cuprins - Muzeul Literaturii Române Iaşi

Argument (Dan JUMARĂ) / 5
ISTORIA CULTURII ŞI MUZEOGRAFIE
CUPRINS
Maria Claudia NEACŞU, Metode de promovare a muzeului „Vasile
Blendea” din Târgovişte / 13
Călin CIOBOTARI, Prelecţiunile populare, între model paideic şi ritual / 35
Marcel LUTIC, Rânduiala vieţii de altădată. Câteva repere / 51
Anca Maria BUZEA, Proiectul „Drama-Tour” / 77
Laura TERENTE, Aurel Ghiţescu. Mărturisiri / 83
Daniel CORBU, Bojdeuca „Ion Creangă”, primul muzeu literar din
România / 88
Carmen MARINESCU, Tatiana RISTEA, Piese cu valoare memorială
din patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” din Ploieşti / 93
CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE URBANĂ ROMÂNEASCĂ
ÎN CONTEXT EUROPEAN
Mădălina NIŢELEA, Societatea românească din „Belgia Orientului” / 101
Andreea PANAIT, Documente în scriere chirilică din patrimoniul
Muzeului Naţional al Agriculturii – Slobozia / 106
Silvia SCUTARU, Caracteristica generală a mănăstirilor din
Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului
al XX-lea / 134
Maria GAVRA, Spaţiul citadin în proza fantastică a lui Mircea Eliade / 150
Cotinel MUNTEANU, Cultura cotidiană, design şi educaţia receptării / 161
Vasile I. SCHIPOR, Rădăuţi, 1872-1938. Biblioteca în viaţa oraşului
modern din Bucovina / 165
Mihai BLĂJAN, Alba Ultrasilvana / 186

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ
Claudia ENICĂ, Un model de şcoală pedagogică la Vălenii de Munte,
înfiinţat de N. Iorga la 1922 / 195
Constantin MĂNESCU-HUREZI, Centenarul Universităţii populare
de vară „Nicolae Iorga” (1908-2008) / 201
Liviu PAPUC, Un secol de posteritate a lui Ion Creangă în Bucovina
(1889-1989) / 212
IAŞI: 600 DE ANI DE ISTORIE (NE)SCRISĂ
Maria DANILOV, Mărturii culturale ieşene în Arhivele din Chişinău
(secolul al XIX-lea) / 217
Livia IORGA, Vizitele lui Carol I la Iaşi reflectate în presa vremii
(1866-1899) / 233
Olga RUSU, Monumentele de artă ale Iaşilor şi scriitorii junimişti / 240
DAN JUMARĂ, Iaşi – pelerinaj unionist / 259
CRISTIAN SCĂICEANU, Cenzura poştală în anii primului război
mondial la Iaşi / 263
IULIAN PRUTEANU-ISĂCESCU, Familia regală a României
reprezentată în tablourile votive la bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf.
Nicolae Domnesc din Iaşi / 278

Argument (Dan JUMARĂ) / 5
THE HISTORY OF CULTURE AND MUSEOGRAPHY
SUMMARY
Maria Claudia NEACŞU, Methods of Promoting the ”Vasile Blendea”
Museum of Târgovişte / 13
Călin CIOBOTARI, Popular Lectures, Between a Paideic Model and
Ritual / 35
Marcel LUTIC, The Customs of the Past. A Few Reference Points / 51
Anca Maria BUZEA, ”The Drama-Tour” Project / 77
Laura TERENTE, Aurel Ghiţescu. Confessions / 83
Daniel CORBU, The ”Ion Creangă” Cottage, the First Romanian
Literary Museum / 88
Carmen MARINESCU, Tatiana RISTEA, Pieces with Memorial Value
in the Patrimony of the ”Nicolae Simache” Clock Museum in
Ploiești / 93
URBAN ROMANIAN CULTURE AND CIVILISATION
IN A EUROPEAN CONTEXT
Mădălina NIŢELEA, The Romanian Society in the ”Belgium of the
Orient” / 101
Andreea PANAIT, Documents in Paleoslavonic in the Patrimony of
the National Museum of Agriculture – Slobozia / 106
Silvia SCUTARU, The General Characteristic of the Churches in
Basarabia at the End of the 19 th Century and the Beginning of the
20 th Century / 134
Maria GAVRA, The City in Mircea Eliade’s Fantastic Prose / 150
Cotinel MUNTEANU, Cotidian Culture, Design and the Education of
Reception / 161

Vasile I. SCHIPOR, Rădăuţi, 1872-1938. The Library in the Life of the
Modern City in Bucovina / 165
Mihai BLĂJAN, Alba Ultrasilvana / 186
ROMANIAN CULTURE AND CIVILISATION
Claudia ENICĂ, A Model of Pedagogical School in Vălenii de Munte,
Organized by N. Iorga in 1922 / 195
Constantin MĂNESCU-HUREZI, The Centenary of the Popular
Summer University ”Nicolae Iorga” (1908-2008) / 201
Liviu PAPUC, A Century of Ion Creangă’s Posterity in Bucovina
(1889-1989) / 212
IAŞI: 600 YEARS OF (UN)WRITTEN HISTORY
Maria DANILOV, Cultural Testimonies of Iaşi in the Archives of
Chişinău (19 th Century) / 217
Livia IORGA, Carol I’s Visits to Iaşi in the Newspapers of the Time
(1866-1899) / 233
Olga RUSU, The Art Monuments of Iaşi and the Junimist Writers / 240
Dan JUMARĂ, Iaşi – a Unionist Pilgrimage / 259
Cristian SCĂICEANU, The Postal Censorship in Iasi during the Great
War / 263
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, The Representation of the Romanian
Royal Family in the Votive Paintings of the Churches St. ”Nicolae
Domnesc” and St. ”Trei Ierarhi” in Iași / 278

ARGUMENT
Muzeul Literaturii Române Iaşi a fost înfiinţat, ca instituţie cu
personalitate juridică, în toamna anului 1990, prin desprinderea din
Complexul Muzeal Naţional „Moldova”. S-a considerat că 10 muzee
de acelaşi profil vor fi mai bine conduse şi vor avea mai bune
rezultate fiind organizate într-o structură instituţională unitară. În cei
18 ani de existenţă ai Muzeului Literaturii Române Iaşi s-a dovedit că
principiul specializării, atunci când este aplicat consecvent, poate da
rezultate foarte bune. Instituţia a crescut de la 10 la 12 muzee;
personalul a crescut de la 70 la 91 de angajaţi, între care se numără 7
specialişti care au obţinut titlul de doctor în ştiinţe; rezultatele
cercetărilor specialiştilor noştri (reeditări, ediţii de documente –
corespondenţă – manuscrise) sunt bine cunoscute; mai multe clădiri
din categoria monumentelor istorice au fost restaurate; patrimoniul
artistic şi cultural ieşean, Iaşul însuşi, este mai bine cunoscut în ţară
prin expoziţiile noastre itinerante; fondurile documentare, bunurile de
patrimoniu cultural-naţional din Iaşi sunt promovate şi cunoscute
datorită participării specialiştilor noştri la congrese, simpozioane,
sesiuni de comunicări.
Cele 12 muzee literare ieşene reprezintă o carte de vizită care
onorează şi obligă în acelaşi timp: Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca
din Ţicău), deschis în 1918, primul muzeu memorial-literar din ţară;
Muzeul „Vasile Alecsandri”, Mirceşti, deschis în 1928; Muzeul „Vasile
Pogor”, deschis în 1972; Muzeul „Sf. Ierarh Dosoftei Mitropolitul”,
deschis în 1970; Muzeul „Mihai Codreanu”, deschis în 1970; Muzeul
„Otilia Cazimir”, deschis în 1972; Muzeul „Vornic Vasile Alecsandri”
(Muzeul Teatrului), deschis în 1976; Muzeul „Mihail Sadoveanu”,
deschis în 1980; Muzeul „G. Topîrceanu”, deschis în 1985; Muzeul
„Mihai Eminescu”, deschis în 1989; Muzeul „Neculai Gane”, deschis
în 1993; Muzeul „C. Negruzzi”, Trifeşti, deschis în 1995.
Am considerat că celebrarea a 600 de ani de atestare
documentară a capitalei moldave, reprezintă cel mai potrivit prilej
pentru debutul unei eveniment ştiinţific susţinut de una dintre cele mai
de tradiţie şi, considerăm noi, una dintre cele mai reprezentative
instituţii muzeale din ţară. De-a lungul anilor, în calitate de
coorganizator, aşezământul nostru de cultură a mai găzduit, în
5

epetate rânduri, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, dar
este pentru prima dată când instituţia organizează propriul eveniment
ştiinţific.
Simpozionul naţional „Iaşi: istorie, cultură, patrimoniu”,
organizat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, în zilele de 25-26
septembrie 2008, a fost reflectat în presa scrisă şi audio-vizuală cu
toate implicaţiile sale. Înscris în seria evenimentelor prilejuite de
aniversarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a Iaşilor,
simpozionul a reunit specialişti din institute de cercetări, muzee şi
biblioteci din ţară dar şi din Ungaria şi Republica Moldova.
Manifestarea ştiinţifică a fost organizată în patru secţiuni: Istoria
culturii şi muzeologie, Cultură şi civilizaţie urbană românească în
context european, Cultură şi civilizaţie românească şi Iaşi: 600 de
ani de istorie scrisă. S-au abordat astfel teme variate, de istorie şi
cultură, toate comunicările abordând puncte de vedere ori interpretări
originale, sau prezentând subiecte inedite. Prin comunicările lor cei
prezenţi au contribuit la nuanţarea şi mai buna înţelegere a varii
chestiuni privind cultura şi istoria românilor.
Opul de faţă, cuprinzând majoritatea comunicărilor prezentate,
este o dovadă concretă a seriozităţii, competenţei şi acribiei cu care
au fost tratate temele abordate.
Fără îndoială, reuşita simpozionului se datorează
colaboratorilor noştri, care au prezentat materiale de cea mai bună
calitate, dar şi organizatorilor.
Mulţumim, pe această cale Primăriei Municipiului Iaşi pentru
sprijinul financiar consistent acordat, fără de care evenimentul nu ar fi
fost posibil. Mulţumim Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu
Cultural Naţional Iaşi, care, pe lângă sprijinul moral acordat, ne-a
ajutat cu resursele financiare necesare tipăririi acestui anuar.
Mulţumim colegilor, în special Doamnei Ec. Maria Caras,
Doamnei Muzeograf Anca-Maria Buzea, Domnului Referent Prof.
Iulian Pruteanu-Isăcescu, care ne-au fost alături, străduindu-se, şi
reuşind, ca totul să decurgă în cele mai bune condiţii.
Având în vedere experienţa dobândită şi reuşita simpozionului
nostru, ne vom strădui să facem din acesta un eveniment culturalştiinţific
de tradiţie, repetabil în fiecare an.
6
Dr. Dan JUMARĂ

ARGUMENT
The Museum of Romanian Literature of Iaşi was organized as
an independent institution in the autumn of 1990 by separating from
the “Moldova” National Museum Complex. It was considered that the
10 literary museums existent at that time would function better and
with better results if they were organized as one unitary institution.
The idea proved to be right and, during the 18 years from the moment
this decision was taken, the Museum of Romanian Literature has
proved it on every occasion. The institution expanded from 10 to 12
museums and the number of our employees grew from 70 to 91, 7 of
which have been awarded the title of doctor in science; the results of
our specialists’ research activities (manuscripts, correspondence,
reprints, documents) are well known; several buildings included on
the list of historical monuments have been restored; the cultural and
artistic patrimony of the city and the city itself are better promoted at a
national level through the itinerant exhibitions organized by our
museum; our specialists take part at symposiums, sessions of
communications, congresses and other cultural events at which they
promote the cultural patrimony of Iaşi.
The 12 literary museums represent an extraordinary visiting
card that honors and commits ourselves at the same time: The “Ion
Creangă” Museum also known as “The Cottage in Ţicău” was opened
in 1918, being the first literary and memorial museum of the country,
The “Vasile Alecsandri” Museum in Mirceşti, was opened in 1928, The
“Vasile Pogor” Museum was opened in 1972, The “Saint Hierarch
Dosoftei the Bishop” was opened in 1970 and The “Mihai Codreanu”
Museum was opened the same year, The “Otilia Cazimir” Museum
was opened in 1972, The “Vasile Alecsandri” Museum also known as
the Museum of the Theatre was opened in 1976, The “Mihail
Sadoveanu” Museum was opened in 1980, The “George Topîrceanu”
Museum was opened in 1985, The “Mihai Eminescu Museum was
opened in 1989, The “Nicolae Gane” Museum was opened in 1993
and last but not least The “Costache Negruzzi” Museum in Trifeşti
was inaugurated in 1995.
Bearing in mind everything that was mentioned previously we
considered there was no better moment for the Museum of Romanian
7

Literature to organize such an event than the celebration of 600 years
from the moment the city of Iaşi was first mentioned in a document.
Over the years, our institution has hosted and has been co-organizer
at different cultural activities, symposiums, sessions of
communications etc., but now it is for the first time that our institution
is the main organizer of such an event.
The national symposium “Iaşi: History, Culture and
Patrimony” organized by the Museum of Romanian Literature of Iaşi
on the 25 th -26 th of September 2008 received positive feedback from
all the media.
Listed among the events organized for the celebration of 600
years from the first time Iaşi was ever mentioned in a document, the
symposium was honored by the presence of specialists from different
research institutes, museums and libraries. Foreign guests from
Hungary and the Republic of Moldavia were also present at this
edition of the symposium.
The event was structured into four sections, the participants
having the liberty to choose among the History of Culture and
Museology, Urban Romanian Culture and Civilization in the
European Context, Romanian Culture and Civilization and Iaşi:
600 Years of Written History.
The works presented here brought new data and original
interpretations of the existent information and offered the participants
new prospects and points of view on different aspects regarding the
Romanian culture and history.
The present volume collects the works of almost all the
participants at this edition of the symposium. It comes as a
confirmation of the seriousness and of the commitment of the
organizers and of the professionalism of the participants at this event.
No doubt the success of the symposium is equally due to the
high class participants and to the organizers. We take this opportunity
to bring special thanks to the representatives of the City Hall of Iaşi for
the financial support offered in the organization of this event, to the
Direction of Culture, Cults and National Cultural Patrimony of Iaşi for
both the moral and financial support in publishing the present volume.
Last but not least we thank our colleagues Mrs. Maria Caras –
economist, Mrs. Anca-Maria Buzea – currator, Mr. Iulian Pruteanu-
Isăcescu – councilor who did their best to make this symposium a
successful one. We hope we will be able to repeat this experience
every year from now on and turn this event into a traditional one.
8
Ph. D. Dan JUMARĂ

Imagini cu participanți de la prima ediție a Simpozionului Național „Iași: istorie,
cultură, patrimoniu”, 25-26 septembrie 2008
9

ISTORIA CULTURII ȘI MUZEOGRAFIE

Maria Claudia NEACŞU
METODE DE PROMOVARE A MUZEULUI
„VASILE BLENDEA” DIN TÂRGOVIŞTE
Situat pe strada Poet Grigore Alexandrescu (nr. 24), Muzeul
„Vasile Blendea”, în prezent, nu constituie unul din obiectivele
importante ale oraşului în concepţia publicului local nespecializat. De
aceea, în această lucrare, se va încerca găsirea unor metode şi idei
de îmbunătăţire a serviciilor, care să facă din Muzeul Vasile Blendea
o atracţie în rândul vizitatorilor de toate vârstele.
Pentru ca toate ideile exprimate aici să se realizeze este
necesară colaborarea între specialiştii cu experienţă din muzeu, şcoli
şi alte instituţii.
Pe parcursul lucrării vor fi punctate câteva lucruri pentru a
oglindi motivul care a condus la alegerea acestui subiect:
opera şi sursele inspiraţiei lui Vasile Blendea – personalitatea
centrală a muzeului;
constituirea muzeului şi a colecţiei Vasile Blendea şi metode
de adaptare a ofertei muzeului la cerinţele publicului, pentru a-l
captiva, a-l surescita emoţional şi de ce nu, pentru a-l face să revină;
dezvoltarea, de către muzeu, de programe educaţionale
adaptate diferitelor categorii de vârstă şi grupuri de interese, care să
includă parteneriate cu grădiniţe, şcoli şi alte instituţii culturale pentru
o mai bună cunoaştere a valorilor artistice şi spirituale locale
(regionale) în rândul publicului;
muzeul în prezent, vizitatorul şi manifestări culturale la
Muzeul „Vasile Blendea” pe parcursul anului 2008.
***
Personalitate reprezentativă pentru cultura oraşului
Târgovişte 1 , om cu o importantă „înclinaţie”, încă din timpul cursurilor
şcolii primare la început pentru desen, apoi pentru sculptură şi
pictură, Vasile Blendea prin valoarea artistică a operei sale, dar şi prin
1 Vasile Blendea şi-a legat viaţa şi opera de Târgovişte când a „luat parte la
pictura Mitropoliei din Târgovişte sub conducerea pictorului Belizarie”, în anul 1925
şi odată cu transferul său, în 1926, la catedra de desen a Şcolii Normale, rămânând
aici, cu excepţia unor perioade scurte (1927-1930, 1944), până în 1953 când se
mută în Bucureşti.
13

strădania depusă şi-a câştigat dreptul de a fi recunoscut şi consemnat
de paginile istoriei artei contemporane româneşti 2 .
Opera sa a rămas o mărturie a pasiunii cu care desena, picta
sau sculpta şi reprezintă rodul unei bogate imaginaţii, a unei măiestrii
cultivată prin muncă şi talent 3 care, odată cu trecerea timpului, a
urmat un curs clar definit de propriul stil artistic.
Imaginaţia sa creatoare a avut ca hrană, mai întâi de toate,
moştenirea spirituală a locurilor natale 4 . Motivele populare şi
subiectele oferite de zona Olteniei au reprezentat o sursă de inspiraţie
pentru mulţi artişti români, printre aceştia numărându-se şi marele
sculptor Constantin Brâncuşi 5 .
Vasile Blendea şi-a desăvârşit studiile şi, în acelaşi timp, şi-a
închegat stilul artistic când a ajuns în Franţa ca membru al Şcolii
Române de la Fontenay-Aux-Roses, în anul 1927, în urma unui
concurs desfăşurat în Bucureşti, ce avea ca premiu o perioadă de
specializare în sculptură cu o bursă de stat pentru doi ani.
Din perioada acestei specializări, s-au păstrat studiile de nud în
cărbune, conte, sau creion sepia 6 . Acestea ilustrează măiestria prin
care corpul feminin dezgolit, reprezentat în lucrările sale cu ajutorul
câtorva linii şi umbre firave, uşor modulate, capătă plasticitate,
materialitate, sensibilitate şi fineţe. În aceste nuduri, este vizibilă
puternica personalitate artistică şi desenul ferm, care dau naştere
2 Putem spune că debutul artistic, în calitate de sculptor, a avut loc în anul
1924 la expoziţia absolvenţilor Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Aici a
participat cu lucrarea „Făt-Frumos” care a obţinut premiul Sculptor „Horia Boambă”
din partea Sindicatului Artiştilor Plastici. Dar adevăratul debut a avut loc la Salonul
Oficial de la Ateneul Român cu bustul Profesorului Ghilerdea.
3 Urmează cursurile primare la Şcolile din Boroşteni şi Frânceşti (1903-
1908), cursurile gimnaziale le termină la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu-
Jiu, după care, în 1916, când era deja un desenator cunoscut, absolvă cursul
superior al Şcolii Normale din Turnu Severin. Între 1920 şi 1924 urmează, în
paralel, cursurile de sculptură, cu Dimitrie Paciurea, şi pe cele de artă
monumentală, cu Costin Petrescu.
4 Artistul s-a născut în 1895 într-o familie de ţărani moşneni din satul
Gureni, comuna Peştişani Frânceşti, judeţul Gorj.
5 Pe Brâncuşi l-a întâlnit de câteva ori – prima dată, în 1927, la Paris. Vasile
Blendea atunci, la vârsta de 32 de ani, nu i-a putut înţelege arta şi astfel a pierdut
şansa de a fi ucenicul marelui sculptor. Petru Comarnescu nota în lucrarea sa
Brâncuşi mit şi metamorfoză la pagina 261: „Au trecut prin atelierul său din Impasse
Ronsin şi alţi artişti români. Pe ruda sa, sculptorul Vasile Blendea, a ţinut cu
dinadinsul să-l formeze, dar acesta, ajuns la Paris, nu a găsit afinităţi cu arta lui
Brâncuşi şi a pierdut marea ocazie de a-i fi ucenic”.
6 O parte dintre studiile păstrate din perioada bursei (1927-1929) de la Paris
au fost donate de familia artistului, pentru a completa imaginea despre opera lui
Vasile Blendea din muzeul cu acelaşi nume din Târgovişte.
14

unei anumite expresivităţi specifice studiilor, şi chiar schiţelor lui
Vasile Blendea. Aceste trăsături se regăsesc mai târziu în studiile,
portretele şi schiţele sale reprezentând diferite animale („Viţei la
soare”, „Scroafă cu purcei” etc).
Un subiect mult tratat de artist, atât în pictură şi desen, cât mai
ales în sculptura monumentală a fost acela al războiului. Vasile
Blendea a perceput tragismul acelor evenimente direct de pe front,
deoarece între 1916-1918 a luptat în Divizia a III-a, Regimentul II
Vânători – Compania a III-a, iar între 1939-1941 a fost mobilizat cu
gradul de locotenent de rezervă în Divizia de Gardă, Regimentul IX
Vânători, în sectorul Podul Iloaiei (Iaşi). În timpul primului război
mondial, în tranşee a realizat o serie de schiţe şi compoziţii. După
acest război, o parte dintre lucrări au fost expuse în Cazinoul din
Bucureşti al Regimentului II Vânători, iar altele au fost trimise de către
Divizia a III-a la Iaşi 7 .
În timp, artistul a găsit prilejul de a reda în lucrările sale
urmările acestor lupte răsfrânte asupra populaţiei sărăcite, „lumea de
sub lume”, după cum definea publicistul Jean Vasiliu personajele
modeste din compoziţiile lui Blendea. Cele mai evocatoare lucrări
sunt acelea în care este redat personajul Ion, fie „Desculţ în zăpadă”,
fie „Cu coşniţa” ş. a. După întoarcerea în 1930 la Târgovişte de la
studii din Franţa şi până spre anul 1937, este remarcată cea mai
rodnică perioadă în creaţia artistului în sculptura monumentală,
probabil şi datorită puterii creatoare şi a subiectelor dezvoltate,
inspirate din luptele 8 câştigate de armata română. Acum iau naştere
importante lucrări de for public cu caracter omagial precum:
Monumentul Eroilor Regimentului 22 Infanterie (Bustul eroului Colonel
Băltăreţu împreună cu un basorelief ce amintea luptele de la Mărăşti-
Mărăşeşti-Oituz, cu bustul şi basorelieful turnate în bronz ale
Maiorului erou Coravu) 9 . Monumentele Eroilor din Răzvad 10 ,
Voineşti 11 şi cel din Ocniţa 12 alcătuiesc un ansamblu realizat din patru
7 Informaţii notate de artist într-un memoriu de activitate din 29 mai 1976,
Lucrări şi manifestări de artă între cele două războaie mondiale 1916-1944, p. 1.
8 Vasile Blendea a participat, soldat fiind, la luptele de la Mărăşti, Valea
Putnei, Valea Şuşiţei, Dealul Ireştilor şi Muncelu.
9 Acest monument a fost realizat în 1932.
10 În judeţul Dâmboviţa, Comuna Răzvadul de Sus există un monument al
eroilor intitulat „Jertfa” (1933), iar în Comuna Răzvadul de Jos se păstrează
monumentul ce are ca subiect „Despărţirea” (1934-1935).
11 În comuna Voineşti, judeţul Dâmboviţa se află amplasat grupul statuar
reprezentând tema „Omagiul Eroului” (1935).
12 În comuna Ocniţa, judeţul Dâmboviţa artistul a ales ca temă pentru
monumentul său dedicat eroilor din această zonă „Paza Ţării” (1937).
15

lucrări monumentale legate printr-o povestire istorică susţinută de o
singură idee, aceea a necesităţii apărării hotarelor ţării indiferent de
cel care merge la luptă, indiferent de sacrificiul făcut şi de mediul din
care provine.
Mediul din care vin oamenii simpli, adică satul, acesta este
locul de unde, de cele mai multe ori, artistul îşi ia personajele. Satul,
activităţile sale şi oamenii cu feţele brăzdate de ridurile vârstei sau
copiii cu chipurile inocente sunt reprezentaţi cu sensibilitate. Desenul
sigur din lucrările cu astfel de subiecte trădează o apropiere
sufletească a artistului de aceste locuri şi de oameni. A redat
admirabil scene de cele mai multe ori comune vieţii simple de la ţară,
dar pe care, prin modul în care le transformă prin prisma ochiului
critic, propriu oricărui artist, le-a adus la rangul de artă, putând
înţelege astfel naturalul, firescul acestui mod de vieţuire: „Femei la
moară”, portrete de copii, portrete de octogenari, convoaie de sănii
ş.a. Asemenea caracteristici se întâlnesc şi în modelarea lucrărilor de
sculptură care reprezintă munci agricole, momente de repaus pentru
diferite animale folosite la lucrul câmpului, personaje din viaţa satului
(„Cai obosiţi”, „La arat” ş. a.).
Natura, în opera lui Vasile Blendea, reprezintă o sursă vie de
inspiraţie, cunoscute fiind lucrările sale cu zăvoaie în diferite
anotimpuri, peisaje, malurile râului Ialomiţa reprezentate în variate
momente ale anului („În februarie”, „Crivina în noiembrie” ş. a.), care
amintesc de împrejurimile împădurite ale oraşului Târgovişte.
Întrun articol 13 apărut în revista „Tribuna”, artistul îşi exprima
sentimentul de iubire pentru lucrurile care îl înconjoară: „Am iubit
primăverile, verile, toamnele, iernile, casele şi uliţele fostului târguşor
care era Târgoviştea; i-am iubit pe sărmanii căruţaşi care cărau
păcura, am iubit caii lor rebegiţi de frig şi osteniţi de povară (...) am
iubit apoi tot ce poate iubi lumina şi culoarea”. Chiar din cuvintele
adresate de către artist lui Tudor Samuilă se înţelege faptul că a pictat
şi a desenat cu plăcere atmosfera şi străduţele oraşului, o mărturie în
acest sens fiind şi numărul mare de lucrări care oglindesc
monumentele („Case la marginea cetăţii”, „Biserica Sf. Ionică”,
numeroase reprezentări ale Curţii Domneşti, „Târgovişte sub zăpadă”,
diverse peisaje cu Mănăstirea Stelea, „Strada Dr. Marcovici”, „Strada
Eternităţii”, „La Moara Curelea” ş.a) şi oamenii din vechea cetate a
Târgoviştei.
În orice caz, Vasile Blendea, ca orice artist, revine periodic la
unele subiecte tratate în trecut, pentru a le dezvolta, a le îmbrăca
13 „Tribuna”, 3 noiembrie 1977, p. 9.
16

într-o nouă idee şi a le da o formă compoziţională de o intensitate
expresivă semnificativă.
Fire modestă şi sensibilă Vasile Blendea s-a apropiat de lumea
monahală în momentul în care acesta a participat la restaurarea
picturii unor biserici, monumente vechi din ţară, dar mai ales din
judeţul Dâmboviţa 14 . A avut momente în care, datorită liniştii şi
atmosferei calde din mediul monahal, alege să-şi creeze un atelier şi
să se refugieze, pentru a lucra şi medita, într-o cămăruţă situată în
turnul clopotniţă de la Mănăstirea Stelea.
Cea mai puternică sursă din care artistul Vasile Blendea s-a
inspirat a fost reprezentată de pasiunea sa pentru istorie, în special
pentru marile momente din istoria poporului român. Datorită
preocupărilor sale pentru acest domeniu, în colecţia de sculptură a
Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” se înregistrează
un număr impresionant de lucrări cu tematică istorico-alegorică.
Astfel, tema formării poporului român, având ca personalităţi centrale
pe Decebal sau Traian, este prezentă atât în grafică, cât şi în
sculptură. Lucrările cu subiecte care privesc constituirea romanităţii în
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, au fost lucrate, în special, în
tehnica reliefului, predominând basorelieful.
Din vastul domeniu al istoriei vechi a poporului român
sculptorul Vasile Blendea a îndrăgit să reprezinte anumite
personalităţi ce au avut contribuţii importante în devenirea neamului
românesc precum: Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare (strângând oastea),
Dan al II-lea, Matei Basarab. Din istoria modernă a ales să-i
reprezinte pe Tudor Vladimirescu, Badea Cârţan, o figură monarhică,
şi anume pe Regele Ferdinand reprezentat călare. Sculptura ecvestră
a Regelui Ferdinand a fost redată disproporţional în raport cu
armăsarul său, datorită faptului că aceasta reprezenta proiectul
pentru un monument într-un spaţiu vast, ca cel al unei pieţe publice,
de unde trebuia să fie vizibil în mod normal (fiind necesare unele
deformări perspectivale) din toate unghiurile.
În colecţiile de artă ale Complexului Naţional Muzeal Curtea
Domnească 15 pot fi observate o serie de lucrări care au ca subiect
mari personalităţi ce au reprezentat istoria şi cultura neamului:
14 Biserica din Coşovenii de Sus, primul monument istoric ale cărui fresce
au fost restaurate de Vasile Blendea, în 1927, urmat apoi, în 1943, de frescele
altarului Bisericii Domneşti de la Curtea Domnească din Târgovişte, de Biserica Sf.
Nicolae-Androneşti ş.a. Memoriul de activitate din 29 mai 1976.
15 Multe dintre aceste lucrări pot fi văzute în Muzeul Vasile Blendea, dar se
mai pot găsi şi la Muzeul de Istorie sau chiar la Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni din
Târgovişte.
17

cărturarul Ienăchiţă Văcărescu, istoricul şi omul politic Nicolae Iorga,
omul politic Nicolae Bălcescu, personalitatea culturală locală
Alexandru Vasilescu, scriitorul, publicistul şi politicianul Ioan
Alexandru Brătescu-Voineşti, personalitatea culturală târgovişteană şi
publicistul Jean Vasiliu (I. Gh. Vasiliu), reprezentantul Consulatului
italian de la Târgovişte – inginerul diplomat Mario Amico şi soţia
acestuia, omul istoric Generalul Berthelot, scriitorul şi inventatorul Ion
Constantin Visarion, marele compozitor George Enescu şi alţii.
Nu în ultimul rând, un rol hotărâtor în creaţia portretistică a lui
Vasile Blendea l-a jucat familia şi cercul de prieteni. Astfel, putem
observa adevărate caracterizări în ulei, creion, piatră sau ghips, în
funcţie de fiecare caz în parte, care redă cu o mare grijă şi delicateţe
artistică, portrete ale soţiei sale Emilia, în diferite ipostaze – citind,
aşezată la masa de lucru – pe bunica artistului, pe profesorul Leon
Diculescu, pe scriitoarea Ileana Mălăncioiu.
Putem afirma că, diversitatea operei este influenţată, în mare
măsură şi de diversitatea experienţei de viaţă, cu trăiri care mai de
care mai intense acumulate de artist în timp. Diversitatea acesteia
este dată şi de modul în care Vasile Blendea a ştiut să se lase invadat
de frumuseţea exterioară lui şi de cât de bine a reuşit să redea urmele
lăsate de frumos în suflet.
***
Muzeul „Vasile Blendea” s-a constituit în urma unei donaţii, iar
patrimoniul său este alcătuit din lucrări de artă: sculptură, pictură,
desene, schiţe de artă monumentală, piese de mobilier, dar şi textile,
materiale de lucru, ceramică şi obiecte personale.
Donaţia, realizată de moştenitorul lui Vasile Blendea,
reprezintă contribuţia artistului pe o perioadă de peste 60 de ani la
viaţa culturală şi artistică a oraşului Târgovişte. Constantin N.
Blendea, la dorinţa unchiului său, a donat către Complexul Naţional
Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte o bună parte din lucrările de
sculptură, pictură şi desen ale artistului pentru organizarea Colecţiei
de artă Vasile şi Emilia Blendea. Bunurile donate muzeului au fost
dobândite de nepot, după moartea artistului, pentru a fi donate, la
momentul considerat oportun de acesta, muzeului din Târgovişte.
Artistul Vasile Blendea (1895-1988) este cunoscut în arta
contemporană românească mai mult ca sculptor şi monumentalist. În
timpul regimului comunist, artistului îi este demolată casa din
Târgovişte situată pe Strada 23 August Nr. 6, iar întreaga sa avuţie –
arta – încearcă, în câteva rânduri până la sfârşitul vieţii, să o doneze
18

muzeului, însă fără a reuşi decât să o dea în custodie. Această
custodie s-a prelungit până în anul 2006, când familia nepotului său
încheie contractul de donaţie.
Între timp, pentru a adăposti în bune condiţii o asemenea
colecţie, a fost necesar un imobil care să îndeplinească principiile
elementare ale unui muzeu. Astfel, cea mai bună soluţie a
reprezentat-o restaurarea unei case de secol al XVIII-lea, aflată într-o
stare avansată de degradare, cunoscută după numele ultimului
locatar – Angela Georgescu. Acest lucru a făcut posibil ca în martie
2003 să se deschidă Muzeul „Vasile Blendea”, care a primit titlul de
„cel mai bun muzeu al anului” oferit de Ministerul Culturii şi Cultelor.
Expoziţia de bază a Muzeului „Vasile Blendea” este găzduită,
de casa tip culă de secol al XVIII-lea, cu beciuri mult mai timpurii, în
şase săli şi două holuri, dintre care o sală şi un hol situate la demisol,
iar celelalte încăperi aflate la etajul jos (hochparter) al acesteia. Dacă
hochparterul are, pe tot cuprinsul anului, un microclimat destul de
stabil, cu mici variaţii de la un anotimp la altul, nu acelaşi lucru se
poate spune despre microclimatul demisolului şi de cel al beciurilor.
Restaurarea nu a rezolvat înaintarea infiltraţiilor ascensionale
de la nivelul beciurilor şi al demisolului Casei Angela Georgescu,
lucru ce a necesitat instalarea de dezumidificatoare în aceste spaţii,
pentru a nu afecta iremediabil structura de rezistenţă a clădirii.
Ca orice muzeu dintr-un oraş mic are şi probleme. Acestea pot
fi înlăturate prin elaborarea unor programe recreative şi educative,
pentru orice persoană indiferent de vârstă şi etnie, dar şi prin
campanii susţinute de promovare a activităţilor acestuia.
În prezent, cel mai important lucru este acela de a găsi
modalitatea justă de a atrage publicul către acest muzeu. Foarte greu
se vor pune în aplicare aceste lucruri dacă şcolile nu se implică
suficient şi mai ales dacă cei cărora le este destinat acest muzeu –
care însumează atâta informaţie: biologie, geografie, istorie (locală şi
naţională, politică şi culturală) despre oraşul Târgovişte şi împrejurimi,
dar şi despre oamenii şi locurile de odinioară – nu doresc o strânsă
colaborare.
Singurul lucru, în concepţia mea, ar fi acela de a încuraja şi a
convinge cadrele didactice să-şi desfăşoare ora de limba română
(Vasile Blendea a reprezentat pe I. C. Vissarion, Ienachiţă Văcărescu,
Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti şi alte personalităţi importante
pentru istoria literaturii noastre), de biologie (atât botanică sau
zoologie, cât şi anatomie existând studii şi portrete realizate de artist),
de geografie, de istorie modernă şi contemporană, în spaţiul de
expunere al muzeului. În schimbul tarifului aferent, nu gratuit
19

deoarece muzeul trebuie să supravieţuiască taxelor şi facturilor,
profesorii pot susţine lecţia cu mult mai multă lejeritate, într-o
atmosferă care îmbie copilul să comunice deschis. La început tarifele
percepute vor fi promoţionale, după care se vor transforma uşor,
ajungându-se treptat la sume modice, dar accesibile tuturor.
Muzeograful de specialitate trebuie să realizeze un program de
ghidaj, adaptat diferitelor categorii de vizitatori în care să nu explice
doar câteva lucruri referitoare la obiectele expuse sau la viaţa
artistului. Explicaţiile ghidului trebuie să facă referire la creaţia plastică
în contextul atmosferei din vremea în care a trăit artistul şi la diferitele
subiecte care dau dimensiunea şi interdisciplinaritatea operei, ţesând
poveşti în jurul anumitor lucrări pornind de la realitatea artistică.
Astfel, se va pune la încercare spiritul de observaţie al şcolarului şi
preşcolarului şi se va încuraja dialogul (în afara clasei elevii şi copiii
emotivi vor putea participa cu mai multă uşurinţă). De asemenea va fi
preţuită părerea fiecăruia stimulându-se învăţarea autonomă. Se vor
putea ridica chiar probleme morale şi etice, prin diferitele acţiuni şi
metode de dirijare a discursului, iar prin vizita la muzeu se pot
îmbunătăţi relaţiile sociale dintre copii, întărind stima personală şi
siguranţa de sine.
Într-un muzeu de artă ca acesta, contactul cu obiectele reale
este destul de redus, ca să nu spunem inexistent, dar este preferabil
clasei în care mişcarea şi comunicarea între colegi este permisă doar
într-o anumită măsură. Tot în spaţiul muzeal, şcolarii şi preşcolarii pot
înţelege mai bine unele date istorice, artistice şi chiar de meşteşug.
Aici, în sălile muzeului se încurajează comunicarea, se încearcă o
îmbunătăţire a imaginii şcolii creând posibilitatea de a desfăşura
activităţi educative şi permiţând dezvoltarea anumitor abilităţi practice
într-un mod plăcut şi util.
Tot ca avantaje ale unei lecţii desfăşurate în acest muzeu de
artă se numără şi atmosfera de linişte şi calm, care poate reprezenta
un excelent moment pentru desfăşurarea lucrului în echipă cu diferiţi
colegi de clasă. Sălile acestui muzeu pot oferi momentele de relaxare
de care spiritul sensibil are nevoie pentru a stimula creativitatea, atât
în domeniul scrierilor (compuneri literare), cât şi al artelor vizuale. Aici
se poate schimba comportamentul celor mai puţin comunicativi şi se
pot evoca senzaţii şi emoţii. Muzeul dacă este bine prezentat, poate
avea un impact de lungă durată asupra vizitatorilor de vârste fragede,
dar mai ales poate oferi distracţie, relaxare şi satisfacţie, făcându-i să
revină.
Dacă profesorii au satisfacţia unei ore / lecţii reuşite la muzeu,
vor veni probabil şi cu alte clase, iar elevii vor privi cu alţi ochi
20

instituţia muzeală, respectiv Muzeul Vasile Blendea. Dar mai întâi de
toate, profesorii trebuie să fie convinşi să îşi desfăşoare măcar o dată
o lecţie în spaţiul expoziţional al muzeului. Iar pentru aceasta este
nevoie de dezvoltarea unor programe educaţionale în acord cu vârsta
şcolarilor, preşcolarilor, dar şi cu programa sau curricula didactică.
Pentru profesorii de educaţie plastică, muzeul poate înlocui şi
poate pune la dispoziţia acestora, chiar exemple de metode şi
mijloace didactice, deoarece este un muzeu care lucrează cu
frumosul, cu esteticul, cu opera de artă în sine. Cel mai indicat lucru
în predarea unor noţiuni de artă, în primul rând, este contactul cu
opera de artă. Abia apoi, explicarea emoţiilor şi a stilului artistic
abordat devine o necesitate.
***
Pentru dezvoltarea de programe „educative” pentru familii şi
mai ales pentru tinerii asaltaţi de media, internet şi alte surse foarte
rapide de obţinere a informaţiilor dorite este mai complicat, dar nu
imposibil.
Pentru familii se poate realiza un program relaxant, recreativ,
care presupune urmărirea unor trasee date, descoperirea unor
evenimente, locuri, personalităţi, teme din opera expusă în întregul
muzeu, care să stimuleze imaginaţia, de ambele părţi, atât a adulţilor,
cât şi a tinerilor sau copiilor din familia interesată.
Pentru adolescenţi, în cazul în care manifestă vreun interes, se
poate găsi o cale de mijloc între descoperire (influenţarea şi
restabilirea curiozităţii native a firii umane pe făgaşul normal) de lumi
diferite – trecut sau viitor, paralelisme între prezent şi trecut şi ce se
întâmplă în apropierea lor, în anturajul sau grupul lor de prieteni.
Tinerii sunt uşor de „ademenit” când astfel de programe promit
(şi reuşesc) să scoată din conul de monotonie o fărâmă din cotidianul
cu care se confruntă fiecare dintre ei, făcându-i să uite de costumaţia
mult mai bună şi mai scumpă a aceluia de lângă el şi de faptul că,
într-o zi oarecare, nu a avut suficienţi bani să-şi cumpere ultimul
„răcnet” de telefon mobil, adidas etc.
Dar astfel de programe educative trebuie să includă persoane
(copii de vârstă mică, şcolari, tineri / adolescenţi, profesori, părinţi,
bunici) din toate categoriile sociale, indiferent de etnie sau
apartenenţă culturală, religioasă etc.
Exemplele sunt prezentate pe categorii de vârstă, după cum
urmează: preşcolari 5-7 ani; şcolari 7-10 / 11 ani; şcolari 10/11-14 ani;
21

liceeni 14-18 ani (adolescenţi), familii (bunici şi nepoţi / părinţi şi
copii/bunici, părinţi şi copii).
În afara propunerilor pentru perioada din timpul anului şcolar,
pot fi dezvoltate programe educaţionale destinate diferitelor categorii
de vârstă şi pe timpul verii (de asemenea însoţiţi de părinţi, bunici,
fraţi mai mari, sau chiar de profesori sau prieteni) ori cu prilejul unor
ocazii speciale, cum ar fi: Paştele, Ziua Copilului (1 Iunie), Ziua
Mamei, Ziua Europei, Ziua Naţională etc.
Pot fi elaborate, de asemenea, programe care să instruiască în
mod special cadrele didactice. Astfel de programe le-ar fi utile
profesorilor pentru a se pune în temă cu ultimele tendinţe şi standarde
educaţionale din lumea muzeelor şi a prezentării de către acestea a
unor informaţii care să fie accesibile tuturor, indiferent de vârstă,
etnie, profesie, condiţie fizică, religie sau statut social. I-ar ajuta, de
asemenea, să se familiarizeze cu noi metode şi mijloace
educaţionale, fără ca acestea să implice costuri suplimentare din
partea profesorului, ci doar o schimbare de mentalitate, o
îmbunătăţire a abilităţii de comunicare între elev şi cadru didactic mai
puţin formală, rigidă sau oficială şi mai mult prin întărirea unei relaţii
de încredere bazată pe comunicare şi înţelegere. De aici, se pot
rezolva o serie de neînţelegeri între profesori şi elevi, cauzate de o
comunicare deficitară, de o slabă înţelegere a materiei predate şi de o
necorelare a informaţiilor care pot constitui baza unei gândiri logice şi
creative.
Programele organizate au ca scop dinamizarea activităţii de
educaţie, dar şi accesibilizarea acesteia, oferind copiilor şi tinerilor
nişte repere / coordonate de interpretare a operelor de artă, să ajute
copiii / tinerii să-şi formeze propriul album interior cu imagini ale
operelor de artă, să dezvolte capacităţile de comunicare ale acestora,
să ajute copiii şi tinerii în relaţiile sociale (să socializeze) şi, nu în
ultimul rând, acestea au ca scop transmiterea şi promovarea imaginii
muzeului ca spaţiu de joc creativ şi distractiv.
Câteva teme care pot fi abordate în Muzeul „Vasile Blendea”,
atât pentru pictură, cât şi pentru sculptură:
pentru 5-7 ani (preşcolari):
„Poftă de ce?”
- provocarea copiilor la o discuţie, pe marginea unor lucrări ce
au ca subiect natura statică cu diferite obiecte şi fructe sau legume;
- copiii trebuie să-şi amintească denumirea, culoarea şi alte
caracteristici ale obiectului, fructului sau legumei văzute în respectiva
lucrare;
22

- vor fi solicitaţi, în măsura în care aceştia pot, să precizeze la
ce anume se puteau folosi (în cazul fructelor sau legumelor să spună
în ce zonă se găsesc şi ce se poate obţine cu ajutorul lor – conserve,
mâncăruri) din ceea ce a observat fiecare în gospodăria părintească.
„Ce anotimpuri recunoaşteţi?”
- se porneşte o discuţie cu copiii pe marginea a maxim patru
lucrări, care ilustrează câte un anotimp;
- aceştia vor fi antrenaţi în identificarea anotimpurilor specifice
zonei noastre după cromatica şi elementele care apar reprezentate în
lucrare (ex: dacă se află în faţa unui peisaj de iarnă şi l-au recunoscut
– trebuie să explice cum au reuşit să-şi dea seama de acest lucru,
prezenţa cărui element le-a sugerat faptul că este vorba de iarnă şi nu
de un alt anotimp, aflarea diferenţelor între anotimpul din lucrarea
discutată şi alte anotimpuri pe care le ştiu copiii şi care au fost
ilustrate cu măiestrie de către artist în alte lucrări etc.).
pentru 7-11 ani (şcolari clasele I - IV):
„Genuri artistice pe înţelesul micilor învăţăcei”
- direcţionarea vizitei spre un gen artistic regăsit în lucrări de
pictură, sculptură, desen şi/sau artă monumentală din colecţie;
- se vor evidenţia unele diferenţe de reprezentare specifice
fiecărei tehnici în parte (pentru pictură: ulei - culori de apă; pentru
sculptură: piatră - gips - bronz - lemn);
- discursul vizitei se va opri la ustensilele de lucru pentru
pictură sau la cele pentru sculptură (de asemenea, specifice fiecărei
tehnici în parte);
pentru 11-14 ani (şcolari clasele V - VIII):
„Mistere şi descoperiri”
- artă monumentală: sensuri şi tehnici (artă monumentală
religioasă – scena cu caracter religios / icoana, artă monumentală de
for public – sculptură monumentală), diferite ca utilitate, redare
tehnică şi ca limbaj artistic;
- se va crea un dialog, între participanţii la acest program, cu
scopul de a reface etapele de creaţie în cazul unor lucrări de artă
monumentală;
„Câştig o oră la muzeu”
- accente pe momentele marcante din viaţa artistului care se
reflectă şi în opera sa;
- se vor dezbate câteva teme abordate frecvent de-a lungul
activităţii sale;
- împreună cu membrii grupului de vizitatori, se vor identifica
unele diferenţe: compoziţionale şi cromatice – pentru partea de
pictură şi tehnice, de material, de redare a formei – pentru sculptură;
23

„Personalităţi din trecutul istoric / politic / artistic /
cultural”
- se va face referire la diferitele personalităţi care au fost
reprezentate de artistul Vasile Blendea în lucrările sale (pictură /
sculptură / grafică);
- se va specifica un eveniment important (sau mai multe),
reprezentativ pentru memoria istorică a oraşului / regiunii / ţării;
- se vor observa caracteristicile tehnice şi de reprezentare ale
operei despre care se discută;
„Ghici cine este personajul?”
- se va pune accentul pe două sau trei lucrări, atât de pictură
cât şi de sculptură;
- discuţiile vor fi axate pe marginea personalităţii personajului,
atât din punct de vedere biografic, cât şi profesional (politic, cultural,
istoric);
- se vor stabili trăsăturile genului artistic din care fac parte
lucrările abordate în discuţie;
pentru 14-18 ani (elevi clasele IX - XII):
„O altă dimensiune artistică”
- se va face referire în special la operele de sculptură (artă
monumentală) prin problematizare asupra unei tematici, abordată mai
des de către artist;
- se va propune o încercare de a desluşi modalităţile de
reprezentare din punct de vedere stilistic, compoziţional şi tehnic;
- se va încerca stimularea creativităţii copiilor printr-un
exerciţiu practic, de ex: alegerea, în grup, a unei teme care să poată fi
dezvoltată şi care să aibă continuitate pe parcursul realizării mai
multor compoziţii monumentale – nu se va desena, întregul exerciţiu
va consta într-o discuţie a acelor proiecte imaginare;
- se va urmări pe toată perioada desfăşurării programului
îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare a ideilor proprii,
argumentarea acestora şi stabilirea de relaţii de lucru sau amicale
între colegii de grup;
„Personalităţi culturale locale / naţionale sau Despre
istorie”
- se va alege o anumită perioadă de timp, pe care a tratat-o
artistul în mod deosebit (ex: perioada interbelică);
- se va evidenţia modelul urmat (dacă este cazul) sau creaţia
inedită, cu ajutorul cunoştinţelor de artă ale vizitatorilor, acolo unde
sunt;
- se va demonstra modul prin care se remarcă acel personaj
sau eveniment tratat de Vasile Blendea;
24

- se va realiza o scurtă analiză a lucrării (lor) în cauză
subliniind importanţa acelui personaj / eveniment (privite din punct de
vedere istoric şi cultural);
- membrii grupului de vizitatori vor fi antrenaţi în discuţii prin
intermediul cărora să se facă diferite legături cu informaţii dobândite
de aceştia din studierea altor domenii în timpul şcolii;
- încadrarea, după caz şi importanţă, a evenimentului sau a
activităţii personajului din discuţie în istoria/cultura naţională,
regională sau locală;
- importanţa evenimentului din perspectiva istoriei urmărind
repercusiunile acestuia/importanţa şi rolul acelei personalităţi, tratată
de artist, pe plan istoric (dacă este cazul) şi/sau cultural.
De asemenea, pot fi abordate şi teme cu specific artistic
(legate strict de pictura lui Vasile Blendea) în limita patrimoniului
deţinut de acest muzeu. Câteva idei sunt prezentate pe scurt, tot pe
categorii de vârstă, astfel:
pentru preşcolari:
„O plimbare prin muzeu”
- direcţionarea vizitei spre 2-3 lucrări de pictură şi 2-3 lucrări
de sculptură;
- se va încerca să se diferenţieze, în concepţia copilului,
pictura de sculptură prin intermediul câtorva elemente uşor
recognoscibile pentru acesta;
pentru şcolari, clasele I - IV:
„Anotimpurile lui Vasile Blendea”
- se va porni o discuţie pe marginea lucrărilor ce reprezintă
diferite compoziţii şi peisaje imortalizate de artist, specifice pentru
fiecare anotimp;
- se va încerca o individualizare a acelor elemente
caracteristice fiecărui anotimp;
- ce culori predomină, ce soluţie compoziţională de
reprezentare a subiectului/temei a fost aleasă de artist şi de ce;
- explicarea câtorva elemente compoziţionale care se
regăsesc în diferitele lucrări (ex: compoziţie, peisaj, linia orizontului,
punctul principal de vedere, puncte de fugă, deformare perspectivală
a culorii etc.).
„Periplu citadin împreună cu Vasile Blendea”
- se vor alege, ca subiect de discuţie, peisaje citadine din
Târgovişte realizate de artist;
- se va stimula, prin intermediul acestor lucrări, imaginarea
vechiului oraş cu străduţe înguste, pavate sau înoroiate, cu case
modeste diferite ca arhitectură;
25

- se vor individualiza câteva elemente specifice peisajului
târgoviştean, din acea vreme, reprezentat de Vasile Blendea etc.
- cromatica predominantă, amestecurile de culoare specifice
picturii blendiene, soluţii compoziţionale alese de artist pentru
reprezentarea subiectului;
pentru şcolari, clasele V - VIII:
„Anotimpuri în timp”
- se aleg două sensuri: portretul (ca vârstă şi trecere a
timpului) şi peisajul (citadin sau natural) care primesc fiecare, în
funcţie de perioadă, noi caracteristici;
- se va discuta despre tehnică, stil, compoziţie, posibile
influenţe;
- în cazul reprezentărilor care ilustrează fiinţa umană în diferite
stadii de viaţă se poate observa măiestria artistului de compunere şi
de redare a trăsăturilor caracteristice fiecărei categorii de vârstă
(cromatica pielii şi a părului – acolo unde genul artistic a permis-o,
redarea trăsăturilor fizionomice etc.).
„Simţuri şi simţiri”
- se poate urmări un traseu atât în zona peisajelor, cât şi în
zona naturilor statice sau a personajelor;
- pentru o eficientizare optimă a acestui tip de ghidaj, se vor
îmbina, pe de-o parte, dialogul între membrii grupului şi muzeograf,
dar şi observaţia, contemplarea, cu scopul de a descoperi lucruri şi
elemente despre problemele ridicate în timpul discursului;
- de asemenea, se va apela şi la diferite metode pentru a
solicita implicarea creativă în grup, baza constituind-o propria lor
imaginaţie, comunicarea şi relaţiile colegiale;
- în timpul discursului şi a vizitei în muzeu se vor face referiri
atât la auz, văz, tactil, miros, cât şi la gust cu scopul ca fiecare dintre
cei care participă la această scurtă lecţie, despre sentimente nobile şi
sensibilitate, să poată descoperi în ei curajul de a-şi exprima liber,
fără frica de a fi batjocoriţi de colegi, ceea ce ar putea simţi în
momentul în care atenţia i-ar fi captată de o anumită lucrare;
- se va pune accent mai ales pe lucrările de artă al căror
subiect este reprezentat de naturi statice, dar nu vor fi neglijate nici
lucrările care tratează alte subiecte, cum ar fi: peisajele de pe malul
Ialomiţei / Bistriţei sau cele care ilustrează anotimpurile ori unghere
din mahalalele vechiului oraş;
pentru liceeni, clasele IX – XII:
„Curente în vestimentaţia de odinioară (modă şi mode)”
- se va pune în discuţie problema tendinţelor vestimentare pe
parcursul secolului al XX-lea aşa cum au fost redate de artist;
26

- se vor identifica diferitele categorii sociale şi se va încerca o
comparaţie între acestea în funcţie de vârstă, profesie (acolo unde
este cazul), etnie, zonă şi sexe;
- de asemenea, se va încerca o evidenţiere a trăsăturilor
definitorii pentru un anumit stil vestimentar cu încadrarea acestuia
într-un curent stilistic caracteristic acelei perioade;
- pornind de la aceste curente din modă, se va realiza o
paralelă care să identifice caracteristicile vestimentare între perioada
de început de secol, perioada interbelică, cea de mijloc de secol şi
perioada anilor ’70;
„Cotidianul secolului al XX-lea în opera lui Vasile
Blendea”
- se vor repera, în sălile muzeului, acele lucrări care reprezintă
scene din viaţa de zi cu zi a oamenilor care au fost surprinşi, de
Vasile Blendea în operele sale, în diferite ipostaze;
- se va încerca o identificare a modului în care a fost
reprezentată viaţa de zi cu zi în aceste lucrări, cu promenadele şi
diferitele stiluri de viaţă datorate unei anumite profesii, unui anumit loc
în ierarhia socială;
- se va realiza un paralelism între viaţa fiecăruia pe o perioadă
de timp delimitată în epoca contemporană (atmosfera dintr-un oraş ca
Târgovişte din punct de vedere al dezvoltării urbanistice, economice,
culturale, străzile existente şi aspectul lor contemporan, petrecerea
timpului liber, modalităţi de distracţie şi relaxare, gospodăria
contemporană şi facilităţile oferite de aceasta) şi o perioadă de timp
delimitată de la începutul secolului al XX-lea, în epoca modernă cu
toate aspectele de atunci ale unei vieţuiri normale.
Aceste exemple au fost elaborate în general cu specific artistic,
doar în câteva cazuri realizându-se legături interdisciplinare.
Bineînţeles, aceste propuneri pot suporta oricând modificări
semnificative menite să le îmbunătăţească. Adaptările vor ţine cont de
nevoile diverselor categorii de vizitatori. Ele pot fi rezultatele unor
sesizări din partea colegilor care au mai multă experienţă în lucrul cu
publicul.
De asemenea, se va ţine cont şi de propunerile, sfaturile şi
experienţa cadrelor didactice deschise către acest tip de educare
alternativă, într-un ambient relaxant pentru cei dornici şi receptivi la
informaţii, altfel decât cele predate la şcoală. Metodele şi mijloacele
utilizate de anumiţi dascăli, fără vocaţia necesară acestui tărâm plin
de responsabilităţi favorabile formării unor caractere umane, de multe
ori, inhibă creativitatea, exprimarea liberă, corelarea şi învăţarea
27

logică a unor informaţii de la o anumită disciplină cu alte domenii din
programa şcolară.
***
Întreaga colecţie, mobilier, vase din ceramică, fotografii din
diferite zone ale Europei unde a călătorit, obiecte cu care realiza
opera de artă, fie că era pictură sau sculptură şi moletiere din timpul
stagiilor militare ale artistului în cele două războaie mondiale,
reprezintă viaţa unui artist. Trebuie amintit faptul, important pentru
influenţele observate în pictura sa, că a fost contemporan şi chiar
localnic, bineînţeles o perioadă destul de scurtă, cu unul din marii
artişti ai picturii româneşti moderne – Gheorghe Petraşcu.
Este adevărat că, deşi se simte o oarecare influenţă a stilului
lui Petraşcu în pictura timpurie a lui Vasile Blendea, acesta îşi va
continua drumul pe un făgaş propriu, lăsând în urmă, stilul care i-a
influenţat pictura, pentru a-l desăvârşi pe al său. De asemenea, fiind
şi pictor monumentalist are tendinţa în arta sa de a reda monumental,
din punct de vedere plastic, anumite subiecte.
Această colecţie oferă vizitatorului prilejul întoarcerii în timp, al
aducerii amintite a unor locuri din oraş, dar şi posibilitatea de a se
apropia de personalităţile istorice reprezentate în sculptură de artist.
Muzeul, în sine, oferă momente de relaxare vizitatorului în
contact cu opera de artă, dar şi posibilitatea de a face o incursiune în
istoria oraşului, pe străzile căruia umblau personalităţi culturale şi
oameni de rând, pe care îi poţi recunoaşte în persoana vreunui bunic
redat cu măiestrie.
Intrând în acest muzeu vizitatorul poate parcurge primii paşi pe
tărâmul fantastic al artei lui Vasile Blendea, unde găseşte diferite
astre cu fizionomie aproape umană şi totuşi ireală (cazul „Lunii”), dar
şi peisaje de iarnă care nu-ţi par atât de reci ca iarna propriu-zisă. Tot
aici vizitatorul pătrunde în intimitatea sufletească a artistului Vasile
Blendea, ajunge în sânul familiei sale, îi cunoaşte soţia, dar şi alte
persoane dragi acestuia, pe care le-a reprezentat cu plăcere. Iar dacă
vizitatorul este cu adevărat curios poate descoperi şi „banalul”
cotidian transformat, adus la rang de artă (ateliere auto de pe la
mijlocul secolului trecut, ba chiar şi animale domestice foarte sensibil
redate). În fine, dacă vizitatorul necunoscător este nemulţumit de
cunoştinţele primite, îl putem îndruma spre alte locuri în care acest
artist şi om, înainte de toate, şi-a făcut remarcată prezenţa cu câte un
monument.
28

Este într-adevăr destul de greu să te relaxezi, să te recreezi
într-un spaţiu atât de plin de memorie şi artă. Spun aceasta,
deoarece, pentru un vizitator obişnuit, tainele artei sunt dificil de
pătruns, mai ales dacă vezi acest muzeu la o vârstă destul de fragedă
fără un îndrumător sau dacă eşti o persoană care nu poate percepe
frumuseţea acestui tip de artă.
Atenţia publicului trebuie să fie captată şi ţinută în viaţă şi prin
alte activităţi, deopotrivă interesante, noi şi originale din punct de
vedere al prezentării, dar şi prin prisma implicării acestora în
activităţile muzeului.
Acest lucru a fost realizat deja, este adevărat, doar parţial, prin
câteva evenimente culturale care s-au desfăşurat în parteneriat cu
alte instituţii. Datorită localizării spaţiului destinat expunerii temporare
şi a condiţiilor improprii pentru desfăşurarea unor astfel de activităţi,
acestea au fost de scurtă durată. Spaţiul este de fapt o cameră
dintr-un beci, de secol al XVII-lea, peste care se ridică clădirea în care
este adăpostit Muzeul „Vasile Blendea”. Nerealizându-se o ventilaţie
corespunzătoare, existând la nivelul zidurilor, construite din cărămidă
şi piatră, infiltraţii ascensionale de apă care nu au fost rezolvate în
totalitate la restaurare, această încăpere, de altfel superbă, prezintă
un microclimat instabil pentru expunerea anumitor piese confecţionate
din materiale uşor degradabile în condiţii de umiditate ridicată. În
ciuda acestui inconvenient, în timp, s-a realizat la cerere expoziţii,
care au adunat foarte mulţi vizitatori la vernisaj.
Astfel, primul eveniment din anul 2008 a fost realizat cu ocazia
sărbătorilor pascale în colaborare cu domnul Dan Popescu, cadru
didactic la catedra de desen de la Şcoala Matei Basarab din
municipiul Târgovişte şi la Şcoala Generală Nr. 1 din comuna
Dragomireşti, judeţul Dâmboviţa. Evenimentul, intitulat sugestiv
„Icoana din sufletul copilului”, a fost reprezentat printr-o expoziţie care
reunea 150 de icoane pe lemn, sticlă şi pânză. Acestea au fost
realizate de elevi, din clasele II-VII, ai domnului profesor, pe diferite
materiale recuperate, suporturi din lemn, iniţial cu alte destinaţii (plăci
parchet, planşete de bucătărie, scândurele etc.). Deschiderea
expoziţiei a avut loc în ziua de 25 Aprilie 2008 şi a întrunit o serie de
personalităţi importante ale oraşului Târgovişte. La vernisarea
acesteia s-a desfăşurat şi un moment, ce a implicat pentru câteva
minute autorii minunatelor icoane, care a încântat publicul vizitator
înaintea sărbătorilor ce se apropiau. Expoziţia, care constituia în
perioada sărbătorilor de Paşte o tradiţie la Muzeul Vasile Blendea, a
fost deschisă publicului timp de trei săptămâni.
29

Cel de-al doilea eveniment cultural a fost organizat cu prilejul
împlinirii a 20 de ani de la moartea artistului Vasile Blendea şi s-a
desfăşurat la începutul lunii iunie. Pe data de 11 iunie 2008 a fost pus
în aplicare unul dintre programele educative propuse pentru
preşcolari numit „Poftă de ce?”. Organizarea programului, destul de
dificilă având în vedere lipsa experienţei de lucru cu copiii de vârstă
mică, a necesitat o activitate de documentare la o grădiniţă din
localitate. Aceasta a constituit un bun prilej de observare a modului în
care se discută cu copiii (tipul şi dificultatea întrebărilor adresate
acestora), desfăşurarea unui moment educativ în care sunt implicaţi
preşcolari şi modalităţi de captare a atenţiei.
În timpul documentării am aflat că un copil cu vârsta cuprinsă
între 3 şi 5 ani nu distinge sensul „metaforic” al multor cuvinte, de
aceea limbajul utilizat în conversaţiile cu ei trebuie să fie foarte
simplu. Pentru transmiterea de informaţii este necesar să se
folosească, pe cât posibil, demonstraţiile practice şi un limbaj adaptat,
evitând termenii de specialitate. La vârste fragede copiii sunt timizi,
acest lucru face ca de multe ori răspunsurile la întrebările adresate
lor, chiar dacă le sunt cunoscute, să vină foarte greu. Astfel, când se
lucrează cu copiii de grădiniţă, trebuie să se ţină seama de energia
debordantă de care dau dovadă majoritatea lor şi să se realizeze
pentru aceştia activităţi care să le consume, într-un mod creativ şi
folositor, această energie.
Metodele prin care un copil poate fi încurajat să participe la
activităţi de acest gen sunt de cele mai multe ori şi cele mai simple:
explicarea, conversaţia, comunicarea, demonstraţia, aplicaţia
practică.
Acest eveniment, adresat copiilor între 3-7 ani, s-a desfăşurat
în sălile de expunere ale Muzeului Vasile Blendea, unde a avut loc o
vizită interactivă şi tematică (natura statică cu fructe), dar şi în aer
liber, unde aceştia s-au putut manifesta ca mici artişti. Vizita a
reprezentat un dialog activ între copii şi muzeograf, urmărind tema
propusă mai sus, pentru familiarizarea lor cu lucrările de artă plastică.
Activitatea în aer liber propunea un moment de creaţie, în tehnica
desenului cu creioane colorate, pentru sedimentarea informaţiilor
primite pe parcursul vizitei în muzeu. Pentru captarea atenţiei copiilor
de grădiniţă, cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani, la începutul activităţii
„Poftă de ce?” m-am prezentat şi apoi i-am rugat să spună ce vârstă
au pentru a crea o apropiere. După momentul introductiv a fost
prezentată vizita la muzeu şi ce anume presupunea aceasta din punct
de vedere al conduitei într-o instituţie de cultură.
30

În timpul activităţii, micuţilor le-au fost comunicate reguli utile
pentru o conduită civilizată pe parcursul unei vizite la muzeu şi amintim
câteva dintre acestea: să nu atingă vitrinele şi obiectele expuse
explicând în general necesitatea de a proteja exponatele şi mobilierul
expoziţional; să nu mănânce în spaţiul expoziţional; să nu alerge; să
urmărească şi să asculte cu atenţie ghidul pentru aflarea de lucruri noi şi
interesante despre obiectele pe care le văd în muzeu; să ceară lămuriri
atunci când nu înţeleg câte ceva din ceea ce le explică ghidul.
În timpul activităţii, din punct de vedere al materialului şi a
metodelor didactice, au fost utilizate: demonstraţia pentru familiarizarea
copiilor cu instrumente de lucru pentru un pictor: o trusă de pictură care
conţinea paleta pentru culorile de apă şi pe cea pentru culorile de ulei,
pensule de diferite dimensiuni şi forme (late, rotunde), tuburi de tempera
şi de culori în ulei, godeta şi cărbuni/creioane; vizionarea uneltelor pentru
realizarea sculpturii în ghips şi a obiectelor pentru pictură aflate în
patrimoniul muzeului; conversaţia – transmiterea de informaţii,
povestirea, descrierea lucrărilor semnificative alese pentru ilustrarea
temei şi a redării obiectelor de către artist; dialogul – întrebări care aveau
ca scop implicarea micuţilor în discuţie şi verificarea cunoştinţelor
acumulate în timpul activităţii.
Aplicaţia practică presupunea desenarea cu creioane colorate a
unei naturi statice cu fructe – mere, caise şi piersici, care au fost aşezate
pe mese. Desenele realizate de copii, reprezentând fructe sau vase cu
fructe, au fost expuse timp de o săptămână în holul Muzeului „Vasile
Blendea”.
Această activitate reprezintă un pas „timid” în desfăşurarea de
programe educative pentru popularizarea, pe această cale, a colecţiei
Muzeului „Vasile Blendea”.
Prin simplul fapt că muzeul este o instituţie care adună laolaltă
patrimoniu cultural şi informaţii, cu scopul de a le îmbogăţi şi împărtăşi
mai departe publicului căruia îi este destinată această conservare şi
valorificare patrimonială, are datoria de a educa, de a îndruma
societatea, în sânul căreia s-a format, spre o cultură a informaţiei care să
închege o comunitate din toate punctele de vedere.
Închei prin a sublinia importanţa funcţiei educative a unui muzeu
în epoca contemporană prin definiţia dată de J. J. Winckelmann:
„Muzeele au în ele ceva dintr-un templu, dintr-un salon, dintr-un cimitir şi
dintr-o sală de clasă” 16 .
16 J. J. Winckelmann, La naissance de l’art à l’époque des Lumières, Paris, 1991.
31

Bibliografie
1. Catalog Expoziţia Retrospectivă Vasile Blendea pictură, sculptură,
desen, octombrie 1978, „Salonul Artelor”, Târgovişte.
2. Blendea, Vasile, Note biografice. Activitatea artistică – Capitolul I
„Note biografice”, 3 file, 20.05.1976 şi Capitolul II „Lucrări şi
manifestări de artă între cele două războaie mondiale 1916–1944” şi
„Manifestări şi lucrări de artă după 1944”,10 file, 29.05.1976.
3. Materiale promoţionale ale MNAR – 2003 (comunicate de presă,
pliante etc.).
4. Materiale promoţionale ale MNAR de la seminarul „Ce învaţăm
astăzi de la muzeu? Seminar despre educaţia şi relaţia ei cu şcoala”
din 27-28 octombrie 2006.
5. Comarnescu, Petru, Brâncuşi mit şi metamorfoză în sculptura
contemporană, Bucureşti, 1972.
6. Hein, George E., Learning in the Museum, 1997.
7. Nicolescu, Corina, Muzeologie generală, Capitolul VI „Rolul
educativ al muzeului în societatea contemporană”, p. 181-184,
Bucureşti, 1970.
8. Stoicescu, Nicolae, Moisescu, Cristian, Târgoviştea şi
monumentele sale, Bucureşti, 1976.
9. Sekules, Veronica, Xanthoudaki, Maria, Arti visive, Scuole e Musei
– Formazione in Sevizio per l’Insegnante non Specialista: Un Progetto
Europeo, Socrates project, Milano, 2000.
10. Eadem, L’Insegnante, la Scoula e il Museo – Manuale per la
formazione degli insegnanti all'uso dei musei d'arte, Socrates project,
Milano, 2003.
11. Talboys, Graeme K. Museum Educator's handbook, 2000.
12. Winckelmann, Johann Joachim, La naissance de l’art à l’époque
des Lumières; La documentation Française. Paris, 1991.
13. Dr. Aurelia Cosma, Dr. Doina Pungă, Mihaela Varga, Victor
Simion, Pedagogia muzeală între deziderate şi realităţi. Programe şi
perspective în „Revista muzeelor”, nr. 3-4 / 2003, p. 44-49.
14. Samuilă, Liviu Tudor, Redescoperirea lui Vasile Blendea în
„Tribuna”, 3 noiembrie 1977, p. 9.
32

Ilustraţii
Muzeul „Vasile Blendea”:
1. Faţada S-E; 2. Vedere din sala pentru expoziţii temporare – beci;
3 – 6. Imagini din expoziţie.
1 2
3 4
5 6
33

Muzeul „Vasile Blendea”:
7 – 11. Imagini din expoziţie;
12. Fotografie realizată la deschiderea expoziţiei „Icoana din sufletul copilului”.
7 8
9 10
11 12
34

Călin CIOBOTARI
PRELECŢIUNILE POPULARE,
ÎNTRE MODEL PAIDEIC ŞI RITUAL
„Prelecţiuni populare”, o sintagmă pe cât de sonoră, pe atât de
paradoxală în structura ei de sens şi semnificaţie. Pe de o parte,
pretenţiosul termen „prelecţiune”, care duce imediat gândul spre aerul
rarefiat şi oficial al vreunui amfiteatru în care s-au aşezat întru
savantă ascultare minţi luminate. Pe de altă parte, banalul, modestul
termen „popular”, implicând imaginea unei mase amorfe, un auditoriu
pestriţ şi superficial, adunat eventual în vreun cămin cultural proaspăt
văruit, dar cu uşa desprinsă din una dintre balamale. Iar când între
„prelecţiuni” şi „populare” se mai interpune complexantul şi de nimic
bun anunţătorul „filosofice”, situaţia devine cu adevărat delicată.
Ce caută, aşadar, aceşti termeni atât de diferiţi unul lângă
celălalt, ce fel de dialog poate exista între ei, dar, mai ales, ce va fi
gândit cititorul ieşean de gazete, la 1863, când privirea i-a căzut pe
anunţul că, la 10 februarie 1863, de la ora 12, un anume Titu
Maiorescu avea să ţină, la Banca Moldovei de pe strada Goliei, un fel
de conferinţă cu titlul „Prelecţiuni filosofice populare relativ la familie şi
educaţiune” 1 ? Cum o fi primit Iaşul celei de-a doua jumătăţi de secol
XIX, cu drumuri desfundate şi trăsuri clătinându-se primejdios, o
asemenea veste?
De multe ori, astăzi, se cade în păcatul de a crede despre
aceste „prelecţiuni populare” că ar fi avut un nimb pronunţat de
1 Tema acestei prime prelecţiuni relua o preocupare destul de proaspătă a
lui Maiorescu, materializată la finele anului 1861, la Bucureşti, unde prelectorul
lansează un aşa-numit „curs public şi popular despre educaţiunea în familie”.
Conjuncţia aceasta – „public şi popular” – indică distincţia justă a tânărului
Maiorescu; nu tot ce era public era şi popular, după cum şi reciproca era valabilă;
despre şedinţele „Junimii” se poate spune că erau populare, în sensul unei
permanente popularizări a subiectelor la modă, ale timpului, dar şi în sensul unei
relaxări a metodologiei de abordare a acestor teme; cu toate acestea, în ciuda
caracterului de profundă deschidere, nu se poate spune întru totul că ar fi fost
publice, fie numai şi luându-se în calcul faptul că se desfăşurau în spaţii
neconvenționale. În orice caz, este foarte interesant de urmărit pe tot parcursul
destinului Societăţii „Junimea” dialectica aceasta subtilă între public şi privat, uneori
mascată atent în sloganuri fals permisive precum „Intră cine vrea, rămâne cine
poate”. Din diferitele relatări ale epocii rezultă clar că ceea ce s-ar putea numi
„expulzarea din privat” survenea de la sine, elegant, prin aceea că „expulzatul” pur
şi simplu nu-şi găsea locul. Înclin să cred că mai degrabă decât spaţiul în sine, fie el
casa lui Pogor, fie cea a lui Maiorescu, caracterul de privat era mult mai accentuat
în privinţa unei anume atmosfere.
35

generalitate, că ar fi reprezentat un demers eminamente ezoteric şi că
procesele de culturalizare în masă din perioada comunismului şi-ar
afla rădăcinile în astfel de gesturi socio-culturale. O eroare ce provine,
probabil, din înţelegerea distorsionată a acelui „popular” din sintagma
buclucaşă. Parcurgând, însă, lista prelecţiunilor de-a lungul
numeroşilor ani în care ele s-au ţinut, observând grija deosebită cu
care junimiştii de veac XIX alegeau temele şi subtemele acestor
prelecţiuni, analizând maniera de tratare a subiectelor, aşa cum pot fi
ele decopertate din rezumatele publicate în primele numere ale
„Convorbirilor literare”, îţi dai seama că prelecţiunile au fost cu totul
altceva 2 . Că, în consecinţă, au fost departe de aparenta vulgarizare a
tematicii şi n-au avut nimic a face cu birjarul de la piaţa „Sfântu
Spiridon”, cu măcelarul din Târgu Cucu, ori cu croitorul de pe
Sărărie 3 .
Dar să încercăm, fie şi pe scurt, să identificăm şi alte trăsături
definitorii ale acestor prelecţiuni, asumându-ne ca ghid anumite
modalităţi ale lui Maiorescu, dar şi ale celorlalţi prelectori de a gândi şi
a percepe starea de fapt, socială şi culturală, în care se vedeau
proiectaţi.
1. Prelecţiunea ca demers paideic
Intenţiile lui Maiorescu nu au fost cele ale unui visător, ci, aşa
cum erau ele formulate în acea a doua jumătate a secolului XIX, cât
se poate de realiste: prelecţiunile populare erau în fapt prelecţiuni de
2 Iată şi punctul de vedere al unui comentator avizat, Zigu Ornea: „Să
spunem totuşi că aceste prelecţiuni, recomandate a fi populare, erau cu totul
departe de o ţinută modică. Conferenţiarii erau, cei mai mulţi, distinşi intelectuali, cu
solide cunoştinţe în materie, unii obişnuiţi, prin profesiune, cu oratoriu aulei
universitare sau a sălii de tribunal. Subiectele nu erau nici ele oarecare, ci astfel
structurate încât îngăduiau conferenţiarilor racordarea la ultimele stadii ale
dezvoltării ştiinţelor umane. Apoi publicul nu era nici el deloc popular. Prelegerile
Junimii au fost mereu frecventate de lumea bună, intelectuală, din capitala
Moldovei” (Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1998,
vol. I, pp. 24-25).
3 Numai din simpla trecere în revistă a celor zece prelecţiuni care urmează
este edificatoare pentru dimensiunea ezoterică a prelecţiunilor. Aşadar: „Familia în
stat şi societate, educaţiunea în familie”, „Educaţiunea fundată pe principii ştiinţifice;
estetica şi psihologia ca părţi ale filosofiei”, „Principii estetice. Frumosul, sublimul şi
plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică şi opera italiană) şi la literatură (clasică şi
romantică); „Importanţa esteticii pentru educaţiune. Principii psihologice. Idealismul
şi materialismul în psihologie”; „Temperamentele”; „Viaţa de zi şi viaţa de noapte a
sufletului, vis, viziuni, stahii”; „Memoria şi fantezia”; „Voinţa şi caracterul”, „Voinţa şi
inteligenţa, talentul şi geniul”; „Recapitulare. Mijlocul justifică scopul”.
36

popularizare a unor teme pe care, la acea oră, Occidentul le
dezbătuse şi le întorsese pe toate feţele. Ce se putea şti, bunăoară,
despre subiectul acesta al „familiei şi educaţiunii”? Câţi dintre ieşeni
auziseră de Johann Pestalozzi sau chiar de Jean Jacques
Rousseau? Probabil puţini, dacă nu chiar foarte puţini. Întors de la
studii din Viena, la curent cu cele mai recente dezbateri filosofice şi
ştiinţifice, avid de cunoaştere, Titu Maiorescu trebuie să fi suferit un
adevărat şoc la întâlnirea cu reala stare culturală a aşa-zisei
intelectualităţi ieşene. Căci intelectualităţii, fie ea alcătuită la un
moment dat din „dame amabile şi gentile” sau din elevi emoţionaţi
precum George Panu, i se adresa tânărul prelector, în încercarea sa
de a „povesti” celor din sală lucrurile nemaiauzite pe care, la rândul
său, le auzise în străinătate. Iată de ce, prelecţiunile populare au un
primordial caracter paideic, semănând, cel puţin în faza lor de
început, cu nişte cursuri de iniţiere pe care un dascăl mai răsărit le
predă unor elevi interesaţi de aşa ceva. Intrat în celebra Junime în
anii ’70, George Panu avea să confirme în Amintirile sale că „popular”
nu se referea la grosul anonim al populaţiei, ci tocmai la lumea bună,
aşa cum era ea definită în accepţiunea veacului XIX: „Deşi
prelecţiunile aceste erau numite populare, ele n-aveau nimic popular,
nici ca subiect, nici ca expunere, nici ca public. Ele erau frecventate
de tot ce societatea ieşeană avea mai ales şi mai distins; jumătatea
sălei era ocupată de damele cele mai elegante, restul din personagiile
principale; prinţul bezedea Grigore Sturdza se aşeza în faţa
oratorului, stând foarte des în picioare […] Ca public, pe lângă cel
arătat mai sus, restul era format din profesori, preoţi, elevi de la
universitate şi de la liceu” 4 .
Asta deşi Maiorescu nu dorea, în acel februarie al anului 1863,
ca gestul său să fie asociat actelor de predare-învăţare, ci mai
degrabă acelor evenimente social-mondene, care să stârnească, fie
numai şi pe filiera curiozităţii, interesul. Or pentru evenimente socialmondene
Banca României i s-a părut a fi un sediu potrivit, amintindu-i
probabil, fie numai şi dintr-o perspectivă economică, de Occidentul
din care tocmai sosise. Sediul unei Bănci i s-a părut un teren suficient
de neutru pentru demersurile sale paideice/ populare şi, în acelaşi
timp, suficient de adecvat preţiozităţii presupuse de ideea
„prelecţiunii”.
Ceva mai târziu, după înfiinţarea Societăţii „Junimea”, membrii
fondatori au continuat să vadă în aceste conferinţe o foarte utilă
4
George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, vol. I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1971, p. 8.
37

metodă de „propăşire a civilizaţiunei în România”. „Se vede bine din
aceste documente că preocupările dintâi ale Junimii au fost
prelecţiunile şi tipografia. Societatea nou înfiinţată dorea nu numai să
se facă remarcată, dar şi să-şi realizeze misiunea spre care – prin
program – năzuia (propăşirea civilizaţiunei în România)” 5 . Demersul
paideic viza deci nu doar proliferarea „adevărului”, cum se va vedea
mai jos, ci chiar civilizarea unui popor ce orbecăia prin propriile
neputinţe. O miză, aşadar, uriaşă, pe care câţiva oameni şi-o
asumaseră printr-un pionierat de o generozitate rar întâlnită în istoria
unei culturi. Iaşul devenea astfel un punct de plecare, un „kilometru
zero” de la care, printr-o fericită contaminare, urma să se producă
evoluţia spirituală şi culturală a românilor. Bineînţeles, grăuntele de
utopie al acestui proiect nu poate fi contestat, însă entuziasmul unic al
acestui început de drum nu doar că îl scuză, dar îl justifică.
Abia ulterior, când prelegerile junimiste au devenit tradiţie, iar
mulţi dintre junimişti oameni în mâinile cărora se afla chiar destinul
cultural-politic al Moldovei, Maiorescu şi ceilalţi prelectori s-au mutat
la Universitate. Demersul paideic devenea oficializat, prin
încorporarea sa unui topos destinat prin excelenţă educaţiei. O
instituţionalizare care, treptat, avea să diminueze din impactul la
publicul larg al intelectualităţii ieşene.
Înţelesul acesta asupra prelecţiunilor ca demers paideic, este
posibil fie numai şi prin prisma bine ştiutei generozităţi maioresciene,
asupra căreia, punctual, zăboveşte profesorul Liviu Rusu, într-un
foarte util studiu introductiv la Criticele lui Maiorescu. Astfel, încă din
perioada în care studia la „Theresianum”, viitorul critic avea să-şi
manifeste din plin latura aceasta altruistă: „ajuta pe colegii săi la
studiu, dădea lecţii particulare gratuit, ba pentru nevoiaşi făcea
colecte de bani în secret, fără ca respectivul să afle ceva” 6 . Aşadar,
cum lesne se poate observa, înclinaţia aceasta a profesoratului se
manifesta încă de la începuturile formării sale, ca şi cum un prea plin,
un surplus informaţional ar fi dat pe dinafară. Într-un anume fel,
prelecţiunile pot fi percepute ca un fel de „lecţii particulare gratuite”,
sau ca un „ajutor” dedicat unor „colegi” mai puţin pregătiţi, având ca
scop fundamental, dincolo de satisfacţia personală pe care trebuie să
o fi încercat „donatorul”, cunoaşterea ca ideal, ca principiu spre care
trebuie să se tindă. Ai adeseori senzaţia, reluând atent paginile de
secol XIX, sau început de secol XX, că întâmplarea aceasta frumoasă
5
Zigu Ornea, op. cit., vol. I, p. 22.
6
Titu Maiorescu, Din „Critice”, studiu introductiv de Liviu Rusu, Editura
Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 36.
38

a culturii române, prelecţiunile, a îmbrăcat şi forma unei donaţii, a
unei moşteniri pe care o rudă mai bogată ţi-o oferă pe nepusă masă.
În spirit junimist, s-ar mai putea spune că Maiorescu, asemenea
haiducilor celebri, „lua de la bogaţi (cultura Occidentului, incontestabil
cu mult mai bogată decât cea a unui Est încă aflat în anonimat) şi
dădea la săraci”. Căci se poate vorbi în cazul lui Maiorescu despre o
„haiducie culturală”, o manieră personală de a face dreptate, de a
pune lucrurile în ordine printr-o cultură dominată de neadevăr.
Revenind la generozitatea liderului de la „Junimea”, alte mostre
pe care acelaşi Liviu Rusu le invocă sunt culese din iniţiativele, din
sânul societăţii fondate în 1864, unde „iniţia ajutorarea celor lipsiţi de
mijloace şi era întotdeauna între cei darnici” 7 , atitudine culminând cu
generozitatea faţă de Eminescu, delicat deghizată în celebra
scrisoare pe care i-o trimite acestuia. Apoi, ajuns ministru al
instrucţiei, face proba puterii de a ierta, repunându-l în drepturi pe
Nicolae Ionescu, unul din inamicii săi declaraţi, sau, devenit ministru
al justiţiei, propune un proiect de lege prin care miniştrii nu mai au
voie să practice avocatură, timp de cinci ani după terminarea
mandatului, astfel încât să nu se poată folosi de chiar deciziile
propriului ministeriat etc 8 .
Nu e deloc o exagerare în a percepe opţiunea lui Titu
Maiorescu de a se stabili definitiv în ţară ca pe un sacrificiu, mai ales
că o afirmare la una din marile universităţi ale Europei era mai mult
decât posibilă. Alegând această opţiune, liderul „Junimii” îşi asuma şi
unele riscuri, dintre care cel mai mare era acela al contaminării cu
chiar maladiile culturii româneşti, sau cu ceea ce Noica avea să
teoretizeze, un secol mai târziu, drept „maladii ale spiritului”.
Dimensiunea aceasta sacrificială o comentează Ion Petrovici în ale
sale Figuri dispărute, în secţiunea pe care i-o dedică lui Maiorescu.
Printre altele, Petrovici constată că părintele prelecţiunilor populare
„şi-a pus talentul şi energia în serviciul trebuinţelor locale” 9 . Tocmai în
acest „serviciu al trebuinţelor locale” au fost puse şi prelecţiunile, ca
gest incipient de anunţare a unor paradigme diferite pe care cultura
românească trebuia să se înscrie.
7
Ibidem.
8
Apud Liviu Rusu, op. cit., p. 37. Concluzia lui Liviu Rusu este formulată în
chipul unei întrebări retorice: „Sunt acestea cuvintele şi fapta unui om glacial, cum
până şi astăzi se mai complac unii să-l numească pe Titu Maiorescu”?
9
Ion Petrovici, Figuri dispărute, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol „II”,
Bucureşti, 1937, p. 19.
39

2. Prelecţiunea ca înscriere pe drumul adevărului
Altfel spus, prelecţiunea ca lichidare a unui mod amatoristic şi
nefast de a discuta despre chestiuni dintre cele mai serioase. Aşadar
nu doar a aduce noutatea, ci a corija falsul, a eroda prejudecăţile de
tot felul, a submina tot ceea ce Maiorescu includea în ceea ce numea
„neadevăr”. „Viţiul radical […] în toată direcţia de astăzi a culturii
noastre este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai
colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie,
neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de
manifestare a spiritului public”, puncta Maiorescu în celebrul său
articol din 1868, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” 10 .
Neadevărul ca fals, ca mistificare, ca ignoranţă. Sperând într-o
audienţă numeroasă, Maiorescu vedea, desigur, în prelecţiuni, un
instrument de luptă împotriva acestui neadevăr, omniprezent,
asemenea unui topos ce se cere părăsit, evacuat. Iată de ce, sau mai
bine, iată de unde provine senzaţia de ex-topic, de părăsire a
spaţiului, de vorbire-de-deasupra, pe care o ai răsfoind câteva din
prelecţiunile anilor ’60-’70. Desigur, Profesorul n-a avut pretenţia că
deţine adevărul absolut, ci doar a dorit să se pună în slujba acestui
adevăr, să păşească pe drumul spre acest adevăr. De ce? Pentru că
„fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul
firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a
vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă
stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a
istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune
rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul” 11 .
Prelecţiunile nu erau altceva decât o introducere, sau, altfel spus, o
subtilă propedeutică pentru o corijare a ceea ce în articolul de la
1872, „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, numea ca „starea
literaturii noastre şi direcţia spiritului public” 12 .
În abordarea sa de pe poziţiile istoriografiei, Alexandru Zub
sesizează această „obsesie a adevărului”, insuflată de Maiorescu
tuturor junimiştilor: „Respectul pentru adevăr defineşte activitatea
Junimii în toate direcţiile. În numele adevărului se condamnă falsa
erudiţie, megalomania, exagerările lingvistice, formele fără fond etc.
Deviza ei era: adevărul înainte de toate, declară memorialistul, iar
Eminescu recunoaşte drept principiu fundamental al operei
maioresciene naţionalitatea în marginile adevărului, subscriind el
10 În Din „Critice”, ed. cit., p. 115.
11 Ibidem, p. 122.
12 Ibidem, p. 123.
40

însuşi la acest principiu, fiindcă ceea ce-i neadevărat nu devine
adevărat prin împrejurarea că-i naţional” 13 . După ce constata că
poporul român are „ceea ce trebuie unui popor pentru a se dezvolta:
impulsul spre viaţă”, A.D.Xenopol vorbea despre „valoarea adevărată
a lucrurilor”: „Aşadar dacă la noi se admiră cutare sau cutare
producţiune nedemnă, aceasta se face nu pentru că voim a ne arăta
că avem şi noi arte, ştiinţe, deşi aceasta se poate întâmpla, dar
fiindcă starea spiritului nostru este încă astfel că nu poate pătrunde în
valoarea adevărată a lucrurilor” 14 . George Panu, în una dintre
evocările sale pomeneşte, la fel, despre unul din îndemnurile primite
de la Maiorescu, îndemn din care adevărul se desprinde ca dovadă
întemeietoare, ca lucru „bazat pe documente şi acte sigure” 15 .
Acestor locuri din Xenopol şi Panu li se adaugă multe altele, dovadă
certă a faptului că, într-adevăr, „inocularea cu adevăr” pe care o
pornise Maiorescu, aproape agresivă în virulenţa prin care era
înfăptuită, fusese percepută, în consecinţă, ca láitmotiv de discipolii
dispuşi a păşi pe calea indicată de magistru.
Îndeobşte, se afirmă că prelecţiunile au constituit fundament,
condiţie de posibilitate pentru înfiinţarea Societăţii „Junimea”. Pe
lângă acest aspect, ele au mai reprezentat ceva: un fel de „aruncare a
mănuşii”, „provocare la duel”, început al unei lupte aproape sisifice cu
neantul, „confuzia unor tendinţe lipsite de prinţip”, cu „mişcările
nesănătoase”, cu „falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor,
filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate”. Critica în
literatură, lupta împotriva etimologiştilor în limbă şi teoria formelor fără
fond în ideologia culturii – doar trei din multiplele planuri în care s-a
purtat această bătălie.
3. Prelecţiunea ca substitut al publicisticii
Oricine încearcă, într-o contextualizare a începuturilor
prelecţiunilor, să tragă câteva concluzii asupra climatului publicistic al
timpului, îşi dă seama de penuria descurajatoare a tipăriturilor, dar şi
de modul aproape dramatic în care intelectualii trebuie să fi resimţit
această lipsă. Iată cum arăta tabloul presei literare în intervalul 1859-
13 Al. Zub, Junimea, implicaţii istoriografice, Editura Junimea, Iaşi, 1976,
p. 226. 14 Scrisoare a lui A. D. Xenopol către Iacob Negruzzi, de la 1869, în
Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, vol.
II, pp. 14-15.
15 George Panu, Amintiri…, vol. II, p. 10.
41

1866 16 : „Foiţa de istorie şi literatură” (Iaşi, 1860), „Ateneul român”
(Iaşi, 1860), „Revista română” (Bucureşti, 1861), „Dacia” (Iaşi, 1861),
„Ţăranul român” (Bucureşti, 1861), „Din Moldova” (Iaşi, 1862),
„Buciumul” (Bucureşti, 1862), „Foaia Societăţii pentru Literatură şi
Cultură Română în Bucovina (Cernăuţi, 1865), „Familia” (Pesta,
1865), „Revista Dunării” (Bucureşti, 1865), „Albina” (Viena, 1866).
Întors din străinătate, Maiorescu găseşte aşadar un peisaj publicistic
monoton, dacă nu dezolant, cu publicaţii care nu rezistau în timp, „foi”
şi „foiţe” care nu puteau da satisfacţie unui tânăr ce dorea, simţea
nevoia să se exprime, un peisaj literar nu tocmai propice comunicării
şi dialogului, popularizării unor teorii, informaţii etc. Iată de ce, mai
mult sau mai puţin metaforic, în fiecare din prelecţiunile acelui an
1863 se poate vedea ceea ce am putea numi „articol oral”, sau
„publicistică oratorică”. Tocmai succesul acestei foarte interesante
prese verbale a constituit, cred, unul din argumentele fundamentale
ale apariţiei, la 1867, a „Convorbirilor literare”. Este posibilă apoi
ipoteza conform căreia interesul pentru prelecţiuni a început să scadă
indirect proporţional cu interesul pentru revistă, pentru că, dincolo de
mondenitatea şi latura oratorică a prelegerilor, era mai confortabil să
citeşti opiniile junimiştilor în paginile „Convorbirilor”, ba chiar, o
perioadă, să citeşti integral textul prelecţiunilor. În plus, o anume
politizare avea să fie taxată de auditoriul dezinteresat politic, aspect
amintit de George Panu: „Prelecţiunile populare, deşi se continua de
patru ani, nu făcuseră adepţi mulţi în Iaşi. Mai întâi aveau aerul de a
trata cam peste picior pe un public mai dinainte considerat ca
ignorant. După aceea, deşi subiectele erau filosofice cele mai multe,
estetice şi istorice, totuşi conferenţiarii nu scăpau nici o ocazie de a
adresa răutăţi stărei politice de atunci de la Iaşi” 17 . Cu alte cuvinte,
caracterul publicistic al conferinţelor se accentuează până acolo încât
prelectorii preiau, poate involuntar, subiectivităţile şi nuanţele
polemice ale propriilor articole de revistă.
4. Prelecţiunea ca „literatură vorbită”
Pe un raţionament precum anteriorul, prelecţiunile pot fi
înţelese din perspectiva unei „literaturi vorbite”. Sintagma îi aparţine
lui George Panu şi dă socoteală, în fapt, despre aceeaşi nevoie de a
depăşi carenţele tipăriturilor: „Prelegerile populare în fiecare an ţineau
16 Conform I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-2000,
Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004.
17 George Panu, op. cit, vol. I, p. 15.
42

loc de un fel de literatură vorbită” 18 . Înainte de a redacta celebrele
sale articole despre Direcţia veche versus Direcţia nouă, Maiorescu
are intuiţia propriei solitudini într-o geografie literară din care lipseau
întâmplările literare cu adevărat importante. Desigur, sintagma
„literatură vorbită” are un înţeles mai larg, referindu-se şi la aspectele
istorice, sociale etc., fiind traductibilă în mai potrivita formulă
„tipăritură vorbită”. Cu atât mai mult cu cât, un an mai târziu, în 1864,
lui Maiorescu i se alătură Vasile Pogor şi P. P. Carp, ulterior numărul
prelectorilor crescând, la fel ca şi diversitatea temelor alese 19 . O
oralitate de tip socratic, cu valenţe paideice, într-o constantă
încercare de a „moşi adevărul” şi de a înscrie mersul lucrurilor pe
calea cea bună.
5. Prelecţiunea ca posibilitate a întâlnirii Celuilalt
Deşi cronologic, dar şi ca fundament întemeietor, prelecţiunile
sunt anterioare Societăţii „Junimea” (fundată de Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi, P.P.Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti, în 1864, la o
dată oarecum nesigură nici măcar pentru fondatori), de la un moment
dat prelecţiunile pot fi înţelese ca o extensie a chiar Societăţii
„Junimea”, pe linia unei organizate „aduceri afară” a discuţiilor
constructive ce aveau loc fie în casa lui Pogor, fie în cea a lui
Negruzzi, fie în cea a lui Maiorescu. Junimiştii resimt nevoia unei
depăşiri a inevitabilei intimităţi create la „şedinţe”, în sensul întâlnirii
unui „Celuilalt lărgit”, sau, în mereu utilele terminologii nicasiene, un
„Sine lărgit”. Nu ştiu dacă e vorba despre un fel de claustrofobie pe
care ţi-o dă un grup mai mult sau mai puţin închis, sau despre un
exhibiţionism, în sensul cel mai bun al termenului, generat de nevoia
esenţială de a comunica. Întrevezi, lecturând memoriile lui Panu, ale
lui Negruzzi, ba chiar fragmente din însemnările zilnice ale lui
Maiorescu, o formidabilă „foame şi sete” de Celălalt, fie el înţeles
într-o tentă creştină, ca semen/ aproape al tău, aşadar, fie, într-o
manieră hegeliană de a privi problema, ca subiect/ conştiinţă de a
18 Ibidem, p. 324.
19 În anii ’70 ai secolului XIX, rafinarea continuă a prelecţiunilor a dus chiar
la ideea unei teme comune a ciclului anual de prelegeri, astfel încât, dincolo de o
„privire teoretică”, susţinută iniţial de Maiorescu, ulterior şi de alţii, subiectul să fie
„mărunţit” în subteme. Maniera aceasta de abordare indică o foarte benefică
înclinaţie spre rigorile analizei complete, despărţindu-se deci de păcatele
generalităţii şi ale aproximativităţii în tratarea diverselor chestiuni. Iată, spre
exemplu, situaţia anului 1875, în care junimiştii optaseră pentru o temă generală cu
rezonanţe preponderent istorice – „Influenţe consecutive asupra poporului român”,
divizată în nu mai puţin de opt subteme, susţinute de tot atâţia prelectori. (În
G. Panu, op. cit., p. 157).
43

cărui întâlnire ai nevoie pentru a te defini, pentru a te confirma. Una
erau reacţiile relaxate ale junimiştilor, ludice şi neprotocolare, altceva
însemna să simţi feed-back-ul favorabil, freamătul aprobativ al unei
săli înţesate care nu te urmărea „trântită pe canapea”, precum Pogor,
sau Negruzzi, ci ca şi cum de ceea ce spui tu ar fi depins întreg
universul. Tocmai de la acest „Sine lărgit”, fie alcătuit şi din cucoane
dornice de senzaţii noi, veneau imboldurile pentru a continua munca
aceasta ingrată de educare şi autoeducare. Nevoia de public e
perceptibilă aşadar mai mult pe filiera unor necesităţi de natură
intelectuală decât pe cea a orgoliilor personale, sau a goanei după
celebritate.
Dacă în şedinţele de la Pogor întâlnirile cu Celălalt se derulau
într-o manieră informală, uneori alunecând în zonele „uliţei mici”, în
cadrul prelecţiunilor se exersează întâlnirile tehnicizate, nu atât de
plăcute (tracul fatal unor prelectori) dar, fără îndoială, cu urme mai
adânci în ambele tabere: tabăra celui întâlnit şi tabăra celui care
întâlneşte. Aşadar, de la un registru de natură „terapeutică”, un fel de
extirpare a neliniştii cotidiene şi a grijilor de tot felul prin practicarea
unui extraordinar cult al prieteniei, se trece la un registru cu nuanţe
paideice, aşa cum l-am descris mai sus, cu particularizarea
preocupărilor maioresciene pentru educare.
Comunicarea cu Celălalt, deşi aparent unilaterală, mai
însemna ceva: privirea faţă-către-faţă, în profundul sens existenţial pe
care îl dă Levinas acestei expresii, între tot ceea ce avea mai de preţ
Iaşul acelor ani, un pretext pentru intelectualii vremii (mai mult sau
mai puţin autentici) de a lua cunoştinţă unii de ceilalţi. Numai faptul de
a te afla în sală, în rândurile auditoriului, reprezenta o confirmare a
unei anumite poziţii, apartenenţa la un nivel spiritual diferit de cel cu
care erai obişnuit în viaţa de fiecare zi. Întâlnirea cu Celălalt avea
drept rezultat configurarea unui dublu orizont: orizontul prelectorului,
proiectându-se pe sine în auditoriu, văzându-se, deci, pe sine cu ochii
comunităţii din care se ridicase; orizontul auditoriului care, la rândul
său, se proiecta pe sine în prelector, ca într-un model, ca într-un
reper. Asta la un ceas când prezenţa reperelor era imperioasă pentru
ieşirea din colapsul în care se găsea cultura românească. De cel
puţin unul din aceste orizonturi era conştient cel ce se încumeta să
rostească celebrele cuvinte „Onorat auditoriu”, căci iată ce notează
Maiorescu într-o însemnare de la 1866, făcută în urma unei adunări
literare a Junimii: „Eu am citit programul societăţii noastre; totul primit,
şi am stabilit şi prelegerile populare. Dintr-asta va să iasă mult, dacă
ceilalţi au râvnă – pentru cauză; dacă nu, în orice caz mult pentru
44

mine” 20 (sb. m. – C. C.). E limpede, aşadar, raţionamentul, calculul
pragmatic făcut pe marginea întâlnirilor cu Celălalt. La rândul său,
Celălalt avea propriile sale calcule. Iată, spre exemplu, cum vedea
George Panu, copil fiind, primele prelecţiuni: „Ca băiat curios şi
studios, în fiecare duminică la orele 2 eram în sala Băncei, într-un
colţişor. Mi-aduc aminte de domnul Maiorescu: acelaşi de astăzi, se
înţelege tânăr, aceeaşi dicţiune elegantă şi rece; aceleaşi maniere
corecte, aceeaşi sobrietate […] aceste lucruri mi-au deşteptat un
mare interes (sb. m. – C. C.), iar publicul, ca şi mine, a început a
umplea sala” 21 .
Despre beneficiile colaterale ale prelecţiunilor pomeneşte şi
Zigu Ornea: „Prelecţiunile Junimii au fost cu adevărat o instituţie. Şi
încă una respectată şi temută. Chiar de adversari. A audia cu
regularitate prelegerile Junimii era un semn de distincţie. Ce să mai
spunem de cei ce se produceau la tribuna acestor prelecţiuni? Le
aducea un invidiat spor de prestigiu, o aură de necontestată glorie
cum nu mai cunoscuse viaţa Iaşilor din perioada de renaştere a anilor
patruzeci” 22 .
Mai mult decât atât, mai mult decât o extensie a şedinţelor
junimiste, prelecţiunile s-au dovedit a fi, în anii lor de glorie, o
contrapunere în spirit a ceea ce se întâmpla la nocturnele întruniri.
Aşa cum se va vedea mai jos, ritualul prelecţiunilor era de o cu totul
altă factură, iar sobrietatea, rigoarea, ştiinţificitatea erau cuvinte de
ordine în „fişa postului” de prelector.
6. Prelecţiunea ca ritual
Deşi, cel mai adesea, discuţiile despre ritualul prelecţiunilor
intră în categoria anecdoticii literare, ele sunt importante pentru
sublinierea insistenţei cu care s-a încercat individualizarea, sau, întrun
termen de factură recentă, personalizarea acestui tip de
conferinţă. Şi, în bună măsură, conferirea acestui caracter de
inconfundabilitate a reuşit cu succes. Fie şi pentru că, aşa cum
observă Panu, toată lumea înţelesese că „nu se glumeşte cu
asemenea lucruri”. Nu se glumeşte cel puţin oficial, pentru că, în notă
particulară, existau suficienţi cârcotaşi.
20 Junimea, op. cit., vol. II, p. 264.
21 George Panu, op. cit., vol. I, pp. 7-8.
22 Z. Ornea, op. cit., pp. 25-26.
45

Dar să amintim, cu titlu de inventar, câteva din rigorile 23 cărora
trebuia să se supună prelectorul, aşa cum sunt ele expuse de
memorialişti ai veacului XIX:
Rigori de formă
- ţinuta vestimentară a prelectorului era „de mare gală”, semn
de respect atât pentru audienţă, pentru sine, cât şi pentru motivul
întâlnirii, prelecţiunea în sine, dar şi semn al subţirimii, rafinamentului,
al atmosferei de calitate; se purta fracul, împotriva opţiunii unora
pentru redingotă;
- sosirea prelectorului cu doar câteva minute înainte de
începerea conferinţei; intrarea sa în universitate se făcea pe furiş,
aproape într-un mod „infracţional”, cu atenţia maximă de a nu fi văzut.
La fel, el nu trebuia văzut nici pe stradă, motiv pentru care venea cu
trăsura, care, la rândul ei, musai trebuia acoperită. Cerinţa aceasta 24
poate foarte bine sugera pretenţia de intangibilitate a celui ce intră în
rolul de prelector, separaţia sa faţă de „restul muritorilor”, prestigiul
sacrosanct, de mare oficiator;
- prelecţiunea începea la „două fix” şi se încheia „just la trei ore
fără cinci minute”; punctualitate de tip nemţesc, contrapusă simbolic
autohtonului „lasă-mă să te las”, menită a introduce valenţele
simbolice ale unui „gentlemen’s agreement”; cine nu se încadra în
acest timp, notează Panu, „era descalificat”;
- înainte de a intra în sala principală, oratorul aştepta într-o
cămăruţă în care, în afară de unul sau doi prieteni, nu mai avea
nimeni voie să intre. Se cultiva astfel solitudinea ca teren prielnic
actului creaţiei. Aşteptarea în singurătate avea conotaţiile nerostite
ale unei purificări esenţiale pentru îndeplinirea onestă a misiunii.
„Clauza” intrării a maximum doi oameni avea ca scop observarea
„stării sufleteşti a oratorului”, şi, dacă era cazul, încurajarea acestuia,
23 George Panu vorbeşte chiar despre un „ceremonial”: „Ceremonialul pe
care l-a introdus domnul Maiorescu în asemenea conferinţi şi care a rămas şi după
ce conferinţele au fost strămutate în sala universităţei” (Ibidem). Mai pomeneşte şi
de „dogmă”, atunci când subliniază intrarea ceremonialului în uz: „Acest procedeu
al domnului Maiorescu a devenit, cum am spus, mai târziu, nu numai un uz, dar
chiar o dogmă, - dogmă care a dat loc la mari discuţii iubitorilor de inovaţiuni, dar
dogma a rezistat la toate atacurile”. În alt loc, Panu utilizează sintagma „lucruri
sacramentale”.
24 O cerinţă ironizată de „unii zeflemişti”, care „susţineau că apariţiunea
bruscă a oratorului în sală, ca un Deux ex machina, era cam burlească, în tot cazul,
prea teatrală” (G. Panu, op. cit., p. 9). Se mai considera că „furişarea oratorului prin
culuare obscure şi nu tocmai igienice, avea ceva ridicol în ea” (Ibidem).
46

ca şi cum, observă ironic Panu, ar fi fost vorba despre un condamnat
la moarte care primea vizita preotului. Nici după terminarea
prelecţiunii, nu erau indicate convorbirile conferenţiarului cu publicul,
în aşa fel încât aura de mister, de „semizeu” (Panu), să nu fie ştirbite;
- „oratorul îşi făcea subit intrarea”; elementul de surpriză,
important ca efect asupra unui public ce trebuia „preparat” pentru
subtilele şi uneori dificil de urmărit demonstraţii ce urmau;
- formula standard de începere era „Onorat auditor”; dincolo
de caracterul formal, o inteligentă flatare a publicului şi o plasare a
dialogului pe poziţiile lui „de la egal la egal”;
- discursul liber, fără note la îndemână, dorea să insufle
publicului sentimentul că cel ce vorbeşte este absolut sigur pe sine,
siguranţă de sine care se transferă apoi asupra conţinutului
informaţional 25 ;
- nu doar note nu avea prelectorul la îndemână, ci şi apă.
Explicaţia acestui fapt, aşa cum o furnizează Panu, este foarte
importantă pentru a înţelege cu justeţe cum era privit conferenţiarul
de ceilalţi: „Această tradiţie pleca din aceeaşi idee că conferenţiarul
este un om aproape supranatural, el vorbeşte fără efort, el nu
oboseşte, glasul lui nu slăbeşte, gâtlejul nu i se usucă ca la ceilalţi
muritori” 26 . Iată deci teoretizat la Iaşi, cu ani buni înaintea lui
Nietzsche, supraomul…
Rigori de conţinut
- utilizarea, în cadrul prelecţiunii a două comparaţii 27 , una la
început, alta la final; probabil nu doar „încălzirea sălii” se urmărea prin
acest procedeu, ci impresia de „obiect” finit, de lucru rotund,
25 „…el n-avea note, prin urmare, senin, stăpân pe dânsul şi pe subiect,
plutind în regiuni ştiinţifice înalte, el trebuia să lase să curgă cuvintele din gură fără
nici un efort, şi o dată cu vorbele valuri de ştiinţă, de învăţătură şi de mărime! Un
orator care vorbeşte după note poate să fie un avocat, un parlamentar, un profesor;
conferenţiarul însă e mai presus de avocat, de parlamentar, de profesor, el trebuie
să se inspire de subiectul lui, iar izvorul să curgă, să curgă” (Ibidem, p. 145). În
relatarea aceluiaşi memorialist, din această cerinţă a ştiutului „pe de rost” derivau
riscuri dintre cele mai neplăcute: uitarea textului, confuzia, încurcarea diferitelor
fraze. Exemplul de amnezie totală îl constituie Theodor Rosetti, silit a se retrage
după un singur cuvânt: „Imposibil”.
26 Ibidem, p.146.
27 „În orice prelegere oratorul trebuia să întrebuinţeze două comparaţii mari
şi frumoase. Oratorul trebuia să o lanseze pe cea dintâi cum intra în subiect, pentru
a încălzi sala […] prelegerea trebuia să sfârşească printr-o comparaţie pusă în
termeni aleşi, fără de care nu era alegere” (Ibidem, p. 143).
47

armonios. Comparaţia, ca mijloc literar, indică preocuparea pentru
spusa frumoasă, dar, în acelaşi timp, indică permanenta rigoare a
raportării la altceva; când compari părăseşti, de fapt, tentaţia
unilateralităţii, ai privirea aţintită, deopotrivă, înăuntru şi în afară.
Obligativitatea utilizării acestui mijloc indică importanţa care se dădea
şi literaturizării oricărei discuţii, indiferent de temă, ca un fel de
reverenţă faţă de o ştiinţă considerată superioară;
- tratarea temei într-un mod cât mai serios; rigoare nerostită,
dar subînţeleasă; prelectorii se documentau îndelung, îşi comandau
cărţi din străinătate, aveau discuţii în contradictoriu, percepând
tranşarea subiectului ca pe un „exerciţiu intelectual” 28 etc.
Nimeni nu poate contesta caracterul teatral al multora dintre
aceste practici ritualice, prelectorul simţindu-se pe sine asemenea
unui actor care evoluează pe scenă, în faţa unui public, un fel de „one
man’s show” dramatic menit a confisca atenţia celor din sală. Este în
asta un histrionism bun, o armă de seducţie colaterală armei
informaţiei propriu-zise. Ceea ce azi ar putea fi definit ca o strategie
comercială, de ambalare tentantă a produsului comercializat, era
perceput ca fiind „sarea şi piperul” ce dădeau gust tematicii aride cu
care se lucra.
Unii comentatori au remarcat că un astfel de ritual oferea
condiţiile de posibilitate pentru o anume stare de solidaritate,
solidaritatea celor ce seamănă, sau, după un celebru principiu
aristotelic, solidaritatea bazată pe axioma „asemănătorului care caută
asemănătorul”. Indiferent de opţiunea politică, prelectorii aveau,
desigur, sentimentul aflării de aceeaşi parte a baricadei, în lupta
declarată pentru civilizare şi proliferare a adevărului. În amplul său
studiu asupra Junimii, Zigu Ornea insistă pe această „atmosferă liant”:
„Nu e exagerat să se spună că prelecţiunile nu au îndeplinit numai
oficiul de a afirma în exterior Junimea şi junimisul. În egală măsură au
contribuit la conturarea şi impunerea unor opinii comune printre
junimişti. Iar ceremonialul impus de Maiorescu acestor prelecţiuni,
febra pregătirii şi rigorile desfăşurării lor au creat o atmosferă liant
care a solidarizat rândurile junimiştilor” 29 . Aşadar, ritualul genera o
anume atmosferă, care la rândul ei funcţiona ca „liant”, pe traseul
acesta vectorial circulând tocmai sus-amintita posibilitate a întâlnirii cu
Celălalt.
28 Observaţia o face Pavel Florea, în ale sale Lecturi din Convorbiri
literare 1867-1885, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2007, p. 59.
29 Zigu Ornea, op. cit., vol. I, p. 24.
48

Condiţii ale succesului
Cum a fost posibil succesul prelecţiunilor, ce anume a cucerit
în tot acest început de drum, atât de important pentru drumul culturii
româneşti în ansamblul ei? Ce anume a făcut ca aceste conferinţe
iniţiate de Maiorescu, să-şi găsească, cel puţin în fazele de început,
un public atât de entuziast?
Câteva soluţii de răspuns pot fi identificate:
- o primă sugestie ar fi chiar monocromia peisajului
evenimenţial al timpului; întâmplările culturale publice, extrem de rare,
şi, în mare parte, aflate în zodia mediocrităţii, au amplificat efectul
conferinţelor şi au furnizat un public numeros. Criteriul acesta
cantitativist, chiar dacă pare facil, este important căci indică în
prelecţiunea ca atare o primă cristalizare a ceea ce se numeşte
„eveniment cultural” autentic;
- un alt posibil răspuns pentru succesul conferinţelor publice
face referire la o anumită stare de aşteptare, traductibilă în ideea unui
teren pregătit pentru aşa ceva; efervescenţa spiritului românesc, aşa
cum se iscase ea în contextul paşoptist, rămăsese oarecum
suspendată. Rămăsese doar bănuiala că ceva mult mai important şi
mult mai adevărat (în sensul adevărului teoretizat de Maiorescu) era
cu putinţă, că zăcea într-un fel de potenţialitate latentă, aşteptând
actualizare, aşezare în act. Titu Maiorescu, Junimea în general, nu
fac, deci, altceva, decât să declanşeze un mecanism ale cărui
resorturi intime fuseseră deja instalate;
- dorinţa sinceră de a şti, de a afla, de a lua la cunoştinţă,
este demnă, la rândul ei, de luat în calcul, o dorinţă asumabilă sub
semnele unei curiozităţi constructive. Definirea, fie şi precară, a unui
ontos socio-politic, prin clamarea şi stabilirea unor date contextuale
pentru „a fi”-ul unui popor, genera, firesc, pe cale de consecinţă,
apetenţa pentru un verb de factură gnoseologică – „a şti”. Ne aflăm
într-o epocă în care poporul român căpăta conştiinţă de sine, or
pentru această întâlnire cu sine era nevoie de legătura cu un „alter”;
Maiorescu şi ceilalţi prelectori, toţi cu studii sau burse în străinătate,
puteau procura intelectualului de rând imaginea acestui „alter”, livrând
datele de esenţă ale unor culturi străine, care să funcţioneze ca reper
pentru definirea propriei culturi. Că unii conferenţiari erau filo-germani,
că alţii erau filo-francezi, conta mai puţin. Ceea ce conta era că aceşti
oameni asigurau un fel de traducere a spiritului presupus mai înalt al
altor popoare, într-o tălmăcire pe cont propriu, bine-aşteptată şi binevenită.
E deci de presupus că mare parte din publicul prezent în sala
Băncii şi, apoi, la Universitate, pleca de la aceste conferinţe nu cu
49

sentimentul de a fi întâlnit pe „d-l Maiorescu, d-l Carp etc.”, ci de a se
fi întâlnit cu un mod inedit de a privi lucrurile.
- tenta, bineînţeles, impresia de spectacol, de producere
aproape la un nivel artistic. Cum am mai precizat deja, conferenţiarii
aveau şi abilităţi actoriceşti, convinşi fiind că sunt percepuţi asemenea
unor actori care îşi pun în scenă un rol. Şi, probabil, pentru mulţi din
sală, a merge la teatru, la spectacolele „domnului Alecsandri”,
bunăoară, echivala cu a merge la spectacolele conferenţiate ale altor
domni despre care începuse a vorbi lumea; bineînţeles, nu putem
exclude o doză, mai mult sau mai puţin mare, de snobism, un fel de
mondenitate obligatorie în care nu conta să vezi, ci să fii văzut.
Cultură versus politică
O bună bucată de timp, conştiinţa apartenenţei la un fond
comun de principii şi idei a făcut posibilă coeziunea unui grup a
prelectorilor şi a junimiştilor, în general. A fost poate unul din puţinele
momente ale istoriei culturii româneşti, când cultura a transcens
politicul, nu subordonându-l, ci, pur şi simplu, ignorându-l. Ulterior,
când maeştrii au făcut decisiv pasul spre politică, slăbind, într-un fel,
chingile rigurozităţii culturale, şi influenţând, prin puterea exemplului,
atitudini asemănătoare raporturile, s-au inversat, discursul politic şi
cel cultural s-au intersectat nefericit, iar prelecţiunile, la fel ca
şedinţele junimiste, s-au văzut fisurate de acest „om nou”, om de
cultură angajat politic. Când fisurile s-au lărgit şi mai mult, conferinţele
şi întâlnirile junimiste s-au transformat în amintiri ale unor oameni
care nu mai puteau trăi decât în prezent.
În 1881, aşadar după optsprezece ani, conferinţele publice îşi
încetau existenţa. Tentaţia Bucureştiului văduvea Iaşul de oameni,
reviste, idei. Un nou început plutea, asemenea unui duh peste ape,
asupra culturii româneşti. Un început care nu avea să atingă nici pe
departe inegalabilele întâmplări culturale ce prinseră a se ţese într-o
amiază de iarnă a anului 1863.
50

Marcel LUTIC
RÂNDUIALA VIEŢII DE ALTĂDATĂ. CÂTEVA REPERE
Această lucrare vă propune cunoaşterea unei lumi care se
pierde din zi în zi, o lume mult mai apropiată de valorile eterne ale
Universului, o lume aflată, adesea, în armonie cu stele de pe cer, cu
gujuliile din pământ, cu arborii ce făceau legătura simbolică cu
Divinitatea sau cu elementele vitale ale vieţii: pământul, apa, focul şi
aerul. Această lume a început a fi uitată sau chiar a se pierde încă de
la intrarea în veacul al XX-lea. Cu cât ne apropiem de timpurile de azi,
cu atât aşezarea veche a satului s-a zdruncinat profund.
Modernitatea, cu valorile ei aparent benefice, a reuşit să distrugă un
edificiu arhaic clădit de zeci de generaţii de strămoşi ai fiecăruia dintre
noi. Mai ales după primul război mondial, vechile rânduieli s-au
schimbat. Bătrânul Gheorghe Mazuru din Ungureni-Botoşani spunea,
prin 1950, că „lumea se strică pe zi ce trece”.
Henri H. Stahl, ca unul care cunoştea bine psihologia neamului
nostru, afirma cândva cu temei: „În fundul sufletelor rămâne pentru
toată lumea, ca ceva bine înţeles, faptul că acest popor românesc
este prost şi primitiv. De la el n-avem nimic de învăţat, ci dimpotrivă
noi pe el trebuie să-l învăţăm, ca pe un copil mic, abecedarul culturii
orăşeneşti” 1 . Aşa „prost şi primitiv” cum l-au considerat unii, ţăranul
român s-a ridicat totuşi la înţelegerea marilor probleme ale existenţei.
Mai mult decât atât, reputatul sociolog Ernest Bernea nu ezita să
susţină tranşant că „satul românesc este cel mai expresiv şi mai
bogat document al istoriei neamului”, asta şi pentru că, adeseori,
„adevărata istorie începe acolo unde sfârşesc documentele scrise”.
Acelaşi Bernea ne prevenea că „orice colectivitate îşi organizează
viaţa după o serie de legi şi aşezăminte, acest fapt asigurându-i o
anume stabilitate” 2 . Legile şi aşezămintele acestea, adesea nescrise,
se bizuiau pe tradiţii constituite de-a lungul veacurilor. Simion
Mehedinţi considera tradiţia ca „un fel de ciment ascuns care
cuprinde, care strânge la un loc toţi indivizii unei formaţiuni etnice” şi
„o sumă de idei, de sentimente care dă unui popor coeziune, făcându-l
să se simtă într-o unitate etnică. Într-un cuvânt: tradiţiunea înseamnă
a te simţi cu toţii laolaltă”. Mai precis, Ovidiu Papadima aşeza la baza
1
H. H. Stahl, Cultura satelor. Cum trebuie înţeleasă, Cluj, Editura Satul şi
Şcoala, 1934, p. 10.
2
Ernest Bernea, Datină şi obicei, Bucureşti, 1942, p. 85.
51

legilor şi aşezămintelor arhaice folclorul, acesta fiind „o realitate
colectivă, (…) sufletul prin care a trăit neamul acesta între atâtea
îndărătnice vitregii” 3 ; mai mult, folclorul este „un laborator de
înţelegeri pentru viaţă şi nu o colecţie de reminiscenţe barbare” 4 .
Premiza esenţială a comunicării noastre pleacă de la o
afirmaţie, devenită principiu, a lui Iulius Lips: „Datoria omului de ştiinţă
este să înfăţişeze cele văzute şi constatate nu numai specialiştilor,
dar – într-o formă limpede şi simplă – şi publicului larg”. În acelaşi
sens, încă din veacul al XVII-lea, Miron Costin scria extrem de
limpede că „letopiseţele nu sunt să le cetească omul să ştie numai ce
au fost în vremile trecute, ci mai mult să hie de învăţătură, ce este
bine şi ce este rău şi de ce să se ferească şi ce va urma fiecine” 5 . Mai
târziu cu două veacuri, Alecu Russo avertiza oarecum profetic:
„Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti, îs naţii
nestatornice”, fapt care se confirmă astăzi pe deplin.
Potrivit lui Ernest Bernea, statul, adesea, nu a putut să
răspundă nevoilor vieţii săteşti; forma juridică a României moderne a
ignorat satul. Punctul de vedere cuvenit care ne-ar ajuta să înţelegem
lucrurile adecvat, e acela care ne-ar situa în centrul lumii sale, din
unghiul de vedere al valorilor sale. Astfel, vom constata că civilizaţia
satelor noastre este europeană, internaţională chiar; este o civilizaţie
străveche, originară, plămădită o dată cu neamul românesc şi deplin
realizată.
Textul de faţă este, în liniile sale de forţă, o adaptare după
„consideraţiunile sociologice” privitoare la viaţa economică, socială,
morală, religioasă, intelectuală (...) a omului de sat, aceste
„consideraţiuni” făcând parte din cea de-a treia parte („Omul din
regiune”) a manuscrisului „Sate de pe Jijia de Sus”, manuscris
aparţinând lui Eugen D. Neculau şi aflat, din 1974, la arhivele din
Iaşi 6 . Alte părţi semnificative au fost preluate din textele mult mai
cunoscutului Ernest Bernea, omul de ştiinţă care a surprins în pagini
memorabile sufletul neamului nostru. Adesea, îl vom lăsa chiar pe
3
Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Bucureşti, 1941, p. 11.
4
Ibidem, p. 7.
5
M. Kogălniceanu, Cronicele României, vol. I, Bucureşti, 1872, p. 321.
6
Viaţa şi activitatea lui Eugen D. Neculau pot fi urmărite pe larg în lucrarea
Sate pe Jijia de Sus (autor: Eugen D. Neculau), vol. I, Iaşi, Institutul Român de
Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 2003 (ample informaţii se regăsesc mai ales
în studiul introductiv Eugen D. Neculau – un misionar aproape uitat semnat de
editorul Marcel Lutic). Precizăm că, din motive care ţin exclusiv de cursivitatea
lecturii, nu am mai făcut trimiteri punctuale la paginile manuscrisului lui Neculau,
uneori citatele din aceste manuscrise neavând nici măcar cuvenitele şi altfel
obligatoriile ghilimele.
52

ţăranul român, „înaintaşul nostru, al tuturora”, după expresia lui Liviu
Rebreanu, să-şi spună gândul sau păsul.
Concret, ce vă propun? O icoană a lumii de demult (după
inspirata expresie a folcloristului Tudor Pamfile), o sumă de explicaţii
arhaice pentru aproape tot ce mişcă şi astăzi pe pământ. Partea cea
mai consistentă a acestei „icoane” va privi modul de raportare a
omului tradiţional la lumea concretă din jurul său. Vom prezenta o
„relaţie” de tip special, anume aceea dintre timp şi spaţiu, de „relaţia”
aceasta depinzând o mulţime de momente şi evenimente din viaţa
omului arhaic; apoi ne vom opri asupra actului ritual, ca element
intrinsec gândirii tradiţionale, încercând să prindem esenţa sa în
asociere cu rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul. Aşadar, vom
încerca să conturăm profilul omului arhaic, aşa cum l-au format, în
curgerea timpului, condiţiile biologice, geografice, istorice şi sociale
din această parte a lumii.
Termenul „rânduială” corespunde în limbaj popular „aceluia de
ordine şi, credem, ceva mai mult decât el”. Rânduiala implică şi alţi
doi termeni: lege şi cauză. Modul în care apare rânduiala „are un
caracter generic şi aduce cu sine o atmosferă de putere ascunsă ce
vine din izvoarele îndepărtate şi greu sesizabile ale misterului creaţiei,
ale genezei” 7 . Silvia Popa, din Tohanul Vechi-Braşov, spunea în
1971: „Lucrurile nu merg aşa, la întâmplare; orice lucru are o
rânduială şi de bine şi de rău. Toate în lumea asta sunt rânduite” 8 . „În
general, ideea de ordine, cu toate variantele ei, nu numai individuale,
dar şi colective, este fundamentală existenţei. Iată o mărturie dintre
cele mai categorice şi semnificative aparţinând Mariei Pomană, din
Zărneşti-Braşov: „De nu mai există rânduială, asta înseamnă că toate
ălea au să moară. Unde nu e rânduială nu e lege şi unde nu e lege
nimic nu poate să dureze; toate au să moară” 9 ; Gheorghe Clinciu, din
aceeaşi localitate, întărea aceste spuse: „Lumea să ţine aşa laolaltă
de a face totuna – nu-i de prisos nimic – şi de se mişcă într-un loc
ceva, toate să simt” 10 ; „Lumea merge aşa cum e lăsată ea. Dacă
plouă, cum să fie întâmplare? E rânduială!” 11 . Iar Maria Rogozea, din
Drăguş-Braşov, spunea prin 1943: „Rânduielile trebuie respectate, că
7
Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2005, p. 252.
8
Ibidem, p. 251.
9
Ibidem, p. 260.
10
Ibidem, p. 254.
11
Ibidem, p. 259.
53

pe ele se leagă lucrurile şi capeţi ce vrei. Vezi, lucrurile sunt legate
între ele şi pe legătură mergi” 12 .
De obicei, actul ritual „este un act singular, de sine stătător,
semnificativ în raport cu o credinţă sau (...) cu o reprezentare
colectivă. El este de natură mistică, cu sensuri şi puteri asupra lumii
sensibile şi suprasensibile, materiale şi spirituale” 13 . Adeseori, actul
ritual este integrat unei ceremonii. Pentru a fi rodnic, actul ritual este
legat de o seamă de condiţii speciale, dintre aceste condiţii cele de
spaţiu şi de timp fiind de căpetenie. Astfel, un act ritual reuşit
presupunea cu obligativitate îndeplinirea condiţiilor de loc bun sau
curat şi de timp potrivit, acest timp fiind asociat, cel mai adesea, cu
timpul sacru al sărbătorii. Din împletirea firească a acestor două
coordonate esenţiale se năştea rânduiala, ca expresie a ordinii, legii
şi cauzalităţii la români. Iată cum definea „rânduiala”, acum aproape
80 de ani, moş Gheorghe Prâscan din Perşani-Braşov: „Tot ce se
întâmplă e aşa după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au
necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o
rânduială; toate se fac aşa după o hotărâre, după o putere” 14 . Actele
rituale, ca şi cele profane, au sorţi de izbândă numai dacă „intervenţia
voinţei umane” se supune unei ordini obiective a lucrurilor, ordine ce Îl
are în centrul ei pe Dumnezeu. Aceeaşi Maria Rogozea din Drăguş-
Braşov, contemporană cu moş Gheorghe Prâscan, exprima extrem
de concis şi plastic această idee: „Omu are şi el putere, da numai
atunci când merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la
el, că nu el a făcut lumea. Să lucri, da lucră aşa cum e rânduiala,
altfel strici legea şi rămâi sterp” 15 .
Aşadar, totul are ca punct de plecare şi ca explicaţie ultimă
divinul, pe Dumnezeu; nimic nu se desfăşoară la întâmplare. Pentru
gândirea arhaică, cauzalitatea de natură spirituală este imanentă,
fiind „însăşi cheia de boltă nu numai a existenţei lumii, dar şi a tot ce
se întâmplă ca act, cauză a tot ce se petrece în această lume şi în
viaţa omului” 16 .
Satul natal e centrul universului; familia, gospodăria şi ţarina
săteanului sunt cele mai mari bunuri de pe lume. Satele noastre au
fost alcătuite din familii – ca unităţi biologice şi spirituale – şi din
gospodării individuale, ca unităţi economice. Simion Mangiuca, un
bun cunoscător al rânduielilor din satul românesc din secolul XIX, ne
12 Ibidem, p. 267.
13 Ibidem, pp. 187-188.
14 Ibidem, p. 252.
15 Ibidem, p. 255.
16 Ibidem, p. 266.
54

prevenea că „sărbătorile vechi, datinile şi credinţele unui popor sunt
mai tenace şi mai durabile decât chiar şi limba”.
E adevărat, „civilizaţia română sătească nu are nimic
monumental şi nimic titanic, dar are, în schimb, o ţesătură măiestru
alcătuită, are un firesc şi o armonie deplină. Satul românesc (...) este
atât de interesant mai ales prin viaţa spirituală care îi este proprie.
Când începi să-l cunoşti, de aci trebuie pornit. Restul se desprinde
uşor. Dacă coborâm pe plan economic şi social, ordinea tradiţională
sătească este o ordine naturală şi echilibrată. (...) Civilizaţia română
sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie plină de
bogate învăţăminte” 17 .
În atitudinea de cunoaştere a ţăranului se observă un
scepticism parţial. Mintea omenească este neputincioasă ca să
pătrundă oceanul de necunoscut; posibilităţile ei de cunoaştere sunt
limitate. Numai Dumnezeu are cunoştinţă totală şi cuprinderea a tot
ce a existat, există şi va exista. Ţăranul iubeşte pe Dumnezeu, ca pe
părintele său ceresc, care e şi atotputernic. Omul de sat implică pe
Dumnezeu în toate. Din această operaţie, decurge totdeauna
echilibrul desăvârşit în care se găseşte acest om. El nu cunoaşte nici
dezolare, nici singurătate, pentru că în preajma lui totdeauna se
găseşte Dumnezeu. Ţăranul e copleşit de conştiinţa acestei prezenţe
şi are sentimentul desăvârşitei sale dependenţe faţă de divinitate.
Dumnezeu se găseşte oricând, în orice loc; datoria omului este doar
să-l aibă mereu în gând şi să-i invoce ajutorul. Aşadar, în lumea
satelor noastre, existenţa lui Dumnezeu este în afară de orice
discuţie. Ţăranul e mereu cu Dumnezeu în gând şi pe buze: „Doamne
ajută”; „Mulţămesc lui Dumnezeu”; „Dă Doamne”; „Dumnezeu să mă
ierte” etc. De altfel, omul e făcut după însuşi chipul lui Dumnezeu; de
asta se spune că faţa omului, la geruri mari, nu îngheaţă, nu degeră
niciodată.
Ţăranul are conştiinţa apartenenţei lui la cosmos; el nu se
consideră un fragment izolat şi inutil în uriaşa existenţă. De aici
decurge echilibrul, siguranţa şi satisfacţia sa. Marele chezaş în toate
este Dumnezeu căruia i se datorează desăvârşita armonie din
cosmos. Când istoveşte toate mijloacele sale de cunoaştere, omul de
sat ajunge la Dumnezeu, care explică totul. Limitat în puterile sale şi
cu existenţă efemeră, omul are sentimentul strânsei sale dependenţe
de Dumnezeu, care este atotştiutor, atotputernic, bun şi etern. Faţă
17 Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Bucureşti, Editura Vremea,
2006, p. 13 şi 15.
55

de această autoritate supremă, omul de la sat are o conduită de
desăvârşită încredere şi supunere, ceea ce se exprimă prin evlavie.
Pentru ţăran cerul nu este nici departe, nici indiferent de tot
ceea ce se petrec pe pământ. Cerul este o prelungire a satului.
Ţăranul cunoaşte aşezările de pe firmament şi toate uliţele cerului,
cunoaşte mecanica cerească, iar după poziţia şi mişcarea astrelor, se
orientează în timp, în spaţiu, ba chiar şi în cunoaşterea oamenilor.
Astfel, destinul şi caracterul fiecărui om, starea timpului, rodul
pământului, sunt în legătură cu zodiile. Cometele, adică stelele cu
coadă, sunt semne ale unor mari convulsii sociale (răscoale, revoluţii,
războaie) sau a unor calamităţi naturale (epidemii, secete, cutremure,
uragane, inundaţii şi pojaruri, adică incendii). Bolta cerească e
dominată de „Sfântul Soare”, care luminează şi încălzeşte pământul;
pentru aceasta e obiect de veneraţie. De aceea, e mare păcat să se
arunce gunoiul asupra soarelui; nu e îngăduit să se arate cineva într-o
poziţie necuviincioasă în faţa lui.
Pentru ţăran, realitatea nu-i nici străină, nici vrăjmaşă. Ca
fragment al totului, omul de sat este organic integrat în lumea
cosmică. De aceea, el nu trăieşte străin de realitate, ci în veşnică
corespondenţă cu ea. Ca atare, omul de sat şi-a făurit o viziune
proprie asupra lumii şi vieţii; se poate vorbi de o filozofie şi o ştiinţă a
ţăranului. Aşa analfabet şi primitiv, cum l-au considerat unii, el s-a
ridicat totuşi la o înţelegere a marilor probleme ale existenţei. Mânat
de curiozitate sau de interes material, el cercetează mereu şi caută să
ştie şi să înţeleagă tot ce se petrece în lumea lui. Analfabet nu e
totuna cu ignorant. Deşteptăciunea naturală a ţăranului a ştiut, din
vremuri adânci, să stabilească legături între fenomene oricât au părut
de diverse şi să tragă foloase practice. Astfel, omul de sat are
dexterităţi uimitoare: prevede vremea din anumite semne; se
orientează fără greş în timpul nopţii, chiar pe locuri necunoscute;
măsoară suprafeţe (cu palma, obrazul şi falcea) şi lungimi (cu
şchioapa, palma, pasul şi stânjenul); apreciază din ochi greutăţi,
capacităţi (în dimerlii şi mierţe), capete de oi sau de vite albe într-o
turmă etc.
Ştiinţa şi experienţa omului de sat este, în mare măsură,
dominată de magie. Acolo unde adevărul nu-i evident şi nu se poate
face legătură între elemente şi fenomene ce par dispersate, enigma
se dezleagă în perspectivă magică. Potrivit lui Eugen D. Neculau,
mentalitatea magică prezintă două aspecte: unul explicativ
(superstiţiile şi credinţele), iar altul activ, practic (descântecele şi
vrăjile). Produsele mentalităţii magice trebuie judecate nu după preţul
lor actual, ci după valoarea ce au avut-o altădată. Baba
56

descântătoare şi doftoroaia, ca şi vrăjitoarea, au avut rolurile lor
binefăcătoare. Cunoştinţele şi practicile lor au avut o uriaşă valoare
practică. Oricâtă lumină ar aduce ştiinţa şi oricâte minuni tehnice ar
realiza, mentalitatea religioasă a omului de sat rămâne
nezdruncinată. „Ştiinţa e mare, zice ţăranul; dar tot ceea ce ea
născoceşte şi descoperă este numai cu voinţa lui Dumnezeu”. Atâta
vreme cât necunoscutul este un ocean fără sfârşit şi cât totul şi toate
sunt destinate schimbării şi pieirii, mai devreme sau mai târziu, nu poţi
să nesocoteşti pe Dumnezeu şi să încerci a-l alunga din lume şi din
suflet. Aşa gândeşte ţăranul. Pentru omul de sat, ştiinţa rămâne cu
rosturile sale, iar credinţa cu puterea ei, cele două putând coexista
una cu alta.
Farmecul existenţei constă tocmai în faptul că nu poate fi
înţeleasă în întregime de mintea omenească. Acest fel de înţelegere
lasă deschisă calea pentru acceptarea minunilor. Dacă tot ce există e
opera lui Dumnezeu, apoi tot prin voinţa sa pot fi oricând şi unele
derogări de la ordinea stabilită. În concepţia omului de sat, răul
capătă uneori chiar caracter de necesitate. Dumnezeu nu a făcut
lumea perfectă. Apoi, războiul este claca lui Dumnezeu, ca să mai
moară lumea. Altfel, oamenii s-ar înmulţi prea mult încât, de la un
timp, nu i-ar mai putea ţine pământul.
Etnologii admit că viaţa omului arhaic se derula în anumite
cadre socio-temporale fixate prin repetabilitatea lor la scara veacurilor
şi, adesea, a mileniilor. Cadrele acestea se desfăşoară în contextul a
două cicluri bine conturate deja în bibliografia de specialitate, e vorba
de ciclul vieţii de familie şi de ciclul calendaristic. Aceste cicluri
pornesc de la premiza existenţei unor momente esenţiale, bine
individualizate, de-a lungul vieţii unui om, precum şi de-a lungul unui
an calendaristic, aşa-numitele „praguri temporale” sau „cumpene”,
echinocţiile şi solstiţiile, în cazul calendarelor solar-lunar, şi fazele
lunii, în cazul calendarelor lunare. Aşadar, există o serie de reguli şi
norme, variind în funcţie de perioada anului, de anumite evenimente
din viaţa omului sau a comunităţii, de zona geografică, precum şi de
altitudine, care, pentru populaţiile arhaice, erau adesea sacre.
Pentru ţăran, universul, ca mărime, e finit în spaţiu şi limitat în
timp. Cândva, după voinţa divină, va fi sfârşitul a tot ce există. Până
atunci, „lumea evoluează retrograd”, potrivit expresiei lui Neculau;
după ce a ieşit, datorită păcatului, din starea paradisiacă de la
început, totul, inclusiv omul, merge spre mai rău. Spaţiul şi timpul sunt
realităţi obiective, lumea se întinde în lung, în lat, în înalt; ea se
desfăşoară neîncetat în timp, sub formă de prezent, trecut şi viitor.
57

Spaţiul, „locul”, „are unele puteri ce pot fi bune sau rele”;
pentru mentalitatea arhaică, spaţiul, ca şi timpul, exercită mereu
influenţe asupra vieţii omului. Atunci când efectele sunt dăunătoare,
omul ia atitudine, pune în lucrare o multitudine de metode practice
sau de acte magice ce au drept scop îndepărtarea răului sau, în
celălalt caz, atragerea efectelor benefice. Aşadar, „spaţiul participă şi
este o condiţie a tot ceea ce se întâmplă în interiorul lui”. Raportarea
la spaţiu a ţăranului român ne ajută să înţelegem mai bine
mentalitatea generală a satului tradiţional, modul său de cunoaştere.
Etnologii au demonstrat că în miezul acestei mentalităţi se află „o
gândire emoţională şi simbolică în sens concret”, însă această
gândire nu conduce implacabil la stabilirea unei ordini obiective, ci
„pentru a face o ordine subiectivă”. Drept urmare, avem de a face cu
aşa-numita „cauzalitate mistică”, această cauzalitate făcând pentru
noi, obişnuiţi cu o cauzalitate ce operează în baza logicii carteziene,
greu de înţeles multe dintre ideile şi acţiunile celor de altădată.
Imaginea şi simbolul stau la baza logicii ţăranului român, o logică, e
adevărat „mai puţin formală şi riguroasă, dar (...) mai concretă, mai
fluidă şi adaptabilă impasului continuu şi neprevăzut al vieţii de toate
zilele. Prin ea omul a reuşit să-şi capete răspunsul la problemele
vitale” ale existenţei.
Omul arhaic exista şi mai acut în timp. Pentru el, chipul cel mai
frecvent în care apare acest fenomen în viaţa satului este ca o
condiţie pentru două tipuri de acte, anume cele pozitive, preponderent
laice, şi cele rituale, situate între mitico-magie şi religie. Ţăranul
român a dezvoltat o adevărată ştiinţă a timpului, cunoaşterea sa în
acest domeniu, cel puţin până în primele decenii ale veacului al XXlea,
fiind cu adevărat surprinzătoare; iată, spre exemplificare, ce
spunea în 1966 bătrâna Elisabeta Spânu din Moecenii de Jos-Braşov:
„Nu tot timpu΄ e la fel; aşa vine că nu poţi face oricând lucru tău. Că e
nuntă sau rugăciune, că e seceră sau leac, toate ţin de timp. Când
faci la timp rodeşte, merge bine” 18 . Se poate spune că „ţăranul român
cercetează, respectă şi foloseşte însuşirile şi sensul timpului. Actele
sale, de la cele mai mărunte şi obişnuite până la cele mai însemnate
şi mai puţin obişnuite, sunt săvârşite într-un timp precis determinat.
Prin săvârşirea lor într-un timp precis, dinainte cunoscut, se asigură
rodnicia acestor acte de orice natură ar fi ele” 19 . Astfel, „timpul
ţăranului român are o semnificaţie deosebită în comparaţie cu al
18 Ernest Bernea, Spaţiu…, p. 185.
19 Ibidem.
58

nostru, datorită ideii de calitate” 20 . Înaintaşii noştri ştiau că „toate
lucrurile au timpul lor”, iar „a trăi în lumea aceasta înseamnă a fi în
timp, iar a fi în timp înseamnă a fi trecător” 21 . Iată ce spunea în acest
sens în 1969 Valeria Mânecuţă din Poiana Mărului-Braşov: „Când
zice: fă toate la vreme, atunci zice că fiecare lucru are vremea lui. (…)
Omul cu judecată le ia toate în samă şi le respectă” 22 .
„Timpul satului românesc tradiţional este împărţit în unităţi mai
mici sau mai mari, acestea fiind supuse şi totodată independente una
de alta, fiecare cu caractere deosebite” 23 – anotimpul, luna,
săptămâna şi ziua. Fiecare anotimp are patronul său. Sfântul
Gheorghe este protectorul agriculturii şi cu el încep lucrările câmpului.
Sfântul Ilie stăpâneşte vara şi distribuie ploile. Sfântul Dumitru încheie
lucrările de toamnă; în acea zi se desfac stânele. Cu Sfântul Neculai
începe iarna; când ninge, sfântul îşi scutură barba. De altfel,
majoritatea ocupaţiilor ţăranului se desfăşoară în ritmul fenomenelor
naturii. După o veche zicală: „Sfântul Gheorghe tocmeşte, iar Sfântul
Dumitru plăteşte”. Reglementarea, destul de precisă, a timpului
revenea altădată calendarului popular, acesta fiind „timpul
organizat” 24 ; în viziunea ţăranilor noştri, calendarul era „ceva dat, aşa
cum este lumina soarelui sau zborul păsărilor” 25 . În optica lor,
calendarul este neschimbător şi obiectiv, având existenţă şi destin
propriu, astfel că nu se aseamănă cu percepţia noastră: pentru ţăran,
calendarul este „un fenomen spiritual mult mai adânc şi mai
semnificativ” 26 .
Calendarul a apărut pentru a se distinge timpul sacru de cel
profan, sărbătoarea de ziua obişnuită: „Aşa s-a transformat timpul
condiţie în timp obiect. Pentru ţăranul român sărbătoarea este punctul
luminos al calendarului 27 , (…) e timpul, e ziua dedicată lui Dumnezeu,
care se deosebeşte prin aceasta de zilele ce sunt dedicate omului” 28 .
Însă, pe de altă parte, calendarul popular este un veritabil tratat de
agronomie practică 29 , acest fapt interesând în cel mai înalt grad pe
ţăran. S. Fl. Marian accentua acest lucru: „Acela e calendar adevărat
20
Ibidem, p. 228.
21
Ibidem, passim.
22
Ibidem, p. 185.
23
Ibidem, p. 192.
24
Ibidem, p. 212.
25
Ibidem, p. 213.
26
Ibidem.
27
Ibidem.
28
Ibidem, p. 213-214.
29
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. XIII.
59

care-i spune (ţăranului) cu acurateţă schimbarea timpului, când va
ploua şi când va fi vreme bună”.
Învăţătura bisericii oferă omului de sat elementele din care
să-şi facă o concepţie proprie despre lume şi despre viaţă. Dar, la
această învăţătură, ţăranul contribuie cu o sumedenie de adaosuri
neteologice, care sunt creaţii folclorice izvorâte din nevoia unor
explicaţii suplimentare. Acestea sunt, adesea, rămăşiţe din acel cod
nescris de norme, care, pe vremuri, se numea obiceiul pământului.
Obiceiul pământului „era o sumă de legi nescrise, izvorâte din diferite
raporturi omeneşti, stabilite de bunul simţ şi înţelepciunea poporului şi
transmise din generaţie în generaţie” 30 . A durat la noi până la
Legiuirile Caragea şi Calimah (1817) 31 . Instrucţia morală a omului de
sat se face prin Decalog şi Fericiri, precum şi prin poveţele bătrânilor,
condensate în sentinţe, proverbe şi istorioare cu cuprins moralizator.
La o privire superficială, religia ţăranului pare dominată de elemente
magice şi mitice şi aceasta a făcut pe unii cercetători să conteste
religiozitatea sau cel puţin ortodoxia acestuia. Cu toate acestea, viaţa
morală a omului de sat este un corolar a trăirii sale religioase.
Normele morale sunt stabilite de Dumnezeu şi pentru comportarea
omului sunt tot atât de necesare şi obligatorii, cum sunt şi legile fizicii
pentru fenomenele lumii materiale.
Odată familia constituită şi aşezată la casa ei, cei doi soţi intrau
într-o altă stare, cea a gospodarilor. Familia este o comuniune
spirituală, la baza căreia stă rudenia de sânge. „Această rudenie, pe
linia ambilor soţi, vine de departe, din moşi strămoşi, şi merge spre
viitor, către nepoţi şi strănepoţi. Părinţii şi copiii alcătuiesc astfel o
verigă într-un lanţ nesfârşit. Lanţul acesta este neamul”.
Ţăranul crede despre căsătorie că este o datorie, o rânduială a
firii; în acest spirit, omul de sat considera celibatul ca o aberaţie,
având înţelegere doar pentru monahi; astfel, se crede că celibatarul
este victima unui blestem, neputându-se însoţi şi fiind lipsit de rod.
Divorţul nu se folosea decât în cazuri extrem de rare. Căsătoria este
privită ca un destin. Pentru soţul dezamăgit nu există altă cale, decât
cea a consolării; aşa i-a fost norocul, aşa i-a fost dat, aşa i-a fost
scris. În caz de neînţelegeri mai grave între soţi, interveneau părinţii,
naşii şi rudele cu sfaturi sau chiar cu ajutoare materiale. Pentru
întărirea căsniciei se făceau rugăciuni, mai ales la mănăstiri. Uneori
se recurgea şi la vrăjitoare. Motivele căsătoriei nu erau decât două:
iubirea şi/sau averea. De regulă, o condiţie ce se cerea pentru unirea
30 N. Pâslaru, Monografia comunei Caşin, p. 126.
31 Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbei române, Craiova, 1896, p. 433.
60

tinerilor era aceea ca să se tragă din oameni gospodari (să fie de
neam bun). Uneori, atunci când familia nu îşi dădea acordul, mireasa
era furată.
Pe măsură ce vin copiii, cei doi soţi se înhamă cu toată
încordarea la muncă şi trag deopotrivă la jug. După părerea ţăranului,
familia cu copii este binecuvântată, iar cea fără copii se află sub
blestem. Copilul este privit ca un dar de la Dumnezeu. Soţii care n-au
copii, n-au nici bucurii şi chiar nici dragoste adevărată între ei.
Căsnicia fără copii este asemenea pomului fără roade, la care nimeni
nu se uită. Adevărata familie este cea cu copii mulţi şi bine povăţuiţi.
Acolo unde familia e numeroasă, se zice că e o casă de copii. Într-o
astfel de casă e totdeauna forfoteală, veşnică mişcare şi zumzet ca
într-un stup de albine. Cei doi soţi trebuie să strunească bine pe copii,
ca să o ia pe o cale bună. Omul de altădată nu se îngrijora că are
mulţi copii, căci ei sunt de la Dumnezeu, pentru necaz la început,
pentru ajutor la muncă mai târziu şi pentru sprijin la bătrâneţe.
Bucuria e mai mare pentru băieţi. După o zicală, când se naşte un
băiat râd chiotorile casei. Nici de fete nu se întrista ţăranul, căci
fiecare pai are umbra lui! Dacă nu are copiii lui, omul de sat se crede
îndatorat să crească un „sufletar”, acesta fiind luat dintre copiii orfani
sau părăsiţi. Copilul de suflet era considerat ca mlădiţa de sânge.
În familia rurală, datoria cea mai mare a soţilor era să crească
şi să povăţuiască pe copiii lor. În satul românesc, fiecare generaţie a
crescut la umbra şi sub oblăduirea generaţiei anterioare. Cum au
gândit, au simţit şi au activat înaintaşii, în acelaşi mod gândesc, simt
şi activează urmaşii. De la întemeierea neamului nostru şi până mai
ieri, a funcţionat, fără întrerupere, minunata şcoală a părinţilor şi a
bătrânilor, la care s-au format ţăranii din totdeauna. În această
binefăcătoare şcoală, fără ştiinţă de carte, s-a alcătuit adevărata şi
perena civilizaţie şi cultură românească.
Îndeobşte, bărbatul gravita mai mult spre familia femeii, de
care se ataşa mai mult ca de rudele sale de sânge. Aceasta este o
dovadă că în viaţa interioară de familie, femeia are influenţă puternică
asupra bărbatului. De aici şi zicala: „Flăcăul împuţinează casa, fata o
înmulţeşte”. Cu toate acestea, conducătorul firesc al familiei este
bărbatul; femeia este considerată ca jumătatea lui; în acest sens,
circulă şi zicala: „Bărbatul este puterea casei, iar femeia este temelia
ei”. Pentru acelaşi context, prin nordul Moldovei se uzita expresia:
„Împărăţia femeii merge până la uşă; de acolo înainte începe domnia
bărbatului” sau alta, mai cunoscută, „Jupânul ţine drumul, iar
jupâneasa ţine casa”.
61

Aşadar, în afară de familie şi de gospodărie, în mediile arhaice,
femeia apare, mai totdeauna, în poziţie de inferioritate. Pentru
prestigiul familiei, femeia se complace în această poziţie, pentru că
aşa cere tradiţionala aşezare a satului. După constatarea ţăranului,
bărbatul cel mai nenorocit este cel peste care au dat trei necazuri
grele: primul – să plouă în casă la vreme de toamnă; al doilea – să
scoată soba fum şi încă de ciucălăi, iar pe deasupra, al treilea –
femeia să fie rea de gură şi să-l moroncească într-una. Hărnicia este
calitatea cea mai preţuită la femeia de la ţară. Dar i se mai cer şi alte
condiţii: să fie sănătoasă, frumoasă şi devreme acasă. Din păcate,
sarcinile multe şi muncile istovitoare făceau ca adesea femeia de sat
să se ofilească curând şi să îmbătrânească prea de timpuriu. Ţăranul
ţine ca femeia să fie virtuoasă; prin Ungureni-Botoşani se spunea că
roiul de albine, prins şi aşezat în buduroi, nu stă la casa unde femeia
e necredincioasă bărbatului, în timp ce câinele din ogradă ştia dacă
unul din soţi este necredincios, negudurându-se pe lângă el.
După cum crede în existenţa lui Dumnezeu, tot astfel ţăranul e
convins şi de existenţa sufletului, ca realitate distinctă. El crede că
sufletul e de origine divină. Săteanul a simţit din totdeauna că sufletul
este partea cea mai de valoare din om. Omul simte în adâncul
sufletului o putere care vine de la Dumnezeu şi care îi arată calea
spre bine. Însă, îndemnat de diavol, poate apuca înspre rău şi atunci
săvârşeşte păcatul. Conform unei legende din nordul Moldovei, după
ce Dumnezeu a făcut pe om, l-a lăsat singur; trecând pe acolo,
diavolul a privit îndelung pe om, apoi, ca să-l pângărescă, l-a scuipat.
Când a venit a doua zi Dumnezeu a cunoscut îndată fapta
necuratului. N-a mai stat să facă alt om, ci a întors toată răutatea
înlăuntru, astfel că în afară a rămas asemănarea cu chipul Său. De
aceea, dinlăuntrul corpului vin toate patimile şi apucăturile rele.
Diavolul dă mereu târcoale în preajma omului, îl amăgeşte cu fel şi fel
de pofte ca să-l poată prinde în crâsnicul lui. Toader Hordrag din
Plopenii Mici-Botoşani povestea cu tâlc: „Omul pune pe cal mai întâi
poclada, apoi şeaua; strânge bine tofturul, îi aşează în gură zăbala de
la frâu, pune piciorul în scară şi apoi îi sare în spate. Tot aşa pune şi
diavolul stăpânire pe om, cu încetul: mai întâi îi aruncă o poftă mai
mică, apoi altele, din ce în ce mai mari şi mai vinovate. Şi după ce ţi-a
sărit în spate şi te hăţuieşte bine, mai fă tu omule ceva ca să scapi de
necurat sau mai zi dacă ai ce zice”.
După convingerea poporului, nu există om fără de păcat;
numai mortul nu mai săvârşeşte greşeli. De altfel, copilul se naşte cu
câteva păcate: două ale părinţilor care l-au făcut, iar unul al moaşei
care i-a tăiat buricul. Copilul mai ia şapte din păcatele mamei spre a-i
62

ăsplăti durerile naşterii. Păcatul se ţine de om ca scaiul de oaie. De
aici zicala: „Oricum vei da tot nu scapi de păcat; sau îl ajungi sau te
ajunge”. Din această constatare derivă înţelegerea pe care lumea
satelor o arată pentru păcătos. Cel care a săvârşit o nelegiuire, chiar
grea, e dezaprobat de obşte, dar, până la un punct, se bucură şi de
înţelegere. În asemenea caz, peste bietul om a dat o năpastă, care,
ca orice năpastă, nu poate fi ocolită. Mai este apoi şi convingerea că
păcătosul, oricât ar fi de decăzut, încă mai are sămânţa binelui în
adâncul sufletului. În acest sens, ţăranul a observat că albinele culeg
mierea cea bună şi de pe spinii de prin locurile părăsite.
Dar, cum pe unii îi întâmpină năpasta, peste alţii dă norocul.
Este iarăşi ştiut că norocul nu trece de multe ori pe lângă om; pe alţii
îi ocoleşte toată viaţa, după cum se cântă prin partea locului: „Am
semănat busuioc / Şi n-a ieşit deloc, / Că n-am pe lume noroc. / Cine
are noroc are, / Pune-n piatră şi răsare”. Se consideră că norocul e de
la Dumnezeu. S-a constatat că îndeobşte prostul are noroc, Cel de
Sus răsplătindu-l pentru mintea ce-i lipseşte.
Suma calităţilor morale este rezumată în lumea satelor în
termenul omenie, care este specific românesc şi cu adâncă şi
frumoasă semnificaţie. Omenos este omul bun, ca pâinea caldă, bun
de pus la rană. E ca şi vremea cea bună, de care nu te mai saturi.
Bunătatea lui e simplă şi naturală, fără umbră de prefăcătorie. Acest
om are conştiinţa greşelii lui şi când cade în păcat i se pare că se
năruie cerul asupra sa. În ochii lui se văd adesea lacrimi sincere, de
căinţă sau de compătimire cu durerea altuia. E aspru când vorbeşte
de propriile greşeli, dar e îngăduitor când judecă pe ale altora.
Omenos e, de asemenea, omul care-şi respectă cuvântul; în trecut
se mărturisea cu sufletul.
Mai presus de toate, calitatea cea mai frumoasă a acestui om
este ospitalitatea. Când intră cineva în casă în timpul mesei înseamnă
că este trimis de Dumnezeu. Altădată, cel sosit nici nu aştepta poftire,
ci se aşeza la mâncare, ca şi cum ar fi fost de-al casei. De aici a
rămas zicala, în partea locului, că masa n-are gard. După vechea
lege moldovenească a ospeţiei, drumeţul are drept de adăpost şi de
hrană timp de trei zile, el şi vita lui. Dacă stă mai mult, e pus la treabă,
în vechime, învârtind la râşniţă. Ospitalitatea românească era vestită
încă din evul mediu; iată ce scria în 1643 Nicolo Barsi: „Cel mai
frumos (obicei) pe care l-am întâlnit în toate părţile lumii pe unde am
fost”; Marco Bandini, în 1646, adăuga: moldovenii „dau bucuroşi
drumeţilor pâine, ceapă, lapte şi altele de acest fel ce se găsesc în
casa lor. Numai doar străinul să se poarte liniştit, căci (de nu) capătă
mai uşor pumni şi ciomege decât mâncare”.
63

Peste viaţa şi lumea satului priveşte neadormit ochiul
Domnului. Nici o faptă nu rămâne nevăzută, nimic nu rămâne tăinuit
şi nepedepsit. Uneori Dumnezeu loveşte pe păcătos în ceea ce are
mai drag şi mai scump: îi moare nevasta sau copilul, pierde vita de
jug, îi arde casa ş.a. Fapta rea nu rămâne mult timp îngăduită;
pedeapsa vine când făptaşul nici nu se aşteaptă. Dacă cel ce a greşit
poate scăpa de blamul public şi chiar de sancţiunea legilor omeneşti,
el nu se poate sustrage pedepsei divine. Când nedreptatea e prea
mare şi nu are puteri să lupte împotriva ei sau când făptaşul e
necunoscut, omul de sat lasă totul în plata lui Dumnezeu, crezând cu
tărie că dreptatea tot se face, chiar după trecere de ani şi ani. Ţăranul
are mare putere de răbdare. După o zicală din zona Botoşani, „nici un
leac nu-i mai bun ca răbdarea”. Ţăranul are o dogmă care se exprimă
astfel: „tot răul e spre bine”; aceasta îl imunizează împotriva oricărei
căderi în deznădejde sau în zdruncinarea credinţei sale religioase. În
credinţa ţăranilor, secetele, ca şi molimele, lăcustele, inundaţiile şi
cutremurele sunt pedepse divine pentru păcatele săvârşite. De asta,
în asemenea situaţii, rugăciunile se fac de către întreaga obşte a
satului.
După constatarea omului de sat, orice muritor are trei prieteni:
averea, rudele şi faptele. Averea rămâne acasă; rudele îl petrec
numai până la mormânt; dincolo, omul trece numai cu faptele sale, cu
acestea urmând a se va înfăţişa la scaunul înfricoşatei judecăţi. De
altfel, cei ce săvârşesc fapte bune au două raiuri: unul pe pământ şi
altul în cer, pe când cei care fac rele au două iaduri: unul aici şi altul
după moarte. Fiecare dintre noi avem datoria, spunea dascălul Latu
cel bătrân din Ungureni-Botoşani să ne gândim mereu la averea cu
care vom trece dincolo, în lumea drepţilor şi a dreptăţii.
Omul de sat îşi manifestă religiozitatea prin anumite atitudini şi
acte practice: se închină, posteşte, merge la biserică, se mărturiseşte
şi se împărtăşeşte, ţine datinile religioase şi respectă clerul. Biserica e
locaş sfânt, unde omul trebuie să păşească cu evlavie, cu gând curat,
părăsind toată grija cea lumească. Se păstrează şi o anumită ordine:
bărbaţii se aşează în dreapta, femeile în stânga, copiii în faţă, iar
tineretul în fund. În vremurile de altădată, oamenii de sat se
împărtăşeau ori de câte ori luau parte la slujbele la care se săvârşea
liturghia. Fiecare ins se mărturisea la duhovnic în fiecare post şi se
împărtăşea. Aceasta era grijania. Îndeobşte, după „Tatăl nostru” se
spunea un adaos rămas din bătrâni: „Doamne, iartă păcatele mamei
şi ale tatei, ale bunicului şi bunicii, ale moşilor şi strămoşilor, ale
naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele păcătosul”. Omul de sat
crede că măcar o parte din păcate se pot ispăşi încă din această
64

viaţă. Posturile şi rugăciunile au rosturi purificatoare, iar faptele cele
bune trag mult la cântar. Prescripţia postului pentru adevăratul
credincios, e privită cu sfinţenie; călcarea postului e considerată
păcat; înfruptarea e sinonimă cu spurcarea.
Ştiinţa semnelor e foarte veche la sate; unele se cunosc din
zodiac, trepetnic şi gromovnic; însă imensa lor majoritate se transmit
oral, din generaţie în generaţie. Astfel, omul de sat are presimţiri şi
semne la tot pasul despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat
sau îndepărtat. Acestea sunt bazate pe experienţe fragmentare şi
s-au format în cursul timpului prin generalizări de la cazuri particulare
şi izolate. Cu vremea, ele şi-au pierdut sensul lor individual şi au
devenit bunuri colective. În unele cazuri, ele includ o fărâmă de
adevăr; alteori se potrivesc datorită unor simple coincidenţe. Totuşi,
presimţirile şi semnele circulă încă, pentru că sunt adânc integrate în
tradiţia satului.
Din imensa mulţime a acestora, menţionăm doar câteva. Când
cântă cocoşul în prag, vin musafiri; când cântă găina în ogradă, e
semn de pagubă. Când cântă cocoşul pe vreme de ploaie, se va
limpezi vremea. Dacă îţi cântă cucul în faţă, vei fi sănătos; dacă te
prinde cu punga goală, vei fi lipsit de bani în tot restul anului. Dacă
bufniţa cântă pe casă, va muri cineva din familie. Când se lasă
păianjenul în jos, pe aţa lui, va veni un oaspete. Când mâţa se spală,
dacă se uită la uşă va fi căldură; dacă priveşte la horn, va fi frig. Când
urlă câinii, trec duhuri necurate pe lângă casă; atunci omul trebuie să
facă cruce şi să zică: „Ducă-se pe pustii şi pe codri”. Când câinii
scurmă prispa casei, va fi moarte în familie. Când cade icoana din cui,
va muri cineva din familie. Când se sparge burluiul de la lampă, se va
întâmpla ceva rău. Când se răstoarnă pernele, se va mărita fata din
casă. Dacă focul din sobă nu se aprinde, e semn că în sat a născut o
femeie. Dacă pui sare în mămăligă de două ori, înseamnă strămutare.
Dacă mortul rămâne cu ochii deschişi, va fi foamete în casă.
Sunt anumite persoane sau anumite animale care, dacă îţi ies
în cale, sunt aducătoare de noroc sau nenoroc. De pildă, îţi merge
bine, dacă îţi iese în cale lup; dar, îţi merge rău dacă te întâlneşti cu
preot, cu iepure, cu pisică neagră sau tărcată. Dacă te întorci din
drum sau dacă îţi iese cineva înainte cu deşertul (căldarea goală), nu
vei izbuti în treburile spre care ai apucat. Semnele pot veni de la toate
mădularele corpului; pe acestea le explică Trepetnicul. Când se zbate
sprânceana, te doreşte cineva care ţi-i drag. Dacă se zbate pleoapa,
vei auzi o veste; când e cea stângă va fi rea, când e cea dreaptă, va fi
bună. Când sughiţi, te pomeneşte cineva. Dacă îţi ard obrajii, te
vorbeşte cineva de rău. Când ţiuie urechea dreaptă, va fi veste bună;
65

când ţiuie cea stângă, te vorbeşte cineva de rău şi se pune la cale o
nelegiuire asupra ta. Atunci trebuie să faci cruce de trei ori asupra
urechii şi să zici: „Ducă-se pe pustii ... strigare pe piatră”. Când îţi
tremură pielea de pe spate, e semn de mare primejdie. Sunt semne
care vin de la tunet, fulger, cutremur şi de la alte convulsii ale
pământului; pe acestea le explică Gromovnicul. Dacă fulgeră în ziua
de Crăciun sau în Vinerea Mare sau Seacă, e semn de război.
Bătrânii din satele comunii Ungureni spuneau prin 1960 că, înainte de
a începe primul război mondial, a fulgerat în prima zi de Crăciun, o
dată cu seara, iar lumea s-a înspăimântat. Mare mulţime de semne
sunt în legătură cu starea vremii. Întreaga viaţă a omului de sat este
legată de rodnicia pământului, de aceea el este mai ales interesat de
fenomenele meteorologice, care îi pot fi favorabile sau nefavorabile.
Sunt oameni bătrâni, cunoscători în această privinţă şi care se bucură
de mare prestigiu, în sate, pentru ştiinţa lor. Dar cele mai importante
semne pentru omul de sat, sunt cele de ploaie şi de secetă. Omul de
sat recurge la semne şi în alte ocazii însemnate din viaţa lui. De
exemplu, când se face o casă, mai întâi se încearcă locul dacă este
curat; înainte de a se începe construcţia se consulta vrăjitoarea; spre
a se vedea dacă locul era curat, i se ducea probă din toate cele patru
colţuri unde trebuia ridicată casa. Alteori, gospodarii urmăreau unde
trăgeau la culcare vitele, acela fiind cu siguranţă un loc bun pentru
ridicarea casei sau grajdului 32 .
Ţăranul are preocupări pentru valorile vitale: sănătatea,
vigoarea şi frumuseţea corporală. Trăind aproape de natură, este
îndeobşte sănătos şi robust; are mare capacitate de rezistenţă fizică
şi energie biologică. În orice timp, sănătatea a fost considerată ca
bunul cel mai de preţ. Toate celelalte bunuri, mulţumirea sufletească,
prestigiul social, averea, vin de la sine dacă omul e sănătos. Toate
urările omului de la sat se fac în legătură cu sănătatea: „Să fii
sănătos!”, „Mergi sau rămâi sănătos!”, „Să dea Dumnezeu să fie
sănătate în casa asta, că-i mai bună decât toate!” etc.
În trecut, omul de sat era prea încrezător în destin, care îi
urzeşte o anumită durată de viaţă. De aici derivă credinţa că omul
trăieşte numai dacă are zile şi, dacă acestea se sfârşesc, moartea e
inevitabilă. Pentru omul arhaic, boala este cauzată de un păcat, de un
blestem sau de o vrajă. În vechime, în sate a fost credinţa că, dacă
doi băieţi gemeni trăgeau brazdă în jurul satului cu un plug purtat de
doi boi gemeni, boala nu intra în sat. Uneori, ca să se sperie boala, se
32
Ion Muşlea, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, în „Anuarul Arhivei de
Folclor”, I, Cluj, 1932, p. 223.
66

atârnau păsările moarte în pomi. În mentalitatea de altădată, boala,
ca şi moartea, era personificată; holera şi ciuma erau femei
descărnate şi cu înfăţişare oribilă. În vechime, cele mai multe boli
erau cunoscute sub termeni foarte vagi, la adulţi troahnă, iar la cei
mici răul copiilor. De altfel, pentru boli incurabile ţăranul cunoştea un
singur leac: zeama de clopot, adică moartea. În satul vechi asistenţa
medicală era în seama unor persoane locale cu oarecare iniţiere
practică: doftoroaia (care vindeca cu buruieni şi leacuri sumare),
moaşa sau vrăjitoarea.
Cum dădea vântul de primăvară şi scăpa de claustrarea
hibernală, omul de sat sorbea puteri nebănuite din elementele
cosmice; trecea la o nesăţioasă cură de aer şi la supraabundenta
baie de soare. Aşa se explică faptul că adesea ţăranul ajungea la
vârste înaintate.
Gospodăria pentru ţăran înseamnă un colţ din univers care îi
aparţine după raţiuni de drept divin: un microcosm independent, dar
care e în strânsă colaborare cu întregul, adică cu satul. Ţăranul se
consideră om numai atunci când se găseşte în rosturile sale depline,
în gospodăria sa; cel ce umbla pe la uşile oamenilor nu se bucura de
nici o consideraţie. Întemeindu-şi gospodăria, el a trecut examenul de
maturitate în faţa satului şi a semenilor săi. Şi-a creat pentru întreaga
viaţă vatra în care se va mişca sigur, liber şi creator de valori
economice. După o vorbă din popor, „oricât ar fi omul de scăpătat la
casa lui e împărat”.
O caracteristică generală a casei ţărăneşti este depărtarea de
drum şi ograda din jur. Încă o caracteristică a caselor este culoarea
totdeauna albă a pereţilor. Această culoare are o semnificaţie:
înăuntrul acestor pereţi se poate găsi un om cu sufletul totdeauna
deschis şi senin. În casă bătrânele aveau grijă să păstreze mereu
cărbuni aprinşi sub spuză; dacă se stingeau, împrumutau foc de la
altă casă. De altfel, după concepţia omului de sat, focul şi apa se dau
de pomană.
Omul de altădată a avut un port de toate zilele (pentru lucru) şi
un port de sărbătoare. Predomina culoarea albă a cămăşilor din
pânză şi a iţarilor. Iarna se purta mai ales îmbrăcămintea groasă de
lână. Bărbaţii şi bătrânii purtau, mai tot timpul, brâie de lână, care le
ţinea strâns mijlocul. Opinca a fost folosită de omul de sat în toate
vremurile şi în toate anotimpurile; este o încălţăminte ieftină şi
sprintenă. Cei care poartă opinci spun că vara ţin răcoare, iar iarna,
oricât de mare ar fi gerul, nu îngheaţă, pentru că sunt sărate şi au
grăsime. Flăcăii purtau, în timpul verii, cămaşa făcută în casă (din
bumbac, in sau cânepă albită). Fetele umblau cu capul descoperit,
67

semn al inocenţei şi castităţii; numai când mergeau la biserică se
acopereau, ca să nu se supere Maica Domnului, care are capul
totdeauna acoperit. Tot fetele purtau colţuni (ciorapi) de bumbac sau
de lână, lucraţi mai tot timpul chiar de mâna lor. În brâu purtau o
floare (de obicei, o vâzdoagă) sau un fir de busuioc, de mentă sau de
rozmarin. Fata de altădată nu folosea nici pudră, nici sulimanuri, nici
parfumuri. Faţa ei era albă de la natură; obrajii aveau bujori, iar
buzele erau roşii ca focul. Era mai plăcut mirosul de busuioc, de
mentă şi de vâzdoagă decât parfumurile de la oraş. Femeile umblau
vara şi iarna cu capul acoperit şi chiar o parte din faţă (de la nas în
jos), asta pentru că era păcat să le vadă soarele descoperite. Bătrânii
aveau portul asemănător cu al maturilor, dar cu nuanţe mai sobre şi
mai modeste. Moşnegii purtau plete mari (pe care le ungeau cu unt
sau untdelemn) şi mustăţi mari în formă de spic. Umblau uneori cu
capul descoperit. În mână aveau toiag, în multe cazuri moştenit de la
înaintaşi. Se poate conchide că portul de pe vremuri era comod,
trainic, ieftin, sobru şi, în multe cazuri, frumos, dacă nu chiar elegant.
Dar, de la primul război mondial şi până prin anii ’60 ai secolului al
XX-lea, unitatea acestui port s-a stricat, împestriţându-se cu produse
industriale. Imitând pe surtucarii şi pantalonarii satelor, populaţia a
îmbrăcat tot mai mult haine „nemţeşti”. Portul de ţară s-a apropiat
mult de cel de la oraş, pierzându-şi caracterul local şi naţional. În
multe cazuri, portul, mai ales la tineret, a degenerat întruna, luând o
formă caricaturală. Portul din vechime, simplu şi adecvat, este încă un
indiciu, pe lângă altele, asupra unităţii spirituale a satului de altădată.
Există în lumea satelor noastre un fond de cunoştinţe transmis
din generaţie în generaţie prin şcoala părinţilor. Ţăranul are un
catehism agricol tradiţional. De pildă, primăvara, lucrul câmpului se
începe atunci când apa din fântână a scăzut peste noapte cu o
palmă; înseamnă că apa de pe câmp „s-a tras”. Când înfloreşte părul
trebuie să înceapă arătura de porumb. Grâul trebuie semănat în colb,
iar orzul în glod. Când salcâmii sunt bine înfloriţi se va face porumb
mult. Popuşoiul se poate semăna cât ţine floarea mărului; când
merele vor fi coapte, va fi copt şi porumbul. Se poate semăna popuşoi
când a început să se ivească brusturul. Dacă nu semeni până la
Arminden pe stil vechi, poţi să arunci culişerul (melesteul) în foc. Mieii
sunt buni de tăiat la Ispas. Ploaia de mai face malai. După ce iese
floarea la urzică, raţele nu se mai ouă. Când grâul are mustăţi, atunci
porumbul trebuie să aibă boabe. Fâneţele se cosesc atunci când
înfloreşte lumânărica. Dacă la Schimbarea la Faţă pe vechi popuşoiul
are mătasă mai poţi încă trage nădejde că vei mânca mămăligă din
68

el. Din noroi tot mai rămâne ceva, dar din uscăciune nu se culege
nimic.
Desigur, în concepţia omului de sat determinantă era
mentalitatea magică şi explicaţia prin cauze mistice. Înainte de toate,
procesul prin care pământul „aruncă” toate bunătăţile este pentru ţăran
învăluit în mister. Omul de sat avea credinţe, obiceiuri şi practici
tradiţionale în legătură cu ocupaţia sa. Iată câteva: în an bisect să nu
se semene ovăz, căci nu rodeşte. În timpul verii ovăzul piere de trei ori,
căci luptă cu dracul, pe care, până la urmă, îl învinge. Din primele spice
de grâu se face un smoc şi se păstrează în casă pentru rodul lui. Pe
ogor, la sfârşitul secerişului, se lasă câteva fire de cereale cu spice sau
câţiva popuşoi în picioare, ca sămânţă de rod, pentru anul următor;
dacă se ia totul se ridică şi puterea de rod a ogorului.
Omul de sat posedă cunoştinţe multe şi sigure; are chiar şi
intuiţii interesante. Unele cereale şi legume se seamănă în anumite
zile. Plantele ce fac roade deasupra pământului se seamănă când luna
e în creştere; plantele ce fac roadă în pământ se seamănă când luna e
în descreştere. În fond, poate fi ceva în legătură cu radioactivitatea. În
experienţa sa milenară, agricultorul a surprins între fenomene corelaţii
ascunse pe care le constată, dar nu le poate, firesc, explica până la
capăt. Alături de unele resturi de superstiţii şi prejudecăţi, în concepţia
şi practica profesională a ţăranului sunt procedee pe care ştiinţa nu le
respinge sau, mai nou, chiar le recomandă.
Desigur, uneori, persoanele dominate prea puternic de
mentalitatea magică sunt înclinate spre inerţie sau se lasă în voia
fatalităţii. Astfel, unii sunt convinşi că n-au noroc şi că zadarnic ar mai
încerca să schimbe sensul lucrurilor. Mentalitatea aceasta e ilustrată
în zicala: „Dacă nu-i noroc şi parte degeaba te scoli de noapte”. Alţii
lasă grijile cele mai mari în seama lui Dumnezeu: „Dacă vrea Cel de
Sus se face şi pe piatră”. Însă, la cea mai mare parte din oamenii de
altădată se constată o concepţie energetică, conform căreia se
înfruntă pieptiş greutăţile unei vieţi atât se spinoase. Insuccesul nu
descurajează pe ţărani; ba încă de multe ori îi stimulează; pierderile
sunt inevitabile; unde e câştig, trebuie să fie şi pagubă.
Pentru ţăran, agricultura înseamnă destin; este însăşi raţiunea
de a exista pe acest pământ şi în această lume a lui Dumnezeu.
Românii ar fi hărăziţi pentru profesiunea grea, dar frumoasă, de
agricultor. Dacă ar fi să reedităm legenda după care Dumnezeu a
împărţit darurile şi ocupaţiile la toate naţiile pământului, atunci
ţăranului român i-a spus: tu să fii plugar! Ţăranul manifestă pentru
pământ o atracţie care confirmă versiunea biblică, potrivit căreia
corpul a fost zidit de către creator din ţărână. După mentalitatea
69

ţăranului, pământul e hărăzit lui, iar el e sortit pentru pământ.
Pământul e bunul suprem, e însăşi viaţa ţăranului şi raţiunea lui de a fi.
Ţăranul nu-şi sprijină nădejdea pe stat, nici pe societate, ci numai pe
Dumnezeu şi pe pământul lui. Pământul este o uriaşă vietate, care se
dezmorţeşte primăvara şi amorţeşte la sfârşitul iernii. Primăvara, viaţa
pământului izbucneşte în plante; cu acestea şi cu rodul lor se vor
îndestula oamenii şi toate vieţuitoarele. Iarna, pământul se odihneşte,
odată cu toate gângăniile ce se ascund în el. Pământul pentru ţăran
este o obsesie, o patimă mereu nepotolită; face parte din însăşi
fiinţa lui. Umblă desculţ pentru a avea deliciul atingerii cu ţărâna
înfierbântată de soare sau cu iarba răcorită de rouă. Când, după zile
de secetă, încep să cadă stropii de sus, ţăranul umblă prin ploaie ca
să aibă şi el senzaţia plăcută pe care o are şi ogorul lui. Pentru
pământ omul de sat are un respect sacru: toate câte există, bune şi
rele, pământul le dă, pământul le ia, până şi corpul omului tot în
pământ merge. În concepţia sa, pământul este o entitate vie, care
face să germineze sămânţa şi să crească planta agricolă cu rodul
binefăcător. Minunea se realizează cu [ajutorul] cerului; pământul e a
lui Dumnezeu, care are grijă să-i dea ceea ce-i trebuie: ploaie şi
căldură. Din pământul negru iese pâinea cea albă: ce minune poate fi
mai mare!? Pământul este loc blagoslovit de Dumnezeu, pe care – an
cu an – se realizează ciclic miracolul creaţiei recoltelor.
În uriaşul laborator al naturii, ţăranul, pe ogorul lui, oficiază prin
muncă un serviciu sacerdotal. De aceea, munca e sfântă, iar dreptul
asupra pământului este sacru. Legat prin toate fibrele lui de pământ,
omul de sat este astfel profund ataşat de ţară, de naţiune, de
strămoşi, de Dumnezeu. Prin muncă omul face faţă trebuinţelor sale,
care sunt fără de sfârşit. Ţăranul este „hapsân la treabă”. Ocupaţia sa
este grea şi cere încordare musculară şi osteneală. La nici o altă
profesiune nu se îndeplineşte mai bine conceptul biblic: „Întru
sudoarea frunţii vei câştiga pâinea”. Poate şi de aceea, românii
priveau pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui
Dumnezeu; de aceea, e aşezată la loc de cinste, pe masă, învelită cu
un ştergar alb şi curat, de regulă, lângă icoane, fiind folosită ca
apotropeu împotriva calamităţilor naturale şi a inundaţiilor. Cernerea,
plămădirea şi coacerea pâinii reveneau în exclusivitate femeii şi
reprezentau acte sacrale, în vreme ce tăierea pâinii şi împărţirea ei se
făceau în special de către bărbat. Interesant este şi faptul că pâinea
se cocea numai în anumite zile ale săptămânii, considerate faste.
Ţăranul nu concepe viaţa fără muncă. Numeroase proverbe,
zicale, aforisme şi maxime dovedesc aceasta. Iată câteva din ele: „În
casa omului muncitor, sărăcia se uită pe fereastră, dar nu îndrăzneşte
70

să intre înăuntru”; „Omul se cunoaşte după fapte şi pomul după roade”;
„Plugul care ară nu rugineşte”; „Cumpătarea ţine casa, iar hărnicia ţine
averea”; „Dacă vrei să nu-ţi lipsească îmbucătura, dimineaţa, la
cântecul cocoşului, să fii cu sapa în mână”; „Un ceas de dimineaţă este
de trei ori mai scump decât unul de după masă”; „Cine stă, îi stă
norocul; dacă stai, te ajunge moartea din urmă”; „Lenea este perna
dracului”; „Leneşul cată de lucru, dar nu doreşte să-l găsească”; „Când
lenea încalecă pe om, sărăcia îi sare în spate”. Este credinţa că, dacă
întâlneşti dimineaţa în calea ta om harnic, vei avea spor la lucru toată
ziua: omul harnic „e bun la chez”, adică la arătare. Cerând efort fizic,
munca este obositoare, deci produce neplăcere; dar, pe de altă parte,
ea aduce mereu un spor de bunuri economice, deci mulţumire şi
plăcere. Un proverb arată că „munca are rădăcini amare, dar roade
dulci”. Ea nu este osândă, ci o mare datorie. Omul de sat nu ia munca
în uşor; el e în stare să tragă la sapă sau la coasă cât ţine lumina
zilei. În decursul unei zile de muncă, efortul fizic şi tensiunea psihică
sunt gradate. Din zorii zilei până la aprânz (ora opt-nouă) este faza de
antrenare; până la amiază (orele unu-două), lucrul are cel mai mare
spor. După mâncare, urmează un ceas de odihnă pe pământ, în plin
soare. Până la achindie (în jurul orei cinci) lucrul merge mai greu;
restul zilei, până la apusul soarelui, se lucrează cu acelaşi avânt şi
spor, ca şi dimineaţa. Abia când se aşează la odihnă, pentru puţinele
ore de noapte, atunci omul se simte frânt de oboseală. După o
credinţă populară, furca, jugul şi părţile căruţei (mai ales inima) nu se
aruncă în foc, ci se păstrează ca obiecte ce au fost sfinţite prin
muncă; ele se tot mută din loc în loc prin colţurile gospodăriei, până
se topesc de la sine. Cel care pune jugul pe foc va munci pe cealaltă
lume ca şi boul, dar totdeauna va fi ostenit ca şi el. În concluzie,
munca este lege sfântă ce nu trebuie călcată.
Dacă plugul simboliza munca de agricultor a bărbatului, furca
reprezintă ocupaţia de căpetenie a femeii. O ghicitoare pune
întrebarea: „Ce nu lipseşte şi nu a lipsit niciodată din gospodăria
ţăranului, iar dacă lipseşte sărăcia sălăşluieşte?” Răspunsul este:
plugul şi furca. Din cele mai vechi timpuri, femeia s-a ocupat cu
împletitul, cusutul şi mai ales cu ţesutul. În fiecare casă unde femeia
era harnică se găseau stative pentru ţesut. Cât e vremea călduroasă
şi cu soare, din septembrie şi până dau ploile de toamnă, meliţele
lucrau pe întrecute în sate. Cât e liberă de la alte treburi, ţăranca stă
mereu cu furca în brâu şi toarce. În postul Crăciunului, în câşlegile de
iarnă şi în tot Postul Mare femeile şi fetele se ocupau cu ţesutul. În
toată această muncă, femeia se credea ajutată de Maica Domnului,
protectoarea ţesutului şi ţesătoarelor.
71

În gospodăria omului de sat, creşterea animalelor de casă
este o ocupaţie indispensabilă. Românii credeau că vaca şi boul sunt
vite albe, fiind socotite sfinte. Bătrânii ţineau „la vite ca la copii şi
pierderea unui bou de jug e[ra] socotită drept o mare pedeapsă
trimisă de Dumnezeu” 33 . Ei socoteau că vitele au fost aduse de
Dumnezeu din alte părţi, dându-le oamenilor şi învăţându-i ce să facă
cu ele. Proverbele şi zicătorilor sunt şi ele extrem de sugestive pentru
modul de raportare la vite; unele, precum „Vaca ţine casa omului”,
„Vaca grasă scoate sărăcia din casă”, „Vita se culcă cu un ban şi se
scoală cu doi” sau „Boul şi vaca sunt mâna dreaptă a gospodarului” 34 ,
punând în evidenţă mai ales faptul că aceste animale asigurau
prosperitatea ţăranilor noştri; nu întâmplător, vaca era socotită „mana
casei”, despre cel care avea o vacă spunându-se că „are casa
îndestulată”. Un fragment de pluguşor potenţează aceste atribute: „Să
vă steie Sfântul Vasile / În spor şi ajutor: / În vite, în dobitoace, / Că-s
mai bune decât toate” 35 . Mai mult, potrivit credinţei populare, toate
vieţuitoarele de pe pământ, din apă şi din văzduh au un fel de suflet,
ca aburul. Dintre animalele cele mai binecuvântate, unele au chiar şi
credinţă; când se culcă, fac cruce cu copita.
În vremea veche, vacile şi oile se numeau bucate. În trecut,
mai fiecare gospodărie avea boi. În general, ţăranul iubeşte vita sa şi
o îngrijeşte cu tragere de inimă. Îi este deosebit de dragă când o vede
încordată la ham sau la jug în eforturi grele. Ca să o ajute, pune de
multe ori şi el mâna sau umărul. Gospodarul îşi formează vita după
felul său; se zice că vita se poartă întocmai ca şi stăpânul. La omul
cuminte şi gospodar, vita e muncitoare şi cuminte; la cel necinstit şi
vita e hoaţă. Ţăranul nu obişnuieşte să împrumute altcuiva vita de
muncă pentru că i-o strică: o scoate din felul ei de a fi.
Vietăţile din gospodăria ţărănească nu constituie numai o
avere, dar sunt şi o adevărată podoabă a curţii. Vara oile sunt la
stână, iar vitele sterpe la ciurăt. Dusul în zori de zi şi adusul în asfinţit
cad în sarcina copiilor şi tineretului. În acea lume de vietăţi ce trăiesc
în aceeaşi curte există o rânduială şi o ordine în care se răsfrânge
vrednicia stăpânilor. Omul de sat se leagă afectiv de vietăţile din
curtea sa; nu numai că le îngrijeşte, dar le mângâie şi le alintă.
Fiecare din ele are un nume. Pentru omul de sat, vieţuitoarele din
curte întregesc familia sa; pierderea uneia din ele aduce multă
33 Ion Diaconu, Ţara Vrancei, Bucureşti, 1930, p. LXI, n. 2.
34 Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina,
Ungaria, Istria şi Macedonia, vol. I (Natura fizică. Despre animale), Bucureşti, 1895,
passim; S. Teodorescu Kirileanu, Proverbe agricole, p. 13 şi 85.
35 S. Teodorescu Kirileanu, op. cit., p. 86.
72

supărare în casă. Vinderea unui animal sau a unei păsări era, după
concepţia sa, un sacrilegiu; de multe ori se văd lacrimi în ochii
ţărancelor când dau pasărea în mâna cumpărătorului. Pe vreme de
secetă, ţăranul e afectat de suferinţa vitelor de la păşune. Omul mai
găseşte ceva de mâncare, dar dobitocul rabdă. Mieii şi viţeluşii care
se nasc când timpul e încă rece sunt aduşi la căldură în camera de
locuit. Ţăranul se roagă pentru sănătatea, sporul şi hrana vitelor sale,
dă liturghii şi face slujbe religioase pentru ele.
Omul de sat este la fel de interesat de sănătatea animalelor
sale, ca şi de buna sa stare şi a familiei sale. Pierderea unui animal
provoacă întristare şi durere la toţi membrii familiei. În aceste condiţii,
gospodarul a fost interesat să găsească leacuri pentru animalele sale;
astfel s-a născut o medicină veterinară empirică. Se spune prin sate
că animalele găsesc adesea ele însele leacul mult mai uşor pentru că
aşa le este dat de la Dumnezeu. Mai amintim şi faptul că înaintaşii
noştri preferau să aibă pe lângă case animale de culoare neagră,
crezându-se că mai ales acestea aduc noroc 36 .
Ţăranul nu se teme de moarte, pentru că o consideră
inevitabilă: omul moare ,,când i s-au sfârşit zilele”. Dar tot aşa de
adevărat este că nimeni nu moare cu zile. „Ori acum, ori altădată,
moartea nouă tot ni-i dată”. „De-oi trăi, spune ţăranul, tot îi bine; dar şi
de-oi muri, nu-i nici un rău”. Cu astfel de înţelegere a morţii, omul de
sat se pregăteşte din timp în vederea unui eveniment atât de
important. În casele ţăranilor se vorbeşte de moarte cu aerul cel mai
firesc posibil. Se fac din timp toate pregătirile necesare când omul
este încă pe deplin sănătos. Bătrânii se îngrijesc de comândarea lor:
tot ce trebuie pentru înmormântare şi bunurile ce vor fi date de
pomană pentru sufletele lor. Dar grija cea mare este pentru partea
sufletului. Înainte de moarte, corpul trebuie sfinţit prin împărtăşanie,
iar sufletul să-şi caute haină de lumină cu care să treacă dincolo. E
mare păcat ca omul să moară neîmpărtăşit. Înainte de a închide ochii,
omul trebuie să se ştie iertat cu toate rudele, prietenii şi cunoscuţii,
dar mai ales cu cei cu care a fost în duşmănie. Moartea trebuie să-l
găsească împăcat cu toţi. La unii bătrâni care îşi simt sfârşitul aproape,
rudele şi cunoscuţii stau la rând, pentru iertăciune, cum stau la spoveduit
la preot. După ce a făcut toate pregătirile în vederea morţii, omul de sat o
aşteaptă cu sentimentul că a ispăşit toate rosturile aici pe pământ. Omul
trece hotarul dintre cele două lumi uşor sau greu, după cum în viaţă a
săvârşit mai multe fapte bune sau rele. Cei cinstiţi şi drepţi, au o moarte
ca o adormire; cei răi se chinuiesc mult şi au vedenii cu arătarea
36 Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti,
Socec & Pavel Suru, 1915, p. 357 şi 394.
73

netrebniciilor pe care le-au săvârşit. După o credinţă nestrămutată a
omului de sat, toţi cei ce se văd pe lumea aceasta se vor vedea
numaidecât şi pe lumea cealaltă.
Iată, schiţat sumar, cadrul în care trăitorii lumii arhaice, înaintaşii
noştri de ieri şi de alaltăieri, oamenii prin care şi noi înşine ne legăm de
Dumnezeu, îşi duceau existenţa, o existenţă în care spaţiul, timpul,
rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul erau repere fundamentale.
Aşezate după un cod străvechi, cu raporturi bine determinate între ele,
acestea au asigurat echilibrul unei lumi până hăt către veacul al XX-lea.
Reîntoarcerea la valorile tradiţionale sau măcar la spiritul acestora, valori
care au ţinut dreaptă „bara de direcţie” a omenirii milenii la rând, ni se
pare o cale demnă de urmat. Numai că aceste valori nu sunt decât foarte
puţin cunoscute, iar oamenii de azi nu par a fi prea interesaţi de
adevăratul sens al existenţei noastre în acest colţ al Universului. Nu
putem afirma că prin reîntoarcerea la un stil de viaţă patriarhal vom ieşi
neapărat la lumină, însă am fi mai naturali, mai apropiaţi de esenţa
divină a fiinţei noastre.
Prin 1934, Henri H. Stahl scria cu durere în suflet: „Să nu lăsăm
să se piardă ţărănia adevărată a satelor (…), singurul lucru pe care
neamul românesc l-a creat ca valoare adevărată în istoria universală şi
singura cale prin care neamul românesc poate să ajungă a fi ceea ce
este menit să fie” 37 ; „să nu uităm că sufletul unui neam se alcătuieşte în
fiecare zi. Dacă nimeni nu dă dintr-al lui, cât poate, la locul unde soarta la
hărăzit, pentru creşterea neîncetată a comorii de cultură moştenită din
bătrâni, sufletul unui neam se părăduieşte. Şi o să ne poată cândva
trage la răspundere copiii copiilor noştri pentru că noi am primit un suflet,
însă l-am lăsat să piară din nepricepere şi trândăvie” 38 ; în sfârşit,
cunoscutul sociolog ne avertiza şi în privinţa mimetismului pe care îl
practică constant românii: tot împrumutând de la alţii, am produs
„răsturnarea vechilor rosturi ale gospodăriei noastre. Însă am părăsit noi
înşine aceste rosturi fără să băgăm de seamă că şi aici, în vechile
noastre tradiţii, erau îndemnuri şi căi bune de urmat” 39 .
37 H. H. Stahl, op. cit., p. 26.
38 Ibidem, pp. 31-32.
39 Ibidem, p. 47.
74

Ilustraţii
Casa de altădată
O familie de altădată
75

Păstorii unei stâni
Pe uliţă la sfat
76

Anca Maria BUZEA
PROIECTUL DRAMA-TOUR
Drama-Tour: site-ul care reuneşte, în 2008, trupele de teatru şi
marii actori români, francezi şi italieni, care au apărut pe scena
Teatrului Naţional din Iaşi din perioada 1846-1888.
Justificarea proiectului:
Uniunea naţiunilor europene reprezintă cel mai generos cadru
pentru afirmarea culturii, artelor şi istoriei României, ceea ce
înseamnă o provocare pentru ca ţara noastră să fie mai bine
receptată în celelalte ţări membre.
Teatrul a fost, de la începuturile sale, o modalitate de
întrepătrundere a formelor de cultură şi civilizaţie. Pe scena Teatrului
Naţional din Iaşi au jucat trupe din capitale europene sau asiatice,
s-au manifestat actori care, în timp, au devenit reprezentanţi sau
deschizători de marii şcoli dramatice.
Între anii 1846-1888, oraşul Iaşi a fost capitala teatrului, în
România. Sălile Teatrului Mare de la Copou (1846-1888) erau, ca şi
dotare, printre cele mai moderne şi elegante din Europa. Scenele
acestui edificiu au reunit reprezentanţii cei mai valoroşi ai fenomenului
dramatic al perioadei. Deşi clădirea a ars, într-un incendiu
controversat, în anul 1888, istoria fenomenului dramatic ieşean
consideră perioada ca fiind cea mai importantă.
Site-ul se va constitui într-o amplă prezentare a istoriei
reprezentaţiilor dramatice din Iaşi. Materialul foto-documentar de care
dispune Muzeul Literaturii Române Iaşi va constitui punctul de plecare
pentru realizarea atmosferei acelei perioade. Partenerii europeni vor
întregi calitativ şi cantitativ informaţiile. Actori români, francezi şi
italieni vor prezenta marile momente ale dramaturgiei din acei ani.
Consiliul Local Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi vor demara, la
începutul anului 2008, un program intitulat „Iaşi – 2012, Capitală
Culturală Europeană”. Proiectul propus de Muzeul Literaturii Române
Iaşi intenţionează să se înscrie în susţinerea acestui program.
Propunere de proiect.
77

Obiectivul general:
Recunoaşterea şi promovarea naţională a valorilor dramatice
româneşti şi definirea Iaşului ca centru european, încă din secolul al
XIX-lea. Generarea schimbării pozitive în receptarea culturii române.
Obiective specifice:
● reconsiderarea oraşului Iaşi în plan naţional şi internaţional;
● realizarea unui traseu cultural european, care să includă
oraşul Iaşi, ca zonă turistică de mare interes;
● prezentarea în detaliu a perioadei cultural-istorice pentru
cercetători, elevi, studenţi, turişti etc.;
● creşterea cantitativă şi calitativă a informaţiilor despre
trecutul cultural-istoric al Iaşului;
● valorificarea patrimoniului existent în Muzeul Literaturii
Române Iaşi, a posibilităţilor dramatice ale instituţiilor partenere.
Grup ţintă:
● publicul interesat de cultura ţărilor recent intrate în Uniunea
Europeană;
● publicul ieşean interesat de manifestările culturale.
Beneficiari direcţi:
● comunitatea ieşeană;
● instituţiile de cultură locale;
● agenţiile de turism din judeţul Iaşi;
● elevii, studenţii, artiştii, cercetătorii care, accesând site-ul,
doresc informaţii de calitate şi reprezentative.
Activităţi:
A1 – organizarea echipei de proiect, a planului de lucru cu
partenerii şi alegerea firmei care va realiza site-ul; managementul
proiectului;
A2 – selectarea materialului foto-documentar, a momentelor
artistice ce vor fi reprezentate, a locaţiilor de filmare şi a fondurilor
sonore;
A3 – realizarea momentelor artistice, sistematizarea întregului
material brut pe suport electronic;
78

A4 – crearea site-ului de către firma angajată;
A5 – corecturi, modificări;
A6 – promovarea site-ului prin pliante informative, apariţii în
mass-media, afişe, fluturaşi etc.;
A7 – evaluare, control, monitorizare;
A8 – conferinţe de presă simultan, în cele trei instituţii din cele
trei ţări participante la proiect; lansarea proiectului.
Rezultate estimate:
● un site;
● trei conferinţe de presă;
● cel puţin câte cinci întâlniri cu publicul şi mass-media în
instituţiile partenere în scopul promovării şi lansării site-ului;
● câte 150 de pliante, 300 fluturaşi şi 200 de afişe de
prezentare şi promovare a site-ului, pentru fiecare instituţie implicată;
● experienţa instituţiilor participante la proiect;
● cca. 500-1000 vizitatori ai site-ului / ţară participantă în
primele 3 luni de la lansare.
Iniţiatorul proiectului:
● Muzeul Literaturii Române Iaşi
Str. Vasile Pogor, nr. 4, Iaşi, cod 700110, România
E-mail: muzeul_lit_iasi@hotmail.com
dacialiterara@yahoo.com
mlrpogor@yahoo.com
Adresă web: http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro
Muzeul Literaturii Române Iaşi, cel mai mare muzeu literar din
ţară, conservă, protejează și valorifică patrimoniul literar al zonei,
implicându-se în proiecte care promovează potenţialul cultural şi
turistic ieşean, diversificând relaţiile interculturale.
Parteneri:
● Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
Str. Agatha Bârsescu, nr. 18, Iaşi, cod 700074
Tel. 0232/267824, 267794
Fax. 0232/254499, 254500
E-mail: tnasi@yahoo.com
79

Instituţie ieşeană de mare prestigiu, înfiinţată în 1896 (după
incendiul Teatrului Mare de la Copou), continuă tradiţia valorificării
fenomenului dramatic naţional şi internaţional.
● Théátre Musical de Paris Chatelet
2, rue Edouard Colonne, Paris
+ 33140282828
Adresă web: www.chatelet-theatre.com
Unul dintre cele mai vechi teatre franceze, cu un repertoriu
variat, naţional și internaţional, a găzduit trupe româneşti încă din anii
1850. De asemenea, a organizat turnee ale trupelor dramatice
franceze la Iaşi.
● Teatro dell’Opera di Roma (Teatro Costanzi)
Piazza Beniamino Gigli, 7, Roma
+ 39064819133
Adresă web: www.operaroma.it
Teatrul liric italian, inaugurat în 1819, a promovat trupe celebre
europene, acordând un interes aparte celei ieşene. A colaborat cu
Teatrul Naţional din Iaşi încă din 1846.
Echipa de proiect:
manager de proiect
asistent manager
regizor-expert
contabil
jurist
altă categorie de personal:
actori ai Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – 4 pers.
actori din Paris – 3 pers.
actori din Roma – 4 pers.
profesor consultant (teatrolog)
2 muzeografi
Programarea activităţilor (GANT): proiectul se va desfăşura
pe o perioadă de 9 luni, începând în luna ianuarie 2008, şi va fi
finalizat în septembrie.
80

A1
A2
A3
A4
A5
A6
A7
A8
L1
ianuarie
2008
L2
februarie
2008
L3
martie
2008
Diagrama SWOT:
L4
aprilie
2008
81
L5
mai
2008
L6
iunie
2008
L7
iulie
2008
S O
● personal al organizaţiilor
participante cu experienţă în
proiecte culturale;
● logistică performantă pentru
realizarea unui site cu impact
maxim;
● implicarea Muzeului Literaturii
Române Iaşi şi a Teatrului
Naţional „Vasile Alecsandri” în
proiecte similare, pentru
promovarea imaginii culturale a
oraşului Iaşi;
● interesul organizaţiilor din
Franţa şi Italia pentru
demonstrarea istoricului relaţiilor
interculturale.
● posibilităţi reduse de
promovare a unui site din
domeniul cultural.
L8
august
2008
L9
septembrie
2008
● potenţialul cultural și turistic
existent;
● diversificarea relaţiilor culturale;
● recunoaşterea internaţională a
teatrului românesc;
● patrimoniul vast al Muzeului
Teatrului (filială a Muzeului
Literaturii Române Iaşi), singurul
de acest gen din ţară.
W T
● interesul relativ scăzut pentru
perioada de început a istoriei
teatrului;
● existenţa unor concurenţi
redutabili din sfera produselor
culturale.

Evaluarea impactului proiectului:
Echipa de evaluare va cuantifica numărul de potenţiali vizitatori
ai site-ului în urma unui sondaj de opinie executat în rândul unui
public (pe patru categorii de vârstă şi patru categorii socioprofesionale),
în cea de-a doua lună de desfăşurare a proiectului.
În cea de a şaptea lună, după începerea promovării proiectului,
sondajul se va relua. Din numărul total de potenţiali vizitatori se va
scoate în evidenţă numărul de vizitatori din: mediul cultural şi artistic,
din partea oficialităţilor, mass-mediei şi a oamenilor de afaceri. De
asemenea, se va ţine cont de impactul site-ului în rândul tinerilor
implicaţi în procesul de învăţământ.
În rapoartele intermediare şi în cel final se va prezenta detaliat
succesul înregistrat de către proiect.
Promovarea proiectului:
Publicitatea proiectului se va realiza potrivit unui plan întocmit,
în prealabil, împreună cu specialiştii PR ai instituţiilor partenere.
Planul de promovare va prevedea un calendar precis de acţiuni
de promovare care va include: comunicate de presă, anunţuri online,
conferinţe de presă, afişe, pliante, fluturaşi.
În lunile iunie, iulie şi august, pe perioada promovării
proiectului, în mass-media vor apărea detalii asupra desfăşurării
activităţilor propuse. Aceste informaţii vor fi necesare pentru a spori
interesul publicului, pentru a oferi date despre site-ul care va fi lansat.
Conferinţele de presă în cadrul cărora va fi lansat proiectul,
simultan, în cele trei ţări participante, vor constitui evenimente
culturale, cu invitaţi din domeniu care vor prezenta site-ul, vor
argumenta importanţa acestuia şi impactul său în zona dramaturgiei
europene şi a relaţiilor interculturale.
82

Laura TERENTE
AUREL GHIŢESCU. MĂRTURISIRI
Colecţia Muzeul Teatrului (patrimoniul înregistrat depăşeşte cu
mult cifra de 8.850 poziţii de inventar) este una foarte bogată şi
reprezentativă pentru peste 150 de ani de teatru ieşean pornind de la
primul spectacol în limba română – Mirtil şi Hloe, pastorală într-un act
prelucrată de Gh. Asachi (27 decembrie1816) şi parcurgând momente
esenţiale din istoria teatrului moldav până în contemporaneitate.
Această colecţie impresionantă, atât prin numărul de obiecte,
cât şi prin ineditul lor (manuscrise, obiecte memoriale, fotografii
originale, afişe, programe, tipărituri, ediţii rare sau manuscrise ale
unor piese de teatru româneşti şi traduceri) stă la baza ilustrării
muzeistice sau refacerii în imagini vii şi sugestive a două secole de
activitate teatrală ieşeană. Expoziţia are ca punct de sprijin principiul
autenticului, respectându-se în acelaşi timp criteriul cronologic şi cel
memorialistic. Astfel, crâmpeie din viaţa şi activitatea acestor minunaţi
slujitori ai Thaliei Melpomenei ni se derulează în faţa ochilor
fascinându-ne odată în plus cu strălucirea artei lor interpretative.
În perioada 1911-1944, timp de peste 30 de ani, a existat, la
Iaşi, unul dintre cei mai mari tragicieni pe care i-a avut scena
românească: Aurel Ghiţescu.
Scurtă biografie
S-a născut la Iaşi, la 14 ianuarie 1895, avându-i ca părinţi pe
Emilia şi Gheorghe Ghiţescu, artişti şi ei la rândul lor, mama – coristă
în trupa de operetă a lui Bobescu, iar tatăl – elev la clasa lui Grigore
Manolescu. Descumpănit de eşecul unui rol într-o piesă a lui Grigore
Manolescu şi apostrofat de acesta, tatăl renunţă după primul an de
conservator. Un nou membru în familie a impus în cele din urmă
acestora, sacrificiul carierelor în favoarea noului născut.
Urmează şcoala „Vasile Adamache” avându-i colegi, printre
alţii, pe Ionel şi Păstorel Teodoreanu, iar mai apoi Liceul Naţional din
Iaşi. În 1911, directorul Theodoriu îi aprobă cererea de admitere la
Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi cu menţiunea
„admis cu despenză de vârstă”! Avea doar 16 ani şi jumătate.
Elev la clasa lui State Dragomir, la numai câteva săptămini de
la începerea cursurilor, este distribuit în primul său rol: Anton Secuiul
din Despot Vodă de Vasile Alecsandri. Adevăratul debut va avea loc
83

şapte ani mai târziu, în 1918, în rolul lui Luca Arbore din Viforul de
Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Până la moartea sa prematură (15 februarie 1920), State
Dragomir (maestrul, cum îi spunea Aurel Ghiţescu) i-a fost mereu
alături, chiar şi după retragerea din viaţa teatrală şi de la catedra de la
Conservator. Totodată a beneficiat şi de sprijinul celor doi mari
directori ai Naţionalului Ieşean, Mihai Codreanu şi Mihail Sadoveanu,
reuşind astfel să se facă remarcat pe scenă în ciuda „ierarhiilor”
instituite de societarii mai în vârstă. Astfel, în perioada 1915-1924 a
parcurs toate treptele ierarhiei actoriceşti, până la aceea de artist
clasaI şi director de scenă.
De-a lungul timpului, i-a avut parteneri de scenă pe unii dintre
cei mai importanţi interbelici: Constantin Notara, George Calboreanu,
Const. Ramadan, Sorana Ţopa, Margareta Baciu, Aglae Pruteanu,
Anny Braeski şi multi alţii. Conştiincios, perseverent, autodidact îşi
copia singur rolurile şi pentru fiecare în parte îşi acorda o perioadă de
câteva luni pentru aprofundarea textului, explorând subtextul rolului,
viaţa lăuntrică a personajului în cele mai mici detalii.
Cu siguranţă că această dăruire totală scenei i-a determinat pe
C. B. Pennescu şi M. Sadoveanu să-l susţină la minister pentru
acordarea unei burse de studii în străinătate şi un împrumut. Astfel, în
1924, împreună cu Sorana Ţopa, se afla la Paris, pentru un an,
petrecându-şi zilele prin muzee, iar serile prin sălile de spectacole ale
teatrelor pariziene: Odeon, Comedia Franceză, Theatre des Artos,
Theatre Deux Masque ş. a.
Întors la Iaşi a activat peste 30 de ani la Naţionalul ieşean şi a
fost şi profesor la Conservator, director al teatrului. După 1944, Aurel
Ghiţescu a mai jucat şi pe scenele teatrelor din Sibiu, Craiova şi, la
sfârşitul carierei, la Teatrul Giuleşti din capitală. Timp de 50 de ani de
carieră teatrală Aurel Ghiţescu a dat viaţă unei galerii întregi de
personaje (pe scenă, la radio şi în filme) deţinând aproape 200 de
roluri principale între care trebuie amintite măcar cele din piesele:
Othelo de Shakespeare, Vaicu-Vodă de Davila, Năpasta de Racine,
Răzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu, Puterea întunericului de Tolstoi,
Ruy-Blas de V. Hugo, Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand,
Cântecul Lebedei de Cehov.
A jucat în filmele româneşti În sat la noi şi Arendaşul român. În
1954 a fost distins cu titlul de Artist Emerit. Aurel Ghiţescu a încetat
din viaţă la 12 ianuarie 1927 şi a fost înmormântat în cimitirul
Ghencea din capitală.
Fondul Aurel Ghiţescu deţinut de Muzeul Teatrului din Iaşi este
destul de bogat şi generos. Parte din donaţii (ale soţiei actorului –
84

actriţa Maria Ghiţescu, sau ale actorului însuşi), parte – achiziţii, acest
fond cuprinde corespondenţa, documente personale şi oficiale,
diplome, manuscrise, fotografii, obiecte personale şi obiecte purtate
pe scenă, medalii, costume.
O importanţă deosebită o reprezintă două caiete manuscris cu
însemnări din anul de studii teatrale de la Paris. Caietele poartă titlul
„Însemnări de teatru”, sunt semnate Aurel Ghiţescu şi datate „Paris, 4
septembrie 1924” şi respectiv „Paris, 25 octombrie 1924”. Ele
dezvăluie cititorului interesul extrem pentru detalii al viitorului director
de scenă şi regizor Aurel Ghiţescu. Decorurile sunt descrise în cele
mai mici amănunte (sunt schiţate cu precizie), iar jocul de scenă al
actorilor este descris într-un capitol intitulat „Amănunte”. Costume,
mişcare scenică, mimică sunt atent notate şi replicile tablourilor
reprezentative sunt transcrise în contextul scenografic şi al jocului de
scenă.
Aceste două caiete de însemnări de la Paris sunt poate
rezultatul unui lung exerciţiu al memorării tehnicilor de scenă şi ale
celor interpretate, Fondul Aurel Ghiţescu cuprinzând şi alte
numeroase caiete cu roluri pe care le-a copiat de-a lungul studenţiei
şi a perioadei ca societar al Teatrului Naţional Iaşi. Spre exemplu,
unul dintre caiete, cel cuprinzând rolul lui Cyrano din piesa cu acelaşi
nume de Edmond Rostand, are notat în final datele terminării copierii
(„1 octombrie 1922, Iaşi, ora 6.25, p.m.”) şi cele ale terminării
memorării şi instruirii acestuia („sfârşit de învăţat astăzi 20 octombrie,
ora 11.10 noaptea”), fapt ce denotă minuţiozitatea şi seriozitatea cu
care autodidactul Aurel Ghiţescu aborda textul şi evident subtextul
pieselor.
Acest mod de a-şi privi propria experienţă şi muncă pe scenă
este poate şi motivul pentru care Aurel Ghiţescu a dorit să ne lase
moştenire un manuscris cu amintiri: Aurel Ghiţescu – artist eminent. O
viaţă de om – pe scenă... 50 de ani de teatru – amintiri.
Actualmente, acest manuscris este unul inedit, deşi autorul, cu
doi ani înainte de moarte, îl înmânează Editurii Junimea din Iaşi.
Inexplicabil, volumul nu vede lumina tiparului şi ajunge, 25 de ani mai
târziu, în 1995, în patrimoniul Muzeului Literaturii Române Iaşi.
Sperăm, ca în cel mult un an, să-l împărtăşim cu iubitorii de teatru din
întreaga ţară.
Manuscrisul, fără a fi părtinitor vreunei perioade politice sau
regim politic (este chiar apolitic), va avea parte, cu siguranţă, de o
primire triumfală în suita colecţiilor cărţilor de memorii.
Scris la persoana întâi, cu o vioiciune şi un spirit ludic specifice
marilor caractere şi deschizătorilor de drumuri, farmecă cititorul de la
85

primele rânduri, lăsând impresia unui copil care se bucură
povestindu-şi marile aventuri în Ţara minunilor. Şi asta pentru că
Aurel Ghiţescu a fost mereu un copil după cum singur o mărturiseşte:
„... Ne bucurăm ca nişte copii... aşa cum, nemărturisit, aveam
să ne bucurăm toată viaţa. Căci să ştii tu, cititorule, oricât s-ar sili să
pară altfel, oricât ar ruina blazarea şi indiferenţa, actorii rămân, până
la adânci bătrâneţe, nişte copii. Cu capricii, cu răsfăţări, cu bosumflări,
cu candori şi mici răutăţi. Nişte copii mari pe care-i poţi împăca
oricând cu dulcea bomboană a teatrului” (p. 71).
Volumul are marele privilegiu de a avea o prefaţă de Victor
Eftimiu, el însuşi dramaturg şi director general al teatrelor în 1920.
Cele 18 pagini trec în revistă nu doar istoria teatrului românesc, dar
conţin şi numeroase mărturii privitoare la mari personalităţi ale culturii
naţionale: Ed. de Max (actor român angajat al Comediei Franceze),
G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, M. Sadoveanu, M.
Codreanu, G. M. Zamfirescu, Otilia Cazimir, George Lesnea.
Aurel Ghiţescu semnează şi el un cuvânt înainte manuscrisului
sub titlul „... câteva cuvinte de început...” pentru „un sac de poveşti”.
Pentru că astfel îşi consideră actorul şi profesorul Aurel Ghiţescu a fi
volumul de fapt: o carte de poveşti. Şi nu este departe de adevăr
pentru că în cele 300 de pagini ale dactilogramei avem scuza de a
intra într-o minunată lume de început de secol XX, cu aspiraţiile,
eşecurile, speranţele şi dezamăgirile sale.
Cartea nu se doreşte a fi un studiu de teatrologie, ci o
mărturisire menită a înlesni privitorului din stal perceperea efortului şi
entuziasmului actorului: „Nu că aş dori să mă fălesc dinainte-ţi cu
câte-am făcut şi am dres. Dar aş fi bucuros să ştiu că te-am adus să
înţelegi, cât de cât, lumea aceasta deosebită a teatrului şi mai ales
să-ţi povestesc câtă muncă se cheltuieşte ani şi ani la rând, adunând
experienţă peste experienţă, pentru cele două ceasuri pe care le
petreci în stal, ca spectator, la o reprezentaţie”. Şi astfel în cele 14
capitole, ni se povestesc de la primii paşi în artă, primul „spectacol”
jucat în mahala, la vârsta de 10 ani când, crede Ghiţescu că a început
„boala”, „microbul”, admiterea cu dispensă de vârstă la Conservator
(avea 16 ani şi jumătate), primele roluri pe scenă, maeştrii State
Dragomir şi Mihai Codreanu, studiile de la Paris şi Berlin, primele
roluri principale şi primele puneri în scenă.
Dar nu toate i-au mers din plin, a avut şi deziluziile
dezrădăcinatului, ale pelerinului la Bucureşti, când s-a angajat (după
35 de ani de teatru) ca debutant, experienţa războiului sau a pierderii
celor dragi. Dar, personalitate extraordinară, înzestrat cu o modestie
şi o integritate cu care şi-a uimit şi adversarii, dar şi prietenii, Aurel
86

Ghiţescu a reuşit să-şi domine destinul pentru că, zice el: „Am iubit
teatrul. A fost poate singura calitate şi unul dintre cusururile mele. Şi
dacă am vreun regret, apoi regret că nu am iar 35 de ani... pentru a
relua de la capăt, cu sporită experienţă acelaşi drum al teatrului cu
toate necazurile şi amărăciunile ce mi s-ar mai ivi în cale. M-aş vrea
zidar de rând la construirea acelui minunat palat al artei...”.
87

Daniel CORBU
BOJDEUCA „ION CREANGĂ”,
PRIMUL MUZEU LITERAR DIN ROMÂNIA
Scurta noastră conferinţă de astăzi nu face decât să
accentueze, prin câteva date şi câteva noi detalii, o afirmaţie care,
îndelung repetată în ultimii nouăzeci de ani, riscă să devină un truism:
primul muzeu memorial de literatură din România este Bojdecuca din
Ţicău în care a locuit scriitorul Ion Creangă.
Nimeni nu contestă faptul că la 15 aprilie 1918, un Comitet
constituit din preţuitorii operei lui Creangă declară muzeu memorial
deschis publicului Bojdeuca din Ţicău. Şi nimeni în cei 90 de ani n-a
contrazis vreun muzeograf al Bojdeucii care nu poate escamonta în
ghidajul său afirmaţia în discuţie. De aceea, ni s-a părut nu atât
curios, cât stupefiant şi deplasat un articol din ziarul „Lumina”, un
număr din această vară – 2 iulie 2008, semnat de un pasionat al
istoriei Iaşilor, autor a numeroase cărţi despre oraşul vechilor zidiri,
D-l Inginer Ion Mitican, un articol purtând titlul Conacul din Mirceşti,
primul muzeu literar din România. După ce povesteşte pe o pagină
tabloid prezenţa-i întâmplătoare în curtea conacului din Mirceşti, la
manifestarea prilejuită de împlinirea a 130 de ani de la premierea
„Gintei latine” la Montpellier, după ce spune câteva lucruri comune
despre Alecsandri, oferite de orice dicţionar de scriitori români,
Domnul Mitican declară, fără ezitare, bazat doar pe declaraţii „după
ureche”: „Casa de la Mirceşti devine, în 1914, primul muzeu literar din
ţară”. Deh, acribiosului cercetător al istoriei Iaşului nu i-a mai reuşit
instrumentaţia la 100 km depărtare de vechea capitală! Ceva
aproxima Domnia Sa. Pentru că, într-adevăr, în 1914, casa a fost
preluată de Academia Română. Însă, aflată într-o stare deloc
încurajatoare la 24 de ani de la moartea poetului, ea n-a fost pusă la
dispoziţia vizitatorilor imediat, ci după reparaţii în ritmul Academiei
nemuritoare, adică abia în vara anului 1928. Deşi n-aş fi vrut să
mergem mai departe, amintim totuşi că micuţul conac a suferit mari
distrugeri în timpul războiului (vara lui 1944) şi, intrând în reparaţii, s-a
redeschis ca muzeu la 9 iunie 1957.
Rămânem, aşadar, mai departe în credinţa noastră, bazată pe
afirmaţia Comitetului care a reparat şi organizat ca memorial
Bojdeuca în 1918, că acesta este primul muzeu al unui scriitor român.
Afirmaţia se poate citi într-o broşură tipărită la Iaşi, în Tipografia
Serviciului Geografic, 1918, şi purtând titlul „Pentru amintirea lui Ion
Creangă. Dare de seamă a Comitetului ieşan pentru reconstituirea
88

BUJDEUCEI în care a trăit cei din urmă ani ai săi povestitorul”. Să
amintim că din Comitet făceau parte: Dr. N. Racoviţă, primarul
oraşului Iaşi, fost elev al lui Creangă, prof. N. Leon, prof. A. C. Cuza,
N. A. Bogdan, fost elev al lui Creangă, autorul primei monografii a
Iaşilor, Ion Mitru, directorul Şcolii normale „V. Lupu”, G. T. Kirileanu,
care în 1939 avea să scoată cea mai bună ediţie Creangă.
Bojdeuca era trecută în grija Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
Abia după reparaţiile din 1933-1934, făcute prin Asociaţia
„Prietenii lui Creangă” (înfiinţată la 19 mai 1933 cu scopul restaurării
Bojdeucii şi din care făceau parte personalităţi prestante – Meissner,
A. C. Cuza, Petre Andrei, N. A. Bogdan, Ionel Teodoreanu ş. a.),
muzeul din Ţicău va trece sub îngrijirea Primăriei.
În această „bojdeucă de căsuţă”, cum o poreclise, uşor
pleonastic, Ion Creangă, după mutarea sa în vara anului 1872, avea
să fie scrisă una din marile opere ale literaturii noastre clasice.
Creangă venea la Iaşi în august 1855, „surghiunit” şi „trimis
dracului pomană”, cum singur spune, la Seminăria Centrală de la
Socola. Va locui la internatul Seminăriei, iar după hirotonirea ca
diacon la Biserica Sfinţii 40 de Mucenici şi cununia cu Ilenuţa
Grigoriu, fata părintelui iconom al Bisericii (23 august 1859), în
locuinţa parohială. Între anii 1863 şi 1866, diaconul Creangă
„servitoriu bisericii”, locuieşte în „una perechi de casă vechi di vălătuci
acoperite cu şindrilă, cuprinzătoare de trei odăi cu uşile şi ferestrile
trebuitoare” (Dintr-un inventar din 13 nov. 1863, făcut de preotul Isaiia
Vicol Dioclias). Mutându-se cu slujba la biserica Golia, în februarie
1866, se mută şi cu locuinţa, ocupând un „gherghir” compus din două
odăi, în care se păstrau odoarele şi documentele, ce servise şi de
„canţilarie”. Aici a slujit ca diacon până în 1872, şi ca învăţător la
Şcoala primară de la Trei Ierarhi.
Anul 1872, al mutării la Bojdeucă, a fost un an nefast în viaţa
lui Creangă. Soţia părăsise căminul, lăsându-l cu un copil în îngrijire.
Este acuzat de încălcări de canoane. Văzut la Teatrul Mare din
Copou este acuzat în ziarul „Convenţiunea” de „nerespectarea
datinilor şi canoanelor bisericeşti” şi oprit de la slujbă până la Paşte.
De asemenea, articolul despre vânătorul de ciori din „Curierul de Iaşi”,
cu titlul „Tragerea la ţintă şi vânatul de paseri în mijlocul oraşului” va
provoca o anchetă clericală.
Este exclus definitiv din rândul clericilor, este destituit din
corpul învăţătorilor („pentru faptele sale incorigibile şi incompatibile cu
caracterul său de cleric”) şi i se cere să părăsească locuinţa de
serviciu din curtea bisericii Golia. Astfel, la 10 iulie 1872, Creangă se
va muta la Bojdeuca ţicăoană, drept subchiriaş al familiei Vartic.
89

Ceea ce ştim despre căsuţa din „valea plângerii”, cum avea să
numească Creangă Ţicăul, mai ales din documentele cercetate şi
publicate de Gheorghe Ungureanu, fost director al Arhivelor Statului
din Iaşi, s-ar sintetiza astfel:
Locul era proprietatea bisericii „Buna Vestire” din Iaşi, care îl
vânduse cu bezmăn (o taxă anuală de 10 lei ce trebuia plătită
susnumitei biserici) lui Constantin Vasiliu.
Constantin Vasiliu e cel care construieşte căsuţa în 1842.
La 2 iunie 1850, Constantin Vasiliu vinde numitului Popovici
locul şi căsuţa ce „se găseşte cu trei odăi, coperită cu stuh, şi în
ogradă fântână”.
La 1869 bezmănar era preotul Ghenovici, care o vinde Mariei
Ştefăniu.
Maria Ştefăniu, nelocuind-o, o închiriază familiei Vartic. La 10
iulie 1872, Ion Creangă se mută la Bojdeucă, ocupând camera din
dreapta, împreună cu fiul său Constantin, în vârstă de 12 ani, pe care,
după ce va scoate de la Primărie un Act de pauperitate (datat 25
august) îl va da ca internist la Şcoala Militară din Iaşi.
Cunoştinţa cu Tinca Vartic, cu care va trăi în Bojdeucă, i-o
făcuse prietenul diacon Grigore Vartic, verişor cu Tinca, încă din 16
ianuarie 1872, când Creangă nota că i se întâmplă un „plăcut
accident”. Curând după mutarea lui Creangă, sora şi mama Tincăi se
vor retrage la ţară, iar Tinca, o armeancă cu o inteligenţă nativă şi
mult bun simţ, îl va îngriji pe Creangă până în momentul trecerii în
lumea umbrelor.
Nu întâmplător Creangă va cumpăra bojdeuca în vara lui 1879,
printr-un Act de vecinică vânzare, de la Maria Ştefăniu (căsătorită
Ciogole), pe 50 de galbeni austrieci, pe numele Tincăi Vartic, el
semnând doar ca martor la tranzacţie. Era acum repus în drepturi ca
institutor (prin ordinul semnat de Ministrul Instrucţiunii Publice, Titu
Maiorescu, la 27 mai), la Şcoala de băieţi nr. 2 din suburbia Păcurari,
clasele I şi a II-a.
În această căsuţă modestă, cu două camere şi un cerdac în
spate, cu ferestrele cât palma, înconjurat de aproximativ douăzeci de
mâţe şi motani, avea să-şi adune Creangă toate visele, grijile,
nostalgiile copilăriei petrecute în ţinutul fabulos al Neamţului, aici avea
să dea viaţă personajelor sale, de la Ivan Turbincă la Stan Păţitul, de
la Moş Nichifor Coţcariu la Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţ-Lungilă. Aici îşi
va primi prietenii.
Anul 1875 va fi cel în care se leagă cea mai mare prietenie din
literatura română. Creangă îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit, de
acelaşi Maiorescu, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui după
90

întoarcerea de la studii. Eminescu îl întâlnise pe viitorul prozator la
Bolta Rece, încă din iarnă, îl remarcase la conferinţele pedagogice
de la începutul anului şcolar (august), iar „reviziile şcolare” îi
prilejuiesc descoperirea lui Creangă şi începutul unei mari prietenii,
care va cataliza talentul manifestat până atunci în scrieri didactice,
spre împlinirea în creaţia epică. Eminescu îl introduce la „Junimea”,
unde va citi Soacra cu trei nurori. De la Bojdeucă vor porni cei doi
prieteni, în casele Negruzzi (str. Păcurari, azi), unde se ţinea şedinţa
„Junimii” la 15 septembrie 1875. Astfel, după citirea poveştii,
„Convorbiri literare” inaugurează ciclul „Poveştilor” la 1 octombrie cu
Soacra cu trei nurori. Vor urma: Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi
bani, Dănilă Prepeleac.
În această căsuţă au continuat dialogurile cu Mihai Eminescu,
pe care Creangă îl considera, cum şi scrie, „eminentul scriitor şi cel
mai mare poet al românilor”. Aici, în 1876, Eminescu acceptă să
locuiască, „cu arme şi bagaje” de la începutul lunii iulie, până în
noiembrie, aproape jumătate de an. Deschisă precum sufletul marelui
humuleştean, bojdeuca a primit duzini de prieteni, între care
enumerăm: filozoful Vasile Conta, istoricul A. D. Xenopol, filologul
Lambrior, poeta Veronica Micle şi, se-nţelege, Eminescu.
După plecarea lui Eminescu la Bucureşti, să lucreze la ziarul
conservator „Timpul”, Creangă, aflat în deplinătatea forţei creaţiei,
scrie tot ce promisese prietenului său că va scrie şi mai ales amintirile
de la apa Ozanei, ce vor constitui opera sa capitală.
Nostalgic, cum îl ştim, îl cheamă mereu prin scrisori pe
Eminescu la Iaşi. „La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut
drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai,
vino, căci fără tine sunt străin”. Sau: „Această epistolie ţi-o scriu în
cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te
pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase...
frumoase...
Dar coşcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a
început să plângă...”
Intuind parcă destinul căsuţei din Ţicău în care locuia, Creangă
scrie în 19 septembrie 1887 o scrisoare memorabilă, având ca
destinatar pe Titu Maiorescu, în care o descrie, în stilul său,
se-nţelege. Să cităm:
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta,
în 18 spre 19 septemvrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna
aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde
respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plîngerei, strada
Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară
91

dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi
îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar
bojdeuca de căsuţa în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi
povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24
de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată
hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu şi
sfîrşind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Aşa
m-am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea.
Pompiliu, d-l Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea”.
Este căsuţa pe care, în 1915, după moartea Tincăi Vartic,
Constantin Deliu (soţ al Tincăi din martie 1890), o propune spre
vânzare Primăriei, cu toate obiectele din ea. După constituirea
Comitetului „Ion Creangă”, se cumpără casa şi se răscumpără
definitiv bezmănul de la Biserica „Buna Vestire”. Reparată (octombrie
1917 – aprilie 1918), cu obiectele reaşezate, casa este deschisă ca
muzeu sub numele Bojdeuca „Ion Creangă”. Memoria marelui
povestitor este şi astfel salvată. Se constituise primul muzeu al unui
scriitor român, care-şi trăieşte, în timp, propria aventură.
Aici s-a scris o mare operă literară. Aici Creangă aşternea pe
hârtie, poate chiar pe măsuţa de brad ce se păstrează până azi: „Ia
am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă
însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani,
nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am
făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de
cînd sunt, niciodată n-am fost!” Doamne, cât ni se potriveşte!
Bojdeuca (1940)
92

Carmen Lucia MARINESCU
Tatiana RISTEA
PIESE CU VALOARE MEMORIALĂ DIN PATRIMONIUL
MUZEULUI CEASULUI „NICOLAE SIMACHE” DIN PLOIEŞTI
Istoria românilor este parte a istoriei europene şi poate una
dintre cele mai pline de evenimente. Unirea Ţării Româneşti cu Ţara
Moldovei reprezintă unul dintre momentele cardinale ale istoriei patriei
noastre, actul politic care stă la bază României moderne.
Conştiinţa comunităţii de origine şi limbă a fost prezentă
permanent la români. Ideea originii romanice a moldovenilor,
muntenilor şi transilvănenilor, a conştiinței unităţii teritoriale şi a
comunităţii poporului român a fost puternic exprimată de personalităţi
politice şi culturale româneşti.
În patrimoniul Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” se găsesc
piese care impresionează atât prin valoare artistică şi tehnică, cât şi
prin apartenenţa lor, care fac să se deruleze pagini din istoria şi
cultura naţională. Amintim aici ceasurile care au aparţinut Regelui
Carol al II-lea, al Regelui Mihai, ale domnitorilor Alexandru Ioan Cuza,
Mihail Sturdza, al generalului Alexandru Averescu, ale diplomaţilor:
Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, cât şi unor
personalităţi culturale cum ar fi: Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu,
George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Păstorel Teodoreanu.
În acestă lucrare vă prezentăm cinci ceasuri care se găsesc în
colecţia Muzeului Ceasului şi care au aparţinut unor personalităţi din
ţara noastră.
Primul dintre ele este un ceas de mobilier lucrat în Franţa, de
firma „Pupon” în secolul al XIX-lea şi care a aparţinut domnitorului
Mihail Sturdza (1834-1849) (fig. 1).
Personalitate interesantă şi contradictorie cu timpurile în care a
trăit, a fost apreciat pentru calităţile intelectuale şi simţul politic. Este
una din figurile cele mai reprezentative, dar şi din cele mai contestate
ale timpului.
Ceasornicul a fost cumpărat de la Paris de însuşi domnitorul
Mihail Sturdza. Piesa este format mare, cu mecanism anker. Carcasa
din bronz este bogat ornamentată cu motive vegetale şi florale, în
partea inferioară a carcasei, două personaje feminine, de inspiraţie
mitologică; în partea superioară prezintă o urnă cu foc mărginită de
două personaje, de asemenea, de inspiraţie mitologică; cadranul din
bronz este ornamentat, cu cifre arabe pentru ore în cartuşe emailate;
93

eşapament cu ancoră, regulator pendular; sistem de sonorizare pe
coardă, întoarcere cu cheia; placa de protecţie a mecanismului este
inscripţionată Pupon a Paris, seria 3.040.
Ceasul domnitorului Mihail Sturdza a fost montat într-o vitrină
practică a vremii din furnir de cireş. Un astfel de caz este prezent şi în
apartamentele imperiale ale lui Franz Iosif Hofburg, al cărui ceas este
montat într-o casetă cu pereţii de cristal.
O altă piesă reprezentativă este ceasul de buzunar din aur,
marca INTERNAŢIONAL WATCH CO SCHAFFHAUSEN, ELVEŢIA,
secolul al XX-lea, care a aparţinut generalului Alexandru Averescu
(fig. 2), personalitate de excepţie a istoriei României, implicată în
importante evenimente militare şi politice din timpul războiului de
întregire a ţării şi din întreaga perioadă interbelică. Militar de largă
deschidere doctrinară şi remarcabil combatant militar, Alexandru
Averescu ocupă un loc distinct în panteonul personalităţior vremii,
care şi-a pus inima şi condeiul în slujba găsirii celor mai adecvate
modalităţi de ridicare a capacităţii militare a ţării.
Carcasa are două capace din aur şi ramă cu geam; capacul
exterior conţine ştanţele: titlul aurului (14 kt / 0,58), sigla mărcii:
PROBUS / I.W.C. / SCAFUSIA, seria 550.419; pe capacul mediu este
inscripţionat cu litere cursive în limbă română indicaţia privind numele
posesorului, data onomastică, anul şi localitatea în care s-a făcut
achiziţia: General Averescu Al. / 30 August 1912 / Wien. Sub această
gravură este inscripţionată marca „Internaţional Watch Co
Schaffhausen”; cadranul din email alb protejat de o ramă din aur cu
geam, este inscripţionat cu cifre arabe pentru ore şi linii pentru minute
şi are central inscripţia: MARTIN HALBKRAM / K.U.K
HOFUHRMACHER / WIEN 1, două indicatoare de formă simplă şi
secundar excentric; eşapament anker, podul central conţine sigla
mărcii, punte stanţată 48.533.
Acest ceas a fost prezentat în revista „Temporis”, numărul 1
din aprilie 2007 de către doamna muzeograf Elisabeta Savu.
O valoare de excepţie în colecţia Muzeului Ceasului, din punct
de vedere memorial îl constituie ceasul de buzunar al marelui poet
Vasile Alecsandri, ceas lucrat în Elveţia de firma „Omega”, la sfârşitul
secolului al XIX-lea (fig. 3).
Personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a
lungul întregului secol al XIX-lea, poetul Vasile Alecsandri, primeşte,
alături de Negruzzi şi Kogălniceanu conducerea Teatrului Național din
Iaşi.
94

Participant la Revoluţia din 1848 şi susţinător al ideii de unire a
Moldovei cu Ţara Românească (1859), diplomat de excepţie, poetul
Vasile Alecsandri a fost nedespărţit, la toate întâlnirile importante, de
ceasul de buzunar pe care îl purta cu discreţie potrivit costumaţiei
vestimentare.
Carcasa ceasului din aur de 18 kt, are trei capace, două fiind
dispuse anterior mecanismului, iar unul în faţă cadranului; ultimul
capac este decorat cu o pictură pe email redând o scenă militară
înfăţişându-l pe Napoleon Bonaparte reglând tirul unui tun; cadranul
ceasului, metalic, conţine cifre romane pentru indicarea orelor şi două
arătătoare tip Breguet; mecanismul ceasului are eşapament cu
cilindru şi regulator circular, se armează cu ajutorul unei cheiţe; de
ceas este ataşat un lanţ cu zale ovale şi cheiţa de întoarcere
ornamentată cu pietre preţioase.
În anul 1970, Muzeul de Istorie din Ploieşti achiziţionează un
ceas de masă din colecţia scriitorului Mihail Sadoveanu. Piesa a fost
lucrată în Germania, la jumătatea secolului al XX-lea (fig. 4).
Mihail Sadoveanu este considerat cel mai mare prozator
român din toate timpurile, fiind supranumit „Ceahlăul literaturii
române”, fiind de altfel membru şi premiat al Academiei Române.
Luat în totalitate, Mihail Sadoveanu este un mare povestitor cu
o viziune totală a istoriei şi a lumii. Originalitatea operei este dată de
capacitatea de a se contopi cu lumea evocată, astfel încât un singur
narator, autorul însuşi, povesteşte viaţa din trecut şi cea de azi. Este
un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un
realist, un contemplativ.
Ceasul de masă este montat într-o placă din metal cu colţurile
întoarse spre interior, fiecare colţ având motive zoomorfe în
basorelief; cadranul este din bronz ornamentat, cu cifre romane în
cartuşe emailate; deasupra cadranului sunt încrucişate două ramuri
înfrunzite; mecanism cu regulator pendular; posterior un suport din
alamă, piesa putând fi atât ceas de masă, cât şi ceas de perete.
Ultima piesă pe care o prezentăm este un ceas de birou lucrat
în Germania, în secolul al XIX-lea şi a aparţinut scriitorului Alexandru
O. Teodoreanu (fig. 5), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel.
Eminent epigramist, poet şi prozator satiric, critica literară îl apreciază
însă, în primul rând pentru ipostaza lui de prozator, care datorită
talentului său a reuşit să se afirme ca un maestru al literaturii. De
amintit este şi pasiunea sa de gurmand şi iubitor de vinuri care se
baza pe calităţile sale gustative absolut remarcabile.
95

Carcasa ceasului este din bronz bogat ornamentată cu motive
vegetale şi capete de lei, susţinută de patru colonete între care se
găsesc patru medalioane cu efigii de soldaţi; baza ceasului susţinută
de patru picioare sferice este ornamentată cu măşti şi motive vegetale
şi geometrice; cadran metalic cu cifre romane pentru ore, ornamentat
central cu un motiv floral în email negru, două arătătoare simple;
eşapament cilindru, întoarcere cu cheia.
Ceasurile prezentate, reprezintă doar o mică parte din piesele
existente în colecţiile Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” din
Ploieşti, care înfăţişează atât interesul epocii pentru astfel de obiecte
cât şi evoluţia artistică, originalitatea şi măiestria artiştilor care le-au
conceput sau executat. Sperăm că această lucrare să constituie un
imbold pentru vizitarea muzeului nostru unde veţi întâlni ceasuri
lucrate în ateliere de orologerie din Geneva, Paris, Londra,
Amsterdam şi de renumiţi orologieri precum George Prior, Edward
Prior, Markwick Markham sau Julien Le Roy.
96

Fig. 2
Ilustraţii
Fig. 1
97
Fig. 3

Fig. 4
Fig. 5
98

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE URBANĂ
ROMÂNEASCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Mădălina NIŢELEA
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DIN „BELGIA ORIENTULUI”
În secolul al XIX-lea, în drumul ei spre modernitate, societatea
românească a încercat o separare de Orient. Românii considerau că
legitimitatea naţiunii române nu putea veni decât dinspre Occident,
mai ales din partea Franţei, văzută de foarte mulţi ca „marea soră
latină” din Apus. De-a lungul timpului românii se confruntaseră cu o
multitudine de influenţe străine: turceşti, greceşti, ruseşti, poloneze,
italiene, germane, franceze etc. Dintre toate modelul francez a fost
determinant în evoluţia modernă a societăţii româneşti. Franţa este
demnă de imitat, un model exemplar superior oricărui altul: „Dorinţa
de a-şi afirma originea şi aceea de a participa la evoluţia ideilor din
epocă, la schimbările survenite în viaţa popoarelor i-au împins pe
români să-şi întoarcă privirea spre Occident. Ţara care trebuia să-i
atragă cel mai mult, să le răspundă la toate aspiraţiile, să-i ajute la
realizarea idealului lor nu putea să fie decât Franţa, de unde
izvorâseră cele mai înălţătoare fapte, cele mai nobile, Franţa
generoasă, protectoare a asupriţilor. Toţi cei care se îndoiau de
viitorul ţării lor, toţi cei care doreau renaşterea ei, intelectuali, tineri
entuziaşti se îndreptau atunci către Franţa, către cultura sa, către
progresul oferit de ea, mergeau pe urmele ei. Exista fără îndoială o
veche cultură în Ţările Române, dar această cultură nu era împlinită...
Trebuia îmbogăţită, modernizată, imprimată de o cultură latină
superioară... Efectul salutar al influenţei franceze a fost vizibil la
început în viaţa socială, moravuri, dar, în acelaşi timp, şi în viaţa
intelectuală” 1 . Putem afirma că în ascensiunea spre modernitate
România a parcurs o etapă franceză.
Dacă în secolul al XVII-lea existau relaţii izolate, în secolul al
XVIII-lea legăturile sociale şi intelectuale între Franţa şi Ţările
Române erau destul de reduse, după jumătatea veacului al XIX-lea
vom descoperi dezvoltarea masivă a acestor contacte. Până la 1848
faţă de Franţa românii au încercat acel sentiment al uimirii 2 . Mirajul
Occidentului, complexul Dinică Golescu părea instaurat definitiv în
societatea românească, societate care acceptase să-şi asume rolul
de receptor. După 1866 până la primul război mondial, s-a produs o
1 Ov. Densusianu, L’âme roumaine et l’âme française, Paris, 1919, p. 19-20.
2 „Mirarea în faţa occidentului coexistă îndelung cu tentativele de preluare a
unor soluţii pentru problemele răsăritene, ceea ce face selecţia dificilă – domeniul
soluţiilor este definit confuz şi adopţiunea problematică” (Sorin Antohi, Civitas
imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Iaşi, 1999, p. 27).
101

preluare cantitativă a modelului politic, cultural şi social francez,
numai la nivelul elitei. Abia după 1918 întâlnim o receptare a influenţei
franceze gradual şi la celelalte segmente ale societăţii, dar o
receptare selectivă; apăruseră noi modele.
În prelungirea epocii Luminilor, Europa secolului al XIX-lea
continuase într-o oarecare măsură „să fie franceză”, o Franţă
simbioză între tradiţie şi modernitate. Prestigiul marilor gânditori, al
ideilor generoase, al noilor curente, diplomaţia întăriseră entuziasmul
pentru Franţa.
Pentru francofili Franţa reprezenta lumea însăşi. Într-o lucrare
tipărită la Bucureşti în 1916 şi intitulată sugestiv De ce sunt francofil?,
Nicolae Şerban, venit în contact direct cu societatea franceză
mărturisea că „de-a lungul cercetărilor mele am avut continuu
impresia că urmăresc viaţa nu a unui popor, ci a unei lumi imense, că
valurile Senei, izbind în zidurile negre ale Parisului, bat ritmul
pulsaţiilor întregii omeniri” 3 .
Într-o „lume franceză” România îşi căuta reperele, iar o bogată
bibliografie ce priveşte domeniul istoric, literar, economic, social,
cultural, politic etc. ne stă mărturie. Influenţa occidentală asupra
procesului de modernizare din societate românească a fost analizată
în detaliu de Pompiliu Eliade, Eugen Lovinescu şi Neagu Djuvara 4 .
Aşadar, la jumătatea secolului al XIX-lea desprindem imaginea
francofililor care văd în Franţa o a doua patrie şi aspiră a alinia
România la destinul acesteia. Cei mai mulţi dintre ei susţin fără
rezerve că există un tip ideal de civilizaţie spre care tind toate
popoarele, acesta fiind întrupat de Franţa.
În 1853, I. C. Brătianu, adresând un memoriu lui Napoleon al
III-lea pleda pentru Unirea Principatelor, căutând să-l convingă pe
împărat că aceasta ar însemna o transformare a României într-o
colonie franceză: „Franţa va avea avantajele unei colonii, fără a avea
cheltuielile ce aceasta organizează” 5 . Observăm că Franţa era
modelul ce trebuia a fi imitat pentru ca România să se transforme
într-o „mică Franţă” sau o replică orientală a Belgiei, ea însăşi văzută
ca o prelungire a Franţei: „Sintagma Belgia Orientului, frecvent
utilizată, a ilustrat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un
3 Nicolae Şerban, De ce sunt francofil, Bucureşti, 1916, p. 6.
4 Vezi Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en
Roumanie, Paris, 1898; Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 3
vol., Bucureşti, 1924-1926; Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române
la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, 1995.
5 I. C. Brătianu, Acte şi cuvântări, vol. I, Bucureşti, 1938, pp. 31-32.
102

interesant mit politic: iluzia unei Românii destinată să devină, în toate
privinţele, o replică a Belgiei la celălalt capăt al continentului” 6 .
Franţa a constituit modelul politic pentru societatea
românească fiind totodată principalul focar de spiritualitate al
românilor. Limba română va suferi modificări semnificative prin
împrumutul exagerat de neologisme din limba franceză. În 1864 s-a
introdus predarea limbii franceze în şcolile secundare, începând cu
clasa întâi până în clasa a şaptea, după modelul şcolilor franceze,
obligativitatea acesteia impunând elevilor studierea acestei materii
şapte sau opt ani. Formaţia franceză la şcoala de la Barbizon a
pictorilor români a determinat o strânsă legătură a picturii româneşti
cu cea franceză. Pe de altă parte numeroase clădiri au fost ridicate
după 1859 sub influenţa şcolii franceze de arhitectură. De altfel, cei
mai mulţi dintre arhitecţii după planurile cărora au fost construite
aceste clădiri au fost ei înşişi francezi sau români educaţi în şcoli
franceze. Cele mai multe şi mai importante clădiri din această
perioadă au fost ridicate în capitala ţării dar şi la Iaşi, Constanţa,
Craiova etc; şi cum România urma să se transforme într-o mică
Franţă, Bucureştiul trebuia să devină un „mic Paris”. Ca urmare s-a
produs o interesantă mutaţie şi în viaţa cotidiană a elitei româneşti
(cafenele, case de modă etc.). Tot în aceeaşi perioadă s-a încercat o
legitimare a naţiunii române prin apelarea la simbolurile latine, miturile
fondatoare fiind puternic prezente în societatea românească. Dar
România nu a devenit a doua Franţă şi nici Bucureştiul un mic Paris.
La sfârşitul secolului al XIX-lea întâlnim o puternică reacţie
antifranceză susţinută de afirmarea valorilor autohtone dar şi apariţia
unui nou mit, cel german 7 .
Iată care era imaginea României în revista umoristică „Belgia
Orientului” – „ziar la înălţimea occidentului” în primul său număr, la
începutul veacului al XX-lea: „Între Carpaţi, Dunărea cea lată şi Marea
Neagră se întinde – mai cu seamă la caşcaval – o ţară pe care am
putea-o cu drept cuvânt numi Pământul făgăduinţei dacă am ţine
seamă de promisiunile ce se fac în opoziţie, care însă e numită Belgia
Orientului din cauză că a urcat treptele civilizaţiunei cu ascensorul,
aşa c-o apucă ameţeala de câte ori, lovindu-se cu capul de pragul cel
de sus, îl vede pe cel de jos” 8 . Întâlnim o critică la adresa întregii
societăţi româneşti. Forma de stat în „Belgia Orientului” este o
6
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997, p. 187.
7
Idem, Sur la diffusion de la culture europeene en Roumanie, în „Analele
Universităţii”, Bucureşti, 1985, pp. 51-69.
8 o o
„Belgia Orientului”, anul 1, n 1, [1903], supliment gratuit la n 4.858 al
ziarului „Adevărul”, p. 1.
103

anarhie constituţională. Limba naţională este cea franceză. Relaţiile
României cu Occidentul sunt rezumate astfel: exportă cereale şi
importă diplome de bacalaureat. Sunt ridiculizate toate ocupaţiile
românilor care au atingere cu occidentul 9 .
Pe de altă parte nu erau puţini cei care situau societatea
românească pe de-a-ntregul în Orient. Dacă în 1861 şi 1866 călătorul
german Richard Kunisch aşeza Bucureştiul şi Constantinopolul pe
aceeaşi treaptă, în 1869 subordona România conceptului general de
„Orient” 10 . „Imaginea pe care o propune călătorul nostru cu privire la
ţară şi la oamenii din România sau la particularităţile lor culturalistorice,
se află într-o strânsă legătură cu ceea ce el şi contemporanii
săi numeau Orient” 11 . Pentru călătorul german în viziunea Orientului
intră imaginea unui mod primitiv de existenţă, originar încă şi nealterat
de civilizaţie. Ceea ce caută acolo călătorul printre altele este
„proaspăta, sănătoasa barbarie”, în contrast cu „popoarele vlăguite
ale civilizaţiei“ sau „impresiile primitiv-naţionale” 12 . La Orşova, la
intrarea în ţară călătorul străin îşi face o impresie despre societatea
românească: „Un haos de naţiuni şi porturi, de obiceiuri şi graiuri, cum
numai Orientul poate da la iveală. Căci Orientul aici începe” 13 . În
raport cu ideile apusene Bucureştiul nu pare un oraş frumos. „Casele
sunt în parte foarte rurale, chiar cele din piaţa mare, pavajul lipseşte
pe majoritatea străzilor, iar acolo unde este ai prefera să nu fie,
cafenelele arată cam murdare, iar în prăvălii se găsesc mărfuri
aproape numai pentru cerinţele păturilor de jos... Prost hrăniţi şi prost
îmbrăcaţi locuitorii nu sunt obişnuiţi să lucreze pentru un viitor
îndepărtat despre care nu ştiu dacă le va aparţine” 14 . Totuşi limba
franceză o înţeleg toate păturile sociale, „cu excepţia celor de jos, mai
cu seamă a ţiganilor şi a popilor” 15 . Aceeaşi idee era împărtăşită de
diplomatul francez de Moüny în 1875. Nimic nu-i place de la început.
Nici natura însăşi, orizontul „gălbui”, casele ca nişte clăi de fân, omul
de o seamă cu mediul 16 . În Oltenia găseşete „un colţ din societatea
orientală, sumbră şi pitorească, mizerabilă şi bogată în culori” 17 .
9 Ibidem, pp. 2-4.
10 Vezi Richard Kunisch, Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România
şi Turcia, Bucureşti, 2000.
11 Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german,
Bucureşti, 1995, p. 93.
12 Ibidem.
13 Richard Kunisch, op. cit., p. 61.
14 Ibidem, p. 74, 92.
15 Ibidem, p. 98.
16 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 670.
17 Ibidem, p. 670.
104

Bucureştiul cu case boiereşti ca la Ville d’Avray nu-l mulţumeşte. În
societatea românească „totul e de ordin compozit, făcut din bucăţi (de
pièces et morceaux), nicăieri o formă caracteristică, o societate
distinctă. De fapt, ei n-au nici o fizionomie bine hotărâtă (bien
tranchée), nu posedă nici o puternică literatură, nici o industrie, nici o
arhitectură care să li aparţie şi nu pot concepe alt progres decât
imitaţia mai mult sau mai puţin fericită a popoarelor europene” 18 .
Şi mai târziu, la începutul veacului al XX-lea, mai precis în
1905, André Bellessort susţinea că în spatele făţărniciei franceze se
află o întreagă lume orientală. O societate românească vanitoasă,
opulentă, dar şi primitivă 19 .
Cu toate acestea, influenţa franceză din societatea
românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea a contribuit efectiv la angajarea României în modernitate chiar
dacă nu a reuşit să transforme România într-o replică a Belgiei cum
ar fi dorit francofilii necondiţionali.
18 Ibidem, p. 671.
19 André Bellessort, La Roumanie contemporaine, Paris, 1905.
105

Andreea PANAIT
DOCUMENTE ÎN SCRIERE CHIRILICĂ DIN PATRIMONIUL
MUZEULUI NAŢIONAL AL AGRICULTURII – SLOBOZIA
Încă de la începuturile istoriei, scrierea a fost în conlucrare cu
agricultura. Acte contabile 1 , acte de proprietate, emise în acord cu
„legeturile” 2 vechi şi noi, de forurile înalte ale statului au circulat şi au
fost păstrate. Şi atunci când piatra sau hârtia au lipsit, scrierea şi-a
făcut loc pe metal, lemn sau pergament.
Istoria scrierii chirilice a fost o promotoare a unei perioade
vaste a istoriei poporului român, modelând limba română şi, în final
fiind absorbită în scrierea limbii române. Rolul ei, la noi, a împlinit cu
nimic mai prejos rolul jucat de limba latină în partea de vest a
Europei. Produs ca alfabet al cultului şi mai ales al cancelariilor
domneşti, alfabetul chirilic a rămas până la epuizarea sa o scriere
oficială cu preponderenţă. Alfabetul chirilic a fost folosit la început
pentru transpunerea pe suport a limbii slavone, mai apoi odată cu
formarea unei conştiinţe naţionale a fost acceptat pentru transcrierea
mai multor limbi: bulgara, româna, rusa ş.a. Până la sfârşitul secolului
al XVII-lea în spaţiul românesc s-a folosit limba slavonă. Începând cu
secolul al XVIII-lea limba română exprimată prin alfabetul lui Chiril şi
Metodie a fost impusă ca limbă de cult şi cultură. Astfel s-a extins şi
diversificat învăţământul şi implicit pregătirea funcţionarilor necesari ai
aparatului de stat. Această înnoire care duce la răspândirea limbii
române cu alfabet chirilic a stat sub amprenta iluminismului 3 . Până în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alfabetul chirilic a fost folosit
intens. Începând cu revoluţia culturală produsă de momentul
paşoptist, şi-a făcut loc alfabetul latin în scrierea limbii române. De
acum şi până după 1870 cele două alfabete merg în paralel. După
această dată începe istoria românească a alfabetului latin.
Acte de danie, de atestare, doveditoare de proprietate, sunt
câteva din subiectele abordate în documentele cu scriere chirilică din
patrimoniul Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia (MNA). Pe
lângă aceste teme întâlnim şi şapte documente care desemnează
1
Primele scrieri au apărut ca urmare a unei nevoi de organizare a unei
evidenţe contabile a alimentelor (Tom Standage, O istorie a lumii în 6 pahare, 2008,
p. 23).
2
Legile, din documentul F. S. 1688.
3
M. Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi şi până în 1918,
Bucureşti, 1968, p. 87.
106

viaţa de zi cu zi: piatra de mormânt a boierului Răducan Târcă –
document de atestare a Bisericii de lemn „Poiana” 4 , crucea de piatră
a unuia din ultimii preoţi ai Bisericii de lemn „Poiana”, datată 1877 5 ,
un colac de puţ datat 1853 6 , hambarul de lemn achiziţionat din
localitatea Socec, secolul al-XVIII-lea 7 , două potire din metal, cu cupe
aurite, datate a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea 8 şi lista de zestre
a „Sorimi Radi”, pe pergament, datată 1801 9 . În patrimoniul muzeului
se găsesc la ora actuală un număr de 47 de documente în scrierea
chirilică încadrate în perioada 1632-1877. Marea lor majoritate sunt
manuscrise. Dintre acestea: 11 documente sunt traduse, – 6 dintre
texte sunt traduse de specialişti, 5 sunt traduse de autorul lucrării de
faţă – iar 3 sunt în curs de traducere. Muzeul Naţional al Agriculturii
mai deţine un număr de 30 de cărţi bisericeşti, tipărite, cu scriere
chirilică.
Lăsând la o parte valoarea istorică a scrierilor, fiecare
document are o poveste aparte până să ajungă la MNA spre
cercetare. De exemplu: piatra de mormânt a boierului Răducan Târcă,
ctitorul lăcaşului, şi-a urmat biserica în toate strămutările ei 10 ;
documentele din Fondul Stoianovici 11 au fost protejate de vâltorile
istoriei din ultimii 50 de ani de către moştenitoarea lor, Doamna Ileana
Stoianovici, iar marea lor majoritate se leagă de constituirea Fermei
Model Perieţi 12 ; colacul de puţ mai sus amintit a fost făcut cu
cheltuiala lui Aron Nedelcovici, un evreu din localitatea Balaciu,
judeţul Ialomiţa, care s-a convertit la creştinism.
4
Pe suport din piatră, cu chenar cu model fitomorf: flori de crin, cu scriere
de tipar, realizate în relief, prin tehnica méplat.
5
Din piatră, cu simbolurile: pasărea sufletului (Sfântul Duh), crucea,
serafimi, realizată în tehnica méplat.
6
Din piatră, a fost făcută de un evreu care s-a convertit la creştinism.
7
Hambarul a fost achiziţionat de către directorul MNA Răzvan Ciucă, în
anul 1988, de la moştenitorul casei în care se afla, prezintă scriere realizată prin
cioplire cu dăltiţe, se observă şi un model geometric: romburi realizate prin
întretăierea unor linii – cercetare Viorica Croitoru Capbun.
8
Primul a fost donat Bisericii de lemn Poiana”, cel mai probabil, de către
unul dintre urmaşii boierului Târcă, ctitorul bisericii; cel de-al doilea a fost donat de
directorul MNA Răzvan Ciucă şi a fost achiziţionat de dumnealui din Chişinău,
Republica Moldova, în anul 1991;
9
Confecţionată din 2 bucăţi distincte de pergament, de nuanţe diferite,
cusute cu sfoară (listă de dotă a unei familii sârbe).
10
Prima strămutare (cca. 1979), când biserica a fost mutată şi refăcută la
Poiana de Sus, şi ultima (2000), când monumentul a fost adus la Slobozia, în parcul
MNA pe atunci MAR.
11
Documentele care prezintă „F. S.” în faţa numărului de inventar.
12
Fermă de seminţe de legume şi flori din perioada interbelică care a
aparţinut tatălui Doamnei Stoianovici: A. I. Popescu.
107

Pentru traducerea textelor chirilice în limba contemporană am
recurs la redarea cuvintelor aşa cum au fost scrise în original pentru a
menţine parfumul acelor vremuri şi bineînţeles pentru menţinerea
originalităţii. Astfel am îmbinat ortografia originală cu cea actuală
lăsând în text, inclusiv, greşelile autorului pentru o mai mare
veridicitate.
Criteriile de organizare a documentelor alese pentru această
lucrare sunt: în funcţie de suportul folosit la scriere şi după numărul
de inventar.
Am expus aceste date din Patrimoniul MNA pentru a veni în
ajutorul celor care vor să studieze, şi mai mult, ca cercetările noastre
să se fructifice într-o conlucrare la nivel naţional cu deţinătorii de
documente. Astăzi, în realitatea cultural-europeană se simte nevoia,
chiar la nivel european, unei sistematizări, a unei baze de date, care
să cuprindă cel puţin documentele traduse dacă nu şi imaginea lor cu
copyright-ul de rigoare. Ca şi traducător incipient m-am lovit de lipsa
unui ajutor informatizat şi sistematizat, cu date, limbă de scriere,
grafie şi noi sisteme de abordare a traducerilor de către specialişti. Cu
toate încercările unei munci de traducere sperăm să vă fie de folos
intervenţia noastră.
108

Tipologie documente:
Documente pe piatră:
1. 1737 (7245), piatra funerară a familiei boierului Târcă –
ctitorul Bisericii de lemn „Poiana”, monument din patrimoniul MNA.
2. (nr. inv. 2887) 1853, colac de puţ cu înscris în limba română,
alfabet chirilic, desemnând ctitorul său şi anul.
3. 1877, crucea de piatră a unuia dintre ultimii preoţi ai Bisericii
de lemn „Poiana”, înscris în chirilică, litere de tipar, realizate în
tehnica méplat.
Documente pe suport de metal:
4. (B535), a-II-a jumătate a secolului al XVIII-lea, Potir din
aramă aurită, cu înscris în chirilică în limba slavonă, desemnează un
citat din Sfânta Liturghie, la momentul Sfintei Taine a Împărtăşaniei şi
scene cu Hristos, Crucea, buretele, suliţa şi îngeri, inscripţionate prin
gravare.
5. (B332), a-II-a jumătate a secolului al XVIII-lea, Potir din
metal cu cupă aurită, cu înscris în limba română cu alfabet chirilic
numele donatorului: „Rado” care l-a donat „Besereci Poiana”, prezintă
model floral decupat pe suportul de cupă.
Documente pe lemn:
6. (nr. inv. 274/6372), secolul al XVII-lea, hambarul de lemn de
la Socet, judeţul Hunedoara, înscris în chirilică, litere tip manuscris.
Documente pe pergament:
7. (F. S. 326), 1632 (7140), Leon Tomşa voievod întăreşte lui
Stoica postelnic: ocini, vecini şi ţigani în Urdari, Şişeşti, Dragomireşti,
Bălboşi ş. a.
8. (F. S. 2284), 1801, „maie” 18, listă de zestre a „Sorimi Radi”.
Documente papetare traduse:
9. (F. S. 1678), 1846, 9 decembrie, înştiinţare adresată
Pitarului Vasilache Cuţarida de către judecătoria Ilfov pentru intrarea
în posesie a unor pământuri din zona Râmnicul Sărat.
109

10. (F. S. 1679), 1850, 20 septembrie, confirmare a hotărârii de
intrare în posesie a 20 de stânjini moşie a pitarului Vasilache Cuţarida
de la „Domnii arioni”.
11. (F. S. 1680), 1850, decembrie 30, explicaţiile inginerului Sc.
Strobolea al-II-lea la un plan de „hotariu”.
12. (F. S. 1683), 1858, martie, act de vânzare a unor „ruine” din
mahalaua Zion, Bucureşti .
13. (F. S. 1688), 1868, act de vânzare a unui loc de zece
stânjini, din „Mahalaoa Varsu nr. 6”, Bucureşti, vânduţi lui Emanoil
Protopopescu procuratorul lui Ioan Alexandru Pitoridi, în suma de
900 de galbeni împărăteşti „refăcuţi şi ne găuriţi” 13 .
Documente papetare în curs de traducere:
14. (F. S. 1682), 1819, iunie, document în chirilică, pe hârtie
manuală, cu linii de apă şi filigran, manuscris cu tuş negru şi sepia, cu
trei tipuri de scris datate 1819, 1823 şi respectiv „’855”.
15. (F. S. 4356), 1851, invitaţie de nuntă a mirilor Petre
Stoianovici şi Mariţa Hr. Penciulescu, tipărită cu tuş negru.
Documente papetare netraduse:
16. (F. S. 4353), document în chirilică (bulgară?), manuscris
tuş negru, prezintă filigran: scut heraldic şi înscris: „O BOGATH”.
17. (F. S. 4354), 1829, august 22, document în chirilică,
manuscris tuş negru, prezintă filigran: înscris „KRONSTADT”.
18. (F. S. 4355), 1847, document în chirilică, manuscris tuş
negru.
19. (F. S. 4360), 1852, octombrie 11, document în chirilică,
manuscris tuş negru, jos stânga sigiliu aplicat, ceară roşie, reprezintă
un animal.
20. (F. S. 4361) obiect muzeal compus din 8 documente cu
scriere chirilică, cu legătură din sfoară, cu diferite tipuri de scrieri
manuscris, hârtie, şi filigrane, cu sigiliu atârnat din ceară roşie.
21. (F. S. 4361.1), document în chirilică, hârtie manuală, linii de
apă, filigran reprezentând un element repetat de trei ori şi un înscris
„NR” manuscris tuş negru.
22. (F. S. 4361.2), document în chirilică, hârtie manuală cu
filigran: „IMSC” şi o ancoră, manuscris tuş negru.
13 Din documentul F. S. 1688.
110

23. (F. S. 4361.3) document în chirilică, hârtie manuală, nuanţă
albastră, cu filigran: scut heraldic cu coroană, în câmp se observă un
element-monogramă sau frânghie, manuscris tuş negru.
24. (F. S. 4361.4) document în chirilică, hârtie manuală, nuanţă
verde, cu filigran: înscris ilizibil (prezent în zona legăturii).
25. (F. S. 4361.5), 1832, document în chirilică, hârtie manuală,
cu filigran ce reprezintă un animal, patruped şi înscris: „IMC”, linii de
apă.
26. (F. S. 4361.6), document în chirilică, hârtie manuală, cu
filigran ce reprezintă un animal patruped, manuscris tuş negru,
ştampilă rotundă cu tuş negru ce prezintă în câmp 2 personaje cu
aură, în mijlocul cărora este o clădire, legendă cu înscris în chirilică,
greu lizibil.
27. (F. S. 4361.7), 1833, document în chirilică, hârtie manuală
cu filigran ce prezintă înscris: „FFA” şi un element repetat de trei ori
(în formă de ciupercă), linii de apă, manuscris tuş negru, ştampilă
ovală cu tuş negru prezentă pe fiecare filă scrisă, cu legenda „NEΦT”
şi „PMNK”, coroană, două unelte, inimă, ramuri de lauri.
28. (F. S. 4361.8) document în chirilică, hârtie manuală, filigran
cu înscris: „IMC” şi un animal, linii de apă, manuscris tuş negru.
29. (F. S. 4365), 1848, act de botez tipărit cu tuş negru,
completat manuscris cu tuş negru, document în chirilică, hârtie
manuală.
30. (F. S. 4366), 1847, document în chirilică, hârtie manuală,
manuscris tuş sepia.
31. (F. S. 4367), 1851, document în chirilică, hârtie manuală,
manuscris tuş sepia.
32. (F. S. 4368), 1863, „november 24”, document în chirilică,
hârtie manuală, linii de apă, manuscris tuş negru.
33. (F. S. 4371), 1825, caiet cu însemnări în chirilică (evidenţă
contabilă?), coperţi din carton îmbrăcate în piele de căprioară, cu
legături exterioare din piele, pe prima copertă, în interior este
improvizat un plic dintr-un tip diferit de hârtie manuală cu filigran: o
semilună şi două cercuri; prezintă forzaţ şi legătură cusută cu sfoară.
34. (F. S. 4372), 1839, document format din patru coli şi un
bilet, prinse în legătură din sfoară.
35. (F. S. 4372.1), 1839, document în chirilică, hârtie manuală,
linii de apă, filigran, manuscris tuş sepia, prezintă două însemnări
datate 1855 şi respectiv 1870.
36. (F. S. 4372.2), 1855, document în chirilică, hârtie manuală,
manuscris tuş sepia, ştampilă rotundă, în câmp: o balanţă şi un peşte,
legendă: înscris în chirilică şi 1837.
111

37. (F. S. 4372.3), 1855 „iunie 6”, document în chirilică, hârtie
nuanţă albastră, manuscris tuş sepia.
38. (F. S. 4373), 1872, document în chirilică, manuscris tuş
sepia.
39. (F. S. 4374), 1807, document în chirilică, hârtie manuală cu
filigran: pasăre bicefală, cu o sabie şi un sceptru în gheare, coroană
deasupra, manuscris tuş sepia.
40. (F. S. 4375), 1821-1822 (verso), document în chirilică,
hârtie manuală, linii de apă, manuscris tuş sepia, ştampilă rotundă,
prezentă în dublu exemplar.
41. (F. S. 4376), document în chirilică, hârtie manuală, linii de
apă, filigran: înscris cu litere latine şi „1837”, manuscris tuş sepia, cu
ştampilă rotundă a judecătoriei judeţului Ilfov, în câmp sunt prezente
două personaje cu aură şi o clădire ce are deasupra o balanţă,
legendă: 1837.
42. (F. S. 4377), 1859, document în chirilică, hârtie nuanţă
verde, manuscris tuş sepia, prezintă sus o însemnare datată 1872,
ştampilă a districtului Ialomiţa, cu un vultur.
43. (F. S. 4378), 1859, document în chirilică, hârtie nuanţă
verde, manuscris tuş sepia, ştampilă a districtului Ialomiţa cu un
vultur.
44. (F. S. 4379), 1855, două documente în chirilică, hârtie
nuanţă verde, manuscris tuş sepia.
45. (F. S. 4379.1), 1855, iunie 2, document în chirilică,
manuscris tuş sepia, emis de Tribunalul judeţului Ialomiţa pentru luare
la cunoştinţă de dania făcută, preotului duhovinc al satului Adâncata,
de pitarul Vasile Cuţarida; pe prima pagină prezintă o însemnare în
limba română, scriere cu alfabet latin.
46. (F. S. 4379.2), 1855, act de danie, document în chirilică,
manuscris tuş sepia, două ştampile rotunde, a satului Adâncata şi a
judeţului Prahova.
47. (F. S. 4380.1), 1867, document care face parte dintr-o suită
de trei documente, manuscris tuş sepia în alfabet latin şi chirilic,
ştampilă.
48. (F. S. 4381), 1867, document manuscris tuş sepia în
alfabet latin şi chirilic, ştampilă, prezintă însemnare în alfabet latin,
datată 1872.
49. (F. S. 4382), 1867, document manuscris tuş sepia în
alfabet latin şi chirilic, ştampilă, prezintă însemnare în alfabet latin,
datată 1872.
50. (F. S. 4383), 1867, document manuscris tuş sepia în
alfabet latin şi chirilic, ştampila Tribunalului de Ialomiţa.
112

51. (F. S. 4385), 1867 (înscris alfabet chirilic); 1868 (înscris
alfabet latin), document manuscris tuş sepia în alfabet latin şi chirilic,
ştampila Tribunalului de Ialomiţa.
52. (F. S. 4386), document în chirilică, hârtie manuală, linii de
apă, manuscris tuş negru.
113

Documente traduse
1. „ Supt această piatră odihnesc oasele robilor lui Dumnezeu Chirca Stana
Dragomirri Zavta Dumitraşco, Petco, Gheorghe, Tudorache, Dobra, Maria, Tudora
şi copii: Voica, Păunia, Dragomir, Dumitraşco, Velica, Maria, Tudoria, Stan, Pena,
Matei, Radaicucea, Dumitra, Dobra, Zanfira, Ivan, Zaharia, Pavel A: K: 7245
(1737).”
Piatra de mormânt a familiei boierului Răducan Târcă,
ctitorul Bisericii de lemn „Poiana”
114

2. nr. inv. 2887
„+ SAU RIDICAT CU CHELTUIALA LUI ARON NEDELCOVICI 1853”
115

3. „1877”, „SICA HERA NEACŞA”
116

4. (B 535)
„XPICTOBO ИCTOЧMИK
ПPИAT Ъ KECAЛPTMOTO
BKЪCИTУT Ъ ЛO”
Trupul lui Hristos primiți şi din
izvorul vieţii gustaţi.
117

5. (B332)
„+ LA BESERICA POIANĂ RADO”
118

6. nr. inv. 274/6372
A. Rândul 1: „Pisat Io Savol Adam 1780 Costa”
Am scris eu Savol Adam 1780 Costa
Rândul 2: „Pimost Alexandru Casa leat 1838”
Am scris iar Alexandru Casa leat 1838
(Traducere M. Cotenescu)
B. Rândul 1: A i? V S di eu? Sau făcut lui Muntia (nu?) Casma (Cosma?)
Rândul 2: De Costa Alescandru lui Ispas ce aceal (.....?)
119
(traducere Andreea Panait)

7. F. S. 376
„+ Din mila lui Dumnezeu, Io Leon voievod şi domn a toată ţara
Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului, răposatului Io Ştefan Voievod. Dă domnia
mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele Stoica postelnic, fiul lui
Bălaci din Urdari, din judeţul Gorj şi cu fiii lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie
ocină şi vecini în satul Urdari, însă toată partea jupaniţei Neacşa, fiica lui Muja, a
patra parte din Urdari, din câmp şi din pădure şi din apă, cu vecini şi din vatra
satului, de pretudindeni, oricât se va alege de peste tot hotarul. Şi vecini să se ştie,
anume: Stanciul cu fratele lui, Dumitru şi cu fiii lor şi Preda cu fiii lui şi Hodicea cu
fiii lui şi Stoica cu fiii săi şi Cârstea cu fiii săi şi Stanciul, fiul lui Badea, cu fiii săi.
Pentru că a cumpărat Stoica postelnic aeastă ocină mai sus zisă şi cu vecinii de la
Iana, fiica Gherghinei din Urdari, nepoata Neacşăi, fiica lui Muja, pentru 13500 aspri
şi cu zapis de la mâna ei, de vânzare, şi cu martori anume: Preda din Ceplea şi
Dragomir Drăghici din Fărcăşeşti şi din Ohabă, Staicoi postelnic şi din Bibeşti Vladul
postelnic şi din Coţofeni Mihani şi Dumitru Filiişanul.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină sat, însă partea lui
Dumitraşco postelnic toată, din câmp şi din pădure şi din apă şi cu toţi vecinii din
vatra satului, de pretutindeni, oricât se va alege din hotar până în hotar, însă fără un
vecin anume…1, pe care la iertat Dumitraşco. Pentru că a cumpărat Stoica
postelnic această jumătate de sat şi cu toţi vecinii de la Dumitraşco postelnic din
spineni pentru 37000 de aspri, gata şi cu zapis de vânzare de la mâna lui şi cu
martori anume: Preda vornic şi din Poiană Barbul postelnic, şi Dragomir şi Drăghici
din Fărcăşeşti, şi Roşiia Udrişte, şi din Ceplea Iacov, şi din Gaia (2) Stan vătaf, şi
din Stângacea Necula postelnic, şi din Dâlga Pătraşco postelnic.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic nişte vecini anume: Tamaş
cu fraţii săi Novac şi Drăghici, pentru că s-au vândut ei vecini cu fiii lor lui Stoica
postelnic din Urdari, pentru 3600 de aspri gata, de a lor bunăvoie, fără de nici o silă,
numai capetele lor, fără ocină, şi cu zapis cu mulţi martori, anume: Barbul postelnic
şi Cioană paharnic, şi din Salce Pătru postelnic, şi din Hărgitoaia Mihaiu postelnic,
şi din Ştubeaiu Stanciu, şi din Carpeni Mălin, şi din Anini Stan şi Ţofan.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic un sălaş de ţigani, anume
Datco ţiganul cu ţiganca sa şi cu copiii săi. Pentru că au fost datori Miloş şi Bălaci şi
Dragotă, fiii lui Badea din Pârâu lui Stoica postelnic aspri…3. Astfel ei au pus zălog
acel sălaş de ţigani cu zapis şi cu zi, ca să dea banii la zi, iar Stoica postelnic, el să
stăpânească acel sălaş de ţigani, să-i fie moştenire. Deci le-a trecut ziua, de sânt
de atunci patru ani. Şi am văzut domnia mea şi zapis de la mâna lor, cum este mai
sus-scris şi cu martori, Drăghici, şi din Poiană Barbul postelnic.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic un ţigan, anume Lupul,
fratele lui Severin ţiganul, pentru că a cumpărat Stoica postelnic acel ţigan de la
Filoteiu egumenul de la sfânta mănăstire numită Strâmba, hramul Sfânta Troiţă, şi
de la Miloş, nepotul lui Stoica vistier, pentru 3000 de aspri gata, pentru datoria
sfintei mănăstiri, de când a vândut Alexandru voievod Iliaş mănăstirea Strâmbul
metoh la sfânta mănăstire Tismana. Şi am văzut domnia mea şi zapis cu martori,
anume: din Frăcăşăşti Drăghici postelnic şi Dragomir, şi din Roşiia Udrişte
postelnic, şi din Rogojăl Oprea postelnic şi din Rovinari Frăţilă, şi din Ceplea Preda
vornic, şi Acachi monah şi Lavrintie din Strâmba şi Iane gealepul şi alt Iane
şchiopul.
120

Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină şi vecini în sat în
Dragomireşti şi din judeţul …1, însă partea unchiului său Dragotă postelnic,
jumătate de sat cu vecini şi cu tot venitul, cât se va alege.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină şi vecini în sat în
Bălboşi, însă jumătate din a patra parte, însă partea unchiului său Dragotă
postelnic, cu vecini şi cu tot venitul.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină şi vecini în sat Măilat,
jumătate de sat, partea unchiului său Dragotă postelnic cu vecini şi cu tot venitul.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic ocină şi vecini în sat în
Cocorova, iar jumătate de sat, de peste tot satul, partea lui Dragotă postelnic şi din
câmp şi din pădure şi din apă şi cu via şi cu vadurile de moară şi cu toţi vecinii şi din
vatra satului, de pretutindeni, oricât se va alege de peste tot hotarul.
Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica postelnic toată partea unchiului său
Dragotă postelnic din ţigănie, anume Mârşălă ţiganul cu fratele său Florea, fiii lui
Mâncarie ţiganul şi Radul fiul lui Cornea şi Puică ţiganul cu copii săi.
Pentru că aceste sate mai sus-zise şi ţigani au fost agonisite şi cumpărate
de unchiul său Dragotă postelnic, împreună cu jupaniţa lui, Samfira, sora jupaniţei
Hârsova, jupaniţa lui Mihaiu Ţânţăreanu, încă dinainte de vreme, din zilele altor
domni.
Iar apoi, când a fost în zilele lui Alexandru voievod Iliaş sluga domniei mele
Stoica postelnic din Urdari, el a avut până şi gâlceavă cu Mihaiu clucer şi cu
jupaniţa lui Hârsova pentru satele şi ţiganii care sânt din jos mai sus-zise, pe care
le-a cumpărat Dragotă postelnic şi cu jupaniţa lui, Samfira, şi pentru nişte bani pe
care i-a luat Dragotă postelnic de la fratele său Bălaci, tatăl lui Stoica postelnic,
scrişi dinaintea lui Alexandru voievod Iliaş, pe răvaşe domneşti, anume: din
Vordiniţă Stamatie aga, şi din Brâncoveni Mată fost mare agă, şi din Filiiaşi Dumitru
căpitan, şi din Hierăşti Udrişte al doilea logofăt, ca să-i judece şi să-i întocmească
pentru dedinele ce le-au avut de împărţit Stoica postelnic şi cu Mihaiu clucer. Astfel
întru aceasta, aceşti mai sus-zişi 4 boieri, ei aşa au aflat cu sufletele lor că acei
bani, ce a luat Dragotă postelnic de la fratele său Bălaci, el i-a dat tot pe dedine.
Deci au dat acei boieri ca să ţină din acele sate şi ţigani, care sânt mai sus-zişi, tot
pe din două, Mihaiu clucer cu jupaniţa lui Hârsova, jumătate, iar Stoica postelnic, el
să ţină singur jumătate. Şi am văzut domnia mea şi cartea acestor 4 boieri, de
judecată şi de întocmire, cum este mai sus-scris, la mâna lui Stoica postelnic, ca să
nu mai fie până şi gâlceavă între ei.
Şi au vândut jupaniţa Iana, fiica Gherghinei din Urdari şi Dumitru postelnic
din Spineni şi Filoteiu egumenul de la Strâmba şi Miloş ocinile lor şi vecinii şi ţiganii,
ei de a lor bunăvoie şi cu zapis de la mâna lor şi cu ştirea tuturor boierilor şi a
megieşilor din sus, din jos şi din jurul locului şi dinaintea domniei mele.
Pentru aceasta am dat domnia mea lui Stoica postelnic din Urdari, ca să-i
fie aceste mai sus-zise sate şi vecini şi ţigani ocină, dedină şi ohabă fiilor [şi
nepoţilor] şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată dar şi martori am pus domnia mea: jupan Hriza mare vornic, jupan
Papa mare logofăt şi jupan Ianachi mare vistier şi jupan Miho mare spătar şi jupan
Nedelco mare stolnic şi Buzinca mare comis şi Neagul mare paharnic şi jupan
Manul mare postelnic. Şi ispravnic Papa mare logofăt.
121

Şi am scris eu, Stoica gramatic, ucenicul lui Lepădat logofăt, în cetatea de
scaun în Bucureşti, luna mai 16 zile şi de la Adam până acum ani curgători, anul
7140, iar de la naşterea lui Hristos, 1632” 14 .
(traducere Ştefulescu)
Adnotări:
… 1; … 3 – loc alb.
2 – editorul adaugă între paranteze (Daia).
[ ] – editorul adaugă între paranteze.
F. S. 376 – 1632 (7140), Leon Tomşa voievod întăreşte lui Stoica postelnic
ocini, vecini şi ţigani în Urdari, Şişeşti, Dragomireşti, Bălboşi.
14 După Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 450-458. Copie după
originalul slav, în posesia familiei C. Z. Broşteanu-Urdăreanu. Traducere la
Biblioteca Academiei Române, MCCXXXIII/4-5, în Documenta Romaniae Historica,
B. Ţara Românească, vol. XXIII, Bucureşti, 1969, pp. 568-573.
122

8. Copiia de foia de zestra ală Sorimi Radi
123
1801 maie 18 Bucureşti
2 rochi de şama alaţă noi
1 rochia de ghirmisută stacuziana noi
1 fusta de maltefă roş noă
2 fusti di batista albă noi
4 cămăşi noă de bumbacă fimieşti
1 rochia de maniţă punusită
2 cămăşi punusite de bânbacă
1 scurteică de ghirmisută
1 scurteică cu nurci i cu şoareci
3 sucmani de şazcă punusită
1 scurteica de chitaica albasta punusita blănită cu mel
2 tistimeli
2 perechi izmeni noi fimieşte
1 perechi de circei
1 ineal de argintă
1 perechi paftale de argintă
1 perechi brăţări sârbeşte de argintă i altele ruji de argintă de la crujila
sârbească-i gla cu lăuturi de argintă
1 altile mărunta cu tutu
1 crujila sârbească de cap, de alamă i cu floricei de argintă
1 pereche paftale sărbeşte de alamă
Ot Sahruno Ştudune Suhă 1803 calabalâc
2 viliniţi sarbeşte vargati de 4 foi
2 pasli de aştărnut mare
1 patura alba mare de învalit
6 perni sarbeşte de lana vargati
1 cerga mare de tortă
4 camaşi sarbeşte fimieşte cusuti de bunbacă
3 camaşi barbateşte de bunbacă
2 saci de lana vargaţi cu baere de painie
2 mesi de lana de painie, mindili
4 saci de tortă mare
3 sucmane fimieşti de mazcă
5 ghemi tortă de lana pentru viliniţi de oka 8
4 misali de bunbacă supţire de capi fecpav? fimieşte
1 giubia de bugasiu civit blanită fimiescă
1 scurteica blanita iară de bugasiu fimiescă
acesta canăleamă adusă leamă făcută tislimă lasălamă rada isprapasato
(traducere V. Berghea)

a.
b.
124

c.
d.
Copia de foia de zestra ală Sorimi Radi 1801 maie 18 Bucureşti (F. S. 2284)
125

9. F. S. 1678
Prez: Politiceşti ??? 1866 ???
Judecători(a) Ilfov
Lecsia 2:
Anul 1846
Luna december 9
Nr. 5901
I: D lu pitaru Vasilache Cuţarida
În urma jălbi ce aţi dat la această jurere (?) prin care aţi făcut cerere a să
întreba I: nstitutul al pensionului de fete de priimeşte darul făcut de D l Păleamă
pensionului sau (s-au) primit adre(s)a din partea a D e Mare(iu?) Băneci Safta
Ştirbei pe lângă care au în’atest şi actul de danie al D v arătând
D v că pă temeiu dreptului cei (ce îi) dă articolu 3: (?) din acele e (l?) să leapădă de
acel dar socotinduse iară pă seama D v acele rămesuri (?) ale ră(posa)tului [p]
Petrache Arion; Această lepădare a D l (?) să facă cunoscut D v şi tot de odată şi
(?) să să încunoştiinţează în urma desăvârşitelor hotărâri judecătoreşti date între
slugeru Fotache arion cu D v care sau (s-au) întărit şi de Măriea sa Preaînălţatul
nostru Domn sau (s-au) adus la îndeplinire în chipul următor.
Sau (s-au) scris la Judecătoriea (slam?) Râmnic ca să măsoare viea din
dealu Zăplezilor (Ţăpleţilor?) şi locul din oraşiu râmnicu (Râmnic) Sărat din care
alegâduse a şasea parte, adică pă jumătate din a treia parte a ră [p] t: (răposatului)
Petrache Arion, să o dea în stăpânir[e](ea) D v; Asemenea sau (s-au) scris şi la
jude(că)[e]toria judeţului Ialomiţa, ca să să dea în stăpâni[e](re) iarăş a şasea parte
din moşiea perieţi şi stăneşti ce este în sumă ce este în sumă de stânzeni 142:
palme =6=: degite =4=: sau din câtă astăzi să stăpâneşte de D l Slugeru Fotache
Arion întru de o potrivă cel total(?) din bun şi din râu, afară din stângeni ce să vor
găsi călcaţi din care şi din aceia după ce să vor alege prin judecată să luaţi iarăşi a
şasea parte, Iar pentru cel adevărat total ce urmează a stăpâni D l după cererea ce
ai(?) făcut la această prezidenţie, sau (s-au) scris alesulu de D l hotarnic D: Ioan
Zot (Zat?) pă temeiu împuternici ce aţi avut din partea I l nstitut ca prin ştirea
judecătorii la care să aleasă acea a şasea parte şi împietrindu’o cu care de alegere
să o dea D v; prin urmare dat spre ştiinţă vi să face cunoscut rămâind ca pentru ari
câte datorii să vor arăte(arăta?) alerg (aleg?) pe setul patra (patrache; petrache?)
arion şi cheltue libere ce va dovedi cluceru Ioan Arion potrivit hotărârilor întărite,
săse plătească toate acele pă jumătate de către D lu Sluceru Fotache Arion, şi pe
jumătate ale D v. Acumpe (acum pe) lângă aceasta să în’apoează (înapoiază) D v
şi pomenitul act (?) de danie ce sau (s-au) primit dela D v M. Băneasă Safta Ştirbei
Arexandren (Alexandrina?) (semnătură indescifrabilă)
Adnotări:
(....) – intervenţia traducătorului.
(?), (.....?) – nu este sigură traducerea.
[e] – litere aruncate.
126
(semnătură indescifrabilă)
(traducere Andreea Panait)

127

F. S.1678 – înştiinţare adresată Pitarului Vasilache Cuţarida de către judecătoria Ilfov pentru
intrarea în posesia unor pământuri
128

10. F.S. 1679
Prezed: Politicesc(?)
Judec: Ilfov
Lecsia P (?)
Anul 1850 D: Pitar: Vasilache Cuţarida
Luna sept[em]vr(e) 20
Nr. 4240
În urma cereri ce prin jalbă ai făcut la această judecătorie, ca să se aducă
la îndeplinirea hotărârea ce sau (s-au) dat înpricina (în pricina) hrisisului pentru care
vaţ (v-aţi) învoit cu înpricinaţi Domn[i] (domnii) arioni, sau (s-au) scris judecăt.
(judecătorului) de Ialomiţa alăturânduisă (alăturându-i-se) tot odată şi acea hotărâre
casă (ca să ) dea înstăpânirea dumitale acei doăzeci stânjini moşie, de care să zice
întrânsa, de la care sau (s-au) priimit acum răspuns cu nr. 2521: (2421?) întorcând
şi zisa hotărâre, încoprindere că prin cârmuirea locală (?) visau (vi s-au) dat în
stăpânire, De acea acum visă (vi se) înnapoiază pe lângă aceasta acea hotărâre
pentru Prezident: (semnătură indescifrabilă)
Adnotări:
11. F.S.1683
(....) – intervenţia traducătorului.
(?), (.....?) – nu este sigură traducerea.
[e] – litere aruncate.
Actu
129
(semnătură îndescifrabilă)
(traducere Andreea Panait)
Prin Care sub iscălita faci cunoscuţi că de bună voea mea şi nesilită de
nimeni am vândut locul cu ruinele aflate la dâncsil(?) împregimuită în faţa nodului
(?) cu Zion din mahalaua Iză şi Radu, ce le am zestre de la părinţii mei D: Aron
Nidelcovici în preţu de cei (?) treizeci şi şase de mii 36,000: care bani sau (s-au)
priimit pe de alici (?) de lă (la) D-lui atât încâţi D-lui rămâne a stăpâni o râvnitu şi ne
doaă rate de dare vreo parte toată întinderea acestui locu bucurânduse de
nebântuita lui posesie şi urmaşi ce Dumnezeu şi va derui (îi va dărui).
Pentru care (…..?) asigurarea D-lui Aronu şi dau acesti înscrisă al meu luat
(…..?) însăşi iscăliture şi legalizaţia. Onorab: (onorabilului) Tribunal Comercial de
Ilfov. 1858 Martie.
semnătura vânzătoarei –
semnătură aci scrisă fiind faţă – (semnătură îndescifrablă)
Adnotări:
(....) – intervenţia traducătorului.
(?), (.....?) – nu este sigură traducerea.
[e] – litere aruncate.
(traducere Andreea Panait)

F. S. 1679
130

F. S. 1683
131

13. F. S. 1688
Din locul meu moştenesc ce am în Mahalaoa Versu nr. 6. unde au fost
casele mari arse de focul de la anul 1847 şi care astă dreapta mea proprietate fără
nici o pricină de judecată sau alt amestec cu fraţii mei. Astăzi prin bună tocmeală
am vândut domnului Ioan Alecsandru Pitoridi prin procuratorul său D-l Emanoil
Protopopescu zece stânjini faţa despre Arada Domniţei începânduse măsurătoarea
pe linia acestei strade din colţul unde începe clădirea D-lui Petre Dancovici până la
punctul unde se vor înplini aceşti st(ân)jini De unde apoi puinduse giumie (?) de
restu locului ce mi mai rămâne care linie va merge înpre lungire până în zidulu ce
desparte locu meu de al D-lui Nidalcu Băcanu|| cu toate zidăriile aflate pe acest loc
în preţul de galbeni înpărăteşti noăzeci fie cere stânjeni faţadă adecă peste tot în
suma de galbeni înpărăteşti nouă sute N 900 refăcuţi şi negăuriţi din care preţu
acum la subscrierea acestui înscris am primit ca arvână şaizeci napoleoni sau lei
vechi trei mii două sute patruzeci nr. 3240. , iar restul banilor mii (îmi) va respunde
în dată după cei (ce-i) voiu preda actul de vânzare legalizat în toată regula de
tribunalul Ilfov. Secţia 3-a şi care actu mă îndatorez a i l (a i-l) da când se va putea
de ne întârziat D’înpreună şi cu copii legalizate după legetele cel vechi ce am,
privind în sarcina cumpărătorului tacsa ce se plăteşte la tribunal entru asemenea
vânzări.
Adnotări:
(....) – intervenţia traducătorului.
(?), (.....?) – nu este sigură traducerea.
[e] – litere aruncate.
132
1868
26 (....?)
(traducere Andreea Panait)

F. S. 1688 – Act de vânzare a unui loc de zece stânjini
133

Silvia SCUTARU
CARACTERISTICA GENERALĂ A MĂNĂSTIRILOR
DIN BASARABIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI
AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA
Mănăstirile şi bisericile din Basarabia, din punct de vedere
moral şi spiritual, reprezintă adevărate vetre naţionale, în care limba,
rânduielile, cântarea s-au păstrat, în pofida tuturor circumstanţelor
nefavorabile, care au apărut după anul 1812. Nu putem afirma, că în
mănăstirile basarabene nu pătrundeau şi elemente străine, totuşi
majoritatea covârşitoare a călugărilor erau băştinaşii, proveniţi din
mediul rural, care nu se deosebeau de ţărani nici prin starea
materială, nici prin îndeletnicirile practicate la mănăstiri. Pe lângă
munca de prelucrare a pământului, care era sursa principală de
existenţă, călugării citeau cărţile de rit şi se ocupau de practica
bisericească, aceasta fiind singura „şcoală” pentru monahi.
În anul 1812, când Basarabia este anexată de Imperiul rus, aici
se găseau în jur la 40 de mănăstiri, răspândite în toată întinderea
provinciei. P. Mihailovici le caracteriza astfel: „Ele erau aşezate în trei
mari grupuri: un grup pe valea Scheiului: Hârjăuca, Hârbovăţ,
Frumoasa, Răciula, Ţigăneşti, Hirova, Curchi etc., al doilea grup în
judeţul Lăpuşna: Lunceni, Condriţa, Căpriana, Vărzăreşti, Hâncu, şi al
treilea grup de-a lungul Nistrului: Jabca, Saharna, Dobruja...” 1 . Alte
surse ne arată că „în anul 1812 în Basarabia erau 12 mănăstiri, 13
schituri şi 749 de biserici” 2 . Chiar dacă admitem că existenţa lăcaşelor
sfinte nu era în concordanţă cu necesităţile reale ale creştinilor, cert e
faptul că ele au fost un adevărat sprijin spiritual pentru poporul, care
trăia în spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Cele mai vechi mănăstiri basarabene au fost ctitorite de
Alexandru cel Bun (mănăstirea Vărzăreşti, jud. Lăpuşna) şi Ştefan cel
Mare (mănăstirea Căpriana). Viaţa monahală era afectată de
năvălirile barbare şi abia în secolul al XIX-lea începe să se
desfăşoare într-o atmosferă favorabilă.
Mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni i-a aparţinut iniţiativa de a
introduce în mănăstiri „viaţa de obşte” (cenobitică), pentru a
1
P. Mihailovici, Mănăstirile din Basarabia, în „Cuvânt moldovenesc”, 8
ianuarie, nr. 2, 1934, p. 1.
2
Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice.
Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Bucureşti, iulie 1942 în Suferinţele
Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de F.
Rotaru, Bucureşti, 1996, p. 423.
134

îmbunătăţi condiţiile de trai destul de precare ale călugărilor.
Succesorul lui G. Bănulescu-Bodoni, D. Sulima a contribuit, în anul
1821, la apariţia unei cărţi în „limba moldovenească”, „Îndatoririle
mutuale ale vieţii călugăreşti comune”, care a fost răspândită în toate
lăcaşele mănăstireşti şi a schimbat spre bine traiul călugărilor.
Vârsta legală pentru admitere la monahism pentru bărbaţi era
de 30 de ani, iar pentru femei – 40 de ani. Iniţial, după Regulamentul
Duhovnicesc, tipărit în anul 1721, pentru femei se stabilea vârsta de
50 de ani 3 . Existau norme, pe care candidatul la monahism trebuia să
le respecte. Astfel, înainte de tundere, acesta trebuia să demonstreze
că a demisionat de la locul de lucru, nu mai prestează nici o activitate,
nu se află în evidenţă la organele de judecată, nu are datorii şi este
liber de orice obligaţiuni sociale sau de familie. Înainte de tundere,
candidaţii trebuia să treacă perioada noviciatului de cel puţin trei ani 4 .
Se admiteau excepţii pentru candidaţii cu studii teologice, care aveau
purtare exemplară şi preoţii văduvi, care s-au evidenţiat prin
comportament bun în timpul serviciului. La ceremonia tunderii urmau
să fie prezenţi câţiva martori civili, care puteau mărturisi, în caz de
necesitate, că candidatul la monahism a făcut acest pas din propria
voinţă şi nesilit de nimeni.
Statutul călugărului impunea anumite precepte şi obligaţiuni:
supunerea necondiţionată, ascultarea, fecioria şi sărăcia. Călugării nu
aveau dreptul să posede avere imobilă, nici prin moştenire, nici prin
cumpărare 5 . Cei din mănăstirile idioritmice aveau drept de posesie a
unei averi mobile. Călugării superiori (mitropolitul, arhiepiscopul,
episcopul, rectorul seminarului teologic, arhimandriţii, egumenii,
egumenele, ctitorii, stareţele) puteau poseda avere mobilă, cu
excepţia obiectelor sacre, care trebuiau să rămână mănăstirii.
Călugării simpli nu puteau lăsa moştenire, nu se puteau ocupa cu
comerţul, dar puteau comercializa produse proprii cu acordul
superiorilor. Călugării erau scutiţi de impozite şi dări. Dacă un călugăr
se căsătorea, el era exclus din monahism şi se alegea cu o epitimie
de 7 ani. Schimonahii se deosebeau de călugări prin renunţarea la
lume, adică izolare totală şi însingurare.
Conform Regulamentului duhovnicesc al lui Petru I, era interzis
de a înfiinţa schituri nepopulate, în care se poate trăi singur, înafara
3
Суворов Н. «Курс церковного права», Типо-литография Г. В. Фальк,
Ярослaвль, 1890, том второй, стр. 374.
4
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 2119, Inv. 2, U. p.
32, f. 104.
5
Arhimandritul Antim Nica, Monahismul în Basarabia 1812-1918, Bălţi,
1940, p. 19.
135

controlului din partea mănăstirilor. Nu se permitea construcţia
mănăstirilor din propria iniţiativă, fără ştirea administraţiei superioare
bisericeşti, cum era în Rusia înainte de Petru I. Stareţii, pe lângă o
moralitate impecabilă, trebuiau să poată administra mănăstirea.
Călugării nu puteau să i se mărturisească, deoarece aşa o
spovedanie ar fi fost simulată, de aceea stareţul era înlocuit cu un
confesor mănăstiresc comun. Stareţul nu avea dreptul să iniţieze în
competenţele mănăstireşti rudele prin alianţă.
Stareţul din mănăstirile basarabene era numit direct de
chiriarh, conform instrucţiei emise de Sfântul Sinod în anul 1828 6 .
Stareţul era responsabil de gestionarea mănăstirilor în faţa
autorităţilor bisericeşti superioare, ei aveau condica de venituri şi
prestau servicii de contabilitate. Primul ajutor al stareţului era casierul,
răspunzător de întreaga gospodărie din mănăstire. De regulă, stareţii
erau numiţi dintre casieri. Ajutorul casierului era economul, blagocinul
supraveghea disciplina şi se ocupa de educaţia, primirea şi ieşirea
fraţilor din mănăstire. Veşmântarul răspundea de curăţenia din
mănăstire, de păstrarea lucrurilor sfinte, fiind ajutat de paracliser. Cel
puţin de patru ori pe an călugării şi fraţii se mărturiseau şi primeau
îndrumări spirituale de confesorul mănăstiresc.
O parte din mănăstiri oficializau cununii, botezuri, de aceea
sute de moldoveni veneau aici cu familiile, pentru a se delecta
spiritual. Astfel a procedat familia Urseştilor, venită la mănăstirea
Condriţa, familia Tonu, venită la mănăstirea Suruceni 7 .
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se intensifică politica
de rusificare în viaţa bisericească din Basarabia, limba rusă fiind
introdusă în administraţia eparhială şi în şcolile bisericeşti. Mănăstirile
continuă să păstreze tradiţiile neamului, elementul autohton fiind
preponderent în mediul călugărilor, proveniţi din familiile de ţărani
basarabeni. Intraţi în mănăstire, ei duceau aceeaşi viaţă ca şi mirenii,
ocupându-se cu muncile agricole, erau mai cărturari decât păstoriţii,
deci legătura spirituală dintre mănăstiri şi satele limitrofe era foarte
puternică. Unii călugări traduceau cărţi religioase din limbile greacă şi
slavonă.
Mănăstirea Noul Neamţ devine un exemplu pentru celelalte
mănăstiri în realizarea vieţii de obşte. Mănăstirea urma regulamentul
paisian, care se baza pe sărăcia de bună voie, ascultarea
necondiţionată şi smerenia. 8 Astfel, Paisie spunea că posluşnicul 9
6 Суворов Н., op. cit., p. 378.
7 P. Mihailovici, op. cit., p. 1.
8 Paisie Velicicovshii a fost fiul unui protoiereu din Poltava. Călugărindu-se,
pleacă pe muntele sacru Athos, unde deschide un schit cu numele profetului Ilie.
136

trebuie să se supună stareţului întru totul şi să îndeplinească orice
lucru, oricât de înjositor i s-ar părea 10 . În anul 1900 aici este înfiinţat
un post de misionar, primul misionar fiind Dimitrie Verbiţchii, mai
târziu episcop de Canev 11 . Este deschisă o bibliotecă misionară.
În mănăstirile basarabene se organizau cursuri misionare
împotriva rascolnicilor. Astfel, misionarul T. Volovei a fost animatorul
unor asemenea cursuri în mănăstirea Călărăşăuca 12 . Acelaşi
misionar a citit lecţii la mănăstirea Noul-Neamţ, în faţa misionarilor de
circumscripţie din judeţele Bender şi Akerman 13 . La mănăstirea
Curchi au fost organizate cursuri pentru misionarii de district din
judeţele Orhei şi Chişinău 14 . Tradiţia a continuat la mănăstirea
Cetatea, jud. Ismail 15 .
Mănăstirile şi schiturile din eparhia Chişinăului, în anul 1882,
se prezentau astfel: schitul Suruceni, jud. Chişinău ( înfiinţat în anul
1793 de ieromonahul Iosif) 16 avea o biserică de piatră, ridicată în anul
1828 de boierul moldovean Casian Surucean. În anul 1860 este
finisată o altă biserică din donaţiile benevole ale enoriaşilor. Serviciul
religios se făcea în limbile rusă şi română. Schitul avea moară de
vânt, podgorii, livadă. Stareţul mănăstirii era arhimandritul Natanail,
moldovean.
Din cauza condiţiilor precare de viaţă, Paisie, împreună cu fraţii, trece în Moldova,
unde se stabileşte la mănăstirea Dragomirna, iar după anul 1775, trece la
mânăstirea Secu. Devine stareţul mănăstirilor Secu şi Neamţ. La mănăstirea
Neamţ introduce regulamentul vieţii de obşte de pe muntele Athos şi organizează
cântul în biserici în timpul slujbei în strana din dreapta – în slavonă, iar în stânga –
în limba română – din Батюшков П. Н. «Бессарабия. Историческое описание»,
Типография Высочайше утвержд. Товарищ. «Общественная Польза», С.-
Петербург, 1892, стр. 84.
9 Posluşnic – slujitor mănăstiresc scutit de bir.
10 ANRM, Fond 2119, Inv. 2, U. p. 32, f. 77.
11 Arhimandritul Antim Nica, op. cit., p. 25.
12 Мизюмский Е., «Несколько слов о противораскольнических
миссионерских курсах в Каларашевском монастыре с 3 по 16 сентября сего
года», КЕВ, №39, отдел неофициальный, 30 сентября, 1912, стр. 1120,
13 ANRM, Fond 2119, Inv. 1, U. p. 162, f. 32.
14 Тучковский В., «Заметка о противораскольнических миссионерских
курсах в Курковском монастыре с 23-29 сентября сего года», КЕВ, № 44,
отдел неофициальный, 4 ноября, 1912, стр. 1285.
15 «Противорскольнические курсы в Измаильском Свято-Успенском
Крепостном монастыре», КЕВ, № 51-52, отдел неофициальный, 23 и 30
декабря, 1912, стр.1638.
16 «Православная богословская энциклопедия», составлен под
редакцией профессора Н. Н. Глубоковского, том X, Бесплатное приложение к
духовному журналу «Странник» за 1909 год, C.-Петербург, стр. 545.
137

Schitul Condriţa, înfiinţat în anul 1783 de ieromonahul Iosif 17 ,
se afla cel mai aproape de Suruceni – la distanţa de 7 verste (1,067
km). În schitul Suruceni erau 5 ieromonahi, 4 călugări, în afara
statelor – 1 arhimandrit (arhimandritul Ghedeon de 75 de ani), 1
ieromonah, 4 fraţi după paşaport 18 .
Biserica Adormirii Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana,
a fost ctitorită în anul 1545 de Petru-voievod şi reconstruită de
mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în anul 1820. A doua biserică a
fost ridicată prin strădaniile lui Ilarion Zagrafschii în anul 1840.
Mănăstirea avea o bibliotecă, în care se găseau şi documente de
mare valoare.
Cel mai aproape de Căpriana se afla mănăstirea Hâncu – 25
verste şi schitul Condriţa – 8 verste. Serviciul religios se făcea în
limbile slavonă şi română. Stareţul mănăstirii era ieromonahul
Grigorie, de origine bulgară. În mănăstire se aflau un ieromonah şi 2
călugări, toţi bulgari, supuşii mănăstirii Zografu, 3 ieromonahi – supuşi
ai Rusiei, 2 ierodiaconi, 2 călugări şi 4 fraţi 19 .
Mănăstirea Şabo (schitul este deschis în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, din anul 1812 devine mănăstire) avea 3 biserici,
prima din ele fiind construită în anul 1825 de boierul C. Andronovici.
În anul 1849 este ridicată a doua biserică de funcţionarul Mihail
Lobov. A treia biserică a fost făcută în muntele de piatră, nu se ştie de
cine, unde se afla iniţial mănăstirea Şabo, iar în anul 1852 este
renovată de arhimandritul Casian. Avea 1136 de desetine de pământ.
Serviciul religios se făcea în limbile română şi rusă.
Mănăstirea Dobruşa (deschisă în anul 1783 de ieromonahul
Ioasaf, până în anul 1817 a fost schit) avea 3 biserici: prima biserică
de piatră cu hramul Sfântul Nicolae ridicată în anul 1812 de boierul
Toma Cosma şi terminată în anul 1822 de călugări, a doua – în anul
1839 biserica din lemn, construită în anul 1785, este înlocuită cu una
din piatră, a treia – biserica de iarnă Schimbarea la Faţă, construită în
anul 1847 din donaţii. Serviciul religios se făcea în limbile română şi
rusă. Mănăstirea avea 3 mori de vânt şi 3 mori de apă, 4 podgorii,
1755 desetine de pământ.
Arhimandritul Venedict a început construcţia bisericii
Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea Frumoasa jud. Orhei în
anul 1840, ea fiind finisată în anul 1851, sub cârmuirea egumenului
Palade (fondată în anul 1807 de locuitorul satului Olişcani E. Iurcu,
17 Ibidem, p. 545.
18 ANRM, Fond 1269, Inv.1, U. p. 1, f. 1, 4, 13v.
19 Ibidem, f. 14, 15, 17, 18, 20.
138

până în anul 1813 a fost schit). Către anul 1882 mănăstirea avea 465
desetine de pământ, primite de la răzeşii din satul Bravicea. Serviciul
religios se făcea preponderent în limba română, parţial – în limba
rusă.
Biserica principală a mănăstirii Noul Neamţ a fost ridicată de
egumenul Teofan în anul 1867 şi terminată în anul 1878 20 . A doua
biserică începe să fie construită în anul 1830 şi este finisată în anul
1834 prin strădaniile locuitorului din Chişcani Andrei Glodea. El a
dăruit-o mănăstirii în anul 1865 21 . Conform decretului Sf. Sinod din
anul 1865, nr.1388, această biserică trece definitiv în proprietatea
mănăstirii Noul-Neamţ. Serviciul religios se făcea în limbile română,
slavonă şi uneori, în greacă.
Schitul Ţigăneşti, jud. Orhei, (construit în anul 1741 de boierul
Lupu Duca, dar anul nu ştie exact) 22 avea o biserică construită în anul
1850 de egumenul Victor, din donaţiile credincioşilor. A doua biserică
a fost ridicată de Hristofor Caragea, în anul 1874 23 . Slujba se făcea în
două limbi – română şi rusă.
Biserica principală a mănăstirii Hâncu (fondată în anul 1678 de
moşierul Hâncu) cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva a fost zidită
în anul 1835, iar în anul 1841 este înălţată o biserică mai mică cu
hramul Adormirii Maicii Domnului. Mănăstirea avea 3 mori de apă şi
una de vânt, 2 podgorii, o livadă de pomi fructiferi. Slujba se făcea în
limbile română şi rusă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o parte din pământuri
erau în proprietatea mănăstirilor închinate – 209.563 de desetine 24 . În
Basarabia erau 172 de moşii închinate care se împărţeau în
următoarele categorii: a) moşiile mănăstirilor şi schiturilor
basarabene; b) averile mănăstirilor din Basarabia şi Moldova
închinate Locurilor Sfinte; c) moşiile mănăstirilor şi bisericilor de peste
Prut neînchinate 25 . Aceste posesiuni se divizau în: a) pământ
20
ANRM, Fond 2119, Inv. 1, U. p. 88, f. 17.
21
Ibidem.
22
«Бессарабский календарь ежегодник», ежегодное издание под
редакцией Б. О, Лемперта и Н. К. Могилянского, печатано в типографии
«Бессарабская Жизнь», 1910, 1-ый год издания, стр.190.
23
ANRM, Fond 208, Inv. 3, U. p. 2953, f. 10.
24
Щеглов Д., «О монастырских имениях в Бессарабии,
принадлежащих заграничным восточным монастырям», КЕВ, № 7, отдел
неофициальный, 1 апреля, 1890, стр. 309.
25
I. Parhomovici în articolul „Câteva date noi privitoare la moşiile
mănăstirilor, aşa numite închinate, din Basarabia”, publicat în anul 1921, în „Revista
societăţii istorico-arheologice bisericeşti” din Chişinău ne numeşte cifra de 173
moşii, vezi p. 35.
139

cultivabil; b) pădure; c) loturile, ca aparţineau ţăranilor; d) pământ
bisericesc. În anul 1887, din veniturile mănăstirilor închinate au fost
construite 20 de şcoli primare bisericeşti, fiecare din ele beneficiind
anual, pentru întreţinere, de 436 ruble, în total 8720 de ruble 26 .
Aceste sume au satisfăcut relativ, necesităţile profesorilor, şcolilor şi
elevilor. După unirea Basarabiei cu România şi a reformei agrare ce a
urmat, toate moşiile mănăstirilor închinate au fost expropriate şi
împărţite ţăranilor.
Pe lângă mănăstiri se înfiinţează şcoli. Prima şcoală este
deschisă pe lângă mănăstirea Hârjăuca şi se supunea episcopului
eparhiot. În anul 1872 au fost deschise 11 şcoli pe lângă mănăstirile:
Hârbovăţ, Frumoasa, Curchi, Dobruja, Japca, Saharna, Suruceni,
Răciula, Tabăra, Hirova, Coşelăuca 27 . Aici predau absolvenţii
seminarului teologic. Aceste şcoli puteau fi frecventate de „posluşnicii”
mănăstirilor, copiii orfani ai clericilor, de cei ai boierilor, răzeşilor,
mazililor şi ţăranilor. Elevii erau pregătiţi pentru şcolile duhovniceşti,
iar cei vârstnici – pentru şcolile de cântăreţi. Numărul de elevi era mic
– între 15 (Saharna) şi 35 de elevi (Dobruşa) 28 . În alte şcoli situaţia
era următoarea: Hârjăuca – 25 de elevi, Hărbovăţ, Frumuşica, Şabo
şi Suruceni – câte 16 elevi, Răciula şi Tabăra – câte 17 elevi,
Coşelăuca – 18 elevi, Curchi – 20 şi Hirova – 21elevi 29 . Copiii din
familiile înstărite plăteau anual o taxă de 6-20 de ruble 30 . Învăţătorii,
care predau aici, primeau un salariu între 150 – 250 ruble anual, fiind
asiguraţi cu cazare şi hrană.
În urma controalelor efectuate în anul de studiu 1884/1885,
elevele din şcolile de pe lângă şcolile mănăstireşti au demonstrat
cunoştinţe mai bune decât băieţii. Inspectorii eparhiali relatau că
învăţătoarele lucrau mai bine decât învăţătorii, deoarece unii bărbaţi
considerau că au fost numiţi ca învăţători la şcolile mănăstireşti
pentru a-şi îmbunătăţi sănătatea şi a se odihni şi lucrau de pe aceste
poziţii. Şcolile erau întreţinute material de mănăstiri şi din fondul
general al mănăstirilor închinate.
26
«Об устройстве церковно-приходских школ в имениях заграничных
монастырей», КЕВ, № 23, отдел официальный, 1-15 декабря, 1887, стр. 895.
27
N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi,
Chişinău, 2000, p. 126.
28
Пархомович И. «Архиепископ Павел и деятельность его в
Кишинёвской епархии (23 июня 1871-16 июля 1882)», Труды Бессарабскаго
Церковнаго Историко-Археологическаго общества, VII выпуск,
Епархиальная типография, Кишинёв, 1912, стр. 29.
29
«Церковная летопись местные епархиальные известия», КЕВ,
№10, отдел неофициальный, 15-31 мая, 1873, стр. 440.
30
ANRM, Fond 208, Inv. 3 (1), U. p. nr. 2016, f. 110 verso.
140

Inspectorii eparhiali depistau totuşi numeroase încălcări. Astfel,
anul de studiu 1884/1885, la şcoala mănăstirească din Dobruja a
început la mijlocul lunii octombrie, la Saharna şi Hâncu nu era nici un
elev la 14 mai şi respectiv 22 mai 1885. La Saharna se petreceau
câte 2 lecţii, Hârjăuca şi Răciula – câte 4 lecţii, Tabăra – câte 5 lecţii
zilnic. Nu se preda cântul bisericesc la şcolile mănăstireşti din
Vărzăreşti, Hâncu, Călărăşăuca, iar la Saharna şi Şabo orele erau
însemnate, dar nu s-a predat nici o lecţie. Şcolile mănăstireşti se
confruntau cu frecvenţa scăzută a elevilor. La şcoala de pe lângă
mănăstirea Şabo, până la Crăciun veneau la şcoală 18 elevi, după
această sărbătoare şi până la Paşti – 12 elevi, după Paşti – 4 elevi 31 .
Subliniem faptul, că viitorul arhiepiscop Gurie a fost elev al
mănăstirii Curchi, fiind adus aici de mama sa, după moartea tatălui.
Această perioadă i-a marcat destinul, el dedicându-şi viaţa slujirii
Domnului 32 . C. Popovici, rector al seminarului din Chişinău, a învăţat
la şcoala de pe lângă mănăstirea Hârjăuca. Procesul de învăţământ
era numai în limba rusă, corespunzător unui program bine fixat.
Aceste şcoli erau supravegheate de blagocini, stareţii şi stareţele
mănăstirilor, iar procesul de învăţământ – de arhiepiscop, şi, în
dependenţă de timp, de profesorii seminarului şi ai şcolilor spirituale.
În anul de studii 1894-1895, în şcolile mănăstireşti învăţau 70 de
băieţi şi 86 de fete, dintre care 54 de băieţi şi 34 de fete, ca orfani,
erau în întreţinerea deplină a mănăstirilor 33 .
Până în anul 1894, şcolile mănăstireşti pregăteau copiii pentru
a intra în instituţiile de învăţământ teologic. Din 25 august 1894, toate
şcolile mănăstireşti au fost transformate în parohiale-bisericeşti şi
trecute sub conducerea Consiliului şcolar eparhial din Chişinău,
înfiinţat în anul 1884, ca organ consultativ pe lângă episcop, din preoţi
şi laici 34 .
Chiar dacă mănăstirile au fost afectate de introducerea abuzivă
a limbii ruse în viaţa bisericească din Basarabia, ele continuau să
exercite o puternică influenţă asupra mirenilor basarabeni, deoarece
slujbele erau făcute cu multă evlavie şi pietate, în mare parte, limba
română. Fiind atraşi de atmosfera deosebită din mănăstirile
basarabene, mii de credincioşi veneau aici, mai ales în postul mare.
Aici erau slujbe solemne, coruri frumoase, pentru cei aflaţi în
mănăstire se oferea cazare şi mâncare gratuită. Mănăstirile donau
31
ANRM, Fond 209, Inv. № 1, U. p. nr. 10, f. 66.
32
«Архимандрит Гурий», Сфатул Цэрий, четверг, 12(25) июля, № 147,
1918, стр. 3.
33
ANRM, Fond 208, Inv. 3, U. p. nr. 3012, f. 4.
34
Ibidem, U. p. nr. 3016, f. 165 verso.
141

anual bani pentru spitale şi ajutoare săracilor, aici găseau refugiu
orfanii şi săracii. Ele erau pentru popor o adevărată şcoală de
educaţie religioasă, deoarece se considera că rugăciunea de aici e
mai curată, mai pătrunzătoare, mai bine primită de Dumnezeu.
Unii călugări ajungeau preoţi, fără a şti limba rusă, de aceea
moldovenii, în momente dificile, veneau la mănăstire, pentru a auzi
cuvinte de mângâiere în limba maternă. Paul Mihailovici ne enumeră
feţele bisericeşti din mănăstiri, care se bucurau de mare popularitate
în rândurile credincioşilor. Este vorba de ieromonahul Teofan şi
arhimandritul Andronic de la mănăstirea Neamţ, arhimandritul
Gherman de la aceeaşi mănăstire, duhovnicul mitropolitului Gurie al
Basarabiei, ieromonahul Serafim, de la mănăstirea Suruceni,
duhovnicul arhiereului Dionisie Erhan, ieromonahul de la mănăstirea
Hâncu etc 35 .
Mănăstirile, care stăpâneau mai mult pământ arabil, aveau
condiţiile de trai relativ bune – Curchi – 3451 desetine, Hârjăuca –
2632 desetine, Dobruşa – 2184 desetine, Hărbovăţ – 536 desetine,
aici aflându-se şi icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de
Dumnezeu. Însă mănăstirile Hâncu, Frumoasa, Călărăşăuca, Japca,
schitul Suruceni, schiturile de femei – Hirova, Vărzăreşti, Tabăra,
având între 220 şi 550 de desetine, aveau condiţii de trai grele, iar
mănăstirea Saharna şi schiturile Ţigăneşti, Răciula şi Coşelăuca, cu
greu se puteau întreţine, deoarece aveau pământ între 65 şi 160 de
desetine 36 .
Aşa dar, mănăstirile aveau surse de existenţă din practicarea
agriculturii, grădinăritului, creşterea vitelor, albinăritului, viticulturii,
pomiculturii. Dacă mănăstirile şi schiturile nu aveau îndeajuns pământ
propriu, ele arendau loturi mai mici 37 . Călugăriţele şi surorile se
ocupau şi cu lucrul manual, ele ţeseau mohair, covoare, ţesături din
lână. De fapt, starea materială a mănăstirilor de călugăriţe era mai
precară în comparaţie cu cele de călugări. Lăsa de dorit şi aspectul
lor exterior, ele nefiind împrejmuite, aflându-se uneori în nemijlocita
apropiere de casele ţăranilor 38 . Pe lângă mănăstiri şi schituri se
deschideau aziluri pentru copiii orfani ai clerului, dar şi pentru copii de
35
P. Mihailovici, Mănăstirile din Basarabia, în „Cuvânt moldovenesc”, 8
ianuarie, nr. 2, 1934, p. 2.
36
I. M. Parhomovici, Episcopul Vladimir al Chişinăului (1904-1908), în
„Revista societăţii istorico-arheologice din Chişinău”, vol. XVIII, Chişinău, 1928, p. 182.
37
ANRM, Fond 208, Inv. 3 (1), U. p. Nr. 2016, f. 93 verso.
38
«Православная богословская энциклопедия», составлен под
редакцией профессора Н.Н. Глубоковского, том X, Бесплатное приложение к
духовному журналу «Странник» за 1909 год, C.-Петербург, стр. 513.
142

săraci. Asemenea instituţii erau pe lângă mănăstirile de bărbaţi
Hârbovăţ, Hărjăuca, Dobruşa, Curchi şi Jabca şi pe lângă schiturile
de femei Răciula, Hirova şi Coşelăuca.
Administraţia ţaristă numea conducerea călugărimii clerul
negru, pentru a o deosebi de clerul mirean, numit clerul alb. Clerul
negru avea următoarea ierarhie – mitropolit, arhiepiscop, episcop, iar
în mănăstiri – arhimandrit, egumen, ieromonah, monah, posluşnic,
schimonah.
La începutul secolului al XX-lea mănăstirile nu mai participau la
viaţa publică, ele aveau averi mari, duceau o viaţă relativ comodă,
pierzându-şi din valoarea lor spirituală de cândva, de aceea se
impunea o relansare a vieţii monahale. Astfel, în perioada 5-13 iulie
1909, la lavra Sfintei Treimi de lângă Moscova are loc primul congres
general al călugărilor din Rusia. Propunerile deputaţilor de redresare
a monahismului şi de transformare a tuturor mănăstirilor idioritmice în
mănăstiri cu viaţă de obşte au fost aprobate la 12 iulie 1910 şi de
Sfântul Sinod. Aceste schimbări au avut impact şi asupra Basarabiei.
În februarie 1906 episcopul Vladimir a invitat pe toţi stareţii
mănăstirilor şi schiturilor la Chişinău pentru a-i îndemna să susţină
instituţiile de cultură şi de binefacere din eparhie. Stareţii au discutat
despre rolul mănăstirilor în organizarea tipografiei eparhiale, despre
contribuţia lor la înfiinţarea unui sanatoriu pentru clericii bătrâni şi
bolnavi. S-a subliniat rolul instructiv al mănăstirilor, care se manifestă
prin predicile citite poporului de clerici atât în biserici, cât şi în afara
lor. Consfătuirea stareţilor, din acelaşi an, prezidată de arhimandritul
Gherman de la mănăstirea Noul-Neamţ, a hotărât să doneze pentru
înfiinţarea tipografiei 2400 de lei, să dea ajutor bănesc clerului pentru
deschiderea sanatoriului şi pentru aşezămintele culturale din
eparhie 39 .
Mănăstirile basarabene erau obligate să participe la acţiunile
de binefacere din tot Imperiul rus. În anul 1907, ele au răspuns la
apelul ÎPS Vladimir de a susţine nenorociţii ce sufereau de foame, în
26 de gubernii ruseşti 40 . Mănăstirile au colectat donaţii pentru
construcţia bisericilor din orașul Borispol, gubernia Poltava, satul
Şepilovo, gubernia Podolsc, satul Cumahta, gubernia Zabaicalie 41 .
În urma măsurilor luate, începând cu anul 1909, în toate
mănăstirile din Basarabia se introduce obligativitatea vieţii de obşte,
cu excepţia mănăstirilor din Hârjăuca şi Curchi, care se aflau sub
39 «Съезд настоятелей монастырей и скитов Кишинёвской
епархии», КЕВ, №5, отдел неофициальный, 5 марта, 1906, стр. 167.
40 ANRM, Fond 1232, Inv. 1, U. p. 224, f. 33.
41 Ibidem, f. 86, 87, 89.
143

conducerea directă a arhiepiscopului şi a arhiereului-vicar. Schitul
Suruceni devine mănăstire, aici remarcându-se prin activitatea sa
egumenul Dionisie Erhan 42 . Preotul Dimitrie Micşunescu spunea: „PS
Dionisie, a luptat pentru binele sfintei biserici şi al neamului, fiind
stâlpul în jurul căruia s-a înfăptuit unirea Basarabiei” 43 . Andronachi
Gh. sublinia aportul lui Dionisie la Unirea din anul 1918 „prin focul
glasului său, prin scrisul său sau prin banii săi proprii” 44 . Pentru
meritele sale deosebite pe tărâm naţional şi bisericesc, este ales
Arhiereu de Ismail, iar apoi senator în primul parlament al României
întregite în anul 1918.
Toate mănăstirile documentau cheltuielile necesare pentru
viaţa monahală. De exemplu, mănăstirea Hârjăuca avea în devizul de
cheltuieli: lista personalului şi salariul încasat pentru anumite prestaţii,
conturi de procurare a produselor alimentare şi materiale, lista cu
banii plătiţi pentru angajaţii cu ziua etc 45 .
Erau cazuri când între săteni şi mănăstiri se iscau controverse,
privind drepturile de proprietate asupra pământului. La 8 februarie
1907 Consistoriul eparhial a examinat litigiul între sătenii din Slobozia
– Dobruşa şi mănăstirea Dobruşa, din cauza a 6 ½ desetine de
pământ, la care pretindeau sătenii. Tribunalul Regional din Chişinău a
dat câştig de cauză călugărilor şi Consistoriul a clasat cazul, actele
fiind transmise în arhivă 46 .
Ctitorii şi fondatorii mănăstirilor şi schiturilor le dăruiau sate,
moşii şi bani prin intermediul cărora lăcaşurile mănăstireşti se puteau
întreţine. Astfel, în anul 1891 ieromonahul Ignatie a donat mănăstirii
Curchi 6000 de ruble, Ion Tibirica locuitor din comuna Căuşanii Vechi,
a donat în anul 1917 mănăstirii Hârbovăţ – 1300 de lei, Gheorghe
Cobâleanu în anul 1909 a dăruit mănăstirii Ţigăneşti 10 desetine de
pământ arabil 47 .
42 Dionisie s-a născut în anul 1868. În anul 1883, la 15 ani, a intrat ca frate
la mănăstirea Suruceni., în anul 1899 este tuns la monahism, în anul 1900
hirotonisit ierodiacon, iar în anul 1901 devine ieromonah. Nu a luat parte deschis la
mişcarea de emancipare din Basarabia, dar a desfăşurat o activitate discretă,
contribuind la realizarea idealurilor naţionale.
43 D. Micşunescu, Vizitând mănăstiri basarabene şi bucovinene, Bucureşti,
1937, p. 25.
44 Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii,
Chişinău, 1933, p. 65.
45 ANRM, Fond 1232, Inv. 1, U. p. 255, f. 38.
46 ANRM, Fond 208, Inv. 1, U. p. 191, f. 394.
47 V. Puiu, Monăstirile din Basarabia, în „Revista societăţii istoricoarheologice
bisericeşti”, vol. XI, Chişinău, 1919, p. 36, 44, 62.
144

În toamna anului 1909 arhiepiscopul Serafim a convocat o
adunare a stareţilor cu scopul de a reorganiza viaţa monahală din
Basarabia. Este alcătuită şi publicată la 26 octombrie 1910, o
instrucţie cu titlul „Atârnarea Preasfinţitului Serafim, episcopul
Chişinăului şi Hotinului, către călugării eparhiei Chişinăului şi
Hotinului”. Ca răspuns la afirmaţiile că mănăstirile sunt inutile, el
explica faptul că acestea recrutau călugării dintre laici şi nivelul lor
moral a influenţat asupra normelor morale din mănăstiri. În acest fel el
căuta să argumenteze prezenţa unor vicii în conduita călugărilor.
Serafim opta pentru revigorarea spirituală a monahismului prin
„îndeplinirea voturilor şi obligaţiunilor monahale, îmbunătăţirea
rânduielilor interne şi a disciplinei mănăstireşti” 48 . Călugărul trebuia să
renunţe la mintea, inima şi voinţa proprie 49 . El era dator să poarte cu
smerenie crucea călugărească, rugăciunea (comună şi individuală)
să-i fie îmbinată cu osteneala sau munca, să fie un bun îndrumător
spiritual. Caritatea pentru mănăstiri era tot atât de importantă ca
posturile, rugăciunile sau slujbele. Serafim insista ca organizarea vieţii
monahale să fie făcută în conformitate cu vechile regulamente
mănăstireşti, deoarece mănăstirile basarabene sunt parte
componentă a bisericii ruse, deci toţi acei ce deveneau călugări
trebuie să cunoască limba rusă şi să facă slujbele după cărţile
slavone. În felul acesta se consolida şi mai mult controlul autorităţilor
ţariste şi a bisericii ruse asupra vieţii monahale din eparhia
Basarabiei. Tot Serafim a cerut de la stareţii mănăstirilor să fie
prezenţi la slujbele festive dedicate celor o sută de ani de la anexarea
Basarabiei la Imperiul Rus, având cu sine mitre şi veşminte
galbene 50 .
Toate mănăstirile şi schiturile de bărbaţi duceau viaţă de obşte,
dar cu unele particularităţi: personalul inferior era întreţinut din contul
mănăstirii şi primea anual câte 10-15 ruble, personalul superior –
ieromonahii şi ierodiaconii, nu erau asiguraţi cu haine şi îmbrăcăminte
de mănăstire, dar trăiau din venitul cutiei pentru chetă a bisericii şi
primeau anual 50-100 ruble. La cererea ÎPS Serafim, Sfântul Sinod a
emis la 7 noiembrie 1909 un decret cu nr. 15020, prin care mănăstirile
de bărbaţi Hârbovăţ, Dobruja, Călărăşăuca, Căpriana, Saharna,
48 «Обращение Преосвященнаго Серафима Епископа Кишинёвскаго и
Хотинскаго къ монашествующимъ Кишинёвсой епархiи», Епархiальная
типографiа, Кишинёвъ, 1910, стр. 7.
49 Ibidem, p. 8.
50 ANRM, Fond 2119, Inv. 1, U. p. 162, f. 24.
145

Frumoasa, Şabo şi Suruceni au fost recunoscute ca lăcaşuri cu viaţă
de obşte „cu atâţea fraţi, cât pot întreţine”. 51
Mănăstirile Hârjăuca, aflată în subordinea arhiepiscopului şi
Curchi – în subordinea primului vicar, episcopul de Akerman, erau
bugetare. Călugării de la mănăstirea Curchi nu primeau salariu din
bugetul arhiepiscopal, ei fiind întreţinuţi de mănăstire. Mănăstirea
Căpriana cu schitul Condriţa se subordonau mănăstirii Zografu şi
administrativ, şi economic.
În schiturile pentru femei slujba religioasă se făcea numai de
sărbători şi duminica, uneori sâmbăta, deoarece era un singur preot,
care nu putea ţine slujba zilnic. Călugăriţele, în anumite ore citeau
rugăciuni, cântau în biserică la vecernie şi utrenie, citeau acatistul
corespunzător zilelor săptămânii.
În mănăstirile de bărbaţi slujba se făcea în zilele de sărbători şi
duminici de către stareţul soborului. În zilele de sărbătoare la slujbă
erau prezenţi şi călugării şi fraţii, cu excepţia celor ce prestau
smerenie deosebită. În celelalte zile, mai ales primăvara şi vara, când
fraţii efectuau muncile agricole pe terenurile aflate departe de
mănăstire, prezenţa lor nu era obligatorie.
În timpul Primului război mondial mănăstirile au susţinut
activitatea de caritate, promovată de clerul basarabean. Mănăstirile
urmau să trimită la Chişinău câte doi croitori, care vor coase haine de
iarnă şi lenjerie, pentru a fi trimise pe front 52 . Călugării refuzau să
consume ceai şi zahăr şi banii economisiţi îi expediau pentru
necesităţile frontului 53 . Mănăstirile trimiteau vin pe front pentru
spovedanie şi împărtăşanie, mai ales în perioada postului 54 .
La iniţiativa arhiepiscopului Platon, în anul 1914 este deschis
azilul de orfani de război, care a fost dat în grija unei chihovii de
călugăriţe şi surori în număr de 40 de persoane. Aici erau primiţi copiii
orfani de ambele sexe, cu vârsta între 3-10 ani, născuţi în Basarabia.
Cazarea şi hrana era gratuită, ei învăţau câte o meserie, grădinăritul,
legumicultura, agricultura, iar fetele – lucrul manual. Orfelinatul şi
chihovia maicilor era sub patronajul frăţiei „Naşterii lui Isus” 55 . Prin
51
ANRM, Fond 208, Inv. 3, U. p. 5043, f. 36 verso.
52
ANRM, Fond 2119, Inv. 1, U. p. 209, f. 1.
53
Ibidem, f. 9.
54
ANRM, Fond 1232, Inv. 1, U. p. 247, f. 18.
55
«Общие положения устава приюта для сирот павших в войне
православных воинов бессарабской губернии и женского при приюте
монастыря в Кишинёве», КЕВ, №17 и 18, отдел неофициальный, 26 апреля и
3 мая, 1915, стр. 453.
146

strădania preotului V. Guma, la Chişinău este creată o chihovie 56 din
13 măicuţe şi surori de caritate numită „Comunitatea Marta şi Maria”,
căreia i se încredinţează conducerea unei „Ospătării populare” 57 .
Începând cu anul 1916, mănăstirile trebuiau să deschidă şcoli
preconcepute pentru fraţii şi surorile, care aveau aptitudini spre
învăţătură, egumenul mănăstirii Hârjăuca Paramon, fiind chiar
mustrat, pentru că nu a îndeplinit această dispoziţie la timp 58 .
În anul 1918 în Basarabia erau 13 mănăstiri de călugări, 7
mănăstiri de călugăriţe, 4 schituri de monahi şi 1 de femei, care erau
locuite de peste 1000 de călugări şi fraţi şi cu peste 1400 de
călugăriţe şi surori 59 . În aceste lăcaşe locuiau călugări şi călugăriţe
preponderent moldoveni de baştină cu excepţia mănăstirilor
Călărăşăuca şi Jabca, unde trăiau călugăriţe rusoaice, refugiate din
Polonia, în anul 1916, teritoriu ocupat de armatele germane. Toate
mănăstirile erau supravegheate de un inspector numit exarh
mănăstiresc.
În mai 1918, la mănăstirea Hârbovăţ, şi-a ţinut lucrările o
adunare a reprezentanţilor mănăstirilor Hărbovăţ, Hârjăuca, Curchi,
Hâncu, Frumoasa, Ţigăneşti, Dobruja, Suruceni, Saharna, Căpriana,
schitul Condriţa, al Caselor arhiereşti din Chişinău şi Izmail, a
mănăstirilor de femei din Şabo, Răciula, Vărzăreşti, Hirova, Tabăra 60 .
S-a discutat despre hotărârile Congresului călugărilor din Rusia şi
ajustarea lor la condiţiile din Basarabia. Congresul a propus
includerea a doi reprezentanţi ai mănăstirilor de bărbaţi şi o
reprezentantă a mănăstirilor de femei în Consiliul Episcopal. Delegaţii
au menţionat necesitatea creării bibliotecilor cu literatură misionară, în
fiecare mănăstire. Reprezentanţii mănăstirilor au hotărât să se
solidarizeze cu clerul basarabean în privinţa poziţiei canonice a
Bisericii din Basarabia faţă de Biserica rusă şi Biserica română.
Deputaţii au optat pentru trecerea treptată la serviciul divin în limba
română, pentru studierea limbii române şi a cântului bisericesc
românesc în toate mănăstirile, folosind serviciile refugiaţilor români.
S-a arătat imposibilitatea deschiderii imediate a şcolilor româneşti şi a
cursurilor pentru călugări, din caza lipsei de învăţători, cunoscători ai
56 Chihovie – mănăstire, care are viaţă organizată în comun.
57 V. Puiu, op. cit., p. 85.
58 ANRM, Fond 1232, Inv. 1, U. p. 247, f. 104.
59 P. Mihailovici, op. cit.
60 ANRM, Fond 727, Inv.1, U. p. 29, f. 2 (verso).
147

limbii române, a manualelor, programelor şi nu în ultimul rând, a
finanţelor 61 .
Deputaţii au insistat, ca la fiecare congres eparhial să fie
prezenţi şi delegaţii din partea călugărilor. Ei şi-au exprimat
nemulţămirea, privind cheltuielile mănăstireşti şi au hotărât ca, fără
acordul lor, banii mănăstireşti să nu fie folosiţi pentru hotărârile
congresului. Congresul a cerut ca fabrica de lumânări să perceapă de
la mănăstiri aceeaşi taxă pentru lumânări, ca de la bisericile
eparhiale.
Deciziile congresului urmau să fie prezentate atât ÎPS şi
autorităţilor eparhiale, cât şi reprezentanţilor călugărimii – delegaţi la
Soborul local al bisericii basarabene, pentru a se conduce după el în
hotărârile lui.
Mănăstirile din Basarabia au avut mai mult o semnificaţie
morală pentru românii basarabeni. Ele nu au fost şcoli de cărturărie
bisericească, dar s-au remarcat printr-o gospodărie bine administrată,
o stare materială adecvată, având grădini de fructe şi legume, turme
de oi, stupi de albine, iazuri, contribuind astfel la consolidarea
economică a bisericii basarabene.
Mănăstirile din Basarabia au fost un adevărat sprijin naţional
pentru locuitorii din spaţiul Pruto-nistrean, deoarece au păstrat, în
pofida circumstanţelor, limba, cântarea, rânduielile vieţii religioase.
Aici trăiau şi îşi desfăşurau activitatea religioasă călugări blânzi,
toleranţi faţă de străini, răbdători, cu o cultură simplă, evlavioşi,
adevăraţi păstrători ai culturii mănăstireşti. Mănăstirile erau şi locuri
de pelerinaj creştin. Mănăstirile Ţigăneşti, Hâncu, Căpriana, aşezate
în locuri pitoreşti, erau adevărate locuri de reculegere spirituală.
Surucenii erau vestiţi ca mănăstire moldovenească, „unde călugăr de
alt neam decât cel moldovenesc nu a putut sta” 62 .
Ele au contribuit la menţinerea conştiinţei naţionale în spaţiul
Pruto-nistrean, deoarece erau aproape de sufletul şi aspiraţiile
populaţiei băştinaşe. Această atmosferă curat autohtonă a dat
naştere unor fruntaşi de seamă ai mişcării de emancipare naţională
ca arhimandritul Gurie, ieromonahul Dionisie Erhan.
Mănăstirile basarabene nu aveau moaşte sfinte, cu excepţia
celei de la Hârbovăţ, care, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, poseda
icoana maicii Domnului, făcătoare de minuni. Ele erau sărace în
manuscrise cu conţinut istoric sau didactic, deoarece călugării nu
aveau un loc constant de activitate, fiind transferaţi dintr-un loc în
61 Ibidem, f. 5 (verso).
62 P. Haneş, Scriitorii Basarabiei, Bucureşti, 1920, p. 33.
148

altul, pentru a nu prinde dragoste de cultura naţională. Era şi acesta
un mijloc de reprimare a tot ce ţine de sentimentele naţionale în
Basarabia.
La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea
mănăstirile au avut un rol important în procesul de rezistenţă în faţa
autorităţilor ţariste. Pentru românii basarabeni rugăciunile şi cântecul
bisericesc din mănăstiri erau o adevărată revelaţie spirituală. În pofida
faptului că „vigilenţa autorităţii stăpânitoare a ordonat expulzarea
limbii materne din lăcaşele sfinte” 63 , majoritatea preoţilor rosteau în
limba română unele părţi din serviciul divin, atunci când sfinţeau apa
la naşteri, se rugau pentru dezlegare, post etc.
Din punct de vedere cultural şi artistic, ele nu au atins nivelul
celor din Principatele Române, dar trebuie să recunoaştem că
sentimentul religios aici a fost mai puternic decât în alte zone ale
pământului românesc, aceasta manifestându-se prin pelerinajele la
marile mănăstiri din Rusia, mai ales la Kiev, iar unii călugări
basarabeni se duceau la Muntele Athos şi rămâneau acolo pentru tot
restul vieţii.
63 Vasile Chicu, Prestigiul istoriei şi sufletul basarabean, în „Viaţa
Basarabiei”, Nr. 6-7, iunie-iulie 1941, p. 70.
149

Maria GAVRA
SPAŢIUL CITADIN ÎN PROZA FANTASTICĂ
A LUI MIRCEA ELIADE
Dacă pentru Lucian Blaga „veşnicia s-a născut la sat”, în
spaţiul rural simţind că trăieşte în „orizontul misterului”, pentru
prozatorul Mircea Eliade, – el însuşi un produs al oraşului –, misterul
este pretutindeni, chiar în lumea urbană, mai ales în cea a
Bucureştiului (Bucureştilor).
Am spus prozatorul şi nu istoricul religiilor, pentru că artistul ne
surprinde cu fantezia sa, în timp ce savantul se mişcă cu competenţă
şi dezinvoltură renascentistă, aş spune, în spaţiul universal al
credinţelor şi ideilor religioase de pretutindeni şi dintotdeauna. Deşi
cele două postúri ale autorului, cea de literat şi cea de cercetător
ştiinţific, ar părea opuse, ele se completează şi, în final, constatăm că
se armonizează, ca în bine-cunoscutul concept coincidentia
oppositorum. Autorul însuşi pledează pentru înţelegerea sintetică a
creaţiei sale, în discuţia cu Claude-Henri Roquet: „Dar, pentru a putea
judeca ceea ce am scris, cărţile mele trebuiesc judecate în totalitatea
lor. Dacă ele au vreo valoare, vreo semnificaţie, atunci acestea apar
numai în totalitatea operei” 1 .
Mircea Eliade crede că „este greu să ne imaginăm cum ar
putea funcţiona spiritul uman fără a avea convingerea că ceva
ireductibil real există în lume; şi este cu neputinţă să ne închipuim
cum ar putea să apară conştiinţa, fără a conferi o semnificaţie
impulsurilor şi experienţelor omului. Conştiinţa unei lumi reale şi
semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin
experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se
revelează ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ, şi ceea ce este
lipsit de aceste calităţi, adică curgerea haotică şi periculoasă a
lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens 2 .
Faptul că nu s-au păstrat până în ziua de azi documente
arheologice referitoare la credinţele, ideile, ceremoniile religioase din
preistorie, nu înseamnă că ele nu au existat. Sigur, acestea nu sunt
„fosilizabile”, cum spune Eliade, dar trebuie făcut efortul de a le
recupera şi a le reconstitui pe cât posibil, de a găsi analogii
susceptibile să le lumineze indirect: „Homo faber a fost totodată homo
1 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, 1990.
2 Idem, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Chişinău, 1994.
150

ludens, sapiens şi religiosus” 3 . Experienţe ale începuturilor,
evenimente care au avut loc într-un timp primordial, se regăsesc în
mituri. Mitul este o relatare despre o creaţie iniţială, de orice fel, şi
devine un model exemplar pentru orice activitate umană
semnificativă.
Opera ştiinţifică, pe care a conceput-o cu atâta acribie (azi nici
o lucrare serioasă de istoria religiilor nu poate face abstracţie de
scrierile lui Eliade), i-a creat o mare frustrare, aceea de a nu putea fi
sincer, de a nu putea exprima ce gândeşte, ce simte, ce imaginează.
După cum însuşi mărturiseşte, sinceritatea nu are ce căuta în munca
filosofică, ştiinţifică, domenii care cer exprimarea adevărului, chiar
dacă acesta implică uneori o automutilare în forul interior al
creatorului, renunţarea la subiectivitate, la empatie. Structura legică și
logică, obiectivă a multor judecăţi agresează intimitatea autorului
obligându-l la umilinţa abdicării în faţa adevărului ştiinţific.
Este, poate, una dintre motivaţiile pentru care Eliade şi-a creat
opera beletristică, în care poate fi el însuşi, cu siceritatea, imaginaţia
şi fantasmele sale.
Proza sa fantastică, la care voi face câteva referiri, trădează
preocupările sale din domeniul istoriei religiilor, cu ariile adiacente,
dar perspectiva este diferită, subiectivă, literară, în cel mai bun înţeles
al termenului. Simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii
spirituale; le putem camufla, degrada, dar nu extirpa. Întâmplările
narate de mituri se prelungesc în existenţa profană, modernă,
desacralizată: „Ar merita efortul de a fi studiată supravieţuirea marilor
mituri în tot cursul secolului al XIX-lea. S-ar vedea atunci cum, umile,
minimalizate, condamnate să-şi modifice mereu semnificaţiile, miturile
au rezistat acestei letargii datorită în special literaturii. (Cât de
pasionantă ar fi dezvăluirea adevăratului rol spiritual al romanului
secolului al XIX-lea, care – în ciuda tuturor „formulelor” ştiinţifice,
realiste, sociale – a fost marele depozitar al miturilor degradate)” 4 .
Teme ca aceea a oraşului, a spaţiului în general (desigur,
alături de tema timpului) au fost prezente mereu, atât în cercetările
savantului, cât și în scrierile beletristice, fiind definitorii pentru
existenţa umană, din „illo tempore” până în prezent şi aşa va fi şi în
viitor.
Ca om de ştiinţă, Eliade observă structurile, seriile
fenomenologice în diferite religii, ordonează materialul şi îl
interpretează, dezvăluind semnificaţia pe care o are „pentru omul
3 Op. cit., p. 7.
4 Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Bucureşti, 1994, p. 14.
151

arhaic şi, prin ricoşeu, de a stabili importanţa lui pentru lumea
modernă […] Una dintre caracteristicile fundamentale ale «omului
arhaic» este aceea de a trăi într-o lume a cărei realitate nu este dată
de simpla existenţă a lucrurilor, ci de participarea lui la modelele
paradigmatice, la arhetipuri celeste. Teritoriile, templele şi oraşele au
asemenea arhetipuri” 5 .
Dacă în paleolitic timpul pare să fi avut o mai mare importanţă
în viaţa oamenilor, spaţiul e valorizat mai târziu, mai ales după
apariţia agriculturii, îndeletnicire care a modificat esenţial
comportamentul ancestral al societăţii umane, atât în plan material cât
şi spiritual.
„O existenţă sedentară organizează altfel lumea decât o viaţă
nomadă. Pentru agricultor, spaţiul în care trăieşte: casa, satul, ogorul,
constituie «adevarata lume», «Centrul Lumii» este locul consacrat
prin ritualuri şi rugăciuni, căci prin el are loc comunicarea cu Fiinţele
supraumane” 6 .
Pentru omul arhaic spaţiul nu este omogen, ci sacru sau
profan. Sacralitatea este dată de urme ale întâmplărilor de la
începuturi, de mitul cosmogonic. Printr-o ruptură, o spărtură în spaţiul
omogen se produce revelarea unei realităţi absolute, o hierofanie,
care indică un punct fix, un „centru al lumii”.
Identificarea are loc prin limbajul simbolurilor. Nimic nu se
poate face fără o orientare prealabilă, care să indice acest loc
semnificativ, ce repetă „facerea lumii”. Nu orice spaţiu e sacru, ci doar
cel consacrat printr-o hierofanie. Ruptura de nivel a provocat o
deschidere „în sus”, spre lumea divină şi „în jos”, spre regiunile
inferioare, făcând posibilă comunicarea între cele trei niveluri cosmice
(cer, pământ, lumea de jos), printr-un „axis mundi”, o coloana aflată în
centrul universului (care poate fi sub formă de arbore, scară, munte,
liană, templu). În jurul acestui ax cosmic se construieşte lumea
oamenilor, indiferent de întinderea sa spaţială, spre cele patru puncte
cardinale: o ţară întreagă, un oraş, un sanctuar.
Descoperirea, prin ritual, a centrului, echivalează cu o
cosmogonie. Nici o lume nu se poate naşte în „haosul” spaţiului
profan, care este omogen şi relativ.
Omul societăţilor premoderne doreşte să se afle cât mai
aproape de „centrul lumii”. Satul ia naştere pornind de la o răscruce.
Adesea e lăsat în mijloc un loc gol, unde se va înălţa locaşul de cult,
5
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucureşti,1995, p. 90.
6
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Chişinău, 1994,
pp. 43-44.
152

al cărui acoperiş închipuie cerul (înfăţişat uneori prin vârful unui copac
sau prin imaginea unui munte). Pe acelaşi ax perpendicular, dar la
capătul de jos, se află lumea morţilor (reprezentată prin şarpe,
crocodil, tenebre).
Dacă „lumea arhaică este asociată „cosmosului” (adică unui
spaţiu organizat, consacrat, aflat în relaţie cu zeii), orice atac din afară
ar putea-o preface în „haos” (un spaţiu străin, ostil, cu demoni, larve,
duhuri, fantome). Orice izbândă asupra duşmanilor repetă victoria
exemplară a divinităţii asupra forţelor haosului. Sistemele de apărare
ale cetăţilor (şanţuri, labirinturi, valuri de apărare) au avut, la început,
şi un rol magic, de îndepărtare a forţelor demonice.
Aşezarea într-un teritoriu care va deveni sat sau oraş,
construirea unei locuinţe presupun o hotărâre vitală atât pentru
comunitate cât şi pentru individ, pentru că presupune asumarea
creării „lumii” în care vor trăi, după modelul cosmogonic. Acest model
poate fi tragic atunci când construcţiile trebuie să fie însufleţite, să
capete viaţă, reclamând jertfe sângeroase, cum se întâmplă în balada
Mănăstirea Argeşului.
Un semn oarecare poate arăta sacralitatea unui spaţiu, locul în
care un băţ a prins rădăcini şi a înmugurit, de exemplu. Când nu se
arată nici un semn, el trebuie provocat: e urmărită o fiară sălbatică şi,
în locul în care e ucisă, se ridică un sanctuar sau, în altă variantă, i se
dă drumul unui taur, apoi e căutat şi sacrificat chiar în locul în care a
fost găsit. Din acest „centru” se porneşte construirea altarului, apoi a
templului şi, în continuare, a satului sau oraşului.
În marile civilizaţii orientale, templul se vrea o reproducere
pământească a unui model transcendent, copia unui arhetip ceresc.
Templul resanctifică în permanenţă lumea, pentru că o reprezintă şi,
în acelaşi timp, o conţine. Oricare ar fi gradul său de impuritate,
lumea este continuu purificată prin sfinţenia sanctuarelor. Există o
nostalgie religioasă a omului premodern, care doreşte să trăiască
după „modelul divin”, să aibă o casă asemănătoare cu „casa zeilor”,
într-un cosmos ordonat, aşa cum era la începuturi, când a ieşit din
mâinile Creatorului. Dorinţei de a se găsi într-un spaţiu sacru îi
corespunde dorinţa de a trăi mereu, graţie repetării gesturilor
arhetipale, în eternitate.
Treptat, odată cu tendinţele scientist-pozitiviste, se
înregistrează o tot mai accentuată trăire „în istorie”, o depărtare de
reperele metafizice, care dădeau sens existenţei umane. Dar, oricare
ar fi gradul de desacralizare al lumii moderne, fiinţa umană nu
reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Nici „omul
153

arhaic” n-a trăit complet în afara istoriei, nici „omul modern” nu
trăieşte complet cufundat în ea.
O biserică într-un oraş modern conţine şi ea posibilitatea
comunicării cu transcendentul, face parte dintr-un spaţiu diferit de
strada pe care se găseşte. Uşa, pragul, marchează o ruptură între
cele două moduri de existenţă, profan şi religios (şi pragul din locuinţe
avea o funcţie rituală, cândva, reprezentând simboluri şi vehicule ale
trecerii).
Un proces mai accentuat al desacralizării recunoaştem în
comportamentul omului modern faţă de locuinţa sa şi faţă de arealul
în care trăieşte cotidian, deşi există încă spaţii privilegiate care
reprezintă „locuri sfinte” ale universului privat al omului respectiv:
ţinutul natal, locul primei iubiri, cel dintâi oraş străin văzut în tinereţe
etc.
Pentru Eliade, Bucureştiul nu este doar oraşul natal, ci şi
„Centrul”, locul în care cerul şi pământul se unesc şi care ne duce cu
gândul la „eterna reîntoarcere”: „Orice pământ natal alcătuieşte o
geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al
adolescenţei devine, mereu, un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru
mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am
reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea” 7 .
Coordonatele spaţiului nu sunt la fel de clare şi detaliate, ca în
scrierile realiştilor, ci sugerează, mai degrabă, ambiguitatea miturilor.
În literatura artistică a lui Eliade bântuie teme care l-au preocupat pe
istoricul religiilor: relaţia sacru-profan, eterna reîntoarcere la origini, la
arhetip, recuperarea paradisului pierdut, aparenta retragere a
divinităţii din lume, teroarea istoriei, ieşirea din timp şi spaţiu, salvarea
omului prin artă.
Bucureştiul pare, la o privire superficială, un oraş profan, dar
este plin de semne, de hierofanii, are străzi care ascund mistere
vechi, o sursă inepuizabilă de mituri.
Frecvent, forme ale sacrului se revelează unor oameni simpli,
comuni, reductibili la arhetipuri, care pot să fie conştienţi sau nu, că
participă la o hierofanie, la o manifestare a sacrului în profan. Zaharia
Fărâma (Pe strada Mântuleasa), Gavrilescu (La ţigănci), Gore
(Douăsprezece mii de capete de vite), Dumitru (O fotografie veche de
14 ani) au o altfel de percepţie a realităţii decât ceilalţi, eminamente
profani, dar nu par să înţeleagă că participă la revelarea unui mister.
Pe când alţii, ca poetul Adrian (În curte la Dionis) sau Ştefan Viziru
(Noaptea de Sânziene) sunt conştienţi că li se fac semne şi încearcă
7 Idem, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, p. 34.
154

să le descifreze. Nu le vor putea înţelege niciodată în totalitate, după
cum nici sacrul nu se revelează în întregime, ci parţial şi camuflat în
profan.
De cele mai multe ori, nu eroii sunt cei care descoperă
realitatea secundă, ci lectorul recunoaşte „mesajul camuflat”,
universul paralel, planul profund al naraţiunii.
Câteva elemente spaţiale obişnuite dintr-un oraş modern pot
trăda o relaţie cu transcendentul, pot constitui cadrul în care semnele
se manifestă: camera secretă, casa, hotelul, ascensorul, pivniţa,
podul, biblioteca, sunt toposuri susceptibile să fie purtătoare de sacru.
Camera secretă are un înţeles special pentru Eliade, deoarece
se leagă de o experienţă personala, pe care el o numeşte descoprirea
misterului, şi care a apărut foarte devreme în viaţa sa, înscriindu-se
printre primele amintiri. Este vorba despre camera musafirilor din
vremea când familia locuia la Râmnicu Sărat, şi în care, mic copil
fiind, el îşi aminteşte că a intrat pe furiş: „... storurile erau lăsate şi
perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină
verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob
uriaş de strugure” 8 . Impresia asupra lui a fost puternică, atât prin
cromatica ireală a luminii verzui, cât şi prin sentimentul intrării într-un
paradis interzis; acestea l-au marcat şi l-au urmărit multă vreme pe
scriitor.
Experienţa de la acea vârstă fragedă apare transfigurată în
romanul Noaptea de Sânziene. Personajul principal, Ştefan Viziru,
rămâne cu obsesia unei camere secrete din cauza unei întâmplări din
copilărie, când, aflat într-un hotel, aude în camera alăturată rostinduse
cuvântul Sambó şi crede că e vorba de o mare taină. Descrierea
camerei e asemănătoare cu cea din copilăria scriitorului. „Şi atunci, în
clipa aceea, am înţeles ce este Sambó. Am înţeles că există aici pe
pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi,
inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat pe care nu-l pot
uita toată viaţa. Căci în Sambó simţeam că trăiesc aşa cum nu mai
trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă inexprimabilă
fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea fără nume. Mai târziu,
amintindu-mi de Sambó, am fost sigur că acolo mă aştepta
Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai
simţit, apoi, nicăieri şi niciodată o asemenea fericire, în nici o biserică,
în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată” 9 .
8 Op. cit., passim.
9 Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene,vol. I-II, Bucureşti, p. 91.
155

La maturitate, Ştefan Viziru închiriază o cameră într-un hotel,
despre care nu ştie nimeni, nici măcar familia, un fel de replică la
camera Sambó, în care pictează, în care regăseşte în parte misterul
luminii verzi şi în care face, fără să ştie, un fel de repetiţie pentru
ieşirea din timp care va urma.
Poetul Adrian (În curte la Dionis) intră într-un hotel pentru a se
întâlni cu un ins necunoscut, care are să-i transmită un mesaj de o
extraordinară importanţă, numai că, suferind de amnezie, nu-şi mai
aminteşte numele acestuia. Persoana căutată e ascunsă undeva în
hotel, dar locul devine un adevărat labirint în care Adrian, acest Orfeu
modern, rătăceşte, fără să ştie că, de fapt, o caută pe Euridice.
Ascensorul devine un vehicul mitic, un axis mundi cu înfăţişare
modernă, care leagă cerul de pământ, şi prin care se sugerează că
între viaţă şi moarte nu există diferenţă: „... ori spui jos, ori spui sus,
ori urci, ori cobori este totuna” 10 .
În nuvela Pe strada Mântuleasa, există un scenariu realist, din
care aflăm despre reţinerea la securitate, pentru a-l constrânge la
delaţiune, a unui fost învăţător şi director de şcoală, Zaharia Fărâmă,
şi un alt plan, în care se petrec fapte ciudate, ambigue, misterioase.
Începutul naraţiunii accentuează ezitarea învăţătorului înainte de a
intra într-un spaţiu necunoscut, într-o clădire cu multe etaje „sobră,
aproape severă” în care îşi căuta un fost elev, ajuns acum maior.
Este începutul unor povestiri stranii pe care Fărâmă le prezintă
fără să se mire, fără să-l surprindă ciudăţenia lor, dar celorlalţi omul le
pare ciudat şi confuz, ceea ce îl face suspect în ochii anchetatorilor.
Relatează istorii de demult, mereu despre altceva, duce faptele în alt
timp şi spaţiu, vrea să se întoarcă mereu la începuturi. Astfel de
personaje sunt reductibile la arhetipuri, sunt mai apropiate de formele
originare de manifestare a vieţii, se pot apăra mai bine de „teroarea
istoriei”. Când e pus să scrie, la fel, narează întâmplări incredibile,
cum ar fi despre dispariţia lui Iozi, copilul rabinului, într-o pivniţă ce
comunica cu o peşteră miraculoasă sau despre săgeata lui Lixandru,
care a zburat atât de sus, încât nu s-a mai întors pe pământ.
Toate acestea se petrec în concreteţea geografică a
Bucureştiului, cu strada Mântuleasa având clădiri tipice pentru sec. al
XIX-lea, pivniţe misterioase, câte un ascensor ciudat ca cel pe care
învăţătorul îl evită, preferând să urce pe scări. Când e obligat să urce
în lift, pierde controlul asupra realităţii, nu mai ştie câte etaje urcă sau
coboară şi are sentimentul că se rătăceşte în labirintul clădirii.
10 Idem, În curte la Dionis, Bucureşti, 1981, p. 204.
156

La ţigănci este nuvela care completează toposul bucureştean
cu tramvaie, caniculă ucigătoare care topeşte asfaltul, case mari, ca
aceea a ţigăncilor, cu grădini răcoroase, aleea pe care sunt duşi
morţii pe ultimul drum, cu dricul, pădurea de la marginea oraşului.
Înţelegem destul de repede că semnificaţia textului trebuie căutată
dincolo de planul imediat, superficial, şi descoperim o alegorie a
morţii, un traseu iniţiatic spre lumea „de dincolo”.
Personajul principal, Gavrilescu, nu pare să fie conştient de
mesajele oculte pe care le primeşte, se retrage de câte ori îi apar
semne, continuând să creadă în normalitatea existenţei. A ezitat
întotdeauna, nu a avut curajul să-şi trăiască plenar viaţa (e ratat
profesional, a ratat marea iubire a vieţii sale, adică posibilitatea de a
reface cuplul primordial prin împlinirea iubirii cu Hildegard), iar acum
îşi ratează şi moartea, se teme să treacă în cealaltă lume.
Pentru cei eliberaţi de sentimentul fricii, pentru cei pregătiţi,
moartea poate aduce un sentiment familiar şi plăcut, al ieşirii în
lumină, aşa cum se întâmplă cu personajul Darie din nuvela Ivan: „E
ca o lumină mare. E ca în strada Toamnei...”.
Şi Ştefan Viziru, în Noaptea de Sânziene se pregăteşte pentru
acest moment decisiv pe care îl trăieşte ca pe o fuziune spirituală cu
Ileana, mireasa sa.
În proza lui Eliade, moartea apare de câteva ori în urma unui
accident de mașină sau motocicletă, adusă aşadar prin intermediul
unui vehicul cât se poate de modern, care sugerează viteza, graba cu
care omul trece prin viaţă, adică existenţa sub teroarea istoriei.
Adrian, din nuvela În curte la Dionis, are un accident de maşină
pentru că se grăbeşte, trăieşte cu teama de a nu întârzia la întâlnirea
de la 4 30 , care este întâlnirea cu Îngerul Morţii.
Dincolo de obiectele care, la prima vedere, au funcţie
predominant practică, utilitară, oraşul conţine şi un spaţiu cultural,
locuit frecvent de personajul-artist, investit cu puteri iniţiatice,
identificabil într-o varietate bogată de forme: poet, pictor, sculptor,
actor, muzician.
Eliade consideră literatura „fiică a mitologiei”, crede în forţa de
seducţie a naraţiunii şi în capacitatea soteriologică a poeziei, e
convins de puterea de transfigurare a oricărei arte.
În curte la Dionis trimite mai mult decât oricare altă nuvelă la
mitul „Orfeu şi Euridice”, sub cele două aspecte, creaţia şi erosul.
Orfeu este poetul Adrian, care are capacitatea de a vedea semne, dar
care suferă de amnezie (din cauza unui accident) şi nu mai poate
înţelege relaţia dintre planurile existenţei. Leana (Euridice) îi cântă
poeziile prin cârciumile de mahala cu sentimentul că, prin arta ei,
157

poate îmblânzi oamenii care au pierdut dimensiunea sacră a
existenţei:
„ – Ei bine, continuă Adrian, aşa cum probabil aţi ghicit deja,
trebuie să recunosc că, pentru mine, Poezia e mai mult decât o
tehnică mistică sau un instrument de cunoaştere. Poezia este prin
excelenţă o metodă politică; şi, din nefericire, este ultima metodă
politică pe care o mai avem la îndemână. Dacă nici ea nu reuşeşte,
nu mai avem nici o speranţă. Dispărem, sau ne întoarcem acolo unde
ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat,
Dumnezeu se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămâne
treji, şi ne va spune: Messieurs, on ferme” 11 !
Poetul, cu puteri de profet şi taumaturg, poate scoate fiinţa
umană din existenţa viscerală ajutând-o să aibă acces la experienţe
esenţiale, să se apropie de metafizică, de cunoaşterea revelată şi de
ritualul religios. De aceea, majoritatea textelor sacre sunt scrise în
versuri, într-un limbaj tainic, care trezeşte impresia misterului. Poezia
este începutul începutului pentru că reprezintă un gest de imitare a
zeilor: este o creaţie ce închide în sine dorinţe imposibil de formulat,
un mesaj valabil pentru toţi, dar cu alt înţeles pentru fiecare.
Magia supremă o constituie Logosul ce se află la temelia lumii.
Urmându-l, cuvântul poetului seduce mintea şi sufletul, încât poezia
sa poate să salveze fiinţa debusolată: „Aşteptăm pe acel poet de
geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit; cu alte
cuvinte, va precipita mutaţia pe care au râvnit-o toate religiile şi toate
filosofiile din lume. Cine îi va mai putea rezista lui, poetului? Vă întreb:
ce mistreţ a mai putut rămâne el însuşi mistreţ în toată firea,
ascultându-l pe Orfeu” 12 ?
Mitul ceaţiei reapare în Uniforme de general şi Incognito la
Buchenwald. Arta spectacolului este înrudită cu poezia pentru că se
exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin gest, iar acesta sugerează un
ritual. Ieronim Tănase şi trupa sa de teatru retrăiesc suferinţa
colectivă de la Buchenwald pentru a găsi libertatea interioară prin
evocarea acelor evenimente trecute. Însă ceea ce se întâmplă e prea
puţin faţă de ceea ce „s-ar fi putut întâmpla”: „Trăim vremuri grele.
Cine mai are timp să-şi imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o
lume mai poetică şi deci mai adevărată...” 13 ?
11 Op. cit., p. 200.
12 Op. cit., p. 201.
13 Op. cit., passim.
158

Cei care se lasă seduşi de teatru se pot salva pentru că, prin
spectacol, se revelează mitul, care are puterea să îi scoată de sub
teroarea istoriei, şi astfel îi poate face liberi, spontani, creatori.
Imagini ale oraşului modern, care camuflează semne ale
transcendentului, există din belşug în proza fantastică a lui Mircea
Eliade, aşa că exemplele ar putea continua la nesfârşit.
Deocamdată reţinem aceste aspecte, care consacră spaţiul
citadin ca un loc iniţiatic, unde orăşeanul poate veni în contact cu
sacrul, în acelaşi fel în care o face un ascet care trăieşte izolat de
lume. Prin experienţa sacrului, care este de ordinul conştiinţei, spiritul
percepe diferenţa dintre ceea ce se dezvăluie ca real, bogat şi
semnificativ şi ceea ce e profan, lipsit de aceste calităţi.
Forma cea mai frecventă prin care luăm cunoştinţă de acest
fenomen este mitul, cu „buna sa fiică”, literatura.
159

Bibliografie
1. Bădiliţă, Cristian, Eliadiana, Iaşi, 1997.
2. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini pînă în
prezent, Bucureşti, 1992.
3. Călinescu, Matei, Eseuri despre literatura modernă, Bucureşti, 1970.
4. Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucureşti, 1995
5. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti,1978.
6. Idem, Imagini şi simboluri, Bucureşti,1994.
7. Idem, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca,1996.
8. Idem, În curte la Dionis, Bucureşti, 1981.
9. Idem, La ţigănci şi alte povestiri, Bucureşti,1969.
10. Idem, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Bucuresti, 1991.
11. Idem, Nostalgia originilor, 1994.
12. Idem, Şantier, Bucureşti,1991.
13. Idem, Meşterul Manole, Cluj-Napoca, 2008.
14. George, Sergiu Al., Arhaic şi universal, Bucureşti, 1991.
15. Handoca, Mircea, Viaţa lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2002.
16. Marino, Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980.
17. Ruşti, Doina, Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade,
Bucureşti, 2005.
18. Simion, Eugen, Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, Bucureşti,
1995.
19. Idem, Scriitori români de azi, vol. II, Bucureşti, 1976.
20. Tofan, Sergiu, Mircea Eliade, Destinul unei profeţii, Galaţi, 1996.
160

Cotinel MUNTEANU
CULTURA COTIDIANĂ, DESIGN ŞI EDUCAŢIA RECEPTĂRII
Se ştie că evoluţia industrială a societăţii moderne a generat
fenomene semnificative şi apariţia unor conţinuturi ale valorilor care
au modelat modul de viaţă al comunităţilor, unde impactul industriei şi
tehnologiei şi contextul urbanizării a fost hotărâtor.
Toate acestea au determinat noi stratificări sociale, noi
comportamente demografice, profesionale şi civice, au modificat
ritmul activităţilor şi dinamica schimbărilor, au reconfigurat registrul
nevoilor şi aspiraţiilor, precum şi pe cel al exigenţelor în legătură cu
satisfacerea lor, cu confortul material şi cu consumul de bunuri, cu
posibilităţile de comunicare sau cu organizarea timpului liber.
Efectele importante s-au făcut imediat resimţite şi în cultura
timpului. Schimbările în straturile profunde ale culturii se produc în
perioade îndelungate de existenţă istorică, valorile majore ale culturii
au rămas în schimb stabile în pofida succesiunii neîntrerupte de
curente şi tendinţe uluitoare în creaţia literară, muzicală, arte plastice,
dramaturgie, filozofie, morală, în viaţa spirituală.
Generaţiile care au trăit fiecare din etapele acestei perioade,
de multe ori au fost tentate să exacerbeze extrapolările culturale ale
fenomenelor ce se petreceau cu precădere în viaţa materială a
societăţii industriale.
Dacă nu vrem să folosim conceptul de „civilizaţie” ca fiind
echivalent cu cel de „cultură” şi îl vom aplica numai pentru instituirile
vieţii materiale ale societăţii, atunci vom constata că în sfera
conceptului de cultură s-a produs o diferenţiere deloc neglijabilă.
S-a extins şi s-a reconfigurat acel spectru al culturii care face
tranziţia între valorile şi creaţiile majore şi viaţa materială a oamenilor,
adică un gen de cultură populară specifică însă mediului industrial,
care este prezentă atât în condiţiile urbanităţii cât şi ale unei ruralităţi
modernizate.
Reprezentarea contemporană a acestui gen de cultură
populară, specifică civilizaţiei industriale, o putem numi „cultura
cotidiană” (cotidianitatea). Este zona de impact direct şi de aceea
este mai conjuncturală, mai dinamică, mai colorată şi mai
manipulabilă. Este tot atât de organic instituită că şi alt nivel al culturii,
iar prezenţa valorilor ei în conştiinţa epocii şi a variatelor comunităţi şi
grupuri umane este firească şi implicită. Aici este registrul unde
funcţionează kitsch-ul precum şi alte forme de devalorizare care nu
sunt consecinţa faptului că această cultură este populară şi cu
161

extensii în masă, ci a dezacorului ei parţial ori temporal cu idealurile
majore ale societăţii, predispusă labilităţii axiologice fiind şi zona
transparenţelor pentru diverse ideologii.
Cea mai pregnantă caracteristică a civilizaţiei industriale
contemporane cu influenţe notabile în cultura timpului, este
informatizarea activităţilor umane şi trecerea la o comunicare totală
care a devenit evidentă la începutul deceniului al VIII-lea.
Comunicarea deplină înseamnă eliminarea barierelor care
împiedică socializarea totală a comunicării umane şi în acelaşi timp
asigură individualizarea ei maximă. Pe baza acestui principiu, fiecare
poate comunica nelimitat cu lumea după nevoile sale. În acest stadiu
va avea loc expansiunea până la limite sociale convenabile, a
proceselor de prelucrare a mesajelor sociale de orice tip, a
tehnologiilor şi a deprinderilor educative corespunzătoare.
Cultura cotidiană prezintă azi un registru coerent de activităţi
care, prin aspectele tehnologice implicate, prin caracterul de largă
popularitate şi audienţă, prin codurile sale specifice şi esenţa lor
funcţională şi estetică, se disting de creaţia cultă. Putem menţiona
câteva din aceste componente: noul environ muzical şi rock-ul; filmul
(cu excepţia filmelor de idei) şi fotografia; obiectele utile, maşinile,
designul, artizanatul şi kitsch-ul; organizarea timpului liber, ludicul şi
turismul; vestimentaţia, moda şi podoabele; publicitatea şi grafica
citadină; mass-media; hedonismul şi confortul; serbările, sportul şi
ceremonialul; limbă şi modelul vieţii urbane; instituţiile şi mentalităţile
vieţii private. Aşadar, suntem predispuşi să asociem aceste
dimensiuni ale cotidianităţii sferei culturii, numind-o cultură cotidiană.
Însă, alţi specialişti, o asociază cu fenomenul civilizatoric, cu civilizaţia
materială.
Pentru unii savanţi, „civilizaţia” reprezintă un concept
supraordonat care ordonează bunurile culturale în realitate eteroclite,
şi străine unele de altele, de la cele care aparţin spiritualităţii şi
inteligenţei până la obiectele şi uneltele vieţii cotidiene.
Exegezele de teoria şi sociologia culturii, înregistrau în special
în deceniile VI-VIII ale secolului trecut, dispute aprinse în jurul
conceptului de „masificare” a culturii condensate.
Indiscutabil este faptul că unele manifestări din sfera
cotidianului au avut o atare evoluţie, în schimb este discutabilă
folosirea criteriilor valabile în analizele creaţiei culte pentru un
ansamblu de fenomene ce necesită o scară proprie de apreciere
valorică.
162

Ideologia consumului, a obiectelor şi a simbolurilor pe care le
poartă, devine mai transparentă în registrul cotidianităţii. Acest nivel al
culturii interferează uneori cu creaţia cultă.
În perspectiva culturii cotidiene, sistemul culturii ambientale (că
şi alte subsisteme ale ei) aduce în centrul noului mod de viaţă
designul şi valorile lui. Odată cu aceste noi reconfigurări ale
cotidianităţii, se ridică în mod normal, problema modalităţilor specifice
prin care populaţia percepe şi internalizează cultura cotidiană.
Creaţia cultă este centrată pe sine însăşi ca finalitate a
meditaţiei şi trăirilor omului.
Cultura cotidiană este în principal funcţională, iar valorile ei
creează posibilitatea ca societatea să funcţioneze după anumite
principii.
Omul este o fiinţă culturală, iar acest lucru înseamnă că este
implicit şi o fiinţă exosomatică, creatoare de artefact. Realizarea
artefactului devine un fapt cultural cel puţin sub aspectul capacităţii de
concepţie şi proiectare a abilităţilor de cunoaştere şi tradiţiilor de
confecţionare. Obiectele sunt adeseori aplicaţii ale cunoaşterii, ştiinţei
şi presupun experienţă tehnică.
Cultura cotidiană implică şi o dimensiune estetică. Ea devine
mai pregnantă în cultura ambientală. Se vorbeşte în mod frecvent de
estetica vieţii cotidiene aplicată stilului de viaţă şi calităţii vieţii.
Nu de puţine ori cultura cotidiană a fost adesea judecată şi
redusă la fenomenul „mass-media” care nu este decât o componentă
a sa.
Să nu uităm că mass-media a adus în centrul de interes al
acestui palier al culturii, lumea semnelor comunicate care au
impregnat cu prezenţa şi cu persuasiunea lor mentalul contemporan.
Este foarte importantă relaţia ambientală a omului modern cu
lumea obiectelor fie acestea unelte, semne, sau obiecte utile şi
decorative, din categoria largă a obiectelor cu efect ambiental,
disociindu-se cultura urbană ca o modalitate dominantă a culturii
locuirii.
Deci, astăzi putem constata că în ansamblul ei, cultura se află
într-un dialog activ şi critic cu structurile civilizatorice ale orânduirilor
în care existăm, iar în acest context, cultura cotidiană se decupează
ca o realitate certă şi trebuie să-i descifrăm articulaţiile şi raporturile
din ce în ce mai greu de delimitat, cu sistemul creaţiei culte, pe de-o
parte, şi cu bază tehnică, civilizatorică a societăţii, pe de altă parte.
Credem că structurile complexe ale culturii contemporane ar
trebui evaluate nu numai în funcţie de operele realizate, ci şi de
ansamblul evenimentelor din viaţă cotidiană.
163

Cultura reală, finalizată, instituie şi în cotidianitate, prin
proiectare, obiectualitatea realizărilor sale atât sub formă de opere
(unicate), de copii multiplicate, cât şi de comportamente şi acţiuni
(evenimente), la rândul lor excepţionale sau cotidiane.
În procesul de receptare citim totdeauna ideile, valorile,
credinţele, obiceiurile, tradiţiile, inteligenţa, gradul de şcolire,
comunicativitatea, cu diferite medii socio-culturale. Calitatea estetică
nu ţine doar de artă ca activitate de creaţie, receptare şi comunicare,
ci este deja conţinută de anumite domenii ale vieţii şi de ambient.
Ansamblul cultură-civilizaţie se exprimă în modul de viaţă cu
componentele ei: nivel de trai şi stil de viaţă.
Ştim că ambientul reprezintă o stare trăită a conexiunilor
stilistice pe care le exprimă ansamblurile de locuri şi obiecte în
experienţa utilizării perceperii senzoriale sau a contemplării acestora.
Cultura ambientală implică o marcantă componentă etnologică
şi evident una sociologică. Creaţiile culte se bucură de autonomia pe
care o împărtăşesc odată cu cea a valorilor constitutive. Cultura
cotidiană este funcţională, cu prioritate, dar elementele ei pot fi trăite
şi contemplate şi ca valori, cu o cvasiautonomie resimţită.
În centrul structurilor ambientale se situează designul şi
interacţiunile dintre produsele industriale sau valorile culturii. El se
realizează în mediul de filtraj al conştiinței (estetice) şi se exprimă în
actul proiectiv al locurilor cuvenite lucrurilor aduse laolaltă pentru a fi
împreună într-un anumit mod. Răspunsul designului devine şi mai
activ pentru a găsi soluţii creatoare în abordarea stilistică a mediului
de viaţă, în toate dimensiunile lui.
Problema receptării formelor pe care cultura cotidiană şi toate
substructurile ei le ridică în conştiinţa noastră, devine o problemă
majoră a educaţiei. Cultura cotidiană are un „cod de uzanţe” care are
pe lângă funcţia lui utilitară şi pe aceea simbolică. Gestul ceremonial
nu ţine deci exclusiv de lumea ideilor sau de valoarea frumosului în
sine (specifică creaţiei culte), ci de o obişnuinţă cotidiană (funcţională)
căreia i se asociază semnificaţii filozofice, etice şi estetice.
164

Vasile I. SCHIPOR
RĂDĂUŢI, 1872–1938. BIBLIOTECA ÎN VIAŢA
ORAŞULUI MODERN DIN BUCOVINA
În cele câteva secole de atestare documentară 1 , şi în oicumena
1 Emanciparea gândirii laice şi formarea elitelor intelectuale („republica
intelectualilor”) consemnează şi la noi, cu întârziere, preocupări serioase pentru
construirea unui univers livresc de tip enciclopedic. Prin intermediul „complexului
bibliologic”, elitele din lumea românească, fascinate de modelul lui Homo Novus,
sunt preocupate de comunicarea continuă cu lumea, de cunoaşterea reciprocă, de
studii istorice şi filologice cu finalitate educativă: regăsirea sinelui, redeşteptarea
minţilor unei întregi colectivităţi, cultivarea gustului pentru cunoaştere prin lectură,
crearea unei atmosfere de studiu şi educaţie austeră, cu implicaţii în formarea de
caractere, adaptarea din mers la ritmurile înnoitoare ale timpului. Urmând exemplul
Apusului, se naşte acum şi la noi un tip uman modern, cu o altă sensibilitate şi
viziune, un om care circulă, purtând cu el cărţi şi idei, experienţe, modele şi sugestii
pentru construcţii proprii. Bibliotecile confesionale, care au vechimea cea mai mare
în spaţiul românesc, cuprind manuscrise şi cărţi, multe păstrate până astăzi.
Fonduri bogate s-au constituit la Mănăstirea Neamţ, la Putna, la Dragomirna.
„Nepreţuite şi rare odoare” adăposteşte biblioteca Bisericii „Sfântul Nicolae” din
Braşov. Cel mai vechi catalog („izvod”) al acesteia datează din 1750. El
consemnează cărţi şi manuscrise provenind dintr-un larg spaţiu al ortodoxiei,
satisfăcând trebuinţele „oamenilor iubitori de cetanie” de aici 1 . Biblioteca Mănăstirii
Galata din Iaşi consemnează, în 1727, un fond de cărţi greceşti şi latineşti.
Mitropolitul Dosoftei îmbogăţeşte biblioteca Mitropoliei ieşene cu cărţi tipărite în
Occident. Din 1647 datează biblioteca Episcopiei Catolice din Bacău. Tot în secolul
al XVII-lea, biblioteca de la Colegiul Reformat din Aiud numără 65 000 de volume
(cea mai mare colecţie ştiinţifică a reformaţilor maghiari). Dintre bibliotecile
particulare de la noi mai cunoscute sunt colecţiile adunate de Miron Costin,
Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, erudiţi cărturari umanişti. Biblioteca
particulară a familiei Sturdza de la Miclăuşeni, consemnată la 1755, este în
cercetările mai noi considerată o „instituţie de cultură umanistă aparţinând întregii
civilizaţii româneşti”. Biblioteca lui Nicolae Mavrocordat de la Văcăreşti este
cunoscută în întreaga Europă. Din spaţiul transilvănean trebuie menţionate
Biblioteca românească de la Blaj (1747), Biblioteca „Samuel Teleki” din Târgu
Mureş, cu profil enciclopedic, cuprinzând la confluenţa secolelor XVIII–XIX 60.000
de volume. Colecţia rafinatului aristocrat Samuel von Bruckenthal, cu un fond
special Transilvania, are, în aceeaşi perioadă, 15 972 de volume. Tot acum, la Alba
Iulia, biblioteca lui Ignác Batthyány înregistrează în cataloagele sale 18 201 volume:
cărţi, incunabule şi manuscrise şi reprezintă una dintre cele mai frumoase şi
valoroase colecţii documentare din Europa. Spre deosebire de bibliotecile
confesionale şi particulare, bibliotecile publice din lumea românească se înfiinţează
mai târziu: Biblioteca „George Bariţiu” din Braşov – 1835, Biblioteca Naţională a
României (evoluată din biblioteca Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti) – 1836,
Biblioteca Publică din Craiova (desprinsă, de asemenea, dintr-o veche bibliotecă
şcolară) – 1836, Biblioteca Ţării din Cernăuţi – 1852, Biblioteca Academiei Române
– 1867, Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi – 1871, Biblioteca Publică „G.T.
165

omânească biblioteca defineşte europenitatea culturii noastre,
funcţionând ca şcoală de iniţiere în cultura modernă a umanităţii
(„labirint al minţii”, cum s-ar exprima Umberto Ecco), ca formă de
propagare a ideilor, alături de biserică, şcoală, muzeu, tipografie,
editură, librărie de carte), „un adevărat plămân, respirând aerul culturii
europene”, „arsenal intelectual”, „topos spiritual” conservând un mirific
„farmacum omnes morborum” (medicamentul tuturor bolilor), un
adevărat „centru de informare culturală” 2 .
La Rădăuţi, în Ţara de Sus a Moldovei, biblioteca va fi fost o
construcţie timpurie, funcţionând în cadrul celei mai vechi Episcopii de
aici (secolul al XV-lea). Biblioteca de manuscrise şi cărţi religioase a
Episcopiei are un rol îndoit pentru că tot aici funcţionează o şcoală
confesională, înzestrată şi declarată „şcoală domnească” de către
Grigore Ghica, la 25 decembrie 1747.
La Rădăuţi, „în inima celui mai românesc judeţ al Bucovinei” 3 ,
prin decizia imperială din 15 august 1871 şi ordinul ministerial nr.
9594 din 22 august al aceluiaşi an, se aprobă înfiinţarea unui
gimnaziu organizat, ca şi în alte oraşe mai mici ale monarhiei, ca liceu
real (Realgymnasium) după modelul elaborat de profesorii Enk,
Bonitz şi Exner în 1848–1849 4 . Înfiinţarea acestei „şcoli secundare
intermediare”, reprezenta, de fapt, o doleanţă mai veche a românilor
Kirileanu” din Vatra Dornei – 1901, Biblioteca „Gheorghe Şincai” Oradea – 1911,
Biblioteca „I.G. Sbiera” din Suceava – 1923.
2 Pentru dezvoltarea conceptului de „complex bibliologic”, în relaţie cu
problema „europeanului modern”, vezi, printre altele: Victor Neumann, Tentaţia lui
homo-europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991; Victor Neumann, Semnificaţii ale gândirii politice
în Europa Centrală şi de Est, în „Sfera Politicii”, Bucureşti, anul V, nr. 46, 1997, pp.
54–57, nr. 49, 1997, pp. 51–56. Complementar vezi şi Philippe Ariès, Timpul
istoriei, Traducere de Răzvan Junescu, Bucureşti, Editura Meridiane, Colecţia
„Biblioteca de artă”, seria „Arte. Civilizaţii. Mentalităţi”, 1997.Victor Neumann, op.
cit., p. 150; Moldoveanu, Maria, Idealul de ridicare prin carte, în „Biblioteca”,
Bucureşti, anul VII, nr. 10, 1996, p. 266; Rozorea, Viorica, Timp şi modernitate în
redarea informaţiei, ibidem, anul VIII, nr. 3, 1997, pp. 69–73; Sachelarie, Octavian,
De la mentalitatea bibliofagă la „Evenimentul zilei”, Piteşti, Editura Paralela 45,
1997. 3 Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina 1775–1918 (în
legătură cu evoluţia culturală şi politică), Cernăuţi, Tipografia Mitrop. Silvestru,
1926, p. 148.
4 Gabriel v. Mor, Historisch-statistischer Ruckbück auf das I.Viertel
jahrhundert dest Bestandes des k.k. Gymnasiums in Radautz. II. Theil (Schluss), în
„Achtzehnter Jahresbericht des k.k. Staats-Ober-Gymnasiums in Radautz (in der
Bukowina) uber das 26 Schuljahr 1897/98”, Radautz, Im Selbstverlage der Anstalt,
R. Eckhardt'sche Buchdruckerei, Czernowitz, 1898, p. 3.
166

ucovineni preocupaţi tot mai mult de „conservarea naţionalităţii” lor 5 ,
doleanţă înscrisă în Petiţia Ţării din iunie 1848 adresată împăratului
Franz Joseph şi susţinută la Rădăuţi, din 1865, de către prefecţii
Mihai Pitei şi Orest Renney, prin crearea unui fond şcolar special
(60.000 fl.) şi prin intervenţii repetate pe lângă autorităţi, încununate
în cele din urmă de succes 6 . Inaugurarea solemnă a acestui gimnaziu
inferior, legalizat ca şcoală de stat având limba germană ca limbă
generală de instrucţie, are loc la 1 octombrie 1872. Primul director
este Ernst Rudolf Neubauer, personalitate a vieţii culturale din
Bucovina, noua sa patrie după 1850 7 . Ernst Rudolf Neubauer, „un
pedagog excelent”, donează, în 1876, Gimnaziului German din
Rădăuţi 250 de cărţi şi periodice, punând bazele bibliotecii
profesorilor (Lehrerbibliothek).
Până în 1878, această nouă şcoală secundară păstrează
caracterul unui liceu real având în programul de învăţământ, pentru
cele patru clase ale sale, următoarele obiecte de studiu: religia, limba
latină, limba elină, limba franceză, limba germană, limba română
(disciplină obligatorie numai pentru elevii români), geografia şi istoria,
matematica, ştiinţele naturale, fizica, desenul, caligrafia 8 . Începând cu
anul şcolar 1878–1879, gimnaziul rădăuţean funcţionează ca liceu
clasic. Fără a părăsi cadrele modelului din 1848–1849, programul său
de învăţământ suferă unele modificări: – la limbile clasice, lectura
autorilor devine tot mai mult mijloc de a cunoaşte cultura antică; – se
intensifică învăţarea în clasă pentru ca elevii să beneficieze de mai
mult timp liber pentru lecturi particulare, limbi străine, muzică, exerciţii
fizice; – se introduc obiecte facultative (limba română, limba engleză,
limba ruteană) şi speciale (limba română, pentru elevii neromâni); –
se includ discipline de studiu noi (gimnastica, muzica vocală,
stenografia, limba italiană, cursuri de tir) 9 .
În 1885 se desfăşoară aici primul examen de maturitate, care,
5 I.G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui..., Cernăuţi,
Editura Soţietăţii– Tipografia Arhiepiscopală, 1889, pp. 96–101.
6 Gabriel v. Mor, op. cit., pp. 22–24.
7 Johann Neubauer, Josef Diviš, „Jahrbuch des höhere Unterrichtswesens
in Oesterreich...”, 3 Jahrgang, Prag–Wien–Leipzig, F. Temsky, G. Freytag, 1890, p.
159; D. Vatamaniuc, Ernst Rudolf Neubauer, profesor, scriitor şi jurnalist, în
„Analele Bucovinei”, anul I, nr. 1[ianuarie–iunie], 1994, pp. 113–121.
8 Gabriel v. Mor, op. cit., pp. 4–10.
9 Emanuil Isopescu, Istoria liceului de la înfiinţarea lui, cu o privire scurtă
asupra dezvoltării învăţământului în Bucovina în timpul stăpânirii austriace, în
„Anuarul I al Liceului de Stat Eudoxiu Hormuzachi din Rădăuţi pe anul şcolar 1921–
1922” (Anuarul XXXVI al Liceului de Stat), Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice şi
Editură „Glasul Bucovinei”, 1923, pp. 29–30.
167

după reforma din 1908, devine mai puţin sever. În cadrul acestui liceu
– mărturiseşte Emanuil Isopescu, unul dintre istoricii instituţiei – „nu
numai limba de predare era cea germană, ci şi spiritul ce domnea în
liceu era ultra-german” 10 . Aşa cum o atestă cele 35 de volume din
anuarul şcolii tipărite în perioada administraţiei austriece, Gimnaziul
Superior de Stat din Rădăuţi este încadrat, până la 1918, cu profesori
proveniţi din diverse provincii ale monarhiei, unii având titlul ştiinţific
de doctor în specialitate. Până în 1910, profesorii români funcţionează
mai ales pentru religie şi limba română. Astfel, sunt atestaţi ca
profesori titulari, suplinitori şi asistenţi: Ilie Cărăuş (17 septembrie
1884), Ioan Chelariu (24 februarie 1886), Ipolit Tarnavschi (1900),
Cornel Hahon (1907), Ioan Tiron (1909), George Urmă (1910) 11 .
În această „cetate a germanismului” vin la studii, ca publici şi
privatişti, elevi din întreaga Bucovină, din alte provincii ale monarhiei
habsburgice şi, chiar, din alte ţări. În primul an şcolar din acest secol,
1901–1902, această situaţie se prezintă astfel: Rădăuţi – 90 elevi;
alte localităţi din Bucovina – 226; Galiţia – 21; Transilvania – 4; alte
provincii ale monarhiei – 6; România – 7. Până la Unire, vin aici la
studii elevi din Basarabia (aflată în componenţa Rusiei ţariste) şi,
interesant, din România. Majoritatea elevilor din Vechiul Regat sunt
evrei din oraşe importante (Iaşi, Botoşani, Bacău, Galaţi), din târguri
de provincie (Dorohoi, Paşcani, Mihăileni, Bucecea), dar şi din sate
(Tureatca, Zlătunoaia, Dersca, Pomârla, Cristeşti, Zvoriştea,
Faraoani, Galbeni). Printre aceştia figurează, ici colo, şi câte un
român. Elevii veniţi din Transilvania sunt, majoritatea, tot evrei.
Statisticile consemnează şi prezenţa unor elevi din Palestina.
„Anuarul I al Liceului de Stat Eudoxiu Hormuzachi din Rădăuţi pe anul
şcolar 1921–1922” prezintă ponderea elevilor, după confesiune şi
naţionalitate, pentru perioada 1872–1922; români – 15%; germani –
30%; evrei – 45%; poloni – 5%, ruteni – 3%; armeni – 0,1%; maghiari
– 1%; alte naţionalităţi – 1%. Trecând peste neconcordanţele – ce-i
drept, mici – dintre statisticile româneşti şi austriece, mai relevantă ni
se pare situaţia oferită de evidenţele de până la 1910: români –
20,58%; germani – 29,54%; evrei – 38,81%; poloni – 6,40%, ruteni –
4,06%, armeni – 0,17%; maghiari – 0,21%;alte naţionalităţi – 0,21%.
Cercetarea efectivelor şcolare din perioada preponderent
germană a liceului conduce la câteva concluzii importante nu doar
pentru tema în discuţie - numărul claselor creşte de la două clase
paralele în 1872-1873 la 12 în 1916; – numărul elevilor români creşte
10 Ibidem, p. 32.
11 Johann Neubauer, Josef Diviš, op. cit., p. 159.
168

de la 11 (din 69 înscrişi în 1872-1873) la 82 (414), în 1898, când
înregistrează o valoare maximă, după care scade continuu (57, din
cei 374 înscrişi, în 1910); aproape două decenii, între elevii români,
germani şi evrei există un echilibru numeric relativ (1889: 58–57–62);
creşte continuu numărul elevilor germani: 30 (1872-1873) – 150
(1918); – cel al evreilor înregistrează, o creştere spectaculoasă: 8
(1872-1873) – 278 (1918); – numărul elevilor poloni şi ruteni creşte şi
descreşte, ca al românilor, dar cu alte valori: 15 (1872-1873) – 24
(1895) – 13 (1918) şi, respectiv, 5 (1872-1873) – 22 (1895) – 13
(1918). Între 1885 (când se organizează primul examen de
maturitate/bacalaureat) şi 1918 (când acest examen se desfăşoară
pentru prima oară la Secţia româno-germană) absolvă liceul 844 de
elevi din cei 9732 câţi l-au frecventat (8,67%). Dintre aceştia, 146 sunt
români (17,29%).
Despre această perioadă, în care românii pătrundeau mai greu
aici, E. Ar. Zaharia scrie în 1943: „În vremea când liceu românesc nu
era decât la Suceavă, [...] cu ce nădejdi de românism se ridicau noii
intelectuali români! A privi în anuarele şcolilor din Bucovina de până la
1918 este de a te scunfunda într-o puternică lecţie de românism. Este
o oglindă, un discurs extraordinar fiecare pagină unde numele
române de la ţară îşi dau coate cu întortochierile consonantice ale
străinilor” 12 .
Directorii şi profesorii din perioada administraţiei austriece, cei
mai mulţi de formaţie clasică, au reuşit să creeze la Rădăuţi „un
institut model atât în privinţa disciplinei cât şi a instrucţiei” 13 . Românii
le-au recunoscut cu onestitate meritul. Despre Gabriel Edlen von Mor,
director al liceului între anii 1895–1914, Emanuil Isopescu notează:
„Pilda sa a înrâurit asupra profesorilor şi elevilor, şi dacă liceul
german din Rădăuţi trecea drept o şcoală, unde se munceşte mai
serios decât în alte şcoli, aceasta era mai ales meritul său. De
naţionalitate german, a căutat totdeauna să-i afirme acest caracter şi
prin urmare nu putea să-şi câştige dragostea românilor, pe care nici
n-a căutat-o; dar stima noastră nu i-o putem refuza şi noi am dori să
avem mulţi directori români, precum a înţeles el să fie director
german” 14 . În aceste condiţii şi românii au posibilitatea să studieze şi
unii dintre ei să devină „bărbaţi valoroşi ai neamului românesc din
Bucovina” 15 : Emanoil Grigorovitza, Ilie Berlinschi, George Grigorovici,
12
E. Ar. Zaharia, Puncte de reper, în Antologie rădăuţeană, Cernăuţi,
Colecţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni, 1943, p. 11.
13
Emanuil Isopescu, op. cit., p. 47.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 32.
169

Temistocle Bocancea, Sever Beuca-Costineanu, Constantin
Dracinschi, Ion I. Nistor, Arcadie Dugan-Opaiţ, Traian Brăileanu,
Calistrat Şotropa.
În cadrul Gimnaziului Superior de Stat din Rădăuţi bibliotecii i se
acordă o atenţie deosebită. În arhiva Colegiului Naţional „Eudoxiu
Hurmuzachi” se păstrează Registrul index alfabetic al cărţilor din
bibliotecă, întocmit în 1899. Volumul are 137 de file completate cu
cerneală neagră, este legat şi se prezintă în condiţii bune. Întocmit cu
acurateţe şi cu o caligrafie admirabilă, acest preţios document
sistematizează fondul de carte existent la acea dată (1 623 volume)
pe 19 secţiuni tematice: l) Religie romano-catolică (23 titluri); 2)
Religie greco-orientală (18); 3) Limba latină (197); 4) Limba elină
(138); 5) Limba germană (308); 6) Geografie şi statistică (88), 7)
Istorie (214); 8) Matematică (68); 9) Ştiinţele naturii (110); 10) Fizică
(70); 11) Filosofie (33); 12) Limba română (72); 13) Limba franceză
(57); 14) Alte limbi (18); 15) Pedagogie (53); 16) Artă, stenografie,
gimnastică, muzică etc. (63); 17) Albume (13); 18) Miscelaneea (27);
19) Atlase şi hărţi (63).
Structura acestui document de evidenţă şi cataloagele alfabetice
publicate în anuarul şcolii pe anii 1899–1900; 1900–1901, 1901–1902
şi 1902–1903, evidenţiază concordanţa dintre planul de învăţământ,
în dinamica sa, şi politica şcolară privitoare la bibliotecă. Iese în relief,
în acelaşi timp, rolul bibliotecii de a pune în circulaţie valori ale culturii
şi civilizaţiei europene clasice şi moderne. Astfel, în cadrul pregătirii
lor temeinice pentru ore, profesorii şi elevii au posibilitatea să
consulte, în elină, latină, germană, franceză, operele lui Homer,
Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Platon, Xenofon, Epictet, Teocrit,
Longos, Vergiliu, Lucreţiu, Cicero, Juvenal, Petroniu, Tacitus,
Sallustius, Dante, Corneille, Moliére, Shakespeare, Goethe, Schiller,
Voltaire, Diderot, Kant, Hugo, Chateaubriand, Puşkin, Balzac, Gogol,
Maupassant, Stendhal, Swift, Dickens, Sienkiewicz, Flaubert, A.
France, Ibsen, O. Wilde, G. Deledda, Pirandello. Acestora li se
adaugă o impresionantă literatură didactică, manuale şcolare,
regulamente, rapoarte, instrucţiuni, anuare, buletine ştiinţifice,
antologii, gramatici, dicţionare, enciclopedii, un număr tot mai mare de
ziare şi reviste.
Circulaţia cărţii româneşti în spaţiul etno-cultural naţional este,
de asemenea, elocventă. Iată, selectiv, autori şi titluri din secţiunea
Limba română a catalogului din 1899: D. Cantemir, Descrierea
Moldovei, ediţia a doua, Iaşi, 1851; C. Negruzzi, Scrieri, vol. I.
Păcatele tinereţelor, vol. II, Poesii, vol. III Teatru, Bucureşti, 1872–
1873; Vasile Alecsandri, Opere complete, vol. I Teatru, vol. II Poezii,
170

vol. III, Proza, Bucureşti, 1875, 1876, 1880; Gr. Alexandrescu, Scrieri
în versuri şi proză, Bucureşti, 1893; I. Ghica, Scrisori către V.
Alecsandri, Bucureşti, 1887, Amintiri din pribegia după 1848,
Bucureşti, 1890; N. Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă
Viteazul, ediţia a doua îngrijită de Al. Odobescu, Bucureşti, 1887;
Mihai Eminescu, Poezii, ediţia a treia, Bucureşti, 1888, Proză şi
versuri, Iaşi, 1890; A. T. Laurian şi I. C. Massim, Dicţionarul limbei
române, Bucureşti, 1871; B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum
Romaniae, Bucureşti, 1887; Al. Odobescu, Scrieri literare şi istorice,
vol. I–III, Bucureşti, 1887; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia
Traiană, vol. I–IV, Iaşi, 1888; G. Coşbuc, Balade şi idile, Bucureşti,
1893, Fire de tort, Bucureşti, 1896; Al. Vlahuţă, Poezii, ediţia a doua,
Bucureşti, 1892, Din goana vieţii, Bucureşti, 1896; B. Delavrancea,
Între vis şi viaţă, Bucureşti, 1893.
Tot din perioada administraţiei austriece se păstrează Registrul
de inventar din 1911. Volumul, având 52 de file, arată altfel: fără
organizarea tematică a celui din 1899, nelegat, cu o altă scriere,
grăbită şi inelegantă, cu rubrici anulate şi file lipsă pentru cărţile din
intervalul 481–530 şi de la 570 înainte.
Pentru a crea un „focar cultural în cel mai germanizat oraş” din
Bucovina 16 , prin „întărirea elementului român” de la acest liceu,
românii din oraş şi din împrejurimi îşi organizează treptat eforturile. La
19 mai 1884 ia fiinţă aici prima filială a Societăţii „Şcoala Română”.
Teoctist Tomasciuc, Ilie Cărăuş, Ilarie Onciul, Ipolit Tarnavschi,
Gheorghe Luţia, Ilie Berlinschi întemeiază o bibliotecă de cărţi
didactice, atât pentru „şcolile poporale” cât şi pentru liceu, sprijină cu
mijloace financiare şi materiale elevii săraci. Sub conducerea
arhimandritului Teofil Patraş, în 1900 se înfiinţează Societatea
Internatul de băieţi români ort.-or. „Ştefan cel Mare”. La 1 septembrie
1905, în clădirea construită prin donaţii ale învăţătorilor şi ţăranilor
români din zonă, se deschide internatul adăpostind peste 30 de elevi.
Românii formulează acum cererea pentru înfiinţarea unor clase
româneşti paralele în cadrul Gimnaziului Superior de Stat. La aproape
patru decenii de la înfiinţarea acestuia, în 1910 se aprobă
deschiderea claselor româneşti paralele. În fruntea Gimnaziului
Românesc vine de la Şcoala Normală din Cernăuţi profesorul Leonida
16 Iorgu G.Toma, Şcoala Română, societate culturală în Suceavă,
monografie ilustrată, scoasă din incidentul jubileului de 25 de ani al societăţii,
Suceava, Editura şi tipografia Societăţii „Şcoala Română”, 1908, p. 127; Franz
Wiszniowski, Radautz die deutscheste Stadt des Buchenlandes, Weiblingen, Verlag
W. Eisele inh. H. Täuber jun., 1966, cu o reeditare la München, Verlag „Der
Südostdeutsche” der Landsmannschaft der Buchenlandeutschen, 1988.
171

Bodnărescu.
Anul 1910 este un an fast pentru românii din întreaga Bucovină,
nu numai pentru rădăuţeni. Delegaţia scriitorilor români, condusă de
M. Sadoveanu, susţine, cu sprijinul Societăţii pentru Cultură, şezători
literare dedicate lui Ion Creangă în oraşele Bucovinei. Trupa de actori
a lui Petre Liciu întreprinde un turneu în provincie. Toţi sunt
întâmpinaţi cu o însufleţire fără seamăn 17 .
Primind solia spiritualităţii româneşti, bucovinenii îşi dau seama
că „suntem un singur trup, tot acest neam. Mii de ani ne-au despărţit,
[...] dar niciodată această mie de ani nu ne-a putut despărţi deplin.
Graniţe, da; peste carnea noastră, apăsând-o fără a o tăia; dar
graniţe în sufletele noastre, niciodată” 18 . Curentul de regenerare
naţională prin şcoli îl are în frunte pe George Tofan, harnicul secretar
al Societăţii pentru Cultură şi pe Sextil Puşcariu. Reprezentanţi ai
românilor din Bucovina participă la cursurile Universităţii de Vară de la
Vălenii de Munte. Din contactul cu „puterea spirituală” din Regat –
afirmă Traian Brăileanu – „izvorî o fază de renaştere a societăţii
bucovinene”. În afirmarea acesteia, revistele, bibliotecile reprezintă
„semnele unei activităţi menite să deschidă calea pentru o dezvoltare
armonică a organismului românesc, pentru redobândirea ţesăturilor
sociale distruse de statul austriac” 19 .
În această mişcare de „risorgimento” a Bucovinei, Rădăuţii
capătă o strălucire aparte. Oraşul cunoaşte acum o adevărată „năvală
de suflet curat a feciorilor de ţărani care veneau la sfânta şcoală
românească să se adape din fântânile ştiinţei, să se îmbete de lumina
spiritului românesc, ecumenic, să întrebe cristalina lor simţire” 20 . În
cadrul Secţiei româno-germane, pe lângă cursul pregătitor (26 de
elevi) se înfiinţează trei clase paralele: I A (cu 32 de elevi publici şi
unul particular), I B (29 de elevi publici) şi I C (28 de elevi publici şi doi
privatişti). Vasile Ţigănescu, elev într-una din primele clase româneşti,
evocă în Gaudeamus atmosfera anilor de început de şcoală
naţională: „De-acuma vom avea [...] şi pe lângă gimnaziul nemţesc
din Rădăuţi o secţie română. Ca să izbutească cât mai mulţi băieţi la
17 Vasile Schipor, Pagini din viaţa culturală a Bucovinei de altădată, în
„Analele Bucovinei”, anul II, nr. 1, 1995, pp. 80–92.
18 Nicolae Iorga, în Horia Teculescu, Scriitorii ca luptători pentru unirea
neamului, Arad, Editura Librăriei Diecezane, Colecţia „Biblioteca Semănătorul”, f. a.,
p. 3.
19 Traian Brăileanu, Structura societăţii bucovinene înainte de Unire, în
„Societatea de mâine”, Revistă săptămânală pentru probleme sociale şi economice,
Cluj, anul I, nr. 23, 21 septembrie 1924, p. 457.
20 E. Ar. Zaharia, op. cit., p. 7.
172

examenul de primire, noi, învăţătorii, ne-am hotărât să ţinem [...] un
curs de pregătire. Cursurile de pregătire se vor ţine şi în celelalte sate
[...] fără nici o plată. Mâne, prin sate, i-or îndemna pe oameni şi preoţii
după slujbă” 21 . Un alt elev, Zaharia Macovei, mărturiseşte: „Nu cred
să fie ceva asemănător decât poate în vremea deschiderii celor dintâi
şcoli în Moldova şi în Ardeal sau colo, pe timpul superb al lui
Gheorghe Lazăr” 22 .
În această atmosferă îşi începe activitatea la Rădăuţi Leonida
Bodnărescu. Şi în anuarele la redactarea cărora contribuie există un
bogat material privitor la organizarea bibliotecii şi activitatea cu
cartea. Statisticile de bibliotecă întocmite cu acribie ilustrează faptul
că în cadrul Gimnaziului Superior de Stat funcţiona o bibliotecă bine
organizată. Aici, biblioteca profesorilor (Lehrerbibliothek) are, în 1914,
3 708 volume, iar biblioteca elevilor (Schulerbibliothek) 1 744.
Acestora li se adaugă: colecţia Sosnowicz (cu 1 035 volume în
1914) 23 , biblioteca Asociaţiei de ajutorare a gimnaziştilor (1 549
21 Vasile Ţigănescu, Gaudeamus. Evocări, Ediţie îngrijită de Vasile Precop,
Rădăuţi, Editura Septentrion, 1996, p. 10–11 şi 21.
22 E. Ar. Zaharia, op. cit., p. 11.
23 Presa românească din Bucovina de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi
începutul veacului al XX-lea consemnează diverse proiecte realizate prin
subscripţie publică. Aceste pagini de „cronică măruntă”, trecute astăzi, din păcate,
deseori cu vederea, evidenţiază frecvent generozitatea bucovinenilor de altădată,
solidaritatea lor socială, într-un adevărat cult al binelui public, care a animat viaţa
comunităţilor bucovinene. Oameni de o rară generozitate, dedicaţi propăşirii
neamului lor şi binelui public, rămân peste vreme „exemple energetice” pe care ar
trebui să nu le uităm, ci, dimpotrivă, să le cunoaştem mai bine şi să le valorizăm,
prin contemporaneizarea lor. Vasile Cocârlă, Vasile Marcu sunt doar câteva nume
oarecum mai cunoscute. Alături de aceştia se distinge şi figura luminoasă a
părintelui Eleazar Sosnowicz, din păcate, necunoscută unui public mai larg din
Bucovina de astăzi. Eleazar Sosnowicz face studii teologice la Cernăuţi. Este cel
dintâi preot mirean care slujeşte la Biserica „Înfăţişarea Domnului” din Suceviţa,
ctitorită de arhimandritul Ioasaf în 1772 şi devenită biserică parohială în 1832. Aici îl
găsim funcţionând timp de 30 de ani, 1867–1897. El construieşte Casa parohială
din Suceviţa, în 1870. Trece la Domnul, răpus de boală, la 5 septembrie 1899, fiind
înmormântat în Cimitirul istoric din Rădăuţi. În viaţa publică din Bucovina vremii,
părintele Eleazar Sosnowicz este cunoscut ca susţinător al tineretului studios:
„Părintele paroch din Suceviţa Eleazar Sosnovici a fundat 2 stipendie pentru studinţi
români gr. or., depunând la Directoratul gimnasiului din Rădăuţi 1 200 fl., eară la
Consistoriul mitropolitan 1 000 fl. pentru gimnasiul din Cernăuţi. Pe lângă aceea, a
depus păr. Sosnovici 300 fl. la cassa de păstrare, pentru ca să crească şi să fiă
după 18 ani un capital, din care să se susţină un auditoriu la universitate; apoi a mai
solvit în multe rânduri banii şcoalei pentru mai mulţi studinţi sărmani de la gimnasiul
din Rădăuţi. Noi ne bucurăm de asta şi lăudăm generosetatea păr. Sosnovici din
toată inima, cu atât mai vârtos, pentru că suntem informaţi cum că Sânţia sa stă să
mai contribuiască [cu] o sumă considerabilă şi la societatea «Şcoala română» din
173

volume) şi o colecţie de programe (9.163 exemplare). Custozi ai
acestor biblioteci sunt, până la Unire, profesorii Nicolaus Ustianowicz,
Ernst Hora, Samuel Spitzer, Markus Wachsmann, Alexander Gottlieb,
Alfred Engel, Anton Schönbichler, Siegfried Weinstein, Josef
Mykietiuk, Johann Slama, care sunt ajutaţi de elevi nominalizaţi, de
obicei, din clasele superioare.
Biblioteca Secţiei româno-germane se organizează după
modelul german, având ca nucleu donaţia masivă a directorului
acesteia, Leonida Bodnărescu. Biblioteca profesorilor de aici
înregistrează, în 1914, 728 volume, biblioteca elevilor, 505. În cadrul
acestei secţii există şi o bibliotheca pauperum (Schulerlade),
cuprinzând cărţi didactice din care elevii săraci puteau face
împrumuturi pe timp de un an. Profesorii Emanuil Isopescu, Theodor
Zub şi Mihai Vicol sunt custozii acestor biblioteci în anii de dinainte de
război. Aşa cum rezultă din evidenţele păstrate în anuare, toate
aceste biblioteci se îmbogăţesc an de an prin donaţii, achiziţie şi
schimb.
De interes documentar sunt statisticile care consemnează
folosirea fondului de carte de către elevi. Pentru exemplificare,
reproducem, pe clase, situaţia din anul şcolar 1913–1914, precizând
între paranteze, pentru o mai bună înţelegere, numărul elevilor
înscrişi, publici şi particulari. Gimnaziul Superior de Stat: I A: 25 (39) –
251 volume; I B: 30 (36) – 272; II A: 35 (41) – 513; II B: 27 (48) – 337;
III: 23 (51) – 212; IV A: 10 (22) – 204; IV B: 15 (31) – 113; V: 27 (41) –
272; VI: 22 (40) – 226; VII: 14 (34) – 118; VIII: 19 (27) – 110. Total:
247 (410) de elevi împrumută 2628 volume. Secţia româno-germană:
clasa pregătitoare: 15 (23) – 55 volume; I A: 24 (27) – 160; I B: 23
(25) – 149; II: 38 (40) – 263; III A: 25 (28) – 169; III B: 24 (24) – 219;
IV: 35 (43) – 319. Total: 184 de elevi din cei 210 înscrişi solicită 1 334
volume. De la bibliotheca pauperum, 206 elevi români împrumută 616
cărţi didactice 24 .
Primul Război Mondial transformă liceul din Rădăuţi într-un
„edificiu de tot ruinat” 25 . Soldaţii armatelor de ocupaţie produc daune
Suceava, care merită încă toată îmbrăţişarea. Aice este în adevăr un esemplu de
imitare pentru cei ce sunt cu avere, dară n-au parte ca păr. Sosnovici a ave[a] copii
proprii”. Vezi Cronică, în „Candela”, jurnal bisericesc-literariu, Cernăuţi, anul III, nr.
5, 1 mai 1884, p. 323.
24 „XXXIV. Jahresbericht des k.k. Staats-Obergymnasium und IV.
Jahresbgericht der rum.-deutschen Abteilung in Radautz (in der Bukowina) uber
das 42., bezw. 4 Schuljahr 1913–1914”, Radautz, Im Selbstverlage der Anstalt – R.
Eckhardtsche Universitäts-Buchdruckerei (J. Brüll), 1, 1914, p. 49/11–12.
25 Emanuil Isopescu, op. cit., p. 36.
174

şi fondului de carte al bibliotecii. După unirea Bucovinei cu România,
Secţia româno-germană devine, în 16 iunie 1919, Liceul „Eudoxiu
Hurmuzachi”. Clasele germane paralele trec sub conducerea
administrativă a liceului român, funcţionând până în 1923. În
septembrie 1918 se organizează primul examen de maturitate pentru
absolvenţii claselor româneşti. Nicolae Iorga, Ion Nistor şi generalul
Iacob Zadic vizitează liceul în 28 august 1919. Reprezentantul „puterii
spirituale” din Vechiul Regat consemnează în Memorialul şcolii: „Venit
după ce am cunoscut apăsarea şi durerea, mă bucur de săvârşirea
minunii şi doresc să fie oameni, cari să nu lase a se risipi
binecuvântatele ei roade” 26 .
În această primă perioadă de tranziţie, liceul trece prin noi
încercări. Incendiile repetate, dar, mai ales, cel din 9 martie 1920,
produc distrugeri mari: „Pagubele indirecte pricinuite de foc au fost
[...] foarte mari. La evacuarea diferitelor colecţii şi biblioteci [...] s-au
distrus şi furat o mulţime de obiecte...” 27 . Sub conducerea lui Emanuil
Isopescu şi cu sprijinul statului, biblioteca elevilor se reface în scurt
timp, devenind „mai bogată de cum era înainte de război” 28 . Fondul
de carte al bibliotecilor sporeşte, şi acum, prin donaţii şi cumpărare de
cărţi didactice. În 1923, de exemplu, în biblioteca profesorilor intră 86
de cărţi, cele mai multe donate de Ministerul Instrucţiei Publice din
Paris.
În arhiva Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” se
păstrează, din perioada interbelică, documentele de evidenţă a
fondului de carte din anii 1925, 1928–1929, 1935–1936, 1938–1939.
Toate evidenţiază o grijă deosebită pentru carte şi bibliotecă în
procesul unei instrucţii severe. Fără a avea întotdeauna acurateţea,
exactitatea şi pedanteria din perioada austriacă, acestea ilustrează
consolidarea continuă a bibliotecii, care păstrează, în mare, aceeaşi
organizare, devenind „un adevărat plămân, respirând aerul culturii
europene” 29 , un „binecuvântat lăcaş de cultură cu rădăcini în istorie şi
nume ilustre care i-au pus temelia” 30 .
În afară de bibliotecă, un rol important îl are în această perioadă
„atmosfera de intimitate fecundă” din Internatul de băieţi români
„Ştefan cel Mare”. Aici, „ca sub uriaş clopot de sensibilitate
26 Ibidem, p. 77.
27 Ibidem, p. 51.
28 Ibidem, p. 51.
29 Victor Neumann, Tentaţia lui homo-europaeus. Geneza spiritului modern
în Europa Centrală şi de Sud-Est, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1991, p. 150.
30 Maria Moldoveanu, Idealul de ridicare prin carte, în „Biblioteca”, serie
nouă, Bucureşti, anul VII, nr. 10, 1996, p. 266.
175

omânească”, răsar „cele dintâi semne siderale de poezie şi de
literatură originală” 31 . În clipele de răgaz, se organizează concursuri,
au loc dezbateri vii în cele mai variate domenii, se înfiripă şi
cimentează prietenii. Veniţi din satele dimprejur „ca un revoluţionar
sobor de focuri”, tot mai mulţi liceeni visează la gloria literară. Având
la dispoziţie „o impunătoare, bine organizată bibliotecă” 32 , sprijiniţi de
câţiva profesori (Ilie Vişan, Emanuil Isopescu) se afirmă acum o
pleiadă de tineri inspiraţi: Mihai Horodnic, Iulian Vesper, Ionel Negură,
Eugen Prelipcean, Filimon Cârdei, Ion Roşca, Constantin Rotariu,
Ghedeon Coca, Eftimie Galan, „mesageri ai unei arte, ai unui avânt
de primăvară în poezie” 33 , „vestitorii” grupării literare „Iconar” 34
năzuind să impună specificul bucovinean („atmosfera de nord”,
„goticul moldovenesc”) ca model al unităţii spirituale româneşti 35 .
Aceşti „albi heruvimi de crin” ai satelor româneşti dimprejur scot în
ianuarie 1924 revista şcolară „Muguri”, „avântul de tinereţe, de
sacrificiu şi de poezie” al unei generaţii inconfundabile în istoria
culturală a Bucovinei 36 . Elanul artistic şi cultural al acesteia va deveni
o tradiţie păstrată până astăzi la liceul rădăuţean, o permanentă
„stare sufletească de poezie” 37 care a sporit energia multor generaţii
afirmate în ţară sau în exilul românesc postbelic, sub semnul
disciplinei culturale şi al ataşamentului faţă de valorile civilizaţiei
româneşti şi europene. După 1918, în această ambianţă s-au format,
luând lumină şi din lumina cărţilor de aici, printre alţii: I. T. Tarnavschi,
Traian Sfinţescu, Constantin Traci, Petre Spânul, Eugen Drăguţescu,
Traian Larionescu, Ilie Corfus, Ştefan Cuciureanu, Petru Rezuş,
Vasile Precup, Dragoş Vicol, Onisim Cuciureanu, Liviu Ionesi, Radu
Z. Tudose, Nicolae Pomohaci, George Muntean, Nicolai Coajă,
Nicolae Şorea, Vasile Andru, Constantin Hrehor, Lorin Fortuna, Viorel
Dârja.
Destinul acestei biblioteci din Bucovina a stat tot timpul sub
semnul zidirii, al permanentei reîntregiri, dar şi al unor vremuri de
prăbuşire a valorilor şi caracterelor. După 1944, în cea de a doua
tranziţie care i-a marcat dramatic destinul, a avut soarta multor
31
E. Ar. Zaharia, op.cit., p. 12
32
Ibidem, p. 13.
33
Ibidem, p. 14.
34
Emil Satco, Ioan Pînzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava,
Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, 1993, p. 101.
35
Liviu Rusu, Pentru un fenomen cultural al Bucovinei, în „Iconar”, anul II,
nr. 10, 1937, p. 4 şi Elemente gotice în cultura Bucovinei, ibidem, anul II, nr. 11,
1937, p. 3.
36
E. Ar. Zaharia, op. cit., p. 15–20.
37
Ibidem, p. 8.
176

iblioteci din România. Nu a scăpat nici ea de epurarea din anii
dogmatismului stalinist 38 . Multe cărţi şi periodice au fost arse în
câteva rânduri (1948, 1952) şi înstrăinate, când îşi începea şi la noi
domnia „sabia necălăuzită de carte” a „puterii temporare” 39 . Ce nu a
fost ars şi înstrăinat (cărţile şi periodicele germane, mai ales, dar şi
cele româneşti mai vechi, considerate o hrană spirituală dăunătoare)
a alcătuit un fond interzis, o bibliotheca prohibitorum, până târziu, în
1996.
Din bogatele biblioteci organizate înainte de Unire şi îmbogăţite
mereu în perioada interbelică, alcătuind fiecare un univers al culturii
europene clădit în spiritul culturii germane şi al celei româneşti 40 , au
supravieţuit, în principal: I. Periodice germane: „Zeitschrift für
österreichische Volkskunde” (Wien und Prag), „Öesterreichische
botanische Zeitschrift“ (Wien), „Zeitschrift der östrerreichischen
Gesellschaft für Meteorologie” (Wien), „Bukowiner Pädagogische
Blätter” (Czernowitz), „Der Naturforscher Wochenblatt zur Verbeitung
der Fortschritte in der Naturwissenschaften” (Tübingen), „Bukowina.
Landes und Umts-Zeitung” (Czernowitz), „Jahrbuch des Bukowiner
38 Ileana Vrancea, „Mâna statului democrat-popular” (Secvenţe: 1958–
1959; 1968; 1974), în „Agora”. Revistă alternativă de cultură, Philadelphia, Penn.,
anul VI, nr.1–6, 1992, pp. 303–337.
39 Traian Brăileanu, Structura societăţii bucovinene, în „Societatea de
mâine”, Cluj, anul I, nr. 24, 28 septembrie 1924, p. 478–481. Ca urmare a aplicării
cu exces de zel a Directivelor N.K.V.D. -ului şi a unor prevederi din Convenţia de
armistiţiu, semnată în 12 septembrie 1944 la Moscova, multe cărţi şi periodice au
fost arse în repetate rânduri (1948, 1952) ori/şi înstrăinate. Informaţii şi date
interesante despre epurarea acestei biblioteci şi arderea cărţilor sale, în 1948, ne
oferă profesorul Nicolai Pomohaci, fost elev al liceului rădăuţean, în lucrarea Din
viaţa unui universitar, vol. 2, Bucureşti, Editura Ceres, 2002. În proza memorialistică
Hazard, pp. 13–15, autorul evocă salvarea unui tratat de vinificaţie, tipărit de dr.
Josef Bersch, în 1889, la Viena, lucrare impozantă, cu 780 de pagini şi ilustraţii, o
raritate astăzi în literatura europeană de specialitate. Volumul fusese legat în piele
de Cordoba, care se mai păstra doar pe cotor, după ce fusese „epurat”, sub
supravegherea militarilor sovietici „eliberatori”.
40 Tot în Rădăuţi sunt atestate documentar şi alte biblioteci. Filiala Societăţii
„Şcoala Română”, înfiinţată la 19 mai 1884, se îngrijeşte de o bibliotecă de cărţi
didactice pentru „şcolile poporale” şi liceu, sprijinind, în acelaşi timp, cu mijloace
financiare şi materiale elevii sărmani. Potrivit unui document de epocă, o bibliotecă
publică românească exista în Rădăuţi încă din primul deceniu al secolului al XX-lea.
În 1912, elita românilor rădăuţeni lansează un Apel către toţi românii pentru
înfiinţarea unei biblioteci publice enciclopedice menite să sprijine tineretul studios şi
cercetarea ştiinţifică românescă. După Primul Război Mondial, mai bine de un
deceniu, Librăria de Carte Germană Schledt întreţine o bibliotecă de împrumut
(publică), cea mai mare, pare-se, din oraş, la acea dată, având 3 500 de volume. În
Puncte de reper la Antologia rădăuţeană din 1943, E. Ar. Zaharia afirmă că în anii
’30 Arcadie Cerneanu era iniţiatorul unei biblioteci publice în Rădăuţi.
177

Landes-Museums” (Czernowitz), „Czernowitzer Zeitung”,
„Jahresberiricht über die Fortschritte der classichen
Alterthumswissenschaft” (Berlin), „Neue Jahrbucher für des classiche
Altertum Geschichte und deutsch Literator und für Pädagogik“
(Berlin), „Jahrbuch der Illustrirten deutschen Monatschefte”
(Braunschweig), „Goethe-Jahrbuch” (Frankfurt a/M),
„Stenographische Blätter aus Tirol“ (Innsbruck), „Jahreshefte des
österreichischen archäologischen Institutes in Wien”, „Wochenschrift
für classische Philologie” (Berlin), „Arhäologischer Anzeiger Beiblatt
zum Jahrbuch des arhäologischen Instituts” (Berlin),
„Verordnungsblatt für den Dienst-bereich des k.k. Ministeriums fur
Kultus und Unterrich” (Wien); II. Periodice româneşti: „Almanahul
Societăţii academice social-literare «România Jună»” (Viena),
„Almanach jubilar «Academia Ortodoxă»”(Cernăuţi), „Almanach literar
pe anul 1905” (Cernăuţi), „Candela” (Cernăuţi), „Rândunica” (Iaşi),
„Convorbiri literare” (Iaşi, Bucureşti), „Revista ilustrată” (Reteag),
„Viaţa românească” (Iaşi), „Semănătorul”, „Luceafărul” (Sibiu),
„Ramuri. Drum drept” (Craiova, Bucureşti), „Patria” (Cernăuţi), „Viaţa
nouă” (Cernăuţi), „Foaia poporului” (Cernăuţi), „Gazeta poporului”
(Cernăuţi), „Vremea nouă” (Cernăuţi), „Junimea literară” (Cernăuţi),
„Buciumul” (Câmpulung Moldovenesc), „Însemnări literare” (Iaşi),
„Datina” (Turnu Severin), „Transilvania” (Sibiu), „Ţara de Jos”
(Bucureşti), „Flacăra” (Bucureşti), „Floarea soarelui” (Bucureşti),
„Universul literar” (Bucureşti), „Dacoromania” (Cluj), „Buletinul
Societăţii Regale Române de Geografie” (Bucureşti), „Revista
filologică” (Cernăuţi), „Salonul literar” (Arad), „Însemnări ieşene” (Iași),
„Floare de gând” (Suceava); III. Carte veche şi rară: Johan Minelli,
Christian Juncker, Publii Virgilii Maronis Eclogae, Georgica et
Aeneidos libri XII, editio quinta, Leipzig, 1731; Dictionnaire
d'anecdotes, de traits singuliers et caracteristiques, historiettes, bons
mots, naïvetes, sailles, reparties ingenieuses..., Paris, 1756; Le
dictionaire imperial..., publié par Jean Veneroni et Charles Placardi,
Cologne et Francfort, 1766; Catavasier, Episcopia Râmnicului, 1769;
Institutiones ad eloquentiam... ad usum scholarum austriacarum,
Vindobonae, 1781; IV. Enciclopedii: Mayer's Conversations Lexikon,
1–21, Leipzig und Wien, 1893–1901; Brockhaus Konversations
Lexikon, 1–17, Leipzig, Berlin und Wien, 1893–1904; Ausführliches
Lexikon der griechischen und römischen Mythologie, Leipzig, 1884–
1890; Deutsch-Lateinnisches Lexicon aus den römischen classisches
zusammengetrages, I–II, Stuttgart, 1843–1844; Lexicon Homericum,
vol. I, A–E, Lipsiae, Londini, Parissiis, 1885; Ritter’s geographischstatistisches
Lexikon, Leipzig, 1847; Werker und Welte's
178

Kirchenlexikon, Freiburg, 1903; Herders Konversations Lexikon,
Freiburg, 1907; Lexikon der Pädagogik, Freiburg, 1913; Lexikon der
lateinischen Wortformen, Leipzig, 1890; Friedrich Lubkers Reallexikon
des classischen Altertums, Leipzig, Berlin, 1914; Gemeindelexicon
der Bukowina, Wien, 1907; Polnaja enţiklopedija ruskogo seliskogo
hozjaistva, I–XI, Sankt - Petersburg, 1900–1907; Die österreichischungarische
Monarchie in Wort und Bild, Wien, 1886–1902; Minerva.
Enciclopedie română, Cluj, 1929; V. Carte de interes ştiinţific:
Theoktist Blazewicz, Theoretisch-practische Grammatik der
dacoromanischen das ist: der moldauischen oder wallachischen
Sprache, Lemberg & Czernowitz, 1844; Franz Herbich, Flora der
Bukowina, Leipzig, 1859; Johann Winckler, Die periodische Presse
öesterreichs, Wien, 1875; Julius Platter, Der Wucher in der Bukovina,
Jena, 1878; Friedrich Muller, Allgemeine Ethnographie, Wien, 1879;
Eugen Brote, Die rumänische Frage in Siebenbürgen und Ungarn,
Berlin, 1895; Anton Norst, Alma mater Francisco-Josephina,
Czernowitz, 1900; Em. Grigorovitza, Românii în monumentele literare
germane medievale, Bucureşti, 1901; Dimitrie Dan, Cronica
Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912; Mihail G. Boiagi, Gramatica
română sau macedo-română, Bucureşti, 1915; Tudor Pamfile,
Mitologie românească, I. Duşmani şi prieteni ai omului, II. Comorile,
Bucureşti, Leipzig, Viena, 1916; Albert Dauzat, La philosophie du
langage, Paris, 1920, Gheorghe Oprescu, Arta ţărănească la români,
Bucureşti, 1922; G.T. Niculescu-Varone, Jocuri româneşti
necunoscute, Bucureşti, 1930; S. Reli, Originea şi evoluţia costumului
preoţesc la români, Cernăuţi, 1936; Teodor Bălan, Documente
bucovinene, I, IV, Cernăuţi, 1933, 1938; VI. Carte cu dedicaţie; Radu
I. Sbiera, Die Prosodischen Functionen inlautender muta cum liquida
bei Vergil, Czernowitz, 1898 („Für die Bibliothek des k.k. Ober-
Gymnasiums in Radautz, Czernowitz, 2 sept 1898”, dedicaţie a
autorului); Constantin Berariu, Ale mării şi iubirii valuri (Hero şi
Leandru), Cernăuţi, 1904 (dedicaţie către Leonida Bodnărescu); Ioan
Ciocârlan, Traiul nostru, (Budapesta, 1906), dedicaţie către Ion
Calinderu, preşedinte al Academiei Române: „Celei mai curate inimi şi
celui mai de preţ suflet cu care să făleşte România, în semn de înaltă
stimă şi nemăsurat respect”; Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu
după 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 1908 („Prea bunului şi
iubitului meu frate şi amic Eugen Neşciuc, în semn de frăţească
dragoste.”); Atanasie Gherman, Sfaturi prieteneşti pentru ţăranul
român, ed. a II-a, Cernăuţi, 1910 („Spre amintire de la autor fostului
său coleg şi prieten bun de azi Leonida Bodnărescu, 9 iulie 1910”);
Vasile Loichiţă, Ceva despre mişcarea noastră literară în Regat, I,
179

Caransebeş, 1913 („Domnului Director Leonida Bodnărescul, în semn
de colegială stimă, 22 decembrie 1913”).
Fondurile documentare gestionate astăzi de către noi sunt
interesante, dincolo de valoarea lor cultural-ştiinţifică, şi prin unele
însemnări făcute de cititori anonimi pe paginile lor îngălbenite de
vreme. Câteva exemple sunt grăitoare. La împlinirea a 40 de ani de la
urcarea pe tron a principelui Carol I, I. A. Candrea, Ov. Densusianu şi
Th. D. Speranţia îngrijesc lucrarea Graiul nostru, reunind texte din
toate părţile locuite de români (vol. I–II, Bucureşti, Atelierele Grafice
Socec et Co., 1906–1908). Cartea se mai păstrează aici în dublet.
Unele exemplare au nota referitoare la eveniment decupată. Din
volumul II sunt tăiate paginile reprezentând Basarabia. Numele
acestei provincii româneşti martirizate este decupat până şi din
cuprins. Pe coperta I, în dreapta sus, se mai poate citi o însemnare
făcută în creion, după Şt. O. Iosif: „Va răsări cândva şi steaua acestui
neam nenorocit”.
Pe volumul lui Aurel Vasiliu, Eminescu, un mare neînţeles,
Cernăuţi, Tiparul Mitropolitul Silvestru, 1940, p. 40, în jurul
cuprinsului, se află două însemnări făcute în creion, nedatate şi fără
semnătură. Iată glosele anonimului utilizator: „1) Incontestabil,
Eminescu este un mare geniu al poporului român. Dar nu cel mai
mare. Coşbuc, Sadoveanu, Creangă, Arghezi, Rebreanu, Blaga, M.
Eliade, Pillat etc. sunt tot aşa de mari. Pentru ce să desconsiderăm
puterile creatoare din neamul nostru? Toţi sunt mari în felul lor. Şi la
toţi să ne uităm cu aceiaşi ochi şi aceeaşi minte; 2) Sunt unii care se
ţin de Eminescu până la obrăznicie. Numai părerile lor sunt valabile.
Cei ce nu gândesc la fel ca ei, sunt proşti. Cred că duhul lui Eminescu
le strigă disperat să nu-l înăbuşe cu sudoarea scrisului lor libidinos şi
didactic”.
Dintre lucrările acestei valoroase biblioteci, păstrate la Rădăuţi
timp de peste 130 de ani, două ne reţin atenţia în economia
comunicării. Cea dintâi este Lyrische Antologie, ediţie îngrijită de
Friedrich Matthisson, vol. I–XX, 1804–1808 şi reprezintă un „proiect
izvorât […] din iubirea pentru arta poetică”. De format 9,5 × 16,5 cm,
legate, volumele I–II şi XIII–XX se tipăresc la Zürich, vol. III–XII, la
Viena, sub patronajul unei comisii conduse de Anton Doll. Din colecţia
noastră lipseşte volumul XIV, iar volumul XVII se află în dublet. În
volumele I–XVIII, sunt antologaţi 187 de autori, fiecare având şi un
fişier biografic. Volumele XIX–XX cuprind o addenda la volumele
anterioare şi un indice alfabetic al poeziilor antologate, prezentând
interes pentru istoria literară. „În această antologie lirică, acoperind
două secole, sunt prezentaţi în ordine cronologică poeţii naţiunii
180

noastre – precizează în Cuvânt-înainte Friedrich Matthisson –,
alcătuind un fel de galerie artistică, unde spiritul, maniera şi conţinutul
fiecăruia, ca într-o colecţie de tablouri, orânduite după şcoli/curente,
pot fi cu uşurinţă înţelese şi omagiate. Întrucât această ediţie nu este
destinată exclusiv cercetătorilor lingvişti şi literaţilor, ci întregului
public cititor, prioritatea noastră a fost să facem totul cât mai uşor de
citit”.
Cea de a doua lucrare aparţine botanistului şi medicului militar
Franz Herbich (1791–1865) şi se intitulează Flora der Bukowina. De
format 11×17,5 cm, cu 460 de pagini, fără ilustraţii, aceasta apare sub
egida Editurii F. Volckmar din Leipzig şi este imprimată la Tipografia
A. Edelmann din aceeaşi localitate, în 1859. Exemplarul este legat şi
se prezintă şi astăzi într-o stare bună. De culoare negru, cartonul
legăturii are cotorul şi colţurile exterioare pânzate, cu nuanţe de gri.
Pe cotor sunt imprimate simetric, sus şi jos, trei linii orizontale, sub
formă de bandă, fiecare gardată de o vignietă. Între acestea, în partea
de sus, sunt imprimate, orizontal, numele autorului şi titlul cărţii: F.
Herbich, Flora der Bucovina.
Sumarul cărţii cuprinde un Cuvânt înainte, elaborat la Cracovia
şi datat 11 noiembrie 1858, p. III–VI; un studiu introductiv,
Allgemeiner Charakter der Bucovina in Beziehung auf Vegetation
[Caracterul general al Bucovinei în ceea ce priveşte vegetaţia], p. 1–
14, Index generum, p. 15–18 şi un singur capitol, masiv,
Monocotyledoneae, p. 19–460. Cele 484 de specii ale florei din
Bucovina sunt organizate pe ordine, genuri, specii şi subspecii.
Descrierea ştiinţifică se face în limba latină. Aceasta este urmată de
un aparat critic, cuprinzând trimiteri la autori şi izvoare. În limba
germană sunt menţionate localităţile din Bucovina unde au fost
observate plantele, precum şi lunile de recoltare pentru ierborizarea
acestora. Prin contribuţiile sale la cercetarea ştiinţifică sistematică din
Bucovina (1834–1854), Franz Herbich se situează, în spaţiul lumii
româneşti, alături de medicul german din Sighişoara Johann Christian
Baumgarten, autorul lucrării Enumeratio stirpium magno Transilvaniae
principatui praeprimis indigenarum, lucrare de mai mare amploare,
însă, consacrată florei Transilvaniei, publicată în patru volume în
perioada 1816–1846 41 .
41 Vezi Hans Barth (sub redacţia), De la Honterus la Obert. Naturalişti,
tehnicieni şi medici de seamă germani din Transilvania, Cuvânt înainte de Hans
Barth, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985; Acad. Dan Berindei,
Istoria românilor, volumul VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821–1878),
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 343–344.
181

La hotarele civilizaţiei central-europene, întemeietorii „ordinii
economice” în Rădăuţi se afirmă ca „mari constructori de proiecte”. În
trecerea spre civilizaţia urbană se produce o adevărată revoluţie în
mentalitate. În avântul demografic al localităţii, omul învaţă să se
depăşească. Meseriaşul şi neguţătorul, antreprenorul, arendaşul,
bancherul, tipograful şi librarul de carte, preotul, învăţătorul şi
profesorul, elitele profesiunilor liberale impun activismul în viaţa
cotidiană. „Omul de iniţiativă, dar şi cap limpede”, care crede în
experienţă, în organizare şi metodă influenţează, într-un climat
legislativ stimulator, destinul extraordinar al Rădăuţilor din perioada
1872–1938. În toată această perioadă, Rădăuţii oferă un exemplu de
„cuplu indispensabil” sat–oraş, în care se produc procese, fenomene
şi mutaţii culturale ce favorizează „disciplinarea urbană”, sub
presiunea voinţei pentru „geometria urbană”. Până în zilele noastre, în
Rădăuţi ruralul coabitează cu urbanul într-o aglomerare compozită
plină de pitoresc. Depăşind „empirismul urban”, prin defrişarea solului
şi expansiune comercială, târgul capătă contur prin ordonarea în jurul
Pieţei Primăriei (1805 – Casa Împărătească / Primăria Veche, 1910 -
Primăria Nouă) şi de-a lungul străzilor centrale tăiate în unghi drept.
Vreme îndelungată, Iarmarocul / Piaţa Principală / Ringplatz este
impresionant(ă) prin dimensiunile sale şi compartimentat(ă), pe
măsura mulţimii din zecile de sate înconjurătoare, care îl (o) foloseşte
vineri de vineri şi anual în cele două mari târguri tradiţionale (de
primăvară şi de toamnă). În apropiere, centrul comercial oferă mulţimii
adunate oportunităţi de comunicare, afaceri şi loisir: Cazinoul (1862),
Grădina de Tir / Parcul Vânătorilor (1871), Grădina Publică (~ 1900),
cele două gări de călători şi două de mărfuri, funcţionale după
racordarea la reţeaua feroviară (17 noiembrie 1889), băncile oraşului,
numeroasele întreprinderi industriale şi manufacturiere (peste 1 200
la recensământul din 1930, într-un oraş cu 16 000 de locuitori),
librăriile de carte 42 şi tipografiile (patru între cele două războaie
42 În 1872, Julius Kirner, fiul unui pastor evanghelic din Galiţia, deschide
cea dintâi librărie din Rădăuţi, acordând atenţie şi comerţului cu carte. Pe lângă
aceasta, înfiinţează o editură şi o tipografie, imprimând, în 1875, epopeea Nogaja
oder die Stepenschlacht [Nogaia sau bătălia din stepă], operă de maturitate a lui
Ernst Rudolf Neubauer. În perioada 1891–1909, Librăria Kirner se află în
proprietatea negustorului evreu Chaim Menschel. Reuniunea Învăţătorilor Români
din Districtul Rădăuţi o administrează fără succes pentru o scurtă vreme (1909–
1912), atrăgându-şi pe bună dreptate observaţiile maliţioase ale lui Nicolae Iorga.
Între anii 1912–1914, librăria aparţine Firmei „Librăria Universitară Heinrich Pardini”
din Cernăuţi. Asociatul acesteia, Fritz Schledt vine în iunie 1914 la Rădăuţi şi preia
librăria de aici ca întreprindere proprie. Fritz Schledt orientează activitatea librăriei
rădăuţene exclusiv spre comerţul cu carte şi hârtie. Intrepid, după război, sistează
182

mondiale) 43 , societăţile culturale, animate de oameni dedicaţi
propăşirii neamului lor şi binelui public 44 , hotelurile-pensiune „Grand
vânzarea de hârtie, de obiecte de scris şi de carte românească, orientându-se
numai spre vânzarea de cărţi şi reviste germane. Curând, el devine singurul librar
de acest fel din întreaga Românie, aprovizionând cu cărţi germane şi Casa Regală.
Librăria Schledt dispune de cataloage excelente şi de conspecte informative asupra
tuturor operelor tipărite de editurile germane. Tot el întreţine Bursa cărţilor pentru
România, organizează expoziţii mobile de carte în oraşele şi satele din Bucovina.
Librăria Schledt dispune şi de o bibliotecă de împrumut, cea mai mare din oraş la
vremea aceea, cu 3 500 de volume. Sub egida Editurii F. Schledt se tipăresc câteva
periodice: „Archiv für Landeskunde der Bukowina” [„Arhiva de Ştiinţe a Bucovinei”],
sub redacţia profesorului August Nibio şi „Radautzer Kalender für 1931” (1930).
Potrivit istoricului August Nibio (Geschichte der Buchlandung Schledt in Radautz),
întreaga afacere este lichidată în 1932, la împlinirea a 60 de ani de la înfiinţarea sa.
43 În atelierele Episcopiei de Rădăuţi, încă din timpul lui Alexandru cel Bun,
se lucra argintărie şi se ferecau în aur şi argint evanghelii. În şcoala Episcopiei,
devenită Şcoală Domnească, în 1747, se scriau actele de danie şi hrisoavele
domneşti, se ţinea cronologia domnitorilor şi se alcătuiau pomelnicele Mitropoliei.
Cărturari cunoscuţi (Isaia din Slatina, Anastasie Crimca) şi-au desfăşurat o vreme
activitatea aici. Câteva secole, Rădăuţii au fost un focar cultural al Moldovei, în
cadrul căruia se evidenţiază o şcoală de caligrafi şi miniaturişti. În perioada 1614–
1746, în scriptoriile Episcopiei de Rădăuţi se traduc sau se copiază cărţi religioase
diverse: Psaltirea (1614), Liturghia (1643), Evanghelia (1646), Ceasoslovul (1669).
Ceva mai târziu, în Tipografia Episcopiei de Rădăuţi se tipăresc, în limba română:
Catavasier (1744), Ceasoslovul , Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (cea dintâi liturghie
tipărită în Moldova), Antologhionul (1745) şi un Ceaslov (1746). Cărţile apărute în
această perioadă la Rădăuţi reprezintă valori de ordin confesional şi cultural,
înscriindu-se în programul „luminist” al domniei lui Constantin Mavrocordat. O dată
cu cărţile, care circulă într-un spaţiu mai larg, cărturarii şi meşterii tipografi trec dintro
provincie în alta, circulă şi ideile, concepţiile, spiritul înnoitor al veacului. După o
întrerupere de 128 de ani, scrisul la Rădăuţi se afirmă într-un alt anotimp – al
eliberării de sub tutela Bisericii şi de canoanele tradiţiei religioase, prin racordare la
spiritul european modern. În această nouă fază, scrisul rădăuţean susţine în
formele sale proprii (periodice, cărţi) şi împreună cu noile elemente de infrastructură
(tipografia laică, librăria de carte, şcoala, societăţile culturale, biblioteca, muzeul) o
construcţie culturală în spiritul Europei Centrale. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea
este cunoscută la Rădăuţi activitatea câtorva tipografii. Aici, sub egida Editurii Julius
Kirner se tipăreşte, în 1875, opera de maturitate a lui E. R. Neubauer Nogaja oder
die Stepenschlacht [Nogaia sau bătălia din stepă]. Transferat la Rădăuţi,
cooperatorul Stephan Romanski traduce din limba polonă în germană 20 de
cântece religioase. Acestea se cântă în Biserica Romano-Catolică, pentru prima
dată, în 1892, de Crăciun, bucurându-se de o primire entuziastă. Până în 1914,
Tipografia Peter Blondowski le tipăreşte în patru ediţii, sub titlul Weihnachtslieder
[Cântece de Crăciun]. Tot aici se tipăreşte „Radautzer Zeitung” [„Gazeta de
Rădăuţi”], cel dintâi ziar din Rădăuţi, editat de Alfred Pawlitschek în perioada
1 martie–15 septembrie 1893. În paginile sale, scriitoarea Anna Pawlitschek (1864
–1927) publică primele ei povestiri. Alături de Tipografia Blondowski, care imprimă
primele trei numere din periodicul cernăuţean „Iconar” (septembrie–noiembrie
1935), în perioada interbelică se remarcă Tipografiile „Arta”, Kassvan şi „Unirea”.
183

Hotel de Bukowina”, „Speier”, „Central”, „Paris”, „Deutsches Haus” şi
„Gottlieb” existente încă de la începutul secolului al XX-lea,
restaurante şi cafenele 45 , cinematografele „Unirea” şi „Excelsior”
(1930), Muzeul Etnografic (1934), Stadionul „Anef” (1935). În acest
cadru, contribuţiile tuturor comunităţilor etnice şi confesionale la
naşterea şi consolidarea oraşului modern sunt remarcabile, de-a
lungul mai multor generaţii, la „transformarea micului şi
neînsemnatului sat Rădăuţi într-o comunitate înfloritoare, al doilea
oraş din Bucovina ca mărime [şi importanţă economică]” 46 , după
Cernăuţi.
De la donaţia lui Neubauer, din 1876, timp de 130 de ani,
biblioteca este o prezenţă activă în viaţa Rădăuţilor. Într-un proces
lent şi paşnic de urbanizare (Bildungsbürgertum), ca element de
infrastructură şi focar cultural, biblioteca a susţinut progresul continuu
al unei comunităţi multiculturale, multietnice şi multiconfesionale,
favorizând naşterea oraşului şi a omului modern. Acest proces a
Acestea tipăresc mai cu seamă ziare şi reviste locale: „Muguri”, „Archiv für
Landeskunde der Bukowina”, „Îndrumarea”, „Bukowiner Wochenpost”, „Orion”,
„Pana literară”, „Cuvântul Preoţesc”, „Silvicultorul”.
44 Fragmentată de câteva perioade de anomie, care i-au marcat dramatic
istoria devenirii sale, viaţa culturală din Rădăuţi a fost susţinută de-a lungul timpului
de diverse societăţi culturale, unele cu o activitate remarcabilă. Menţionarea
noastră respectă, în principal, criteriul cronologic: Cazinoul (1862–1927), „Şcoala
Română” – Filiala Rădăuţi (1884), Asociaţia de Cântare din Rădăuţi (1893), Şcoala
Secundară din Bucovina – Filiala Rădăuţi (1894–1914; societatea organizează
sesiuni ştiinţifice anuale), „Clubul Român” (1900–1912; societatea dispune de o
trupă proprie de teatru de amatori, susţine spectacole teatrale), Asociaţia Germană
Catolică de Lectură (1901–1940), Societatea de Lectură „Czytelnia Polska” (1904–
1908; animator – Paul Johann Wiecki), Asociaţia Învăţătorilor Germani (1906),
Reuniunea Învăţătorilor din Rădăuţi (1908; societatea întreţine un cor mixt, susţine
conferinţe ştiinţifice şi culturale, serate dansante, are legături culturale cu Academia
Română, de la care primeşte cărţi pentru biblioteca proprie), Societatea Academică
Naţional-Evreiască „Barissia” (1908; în cadrul unei serbări omagiale, în 1933, cântă
Josef Schmidt, „privighetoarea evreilor”), Societatea Tineretului Catolic German (29
iunie 1911), Societatea Fetelor Catolice Germane (1912), Societatea Culturală
Română (1912; societatea iniţiază un proiect pentru înfiinţarea unei biblioteci
publice enciclopedice, urmăreşte sprijinirea tinerilor studioşi şi a activităţii ştiinţifice
româneşti), Uniunea Tineretului Catolic German din Bucovina (12 mai 1913),
Societatea Poporală „Ştefan cel Mare” (1920; patronează Corul Plugarilor, format
numai din ţărani rădăuţeni, cor renumit în epocă, are orchestră şi formaţie proprie
de teatru), Societatea Schubert (1924; dirijor – profesorul August Nibio), Asociaţia
Esperantiştilor „Tagigo” [„Zorii zilei”] (1925), Asociaţia Muzicală din Rădăuţi (1925).
45 Franz Wiszniowski menţionează Cafeneaua Lifsche, existentă în Rădăuţi
în anii de dinaintea Primului Război Mondial, vezi Radautz die deutscheste Stadt
des Buchenlandes, p. 58.
46 Franz Wiszniowski, op. cit., p. 305–306.
184

contribuit treptat la crearea unei „tradiţii comune” bazate pe „afinităţi
sufleteşti” şi „solidaritate intelectuală”, observabile şi astăzi, mai cu
seamă, la bucovinenii risipiţi în ţară şi în întreaga lume.
Până la biblioteca virtuală (globală, universală, fără ziduri,
electronică) din societatea informaţională a viitorului, în veşnicul
nostru provizorat, dominat doar de discursul despre reformă,
standarde profesionale şi modernitate, această unică şi valoroasă
bibliotecă din Bucovina îşi continuă calvarul, înfrigurată, lipsită încă de
îngrijirile necesare – asemenea atâtor biblioteci din România –,
ocrotită tot mai puţin de oameni cu „dragoste de câine”, aşa cum i-a
eternizat pe bibliotecari, în 1566, Giuseppe Arcimboldo într-o pictură
alegorică 47 .
La împlinirea a 600 de ani de la cea dintâi atestare documentară
a Iaşilor şi a 90 de ani de la reunirea tuturor provinciilor istorice
româneşti, comunicarea noastră reprezintă un omagiu, închinat, cu
modestie, „oraşului marilor iubiri”, care ne-a dăruit şi nouă, cu
generozitate, lumină din luminile lui neînserate.
47 Gheorghe Buluţă, De la cititor la utilizator, în „Biblioteca”, serie nouă,
Bucureşti, anul VIII, nr. 7, 1997, p. 197; Marilena Donea, Biblioteca virtuală. Mit sau
realitate, ibidem, anul VIII, nr. 10, 1997, p. 286–287; Gheorghe Cramanciuc,
Biblioteca-loc sacru, cerul de deasupra noastră, ibidem, anul VII, nr. 1–2–3, 1996,
pp. 38–39; Moldoveanu, Maria, „Sărăcia cumulativă” şi obiectivele politicii culturale,
ibidem, anul VIII, nr. 10, 1997, p. 273.
185

Mihai BLĂJAN
ALBA ULTRASILVANA
În zilele 25-26 septembrie, municipiul Iaşi a sărbătorit 600 de
ani de la prima atestare documentară (1408-2008). Dar o sinteză a
vestigiilor identificate în cursul anilor în vatra şi hotarul oraşului poate
coborî cu uşurinţă vechimea capitalei Moldovei cu câteva mii de ani în
preistorie. Din nefericire, istoria vitregă a acestei aşezări a uitat să
consemneze şi să reţină documentele scrise ale frământatului
„mileniu întunecat” şi ale celor patru veacuri din prima jumătate a
evului mediu. În schimb, deşi cele două centre urbane au evoluat
paralel, capitala Transilvaniei a beneficiat de o soartă mai norocoasă.
Cu ocazia împlinirii a nouă decenii de la înfăptuirea unităţii naţionale,
în eseul care urmează prezentăm laconic evoluţia şi semnificaţia
numelui Oraşului Unirii, în semn de omagiu eroilor jertfiţi pe altarul
Patriei pentru realizarea României Mari.
*
* *
De-a lungul existenţei sale bimilenare, aşezarea de la Alba
Iulia a parcurs o evoluţie istorică bogată în evenimente semnificative
pentru trecutul antic, prefeudal, medieval şi modern al spaţiului
intracarpatic. Unele din aceste momente au influenţat devenirea şi
denumirea urbei, care a suferit cu timpul modificări impuse de dorinţa
cuceritorilor de a lăsa urme profunde, şi pe această cale, nu numai în
conştiinţa colectivităţilor umane, ci şi în istoria unor regiuni vaste
ocupate prin forţa armelor.
Prima şi cea mai veche denumire a aşezării de la confluenţa
Ampoiului cu Mureşul a fost consemnată la începutul secolului al IIlea
e. n. de astronomul şi geograful alexandrin Claudius Ptolemaeus.
Autorul antic confirmă în Geographia sa (III, 8, 4) existenţa localităţii
Apoulon, situată ulterior ipotetic de câţiva istorici în centrul Daciei
preromane, la Piatra Craivii. Unii învăţaţi au pus acest toponim în
legătură cu „îndepărtatul Appulus dacic”, menţionat în poemul
Consolatio ad Liviam (Mângâiere pentru Livia), compus de un
anonim. Opera lirică alcătuită din 474 versuri s-a păstrat printre
manuscrisele poetului latin Publius Ovidius Naso (43 î.e.n. – 18 e.n.),
exilat de împăratul Augustus la Tomis, pe ţărmul dobrogean al Pontului
Euxin.
186

I. I. Russu, analizând opiniile unor diverşi autori cu privire la
etimologia cuvintelor Appulus şi Apoulon, după îndelungate şi
stăruitoare căutări, considera că numele comunităţii dacice Appulus a
transmis aşezării denumirea tribului, indiferent de radicalul ap- sau
pol-. Aşadar, conchidea reputatul etimolog şi epigrafist clujean, tribul
dacilor appuli avea ca sediu dava Apoulon şi locuia în bazinul mijlociu
al Mureşului.
Numele tribului este de origine indo-europeană şi exprimă, în
general, calităţi morale sau psihice. Astfel, tema apel- / apol- a formei
Appuli defineşte însuşiri fizice şi morale: „forţă, putere, puternici şi
viteji”. Ca adversari ai romanilor, membrii tribului Dacius Appulus,
atestaţi la sfârşitul secolului I î.e.n., erau „cei puternici, tari, viteji”.
După cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană,
denumirea davei a fost preluată de noii cuceritori şi latinizată.
Inscripţiile recuperate din vatra şi hotarul oraşului Alba Iulia
menţionează frecvent, în prima jumătate a secolului al II-lea e.n.,
două aşezări distincte. Suburbia înfiripată în jurul castrului ridicat pe
terasa a doua a Mureşului încă din vremea împăratului Marcus Ulpius
Traianus (53-117) şi atestată din anul 160, purta denumirea generică
de canabae legionis XIII Geminae sau „obştea locuitorilor
Canabenses” şi era locuită de cetăţeni romani veterani şi colonişti.
Identificate de unii autori cu vicus-ul dacic Apulum, sub împăratul
Septimius Severus (193-211), canabae-le vor primi rangul de
municipium Septimius Apulense, iar pe vremea împăratului Traianus
Decius (a. 250) ajung la denumirea de colonia nova Apulensis.
La sud de castrul Legiunii a XIII-a Gemina, pe malul drept al
râului, a evoluat simultan şi al doilea vicus (pagus), port la Mureş. O
epigrafă votivă din anul 180 aminteşte prima dată numele de
municipium oferit aşezării din Partoş de împăratul Marcus Aurelius:
augustales munic(ipii) Aur(elii). În cursul domniei fiului său,
Commodus, municipium Aureliam Apulense va fi ridicat la rangul de
colonia Aurelia Apulensis. Deseori, inscripţiile desemnează cele două
oraşe sub denumirea generică Colonia Apulum. Monumentul onorific
ridicat în anul 253 de ordo decurionum pentru împăratul Volusianus
adaugă la titulatura urbei colonia Aurelia Apulensis din Partoş, epitetul
de Chrysopolis („oraşul de aur”).
După părăsirea provinciei de armata şi autorităţile romane,
aşezarea urbană Apulum va păstra numele de odinioară şi va fi
locuită de o populaţie rarefiată, documentată în perioada postromană
(secolul al IV-lea) şi cea prefeudală (secolele V-VII) de numeroase
vestigii (depuneri de locuire, locuinţe, ceramică şi morminte de
înhumaţie).
187

Spre sfârşitul secolului al VII-lea poposeşte la Apulum primul
grup de slavi, atestat arheologic prin bordeiul dezvelit, în anul 1982, în
hotarul de nord al municipiului, cu ocazia turnării fundaţiei
Complexului olimpic. Dovezile arheologice identificate de-a lungul
anilor la Alba Iulia demonstrează că alogenii sosiţi în bazinul mijlociu
al Mureşului s-au aşezat în vatra şi hotarul oraşului şi au convieţuit cu
populaţia romanică în incinta ruinelor castrului de odinioară. Furnizate
cu zgârcenie de arhiva pământului, noile argumente infirmă teza lui
Emil Petrovici, care, în urmă cu patru decenii, scria că „nume de
localităţi, de oraşe şi de sate au dispărut complet, ceea ce explică prin
decăderea oraşelor şi părăsirea lor de populaţia daco-romană (s. n.,
M. B.), care este nevoită să cedeze invadatorilor câmpiile şi văile,
devenind periodic dintr-o populaţie citadină, agricolă şi sedentară, o
populaţie păstorească şi agricolă, silită să-şi schimbe des aşezările”.
La venirea lor, slavii au găsit fortificaţia antică în stare de
funcţionare, dar înconjurată de un câmp de ruine alcătuit din blocuri
de calcar organogen, de culoare albă sau albă-cenuşie. Impresionaţi
de starea ruinelor urbei antice, migratorii au numit aşezarea „Cetatea
Albă” (Bălgărad, Bălgrad), denumire preluată ulterior şi de autohtonii
din satele învecinate sau mai îndepărtate. După unii etimologi,
numele cetăţii Bălgrad, la care se adaugă toponimele Ţeligrad,
Moigrad, Grădişte etc., „indică un grai sud slav”.
Analiza etimologică a toponimicului Bălgrad demonstrează că
la originea sa se află apelativul belugradu care se traduce prin
„Cetatea Albă”. N. Drăganu susţine, fără dovezi certe, că între anii
824-827, Transilvania era locuită de o populaţie bulgaro-turcă, care
reprezenta slavii sudici statorniciţi în secolele IX-X pe cursul
Târnavelor. De la aceşti alogeni ne-ar fi rămas hidronimul românesc
Târnava şi toponimul Bălgrad, provenit de la slavul belea = alb şi
gradî = cetate. Preluată de blahi în cursul convieţuirii cu slavii, noua
denumire a străvechiului centru urban s-a păstrat de-a lungul
veacurilor până astăzi. Ea a fost consemnată în documentele latinomaghiare
la sfârşitul secolului al XI-lea: 1081 (Francone
Bellagradiensi pontifice) şi 1097 (comes Bellegratae), apoi în evul
mediu: 1579 (Belugrad) şi 1850 (Belgrad).
În secolele VIII-IX, toponimul Apulum a evoluat în tradiţia orală
paralel cu denumirea slavă Bălgrad, dar, în ciuda teoriilor care susţin
fenomenul de asimilare forţată a slavilor, în secolul al X-lea numele
antic al aşezării a fost uitat.
La sfârşitul primului mileniu, odată cu venirea ungurilor în
spaţiul intracarpatic al Daciei romane, Gyula, „un duce mare şi
puternic... aflat la o vânătoare în Ardeal a dat peste o cetate, pe care
188

au construit-o Romanii cu mult timp în urmă”. După aşezarea cetelor
de cuceritori maghiari în „Cetate”, căpeteniile au supus populaţia
româno-slavă şi au tradus denumirea Bălgrad în ungureşte sub
formele: Fehervar sau Fejervar, transcrisă în secolul al XVI-lea în
variantele Feyrwar (1572) şi Feyervar (1574). Abia în anii 1318-1319
actele de cancelarie menţionează denumirea Gyulafehervar.
Cronica pictată de la Viena aminteşte „şi cetatea Gyulavar”
când afirmă, în capitolele XV, XXVII şi XXXVIII, că ducele Gyula îşi
avea reşedinţa în „civitate Albam”.
Odată cu scurgerea anilor, ungurii cuceritori şi-au găsit sălaş în
morminte alături de populaţia locală. Ei sunt atestaţi arheologic în
cimitirele dezvelite la nord şi la sud de municipiul actual, situate de-a
lungul vechiului drum roman imperial Sarmizegetusa-Napoca-
Porolissum.
Actul emis în anul 1075 localizează „villam Albensium in medio
campo est”.
Alte documente latino-maghiare de la începutul secolului al XIlea
consemnează noul nume latinizat al localităţii: Alba Ultrasilvana
(1001-1003, 1008-1009, 1015-1017); Civitatem Alba (1002) şi Alba
Transiluanua (1018). Comitatul organizat mai devreme şi atestat abia
la 1177 a purtat numele latin al aşezării centrale. În secolul al XII-lea,
în anii 1173 şi 1175, actele de cancelarie notează numele lui Gallus
comes Albensis Ultrasilvanus, iar la 1176 este pomenit voievodul
Eustaţiu (Leustachius waywoda Transilvaniae). Documentul din anul
1200, întărit de regele Emeric mănăstirii Sf. Ioan din Dalmaţia, este
semnat de Eth voiwoda comites Alba Transilvane. La 1201, actul
întărit de acelaşi rege lui Ugrin, episcop de Gyor, cuprinde semnătura
şi numele lui „Jula voiwoda et comes Alba Transilvane”, iar la 1242
este menţionat „Paulo comite Albensis”.
Documentele din anii 1026 şi 1229 amintesc „iobagii cetăţii
Alba” (castrum Albense), la 1232 este menţionată „Alba Terra
castrum”, iar la 1227 urmează „terra civilium Albensium”.
Deşi primul episcop este pomenit la 1134 (Petrus Albae civitas
episcopus), la 1176 se consemnează „Capitulum Ecclesie Albensis
Transilvaniensis”, la 1199 „Ecclesia Michaelis”, iar la 1298
„Wizzenburgensis diocesis”.
Rogerius ne relatează că la 1241 „cu mare greutate a opta zi
după ce am ieşit din pădure am sosit în oraşul Alba” (Tandem vix
octavo die a silue reccessu ad Albam venimus civitatem).
Abia în anii 1291, 1313 şi 1315 este atestată Alba Jule, iar la
1317 „in Albensis Jule”. La 1308 apare prima dată forma finală a
189

toponimului actual „Alba Iulia” şi denumirea maghiară
„Gyulafehervaron”.
După ocuparea Transilvaniei de austrieci (Tratatul de la Blaj,
28 iunie 1686), Alba Iulia va adăposti cetatea de tip Vauban şi va
purta numele ocrotitor al împăratului Carol al VI-lea: Karlsburg (1715);
Alba Carolina (1733); Karolyfehervar (1746) şi Karoly fejervar (1850).
De la 1880 până la sfârşitul Primului Război Mondial, administraţia
maghiară a întrebuinţat în actele oficiale şi în vorbirea curentă
varianta Gyulafehervar. În urma întrunirii Marii Adunări Naţionale şi a
realizării unirii cu România a tuturor provinciilor româneşti din fostul
Imperiu austro-ungar la 1 Decembrie 1918, Alba Iulia a pătruns în
conştiinţa tuturor românilor.
Trecerea în revistă a denumirilor oraşului actual începând cu
antichitatea dacică până astăzi demonstrează că toponimul Apoulon
poartă numele tribului dacic al appulilor localizaţi în bazinul mijlociu al
Mureşului. Aceeaşi denumire a fost preluată de romani sub forma
latinizată Apulum pentru a sugera continuitatea elementului autohton
dacic şi participarea acestuia la procesul de romanizare. Numele
aşezării, ajunsă în timpul stăpânirii romane la cele mai înalte ranguri
urbane acordate de împăraţi centrelor cu funcţii multiple deosebite
(civitas), a fost utilizat de populaţia daco-romană şi după venirea
slavilor (secolul al VII-lea) până în veacul al X-lea.
Impactul românilor cu slavii, maghiarii şi austriecii statorniciţi în
Transilvania sub forma unor supra-structuri conlocuitoare a avut ca
urmare înlocuirea numelui antic al oraşului-cetate cu toponimele
Bălgrad, Fehervar, Gyulavar, Alba Ultrasilvana, Alba Transilvana,
Weissenburg, Alba Carolina, Karlsburg, Karolyfehervar ş. a. Aceste
toponime impuse de autorităţile alogene au altă semnificaţie decât
cea reală şi reprezintă tendinţa cuceritorilor de a modifica valorile
socio-istorice ale populaţiilor subjugate.
În concluzie, în ciuda evoluţiei sinuoase de-a lungul veacurilor
a numelui, începând din anul 1291 s-a impus denumirea melodioasă
de Alba Iulia, care, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, va
deveni simbolul unităţii naţionale a românilor din bazinul carpatic.
190

Bibliografie selectivă
1. Alba Iulia 2000, Alba Iulia, 1995.
2. Anonymus, Gesta Hungarorum, în Izvoarele Istoriei Românilor, ed.
G. Popa-Lisseanu, I, Bucureşti, 1934.
3. Anonymi Descriptio Europae Orientalis, în Ibidem, II.
4. Daicoviciu, C., Aşezarea autohtonă de la Apulum (Alba Iulia), în
SCIV, II, 1950, 1, pp. 225-228.
5. Dl. (Magyar Orszagos Leveltar, Mohacs elloti gyujtemeny), 229,
665.
6. Drăganu, N., Românii în veacurile IX-XVI pe baza toponimiei şi
onomasticei, Bucureşti, 1933.
7. Entz, Geza, A Gylafehervari szegesgyhaz, Budapest, 1958.
8. Elek, Jakab, Okleveltar Kolozsvari tortenete, I-II, Budapest, 1870.
9. Georgius, Fejer, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac
civilis, 43 volume, Buda, 1829-1844.
10. Frăţilă, V., Lexicologie şi toponimie românească, Timişoara, 1987.
11. Gombos, Albinus Franciscus, Catalogus fontius historiae
Hungariae aevo ducum et regum ex stirpe Arpad descendentium, I,
Budapest, 1937.
12. Gorka, Olgierd, Anonymi descriptio Europae orientalis, Cracoviae,
1916.
13. Istoria României, I-II, Bucureşti, 1960, 1962.
14. Legenda sancti Stephani regis ab Hartvico episcopo conscripta, în
Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. Szentpetery, II, Budapesta,
1938.
15. Pauler, Gyula, A magyar nemzet tortenete az arpadhazi kiralyok
alatt javidott kiadas, I-II, Budapesta, 1899.
16. Rogerius, Cântecul de jale, în Izvoarele Istoriei Românilor, ed. G.
Popa-Lisseanu, V, Bucureşti, 1936.
17. Russu, I. I., Apulum. Numele şi originea localităţii daco-romane, în
„Apulum”, III, 1946-1949, Alba Iulia.
18. Idem, Dacicus Appulus. Contribuţii la onomastica traco-dacă şi
ilirică, în Ibidem, IV, 1961, pp. 85-95.
19. Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I,
Bucureşti, 1967.
20. Szabo, M. Attila, Szabo, M. Erzsebet, Dicţionar de localităţi din
Transilvania, Bucureşti, 1992.
21. Wagner, Ernst, Historisch-statistisches Ortsnamenbuch fur
Siebenburgen, în „Studia Transylvanica”, 4, 1977, Koln-Wien.
191

CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE
ROMÂNEASCĂ

Claudia ENICĂ
UN MODEL DE ŞCOALĂ PEDAGOGICĂ LA VĂLENII DE MUNTE,
ÎNFIINŢAT DE N. IORGA ÎN 1922
Nicolae Iorga a desfăşurat o amplă activitate culturală la
Vălenii de Munte graţie aşezămintelor înfiinţate aici.
Universitatea Populară de Vară, pilonul vieţii culturale a
Văleniului era înconjurată de Şcoala de Misionare Morale şi Naţionale
„Regina Maria”, Muzeul de Artă Religioasă, Aşezământul pentru
minoritari „Regele Ferdinand”, Aşezământul „Principesa Elena”,
Şcoala Artelor Vitale, Şcoala de cântăreţi bisericeşti, Tipografia
„Datina Românească” şi Teatrul în aer liber.
Decizia înfiinţării Şcolii de Misionare a fost luată în cadrul
Congreselor Ligii Culturale din 1920 şi 1921, iar Regina Maria a
acceptat să-i dea numele noului aşezământ. Românii din SUA au
donat 300.000 lei pentru ridicarea Şcolii de Misionare la care s-au
adăugat contribuţiile secţiilor Ligii Culturale, ale Ministerului Muncii şi
cel al Instrucţiunii publice.
Pe data de 23 august 1922 conducerea Băncii Almăşan din
Vălenii de Munte, hotărăşte să doneze pentru noua Şcoală, clădirea
în care se află sediul său – o casă în stil tradiţional de sec. XIX, aflată
în spatele casei Iorga. Istoricul spunea: „această instituţiune este
creaţiunea şi fondaţiunea mea, în amintirea fiicei mele răposate
Adriana” şi avea ca scop „chemarea femeii la spiritul nou al vremii şi
pregătirea ei cultural naţională”.
Inaugurarea festivă a Şcolii, în prezenţa reginei Maria, N. Iorga
o dorise pentru 1 noiembrie 1923, însă regina nu a putut veni, astfel
că festivitatea va avea loc în decembrie, onorată de Doamna
României.
Într-o scrisoare adresată românilor din America, N. Iorga le
împărtăşea acestora gândul său cu privire la creşterea fetelor, „acela
de a le pune înaintea realităţilor, înaintea lucrurilor lumii, pentru ca
singure să tragă din ele învăţătura şi apoi a le deprinde cu gândul că
nimeni nu are dreptul de a şti ceva pentru dânsul singur”.
Elevele Şcolii de misionare erau admise în urma
recomandărilor făcute de diverse personalităţi culturale, apropiate de
N. Iorga sau a recomandărilor venite din partea unor instituţii de
învăţământ sau religioase.
Aşa cum dorise istoricul, ele proveneau din toate regiunile,
erau de origine română, dar şi reprezentante ale minorităţilor. Ele
195

erau educate în spirit nou, pedagogic, ştiinţific şi patriotic, timp de un
an, după care se întorceau la sate pentru ridicarea acestora.
Numărul misionarelor nu a fost constant. La festivitatea de
inaugurare din 1923, conform ziarului „Neamul Românesc”, erau
numai nouă eleve, îmbrăcate în frumoase costume populare din zona
de unde proveneau. Treptat numărul lor a crescut, iar atunci când se
depăşea capacitatea de cazare a Şcolii, unele eleve locuiau în
Aşezământul „Ferdinand”.
Pentru seria 1927-1928 se păstrează un tabel complet unde
figurează 29 eleve. La festivitatea de închidere a seriei 1935-1936 se
anunţau 30 de absolvente.
Din rândul misionarelor au făcut parte Irena Racovschi, Elena
Constantinescu, Maria Constantinescu, Maria Cerdescu, Maria Ciorea,
Maria Georgescu, Eufrosina Iacob, Ana Neofit, Elena Râşcanu,
Bălaşa Stere, Eugenia Topacevschy, Ecaterina Ungureanu, Ludmila
Teodoran, Elena Stefanovici, Vera Vorobieva, Vera Ignatienco, Eva
Kraus, Ilonca Preisner, Elisabeta Máthé, Vilma Urban, Ilona Kristóf şi
multe altele.
Înţelegerea între misionarele românce şi cele minoritare a fost
deplină. La absolvirea Şcolii ajungeau la aceleaşi sentimente faţă de
aceasta şi considerau că au aceeaşi datorie în viitor.
De la 1 septembrie şi până la 15 iulie, cu pauze în timpul
vacanţelor de Crăciun şi de Paşte, programul era distribuit astfel:
septembrie şi octombrie se ţineau cursuri de istorie şi pedagogie,
noiembrie şi decembrie – lecţii de geografie, limba şi literatura
franceză, literatura română şi compoziţie, în ianuarie, februarie şi
martie – literatura germană, engleză şi italiană, iar în aprilie, mai şi
iunie lecţii, de filozofie, istoria artelor şi ştiinţele naturale.
La 15 august, examenul final consta într-o teză cuprinzătoare,
corectată de însuşi profesorul N. Iorga, după care avea loc serbarea
finală după un ceremonial devenit tradiţional: o cuvântare a savantului,
înmânarea diplomelor, iar în final, programul artistic îndelung pregătit.
Cei care predau la Şcoala de misionare erau aleşi atât dintre
profesorii universitari, cât şi dintre cei secundari, toţi recunoscuţi
foarte buni pedagogi, pe lângă renumele în specialitatea pe care o
slujeau.
Principiul era să nu se facă lecţii separate, trecându-se de la o
materie la alta, ci se preda o temă în totalitatea ei. După fiecare lecţie
se purtau discuţii, care la fel ca şi lecţiile, erau rezumate în caiete şi
revizuite de profesor. Şcoala nu avea un program stabilit, nu se
puneau note şi nici absenţe, nu se aplicau pedepse, nu se făceau
observaţii.
196

Unul dintre profesorii care au ţinut lecţii cu mare rezonanţă în
sufletele misionarelor, Dimitrie Gusti, îi scria, în 1926, lui N. Iorga că
ţine aşa de mult la această şcoală încât, pretutindeni unde are ocazia,
în conferinţe şi la seminar o prezintă drept model al unui nou
învăţământ.
Presa vremii a păstrat şi numele celorlalţi profesori veniţi să
predea în cadrul Şcolii de misionare: Isabela Sadoveanu care făcea
parte şi din conducerea şcolii; Alexandru Cantacuzino, D. Pompei, I.
Andrieşescu, Radu şi Ecaterina Vulpe, N. Cartojan, I. Simionescu, D.
Munteanu-Râmnic, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, Em. Bucuţa,
Onisifor Ghibu, C. Moisil, Virginia Vasiliu şi alţii.
După 1930 numărul profesorilor era şi mai mare, adăugânduse
profesoare din străinătate: Nelá Collini din Italia, venită din 1929,
Hellene Scott din SUA, Eufrosina Dvoicenco, ucraineancă stabilită
ulterior în SUA.
Şcoala a fost dotată cu o bibliotecă ce însuma 2.000 de
volume, cu o cantină, dormitoare şi un confort acceptabil.
În 1939, Biblioteca Şcolii de Misionare ajunsese la 3.700 de
volume la care se adăugau publicaţii periodice. Apare şi menţiunea
existenţei unei arhive istorice a Şcolii care cuprindea „documente care
vădesc nevoia de cultură a poporului nostru”.
O mulţime de alte activităţi îmbogăţeau programul Şcolii de
Misionare, elevele fiind pregătite şi pentru a conduce activităţi
cultural-artistice în localităţile unde urmau să ajungă învăţătoare. De
mai multe ori pe an elevele erau aduse la Bucureşti cu îndoitul scop
de a cunoaşte capitala ţării şi de a da spectacole cu dansuri şi
cântece naţionale, în cadrul Ligii Culturale, dar şi cu piese de teatru
scrise de N. Iorga.
Un loc important în programul Şcolii de Misionare era rezervat
cunoaşterii Ţării. Nicolae Iorga „le conducea în persoană prin biserici
şi ruine, învăţându-le să citească istoria din aceste urme reale, să-i
simtă frumuseţea, să le bată inima în contact cu viaţa trecutului şi să
ştie să o retrăiască oriunde şi-ar îndrepta paşii în această ţară”, după
cum mărturiseşte Isabela Sadoveanu. La mănăstiri învăţau despre
viaţa religioasă, monahală şi arta religioasă veche, cele mai vizitate
mănăstiri au fost Suzana şi Zamfira.
Elevele deprindeau elemente de economie vizitând Salina din
Slănic sau sondele de petrol din apropierea Vălenilor. Ele se alăturau
excursiilor organizate de cursanţii Universităţii Populare. Cea mai
importantă a fost la Veneţia, în 1929, sub conducerea lui N. Iorga, cu
ocazia inaugurării Bibliotecii „N. Iorga”, patronată de Casa Română
din Veneţia, în prezenţa lui Nicolae Titulescu. Au urmat excursii în
197

Paris, Praga, Varşovia; de fiecare dată elevele misionare au
impresionat plăcut publicul iar N. Iorga, mândru, spunea: „Eu li sunt
recunoscător pentru această operă de onestă şi discretă propagandă
naţională, care biruie toate încercările pretenţioase şi stângace ale
lumii oficiale. Aţi arătat Poporului român aşa cum este el în adevăr”.
Misionarele au fost învăţate cu deprinderile gospodăreşti, cu
arta ţesutului, cusutului, au fost învăţate să picteze. La pictură şi lucrul
ceramicii au dovedit un talent deosebit, participând cu succes la mai
multe expoziţii.
O corespondenţă „vie şi neîntreruptă” s-a purtat în decursul
anilor între eleve şi „profesor” din care se desprind realizările lor
culturale în mediul rural. Unele au înfiinţat biblioteci populare, altele
făceau traduceri în limba italiană sau urmau o facultate. O parte din
scrisorile elevelor erau înserate în „Neamul românesc” sub titlul
„Scrisori de misionare”.
În 1932 când Iorga a fost îndepărtat din fruntea Guvernului,
mărturisea că şi-a găsit mulţumirea în mijlocul elevelor sale de la
Văleni: „Eu vă sunt îndatorat pentru ce mi-aţi dat voi: Clipele de
mulţumire într-un mediu curat, atunci când aiurea primeam pe nedrept
toate suferinţele care pot atinge un suflet omenesc”.
O „misionară minoritară” recunoştea că a trăit la Văleni „într-o
armonie frăţească... unde n-a cunoscut nici ură, nici duşmănie”.
La 4 august 1934, N. Iorga nota în Memorii: „Primesc duioase
scrisori de recunoştinţă din partea fostelor mele eleve de la Vălenii de
Munte”.
198

Ilustrații
199

200

Constantin MĂNESCU-HUREZI
CENTENARUL UNIVERSITĂŢII POPULARE DE VARĂ
„NICOLAE IORGA” (1908-2008)
Dumnezeu dăruieşte fiecărei naţii, la câte un anumit interval
de timp, câte un Everest, câte un pisc greu sau imposibil de
escaladat, destinat să lumineze zeci de generaţii prin forţa spiritului
său. Dacă ne vom pleca fruntea asupra zbuciumatei noastre istorii,
cuprinsă în file îngălbenite de cronici, vom observa cu admiraţie că
ţinutul Botoşanilor din nord-estul ţării noastre ne-a dăruit aproape
simultan trei astfel de titani ai culturii româneşti. Luceafărul poeziei
româneşti, Mihai Eminescu (1850-1889), răsărea la Ipoteşti, marele
savant istoric Nicolae Iorga (1871-1940) apărea la Botoşani şi trecea
„ca o umbră tristă pe ecranul veşniciei”, iar Livenii Botoşanilor ne
dădeau un George Enescu (1881-1955), care a ridicat componistica
românească la nivelul muzicii universale.
A încerca să vorbeşti măcar despre unul dintre aceştia este ca
şi cum ţi-ai pune încălţările de fier din poveste şi ai lua toiagul de oţel
în mână, pentru a escalada Everestul. Este limpede că ele s-ar toci şi
ne-ar trebui mai multe vieţi, dar în vârf tot n-am ajunge. Şi totuşi,
obligaţia, iar nu datoria, ne face ca în anul 2008, când se împlineşte
un veac de la înfiinţarea Universităţii Populare de Vară de la Vălenii
de Munte, să ne arătăm recunoştinţa faţă de profesorul Nicolae
Iorga, cel mai mare istoric al românilor şi unul dintre cei mai de
seamă ai lumii din toate timpurile şi de oriunde. Ce ne îndreptăţeşte
să facem această afirmaţie? Faptul că în peste cei 50 de ani de
intensă activitate, Nicolae Iorga ne-a lăsat o operă de excepţie,
impresionantă prin amploarea, diversitatea, originalitatea şi
profunzimea ei. După cum arăta profesorul Gheorghe Buzatu, „cu
cele 1.410 cărţi publicate, majoritatea în domeniul istoriei naţionale şi
universale (sinteze, monografii, cursuri universitare şi manuale,
volume de documente şi altele) şi cu peste 30.000 de studii şi articole
de specialitate ori intervenţii în presa cotidiană, cu sute şi sute de
conferinţe, susţinute în mediile cele mai diverse, „Titanul” a dat, ca
nimeni altul, strălucire numelui de Român pe toate meridianele şi
pentru eternitate” 1 .
1 Gheorghe Buzatu, Titanul, în volumul Cursurile de Vară ale Universităţi
Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte. Un secol de la înfiinţare, Ediţie
îngrijită de Ion Şt. Baicu şi Constantin Manolache, Editura Libertas, Ploieşti, 2008,
pp. 130-131.
201

După cum pe cerul înnegurat al nopţii apare un nou astru
luminos, tot aşa la 5 iunie 1871 venea pe lume copilul „Nicu N. Iorga,
de sex masculin, de religie ortodoxă… la orele 12 din noapte, în casa
părintească în oraşul Botoşani, din strada Copoului” 2 . În ce
împrejurări a părăsit el fizic, dar nu şi sentimental, Botoşanii şi cum a
ajuns la Vălenii de Munte? După cum se ştie, Nicolae Iorga a
călătorit extraordinar de mult. Prin anul 1890, susţinut de elanul
tinereţii şi alimentat de dorinţa de cunoaştere şi de explorare a
teritoriilor locuite de români, el s-a angajat energic în această
întreprindere ambiţioasă, care va dura mai mulţi ani. A străbătut
astfel toate provinciile româneşti, descoperind, în sate, mănăstiri şi
oraşe, nenumărate vestigii ale latinităţii poporului nostru şi ale
permanenţei lui pe aceste meleaguri. În urma acestor călătorii de
studii, Iorga va scrie următoarele volume: „Drumuri şi oraşe din
România” (1904); „Sate şi mănăstiri din România” (1905); „Ţara
Românilor, România, Judeţul Prahova” (1910), pe care le va reuni în
două volume intitulate: „România cum era până la 1918”.
Iată că în cadrul acestor călătorii, judeţul Prahova ocupa un
loc aparte. Chiar din anul 1889, pe când avea vârsta de 18 ani,
tânărul Nicolae Iorga făcuse cunoştinţă cu oraşul Ploieşti, când
participase la un „congres studenţesc”. De la bun început fusese
fascinat de „curăţenia care ne umplea de o uimire admirativă”,
precum şi de ospitalitatea locuitorilor. Revine aici în 1890, în anturajul
lui I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, C. D. Gherea. În acelaşi an, aflat în capitală, Iorga susţine
examenul de ocupare a catedrei de limba latină de la Liceul „Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel” din Ploieşti. Ministerul Instrucţiunii Publice
aducea însă la cunoştinţa directorului liceului că „domnului Nicolae
Iorga, profesor de limba latină, cursul superior la acel liceu, i s-a
acordat un concediu de patru ani…”. Prin urmare, Nicolae Iorga a
figurat doar în scripte la prestigioasa instituţie şcolară amintită 3 .
Cu ocazia acestor vizite la Ploieşti, Iorga probabil că auzise şi
despre Vălenii de Munte, localitate situată pe valea Teleajenului,
într-un cadru natural minunat, la numai 29 km departe de Ploieşti.
Cert este faptul că în fatidicul an pentru ţărănime 1907, Nicolae Iorga
părăsea zona copilăriei sale, a Botoşanilor, chiar dacă acel loc era
plin de amintiri de neşters. Considerat apărător al ţărănimii şi
2
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968,
p. 20.
3
Ioan Şt. Baicu, Din primele legături ale lui Nicolae Iorga cu Ploieştiul, în
„Vălenii”, Ziarul Văii Teleajenului, nr. 7, august 2008, Serie nouă, p. 2.
202

principalul autor moral al răscoalei ţărăneşti, sub presiunea
ameninţărilor, Iorga se mută cu familia în Bucureşti. Locuinţa din
strada Buzeşti, „unde mă pârjoleam în caldele nopţi de vară”, şi
pentru care proprietarul cerea o chirie mereu sporită, nu ajungea
pretenţiilor sale, iar zgomotul nu-i era prielnic. Căuta o reşedinţă de
vară, un loc de creaţie, care să devină un centru de spiritualitate
românească. Pentru aceasta îi trebuia un loc liniştit, unde să-şi poată
înfiinţa o tipografie proprie, pentru editarea unui ziar şi publicarea
cărţilor pe care avea în plan să le scrie. La aceste împrejurări se
adăuga faptul că fiica sa cea mare, Adriana, avea unele afecţiuni
acute, ceea ce necesita o îngrijire într-o zonă cu aer curat.
Întâmplarea prin care a descoperit ceea ce-şi dorea, o relatează
Iorga însuşi: „Într-o vară din anul 1907, o invitaţie a cumnatului meu
Ştefan Bogdan mă duse la Vălenii de Munte, localitate al cărui nume
abia-l prinsesem din pagini de cronică. Nu era pe atunci nici cale
ferată, aşa încât de la Ploieşti se pornea pentru vreo două ceasuri de
înaintare înceată în vechile trăsuri ce sunau de-a lungul văii
Teleajenului din clopote pentru a speria pe lupi şi a înştiinţa pe hoţi;
nici podul de la Drajna, legând cu cele două linii ce ţintesc una spre
Ţara Bârsei, la Cheia, alta spre Biscele Buzăului şi Muntele Siriului,
nu era încă întins. Un patriarhalism desăvârşit, fără prăvălii, în stil
românesc, cu coperişuri de aramă, cu stâlpi estetici şi altă podoabă
pretenţioasă şi inutilă, stăpânea localitatea unde, la margenea
mănăstirii din secolul al XVII-lea, cu şirlăul ei de ţigănie mai mult sau
mai puţin înălbită, şi a dungii de dugheni pitite supt umbrare, vegetau
familii pe jumătate ţărăneşti, venite în parte din Ardeal şi păstrând în
graiul lor ceva din particularităţile de vorbire ale locului de origine.
Era aici o pace, o bună înţelegere românească, o armonie întârziată,
fără nici un amestec de populaţie străină, care cucerea îndată, ca şi
încunjurimea, pe care am străbătut-o în câteva zile, descoperind tot
ceea ce se ascundea necercetat în bisericile şi mănăstioarele, în
casele de moşneni înstăriţi de belşugul prunelor din acele bătrâne
sate” 4 .
Era acea primă constatare a istoricului în continuă formare
despre întâiul contact cu aşezarea de pe Valea Teleajenului. Deşi
impresia fusese atât de puternică, nu se gândea, încă, să se
stabilească definitiv la Vălenii de Munte: „N-aş fi gândit că voi fi prins
şi păstrat durabil în acest loc prielnic gândului şi lucrului”. Ideea i-a
4 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum fost. Ediţie
îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Ediţia a III-a, Bucureşti, 1976,
p. 351-352.
203

dat-o un localnic: „Dar, cum stăteam să plec, bălanul birjar sprinten al
cărui nume îl arăta ardelean, Tohăneanu, îmi spuse cu prietenie
ţărănească ce bine ar fi pentru localitate dacă ar avea la îndemână
pe cineva ca mine” 5 . Sfatul birjarului, întâlnirea aici cu vechiul coleg
de la liceul din Iaşi, doctorul Părvu, care era medicul oraşului,
prietenia legată rapid cu farmacistul Müller, toate acestea şi, evident,
motivele arătate anterior, l-au îndemnat pe Iorga să aleagă
localitatea pentru tot restul vieţii: „Şi aiurea localităţi neînsemnate,
precum Weimarul lui Goethe, aveau să-şi identifice existenţa cu cea
a unui geniu ştiinţific şi cultural” 6 .
Sunt multe realizările lui Iorga la Văleni. Ne vom opri asupra
uneia dintre ele, şi anume aceea care l-a transformat pe savant din
funcţia onorifică de „patron al Vălenilor” (după propria-i exprimare), în
misiunea de „Apostolul Neamului” şi susţinător al naţionalismului de
tip sămănătorist. La 18 aprilie 1908, Nicolae Iorga părăseşte definitiv
locuinţa din Bucureşti, strada Buzeşti nr. 46, şi se mută în casa din
Vălenii de Munte, unde, spunea el, va începe să fiarbă „viaţă harnică
şi speranţă nouă”. Pentru a-şi putea difuza ideile în toate provinciile
româneşti, mai ales în Ardeal, Basarabia şi Bucovina, întemeiază
tipografia „Neamul Românesc”, inaugurată la 21 mai 1908. Ea se va
numi după război, din 1924, „Doctrina Românească”, şi va da la
lumină, până la moartea savantului, în 1940, publicaţii literare sau
ştiinţifice patronate direct de el: „Neamul Românesc”, „Neamul
Românesc pentru popor”, „Neamul Românesc Literar”, „Drum Drept”,
„Cuget Clar”, „Revista Istorică”, „Bulletin de la Section Historique de
l’Academie Roumaine”, „Bulletin de l’Institut pour l’etude de l’Europe
sud-orientale”, „Revue Historique de sud-est europeen”, „Melanges
de l’Ecole Roumain en France”. Toate acestea, ca şi multele cărţi
tipărite aici, au făcut din Vălenii de Munte citadela culturală de la
amvonul căreia „Apostolul neamului” a predicat latinitatea noastră şi
unitatea spirituală a românilor de pretutindeni. Cărţile lui făceau
ravagii în conştiinţele românilor din Transilvania, unde erau interzise
de cenzura maghiară. Acelaşi lucru se întâmpla cu românii de peste
Prut, cărora Iorga le-a dat speranţa că-şi vor recăpăta drepturile
naţionale. După cum afirma istoricul prahovean Petre Ţurlea,
„Tipografia „Neamul Românesc” de la Vălenii de Munte şi-a îndeplinit
ţelul principal pentru care fusese creată: a contribuit la realizarea
unei culturi naţionale a românilor, a consolidat ideea unităţii acestei
5 Ibidem, p. 352.
6 Ion Bocioacă, Vălenii de Munte, Bucureşti, 2004, p. 59.
204

culturi; a contribuit la realizarea solidarităţii de neam; a consolidat
încrederea în valorile proprii. Toate acestea ducând la ideea
îndreptăţirii formării unui singur stat naţional românesc. Astfel,
Tipografia de la Vălenii de Munte se plasează printre cititorii
României Mari, pe care a pregătit-o în conştiinţa românilor” 7 .
A doua cale pentru pregătirea şi înfăptuirea la nivel ideologic a
Marii Uniri a fost prin viu grai. Evenimentul cel mai important pentru
Vălenii de Munte a fost inaugurarea unei instituţii culturale, destinată
educării adulţilor, care la rândul lor să aprindă focul sacru al
cunoaşterii istoriei naţionale în sufletele oamenilor de rând. Instituţia
s-a numit Şcoala de vacanţă, apoi Cursurile de Vară, acestei ultime
denumiri adăugându-i-se, după primul război mondial (anul 1921),
titulatura Universitatea Populară „Nicolae Iorga”. Ideea înfiinţării unei
astfel de instituţii, în care să se adune români de pretutindeni, pentru
a se cunoaşte mai bine, pentru a-şi clarifica idealurile în slujba cărora
trebuia să se plaseze toţi, dar şi metodele de atingere a acestora,
încolţiseră de mult în mintea şi în sufletul marelui savant. Ele au fost
lansate în Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă, în anul 1904, pe
când Iorga se afla la Putna, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la
moartea lui Ştefan cel Mare 8 . Este de la sine înţeles cum au primit
românii bucovineni aceste idei şi cum Iorga şi-a atras, prin curajul
său, admiraţia acestora. Propunerea din 1904 se consolida în
primăvara lui 1908, când marele istoric primea la Iaşi un grup de
peste 600 de studenţi români din Bucovina, dornici să cunoască
trecutul nostru şi mărturiile lui. Faptul că întâlnirea dintre bucovineni
şi moldoveni s-a transformat într-o manifestare naţională, însufleţită
de cuvântările istorice ale lui Iorga, l-a determinat pe savant să
treacă la acţiune.
Secretarul personal al lui Iorga, Barbu Theodorescu,
consideră că la baza acestor cursuri stă şi un alt eveniment anterior
lui 1904, şi anume comemorarea a 300 de ani de la unirea tuturor
românilor înfăptuită de Mihai Viteazul. El ne spune: „Două date, două
comemorări cu răsunet în istoria poporului nostru stau la temeiul
cursurilor Universităţii Populare din Vălenii de Munte. La 29
septembrie 1901, în holul unui hotel din Budapesta, a cuvântat
tânărul istoric Nicolae Iorga, în faţa a 60 de studenţi români din
Transilvania, despre Mihai Viteazul şi Unirea de la Alba Iulia. Drept
corolar al acestor manifestări – dată de săpat în granitul de apoteoză
7 Petre Ţurlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Bucureşti, 2008, p. 50.
8 Ion Ivănescu, Lumina de la Vălenii de Munte, în „România literară”, editată
sub egida Uniunii Scriitorilor din România, anul XL, 8 august 2008, p. 4.
205

a neamului – se iveşte în faţa noastră cea de la 1908, când Nicolae
Iorga ţinea prima lecţie a cursurilor de la Văleni, privind romanitatea
noastră, continuitatea în Dacia, unitatea românilor peste secole în
hotarele sale naturale şi fireşte despre formarea limbii române.
Vorbea pentru tineretul pe care-l cunoscuse şi se înfăţişase în seara
zilei de 29 septembrie 1901. Erau acum mai mulţi, veniţi şi din Banat
şi Bucovina, în urma angajamentelor luate la data pomenită mai sus.
Deci, primul din zilele acelea, glăsuind zi de zi în lunile lui cuptor,
între 1908 şi 1940, simţind în jurul său tot neamul, aducându-l prin
fascinantul său scris şi vorbă de aur, pe meleagurile Teleajenului,
este un om cum nu a mai fost: Nicolae Iorga” 9 .
În numărul său din 11 iunie 1908, ziarul „Neamul Românesc”
făcea următoarea „înştiinţare”: „Mai mulţi profesori au luat hotărârea
de a ţine cursuri de vacanţă la Vălenii de Munte. Ele vor începe la
1-iu iulie şi vor ţinea până la 1-iu septembrie. Iată numele profesorilor
şi materiile ce vor face: Nicolae Iorga, Istoria Românilor şi Istoria
literaturii româneşti, Gh. M. Murgoci, Geografia Românilor,
N. Dobrescu, Istoria Bisericii româneşti, Şt. Bogdan, Economia
naţională românească, V. Bogrea, Istoria literaturii moderne,
Al. Lepădatu, Din Istoria Românilor. Cursurile vor începe numai dacă
până la 25 iunie se vor anunţa cel puţin 50 de ascultători. Pentru
găzduire şi hrană se vor căuta cele mai bune condiţii de ieftinătate.
Vălenii sunt şi o staţie de aer în apropierea unor însemnate regiuni
istorice; se pot organiza excursii. Adeziunile se fac cunoscute la
redacţia noastră.
N. B. Aceste cursuri n-au nici o legătură cu cursurile oficiale
din Iaşi” 10 .
Precizarea de la subsol se referea la măsurile luate de Viena
şi Bucureşti pentru a-i împiedica pe cei interesaţi să vină la aceste
cursuri. Astfel, pe cei 37 de învăţători din Bucovina, deja înscrişi,
guvernul de la Viena îi va concentra într-o garnizoană militară din
Galiţia, iar guvernul de la Bucureşti – pare incredibil – a organizat, în
paralel, „cursuri oficiale” la Iaşi.
Deschiderea Cursurilor a avut loc miercuri, 2 iulie 1908, în
prezenţa a 50 de „cursişti” (termen dat de N. Iorga), dar pe parcurs,
până la 2 august 1908, ele au fost audiate de peste 150 de
participanţi veniţi pe cont propriu din Vechiul Regat, din Transilvania
şi Bucovina, reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale. De la bun
9 Barbu Theodorescu, Oameni care au fost… la Vălenii de Munte, în
„Neamul Românesc”, 27 august 1978, p. 2.
10 „Neamul Românesc”, anul III, nr. 69, 11 iunie 1908, p. 1.082.
206

început autorităţile române îşi vor concentra atenţia asupra Cursurilor
de vară de la Vălenii de Munte. Ele vor desemna un agent al
Siguranţei la faţa locului, pentru a informa zilnic guvernul de la
Bucureşti cu ce se întâmplă acolo. Dacă la început acest agent relata
rece şi distant, ca un funcţionar al Statului care îşi făcea datoria, la
abia două săptămâni de cursuri era şi el cucerit de Iorga. În raportul
din 15 iulie 1908, el scria: „Cursurile d-lui Iorga sunt frecventate de
un public din ce în ce mai numeros. Au mai sosit studenţi din Ardeal
şi învăţători din Ildişeşti (Bucovina). Verva şi entuziasmul fără margini
cu care vorbeşte, înlănţuirea în care pune evenimentele cu
actualitatea şi mai cu seamă biciuirea moravurilor politice şi sociale îl
fac simpatic tuturor. E primit cu aplauze, e întrerupt de aplauze şi
sfârşeşte prin a i se face ovaţiuni entuziaste. Aproape nu există
locuitor în localitate, care să nu-l privească cu un respect şi o
dragoste nesfârşită” 11 .
Cursurile de vară de la Vălenii de Munte s-au bucurat de un
succes răsunător, atât în ţară cât şi în străinătate, în toată perioada
1908-1940, când ele au fost conduse nemijlocit de marele istoric.
Activitatea acestei instituţii a continuat şi după dispariţia fizică a
întemeietorului, până în 1946, când a fost întreruptă de regimul
instaurat de ocupaţia sovietică. Cursurile au putut fi reluate în 1968,
în forme controlate atent de conducerea ceauşistă, durând, cu unele
întreruperi, până în 1978. În întreaga istorie a României s-a dovedit
faptul că răul vine de la ai noştri. La această ediţie, unii dintre
conferenţiari au vorbit despre România Mare, despre Basarabia şi
Bucovina ca ţinuturi româneşti. Leonte Răutu, care făcuse parte din
reţeaua de spioni cominternişti din România şi care va lucra în slujba
Moscovei şi după 1945, a înştiinţat conducerea URSS despre
„naţionalismul-şovin” de la Vălenii de Munte, fapt care a atras după
sine sistarea apariţiei ziarului „Neamului Românesc” (numărul din 1
septembrie 1978 a fost dat la topitorie în Ploieşti) şi sistarea
Cursurilor, precum şi interzicerea cărţilor lui Iorga. Motivul principal –
naţionalismul istoricului 12 . Reluarea lor, de astă dată în condiţii de
normalitate, se produce în vara anului 1990, cunoscând o strădanie
continuă de situare în miezul preocupărilor curente ale comunităţii
româneşti şi europene.
11 Arhiva Naţională Istorică Centrală (ANIC), Fond Direcţiunea Poliţiei şi
Siguranţei Generale, dos. 39/1906, f. 61-62.
12 Petre Ţurlea, Aşezămintele Nicolae Iorga după 1948, în Nicolae Iorga
(1871-1940). Studii şi documente, vol. V, coordonatori: Constantin Buşe şi
Constantin Găucan, Bucureşti, 2008, pp. 674-675.
207

Ediţia de anul acesta a fost una jubiliară, după cum arată
placa comemorativă dezvelită de primarul din Văleni: „Un secol de la
înfiinţarea Cursurilor de Vară ale Universităţii populare «Nicolae
Iorga». 10 august 2008”. Deschiderea oficială a avut loc în sunete de
fanfară, care a intonat cântece patriotice, duminică 10 august 2008,
ora 9:30. La ora 10, în prezenţa oficialităţilor, fanfara militară a
intonat Imnul naţional şi s-a dezvelit placa Comemorativă din faţa
Casei de cultură din Vălenii de Munte. Cuvântul de deschidere a fost
rostit de D-l. Prof. Constantin Stere, directorul Direcţiei Judeţene
pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Prahova, fiind
de faţă acad. Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române şi
fiu al Prahovei, acad. Răzvan Theodorescu, Valeriu Râpeanu, Andrei
Pippidi, senatorul Constantin Găucan, Ion Iliescu, Virgil Niţulescu,
Secretar general al Ministerului Culturii şi Cultelor. Au mai fost
prezenţi Prefectul judeţului Prahova, Preşedintele Consiliului
Judeţean Prahova, Primarul oraşului Văleni, precum şi mulţimea de
cursanţi veniţi ca odinioară, acum o sută de ani, din toate colţurile
ţării, precum şi din toate provinciile româneşti, în a căror conştiinţă
Iorga este încă viu.
S-a arătat de către vorbitori că Nicolae Iorga a transformat
Vălenii într-o „Meccă a românismului”, iar spiritul său, generozitatea
intelectuală, soliditatea şi perenitatea viziunilor lui Iorga sunt valori
care nu se vor stinge niciodată. Dl Constantin Stere a dat citire
Mesajului Regelui Mihai I al României, care şi-a exprimat regretul că
nu poate fi de faţă la acest eveniment. În încheierea festivităţii de
deschidere, P. C. Pr. Vasile Ilie, Protoiereul de Văleni, a dat citire
mesajului P. F. Părinte Patriarh Daniel cu prilejul acestui eveniment,
mesaj intitulat „O şcoală de un veac – candelă de valori”: „Împlinirea
unui secol de la inaugurarea de către Nicolae Iorga a Cursurilor de
Vară ale Universităţii populare de la Vălenii de Munte, cea mai
longevivă iniţiativă culturală de acest gen din România, are o
semnificaţie profundă pentru Biserica noastră Ortodoxă Română,
„Maica spirituală a poporului român”, Vălenii de Munte fiind locul
unde s-au plămădit oameni de valoare care au slujit cu dăinuire
deopotrivă neamul românesc şi Biserica sa naţională.
O astfel de aniversare este în primul rând o aducere aminte
faţă de înaintaşii noştri: „Aduceţi-vă aminte de mai marii (înaintaşii)
voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare
aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi în credinţă” (Evrei XIII, 7),
cum spune Apostolul Neamurilor, Sfântul Pavel, dar şi un act de
cinstire faţă de idealul lor nobil şi de efortul lor jertfelnic.
208

Ideea lui Nicolae Iorga de a înfiinţa o Universitate Populară
care să promoveze marile valori ale civilizaţiei universale şi ale
neamului românesc a prins rădăcini, devenind peste timp o
adevărată stare de spirit, un altar al cultivării aspiraţiilor culturale şi
spirituale ale poporului român de către cei mai luminaţi fii ai săi, dar
şi un factor important de promovare a dialogului liber şi constructiv
între contemporani şi generaţii.
Într-una din mărturiile testamentare, Iorga spunea: „Viaţa unui
popor, succesul lui în lunga luptă tăcută a naţiilor nu le determină nici
întinderea pământului, nici numărul populaţiei, nici bogăţia. Acestea
se câştigă, dar ele nu stau la originea puterii. Izvorul acestei puteri
este viaţa morală a unei comunităţi, seriozitatea cu care priveşte
traiul, măsura cu care îşi alege ţintele şi rigoarea cu care le
urmăreşte, respectul adânc, cultul pentru realitatea lucrurilor”.
Cu aceste gânduri ale savantului Nicolae Iorga, binecuvântăm
lucrările ediţiei aniversare din acest an ale Cursurilor de vară ale
Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, rugând pe Bunul Dumnezeu să
reverse harul şi dragostea Sa asupra tuturor celor ce se ostenesc
pentru promovarea marilor valori culturale, morale şi spirituale ale
Bisericii şi ale neamului nostru românesc”.
După aceste frumoase cuvinte, cursanţii au fost invitaţi să
audieze trei mari conferenţiari. Acad. Răzvan Theodorescu a vorbit
despre „Romanitate şi românitate. Permanenţele unui neam”,
arătând că noi rămânem un popor unic în contextul european, cu un
spirit tranzacţional manifestat în întreaga noastră istorie. „Poporul
român este singura ortodoxie latină şi singura latinitate ortodoxă,
combinaţie admirabilă care face din noi o punte între Occident şi
Orient”, spunea Răzvan Theodorescu. La rândul său, acad. Eugen
Simion, mergând pe linia structurală a cursurilor din 1908, a vorbit
despre „Modele în literatura română în 1908 şi 2008”, iar prof. univ.
Valeriu Râpeanu a prezentat tema: „Cultul valorilor româneşti la
Nicolae Iorga”.
Conferenţiarii, în majoritatea lor academicieni şi profesori
universitari din mari centre din ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj), dar şi din
Republica Moldova, au acoperit toate domeniile de interes ale
ascultătorilor: istoria naţională, istoria serviciilor secrete româneşti,
istoria literaturii române, religie, geografie, ecologie, folclor, diaspora
românească, legislaţie în domeniul protecţiei patrimoniului culturalnaţional.
Momente de destindere au fost oferite de Dl. Constantin
Găucan, preşedintele Clubului Istoricilor „Nicolae Iorga”, la reşedinţa
sa din Vălenii de Munte, sub forma unor seri culturale. Muzică
209

omânească, teatru, poezie, cântec, dialoguri cu Dumitru Mazilu,
Mircea Maliţa, toate la un loc au făcut să te simţi în altă lume.
Participarea la slujba Adormirii Maicii Domnului la biserica-monument
istoric „Mănăstirea” din Văleni, unde a fost hramul bisericii, vizitarea
Castelului Peleş de la Sinaia, a castelului Pelişor şi a gării din Sinaia,
unde a fost asasinat I. Gh. Duca, au constituit momente de înălţare
sufletească. Valea Teleajenului ne-a încântat cu vizitarea Mănăstirilor
Crasna, Cheia şi Suzana, locaşuri de închinare aşezate peste vechi
vetre de sihăstrie românească.
La Cheia, staţiune climaterică din comuna Măneciu, situată la
altitudinea de 860-900 metri, s-au întâlnit tainele din străfundurile
pământului, cu cele legate de coroana creaţiei, omul. Muzeul florilor
de mină oferă, prin cele peste 300 de exponate de roci (cuarţ, calcit,
stibină, pirită, baritină) imaginea frământărilor vulcanilor activi care au
adus aceste minunăţii din străfundurile pământului. Pe de altă parte,
tot aici se poate vizita muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer
(1874-1944), unic în ţară. El prezintă aspecte din viaţa şi activitatea
savantului Rainer, profesor, medic, antropolog, ctitorul
instituţionalizării antropologiei în România.
Marţi, 19 august 2008, ultima zi a cursurilor, a avut loc
dezvelirea bustului profesorului savant Nicolae Iorga, aşezat în faţa
Casei de cultură din Văleni. Pe fundalul Imnului Naţional şi al Imnului
eroilor, intonate de fanfara militară, s-au depus coroane de flori din
partea instituţiilor statului (Senatul României, Prefectura judeţului
Prahova, Consiliul Judeţean, DJCCPCN Prahova, Muzeul Judeţean
de Istorie, Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, Primăria oraşului Văleni
şi Primăria oraşului Cimişlia de Peste Prut, oraş înfrăţit cu Vălenii de
Munte. În final, au fost înmânate de către Consiliul Judeţean Prahova
medalii jubiliare şi drapelul Comunităţii Europene, preşedinţilor
raioanelor Cimişlia şi Leova din Republica Moldova, precum şi
primarilor oraşelor respective.
Dl. Director Constantin Stere a înmânat participanţilor
diplomele de participare la aceste cursuri. Primirea acestei diplome,
precum şi a medaliei jubiliare „Centenarul Cursurilor de vară ale
Universităţii Populare „Nicolae Iorga” mi-a oferit prilejul de a arăta
participanţilor la cursuri că Nicolae Iorga a vizitat judeţul Vâlcea, cu
monumentele ei istorice, în acea călătorie prin ţară, spunând despre
Râmnicu-Vâlcea că este „un juvaier de orăşel, una din cele mai
curate aşezări urbane din toată România” 13 . Episcopia, Schitul
13 Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. I. Ediţie îngrijită,
prefaţă şi tabel cronologic de Lucian Cursaru, Bucureşti, 1972, p. 83.
210

Inăteşti, Dobruşa, Mamul, Cozia, Govora, Dintr-un lemn, Surupatele,
Hurezi, Bistriţa, Arnota, Corneţul, toate sunt descrise în cele mai
frumoase cuvinte de Iorga, arătând că „acest judeţ al Vâlcii e plin de
mănăstiri cum nu mai este altul” 14 .
Primarul din Văleni a premiat cele mai frumoase şi îngrijite
gospodării din localitate, aşa cum făcea odinioară şi Iorga.
La ora 13 cursurile s-au încheiat. Ediţia 2008 a Universităţii
Populare a luat sfârşit.
Fiecare dintre cursanţi a părăsit Vălenii de Munte mai
îmbogăţit sufleteşte, pătruns de idealurile şi realizările celui care va
mai lumina ani de-a rândul conştiinţele şi dorinţele de mai bine ale
celor ce se simt cu adevărat români.
14 Ibidem, p. 91.
211

Liviu PAPUC
UN SECOL DE POSTERITATE A LUI ION CREANGĂ
ÎN BUCOVINA (1889-1989)
„Cu părere de rău trebuie să constat un fapt ce l-am putut
observa de aproape: Creangă e mult mai cunoscut şi mai popular în
Transilvania şi Bucovina decât în România”, spune, la 1890, Eduard
Gruber, unul dintre prietenii apropiaţi ai povestitorului (Înmormântarea
lui Ion Creangă, în „Lupta”, An. VII, seria IV, nr. 1021, 10 ian. 1890, p.
3). Apropierea de Ţara de Sus a Moldovei nu trebuie să mire pe
nimeni, pentru că, practic, geniul nostru popular îşi extrage seva dintro
zonă limitrofă Cordunului, aşa încât limba şi motivele folosite în
poveştile sale se suprapun perfect peste cele care circulă în arealul
Sucevei. Fără a face studii locale, deplasări pe teren, putem avea
oricând în faţă câteva broşuri (A fost odată de I. E. Torouţiu – 1912,
De la noi de Leca Morariu – 1915, Poveşti de Victoria Morariu –
1933), sau culegeri efectuate după cel de-al doilea război mondial
(culese şi îngrijite de George Muntean sau de Petru Rezuş), din care
izbucneşte triumfător graiul viu al moldovenilor din partea muntoasă,
în care se întreţes motive străvechi sau influenţe mai noi ale culturii
populare. Paralelismul aproape perfect, rezultantă impusă de
identitatea materialului primar care a stat la dispoziţia creatorilor (N.
Iorga se exprima despre volumul De la noi în cuvinte ce pot fi
alăturate fără rezervă operei lui Creangă: „E atâta culoare şi mişcare
în această cărticică, e atâta nuanţă şi atâta capriciu popular, atâta haz
ascuns în lumina ochilor şireţi, care se văd printre rânduri, atâta
adevăr în dialog…” – în „Drum drept”, An. X, 1915, nr. 26, 26 iul., p.
410), îl face pe Sextil Puşcariu să susţină, la 1920, referitor la acelaşi
volum al lui Leca Morariu: „Cred dar că Academia Română va trebui
să premieze opera celui ce continuă cu atâta talent tradiţia lui Ion
Creangă”. Diferenţa, şi aceasta evidentă, este doar cea dintre un
geniu, cum a fost Creangă, şi un om de mare cultură, crescut şi
adăpat la izvorul poporului, cum a fost Leca Morariu.
Posteritatea lui Creangă în Bucovina a suferit de datele
generale ale receptării sale în ţară: o tăcere datorată încadrării
acestuia în categoria, considerată inferioară, a povestitorilor, dacă nu
cumva a culegătorilor de folclor. Şi totuşi, în ianuarie 1905, în încă
tânăra revistă „Junimea literară”, de la Cernăuţi, George Tofan
publică articolul Ion Creangă. Cu ocazia aniversării de 15 ani de la
moartea sa, un apel la întreaga populaţie a Bucovinei de a-şi cinsti
sângele şi fiinţa neamului (chiar dacă risipit vremelnic). În concluzia
212

profesorului, succintă, opera humuleşteanului devine şi un liant al
vorbitorilor de aceeaşi limbă română: „decât o conferinţă sarbădă, mai
bine o pagină din Creangă” (p. 14). Şi „o pagină din Creangă” le oferă
bucovinenilor Societatea Academică Română „Dacia”, atunci când
scoate la iveală, în 1910, broşura de 64 de pagini, cu ilustraţii, Poveşti
şi poezii cu două icoane (Suceava, Tipografia Societăţii „Şcoala
Română”, Biblioteca poporală „Dacia”, nr. 4-5). Este, din câte ştim,
singura carte pe coperta căreia figurează, alăturate, numele celor doi
mari prieteni: M. Eminescu şi Ion Creangă – semn implicit de opţiune
şi clarviziune literară şi naţională a tineretului studios din Ţara Fagilor.
Nu numai „o pagină”, ci Opere complete dă la iveală, în 1924, Librăria
„Ostaşul român” (Anton Roşca) din Cernăuţi, ale căror 411 pagini sunt
prefaţate de prof. univ. D. Marmeliuc. „Destinez un leu de fiecare
exemplar vândut din ediţia de faţă şi cele următoare pentru ridicarea
unui bust al lui I. Creangă în una din grădinile publice ale oraşului
Cernăuţi” (p. XIV), declară Editura, punând întru totul gestul apariţiei
cărţii sub semnul culturii, al slăvirii valorilor perene româneşti.
Câteva ultime „pagini” din Creangă apar în Antologia literaturii
române pentru bacalaureat de C. Loghin (vol. III, 1938, pp. 272-335),
în care, pe lângă o biografie succintă şi o bibliografie selectivă, putem
găsi fragmente din Harap Alb, Ivan Turbincă şi partea a IV-a din
Amintiri din copilărie.
Efectul volumelor (atât de distanţate în timp) asupra publicului
a fost sprijinit şi atenţia a fost ţinută trează asupra fenomenului I.
Creangă prin veritabila campanie de presă (şi broşuri) a lui Leca
Morariu, care, între 1923-1940, intervine cu o puzderie de precizări,
privind în primul rând viaţa marelui prozator, ale căror titluri ar umple
o pagină întreagă. Să spicuim: Institutorul Creangă, De-ale lui
Creangă (Popa Duhu şi Zahei Creangă), Creangă, Crengene,
culminând cu ampla Drumuri moldovene (Pe urmele lui Creangă),
prima şi ultima premiate de Academia Română, în care bogăţia şi
ineditul informaţiilor beneficiază de limbajul adecvat, înrudit cu cel al
humuleşteanului (mai toată contribuţia profesorului cernăuţean în
această direcţie se regăseşte între coperţile recentului volum: Leca
Morariu, Ion Creangă. Studii şi note critice, apărut la Editura Princeps
Edit din Iaşi, prefaţă de acad. Mihai Cimpoi, antologie şi postfaţă de
L. P.).
Lupta pentru neuitarea lui Creangă (paralel cu cea a lui
Eminescu) este susţinută de revistele „Junimea literară”, „Făt-frumos”
şi de ziarul „Glasul Bucovinei”, reprezentantele de frunte ale culturii
Moldovei de Sus, mai ales prin pana aceluiaşi neobosit Leca Morariu,
dar şi prin contribuţiile numeroase ale celor ce l-au cunoscut sau l-au
213

studiat pe genialul campion al literaturii populare. Gh. Bogdan-Duică,
D. Furtună, N. A. Bogdan, A. C. Cuza, A. Gorovei, Lucian Predescu,
Virgil Tempeanu, E. Pohontzu, Fr. Vrânceanu, Ioan S. Ionescu, I. E.
Torouţiu sau Gh. Cardaş meditează pe marginea fenomenului
Creangă, ajută la înălţarea calitativă a numărului festiv din ianuarie
1930 al revistei „Făt-frumos”, sau îl flanchează pe acesta într-o
susţinere armonioasă a tensiunii în jurul prozatorului. La „Junimea
literară”, în 1925, două coperţi din cele cinci ale anului sunt legate de
numele lui Creangă (plus alte opt reproduceri în text).
Războiul al doilea mondial nu a rupt firul acesta (deşi nu foarte
gros) al interesului pentru fenomenalul humuleştean, căci iată-l pe
Petru Rezuş, care, pe urmele lui Leca Morariu (şi ca fost student al
acestuia), îşi dedică ani de cercetări studiind viaţa şi opera, atât a lui
M. Eminescu, cât şi a lui Ion Creangă. Pertinente observaţii, realiste şi
neinhibate de sonoritatea numelor unor critici de prestigiu, pot fi
găsite în cartea acestuia Ion Creangă. Mit şi adevăr (1981), dar şi în
studiul profesorului Ilie Dan din volumul Contribuţii (1978 – studiul,
intitulat sugestiv Destinul unui clasic: Ion Creangă, trage şi concluzia:
„Peste moarte şi vreme, Creangă devenea o prezenţă. Una majoră şi
distinctă în cadrul literaturii naţionale. Timp de peste opt decenii de la
moartea sa, opera-i a căpătat atributele unor originale file de viaţă a
poporului român, iar posteritatea a adăugat preţuirii nemurirea dată
de timp acestui strălucit reprezentant al scrisului românesc” – p. 9).
Ion Popescu-Sireteanu întregeşte tabloul printr-o extrem de utilă carte
de Amintiri despre Ion Creangă (1981 – reeditată cu completări în
1998), ce readuce în actualitate articole aproape pierdute, ignorate,
risipite prin revistele timpului.
Bucovina, prin oamenii ei, a făcut ceva pentru perpetuarea
gloriei maestrului limbii neaoşe moldoveneşti. Dar poate că cel mai
mare serviciu i-a fost făcut de pomenitul Petru Rezuş, a cărui
intimitate permanentă cu graiul dulce al Ţării de Sus l-a făcut să
îndrăznească (şi să reuşească), din firimituri crengene, să alcătuiască
o posibilă ultimă parte a Amintirilor din copilărie, intitulată Pe urmele
lui Ion Creangă (1977): „Dar până una-alta, ian să pun eu pana jos,
că s-a făcut tocmai vremea de pornit la fratele Zahei [...]. Apoi m-oi
duce, că de scris ştiu scrie şi alţii, încât e plină lumea de dânşii, dar
de mâncat şi de băut mănânc numai eu pentru mine, nu mă las în
seama altora. Vorba cea de la urmă: Dacă-i pe veselie, atunci s-o
dăm şi pe veselie, şi să mai uităm de cea scârbă de boală şi de scaiul
de sărăcie. Că nici omului nu-i este dat a trăi cât piatra morii, şi azi
mai trăieşti şi mâne nu eşti… Ieşi, 1889, 31 decembrie, sara”
(pp. 182-183).
214

IAŞI: 600 DE ANI DE ISTORIE (NE)SCRISĂ

Maria DANILOV
MĂRTURII CULTURALE IEŞENE ÎN ARHIVELE DIN CHIŞINĂU
(SECOLUL AL XIX-LEA)
Mărturii documentare privitor la legăturile culturale dintre
vechea capitală a Ţării Moldovei şi Basarabia înstrăinată (după anul
1812) – în arhivele din Chişinău – sunt puţine. Izolarea Basarabiei de
restul românimii – prin cultivarea unei atitudini duşmănoase faţă de
fraţi, prin promovarea unor concepte false (românii din Principate sunt
trataţi drept duşmani ai Imperiului Rus şi deci şi ai basarabenilor) a
constituit, fără îndoială, fundamentul politicii reacţionare a ţarismului
pe toată perioada de dominaţie asupra Basarabiei (1812-1918).
Dincolo de acele oprelişti instituite de un regim dur, poliţienesc, de
cazarmă, – au existat, totuşi, acele firave lăgături nevăzute şi / sau
nepercepute de către funcţionarul ţarist al instituţiilor vamale înşirate
de-a lungul Prutului, sau de către cel din cancelaria aulică din Sankt
Petersburg. Şi mai mult: acele legături firieşti – de grai, datină şi
obiceiuri – au stat la temelia supravieţuirii culturale a românilor
basarabeni în acel secol de întuneric şi singurătate. Or, mărturiile
aduse în discuţie vin tocmai să acopere un segment al vieţii culturale
basarabene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ne vom referi
în continuare, doar la unele aspecte privind problema cenzurării
programului de spectacole teatrale, propus oficialităţilor ţariste din
Chişinău, de către artistul ieşean Nicolae Luchian.
***
Primele ştiri din viaţa teatrală a Basarabiei. În lipsa
reprezentaţiilor locale – pe tot parcursul secolului al XIX-lea – viaţa
teatrală a Basarabiei s-a redus doar la turneele de teatru ale unor
trupe străine venite din oraşele Imperiului Rus: Odesa, Harkov, Sankt
Petersburg, Moscova etc., din Imperiul Austro-Ungar, din Germania
sau din Principatele Române. La fel, putem susţine că, mărturiile
documentare privitor la primele spectacole susţinute la Chişinău sunt
sumare şi pot fi atribuite doar către sfârşitul anilor ’40 ai secolului al
XIX-lea. Aceștia stau dovadă că „pe la 1838, iulie 5 zile, guvernatorul
general al Novorossiei şi Basarabiei”, Pavel Feodorov” 1 , întreprinde
1 Pavel Ivanovici Feodorov a guvernat în Basarabia între anii 1834-1854.
217

un demers către instanţele cenzurii din Sankt Petersburg, alăturând şi
textele unor piese teatrale (caietele de note ale artistului G. Zanosti) 2 .
După unele date consemnate de Ştefan Ciobanu (în 1923),
Chişinăul a fost vizitat, în 1841, de o trupă de operetă germană „a
unui oarecare Frich” care supune piesele prezentate publicului din
Chişinău, cenzurii autorităţilor 3 . Alte mărturii stau dovadă că pe la
anul 1862-1863, la Chişinău a susţinut spectacole trupa actorului
ieşean Teodorini 4 . Este dificil, în lipsa unor probe certe să stabilim şi
alte amănunte în legătură cu programul de spectacolele susţinut de
trupa lui Teodorini.
La anul 1865, încearcă să treacă Prutul şi să-şi supună
cenzurii imperiale repertoriul alcătuit din „24 piese şi 18 cântece, un
alt artist ieşean, – Nicolae Luchian 5 . Ştirile despre intenţiile acestui
artist de a organiza un turneu teatral în Basarabia sunt nespus de
preţioase sub raport istoric şi reflectă anume mecanismul sistemului
de cenzură din imperiul ţarilor – din interior – impus vieţii culturale şi
spirituale a românilor basarabeni aflaţi sub ocupaţia ţaristă.
Primele informaţii referitor la programul de spectacole susţinut
de trupa ieşeană la Chişinău sunt cunoscute după cele publicate de
istoricul teatrului din Moldova Teodor Burada 6 . Trebuie să reţinem
însă – după cum ne sugerează şi I. C. Chiţimia – că „întreaga lucrare
(a lui Teodor Burada – n. ns., M. D.) se bazează, în fond pe date şi
surse dispărute şi în acest sens, conţine ştiri şi relatări de neînlocuit,
2 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 2, inv. 1, dos. 2942, f. 5.
3 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă,
Chişinău, 1992, p. 145; Larisa Turea, Chişinăul teatral, în Chişinău, Enciclopedie,
Chişinau, 1997, p. 132-135.
4 Ioan Doncev, Precuvântare, în Cursul primitiv de limbă română, Chişinău,
1865, p. II-III; Ştefan Ciobanu, op. cit, p. 46.
5 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 2002,
pp. 530-531; „N. Luchian (1821-1893). A învăţat la şcoala de la Trei Ierarhi,
descoperindu-şi aptitudini pentru arta plastică s-a înscris la clasa de pictură de la
Academia Mihăileană. Trimis la Paris, în 1838, pentru a se perfecţiona, N. Luchian,
care între timp se produsese, ca diletant în diferite reprezentaţii de societate, ia
lecţii de artă dramatică de la actori reputaţi. Era preţuit de Matei Milo, sub a cărui
îndrumare va juca (1846-1852). După plecarea acestuia la Bucureşti, N. Luchian
devine răsfăţatul scenei moldoveneşti. De câteva ori (între anii 1855-1871), ia
conducerea teatrului ieşean. În 1868-1869 cu o trupă proprie dă spectacole la
Chişinău. A jucat în toate comediile şi vodevilurile lui V. Alecsandri, fiind, printre
altele, creatorul rolurilor Clevetici şi Sandu Napoilă. Rolul său de predilecţie a fost,
însă, Jocris din Sora lui Locris de Fr. A. Varner şi F. A. Duvert, comedie localizată
de el însuşi. A făcut multe traduceri din repertoriul francez al vremii”.
6 Teodor Burada, Istoria teatrului din Moldova, Chişinău, 1991, p. 389.
218

fiind mai întâi de toate, o operă de documentare” 7 . Privită din această
perspectiva lucrarea lui T. Burada, într-adevăr „nu are egal până
astăzi” în domeniul istoriei teatrului ieşean. Altceva este să
constatăm, că ştirile privitor la satagiunea actorului Nicolae Luchian la
Chişinău sunt, în fond, limitate la sursele ieşene 8 . După cum
consemna însuşi T. Burada acele „relaţiuni” le avea de la artistul P. S.
Alexandrescu, care a jucat în Chişinău cu trupa lui Nicolae Luchian,
de la unii membri ai familiei, precum şi din gazeta Curierul din Iaşi (nr.
12 din 23 martie 1869), adică imediat după revenirea/sosirea artiştilor
la Iaşi din turneul basarabean (15 martie 1869) 9 . Care sunt, în fond,
ştirile lansate, de T. Burada la 1915, referitor la turneul organizat de
N. Luchian în Basarabia la 1868?
Consemnăm, mai întâi, că actorul ieşean „cu mult înainte de
a pleca din Iaşi a cerut învoire de la guvernul rusesc spre a putea
intra şi juca cu trupa sa la Chişinău”, expediind la Chişinău şi piesele
din repertoriu spre cenzurarea lor.
După cum se afirmă în continuare „abia după vre-o cinci luni
de aşteptare, de multă trudă şi mari cheltuieli [...] prin diferite
persoane influente” N. Luchian a primit învoirea autorităţilor 10 .
Teodor Burada a mai publicat programul repertoriului de
spectacole susţinut la Chişinău de trupa lui N. Luchian, precum şi
unele impresii cu „ton liric” despre „daruri şi buchetele de flori”, despre
entuziasmul publicului basarabean manifestat cu prilejul fiecărui
spectacol 11 .
Acestea sunt, în linii mari, informaţiile lansate de cercetător.
Alte probe documentare nu se deţineau în sursele pe care le-a avut la
îndemână. Multiple aspecte ale problemei, însă, rămân şi în
continuare neelucidate. Cu atât mai mult, problema cenzurii
programului de spectacole prezentate de artistul N. Luchian publicului
basarabean, putea fi elucidată – atunci şi acum doar în baza unor
investigaţii, în baza surselor ce ţin de arhivele administraţiei ţariste din
Basarabia. De aceea am şi găsit de cuviinţă să elucidăm acest
moment din istoria vieţii teatrale din Basarabia secolului al XIX-lea.
7 Teodor Burada, op. cit., pp. 7-9.
8 Ştefan Ciobanu, op. cit, p. 147; Larisa Turea, op. cit., pp. 132-135; în
contextul amintit, precizăm doar, că informaţiile autorilor citaţi mai sus, privitor la
turneele actorilor ieşeni în Basarabia sunt preluate integral după T. Burada.
9 Teodor Burada, op. cit., p. 390.
10 Ibidem, p. 390.
11 Ibidem.
219

Nicolae Luchian şi cenzura ţaristă. Mărturiile documentare –
unice în felul lor, conservate în arhivele din Chişinău – în legătură cu
intenţiile artistului ieşean Nicolae Luchian de a organiza un turneu
teatral în Basarabia, sunt nespus de preţioase sub raport istoric, mai
întâi, şi reflectă mecanismul sistemului de cenzură din imperiul ţarilor
impus vieţii culturale şi spirituale a românilor basarabeni aflaţi sub
ocupaţia străină. Dar sunt la fel de preţioase şi sub raport cultural,
pentru că sunt o reflecţie obiectivă a unor mărturii incontestabile ale
vieţii spirituale a neamului de pe ambele maluri ale Prutului.
Modul în care administraţia imperială a executat controlul
asupra repertoriului de piese / spectacole propus de Nicolae Luchian
este de o semnificaţie excepţională, mult mai largă, şi depăşeşte
cadrul problemei abordate. Pentru că, mărturiile aduse în discuţie
reflectă politica de ansamblu promovată de autorităţile administraţiei
ţariste în Basarabia, de-a lungul unui secol de dominaţie despotică şi,
care nu poate fi interpretată doar ca una „camuflată”, după cum ni se
sugerează uneori 12 .
Amintim în context că, T. Burada încă la 1915, afirma – în
legătură cu turneele organizate de Nicolae Luchian în Basarabia – că
actorul ieşean a avut „vreo cinci luni de aşteptare“ şi doar datorită
unor „persoane influente” (!) a reuşit să obţină aprobarea autorităţilor
ţariste 13 . Este important, totuşi, să reţinem că procedura legalizării
spectacolelor a fost de durată: din 5 martie 1865 – la 15 septembrie
1865 14 . Este dificil, în lipsa unor probe certe (documentul oficial nu ne
sugerează nimic mai mult în această privinţă), să stabilim care anume
au fost condiţiile stipulate de cenzura teatrală. Realitatea istorică,
însă, mai poate fi reconstituită, deşi indirect, din informaţiile istorice în
legătură cu legalizarea unor spectacole româneşti în Chişinău, mult
mai târziu, – la anul 1886 15 . Altceva ar fi să sesizăm, în cazul nostru,
adică a modului în care a fost aplicată cenzură asupra repertoriului de
spectacole (mai exact, a textelor în limba română) de la 1865. Pentru
că funcţionarii imperiali – atât cei din Chişinău, cât şi cei din Odesa şi
/ sau Sankt Petersburg – s-au pomenit într-o situaţie dificilă: lipsa
cenzorului de limbă română.
12 Gheorghe Negru, Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a
Basarabiei, în „Destin Românesc”, anul I, nr. 1, 1994, p. 77.
13 Teodor Burada, op. cit., p. 390.
14 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1-22.
15 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 8688, f. 1, 5. În demersul funcţionarului de la
Comitetul de cenzură din Odesa, către guvernatorul Basarabiei, în 1886, se
amintea, între altele, despre cenzura spectacolelor „în limbă moldovenească”, la
1865.
220

Şi mai mult: lipsa unui funcţionar, ştiutor de limbă română, în
statele / serviciile cenzurii imperiale a fost o problemă constantă pe
tot parcursul secolului al XIX-lea. Anticipând evenimentul şi / sau
fenomenul, ca atare, vom observa că această problemă nu a intrat în
sfera preocupărilor şi/sau intereselor nici la administraţia locală din
Basarabia, de-a lungul unui secol (excepţie poate fi doar cazul
cenzorului Gheorghe Madan, la începutul secolului al XX-lea) 16 , dar
nici la cea din Sankt Petersburg sau Odesa. Iar acest moment nu
poate fi interpretat altfel, decât ca o ignorare totală de către
administraţia ţaristă a intereselor culturale şi spirituale ale popoarelor
înglobate în imperiu. În virtutea acestor considerente – ce ţin de
cauză şi nu de efect – cenzurarea spectacolelor „de limbă
moldovenească” va continua şi pe viitor, să fie prioritar în competenţa
şi / sau supravegherea Comitetului de cenzură din Sankt Petersburg,
– celora din veriga intermediară (cenzorilor din Odesa), revenindu-le
doar rolul de executor.
Cancelaria imperială şi problema cenzorului de limbă
română. Documentar. În baza unor date, în mare parte inedite, să
urmărim în continuare, cum a reuşit instituţia imperială de cenzură să
depăşească starea de impas, adică să rezolve totuşi, problema
„lipsei” – în statele de cenzori – a funcţionarului cunoscător de limbă
română? Nu înainte, însă, de a interveni cu unele precizări absolut
necesare:
Vom încerca, să reconstituim, mai întâi, fie şi parţial, o
cronologie documentară a datelor (în baza unui singur dosar)
decodificate din corespondenţa oficială a administraţiei din Basarabia
cu instanţele de cenzură din Sankt Petersburg şi Odesa, în scopul de
a urmări mecanismul funcţionării instituţiilor restrictive ale
administraţiei imperiale în care erau implicate evident mai multe
componente (servicii, departamente etc.).
Vom observa, de asemenea, că textul documentului oficial
conţine puţine ştiri asupra repertoriului de spectacole propriu-zis,
supus cenzurii. Această corespondenţă înregistrează doar mesajul
funcţionarului preocupat de respectarea – stricto senso – a legislaţiei
în vigoare privitor la spectacolele susţinute de trupele străine intrate în
imperiu.
Şirul evenimentelor rămâne ascuns după cadrul
documentului oficial. Dosarul înregistrează, cu lux de amănunte,
corespondenţa misiunii Consulatului rus la Iaşi cu funcţionarii imperiali
16 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 9263, f. 2-3.
221

din Basarabia, Odesa şi Sankt Petersburg (15 file). Cronologic
această corespondenţă se înscrie între 5 martie – 15 septembrie
1865 17 .
Ce ne oferă, în fond, datele de arhivă?
Dosarul din arhiva Cancelariei guvernatorului din Chişinău
(general-maior Antonovici Platon) 18 înregistrează cu lux de amănunte
corespondenţa misiunii Consulatului Rus la Iaşi cu funcţionarii
imperiali angajaţi în statele cancelariei guberniale din Basarabia, dar
şi a celora din Odesa sau Sankt Petersburg. Felul în care
administraţia imperială – la toate nivelele – a executat controlul
asupra repertoriului de piese propus de Nicolae Luchian, este de o
semnificaţie excepţională şi depăşeşte, credem, cadrul problemei
abordate. Politica antiromânească promovată de autorităţile
administraţiei ţariste din Basarabia, de-a lungul unui secol de
dominaţie despotică, nu poate fi interpretată nicidecum ca una
„camuflată”. Mai mult chiar: interesele imperiale erau declarate şi /
sau delegate deschis / direct către funcţionarii angajaţi ai sistemului,
fie din cohorta celora de execuţie sau a celora de control, – aceştia
din urmă executând întocmai buchia legii / ucazului. Altceva este să
sesizăm – în cazul cenzurării spectacolelor (textelor în limba română),
la 1865, – funcţionarii imperiali, atât din Chişinău şi Odesa, cât şi cei
din Sankt Petersburg s-au pomenit într-o situaţie dificilă: lipsa
cenzorului de limbă română. În baza unor date inedite, să urmărim în
continuare, cum aceştia au reuşit să depăşească starea de impas.
Demers (nr. 290), 5 martie, 1865. Misiunea Consulatului
Imperial Rus din Moldova către guvernatorul Basarabiei:
„La rugămintea artistului Nicolae Luchian, antreprenorul trupei
artiştilor moldoveni”, rugăm să i se permită stagiunea de spectacole
teatrale în Basarabia, amintind totodată, Excelenţei Voastre, că în
baza Înaltei Dispoziţii din 27 mai 1861, actorilor străini li s-a permis să
susţină spectacole în teatrele din Chişinău, însă nu înainte de a
prezenta preventiv şefului guberniei, repertoriul său pentru a fi supus
cenzurii. Consulatul din Iaşi, are onoarea să Vă expedieze repertoriul
propus de către Luchian, alcătuit din 24 piese şi 19 cântece. Şeful
Consulatului, Lisovski” 19 .
17 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1-22.
18 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 395; „Generalmaiorul
Platon Antonovici (1 august 1863 - 30 noiembrie 1867), nu s-a distins prin
nimic deosebit. Începutul administraţiei lui coincide cu consecinţele revoltei
poloneze, care ridicase moralul elementelor moldoveneşti din Basarabia”.
19 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1.
222

Să reţinem că în colecţiile arhivelor din Chişinău nu s-a păstrat
demersul guvernatorului local, general-maiorul Platon Antonovici
către instanţele superioare (guvernatorul general din Odesa) în
legătură cu legalizarea turneului de spectacole solicitat de N. Luchian.
Decodificăm, însă, sursele ce ne-au stat la îndemână:
Dispoziţie (nr. 2085). Direcţia a III-a a Cancelariei
Majestăţii Sale Imperiale către guvernatorul din Basarabia
(răspuns la adresa din 31 martie 1865, nr. 2107):
„În urma cererii întreprinse de către Nicolae Luchian în legătură
cu obţinerea permisiunii de a prezenta spectacole în Basarabia; de
asemenea, în baza demersului Consulatului din Moldova, din 5
martie 1865, nr. 290, au fost depuse de către N. Luchian 24 de piese
şi 18 cântece populare moldoveneşti, la fel şi un pachet de cărţi. În
corespundere cu art. 52, Statutul de cenzură, ediţia 1867, operele de
dramaturgie vor fi readresate către Direcţia a III-a a Cancelariei” 20 .
Adresa (nr. 2108). Guvernatorul Basarabiei către misiunea
Consulatului Imperial Rus din Moldova (data exactă nu este
identificată).
„Ţinând cont că în baza art. 52, tom 14 (cod. Legi. 1857),
aprobarea operelor de dramaturgie sunt confirmate de Secţia a III-a a
Cancelariei Majestăţii Sale Imperiale, repertoriul de spectacole
expediat nouă a fost depus către Cancelaria imperială. Rugăm,
Excelenţa Voastră, să transmiteţi mesajul nostru artistului N.
Luchian” 21 .
Dispoziţie (nr. 118). 4 iunie 1865. Direcţia a III-a a Majestăţii
Sale Imperiale (către guvernatorul Basarabiei):
„Excelenţa Voastră, luând în consideraţie faptul că, operele
dramatice, în baza art. 52, tom. XIV, 1857, sunt aprobate de Direcţia
a III-a Cancelariei Imperiale, demersul Excelenţei Voastre, din 31
martie nr. 2107, cu cele 24 de piese şi 18 cântece populare
moldoveneşti, care sunt propuse teatrului din Basarabia, a fost
prezentat Majestăţii Sale. În baza raportului prezentat, s-a constatat,
însă, că departamentul Direcţiei a III-a, s-a pomenit într-o situaţie
dificilă din cauza lipsei unui funcţionar cunoscător al limbii
moldoveneşti; În ziua a 2-a, iunie, curent, Măria Sa a delegat către
Excelenţa Sa General-guvernatorul al Novorossiei şi Basarabiei,
dreptul de a efectua cenzura şi de a da învoire în prezentarea
spectacolelor în limba moldovenească pentru teatrul local de acolo.
20
ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 12.
21
Ibidem, f. 3.
223

Vă expediem, de asemenea, şi repertoriul pieselor supuse cenzurii.
General-adjutant, Contele Dolgorukov” 22 .
Din cele relatate de către funcţionarul din Petersburg, în
documentul citat, este evident că textele pieselor româneşti ajunse
în Direcţia a 3-a a Cancelariei Imperiale sunt readresate către
Comitetul de Cenzură străină din Odesa 23 . Este curios să constatăm
că, funcţionarii Comitetului din Odesa, la rândul lor, anunţau
guvernatorul din Basarabia.
Dispoziţie (nr. 309), 5 iulie 1865. Guvernatorul General al
Novorossiei şi Basarabiei (către şeful oblastei Basarabiei):
„Mi s-a adus la cunoştinţă, de către şeful Direcţiei a III-a a
Cancelariei Imperiale Înalta poruncă, din 2 iunie, curent, privitor la
dreptul delegat mie de a da învoire pentru reprezentaţiile teatrale în
limba moldovenească din Basarabia. De asemenea au fost transmise
mie cele 24 de piese şi 18 cântece în limba poporului de acolo, pe
care, Excelenţa Voastră i le-a expediat.
Şi pentru că, nici eu nu am în statele mele un traducător de
limbă moldovenească am găsit de cuviinţă să vi le trimit vouă, piesele
amintite, rugându-vă să porunciţi să fie traduse în limba rusă, sau, în
cel mai rău caz, să se facă o rezumare a lor, la care, neaparat se va
alătura şi părerea Excelenţei Voastre privitor la conţinutul lor, în
măsura în care acestea pot fi prezentate publicului din Basarabia,
precum şi informaţia privitor la faptul cum s-a procedat altă dată în
asemenea cazuri” (s. n., M. D.) 24 .
Guvernatorul-general din Odesa, pare a fi foarte preocupat de
modul „cum s-a procedat altă dată în asemenea cazuri” de cenzură,
bineînţeles. Acest moment, de conjunctură, credem, reflectă – la
general – fenomenul substratului psihologic al funcţionarului ţarist
care, îşi asigura şi / sau acoperea astfel, decizia curentă prin alta
precedentă. Vom observa, de asemenea, că, epopeea căutării unui
ştiutor „de limbă moldovenească” nu s-a sfârşit aici, pentru că cei din
Cancelaria gubernială a Basarabiei nu dispuneau de un asemenea
funcţionar, fiind nevoiţi şi ei, la rândul lor, să apeleze la serviciile
Directoratului de Instrucţiune Publică a Şcolilor din Basarabia, rugând
ca aceştia din urmă să le pună la dispoziţie un traducător.
22 Ibidem, f. 4.
23 Ibidem, f. 5; Se crede greşit că după data de 2 iunie 1865, dreptul de a
efectua cenzura spectacolelor româneşti a fost rezervat doar Guvernatorului
Novorossiei şi Basarabiei de la Odesa.
24 ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 5.
224

Adresa (nr. 4646), 22 iulie 1865. Guvernatorul Basarabiei
către Directorul şcolilor din Basarabia:
„Şeful Consulatului din Iaşi încă în luna martie, curent, mi-a
adus la cunoştinţă despre intenţiile artistului Nicolae Luchian de a
cere învoire pentru stagiunea de spectacole teatrale în Basarabia,
expediindu-ne nouă 24 de piese şi 18 cântece populare. Ţinând cont,
că reprezentaţiile teatrale sunt permise actorilor străini în baza art.
52, Statutul de cenzură, ediţia 1854, fiind aprobate de către Direcţia a
III-a a Cancelariei Imperiale. Piesele amintite au fost restituite către
direcţia Guvernatorului general al Novorossiei şi Basarabiei din
Odesa, delegându-i-se şi dreptul de a da învoire reprezentaţiilor
teatrale din Basarabia, în baza Înaltului decret imperial din 2 iunie,
curent. Între altele, fie spus, nici în cancelaria guvernatorului din
Odesa, nici la cea din Chişinău nu avem un funcţionar cunoscător al
limbii moldoveneşti, deşi în statele mele este prevăzută o asemenea
funcţie, de translator.
Dintre funcţionarii, care îi am în subordonarea mea nu găsesc
cui i-aş fi putut încredinţa textele repertoriului de spectacole în limba
română. Pentru că, o traducere incorectă ar denatura sensul şi ar
provoca o interpretare eronată a textului, de aceea rog să daţi
poruncă către profesorul Ioan Doncev, de la gimnaziul din Chişinău,
care are studii speciale şi o pregătire bună în domeniu să expună
unei versiuni traduse textele pieselor, făcând şi un aviz asupra
conţinutului lor” 25 .
Este surprinzător să constatăm că, în statele unor subdiviziuni
ale administraţiei cancelariei guberniale, la 1865, era prevăzută şi
funcţia unui traducător de „limbă moldovenească”, deşi explicaţiile
guvernatorului nu ne sugerează nimic mai mult în această privinţă 26 .
Adresa de răspuns (nr. 1298), 28 iulie 1865, Directoratul
Instrucţiunii Publice, Odesa (către guvernatorul din Chişinău):
„Conform dispoziţiei Excelenţei Voastre, din 22 iulie, curent, nr.
4646, am dispus către învăţătorul de limbă moldovenească Ioan
Doncev, – să traducă sau să facă o descriere amănunţită a pieselor
din repertoriu. Ioan Doncev a restituit deja textele celor 24 de piese,
pe care le atribuie la categoria de vodeviluri, comedii, operete şi farse,
pe când cele 18 cântece sunt dintre piesele naţionale, alcătuiri ale
autorilor români, din viaţa şi traiul vechi sau modern al românilor.
Aceste piese şi cântece propuse pentru programul de spectacole din
Basarabia, pot într-adevăr să fie primite cu plăcere şi bucurie de către
25 Ibidem, f. 6-7.
26 Ibidem, f. 6 verso.
225

publicul basarabean, însă nu putem exclude, bineînţeles, o eventuală
situaţie de confuzie chiar şi în cazul când piesele vor fi prezentate
doar publicului din Chişinău. De aceea, ar trebui să se insiste să fie
respectat programul prevăzut doar pentru 24 de piese şi 18 cântece,
care au fost declarate.
Iar referitor la traducerea textelor în limba rusă sau explicarea
conţinutului acestora, Vă aducem la cunoştinţă că piesele nu conţin
nici un fel de confuzii şi pot fi permise pe scenă teatrală, însă numai
publicului din Chişinău. Evident că aceste texte ar merita să fie
traduse şi necesită o muncă creativă, literară şi, din acest motiv,
volumul important de muncă de traducere nu poate fi impus unui
profesor de gimnaziu” 27 .
Raport (nr. 4926), 31 iulie 1865. Şeful oblastei Basarabia
către Guvernatorul General din Odesa:
„Îndeplinind dispoziţia Excelenţei Voastre din 5 iulie curent, nr.
309, în legătură cu situaţia dificilă apărută în vederea traducerii
textelor propuse de către actorul ieşean Nicolae Luchian pentru
repertoriul stagiunii teatrale din Basarabia în luna martie, curent, Vă
informăm că, deşi în statele mele de cancelarie este prevăzută funcţia
unui traducător, la moment nu am în subordonarea mea un
asemenea funcţionar ştiutor de limbă moldovenească. Iar cele 24 de
piese şi 18 cântece populare româneşti au fost propuse pentru a fi
traduse de către profesorul de la gimnaziul din Chişinău, Ioan
Doncev, care are studii speciale şi o pregătire bună în domeniu.
Privitor la conţinutul pieselor, Vă comunicăm că acestea sunt însoţite
de avizul lui Ioan Doncev, precum şi de părerea personală” 28 .
Aviz (nr. 427), 13 august, 1865. Guvernatorul General al
Novorossiei şi Basarabiei (către şeful oblastei Basarabia):
„În legătură cu raportul prezentat în 31 iulie, curent, nr. 4926,
Vă aduc la cunoştinţă, Excelenţei Voastre, că o dată ce s-a revenit
asupra problemei celor 24 de piese moldoveneşti, în baza avizului
consilierului de colegiu Doncev, s-a constatat: piesele sunt atribuite la
genul de comedii, vodeviluri, operete şi farse, iar conţinutul celor 18
cântece moldoveneşti sunt culese de autorii români din viaţa cotidiană
a românilor. Eu dau învoire pentru reprezentaţiile teatrale doar la
Chişinău (s. n., M. D.) şi cu condiţia ca să fie numit un funcţionar din
27 Ibidem, f. 8; Avizul semnat de către Ioan Doncev este înregistrat în
Cancelaria guvernatorului cu data de 31 iulie 1865.
28 Ibidem, f. 9.
226

departamentul Dumneavoastră, care cunoaşte bine limba
moldovenească şi, care va asista obligatoriu, cu luare aminte, la toate
reprezentaţiile teatrale pentru a supraveghea ca nu cumva acele
spectacole să conţină ceva dăunător Statului, având şi obligaţia
imediat să raporteze despre cele întâmplate, astfel încât piesele să fie
imediat interzise. Vă informăm, de asemenea că recenzia Direcţiei
Şcolilor, nr. 1298, Vi se restituie” 29 .
Reţinem, cel puţin, două momente concludente din textul
documentului:
mai întâi, sesizăm că glotonimul „limba moldovenească” – în
opinia funcţionarului ţarist” – este echivalent cu cel de limba română,
iar „cântecele populare moldoveneşti” sunt adunate de la autorii
români din viaţa cotidiană a ţăranului român;
şi doi: spectacolele prezentate de trupa ieşeană au fost
permise pentru public doar cu asistenţa unui supraveghetor (cenzor,
de fapt), care era responsabil de respectarea întocmai a versiunii
textului cenzurat.
Aviz (nr. 5646), 26 august 1865. Guvernatorul Basarabiei
către Consulatul Imperial Rus din Iaşi:
„Din cele comunicate către Consulat, prin avizul din 31 martie
curent, nr. 2108, Vă este cunoscut faptul că, repertoriul de piese şi
cântece populare moldoveneşti propuse de către Nicolae Luchian
pentru turneul din Basarabia, a fost depus pentru aprobare către
Direcţia a III-a a Cancelariei Imperiale.
Mai apoi, şeful Departamentului, generalul-adjutant contele
Dolgorukov, prin dispoziţia sa din 4 iunie, nr. 118, mi-a adus la
cunoştinţă. Măria Sa, Împăratul a dat poruncă către Direcţia a III-a, să
pună la dispoziţie piesele unui translator de limbi, repertoriul de piese
fiind expediat pe adresa cancelariei Guvernatorului general al
Novorossiei şi Basarabiei din Odesa. Avizul asupra pieselor de
spectacol îi aparţine profesorului de liceu Ioan Doncev [...], acestea
fiind aprobate de către Guvernatorul general al Novorossiei şi
Basarabiei şi permise pentru publicul din Chişinău [...]. Aducându-vă
la cunoştinţă despre toate acestea, rugăm Consulatul să-l înştiinţeze
pe artistul Nicolae Luchian privitor la decizia amintită mai sus” 30 .
29 Ibidem, f. 11.
30 Ibidem, f. 12-13; Nota ieşită din cancelaria guvernatorului din Chişinău
este în formă epistolară şi conţine o reproducere, în detalii, a procedurii de
cenzurare a programului de spectacole propus de Nicolae Luchian.
227

Adresa de răspuns (nr. 1464). 6 septembrie 1865. Direcţia
Consulatului Imperial Rus din Moldova (către şeful oblastei
Basarabiei):
„În legătura cu adresa Excelenţei Voastre din 26 august,
curent, nr. 3646, serviciul Consulatului din Iaşi, vă informează că
trupa de actori condusă de Nicolae Luchian, la moment nu poate să
beneficieze de dreptul obţinut de a susţine un turneu de spectacole la
Chişinău, de aceea roagă să i se restituie repertoriul de piese şi
cântece. Adresându-vă rugămintea lui N. Luchian, Direcţia consulară,
roagă, Excelenţa Voastră, să ne informaţi despre decizia luată” 31 .
Adresa (nr. 6026). 15 septembrie 1865. Guvernatorul
Basarabiei către Consulatul Imperial Rus din Iaşi:
„Ţinând cont de rugămintea actorului Nicolae Luchian,
conducătorul trupei ieşene, expusă în adresa din 6 septembrie,
curent, nr. 1464, Vă restituim piesele solicitate şi, respectiv avizul
privitor la permisiunea de a susţine turneul de spectacole în
Chişinău” 32 .
Şirul informaţiilor referitor la procedura de cenzurare a pieselor /
textelor puse la dispoziţia cenzorilor imperiali de către artistul Nicolae
Luchian, ar putea fi încheiat aici, nu înainte, însă, de a încerca să
limpezim unele aspecte confuze ale problemei în legătură cu
amânarea turneului de spectacole la Chişinău, în 1865.
Nicolae Luchian şi controversele conjuncturii teatrale
ieşene. Mai există un aspect al acestei probleme, care, din lipsa
probelor documentare nu poate fi elucidat încă. O dată ce în 13
august 1865, a fost obţinută aprobarea cenzurii imperiale a
programului de spectacole în turneul basarabean propus de către
artistul Nicolae Luchian, nu este clar de ce acest eveniment s-a
întâmplat mult mai târziu, – abia peste trei ani, în 1868. Este de
presupus că, de lângă acele probleme pe care actorul le-a avut în
legătură cu reformările suportate de teatrul din Iaşi, au mai intervenit
şi altele neelucidate încă.
Cert este că, în 12 septembrie 1867, „supusul Moldovei
Nicolae Luchian” a reuşit în sfârşit să treacă Prutul şi să vină la
Chişinău (trecerea este înregistrată la vama Sculeni), aducând fraţilor
31 Ibidem, f. 14.
32 Ibidem, f. 15.
228

asarabeni „50 de cărţi româneşti”, supuse de asemenea cenzurii 33 .
Este de presupus, că această vizită în Basarabia a fost întreprinsă
anume în scopul rezolvării unor probleme legate de turneul
actoricesc, la care, se vede, nu renunţase încă.
Revenind la problema ieşeană a trupei de actori condusă de
Nicolae Luchian – în lipsa altor surse istorice, neelucidate încă – vom
apela din nou la cele consemnate, la 1915, de către Teodor Burada.
Este de presupus că au existat anumite motive mult mai grave în
anturajul artistic ieşean. Motivele ar trebui căutate, mai degrabă, în
substratul unor cauze obiective în legătură cu reformările permanente
pe care le suporta, la acea vreme, Teatrul Naţional din Iaşi 34 .
Ce ne sugerează Teodor Burada în această privinţă? Să
încercăm o reconstituire de imagine – de ansamblu – al vieţii teatrale
ieşene a actorului Nicolae Luchian, între anii 1865-1868 35 .
Printr-o decizie specială a Comitetului teatral, din 7 iunie 1865,
actorului N. Luchian i se încredinţase conducerea Teatrului Naţional
din Iaşi. Peste un an, în 1866, actorul nu se mai supune condiţiilor
stipulate în Directiva ministerială (din 9 aprilie 1865), încetând, astfel,
reprezentaţiile teatrale, iar conducerea instituţiei fiind pusă sub
„oblăduirea şi administrarea directă a Primăriei, reprezentată printr-un
comitet” 36 . Şi mai mult: stagiunea teatrală – a Teatrului Naţional din
Iaşi – pe anii 1867-1868, nu are trecut în registru printre actorii
angajaţi şi numele lui N. Luchian. Este evident că, în asemenea
condiţii de conjunctură a vieţii teatrale, reputatul artist ieşean, a şi fost
nevoit să amâne turneul basarabean. Din cele consemnate de
istoricul T. Burada, mai constatăm că N. Luchian a găsit, totuşi, o
ieşire din impas, formând „o trupă românească a sa proprie, care
urma să treacă Prutul şi să meargă la Chişinău, capitala Basarabiei,
unde să dea reprezentaţii teatrale, pentru întîia dată, cu piese, mai
ales din repertoriul curat naţional” 37 .
33
ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7916, f. 1. Dispoziţia Comitetului de cenzură
străină din Odesa este înregistrată sub nr. 145.
34
Teodor Burada, op. cit., p. 377. Arhivele din Chişinău nu conţin mărturii
asupra stagiunii de la 1868.
35
Se impune, fără îndoială, o cercetare minuţioasă a arhivelor ieşene în
scopul de a lămuri contextul „amânării” turneului de spectacole de către Nicolae
Luchian, în 1865.
36
Teodor Burada, op. cit., p. 372-377. Comitetul teatral era compus din Al.
Şendrea, C. P. Constantiniu şi Iorgu Iorga; la toate acele schimbări consemnate mai
sus, s-au mai adăugat, după cum ne relatează T. Burada şi epidemiile de holeră
care începuse în ţară pe la începutul anului 1866.
37
Teodor Burada, op. cit., p. 389.
229

Pregătirile pentru turneul basarabean le-a făcut încă din iarna
anului 1868. Printre actorii angajaţi sunt prezenţi Alexandru Evolski,
Mihail Popovici, Gheorghe Botez, Pechea S. Alexandrescu,
I. Janolescu, I. Constantinescu, Gabriela Luchian, Maria Vasilescu,
Filaret, Dumitrescu, Constantinescu „şi mulţi corişti şi coriste”. Ar fi
sosit la Chişinău pe la mijlocul lunii noiembrie, în 1868, – stagiunea
începând pe 20 noiembrie şi a durat până la 5 martie 1869 38 . Ar mai
trebui să precizăm, că arhivele din Chişinău nu conţin şi amănunte
privitor la stagiunea propriu-zisă a trupei de artişti ieşeni, adică date
asupra repertoriului de spectacole, a componenţei trupei, a localului
unde a avut loc stagiunea etc.
Concluzie. Mărturiile culturale ieşene din arhivele din Chişinău
vin să contureze un tablou spiritual al legăturilor fireşti ce s-au păstrat
pe parcursul secolului al XIX-lea între fraţii de sânge de pe ambele
maluri ale Prutului.
În pofida obstacolelor pe care le-au avut de înfruntat artiştii
ieşeni pentru a trece hotarul de la Prut, cert este că trecerile acestora,
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost frecvente.
În lipsa teatrului local ei au susţinut sufletul basarabean înstrăinat de
grai şi de datina strămoşească, printr-un efort spiritual demn de toată
admiraţia.
38 Ibidem, p. 389.
230

Ilustraţii
Demers (nr. 290). Direcţia Consulatului Imperial Rus din Moldova
către guvernatorul Basarabiei. 5 martie, 1865.
(ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 1)
231

Dispoziţie (nr. 118). Direcţia a III-a a Cancelariei Majestăţii Sale Imperiale
(către guvernatorul Basarabiei). 4 iunie 1865,
(ANRM, Fond 2, inv. 1, dos. 7800, f. 4)
232

Livia IORGA
VIZITELE LUI CAROL I LA IAŞI
REFLECTATE ÎN PRESA VREMII (1866-1899)
233
„În ceea ce priveşte oraşul Iaşi ...
eu îl consider a doua capitală a României
şi sunt decis de a rezida în el regulat...”
(Carol I)
Într-o epocă a transformărilor, presa devenise un mijloc
sugestiv de redare a informaţiilor, contribuind de cele mai multe ori la
amplificarea unor evenimente ce ar fi părut lipsite de semnificaţie, în
acest sens vizitele lui Carol de Hohenzollern la Iaşi reprezentând un
exemplu ce merita analizat.
De altfel, perioada domniei sale s-a dovedit a fi benefică
publicisticii, diversitatea constituind un element al modernismului.
Prezentate favorabil, critic sau cu detaşare, în articole ample
ori simplu, la rubrica informaţii, călătoriile domnului prin Moldova au
fost de fiecare dată supuse comentariilor, iar concluziile au devenit un
punct de reper pentru cercetarea trecutului istoric.
La scurtă vreme de la sosirea pe pământ românesc, viitorul
rege îşi exprimase dorinţa de a întreprinde o călătorie în centrul
„marilor idei naţionale” – Iaşul şi îndată ce situaţia politico- economică
era restabilită „mai multe luni pe an” 1 ar fi rezidat aici.
Primele apariţii sunt redate de la presa centrală la presa locală
elogios dar, surprinzător, fără elemente de culise, Suveranul fiind
perceput drept simbolul virtuţilor alese, întruchiparea speranţelor unui
popor destinat suferinţelor 2 . De fiecare dată primirile erau organizate
de autorităţi cu multă grijă, învăluite în fast. S-ar fi spus că tot oraşul
„se transporta” în calea Măriei Sale, pe feţele orăşenilor citindu-se
bucuria deplină a prezenţei acestuia în mijlocul lor. Însă fiecare
apariţie la Iaşi ascundea un serios motiv despre care ziarele ofereau
explicaţii mai mult decât suplimentare.
Călătoria primă a fost determinată, evident, de o dorinţă
reciprocă de cunoaştere, atât prinţul cât şi masele pretinzând
aceasta, de asemenea concretizându-se într-un bun prilej de
subminare a intrigilor ruseşti cu separatiştii şi cuziştii.
Drumul dintre Bucureşti şi Iaşi nu era direct, deşi o societate
engleză îşi asumase responsabilitatea construirii unor poduri de fier
peste râurile care îl tăiau. După un periplu prin oraşele Moldovei, Iaşul
1 „Românul”, nr. 1 ,1866, p. 1.
2 „Trompeta Carpaţilor” , anul IV, nr. 443, 1866, p. 1.

i s-a înfăţişat lui Carol drept o aşezare pitorească, plină de însufleţire
dar şi de tradiţii, sărbătoarea întrecând-o pe aceea de la 10 Mai, din
capitală. Şiruri nesfârşite de trăsuri, împresurate de sute de călăreţi
se legănau în sunetele de clopote şi în bubuiturile de tun. Aproape de
la fiecare fereastră pe sub care trecea convoiul se aruncau flori
tânărului domnitor, peisajul plin de culoare şi vremea admirabilă
sporind efectul de spectacol.
Procesiunea s-a oprit în faţa Mitropoliei, unde 50 de preoţi în
frunte cu mitropolitul Moldovei – Calinic Miclescu aşteptau oficierea
slujbei. Prin discursul său, viitorul rege a încercat să aline durerea de
care era atinsă Moldova (foamete, holeră) fiind promise măsuri
încurajatoare pentru ceea ce avea să devină a doua sa reşedinţă.
A avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Vasile Alecsandri, poetul
ce va deveni unul din apropiaţii Casei Regale.
Astfel, în itinerariul său de 17 zile a vizitat 11 din cele 14 judeţe
ale Moldovei fiind parcurşi 1.500 de km cu trăsura şi folosindu-se
3.000 cai de poştă. Călătoria s-a declarat reuşită, o parte din
separatişti fiind dezarmaţi (Nicolae Roznovanu s-a închis în mod
demonstrativ în casa sa, cu luminile stinse, în mijlocul iluminaţiei
generale, dar separatistul îndârjit se va transforma într-un partizan
credincios unirii şi dinastiei; paradodaxal îl va găzdui pe Carol ceva
mai târziu), iar propagandei pornite din exterior i s-a pus capăt
temporar.
La începutul anului următor potrivit declaraţiilor anterioare
Suveranul s-a reîntors , întâlnindu-şi fratele mai mic, pe Frederic de
Hohenzollern, eveniment amplificat de aniversarea Unirii. Societatea
oraşului era mândră de a-i avea în centrul petrecerilor ei, tânărul
Frederic arătându-se încântat de atitudinea doamnelor din Iaşi,
inteligente, graţioase, elegante şi „cu o amabilitate fără cusur”.
„Trăiască Carol I, Domnul românilor!” strigau ieşenii cu
entuziasm. Obiective precum spitale, biserici, ori Şcoala Militară pe
care a găsit-o „cu desăvârşire neîngrijită”, s-au înscris în traseul
parcurs. Conform articolelor de presă, primirile organizate le întreceau
pe cele din trecut, semn al admiraţiei pentru domnul Carol, care
obişnuia să depună sume considerabile destinate celor mai sărmani.
Prin consulul prusian Annecken şi consulul general austriac baronul
Eder i s-au adus la cunoştinţă pretinse tulburări împotriva evreilor din
Bacău şi Iaşi.
Se pare că Iaşiul reprezenta centrul unor astfel de manifestări,
iar „chestiunea israeliţilor” după cum a fost denumită devenise
subiecul pentru comentariile presei străine, deloc generoase (500 de
familii de israeliţi ar fi suferit persecuţii). Prin urmare domnul a folosit
234

vizita din 1868 drept pretext de cercetare a împrejurărilor în care au
fost formulate acuzaţiile. Se vorbea de concentrări de trupe, de
proclamaţii, de revolte etc 3 . Era un moment propice pentru opozanţi
de a exploata credulitatea publică şi de a da proporţiile cele mai mari
unor fapte neînsemnate. Se pare că s-au ţinut mai multe întruniri
publice la Iaşi, chiar în localul primăriei, însă starea de agitaţie era
menţinută şi de faimosul proiect de lege contra israeliţilor.
Prezenţa lui Carol a fost menită să pună capăt neînţelegerilor ,
iar presa favorabilă relata despre convingerile sale în privinţa
exagerărilor. Dar situaţia avea să escaladeze, câţiva ani mai târziu
când, Brătianu aflat la Iaşi i-a raportat că dezbinarea în Moldova, între
partide a ajuns până la „dezmembrare completă” din cauza absenţei
unui program hotărât asupra arzătoarei chestiuni a evreilor.
Paştele ortodox în 1869 l-a petrecut în Iaşi, poposind la
Kogălniceanu. Încă aflat în graţia jurnalelor, Principele a fost
caracterizat cu multă bunăvoinţă, „inima sa de român” vibrând la
„rănile adânci ale Moldovei” 4 .
Diverselor probleme le caută rezolvarea (acesta era scopul
real al călătoriei) alături de prinţul moştenitor Leopold de
Hohenzollern într-un tur al oraşului, apoi în a doua zi de Paşti în
discuţiile interminabile cu Stroussberg, primit în seara de 21 aprilie 5 .
Şi anul următor perechea princiară va fi întâmpinată cu mare bucurie,
petrecând zece zile în frumosul şi bătrânul oraş, ce a găzduit serbări
dintre cele mai variate. Timpul ploios nu a constituit o piedică,
Suveranii respectându-şi cu stricteţe programul vizitelor, neavând
liberă nici o oră din zi, năvala la audienţe a fost foarte mare, atât
prinţul cât şi prinţesa fiind înconjuraţi de tot felul de atenţii.
Prefacerile economico-sociale şi politice au generat schimbări
şi în atitudinea presei, care devine tot mai critică. În funcţie de
interesele politice ale liderilor gazetari, articolele nu s-au mai înscris în
acelaşi peisaj, creându-se un echilibru de opinii, pe de o parte dar şi
un amalgam de contradicţii pe de alta. Libertatea opiniei va fi împinsă
uneori spre extrem, ştiri false prezentate de unele gazete şi
dezminţite de altele aruncând masa cititorilor într-o zonă a
incertitudinilor.
Au apărut trei categorii: ziarele opozante, cu dezvăluiri picante
într-un limbaj agresiv, ziarele binevoitoare aflate într-un veşnic război
3 „Pressa”, 1868, p. 2.
4 „Trompeta Carpaţilor”, anul VII, nr. 717, 1869, p. 1.
5 Memoriile regelui Carol I al României, vol. I (1866-1869), Bucureşti, 1992.
235

cu acelea din prima categorie şi ziarele care preferau o relatare,
lipsită de consistenţă sau pur informativă.
„Telegraful”, „Epoca”, „Lupta” sau „Binele public” aminteau de
ziarele „linguşitoare” ce păstrau tăcerea asupra organizării reale a
primirilor. Potrivit acestora manifestările erau dominate de un fals
entuziasm al unor oameni plătiţi, ameninţaţi sau veniţi din simplă
curiozitate la care se adăuga lumea oficială. „Telegraful” a incriminat
absenţa îndelungă a Măriei Sale („a doua capitală pe care o iubeşte
atât de mult încât de trei ani nu a mai pus piciorul întrânsa” 6 ), dar şi
„Monitorul oficial” care oferea o imagine deformată a evenimentelor.
Fie că a dăruit bustul domnului Grigorie Ghica, fie că a prezidat
serbările inaugurării statuii domnului Ştefan cel Mare, ori a distribuit
pe platoul de la Copou premii celor mai buni trăgători la ţintă ai
armatei, criticile se regăsesc enumerate în coloanele ziarelor.
De exemplu „Binele public” a dezvăluit caracterul politic al
vizitei din 1880 deoarece era întovărăşit de miniştrii Slăniceanu,
Teriachiu şi Conta. Prezenţa ministrului de război se datora existenţei
micii tabere din jurul vechii capitalei, iar greva studenţilor de la
Universitate era pretextul pentru Conta. Pe Teriachiu îl privea lupta
dintre cele două grupări liberale, ambele guvernamentale, iar
domneasca vizită la Iaşi le-a dat speranţe miniştrilor într-o reuşită 7 .
Conform programului a reinspectat aşezămintele, dovedind
interes prin întrebări asupra stării lor, de altfel lucrările de restaurare
la biserica Trei Ierarhi şi la Mitropolie fiind vizitate în mod repetat. La
23 aprilie, de hramul Sf. Gheorghe, 1887 regele nu putea absenta de
la sfinţirea bisericii mitropolitane având în vedere că aşezase piatra
de încheiere a construcţiei la 1883. Procesiune, liturghie, cuvântări,
entuziasm , mare dineu – elementele constitutive ale unei zile reuşite.
Onomastica Elisabetei a fost serbată după copia fidelă a zilei
anterioare cu foc de artificii la Copou, după cum se obişnuise,
mulţimea fiind prezentă într-un număr covârşitor. În jurnalul său 8
regele amintea de anumite mişcări antidinastice, organizate şi la Iaşi,
asupra cărora presa insistă, consemnând o serie de incidente ca
rezultat fatal al politicii guvernului. „Românul” (spre exemplu) informa
despre o „ciocnire primejdioasă” 9 între jandarmi şi mulţime. Totul
pornise de la un manifest întocmit de Comitetul opoziţiei unite din Iaşi
în şedinţa de la 12 aprilie 1887 ţinută în casa lui Alexandru
Cantacuzino Paşcanu sub preşedenţia lui Alex. C. Mavrocordat. S-a
6
„Telegraful”, anul V , nr. 1068, 1875, p. 2-3.
7
„Binele public”, anul II, nr. 253, 1880, p1.
8
Carol I al României, Jurnal, vol . I (1881-1887), Iaşi, 2007.
9
„Românul”, 1887, p. 1.
236

votat în unanimitate o rezoluţie ce-l înfiera pe Carol îndemnând în
acelaşi timp la manifestarea unei atitudini defăimătoare: „Să nu
mergem înaintea sa! Ce i-am putea oferi? Românul nu mai are în
traistă nici pâine, nici sare !... 10 ” Atmosfera grandioasă din oraş a fost
tulburată de multitudinea zvonurilor , lumea aşteptându-se la orice.
Pentru a fi sigure de prezenţa unui public numeros autorităţile au
adus grupuri de cetăţeni din Mehedinţi 11 .
Opoziţia ieşeană nu a ezitat să afişeze manifestul pe zidurile
oraşului, poliţia având grijă să-i aresteze pe vinovaţi. În paralel se
făceau eforturi pentru asigurarea unei bune primiri. Regele era
găzduit la prefectul Matei Gane ce a primit de la guvern fonduri de
8.000 lei 12 , neavând mobilă care să-i facă onoare.
Numai două gazete au îndrăznit să publice manifestul pe prima
pagină – „Epoca” şi „Lupta”, ziarul „Naţiunea” plasându-l la rubrica
informaţii, în pagina a treia , iar „Românul” nu l-a publicat. G. Panu,
directorul gazetei „Lupta” a fost supus unei condamnări la doi ani
închisoare şi la 5.000 lei amendă. Regina renunţase la călătorie din
pricina ostilităţii şi în plus doamnele nominalizate să o întâmpine erau
soţiile celor care iscăliseră manifestul. Oraşul părea a fi sub asediu.
Numeroase patrule circulau de la o stradă la alta, bătăuşii veniţi din
Bucureşti se plimbau în grupuri urmărind membrii opoziţiei. De la gară
la Mitropolie publicul se înşirase de-a lungul drumului.
Drept la hotel România soţia farmacistului Zfass a aruncat un
buchet serios, regele speriindu-se a plecat repede capul şi a crezut că
i s-a aruncat o bombă. Emoţiile au fost mari până s-au convins că era
un buchet de flori. Atât „Lupta”, „Adevărul”, cât şi „Epoca” au oferit
cititorilor în mai multe numere, pagini speciale, cu informaţii identice
privitoare la traseul regelui – concluzia generală fiind sugestivă:
„Foarte bine au făcut cei ce au fluierat pe rege la Iaşi” 13 .
Pe de altă parte s-a vorbit despre manifestaţiunile de
devotament, dar şi despre bunăvoinţa Măriei Sale de a asculta
păsurile celor nevoiaşi. De asemenea „Universul” a întărit aspectele
pozitive ale călătoriei regale printr-o redare sumară la rubrica
„Telegramă” a serbării prilejuită de sfinţirea catedralei. Străzile pline
de oameni veniţi din toate colţurile ţării, oraşul împodobit aşteptau
regele în sunetul clopotelor. Sosit la ora 9 în curtea bisericii , trupele
cu drapel şi elevii şcolilor l-au întâmpinat în urale 14 .
10
„Lupta”, anul IV , nr. 233, 1887, p. 1.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 2.
13
Ibidem, p. 3.
14
„Universul”, anul IV , nr. 105 , 1887, p. 3.
237

Aceeaşi atmosferă la inspectarea Şcolii Militare şi a restului de
trupe în Copou, în ajunul plecării organizându-se o serată muzicală cu
100 de persoane, iar regele dansând un cadril. Un cadru asemănător
s-a conturat în 1889 când a fost însoţit de Principele moştenitor
Ferdinand. Ziarul „Adevărul” se întreba retoric asupra scopului
călătoriei de la Iaşi, asigurându-şi cititorii că „primirea o va plăti
primăria din buzunarul lor” 15 . Pe străzi a fost afişat programul: ora
sosirii, persoanele care-l vor întâmpina, enumerarea şcolilor, punctele
de oprire. În câteva zile s-au luat măsurile cele mai energice, D. I.
Ghica ajutor de primar s-a ocupat cu dirijarea decorării străzilor şi
edificiilor publice cum şi de ridicarea arcurilor de triumf. Indiferent de
natura lor manifestele au cunoscut apogeul în această perioadă.
Primarul Iaşiului a realizat o astfel de înştiinţare adresată cetăţenilor:
„Majestatea sa regele împreună cu Principele moştenitor vin în oraşul
nostru în ziua de 7 octombrie. Vă vestesc cu bucurie această distinsă
onoare ce ni se face pentru a vă arăta simţămintele de dragoste şi
devotament ce totdeauna le-aţi avut pentru Majestatea sa”. „Adevărul”
a constatat „o lipsă de cunoştinţe elementare în privinţa decorărilor şi
a zonelor unde ar fi fost potrivite să se aplice” 16 .
Ridicarea a două arcuri de triumf chiar în poarta palatului ce-l
găzduia pe rege era un viu exemplu al abaterilor de la bunul gust.
Casele lui N. Roznovanu au fost şi ele pregătite pentru
găzduirea iluştrilor oaspeţi, Arthur Bartsch având în grijă aranjarea şi
mobilarea a 18 odăi. De la reşedinţa regală până la palatul comunal a
fost instalat un telefon 17 . Pe peronul gării decorată cu brazi şi steaguri
se aflau dame şi domni din societatea bună a oraşului , fără nici un
caracter oficial sufereau la înghesuială, numai să-l vadă pe rege.
Atâta îngrămădeală pe străzi că fiecare se mira de unde a ieşit 18 !
Şcoli primare şi gimnaziale erau înşiruite de la colţul Neischotz de o
parte şi de alta a străzii până la poarta Mitropoliei. Cum opri trenul
Vasile Pogor, primarul oraşului le-a urat bună sosire, întâmpinându-i
cu pâine şi sare. Profesori, magistraţi, politicieni, mulţimea din
balcoane – o lume pestriţă, entuziasm la unison. Trăsura ajunsă la
Mitropolie era plină de buchete, semn de admiraţie profundă.
Te Deumul a durat 10 minute. Seara oraşul a fost splendid
iluminat, iar aclamaţiile continue 19 .
15 „Adevărul”, anul II , nr. 343 , 1889, p. 1.
16 Ibidem, nr. 341 , p. 1.
17 „Naţiunea”, anul VIII , nr. 2097, 1889, p. 3.
18 „Adevărul”, anul II , nr. 343, 1889, p. 3.
19 „Voinţa Naţională”, anul VI , nr. 1517, 1889, p. 2.
238

În 1887 opoziţia unită printr-un manifest revoluţionar şi
antidinastic îndemnase lumea să facă gol împrejurul regelui. Aceşti
oameni de ieri organizaseră primirea , ba mai mult găzduirea ar fi fost
asigurată de cel care la 1887 arborase drapelele negre şi placardase
pe zidurile palatului său faimosul manifest, la ziarul „Adevărul”. În cele
din urmă gazda se schimbase la palatul Roznovanu 20 . În fiecare zi
decoraţiunile caselor se reînnoiau, iar trotuarul din faţa palatului era în
permanenţă ocupat de lume. Dovada reiese din registrele palatului în
care au fost înscrişi peste 600 de cetăţeni, fiind solicitate peste 100
de audienţe, cetăţenii dorind ca Suveranul să ştie că ţara protesta în
contra actelor guvernului 21 .
Călătoria regelui şi a prinţului moştenitor s-a făcut în deplină
ovaţiune, iar corespondentul ziarului „Constituţionalul” a ţinut să
precizeze că ar trebui să fie de faţă cei de la „Adevărul” pentru a
vedea „cât devotament le-au arătat M. S. Regelui şi A. S. Principelui.
Ar fi văzut silinţele ieşenilor ca primirea să fie măreaţă. În plus
curiozitatea generală a dat ocazia Iaşului să-şi ia o revanşă strălucită,
iar domnului Catargiu i-a dat iluzia că era popular” 22 . Vizitele lui Carol
I la Iaşi şi-au dovedit importanţa prin informaţiile oferite de numărul
impresionant de gazete indiferent de caracterul subiectiv sau obiectiv
al acestora.
Prin urmare Iaşii „vechea metropolă a României”, respectiv
ieşenii pot fi mândri că au fost dintotdeauna în fruntea „actelor celor
mari” – pentru aceasta ONOARE LOR!
20 Ibidem.
21 „Războiul”, anul XIX, nr. 2940, 1885, p. 1.
22 „Constituţionalul”, anul I, nr. 94, 1889, p. 2.
239

Olga RUSU
MONUMENTELE DE ARTĂ
ALE IAŞILOR ŞI SCRIITORII JUNIMIŞTI
Între monumentele de artă ale oraşului, la loc de cinste se află
sculpturile de for public, de exterior, în spaţii deschise, în spaţii mai
mult sau mai puţin convenţionale în Iaşii marilor zidiri, iubiri şi
împliniri: în parcuri, pieţe, instituţii culturale şi de educaţie, cimitire,
descoperite cu prilejul realizării albumelor foto-documentare în care
oraşul nostru este eroul principal.
Volumul Iaşi – chipuri în bronz, marmură şi piatră (2003-
2004), un îndreptar despre statuaria ieşeană (autori: Olga şi
Constantin Liviu Rusu, Viorela şi Codrin Lăcătuşu) – o lucrare unicat
în spaţiul cultural românesc –, conţine povestea vie a istoriei unor
monumente dedicate unor evenimente şi unor personalităţi care, prin
viaţa lor, prin geniu, cugetare, muncă şi cuvânt au lucrat la înălţarea
ţării.
Românii sunt un popor capabil de recunoştinţă pentru faptele
semenilor, exprimată şi prin „dărnicia de monumente de expiaţie
nemuritoare”. Constantin Ciopraga semnala: „Ghirlande de busturi,
statui şi efigii izolate, constituie în diverse colţuri ale Iaşilor un
memento că «nasc şi în Moldova oameni …»”. Iar Mihail
Sadoveanu remarca faptul că în oraşul nostru „statuile s-au ales
dintr-o altă categorie de oameni decât în capitală”.
Din multitudinea de opere sculpturale (circa 80 de statui, 200
de busturi şi portrete, 85 de basoreliefuri şi altoreliefuri, 60 de
medalioane, cam tot atâtea sculpturi ambientale, monumente ale
eroilor români, francezi, germani, evrei, ruşi din cimitire – mai ales –,
la care să adăugăm peste 250 de monumente funerare) ne vom opri
la cele din spaţiul public dedicate membrilor Societăţii literare
„Junimea”, care reprezintă „o pagină în istoria literaturii române”, aşa
cum considera secretarul ei Iacob Negruzzi, redactorul şef al revistei
Convorbiri literare.
1. Vom începe cu VASILE ALECSANDRI (1821-1890),
preşedintele de onoare al Societăţii Junimea, căruia, după moarte,
i-au fost dedicate mai multe lucrări:
– în 1895, un medalion în piatră, pe faţada Universităţii „Al. I.
Cuza” din dealul Copoului – autor Ştefan Ionescu-Valbudea;
240

– în 1906, Statuia în bronz, realizată de Wladimir C. Hegel
(foto 1), amplasată în faţa clădirii Teatrului Naţional inaugurată în 1
decembrie 1896, dedicată fondatorului dramaturgiei româneşti.
Promotorul ideii realizării statuii a fost primarul junimist Vasile
Pogor, care propune Consiliului local, în anul morţii lui Alecsandri
realizarea unei statui prin subscripţie publică. Demersul va fi sprijinit
de alt primar junimist, N. Gane. Din comitetul de dezvelire a statuii au
făcut parte alţi doi junimişti: N. Culianu, A. D. Xenopol, iar Anton
Naum a cuvântat despre respectul, veneraţia aduse de un popor
memoriei lui V. Alecsandri.
Alte trei lucrări: – 1957, un bust în bronz, realizat de Vasile
Condurache, care îi întâmpină pe vizitatorii Casei Pogor chiar de la
intrarea în curte, un altul, în bronz, 1962, autor Vladimir Florea din
faţa Colegiului „V. Alecsandri” şi al treilea, în 1984, în piatră, autor
Ioan Buzdugan, ce se află la Muzeul Teatrului, clădire care, din 1959,
la Centenarul Unirii Principatelor, are o placă din marmură cu chipul
poetului într-un reuşit basorelief.
CTITORII JUNIMII
2. Mentorului spiritual al Junimii, TITU MAIORESCU (1840-
1917), ieşenii i-au dăruit cinci lucrări:
– un medalion în piatră, executat de Ionescu Varo, în 1936, pe
faţada Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” (BCU);
– La 140 de ani de la semnarea actului de fondare a primei
universităţi moderne din România, la 26 octombrie 2000, sub
auspiciile Societăţii ACREMIS, cu sprijinul Ministerului Culturii, în
campusul studenţesc „Titu Maiorescu”, în vecinătatea localului
Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi s-a inaugurat statuia în bronz (foto
2), destinată omagierii lui Maiorescu, operă a sculptorului D. Pasima,
elev al lui C. Baraschi. Această statuie înlocuieşte pe cea inaugurată
la 18 octombrie 1942, realizată de C. Baraschi, ce fusese amplasată
în acelaşi rând cu statuile lui M. Kogălniceanu (1911) şi Eminescu
(1927), în faţa Universităţii. Ministrul Instrucţiunii Publice I. Petrovici
adresase, în 1926, o scrisoare către rectorul Universităţii ieşene, în
care îşi declara intenţia ca în faţa peronului central al noului local să
se realizeze, în primă formă, pe acelaşi soclu, trei statui a trei mari
gânditori contemporani: Titu Maiorescu, Vasile Conta şi A. D.
Xenopol. Apoi s-a hotărât realizarea a trei statui individuale. Odată cu
statuia lui Titu Maiorescu au fost dezvelite şi cea a lui V. Conta (în
scuarul „Trianon” de lângă cinematograful „Republica”) şi a lui A. D.
Xenopol în Piaţa Cuza-Vodă (în faţa hotelului „Continental”).
241

La evenimentul inaugurării statuii din anul 2000, preşedintele
ACREMIS, prof. univ. Gh. Macarie mărturisea: „Efortul Societăţii
ACREMIS de refacere a statuii s-a constituit ca un act de recuperare
morală şi spirituală […] Este emblema celui care a determinat, în
secolul său, o direcţie în cultura română, promotorul marilor valori în
veacul de aur al literaturii române – înveşnicită ca şi el într-o lume a
permanenţelor spirituale ale poporului român”.
La intrarea laterală a Casei Pogor, alături de ceilalţi patru ctitori
ai Societăţii Junimea, se află, din 1985, bustul în bronz realizat de
sculptorul Iftimie Bârleanu, mentorului Junimii, Titu Maiorescu. Un alt
bust (1986), din bronz, autor C. Crengăniş, se află în faţa Şcolii
Normale „V. Lupu”, înlocuind pe cel dispărut în 1944, realizat de I.
Mateescu, în 1938, amplasat în vecinătatea altui director al şcolii, Gh.
Ghibănescu.
3. O alee dedicată acestei Societăţi, Aleea Junimiştilor, se
inaugura la 12 septembrie 1943, în Parcul Copou. Iniţiativa îi
aparţinea aceluiaşi I. Petrovici. În apropierea Teiului lui Eminescu au
fost amplasate busturile: C. Negruzzi, Iacob Negruzzi, N. Gane, V.
Pogor, P. P. Carp, Veronica Micle, C. Meissner. Bustul lui M.
Eminescu era, din 1934, în Copou, după cel al lui I. Creangă, din
1932. Trei din busturi au dispărut din Alee, fiind înlăturaţi pe motive
politice – P. P. Carp, V. Pogor, C. Meissner. Bronzul acestor busturi
nu s-a transformat în scrumiere sau alte obiecte asemenea lor; s-a
păstrat în nişte magazii un timp, aşteptând momentul când să fie
repuse în atenţia publicului ieşean. Şi aceasta s-a întâmplat în 1985
când busturilor lui Vasile Pogor şi P. P. Carp, existente deja, li s-au
alăturat cele ale lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Theodor
Rosetti, comandaţi de Muzeul Literaturii din Moldova, amplasaţi toţi
cinci la intrarea laterală în Casa „V. Pogor”.
4. „Secretarului perpetuu” al Junimii, IACOB NEGRUZZI
(1842-1932), îi sunt dedicate două busturi:
– primul, inaugurat la 12 septembrie 1943, autor George
Savargin, în Parcul Copou şi
– al doilea, în 1985, de Dan Covătaru din curtea Muzeului „V.
Pogor” (foto 3). Ambele vorbesc de cel care peste un sfert de veac
şi-a împletit viaţa într-o originală simbioză cu revista „Convorbiri
literare”, ale cărei efecte pozitive au contribuit substanţial la
strălucirea unei întregi perioade din istoria literaturii noastre, perioada
marilor clasici. Membru al Academiei Române, jumătate de veac,
mulţi ani preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general al importantei
instituţii academice.
242

5. Cuvine-se să vorbim, în continuare, de omul de spirit, gazda
întâlnirilor junimiste şi a multor prelecţiuni populare, „biblioteca
contemporană”, „sufletul Junimii”, VASILE POGOR (1833-1906).
Bustul din 1943, realizat de Mihai Onofrei, care fusese în Aleea
Junimiştilor din Parcul Copou, se află acum la Muzeul „V. Pogor”
(foto 4).
Cu prilejul ediţiei a II-a a Sărbătorilor Iaşilor, la iniţiativa
Muzeului Literaturii Române şi a Societăţii Culturale Junimea ’90 se
realizează un medalion în bronz, de către sculptorul Dan Covătaru,
care se amplasează la mormântul său din Cimitirul Eternitatea şi
care este dezvelit pe 13 octombrie 1993, „În onoarea lui Vasile Pogor,
celebrul prefect, primar şi copil teribil al Junimii”, aşa cum este scris
pe placă.
Un an mai târziu, încadrat Zilelor oraşului Iaşi, se dezveleşte,
în octombrie 1994, un bust în bronz, opera sculptorului Ioan
Buzdugan, ce se amplasează în faţa Primăriei Municipiului Iaşi,
dedicat celui care a fost primar al Iaşilor (1880-1881; 1888-1891;
1892-1897). La inaugurarea bustului lui V. Pogor, au vorbit prof.
Constantin Simirad, primarul municipiului şi poetul Lucian Vasiliu.
6-7. Ultimii doi ctitori ai Junimii, P. P. CARP (1837-1918) şi
THEODOR ROSETTI (1837-1923), au în Iaşi câte un bust, ambele
amplasate la Muzeul Literaturii Române, la intrarea în Muzeul „V.
Pogor”, cel al lui P. P. Carp fiind realizat de C. Baraschi, în 1943 (foto
5), cel ce fusese dezvelit la 12 septembrie în Aleea Junimiştilor,
înlăturat în 1948 şi reamplasat în 1985. În acelaşi an, 1985 se va
alătura celorlalte patru de la Muzeul „V. Pogor” şi bustul în bronz,
autor: Vladimir Florea, al junimistului şi omului politic Th. Rosetti (foto 6).
CLASICII LITERATURII ROMÂNE
8. Celui care „ne-a înnobilat spiritual pe toţi”, cum nota M.
Sadoveanu, lui MIHAI EMINESCU (1850-1889), urbea noastră, prin
subscripţii sau prin alte modalităţi i-a înălţat mai multe lucrări
sculpturale.
Vom începe cu Statuia lui Eminescu, flancată pe soclu de
două figuri alegorice – filosofia şi poezia, de Ioan Schmidt-Faur,
amplasată în 1927, în apropierea intrării studenţilor la Universitatea
„Al. I. Cuza”, unde acum se află statuia lui „A. D. Xenopol”, iar treizeci
de ani mai târziu pe locul Statuii Reîntregirii Neamului, ofranda oferită
de Olga Sturdza Primăriei Oraşului, distrusă în 1947-1948, lângă
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Pe faţada acestui
243

edificiu, în 1936, R. P. Hette realizase un medalion în piatră dedicat
poetului.
De la comemorarea Centenarului morţii poetului, când piaţa din
faţa BCU a devenit Piaţa Eminescu, firma acestei instituţii are şi
basorelieful poetului, realizat, în bronz, de Ilie Bostan.
Cu prilejul Zilelor Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T.
Popa”, la 25 noiembrie 2003, se inaugura o placă având basorelieful
poetului realizat, în 1996, de sculptorul Ioan Buzdugan şi textul: „În
această clădire, între anii 1874-1875, a funcţionat ca bibliotecar Mihai
Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti”.
Pe faţada celui de-al doilea local al primei Universităţi din ţară,
pe Bulevardul Carol I, Tudor Panait a realizat, în 1959, un medalion
în piatră dedicat amintirii poetului.
Busturi realizate în Iaşi şi amplasate în locuri ce amintesc de
viaţa şi activitatea poetului sunt mai multe.
După ce, în 1932, în Parcul Copou, se amplasase bustul lui Ion
Creangă, al doilea bust a fost cel realizat de sculptorul Ion Mateescu
în 1934, în bronz (foto 7), dedicat poetului Mihai Eminescu şi
amplasat pe aleea principală care duce spre Monumentul
Regulamentului Organic; a fost inaugurat pe 12 iunie şi sfinţit pe 1
iulie 1934. După 1989, i-a fost schimbat amplasamentul aproape de
Teiul Sfânt al poetului, privind spre Ion Creangă, mult mai aproape de
Aleea Junimiştilor şi de Veronica Micle. Eugen Lovinescu nota,
despre acest bust:
„… bustul, mult mai reuşit, al unui sculptor localnic, aşezat
chiar anul acesta în faţa celui al lui Ion Creangă, pe aleea principală a
grădinii Copoului, în absidele înflorite ce se deschid de-o parte şi de
alta, fixează şi mai izbutit amintirea poetului în cadrul de verdeaţă în
care, cu siguranţă, s-au desfăşurat momentele cele mai pregnante ale
vieţii lui sentimentale şi ale înaltei lui reverii poetice”.
O copie a acestui bust va fi amplasată, în 1983, pe Aleea
plopilor fără soţ (şoseaua Bucium). Bustul este turnat prin strădania
domnilor Relu Paulic, Ştefan Luca şi Gh. Manole de la Institutul
Politehnic din Iaşi.
În 1970, sculptorul Vladimir Florea realizează un bust, în
piatră, care este la Muzeul Literaturii Române Iaşi şi a avut până
acum trei amplasamente, ultimul cuprinzându-l şi pe Ion Creangă,
străjuind intrarea pietonală în incintă.
În 13 octombrie 1997, în peisajul ieşean, în apropierea fostei
şcoli de la Trei Ierarhi, sculptorul Ovidiu Ciobotaru ne dăruieşte un
bust monumental în marmură, donat pentru mănăstirea Trei Ierarhi.
244

Poetului nepereche îi sunt dedicate cele mai multe lucrări şi
pentru că, aşa cum spunea Titu Maiorescu: „… literatura poetică
română va începe secolul al douăzecilea sub auspiciile geniului lui, şi
forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai
frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”.
9. Lui ION CREANGĂ (1837-1889) ieşenii i-au dedicat două
grupuri statuare: în 1972, reprezentându-l povestind copiilor, operă
a lui Iftimie Bârleanu, în faţa Şcolii nr. 2 „Veronica Micle“ din Bucium,
şi un alt grup statuar tot cu copii, la Bojdeuca din Ţicău, realizat, în
1990, de studenţii de la clasa prof. Dimitrie Căileanu.
Ne gândim că ieşenii au împlinit, astfel, cu asupra de măsură o
dorinţă exprimată de Dumitru Furtună ca din nici un oraş al ţării, şi
mai cu seamă al Moldovei, să nu lipsească statuia lui I. Creangă.
Cinci busturi există în diferite colţuri ale oraşului: unul, în bronz,
realizat de Ioan C. Dimitriu-Bîrlad, în 1916, şi dezvelit la 20 noiembrie
1932, în Parcul Copou. A fost ridicat la iniţiativa a doi scriitori junimişti
(C. Meissner şi A. D. Xenopol), care, în 1902, deschid primele liste de
subscripţie.
E gata în 1916 şi va sta într-o comună ieşeană (Andrieşeni), la
o familie la care autorul bustului s-a refugiat. Doar 16 ani, dar nu s-a
pierdut. C. Meissner rostea, la dezvelirea bustului: „… el rămâne, prin
minunatele lui scrieri, unul din cei mai de seamă artişti ai condeiului şi
cel mai strălucit şi original produs propriu al gliei şi al gândurilor,
simţămintelor şi geniului neamului românesc”. Înainte de dezvelirea
bustului în Copou, însă, în 1923, la mormântul povestitorului din
Cimitirul Eternitatea, o coloană de piatră realizată graţie colectei
prietenului lui I. Creangă, tipograful Ioan S. Ionescu (care acum se
află la Bojdeuca din Ţicău), ridicată la 13 decembrie 1914, era
înlocuită cu bustul în bronz, realizat de R. P. Hette (foto 8); doar
soclul de atunci a fost schimbat după 1989. Au urmat alte busturi:
– 1968, în piatră, de Iftimie Bârleanu, la Bojdeuca lui I.
Creangă, redeschisă;
– 1982, în piatră, de Ioan Buzdugan, aflat la Muzeul Literaturii
Române;
– 1993, în marmură, de C. Crengăniş, din Grădina Bisericii
Sfinţii 40 de Mucenici.
Medalionul său în piatră, 1936, operă a lui R. P. Hette ne
întâmpină pe faţada BCU „Mihai Eminescu”, pe latura străzii Păcurari.
10. Celui „mai mare creator de viaţă din întreaga noastră
literatură”, cum îl numea G. Ibrăileanu pe I. L. CARAGIALE (1852-
1912), „uriaşul rasei noastre, învăţătorul aspru al nostru şi al urmaşilor
245

noştri” (B. Delavrancea), doi dintre sculptori i-au realizat câte un bust:
Ioan Buzdugan, unul în bronz, în 1984 (foto 9), aşezat cam stingher
sub un mesteacăn de pe aleea de intrare la Muzeul Literaturii
Române şi un altul, tot în bronz, în Parcul Copou (nedatat) al
sculptorului Naum Corcescu.
11. IOAN SLAVICI (1848-1925), cel de-al patrulea clasic al
literaturii noastre are un bust în bronz, 1986, de Grigore Patrichi (foto
10), amplasat la Muzeul Literaturii Române.
ALŢI JUNIMIŞTI
12. „Creatorul la noi al literaturii cu boieri de provincie şi
cocoane patriarhale, în case colbăite”. Aşa îl prezenta George
Călinescu pe NICOLAE GANE (1838-1916); pe scriitorul şi omul
politic, primar (1872-1876; 1881; 1887-1888; 1896-1899; 1907-1910)
timp de 13 ani.
A fost reprezentat de sculptorii Ioan C. Dimitriu-Bîrlad, R. P.
Hette, Dan Covătaru în trei busturi din bronz; primul amplasat la
mormântul scriitorului, în 1923, la Cimitirul Eternitatea, al doilea
realizat de R. P. Hette este în Parcul Copou, dezvelit la 12 septembrie
1943 în Aleea Junimiştilor. Al treilea, dezvelit la 13 octombrie 1993,
în faţa Muzeului „N. Gane” (foto 11), în prezenţa prefectului, prof. Dan
Gâlea, preşedintelui Consiliului Judeţean, ing. Ion Amihăesei şi
primarului prof. C. Simirad, a autorului bustului, Dan Covătaru, cu
prilejul Sărbătorilor Iaşilor.
13. VASILE CONTA (1845-1882), filosof materialist, promotor
al evoluţionismului, poate fi întâlnit în trei din cele patru lucrări
sculpturale. În noiembrie 1913, la mormântul său de la Cimitirul
Eternitatea, din iniţiativa surorii sale Ana Conta-Kernbach, se
dezvelea grupul statuar realizat de Ioan Iordănescu (foto 12), în
care este reprezentat filosoful.
Menţionăm statuia realizată de C. Baraschi, la propunerea
fostului ministru al Instrucţiunii Publice, I. Petrovici şi inaugurată la 18
octombrie 1942 în scuarul „Trianon” de lângă Cinematograful
„Republica”, alături de statuia lui I. G. Duca (pentru ambele nu avem
fotografii şi nu ştim nici când au dispărut). Graţie unei lucrări de
diplomă la Facultatea de Arte plastice, realizată de Bara Barnabas, în
piatră, în anul 1988, există la Muzeul Literaturii Române chipul lui V.
Conta, aşa cum datorită artistului C. Eşanu, în faţa Şcolii nr. 36 „V.
Conta”, s-a realizat, în 1994, un bust din bronz reprezentându-l pe
patronul şcolii.
246

14. A. D. XENOPOL (1847-1920), omul „care a făcut din istoria
românilor pentru întâia oară un sistem”, cum îl caracteriza N. Iorga, a
inspirat pe mai mulţi sculptori.
Prima lucrare care îi este dedicată este medalionul în piatră
realizat, în 1936, de R. P. Hette pentru a fi amplasat pe faţada BCU
„Mihai Eminescu”.
Următoarea lucrare este statuia lui A. D. Xenopol, de C.
Baraschi (foto 13), dezvelită, la 18 octombrie 1942, în Piaţa Cuza
Vodă de lângă Hotelul Continental (actuala Piaţa „14 decembrie
1989”), luând locul rămas gol timp de doi ani, după mazilirea de către
legionari a statuii lui G. Mârzescu. Stă acolo până în 1957 când,
mutându-se statuia Eminescu din faţa Universităţii „Al. I. Cuza” în
locaţia de astăzi, statuii lui Eminescu îi ia locul cea realizată de C.
Baraschi reprezentându-l pe A. D. Xenopol (singura din cele trei
realizate şi amplasate în 1942, care a rezistat timpului şi vicisitudinilor
lui). În 1959, pe faţada Universităţii „Al. I. Cuza”, apare medalionul în
piatră realizat de Tudor Panait dedicat istoricul A. D. Xenopol.
15. NICOLAE BELDICEANU (1844-1896), poet, profesor şi
arheolog este reprezentat în bustul realizat de R. P. Hette, în 1924,
pentru mormântul acestuia de la Cimitirul Eternitatea.
16. VASILE BURLĂ (1840-1905), profesor şi director al
Liceului Naţional are un bust la Cimitirul Eternitatea (foto 14), 1913,
nesemnat, ridicat de elevii Colegiului Naţional din promoţia 1883-
1885, dezvelit la 3 iunie 1913. La 20 de ani de la moarte, în 1925, un
alt bust, în bronz, autor: Emanoil Tatomir este inaugurat la 28 iunie
1925 şi amplasat mai întâi lângă clădirea liceului şi mutat ulterior în
interior.
17. IOAN CARAGIANI (1841-1921), profesor, are la
mormântul din Cimitirul Eternitatea un monument funerar.
18. VICTOR CASTANO (1842-1916), filolog, profesor de
franceză la Liceul Naţional este reprezentat într-un bust, de bronz,
realizat de Ioan C. Dimitriu-Bîrlad (foto 15), 1917, la mormântul de la
Cimitirul Eternitatea.
19. NICOLAE CULIANU (1832-1915), academician, rector al
Universităţii „Al. I. Cuza” (1880-1898) este prezent ca personaj în
frontonul Lecţia de Anatomie, de D. Tronescu (după un proiect de
Wl. C. Hegel), 1901, de la Institutul de Anatomie, alături de notabilităţi
ale epocii: Tache Ionescu (ministrul Instrucţiunilor Publice); Ştefan
Emilian (arhitect) şi sculptorul Wl. C. Hegel (cadavrul pe care se
efectua disecţia). Mai este prezent în basorelieful Fondarea
Universităţii din Iaşi, realizat de Wl. C. Hegel la statuia lui M.
Kogălniceanu. Personajele sunt surprinse la momentul solemn al citirii
247

Ordonanţei şi al conferirii de către Cuza Vodă a documentului de
fondare. Între personaje: M. Kogălniceanu, V. A. Urechia, V.
Alecsandri, D. Gusti, generalul Florescu, Anastasie Fătu, Th.
Codrescu, Wl. Hegel, Simion Bărnuţiu, Şt. Emilian, Nae Ionescu,
Petre Suciu, Dr. Davila, G. Mârzescu, Vlădica Scriban ş. a.
Să mai adăugăm că N. Culianu a făcut parte din comitetele
pentru ridicarea statuilor lui Gh. Asachi, V. Alecsandri, Miron Costin.
20. IOAN IANOV (1834-1903), scriitor şi viceprimar al Iaşilor.
În cadrul ediţiei a VII-a a Sărbătorilor Iaşilor, la 15 octombrie 1998, a
fost dezvelit bustul junimistului Ianov (lucrare a lui V. Scutari din 1901,
foto 16), în faţa Clubului Junimea, mutat în 1999 în faţa casei de
oaspeţi a Muzeului Literaturii Române, iar din 13 octombrie 2003 se
află la Centrul de Muzeologie literară de la Casa N. Gane.
21. AL. LAMBRIOR (1845-1883), filologul care şi-a întemeiat
cercetările filologice şi lingvistice pe studierea folclorului, are un bust
la Muzeul Literaturii Române, o lucrare de diplomă a absolventului
Facultăţii de Arte plastice Mihai Cujbă, 1988 (foto 17).
22. VERONICA MICLE (1850-1889). Bustul poetei („care a
inspirat geniului tutelar al liricii româneşti minunate poezii de iubire”
Augustin Z. N. Pop), dezvelit la 12 septembrie 1943, în Aleea
Junimiştilor din Parcul Copou (foto 18), realizare măiastră a
sculptorului Ion Irimescu, încheie dreptunghiul acestei alei, fiind
aşezat cu privirea spre Tei şi spre bustul lui M. Eminescu.
23. Cel mai longeviv membru al Junimii, CONSTANTIN
MEISSNER (1854-1942), pedagog, este reprezentat de R. P. Hette,
într-un bust de bronz (foto 19), care a fost dezvelit în 12 septembrie
1943, în Aleea Junimiştilor din Parcul Copou şi care se află, din
1985, la Muzeul Literaturii Române Iaşi.
24. Creatorului nuvelei istorice româneşti, CONSTANTIN
NEGRUZZI (1808-1868), unul din cei 21 membri fondatori ai
Academiei Române i s-au dăruit două busturi: unul, dezvelit la 12
septembrie 1943, în Aleea Junimiştilor din Parcul Copou, datorat
sculptorului I. Mateescu, situat alături de fiul său Iacob Negruzzi, şi un
altul în faţa Liceului Internat care-i poartă numele, opera sculptorului
Iftimie Bârleanu, din 1970.
25. IOAN PAUL (1857-1926), profesor la Iaşi (1857-1926) este
reprezentat de R. P. Hette în bustul în bronz, 1927, ce străjuie
mormântul său de la Cimitirul Eternitatea.
26. Lui AL. PHILIPPIDE (1859-1933), întemeietorul şcolii
lingvistice ieşene, i-au fost dedicate două busturi în bronz: unul, în
1923, autor: Oscar Späethe se află în faţa Muzeului „N. Gane” (foto
20), iar cel de-al doilea, din 1964, al sculptorului Vasile Condurache
248

este amplasat la Universitatea „Al. I. Cuza”, pe latura străzii Toma
Cozma. De asemenea, un medalion în piatră, din 1959, realizat de
Tudor Panait, amplasat pe faţada aceleiaşi Universităţi.
Dorim să încheiem lista monumentelor cu Memorialul
personalităţilor înhumate în perioada 1876-1996 de la Cimitirul
Eternitatea care, între cele peste 500 de nume, se află incizate 32
ale membrilor Societăţii Junimea (din totalul listei de 101 nume de
junimişti), din care vom aminti doar câteva, în afara celor deja
menţionate: Teoharie Antonescu, Nicolai Casimir, generalul Mihail
Christodulo-Cerchez, Ana Conta Kernbach, Matilda Cugler Poni,
Petru V. Grigoriu (Buduşcă), Constantin Leonardescu, I. M. Melik,
Aristide Peride, Miron Pompiliu, Gh. Roiu, generalul Gh. Scheletti, Al.
Gr. Suţu, Ştefan Vârgolici, N. Volenti ş. a.
Vom încheia reliefând capacitatea ieşenilor, subliniată şi de Şt.
Bârsănescu de a eterniza „numai figurile oamenilor cu adevărat mari,
pe care ţara şi Cultura Moldovei i-a dat neamului românesc (…) care
au apărat până la jertfa propriei vieţi ţara şi neamul sau au înălţat, prin
faptele lor, prestigiul poporului român”.
Toate aceste monumente, alături de bisericile, casele, palatele,
străzile vechi sporesc capacitatea Iaşilor, aflat la un moment
sărbătoresc al împlinirii a 600 de ani de atestare documentară, de a
evoca privitorilor trecutul naţional şi a-l face să devină o adevărată
istorie vie a poporului român.
249

Ilustraţii
Foto 1 – Statuia lui Vasile Alecsandri, 1906,
de Wladimir C. Hegel
250
Foto 2 – Statuia lui Titu Maiorescu, 2000,
de D. Pasima

Foto 3 – Bustul lui Iacob Negruzzi, 1985,
de Dan Covătaru
Foto 5 – Bustul lui P. P. Carp, 1943,
de C. Baraschi
251
Foto 4 – Bustul lui Vasile Pogor, 1943,
de Mihai Onofrei
Foto 6 – Bustul lui Theodor Rosetti, 1985,
de Vladimir Florea

Foto 7 – Bustul poetului Mihai Eminescu, 1934,
de Ion Mateescu
252

Foto 8 – Bustul lui Ion Creangă, 1923,
de R. P. Hette
Foto 9 – Bustul lui Ion Luca Caragiale, 1984,
de Ioan Buzdugan
Foto 10 – Bustul lui Ioan Slavici, 1986,
de Grigore Patrichi
253

Foto 11 – Bustul lui N. Gane, 1993,
de Dan Covătaru
254
Foto 14 – Bustul profesorului Vasile Burlă,
1913, autor neidentificat

Foto 12 – Grupul statuar al filosofului
Vasile Conta, 1913, de Ioan Iordănescu
255
Foto 13 – Statuia lui A. D. Xenopol, 1942,
de C. Baraschi

Foto 15 – Bustul lui Victor Castano, 1917,
de Ioan C. Dimitriu-Bârlad
256
Foto 16 – Bustul lui Ioan Ianov, 1901,
de V. Scutari

Foto 17 – Bustul lui Al. Lambrior, 1988,
de Mihai Cujbă
257
Foto 18 – Bustul poetei Veronica Micle, 1943,
de Ion Irimescu

Foto 19 – Bustul pedagogului
Constantin Meissner, 1943, de R. P. Hette
258
Foto 20 – Bustul filologului
Al. Philippide, 1923, de Oscar Späethe

Dan JUMARĂ
IAŞI – PELERINAJ UNIONIST
Nu putem vorbi despre Unire fără a implica în mod esenţial
Iaşii, oraşul care, prin reprezentanţii săi, a contribuit în mod deosebit
la realizarea idealului permanent al neamului.
Evenimente majore din istoria noastră au dovedit chiar o
adevărată vocaţie unionistă a străvechii capitale moldave de-a lungul
secolelor. În 1859, vechiul Iaşi renunţa în mod conştient la statutul
său de capitală, sacrificând interesele locale pentru realizarea celor
naţionale.
Oraşul de pe cele şapte coline păstrează, peste tot, mărturiile
tăcute, dar durabile, ale evenimentelor legate de lupta pentru unitatea
naţională:
● Casa lui Mihail Kogălniceanu, casă boierească de secol
XIX, de pe strada ce poartă numele binecunoscutului unionist, a fost
martor al primelor frământări revoluţionare paşoptiste din Moldova, a
împlinirii idealurilor de unitate și independenţă, în mijlocul cărora s-a
situat puternica personalitate a lui Mihail Kogălniceanu.
Ca aghiotant domnesc al domnitorilor Mihail Sturdza şi Grigore
Alexandru Ghica, proprietarul îi primea aici pe toţi plenipotenţiarii
puterilor străine, pe conducătorii administraţiei ruseşti, pe membrii
partidei unioniste şi mulţi alţi politicieni şi oameni de cultură. Imobilul a
adăpostit nenumărate întâlniri ale fruntaşilor politici ai vremii, între
care şi membrii „Societăţii Unirii”, constituită la Iaşi în 1856. Vasile
Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, ceilalţi unionişti îşi
propuneau realizarea unirii Principatelor, obţinerea neutralităţii noului
stat, guvern reprezentativ, egalitate în faţa legilor, făcând apel la toate
mijloacele de propagandă pentru răspândirea acestor idei.
Într-una din primele sale vizite ieşene, în aprilie 1869,
principele Carol a fost găzduit în casele Kogălniceanu, unde „fu primit
de elita societăţii noastre, având în cap pe Principele Grigorie Mihail
Sturdza”.
● Palatul Culturii din Iași, expresie a romantismului în
arhitectura „oficială” a sfârşitului de secol, reprezintă ultima
manifestare a neogoticului european.
Construcţia, începută în 1906, a fost inaugurată, în 1925, de
către Ferdinand de Hohenzollern, al doilea rege al României
moderne.
Impozanta reşedinţă a fost ridicată pe ruinele vechii curţi
domneşti (din 1434), reconstruită în stil neoclasic de prinţul Alexandru
259

Moruzi (1806-1812). De aici vine legenda celor 365 camere ale
Palatului, corespunzătoare zilelor anului.
În 1857, s-au adunat aici deputaţii Divanului Ad-hoc; aici s-a
făcut auzit pentru întâia oară, în public, glasul lui Ion Roată; aici, la 7
octombrie 1857, se vota programul unionist, care specifica la punctul
al II-lea că „dorinţa cea mai mare, cea mai generală” este Unirea.
În turnul central al clădirii este instalat orologiul cu carillon,
format dintr-un ansamblu de opt clopote care reproduc, din oră în oră,
„Hora Unirii”.
● Clădirea Societăţii de Medici şi Naturalişti (în prezent
Muzeul de Istorie Naturală), – construcţie în stil medieval, ridicată pe
la mijlocul secolului al XVIII-lea, de pe Bulevardul Independenţei,
păstrează şi astăzi, între zidurile sale, amintirea nopţii de 4-5 ianuarie
1859. Clădirea a intrat în conştiinţa românilor prin faptul că, în una din
sălile sale (Sala Elefant), deputaţii Partidei naţionale au ales, la acel
început de an, 1859, pe cel ce avea să devină Domnul Principatelor
Unite. După cum consemnează A. D. Xenopol, la penultima şedinţă
pentru desemnarea candidatului la domnie nu se ajunsese încă la
consens. De teamă ca membrii partidei unioniste să nu se împrăştie,
unul dintre aceştia a încuiat uşile. Până la urmă, la 5 ianuarie,
Adunarea Legislativă a Moldovei îl proclama pe Alexandru Ioan Cuza
ca Domn al Principatului. Piaţa Unirii unde, în 1912, a fost amplasată
statuia lui Cuza-Vodă, a fost martoră a exploziei de bucurie a
moldovenilor la vestea alegerii candidatului unionist. Mihail
Kogălniceanu îl îndemna atunci pe noul ales: „Fii simplu, Măria Ta, fii
bun, fii demn cetăţean, urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr
şi închisă la minciună şi linguşire”.
● Muzeul Unirii (Palatul Principelui Alexandru Ioan Cuza,
construit în anul 1806 de arhitectul Bayardi, în stil Empire, închiriat
statului de Maria Cantacuzino-Paşcanu, pentru reşedinţa celui dintâi
Domnitor al Principatelor Române, între anii 1859-1862, a devenit
Muzeu al Unirii în anul 1959. Vechea reşedinţă domnească este
astăzi, după opinii avizate, „unul din cele mai frumoase şi mai
complete muzee din Balcani, atmosfera acelor timpuri fiind evocată
aici cu ajutorul documentelor, obiectelor, mobilierului de epocă şi mai
ales de sentimentul că păşim pe urmele paşilor întâiului domn al
Principatelor unite”. După ani de restaurare, muzeul a fost redeschis,
aflându-se, din nou, în topul preferinţelor publicului vizitator.
Sunt acestea doar câteva dintre cele mai reprezentative
mărturii ale acelor vremi de veşnică aducere aminte, pe care Iaşii,
„oraş al dragostei de neam, al dragostei de patrie”, le păstrează
mereu vii în memoria noastră.
260

Ilustraţii
Casa Kogălniceanu
Palatul Culturii
261

Clădirea Societăţii de Medici şi Naturalişti
(în prezent Muzeul de Istorie Naturală)
Muzeul Unirii
262

Cristian SCĂICEANU
CENZURA POŞTALĂ
ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL LA IAŞI
Dacă Iaşului nu i-a fost dat să fie capitala României după
Unirea din 1859, a îndeplinit această funcţie în 1917 şi 1918. Nu a
fost o capitală a serbărilor şi bucuriei, ci una a durerii şi tristeţii. Şi
cum recunoştinţa este o floarea rară, trupele Antantei victorioase au
defilat în decembrie 1918 la Bucureşti.
Activitatea centrului de cenzură din Iaşi în anii primului război
mondial trebuie analizată în contextul istoric al faptelor, când Iaşul era
„de facto” capitala României, când toate trimiterile poştale externe se
făceau prin Iaşi, când toată corespondenţa prizonierilor de război şi a
internaţilor civili se centraliza la Iaşi, când funcţionau în acest oraş
toate instituţiile centrale ale statului şi se afla refugiată Casa Regală.
Începutul războiului nu aduce nimic deosebit pentru centrul de
cenzură Iaşi. Funcţiona ca orice birou de cenzură judeţean, având în
dotare trei tipuri de ştampile şi un volum de corespondenţă de
cenzurat rezonabil, proporţional cu populaţia judeţului. Ştampilele de
cenzură folosite erau următoarele:
- ştampila rotundă cu diametrul de 30 mm cu textul BIUROUL
de CENSURA MILITARA-IAŞI (fig. 1).
- ştampilă dreptunghilară mică cu dimensiunile de 50x15 mm cu
textul CENZURAT / Cenzura militară a jud. IAŞI / Data (fig. 2).
- ştampilă dreptunghiulară mare cu dimensiunile 56x25 mm cu
textul CENZURAT / CENZURA MILITARĂ / A JUDEŢULUI IAŞI.
În ciuda faptului că ştampila rotundă sugerează folosirea ei
pentru corespondenţa oraşului iar cele două ştampile dreptunghiulare
că erau destinate cenzurării corespondenţei din judeţ, în practică
toate trei au fost folosite aleatoriu. Se observă o tendinţă de a se
utiliza împreună ştampila rotundă şi ştampila dreptunghiulară mică
(fig. 3).
Ca urmare a ocupării sudului ţării de către armatele inamice,
un mare val de refugiaţi civili ajunge la Iaşi, împreună cu instituţiile
centrale ale statului şi chiar cu Casa Regală. Acest lucru va schimba
profund situaţia din Iaşi. Oraşul aproape că îşi dublează populaţia,
volumul trimiterilor poştale creşte foarte mult şi apar în plus categorii
noi de corespondenţă, care necesită o cenzurare specială.
263

O categorie foarte interesantă de ştampile de cenzură o
constituie cele refugiate de la Bucureşti, odată cu personalul cenzurii
de acolo. Aceste ştampile au fost folosite la Iaşi, chiar dacă textul lor
menţiona explicit, sau nu, numele localităţii Bucureşti
Prima ştampilă „refugiată” o întâlnim pe corespondenţe încă de
la începutul lunii decembrie 1916. Are dimensiunile 57x23 mm şi
textul CENZURAT / CENZURA MILITARA / BUCUREŞTI POŞTA
(fig. 4). Ea fusese folosită până atunci în localul Palatului Poştei din
Bucureşti. O altă ştampilă din această categorie este rotundă, cu
diametrul de 28 mm şi textul BIUROUL DE CENSURĂ MILITARĂ
BUCUREŞTI SCRISORI (Fig. 5). În fig. 6 se poate vedea o varietate
a acestei ştampile (cartuşul central care conţine data a fost montat
invers în corpul ştampilei). În fig. 7 este prezentat un exemplu de
instruire a personalului ce lucra la cenzură privind aplicarea
ştampilelor.
Tot o ştampilă rotundă, dar cu diametrul de 31 mm a fost
folosită la Iaşi după ce fusese utilizată la Bucureşti. Textul acesteia
este BIUROUL DE CENZURĂ MILITARĂ POŞTA CENTRALĂ
(fig. 8). Fără menţionarea numelui localităţii, dar folosită iniţial la
Bucureşti este ştampila cu diametrul de 31 mm şi textul CENZURA
MILITARĂ POŞTALĂ (fig. 9).
Dar nu numai ştampilele cenzurii bucureştene au fost folosite
în continuare la Iaşi ci şi etichetele de cenzură ale judeţului Ilfov
(CENSURAT / CENSURA MILITARA A JUDETULUI ILFOV / Data),
aşa cum se poate vedea în fig. 10.
Pentru cenzurarea corespondenţelor recomandate s-au
confecţionat câteva tipuri de ştampile de tip elipsă cu textul Censura
Militară Centrală / LIBER / Recomandate. Dimensiunile elipsei
variază de la aproximativ 60x33 mm (fig. 11), la 55x30 mm (fig. 12),
sau 44x25 mm (fig. 13).
O altă categorie de ştampile de cenzură au fost cele ce
permiteau identificarea cenzorului care a lucrat într-o anume dată.
Aceste ştampile nu mai purtau numele localităţii ci doar o literă şi/sau
o cifră alături de cuvântul „cenzurat”. Astfel de ştampile sunt
CENSURAT D-3 (fig. 14), CENZURAT H (fig. 15), CENZURAT N
(fig. 16), sau CENSURAT 8 ( fig.17). Scopul acestor ştampile era de
a responsabiliza cenzorii pentru evitarea scăpării unor informaţii
nedorite. Aceste ştampile de cenzură nu trebuie confundate cu
ştampilele factorilor poştali din Iaşi, care erau sub forma unei cifre
simple (cifra 10 din fig. 12). Fiecare factor poştal era dotat cu o
ştampilă pe care o aplica pe corespondenţa distribuită în ziua
264

espectivă pentru a controla timpii de distribuţie a trimiterilor poştale şi
corectitudinea serviciului.
Corespondenţa externă a fost o altă categorie de trimiteri
poştale care a fost tratată special de serviciul cenzurii din Iaşi. În oraş
se concentra întreaga corespondenţă externă din toată Moldova.
Exista de fapt o singură rută poştală care făcea legătura cu Europa,
prin Sankt Petersburg (devenit Petrograd după revoluţia bolşevică) şi
continuând prin Arhangelsk, Scandinavia, Anglia, Franţa. Drumul era
foarte lung şi s-a complicat după instaurarea regimului bolşevic în
Rusia. O corespondenţă Iaşi-Paris pe această rută putea să facă
chiar şi peste 200 de zile, cum este cazul celei prezentate în fig. 18.
Corespondenţele externe au fost cenzurate cu o ştampilă elipsă
37x27 mm şi textul CENSURAT cu diverse litere (G în fig.19, T în
fig. 20, S în fig. 21, F în fig. 22).
O ultimă categorie de ştampile de cenzură a fost utilizată
pentru corespondenţa prizonierilor de război sau a internaţilor civili.
Această ştampilă era de tipul unei elipse cu dimensiunile 40x20 mm şi
textul CENZURAT / M.R.D.S. cu diverse litere în mijloc. Semnificaţia
literelor M.R.D.S. nu este pe deplin lămurită; ele ar putea semnifica
Ministerul de Război Deschiderea Scrisorilor, dar aceasta este doar o
simplă supoziţie. În fig. 23 este prezentată o corespondenţă trimisă
spre lagărul de prizonieri de la Bârlad, pe care s-a aplicat ştampila
CENZURAT / C / M.R.D.S. iar în fig. 24 ştampila CENZURAT / N /
M.R.D.S. pe o carte poştală adresată unui internat din Centrul de
Internaţi Străini de la Bohotin.
265

Ilustraţii
Fig. 1
Fig. 2
266

Fig. 3
Fig. 4
267

Fig. 5
Fig. 6
268

Fig. 7
Fig. 8
269

Fig. 9
Fig. 10
270

Fig. 11
Fig. 12
271

Fig. 13
Fig. 14
272

Fig. 15
Fig. 16
273

Fig. 17
Fig. 18
274

Fig. 19
Fig. 20
275

Fig. 21
Fig. 22
276

Fig. 23
Fig. 24
277

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU
FAMILIA REGALĂ A ROMÂNIEI REPREZENTATĂ ÎN
TABLOURILE VOTIVE LA BISERICILE SF. TREI IERARHI
ŞI SF. NICOLAE DOMNESC DIN IAŞI
278
„Viaţa imită arta mult mai mult decât arta imită viaţa”
Oscar Wilde
Regele Carol I a fost interesat de restaurarea unor monumente
istorice reprezentative pentru oraşul Iaşi 1 . În acest sens, este cunoscut
faptul că monarhul a susţinut restaurarea bisericilor Sf. Trei Ierarhi şi
Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi. Biserica mănăstirii de la Sf. Trei Ierarhi a
început a fi restaurată în 1882, guvernul însărcinându-l pe arhitectul
francez Emile André Lecomte de Nöuy (1844-1914) să înceapă imediat
lucrările de refacere 2 .
Finalizarea restaurării s-a produs în octombrie 1904, când a avut
loc şi sfinţirea lăcaşului, în prezenţa familiei regale. O inscripţie,
aşezată deasupra uşii de intrare, aminteşte de donaţia augustului
suveran: „Noi Carol I, Domn şi Rege al României – Întru mărirea şi
lauda a-tot-puternicului Dumnezeu, a cărui cerească binecuvântare s’a
răvărsat asupra pământului şi poporului românesc în curgerea celor
treizeci şi opt de ani ai domniei noastre şi întru veşnica pomenire a
noastră, a augustei noastre soţii Reginei Elisaveta şi a în Domnul
răposatei noastre fiice Maria, a Principelui moştenitor Ferdinand al
României şi a soţiei sale Principesei Maria, a pruncilor lor, Carol şi
Nicolae, Elisaveta şi Maria, precum şi a tuturor urmaşilor noştri şi a
Textul de faţă a fost publicat, fără unele corecturi, şi mai ales, adăugituri în
„Constelaţii ieşene”, anul I, nr. 1, martie 2006, pp. 10-11; nr. 2, iunie 2006, pp. 31-32.
1 Cf. C. Angelescu, Regele Carol I şi cultura românească din timpul său,
extras din „Revista Generală a Învăţământului”, nr. 3-4, Bucureşti, 1941, p. 28. La
târnosirea bisericii din Sinaia, regele Carol I spunea: „Bisericile şi mănăstirile sunt
aproape singurele monumente ce ne-au rămas din trecut. Ele au astfel o
însemnătate deosebită pentru istoria Patriei, căci inscripţiunile păstrate pe zidurile
lor au fost de multe ori singura călăuză a istoricului, pentru a determina domnia
hospodarilor, obârşia neamurilor, cârmuirea vlădicilor şi faptele războinice” (Ibidem,
p. 30). Pe lângă bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc, Carol I şi
Elisabeta au înzestrat şi Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Pe peretele vestic, în
partea dreaptă se poate citi: „Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886,
al domniei noastre al douăzeci-şi-şaselea, al regatului meu al şaselea,
împodobindu-se şi înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre,
odoare şi veşminte preţioase, precum şi cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite
şi închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălţarea sfintei Biserici
Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soţii Elisaveta şi a urmaşilor noştri...”.
2 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi, 1913, p. 209.

întregului neam românesc; clădit-am din nou această sfântă biserică cu
hramul sfinţilor Trei-Ierarhi Vasilie-cel-Mare, Grigorie Cuvântătorul-de-
Dumnezeu şi Ioan Gură-de-Aur, urmând întocmai clădirea de
odinioară, ridicată de Vasile Voevod Domnul Moldovei în anul mântuirii
1639 şi sfinţită în 6 Maiu al aceluiaşi an, sub păstoria Mitropolitului
Varlaam. Astăzi în 3 Octomvrie 1904, fiind noi faţă cu întreaga noastră
familie, împreună cu marii dregători ai statului şi meşterul arhitect
Andreiu Lecomte du Nöuy, s’a sfinţit din nou acest locaş de rugăciune
şi mântuire de către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Partenie Clinceni.
Fie în veci binecuvântat de Domnul acest adăpost al credinţei, reînnoit
de Noi spre lauda strămoşilor şi spre întărirea neamului românesc” 3 .
În 1896, J. J. Antoine Lecomte du Nöuy (1842-1923), fratele
arhitectului, pictează frescele de pe pereţii vestici ai pronaosului 4 , ce
străjuiesc intrarea în biserica mănăstirii Sf. Trei Ierarhi. În partea
dreaptă, loc destinat donatorilor, a peretelui vestic din pronaos, privind
spre ieşirea din biserică pictorul a reprezentat familia regală, formată
din regina Elisabeta, principesa Maria (Mărioara), regele Carol I,
principele moştenitor Ferdinand, principesa Maria, principele Carol.
Tabloul votiv 5 este împărţit în două: de o parte se află regina
Elisabeta şi principesa Mărioara, iar de cealaltă se găsesc regele şi
restul familiei. Regina Elisabeta ţine în mâna stângă cartea sfântă
închisă, Evanghelia, iar cu mâna dreaptă îşi ocroteşte unica fiică –
principesa Mărioara – care ţine în mâini o crenguţă de laur. Crenguţa
de laur din mâinile principesei Mărioara se explică prin faptul că
3 Alexandru Lapedatu, André Lecomte du Nöuy, Câteva cuvinte asupra
bisericilor Sf. Nicolae-Domnesc şi Trei-Ierarhi din Iaşi, Bucureşti, 1904, pp. 58-59;
André Lecomte du Nöuy ne spune în amănunt despre donaţia regală: „Tot
mobilierul, tronurile, scaunul Episcopal, candelabrele, lampele, candelele, sfeşnicile,
pupitrele şi iconostasul etc. etc., sunt de bronz aurit, îmbogăţit cu fildeş şi smalţuri,
afară de staluri, cari sunt de bronz verde. Tot acest mobilier, precum şi Tâmpla
(catapeteasma, n. n., I. P.-I.), este datorit mărinimiei M. S. Regelui. […]
Policandrele, compuse după un vechiu model, poartă în smalţ, armele României şi
iniţialele Regale” (Cf. Ibidem, pp. 57-58).
4 Ibidem, p. 57: „În Nartex, la dreapta şi la stânga uşii de intrare, sunt
pictate portretele fondatorilor şi acelea ale familiei Regale a României. Deasupra
acestei uşi, ţinut de doi îngeri, se observă o inscripţie spunând: Daţi Cesarului ce
este al Cesarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu (subl. n., I. P.-I.).
Dedesupt, timpanul este ocupat de inscripţia comemorativă a restaurării şi
inaugurării monumentului”.
5 Descrierea tabloului votiv pictat de J. J. Antoine Lecomte du Nöuy pe
peretele vestic al pronaosului am realizat-o după fotografiile din monografia lui N. A.
Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi, 1913, p. 193.
279

aceasta este moartă, crenguţa fiind simbolul celor care nu mai sunt în
viaţă 6 .
Regele Carol I este îmbrăcat în uniforma sa de general al
Armatei române şi ţine în mâna dreaptă actul de donaţie către Biserică,
cu mâna stângă sprijinindu-se pe mânerul sabiei. În plan secund, în
spatele regelui, se găseşte cuplul princiar moştenitor, Ferdinand-Maria.
Principesa Maria îl are în grijă pe micul principe Carol, viitorul rege
Carol al II-lea. Atât principesa Mărioara, cât şi principele Carol, sunt
îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti. Tabloul este completat de un
înger, care are rolul de a veghea asupra familiei regale, prezenţa
acestuia explicând şi Evanghelia închisă ţinută de regina Elisabeta,
apoi de una din absidele bisericii, iar în colţul de jos al tabloului de
stema regală a României. Astăzi, tabloul votiv cu familia regală din
biserica mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi” nu se mai poate observa, el fiind
acoperit în perioada comunistă de un alt tablou, reprezentând trei înalte
feţe bisericeşti. Să mai existe, sub acest din urmă tablou, datorat
comuniştilor, cel original reprezentând familia regală?
Biserica Sf. Nicolae Domnesc, ctitorită de Ştefan cel Mare între
anii 1491-1493, a fost restaurată de acelaşi arhitect regal, începând cu
1884 7 , sfinţirea având loc tot în anul 1904 8 – anul comemorativ „Ştefan
cel Mare”. Cu această ocazie regele Carol I a ţinut o scurtă cuvântare
în care îşi exprima mulţumirea faţă de restaurarea bisericii lui Ştefan
cel Mare: „Este pentru mine o nemărginită mulţumire sufletească de a
fi putut vedea biserica Sf. Nicolae reînfiinţată în vechea ei strălucire,
tocmai în anul când poporul Român prăznuieşte cei patru sute de ani
trecuţi dela moartea ctitorului ei, Marele Voevod Ştefan, acest falnic
voevod, mare printre cei mari, care ne înfăţişează o viaţă cârmuită şi
însufleţită de două credinţe adânci, nedespărţite, izvoare de putere şi
de izbândă: credinţa în Dumnezeu şi credinţa în popor” 9 .
La biserica Sf. Nicolae Domnesc, în aceeaşi poziţionare ca la
Sf. Trei Ierarhi, avem reprezentat, în partea stângă, loc destinat
6
Carol I şi Elisabeta au avut un singur copil, pe principesa Maria
(Mărioara), născută la 8 septembrie 1870. Principesa Mărioara a murit la numai
patru ani, pe 9 aprilie 1874, în urma unei scarlatine; a fost înmormântată în
apropierea mănăstirii Cotroceni din Bucureşti.
7
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, 1974, p. 52; Ibidem.
Ediţia a II-a, revăzută, Iaşi, 2007, p. 50; pentru mai multe detalii despre lucrările de
restaurare ale bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, vezi Sorin Iftimi, Restaurarea
bisericii „Sfântul Nicolae” Domnesc (1884-1904), în Cercetări privitoare la istoria
bisericilor ieşene, Iaşi, 2008, pp. 11-27.
8
Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol. I, Bucureşti, 1991, pp. 185-186.
9
C. Angelescu, op. cit., p. 29.
280

ctitorilor, a peretelui vestic din pronaos, privind spre ieşirea din
biserică, pe Ştefan cel Mare împreună cu o parte a familiei sale, iar în
partea dreaptă familia regală după cum urmează: regele Carol I,
regina Elisabeta, principesa Mărioara, principele-moştenitor Ferdinand
şi principesa Maria, principii Carol şi Elisabeta – copii ai cuplului
Ferdinand-Maria.
De această dată, tabloul votiv este compact, întreaga familie
regală, în frunte cu regele Carol I, fiind întâmpinată de un personaj
alegoric – România – văzută de pictor ca o femeie îmbrăcată în
costum naţional, cu stema regală pe piept, purtând o cunună de laur
pe cap, ţinând în mâna dreaptă drapelul ţării iar în cea stângă Coroana
de Oţel a României. Deasupra regelui se află pictat scutul heraldic al
familiei regale, în continuare, pictorul evidenţiind fiecare membru în
scris, după cum urmează: „Carol I – Domn şi Rege, Regina Elisaveta,
Principesa Maria, Principele Moştenitor Ferdinand, Principesa Maria,
Principesa Elisaveta, Principele Carol”.
Regele Carol I, şi în acest tablou votiv, este îmbrăcat în ţinuta
de general român, ţinând în mâna dreaptă actul de donaţie, iar cu cea
stângă sprijinindu-se de mânerul sabiei. Regina Elisabeta îşi
protejează preaiubita fiică, pe principesa Mărioara, ţinând în aceeaşi
mână stângă, Evanghelia, de această dată deschisă; pe Evanghelie
stă scris: „Iehova a dat, Iehova a luat, bine-cuvântat fie numele lui
Iehova”. Principesa Mărioara este îmbrăcată în costum naţional şi ţine,
şi de această dată, crenguţa de laur în mâini. Principele Ferdinand se
sprijină cu ambele mâini în mânerul sabiei iar principesa Maria îl
ocroteşte cu mâna dreaptă pe micul principe Carol, îmbrăcat la rândul
său în costum naţional. Micul principe Carol o ţine de mână pe
principesa Elisabeta, sora sa, cel de-al doilea copil al cuplului
Ferdinand-Maria, născută în 1894.
Inscripţia în bronz aşezată deasupra uşii de intrare grăieşte:
„Noi Carol I. Domn şi Rege al României. Îndemnat de dorinţa şi de
osârdia de a păstra şi ocroti locaşurile credinţei strămoşeşti, ridicat-am
din nou, pe temeliile cele vechi şi întocmai după cum era înainte, acest
sfânt locaş de rugăciune, în care se prăznuieşte sfântul Ierarh şi
Făcător de minuni Nicolae. Înnălţată a fost această sfântă biserică de
Ştefan Voevod cel Mare şi Sfânt, Domnul Moldovei, între anii 1491 şi
1493, şi s’a reînnoit de Antonie Ruset Voevod în anul 1676; iar acum
în 2 Octomvrie 1904, în al treizeci şi optulea an al Domniei noastre,
când toată suflarea românească prăznuieşte împlinirea a patru veacuri
de la moartea Marelui Voevod Ştefan, s’a sfinţit din nou, Mitropolit al
Moldovei şi Sucevei fiind Partenie Clinceni, iar Meşterul Arhitect
Andreiu Lecomte du Nöuy. Închinăţi-se ţie, Cerescule Părinte, acest
281

locaş al păcei, ca în toată vremea să se adune în el poporul românesc,
spre a te slăvi pre tine, amintindu-şi vitejia strămoşească, prin care s’a
ridicat Regatul român” 10 .
Tabloul votiv de la biserica Sf. Nicolae Domnesc există încă şi
se află într-o stare bună de conservare.
10 Alexandru Lapedatu, André Lecomte du Nöuy, op. cit., p. 27.
282

Ilustraţii
Reprezentări ale tabloului votiv de la biserica Sf. Trei Ierarhi
după N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi, 1913.
283

Reprezentări ale tabloului votiv de la biserica Sf. Nicolae Domnesc
Foto 2006
284