

odinioară, ridicată de Vasile Voevod Domnul Moldovei în anul mântuirii 

1639 şi sfinţită în 6 Maiu al aceluiaşi an, sub păstoria Mitropolitului 

Varlaam. Astăzi în 3 Octomvrie 1904, fiind noi faţă cu întreaga noastră 

familie, împreună cu marii dregători ai statului şi meşterul arhitect 

Andreiu Lecomte du Nöuy, s’a sfinţit din nou acest locaş de rugăciune 

şi mântuire de către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Partenie Clinceni. 

Fie în veci binecuvântat de Domnul acest adăpost al credinţei, reînnoit 

de Noi spre lauda strămoşilor şi spre întărirea neamului românesc” 3 . 

În 1896, J. J. Antoine Lecomte du Nöuy (1842-1923), fratele 

arhitectului, pictează frescele de pe pereţii vestici ai pronaosului 4 , ce 

străjuiesc intrarea în biserica mănăstirii Sf. Trei Ierarhi. În partea 

dreaptă, loc destinat donatorilor, a peretelui vestic din pronaos, privind 

spre ieşirea din biserică pictorul a reprezentat familia regală, formată 

din regina Elisabeta, principesa Maria (Mărioara), regele Carol I, 

principele moştenitor Ferdinand, principesa Maria, principele Carol. 

Tabloul votiv 5 este împărţit în două: de o parte se află regina 

Elisabeta şi principesa Mărioara, iar de cealaltă se găsesc regele şi 

restul familiei. Regina Elisabeta ţine în mâna stângă cartea sfântă 

închisă, Evanghelia, iar cu mâna dreaptă îşi ocroteşte unica fiică – 

principesa Mărioara – care ţine în mâini o crenguţă de laur. Crenguţa 

de laur din mâinile principesei Mărioara se explică prin faptul că 

3 Alexandru Lapedatu, André Lecomte du Nöuy, Câteva cuvinte asupra 

bisericilor Sf. Nicolae-Domnesc şi Trei-Ierarhi din Iaşi, Bucureşti, 1904, pp. 58-59; 

André Lecomte du Nöuy ne spune în amănunt despre donaţia regală: „Tot 

mobilierul, tronurile, scaunul Episcopal, candelabrele, lampele, candelele, sfeşnicile, 

pupitrele şi iconostasul etc. etc., sunt de bronz aurit, îmbogăţit cu fildeş şi smalţuri, 

afară de staluri, cari sunt de bronz verde. Tot acest mobilier, precum şi Tâmpla 

(catapeteasma, n. n., I. P.-I.), este datorit mărinimiei M. S. Regelui. […] 

Policandrele, compuse după un vechiu model, poartă în smalţ, armele României şi 

iniţialele Regale” (Cf. Ibidem, pp. 57-58). 

4 Ibidem, p. 57: „În Nartex, la dreapta şi la stânga uşii de intrare, sunt 

pictate portretele fondatorilor şi acelea ale familiei Regale a României. Deasupra 

acestei uşi, ţinut de doi îngeri, se observă o inscripţie spunând: Daţi Cesarului ce 

este al Cesarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu (subl. n., I. P.-I.). 

Dedesupt, timpanul este ocupat de inscripţia comemorativă a restaurării şi 

inaugurării monumentului”. 

5 Descrierea tabloului votiv pictat de J. J. Antoine Lecomte du Nöuy pe 

peretele vestic al pronaosului am realizat-o după fotografiile din monografia lui N. A. 

Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi, 1913, p. 193. 

279

aceasta este moartă, crenguţa fiind simbolul celor care nu mai sunt în 

viaţă 6 . 

Regele Carol I este îmbrăcat în uniforma sa de general al 

Armatei române şi ţine în mâna dreaptă actul de donaţie către Biserică, 

cu mâna stângă sprijinindu-se pe mânerul sabiei. În plan secund, în 

spatele regelui, se găseşte cuplul princiar moştenitor, Ferdinand-Maria. 

Principesa Maria îl are în grijă pe micul principe Carol, viitorul rege 

Carol al II-lea. Atât principesa Mărioara, cât şi principele Carol, sunt 

îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti. Tabloul este completat de un 

înger, care are rolul de a veghea asupra familiei regale, prezenţa 

acestuia explicând şi Evanghelia închisă ţinută de regina Elisabeta, 

apoi de una din absidele bisericii, iar în colţul de jos al tabloului de 

stema regală a României. Astăzi, tabloul votiv cu familia regală din 

biserica mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi” nu se mai poate observa, el fiind 

acoperit în perioada comunistă de un alt tablou, reprezentând trei înalte 

feţe bisericeşti. Să mai existe, sub acest din urmă tablou, datorat 

comuniştilor, cel original reprezentând familia regală? 

Biserica Sf. Nicolae Domnesc, ctitorită de Ştefan cel Mare între 

anii 1491-1493, a fost restaurată de acelaşi arhitect regal, începând cu 

1884 7 , sfinţirea având loc tot în anul 1904 8 – anul comemorativ „Ştefan 

cel Mare”. Cu această ocazie regele Carol I a ţinut o scurtă cuvântare 

în care îşi exprima mulţumirea faţă de restaurarea bisericii lui Ştefan 

cel Mare: „Este pentru mine o nemărginită mulţumire sufletească de a 

fi putut vedea biserica Sf. Nicolae reînfiinţată în vechea ei strălucire, 

tocmai în anul când poporul Român prăznuieşte cei patru sute de ani 

trecuţi dela moartea ctitorului ei, Marele Voevod Ştefan, acest falnic 

voevod, mare printre cei mari, care ne înfăţişează o viaţă cârmuită şi 

însufleţită de două credinţe adânci, nedespărţite, izvoare de putere şi 

de izbândă: credinţa în Dumnezeu şi credinţa în popor” 9 . 

La biserica Sf. Nicolae Domnesc, în aceeaşi poziţionare ca la 

Sf. Trei Ierarhi, avem reprezentat, în partea stângă, loc destinat 

6 

Carol I şi Elisabeta au avut un singur copil, pe principesa Maria 

(Mărioara), născută la 8 septembrie 1870. Principesa Mărioara a murit la numai 

patru ani, pe 9 aprilie 1874, în urma unei scarlatine; a fost înmormântată în 

apropierea mănăstirii Cotroceni din Bucureşti. 

7 

Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, 1974, p. 52; Ibidem. 

Ediţia a II-a, revăzută, Iaşi, 2007, p. 50; pentru mai multe detalii despre lucrările de 

restaurare ale bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, vezi Sorin Iftimi, Restaurarea 

bisericii „Sfântul Nicolae” Domnesc (1884-1904), în Cercetări privitoare la istoria 

bisericilor ieşene, Iaşi, 2008, pp. 11-27. 

8 

Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol. I, Bucureşti, 1991, pp. 185-186. 

9 

C. Angelescu, op. cit., p. 29. 

280

ctitorilor, a peretelui vestic din pronaos, privind spre ieşirea din 

biserică, pe Ştefan cel Mare împreună cu o parte a familiei sale, iar în 

partea dreaptă familia regală după cum urmează: regele Carol I, 

regina Elisabeta, principesa Mărioara, principele-moştenitor Ferdinand 

şi principesa Maria, principii Carol şi Elisabeta – copii ai cuplului 

Ferdinand-Maria. 

De această dată, tabloul votiv este compact, întreaga familie 

regală, în frunte cu regele Carol I, fiind întâmpinată de un personaj 

alegoric – România – văzută de pictor ca o femeie îmbrăcată în 

costum naţional, cu stema regală pe piept, purtând o cunună de laur 

pe cap, ţinând în mâna dreaptă drapelul ţării iar în cea stângă Coroana 

de Oţel a României. Deasupra regelui se află pictat scutul heraldic al 

familiei regale, în continuare, pictorul evidenţiind fiecare membru în 

scris, după cum urmează: „Carol I – Domn şi Rege, Regina Elisaveta, 

Principesa Maria, Principele Moştenitor Ferdinand, Principesa Maria, 

Principesa Elisaveta, Principele Carol”. 

Regele Carol I, şi în acest tablou votiv, este îmbrăcat în ţinuta 

de general român, ţinând în mâna dreaptă actul de donaţie, iar cu cea 

stângă sprijinindu-se de mânerul sabiei. Regina Elisabeta îşi 

protejează preaiubita fiică, pe principesa Mărioara, ţinând în aceeaşi 

mână stângă, Evanghelia, de această dată deschisă; pe Evanghelie 

stă scris: „Iehova a dat, Iehova a luat, bine-cuvântat fie numele lui 

Iehova”. Principesa Mărioara este îmbrăcată în costum naţional şi ţine, 

şi de această dată, crenguţa de laur în mâini. Principele Ferdinand se 

sprijină cu ambele mâini în mânerul sabiei iar principesa Maria îl 

ocroteşte cu mâna dreaptă pe micul principe Carol, îmbrăcat la rândul 

său în costum naţional. Micul principe Carol o ţine de mână pe 

principesa Elisabeta, sora sa, cel de-al doilea copil al cuplului 

Ferdinand-Maria, născută în 1894. 

Inscripţia în bronz aşezată deasupra uşii de intrare grăieşte: 

„Noi Carol I. Domn şi Rege al României. Îndemnat de dorinţa şi de 

osârdia de a păstra şi ocroti locaşurile credinţei strămoşeşti, ridicat-am 

din nou, pe temeliile cele vechi şi întocmai după cum era înainte, acest 

sfânt locaş de rugăciune, în care se prăznuieşte sfântul Ierarh şi 

Făcător de minuni Nicolae. Înnălţată a fost această sfântă biserică de 

Ştefan Voevod cel Mare şi Sfânt, Domnul Moldovei, între anii 1491 şi 

1493, şi s’a reînnoit de Antonie Ruset Voevod în anul 1676; iar acum 

în 2 Octomvrie 1904, în al treizeci şi optulea an al Domniei noastre, 

când toată suflarea românească prăznuieşte împlinirea a patru veacuri 

de la moartea Marelui Voevod Ştefan, s’a sfinţit din nou, Mitropolit al 

Moldovei şi Sucevei fiind Partenie Clinceni, iar Meşterul Arhitect 

Andreiu Lecomte du Nöuy. Închinăţi-se ţie, Cerescule Părinte, acest 

281

locaş al păcei, ca în toată vremea să se adune în el poporul românesc, 

spre a te slăvi pre tine, amintindu-şi vitejia strămoşească, prin care s’a 

ridicat Regatul român” 10 . 

Tabloul votiv de la biserica Sf. Nicolae Domnesc există încă şi 

se află într-o stare bună de conservare. 

10 Alexandru Lapedatu, André Lecomte du Nöuy, op. cit., p. 27. 

282

Ilustraţii 

Reprezentări ale tabloului votiv de la biserica Sf. Trei Ierarhi 

după N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi, 1913. 

283

Reprezentări ale tabloului votiv de la biserica Sf. Nicolae Domnesc 

Foto 2006 

284

cuprins - Muzeul Literaturii Române Iaşi

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?