RAIUL si IADUL

RAIUL 

şi 

IADUL 

ALLAN KARDEC 

1

Partea întâi 

DOCTRINA 

2

CAPITOLUL I 

VIAłA VIITOARE ȘI ANIHILAREA 

1. Este un lucru cert că noi trăim, gândim și acționăm; nu este 

mai puțin cert că noi vom muri. Dar încotro vom merge când vom 

părăsi pământul? Ce se va întâmpla cu noi? O vom duce mai bine 

sau mai rău? Vom continua să existăm sau vom înceta a mai trăi? 

“A fi sau a nu fi”, este alternativa ce ne este prezentată. Va fi 

pentru totdeauna sau deloc. Va fi totul, sau nimic; vom trăi etern ori 

vom înceta a exista odată pentru totdeauna. Alternativa merită să 

fie luată în considerație. 

Fiecare simte nevoia de a trăi, de a iubi, de a fi fericit. Oferiți-i 

cuiva, ce se crede pe punctul de a muri, vestea că viața sa va fi 

prelungită, că ora morții va fi amânată – mai mult decât atât, 

spuneți-i că va fi atât de fericit cum nu a fost niciodată – iar inima îi 

va pulsa plină de bucurie și speranță. Dar pentru ce motiv aspiră 

inima umană în acest mod instinctiv după fericire, dacă este de 

ajuns o răsuflare pentru a-i risipi speranțele? 

Poate fi ceva mai agonizant decât idea că suntem condamnați la 

nimicire totală si deplină, că cele mai dragi sentimente, inteligența, 

cunoștințele noastre, obținute cu atâta trudă, vor dispărea toate, 

vor fi aruncate și pierdute pentru totdeauna? De ce luptăm pentru a 

deveni mai ințelepți sau mai buni? De ce trebuie să ne înfrânăm 

dorințele? Pentru ce trudim cu asemenea efort și studiu, dacă 

străduințele noastre nu vor da roade? Dacă în curând, posibil 

mâine, toate acțiunile noastre nu ne vor mai fi de folos? Dacă a 

fost aceasta într-adevăr condamnarea noastră, atunci o mare parte 

3

din omenire ar fi de o mie de ori mai rea decât sălbaticii; deoarece 

bruta trăiește cu totul în prezent, pentru a-și satisface poftele 

fizice, fără neliniște chinuitoare, fără aspirații tulburătoare, care să 

dăuneze desfătării din ora ce trece. Dar o intuiție ascunsă și 

invincibilă ne spune ca acesta nu poate fi destinul nostru. 

2. Credința în nimicire în mod necesar face omul să-şi 

concentreze gândurile pe viața sa actuală. Ce poate fi mai ilogic 

decât să ne deranjăm în legătură cu un viitor ce nu credem că va 

exista? Şi cum celui a cărui atenție este, astfel, îndreptată exclusiv 

către viața actuală în mod firesc situează propriul interes deasupra 

intereselor altora, această convingere este cel mai puternic 

stimulent al egosmului, iar cel ce îl stâpânește este în perfectă 

concordanță cu el însuși când afirmă : “Să ne distrăm cât de mult 

putem în această lume, atât timp cât trăim; să ne asigurăm toate 

plăcerile pe care prezentul ni le poate oferii, având în vedere că 

după moarte totul se va sfârși pentru noi; și să ne grăbim să ne 

asigurăm momentele de distracție, pentru că nu știm cât va dura 

viața noastră”. Precum unul care la fel de consistent ajunge la 

următoarea concluzie – cea mai periculoasă pentru bunăstarea 

societății este: “Să ne asigurăm distracția, prin orice fel de 

mijloace; motto-ul nostru să fie : ‘Fiecare pentru el’ lucrurile bune 

ale vieții sunt premiul pentru cel mai priceput”. 

În cazul în care câțiva sunt reținuți, din respect pentru opinia 

publică, la a duce acest plan la proporții maxime, ce constrângere 

există pentru cei ce nu stau încremeniți în fața vecinilor, ce privesc 

legea umană precum o tiranie exercitată numai asupra acelora ce 

se doresc a fi suficient de inteligenți încât să şi-o faca acesiblilă, și 

care în mod consecvent se folosesc de toată ingenuozitatea pentru 

a se eschiva atât de cerințe cât și de penalitățile acestei legi? Dacă 

4

oricare doctrină merită etichetată ca fiind dăunătoare și antisocială, 

este cu siguranță, aceea a anihilării, deoarece distruge 

sentimentele solidarității și fraternității, unica bază a relațiilor 

sociale. 

3. Să presupunem că o întreagă națiune a obținut, într-un mod 

sau altul, certitudinea că, la sfârșitul unei săptămâni, a unei luni 

sau a unui an, va fi complet distrusă, că nici o persoană din 

populația sa nu va fi lăsată în viață, ca ei toți vor fi complet distruși 

și nu va ramâne nici o urmă a existenței lor. Care, în acest caz, ar 

fi comportamentul adoptat de oamenii astfel condamnați unei 

distrugeri sigure și anticipate, în timpul scurt ce le rămâne pentru a 

trăi? Vor munci pentru îmbunătățirea lor morală ori pentru 

distrugerea lor? Vor continua să muncească pentru viața lor? Vor 

respecta cu scrupulozitate drepturile, proprietatea și viața 

vecinilor? Se vor supune legilor țării căreia aparțin, sau oricărei 

influențe, chiar si celei de origine autoritară, cea mai legitimă dintre 

toate? Vor recunoaște ei existența vreunei îndatoriri? Cu siguranță 

că nu. Bine - decăderea socială pe care ne-am imaginat-o, după 

cum am ilustrat, preluând o întreagă națiune, este cauzată, în mod 

individual, treptat, de doctrina anihilării. Dacă consecințele practice 

ale acestei doctrine nu sunt atât de distructive pe cât ar putea fi 

pentru societate, se datorează în primul rând existenței celor, ce se 

află printre numeroșii a căror vanitate este flatată de titlul de “liber 

cugetător”, mai degrabă lăudăroșenie decât necredință totală, mai 

mult îndoială decât convingere, mai multă teamă de anihilare decât 

vor să arate; iar în al doilea rând, deoarece cei ce într-adevăr cred 

în anihilare sunt o foarte mică minoritate, și sunt, prin urmare, 

influențați în ciuda propriei convingeri de opinia contrară și ținuți 

sub control de forțele rezistente ale societății și ale Statului: dar 

dacă o necredință absolută într-o existență viitoare ar ajunge să fie 

5

conștientizată de majoritatea omenirii, dizolvarea societății ar urma 

în mod necesar. Propagarea doctrinei anihililării va duce în mod 

inevitabil la acest rezultat. 2 

Dar oricare vor fi consecințele doctrinei anihilării, dacă aceasta ar fi 

adevărată, va trebui să fie acceptată; căci, dacă anihilarea ar fi 

destinul nostru, nici sistemele filozofice contrare, nici daunele 

morale și sociale ce rezultă din cunoşterea noastră că ne așteaptă 

asemenea destin, nu ne-ar putea prevenii de anihilare. Și este 

inutil să încercăm să mascăm faptul că scepticismul, îndoiala, 

indiferența, câștigă teren în fiecare zi, cu toate eforturile diverselor 

mase religioase de a săvârși contrariul. Dar dacă sistemele 

religioase ale zilei sunt fără putere împotriva scepticismului, acest 

lucru se datorează lipsei de arme necesare pentru a lupta 

împotriva inamicului. Astfel că, dacă a fost permis învățăturii lor de 

a rămâne într-o stare de imobilitate, curând se vor înrăutăți, 

inevitabil în timpul conflictului. Ceea ce lipsește acelor sisteme – în 

această eră pozitivistă, când oamenii pretind să înțeleagă înainte 

2 Cunoșteam un bărbat tânăr de optsprezece ani, ce a fost atacat de o boală a inimii, socotită de cei în 

măsură ca fiind o boală incurabilă. Doctorii acestuia au afirmat că poate muri într-o săptămână sau mai 

poate trăi încă vreo doi ani, însă nu este posibil ca viața să-i fie prelungită mai mult de atât. Tânărul bărbat, 

devenind conștient de soarta ce-l așteaptă, imediat a renunțat la studii și s-a dedicat fiecărei forme de 

depravare. Mustrărilor adresate, privind pericolele unei astfel de vieți dezordonate asupra unei persone cu 

această stare de sănătate, el a raspuns invariabil: “ Ce contează, având în vedere că mai am doar doi ani 

de trăit? Ce folos ar avea să mă obosesc cu studiul? Profit de timpul ce mi-a mai rămas și sunt determinat 

să mă bucur atât cât mai durează.” Aceasta este consecința logică a credinței în anihilare. 

Dacă acest tânăr om ar fi fost un Spiritist, și-ar fi spus : “Moartea îmi va distruge doar trupul, pe care ar 

trebui să îl arunc deoparte precum un costum foarte uzat; însă sufletul meu va trăi veșnic. Ar trebui să fiu, 

în următoarea fază a existenței mele, doar ceea ce m-am format să fiu în viața actuală. Nimic din ceea ce 

am dobândit, moral sau în cunoștințe, nu le voi pierde, deoarece toate achizițiile noi vor fi adăugate 

progresului meu. Leacul pentru fiecare imperfecțiune, de care am putut să mă descotorosesc pe parcursul 

existenței actuale, ceea ce mă va duce o treaptă mai sus pe drumul fericirii; Viitoarea mea bucurie sau 

nefericire imi va fi rezultatul modului bun sau rău în care mi-am dus viața pe care o traiesc acum. Prin 

urmare este de maximă importanță pentru mine să trăiesc timpul ce mi-a rămas și să evit orice tinde să îmi 

diminueze forța.” 

Care din aceste două doctrine pe care le comparăm este de preferat? 

6

de a crede – este confirmarea doctrinelor acestora prin fapte și 

prin concordanța cu descoperirile Științei Pozitive. Dacă sistemele 

teoretice susțin alb pe când faptele arată negru, trebuie să alegem 

între o apreciere luminată a evidenței și o acceptare oarbă a 

relatărilor arbitrare. 

4. În această stare a lucrurilor, fenomenele Spiritismului se 

dezvoltă spontan în ordinea stabilită de Providență și pune o 

barieră împotriva invaziei scepticismului, nu numai prin 

argumentare sau prin perspectiva pericolelor pe care le relevă, ci și 

prin producerea fenomenelor fizice care contribuie la existența 

sufletului, și realitatea unei vieți viitoare, ambele palpabile și 

vizibile. 

Fiecare ființă umană este, fără nici un dubiu, liberă să creadă orice 

sau să nu creadă nimic; însă aceia ce își folosesc influența 

cunoștințelor și a poziției pentru a propaga, în rândul maselor, și în 

mod special printre generațiile în creștere, negarea unei vieți 

viitoare, seamănă răspandirea germenilor de confuzie și dizolvare 

socială, și suportă o grea responsabilitate acționând astfel. 

5. Există o altă doctrină ce respinge condiția de “Materialist”, 

deoarece recunoaște existența unui principiu diferit de material, 

facem referire la aceea ce afirmă că fiecare suflet individual va fi 

absorbit de Întregul Universal. Conform acestei doctrine, fiecare 

ființă umană asimilează, la naștere, o părticică din acest principiu, 

ce constituie sufletul său și îi dăruiește viață, inteligență și 

sensibilitate. In momentul morții, acest suflet se întoarce la sursa 

generală și este asimilat în infinit precum o picătură de apa se 

asimilează într-un ocean. 

Această doctrină este, cu siguranță, un progress asupra 

Materialismului simplu și pur, din moment ce admite ceva mai 

7

presus de materie; însă consecințele sunt exact aceleași. Chiar 

dacă un om, după moarte, se dizolvă în neant, sau este afundat 

într-un rezervor general, e tot una, în ceea ce îl privește personal. 

Dacă, într-unul din cazuri, el este anihilat, în celălalt caz, el își 

pierde individualitatea, ceea ce pentru el inseamnă acelaș lucru ca 

a inceta să existe: în ambele cazuri, toate relațiile sociale sunt 

distruse pentru totdeauna. Ceea ce este esențial pentru fiecare 

ființă umană e conservarea Eu-lui; fără acesta, ce mai contează 

pentru el dacă mai există sau nu? În ambele cazuri, pentru el, 

viitorul este vid, iar viața actuală este singurul lucru important. În 

ceea ce privesc consecințele morale, această doctrină este, prin 

urmare, la fel de dăunătoare şi lipsită de speranță, la fel de 

puternic ca stimulent pentru egoism, ca și asa numitul materialism. 

6. Doctrina pe care o luăm în considerare este deschisă, de 

asemenea, următoarei obiecții. Toate picăturile de apă din ocean 

seamănă una alteia în mod exact și deține proprietăți identice; 

trebuie în mod necesar să fie cazul câtorva parți ale întregului 

omogen; atunci, cum se face că sufletele ce aparțin rasei umane, 

dacă sunt atât de multe picături luate dintr-un ocean de inteligență, 

sunt atât de diferite unul de celălalt? De ce întâlnim geniu cot la cot 

cu prostia? Virtuțile cele mai sublime, cot la cot cu cele mai josnice 

vicii? Bunătatea, blândețea, îngăduința aşezate lângă cruzime, 

violență și barbarie? Cum pot părțile unui întreg omogen să fie atât 

de diferite una de cealaltă? Se va afirma că ele sunt modificate de 

educație. Dar, chiar și asa, de unde se trag diferitele calităti pe 

care ei le aduc la naștere, inteligența precoce a unora, instinctele 

bune sau rele ale altora, ce nu numai că sunt independente față de 

8

educație, dar adesea în totalitate lipsite de armonie cu mediul 

înconjurător în mijlocul căruia ei se află? 

Educația, în mod incontestabil, modifică calitățile intelectuale și 

morale ale sufletului; dar aici se ivește o altă dificultate. Cine 

dăruiește, fiecarui suflet, educația care îi determină progresul? Alte 

suflete – potrivit doctrinei ce le aseamăna unor picături dintr-un 

ocean omogen de suflete – nu pot fi mai avansate lor decât 

celelalte! Pe de altă parte, dacă sufletul, după ce astfel a progresat 

pe parcursul vieții, se intoarce în întregul Universal de unde a venit, 

returnează o parte imbunătățită acelui întreg; iar prin urmare 

întregul general va fi, în cursul timpului, deosebit de modificat și 

îmbunătățit, de către această modificare educațională a părților 

sale. Cum se intâmplă, în asemenea caz, că suflete ignorante și 

depravate sunt produse din el în mod constant? 

7. Potrivit acestei doctrine, sursa universală de inteligență, din 

care sunt produse sufletele, nu este una şi aceeași cu Divinitatea, 

de aceea, nu este chiar asemănător Panteismului. Panteismul, 

cum este numit, diferă de această doctrină, observând că acesta 

consideră că principiul universal al vieții și inteligenței alcătuiește 

Divinitatea. Dumnezeu, potrivit Panteimului, este și spirit și materie; 

toate fiintele, toate corpurile naturii, compun Divinitatea, în care 

acestea sunt molecule, elementele componente. Dumnezeu este 

suma a tot ceea ce există; fiecare persoană, făcând parte din acest 

total, este el insuși Dumnezeu; acest total nu este condus de nicio 

ființa dominatoare si superioară; Universul este o imensă republică 

fără conducător, sau, mai degrabă, în care fiecare din membrii e 

conducător, înzestrat cu putere absolută. 

9

8. Acest sistem este deschis către diferite obiecții, dintre care 

principala ar fi următoarea : Fiind împosibilă conceperea Divinității 

fără infinitatea perfecțiuni Sale, cum poate un întreg perfect să fie 

format din părți atăt de imperfecte după cum le observăm noi a fi, 

și având atât de mare nevoie de evoluție? Aceste părți fiind 

supuse legii evoluției, înseamnă că însuși Dumnezeu trebuie să 

evolueze în permanență; și dacă a evoluat întreaga eternitate, de 

asemenea înseamnă că la inceput El trebuie să fi fost foarte 

imperfect. Dar cum este posibil ca o ființă imperfectă, creată din 

voințe şi idei extrem de diferite una față de alta, să fie în stare să 

conceapă legile armonioase, atât de minunate în unitatea lor, 

înțelepciunea si prevederile, ce guvernează Universul? Dacă toate 

sufletele sunt părți ale Divinității, toate au contribuit probabil în 

stabilirea legilor naturii; atunci de ce ele protestează, cu jumătate 

de glas, în continuu împotriva acelor legi care, conform acestei 

doctrine, sunt propria lor invenție? Nici o teorie nu poate fi 

acceptată ca fiind adevărată decât în cazul în care ne satisface 

motivele și ne oferă o explicație rațională a tuturor adevărurilor cu 

care se confruntă; dacă este contrazisă numai de unul din toate 

acele adevăruri, atunci teoria nu poate fi adevarată. 

9. Examinat din punctul de vedere al consecințelor morale, 

Panteismul este văzut la fel de nesătisfăcător precum este și 

absurd pe plan intelectual. În primul rând, destinul fiecarui suflet, 

conform acestui concept, este, precum în sistemul cercetat 

anterior, absorbirea lui într- un întreg general, ce are drept urmare 

pierderea individualității. Dacă, în caz contrar, ar fi admis, potrivit 

opiniei anumitor panteişti, că sufletele își păstrează individualitatea, 

atunci Dumnezeu nu poate avea voință unitară, ci este un 

amalgam de nenumărate individualități diferite. De altfel, fiecare 

suflet fiind parte integrală a Divinității, nici unul nu este supus 

10

oricărei puteri superioare sieși; prin urmare, nici un suflet nu deține 

vreo responsabilitate pentru acțiunile sale, fie bune sau rele, nici un 

suflet nu are vreun motiv pentru a face bine, iar fiecare suflet este 

liber de a săvârși tot ceea ce îl complace prin greşeli, fără nici o 

primejdie, având în vedere că fiecare suflet este stăpânitorul 

absolut al Universului. 

10. Teoriile pe care le-am cercetat nu numai că nu reuşesc să 

satisfacă nici motivul nici aspirațiile omenirii, ci chiar prezintă minții 

o succesiune de dificultăți insurmontabile întrebări asupra 

realităților la care ei sunt complet incapabili de a răspunde. Trebuie 

să alegem între 3 alternative teoretice: Anihilare, Absorbție, și 

Individualitatea sufletului înainte și după moarte, Rațiunea ne 

îndeamnă către această ultimă credință iar această credință este 

cea care a constituit bazele tuturor religiilor în toate epocile lumii. 

Dacă motivul ne conduce la convingerea persistentă a 

individualității sufletului, ne duce de asemenea la admiterea 

consecințelor acestei persistențe, cu alte cuvinte, că soarta fiecarui 

suflet trebuie să depindă de calitățile sale personale; deoarece ar fi 

irațional a admite că sufletul retrograd al celor primitivi şi rău 

intenționați se află la același nivel precum al acelor pricepuți și 

binevoitori. Dreptatea pretinde că fiecare suflet ar trebui să fie 

responsabil pentru propriile fapte; însă, pentru ca sufletele să fie 

astfel responsabile, ele trebuie să fie libere în a alege între bine şi 

rău. În afară de cazul în care suntem de acord cu libertatea voinței, 

trebuie în mod necesar să recunoaştem existența fatalității; și 

responsabilitatea nu poate coexista cu fatalitatea. 

11. Toate religiile au proclamat principiul fericirii sau nefericirii 

sufletului după moarte, cu alte cuvinte, pricipiul recompenselor și 

pedepselor viitoare, însumate în idea dogmatică de “Rai” și “Iad”, 

11

dogmă comună tuturor religiilor. Însă aceste religii diferă radical în 

ceea ce priveste natura recompenselor și pedepselor din viitor, și 

mai ales asupra condițiilor de care acestea depind. Din moment ce 

s-au ivit credințe contradictorii ce au produs diferite forme de 

venerare și au dus la impunerea de către fiecare a unor practici 

speciale ca metodă de cinstire a lui Dumnezeu și astfel la 

câștigarea apartenenței la “Rai” și evitare “Iadului”. 

12. Toate religiile lumii s-au aflat în mod necesar, la început, în 

armonie cu gradul evoluției morale și intelectuale a oamenilor din 

care și-au luat avantul, și care - fiind încă prea adânc scufundați 

în ceea ce e material pentru a concepe lucrurile pur spirituale - au 

făcut ca mare parte din îndatoririle lor religioase să consiste în 

săvârșirea anumitor forme exterioare. Pentru un timp acestea au 

fost de ajuns pentru a satisface mintea; o perioadă mai târziu, când 

oamenii dobândesc mai multă lumină, ei simt goliciunea acelor 

forme, și dacă doctrinele credinței lor nu sunt de suficiente pentru a 

umple golul lăsat de prăbușirea acestora, ei își abandonează 

religia și devin filozofi. 

13. Dacă acea formulă primitivă a ținut mereu pasul cu mișcarea 

ascendentă a minții umane, aceeași armonie ar fi existat între ei 

întotdeauna, și nu ar fi existat niciodată necredincioși, deoarece 

nevoia de a crede este naturală pentru inima umană, iar oamenii 

vor crede dacă li se vor dărui idei religioase în armonie cu nevoile 

lor intelectuale. Omul ar ști bucuros de unde vine și încotro se 

indreaptă; dar ceea ce este așezat înaintea sa ca scop al vieții nu 

coincide nici cu aspirațiile sale, nici cu ideea că s-a format pe sine 

din Dumnezeu, sau din datele științifice - dacă, mai mult de atât, 

se caută ai fi impus, ca fiind necesar pentru câștigarea acelui 

12

obiectiv, condiții a căror utilitate nu este percepută de logica 

acestuia- el în mod firesc respinge întregul. Materialismul și 

Panteismul i se par mult mai raționale deoarece pur și simplu 

acestea argumentează și dezbat. Argumentul lor este fals, dar, 

totuși ei argumentează; și mai degrabă ar argumenta în mod fals 

decât să nu o facă deloc. 

Dacă însă i-ar fi prezentată o doctrină a unei vieți viitoare sub un 

aspect ce este, în sfârșit, satisfacător gândirii sale și demn, în toate 

aspectele, de măreția, de dreptatea, și de infinita bunătate a 

Domnului, atunci va renunța la Materialism și Panteism, în care 

fiecare om simte goliciunea din sufletul său ascuns, și care sunt 

acceptate doar din lipsa a ceva mai bun; șI cum Spiritismul oferă 

ceva mult mai bun decât acele teorii deșarte și neplăcute, este 

primit cu nerăbdare de toți cei care nu găsesc, în credințele 

obișnuite și filozofiile acelor zile, certitudinea după care tânjesc, și 

care suferă în consecință îndurând torturile îndoielii. Teoria 

Spiritistă este confirmată atat prin argumente cât și prin fapte; și 

prin urmare oferă fundametul extins și durabil al convingerii pe care 

nici o altă teorie nu o poate înlocui. 

14. Credința într-o viață viitoare este instinctivă în interiorul minții 

umane; dar cum oamenii până în prezent nu au avut nici un 

fundament clar și suficient pentru această credință, imaginația lor a 

generat diverse sisteme religioase dând naștere marilor varietăți 

ale cultului uman. Cum doctrina Spiritistă pentru viața viitoare nu 

este o lucrare a imaginației mai mult sau mai puțin ingenios 

concepută, ci este din contră, dedusă din, și confirmată de, 

observarea fenomenelor fizice care au loc în acest moment sub 

ochii noștri, va continua să atragă, cum a facut-o până acum, pe 

13

cei ale căror convingeri, în acest, cel mai de seamă subiect, sunt 

divergente sau dezechilibrate și va stabili în mod treptat o 

convingere unitară în privința acesteia; o convingere ce nu va mai 

fi bazată numai pe o simplă ipoteză, ci pe o certitudine. Această 

unificare a convingerii umane, privind o existență viitoare a 

sufletului, va fi primul pas către unificarea formelor de cult; va 

exercita astfel o influență mult mai importantă și decisivă asupra 

diferitelor religii ale lumii și va duce, prima dată, la a se tolera una 

pe cealaltă, și eventual la contopirea acestora. 

14

CAPITOLUL II 

FRICA FAȚĂ DE MOARTE 

Cauzele temerii de moarte – de ce Spiritiștii nu se tem de 

moarte. Cauzele Fricii față de moarte 

1. Omul, oricărei trepte ierarhice ar aparține, de la stadiul 

primitiv în sus, posedă din naștere un presentiment asupra vieții 

viitoare; are o convingere intuitivă că moartea nu reprezintă 

sfârșitul existenței, iar cei a căror moarte o regretă nu îi sunt 

pierduți pentru totdeauna. Această convingere instinctivă într-o 

formă viitoare este mult mai generală decât credința în anihilare. 

Cum se face, atunci, că găsim, printre cei ce cred în nemurirea 

sufletului, un atașament pentru viața pământească și o așa mare 

frică de moarte? 

2. Frica de moarte este în același timp o dovadă a înțelepciunii 

Providenței cât și o consecință a instinctului de autoconservare 

întâlnit la toate ființele vii. Este în plus, esențială pentru bunăstarea 

rasei umane, atâta timp cât oamenii sunt insuficient de luminați în 

ceea ce priveşte condițiile vieții lor viitoare, ca punct de echilibru 

pentru obstacolele ce, numai pentru aceasta înțelegere, 

i-ar conduce prea des la o renunțare voită a existenței lor terestre, 

și de a sării peste chinurile acestei sfere joase, necesare pentru 

avansarea lor. 

În consecință, observăm, printre oamenii involuați, că intuirea unei 

vieți viitoare este foarte vagă și numai pe masură ce oamenii 

avansează, această intuiție devine, la început, o simplă speranță, 

si, în cele din urmă, o certitudine, dar încă contrabalansată de un 

atașament instinctiv față de viața trupească. 

3. Pe măsură ce omul ajunge la o adevărată înțelegere asupra 

stării viitoare, frica sa de moarte se diminuează; dar cum, în 

același timp, el înțelege mai clar scopurile vieții pământești, își 

15

așteaptă cu calm sfârșitul, fără nerăbdare sau regret. Certitudinea 

unei vieți viitoare oferă o altă orientare gândurilor sale, altă țintă 

pentru activitățile sale. Înainte de a căpăta această certitudine, el a 

depus efort numai pentru lucrurile vieții actuale; dobândind 

certitudinea, el munceşte pentru viața ce urmează, însă fără a 

neglija datoriile și interesele vieții sale prezente, deoarece știe că 

felul vieții viitoare va fi decis de modul în care a fost utilizată 

existența prezentă. Certitudinea reîntâlnirii prietenilor pierduți prin 

moarte, a păstrării relațiilor ce le-a format pe pământ, de a nu 

pierde roadele oricărui efort, de a continua, pentru totdeauna, să 

crească în bunătate și din punct de vedere intelectual, îi oferă 

răbdarea de a aștepta sfârșitul stabilit al vizitei sale pământești, și 

curajul pentru a îndura, fără să protesteze, momentanele munci 

obositoare și dezamăgirile vieții terestre. Solidaritatea ce o vede că 

există între spirite și oameni îi arată uniunea ce ar trebui să existe 

între toți oamenii de pe pământ; astfel, el percepe adevăratul 

fundament al fraternității umane și adevăratul scop al milosteniei în 

prezent și viitor. 

4. Pentru a ne elibera de frica de moarte, trebuie să fim capabili 

a privi dintr-un punct de vedere corect; cu alte cuvinte, trebuie să fi 

înțeles, în nouțiune lumea spiritului, și trebuie să ne fi format o idee 

asupra acelei lumi atât cât este cu putință în prezent: o forță de 

pătrundere ce dovedește, din partea unui suflet încarnat, un anumit 

grad de dezvoltare intelectuală și morală, și o anumită aptitudine 

de a se elibera de ceea ce e material. Printre cei care nu sunt 

suficient de avansați pentru dobândirea acestei cunoștințe, viața 

fizică are prioritate în fața vieții spirituale. 

Viața reală a omului se află în suflet; dar, în timp ce rămâne atașat 

de exterior, el vede viața numai în corp; și prin urmare, atunci când 

corpul este golit de viață, el preferă să creadă că totul se sfârșește 

și se cufundă în disperare. Dacă, în loc să-și concentreze gândurile 

pe aspectul exterior al vieții, și-ar îndrepta gândurile spre sursa 

vieții, spre sufletul ce este adevarata ființă care supraviețuiește la 

schimbarea înfățișării exterioare, atunci ar simți mai puțin regret la 

16

gândul că își va pierde corpul, instrument al atâtor necazuri și 

suferinți; însă, pentru aceasta, omul are nevoie de o forță morală 

pe care o obține în mod treptat, și pe măsură ce spiritul său 

avansează către maturitate. 

Prin urmare, frica de moarte rezultă din prea puține cunoștințe 

despre viața viitoare; însă denotă de asemenea, dorința de 

continuare a existenței și teama ca nu cumva distrugerea corpului 

să însemne sfârșitul existenței noastre; este evidentă datorită unei 

dorinți tăinuite de a supraviețui care se găsește cu adevărat în 

suflet, deși parțial ascuns sub vălul incertitudinii. 

Frica de moarte scade în proporții pe măsură ce obținem o 

anticipare mai clară asupra vieții viitoare; va dispărea în totalitate 

atunci când anticiparea devine o certitudine. 

Înțelepciunea Providenței este privită în acest marș progresiv de 

convingeri umane în ceea ce privește continuarea existenței 

noastre dincolo de mormânt. Dacă certitudinea într-o viață viitoare 

i-ar fi fost permisă omului înainte ca viziunea sa intelectuală să fie 

pregătită pentru asemenea aspect, el ar fi fost astfel orbit, iar 

tentațiile unei asemenea certitudini, văzute prea clar, l-ar fi dus la 

neglijarea vieții actuale, a cărei utilizare în mod sârguincios este 

condiția pentru evoluția fizică și morală. 

5. Frica de moarte este de asemenea menținută din scopuri pur 

și simplu omenești, ce vor dispărea odată cu evoluția rasei. Primul 

dintre aceste scopuri este aspectul sub care ideea asupra unei vieți 

viitoare a fost prezentată până în zilele noastre; un aspect ce a fost 

de ajuns pentru mințile slab evoluate, dar care nu a putut mulțumi 

cerințele intelectuale a celor inteligenți ce au învățat să 

argumenteze pe marginea subiectului. Prezentarea drept adevăr 

absolut a afirmațiilor ce sunt atât iraționale cât și contrare datelor 

științifice, a dus mințile meditatoare, în mod necesar, la concluzia 

că asemenea prezentare trebuie să fie nefondată și greșită. Astfel 

a rezultat, în mintea multora, un complet scepticism asupra 

existenței unei vieți viitoare, aceasta fiind prezentată într-un mod 

total inacceptabil, iar, în mintea unui număr și mai mare, o semi- 

17

convingere, atât de mânjită de îndoială, încât diferă cu puțin de 

necredință. Pentru aceștia din urmă, ideea unei vieți viitoare este 

doar o vagă ipoteză, mai degrabă o probabilitate decât o certitudine; 

ei își doresc să fie întocmai, și totuși, în ciuda acestei dorinți își 

spun: “Și dacă totuși, până la urmă, nu ar fi nimic dincolo de 

mormânt! Suntem siguri de prezent; să ne preocupăm cu acest 

lucru. Va fi timp îndeajuns să ne gândim la o viața viitoare în 

momentul în care descoperim dacă această viață într-adevăr 

există!” 

“Și pe lângă asta”, spun cei ce se îndoiesc “ce este de fapt 

sufletul? Este un punct matematic, un atom, o scânteie, o flacără? 

Cum simte ‘sufletul’ ? Cum vede? Cum și ce anume percepe el?” 

Sufletul, pentru majoritatea oamenilor, nu este o realitate pozitivă și 

activă, ci o simplă noțiune abstractă. Cei pe care i-au iubit, de care 

însă au fost despărțiți prin moarte, fiind reduși, în opinia lor, la 

condiția de atom, la condiția unei scântei, sau la condiția de gaz, 

par a fi separați de ei pentru totdeauna, și de a-și fi pierdut toate 

calitățile pentru care au fost îndrăgiți odinioară de aceștia. 

Pentru majoritatea oamenilor este dificil să considere “un atom”, 

sau “un gaz” ca lucruri ce pot fi îndrăgite. Ei nu reușesc să obțină 

satisfacție din perspectiva de a fi ei înșiși transformați în “monade” 

și caută să se sustragă din contemplații atât de vagi și triste, 

limitându-și gândurile la interesele, îndeletnicirile și desfătările vieții 

terestre, ce le oferă, cel puțin, aparența a ceva real și stabil. 

Numărul celor care sunt stăpâniți de considerații de acest gen este 

foarte mare. 

6. Atașamentul față de lucrurile vieții pământești este de 

asemenea menținut, chiar și de cei care cred cu fermitate în 

realitatea vieții viitoare, de impresiile păstrate din învățăturile la 

care au fost supuși în copilărie. 

Imaginile unei vieți viitoare prezentate de către Biserică, trebuie 

mărturisit, nu sunt nici atractive nici mângâietoare. Pe de-o parte, 

ne sunt arătate deformările celor damnați, ce-și ispășesc păcatele 

trecătoare în torturi interminabile şi flăcări de nestins; peste ei 

18

trecând o veșnicie fără speranță de izbăvire ori milă, și (ceea ce 

este și mai surprinzător), însăși pocăința fiind fără folos în cazul 

lor; - pe de altă parte, observăm suferințele sufletelor ce se chinuie 

în purgatoriu și își așteaptă izbăvirea, nu prin eforturi proprii pentru 

îndreptarea personală, ci din eforturile pline de milă a celor în viață 

care se roagă pentru ei sau îi pun pe alții să o facă. Aceste două 

categorii sunt reprezentate ca fiind marea majoritate a populației 

lumii; iar deasupra lor planează mica minoritate a celor aleși, 

absorbiți în eternitate, în beautitudine meditativă; o eternă 

zădărnicie care – deși preferată cu siguranță în locul anihilării – 

este, cu toate acestea, de o monotonie obositoare, și în 

consecință, în imaginile ce reprezintă fericirea celor aleși, fața celor 

din urmă prezintă o expresie de tristețe mult mai expresivă decât 

cea de fericire. Asemenea priveliște asupra vieții viitoare nu 

corespunde nici cu aspirațiile nici cu ideea de evoluție pe care o 

privim în mod instictiv ca fiind un element necesar al fericirii. Este 

dificil să ne imaginăm pe cel ignorant, necivilizat, al cărui simț 

moral este încă nedezvoltat, că trebuie să se regăsească, din 

simplul fapt că a fost botezat, pe același nivel cu cel care, de-a 

lungul multor ani de efort, s-a dezvoltat la un grad ridicat de 

cunoștințe și moralitate practică. La fel de neconceput este faptul 

că un copil decedat la o vârstă fragedă, înainte de a căpăta 

cunoștințele despre sine și asupra faptelor sale, ar trebui să se 

bucure de aceleași privilegii, numai din simplul fapt că parcurge o 

ceremonie la care nu va lua parte. O astfel de judecată provoacă 

încurcături până și în mintea credincioșilor înflăcărați în momentul 

în care se gândesc serios la doctrinele pe care, ca și copii, au fost 

instruiți să le accepte. 

7. Progresul pe care omul îl săvârșește cu atâta trudă în viața 

pământească, neavând ce să facă cu fericirea viitoare, credința că 

ei își pot asigura ușor această fericire prin intermediul ceremoniilor 

și îngrijirea de partea exterior – si că își pot procura fericirea 

viitoare prin intermediul banilor, fără nici o transformare completă 

a caracterului și a obiceiurilor lor - tinde să îi atașeze încă și mai 

19

puternic de plăcerile lumești. De multe ori persoana ce crede într-o 

viață viitoare, după modalitatea din zilele noastre, își spune în 

străfundul inimii, că din moment ce bunăstarea sa viitoare poate fi 

asigurată prin observarea anumitor forme sau prin întocmirea unui 

testament ce nu îi impune nici o privațiune în timpul acestei vieți. Ar 

fi de prisos să-și impună orice sacrificiu pentru binele celorlalți, și 

că adevăratul plan este pentru fiecare, pe când, astfel, asigurânduși 

propria salvare, de a păstra pentru el, în același timp, cea mai 

mare parte posibilă a lucrurilor bune din viața actuală. 

Cu siguranță, aceasta nu este părerea tuturor oamenilor, deoarece 

există multe excepții colosale și nobile de la regula de bază; nu 

putem însă nega faptul că astfel gâdesc majoritatea, în special 

masele nelămurite, iar ideea comun susținută, cu privire la 

condițiile fericirii pe lumea cealaltă, tinde să păstreze atașamentul 

față de lucrurile din această viață, și în consecință acționează ca 

stimul puternic pentru egoism. 

8. Trebuie remarcat, pe mai departe, că toate întrebuințările 

noastre sociale contribuie la agățarea omului de viața 

pământească, și la retragerea acestuia de pe calea ce duce din 

această lume către lumea cealaltă. Moartea este înconjurată de 

ceremonii sinistre ce evocă mai mult regret decat speranță; este 

întotdeauna înfățișată sub un aspect repulsiv, niciodată ca un 

somn al transformării; toate simbolurile folosite fac referire la 

distrugerea corpului, și o înfățișează precum o apariție hidoasă fără 

carne; nici unul din simboluri nu este folosit pentru a arăta moartea 

ca o eliberare a sufletului, bucuros și radiant, din robia terestră. 

Plecarea către o stare mai fericită a existenței este însoțită numai 

de plânsetele celor ce au supraviețuit, ca și când cel mai mare 

ghinion s-a abătut asupra celor plecați înaintea noastră; prietenii lor 

înlăcrimați își iau la revedere pentru totdeauna, de parcă nu vor 

mai putea niciodată să-i vadă, și sunt îndurerați la gândul că 

aceștia sunt privați de bucuriile acestei sfere joase, ca și cum 

cealăltă viață nu oferă bucurii mult mai mari decât cele de pe 

pământ. “Ce ghinion!” se spune adesea, “să moară, când era 

20

tânăr, bogat, fericit, și cu un viitor strălucit înaintea sa!” Ideea că 

cineva asemeni lui poate fi caştigator, din întâmplare, nu prea trece 

prin mintea celor pe care i-a părăsit, atât de vagă, confuză, sumbră 

și lipsită de speranță este ideea general folosită în ceea ce 

privește lumea sufletelor. Oamenii fără îndoială nu se vor grăbi să 

scape de prejudiciile lor în ceea ce privește moartea; însă vor reuși 

să facă asta atunci când cunoștințele asupra vieții spirituale vor 

deveni mai clare, stabile, și mai luminate. 

9. Credința universală, în plus, amplasează sufletele în zonele 

imaginarului, neaccesibile gândirii umane, unde devin străini pentru 

cei ce i-au lăsat în urmă pe pământ; însăși Biserica așează o 

bariera de netrecut între ei și cei din urmă, deoarece declară că 

toate legăturile dintre ei se sfărșesc iar comunicarea între aceștia 

nu este posibilă. Dacă ei se află în Iad, atunci orice speranță 

pentru prieteni de a îi revedea este pierdută pentru totdeauna , întradevar, 

în afară de cei ce împărtășesc aceeași soartă; dacă se află 

printre cei aleși atunci ei sunt complet absorbiți în propria 

beatitudine contemplativă. Toate aceste supoziții crează o 

separare atât de mare între cei morți și cei vii încât divizarea lor 

pare a fi totală și veșnică; astfel oamenii preferă să îi păstreze pe 

cei ce i-au iubit lângă ei pe pământ chiar dacă sunt într-o stare de 

suferință, mai degrabă decât să îi știe plecați chiar și în cazul în 

care aceștia merg în “Rai!” Pe lângă asta, ne putem imagina că 

cineva poate fi cu adevărat fericit chiar și în “Rai” dacă își vede 

copilul, tatăl, mama, prietenul arzând veșnic în focul de nestins? 

De ce Spiritiștii nu se tem de Moarte? 

10. Doctrina Spiritistă asupra vieții schimbă în întregime 

concepțiile noastre despre viitor. Viața ce va exista nu mai este o 

ipoteză, ci o certitudine; starea sufletului, după moarte, nu mai este 

o problemă de teorie, ci un rezultat al observării . Vălul este ridicat, 

lumea-spiritului ni se înfățișează în toată activitatea și realitatea sa. 

Nu oamenii au descoperit acea lume, prin câteva concepții 

21

ingenioase ale imaginației lor; locuitorii acelei lumi au venit, în 

persoană, pentru a ne descrie starea de existență în care se 

găsesc! Îi observăm la orice nivel al vieții ca spirit, în toate fazele 

de fericire sau tristețe; contemplăm toate întâmplările vieții de 

dincolo de mormânt. Aceste cunoștințe despre starea și detaliile 

vieții în lumea spirituală îngăduiesc spiritiștilor să se gândească la 

moarte cu calm și le oferă serenitate în ultimele momente 

petrecute pe pământ. Ceea ce îi susține nu e o simplă speranță ci 

o certitudine; știu că viața viitoare este o continuare a vieții actuale, 

însă sub condiții mult mai favorabile și o așteaptă cu nerăbdare 

încrezători, precum așteaptă un nou răsărit după o noapte 

întunecoasă și furtunoasă. Această încredere a spiritistului este 

rezultatul evenimentelor la care a fost martor, și concordanța 

acelor evenimente cu rațiunea, cu dreptatea și bunătatea 

Domnului, si cu cele mai adânci inspirații ale minții umane. 

Pentru spiritist, sufletul nu e o noțiune abstractă deoarece știe că 

posedă un corp eteric ce îl face o ființă reală și deslușită, 

susceptibilă la faptul că am fost concepuți astfel de mintea noastra; 

și aceste cunoștințe sunt de ajuns, de la sine, pentru a ne aranja 

ideile cu privire la individualitate, aptitudini și percepții. Amintirea 

celor ce ne sunt dragi se bazează, așadar, pe ceva real; nu n-i 

mai imaginăm precum atâtea flăcări efemere, fără a oferi minții 

noastre nimic din personalitatea lor precedentă; din contră, îi 

vedem sub o formă concretă ce îi înfățișează ca făcând parte din 

categoria ființelor vii. Mai mult de atât, în loc să-i considere pierduți 

din vedere, precum odinioară, în profunzimile spațiului, spiritistul 

știe că ei sunt lângă și în jurul nostru; deoarece el a învățat că 

lumea materială și cea spirituală sunt în strânsă și continuă 

legătură. Îndoiala, în ceea ce privește viața viitoare, nemaifiindu-i 

posibilă, nu mai are de ce să se teamă de moarte; îi vede sosirea 

cu desăvârșit calm; deoarece știe că dezintegrarea corpului lumesc 

va fi pentru el o eliberare, deschiderea unei porți prin care va trece, 

nu în abisul prăpăstios al anihilării ci spre o stare de existență mult 

mai avansată și fericită. 

22

CAPITOLUL III 

RAIUL 

1. Termenul de RAI este utilizat, într-un sens general, pentru a 

desemna întinderea nemărginită de spațiu ce înconjoară pământul, 

șI în special, partea întinderii ce se află deasupra orizontului 

nostru. Numele latin pentru acel spațiu, coelum (derivat din 

grecescul coilos, adâncitură, cupolă), a fost dat de către antici, 

deoarece raiul sau cerul li s-a părut a fi o enormă concavitate. Cei 

din Antichitate credeau în existența mai multor “raiuri”, așezate 

unul deasupra celuilalt, compuse dintr-o materie solidă, 

transparentă, și formând o succesiune de sfere concave, 

concentrice, în centrul cărora se afla, imobil, pământul. Aceste 

sfere învârtindu-se în jurul pământului, purtau cu ele stelele ce 

erau plasate în interiorul câtorva circuite. 

Această credință, din cauza cunoștințelor astronomice insuficiente, 

a stat la baza diferitelor teologii ce reprezintă acele “ceruri” 

concentrice astfel suprapuse unul peste altul, ca localizare pentru 

nivelele de beautitudine ce cresc progresiv, cel mai de sus fiind 

zona de fericire absolută. Conform opiniei generale, au existat 

șapte “ceruri” de acest fel; de aici zicala “a fi în al șaptelea cer” 

pentru a desemna fericirea supremă. Mohamedanii recunosc nouă 

“ceruri”, unde, în fiecare, fericirea unui credincios adevărat crește 

în mod succesiv. Astronomul Ptolomeu (ce a trăit în Alexandria, în 

secolul II al erei creștine), a numărat unsprezece “ceruri” de 

acest fel; cel mai de sus fiind intitulat “Empireu” (de la cuvântul 

grecesc pur, sau pyr, foc), datorită luminii strălucitoare cu care se 

presupunea a fi umplut: termenul este încă folosit ca simbol poetic 

pentru împărăția gloriei eterne. Teologia creștină admite existența 

a trei “ceruri”; primul se află în regiunea atmosferei terestre și a 

norilor; al doilea este spațiul în care stelele își execută mișcările 

de rotație; al treilea, deasupra zonei ocupate de stele, este 

23

eședința Celui Înalt, locuința celor aleși, ce stau “față în față” cu 

Atotputernicul. În concordanță cu această clasificare se spune că 

Sfântul Pavel a fost “prins în cel de-al treilea cer”. 

2. Aceste doctrine diferite, respectând lăcașul celui Slăvit, se 

bazează pe două ipoteze greșite și anume: prima, că pământul 

este centrul Universului; și a doua că zona stelelor e limitată. In 

plus, este peste limita imaginației astfel acordată zonei astrale, că 

toate acele doctrine să își fi stabilit acolo regatul binecuvântat, 

unde se presupune a fi lăcașul celui Atotputernic. Dar ce anomalie 

ciudată e aceea care alungă la periferia creației pe Creatorul și 

Stăpânitorul a tot ceea ce este, în loc de a îi acorda Lui, cel puțin, 

un loc în centrul Universului, de unde gândurile Sale pot radia în 

toate direcțiile! 

3. Știința fizică, fără logica implacabilă asupa faptelor și 

observărilor, și-a purtat torțele în adâncurile întinderii spațiului ce 

ne înconjoară, și a arătat deșertăciunea tuturor acelor teorii. 

Pământul s-a dovedit a fi, nu centrul Universului, ci unul din 

corpurile cele mai mici, ce se rotesc prin infinitate, iar însuși 

Soarele este cunoscut a fi în momentul de față doar centrul 

sistemului nostru planetar; fiecare stea ce străluceste pe întinderea 

nemărginită a cerului s-a demonstrat a fi un soare, centrul 

sistemului unor lumi secundare; sisteme nenumărate, astfel 

dezvăluite, mișcându-se într-o interdependență organizată pe tot 

cuprinsul zonelor imense ale infinității, se descoperă a fi separate 

de distanțe de necuprins cu mintea noastra; cu toate că, ochiului 

nostru ele părând a se atinge una pe alta. Din această 

perspectivă generală asupra Universului, guvernat de legi veșnice 

care proclamă înțelepciunea și atotputernicia Creatorului, pământul 

este văzut ca fiind numai o fărâmă imperceptibilă și cel mai puțin 

preferat de către creaturile Sale. Totul, în mod contrar, tinde să 

arate că viața există pretutindeni, și că specia umană este la fel de 

veșnică precum Universul. Știința a demonstrat existența unor 

lumi similare cu a noastră; cum nu se poate presupune că 

24

Dumnezeu a făcut totul fără un motiv, El a populat în mod 

necesar acele lumi cu oameni capabili de a le administra. 

4. Părerile omului sunt întotdeauna direct proporționale 

cunoștințelor sale; iar descoperirea alcătuirii lumii înconjurătoare, 

precum toate celelalte descoperiri mărețe ale minții umane, a dăruit 

un nou sens ideilor sale. A fost inevitabil ca, prin acțiunea 

cunoștințelor nou-achiziționate, crezurile sale primitive sa nu aibă 

de suferit modificări considerabile: “Raiul” a fost înlăturat din locul 

de odinioară, deoarece regiunea stelelor, fiind infinită, nu mai putea 

fi atribuită localizării sale. Unde se află atunci “Raiul”? La această 

întrebare nici una din religiile lumii nu poate oferi un răspuns. 

Spiritismul a reușit să rezolve această enigmă arătându-ne care e 

adevăratul destin al ființei umane. Începând cu natura oamenilor și 

însușirile lui Dumnezeu , ajungem la concluzia: adică pornind de la 

ceea ce e cunoscut ajungem la necunoscut, prin deducție logică, 

fără a menționa observările directe pe care Spiritismul ne permite 

să le realizăm. 

5. Cu ajutorul cunoștințelor astfel deduse, am constatat că omul 

este o ființă complexă, alcătuită dintr-un trup și un spirit; că spiritul 

este principalul element al acestei existențe complexe, elementul 

rațional și inteligent; că trupul este numai un înveliș material ce 

este preluat de către spirit pentru îndeplinirea misiunii sale pe 

pământ și pentru efectuarea muncilor necesare evoluției sale. 

Trupul, uzat, e distrus, iar spiritul supraviețuieste distrugerii sale. 

Fără spirit, trupul este numai o masă de materie inertă, precum o 

marionetă lipsită de brațul ce o face să funcționeze. Fără trup, 

spiritul încă rămâne el însuși; adică, elementul esențial al ființei 

complexe numită om, cu alte cuvinte, viața și inteligența. Părăsind 

învelișul material, spiritul se întoarce în lumea-spiritelor, pe care a 

lăsat-o pentru a se încarna într-un corp fizic. 

Există, apoi, lumea fizică, formată din spirite încarnate în corpuri 

fizice, și lumea spirituală, formată din spirite ce și-au părăsit corpul 

fizic. Ființele lumii fizice, mulțumită învelișului material, sunt legate 

25

de pământ sau de un corp ceresc similar; lumea spiritelor este 

pretutindeni, împrejurul nostru și în spațiu, și nu are hotar sau limite 

de nici un fel. Datorită caracterului fluid al învelișului lor material, 

ființele ce compun acea lume, în loc să se târască pe pământ, se 

deplasează prin spațiu cu viteza gândului. Moartea trupului 

înseamnă ruptura legăturilor ce le țin captive. 

6. Spiritele sunt create inocente și ignorante, însă dețin 

aptitudinea de a căpăta toate cunoștințele și de a progresa în orice 

direcție, prin folosirea liberului arbitru. Prin progresul dobândit, ele 

obțin noi cunoștințe, noi aptitudini, noi percepții, și ca o consecință, 

noi bucurii necunoscute spiritelor mai puțin dezvoltate; ele văd, 

aud, simt și înțeleg, ceea ce multe spirite înapoiate nu pot nici 

vedea, auzi, simți, nici înțelege. Fericirea fiecărui spirit este direct 

proporțională cu cantitatea de cunoștințe acumulate de acesta; 

astfel încât, între două spirite, unul poate fi mai mult sau mai puțin 

fericit decât celălalt, pur și simplu ca și consecință a gradului mai 

mare sau mai scăzut de evoluție morală și intelectuală, iar acest 

lucru, fără a se afla în două locuri diferite. Ele pot fi apropiate unul 

de altul și totuși unul dintre ele se poate afla în întuneric complet 

pe când celalalt este în mijlocul unei lumini strălucitoare; precum 

un orb și o persoană ce vede, se pot afla în același loc, și totuși 

primul nu-și va da seama de minunățiile văzute de cel din urmă, 

care percepe obiectele ce sunt invizibile pentru primul. Fericirea și 

nefericirea spiritelor, fiind cuprinsă în calitățile pe care le posedă, 

ele își găsesc acea fericire sau nefericire oriunde s-ar afla, la 

suprafața pământului,în mijlocul celor întrupați, sau în spațiu. 

O comparație banală va face această diferență de situație să fie 

mult mai bine înțeleasă. Dacă, dintre două persoane ce se află la 

un concert, una este un cântăreț cu experiență având ureche 

muzicală, pe când celălalt nu cunoaște nimic despre muzică și nu 

are simț muzical, primul va obține desfătare din acest concert, pe 

când celălalt va rămâne indiferent, din simplul motiv că unul din ei 

percepe și înțelege ceea ce nu impresionează cu nimic percepțiile 

celuilalt. Astfel, cu toate plăcerile experimentate de spirite, acestea 

26

sunt direct proporționale cu aptitudinea de a le percepe. Lumea 

spiritelor este plină de minunății, armonii, și emoții pe care spiritele 

neevoluate, care se află încă sub influența materialității, nu o 

percep și care sunt perceptibile și accesibile numai spiritelor de o 

mare puritate. 

7. Progresul, în rândul spiritelor, este obținut numai prin roadele 

propriului lor efort; cum însă, ele dețin liberul arbitru, lucrează mai 

mult sau mai puțin activ pentru propria dezvoltare, în funcție de 

voința fiecăruia; astfel, ele își grăbesc sau își întârzie propriul 

progres, și drept consecință, propria lor fericire. În timp ce unii 

avansează rapid, alții stagnează mult timp pe liniile de jos . Astfel, 

spiritele sunt întotdeauna făuritorii propriei situații, fie fericite sau 

nefericite, corespunzător cuvintelor lui Hristos “fiecare potrivit 

muncii sale”. Un spirit ce rămâne în urmă nu își poate mulțumi 

decât sieși pentru înapoierea sa; așa cum, cel ce avansează are 

toate meritele dezvoltării și fericirii obținute și i se par în consecință 

mult mai mari. 

Fericirea supremă este destinată numai spiritelor ce ating puritatea 

desăvârșită, cu alte cuvinte celor pe care îi numim Spirite-Pure 3 . 

Fericirea este obținută de spirite pe parcurs ce progresează moral 

și intelectual. Progresul intelectual și progresul moral de puține ori 

sunt obținute împreună și în același timp; însă ceea ce un spirit 

eșuează să realizeze într-o viață, reușește să realizeze în alta, 

astfel încât avansarea în cele două ramuri ale dezvoltării se 

echilibrează în cele din urmă. Din acest motiv întâlnim oameni atât 

de inteligenți ce sunt puțin evoluați moral și invers. 

8. Încarnarea este necesară pentru dublul progres, intelectual și 

moral, astfel încât trebuie realizat de către un spirit; îi asigură 

progresul intelectual obligându-l să își folosească activitatea în 

diferitele scopuri ale vieții pământești, și asigură progresul moral 

3 Vezi “Cartea Spiritelor,” pg. 100 și urm. 

27

făcându-l să simtă nevoia pe care oamenii o au unul de celalalt. 

Viața socială este criteriul ce dezvăluie calitățile bune sau rele ale 

spiritului. Bunătate, invidie, blândețe, violență, milă, egoism, 

generozitate, avariție, umilință, mândrie, sinceritate, ipocrizie, 

loialitate și trădare – într-un cuvânt tot ceea ce alcătuiește 

bunătatea și răutatea umană – își găsesc motivul, ținta, și impulsul 

în relația fiecărui om cu semenii săi. Dacă s-ar putea ca un om să 

trăiască singur, atunci nu ar avea nici vicii nici virtuți; deși, prin 

izolare, se poate apăra de rău, de asemenea anulează orice 

posibilitate de a fi bun. 

9. O singură existență fizică evident este insuficientă pentru a-i 

permite spiritului să obțină tot binele ce îi lipsește și să se 

descotorosească de tot răul din înăuntrul său. Ar fi posibil, de 

exemplu, ca un involuat să ajungă, într-o singură încarnare, la 

nivelul moral și intelectual al celui mai avansat European? Din 

punct de vedere fizic acest lucru este imposibil. Atunci, trebuie ca 

el să rămână veșnic în ignoranță și barbarism, lipsit de bucuriile la 

care se poate ajunge numai prin dezvoltarea facultăților morale și 

intelectuale? Puțin simț al realității este de ajuns pentru a ne arăta 

că această supoziție ar fi o negație, a dreptății și bunătății lui 

Dumnezeu și a Legii Progresului, ce este legea firii. Iar din acest 

motiv Dumnezeu, fiind cel mai drept și cel mai bun, oferă fiecărui 

spirit atâtea existențe succesive cât are nevoie, deoarece trebuie 

să tindă spre perfecțiune adică scopul existenței sale. 

În fiecare nouă existență, un spirit aduce cu el, sub formă de 

aptitudini naturale, cunoștințe intuitive, inteligență și moralitate, 

toate câștigate de acesta în viețile trecute. Astfel fiecare existență 

nouă îl duce pe o treaptă mai sus pe drumul progresului 4 . 

Încarnarea este înnăscută condiției de inferioritate a Spiritului. Nu 

mai este necesară în momentul în care inferioritatea este depășită, 

iar progresul este continuat în stare spirituală sau prin existențele 

4 Vezi nota de subsol, Cap. I., nr. 3. 

28

fizice în lumi mult mai avansate ce nu păstrează o materializare 

pământească. 

10. În intervalele dintre încarnările sale succesive, spiritul se 

întoarce, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în 

lumea-spiritelor, unde este fericit sau trist, în funcție de binele sau 

de răul pe care l-a săvârșit în viețile anterioare. Viața din lumeaspirituală 

este starea normală a spiritelor, starea definitivă spre 

care acestea tind; deoarece spiritul este cel nemuritor, pe când 

starea de încarnare este de tranziție și pasageră. În special în 

starea de spirit el culege roadele progresului obținut în timpul 

încarnării; de asemenea în această stare el se pregătește pentru o 

nouă luptă cu ignoranța și răul, își formează inițiativa ce se va 

strădui să o pună în practică în momentul întoarcerii sale viitoare la 

disciplina vieții umane. 

De asemenea spiritul evoluează și în instabilitate 5 , caz în care 

necesită cunoștințe speciale pe care nu le poate obține pe pământ, 

și care îi modifică ideile acumulate prin participarea la acțiunile 

practice. Starea de încarnare și starea de spirit sunt pentru el sursa 

a două moduri de progres, fiecare dintre ele fiind necesare în mod 

egal pentru evoluția sa; și pentru a putea strânge foloasele 

excepționale din ceea ce a săvârșit trebuie să alterneze între 

aceste două moduri de existență. 

11. Un spirit se poate reîncarna pe pământ sau în alte lumi 

materiale. Printre cele din urmă, sunt unele mai avansate decât 

altele, și în care condițiile existenței, atât morale cât și fizice, sunt 

mai puțin dureroase decât cele de pe pământ; însă în acele lumi 

mai fericite, sunt acceptate numai spiritele ce au ajuns la un grad 

de evoluție în concordanță cu cel al acelor lumi. 

5 Vezi “Cartea spiritelor” pg. 103. 

29

Încarnarea în lumi cu nivel mai avansat este, de la sine, o răsplată 

pentru spiritele ale căror eforturi le-au înzestrat să ia parte la viața 

acelor lumi, unde locuitorii sunt scutiți de necazurile și vicisitudinile 

la care sunt supuși pe pământ. Trupurile lor, fiind mai fluide, sunt 

eliberate de vulgaritatea cărnii pământești, și nu sunt supuse 

bolilor, infirmităților, nici măcar nevoilor stării noastre umane 

actuale. Deoarece spiritele cu un grad mai scăzut de evoluție sunt 

excluse, oamenii din acele lumi trăiesc împreună în pace, cu nici o 

altă grijă în afară de a realiza evoluția prin activitățile lor 

intelectuale. Adevărata fraternitate domnește în acele lumi, fiindcă 

acolo nu există egoism; adevărata egalitate domnește în ele, 

deoarece nici un spirit mândru ori înfumurat nu este acceptat aici; 

și adevărata libertate domnește în ele , pentru că, în acele lumi nu 

sunt tulburări ce trebuiesc ținute în frâu, nu există tirani ambițioși 

ce caută să-și asuprească frații mai slabi. În comparație cu 

pământul, astfel de lumi se aseamănă unui paradis, cu toate că 

sunt numai locuri de odihnă temporare ale spiritului, pe calea 

progresului ce il duce spre câștigarea unui mod și mai înalt de 

existență ce reprezintă viața adevărată, definitivă a sufletului. 

Pământul fiind deocamdată o lume aflată la un nivel scăzut și 

destinat a fi un loc al purificării pentru spiritele imperfecte, atunci 

aici răul predomină în mod necesar, și va continua să predomine 

până ce Ordinea Divină va face din acesta lăcașul spiritelor mult 

mai evoluate decât cele ce sunt în prezent încarnate aici. De 

aceea, fiecare spirit ce evoluează treptat în raport cu desăvârșirea 

dezvoltării, atinge în cele din urmă apogeul fericirii; dar, înainte de 

a ajunge la cele mai înalte puncte ale perfecțiunii, el se bucură de 

creșterea nivelelor de fericire, direct proporționale cu fiecare etapă 

succesivă a evoluției sale. Sufletul, din acest punct de vedere, se 

aseamănă cu un copil; la o vârstă fragedă el împarte plăcerile 

copilăriei, la tinerețe plăcerile ce aparțin adolescenței, iar când a 

atins condiția de persoană, minunatele satisfacții ale maturității. 

12. Fericirea spiritelor îmbunătățite nu e o stare de contemplare 

inutilă, ce ar fi, precum adesea indicat, doar o stare de monotonă 

30

zădărnicie eternă. Viața-spiritului, la orice nivel, este din contră, o 

stare de permanentă activitate, deși una lipsită de oboseală. Cea 

mai deplină fericire a acelei vieți constă în desfătarea cu toate 

splendorile creației, pe care graiul omenesc este incapabil de a le 

descrie, și asupra cărora cea mai bogată imaginație omenească va 

eșua în a-şi forma o concepție cât de cât vagă; în cunoașterea și 

înțelegerea tuturor lucrurilor; în lipsa oricărui fel de suferință, fizică 

sau morală, într-o satisfacție interioară, o serenitate a sufletului pe 

care nimic nu o poate întrerupe; într-o dragoste pură și completă 

ce unește toate ființele care în absența răului și a spiritelor 

inferioare, sunt ferite de neplăceri și dezamăgiri; iar, mai presus de 

toate, închipuirea Domnului și înțelegerea misterelor sublime ale 

existenței ce sunt dezvăluite numai celor ce s-au dovedit a fi demni 

de asemenea inițiere. Fericirea sufletelor complet purificate, de 

asemenea, constă în săvârșirea funcțiilor cu care se bucură a fi 

însărcinați. Ei sunt Mântuitorii, Mesagerii Domnului, pentru 

transmiterea și îndeplinirea voințelor Sale; ei îndeplinesc misiuni 

mărețe, se afla în fruntea formării lumilor și păstrării armoniei 

generale a Universului, funcții glorioase la care spiritele ajung 

numai ca urmare directă a perfecționării lor. Numai celor ce ating 

cel mai înalt grad de perfecțiune le este permis să cunoască 

secretele Domnului, și să primească inspirația directă a gândului 

Său, ai carui reprezentanți nemijlociți sunt. 

13. Îndeletnicirile spiritelor sunt în conformitate cu progresul 

acestora, cunoștințele pe care le dețin, experienței și gradului de 

încredere pe care Stăpânul absolut îl are în ei. În lumea Spiritelor, 

nu există privilegiu, nu există distincție, ceea ce nu e o consecință 

a meritului personal; toate aranjamentele acelei lumi superioare 

sunt cântarite în balanțele adevărului absolut. Cele mai importante 

misiuni sunt încredințate celor ce sunt cunoscuți de Dumnezeu a fi 

capabili să le împlinească imediat cu demnitate și de a fi incapabili 

să le trădeze sau să eșueze în realizarea sarcinilor dedicate lor. În 

timp ce, sub însăși privirea Domnului, cel mai demn din cei ce 

alcătuiesc Consiliul Suprem al Universului sunt trimiși să conducă 

31

diferite sisteme solare, pe când alții sunt însărcinați cu îndrumarea 

unei singure planete. Apoi, în ordinea evoluției personale și a 

rangului ierarhic, sunt spirite încredințate cu îndrumarea unei 

singure națiuni, a unei singure familii, sau a unei singure persoane, 

le este cerut sa grăbească anumite ramuri aparte ale perfecționării, 

sau să supravegheze activitățile variate ale naturii, toate, până la 

cel mai minuțios detaliu al funcționării creației. În vasta și 

armonioasa unitate a creației, se găsesc ocupații pentru toate 

felurile și nivelele capacității, aptitudinii, devotamentului; funcții ce 

sunt cerute cu dorință arzătoare și acceptate cu bucurie și 

gratitudine, deoarece devotamentul și deservirea sunt mijloace de 

progres pentru spiritele ce aspira la fericirea greu de exprimat ce 

apartine nivelului suprem. 

14. Pe lăngă misiunile mărețe încredințate numai spiritelor mai 

avansate, există altele de orice fel de importanță, ce sunt 

încredințate spiritelor la acel grad de evoluție; astfel încat fiecare 

spirit, chiar și cele încarnate, se poate spune că au propriile – 

astfel spus, anumite servicii săvârșite în folosul semenilor săi – de 

la tatăl al unei familii, asupra căruia este încredințată sarcina de a 

își înfățișa copii, până la omul de geniu ce înzestrează societatea 

cu noi elemente de evoluție. Printre spiritele ce sunt încredințate cu 

aceste misiuni de importanță mai scăzută precum: slăbiciunea, 

necredința, adesea au loc renunțări, eșecuri datorită cărora 

evoluția spirituală este întărziată de către persoanele ce se fac 

vinovate de acestea, însă nu are un efect perturbator asupra 

cursului general al evenimentelor. 

15. În acest mod toate ființele inteligente ale creației iau parte la 

îndeplinirea lucrării Universului, oricare ar fi gradul de dezvoltare la 

care au ajuns, și fiecare pe măsura posibilităților; unele spirite în 

starea de încarnare, altele în starea de spirit. E activitate 

pretutindeni; de la capătul scării și până în vârf, toți îi învață, îi 

ajuta pe ceilalți, sprijină reciproc pe fiecare, sau întind o mână de 

ajutor pentru a-i ajuta să își atingă apogeul. 

32

Solidaritatea este astfel stabilită între lumea spiritelor și lumea 

fizică, cu alte cuvinte, între spirite și oameni, între spiritele în 

libertate și spiritele ce sunt captive trupului. Și astfel, de 

asemenea, toată compasiunea sinceră, toate sentimentele pure și 

sincere sunt transmise, consolidate, și înnobilate, prin purificarea și 

continuarea relațiilor iubitoare între spirite. 

Viață și mișcare există în întreg Universul. Nu există vreun colț al 

acestei lumi infinite în care cineva să nu existe; nici o regiune care 

să nu fie vizitată de nenumarate legiuni de suflete invizibile ce 

radiază, ce nu pot fi văzute cu simțurile noastre inferioare, însă 

destul de vizibile pentru acele suflete eliberate din influența 

corpului fizic a căror prezență minunează cu revărsarea fericirii. 

Pretutindeni, în Univers, există fericire în concordanță cu gradul de 

evoluție atins, cu mareția misiunilor îndeplinite; deoarece fiecare 

spirit poartă în interiorul său componentele fericirii sale, în funcție 

de categoria în care este așezat de gradul său de evoluție. 

Fericirea spiritelor depinzând de propriile lor calități și nu de orice 

mediu fizic, ea există oriunde sunt suflete capabile de a fi fericite; 

dar nu există, pe tot cuprinsul Universului, o zona fixă și delimitată 

a fericirii. Oriunde s-ar afla, spiritele pure sunt întotdeauna capabile 

de a contempla Măreția Divină, deoarece Dumnezeu există 

pretutindeni. 

16. Cu toate acestea, fericirea nu e o simplă chestiune a 

simțămintelor personale, deoarece, în cazul în care ar fi doar la 

nivel individual, dacă nu ar fi împărțită cu alții, ar fi egoistă și 

incompletă; pentru a fi desăvârșită, este necesară o strânsă 

legătură între minte și sentiment din partea celor care sunt capabili 

să înțeleagă și să aibă compasiune unul pentru altul. Spiritele mai 

avansate, atrase unul de celălalt prin similitudinea ideilor, gusturilor 

și sentimentelor, formează mari grupuri omogene, sau familii, în 

care fiecare persoană răspândește propriile calități și primește 

radiațiile liniștite și binefăcătoare a celorlalte persoane din cadrul 

grupului ai cărui membrii uneori se raspândesc, pentru a se ocupa 

de misiunile ce le-au fost încredințate, câteodată adunându-se 

33

într-un punct precis din spațiu, pentru a se informa asupra 

rezultatului muncii fiecaruia, iar câteodată adunându-se în jurul 

unui spirit mai avansat pentru a primi de la acesta sfaturi sau 

îndrumare. 

17. Deși spiritele se află pretutindeni, astrele Universului sunt 

centre unde ele se întâlnesc în voie, conform asemănărilor ce 

există între spirite și cei de către care sunt populate. 

Astrele de o înaltă evoluție sunt înconjurate de gazdele luminoase 

a unor spirite avansate; în jurul astrelor mai puțin evoluate, se 

înghesuie spirite decăzute și înapoiate. Pământul este încă unul 

dintre cele din urmă. Fiecare astru are, să spunem așa, propria sa 

populație de spirite încarnate și neîncarnate, înlocuite în cea mai 

mare parte, de încarnarea și neîncarnarea acelorași spirite. 

Populația diferitelor astre este mult mai stabilă în raport cu starea 

lor retrogradă, deoarece, cu cât astrul este mai înapoiat, cu atât 

sunt spiritele mai legate de materie; există mai multă oscilație pe 

astrele mai avansate. Însă spiritele evoluate părăsesc în mod 

voluntar lumile extraordinare, ce sunt centre de lumină și bucurie, 

mergând în lumi mai slab dezvoltate, pentru a sădi în interior 

semințele progresului, să aducă mângâiere și speranță spiritelor 

încarnate în acel loc, pentru a spori curajul celor ce se scufundă în 

nenorocirile și conflictele lumii fizice; - uneori ei se încarneaza în 

lumea pe care vor să o îmbunătățească, pentru a își îndeplini 

misiunea cu eficacitate și succes. 

18. În imensitatea nemărginită ce ne înconjoară, unde, atunci, se 

află “Raiul?” “Raiul” este pretutindeni; nu are nici o așezare fixă, 

drumul ce duce către El; calitățile deschid porțile lăcașului suprem; 

fără a interzice intrarea. 

În contrast cu această măreață și nemaipomenită expunere a 

Universului, ce ne arată cele mai îndepărtate regiuni populate cu 

locuitori inteligenți, ce atribuie tuturor obiectelor creației un înțeles, 

un rezultat și un scop, cât de josnică, cât de meschină este 

doctrina ce limitează rasa umană la un punct imperceptibil al 

34

Universului, ce înfățișează omenirea ca pornind de la un timp dat, 

odată cu lumea pe care locuiesc, progresul rasei împletindu-se 

numai o clipă în eternitate! Ce tristă, întunecată, și răcoroasă este 

doctrina ce arată restul Universului înainte, în timpul și după scurtul 

episod al progresului rasei umane, ca fiind lipsit de viață și 

mișcare, un deșert imens atașat în tăcere veșnică! Ce plină de 

deznădejde este această doctrină prezentând minții o imagine a 

micului grup ales, absorbit în continua contemplare, pe când marea 

majoritate a singurelor făpturi ale infinitului sunt condamnate la 

chinuri nesfârșite! Cât de nemiloasă, pentru toate inimile duioase, 

este o asemenea doctrină, punând o barieră de netrecut între cei 

vii și cei morți! Sufletele celor aleși, în fericirea lor egoistă, se 

gândesc numai la propria beatitudine; sufletele celor condamnați, 

în deznădejdea lor eternă la suferință. Este straniu, egoismul ar 

trebui răspândit pe pământ, și nu prezentat omenirii ca și stăpânire 

supremă în “Rai”. Și cât de limitată, căt de degradantă este ideea 

prezentată de asemenea doctrină, a puterii, a înțelepciunii și a 

bunătații lui Dumnezeu! 

Ce măreață, ce sublimă, este în mod contrar, ideea oferită de 

Spiritism! Cât de imense sunt orizonturile deschise minții noastre 

de către această doctrină! Dar ce o dovedește a fi adevărată? 

Judecata în primul rând; revelația în al doilea rând; iar în ultimul 

rând concordanța cu progresul științific al zilei. Între două doctrine, 

una ce devalorizează, în timp ce alta preamărește, idea noastră 

asupra atributelor lui Dumnezeu; una care se află în contradicție, 

iar cealaltă în armonie cu legile progresului ce sunt vizibile în orice 

domeniu al existenței; una ce rămâne pe loc pe când cealaltă ne 

poarta în permanență înainte, - buna judecată e de ajuns pentru a 

vedea care din acestea se află mai aproape de adevăr. În prezența 

a două doctrine ce astfel sunt diametral opuse una de alta, să 

permitem fiecărui cercetător să-și întrebe propria conștiință, 

propriile aspirații și o voce interioară va răspunde cercetării sale 

care e cea adevărată. Aspirațiile omenirii sunt vocea lui 

Dumnezeu, și nu ne pot înșela. 

35

19. Dar, de ce, atunci, ne putem întreba, nu a dezvăluit 

Dumnezeu tot adevărul omenirii, de la început? Din același motiv 

ce face imposibil de a-i fi împărtășite unui copil, cunoștințele 

împărtășite unui adult. Revelația limitată pentru vârstele fragede 

era suficientă pentru nevoile rasei umane pentru perioada de timp 

intenționată; revelările Divine sunt întotdeauna în concordanță cu 

capacitațile intelectuale și morale ale spiritelor cărora le sunt 

destinate. 

Aceia care, în momentul de față, primesc o revelație mai completă, 

sunt aceleași spirite ce au primit cele mai puține 

revelații asupra perioadelor de odinioară, dar care, de atunci au 

avansat intelectual. 

Înainte ca știința fizică să dezvăluie omenirii existența forței vii a 

naturii, mecanismul cerurilor, adevărata natură și modul de formare 

al pământului, ar fi putut omul să înțeleagă imensitatea spațiului, și 

pluralitatea lumilor din Univers? Înainte ca geologia să le prezinte 

alcătuirea pământului ar fi putut ei disloca “iadul” din adăncurile 

sale, sau să înțeleagă sensul alegoric ale celor șase zile ale 

creației? Înainte ca astronomia să descopere legile ce dirijează 

Universul, ar fi putut ei vedea că cerul nu este nici “sus” nici “jos” în 

spatiu, și că cerul nu se află nici deasupra norilor și nici nu este 

legat de stele? Înainte ca știința psihologică să ia naștere, s-ar fi 

putut ei identifica cu viața spirituală, sau și-ar fi format ei înșiși vreo 

concepție despre viața după moarte, fie ea fericită sau nefericită, 

altfel decât fiind în legătură cu niște localizări fixe și sub o anumită 

formă fizică? Nu; înțelegând prin simțuri mai degrabă decât prin 

cuget, ideea unui Univers nelimitat era prea avansată pentru 

gândirea lor; a fost necesară reducerea ideii despre Univers la 

proporții restrânse, pentru a-l introduce în sfera viziunii lor, 

amânând prezentarea mai detaliată pentru o perioadă mai târzie. O 

dezvăluire parțială era folositoare în trecut, și ințelepciunea ordinii 

Providențialului este prezentată astfel proporționată de învățarea 

nevoilor și capacităților timpului în care au fost făcute; dar este 

insuficient în zilele noastre, și gresesc cei care, neținând seama de 

36

progresul ideilor, își imaginează că pot păstra oamenii maturi în 

ițele copilăriei (Vezi Evanghelia după Spiritism, Cap. III). 

37

CAPITOLUL IV 

IADUL 

Intuiția pedepselor viitoare – Iadul Creștin imitat din Iadul 

Purgatoriului Păgân – Reprezentarea Iadului Păgân – 

Reprezentarea Iadului Creștin - Intuiția pedepselor viitoare 

1. În toate epocile, omul a crezut intuitiv că viitoare sa viață va 

fi fericită sau nefericită în funcție de binele sau răul făcut în viața de 

pe pământ; dar idea ce și-o formează sieși despre acea stare de 

existență viitoare este intotdeauna legată de stadiul de dezvoltare 

a simțului său moral și de concepțiile, mai mult sau mai puțin 

informate, despre bine şi rău la care a ajuns. Deci ideea sa despre 

recompensele și pedepsele viitorului este întotdeauna reflexul 

tendințelor sale predominante. Națiunile războinice fac ca fericirea 

supremă să o constitue onoarea adusă vitejiei; triburile ce 

supraviețuiesc din vânat, abundența vânatului; persoanele 

dependente de senzualitate, plăceri voluptoase. Cât timp omul 

rămâne sub dominarea materialismului, el nu poate avea decât o 

ințelegere imperfectă a vieții spirituale; el presupune că va mânca 

și va bea în cealaltă lume, la fel cum o face în aceasta, doar că vor 

fi lucruri mai bune 6 . Într-o perioadă mai apropiată găsim în credința 

omenirii asupra viitorului o mixtură a spiritualului și materialului; și 

în consecintă, lângă un RAI de o frumusețe contemplativă, omul 

plasează un IAD cu multitudinea sa de torturi fizice. 

2. Nefiind capabil să conceapă nimic din ceea ce nu vede, omul 

perioadei primitive și-a format, în mod natural, noțiunea viitorului 

bazată pe prezent; pentru a putea înțelege posibilitatea altor 

moduri de existență decât ceea ce a vazut în jurul său, ar fi trebuit 

6 Un mic Savoiard, căruia un preot al satului îi descria bucuria vieții viitoare, l-a intrebat dacă toată lumea 

“mănâncă paine alba acolo, la fel cum o fac în Paris?” 

38

să aibă o dezvoltare intelectuală pe care nu o putea obține decât în 

decursul a câteva epoci. Imaginea ce și-a format-o asupra 

pedepsei vieții viitoare a fost, în consecință, doar un reflex al 

nenorocirilor existenței umane, dar accentuate și intensificate. A 

adus împreună, în acea imagine, toate torturile, toate suferințele, 

toate bolile pe care le-a văzut pe pământ; în climate calde, și-a 

imaginat un iad de foc, și, în climate reci, un iad de gheață. Simțul 

special care, într-o perioadă mai apropiată, îi permite să înțeleagă 

lumea spirituală, nefiind încă dezvoltat, el a putut concepe doar 

pedepse fizice; din această cauză, cu excepțiile unor mici diferențe 

de formă, “iadul” tuturor religiilor este același. 

Iadul Creștin,o imitație a iadului Păgân 

3. “Iadul” păgânilor, descris și dramatizat de poeții antichității, 

este cea mai grandioasă dintre formele care i-au fost asumate ideii 

unui loc al pedepsei sufletului uman, chiar dacă caracteristicile 

principale au fost continuate în “Iadul” Creștin, care, de asemenea, 

a fost cântat de poeți. Comparând aceste două concepții ale 

regiunilor infernale, le găsim ca fiind foarte apropiate, fără să luăm 

în calcul diferențele de nume și detalii; în ambele focul fizic stă la 

baza torturii damnaților, deoarece este cauza celei mai puternice 

suferințe. Dar, în mod ciudat, Creștinii și-au facut iadul, în multe 

aspecte, chiar mai oribil decât cel al păgânilor. Păgânii avâd iadul 

ca Sita Danaidelor, Roata lui Ixion, Piatra lui Sisif, etc.; dar 

aceastea sunt doar pedepse individuale, în timp ce iadul Creștin 

are cazane clocotind pentru marea majoritate a omenirii, și “îngerii” 

creștini ridică capacele acelor cazane pentru a își delecta ochii cu 

deformarea damnaților 7 , care este de asemenea urmarită de cei 

“aleşi” cu o satisfacție aprinsă 8 , în timp ce Dumnezeul lor aude, 

7 O predică ținută în 1860 de un eminent preot Catolic la Montpellier, profesor la o facultate universitară. 

8 “Cei binecuvântați, fără a-și părăsi locul ocupat, își vor părăsi locul într-o privintă, prin inteligența și 

claritatea viziunii cu care au sunt înzestrați – pentru a contempla torturile damnaților; și la vederea acestora, 

ei nu numai că nu vor simți nici un fel de tristețe, dar vor fi coplesiți de fericire și vor mulțumi lui Dumnezeu 

pentru propria fericire în vederea suferințe inpenetrabile a celor nepioși.” – Saint Thomas Aquinas. 

39

nemișcat, țipetele care vor urca, pentru eternitate, din groapa fără 

fund! Păgânii nu au reprezentat niciodată locuitorii Campiilor Elizee 

ca fiind plini de bucurie asupra ororilor din Tartar. 

4. La fel ca și păgânii, creștinii au regele lor pentru regiunile 

infernale, Satana; cu această diferența, că Pluton, în timp ce 

guverna tărâmul întunecat care i-a fost atribuit, nu a fost răuvoitor; 

i-a reținut ca și captivi pe cei ce au greșit pentru că asta era 

misiunea lui, dar nu a căutat să atragă oameni spre rău pentru a-și 

da satisfacția de a îi vedea suferind; în timp ce Satana își culege 

victimele de peste tot, și are satisfacție în a îi avea torturați de 

legiunile sale de demoni, care sunt înarmați cu furci pentru a-i 

învârti în foc. Teologii Creștini au discutat îndelung natura acestui 

“foc” care arde damnații intens dar nu îi consumă, unii dintre ei au 

mers cu discuția atât de departe încât să întrebe dacă acest foc nu 

poate fi cumva provocat de bitum 9 . Iadul Creștin nu este, deci, în 

nici o privință, mai puțin oribil decât iadul Păgân. 

5. Aceleași considerente care i-a împins pe antici să localizeze 

tărâmul fericirii, i-a condus să își imagineze un loc al torturii, ca și 

cel de dinainte, fix, localizat și circumscris; și având deja Raiul 

plasat “sus”, in mod normal și-au plasat Iadul “jos”,adică în centrul 

pământului, ale cărui intrări erau anumite peșteri întunecate și 

sumbre. Creștinii, de asemenea, pentru un timp îndelungat, au 

plasat regiunea blestemaților în centrul pământului. Dar nu acestea 

sunt singurele analogii între conceptele păgâne și creștine despre 

Iad. 

Iadul păgânilor conținea, pe de o parte, Câmpiile Elizee iar de 

cealaltă Tartarul; Olimpul, locuința zeilor și a oamenilor zeificați, a 

fost în “regiunile superioare”. Conform cuvintelor din Biblie, Iisus a 

coborât în Iad, într-o regiune sub suprafața pământului, cu 

9 Într-o predică din Paris în 1861 

40

misiunea de a salva sufletele care îi așteptau venirea. Iadul 

Creștinilor, ca și cel al Păgânilor, a fost, la început, nu doar un loc 

al torturii, dar ca și cel din urmă, includea și “regiunile de jos”. Și 

Raiul creștin, locuința îngerilor și a sfinților, a fost, la fel ca şi 

Olimpul Păgân, sus “în regiunile superioare”, undeva dincolo de 

regiunea stelelor care, cum am remarcat anterior, se credea a fi 

limitată. 

6. Aceste mixturi de idei Păgâne și Creștine nu ar trebui să ne 

surprindă. Isus nu a putut, deodată, să distrugă credințe care au 

prins rădăcini puternice în mintea umană. Oamenii acelor zile 

duceau lipsă de cunoștințe știintifice, singurele care le puteau 

permite să conceapă infinitatea spațiului și numărul infinit de lumi. 

Pământul a fost, pentru ei, centrul Universului. Ei nu știau nimic 

despre forma şi structura sa internă; pentru ei, Universul era limitat 

la ceea ce vedeau în jurul lor, și noțiunile lor, în legătură cu viitorul, 

nu se puteau extinde dincolo de cercul îngust al cunoștințelor. În 

consecință a fost imposibil ca Iisus să ii inițieze în adevărul 

lucrurilor; şi nevrând, pe cealaltă parte, să dea aprobarea autorității 

Lui prejudiciului celor care îl ascultau, s-a abținut să atingă 

subiecte de care aceștia nu erau pregătiți. Lăsând în mâinile 

timpului să rectifice ideile lor, El s-a delimitat la aluzii vagi către 

viitoarea fericire a celor buni și la pedepsele ce ii aşteaptă pe cei 

nedrepți; dar nicăieri, în învățările Sale, nu vedem reprezentarea 

distinctă a pedepselor fizice pe care bisericile Creștine le-au facut 

un obiect important al credinței lor. 

Am văzut cum ideile Iadului Păgân au fost perpetuate pănă în ziua 

de azi. Difuzia de cunoștințe, care este caracteristică timpului 

modern, și dezvoltarea generală a inteligenței umane au fost 

indispensabile pentru a înlătura aceste idei. Dar cum , până acum, 

nici un sunet sau vreo bază rațională de credință a fost substituită 

acelor idei vechi, lunga perioadă de credință oarbă a fost urmată 

de o perioadă tranzițională de necredință, căreia noua revelație 

este destinată să îi pună capăt. A fost necesar să demoleze 

vechile credințe înainte de a aduce una nouă, deoarece ideile 

41

adevărate sunt mai usor acceptate de cei ce nu au nici o credință, 

și care simt nevoia unei baze puternice a convingerilor, decât de 

cei ce țin de preț o credință robustă în absurdități. 

7. Recunoscând ideea localizării “Raiului” și a “Iadului”, diferitele 

secte creștine au ajuns să admită existența a doar două situații 

pentru sufletul plecat – și anume fericirea perfectă și suferința 

completă. Purgatoriul, după dogma catolică, este doar o poziție 

temporară și intermediară, la parasirea căreia, sufletul se duce, 

fără altă tranziție în lăcașul celor binecuvântați. Nu ar putea face 

altcumva, având în vedere credința care spune că soarta unui 

suflet este decisă definitiv la moarte. Dacă sunt doar două lăcașuri 

pentru suflete, și anume cea a celor binecuvântați și cea a celor 

damnați, și dacă soarta sufletului, de a aparține uneia dintre aceste 

categori, este aleasă definitiv la moarte, atunci este imposibil să 

admitem existența gradelor acestor două lăcaşe; doarece, dacă 

aceste grade ar exista, atunci trebuie să fie posibil ca sufletul să 

treacă prin ele, și, în consecință, să progreseze dar dacă sufletul 

poate să progreseze după moarte, starea sa la moarte, nu este 

definitivă deoarece dacă ar fi definitivă, progresul ar fi imposibil. 

Iisus a lămurit această întrebare grea când a zis “în casa Tatălui 

meu sunt multe odăi.” 10 

Pragul Iadului 

8. Biserica catolică admite, că este adevărat, o poziție specială a 

sufletului este posibilă în cazuri speciale. Copiii, care au murit la o 

vârstă fragedă, fără să comită nici un păcat nu pot fi condamnați la 

arderea eterna; dar de partea cealaltă, nu au făcut nimic bun aşa 

că nu au dreptul la fericirea supremă. Ei sunt, în consecință, potrivit 

doctrine bisericii, în pragul iadului, care este o stare mixtă (nu a 

10 Vezi Biblia în viziunea spiritismului, cap.III 

42

fost niciodată definită clar) în care, deși nu suferă, ei totuși nu se 

bucură de bucuria perfectă. Dar, deoarece soarta lor este 

irevocabil fixată la moarte, ei sunt excluși de la a se bucura de 

fericirea perfectă pentru toată eternitatea și, în consecintă, această 

privare, chiar dacă este suportată fără nici o vină a lor, practic este 

o condamnare nedreptațită la pedeapsa eternă. Este la fel și cu cei 

sălbatici, care, neprimind buna cuvântare a botezului și nici lumina 

religiei, greşesc prin ignoranță, și desi își ascultă instinctele 

naturale, și care, în consecință, nu pot obține vina, sau meritul, 

celor care au acționat cu un discernământ clar al binelui și răului. 

Cel mai simplu efort de rațiune este de ajuns pentru a propulsa o 

asemenea doctrină ca fiind contrară cu justiția lui Dumnezeu. 

Justiția lui Dumnezeu, din contră, este rezumată în cuvintele lui 

Hristos, “Fiecăruia, în funcție de faptele facute în corp”, dar 

această lege trebuie înțeleasă că se referă la faptele, bune sau 

rele, care au fost făcute în mod liber și voluntar, acestea fiind 

singurele pentru care putem fi responsabili. Nu poate fi nici o 

responsabilitate din partea unui copil, a unui sălbatic sau oricine 

care, fără vina sa, nu a reușit să obțină iluminarea. 

Reprezentarea Iadui Păgân 

9. Știm puține despre Iadul păgân exceptând ceea ce știm prin 

recitalurile poeților antici: Descrierile date de Homer și Virgil sunt 

cele mai complete, dar, în acestea, trebuie să lăsăm loc 

necesităților impuse de forma poetică. Din contră, descrierea 

regiunii infernale date de Fenelon în a sa Telemachus deși 

desenată, din punct de vedere al credințelor fundamentale ale 

Anticilor, din aceeași sursă, are cea mai mare simplitate și precizie 

a prozei. Chiar și în timp ce descrie aspectul sinistru al acestor 

regiuni, are grijă să arate ce fel de suferință este suportată de cei 

vinovați; șI dacă dă importanță specială sorții regilor răi, o face 

pentru a-și impresiona ucenicul roial cu gravitatea responsabilitații 

care, într-o zi, îi va fi atribuită. Oricât de populară ar fi fost lucrarea 

la care ne referim, sunt mulți cei care nu au reținut o amintire clară 

a detaliilor acesteia, sau care nu au reflectat asupra ei cu suficientă 

43

atenție pentru a stabili o comparație între ideea de “Iad” prezentat 

în aceasta și “Iadul” Creștin; și de aceea credem că este folositor 

sa reproducem porțiuni din lucrarea la care ne referim care 

tratează direct subiectul pe care il considerăm, adică asupra 

pedepselor indivizilor în viața cealaltă. 

10. La intrare, Telemachus a auzit mormăitul unei umbre care 

părea a fi inconsolabilă. ‘Care’, a întrebat el, ‘este cauza nefericirii 

tale? Cine erai tu când erai pe pământ?’ 

‘Am fost Nabopharzam, rege al mândrului Babilon’, a răspuns 

umbra; ‘toți oamenii din est tremurau în fața numelui meu. Eu 

m-am făcut să fiu adolat de babilonieni într-un templu de marmură 

în care eu am fost reprezentat de o statuie de aur în fața căreia 

erau arse, zi și noapte, cele mai prețioase parfumuri din Etiopia. 

Oricine îndrăznea să mă contrazică era pedepsit imediat; și 

servitorii mei inventau plăceri noi în fiecare zi pentru a face viața 

mea din ce în ce mai minunată. Eram încă tânăr și robust; vai! Cât 

de multe tipuri de prosperitate au rămas încă pentru mine să 

savurez pe tron! Dar o femeie pe care eu am iubit-o dar care nu 

m-a iubit pe mine, mi-a arătat foarte simplu că eu nu eram un zeu; 

ea m-a otrăvit; și eu am fost redus la nimic. Cenușa mea a fost 

plasată, cu mare pompa, într-o urnă de aur; oamenii au plans, 

și-au smuls părul, și-au făcut scopul dorului lor să se arunce în 

flăcările de la rugul meu funerar, pentru a muri odată cu mine. Vor 

veni în număr mare pentru a suspina și a se lamenta la poalele 

templului superb în care cenușa mea a fost depozitată; dar nimeni 

nu imi regretă moartea; amintirea mea este detestată, chiar și 

propria mea familie, și, aici jos, deja suport tratamente oribile.’ 

Telemachus, mișcat de acest spectacol, a întrebat umbra: ‘Erai cu 

adevărat fericit în timpul domniei? Ai simțit pacea interioară fără de 

care inima rămâne oprimată și dezamăgită în mijlocul plăcerii?’ 

‘Nu,’ a răspuns babilonianul; ‘Nu știu nimic despre sentimentul de 

care vorbești. Ințelepții laudă această pace ca fiind singurul lucru 

bun, dar eu nu am simțit-o, inima mea a fost în permanență agitată 

de noi dorințe, de noi frici și noi speranțe. Am căutat să mă 

44

coplesesc cu șocul pasiunii mele, și am făcut tot posibilul să fac ca 

această întoxicare să fie perpetuă. Cel mai scurt interval de calm 

ar fi fost o trezire prea amară. Aceasta este singura pace cu care 

m-am delectat, oricare alta îmi pare a fi doar o fabulă și un vis, 

astea sunt placerile pe care le regret’. 

În timp ce vorbea astfel, babilonianul plângea ca un laș, care, slăbit 

de prosperitate, nu s-a obișnuit să suporte nefericirea cu nepăsare. 

Lângă el erau câțiva sclavi care au fost omorâți pentru a-i onora 

funerariile; Mercur i-a trecut pragul către Charon împreună cu 

regele lor și le-a dat putere absolută asupra acestui suveran pe 

care l-au servit pe pământ. Aceste umbre ale sclavilor nu se mai 

temeau de Nabopharzam, îl țineu în lanțuri, și aruncau asupra lui 

cu cele mai supărătoare insulte. Unul dintre ei i-a zis, ‘Nu eram 

oameni ca și tine? Cum ai putut fi atât de ne uman încât să te 

consideri un zeu, și nu ți-ai adus aminte cât de puțin că erai din 

aceiași rasă ca și ceilalți oameni?’ Altul, pentru a-l speria, i-a spus, 

‘Ai avut dreptate în a încerca să faci oameni să creadă ca nu ești 

om, pentru că tu erai un monstru, cu nimic uman despre tine!’ Un al 

treilea l-a întrebat disprețuitor,‘ Unde îți sunt lingușitorii? 

Mizerabilule! Nu mai ai nimic de dat. Nu mai poți face rău nimănui. 

Ai devenit sclavul foștilor tăi sclavi. Zeii pedepsesc încet, dar în 

final tot pedepsesc!’ 

La aceste cuvinte brutale, Nabopharzam s-a aruncat cu fața în 

pământ smulgându-și părul într-un acces de furie și disperare. Dar 

Charon le-a spus sclavilor, ‘Ridicați-l de lanțuri, faceți-l să stea în 

picioare chiar dacă nu vrea, nu va avea nici măcar satisfacția de a 

își ascunde rușinea. Toate umbrele de pe malul Styxului trebuie să 

fie martore la pedeapsa lui pentru a putea înțelege justiția zeilor, 

care l-au lasat pe acest necredincios muritor să conducă atât de 

mult pe pământ’. 

“În scurt timp după, Telemachus, a distins, aproape, tărâmul 

sinistru al Tartarului, care expira un fum gros și negru, mirosul 

pestilent care ar fi cauzat moartea dacă ar fi penetrat în tărâmul 

celor vii. Acest fum se ridica dintr-un râu de foc și era plin de mase 

de foc, a caror vuiet, ca cel al celor mai naprasnice ploi ce cad din 

45

culmile celor mai înalte roci până în cele mai adânci abisuri, au 

făcut imposibil auzirea oricărui sunet distinct din acest loc mohorât. 

Telemachus, forțat în secret de Minerva, a intrat făra frică în râpa 

abisului. El deodată a văzut un mare număr de oameni care au trăit 

pe pamant în condiții josnice, și care erau pedepsiți pentru că au 

încercat să obțină avere prin fraudă, trădare și acte de cruzime. A 

remarcat ca mulți ipocriți profani care, simulând dragostea pentru 

religie, și-au prefacut pietatea într-un pretext pentru a-și satisface 

ambițiile și pentru a-i păcalii pe cei creduli. Acești oameni, care au 

insultat însuși virtutea, cel mai de preț dar al zeilor, erau pedepsiți 

ca fiind cei mai răi criminali. Copii care și-au omorât părinții, soții 

care și-au omorât soțiile, trădatori care, și-au rupt legămantul, și-au 

trădat țara, suportă pedepse mai puțin severe decât cei ce au 

săvârșit aceste ipocrizii. Cei 3 judecători ai regiunii infernale așa au 

stabilit și pentru acest motiv, adică, ipocriții nu sunt satisfăcuți doar 

prin a fi imorali ca și alți oameni profani, dar, în acelaș timp, caută 

să pară oameni buni, și deci, prin falsa virtute, fac imposibil ca 

oamenii să aibă încredere în virtutea adevărată. Zeii, pe care i-au 

luat în derâdere, simt plăcere în a-și folosi toate puterile pentru a 

răzbuna insultele aduse de acești nevrednici. 

Lângă aceștia erau umbrele altor oameni pe care cei vulgari deabia 

îi consideră vinovați, dar care sunt urmariți fără milă de 

răzbunarea divină, adică cei care sunt nerecunăscători, susținători 

ai viciilor, critici ostili care au căutat să dăuneze binelui, și cei care 

au pronunțat sentințe pe probleme asupra cărora nu au avut o 

înțelegere clară și completă, și care au rănit reputația oamenilor 

nevinovați. 

Telemachus, văzând cei trei jurați stând la tribunal, dându-și 

sentința asupra unui om, s-a aventurat să îi întrebe ce crime a 

comis acel om, când cel condamnat a exclamat imediat: ’eu nu am 

făcut niciodată nimic rău, toată plăcerea mea a fost în a face bine, 

am fost magnific, liberal, just, plin de compasiune, cu ce pot fi 

condamnat?’. Dar Minos a răspuns,’ Nu ești condamnat cu nici o 

faptă împotriva oamenilor, dar nu erai mai dator zeilor decât 

oamenilor? Care este justiția cu care te lauzi? Nu ai dat greș în nici 

46

una din datoriile tale către oameni, care sunt nimic, ai fost virtuos 

dar ți-ai asumat toate creditele virtuții în loc de a le atribui zeilor, 

care ți le-au dat, pentru că ai vrut să te bucuri de fructele virtuții ca 

ceva al tău și astfel te-ai închis în tine însuți; ereai propria ta 

divinitate. Dar zeii care sunt autorii tuturor lucrurilor, și cărora 

onoarea tuturor lucrurilor ar trebui să se întoarcă, nu pot renunța la 

dreptul lor; tu i-ai uitat, acum ei te vor uita pe tine. Ei acum te dau 

ție însuți și cum ai ales să trăiești pentru tine în loc să trăiești 

pentru ei. Tu trebuie să îți găsești fericirea, dacă poti, în propria 

inima. Ești separat, pentru totdeauna, de cei ce ai căutat să îi 

mulțumești, și ești lăsat singur cu tine însuți, sinele care ți-a fost 

idol; pentru ca acum ai sa înveți că nu poate fi nici o virtute 

adevărată făra respectul și dragostea zeilor, cărora le sunt cuvenite 

toate lucrurile. Falsa ta virtute, care a păcalit oamenii pentru atât 

de multa vreme, care este ușor de obținut, va fi acum vazută în 

adevărata sa formă. Oamenii, judecând viciile și virtuțiile doar după 

conveniența și inconveniența cauzată lor, sunt orbi la adevărata 

natură a binelui și răului. Aici, toate judecățile lor sunt surclasate de 

lumina divină, pentru că lumina adeseori condamnă ceea ce este 

admirat de oameni, și arată excelent ceea ce este condamnat de 

ei’. 

La aceste cuvinte, mândrul filozof s-a simțit trăznit, ca de un fulger, 

de ororile sale. Plăcerea pe care în trecut a simțit-o contemplânduși 

propria moderația, curajul și tendințele generoase s-au schimbat 

în disperare. Imaginea inimii, ca un inamic al zeilor, a devenit o 

tortură pentru el, a căror aprobare a fost ținta și motivul tuturor 

acțiunilor sale. O întreagă revoluție a avut loc în sinele său, ca și 

cum organele sale ar fi fost întoarse. I se părea sieși că nu mai e 

același; inima lui îl dezamagise; și conștiința sa – a cărei 

complimente au fost atât de agreeabile până acum – și-a ridicat 

vocea împotriva lui, reprosându-i cu amărăciune despre natura 

nesănătoasă și iluzionară a virtuozitații sale imaginare, care nu a 

avut slăvirea divinitații ca și ținta și motiv: a fost coplesit de 

confuzie, groază, rușine și disperare. Furiile nu l-au torturat pentru 

că a fost suficient, ca pedeapsă, sa îl abandoneze sieși, și pentru 

47

că acțiunile propriei inimi au fost de ajuns pentru a răzbuna zeii pe 

care îi uitase. A incercat să găsească un loc întunecat unde să se 

ascundă, măcar de umbrele din jurul lui, fiindcă nu se mai putea 

ascunde de el insuși. A căutat întunericul dar nu l-a putut găsi, 

pentru că o lumina nedorită și persistentă îl acompania în 

permanență; oriunde s-ar duce, razele adevărului l-au urmat, 

răzbunând adevarul pe care el a neglijat să îl urmeze 11 . Tot ceea 

ce a iubit în trecut a devenit odios, ca fiind sursa suferinței sale – o 

suferință fără sfârșit! 

‘Prost insensibil ce am fost!’ strigă el, vorbind cu el însuși; ‘Văd că 

nu am cunoscut niciodată cu adevărat nici zeii, nici oamenii și nici 

pe mine! Nu, nu am cunoscut cu adevărat nimic pentru că nu miam 

pus afecțiunea în singurul bun adevărat! Fiecare pas din viața 

mea a fost doar o plecare de pe drumul cel bun; ințelepciunea mea 

a fost nebunească; virtutea mea a fost o mândrie oarbă și 

necredincioasă; am fost propriul meu idol!’ 

Telemachus a văzut apoi regii care au fost condamnați pentru că 

și-au folosit puterea rău. Pe de o parte o furie răzbunătoare ținea în 

fața lor o oglindă ce le arăta toate deformațiile viciilor lor; au văzut, 

și nu puteau să nu vadă, vanitatea brută și aviditatea lor pentru 

cele mai ridicule laude; asprimea față de ceilalți oameni, a căror 

fericire ar fi trebuit să o asigure; indiferența lor pentru cei virtuoși; 

ostilitatea lor în a auzi adevărul; preferința lor pentru lauda de bază 

și lașă; dorința aplicării; indolența și lenea; suspiciunile lor 

nedrepte; măreția și pompa lor bazată pe distrugerea poporului; 

ambiția lor, care i-a făcut să cumpere un pic de glorie deșartă cu 

sângele supușilor lor; brutalitatea lor, care a căutat, în fiecare zi, 

noi plăceri în lacrimile și disperarea nenumăratelor victime. S-au 

privit fără încetare în oglindă; s-au vazut să fie mai oribili și 

monștruoși decât Chimera, înfrântă de Bellerophon, sau decât 

Hidra distrusă de Hercule, sau chiar decât însuși Cerberus, care, 

din cele trei guri ale sale vomită râuri de sânge negru și veninos 

care ar otrăvii întreaga rasă de muritori ce locuiesc pe pământ. 

11 Vezi cap. VII, Pedepsele Luminii 

48

În același timp, de cealaltă parte, altă furie le repeta, insultător, 

toate laudele care le-au fost oferite de cei ce îi flatau în timpul vieții, 

și tinea o a doua oglindă, în care se vedeau precum au fost 

descriși de cei ce îi laudau. Contrastul dintre aceste imagini era o 

tortură pentru vanitatea lor, și cu atat mai dureroasă pentru că regii 

care primesc cele mai magnifice elogii, sunt, de regulă, cei mai 

imorali dintre toți; pentru ca regii imorali sunt de fiecare dată mai 

înfricoșători decât cei buni, și nu au scrupule în a primi adulația 

falsă din partea poeților si oratorilor zilelor lor. 

Mormăielile acestor mizerabili răsună prin întunericul de care sunt 

înconjurați, și care le permite să perceapă doar insultele și bătaia 

de joc ce sunt condamnați să o îndure. Totul în jurul lor îi respinge, 

contrazice și îi încurcă. Cât trăiau pe pământ, s-au jucat cu viețile 

oamenilor și și-au imaginat că totul există pentru a le face serviciu. 

În Tartarus ei sunt abandonați capriciilor foștilor sclavi, care, ii fac 

să simtă asprimea sclavismului; ei ispăşesc aceste pedepse în 

durere și suferință, și fără nici o speranță a-și ușura suferința, 

pentru că ei sunt supuși la loviturile și tratamentele proaste ale 

fostelor lor victime, la fel de complet precum nicovala, loviturilor 

ciocanelor Ciclopilor, când Vulcan îi forțează să își termine treaba 

în furnalele de foc ale Etnei. 

Palizi, odioși, plini de consternare, erau chipurile criminalilor văzuți 

de Telemachus în locuința condamnării. Roși de disperare, ei sunt 

horifici pentru ei însiși, și nu pot scapa de acest sentiment de 

ură proprie la fel cum nu pot scapa de propria lor natură; nu au 

nevoie de altă pedeapsă pentru fostele lor crime, decât acele crime 

înseși, care sunt privite de ei fără încetare, în toate deformitățile 

lor, privind aspru asupra lor, și urmărindu-i, la fel ca atât de mulți 

spectrii oribili. Pentru a scăpa de ei, caută o moarte care să fie mai 

potentă decât cea care i-a separat de corpuri. În disperarea lor vor 

chema în ajutorul lor o moarte care să stingă în ei toate 

sentimentele și toată conștiința; cheamă abisul pentru a-i înghiți și 

a-i ascunde de razele răzbunătoare ale adevărului care îi înțeapă 

asemenea săgeților, dar sunt condamnați să sufere răzbunarea 

care cade încet asupra lor strop cu strop ca un pârâu care nu va 

49

seca niciodată. Adevarul, pe care l-au respins în trecut, este tortura 

lor; îl văd, și doar pe el, întotdeauna în fața lor ca o acuzare: o 

priveliste care îi penetrează neîncetat, și îi taie, membru cu 

membru, și îi rupe de ei însuși. Pentru că adevărul este ca fulgerul, 

făra să îi distrugă complet, penetrează cele mai ascune locuri ale 

ființei lor. 

Printre aceste spectacole sinistre, care i-au zburlit părul, 

Telemachus vede soarta câtorva regi antici ai Lidiei, pedepsiți 

pentru că au preferat plăcerea unei vieți luxurioase și leneși în 

detrimental muncii pentru ameliorarea condițiilor maselor de 

supuși, care ar trebui să acompanieze regalitatea inseparabil. 

Acești regi își reproșau unuia altuia despre orbirea lor trecută. Unul 

dintre ei, adresându-se celuilalt, care a fost fiul său, a exclamat, 

‘Nu te-am îndemnat eu, în mod repetat, când eram bătrân, și 

înainte să mor, să repari răul pe care eu l-am cauzat din 

neglijență?’ ‘Ah! Tată mizerabil!’ i-a răspuns fiul, ‘ tu ai fost cauza 

ruinării mele! A fost exemplul tău care m-a inspirat cu dragostea 

pentru pompă lipsită de glorie și plăceri voluptoase, cu mândrie, și 

lipsă de inimă față de restul omenirii! A fost datorită privirii 

conducerii tale cu atât de multă indolență luxuriantă și înconjurată 

de laudă fără bază, că eu am obținut dragostea către plăceri și 

laudă. Am crezut că toți ceilalți oameni în relație cu regii nu sunt 

decât ce sunt caii și alte animale de povara în relație cu oamenii; 

adică animale care nu contează decât pentru serviciile aduse și 

foloasele ce aduc. Am crezut asta pentru că tu m-ai făcut să o 

cred; și acum sufăr toată această durere pentru că ți-am urmat 

exemplul!’ La aceste reproșuri reciproce au adăugat cele mai de 

temut injurii și s-au manifestat cu atâta violentă unul împotriva 

celuilalt încât părea că se vor distruge reciproc. 

În jurul acestor regi fără credință zburau, la fel ca multe păsări de 

noapte, suspiciuni crude, terori fără bază și lipsă de încredere, care 

răzbună, prin ele, suferința cauzată subiecților prin lipsa de inimă; - 

setea de nepotolit pentru avere, dorința tiranică pentru glorie falsă, 

și indolența care intensifică toată suferința, în acelaș timp fiind 

incapabilă de a da vreo satisfacție. 

50

Mulți dintre acesti regi erau văzuți suferind pedepse severe, nu 

pentru vre-un rău care l-au făcut, ci pentru că nu au făcut binele 

care îl puteau face. Toate greșelile, din partea supușilor, cauzate 

de lipsa administrației legale, a fost pusă în vina regilor, care 

conduceau doar pentru ca legile să conducă prin ele înseși. Toate 

tulburările care, rezultate din punerea în vitrine a pompei, luxului și 

toate celelalte excese îi ademenesc pe oameni să încalce legile în 

graba lor de a fi bogați, au fost impuse acestor regi fără credință. Și 

acei regi, care, în loc de a fi păstorii blânzi și prevăzători ai 

poporului, au cautat doar să îi devoreze precum lupii flămânzi, au 

fost pedepsiți cel mai severi dintre toți. 

Dar ce l-a uimit cel mai mult pe Telemachus a fost să vadă, în 

acest abis al întunericului și al suferinței, un număr mare de regi 

care, deși au avut reputația, pe pământ, de a fi tolerabili, au fost 

condamnați să sufere în Tartar pentru că și-au permis să fie 

guvernați de consilieri imorali și vicleani. Au fost pedepsiți pentru 

răul care l-au permis să fie săvârșit sub autoritatea lor. Mai mult, un 

număr mare din acești regi nu au fost nici răi și nici buni, 

slăbiciunea fiind caracteristica lor cea mai proeminentă. Nu au avut 

nici o dorință să cunoscă adevărul; nu au aspirat niciodată după 

virtute, si nu s-au bucurat niciodată în a face bine. 

Imaginea Iadului Creștin 

11. Opinia teologilor Creștini în legătură cu Iadul este rezumată 

de următoarele scrieri 12 . Această descriere, derivată din scrierile 

Părinților Bisericii și din Viețile Sfinților, poate fi prezentată cu cea 

mai mare încredere ca tranzmițând o idee corectă a credinței 

ortodoxe în legătură cu subiectul abordat, deoarece este în 

permanență expusă, cu mici variații, în slujbele protestante, cât și 

în învățările pastorale ale preoțior Catolici. 

12 Vide L’Enfer, by AUG. CALLET. 

51

12. “Demonii sunt ființe pur spirituale, iar cei damnați, care sunt 

acum în Iad, pot fi considerați de asemenea ca ființe pur spirituale, 

pentru că doar sufletul lor este în Iad, oasele lor, întoarse în 

pământ, sunt transformate fără încetare în iarbă, plante, fructe, 

minerale și lichide, urmând, fără conştiință, metamorfoza continuă 

materiei. Dar cei damnați, ca și Sfinții, vor fi inviați în Ultima Zi, și 

vor îmbrăca din nou, fără a mai da jos, un corp, același corp după 

care au fost cunoscuți în timpul vieții pe pământ. Ceea ce va 

deosebi o clasă de cealaltă este că cei binecuvântați vor fi ridicați 

cu un corp purificat și radiant, iar cei damnați cu un corp degradat 

și deformat de păcat. Atunci nu vor mai fi, în Iad, doar ființe pur 

spirituale; pentru că vor fi în el oameni la fel cum suntem noi acum. 

Iadul este, deci, un loc, fizic, geografic, material, de vreme ce va fi 

populat cu creaturi terestre având picioare, mâini, o gură, o limbă, 

dinți, urechi, ochi la fel ca ale noastre, și vene cu sânge în ele, și 

nervi capabili să perceapă durere”. 

“Unde este situat Iadul? Anumiți doctori ai Bisericii l-au plasat în 

interiorul pământului; alții, pe o altă planetă; dar întrebarea nu a 

fost răspunsă niciodată de vreun consiliu. Suntem, deci, în legătură 

cu acest punct, reduși la ipoteze; singurul lucru care este afirmat în 

legatură cu el este că Iadul, oriunde ar fi el situat în Univers, este o 

lume compusă din elemente materiale, dar o lume fără Soare, fără 

luna, fără stele; mai întunecoasă, mai de nelocuit, mai lipsită cu 

desăvârsire de fiecare germen și apariție a binelui, decât cele mai 

de nelocuit regiuni ale lumii în care oamenii păcătuiesc.” 

“Teologii Creștini se abțin cu prudență în a picta, după exemplul 

Egiptenilor, Hindusilor, și Grecilor, toate ororile acelui loc; ei se 

mulțumesc a ne arăta, ca o mostră, puținul pe care Scriptura ni l-a 

dezvelit în legatură cu el; lacul cu foc si pucioasă al Apocalipsei, 

viermii lui Isaia, care viermesc pentru totdeauna pe cadavrul lui 

Tophet; demoni, care îi torturează pe cei ce i-au adus în păcat; și 

oameni, plângând și sfărmându-și dinții, precum spun evangheliștii. 

“Sfântul Augustin nu admite că aceste suferințe pot fi privite ca 

imagini fizice ale suferinței morale; el vede, într-un loc de sulf, 

viermi reali si scorpioni reali atacând fiecare parte a acestor corpuri 

52

ale damnaților și adăugând înțepăturile lor celor ale focului. El 

afirmă, bazându-și afirmația pe un vers al Apostolului Marcu, că 

acest foc minunat, la fel de material în natura sa ca focul care îl 

cunoastem pe pământ, și deși va acționa pentru totdeauna asupra 

corpurilor materiale, va prezerva corpurile victimelor precum sarea 

păstrează carnea. Dar cei damnați, sacrificați perpetuu și totuși vii 

perpetuu, vor simți agonia acestui foc care arde fără să distrugă; le 

va penetra sub piele; vor fi udați și saturați cu el în toate membrele 

lor, în măduva oaselor și în pupilele ochilor, și în cele mai secrete 

şi sensibile fibre ale fiintei lor. Craterul unui vulcan, dacă s-ar putea 

arunca în el, ar fi pentru ei, în comparație cu focurile Iadului, un loc 

de odihnă rece și revigorant. 

“Astfel vorbind, cu cea mai mare încredere, cei mai timizi, cei mai 

discreți, şi cei mai rezervați teologi. Ei nu infirmă că Iadul are alte 

tipuri de tortură corporală; ei doar spun că nu au suficiente 

cunoștințe ale acestora încât să își permită să vorbească despre 

ele, sau, pe puțin, atât de pozitiv pe cat pot ei să o facă în legătură 

cu oribilele torturi ale focului și torturile dezgustătoare ale viermilor. 

Dar sunt și alți teologi, mai curajoși, sau mai cunoscători, care dau, 

în legatură cu iadul, descrieri care sunt mai detaliate, mai variate, 

și mai complete; și, desi nu este cunoscut în ce zona a spațiului 

este situat Iadul, sunt sfinți care l-au vazut. Ei nu au intrat în acest 

loc sinistru cu o lira(muz) în măini ca și Orpheus, sau cu o sabie ca 

si Ulise; ei au fost transportați acolo în spirit. Sfânta Teresa este 

una dintre cei ce l-au vazut aşa. 

“S-ar părea, în concordanță cu recitările acelui Sfînt, că sunt orașe 

în Iad; la toate vizitele, a văzut un fel de alee îngustă, la fel ca cele 

care sunt întâlnite în oraşele vechi. Ea a intrat pe aceste alei, 

pășind, cu oroare și dezgust, pe pământul noroios, murdar și urât 

mirositor, acoperit de reptile monstroase; dar progresul ei a fost 

repede oprit de un perete ce oprea aleea, și în acest perete era o 

gaură, în care Sfânta Teresa s-a plasat, fără să înțeleagă de ce, 

sau cum, a făcut-o. A fost, a spus ea, locul rezervat ei, dacă ar fi 

folosit greșit, în timpul vieții pe pământ, de binecuvântarea 

abundentă difuzată, de Dumnezeu, asupra celulei din Avila. Deși a 

53

intrat, cu o ușurință uimitoare, în această gaură, nici nu putea sta, 

nici nu se putea întinde, sau sta în picioare în ea; și mai puțin, nu 

putea ieși din ea: zidul oribil s-a închis în jurul ei din toate părțile, 

înfăşurându-i întreaga persoană într-un giulgiu de piatră, și 

apăsând asupra ei, ca și cum ar fi fost în viață. A fost ca și cum ar 

fi fost sufocată, ştrangulată și în acelaș timp, jupuită de viu și taiată 

în bucăți; ea a simțit ca și cum ar fi fost arsă, și a experimentat, 

deodata, toate felurile de tortura și suferința. Cât despre obținerea 

vre-unui ajutor, nu se putea spera la nici unul; în jurul ei nu era 

nimic decât întuneric gros, și desigur, prin acest intuneric ea încă 

putea vedea, spre surprinderea ei, odioasa alee în care era ținută 

prizonier, și toate creaturile detestabile și murdare în jurul ei; un 

spectacol plin la fel de intolerabil pentru ea ca și presiunea 

zidurilor 13 . 

“Aleea văzută astfel a fost, fără nici un dubiu, doar un colț mic al 

Iadului. Alți călători spirituali au fost favorizați cu o vedere mai largă 

a lui, și au văzut în el, districtele lui, orașe vaste în flăcări; Babilon, 

și Ninive, și Roma înseși, cu palatele și templele lor, înfășurate în 

flăcări, și locuitorii săi în lanțuri, în fiecare din aceste locuri, în 

mijlocul focului; negustorul la tarabă, preoți și curtezane în 

amfiteatru festivității, țipând în scaunele lor din care nu mai puteau 

ieși, și ridicând buzele, pentru a-și potoli setea torturatoare, cupe 

de vin care vomitau flăcări; lachei în genunchi în canalizări în 

flăcări, prinții, peste care curgeau, din mâinile acelor lachei, un râu 

de lavă devorator făcut din aur topit. Alții au văzut, în iad, câmpii 

imense care erau săpate și plantate de armate de țărani murind de 

foame, și cum aceste câmpii, pline de sudoarea țăranilor și de 

semințe sterile, nu produceau nimic, țăranii înfometați se devorau 

unul pe altul, după care, la fel de numeroși, și slabi, și înfometați ca 

înainte, hoinareau în grupuri, spre fiecare parte a orizontului, 

13 

Viziunile prezente, atat de distinct, toate caracteristicile cosmarului pe care Sf Teresa 

l-a experimentat poate fi privit de aceași natura. 

54

căutând în zadar o regiune mai favorabilă, în timp ce locul lor era 

luat, imediat, de alte coloane hoinărinde ale damnaților. Alți sfinti, 

din nou, au văzut în Iad, munți plini de râpe, păduri gemând, 

fântâni fără ape și hrănite cu lacrimi, râuri de sânge, vârtejuri de 

zăpadă în deșerturi de zăpadă, corăbii pline de mizerabili 

naufragiați suflați fără speranță în toate părțile, pe tărmuri mai puțin 

pe mare. Pe scurt, toți aceşti sfinți au vazut, în Iad, tot ceea ce au 

văzut păgânii în trecut, adică, un reflex sinistru al pământului, o 

umbră, mărită fără măsură, a suferinței, cu suferințele sale natural 

infinite şi eterne, chiar şi al închisorilor şi spânzurătorilor, şi toate 

instrumentele de tortură pe care mâinile noastre le-au construit. 

“Sunt, de asemenea, în Iad, demoni care, pentru a tortura pe deantregul 

corpurile de carne ale celor damnați, au luat și ei corpuri de 

carne. Unii dintre aceștia au aripi ca și liliecii, coarne, solzi, gheare 

ascuțite, și dinți ascutiți; ei sunt descriși nouă ca fiind înarmați cu 

săbii, furci, clești, cătuşe înroşite de foc, fierăstraie, grilaje, burdufe, 

și bâte, şi ca descărcare, de-a lungul eternității, munca de bucătar 

si cea de măcelar al cărnii umane; alții, transformați în lei sau 

vipere enorme, își trag prada umană fără încetare în caverne 

solitare; alții, din nou, schimbându-se în ciori, ciupesc mereu, ochii 

unora dintre cei vinovați, sau luând forma a dragoni înaripați, îi 

cară în spate pe damnați, terifiați, sângerând, țipând, deasupra 

deșerturilor mari de întuneric și apoi îi scutură în lacul de sulf. Unii 

dintre acești demoni au forma unor nori de greieri și scorpioni, a 

căror privire cauzează cutremurare, mirosul, greața, cea mai 

ușoară atingere, convulsii; alții își iau forma monştrilor cu multe 

capete și gâturi deschise, a căror fețe odioase sunt depăşite doar 

de coamele de şerpi, care îi strivesc pe damnați în fălcile lor, apoi îi 

vomită afară sfărâmați și fără formă, dar în viață pentru că sunt 

nemuritori. 

“Acești demoni, cu forme perceptibile simțurilor, și care se 

aseamănă atat de mult cu zeii Amentițiilor și ai Tartarului, și idolii 

slăviți de fenicieni, de moabiți și alți non-mormoni din jurul Iudeei, 

nu acționează din propriile capricii; fiecare dintre ei au propria 

funcție și propria muncă, și torturile pe care le cauzează, în Iad, 

55

sunt în conexiune cu crimele pe care le-au inspirat , și cauzat să fie 

comise pe pământ 14 . Cei damnați sunt pedepsiți în toate simțurile 

lor și în toate organele, pentru că l-au ofensat pe Dumnezeu cu 

toate simțurile și toate organele; sunt pedepsiți în moduri diferite în 

funcție de natura păcatelor lor, sunt pedepsiți ca lacomi de demonii 

lacomiei, ca leneşi de demonii lenii, ca adulteri de demonii 

adulterului, și în multe alte moduri precum sunt moduri de a 

păcatui. Vor îngheța în flăcări și vor arde în gheața; vor înfometa 

pentru odihna în timp ce vor înfometa pentru mişcare; vor fi pentru 

totdeauna înfometați, pentru totdeauna însetați, de o mie de ori mai 

obosiți decât cel mai obosit sclav la finalul unei zile, mai bolnavi 

decât cei ce mor, mai rupți, mai invinețiți, mai acoperiți în răni decât 

martirii, și vor continua să existe pentru totdeauna. 

“Nici un demon nu a obosit încă, și nu va obosi vreodată de 

această treabă odioasă. Toți demonii sunt, în legătură cu munca 

lor atribuită, disciplinați puternic, și fideli în executarea ordinelor 

răzbunatoare pe care le-au primit, de ar fi altfel, ce s-ar intampla cu 

iadul? Victimele ar obține răsuflare, dacă executorii lor s-ar certa 

între ei sau ar fi obosiți de munca lor. Dar nu există răsuflare 

pentru damnați, pentru că nu există ceartă între demoni, oricât de 

imorali ar fi, oricât de nenumărați ar fi, demonii au o ințelegere 

perfectă între ei atât de mare cât este abisul, și nu s-a vazut 

niciodată pe pământ, nații mai docile prinților, armate mai 

ascultătoare de conducători, comunități monastice mai umile și mai 

supuse superiorilor decât sunt demonii față de cei ce îi conduc, 

dintr-o parte a iadului în alta 15 . 

14 O formă ciudată de pedeapsă care constă în permiterea acestor demoni să continue, pe o scară mai 

mare, a răului facut de ei pe pământ! Ar fi mai rezonabil să fie făcuți să sufere ei însuși consecințele răului 

decât să fie lăsați să se bucure dând suferință asupra celor ce i-au atras în păcat. 

15 Acești oameni, răzvratiți bunătații lui Dumnezeu, prezintă o lipsă de minte exemplară pentru a face rău. 

Nici unul dintre ei nu prezintă rea voință de-a lungul eternității. Ce metamorfoză ciudată a avut loc? Au fost 

creați puri și perfecți la fel ca îngerii! Nu este ciudat că acești demoni să fie exemplele armoniei perfecte, 

comprehensiuni, și înțelegerii nealterabilă, în timp ce oamenii nu știu cum să trăiască în pace și se omoară 

unul pe altul? Văzând cantitatea de pedepse rezervată pentru cei condanați și comparându-le situația, care 

sunt mai meritoși de compasiune, de mila, criminalii sau victimele? 

56

“Știm foarte puține despre populația Demondomului, despre 

spiritele joșnice care formează legiunile de vampiri, strigoi, broaşte, 

scorpioni, ciori, hidre, salamandre, și alte bestii care nu au nume 

pentru noi, și care constituie fauna din regiunile infernale; dar știm 

că, avem nume pentru mulți dintre prinții care comandă aceste 

legiuni, printre care, Belphegor, demonul incontinuității; Abaddon 

sau Apollyon, demonul crimei; Beelzebub, demonul dorințelor 

impure, stăpânul muștelor care dă naștere corupției; Mammon, 

demonul lacomiei, și Moloch, și Belial, și Baal, și Ashtaroth, și mulți 

alții; și deasupra acestora, șeful universal, arhanghelul sumbru ce 

a purtat, în rai, numele de Lucifer, și care acum poartă, în iad, 

numele de Satana. 

“Aceasta este, pe scurt, ideea care ne este dată despre Iad, 

considerată din punctual de vedere al naturii sale fizice și a 

suferinței fizice a cărei teatru îi este. Deschide scrierile Părinților, și 

Doctorilor antici ai Bisericii; interoghează legendele pioase, 

examinează sculpturile și tablourile din biserici, ascultă ceea ce 

este spus învățăceilor și vei afla mai multe particularități.” 

13. Autorul pe care îl cităm urmărește următoarea imagine cu 

reflexiile sale, importanța cărora va fi uşor de perceput de cititor: 

“Resurectarea corpului este însăși un miracol; dar Dumnezeu va 

mai făuri un al doilea miracol dând corpurilor muritoare astfel 

ridicate – corpuri care au fost deja uzate de provocările vieții, care 

au fost deja anihilate – puterea de a subzista, fără a se dizolva, 

într-un furnal în care toate masele s-ar fi transformat în vapori. 

Dacă se indeamnă că sufletul este propriul sau călau, atunci 

Dumnezeu nu îi persecută pe cei ce au păcătuit, dar îi abadonează 

în starea de suferință pe care și-au adus-o asupra lor din propria 

alegere, această afirmație poate fi admisă ca adevărată, deși 

abandonarea eternă a unei ființe pierdute și suferinde ar părea 

puțin în contradicție cu bunatatea Creatorului; dar ce putem admite 

în legătură cu sufletul și suferințele spirituale nu poate fi, în nici o 

modalitate, admisă în legătura cu corpurile resurectate și suferința 

corporală a celor damnați. Pentru că acestă suferință să fie 

57

perpetuată de-a lungul eternității, nu este de ajuns ca Dumnezeu 

să își retragă mâna, este necesar, din potrivă, ca El să își arate 

mâna și să intervină, ca El să acționeze, pentru că, fără acțiunea 

sa constantă în a le menține existența, acele corpuri ar fi distruse 

imediat. 

“Teologii, deci, asumă ca Dumnezeu acționează, după resurecție, 

al doilea miracol la care tocmai ne-am referit. El trage, în primul 

rând, din cavoul care le-a devorat, corpurile noastre de lut. El le 

ridică, din morminte, la fel ca atunci când i-au fost date în grijă, cu 

toate infirmitățile originale și toate degradările care le-au suferit 

succesiv din cauza vârstei, viciilor și bolilor. Ni le dă înapoi în acea 

stare, uzate, tremurânde, gutoase, pline de nevoi fizice, sensibile la 

înțepătura celei mai mici insecte, acoperite de petele rușinoase ale 

vieții noastre și a morții noastre; acesta este primul miracol. Apoi, 

la aceste corpuri mizerabile și slabe, gata să se prăbuşească în 

praful din care au fost luate, El le dă o putere pe care nu au 

posedat-o niciodată, și acesta este cel de-al doilea miracol: adică, 

El le dă darul nemuririi, același dar care, în mânia Sa – sau ar 

trebui să spunem din mila Sa? – l-a retras de la Adam când acesta 

a fost izgonit din Eden. 

“Cât timp Adam rămânea nemuritor, el era invulnerabil; și când a 

încetat să fie invulnerabil, a devenit muritor: moartea a urmat 

îndeaproape durerea. 

“Resurecția, apoi, nu ne restitue nici condiția fizică a unui om 

nevinovat și nici condiția fizică a unui om vinovat; este o resurecție 

doar a suferinței noastre dar acesteia adaugându-se o nouă 

suferință, infinit mai oribilă; este, de fapt, și în ceea ce privește 

nemurirea corpurilor astfel ridicate, o nouă creație, și cel mai rău 

act al imaginației umane pe care a îndrăznit să îl conceapă. 

Dumnezeu îi alterează mintea și, pentru a adauga torturii spirituale 

a păcătoșilor, torturi fizice care vor fi veșnice, El dintr-o dată 

modifică prin puterea Lui, legile si proprietățile pe care El Însuși 

le-a atribuit la început, tuturor corpurilor formate din materie: El 

resurectează carnea putrezită și bolnavă, și împreunează intr-o 

uniune indestructibilă elementele material care tind să se separe 

58

spontan, El menține și perpetuză această putreziciune în viață; El o 

aruncă în foc, nu pentru a o purifica, ci pentru a o prezerva exact 

așa cum este, sensibilă, suferindă, arzând, oribilă, și în această 

stare, prin voința Sa o face nemuritoare. 

“Atribuind un asemenea miracol lui Dumnezeu, teologii Creștini Îl 

reprezintă ca pe un călau al Iadului, deoarece, deși damnații își pot 

atribui suferința spirituală doar lor sieși, pentru ca Dumnezeu să 

abandoneze sufletele celor vinovați, după moartea lor, la tristețe, și 

remuşcare, și la suferința cunoaşterii că s-au închis în afara fericirii 

pentru totdeauna; puterea Lui, după teologi, îi haituie prin cele mai 

întunecate locuri ale abisului terorii, îi caută în această noapte a 

suferinței și îi trage înapoi, pentru un moment, la lumina zilei, nu 

pentru a îi consola, dar pentru a îi imbraca cu un corp odios, 

putrezit, arzând, dar indestructibil, mai pestilent decât roba lui 

Dejanira, și este doar acum că El îi abandoneaza sorții. 

“Dar nu; El nu, nici măcar atunci, nu îi lasă propriei sorți, pentru că 

Iadul subzistă, la fel ca și pământul, și raiul, în virtutea unei acțiuni 

permanente a voinței Lui, și, la fel ca și ele, ar dispărea în nimic 

dacă El ar înceta să le susțină existența. Mâna Lui va fi deci pusă 

asupra damnaților pentru eternitate, pentru a preveni stingerea 

focului și a corpurilor să fie consumate, și El va face asta neîncetat, 

pentru ca imaginea acestor veşnice torturi îndurate de aceste ființe 

mizerabile, blestemate de El cu nemurire, să intensifice fericirea 

celor binecuvântați.” 

14. Am spus, cu adevar, că Iadul Creștinilor este mai odios decât 

iadul Păgânilor. In Tartar vedem sufletele celor vinovați torturați de 

remușcare, confruntați perpetuu cu crimele lor și cu victimele lor, îi 

vedem fugind de lumina care îi străbate, și căutând în van să se 

ascundă de privirea celor a căror veghe îi urmează oriunde s-ar 

duce. Mândria lor este degradată și mortificată, fiecare dintre ei 

poartă stigma trecutului, fiecare este pedepsit de reculul faptelor 

rele proprii, și deci, pentru un mare număr dintre ei, este judecat 

destul să îi lase propriilor suferințe, fără a mai adauga altele. Dar 

sunt umbre, adică, suflete imbrăcate doar cu corpuri fluide, imagini 

59

ale existentei lor terestiale, nu vedem, în Iadul Păgân, oamenii reîmbrăcați 

în corpurile de carne, pentru a fi blestemați și cu suferință 

fizica, și nici un foc material care sa “le penetreze sub piele și să îi 

satureze cu agonie fizică până în măduva oaselor” și nici nu vedem 

varietatea generoasă, calitatea ingenioasă a torturilor ce constituie 

bazele Iadului Creștin. Găsim, în Tartar, judecători care sunt 

inflexibili dar juști, și care au o proporție între severitatea pedepsei 

și gradul de păcat pentru care este dată; spre deosebire, în regatul 

lui Satana, toți subiecții sunt torturați la fel, și toate aceste torturi 

sunt bazate pe suferința fizică, orice altceva este înlăturat, inclusiv 

corectitudinea. 

Fără doar și poate există, în ziua de azi, și chiar în biserici, mulți 

oameni sensibili care nu acceptă descrierea Iadului ca fiind 

adevărată ad litteram, și care le privesc ca fiind doar alegorii care 

trebuie sa fie interpretate într-un sens spiritual; dar opinia acestor 

oameni este doar individuală, și nu este o regulă. Credința într-un 

Iad fizic, cu toate consecințele implicate în această credință, este 

chiar și în ziua de azi, un articol al credinței Creștine. 

15. Se poate întreba, “Dacă aceste orori nu există cu adevărat, 

cum ar fi fost văzute de cei binecuvântați, chiar și într-o stare de 

transă?” Acesta nu este locul explicării surselor imaginilor 

fantastice care sunt uneori produse în conștiința sufletului, cu toate 

aparențele realității 16 . Aici nu putem remarca, că producerea lor 

dovedește adevărul în principiile expuse de noi 17 , adică această 

transă este cea mai puțin de incredere dintre toate modurile 

revelației, deoarece această stare de super-excitare nu este 

întotdeauna rezultatul unei detașări complete a sufletului de corp, 

dar este adeseori complicată de reflexele subiectului a cărui minte 

a fost ocupată de starea sa funcțională. Ideile care au fost 

assimilate de spiritul mediumului, și despre care creierul fizic, sau , 

16 Vezi Cartea Mediumurilor - Nr. 113 – Tr. 

17 Vezi Cartea Spiritelor- Nr. 443, 444. 

60

mai bine, învelisul perispirit corespunzător creierului a păstrat-o, 

sunt reproduse în transă, dar distorsionate ca într-un miraj, sub 

formă vaporoasă și întunecată care trec una peste alta, se 

amestecă între ele, și crează poze ireale și fantastice. Viziunile 

celor binecuvântați ai tuturor religiilor sunt întotdeauna confirmate 

de credința religioasă de care aparțin, și deci nu este nici o 

surpriză că cea a Sfântei Teresa, este îmbibată puternic cu idei 

teologice ale Iadului, transmise verbal sau descrieri scrise, și din 

imagini, ar trebui să aibă viziuni care, drept vorbind, doar reproduc 

aceste idei, și care împart natura coșmarului. Un păgân eclectic, 

dacă ar fi crezut în credința zilei sale, ar fi văzut în transă Tartarul 

și furiile, la fel cum într-o viziune a Olimpului l-ar fi văzut pe Jupiter 

ținând fulgerele în mână. 

61

CAPITOLUL V 

PURGATORIUL 

1. Evanghelia nu face referire la Purgatoriu, care nu a fost 

acceptat de către Biserică până în anul 593 era noastră. Ideea de 

Purgatoriu este în mod cert mult mai rațională și mult mai potrivită 

cu dreptatea lui Dumnezeu, din moment ce a stabilit un cod penal 

mai puțin sever și se îngrijește de ispășirea delictelor mai minore. 

Idea de Purgatoriu este, drept urmare, bazată pe principiile 

corectitudinii; se află în sfera vieții spiritului, ce este întemnițat 

temporar, în viața pământească, în comparație cu întemnițarea 

continuă. Ce se va crede despre dreptatea unui cod ce ar trebui să 

pedepsească marile delicte și cele mai mărunte transgresiuni, fără 

distincție, cu moartea? Doar existând un Purgatoriu pot exista două 

alternative pentru toate sufletele; fericirea supremă sau chinurile 

veșnice. Ce - conform acestei ipoteze - se întamplă cu sufletele ce 

nu sunt vinovate decât de greșeli superficiale? Aceștia ori trebuie 

să împartă binecuvântarea celor aleși fără să fi atins perfecțiunea, 

ori trebuie să sufere aceeași pedeapsă alături de cei mai mari 

criminali fără a fi făcut ceva într-atât de rău, ceea ce nu ar fi nici 

corect nici rezonabil. 

2. Însă idea de Purgatoriu a fost însă incompletă, când a fost 

enunțată, deoarece oamenii nu aveau altă cunoștință în acea 

vreme despre Iad decât asupra focului, și prin urmare ei și-au 

închipuit Purgatoriul a fi un Iad inferior şi mai scurt; ei presupuneau 

că sufletele acolo ardeau, însă la o flacără de intensitate mai mică. 

Și, cum idea de evoluție este incompatibilă cu dogma pedepsei 

eterne, au susținut că sufletele sunt eliberate din Purgatoriu nu ca 

o consecință a propriei îmbunătățiri morale, ci ca un rezultat al 

rugăciunilor rostite sau plătite în acest scop, de către prietenii lor 

de pe pământ. Idea fundamentală a Purgatoriului era adevărată și 

62

ună; nu același lucru poate fi spus despre consecințele rezultate, 

și abuzurile ale căror sursă a devenit. Datorită obiceiului de a plăti 

pentru rugăciuni în numele sufletelor din Purgatoriu, această 

doctrină a devenit o mină mult mai productivă pentru cei ce o 

înfăptuiau decât pentru cei din Iad 18 . 

3. Locația Purgatoriului nu a fost niciodată determinată, precum 

nici felul pedepselor îndurate acolo nu au fost vreodată bine 

clarificate. I-a revenit noii revelații să înlocuiască aceste lipsuri, 

explicând cauzele suferinței vieții umane, dreptatea și scopul ce 

pot fi arătate numai în lumina răspândită asupra persoanei de către 

pluralitatea existențelor noastre. 

Acele suferințe sunt inevitabil o consecință a imperfecțiunilor 

sufletului; deoarece, dacă sufletul ar fi perfect nu ar săvârși rău și 

nu ar trebui să treacă prin suferințe ce sunt consecința păcatelor. 

Cel care, de exemplu, ar trebui să fie calm și moderat în toate 

lucrurile, nu va cădea pradă bolilor ce sunt generate de abuz. Cel 

ce este trist, se află în această stare, în mod normal, din propria 

vină; însă imperfecțiunea sa este în mod evident o calitate pe care 

a adus-o cu el la naștere, și pe care astfel trebuie să o fi avut 

înainte de a intra în viața pământească; în consecință, el trebuie să 

își ispășească nu numai păcatele ce le săvârșește în viața actuală, 

însă de asemenea și păcatele din viețile anterioare pe care încă nu 

le-a remediat; el îndură, într-o viață plină de probleme și încercări, 

răul pe care l-a pricinuit altora în unele existențe anterioare. 

Schimbările la care este supus, sunt pentru el, atât o pedeapsă 

temporară cât și un avertisment împotriva defectelor de care 

trebuie să se lecuiască, dacă dorește să evite a avea schimbări 

similare în viitor și să avanseze pe drumul perfecțiunii. Problemele 

vieții umane reprezintă numeroase lecții pentru suflet; lecții greu 

18 Doctrina Purgatoriului a dat naștere de asemenea la rușinoasele vânzări de indulgențe, ce pretind a oferi 

oamenilor posibilitatea de a câștiga, prin intermediul banilor, intrarea lor în Rai. Acest abuz grosolan a fost 

cauza determinantă pentru înfăptuirea Reformei și a dus la respingerea ideii de Purgatoriu de către Luther. 

63

adesea de suportat, însă toate acestea sunt mult mai benefice 

pentru viitor, în concordanță cu amprenta adânc lăsată: ele dau 

naștere la frământări permanente ce îi dezvoltă capacitățile morale 

și intelectuale și i le întăresc pentru obținerea binelui, și din care 

întotdeauna iese victorios, dacă a avut curajul de a persevera în 

strădanie până la capăt. Își culege răsplata victoriei sale în viața 

spirituală, în care intră radios și triumfător, precum soldatul ce se 

întoarce de pe câmpul de luptă pentru a-și primi laurii de 

învingător. 

4. Fiecare existență succesivă oferă sufletului o șansă de a 

avansa o treaptă pe drumul progresului; lungimea pasului astfel 

făcut depinde de propria voință, deoarece poate face o înaintare 

considerabilă, sau poate staționa. În cel din urmă caz suferințele ar 

fi neproductive; șI cum fiecare suflet trebuie să își plătească 

datoriile mai devreme sau mai târziu, va trebui să înceapă o nouă 

existență în împrejurări încă și mai dureroase, deoarece, la noroiul 

vieții precedente, pe care nu a reușit să îl șteargă, a adăugat un 

altul. 

De aceea, datorită încarnărilor succesive sufletul se eliberează 

treptat de defecte, și se curăță de acestea, să spunem, până ce 

este îndeajuns de purificat pentru a avea dreptul de a părăsi 

lumea ispășirii și de a se încarna în lumi mai fericite, pe care 

ulterior le va părăsi, la rândul lor, pentru a păși în zone de supremă 

desăvârșire. 

Purgatoriul, astfel explicat, nu mai reprezintă o ipoteză vagă și 

nesigură; este o realitate fizică pe care o putem vedea, o putem 

atinge și la care suntem și acum supuși; deoarece Purgatoriul nu 

este altceva decât o lume a ispășirii, iar pământul, până în prezent, 

este una din acele lumi; lumi în care oamenii își izbăvesc trecutul și 

prezentul, pentru progresul viitoarei lor fericiri. Dar, contrar ideii de 

obicei susținută cu privire la Purgatoriu, fiecare om își poate scurta 

sau prelungi șederea, potrivit gradului de progres și purificare la 

care a ajuns ca și rezultat al eforturilor sale de a se îmbunătăți; și 

iese din Purgatoriu nu fiindcă i-a expirat timpul sau prin meritele 

64

altcuiva, ci ca recompensă pentru propriile renunțări, mulțumită 

principiului expus în proclamația lui Hristos : - “fiecăruia, după 

faptele sale” o declarație ce însumează întregul cod al justiției 

Divine. 

5. Cel ce suferă în viața prezentă ar trebui să își spună că suferă 

deoarece a eșuat în a se purifica complet în existența anterioară, 

și că, dacă nu reușește să își desăvârșească purificarea în viața 

actuală, el va suferi din nou în urmatoarea existență. Iar acest lucru 

e și corect și rezonabil. Ființe ce suferă fiind înnăscute în defecte, 

suferă atâta timp cât rămân în imperfecție; precum suferim de boli 

până ce suntem vindecați. Astfel, atâta timp cât o persoană 

rămâne mândră ea va suferi din cauza acestei mândrii; atâta timp 

cât rămâne egoistă va suferi de pe urma egoismului său. 

6. Spiritul vinovat suferă, în primul rând, în viața spirituală, în 

concordanță cu gradul defectelor; și mai apoi, revine la viața 

terestră ce îi este oferită ca o metodă de a își repara greșelile; iar 

în urma acestui sfârșit el se vede aruncat în societatea celor ce au 

greșit, sau dus în mijlocul împrejurimilor similare celor în care el a 

săvârșit greșelile pe care trebuie să le ispășească, sau într-o 

situație ce prezintă contrariul: ca, de exemplu, într-o stare de 

sărăcie, dacă s-a folosit în mod rău de bogății, sau într-o situație 

umilă, dacă acesta a fost mândru. 

Precum am afirmat anterior, ispășirea sufletului de păcate 

afectează atât viața spirituală căt și cea de pe pământ; ispășirea 

vieții pământești este numai continuarea și completarea ispășirii ce 

a început-o anterior în lumea spirituală, și îi este impusă pentru a-l 

ajuta să evolueze, oferindu-i-se posibilitatea de a pune în practică 

lecțiile pe care le-a învățat; el trebuie să profite de oportunitatea 

astfel oferită. Nu îi este mai benefic a se întoarce pe pământ, cu 

posibilitatea de a căștiga Raiul, decât să fie condamnat la suferință 

eternă la plecarea din viața pământească? Noua șansă astfel 

oferită lui este o dovadă a înțelepciunii, a bunătații și a dreptății lui 

Dumnezeu, ce dorește ca fiecare ființă umană să fie datoare 

65

propriilor eforturi și să fie făuritoarea viitorului ei; dacă a fost 

nefericită, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, nu 

se poate învinovăți decât pe sine pentru aceasta, și oricare ar fi 

intensitatea sau durata acestei suferințe pe care a adus-o asupra 

sa, poarta către căință, îndreptare și reabilitare îi este întotdeauna 

deschisă. 

7. Considerând cât de mare este suferința anumitor spirite 

vinovate în lumea invizibilă, cât de înfiorătoare este situația unora 

dintre ele, câtor neliniști chinuitoare sunt ele supuse, și cât de mult 

sunt aceste suferințe înzecite de incapabilitatea lor de a le prevede 

sfârșitul, putem folosi termenul de Iad pentru a exprima abisul 

suferinței și groaza în care acestea se găsesc; pentru acel lucru a 

fost acest cuvânt preluat și anume de a insinua idea unei pedepse 

eterne și fizice. Datorită luminii ce s-a adus asupra subiectului de 

către spiritele avansate și a exemplelor pe care ni le-au arătat, de 

către aparența lor, comunicarea în mometul de față fiind 

generalizată între suflete încarnate și neîncarnate, știm că 

perioada de ispășire este subordonată (depinde) de îndreptarea 

celui ce a greșit. 

8. Astfel, spiritismul nu neagă doctrina unei pedepse viitoare a 

celui vinovat; din contră, afirmă, explică și justifică acestă doctrină. 

Ceea ce Spiritismul contestă și distruge este idea unui Iad local și 

fizic, cu foc și furci, cu păcate de neiertat și pedepse veșnice. Nu 

neagă realitatea Purgatoriului, deoarece demonstrează că lumea 

în care trăim este un Purgatoriu, adică, un loc al pedepsei și al 

discipinei; iar prin explicațiile pe care le oferă asupra durerilor și 

judecăților vieții pământești, definește și clarifică ideea vagă pe 

care a obținut-o până în ziua de azi asupra Purgatoriului, și astfel 

devine credibilă și acceptabilă de către cei ce odinioară au 

respins-o. 

Respinge Spiritismul idea de a ne ruga pentru morți? Ba din 

potrivă, din moment ce spiritele îndurerate ne imploră cu toată 

convingerea să ne rugăm pentru ele; ne arată că a ne ruga este 

66

una din îndatoririle impuse nouă de caritate și de asemenea ne 

arată eficiența rugăciunii ca un scop de a-i aduce înapoi către bine 

și, astfel, de a le scurta suferințele. 19 Făcând apel la inteligență 

pentru doctrinele sale, Spiritismul oferă convingere religioasă 

necredincioșilor (asupra celor ce nu pot fi crezute); demonstrează 

valoarea rugăciunii celor ce cândva au luat-o în derâdere. Însă 

Spiritismul de asemenea arată că eficacitatea rugaciunii se află în 

gândul ce o întrupează și nu în cuvintele în care este învelită, că 

cele mai folositoare rugăciuni sunt acelea ale inimii și nu cele ale 

buzelor, cele pe care o persoană le dăruiește din proprie inițiativă 

și nu acelea cu care îi obligă pe alții a le rosti pentru bani. 

9. Chiar dacă pedeapsa celui vinovat are loc în viața spirituală 

sau pe pământ, și oricare ar fi durata acesteia, întotdeauna are o 

limită, mai mult sau mai puțin apropiată, mai mult sau mai puțin 

îndepărtată. Există, prin urmare, doua posibilități, cu alte cuvinte, 

pedeapsa Temporară, direct proporțională cu gradul de vină, și 

Răsplata direct proportională cu meritul. Spiritismul respinge a treia 

alternativă, altfel spus cea a condamnării eterne. Privește Iadul ca 

un simbol al celor mai aspre forme de suferință îndurate de un 

anumit spirit, și a căror încheiere nu o pot prevede; dar consideră 

Purgatoiul ca fiind o realitate. 

Cuvântul Purgatoriu propune idea unei zone circumscrise, și se 

află mai degrabă aproape de pământ, considerat un loc al ispășirii, 

decât în infinitatea spațiului în care spiritele suferinde își 

săvârșesc ispășirile stării neîncarnate; mai mult de atât, viața 

pământească este, prin propria natură, o adevărată ispășire. 

Atunci când oamenii vor evolua mai bine, ei vor oferii numai spirite 

bune lumii invizibile; iar aceste spirite încarnându-se pe pământ, 

vor oferi numai părți îmbunătățite rasei umane. Pământul va înceta 

atunci să mai fie o lume a izbăvirii, iar locuitorii săi umani nu vor 

mai trebui să sufere durerile ce sunt consecința imperfecțiunii lor 

actuale. Această transformare este realizată în prezent; 

19 Vezi Evanghelia după Spiritism, cap. XXVII, Efectul rugăciunii 

67

îndeplinirea acesteia va ridica pământul la un rang mai avansat în 

ierarhia lumilor 20 . 

10. De ce nu a menționat Iisus de Purgatoriu? Deoarece, ideea 

Purgatoriului nu a fost concepută de mintea umană, și prin urmare, 

nu există un cuvânt prin care să fie exprimat. El a folosit cuvântul 

Iad , unicul folosit pe vremea aceea, ca un termen universal, pentru 

a desemna întreaga referință la pedepsele viitoare, în general, 

fără a relata detaliile. Dacă, spre deosebire de cuvântul Iad ar fi 

folosit alt cuvânt echivalent cu purgatoriu , nu ar fi fost cu putință 

a-i defini scopul precis fără a începe o întrebare ce era rezervată 

pentru viitor; și de asemenea ar fi afirmat existența a două zone 

special consacrate pentru pedeapsă. Cuvântul Iad, în semnificația 

generală, sugerează idea de pedeapsă, ce implică în mod necesar 

idea de purgatoriu, ce este doar una dintre modalitățile de 

pedepsire. Viitorul, fiind destinat a lumina omenirea în ceea ce 

privește natura viitoarelor pedepse, a fost de asemenea destinat, 

săvârșind aceasta, reducerii ideii asupra Iadului la adevăratele sale 

proporții. 

Faptul că Biserica, după o întrerupere de șase secole, a 

considerat necesar de a completa învățăturile lui Iisus prin a 

remarca existența Purgatoriului este o admitere din partea 

teologilor că Iisus nu a revelat totul în timpul popasului său pe 

pământ. De ce, atunci, învățăturile Lui nu pot fi progresiv 

suplimentate, în ceea ce privesc alte detalii? 

20 Vezi Evanghelia după Spiritism, cap. III 

68

CAPITOLUL VI 

DOCTRINA PEDEPSEI VEȘNICE 

Originea doctrinei pedepsei veșnice – Argumente în susținerea 

pedepsei veșnice – Imposibilitatea fizică a pedeapsei veșnice – 

Doctrina pedepsei veșnice a devenit învechită – Declarația lui 

Ezekiel împotriva pedepsei veșnice și a păcatului originar.Originea 

Doctrinei Pedepsei Veșnice 

1. Credința în pedeapsa veșnică pierde foarte repede teren, de 

la zi la zi, darul profeției nu este necesar pentru a ne permite să-i 

anticipăm dispariția nu după mult timp. A fost combatută prin 

argumente atât de puternice și incontestabile încât pare o muncă 

plină de zel să ne obosim a dezaproba o erezie ce moare prin ea 

însăși. Cu toate acestea, nu putem închide ochii de la faptul că 

această doctrină, oricât de muribundă ar fi, este încă punctul de 

întâlnire al oponenților progresului, produsul crezului lor pe care îl 

apără cu încăpățânare, tocmai pentru că simt că este aspectul cel 

mai vulnerabil, și deoarece ei înțeleg cât de periculoasă ar fi o 

fisură, ce ar cauza o cădere în edificiul teologic. Privit din acest 

punct de vedere, doctrina în cauză poate merita o cercetare 

amănunțită. 

2. Doctrina pedepsei veșnice, precum cea a unui Iad fizic, a fost 

folositoare atâta timp cât înapoierea morală și intelectuală a 

omenirii a impus ca aceștia să fie controlați de frica creării acestei 

osânde expusă imaginației lor. Atât timp cât rămân la un punct 

prea slab de avansare pentru a acționa în mod eficace din cauza 

priveliștii oferite de simpla suferință morală, este evident că ei ar fi 

fost cel puțin reținuți de idea oricărei simple pedepse temporare; și 

69

este în mod egal evident că ei ar fi fost incapabili de a înțelege 

dreptatea pedepselor gradate și proporționale, deoarece nu ar fi 

apreciat diferitele nuanțe ale faptei, bună sau rea, ori importanța 

corespunzătoare a circumstanțelor, obositoare sau înrăutățite. 

3. Cu cât mai aproape se află oamenii de starea primitivă, cu 

atât mai aproape sunt de materialitate; deoarece simțul moral este 

tocmai facultatea minții umane ce se dezvoltă ultima. Din acest 

motiv, ei își pot forma o părere imperfectă asupra lui Dumnezeu și 

asupra atributelor Sale, și o concepție la fel de vagă asupra vieții 

viitoare. Ei și-au modelat idea Divinității după ei înșiși. Pentru ei, 

Dumnezeu era un suveran absolut, și mai extraordinar datorită 

faptului că este invizibil, precum un monarh despotic care, ascuns 

în interiorul palatului său, nu îngăduie să fie văzut de către supușii 

săi. Neavând nici un concept al forței morale, ei pot numai concepe 

puterea Sa ca fiind de natură fizică; ei și l-au imaginat mânuind 

trăsnetul, mișcându-se în mijlocul fulgerului și a furtunilor, 

răspândind distrugere și pustiire în jurul Său în stilul cuceritorilor 

pământeni. Un Dumnezeu al iubirii și al îndurării nu li s-ar fi părut a 

fi un Dumnezeu, ci o ființă neînsemnată incapabilă de a asigura 

obediență. În mod contrar, răzbunarea nemiloasă, pedepse din 

cele mai oribile și fără sfârșit erau destul de concordante cu ideea 

pe care și-au format-o astfel despre Divinitate, și nu a oferit nimic 

ostil minții lor. Ei însiși, fiind necruțători în ranchiuna lor, nemiloși 

cu dușmanii, fără milă față de cei înfrânți, li s-a părut cu totul 

natural ca Dumnezeu, a cărui putere era superioară față de a lor, 

să fie și mai ranchiunos, mai crud și fără de milă decât ei. 

Pentru a influența asemenea oameni, era necesară o credință 

religioasă în armonie cu natura lor necivilizată și violentă. O religie 

a spiritualității, a dragostei, și a milei ar fi fost imposibilă față de 

brutalitatea obiceiurilor și pasiunilor lor. Legile draconice ale lui 

Moise, ce prezintă Ființa Divină ca fiind un Dumnezeu gelos și 

răzbunător, nu sunt suficiente pentru a păstra în limitele oamenilor 

aroganți puși sub ocrotirea acestuia; doctrina blândă a lui Iisus nu 

70

ar fi trezit nici un ecou în inimile lor și ar fi fost incapabilă să le 

influențeze acțiunile. 

4. Pe măsură ce simțul spiritual al omenirii s-a dezvoltat, vălul 

materialității a devenit mai puțin întunecat, iar oamenii s-au dovedit 

mai înzestrați să înțeleagă lucrurile spirituale; însă această 

schimbare a avut loc foarte gradat. În momentul în care Iisus a 

venit printre ei, i-a fost posibil să proclame un Dumnezeu milostiv, 

care sa vorbească despre “regatul” său ca nefăcând parte din 

“lumea aceasta”, să spună “iubește-ți aproapele” și “răsplătește 

răul cu bunătate” cu toate că sub sistemul Mozaic, Dumnezeu era 

reprezentat sancționând principiul răzbunării însumat în aforismul 

“ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. 

Ce erau, atunci, sufletele ce trăiau pe pământ pe vremea lui Iisus? 

Erau suflete ce fuseseră nou create și erau atunci încarnate pentru 

prima oară? Dacă așa, Dumnezeu trebuie să fi creat, în timpul lui 

Iisus , suflete cu o calitate mai bună decât cele de pe vremea lui 

Moise. Însă, dacă acesta a fost cazul, ce s-a întâmplat cu sufletele 

create anterior? Au fost ele condamnate să se chinuie pentru 

totdeauna în brutalitatea erei primitive? E de ajuns simplul simț al 

realității pentru a ne arăta că asemenea supoziție e de neconceput. 

Nu: sufletele încarnate pe pământ, în vremea lui Iisus, erau 

aceleași suflete care, după ce au trăit aici sub imperiul Legilor lui 

Moise, au dobândit treptat, în existențe succesive ulterioare acelei 

perioade, un grad de dezvoltare suficient pentru a le permite să 

înțeleagă o învățatură de o natură mai avansată, și care, în ziua de 

azi, sunt suficient de avansați pentru a putea primi învățătura încă 

și mai avansată dată de porunca lui Hristos pentru îndeplinirea 

promisiunii sale 21 . 

21 Populația pământului nu este formată numai din suflete ce au fost încarnate succesiv aici din vremuri 

timpurii, dar de asemenea și din suflete din alte lumi, cărora le oferă condițiile potrivite nevoilor lor. 

Planetele sunt progresive, precum și ființele cu care sunt locuite; însă progresul acestora este mai încet 

decât cel al ființelor umane, și cele mai avansate spirite ale unei planete o părăsesc, în cursul timpului, și se 

încarnează pe unele planete cu un progres mult mai mare. Pe de altă parte, când o planetă trece de la un 

grad mai jos la unul mai avansat în ierarhia lumilor, răul îndărătnic ce se află printre populația umană este 

“izgonit” de pe ea, și trimis în “întunericul exterior” al unei lumi de nivel mai scazut, unde continuă lucrarea 

îndreptării între condițiile grele și dureroase ale existenței la care face referire Hristos prin “plângerea și 

71

5. În momentul apariției lui Iisus îi era imposibil să dezvăluie 

oamenilor întreg adevărul privind viitorul lor. El spune în mod 

explicit: “Am multe lucruri să vă spun, însă nu le-ați putea înțelege; 

sunt astfel constrâns să vă vorbesc în parabole”. În ceea ce 

priveşte toate punctele moralității, adică, toate îndatoririle 

oamenilor către semenii lor, învățătura Lui a fost clară, deoarece, 

cum acele îndatoriri se referă la relațiile vieții de zi cu zi; El a știut 

că oamenii îl vor putea înțelege; în legătură cu celelalte probleme, 

El s-a încredințat să semene sub formă de alegorie, semințele 

adevărului ce erau destinate să se dezvolte într-o perioadă 

ulterioară. 

Natura recompenselor și pedepselor viitoare, a fost una din acele 

detalii ce au fost astfel lăsate de El în așteptare. El nu putea 

înlocui, în mod special, privind pedepsele viitoare, idei diametral 

opuse celor deținute de oameni în acea vreme. 

El a indicat noi îndatoriri pentru rasa umană; de a înlocui spiritul urii 

și al răzbunării cu binefacerea și dragostea de aproape, egoismul 

cu spiritul de sacrificiu, iar această schimbare a fost, în sine, una 

imensă; nu putea merge mai departe fără a trezi spaima de 

pedeapsă rezervată pentru păcate, deoarece ar fi slăbit simțul 

datoriei în mintea celor ce-l ascultau. El a promis “Împărăția 

Cerurilor” celor drepți; Acea împărăție era, prin urmare, închisă 

pentru cel rău. Atunci, încotro au mers cei răi? Era necesar de a 

sugera o antiteza la idea de “Rai” de o natură capabilă să imprime 

o teroare utilă în mintea celor încă prea mult sub influența 

materialității pentru a fi capabili să asimileze idea de viața 

spirituală; deoarece nu trebuie uitat că Iisus și-a adresat 

scrâșnirea dinților.” Toate lumile din univers sunt destinate, precum toate celelalte corpuri materiale, unui 

sfârșit. Când o lume materială și-a terminat existența, elementele ei sunt dezintegrate și dispersate în 

spațiu; iar locuitorii ce au încă nevoie de disciplina vieții planetare sunt reîncarnați pe alte planete. Din 

aceste surse (și din alte surse, ne-analizate de autor), populația unei planete, în timpul fazei de ascensiune 

a progresului ei, este în mod constant sporită de influxul de suflete din alte lumi, și cu mult mai rapidă când 

natura fizică și morală se ameliorează. Vezi CARTEA SPIRITELOR, Cartea a doua, cap. IV ; CARTEA 

MEDIUMULUI, cap. XXXI; EVANGHELIA DUPĂ SPIRITISM, cap. III; GENEZA, cap. XVIII – TR. 

72

învățăturile mulțimii, celui mai mic segment luminat al societății din 

vremea aceea, astfel, pentru a putea acționa asupra minții celor din 

jurul său, a fost necesar de a le înfățișa reprezentări ce pot fi 

palpabile și nu subtile. Astfel, El s-a abținut să intre în detalii ce ar 

fi putut să nu fie apreciate în vremea sa; El s-a mulțumit susținând 

o imagine opusă asupra răsplatei și a pedepsei; iar aceasta a fost 

tot ce a putut face util în acea perioadă. 

6. În vreme ce Iisus amenința pe cei răi cu “focul de nesfârșit”, 22 

totodată i-a amenințat cu aruncarea în “(Valea) Gheenei”; dar ce 

este “Gheena?” Un loc la periferiile Ierusalimului, în care toată 

murdăria și gunoiul din oraș erau de obicei aruncate. Dacă e să 

luăm formularea de “foc de nesfârșit” ca fiind un adevăr precis, de 

ce nu am considera formularea de a fi aruncat “în Gheena” la fel de 

precisă? Nimeni nu a crezut vreodată ca ultima afirmație să fie 

altceva decât unul din simbolurile energetice folosite de Iisus 

pentru a impresiona imaginația populației; de ce să oferim o altă 

interpretare “focului” cu care îi amenința pe cei vinovați? Dacă El ar 

fi intenționat să reprezinte supunerea lor acelui “foc” ca fiind 

eternă, atunci ar fi fost în contradicție cu El însuși în slăvirea 

bunătații și milosteniei lui Dumnezeu; deoarece mila și neînduple - 

carea sunt opuse, anulându-se în mod reciproc. Întreaga 

învățătură a lui Isus este o proclamare a binelui și a milosteniei 

Creatorului; și este prin urmare evident că numai printr-o întreagă 

interpretare greșită a declarației sale poate cea din urmă fi 

susținută pentru a sancționa dogma pedepsei veșnice. 

În rugăciuni Domnul ne spune să rostim, “Iartă-ne nou greșelile 

noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”; dar dacă cei ce 

greșesc împotriva legii Divine nu pot spera la iertare, ar fi inutil 

pentru El să o ceară. Dar este iertarea la care face referire Iisus o 

certitudine, necondiționată? Este un act de bunăvoință din partea 

22 Vezi Cartea Spiritelor, nr. 1003, et seq.; Evanghelia după Spiritism, cap. X, XV – Tr. 

73

lui Dumnezeu, este o simplă absolvire a pedepsei atrase de către 

păcătos? Nu: pentru obținerea acestei iertări ne este pusă condiția 

de a ierta; cu alte cuvinte, daca nu iertăm, nu vom fi iertați. Din 

moment ce Dumnezeu face ca iertarea greșelilor împotriva voinței 

noastre să fie condiția absolută a iertării Lui asupra greșelilor 

noastre împotriva Lui însuși, El nu poate cere oamenilor slabi ceea 

ce El, cu puterea Sa extraordinară, refuză să facă; și învățăturile 

din Rugăciunile Domnului sunt drept urmare un protest rezistent 

împotriva doctrinei ce atribuie razbunarea eternă și neîndurătoare 

lui Dumnezeu. 

7. Pentru oamenii ce aveau doar o noțiune confuză despre 

natura spirituală a sufletului, nu era nimic absurd în ideea unei 

zone de foc fizic, mai ales când există o credință comună în Iadul 

Păgân dezvăluit în mod universal; nici nu era, în ideea pedepsei 

prelungite de la un capăt la altul al eternității, orice lucru calculat să 

șocheze sentimentele celor ce au fost expuși timp de secole, la 

codul penal al asprului și îngrozitorului Iehova. Așa cum a 

întrebuințat-o Iisus, amenințarea cu “focul de nestins” nu poate fi 

decât metaforică. Ce conta dacă această metaforă ar fi înțeleasă 

literalmente, pentru un timp, dacă a fost utilă înfrânării? El a 

prevăzut că timpul și progresul vor aduce oamenii spre o înțelegere 

a adevăratului sens al acestei alegorii, și în concordanță cu 

prezicerea sa, “Spiritul Adevarului” ar trebui să vină pentru a 

lumina omenirea cu privire la “toate lucrurile”. 

Caracteristica esențială a condamnării irevocabile este implicarea 

lipsei de eficacitate a căinței; dar Iisus nu a spus niciodată că 

regretul ar eșua în căutarea bunăvoinței în fața lui Dumnezeu. Din 

contră, întotdeauna el îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind îndurător, 

milostiv, și gata să primească înapoi fiul risipitor ce se întoarce la 

casa părintească. Niciodată nu-l prezintă ca fiind inflexibil cu 

excepția păcătosului ce nu se căiește; însă chiar și atunci când 

insistă asupra certudinii pedepsei ce-l așteaptă pe vinovat, el oferă 

perspectiva iertării imediat ce păcătosul s-ar întoarce pe calea 

datoriei. Acesta, cu siguranță, nu este portretul unui Dumnezeu 

74

necruțător; și nu ar trebui uitat faptul că Iisus niciodată nu a 

pronunțat o sentință iremediabilă împotriva nimănui, nici măcar 

împotriva celor mai răi. 

8. Toate religiile primitive, în concordanță cu caracterul 

oamenilor în mijlocul cărora au luat naștere, și-au făcut zei - 

războinici şi considerau că aceștia luptau pentru ei în fruntea 

armatelor. Iehova al evreilor a oferit “oamenii aleși,” în nenumărate 

ocazii cu scopul de a-și elimina inamicii; el i-a răsplătit oferindu-le 

victoria și i-a pedepsit permițând ca aceștia să fie înfrânți. Conform 

ideii lor de Dumnezeu, popoarele primitive și-au imaginat că el 

trebuie onorat și îmblânzit cu sângele animalelor sau al oamenilor; 

din acest moment sacrificiile sângeroase au jucat un rol remarcabil 

în toate religiile antichității. Evreii au desființat sacrificiile umane; 

creștinii în ciuda învățăturilor lui Hristos, au crezut, pentru multe 

secole, că cinsteau Creatorul jertfind mii, din aceia pe care îi 

denumeau eretici, prin tortură și prin arderea pe rug, astfel 

continuând, sub o altă formă, tradițiile sacrificiilor umane, deoarece 

acestea au fost într-adevar atrocitățile în cauză, din moment ce, 

potrivit formulei primite, ei erau uciși “pentru marea glorie a lui 

Dumnezeu” și însoțiti de o solemnă ceremonie religioasă. Chiar și 

în zilele noastre, popoare ce se numesc “creștine” invocă 

“Dumnezeul Armelor” înainte de lupte și îl glorifică după victoriile 

lor; și săvârșesc acest lucru chiar dacă scopul luptei lor este pe cât 

de nedrept pe atât de necreștin. Cât de greu scapă omul de 

prejudecățile sale, de obiceiurile sale, de ideile sale premature! 

Patruzeci de secole ne despart de Moise, și totuși generațiile 

noastre creștine încă păstrează urmele folosirii timpului său 

barbaric, consacrat, sau, cel puțin, recunoscut de religiile zilelor 

noastre! Pentru a pune capăt folosirii rugului, și pentru a oferii 

valabilitate unei idei mult mai juste asupra adevăratei măreții a lui 

Dumnezeu, au avut nevoie de toată forța de opinie a celor 

neortodocși, a celor ce sunt considerați eretici de către Biserică. 

Însă, deși rugul a fost abolit, persecuțiile morale și sociale sunt 

încă la putere maximă, atât de adânc este înrădăcinată în mintea 

75

umană idea unui Dumnezeu nemilos. Plini cu noțiunile ce le-au 

fost insuflate din copilărie, oamenii în mod natural nu observă nimic 

ciudat în afirmația că Dumnezeu, ce le este reprezentat ca fiind 

slăvit prin metode barbarice, ar trebui să condamne oamenii la 

torturi eterne și să privească, fără milă, suferințele celor damnați. 

Da, sunt filozofii cei ce sunt etichetați drept “profani” de către 

Biserica, ce a fost scandalizată văzând numele lui Dumnezeu 

profanat prin asocierea cu faptele nedemne de bunătatea Sa; sunt 

ei ce au prezentat oamenilor o idee mai mărinimoasă asupra 

măreției Ființei Divine, înlăturând din acea idee patimile și micimea 

ce i-au fost atribuite de credințele nelămurite ale epocii primitive. 

Sentimentul religios a câștigat astfel în demnitate ceea ce a pierdut 

în aspectul exterior; deoarece, pe când existau câțiva devotați 

formalităților ecleziastice, un mare număr de oameni sunt cu 

adevărat religioși în inimă și simțăminte. 

Însă, pe lângă cei din urmă, câți sunt cei care, nepătrunzând mai 

adânc de suprafață, au fost conduși la negarea ideii de acțiune 

Predestinată! Prin eșecul de a pune în concordanță doctrinele cu 

progresul minții umane, Biserica a dus pe câțiva la Deism, pe alții 

la necredință totală, pe alții, iar, la Panteism; cu alte cuvinte, a 

condus omul să își făurească un zeu din el însuși, din lipsa unui 

ideal mai mare. 

Argumente pentru susținerea doctrinei de pedeapsă veșnică 

10. Pentru a ne întoarce la dogma pedepsei veșnice, principalul 

argument invocat în favoarea acesteia este următorul : 

Este acceptat, în mijlocul omenirii, că atrocitatea unui delict este 

condiționat de rangul celui ofensat. Un delict săvârșit împotriva 

unui suveran, fiind considerat mult mai îngrozitor decât dacă ar fi 

fost comis asupra unei persoane private, este pedepsit mult mai 

sever. Dumnezeu este mai măreț decât orice altă suveranitate 

pământească ; din moment ce El este infinit, un delict împotriva Lui 

76

este deasemenea infinit, și trebuie în consecință dată o pedeapsă 

infinită (adică veșnică). 

Negarea. Negarea oricărui argument este o logică ce trebuie să 

aibă un punct de plecare precis, o bază pe care este întemeiată , 

într-un cuvânt, o premiză clară și stabilă. Ne luăm drept premiză 

atributele necesare lui Dumnezeu, adică, atributele fară de care nu 

ar putea fi Dumnezeu. 23 

Dumnezeu este unic, veșnic, neschimbător, atotputernic, absolut 

de drept și bun, infinit în toate perfecțiunile Sale. 

Este imposibil să ni-l imaginăm pe Dumnezeu altfel decât înzestrat 

cu infinitatea perfecțiunilor Sale; dacă El ar fi altfel atunci nu ar fi 

Dumnezeu, deoarece pot exista alte ființe ce dețin calitatea, pe 

care El nu a avut-o. Pentru ca Dumnezeu să se afle deasupra 

tuturor celorlalte ființe, El trebuie să fie în mod necesar astfel încât 

nici o altă ființă să nu-l poată depăși sau măcar să-l egaleze în 

vreo privință. În consecință Dumnezeu trebuie să fie infinit în toate 

atributele Sale. 

Atributelor lui Dumnezeu, fiind infinite, nu li se permite să crească 

sau să scadă; altfel, nu ar fi infinite, iar Dumnezeu nu ar fi perfect. 

Dacă particula cea mai mică i-ar fi luată din oricare atribute, El nu 

ar mai fi Dumnezeu, deoarece poate exista o ființa mai perfectă 

decât El. 

Infinitatea unei calități exclude posibilitatea existenței oricărei 

însuşiri contrare acesteia, sau capabilă de a o anula sau de a o 

diminua. O ființă ce este infinit de bună nu poate deține nici cea 

mai mica particulă de slăbiciune, la fel cum o ființă ce este infinit de 

rea nu poate deține nici cea mai mica particulă de bunătate; 

precum un obiect nu poate fi absolut negru dacă conține cea mai 

fină nuanță de alb, sau absolut alb dacă are cea mai mica fărâmă 

de negru. 

23 Vezi Cartea Spiritelor , cap. I 

77

Această bază și acest punct de plecare fiind enunțate, noi ne 

opunem, afirmației enunțate mai sus, prin urmatoarele argumente : 

11. Numai o ființă infinită poate săvârși orice infinit. Omul, fiind 

limitat în capacitățile sale, în cunoștințe, în putere, în aptitudini, în 

existența sa terestră, poate produce numai ceea ce e limitat. Dacă 

omul ar putea fi infinit în ceea ce face greșit, poate de asemenea fi 

infinit în ceea ce face bine, iar, în acest caz, ar fi egal cu 

Dumnezeu. 

Însă, dacă omul ar fi infinit în ceea ce face bine, atunci nu ar face 

nimic greșit, deoarece bunătatea absolută este excluderea a tot ce 

e rău. 

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi posibil de acceptat că un delict 

temporar împotriva Divinității ar putea fi infinit, Dumnezeu, dacă 

s-ar răzbuna pe Sine prin aplicarea unei pedepse infinite, ar fi 

răzbunător la infinit; dacă ar fi răzbunator la infinit, El nu poate fi 

bun și milostiv la infinit, deoarece primul atribut e negarea celorlalte. 

Dacă nu ar fi infinit de bun, El nu este perfect; iar dacă El nu ar 

fi perfect, El nu este Dumnezeu. 

Dacă Dumnezeu ar fi neiertător față de păcătosul căit, El nu este 

milostiv; daca nu ar fi milostiv, nu este infinit de bun. 

De ce Dumnezeu trebuie să impună omului legea iertării, dacă El 

Însuși nu iartă? Dacă acesta ar fi cazul, ar urma ca omul ce își iartă 

dușmanii și întoarce răul cu bine să fie mai bun decât Dumnezeu, 

ce rămâne surd la căința creaturilor slabe ce au păcătuit împotriva 

Lui, și care refuză să acorde acelei creaturi, în întreaga veșnicie, 

cea mai mică alinare a chinurilor pe care slăbiciunea și lipsa sa de 

experieță le-au adus asupra lor! 

Dumnezeu ce se află pretutindeni și vede totul, trebuie să vadă 

suferințele celor damnați. Dacă El a rămas insensibil la suspinele 

lor de-a lungul eternității, El ar fi veșnic lipsit de milă; dacă El ar fi 

lipsit de milă, atunci El nu ar fi infinit de bun. 

78

12. La acest argument este răspuns că cel ce păcătuiește și se 

căiește înainte de a muri cunoaște mila lui Dumnezeu, și astfel, în 

consecință, cel mai mare păcătos poate găsi bunăvoință în fața Sa. 

Acest lucru este acceptat cu totul, și nu este decât rezonabil a 

crede că Dumnezeu iartă numai pe cei ce se căiesc și că El 

rămâne de neînduplecat pentru cei ce nu regretă; însă, dacă El 

este plin de milă pentru sufletele ce se căiesc înainte de a își 

părăsi corpul lumesc , de ce El ar înceta să fie astfel pentru cel ce 

se căiește după moarte? De ce remușcarea trebuie să aibă efect 

numai pe durata unei vieți pămăntești, ce nu este decât un 

moment, și ineficace în întreaga veșnicie, ce nu are sfârșit? Dacă 

bunătatea și milostenia lui Dumnezeu sunt delimitate într-un timp 

fix, ele nu sunt infinite, șI dacă acesta ar fi cazul, Dumnezeu nu 

este infinit de bun. 

13. Dumnezeu este extrem de drept. Dreptatea perfectă nu este 

nici cea care e complet neîndurătoare nici cea care lasă greșeala 

nepedepsită; este aceea care păstrează evidența cea mai exactă 

a binelui și răului, ce răsplătește pe una și pedepsește pe cealaltă 

cu perfectă nepărtinire, și care nu face nici cea mai mică greșeală. 

Dacă pentru o greșeală trecătoare - ce este, întotdeauna, 

rezultat al imperfecțiunii naturii umane, șI adesea, al mediilor în 

care păcătosul a fost situat – sufletul avea să fie pedepsit veșnic, 

fără speranța de a fi iertat sau orice altă diminuare a suferinței, nu 

ar fi nici o proporție între greșeală și pedeapsirea acesteia, deci în 

consecință, nici o dreptate în pedepsele din viitor. 

Dacă răufăcătorul își întoarce pașii, se căiește și îi cere lui 

Dumnezeu să îi fie permis a realiza o îndreptare a faptelor sale 

rele, răzgândirea lui constituie o întoarcere către virtute, către 

îndreptarea sentimentului. Dacă însă pedeapsa din viața cealaltă 

ar fi irevocabilă, atunci asemenea întoarcere către sentimentele 

pure ar rămâne stearpă; și cum, în acel caz, Dumnezeu nu ar lua 

în seamă dorința lui de îndreptare, El nu ar fi drept. În rândul 

oamenilor, osânditul ce regretă și se îndreaptă primeşte o înlocuire 

a pedepsei, ori, câteodată, chiar iertarea completă; astfel ar fi mai 

79

multă echitate în jurisprudența umană decât în codul penal al 

Divinității! 

Dacă sentința dată păcătosului ar fi irevocabilă, căința ar fi fără nici 

o valoare, iar cel ce a păcătuit, fiind pentru totdeauna îndepărtat de 

cinste, ar fi condamnat în mod forțat să rămână în răutate; astfel 

Dumnezeu nu numai că ar condamna păcătosul să sufere pentru 

totdeauna, ci de asemenea îl constrânge să rămână permanent în 

slăbiciunea sa. Însă, atunci, Dumnezeu nu ar fi nici drept, nici bun; 

cu alte cuvinte, El nu ar fi Dumnezeu. 

14. Fiind infinit în toate lucrurile, Dumnezeu trebuie să cunoască 

totul, trecut, prezent și viitor; și trebuie astfel să știe, exact în 

momentul în care creează un suflet, dacă acel suflet va fi sau nu 

destul de rătăcit încât să atragă asupra sa damnarea veșnică. 

Dacă El nu știe, cunoștința Lui nu este infinită, caz în care El nu 

este Dumnezeu; dacă știe și în mod voluntar creează o ființă pe 

care El o prevede ca fiind condamnată, de la început până la 

îndurarea chinului veșnic, atunci El nu este bun. 

Dacă Dumnezeu poate fi atins de căința sufletului ce a săvârșit 

pedeapsa pentru delictul comis și îi poate oferi mila Sa și îl poate 

scoate din Iad , atunci nu există condamnare eternă, iar doctrina ce 

insuflă acea idee trebuie recunoscută ca facând parte din invenția 

umană. 

15. Doctrina damnării eterne, în consecință, duce inevitabil la 

negarea sau reducerea anumitor atribute ale lui Dumnezeu; este 

incompatibil cu înfinitatea și perfecțiunea acelor atribute, și noi 

suntem, prin urmare, constrânși urmatoarei concluzii : 

Dacă Dumnezeu este perfect, nu poate exista ceva precum 

pedeapsa veșnică; dacă pedeapsa veșnică există, Dumnezeu nu e 

perfect. 

16. Susținătorii pedepsei veșnice aduc urmatorul argument : 

80

“Recompensele date celor buni, fiind veșnice, trebuie să își aibă 

echivalentul într-o veșnicie a pedepsei. Dreptatea cere ca 

pedeapsa să fie proporțională cu răsplata.” 

Negarea. – Creează Dumnezeu un suflet cu scopul de a-l face 

fericit sau de a-l face nefericit? În mod evident, fericirea ființei 

trebuie să fie un țel al creației sale, deoarece, dacă ar fi altfel, 

Dumnezeu nu ar fi bun. Sufletul tinde către fericire ca și consecință 

a propriei valori; acea valoare odată obținută, roadele acesteia nu 

pot fi pierdute niciodată de către suflet, deoarece asemenea 

pierdere ar însemna degenerarea acestuia, și a sufletului ce a 

devenit bun în interior, fiind incapabil de orice rău, nu putând astfel 

degenera. Veșnicia fericirii sufletelor purificate este astfel indicată 

de imortalitatea lor. Dar, înainte de a obține perfecțiunea, sufletul 

trebuie să poarte o luptă de lungă durată, să ducă multe bătălii cu 

pasiunile sale ticăloase. Dumnezeu, creând sufletul, nu desăvârșit 

– dar pasibil de a deveni astfel, pentru a putea deține meritele 

muncii sale – sufletul poate greșii. Ceea ce lipsește pe drumul 

binelui este consecința slăbiciunii sale înnascute. Dacă, pentru o 

singură greşeală, sufletul va fi pedepsit veșnic, poate fi întrebat în 

mod corect de ce Dumnezeu nu l-a creat puternic de la început? 

Pedeapsa pe care sufletul o aduce asupra sa, prin delictele sale, îl 

înștiințează că a săvârșit rău și ar trebui de altfel să îl aducă înapoi 

pe drumul datoriei. Dacă pedeapsa ar fi ireversibilă, orice dorință 

din partea sa de a face mai bine ar fi de prisos; șI atunci, scopul 

Predestinat al creației ar fi inaccesibil, din moment ce, deși, ar 

exista câteva ființe predestinate fericirii, ar exista alte ființe 

predestinate suferinței. Însă dacă admitem că un suflet vinovat se 

poate căii, trebuie de asemenea să acceptăm că poate devenii 

bun; dacă poate deveni bun, el poate aspira la fericire: ar putea 

Dumnezeu să fie drept dacă i-ar nega mijloacele reabilitării? 

Binele fiind scopul final al creației, al fericirii ce este rezultatul și 

recompensa bunătății, trebuie, în natura lucrurilor, să fie eternă; 

dar pedeapsa ce este numai o modalitate de a conduce sufletul 

către bunătate și către fericire, trebuie să fie numai temporară. Cea 

81

mai elementară noțiune de justiție, chiar și printre oameni, este de 

ajuns pentru a ne arăta că ar fi nedrept a cauza pedepsirea 

perpetuă asupra cuiva ce a avut dorința și determinarea de a se 

îmbunătăți. 

17. Alt argument în favoarea pedepsei veșnice este următorul : 

“Frica de pedeapsa veșnică este o stavilă; dacă acea frică s-ar 

sfărși, omul ar da frâu liber tuturor înclinațiilor malefice”. 

Negarea – Această discuție logică ar fi justificată dacă păcatele 

ne-eterne ar implica eliminarea oricărei sancțiuni penale. Dacă 

situația fericită sau nefericită într-o viața viitoare ar fi o consecință 

riguroasă a Justiției Divine, iar situația viitoare a unui om bun și a 

unui pervertit ar fi egală, atunci nu ar exista dreptate chiar dacă nu 

ar fi eternă; pedeapsa, cu toate acestea, ar fi un chin. Mai mult de 

atât, imaginea asupra pedepsei viitoare și această realitate în care 

se va crede în mod necesar, și prin urmare de care se va teme, 

direct proporțional cu caracterul rațional al aspectului sub care e 

prezentată. Amenințarea cu o pedeapsă, în realitatea în care 

oamenii nu cred, nu are nici un efect de stăpânire asupra acțiunilor 

lor; iar amenințarea cu pedepsa veșnică e este de asemenea 

natură. 

Doctrina pedepsei veșnice, cum am remarcat anterior, era de 

înțeles și folositoare în trecut; în zilele noastre, nu este numai 

ineficace de a opri oamenii în a comite greșeli, ci îi face să nu dea 

crezare. 

Înainte de a expune acea doctrină în fața oamenilor ca o 

necesitate, susținătorii acesteia trebuie sa îi demonstreze 

realitatea, și ar trebui de asemenea, ca cel mai concludent 

argument în favoarea acesteia, să arate că folosește un efect 

moralizator asupra celor ce o opresc și celor ce se silesc să o 

confirme. Dacă este fără putere în a îi opri de la comiterea 

greșelilor pe cei care spun că ei cred în ea, ce acțiune poate fi 

exercitată asupra celor ce nu cred în ea? 

82

Imposibilitatea fizică a pedepsei eterne 

18. Am combătut până acum dogma pedepsei eterne doar prin 

argumente, acum vom arăta că este în contradicție cu fapte 

pozitive care se află în fața ochilor noștri, și că este, în consecință, 

imposibil ca ea să fie adevărată. 

Conform dogmei pe care o luăm în considerare, soarta 

sufletului este irevocabil fixată la moarte, așa că moartea constituie 

o barieră absolută progresului. Întrebarea care trebuie decisă – 

Este sufletul progresiv, sau nu este progresiv? Pe această 

întrebare tot subiectul se bazează, deoarece, dacă sufletul este 

progresiv, pedeapsa eternă este imposibilă. 

Și cum ne putem îndoi că sufletul este progresiv, când vedem 

imensitatea varietate de moralitate și aptitudini intelectuale care 

există printre oamenii de pe pământ, de la sălbatici la cei civilizați, 

și când reflectăm asupra diferențelor prezentate de aceeași 

oameni în perioade successive ale istoriei? Dacă considerăm că 

sufletele unui anumit popor, la acele perioade successive, nu sunt 

aceleași suflete, totodată trebuie să considerăm că Dumnezeu a 

creat sufletele la toate gradele de avansare, în funcție de diferențe 

de timp si spațiu, astfel favorizând unii, în timp ce condamnă pe alți 

la inferioritate perpetuă, dar o asemenea ipoteză este incompatibilă 

cu justiția divină, care trebuie să fie aceeaşi pentru toate creaturile 

Universului. 

19. Este incontestabil că sufletul, în starea inapoiată intelectual și 

moral care îi caracterizează pe oamenii care nu au ieșit încă din 

barbarism, nu poate avea aceleași aptitudini pentru a se bucura de 

splendorile infinitului cum este posedat de sufletele a caror facultăți 

intelectuale și morale sunt mai largi. Deci, dacă sufletele barbarilor 

nu progresează, acele suflete nu se pot, de-alungul eternității, și 

chiar și în cele mai favorabile circumstanțe, bucura decât de niște 

fericiri josnice, negative și de natură barbarică. Concluzia este 

forțată asupra noastră (dacă admitem justiția lui Dumnezeu), că 

sufletele celor mai avansați oameni sunt aceleași suflete care erau 

83

înainte la nivelul barbarilor de înapoiere, dar care au progresat de 

atunci, și ne-au adus față în față cu marea intrebare a pluralității 

existenței, ca singură soluție a dificultății. Vom lăsa acea soluție în 

afara punctului de vedere, și ne vom restânge întrebările la 

dovezile progresivității permise de suflet în timpul unei singure 

vieți. 

20. Să presupunem că – ceea ce este mai adesea văzut - un 

tânăr de douăzeci de ani, ignorant, vicios, negând existența lui 

Dumnezeu și a sufletului, și dându-se imoralității de orice tip, până 

când se găseste în mijlocul a noi circumstanțe și influențe, care 

exercită un efect benefic asupra minții lui. El atunci, renunță la 

vechile obiceiuri, incepe să învețe lucruri folositoare, gradual își 

învinge tendințele rele, și devine, după un timp, un ințelept, virtuos, 

și folositor membru al societății. Nu este acestă reformare – și 

vedem astfel de reformari in fiecare zi – o dovadă pozitivă a 

progresivității sufletului în timpul vieții pe pământ? Cel reformat, a 

cărui caz îl presupunem, moare, după timp îndelungat, plin de ani 

si de onoare și nimeni nu are nici cea mai vagă idee de mântuirea 

lui. Dar care ar fi fost soarta lui dacă un accident i-ar fi curmat viața 

cu 40 sau 50 de ani înainte? La acea vreme a fost, din toate 

punctele de vedere, în condițiile ideale pentru a fi damnat; toate 

posibilităție de progres ar fi încetat pentru el. Așa că, în asemenea 

caz, un om, care, în conformitate cu doctrina pedepsei eterne ar fi 

fost pedpesit, ar fi fost pierdut pentru totdeauna dacă ar fi murit la o 

vârstă tânără - care s-ar fi putut întâmpla ca rezultat al unui 

accident - este salvat, deoarece viața sa a fost prelungită. Dar cum 

sufletul său a fost capabil să progreseze în viața pe pământ, de ce 

nu ar putea atinge acelaşi nivel de progres după moarte? 

Mântuirea, deși târzie, ar fi fost trezită într-un asemenea suflet în 

cursul timpului; dar dacă, la secunda morții, sufletul sau ar fi primit 

o condamnare irevocabilă, mântuirea sa ar fi rămas sterilă de-a 

lungul eternității, și aptitudinea pentru progres ar fi fost neutralizată 

pentru totdeauna. 

84

21. Dogma pedepsei eterne este deci incompatibilă cu doctrina 

progresivității sufletului, pentru care progresivitatea ar constitui un 

obstacol de netrecut. Aceste două doctrine se anihilează reciproc, 

dacă oricare dintre ele ar fi adevărată atunci cealaltă trebuie să fie 

ficțiune. Care dintre ele este cea adevărată? Acel progres este o 

lege a naturii, divină, și de ne schimbat, nu doar o teorie; este 

evident, pentru că progresul este un fapt real atestat de experiență 

- progresul există; în timp ce, existența sa este incompatibilă cu 

dogma pedepsei eterne, suntem obligați să admitem că dogma 

este falsă, şi că pedeapsa eternă nu există. Totodată, absurditatea 

totală a unei asemenea dogme devine imediat aparentă când 

reflectăm că Sfântul Paul, Sfântul Augustin, și jumătate din sfinții 

calendarului bisericesc, nu ar fi putut dacă dogma ar fi adevărată, fi 

primiți în “Rai” dacă s-ar fi întâmplat ca ei să moară înainte de 

întâmplările ce le-au cauzat convertirea! 

La această ultimă remarcă se va răspunde de către unii că acea 

conversie a acelor personalități sfinte a fost un rezultat, nu a 

vreunui progres datorită acțiunilor spontane ale sufletelor lor, un 

dar al unei binecuvântări divine, acordate lor de sus, și prin care 

conștiința lor a fost miraculos atinsă. 

Dar un asemenea răspuns este doar un joc de cuvinte. Dacă au 

început prin a face rău şi apoi, au început să facă bine, 

schimbarea lor de acțiune arată că au devenit mai buni, în alte 

cuvinte, că ei au progresat. De ce le-ar fi acordată lor o asemenea 

favoare și nu garantată tuturor? De ce trebuie să îi atribuim lui 

Dumnezeu un favoritism incompatibil cu justiția Lui, și cu dragostea 

egală, care, fiind just, este necesar să o împartă tuturor creaturilor 

Sale? 

Spiritismul, în concordanță cu învățările din Biblie, cu rațiunea, şi 

cu justiția, ne arată că fiecare suflet este făuritorul propriului noroc, 

atât în timpul vieții cât și după moarte, şi că își datorează progresul 

și fericirea propriilor eforturi, și nu vreunui favoritism pe care 

Dumnezeu îl recompensează avansându-l pe calea progresului, și 

‘pedepseşte’ neglijarea Lui cât timp se continuă să fie neglijat. 

85

Doctrina Pedepsei Eterne este un Lucru al Trecutului 

22. Credința în natura fizică și durata eternă a pedepsei viitoare 

a celor imorali a menținut captivă mintea umană, ca o strângere, 

folositoare în erele în care oamenii erau prea înapoiați pentru a 

înțelege forța considerației morale. S-a intâmplat cu lumea, în 

legătură cu credința, precum cu copii, care sunt ținuți în grijă, 

pentru câțiva ani, de terori himeriene care sunt aruncate asupra lor, 

dar vine o vreme când mintea copilului depășește aceste poveşti 

goale care l-au speriat cândva, și ar fi absurd, din partea celor din 

jurul său, să încerce în continuare să îl influenteze prin asemenea 

metode, și când, dacă părinții lui sau învățătorii lui pretind că 

aceste povești sunt reale și trebuiesc acceptate și respectate ca 

atare, ar pierde neapărat încrederea copilului. 

Aşa este şi cu cu convingerile omenirii în ziua de azi. Rasa umană 

iese din copilărie și se eliberează de sforile ajutătoare ale 

trecutului. Oamenii nu mai sunt doar nişte unelte, cedând pasivi în 

fața presiunilor forțelor fizice, sau copiii creduli, crezând implicit 

orice li s-ar spune. 

23. Credința, în ziua de azi, trebuie să fie bazată pe rațiune; în 

consecință, nici o doctrină care contrazice rațiunea nu mai poate 

continua să își mențină strânsoare pe mintea umană. Doctrina 

pedepsei eterne poate că nu a fost numai inofensivă, dar chiar și 

folositoare, într-o perioadă a dezvoltării umane; dar a devenit cu 

adevărat periculoasă, acum că acea perioadă a folosinței a trecut. 

Când mintea umană a găsit puterea și obiceiul de a raționaliza, 

încercarea de a impune asupra ei, ca un adevăr absolut, ceva ce 

este contrar rațiunii, trebuie în mod necesar să ducă la una din cele 

două alternative, ori omul a cărui minte este adusă față în față cu o 

absurditate pe care își doreste să o creadă, și caută pentru el o 

concepție mai rațională – caz în care se rupe de la învățătorii 

oficiali – sau aruncă idea credinței și devine un sceptic, sau un 

ateu. Pentru cei care au studiat cu calm acest aspect al întrebării, 

este evident că, în ziua de azi, dogma pedepsei eterne a făcut mai 

86

mulți materialiști și atei decât argumentele tuturor aşa zişi filozofi 

puși la un loc. 

Cursul gândirii umane este întotdeauna înainte. Oamenii pot fi 

conduşi doar de considerațiile care sunt în armonie cu mișcarea 

progresivă a ideilor umane, intenția de a opri mișcarea sau de a o 

întoarce înapoi, sau doar de a-i cădea în urmă, cât timp curentul 

continuă să curgă, trebuie sa fie fatală influenței celor ce fac 

această incercare. A urma, sau a nu urma, această mișcare inainte 

a minții umane este o chestiune de viață și de moarte, pentru 

credințe cât și pentru guverne. Acest lucru trebuie regretat sau să 

aducă bucurie? În mod sigur, trebuie să apară regretabil pentru cei 

ce, trăind în trecut, văd trecutul cum le scapă printre degete, dar 

pentru cei cărora ochii le sunt întorși către viitor, este legea 

progresului, legea lui Dumnezeu, împotriva căreia toate 

rezistențele sunt în van, pentru că cei ce luptă împotriva intenției 

divinului trebuie ca nevoile să le fie mai grele. 

Dar de ce ar fi orice persoană determinată să susțină, prin 

forță, o credință care nu numai că moare din convingerile omenirii, 

dar care, de fapt, este mult mai injurioasă decât folositoare cauzei 

religiei? Vai! Este trist să fie nevoie sa faci o asemenea 

confesiune, dar, in eforturile disperate care sunt acum făcute 

pentru a ține doctrina pe care o considerăm, întrebarea religiei este 

subordonată obținerii bunurilor financiare. Credința în pedeapsa 

eternă a fost o sursă mare de venituri pentru cei care au inspirat-o, 

deoarece a fost împletită cu viclenie cu idea că oamenii, prin darea 

de bani, își pot procura un loc în Rai, astfel salvandu-se de Iad. 

Suma care această doctrină a adus și încă aduce, nu poate fi 

calculată; este o taxă percepută pe teama de eternitate. Această 

taxă fiind una voluntară, cantitatea sa este proporționată cu gradul 

de credință acordat doctrinei pe care este bazată; dacă această 

credință ar înceta să existe, taxa pe care o crează ar înceta și ea 

să existe. Copilul mic care crede în existența vârcolacului, îi dă de 

bună voie tortul unui băiat mai mare care promite să alunge bestia, 

87

dar când copilul a încetat să mai creadă în varcolaci, ține tot tortul 

pentru el 24 . 

24. Cum noua revelație, include idei mai raționale cu privire la 

viața viitoare ne arată că fiecare suflet trebuie să își găsească 

salvarea prin propriile mijloace, în mod natural exercită o opoziție 

care este cu atât mai amară, proporțională cu importanța sursei de 

venit pe care o distruge. Aceeași opoziție furioasă este întotdeauna 

cauzată de toate noile descoperiri sau invenții care amenință să 

schimbe obiceiurile oamenilor. Toți cei care s-au obișnuit să își 

câștige existența prin moduri și aplicații vechi și costisitoare ale 

trecutului, strigă același lucru, și declară acele inovații rivale. Se 

poate presupune, de exemplu, că arta tipografiei, cu toate că a fost 

destinată să aducă servicii imense pentru rasa umană, ar fi fost 

primită, la începuturile sale, de aclamări entuziaste ale numeroșilor 

copiști? În mod sigur că nu, din contră, ar primi în mod natural noile 

invenții cu injurii. Toate tipurile de mașini care scutesc munca 

umană, caile ferate, și miile de alte invenții care au subclasat 

vechile căi și sisteme, au fost întâmpinate cu opoziții similar. 

De către cei sceptici, doctrina pedepsei eterne este privită ca 

o absurditate care ar fi imposibil de discutat fără un zâmbet, în timp 

ce în ochii filozofilor, constituie, prin falsitatea care o implică și 

abuzurile la care conduce, un pericol serios pentru societate: omul 

sincer religios își dorește, pentru onoarea religiei și binele 

societății, să vadă acele abuzuri alungate prin aruncarea ideilor 

nefondate și iraționale care le cauzează 25 

24 Strictețile autorului, deși țintitesc asupra Bisericii Romano Catolice, cu masele ce plătesc pentru 

eliberarea din purgatoriu, sunt la fel de aplicabile celorlalte așa zise biserici creștine, la baza organizării, 

suportul financiar; Motivele și ținta sunt văzute, după o reflectare, în mod principal, frica de pedeapsă 

eternă și anxietatea scăpării de ea. – Tr. 

25 Vezi Cartea Spiritelor, Punctele: 974. 1006. 1007. 1008. 1009. 

88

Mărturia Profetului Ezekiel împotriva Doctrinelor asupra 

Pedepsei Veșnice și a Păcatului Originar 

25. Cei ce prezintă, pentru susținerea doctrinei pedepsei veșnice, 

anumite texte Biblice ce pot părea, la prima vedere, a favoriza 

această doctrină, noi răspundem că Biblia conține altfel de texte, 

cu un aspect contrar, iar acestea sunt în mod concret și mai 

precise în condamnarea doctrinei. De exemplu, următoarele pasaje 

din Ezekiel sunt o negare explicită, nu numai a pedepsei veșnice, 

ci deasemenea și a condamnării ce se presupune a fi impusă, din 

cauza păcatului tatălui rasei umane, asupra descendenților: 

1. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel - 2. "Pentru ce spuneŃi 

voi zicătoarea aceasta în Ńara lui Israel: "PărinŃii au mâncat 

aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinŃii"? - 3. Pe viaŃa Mea, zice 

Domnul Dumnezeu, că nu veŃi mai avea prilej să spuneŃi 

zicătoarea aceasta în Israel. - 4. Iată că toate sufletele sunt ale 

Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui 

este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. 

5. Omul care este drept, care face judecată şi dreptate; - 7. 

care n-asupreşte pe nimeni, care dă înapoi datornicului zălogul, 

care nu răpeşte nimic, care dă din pâinea lui celui flămând şi 

înveleşte cu o haină pe cel gol; - 8. care nu împrumută cu dobândă 

şi nu ia camătă, care îşi abate mâna de la nelegiuire şi judecă 

după adevăr între un om şi altul; - 9. care urmează legile Mele şi 

păzeşte poruncile Mele, lucrând cu credincioşie - omul acela este 

drept şi va trăi negreşit, zice Domnul Dumnezeu. 

10. Dacă acum omul acesta are un fiu iute la mânie, care varsă 

sânge sau care face ceva de felul acesta, - 13. împrumută cu 

dobândă şi ia camătă, s-ar putea oare să trăiască un astfel de fiu? 

Nu va trăi; a săvârşit toate aceste urâciuni, de aceea trebuie să 

moară. Sângele lui să cadă asupra capului lui! - 14. Dar dacă un 

om are un fiu, care vede toate păcatele tatălui său le vede, dar nu 

face la fel; - 17. îşi abate mâna de la nelegiuire, nu ia nici dobândă, 

nici camătă, păzeşte poruncile Mele şi urmează legile Mele, acela 

89

nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreşit. - 18. 

Dar tatăl său, care a fost un asupritor, a răpit de la alŃii, a făcut în 

mijlocul poporului său ce nu este bine, el va muri pentru 

nelegiuirea lui! 

19. Voi însă ziceŃi: "Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru 

nelegiuirea tatălui său?" Pentru că fiul a lucrat după neprihănire şi 

dreptate, a păzit şi a împlinit toate legile Mele; el va trăi negreşit! 

20. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta 

nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! 

Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va 

fi peste el. 

21. Dar dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a 

săvârşit şi păzeşte toate legile Mele, şi face ce este drept şi plăcut, 

va trăi negreşit, nu va muri. - 22. Toate fărădelegile pe care le-a 

făcut i se vor uita! El va trăi din pricina neprihănirii în care a trăit. 

23. Doresc Eu moartea păcătosului - zice Domnul Dumnezeu. Nu 

doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să 

trăiască? (Ezechiel, capitolul XVIII, v. 11, et seq.) 26 

26 Traducerea din Biblie de Le Maistre de Sacy; versiunea folosită întotdeauna de Allen Kardec, precum și 

de majoritatea Protestanților Francezi. 

90

CAPITOLUL VII 

VIZIUNEA SPIRITISTĂ ASUPRA PEDEPSEI 

VEȘNICE 

Trupul este neputincios – Surse ale doctrinei spiritiste asupra 

pedepsei veșnice – Codul penal al vieții ce va veni 

Trupul este Neputincios 

Printre tendințele depravate ale omenirii, se află câteva ce sunt în 

mod evident înnăscute în suflet, deoarece ele aparțin mai degrabă 

de natura morală decât de cea fizică; altele – cum ar fi 

predispunerea la mânie, lene, senzualitate, etc. – par a fi mai 

degrabă rezultatele organizației umane, și din acest motiv, oamenii 

sunt capabili să le privească ca ceva pentru care ei sunt mai puțin 

responsabili. 

Este cu totul permis, în ziua de azi, de către filozofii școlii 

spiritualiste, 27 că organele cerebrale ce corespund cu diferite 

aptitudini intelectuale se dezvoltă datorită activitații sufletului, şi că, 

prin urmare, această dezvoltare este o consecință și nu o cauză. 

De exemplu, un om nu este cântăreț deoarece are o atracție față 

de muzică, ci are o atracție față de muzică din simplul fapt că 

spiritual său e deja cântăreț. Și astfel toate celelalte atracții și 

aptitudini. 

Dacă activitatea spiritului uman reacționează asupra creierului cu 

care e asociat pe durata vieții sale pământești, atunci trebuie să 

reacționeze și la toate celelalte părți ale organismului. Spiritul este 

meșteșugarul propriului corp fizic, pe care îl prelucrează, să 

spunem așa, pentru el, 28 pentru a se potrivi nevoilor și manifestării 

27 Termenul “spiritualist” este folosit aici, precum a fost fără excepție utilizat de gânditorii și scriitorii fiecărei 

epoci, în sensul său adevărat, recunoscut pe plan universal ca opusul materialisticului - TR. 

28 Cu ajutorul elementelor și forțelor planetei pe care se pregătește să se incarneze, în concordanță cu 

acțiunea acelei ramuri a ordinii Divine pe care o numim lege naturală - TR 

91

năzuințelor sale. Acest lucru fiind recunoscut, observăm că 

trupurile îmbunătațite ale unor rase mai evaluate nu sunt produsul 

unei creații distincte, ci sunt un rezultat al unei acțiuni mai 

iluminate a spiritelor încarnate în ele, ce le îmbunătățesc 

instrumentele și metodele de lucru pe măsură ce își dezvoltă 

aptitudinile morale și intelectuale. 

Ca și o consecință naturală a pricipiului la care se face referire, 

calitățile morale ale fiecărui spirit încarnat trebuie să modifice 

calitățile sângelui și a altor secreții cauzând producerea mai 

abundentă sau nu a acestora, oferindu-le mai multă sau mai puțină 

activitate, etc. De aceea, spre exemplu, un fel de mâncare îmbietor 

oferă un debit de salivă în gura celui ce iubește un ospăț bun. În 

acest caz, nu mâncarea stârnește organul gustului, deoarece nu 

există contact între mâncare si cerul gurii; debitul de salivă este 

astfel cauzat de acțiunea directă a spiritului a cărui senzorialitate 

este stimulată, și care, prin gândul său îi influențează cerul gurii, 

deși priveliștea aceleași delicatese produce, asupra altor 

organisme, nici un efect. Din același motiv o persoană de natură 

sensibilă este gata să verse lacrimi; nu abundența lacrimilor face o 

persoană sensibilă, ci sensibilitatea spiritului cauzează secreția 

abundentă de lacrimi. Sub acțiunea sensibilității, organismul, în cel 

din urmă caz, s-a modelat după caracteristicile normale ale 

spiritului, precum, în cazul trecut, s-a modelat după plăcerea 

spiritului de a mânca. 

Urmărind această înlănțuire de gânduri, noi înțelegem cum un spirit 

irascibil își produce un temperament coleric al trupului; de unde 

rezultă că o persoană nu este înflăcărată deoarece este colerică, ci 

este colerică deoarece este înflăcărată. La fel se întâmplă cu 

celelalte tendințe instinctive; un spirit slab și nepăsător își va părăsi 

organismul într-o stare de remușcare asemănătoare caracterului 

său, pe când un spirit energic și activ va dărui sângelui, nervurilor, 

etc. calități în armonie cu energia și activitatea naturii sale. 

Acțiunea spiritului asupra învelișului său fizic este prea evident 

pentru a fi contestat, deoarece noi adesea observăm cele mai 

92

grave boli ale organismului a fi produse ca și consecință a unor 

perturbări puternice morale. Zicala des întâlnită, “Șocul i-a făcut 

sâgele să se răscolească”, nu este câtuși de puțin atât de lipsită de 

adevăr, precum se crede uneori; dar ce anume, în asemenea caz, 

a “răscolit” sângele omului dacă nu starea morală a spiritului? 

Trebuie astfel să admitem că temperamentul fiecărei persoane 

este determinat, cel puțin parțial, de natura spiritului său, ce este 

prin urmare văzut ca o cauză și nu ca o consecință. Spunem parțial 

deoarece sunt cazuri în care natura fizică în mod evident exercită o 

influență asupra ființei morale; de exemplu când o stare morbidă 

sau anormală a celui din urmă este determinată de anumite cauze 

externe sau accidentale, independente de voința spiritului, precum 

temperatura aerului, clima, moștenirea anumitor boli, maladii 

trecătoare, etc. în asemenea cazuri starea morală a spiritului 

poate fi afectată de condițiile patologice ale corpului, fără ca natura 

sa interioară să-i fie modificată în vreun fel. 

Scuzându-ne, aruncând vina greșelilor noastre asupra slăbiciunii 

trupului este, astfel, numai o vagă încercare de a scăpa de 

responsabilitatea propriilor noastre fărădelegi. Trupul este slab 

numai fiindcă spiritul este slab; o teoremă ce pune întrebarea unde 

trebuie, și lasă spiritul responsabil pentru toate faptele sale în 

timpul vieții pământene. Carnea, ce nu deține nici minte și nici 

voință nu are nici o autoritate asupra spiritului, care este ființa ce 

gândește și își dorește; spiritul oferă trupului diferitele calități ce 

corespund cu propriile tendințe instinctive, precum artistul își lasă 

amprenta geniului asupra muncii sale. Spiritul, ce s-a eliberat de 

instinctele brutalității, își făurește un trup uman ce nu pune piedici 

năprasnice în calea aspirațiilor naturii sale spirituale; un om, astfel 

incarnat, de exemplu, va mânca pentru a trăi, însă în mod cert nu 

va trăi pentru a mânca. 

Fiecare ființa umană este prin urmare privită ca fiind complet 

responsabilă pentru toate faptele din viața sa; însă rațiunea ne 

spune că urmările acestor responsabilități trebuiesc a fi direct 

proporționale cu evoluția intelectuală a spiritului fiecărei persoane. 

Cu cât spiritul este mai luminat cu atât mai inescuzabil devine în 

93

caz că greșește, deoarece, odată cu dezvoltarea intelectului și a 

simțului moral, ideile despre bine și rău, despre corect și greșit, 

deasemeni se dezvoltă în mintea omului. Acțiunea spiritului 

încarnat asupra învelișului trupesc explică neputința medicinei 

pentru anumite boli. Temperamentul fizic fiind o consecință și nu o 

cauză, este evident că în multe cazuri eforturile făcute pentru a le 

modifica vor fi paralizate de starea morală a pacientului, ce 

interpune un obstacol nebănuit tratamentului medical și 

paralizează acțiunea medicamentelor folosite. Trebuie, prin 

urmare, să acționam asupra stării fizice bolnavicioase. De 

exemplu; dacă am putea oferi curaj unui laș, ar trebui să asistăm la 

dispariția imediată a efectelor psihologice ale fricii. Un argument ce 

ne arată cât de necesar este ca cei ce se dedică artei vindecării să 

ia în considerație acțiunea elementului spiritual asupra 

organizmului fizic. 29 

Surse ale Doctrinei Spiritiste asupra Pedepsei Viitoare 

Doctrina Spiritismului, în ceea ce privește pedeapsa viitoare a 

greșelilor, nu este fondată pe o teorie preconcepută mai mult decât 

sunt celelalte elemente ale acestei doctrine. Spiritismul 30 pe tot 

cuprinsul se bazează pe observație, iar acest lucru constituie 

certitudinea și nefragilitatea sa. Nimeni nu a presupus, mai înainte, 

că sufletele oamenilor, dupa moarte, se găsesc în astfel de situații; 

însuși acele suflete, ce au părăsit viața pământească, vin acum să 

comunice cu noi, pentru a ne iniția în misterele vieții de dincolo de 

mormânt, pentru a ne descrie fericirea sau nefericirea stării lor 

prezente de existență, impresiile lor, și transformarea suferită de ei 

după moartea corpului; pe scurt, pentru a completa, în această 

privință, învățăturile lui Hristos. 

29 Vezi La Revue Spirite din Martie, 1869, pg. 65 

30 Vezi The Spirits’ Book, Introducere, I; The Mediums’ Book, pg. 448. 

94

Informația la care astfel s-a ajuns nu a provenit de la afirmațiile 

unui singur spirit, ce ar fi putut observa lucrurile din viața cealaltă 

numai din punctul său de vedere sub unul si același aspect, sau 

care ar putea fi încă sub stăpânirea prejudecăților și atracțiilor 

pământești și nici nu provine dintr-o revelație făcută unei singure 

persoane, ce ar fi putut fi înșelată de aparențe, nici din viziunile 

unei minunății, ce sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin iluzorii, 

iar adesea sunt numai mirajul unei imaginații agitate. 31 

Provine din observarea și afirmațiilea nenumărate spirite, de toate 

categoriile, de la cel mai evoluat până la cel mai de jos, 32 cu 

ajutorul nenumărabililor intermediari distribuiți pe întreg globul. 

Noua revelație, prin urmare, nu este realizată numai printr-un 

singur canal și fiecare solicitant poate vedea și observa, pentru 

sine; și nimeni nu este obligat să își pună bazele credinței în 

afirmațiile altora. 

Codul Penal al Vieții Viitoare 

Doctrina spiritistă, cu privire la pedeapsa ce îl așteaptă pe 

răufăcător, în viața de apoi, astfel nu conține o teorie arbitrară sau 

ireală, ci este o deducție logică din observarea datelor aduse nouă 

la cunoștință de relatările a nenumărate spirite; punctele ei 

principale pot fi rezumate după cum urmează: 

1. Fiecare spirit neîncarnat suferă, în lumea spirituală, 

consecințele diferitelor imperfecții pe care a eșuat să le remedieze 

în timpul vieții pământești. Starea sa în acea lume, fie fericită sau 

nu, este consecința directă, și de la sine înțeles, a gradului de 

evoluție sau a defectelor sale. 

2. Fericirea desăvârșită aparține, în mod exclusiv, stării de 

perfecțiune, cu alte cuvinte, purificării complete a spiritului. Fiecare 

31 Vezi cap. VI, nr. 7, The Spirits’ Book, Nrs. 443, 444; The Mediums’ Book, pp. 124, 125, 202. 

32 Astfel spus, în limitele atracției pământului; spiritele evoluate ale creațiilor anterioare fiind cu totul 

inaccesibile minții noastre – TR. 

95

defect este totodată o sursă de suferință și privarea de o desfătare; 

și fiecare dobândire a cunoștințelor sau a binelui atrage după sine 

o creștere a desfătării și scade sursa suferinței. 

3. Fiecare imperfecțiune a sufletului produce propriile roade 

inevitabil ale suferinței; iar fiecare bună calitate produce, datorită 

aceleași legi, propriul fruct sigur, natural al fericirii. Gradul de 

suferință al unui spirit este astfel direct proporțional exact cu gradul 

imperfecțiunii sale; și gradul de fericire al unui spirit este direct 

proporțional exact cu gradul de evoluție intelectual și moral. 

Un spirit ce trebuie să scape, să spunem, de zece defecte suferă 

proporțional mai mult decât unul ce are numai trei sau patru; când 

a reușit să scape de un sfert sau jumătate din acele defecte, el 

suferă proporțional mai puțin, iar când a scăpat de toate, el a 

scăpat de întreaga sursă de suferință și este complet fericit. Este 

exact precum pe pământ cu durerile corpului și defectele; cel ce 

are o complicație a bolilor suferă mai mult decât cel ce are o 

singură boală; iar dacă o persoană ar fi perfect sănătoasă este 

evident că aceasta nu va suferi nici un fel de durere fizică. În 

același fel, spiritul ce a dobândit zece calități bune are proporțional 

un grad mai mare de fericire decât unul ce deține mai puține 

calități. 

4. Datorită legii progresului – fiecare spirit având puterea de a 

achiziționa calitățile bune ce îi lipsesc și de a se descotorosi de 

cele rele, conform puterii voinței sale și cantitatea de efort depusă 

în acel scop – poarta speranței și a fericirii este deschisă oricărei 

ființe. Dumnezeu nu abandonează pe niciunul dintre copii Săi; El îi 

primește pe toți în favoarea tinderii către perfecțiunea ființei lor, 

astfel lăsând fiecăruia răsplata faptelor lor. 

5. Suferința fiind strâns legată de imperfecțiuni, iar bucuria de 

desăvârșire, sufletul își gasesște propria pedeapsă în interiorul 

său, oriunde ar fi, și nu are nevoie de un loc delimitat ca scenă a 

suferinței sale. “Iadul” este, în consecință, oriunde se află suflete 

ce suferă, precum “Raiul” este, oriunde există suflete fericite. 

6. Binele sau răul pe care îl facem este rezultatul calităților 

bune sau rele pe care spiritul nostru le posedă. Nesăvârșind tot 

96

inele pe care suntem capabili sa îl facem este rezultatul 

imperfecțiunii din partea noastră; și, în consecință, cum orice 

imperfecține este sursa suferinței, un spirit suferă, nu numai din 

pricina a tot răul comis, dar și datorită binelui pe care l-ar fi putut 

săvârși, dar nu l-a făcut în timpul vieții pământești. 

7. Un spirit suferă din cauza răului pe care l-a făcut, 

deoarece, cu atenția sa concentrată asupra consecințelor acelui 

rău, ar putea mai bine înțelege natura sa dezastruoasă, și poate fi 

îndrumat să se schimbe. 

8. Justiția lui Dumnezeu fiind infinită, un calcul precis este 

făcut, pentru fiecare suflet, al binelui și răului săvârșit în cursul vieții 

pământești. Nici o faptă rea, nici un gând rău, oricât de mic, nu 

reușește să își evite pedeapsa corespunzătoare; însă 

deasemenea, nici o faptă bună, oricât de minusculă, nici un 

sentiment corect, oricât de efemer, nici o aspirație pură, oricât de 

slabă, nu este trecută cu vederea sau rămâne neproductivă, chiar 

și in cazul celor mai vicioase spirite; deoarece acestea sunt legile 

transformării și progresului lor. 

9. Orice greșeală comisă, fiecare faptă rea dusă la sfârșit, 

este o datorie ce trebuie plătită; dacă nu este plătită în timpul vieții 

pământești va fi plătită în viața următoare sau în cele ce urmează, 

deoarece toate viețile unui spirit formează serii consecutive, un 

întreg, toate fazele din care face parte și împartecu ceilalți. Cel ce 

își plătește datoriile în viața actuală nu va trebui să plătească in nici 

o altă viață viitoare. 

10. Un spirit suferă pedeapsa defectelor sale atât în lumea 

spiritului cât și în viața trupească. Toate nenorocirile, toare durerile 

pe care le suferim în timpul vieții pământești sunt în același timp 

consecințele propriilor noastre defecte și izbăvirea greșelilor pe 

care le-am comis, fie în viața actuală ori în unele existențe 

anterioare. 

După natura suferințelor și schimbărilor prin care am trecut în viața 

actuală, putem judeca natura greșelilor comise în viața precedentă 

și defectele datorită cărora s-au făcut acele greșeli. 

97

11. Ispășirea păcatelor variază în funcție de natura și 

gravitatea abaterilor comise; în consecință același delict poate 

cuprinde diferite feluri și grade de ispășire în diverse cazuri în 

funcție dacă a fost atenuată sau agravată de circumstanțele în care 

a fost comis. 

12. Privind natura și durata pedepsei viitoare, nu există o 

regulă absolută și constantă; unica lege generală este aceasta, 

adică orice fărădelege își va primi pedeapsa corectă și 

corespunzătoare, iar fiecare faptă bună va primi răsplata corectă și 

corespunzătoare, perfect proporțională cu acțiunea ce corespunde 

consecinței. 

13. Durata pedepsei depinde în întregime de perioada mai 

lungă sau mai scurtă a îndreptării sufletului ce le-a săvârșit. Nici un 

spirit nu va fi condamnat la un termen definitiv de pedeapsă. 

Singurele condiții cerute de Providență, pentru eliberarea unui spirit 

vinovat din suferințele ispășirii, sunt întoarcerea acestuia sinceră la 

un cuget mai bun și determinarea energică de a munci cu fermitate 

pentru dobândirea înțelepciunii și a bunătății. 

Fiecare spirit este astfel, și întotdeauna, singurul arbitru al propriei 

condiții; își poate prelungi suferințele adâncindu-se în rău, le poate 

ușura, sau le poate sfârși prin eforturile depuse pentru a avansa pe 

drumul onestității. 

Condamnarea spiritelor la o dată fixă de pedeapsă, ar fi deschisă 

dublei obiecții a neacceptării, în unele cazuri, eliberând un spirit de 

pedeapsă înainte de a intra pe această direcție. Dumnezeu, fiind 

drept, pedepsește răul numai atâta timp cât el continuă să existe; 

El încetează a mai pedepsi când răul, ce avea nevoie de 

pedeapsă, încetează să existe. 33 Cu alte cuvinte, răul din punct de 

vedere moral fiind, el însuși, cauza suferinței unui spirit, acea 

suferință durează in mod necesar atâta timp cât răul moral, care 

este cauza, va continua să existe, însă, la fel de necesar, se va 

33 Vezi cap. VI, Nr. 23, citatul din Ezechiel asupra acestui subiect. 

98

diminua în intensitate când starea morală a spiritului se 

îmbunătățește. 

14. Durata pedepsei unui spirit depinzând numai de 

amânarea rezolvării îndreptării sale, atunci, dacă un spirit insistă să 

rămână imoral, el va rămâne pentru totdeauna într-o stare de 

suferință, și că, drept urmare în asemenea caz, pedeapsa spiritului 

va fi veșnică. 34 

15. Una din condițiile înnăscute a moralității inferioare a unui 

spirit este incapacitatea de a prevede sfârșitul suferinței sale, iar 

această incapacitate îl duce la credința că va dura etern. Prin 

urmare, spiritele vinovate vor avea întotdeauna idea că pedeapsa 

pe care o ispășesc va fi veșnică. 35 

16. Căința este primul pas către îndreptare; însă căința, ea 

însăși, nu este de ajuns pentru a elibera păcătosul de consecințele 

greșelilor sale; pentru ca acest rezultat să aibă efect, ispășirea și 

remedierea sunt deasemenea necesare. 

Căința, ispășirea și remedierea sunt cele trei condiții necesare 

pentru a șterge o greșeală și reprimarea consecințelor acesteia. 

Căința alină suferințele ispășirii, deoarece deschide o ușă spre 

speranță și pavează calea spre reabilitare; însă numai remedierea 

prin distrugerea cauzei suferinței noastre, poate anula suferința ce 

este numai consecința ei; acordarea unei iertări gratuite celui ce a 

greșit ar fi pur și simplu acordarea unui favor și nu o anulare a 

cauzei și a consecințelor greșelilor lui. 

34 Vezi The Spirits’ Book, Nr. 1006. 

35 Cuvântul veșnic este sinonim cu perpetuu, și ambele cuvinte au înțelesul, nu de durată fără sfârșit, ci 

doar o perioadă al cărui sfârșit nu este anticipat. Spunem “regiunea veșnicei (perpetui) ninsori,” “veșnica 

(sau perpetua) gheață de la Poli,” deasemeni spunem “Secretarul permanent al Academiei Franceze,” ceea 

ce nu înseamnă că cercetătorul ce ocupă postul îl va deține la nesfârșit, ci numai i-a fost desemnată o 

perioadă nelimitată. Cuvintele veșnic și perpetuu sunt astfel folosite pentru a exprima idea de nelimitat și 

nedeterminat. Astfel explicat, pedeapsa viitoare a răufăcătorilor se poate spune că e „eternă” din moment 

ce pedeapsa nu are durată fixă și determinată, astfel ea pare “eternă” pentru sufletul ce o suferă, și care nu 

prevede niciun sfârșit al suferinței sale – Vezi The Spirit’s Book, Nos. 973, 1009. 

99

17. Căința poate începe în timpul vieții spiritului sau în viața 

trupească, și în orice moment; în cazul în care căința unui spirit 

este întârziată, acesta suferă pentru o perioadă lungă. 36 

Căința constă în suferințele, fizice cât și morale, ce sunt rezultatul 

greșelilor unui spirit – fie în cursul aceleași vieți pământești în care 

a săvârșit răul sau în etapa vieții ca spirit ce urmează sau într-o 

nouă viață pământească – până ce toate urmele greșelilor se vor 

șterge. 

Căința constă în a face bine celor cărora le-am greșit. Cel ce, din 

lipsă de putere sau voință, nu produce despăgubirile într-o viață 

stabilită, pentru greșelile pe care le-a săvârșit în acea viață va fi 

adus, într-o nouă viață pământească, în contact cu persoanele 

cărora le-au greșit în acea viață anterioară, și în condițiile pe care 

el însuși le-a ales dinainte și care vor fi concepute în așa fel încât 

să îi ofere oportunitatea de a le demonstra devotamentul și de a fi 

capabil să le facă bine pe cât rău le-a facut în viața anterioară. 

Sunt greșeli de care o persoană poate fi vinovată, dar care nu 

cauzează nici o daună directă sau particulară celorlalți oameni; în 

astfel de cazuri, remedierea se face într-unul din următoarele 

moduri: - săvârșind, într-o încarnare ulterioară, ce ar fi trebuit să 

facă, însă nu a făcut-o într-o viață anterioară, fie prin sporirea 

îndatoririlor pe care le-a neglijat ori pe care nu le-a considerat 

obligatorii, fie prin îndeplinirea misiunilor pe care a eșuat să le 

săvârșească în acea viață anterioară, fie prin folosirea calităților ce 

sunt opuse viciului pe care l-a permis atunci; adică, prin a fi umil 

dacă a fost mândru, blând dacă a fost aspru, binevoitor dacă a fost 

hain, muncitor dacă a fost leneș, folositor dacă a fost inutil, 

cumpătat dacă a fost desfrânat, dând un exemplu bun dacă a 

arătat unul greșit, și așa mai departe. Din acest motiv un spirit 

progresează transformând într-o cauză folositoare experiențele și 

lecțiile din existențele trecute. 37 

36 Vezi The Spirit’s Book, Nr. 990 et. seq. – TR. 

37 Obligațiile răufăcătorului pentru a face remedierile răului comis e atât de corect ca principiu încât poate fi 

fără grijă acceptat ca adevărata lege a reabilității morale. Și totuși necesitatea acestei remedieri nu a fost 

niciodată anunțată, ca si doctrină, de nici o religie a lumii. Anunțul spiritiștilor asupra acestei necesități, ca 

lege Providențială, s-a lovit de opunere din partea persoanelor ce cred că e mai adecvat să scape de toate 

100

18. Spiritele cu evoluție superficială sunt excluse din lumile 

mai fericite ale căror armonie ar fi redusă de prezența lor; prin 

urmare ele rămân în lumi de un grad la fel de mic – unde își 

ispășesc greșelile și se purifică de imperfecțiuni – până ce au 

dobândit calitățile morale ce le permite să se încarneze în lumi cu o 

dezvoltare morală și fizică mai mare. 

Concepția unor locuri de pedeapsă circumscrise, este admisă 

numai cu privire la lumile al căror grad scăzut de evoluție fizică îi 

plasează, pentru moment, în categoria lumilor de ispășire, în jurul 

cărora, se găsesc roiuri de spirite neîncarnate de nivel scăzut, 

așteptând noile existențe ce le va permite să îndrepte răul pe care 

l-au făcut și îi va ajuta să avanseze. 

19. Un spirit întotdeauna deține liberul arbitru, iar 

îmbunătățirea lui este prin urmare înceată câteodată și persistența 

lui în rău foarte stăruitoare. El poate, dacă dorește, să persiste în 

slăbiciune timp de ani ori secole; însă întotdeauna vine un moment 

în care încăpățânarea lui de a sfida justiția Divină se destramă sub 

continuitatea suferinței, și când, în ciuda nesăbuinței sale, 

mărturisește că puterea ce-l stăpânește este mai mare decât a lui 

însuși. Odată cu primele sclipiri ale regretului său, o rază de 

speranță este trimisă de compasiunea Divină, pentru a consola și 

încuraja întoarcerea fiului risipitor. 

Nici un spirit nu se află sub condiția de a fi mereu incapabil de 

progres; daca ar fi diferit, unele spirite ar fi condamnate în mod 

greșelile prin simpla mărturisire a căinței, cu costul numai câtorva cuvinte și cu ajutorul anumitor formule. 

Asemenea persoane sunt libere să se imagineze a fi în stare să scape, atât de ieftin, de consecințele 

greșelii; ei vor vedea, încetul cu încetul, dacă Justiția Divină este mulțumită cu o simplă recunoaștere din 

partea răufăcătorului că a făcut rău. Aceia ce resping doctrina spiritistă a ispășirii ar trebui să se întrebe 

dacă principiul ispășirii nu este admis, și pe bună dreptate, de legislația omenească, și dacă justiția 

Domnului poate fi inferioară celei a oamenilor? Ar trebui să se întrebe dacă ar fi mulțumiți că persoana care 

i-a distrus printr-o trădare a încrederii, doar îșî cere scuze ca i-a distrus. De ce trebuie cineva care a greșit 

unei personae să se sustragă obligației – complet acceptată ca o datorie de către toți oamenii cinstiți – de a 

repara răul pe care l-a făcut până la limita puterilor sale? Când certitudinea că trebuie să îndreptăm tot 

ceea ce am facut rău se va instala în mințile oamenilor, se va dovedi a fi un control mult mai eficace decât 

amenințările cu focul iadului și pedepse eterne, ambele datorită ideii retribuției Divine, când astfel 

prezentată, este văzută de-a întregul corectă și rațională, și deasemeni deoarece explică circumstanțele 

dureroase în care ne găsim ca fiind rezultatul propriilor noastre fărădelegi, în viața actuală sau într-o 

existență anterioară. 

101

fatal să rămână pentru totdeauna într-o stare de inferioritate și ar 

scăpa astfel acțiunea legii progresului ce reglează destinul 

predestinat impus tuturor ființelor Creației. 

20. Oricare ar fi inferioritatea și perversitatea unui spirit, 

Dumnezeu niciodată nu îl abandonează. Fiecare spirit are un înger 

păzitor ce veghează asupra lui, ia la cunoștință toate mișcările 

sufletului său, și se străduiește să trezească în mintea sa gândurile 

bune și dorința de a progresa și de a remedia, în o nouă existenŃă, 

greșelile pe care le-a făcut. Însă acest păzitor protector de obicei 

acționează în misiunea sa în mod ascuns fără a pune vreo 

presiune asupra protejatului său. Un spirit trebuie să își 

îmbunătățească propria ameliorare prin acțiunea propriei voinți, și 

nu ca o consecință a oricărei constrângeri externe. El săvârșește 

bine sau rău, din propria voință, și fără ca decizia sa să fie în mod 

decisiv influențată fie în bine fie în rău. Dacă ia calea răului el 

suferă consecințele greșelii sale atâta timp cât continuă să urmeze 

drumul greșit; de îndată ce face un singur pas în direcția opusă, el 

începe imediat să experimenteze acțiunile benefice ale schimbării. 

Observație – Ar fi o greșeală să presupunem că siguranța 

ajungerii, mai devreme sau mai târziu, la stadiu de perfecțiune și 

fericire pentru care toate spiritele au fost create ar putea să 

încurajeze orice spirit să persevereze în rău, cu ideea de a se 

isbăvi într-o perioadă care va urma, în primul rând, deoarece un 

spirit de calitate proastă nu poate vedea nici o variantă pentru a 

scăpa de situația prezentă, și, în al doilea rând, deoarece fiecare 

spirit, fiind arhitectul propriei nefericiri, întotdeauna ajunge să 

realizeze pe termen lung, că depinde de el însuși să găsească 

terminarea nefericirii; cu cât persistă mai mult în rău cu atât va 

rămâne mai nefericit, și că, în consecință, suferința lui va fi pentru 

toată veşnicia, doar dacă, el, însuși, îi pune capăt. Să continue să 

pacătuiască este din partea unui spirit să se condamne, cu propria 

alegere și voinŃă, la o continuare a suferinței. Dar dacă, din contră, 

porțile speranței ar fi irevocabil închise, în concordanță cu doctrina 

pedepsei eterne, spiritul nu ar avea nici un motiv să se izbăvească 

și să își plătească greșelile, care nu ar avea nici un folos pentru el. 

102

Legea pe care pe care o luăm în considerație combate triumfător 

obiecția că previziunea Divină, în crearea sufletelor care, apoi, o 

iau pe drumul greșit, nu pot fi puse în aceeași categorie cu 

bunătatea, Dumnezeu, creând un suflet, în mod necesar prevede 

dacă, în virtutea propriului liber arbitru, va lua calea bună sau cea 

rea; El știe că sufletul va suporta pedepse dacă merge pe drumul 

cel rău; dar, El de asemenea știe că această pedeapsă temporară 

este doar o modalitate pentru a îl face să își înteleagă greșelile, și 

pentru a îl îndruma spre drumul cel bun, după care, mai devreme 

sau mai tarziu, își va atinge scopul. După doctrina pedepsei eterne, 

Dumnezeu, știind dinainte că un asemenea suflet va merge pe 

calea greșită, l-a creat cu cunostința că, creeându-l, El l-a 

condamnat, dinainte, la tortură fără sfârșit. 

21. Fiecare spirit este responsabil doar pentru greșelile lui, 

nici un spirit nu este pedepsit pentru greșelile altuia, decât dacă a 

fost cauza pentru care alții au greșit, fie prin a îi îndruma greșit, fie 

prin sfaturile rele sau exemplul lor, sau pentru că nu i-au ajutat să 

facă bine când au avut sansa de a îi influența spre bine lor. 

De exemplu, cel ce comite suicid este întotdeauna pedepsit pentru 

asta, dar cel care, prin răutate, îi împing pe ceilalți la disperare și la 

auto distrugere, suferă o pedeasă și mai severă. 

22. Deși pedepsele din lumea spiritelor sunt infinit de variate, 

sunt acelea care sunt înnăscute la înapoierea sufletelor, și care, 

fiind o consecință a acelei stări de inferioritate, sunt, în esență, la 

fel pentru toate spiritele de acelaşi grad. 

Pedeapsa care este prima simțită, în mod special pentru cei s-au 

atașat prea mult de viața pe pământ și au neglijat avansarea 

spirituală, constă în încetineala cu care sufletul își acceptă 

separarea de corp, în suferința care au simțit-o la moarte și care îi 

acompaniază în trezirea în lumea cealaltă, și în prelungirea stării 

de confuzie mentală atât de des întâlnită la dezintegrare, și care 

poate continua luni, sau chiar ani de zile. În cazul celor care, din 

contră, a caror conștiință este curată, care, în timpul vieții pe 

pământ, s-au identificat cu viața spirituală și și-au detaşat 

interesele și afecțiunile de lucrurile din această lume, separarea 

103

sufletului şi a corpului este făcută rapid și aproape fără șocuri 

dureroase, trezirea în cealaltă lume este liniştită, și confuzia 

mentală este aproape nulă. 

23. Spiritele fără o avansare morală se văd, în mod frecvent, 

ca și cum ar trăi în continuare viața pe pământ, și această iluzie 

poate ține mulți ani, timp în care experimentează toate dorințele, 

toate suferințele, și toate perplexitățile, care stau în viaŃă în corpul 

uman 38 . 

24. Pentru criminal, viziunea neîncetată a victimelor, și a 

locurilor şi circumstanțelor crimelor lor, este cea mai puternică 

pedeapsă. 

25. Unele spirite sunt alungate în întuneric total, alții sunt întro 

stare completă de izolare, singuri în mijlocul imensității, torturați 

de ignoranța în care se află în legătură cu locul în care se află și 

soarta care îi aşteaptă. Cei care sunt cei mai vinovați sunt pradă 

torturilor care sunt și mai năucitoare deoarece ei nu pot prevedea 

nici o finalizare a suferinței lor. Mulți sunt pedepsiți fiind privați de 

vederea celor pe care îi iubesc. Toți, ca o regulă generală, suportă 

suferința pe care au cauzat-o altora, și cu o intensitate 

proporțională cu intensitatea suferinței cauzate, și continuă să 

suporte această suferință vindicativă până când, prin izbăvire și 

dorința de a repara greșelile pentru nedreptățile făcute, obțin 

alinarea care vine din percepția crescândă a posibilității de a 

termina, prin propriile lor forțe, suferința pe care și-au adus-o 

asupra lor. 

26. Tortura celui mândru este să vadă deasupra lui, 

înconjurați și bine-veniți de glorioasele spirite ale sferelor înalte, pe 

cei a caror superioritate nu a văzut-o, și a caror poziție umilă el a 

urât-o, când era pe pământ, în timp ce el este alungat în cel mai de 

jos rang; tortura unui ipocrit este să fie penetrat în nenumărate 

rânduri de lumina care îi descoperă și arată și cele mai secrete 

gânduri, ca toți să le poată citi, fără ca el să aibă vreo posibilitate 

38 Vezi, pentru explicația percepțiilor, senzațiilor și suferințele spiritelor, The Spirits’ Book, Nr. 257. – Tr. 

104

să se ascundă, sau adevărata sa calitate, de ochii altora; tortura 

celui obsedat de senzualitate este să trăiască toate tentațiile, toate 

dorințele, fără posibilitatea de a le satisface; tortura celui avar este 

să își vadă comorile risipite și împrăștiate, și să fie să facă ceva să 

le mențină în posesia lui; tortura celui egoist este să fie neglijat de 

toaŃi din jurul lui, și să sufere toate greutățile și ofensele care le-a 

cauzat altora, va fi însetat și nimeni nu îi va da să bea, va fi 

înfometat și nimeni nu îi va da mâncare, nici o mână prietenoasă 

nu o va întâlni pe a sa, nici o voce blândă nu îl va alina în 

singurătatea lui: s-a gândit numai la el în viața de pe pământ; 

nimeni nu se va gândi la el, sau îl va compătimi, după moartea sa. 

27. Singura cale să evităm, sau să înlesnim, consecințele 

dureroase pe care defectele noastre ni le pot aduce în următoarea 

viață este să ne eliberăm de aceste defecte, pe cât posibil, în viața 

noastră prezentă și de asemenea trebuie să reparăm defectele 

acum, dacă nu, trebuie să ne reparăm defectele curând, și asta va 

fi și mai greu de suportat pentru că a fost amânat. Cu cât amânăm 

mai mult munca de a scăpa de defecte și de a face reparații pentru 

ce am greșit altora, cu atât mai dureroase vor fi consecințele 

greșelilor, și cu atât mai mult vom suferi în a ne repara defectele. 

28. Situația în care se află spiritul la intrarea în viața spirituală 

este exact aceia pe care și-a făcut-o în viața de pe pământ pe care 

a parăsit-o. După un timp, o altă încarnare îi este oferită pentru a 

putea ispăși și face reparații pentru trecut prin trecerea prin 

provocările vieții în carne; va obține mai mult sau ai puțin profit din 

această încarnare în funcție de cum își foloseste propria voință. 

Dacă nu reușeste să profite de noua existență va trebui să treacă 

din nou prin provocăriile vieții, în condiții mai dificile și mai 

dureroase; asa că cel care suferă mult în viața prezentă poate fi 

foarte sigur că are multe de ispășit, și, pe cealaltă parte, cei care 

se bucură de o viață aparent prosperă, neținând cont de viciile lor 

şi inutilitatea lor, pot fi la fel de siguri că vor plati scump pentru 

greșelile lor într-o existență viitoare. La efectele reparative și 

105

purificatoare s-a referit Isus când a spus, “Binecuvântați sunt cei ce 

jelesc, pentru că ei vor fi mângâiaŃi.” 39 

29. Mila Lui Dumnezeu este, fără dubii, infinită, dar nu este 

oarbă. Cel vinovat pe care îl exonorează nu este absolvit de 

necesitatea de a repara greșelile făcute, și până când și-a platit 

datoria către justiție, el continuă să suporte consecințele greșelilor. 

Afirmația că mila Lui Dumnezeu este infinită trebuie să fie înțeleasă 

că justiția Divină nu este inexorabilă, și că lasă întotdeauna ușa 

deschisă pentru cel risipitor către drumul cel bun. 

30. Pedeapsa Providențială a greșelilor este temporară și 

subordonată izbăvirii și reparațiilor care depind de libera alegere a 

celui ce a greșit, acele pedepse sunt deodată pedepsele greșelii și 

medicamentul care va vindeca maladia morală pe care cel ce 

greșeste o suferă. Spiritele care, în viața spirituală sau supuse 

unor noi provocări ale unei încarnări, sunt forțate să suporte aceste 

pedepse, nu sunt ca vâslașii, condamnați pe un termen fix, dar mai 

mult ca pacienții unui spital, care suferă atât de maladia pe care o 

au cât și de tratamentul pe care trebuie să îl urmeze pentru a se 

vindeca (și care este adesea foarte dureros), dar care au speranța 

că se vor vindeca, și a căror vindecare va fi mai rapidă în proporție 

de fidelitatea cu rețeta doctorului care îi veghează cu atenție 

sporită. Dacă, din neglijență sau din încăpățânare, își prelungesc 

maladia, ei își prelungesc de asemenea și perioada de suferință, 

dar în acest caz, această prelungire nu este din cauza doctorului ci 

a lor. 

31. Suferințelor din lumea spiritelor, pe care greșelile le aduc 

spiritului la întoarcerea în această lume, li se succed suferințele 

vieții în carne, suferințe care sunt, odată, consecințele 

imperfecțiunilor, pasiunilor, şi proasta utilizare a facultăților sale, 

dar și, ispășirea greșelilor comise de el în viața lui prezentă și în 

trecut. Este întotdeauna în viața din carne când un spirit repară 

răul pe care l-a comis în existențele sale anterioare, și pune în 

39 Vezi The Gospel According to Spiritism, cap. V. 

106

practică rezoluțiile pe care le-a format în lumea spiritelor, fapt care 

explică și justifică suferințele și problemele vieții umane care, la 

prima vedere, par nemeritate și neprovocate, dar care sunt 

necesare și juste când învățăm că sunt plăți către datoriile pe care 

le-am făcut în trecut dar și condiția indispensabilă și modul în care 

avansăm 40 . 

32. “Dar nu ar fi dat Dumnezeu”, se întreabă uneori, “o 

dovadă de dragoste puternică pentru creaturile Sale, dacă le-ar fi 

creat perfecte, și în consecintă să le ferească de suferința cauzată 

de imperfecțiune?” 

La această întrebare noi răspundem că pentru a ferii ființele 

universului de suferință, Dumnezeu trebuia să le fi creat perfecte 

de la început, și neavând nimic de câștigat în înțelepciune sau în 

bunătate. Fără dubii El ar fi putut face asta, dacă El nu a făcut-o 

este pentru că, în înțelepciunea Sa, a dorit ca legea progresului să 

fie legea creației. 

Oamenii sunt imperfecți, și ca atare, sunt vulnerabili la vicii mai 

mult sau mai puțin dureroase, acesta este un lucru pe care trebuie 

să îl acceptăm, pentru că există. Dar să înțelegem din el că 

Dumnezeu nu este nici bun nici just ar însemna să ne răsculăm 

împotriva Lui. 

Ar fi fost, în mod categoric, nedrept să creeze unele fiinŃe mai 

preferate decât altele, înzestrate cu privilegii interzise celorlalți, și 

bucurându-se fără a fi muncit pentru aceasta și ca un dar gratuit 

din partea Lui, un nivel de fericire pe care ceilalți l-ar putea dobândi 

cu efort îndelungat și dureros, sau, probabil, fără a o putea obține 

deloc. Însă justiția lui Dumnezeu este justificată în mod triumfător 

de explicația acțiunii Lui, ce ne arată că toate spiritele sunt create 

pe picior de completă și absolută egalitate; că toți au același punct 

de plecare; că nici un spirit, la formarea sa, nu e mai favorizat 

decât semenii săi; că progresul ascendent, ce trebuie îndeplinit de 

40 Vezi, cap. vi. Purgatoriul, Nr. 3 et seq.; și Cap. XX. Instances of earthly expiation: The Gospel According 

to Spiritism, Cap. V, Blessed are they that mourn. 

107

toate spiritele, nu este răsplătit atât de ușor pentru nici unul dintre 

ei; și că spiritele ce au atins cel mai înalt grad s-au înălțat, precum 

toate spiritele ce trec acum, de la același punct al imperfecțiunii 

inițiale, pe aceeași cale de judecată și efort. 

Această viziune asupra creației odată acceptată, ce ar putea fi mai 

drept decât libertatea de acționare ce este acordată fiecărui spirit? 

Drumul către fericire este deschis în mod egal pentru toți; 

obiectivele ce trebuiesc atinse și condițiile pentru a le atinge sunt 

aceleași pentru toți. Dumnezeu a stabilit că acea fericire trebuie să 

fie rezultatul efortului și nu a favorului, pentru ca fiecare să o poată 

obține ca rezultat al propriilor merite individuale; fiecare e liber să 

lucreze cu sârguință, sau să nu facă nimic pentru evoluția proprie; 

cel ce munceşte din greu și își câștigă răsplata mai repede; cel ce 

folosește abuziv energiile, sau pierde vremea prelungește 

căștigarea premiului promis, însă nu își are decâ sieși de mulțumit 

pentru întârziere. Alegerea dintre bine și rău este liberă tuturor; 

înzestrat cu voință omul nu e înghițit de niciunele. 

33. Cu toate acestea, diversitatea felurilor și gradelor de 

suferință prin care trec spiritele păcătoase, codul penal al vieții 

viitoare poate fi rezumat în următoarele trei fraze: 

1. Suferința este o condiție a păcatului. 

2. Toate păcatele și greșelile noastre (ce sunt urmarea practică a 

acelor păcate) își găsesc pedeapsa corespunzătoare și necesară 

în propriile consecințe naturale și inevitabile – precum fiecare abuz 

este pedepsit de boala care o provoacă, și precum trândăvia este 

pedepsită prin dezgustul de viață la care se ajunge – fără nevoia 

de o sentință specială să fie săvârșită la fiecare greșeală specifică 

a fiecărui individ. 

3. Fiecare are puterea de a se elibera de păcate prin intermediul 

efortului voinței sale; fiecare, prin urmare, este capabil de a evita 

suferințele ce sunt consecința acelor păcate și de a își asigura 

fericirea viitoare. 

Asemenea este legea justiției Divine; “Fiecăruia, conform faptelor 

săvârșite de trupul său:” o propoziție ce se realizează atât în lumea 

spiritului cât și pe pământ. 

108

CAPITOLUL VIII 

ÎNGERII 

Îngerii conform Bisericii – Respingerea celor de mai sus – 

Îngerii conform Spiritismului 

Îngerii conform Bisericii 

1. Materialismul, negând existența spiritului și nerecunoscâd o 

altă viață în afară de cea a organismului fizic a clasat idea de îngeri 

în categoria ficțiunii și alegoriilor. Însă toate religiile lumii au 

declarat, sub diferite denumiri, existența îngerilor; astfel spus, fiind 

superioară rasei umane, sunt mijlocitori între Dumnezeu și oameni. 

Credința în acele ființe formează o parte esențială în Crezul 

Bisericii Creștine, a cărei doctrină, cu privire la natura lor, este 

însumată în următoarea afirmație: 41 

2. ”Noi credem cu convingere,” este proclamația Conciliului 

Luteran, “că există un singur Dumnezeu, veșnic și infinit, care, la 

începutul timpului, le-a adus pe ambele împreună, din nimic, cele 

două feluri de ființe, adică, cea Spirituală și cea Trupească, cea 

Angelică și cea Fizică, și care mai apoi au format, ca o cale de 

mijloc între cele două, Rânduiala Umană formată din trup și spirit.” 

“Asemănător” continuă Pastorala de unde cităm, “este planul divin 

în lucrarea creației; un plan în același timp maiestuos și complet, 

adecvat înțelepciunii veșnice. Astfel conceput, acest plan prezintă 

minții noastre începuturile Universului la orice nivel și în toate 

condițiile. În sfera cea mai înaltă se găsește existență și viață de 

natură pur spirituală; în clasele mai joase se găsește existență și 

viață numai de natură fizică: și, în intervalul ce le separă pe 

41 Afirmația citată în text este preluată din Pastorala de Postul Mare a Cardinalului-Arhiepiscop din Reims, 

Cardinalul Gousset, în 1864; însă cum doctrina diferitelor secte creștine este identică privin natura atât a 

îngerilor cât și a demonilor, poate fi privită – precum afirmația cu privire la cea din urmă, scoasă din aceeași 

sursă și citată în următorul nostru capitol – ca fiind un rezumat al credinței tuturor sectelor creștine în 

legătură cu subiectul avut în vedere. 

109

acestea două, o minunată uniune a acelor două substanțe, o viață 

ce e împărțită de un spirit inteligent și un trup viu. 

“Sufletul nostru în natura sa este simplu și indivizibil; însă 

aptitudinile sale sunt limitate. Idea pe care o avem despre 

perfecțiune ne permite să înțelegem că pot exista alte ființe simple 

și indivizibile precum sufletul nostru, și totuși superioare acestuia în 

calități și privilegii. Sufletul nostru e măreț și nobil, dar este asociat 

cu materia, ajutat de organe fragile, limitat în putere și acțiune. De 

ce nu ar exista alte organisme încă mai nobile, eliberate de 

această subjugare și de aceste obstacole, înzestrați cu putere și 

activități mult mai mărețe? Înainte ca Dumnezeu să așeze omul pe 

pământ pentru a-L cunoaște, a-L iubi, a-L servi, nu a creat El deja 

alte ființe pentru a forma curtea cerească și pentru a Îl adora în 

lăcașul gloriei sale? Din mâinile omului primește Dumnezeu jertfa 

onoarei și omagiul Universului; este straniu ca El să primescă, din 

măna îngerilor, tămâia și rugăciunile omului? Dacă îngerii nu 

există, marii lucrări a Creatorului i-ar lipsi perfecțiunea apogeică de 

care sunt impresionați; această lume ce recunoaște infinitatea 

puterii Sale, nu ar fi capodopera înțelepciunii Sale; simplul nostru 

motiv uman, cât de slab ori neînsemnat ar fi, poate cu ușurință 

concepe ceva mai bun și mai complet. 

“În fiecare pagină din Vechiul și Noul Testament, se face referire la 

aceste inteligențe sublime, în evocări pioase sau evenimente 

istorice. Intervenția lor este în mod evident ilustrată în viața 

patriarhilor și a profeților. Dumnezeu se folosește de preoții lor, 

câteodată pentru a-și indica voința, câteodată pentru a face 

cunoscute evenimentele viitoare; îi face în aproape fiecare caz 

instrumentele dreptății sau milosteniei Sale. Prezența lor este 

observată în diferite circumstanțe din nașterea, viața și patimile 

Mântuitorului; memoria lor este inseparabilă de cea a oamenilor 

măreți și de cele mai importante evenimente ale epocilor mai 

timpurii a religiozității antice. Se găsește în străfundurile 

politeismului și în legendele mitologiei; deoarece credința în 

existența lor este veche și universală precum lumea, iar adorarea 

110

acordată de Păgâni duhurilor bune sau rele era numai o aplicare 

falsă a unui adevăr, un reflex deteriorat al dogmei primitive. 

“Proclamațiile Sfântului Conciliu Luteran conțin o diferențiere 

fundamentală între îngeri și oameni. Ei ne învață că primii sunt 

doar spirite, pe când cei din urmă sunt formați dintr-un suflet și un 

trup; adică natura angelică este propriu susținută, nu numai fără 

nici un amestec , însă de asemenea fără posibilitatea unei asocieri 

reale, cu materia, oricât de luminoși și ageri îi considerăm, în timp 

ce sufletul omenesc, deși deasemenea spiritual ca natură, este 

asociat cu un trup material în așa formă încât să formeze împreună 

cu acel trup o singură persoană; iar ei ne învață că acesta e în 

primul rând destinul sufletului omenesc. 

“Atâta timp cât această uniune tainică continuă să existe între 

suflet și trup, aceste două substanțe au o viață comună și exercită 

o influență reciprocă unul asupra celuilalt; sufletul nu se poate 

elibera complet din starea de imperfecțiune impusă asupra lui de 

aceasta uniune: ideile sale ajung la simțuri, din comparația 

obiectelor externe, și întotdeauna sub forma de imagini mai mult 

sau mai puțin evidente. De aici imposibilitatea, pentru suflet de a 

se concepe din el însuși sau din Dumnezeu altfel decât sub 

înfățișarea unei forme vizibile și palpabile. Din același motiv, îngerii 

pentru a se face vizibili Sfinților și Profeților, și-au asumat în mod 

necesar o înfățișare trupescă; însă aceste înfățișări erau numai 

corpuri nepământești pe care le înlăturau fără a se identifica cu ele, 

sau reprezentări simbolice în armonie cu misiunea pe care trebuiau 

să o îndeplinească. 

“Existența și mișcările lor nu sunt localizate și circumscrise într-un 

punct fix și delimitat al spațiului. Nefiind atașat unui corp, ei nu pot 

fi opriți sau legați precum suntem noi de alte corpuri; ei nu ocupă 

spațiu și nu umplu nici un vid; însă precum sufletul nostru ce este 

în întregime prezent în tot corpul și în fiecare parte a lui, la fel sunt 

si ei în ansamblul lor, și aproape simultan, în toate punctele și 

părțile lumii; mult mai rapid decât gândul, ei se pot transpune 

oriunde într-o clipă și pot transpune din ei, fără nici un alt obstacol 

111

în planurile lor în afară de voința lui Dumnezeu și împotrivirea 

libertății umane. 

“În timp ce noi suntem limitați să vedem numai puțin câte puțin și în 

anumite limite, lucrurile ce sunt în afara noastră, și în timp ce 

realitățile supranaturale se rânduiesc a ne apărea precum o 

enigmă și văzute ca într-o oglindă, potrivit expresiei folosite de 

Apostolul Pavel, ei văd fără efort tot ceea ce au nevoie să 

cunoască, și sunt în relație imediată cu obiectul la care se 

gândesc. Cunoștintele lor sunt consecința, nu a inducției și a 

raționamentului, ci a intuiției limpezi și profunde ce cuprind imediat 

principiile și speciile ce le dețin, pricipiul și consecințele ce se 

revarsă din ele. 

“Distanțe de timp, diferențe de loc, multitudine de obiecte, nu pot 

produce confuzie în mintea lor.” 

Esența Divină, fiind infinită, este de nepătruns; conține mistere și 

abisuri pe care îngerii nu le pot pătrunde. Planurile secrete ale 

Providenței sunt ascunse de ei; însă secretul acelor planuri le sunt 

revelate de Dumnezeu , când, sub anumite circumstanțe, ei sunt 

însărcinați să le vestească omenirii. 

“Informațiile lui Dumnezeu pentru îngeri, și de la îngeri unul către 

altul nu sunt făcute, precum între noi, prin sunete articulate și alte 

sunete specifice percepute de simțuri. Inteligența pură nu are 

nevoie de ochi pentru a vedea, de urechi pentru a auzi, nici nu au 

nevoie de vreun organ vocal pentru a își manifesta gândul, acest 

obicei mijlocitor al comunicării între noi nefiind necesar pentru ei; 

însă ei își comunică sentimentele unul altuia într-o modalitate 

caracteristică lor și în totalitate spiritual. Pentru a se face înțeleși 

între ei, o manifestare a voinței lor e de ajuns. 

“Numai Dumnezeu cunoaște numărul îngerilor. Acest număr, fără 

dubiu, nu este și nu poate fi infinit; însă, potrivit scriitorilor sacrii și 

a PărinŃilor Bisericii este extraordinar de mare. Dacă ar fi normal să 

proporționăm numărul de locuitori ai unui oraș, măreției și 

expansiunii sale, trebuie să deducem că, pământul fiind numai un 

atom în comparație cu cerul și regiunile imense ale spațiului, 

112

numărul locuitorilor Raiului și aerului este cu mult mai mare decât 

cel al oamenilor. 

“Din moment ce măreția regilor își trage splendorile din numarul 

supușilor, a ofițerilor și a servitorilor lor, ce ne-ar putea da o idee 

mai potrivită asupra măreției Regelui regilor decât această 

multitudine nemăsurată de îngeri ce populează Raiul și pământul, 

marea și abisul, și demnitatea acelor ființe ce rămân în permanență 

închinate sau înălțate Tronului Său? 

“Părinții Bisericii și teologii învață, în termeni generali, că îngerii 

sunt grupați în trei mari ierarhii sau principate, și fiecare din aceste 

ierarhii în trei companii sau cete. 

„Cei din prima și cea mai înaltă ierarhie sunt desemnați în 

concordanță cu funcțiile lor pe care le exercită în Rai. Unii dintre ei 

sunt numiți Serafimi, deoarece ard, astfel spus, cu flacăra 

milosteniei radiind în ființa lor prin contemplarea iubirii lui 

Dumnezeu; alții sunt numiți Heruvimi, deoarece aceștia sunt 

reflexia luminoasă a înțelepciunii Sale; iarăși, alții sunt numiți 

Tronuri, deoarece proclamă măreția lui Dumnezeu și reprezintă 

manifestările splendorii. 

“Cei din a doua ierarhie își primesc numele din funcțiile pe care le 

practică în guvernarea generală a universului; acestea sunt, 

Stapânirile, ce încredințează diferitele misiuni și meseria îngerilor 

de nivele mai scăzute; Virtuțile, ce îndeplinesc minunile cerute de 

interesele generale ale Bisericii și a rasei umane; și Puterile, ce 

apără, prin puterea și vigilența lor, legile ce domnesc în lumile 

fizice și morale. 

“Celor din a treia ierarhie le sunt încredințate îndrumarea 

societăților și a persoanelor; ei sunt intitulați Principalități, 

gestionarii regatelor, provinciilor și diocezelor; Arhanghelii, ce 

transmit lumii mesaje de mare importanță; și Îngerii Păzitori, ce ne 

însoțesc pe fiecare din noi de-a lungul vieții pământești, veghează 

asupra siguranței noastre și ne ajută pentru a dobândi purificarea.” 

113

Respingerea 

3. Ipoteza fundamentală a doctrinei expuse în citatul 

precedent este că îngerii sunt ființe pur spirituale, anterioare și 

superioare rasei umane; ființe privilegiate destinate încă de la 

formarea lor la fericire veșnică și absolută, și înzestrați de propria 

natură cu o mulțime de virtuți și cunoștințe, fără a face nimic pentru 

a dobândi nici pe una nici pe cealaltă. Ei constituie rangul cel mai 

înalt al creației, cel mai mic rang fiind cel al vieții fizice; iar între 

acestea două se află rasa omenească, compusă din suflete, astfel 

spus, din ființe de natură spirituală inferioare îngerilor, legate de 

corpuri fizice. 

Această teorie e deschisă câtorva obiecții foarte serioase. La ce se 

referă în primul rând “viața strict fizică”? La cea a materiei 

neînsuflețite? Însă materia neînsuflețită nu are viață proprie. E 

aceea a plantelor și animalelor? Dar acest lucru ar însemna 

adăugarea unei a patra categorii la diviziunile creației deja stabilite, 

deoarece este de necontestat că există, în animalul inteligent, ceva 

ce nu se găsește la plante, și în mod egal de necontestat că există 

în plante, ceva ce nu se află în piatră. Cât despre sufletul uman, se 

află în uniune imediată și directă cu un trup ce este numai simplă 

materie brută, deoarece fără suflet, un trup nu are mai multă viață 

decât un bulgare de pământ. 

Unei asemenea diviziuni îi lipsește în mod evident claritatea și nu 

corespunde cu rezultatele observării; se aseamănă cu teoria celor 

patru elemente ce a fost deranjată de progresul științei fizice. Însă 

recunoscând, totuși, cele trei categorii de ființe deduse din teoria la 

care ne gândim, cu alte cuvinte, spirituale, omenești și fizice, 

trebuie mai întâi să remarcăm faptul că nu există în mod necesar 

uniune între aceste trei categorii, deoarece ele constituie trei creații 

distincte și succesive, între care se află un rezultat al continuității; 

având în vedere că totul în natură dezvaluie existența unei 

minunate legi a unității, elementele tuturor ființelor fiind doar 

transformarea unora pe altele, și toate fiind legate între ele într-un 

lanț continuu. Teoria în cauză este adevărată în ceea ce privește 

114

existența celor trei categorii de finite pe care e bazată, însă este 

incompletă; deoarece nu ia la cunoștință punctele de contact între 

acestea, cum suntem pe cale să arătăm. 

4. Cele trei categorii de ființe create sunt necesare, potrivit 

declarației Bisericii, pentru armonia universului; a înlătura una din 

ele ar fi precum a oferi lucrarea Creatorului incompletă și a 

contrazice planul înțelepciunii veșnice. Totuși, una dintre dogmele 

fundametale ale Bisericii spune că pământul, animalele, plantele, 

soarele și luna, însăși lumina au fost create și scoase din nimic, cu 

șase mii de ani în urmă. În consecință, înainte de acea epocă nu 

au existat nici ființe umane nici vreo ființă pur fizică. Astfel că, de-a 

lungul întregii veșnicii a trecutului, lucrarea Divinității a rămas 

incompletă. Crearea universului acum șase mii de ani e un punct al 

credinței atât de strict între credincioșii ortodocși încât, acum câțiva 

ani, știința a fost anatemizată deoarece a întors pe dos cronologia 

Bibliei demonstrând imensa vechime a pământului și a locuitorilor 

săi. 

Iarăși: Conciliul Luteran – un Conciliu Ecumenic ale cărui decizii 

sunt acceptate ca lege de către ortodocși - spune în mod precis: - 

“Noi credem cu putere că există numai un singur Dumnezeu 

adevărat, veșnit și infinit, ce, la începutul timpului, a scos laolaltă, 

din nimic, ambele categorii de ființe, adică spirituală și trupească.” 

“Începutul timpului “ poate fi înțeles numai ca făcând referire la 

anumită epocă din trecut, deoarece timpul este infinit, precum 

spațiul; iar “începutul timpului” este astfel o simplă figură de stil ce 

face aluzie la o anterioritate nedefinită. Conciliul Luteran, atunci, 

“crede cu putere” că ființele spiritual și trupești au fost create 

simultan, și că ele “au fost scoase laolaltă, din nimic,” în timpul unei 

perioade nedeterminate din trecut. Însă, în acest caz, ce devine 

textul Biblic, ce stabilește data creației sale șase mii de ani (de-ai 

noștri) în urmă? Chiar dacă acceptăm această dată ca începutul 

universului vizibil, cu siguranță nu poat fi “începutul timpului”. Pe 

care din aceste două afirmații ar trebui să o credem, cea a 

Conciliului sau cea a Bibliei? 

115

5. Același Conciliu, în plus, a expus următoarea stranie 

propoziție: “sufletul nostru,” spune autoritatea ecleziastică mai sus 

menționată, “deopotrivă spiritual (de o natură la fel de spirituală 

precum natura îngerilor), este asociat cu trupul în așa măsură încât 

să formeze cu acesta una și aceeași persoană, iar asta e în primul 

rând menirea sa.” Dacă destinul principal al sufletului este acela 

de a fi unit cu un trup, această unire constituie starea sa normală, 

scopul său, sfârșitul său, din moment ce aceasta e “menirea” sa. 

Însă sufletul este nemuritor, iar trupul nu; unirea sa cu trupul are 

loc conform Bisericii, numai o dată, și chiar dacă ar fi prelungită 

pentru un secol, ce înseamnă acest interval în comparație cu 

eternitatea? Pentru un mare număr de ființe omenești, uniunea 

dintre suflet și trup durează doar câteva ore; ce folos poate avea o 

unire atât de efemeră pentru suflet? Dacă, în comparație cu 

veșnicia, cea mai mare durată a unirii dintre suflet și trup este un 

fleac, ar fi corect să spunem că menirea finală este de a fi unirea 

cu trupul? Adevărul este că unirea între suflet și trup e numai un 

incident, o fărâmă în viața sufletului, și nu este forma esențială. 

Dacă ar fi menirea principală a sufletului de a fi unit cu trupul 

material; - dacă, în virtutea naturii sale și în concordanță cu scopul 

Providenței asupra creației, această unire este necesară pentru 

manifestarea aptitudinilor sale – înseamnă că, fără trup, sufletul 

uman este o ființă incompletă; în consecință, pentru ca sufletul să 

ramână ceea ce e menit să fie, trebuie în mod necesar, părăsind 

trupul material, să ia alt trup de aceeași natură, ce ne duce 

inevitabil la doctrina pluralității existențelor, cu alte cuvinte, la 

doctrina reîncarnării sufletului pentru totdeauna într-o succesiune 

de corpuri materiale. Este cu adevărat straniu cum un Conciliu, ce 

este considerat a fi una din luminile Bisericii, a amestecat complet 

ființa spirituală cu ființa materială precum una ce nu poate fi 

concepută ca existând fără cealaltă, din moment ce condiția 

“esențială” a creării lor este ca acestea să fie unite. 

6. Imaginea ierarhică a îngerilor, ne informează că anumite 

categorii ale acelor ființe sunt încredințate, în virtutea calităților lor, 

cu guvernarea universului fizic al rasei umane, și că ei au fost 

116

creați cu scopul de a-și săvârși lucrarea. Însă, potrivit Genezei, 

lumea materială și rasa umană există numai de șase mii de ani; 

atunci ce anume au făcut îngerii înainte de acea perioadă, prin 

veșnicia Trecutului, dacă scopurile pentru care au fost creați nu 

existau? Au existat îngerii în toată eternitatea? Trebuie să fie 

astfel, din moment ce suntem asigurați că ei slujesc pentru 

glorificarea celui Atotputernic, de către Biserică; deoarece, dacă ei 

ar fi fost creați în orice perioadă în trecut, Dumnezeu ar fi rămas, 

anterior acelei perioade – astfel spus, de-a lungul unei veșnicii – 

fără adoratori. 

7. Mai mult de atât, găsim în Pastorala mai sus menționată, 

aceste cuvinte: “Cât timp această uniune tainică a sufletului cu 

trupul se menține”. Vine, atunci, un moment în care această uniune 

nu mai există? Însă această admitere contrazice declarația 

Conciliului Luteran că această uniune e “menirea principală” a 

sufletului. 

Preotul, însumând perspectiva Bisericii Creștine, afirmă, mai 

departe: “ideile ajung la suflet prin simțuri, prin asemănarea 

obiectelor exterioare”. Aceasta este o doctrină filozofică, adevărată 

până la un anumit punct, însă nu în totalitate. Potrivit teologului 

distins, este o condiție înnăscută în natura sufletului de a nu primi 

nici o idee altfel decât prin simțuri; el uită de ideile ereditare, 

aptitudinile în unele cazuri atât de neobișnuit dezvoltate, 

cunoșterea intuitivă a anumitor lucruri, pe care unii copii le aduc cu 

ei la naștere, și pe care le arată fără a fi primit vreo instrucțiune în 

ceea ce le privește. Prin care simțuri au obținut tinerii păstori și alti 

aritmeticieni înnăscuți, ce au stârnit minunea lumii învățate, ideile 

necesare pentru rezolvările aproape instantanee la cele mai 

complicat probleme? La aceeași nelămurire trebuie răspuns în 

legătură cu diferiți muzicieni tineri, pictori și lingviști. 

“Cunoștințele posedate de îngeri”, spune Pastoralul în cauză, “nu 

este rezultatul inducției și a rațiunii” ei cunosc deoarece sunt îngeri, 

fără să fi avut nevoie să învețe; Dumnezeu i-a creat altfel: sufletul 

uman, dimpotrivă, trebuie să învețe. Dacă sufletul primește idei 

numai prin intermediul organelor corpului, ce idei pot fi deținute de 

117

sufletul unui nou născut ce a murit după numai câteva zile de viață, 

dacă presupunem, cu Biserica, că el nu se va naște din nou într-o 

viață pământească. 

8. Trebuie luat în considerare aici, o întrebare de importanță 

vitală: - Sufletul dobândește idei și cunoștințe după moartea 

corpului? Dacă sufletul poate nu obține nimic la separarea de trup, 

acela al copilului, al sălbaticului, al debilului, al ignorantului, va 

rămâne mereu ce a fost în moarte; în asemenea caz va fi 

condamnat la nulitate de-a lungul eternității. 

Dacă, în caz contrar, obține cunoștințele după sfârșitul vieții 

pământești, este evident că poate progresa și separat de trup. 

Negarea posibilității sufletului de a progresa după moarte duce în 

mod necesar la consecințele absurdității pe care am aratat-o deja; 

acceptarea progresului sufletului după moarte este negarea tuturor 

dogmelor bazate pe ipotezele condiției sale staționare, a 

condamnării irevocabile, a pedepsei eterne, etc. Dar, dacă sufletul 

poate progresa totuși după moarte, ce limită există pentru 

posibilitățile sale de progres? Dacă poate avansa un singur pas, nu 

există motiv pentru care nu ar continua să progreseze până ce 

atinge nivelul îngerilor sau Spiritelor Pure. Dacă sufletul uman 

poate astfel atinge rangul îngeresc, nu este nevoie de a crea ființe 

speciale pentru a ocupa acel rang, ființe deosebite prin privilegii 

speciale, scutite de întreaga muncă și bucurându-se de fericire 

veșnică fără a fi făcut ceva să o câștige, pe când alte ființe, mai 

puțin favorizate obțin numai fericirea supremă prin suferințe 

chinuitoare, de lungă durată și ca rezultat al unor judecăți grele. 

Dumnezeu ar fi putut crea fără îndoială asemenea ființe privilegiate 

dacă ar fi vrut; însă dacă recunoștem infinitatea perfecțiunii Sale, 

fără de care nu ar fi Dumnezeu, trebuie deasemeni să recunoștem 

că nu face nimic nefolositor, nimic ce ar putea contrazice justiția și 

bunătatea Sa absolută. 

9. ”Din moment ce măreția regilor”, continuă preotul, “își 

câștigă splendoarea din numărul supușilor, a ofițerilor, a 

servitorilor, ce ne-ar putea da o idee mai potrivită asupra măreției 

Regelui regilor decât această multitudine nemăsurată de îngeri ce 

118

populează Raiul și pământul, marea și abisurile, și demnitatea 

acelor ființe splendide ce rămân, pentru totdeauna, închinate sau 

înălțate către tronul Său”? 

Dar nu înjosim Divinitatea prin astfel de asimilări ale gloriei Sale cu 

fastul conducătorilor pamânteni? Insuflarea unei asemenea idei în 

mintea ignorantă a maselor le dă o idee complet falsă în legătură 

cu măreția Sa; a reprezenta acea Ființă ca impunere de a avea 

milioane de adoratori “pentru totdeauna închinați sau înălțați către 

tronul Său”, înseamnă a-I atribui slăbiciunea, vanitatea și trufia 

despoților Orientali. Și ce anume, de fapt, îi face chiar și pe 

conducătorii pământeni cu adevărat măreți? Este numărul și 

splendoarea curtenilor? Nu; este bunătatea, dreptatea, 

devotamentul pentru interesele supușilor; pentru a primi titlul “Tatăl 

țării lor”. Suntem întrebați dacă orice “ne poate da o idee mai 

potrivită asupra măreției lui Dumnezeu decât acea a îngerilor ce 

alcătuiesc curtea Sa? Răspundem, Da, bineînțeles, este ceva mult 

mai calculat pentru a face asta; să reprezentăm Ființa Divină ca 

fiind extrem de bună, dreaptă și milostivă cu toate creaturile Sale, 

în loc de a-L reprezenta mânios, gelos, răzbunător, neiertător, 

distrugător și Dumnezeu parțial, creând pentru propria glorie 

personală o mulțime de ființe pe care le încarcă de cele mai 

splendide privilegii și favoruri în toate modurile posibile, dându-le 

fericire eternă ca drept din naștere, în timp ce el crează altă 

mulțime de ființe sub condiții diametral opuse constrângându-i să 

își obțină eventuala fericire cu prețul unor suferințe lungi și teribile 

și pedepsind o greșeală efemeră cu o veșnicie de chinuri! 

10. Spiritismul înfățișează, în legătură cu unirea sufletului cu 

trupul o doctrină ce este mult mai spiritualistă, să nu spunem, mai 

puțin materialistă, o doctrină ce are, mai mult de atât, meritul de a fi 

în conformitate cu observația ce ne-a arătat că acesta e destinul 

sufletului. Potrivit acestei doctrine, sufletul e independent de trup, 

ce îi este veșmântul temporar; esența sa este spiritualitatea; viața 

sa normală e viața spiritului. Trupul este numai un instrument 

pentru a folosi aptitudinile în contactul cu lumea materială; însă 

119

separat de trup își folosește talentele cu mai mare libertate și câmp 

mai larg. 

11. Unirea sufletului cu trupul material, totuși necesară 

progresului său în etapele pământești ale dezvoltării, are loc numai 

în perioada ce poate fi delimitată de copilărie și tinerețe; când a 

ajuns la un anumit nivel de purificare și dematerializare, această 

uniune nu mai e necesară pentru suflet, care ulterior continuă să 

progreseze în viața de spirit. Oricum multe pot fi existențele 

materiale ale sufletului; acele existențe sunt limitate în mod 

necesar vieților succesive ale trupurilor; iar suma tuturor 

existențelor cuprinde doar cuprinde în orice caz o fracțiune 

imperceptibilă a vieții sufletului, ce este fără sfârșit. 

Îngerii conform Spiritismului 

12. Că există ființe înzestrate cu toate calitățile de obicei 

atribuite îngerilor nu poate fi, pentru aceia ce recunosc existența și 

progresarea sufletului, un motiv de dubiu. Revelația spiritistă 

confirmă în acest punct credința tuturor oamenilor; însă de 

asemenea ne arată natura și originea acelor ființe. 

Sufletele, sau spiritele, sunt create simple și ignorante, astfel spus, 

fără cunoștințe și fără conștiință de bine și rău, însă cu aptitudinea 

de a-și însuși cunoștințe și moralitate, tot ceea ce le lipsește și pe 

care le vor obține prin efort și muncă. Scopul creerii lor – ce este 

dobândirea perfecțiunii – este același pentru toți; însă ei ajung la 

acest scop mai mult sau mai puțin repede, în funcție de liberul 

arbitru proporțional cu cantitatea de efort depus. Toate sufletele au 

aceleași grade de a trece, aceleași sarcini de îndeplinit. Dumnezeu 

nu acordă mijloace mai mari sau sarcini mai ușoare unora decât 

altora, deoarece toți sunt copii Lui, și deoarece, fiind drept, nu 

preferă mai mult pe unul din ei. El le spune tuturor: - “Am stabilit o 

lege ce va fi regula voastră de acțiune. Ea, însăși, vă poate duce la 

scopul ființei voastre. Orice este în conformitate cu această lege 

este bine; orice este contrariu acestei legi este rău. Ești liber să 

respecți această lege sau să o încalci; și astfel, vei fi arbitrul 

120

propriei soarte”. Nu este Dumnezeu cel care a creat răul; legile 

Sale tind să asigure fericirea ființelor sale: este însuși omul, cel 

care crează răul prin încălcarea legilor lui Dumnezeu; dacă el s-ar 

fi supus conștiincios acelor legi, nu s-ar fi abătut de pe calea 

corectitudinii și fericirii. 

13. Dar sufletul, în primele faze ale existenței, este precum un 

copil, fără experiență; este, asfel, supus greșelii. Dumnezeu nu 

oferă sufletului experiență, însă îi oferă scopurile pentru a obține 

experiența; fiecare pas incorect făcut de suflet pe drumu răului, îl 

ține pe loc; suferă consecințele acestei întârzieri, însă astfel învață, 

pe cont propriu, ce trebuie să evite. Astfel, puțin câte puțin, sufletul 

obține evoluția, efectează propria îmbunătățire și avansează în 

ierarhia spirituală, până va atinge starea de Spirit complet Purificat 

sau Înger. Îngerii, atunci, sunt sufletele oamenilor ce au atins cel 

mai mare grad al perfecțiunii ce poate fi atins de existențele create. 

Înainte de a atinge grade supreme, ei se bucură de grade de 

fericire proporționale cu gradul de evoluție, însă fericirea lor nu e 

niciodată una inertă; ea consistă în activitățile pentru care sunt 

chemați de cel Atotputernic și pe care se bucură să le achite, 

deoarece ocupațiile spiritelor sunt, pentru ei, un mijloc de a 

progresa. 42 

14. Rasa umană nu se limitează la pâmânt; ocupă 

nenumărate sfere ce se rotesc în spațiu. Le-au ocupat pe acelea 

ce deja au dispărut în veșnicia Trecutului; le vor ocupa pe acelea 

ce se vor naște în eternitatea viitorului. Dumnezeu a creat 

întotdeauna, crează neîncetat și va continua să creeze mereu. În 

consecință, cu mult înainte ca pământul să existe, oricât de vechi 

credem noi că e, alte spirite au fost deja încarnate pe alte sfere, au 

îndeplinit aceleași etape de dezvoltare pe care noi, spiritele mai 

târziu formate le îndeplinim acum, și au atins astfel gradul suprem 

înainte ca noi să ieșim din mâinile Creatorului. În toată eternitatea, 

prin urmare, au existat “îngeri” sau spirite complet purificate; însă, 

42 Vezi cap. III din Rai. 

121

cum etapa umană a dezvoltării lor e pierdută în noaptea timpurilor, 

ni se pare că au existat întotdeauna “îngeri.” 

15. Astfel legea măreață a unirii Creației se păstrează 

neprofanată. Cum Dumnezeu nu a fost niciodată inactiv, au existat 

mereu spirite complet purificate ce au atins deja gradul “angelic” 

prin judecată, efort și luminare și astfel au devenit potrivite să 

transmită voința celui Atotputernic pentru administrarea fiecărui 

departament al universului, de la guvernarea lumilor până la 

administrarea celor mai fine detalii a economiei lor. Nu a fost 

nevoie, prin urmare, să se creeze o clasă de ființe privilegiate, 

scutite de vicisitudinile, necesitățile și ocupațiile impuse celorlalți; 

toate ființele universului au câștigat nivelele respective prin chinuri 

și drept premiu a propriilor merite; în sfârșit, toți dintre ei, de la cel 

mai bătrân până la cel mai tânăr, sunt făuritorii propriului destin. 

Astfel Dumnezeu, în înțelepciunea Sa absolută, împarte justiția 

imparțial tuturor ființelor Sale. 

122

CAPITOLUL IX 

DEMONII 

Originea credinței în Demoni – Demonii în viziunea Bisericii – 

Demonii in viziunea Spiritismului 

Originea credinței în Demoni 

1. Demonii au jucat, în toate epocile, o parte remarcabilă în 

variatele teologii, șI deși dominația lor în imaginația generală este 

oarecum slăbită în ziua de azi influența care încă le este atribuită 

lor de către cei mai mulți, este suficientă pentru a face ca 

întrebarea existenței și naturii lor să nu fie de o importanță scăzută, 

deoarece atinge chiar bazele credinței religioase, pentru care motiv 

suntem obligați să examinăm această intrebare cu toată atenția 

cerută de avengura și direcția sa. 

Credința într-o putere superioară sieși este instinctivă în mintea 

umană, și, este găsită în consecință în diferite forme în toate 

epocile lumii. Dar dacă, fară să ținem cont de gradul de avansare 

intelectuală pe care oamenii l-au atins în ziua de azi, ei încă 

discută despre natura și atributele acelei puteri, cât de imperfectă 

ar fi trebuit să fie noțiunile despre ea în timpul nașterii rasei umane! 

2. Imaginea care a fost formată din inocența oamenilor 

primitivi de pe glob, absorbiți în contemplație admirativă asupra 

frumuseții naturii este, fără dubii, foarte poetică dar îi lipsește 

adevărul. 

Cu cât mai aproape este omul de starea naturii, cu atât este mai 

influențat de instinct, cum este și cazul sălbaticilor și barbarilor în 

zilele noastre; ceea ce îl interesează pe el cel mai mult, sau de 

fapt, ce îl interesează pe el exclusiv, este satisfacerea nevoilor 

fizice, pentru că nu are altele. Simțul special, care este singurul ce 

îl poate face susceptibil plăcerilor mentale este dezvoltat doar 

gradual și de-a lungul timpului; sufletul are copilăria sa, tinerețea 

sa și maturitatea sa, la fel ca și corpul uman; dar, pentru a atinge 

maturitatea care îi permite să înțeleagă lucruri cu o natură 

123

abstractă, câte evoluții ar fi trebuit să îndeplinească în forma 

umană! Prin câte existențe ar fi trebuit să își progreseze 

dezvoltarea! 

Fără a ne întoarce la cele mai primitive epoci, trebuie doar să ne 

uităm în jurul nostru spre provincialii din zonele noastre rurale 

pentru a ne satisface în legătură cu admirația trezită în mintea lor 

de splendorile răsăritului, sublimul cerului instelat, de cântecul 

pasărilor, de cursul pârâului, de frumusețea câmpiilor pline de flori! 

Singurul lor gând despre răsăritul soarelui este că se ridică pentru 

că asta este obiceiul său și, dacă dă destulă căldură pentru a 

coace recoltele și nu destulă pentru a le arde, asta este tot ceea ce 

gândesc despre acest subiect. Dacă se uită spre cer, o fac pentru 

a vedea ce fel de vreme vor avea a doua zi, dacă pasările cântă 

sau nu este acelaș lucru pentru ei, cât timp nu le devorează 

grânele, ei preferă cotcodădacitul găinilor și grohăitul porcilor în 

detrimentul cântecului privighetorii, tot ceea ce îi cer pârâului, fie 

limpede, fie murdar, este să nu sece și să nu se revarse în 

câmpurile lor, și, dacă aceastea nu dau decât iarbă bună pentru 

vacile și oile lor, nu le pasă de florile de pe ele; succesul operațiilor 

de fărâmat sunt tot ceea ce cer – este tot ceea ce înțeleg – despre 

Natură, și totuși sunt mult deasupra raselor primitive! 

3. Dacă este să ne gândim la cei din urmă, îi găsim mai 

aborbiți de satisfacerea nevoilor fizice, ce servește acestui lucru, şi 

ce contravine acestui lucru, constituie pentru ei intreaga sumă a 

“binelui” și a “răului”. Ei cred în existența unei puteri supranaturale, 

dar, cum sunt mai impresionați de ceea ce le cauzează daune 

fizice sau lumești, ei atribuie toate aceste întâmplări acestei puteri, 

despre care, ei nu au decât o idee vagă. Nefiind încă capabili să 

conceapă nimic dincolo de lumea vizibilă și tangibilă, își 

imaginează acea putere să locuiască în creaturi și lucruri care sunt 

injurioase pentru ei. Animale feroce sau dăunătoare sunt, deci, 

privite ca și fiind reprezentarea directă și naturală a puterii oculte 

pe care o recunosc fără să o înțeleagă. Din acelaș motiv, orice 

este folositor lor este privit ca fiind personificarea puterilor 

binefăcătoare, așa se explică venerarea adusă anumitor animale, 

124

plante și chiar obiecte fără viață. Dar oamenii, ca o regulă 

generală, sunt mai marcați de rău decât de bine, ceea ce le este 

benefic le pare ca fiind perfect natural, iar ceea ce este injurios lor 

pare a fi anormal și în consecință îi afectează mai puternic. Din 

acest motiv găsim, în toate formele primitive de venerare, că 

ceremoniile pentru a onora puterile malefice sunt mult mai 

numeroase decât cele care sunt săvârșite în onoarea puterilor 

benefice, imperiul fricii în mintea primitivă fiind mult mai puternic 

decât cel al recunoștinței. 

Pentru un timp îndelungat, rasa umană nu a cunoscut nimic despre 

“bine” sau “rău” exceptând ceea ce este conectat cu condiția fizică, 

trezirea percepției despre binele moral și răul moral a marcat 

atingerea unui nou nivel de progres al intelectului uman. Doar când 

această treaptă a fost atinsă, mintea umană a obținut o mică 

imagine a spiritualității, și așa a început să înțeleagă că puterea 

supranaturală nu locuiește în nici un obiect din universul material, 

dar există în afara limitelor vizibile și tangibile. La această 

convingere au ajuns cele mai avansate dintre inteligențele lumii 

antice, dar nici chiar acele inteligențe nu au fost capabile să își 

continue speculațiile și inducțiile mai departe de anumite limite 

restrânse. 

4. Cum, pe de altă parte, oamenii au perceput o luptă 

continuă între bine și rău și au văzut că cea din urmă triumfă 

frecvent asupra primei, și cum, de cealaltă parte nu puteau raționa 

că răul este facut de o putere binefăcătoare, ei au ajuns la 

concluzia naturală că există două puteri rivale, ce impart între ele 

guvernarea lumii. Astfel a răsărit doctrina celor două principii, a 

binelui și a răului, o doctrină rezonabilă pentru perioada în care și-a 

făcut debutul, deoarece mintea umană nu poseda capacitatea de a 

concepe ceva mai puternic, și existența Ființei Supreme ca fiind 

deasupra luptei dintre principiile contradictorii. Cum ar fi fost posibil 

ca oamenii timpurilor primitive să înțeleagă că răul este doar o fază 

trecătoare din care un bine mai mare se poate obține, și că raul 

care afectează rasa umană trebuie neapărat să o conducă către 

fericire forțând-o să meargă înainte pe drumul progresului? 

125

Limitarea orizontului mental al omului nu i-a permis să vadă nimic 

dincolo de viața sa prezentă, fie inainte sau după aceasta, nici nu 

putea ințelege că a progresat și nici că va continua să progreseze, 

chiar mai puțin ar fi putut vedea că nefericirile vieții sunt rezultatul 

imperfecțiunilor finite spirituale care îi animă corpul, care este 

preexistenŃă, și îi va supraviețui formei externe, și că este destinul 

acestei ființe să se rafineze trecând printr-o serie de existențe 

successive, până când atinge starea de puritate perfectă. Pentru a 

înțelege că binele poate fi scos din rău este necesar să vedem mai 

mult decât o singură existență și să contemplăm drumul sufletului 

în totalitatea sa, deoarece doar această vedere de ansamblu 

asupra subiectului ne permite să înțelegem cauzele și efectele 

viciilor existenței umane. 

5. Recunoașterea acelor două principii ale binelui și răului, 

de-a lungul multor epoci și sub nume diferite, a constituit baza 

tuturor religiilor acestei lumi. Aceste două principii au fost 

perfonificate sub diferite nume, ca Oromaze și Ahriman la Persani, 

Iehova și Satana la Evrei, etc. Dar, cum fiecare suveran trebuie să 

aibă Consilieri, toate aceste credințe au admis existent unor puteri 

secundare sau duhuri, dintre care unii erau buni și alții rai. Păgânii 

au personificat aceste duhuri într-o multitudine nenumărată de 

individualități, fiecare dintre aceștia având atribute speciale de vicii 

sau virtuați, și toți au fost clasificați sub numele generic de “zei”. 

Evreii au personificat aceste puteri secundare ca și “îngeri” și 

“demoni” denumiri care au fost împrumutate și de Creștini și 

Musulmani. 

6. Doctrina diavolilor și demonilor, atunci, a crescut din 

vechea credință în cele două principii ale binelui și răului. Trebuie 

doar să examinăm această doctrină din punctual de vedere al 

Creștinilor, și să întrebăm dacă, cum este ea întâlnită în crezul 

Crestinătății, această doctrină este conformabilă cu cunoașterea 

126

mai clară care, în ziua de azi, am achiziționat-o în legătură cu 

atributele Ființei Divine 43 . 

Ideea pe care ne-o formăm despre aceste atribute este neapărat 

punctul de pornire, baza, credinței noastre religioase; dogmele, 

modalitațile de slujire, ceremoniile, codurile morale, toate sunt 

conturate de această idee, mai mult sau mai puțin adevărată, mai 

mult sau mai puțin arogantă, pe care ne-o facem despre 

Dumnezeu, de la cea mai joasă formă de fetișism până la cea mai 

pură concepție despre Creștinism. Deși natura esențială a Ființei 

Divine este încă un mister necuprins de inteligența noastră, este 

fără dubii adevărat că, mulțumită învățărilor lui Hristos, suntem 

capabili să ne formăm o concepție mai clară referitoare la atributele 

morale ale acelei Ființe decât era posibil în perioada timpurie a 

dezvoltării lumii. Aceste învățări, în concordanță cu inducțiile 

bazate pe rațiune, ne asigură de: 

Dumnezeu este unul, unic, etern, neschimbabil, non-material, 

atotputernic,suprem just și bun, infinit în perfecțiunea Sa. 

După cum am arătat înainte (cap. VI Pedeapsa Eternă, Itemul 10), 

“Atributele lui Dumnezeu, fiind infinite, nu sunt susceptibile de a 

crește sau de a se diminua, altfel, ele nu ar mai fi infinite, și 

Dumnezeu nu ar mai fi perfect. Dacă cea mai mică particulă ar fi 

luată de la oricare dintre atributele Sale, El nu ar mai fi Dumnezeu, 

deoarece ar putea fi o altă ființă mai perfectă decât El”. Aceste 

atribute, complete și absolut abundente, sunt deci criteriul tuturor 

religiilor, testul adevărului al fiecărei doctrine predate de fiecare 

religie. Nici o doctrină a vreunei religii nu poate fi adevărată dacă 

este în contradicție cu oricare dintre perfecțiunile lui Dumnezeu. Să 

vedem dacă doctrina demonilor, cum este predată de variatele 

biserici creștine, poate rezista aplicării acestui test. 

43 Vezi Cartea Spiritelor, Prima Carte, Cap. I, nr. 10 et seq. - Tr. 

127

Demonii în viziunea Bisericii 

7. Conform Bisericii, Satana, Seful sau Regele Demonilor 

(sau Diavolilor) nu este o personificare a principiului răului, dar, din 

contră, o ființă reală făcând doar rău, în timp ce Dumnezeu, pe 

cealaltă parte, nu face decât bine. Să examinăm, atunci, ființa 

prezentată nouă, cu caracteristicile atribuite ei de către cei ce o 

reprezintă ca o ființă vie, reală și activă. 

A existat Satana dintotdeauna, ca și Dumnezeu, sau îi este 

posterior lui Dumnezeu? Dacă a existat dintotdeauna, el este 

necreat, și în consecință egal cu Dumnezeu. În acest caz, 

Dumnezeu nu mai este unul, unic, există Dumnezeul Bun și 

Dumnezeul Rău. 

Îi este posterior lui Dumnezeu? Dacă aşa este, el este o creatură a 

lui Dumnezeu, caz în care, cum nu face altceva decât rău și este 

incapabil de a face bine sau de a se mântui, Dumnezeu a creat 

voluntar o ființă blestemată să facă rău pentru toată eternitatea. 

Chiar admițând că răul nu este opera lui Dumnezeu, dacă, este 

opera uneia din creaturile Sale, care a fost predestinată de El să 

facă rău, Dumnezeu este, deci, autorul răului, și, dacă așa, El nu 

este infinit de bun. Același raționament se poate aplica și la toate 

creaturile rele desemnate ca „diavoli” sau „demoni”. 

8. Imaginea naturii Satanei și a slujitorilor săi ce tocmai a fost 

expusă a fost, pentru un timp îndelungat, credința însuflată de 

Biserică în legătură cu ei. În ziua de azi, credința în legătură cu 

demonii este după cum urmează: 44 

“Dumnezeu, fiind esențialul bunătății și esențialul sfințeniei, nu 

i-a creat răi și dăunători. Legătura Sa paternală, a cărui plăcere 

este să atribuie asupra întregii Sale creații un reflex al perfecțiunii 

Sale infinite, i-a înzestrat original cu cele mai magnifice daruri. La 

44 Urmatoarele citate sunt preluate din Lenten-Pastoral of Cardinal Gousset, Ahiepiscop al Rheims pentru 

1865. Din calitatea persoanei și poziția exaltată a autorului citat aici, aceste extracte pot fi privite ca 

exprimând ultima opinie a Biserici Catolice asupra subiectul demonilor; o opinie împărtășită de toate 

bisericile ortodoxe ale creștinismului. 

128

calitățile super eminente ale naturii lor, Dumnezeu a adăugat 

generozitatea binecuvântării Sale. I-a făcut în toate privințele 

similari cu Spiritele sublime care locuiesc în regiunile gloriei și a 

fericirii; împărțiți printre toate ordinele acelor Spirite glorioase și 

amestecați cu toate rangurile acestora, ei aveau aceiași chemare 

și acelaș destin; Seful lor a fost cel mai frumos dintre Arhangheli. 

Toți ar fi putut merita să rămână pe calea dreptății, și astfel ar fi 

putut obține intrarea în placerea fericirii eterne din Rai. Această 

ultimă binecuvântare ar fi fost coroana tuturor celorlalte 

binecuvântări care le-au fost atribuite; dar urma să fie recompensă 

pentru docilitatea lor, și ei s-au facut nevrednici de aceasta, și au 

pierdut printr-o revoltă la fel de îndrăzneață și brutală”. 

“Care a fost piatra pe care s-a distrus perseverența lor? De ce 

adevăr s-au îndepărtat? Ce formă de credință sau adorație i-au 

refuzat lui Dumnezeu? Biserica și analele istoriei sacre nu ne 

luminează explicit în legătură cu aceste puncte; dar pare sigur că 

au eşuat în a consimți meditația asupra Fiului Domnului pentru ei, 

și în exaltarea naturii umane a lui Iisus Hristos”. 

“Cuvântul Divin, din care toate lucrurile sunt făcute, este singurul 

Mediator și Salvator în Rai și pe pământ. Destinul supernatural al 

unei existențe eterne a fost dat doar îngerilor și oamenilor ce 

atingeau încarnarea și meritele Cuvântului Divin; deoarece nu este 

nici o legătură între meritele celor mai eminente spirite și 

recompensa vieții eterne, care este o împărțire a atributelor lui 

Dumnezeu; nici o creatură nu ar fi putut obține o asemenea 

exaltare dacă nu ar fi fost bunătatea extraordinară și sublimă a 

Fiului Lui Dumnezeu. Dar, pentru ca cei din urmă să poată 

parcurge distanța infinită care separă Esența Divină de creaturile 

care sunt rezultatul mâinilor Sale, era necesar ca, Cuvântul să 

unească în persoana Sa cele două extreme, ca El să își asocieze 

Divinitatea cu natura îngerilor sau cu natura oamenilor; și El i-a 

ales pe cei din urmă”. 

129

„Această intenție, concepută din eternitate, le-a fost arătată 

îngerilor cu mult înainte de a se împlini; Zeul-Om le-a fost arătat în 

viitor ca El cel ce urma să îi confirme în grație și să îi introducă în 

glorie, cu condiția ca ei să Îl adore pe pământ în timpul misiunii 

Sale, și în Rai dealungul eternitații. O Revelație sperată, o Viziune 

minunată, atât de plăcută pentru toate inimile generoase și 

recunăscătoare dar un mister profund, covârșitor pentru pentru 

mândria spiritelor arogante! Înzestrarea supranaturală, imensa 

greutate a gloriei, oferită în schimbul acceptării lor, nu a fost, 

atunci, să fie singura recompensă simplă ale meritelor lor 

personale! Nu ar fi putut, în eternitate, să își atribuie titlul și posesia 

acestei imense și magnifice înzestrări! Un Mediator între ei și 

Dumnezeu! Ce insultă adusă dignitații lor! Preferința acordată 

gratis oamenilor, ce injustiŃie adusă lor! Ce încălcare a drepturilor 

lor! Aveau ei, într-o zi, să privească omenirea, atât de inferioară lor, 

zeificată de uniunea ei cu Cuvântul, și așezată la mâna dreaptă a 

lui Dumnezeu, pe un tron de glorie strălucitoare? Să accepte ei să 

ofere pentru eternitate, acelei naturi inferioare lor, omagiile și 

adorația lor?” 

“Lucifer și a treia parte a îngerilor s-au lăsat pradă acestor gânduri 

mândre și geloase. Sfântul Mihai, și cu el marea majoritate a 

îngerilor, a exclamat, ’cine este ca si Dumnezeu? El este Stăpânul 

propriilor Daruri, și Lordul Suveran al tuturor lucrurilor! Glorie lui 

Dumnezeu și Mielului ce va fi sacrificat pentru salvarea acestei 

lumi’! Dar Şeful rebelilor, uitând că îi datorează Creatorului său 

nobilitatea și privilegiile, a ascultat doar furia sa și a strigat, ‘Sunt 

eu însumi care mă voi ridica la Cer, Eu îmi voi stabili casa 

deasupra stelelor, mă voi așeza pe Muntele Alianței, pe flancurile 

vântului de Nord, Eu mă voi ridica deasupra celui mai înalt nor, și 

eu voi fi ca și cel Atotputernic’! Cei care îi împărtășeau 

sentimentele i-au primit cuvintele cu un murmur de aplauze, și-a 

găsit simpatizanți în toate rangurile ierarhice, dar numarul lor nu i-a 

salvat de pedeapsa pe care au căpătat-o în urma rebeliunii lor”. 

130

9. Doctrina expusă anterior rămâne deschisă la câteva 

obiecții. 

Prima. Dacă Satana și ceilalți demoni erau îngeri, trebuiau să fie 

perfecți, dar cum, fiind perfecți ar fi putut eșua în loialitatea față de 

Dumnezeu și să ignore autoritatea Lui, și să stea aşa cum au 

făcut-o ca fiind perfecți în prezența Lui? Dacă ar fi ajuns la 

perfecțiune gradual, și trecând gradual prin stadiile progressive de 

imperfecțiune și îmbunătățire, ne-am putea imagina posibilitatea 

unei remisii din partea lor, dar ceea ce face această idee absolut 

de neînțeles este că îi reprezintă ca fiind creați perfecți. 

Consecința acestei teorii este următoarea: - Dumnezeu trebuie să 

fi presupus, când i-a creat că El i-a creat ființe perfecte, din 

moment ce le-a înzestrat cu cele mai splendide dintre Darurile 

Sale, dar El s-a înșelat, deci, conform Bisericii, Dumnezeu nu este 

infailibil. 45 

A doua. Cum nici “Biserica” nici “Analele Istoriei Sacre” nu ne dau 

nici o explicație cauzei care a precedat revolta îngerilor împotriva 

lui Dumnezeu, și cum doar “pare să fie sigur” că această cauză a 

fost refuzul lor să ia parte la viitoarea misiune a lui Hristos, ce 

valoare putem atașa descrierii, atât de precisă și detaliată, a scenei 

care este reprezentată ca având loc cu acea ocazie? Din ce surse 

au fost obŃinute cuvintele care au fost pronunțate, și cunoașterea 

chiar și a “murmurilor” cetelor de îngeri rebeli? Fie scena descrisă 

atât de minunțios este adevărată, sau, nu este adevărată. Dacă ar 

fi să fie adevărată atunci nu mai poate exista nici un dubiu asupra 

cauzei rebeliunii îngerilor, și, în acest caz, de ce nu rezolvă 

Biserica această problemă odată pentru totdeauna? Dacă, de 

cealaltă parte, Biserica și Istoria Sacră sunt tăcute pe acest 

subiect, dacă doar “pare să fie sigur” că, cauza acelei revolte a fost 

45 Această doctrină monstruasă este afirmată de Moise când spune (Geneza Cap VI. 6 și 7 ), “I-a părut rău 

Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: "Am să şterg de pe faŃa 

pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; 

căci Imi pare rău că i-am făcut". 

131

ceea ce a fost spus, explicația data nu este decât o supoziție, și 

descrierea șcenei este doar un lucru imaginar. 46 

Iar Dumnezeu ce “regretă” ceea ce a făcut nu este nici perfect nici 

fără greș, și, în consecință nu este Dumnezeu. Totuși această 

afirmație este declarată de Biserică ca fiind un adevăr sacru. Mai 

mult de atât, nu este ușor să vedem cu ce au avut animalele de-a 

face în legătură cu perversitatea umanității, sau în ce mod ar fi 

meritat acestea exterminarea. 

A treia. Cuvintele atribuite lui Lucifer trădează o latură de ignoranță 

surprinzătoare pentru un arhanghel care, în virtutea naturii și a 

rangului asignat lui, ar trebuie să nu împărtășească erorile și ideiile 

preconcepute care erau comune omenirii înainte ca ștința să îi 

lumineze în legătură cu natura universului. Cum ar fi putut o ființă 

atât de exaltată să afirme “O să îmi stabilesc locul deasupra 

stelelor, O să mă ridic deasupra celor mai înalți nori?” O asemenea 

declarație implică vechile crezuri cum că pământul este centrul 

universului, că regiunea norilor se extindă până la stele, că stelele 

ocupă o regiune limitată formând un tavan deasupra capetelor 

noastre, în timp ce astronomia ne arată că este o infinitate de stele, 

împărțite în infinitatea spațiului. Este bine cunoscut, în ziua de azi, 

că regiunea norilor nu se extinde mai mult decât câteva leghe de la 

suprafața pământului, în consecință, să vorbești despre “ridicarea 

deasupra celor mai înalți nori” și “a munților” implică ca vorbitorul 

46 Găsim în Isaiah, ch XIV, 11 și următoarele versuri, acest pasaj:- “Strălucirea ta s-a coborât şi ea în 

LocuinŃa morŃilor, cu sunetul lăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi." Cum ai 

căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu 

ziceai în inima ta: "Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, 

voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca 

Cel Preaînalt." Dar ai fost aruncat în LocuinŃa morŃilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită Ńintă 

miraŃi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: "Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi 

zguduia împărăŃiile, care prefăcea lumea în pustiu, nimicea cetăŃile şi nu dădea drumul prinşilor săi de 

război?". Aceste cuvinte ale profetului nu se referă la revolta îngerilor, dar sunt o aluzie la mândria și la 

căderea regelui din Babilon care i-a ținut pe evrei captivi, după cum se observă din ultimul vers. Regele 

Babilonului este reprezentat, figurat ca și Lucifer, dar nici o referire nu se face la scena descrisă mai sus. 

Vorbele puse în gura lui sunt cele ale Regelui care, în mândria din inima sa, s-a pus deasupra lui 

Dumnezeu, a carui popor i-a ținut captivi. Predicția salvării evreilor și ruinarea Babilonului și înfrângerea 

Asirienilor este singurul subiect tratat în tot acest capitol. 

132

să fie pe suprafața pământului, și, mai mult, că suprafața 

pământului este locuința îngerilor, pentru că, dacă ar fi locuit în 

regiunile superioare, ar fi fost de prisos ca el să declare că se va 

“ridica deasupra norilor”. Să atribuim, îngerilor, propoziții purtând 

timbrul ignoranței este echivalent cu afirmarea ca oamenii, în ziua 

de azi, stiu mai mult decât ingerii. Biserica a facut întotdeauna 

greșeala de a ignora progresul știnței naturale. 

10. La prima dintre aceste obiecții, suporterii asumpției 

legendare pe care o examinăm se opun explicației pe care o 

conține prin următorul pasaj Pastoral din care am citat deja:- 

“Scriptura și tradiția dau numele de ‘Rai’ regiunii în care îngerii au 

fost plasați la momentul creeri lor. Dar această regiune nu era 

Raiul Railor, Raiul Viziunii Luminate, în care Dumnezeu se arată, 

față în față, către cei aleși, și în care cei aleși Îl privesc fară efort și 

fără nori, pentru că, în acea locuință supremă, nu este nici pericolul 

nici posibilitatea de a păcătui, tentația și slăbiciunea sunt deci 

necunoscute, dreptatea, bucuria și pacea domnesc acolo în 

securitate absolută, sfințenia și gloria sunt native pentru acel loc. 

Evident, îngerii au fost plasați în altă regiune celestială, o sferă 

luminoasă și fericită, în care aceste creaturi nobile, atât de 

favorizate cu comunicări divine, aveau să primească și să țină 

strâns aluzia Voinței Divine în umilința credinței, înainte de a fi 

primiți să privească întreaga lor realitate în esența lui Dumnezeu”. 

Din acest citat se pare că îngerii căzuți aparțineau unei categorii de 

ființe mai puțin elevate decât locuitorii domiciliului suprem, ei erau 

mai puțin perfecți decât aceștia, și că încă nu au ajuns la gradul 

suprem al perfecțiunii în care greșeala este imposibilă. Bine, dar, în 

acest caz afirmația pe care o examinăm pare să conțină o 

contradicție, pentru că suntem informați explicit, în citatul 

precedent, că “Dumnezeu i-a creat, din toate punctele de vedere, 

similari cu Spiritele sublime” care amestecându-se printre toate 

ordinele acelor Spirite glorioase și unificate cu toate rangurile lor, ei 

au fost chemați către același scop și același destin, că Șeful lor era 

cel mai frumos dintre arhangheli. Dar dacă îngerii care au căzut 

erau, din toate punctele de vedere similari celorlalți, ei nu ar fi putut 

133

fi de o natură inferioară față de acești ceilalți, dacă erau amestecați 

cu toate rangurile altor Spirite, ei nu puteau fi puși într-o regiune 

specială. Obiecția noastră, deci, subzistă în toată puterea ei. 

11. Există, totuși, alt punct ce reiese din afirmația pe care o 

luam în considerație, care este și mai serios și important. 

Ni s-a spus: “Acestă acțiune (meditația lui Hristos), concepută din 

eternitate, le-a fost manifestată îngerilor mult înainte să fie 

completată”. Dumnezeu a știut, atunci, din toată eternitatea, că 

îngerii, la fel ca și oamenii, ar avea nevoie de această meditație. El 

a știut sau nu a știut că unii dintre îngeri o să cadă, că această 

cădere i-ar damna pentru eternitate fără șansa de a se reabilita, că 

ar fi destinați să tenteze oamenii către rău, și că oamenii care se 

vor lăsa seduși de tentațiile celor căzuți le vor impărtași soarta. 

Dacă Dumnezeu știa asta, înseamnă că El i-a creat pe acești 

îngeri special pentru a aduce daune ireparabile asupra lor înseși și 

asupra marii părți a populației umane. Lasăm avocații acestei 

doctrine să o răsucească cum vor ei, este imposibil să reconciliem 

crearea acestor îngeri pentru o soartă mizerabilă prevăzută, cu 

bunătatea suverană. Pe cealaltă parte, dacă Dumnezeu nu a 

prevăzut consecințele actelor Sale de creație, El nu este nici 

atotștiutor, nici atotputernic. În orice caz, o asemenea acțiune din 

partea unei Deități ar fi o negare a două dintre atributele fără de 

care, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu. 

12. Dacă admitem imperfecțiunea îngerilor, ca și a oamenilor, 

putem înțelege căderea lor ca fiind consecința imperfecțiunii lor, și 

pedeapsa lor ca fiind consecința justă și naturală a greșelii lor, și 

dacă admitem, în acelaș timp, posibilitatea de a corecta această 

greșeală printr-o întoarcere la dreptate, și recâștigarea favorii lui 

Dumnezeu prin izbăvire și ispășire, atunci nu este nimic într-o 

asemenea supoziție care să se opună bunătații Creatorului. În 

acest caz, Dumnezeu știa că vor greși, și că astfel vor îndura 

pedeapsa, dar El știa, de asemenea, că exilarea temporară pe 

care și-o vor aduce asupra lor ar fi metoda de a îi face să înțeleagă 

unde au greșit, și că acest lucru ar deveni avantajul lor, în 

134

concordanță cu declarația profetului Ezekiel:- “Dumnezeu nu 

doreşte moartea celui ce păcătuiește, ci salvarea lui.” 47 

Dar inutilitatea pocăinței și imposibilitatea de a se întoarce pe 

calea cea dreaptă ar fi negarea bunătății Lui, și dacă o asemenea 

teorie ar fi admisă, ar fi adevărat să spunem:- “Din moment ce 

Dumnezeu nu ar putea fi ignorant față de soarta care îi asteaptă, 

acești îngeri au fost blestemați încă de la crearea lor, să facă rău 

pentru totdeauna, și erau predestinați să devină diavoli și să atragă 

oamenii către rău”. 

13. Acum să întrebăm care este soarta acestor ființe și ce fac. 

“Doar ce a început revolta lor în limbajul Spiritelor, adică, în 

gândurile lor, că au fost izgoniți irevocabil din Orasul Celest și 

aruncați jos în abis”. 

“După aceste cuvinte spunem că au fost mânați într-un loc al 

torturii, în care ei suferă pedeapsa focului, în concordanță cu 

cuvintele date de Biblie(Evanghelie) ca fiind spuse de Hristos 

însuși: “Plecați, blestemaților, în focurile eterne care au fost 

pregătite pentru diavol și îngerii săi’. Sfântul Petru a menționat 

special că “Dumnezeu i-a dat în lanțurile și torturile iadului”, dar nu 

toți dintre ei vor rămâne acolo pentru totdeauna, este doar la 

sfârșitul lumii când vor fi închiși acolo pentru totdeauna, cu 

condamnații. În prezent, ei sunt încă permiși de către Dumnezeu 

să ocupe un loc în creația de care aparțin, în ordinea lucrurilor de 

care le este atașată existența, și în relațiile cu oamenii de care 

abuzează fatal. Când unii dintre ei sunt în locuința lor întunecată, 

unde servesc ca și instrumente ale justiției Divine împotriva 

sufletelor nefericite care au fost seduse de ei, alții, o infinitate, 

formează legiuni invizibile sub comanda șefilor lor, locuiesc în 

straturile de jos ale atmosferei noastre și se miscă în fiecare 

directive pe glob. Ei se țin ocupați cu orice se întâmplă aici jos, și 

joacă un rol important în aproape toate problemele oamenilor”. 

47 Vezi mai sus Capitolul. VII Nr. 20. 

135

Despre cuvintele lui Hristos despre ”focul etern” am vorbit deja în 

Capitolul IV al lucrării prezente, în legătură cu întrebarea despre 

“Iad”. 

14. În concordanță cu doctrina pe care o examinăm, doar o 

parte din diavoli sunt în Iad, restul hoinaresc în libertate, 

amestecându-se cu tot ceea ce se petrece pe pământ, și se 

mulŃumesc făcând rău, și vor continua să facă așa până la sfârșitul 

lumii, perioadă care, încă nederteminată, este probabil să nu 

ajungă prea repede. De ce această diferență între soarta acestor 

două divizii ale demonilor? Sunt cei mai putin răi dintre ei care sunt 

lăsați în libertate să hoinărească lumea oamenilor? Judecând după 

calitatea acțiunilor ale celor lăsați în libertate, nu ar fi cazul. Poate, 

cele două divizii sunt lăsate în lume alternative, fiecare la rândul ei 

un aranjament care ar părea că implicat de cuvintele “Cât unii 

dintre ei sunt în locuințele lor întunecate, unde servesc ca și 

instrumente ale justiției Divine împotriva sufletelor nefericite care 

au fost seduse de ei”. 

Se pare, deci, că funcția acestor îngeri căzuți este să tortureze 

sufletele pe care le-au sedus. Ei nu trebuie să îi pedepsească pe 

cei care sunt vinovați de greșeli comise voluntar, dar doar pe cei 

care au greșit ca și consecință a tentațiilor pe care ei (diavolii) le-au 

adus asupra lor! Ei sunt, deci, odată, cauza și pedepsitorii 

păcatelor victimelor lor, și totodată – cum jurisprudența umană, 

imperfectă precum este, nu ar pedepsi niciodată – victima care 

cade, din slăbiciune, în tentațiile pe care acesti diavoli le aruncă în 

calea ei special pentru a-i aduce pe calea greșită, este pedepsit la 

fel de sever ca și cel care i-a tentat care și-a folosit iscusința 

superioară și inteligența pentru a-l face să facă rău; de fapt, victima 

vicleniei superioare și rău-voită este pedepsită mai sever decât cel 

ce l-a tentat și l-a îndrumat greșit, deoarece la plecarea de pe 

lumea asta el este trimis direct în Iad, din care nu va mai ieși nici 

un moment, și unde este făcut să sufere în foc fără nici un moment 

de relaxare de la torturile sale, de-a lungul timpului cât și de-a 

lungul eternitații, în timp ce diavolii, care au fost cauza originară a 

136

greșelii lui, se bucură de pauze în pedepse, și libertate perfectă 

pentru a se bucura de facerea de rău până la sfârșitul lumii! Este 

justiția lui Dumnezeu, atunci, mai defectuoasă decât cea a 

oamenilor? 

15. Și asta nu este tot. Ni s-a spus că diavolii “încă sunt 

permişi de Dumnezeu să ocupe un loc în creație în care își au 

locul, și în relațiile pe care trebuiau să le aibă cu oamenii, relații pe 

care aceștia le abuzează fatal”. Dar ar putea fi Dumnezeu neinștiințat 

de abuzul pe care îl vor face de libertatea pe care le-a 

acordat-o? Dacă a prevăzut acest abuz al libertății, de ce le-a dat o 

asemenea libertate? Trebuie să credem că fiind conștient de ceea 

ce face, Dumnezeu și-a abandonat creaturile dinainte la mila 

diavolilor, știind, în virtutea previziunii Sale infinite, că acele 

creaturi în slăbiciunea lor și lipsa de experiență ar cădea în 

tentațiile diavolilor și și-ar îndura sfârșitul? Nu ar fi trebuit El să știe 

că slăbiciunile lor ar fi de ajuns pentru creaturile sale să învingă, 

fără a îngădui să fie incitați de comiterea răului de un inamic strain, 

și unul care ar fi mai periculos pentru că este invizibil? O 

asemenea abandonare ar fi destul de nemiloasă, chiar dacă 

pedepsele ar fi fost temporare, și dacă cel ce a greșit și-ar obține 

eliberarea prin ispășirea păcatelor și reparându-și greșelile. Dar nu, 

el este condamnat pentru eternitate, ispășirea, întoarcerea la 

sentimentele drepte, remuşcările și regretele, sunt absolut inutile! 

Potrivit acestei doctrine, demonii, sau diavolii, sunt agenți special 

predestinați să recruteze suflete pentru Iad, și asta, cu permisiunea 

lui Dumnezeu, care știa dinainte, când a creat aceste aceste 

suflete, condamnarea care le aştepta. Ce s-ar crede, pe pământ, 

despre un judecător care ar folosi o asemenea măsură pentru a 

umple închisorile? Și o asemenea doctrină nu dă o idee stranie 

asupra Divinității lui Dumnezeu ale cărui atribute esențiale sunt 

caritatea și bunătatea infinite? Și este în numele lui Iisus Hristos, 

ale cărui învățături respiră doar dragoste, caritate, și iertare, că 

găsim doctrina proclamată! A fost un timp când o asemenea 

anomalie ar fi trecut fără să fie observată, contradicțiile unei 

asemenea doctrine cu atributele Divinității nu a fost înțeleasă, și, în 

137

consecință, nu a fost simțită ca atare, oamenii se aplecau sub 

jugul despotismului, se supuneau orbește, renunțând la rațiune, 

dar, în prezent, era emancipării a venit, omul a prins noțiunea 

justiției; cere justiție în timpul vieții sale și după moarte, și deci 

răspunde, când această doctrină este pusă în fața lui: “Nu este 

adevărat, nu poate fi adevărat, altfel Dumnezeu nu ar mai nu 

Dumnezeu”! 

16. “Pedeapsa îi urmarește pretutindeni pe aceste creaturi 

căzute și blestemate, oriunde s-ar duce, își aduc Iadul cu ele, ele 

nu cunosc nici pacea nici odihna; bunătatea speranței care este 

schimbată pentru ei în amărăciune, este odioasă lor. Mâna lui 

Dumnezeu i-a doborât în greșeala lor, și voința lor s-a întărit în rău. 

Devenind pervertite, ele refuză să înceteze să fie aşa, și așa vor fi 

mereu”. 

“Ei sunt, încă de la cădere, la fel cum sunt oamenii după moarte, 

reabilitarea lor este deci imposibilă, starea lor de pierzanie este 

irevocabilă, și ei perseverează în aroganța către Dumnezeu, în ura 

lor împotriva Hristosului Său, și în gelozia pe rasa umană”. 

“Neputând avea posesia gloriei Raiului prin ambiția lor măreață, ei 

fac tot posibilul pentru a-şi stabili imperiul pe pământ și să 

izgonească domnia lui Dumnezeu. Cuvântul făcut Carne a 

acompaniat, în detrimentul lor, metoda Lui pentru salvarea gloriei 

rasei umane, toate acțiunile lor sunt deci consacrate furtului 

sufletului pe care l-a adus înapoi, iscusința și oportunitatea, 

minciunile și seducția, ei le intrebuințează pe toate pentru a-i 

atrage pe oameni să facă rău și să le consume ruinarea”. 

“Cu asemenea inamici, viața omului, de la pătuț la mormânt, poate 

fi, doar o luptă perpetuă, pentru că ei sunt puternici și nelăsători în 

atacurile lor”. 

“Acești inamici, de fapt, sunt aceiași care, dupe ce au introdus răul 

în lume, au reușit să acopere pământul în întunericul gros al erorii 

și a viciului, același care în timpul lung al epocilor trecute, s-au 

făcut idolatrizați ca și zei, și care au domnit ca și stăpâni peste 

poparele antichității, aceiași care, în final, încă au în posesia 

138

tiranică regiuni de pe pământ care sunt încă prada idolilor, și care 

crează ceartă și scandal chiar și în sânul comunităților Creștine”. 

“Pentru a înțelege multitudinea de resurse posedate de ei pentru ași 

duce la capăt viclenia, este suficient să ținem minte că ei nu au 

pierdut nimic din puterile care sunt de natura îngerilor. Fără dubii, 

Viitorul și lucrurile ce țin de ordinea supranaturală au mistere pe 

care Dumnezeu le Ńine doar pentru El, și pe care ei nu le pot 

descoperi, dar inteligența lor este superioară celei noastre, pentru 

că ei percep, la o privire, efectele cauzelor lor și cauzele efectelor 

lor. Această penetrare le permite să anunțe, dinainte, evenimente 

care sunt dincolo de înțelegerea noastră. Distanța și diversitatea 

locurilor este anihilată de agilitatea lor. Mai prompți decât fulgerul, 

mai rapizi decât gândul, se poate spune că sunt prezenți în mai 

multe puncte ale suprafeței pământului în acelaș timp și sunt 

capabili să descrie lucruri care se întâmplă la o distanță mare, dar 

care sunt văzute de ei, în acelaș timp în care se întâmplă”. 

“Legile generale după care Dumnezeu conduce și guvernează 

acest univers nu țin de ei, ei nu pot încălca aceste legi, și în 

consecință nu pot face preziceri adevărate și nici nu pot săvârși 

miracole adevărate, dar posedă arta de a imita și a contraface, în 

anumite limite, lucrările lui Dumnezeu. Ei ştiu ce fenomene rezultă 

din combinarea elementelor, și pot prezice cu precizie pe cele care 

se întâmplă natural, cât şi pe cele pe care au puterea de a le 

produce prin propriile acțiuni. Acestea explică numeroasele 

oracole, întâmplările extraordinare, de care istoria, atât Sacră cât și 

Profană, a păstrat în amintire, și care au stat la baza creearii și 

alinării tuturor supersițiilor”. 

“Substanța simplă și imaterială îi face invizibil pentru noi, sunt 

lângă noi fără să îi percepem noi, ei ne țipă în suflet fără să ne țipe 

în ureche, ne imaginăm că ne urmăm ideile proprii, în timp ce 

suntem sub tentațiile lor și cădem în influențele lor fatale. 

Dispozițiile noastre, din contră le sunt cunoscute prin impresiile 

care sunt făcute asupra noastră, și de regulă ne atacă în părțile 

slabe. Pentru a ne seduce mai mult, ei sunt obișnuiți să ne prezinte 

tentații și sugestii adaptate pentru tendințele noastre individuale. 

139

Își modifică acțiunile în funcție de circumstanțe și caracteristicile 

speciale ale fiecărui temperament. Dar armele lor favorite sunt 

minciuna și ipocrizia”. 

17. “Pedeapsa” ni se spune, “îi urmărește pretutindeni, nu au nici 

pace nici odihnă”. Dar acestă afirmație nu ne invalidează 

observația în legătura cu repausul primit de cei care nu sunt în Iad, 

repaus și mai puțin justificat deoarece, fiind în afara Iadului, fac 

chiar și mai mult rău. Fără dubii, ei nu sunt reprezentați ca și 

fericiți, așa cum sunt îngerii buni, dar putem să ignorăm libertatea 

de care profită? Deşi nu au fericirea morală care rezultă din virtute, 

ei sunt incontestabil mai puțin mizerabili decât complicii lor care 

sunt dați în flăcările Iadului. Și totodată, pentru cei imorali, este un 

fel de fericire să facă rău în deplină libertate. Întreabă orice criminal 

dacă este același lucru pentru el să fie închis în inchisoare sau să 

hoinărească prin țară și să perpetueze toate felurile de crime în 

deplină libertate? Poziția demonilor este exact aceeași. 

“Remuşcarea” ni se spune, “îi urmărește fără armistițiu și fără 

milă”. Dar avocații doctrinei analizată uită că remușcarea este 

precursorul imediat al izbăvirii dacă nu chiar nu este începutul 

izbăvirii, și în citatul pe care îl comentăm declară, “Devenind 

pervertiți, ei refuză să înceteze să fie așa, și așa vor persista să fie 

pentru totdeauna”. Dar dacă ei refuză să înceteze să fie pervertiți, 

este imposibil ca ei să simtă remuşcări, dacă simt cel mai mic 

regret pentru răul făcut, ar înceta să îl facă, și ar cere iertare. În 

consecință, remușcarea nu face parte din pedeapsa lor. 

18. “Ei sunt, de când au căzut, la fel ca și oamenii după 

moarte, reabilitarea lor este deci imposibilă”. De unde vine această 

imposibilitate? Este dificil să înțelegem cum ar fi o consecință al 

similarității cu oamenii după moarte, o propunere care, și mai mult, 

nu este foarte clară. Este această imposibilitate un rezultat al 

propriei voințe sau a voinței lui Dumnezeu? Dacă este rezultatul 

propriei voințe , o asemenea determinare din partea lor ar implica 

că ei sunt cu adevărat și absolut depravați și întăriți în rău, dar, 

dacă este așa, este imposibil să înțelegem cum ființe atât de rele 

ar fi putut fi îngeri ai virtuții, sau cum, de-a lungul eternității în care 

140

au fost “amestecați cu toate rangurile” ale îngerilor buni, nu ar fi 

trebuit să trădeze simptome ale naturii lor oribile. Dacă din contră, 

această imposibilitate este rezultatul voinței lui Dumnezeu, este și 

mai greu de înțeles că Suveranul Bunătății le-ar da, ca pedeapsă, 

această imposibilitate de a se întoarce la virtute, după o singură 

greșeală. Biblia nu spune nimic despre aceasta. 

19. “Starea lor de pierzanie,”este adăugat, “este irevocabilă, 

și ei perseverează în aroganța lor către Dumnezeu”. Dar unde ar fi 

câștigul din a nu persevera cu atitudinea arogantă, din moment ce 

ispășirea este cu totul nefolositoare lor? Dacă ar fi avut orice urmă 

de speranță de reabilitare, indiferent de cost, ar fi avut un motiv 

pentru a se întoarce pe calea virtuții, dar, asta fiind imposibil, ei nu 

au nici un motiv pentru a-și repara greșelile. Dacă, atunci, ei 

continua în rău, este pentru că poarta speranței este închisă pentru 

ei. Dar de ce a închis Dumnezeu ușa pentru ei? Pentru a răzbuna 

ofensa împotriva Lui de care s-au făcut vinovați în dorința lor de 

submisie. Astfel, pentru a satisface resentimentul Lui pentru unele 

dintre creaturile Sale care au făcut rău, El preferă să îi vadă, nu 

doar cufundați în suferință oribilă, dar făcând rău decât făcând 

bine, îndrumând greșit și împingând în pierdere eternă majoritatea 

creaturilor Sale ale rasei umane, când un simplu gest de clemență 

ar fi fost suficient să prevină acest mare dezastru, un dezastru care 

a fost prevăzut de El de o eternitate! 

Cuvintele, un act de clemență, implică iertare simplă și pură, care 

ar fi considerat că a încuraja facerea de rău? Nu, ele implică doar 

oferirea unei pardonări condiționată, subordonată unei întoarceri 

sincere la virtute. Dar în locul unui cuvânt de speranță și milă, 

Dumnezeu este reprezentat ca spunând: “Distrugeți întreaga rasă 

umană mai degrabă decât răzbunarea mea”! Și cei care susțin o 

asemenea doctrină sunt surprinși că există sceptici și ateiști! Este 

asa cum Iisus ni-l reprezintă pe Tatăl Sau? Cel care impune ca 

regulă că trebuie să îi iertăm pe toți cei care ne-au greșit, cel care 

ne spune să întoarcem bine pentru rău. Cel care pune dragostea 

pentru dușmani în primele ranguri ale virtuții după care merităm 

141

fericirea Raiului, ar vrea el ca oamenii să fie mai buni, mai juşti, 

mai plini de compasiune, decât Dumnezeu Însuși? 

Demonii în viziunea Spiritismului 

20. Potrivit doctrinei Spiritismului, nici îngerii și nici diavolii nu 

sunt ființe aparte față de restul creației, toate ființele inteligente ale 

universului sunt de aceiași natură. Unite cu corpuri material, ele 

constitue rasa umană care populează pământul și alte lumi ale 

universului, libere de aceste corpuri, ele constituie lumea spiritelor, 

sau spiritele pe care oamenii le gazduiesc. Dumnezeu i-a creat 

perfectibili, El le-a dat un scop, adică obținerea perfecțiunii și a 

fericirii care este consecința perfecțiunii, dar El nu le-a dat 

perfecțiunea, El a dorit ca ei să datoreze eforturilor personale, 

pentru a avea toate meritele achiziției sale. Din primul moment al 

creației lor, ei progresează fără oprire, fie în starea de încarnare 

sau în viața din lumea spiritelor, ajuns la punctul culminant al 

purificării lor ei devin spirite pure sau îngeri, potrivit expresiei 

comune, așa că de la embrionul unei ființe inteligente până la 

înger, este un lanț neîntrerupt, fiecare verigă marchează progresul. 

Înseamă, deci, că există spirite la toate gradele de avansare 

morală și intelectuală în funcție de cum sunt sus, jos, sau în 

mijlocul scării și că, în consecință sunt între ei spirite de fiecare 

grad al cunoașterii și ignoranței, al bunătății și al răului. În rangurile 

de jos sunt cei care sunt atinşi adânc de dragostea pentru rău și 

cărora le place să facă rău, spirite care pot fi numite demoni, 

pentru că ei sunt capabili de toate faptele rele atribuite acestora. 

Dacă Spiritismul se abține să le dea acest nume, este pentru că 

lumea a atașat acestui cuvânt ideea unei ființe distincte de rasa 

umană, de o natură rea, blestemați să facă rău pentru toată 

eternitatea, și incapabili să progreseze către bine. 

21. Potrivit doctrinei Bisericii, demonii au fost creaŃi buni, și au 

devenit răi prin nesupunere, ei sunt “îngeri căzuți” ei au fost puși de 

Dumnezeu la capatul scării, și ei au căzut de la acea elevație. 

După Spiritism, ei sunt spirite imperfecte care vor crește de-a 

142

lungul timpului, ei sunt încă la baza scării, dar vor atinge capătul de 

sus mai devreme sau mai târziu. 

Cei care, prin indolența lor, prin incăpățânare, sau prin 

încăpățânarea lor, rămân mai mult în rangurile de jos, suportă o 

penalitate pentru persistența în rău, pentru că obiceiul de a face 

rău le face întoarcerea la bine cu atât mai dificilă, dar vine un timp 

când devin epuizați de mizeria unei asemenea existențe și de 

suferința care îi este consecință, ei încep să își compare propria 

existență cu cea a spiritelor bune, ei înțeleg că este pentru propriul 

lor interes să se întoarcă la drumul cel drept, și ei incep să fie mai 

buni, dar ei fac asta din proprie voință, și fără să fie constânși să 

facă asta. Ei sunt plasați sub legea progresului de faptul că sunt 

capabili să progreseze, dar nu sunt forțați să progreseze decât de 

ei însuși. Dumnezeu le oferă fără încetare modalitățile de 

progresare, dar ei sunt liberi să folosească sau nu aceste mijloace 

oferite. Dacă progresul ar fi obligatoriu, nu ar fi nici un merit în a 

progresa, și Dumnezeu dorește ca fiecare să aibă meritul propriilor 

acțiuni, El nu îi plasează pe nici unul în fruntea rangului ca un 

privilegiu, dar cele mai de sus ranguri sunt deschise pentru toți, și 

nimeni nu îl atinge altfel decât prin propriile eforturi. Îngerii cei mai 

de sus și-au câștigat nota, la fel ca și toți ceilalți, și au urcat la 

elevația lor prezentă după același drum. 

22. Spiritele, când au ajuns la un anumit grad de purificare, 

sunt incredințate cu misiuni proporționale cu avansarea lor, ei 

îndeplinesc toate cele ce au fost atribuite îngerilor din diferite 

ordine. Dumnezeu având creat de la începutul eternității, înseamnă 

că au fost, din toată eternitatea, spirite competente pentru 

achitarea tuturor îndatoririlor împlicate în guvernarea universului. O 

singură specie de ființe inteligente, toate supuse legii progresului, 

este suficient pentru a produce varietatea infinită de realizare, 

aptitudine, și folosință. Această uniune a creației – în virtutea în 

care toate ființele au acelasi punct de plecare, urmează același 

drum și se ridică la elevații din ce în ce mai înalte ca rezultat al 

propriilor merite – este mult mai în acordanță cu justiția lui 

Dumnezeu decât crearea diferitelor specii, mai mult sau mai puțin 

143

favorizate în privința cadourilor naturale, care ar fi practic crearea 

multor privilegii. 

23. Doctrina comună în ceea ce privește natura îngerilor, 

demonilor, și a sufletului uman, fără admiterea legii progresului, și 

observarea arâtând existența ființelor la diferite stadii de elevație, 

oamenii au fost lăsați să înțeleagă că aceste diferențe erau 

produse de multe creații diferite. Această viziune a subiectului îl 

plasează pe Dumnezeu în lumina unui tată injust și părtinitor, dând 

toate favorurile sale unora dintre copii Lui, în timp ce impune cele 

mai grele munci și privațiuni altora. Nu este straniu că în timpul 

perioadelor antice oamenii nu ar fi văzut nimic de obiectat în 

preferințele asumate, pentru că ei erau vinovați de aceiași injustiție 

prin legile de succesiune și variatele privilegii acordate la naștere. 

Ar putea crede ei că sunt capabili de a comite mai multe greșeli 

decât Dumnezeu? Dar, în ziua de azi, cercul ideilor a devenit mai 

larg, oamenii văd mai clar, au noțiuni mai puternice de justiție, ei o 

cer pentru ei însuși, și, deși nu o găsesc întotdeauna pe pământ, ei 

speră, măcar, să o obțină în Rai, și în consecință, orice doctrină 

care nu arată Justiția Divină în toată puritatea sa radiantă, este 

respinsă de mintea umană ca și oribilă atât pentru conștință cât și 

pentru rațiune. 

144

CAPITOLUL X 

INTERVENȚIA DEMONILOR ÎN 

MANIFESTĂRILE SPIRITULUI ÎN PREZENT 

1. Fenomenul de spirit modern a atras atenția fenomenelor cu 

caracter similar ce au avut loc în toate epocile, și niciodată nu a 

fost istoria atât de complet scotocită în căutarea acestor fenomene, 

cum a fost în ultimii câțiva ani. Datorită efectelor similare, oamenii 

au dedus acțiunea unei și aceleași cauze. Cât referitor la toate 

fenomenele extraordinare a căror cauză e necunoscută, ignoranța 

a presupus natura supranaturală a fenomenelor la care ne referim, 

iar superstiția le-a amplificat prin adăugarea diverselor absurdități; 

de aceea, multitudinea de legende care, în mare parte, sunt un 

amestec de mici cantități de adevăr cu o mai mare cantitate de 

minciună. 

2. Doctrinele privind Diavolul, ce au pus stăpânire pentru o 

lungă perioadă de timp pe mințile oamenilor, au exagerat enorm 

puterea ce se presupune că o posedă, că ei i-au provocat, astfel 

spus, pe oameni să piardă prezența lui Dumnezeu; din care motiv, 

oamenii îi atribuie Demonului orice e posibil să depășească 

puterea umană. Oamenii au văzut mâna Satanei în orice; cele mai 

bune inovații, cele mai folositoare descoperiri, și în special acelea 

ce tind să îl scoată pe om din ignoranță și să îi lărgească sfera 

ideilor, au fost des văzute ca fiind diabolice. Fenomenul de spirit 

fiind mai frecvent răspândit în ziua de azi, și deasemenea – cu 

ajutorul unui raționament mai înțelept și a cunoștințelor științifice 

sporite – mult mai inteligent observate decât în perioadele 

anterioare, au confirmat, într-adevăr, credința în intervenția minților 

luminate oculte în problemele lumii umane, însă ne-au arătat că 

aceste minți luminate mereu acționează în limitele legii naturii și 

dezvăluie, prin acțiuna lor, existența unei forțe și unor legi 

145

deocamdată necunoscute nouă. Întrebarea este astfel îndreptată 

către stabilirea categoriei din are aceste inteligențe fac parte. 

Cât timp oamenii au avut asupra lumii spiritului numai noțiuni vagi 

și empirice, erau inevitabile erorile despre natura acelei lumi; însă 

acum, observația atentă și cercetarea experimentală au pus în altă 

lumină natura spiritelor, originea și destinul lor, partea jucată de ei 

în univers și modul lor de acțiune, dilema naturii lor e clarificată prin 

fapte, și știm cu siguranță, că spiritele sunt sufletele celor ce au 

trăit pe pământ. Cunoaștem de asemenea că diferitele categorii a 

spiritelor bune sau rele nu sunt formate din ființe de diferite specii, 

ci din spirite cu diferite grade de evoluție. În funcție de rangul 

ocupat datorită dezvoltării morale și intelectuale, aceia ce se 

manifestă singuri, o fac sub diferite aspecte foarte mari; însă acest 

lucru nu previne ca ei să aibă totul rezolvat din marea familie 

omenească, precum în cazul sălbaticior, barbarilor, și cele mai 

civilizate națiuni de pe pământ. 

3. Asupra acestui punct, precum multor altora, Biserica își 

păstreză credințele vechi în ceea ce îi privește pe demoni. Cum am 

observat deja, greșeala Bisericii este aceea de a nu lua în 

considerare progresul ideilor umane și de a presupune că 

Dumnezeu are insuficientă înțelepciune încât să dea greș în 

proporționarea revelației cu dezvoltarea inteligenței, și continuă să 

se adreseze minților mai avansate din prezent, în aceeași limbă cu 

care vorbea oamenilor din epoci mai primitive. Dacă, în timp ce 

mintea umană avansează, ministerele religiei se agață cu 

încăpățânare de greșelile trecute, cu privire la problemele 

spirituale, cât și în ceea ce privește știința fizică, vine un timp când, 

în mod necesar, ei sunt copleșiți de potopul îndoielii. 

4. Trebuie să vedem cum își explică Biserica afirmația că 

manifestările moderne ale spiritului se datorează exclusiv 

intervenției demonilor. 48 

48 

Citatele din acest capitol sunt preluate din aceeași Pastorală de unde le-am luat pe cele din capitolele 

precedente. 

“Imposibilitatea rezultatelor surprinzătoare a acestor observații sau acțiuni, în cea mai mare parte, 

excentrice și absurde, s-ar datora ori unei proprii virtuți interioare ori ordinii stabilite de Dumnezeu, pot fi 

produse numai cu ajutorul puterilor oculte. Astfel sunt, în mod special, fenomenele extraordinare obținute, 

146

“În intervenția lor în problemele lumii exterioare, demonii sunt nu 

mai puțin atenți în a-și ascunde prezența, pentru a evita trezirea 

suspiciunilor acelor cărora li se adresează. Întotdeauna vicleni și 

perfizi, ei atrag oamenii în capcana lor înainte să îi lege în lanțurile 

opresiunii și sclaviei. 

Aici, ei trezesc curiozitatea prin fenomene puerile și fapte de scurtă 

durată; acolo, ei lovesc cu surprindere și subjugă mintea prin 

atracția fantasticului. Dacă supranaturala calitate a acțiunii îi 

trădează, dacă natura puterii lor ar fi demascată, frica lor calmă și 

anxietatea liniștită, cer încredere și stârnesc familiaritate. Din când 

în când, ei se dau drept divinități și genii bune; iar câteodată, ei 

împrumută numele și chiar caracteristicile celor morți ce și-au 

păstrat un loc în amintirea celor vii. Cu ajutorul acestor înșelătorii, 

demne de șarpele din bătrâni, ei vorbesc și sunt ascultați; 

dogmatizează și sunt crezuți; ei amestecă unele adevăruri cu 

minciunile lor și provoacă orice formă de greșeală să fie acceptată 

de victimile lor. Acesta este scopul așa-ziselor revelații de dincolo 

de mormânt; pentru a obține acest rezultat lemnul, piatra, pădurile 

în zilele noastre, prin procesul, aparent inofensiv, al hipnozei și instrumentul inteligent al tăblițelor 

vorbitoare. Prin aceste operații ale magiei moderne, asistăm la reproducerea, printre noi, a evocărilor, 

oracolelor, consultărilor, remediilor și a altor fenomene ce prima oară au oferit renume templelor idolilor și 

ascunzișurilor Sibilei. Cum în timpurile străvechi, oamenii se impuneau asupra lemnului, iar lemnul îi 

asculta; l-au întrebat și acesta le-a răspuns cerințelor în orice limbă și la fiecare subiect; se găsesc în 

prezența unor ființe invizibile ce uzurpă numele morților și a căror pretinse revelații poartă pecetea 

contradicției și a minciunii; forme vaporoase fără consistență apar dintr-o dată și se arată a fi înzestrate cu 

forță supraomenească. 

“Ce sunt agenții secreți ai acestor fenomene și actorii reali în șcenele inexplicabile? Îngerii nu ar juca un 

lucru atât de nedemn, nici nu s-ar preta la capriciile unei curiozități zadarnice. Sufletele morților, cu care 

Dumnezeu ne-a interzis să ne sfătuim, se află pe tărâmul de popas stabilit de Justiția Sa, și nu se pot 

deplasa fără permisiunea Sa, la ordinele celor în viață. Ființele misterioase ce răspund astfel la chemarea 

ereticului și celui lipsit de pietate la fel de iute precum la cea a credinciosului, celui criminal precum celui 

nevinovat, nu sunt nici mesagerii Domnului și nici apostoli ai adevărului și salvării, ci sunt uneltele erorii și 

ale Iadului. În ciuda suferințelor pe care le iau pentru a își ascunde adevărata natură sub cele mai 

venerabile nume, aceștia se trădează prin goliciunea doctrinelor, nu mai puțin decât prin josnicia faptelor lor 

și incoerența vorbelor. Ei se luptă să umbrească din totalul credinței religioase, dogmele păcatului originar, 

a reînvierii trupului, a pedepsei veșnice, și ale Divinității Sfintelor Scripturi, cu scopul de a lipsi legea de 

sancțiunea sa, și pentru a deschide calea năvălirii către orice rău. Dacă ar putea obține pentru sugestiile lor 

dominația, ei ar forma o religie avantajoasă, întocmai pentru socialism și aceia care simt noțiunea de 

datorie și conștiință a fi anevoioasă. Lipsa de încredere a timpurilor noastre a pregătit terenul pentru acest 

nou crez. Este posibil ca toți Creștinii, printr-o întoarcere sinceră la credința Catolică, să scape de pericolul 

acestei noi și incredibile invazii!” 

147

și fântânile, sanctuarul idolilor, picioarele meselor, mâinile copiilor, 

transmit profeții; din această cauză profețiile preotesei Pythoness 

în delirul ei, și a celui ignorant, în somnul său misterios, sunt dintr-o 

data transformați în doctori ai științei. A amăgi și a denatura – 

precum, în toate locurile și toate perioadele, singurul țel al acestor 

manifestări ciudate. 

5. Acestă explicație a fenomenului de spirit a zilelor noastre 

se bazează în întregime pe ipoteza că îngerii și demonii sunt ființe 

diferite de sufletul oamenilor și că cele din urmă sunt rezultatul unei 

creații speciale, inferioare, până și demonilor, prin inteligență, 

cunoștințe și aptitudini de toate felurile; și sunt atribuite exclusiv 

intervenției “îngerilor căzuți” toate manifestările, antice și moderne, 

ceea ce spiritiștii atribuie sufletelor celor morți. 

Posibilitatea pentru sufletele celor plecați de a comunica cu cei în 

viață este o certitudine, stabilită prin observare și experiență. 

Deoarece am raspuns complet la acestă chestiune în altă parte nu 

o vom discuta aici. 49 Însă recunoscând, de dragul argumentului, 

teoria ce constituie baza argumentului tocmai citat, să observăm 

dacă nu cumva se distruge cu propriile sale arme. 

6. Din cele trei categorii de îngeri, conform Bisericii, una se 

ocupă în mod exclusive de Rai; alteia îi este încredințată 

guvernarea universului; cea de-a treia se ocupă de pământ, iar în 

această clasă se găsesc îngerii păzitori desemnați cu protecția 

fiecărei ființe omenești în parte. O parte, numai, din această 

categorie de îngeri a luat parte la răzvrătire și au fost schimbați în 

demoni. Dacă Dumnezeu le-ar fi permis celor din urmă să îi 

îndemne pe oameni la pierzanie prin sugerarea despre toate 

felurile și realitățile manifestărilor spiritului, de ce, din moment ce El 

este absolut bun și drept, a trebuit să dea acestor ispititori puterea 

imensă pe care o posedă și o libertate de acțiune pe care ei o 

folosesc în mod greșit și dăunător, fără de asemeni a permite 

49 Vezi “The Spirit’s Book”, Introducere, III. IV. V. VI, și Prologema; The Medium’s Book, Prima Parte, 

Capitolul I. 5 și 6, Partea a Doua, Capitolul I Action of Spirits on Matter. – Tr. 

148

unilor îngeri să acționeze pentru a contracara pe cei răi, prin 

manifestări de același fel, îndreptat către un sfârșit benefic? 

Acceptând că Dumnezeu a oferit o cantitate egală de putere 

îngerilor buni și celor răi – ce ar constitui o enormă favoare pentru 

cei din urmă – omul ar fi, în cele din urmă, liber să aleagă între ele; 

însă, a da îngerilor răi stăpânire asupra tentației, cu capacitatea de 

a stimula bunătatea atât de perfect încât să înșele pe cel mai 

grijuliu, în mod sigur pentru a-i seduce pe cei ce caută să îi 

influențeze, ar fi să întindă o capcană pentru slăbiciunea, lipsa de 

experiență și credulitatea lor; mai mult de atât, ar fi pentru a-i trăda 

încrederea în Dumnezeu. Rațiunea refuză să admită, din partea 

Ființei Divine, o asemenea părtinire pentru rău. Să privim datele 

cazului. 

7. Biserica atribuie demonilor posedarea unor aptitudini 

neobișnuite: “nu și-au pierdut nimic din natura lor angelică”; ei dețin 

cunoștința, istețimea, prevederea, clar-viziunea îngerilor și mai 

mult de atât, ascuțimea, inteligența și priceperea la cel mai mare 

grad. Ținta lor este să întoarcă oamenii din calea binelui și în 

special să îi atragă departe de Dumnezeu și să îi atragă spre Iad ai 

căror furnizori și recruți sunt. 

Putem înțelege că demonii ar trebui să se adreseze celor ce 

urmăresc drumul ascendent și care va fi pierdut pentru aceștia 

dacă continuă să îl urmeze; putem înțelege că demonii se pot 

adresa în acest mod lor înșiși și ar trebui să se folosească de 

fiecare seducŃie imaginabilă și chiar și chiar falsa strălucire a 

bunătății pentru a îi atrage în plasele lor; însă ceea ce nu putem 

înțelege este că acești agenți invizibili ar trebui să se adreseze 

celor ce deja au renunțat, trup și suflet, în favoarea răului, și ar 

trebui să îi impulsioneze să se întoarcă la Dumnezeu și bunătate. 

Pot oricare ființe umane să fie mai complete și în întregime în 

ghearele Diavolului decât cei ce neagă și hulesc pe Dumnezeu și 

care s-au aruncat cu capul înainte în toate viciile și tulburările 

neînfrânatelor pasiuni? Nu sunt aceștia deja pe drumul sigur spre 

Iad? Este de înțeles că demonii, siguri de prada lor, ar trebui să îi 

stărnescă pe cei din urmă a se ruga Domnului, să se supună 

149

voinței Lui, să renunțe la rău; că ar trebui să păstreze înaintea lor 

încântările ce îi așteaptă pe cei virtuoși în cealaltă viață, și ar trebui 

să îi înspăimânte cu imagini groaznice de chinuri ce îi așteaptă pe 

răufăcători? Cine a văzut vreodată un negustor lăudând produsele 

rivalului său compromițându-le pe ale sale și îndemnând clienții să 

meargă la magazinul rivalului? Cine a mai auzit ca un sergent 

recrutor vorbind despre greutățile vieții unui soldat și farmecul 

fericirii casnice, spunând novicilor tineri despre acesta că, dacă se 

înrolează, vor avea o viață plină de oboseală și privațiuni, și că e o 

șansă din zece ca ei să fie uciși, ori să fie împușcați în mână sau în 

picior în prima lor bătălie? 

Aceasta este totuși e partea stupidă pe care adversarii noștri îi fac 

pe demoni să o joace, atribuind intervenției lor manifestările 

spiritului din zilele noastre, deoarece este bine știut, în fiecare zi, 

prin îndrumările ce emană din lumea invizibilă, că scepticii și 

ateiștii sunt aduși înapoi la credința în Dumnezeu, cei ce s-au rugat 

cândva sunt văzuți rugându-se cu patos, iar cei mai vicioși sunt 

determinbați să lucreze cu înflăcărare pentru propria îmbunătățire 

morală. Pentru a spune că toate acestea sunt o parte vicleană a 

Divolului pentru a îl face să pară un nerod. Iar în cazurile în care 

exemplificăm nu sunt supoziții ci realități și precum nici o afirmație 

nu poate schimba realitatea unui fapt, suntem constrânși să 

concluzionăm, fie că demonii sunt cei mai proști lucrători – caz în 

care ei nu sunt nici atât de vicleni nici atât de isteți precum se 

spune că sunt, și, în consecință, nu atât de temut precum se 

spune, observând că ei lucrează împotriva propriilor interese – fie 

că toate manifestările la care se face referire nu sunt produse de 

ei. 

8.”Ei cauzează orice formă de greșeală să fie acceptată; 

pentru a obține acest rezultat lemnul, piatra, pădurile și fântânile, 

sanctuarele idolilor, picioarele meselor, mâinile copiilor, dau 

naștere la oracole”. Însă, dacă acest lucru ar fi întocmai, ce 

greutate pot avea aceste cuvinte ale profetului Joel, citate în 

Faptele Apostolilor, cap. II. 17 și 18: „În zilele de pe urmă, zice 

Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii 

150

voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi 

bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste 

roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor 

proroci”. 

Nu sunt aceste cuvinte prezicerea răsplatei darului profețiilor 

asupra tuturor, chiar și asupra copiilor, o prezicere ce este împlinită 

în acest moment? Au aruncat Apostolii un blestem asupra acestei 

aptitudini? Nu, ei i-au anunțat generalitatea ca o favoare din partea 

lui Dumnezeu și nu ca lucrare a Diavolului. Cunosc mai puțin 

teologii din ziua de azi asupra acestui lucru decât era cunoscut de 

către Apostoli? Nu ar recunoaște amprenta lui Dumnezeu în 

îndeplinirea acestei preziceri? 

9. ”Prin intermediul acestor acțiuni a magiei moderne, luăm 

parte la reproducerea printre noi a evocărilor, oracolelor, 

consultărilor, remediilor, și alte fenomene ce cândva au dăruit 

faimă templelor idolilor și ascunzișurilor sibililor”. Ce acțiuni ale 

magiei se pot găsi în evocările spiritiste? A existat un timp când 

anumite formule magice, semne, și moduri de acționare se 

credeau a poseda o eficacitate specială în invocarea spiritelor, însă 

acum sunt privite ca fiind ridicole; nimeni nu crede în eficiența lor, 

iar Spiritismul le condamnă. În perioada în care magia înflorea, 

lumea avea doar o idee imperfectă despre natura spiritelor, ce erau 

privite ca fiind ființe înzestrate cu puteri supraomenești; nu au fost 

niciodată evocate în afară de unii ce doreau sa obțină ceva de la 

ele, fie că au fost cu prețul sufletului, în folosul averii, descoperirea 

comorilor ascunse, previziunea evenimentelor viitoare sau a 

poțiunilor magice. Magia trebuia să producă, prin intermediul 

semnelor mistice, formule și acțiuni scopurilor fenomenelor active 

prin constrângerea spiritelor de a se plasa sub ordinele oamenilor 

și de a le satisface dorințele. În ziua de azi, știm că spiritele nu sunt 

altceva decât sufletele oamenilor; și sunt evocate de noi numai 

pentru a obține sfaturi din partea lor, dacă ei sunt buni, de a-i 

moraliza, în cazul în care ei sunt vicioși ori ignoranți, și de ne 

continua relația cu sufletele celor pe care i-au iubit în viața 

pământească. Următoarele citate nu lasă nici un dubiu asupra 

151

învățăturilor Spiritismului cu privire la comunicarea între oameni și 

spirite. 

10. Nu este posibil de a obliga un spirit a se prezenta 

împotriva voinței sale, daca ți-ar fi superior sau chiar egal în 

moralitate deoarece nu ai autoritate asupra unuia de acest gen; 

însă dacă ți-ar fi inferior îl poți constrânge, dacă invocarea are 

intenția de a contribui la bunăstarea sa, deoarece, în acel caz, 

acțiunea ta va fi sprijinită de alte spirite. (The Medium’s Book, 

Partea II, cap. XXV, No. 10.) 

- Cea mai importantă din toate stările de simțire, când iți dorești să 

porți o discuție cu spiritele de nivel mai ridicat, este importanța și 

concentrarea asupra scopului. Credința în Dumnezeu și aspirația 

asupra bunătății sunt cele mai puternice din toate invocările în 

ceea ce le privește pe spiritele superioare. Prin ridicarea sufletului 

către sferele mai înalte, din câteva momente de gândire serioasă, 

înainte de a invoca, te identifici pe sine cu spiritele de grad înalt 

corespunzător, și astfel de a îi face să vină la tine. (Idem, No. 12.) 

- Nici un talisman nu are proprietatea de a atrage sau respinge 

spirite, deoarece materia nu are nici o influență asupra lor. Fii sigur 

că nici un spirit bun nu a insuflat vreodată o asemenea absurditate, 

iar eficiența talismanelor nu a existat niciodată, în afară de 

imaginația celor creduli. (Idem, No. 17.) 

- Nu există o formulă specială pentru pentru invocarea spiritelor; și 

oricine s-ar preface să ofere o asemenea formulă poate fi cu 

siguranță acuzat de escrocherie, deoarece formele nu reprezintă 

nimic pentru spirite. Însă reținem, cu toate acestea, că invocările 

trebuiesc făcute întotdeauna cu seriozitate și în numele Domnului. 

(Idem, cap. XVII.) 

- Spiritele care își dau întâlnire în locuri sinistre și la ore nepotrivite 

se amuză pe seama celor ce îi ascultă. Este întotdeauna fără folos 

și adesea periculos, de a fi de acord cu asemenea sugestii; 

nefolositor deoarece nu câștigi absolut nimic acționând astfel decât 

să fii păcălit; periculos, nu din cauza vreunei vătămări pe care le-ar 

produce spiritele, ci din cauza efectului pe care întâlnirile le pot 

avea asupra minților slabe. (Idem, No. 18.) 

152

- Nu există o zi sau ora mai favorabilă ca alta pentru invocări. Nu e 

importantă nici o condiție fizică pentru spirite; a crede în influența 

zilelor și a orelor e o simplă superstiție. Cel mai favorabil moment 

este acela în care mintea celui ce invocă este cel mai puțin 

preocupată de problemele zilnice, și când se bucură de cea mai 

mare liniște a minții și trupului. (Idem, No. 19.) 

- Invidia a găsit plăcere în a reprezenta comunicarea modernă 

dintre oameni și spirite ca fiind înconjurată de practici 

superstițioase ridicole de magie și vrăjitorie. Dacă cei ce vorbesc 

prin intermediul Spiritismului fără a înțelege că li s-a oferit 

dificultatea de a studia subiectul înainte de a vorbi despre acesta, 

ei s-ar fi putut scuti de investirea imaginației și de afirmațiile ce 

numai dovedesc ignoranța și reaua lor voință. Pentru povățuirea 

celor care sunt nefamiliarizați cu subiectul, noi afirmăm că, pentru 

a comunica cu spiritele, nici o zi sau ore sau locuri nu sunt 

favorabile în special; pentru a le invoca nici o formulă specială, nici 

un semn mistic ori sfânt, nici o inițiere ori pregătire, sunt necesare; 

folosirea oricărui semn sau obiect material exterior nu are nici o 

putere de a le atrage sau a le îndepărta, și pentru a le invoca 

acțiunea gândului nostru e suficient; iar în sfârșit că mediumii 

primesc comunicarea verbală de la spirite fără a întrerupe starea 

lor normală și atât de simplu și de natural ca și cum le-ar fi ordonat 

o persoană în viață. Escrocheria însăși poate folosi, în ceea ce 

privește aceste comunicări, asumarea unor aere de excentricitate 

sau să însoțească recepționarea lor cu mijloace fără sens. (What is 

Spiritism? Cap. II, Nr. 49.) 

- Ca o regulă generală, viitorul este ascuns din calea oamenilor; 

numai în cazuri rare și excepționale Dumnezeu permite să fie 

prezis. Dacă oamenii ar cunoaște ce e destinat să aducă viitorul, ei 

ar neglija prezentul, și, mai mult de atât, nu ar acționa cu aceeași 

libertate deoarece ei ar fi influențați de idea că, dacă un lucru e 

destinat să se întâmple, nu trebuie să se deranjeze în privința asta, 

sau ei vor căuta să împiedice să se întâmple. Dumnezeu a dorit ca 

acesta să nu fie cazul, pentru ca fiecare să poată contribui la 

realizarea lucrărilor Sale, chiar și cei care s-ar fi opus dacă le-ar fi 

153

cunoscut dinainte. Dumnezeu permite revelarea viitorului atunci 

când această previziune va ușura îndeplinirea unui anumit 

eveniment în loc să îl împiedice, conducându-i pe cei care sunt 

destinați să îl înfăptuiască, să acționeze în alt fel decât ar fi 

acționat. (The Spirit’s Book, Părțile I., III., cap. X.) 

- Spiritele nu ne pot călăuzi, la suprafață, în munca cercetărilor 

științifice și a descoperirilor. Stabilirea adevărului științific este 

lucrarea unui geniu; cunoștințele pot fi obținute numai prin muncă 

și efort, deoarece numai prin muncă omul avansează pe calea sa. 

Unde ar fi meritul său dacă ar trebui numai să întrebe spiritele 

pentru a ajunge în posesia cunoștințelor? Orice naiv, în acest caz, 

poate deveni un om de știință cu un preț mic pentru el. Este la fel și 

cu privire la descoperirile industriale sau invențiile. 

Când sosește vremea pentru o descoperire, spiritele însărcinate cu 

tendința progresului uman caută un om capabil să le sprijine 

acțiunea și să sugereze minții lui ideile necesare pentru a aduce 

acea descoperire la lumină, însă în asemenea mod în care să îi 

lase toate meritele realizării sale; deoarece el trebuie să elaboreze 

și să își asume ideile astfel sugerate. Toate realizările mari ale 

inteligenței umane au fost sugerate în acest mod. Dar spiritele lasă 

fiecare om în propria lui sfera. Ei nu împărtășesc secretele divine 

unuia căruia îi este potrivit să are pământul; însă ei scot din 

întuneric omul ce este capabil să fie de ajutor planurilor divine. Nu 

trebuie să permiteți vouă înșivă să fiți tentați, din curiozitate sau 

ambiție, în cercetări ce sunt străine pentru scopul Spiritismului, și 

acest lucru poate duce la mistificări și dezamăgiri. (The Mediums’ 

Book, Partea II, cap. XXVI.) 

- Spiritele nu ne pot îngădui să descoperim comori ascunse. Spirite 

de nivel mai înalt nu sunt interesate în această problemă; însă 

înșelarea spiritelor frecvent pentru a te preface că indică comori ce 

nu există, sau care se află în alt loc decât cel în care ele îți arată. 

Asemenea decepții, sunt câteodată folositoare, deoarece ne arată 

că adevărata sursă a norocului este munca. Dacă Providența 

stabilește ca o comoară să fie găsită de cineva, aceasta va fi 

154

găsită de acea persoană într-un mod ce i se va părea natural; 

altfel, nu va fi găsită deloc. (Idem, cap. xxvi, Nr. 30.) 

- Spiritismul, luminându-ne în privința proprietăților fluidelor ce sunt 

agenții și scopurile acțiunii a lumii invizibile, ne oferă cheia multor 

lucruri până în prezent neexplicate, și nu pot fi explicate de orice 

alte teorii; lucruri ce în vremurile de demult au trecut drept minuni. 

Spiritismul, precum magnetismul ne dezvăluie o lege, efectele 

căreia dacă nu a unui întreg necunoscut, au fost până în prezent 

imperfect înțelese; o lege în care, în timp ce legile erau cunoscute, 

lumea rămânea ignorantă, iar a căror ignoranță a pus în pericol 

superstiția. Acestă lege fiind cunoscută, minunăția dispare; iar 

fenomenele, prima dată privite ca miraculoase sau supranaturale, 

sunt introduse în categoria lucrurilor naturale. Spiritiștii nu mai 

produc miracole făcând o masă să bată sau așa numitele scrieri de 

către cei morți, decât face un doctor când însănătoșește un om 

bolnav, sau un electrician când produce lumină artificială. Cel ce 

trebuie să se prefacă în înfăptuirea miracolelor cu ajutorul 

Spiritismului s-ar dovedi un ignorant sau un șarlatan din simplul 

fapt al intenției ambițioase. (Idem, Partea I, cap. II, Nr. 15.) 

- Printre cei mulți care au format o idee falsă asupra invocărilor, 

sunt câțiva ce își închipuie că ele înseamnă a aduce înapoi pe cei 

morți, cu toate accesoriile sinistre ale mormântului! Însă numai în 

ficțiuni, în povești fantastice cu fantome, și deasupra etapei, 

scheleții celor morți sunt văzuți ieșind din cavourile lor, înfășurați în 

pânze întortocheate, zăngănindu-și oasele lipsite de carne. 

Spiritismul, ce nu a înfăptuit niciodată miracole, nu a adus 

niciodată un trup mort la viață; odată ce trupul este pus în 

mormânt, rămâne acolo pentru totdeauna; însă ființa spirituală, 

fluidă și inteligentă, nu a fost îngropată cu învelișul exterior carnal; 

ea s-a separat de acel înveliș în momentul morții, iar odată ce acea 

separare a avut loc, nu mai are nici o legătură cu acesta. (What is 

Spiritism? Cap. II, Nr. 48.) 

11. Am înmulțit citatele noastre pentru a arăta că principiile 

Spiritismului nu au nimic în comun cu cele ale magiei. În Spiritism 

nu există spirite aflate la ordinele oamenilor, nici un scop în a-i face 

155

să vină la noi, nu sunt semne mistice ori formule, nici o descoperire 

de comori sau scopuri de a ne îmbogăți, nici miracole sau minuni, 

nici preziceri sau apariții fantastice, nimic, pe scurt, din ceea ce 

constituie elementele esențiale și scopul magiei. Spiritismul nu 

numai că se pastrază imun la toate aceste lucruri, ci arată că ele 

sunt ineficace și imposibile. Nu există, atunci, nici o analogie intre 

metodele și scopul magiei și cele ale Spiritismului; a fi reprezentate 

ca asemănătoare poate fi încercat numai din ignoranță sau răuvoință; 

și cum nu e nimic secret despre principiile Spiritismului, ce 

sunt formulate în termeni clari și preciși, asemenea denaturări pot fi 

numai de scută durată. 

Referitor la remediile influențate de ajutorul spiritului, și 

recunoscute ca fiind reale în Pastorala pe care am cercetat-o, sunt 

bolnavi aleși ca dovadă a rezultatelor dăunătoare în urma 

comunicării cu spiritele! Redarea sănătății este probabil, din toate 

binecuvântările vieții, cea care ne atinge cel mai îndeaproape, cea 

care fiecare din noi o poate aprecia cel mai bine la valoarea sa 

adevărată; și foarte foarte puțini ar fi dispuși să renunțe la 

asemenea beneficiu (mai ales obținut după ce toate celelalte 

moduri de vindecare au fost folosite fără succes), de frică să nu fie 

vindecați de Diavol; de fapt, majoritatea oamenilor ar avea tendința 

mai degrabă să spună că, dacă Diavolul i-a vindecat a făcut o faptă 

bună! 50 

12. ”Care”, întreabă autorul Pastoralei, “sunt mijloacele 

secrete ale acestor fenomene și protagoniștii reali în aceste scene 

inexplicabile? Îngerii nu ar juca o parte atât de nedeamnă, nici nu 

ar cădea pradă capriciilor unei curiozități zadarnice”. 

Autorul face aici aluzie la manifestările fizice ale spiritului; printre 

acestea sunt fără îndoială multe ce ar fi nedemne de spiritele de 

nivel superior; și dacă, în loc de cuvântul îngeri, înlocuim cu 

termenul spirite pure, sau spirite superioare, afirmația ar fi identică 

50 Prin străduința de a convinge pe cei ce au fost vindecați de spirite că au fost vindecați de Diavol, un mare 

număr de personae, ce nu au avut mai înainte intenția de a părăsi Biserica, au fost conduși a se retrage 

complet din aceasta. 

156

cu enunțul Spiritismului referitor la această chestiune. Însă e 

imposibil de a pune asemenea manifestări pe același nivel cu 

transmiterile inteligente, făcute prin intermediul mediumilor ce 

scriu, vorbesc sau aud, și nu sunt cu mult mai nedemni de spiritele 

bune decât de oamenii remarcabili, apariții, remedii și o gazdă a 

altor manifestări ale puterii spiritului precis asemănătoare celor 

întâlnite din belșug în Scrierile Sfinte, și susținute, în această 

privință, ca fiind datorită intervenției “îngerilor” sau “sfinților”. Iar 

dacă “îngerii” și “sfinții” au realizat în timpuri de odinioară 

fenomene de această natură, de ce nu ar realiza fenomene 

asemănătoare în prezent? De ce anumite întâmplări ce se petrec 

în prezent și prin intermediul anumitor persoane, trebuie să fie 

considerate ca fiind lucrarea Diavolului, când aceleași întâmplări ce 

se petrec prin intermediul altor persoane sunt susținute ca fiind 

minuni sfinte? Pentru a susține o astfel de teorie trebuie să ne 

arătăm ostili față de toate regulile rațiunii logice. 

Autorul Pastoralei face o mare greșeală calificând fenomenul în 

cauză ca fiind “inexplicabil”; în momentul actual ele sunt, din 

contră, perfect explicabile, iar din acest motiv, ele nu mai sunt 

privite ca miraculoase sau supranaturale; însă dacă sunt încă 

neexplicabile nu ar fi mai corect să le atribuim Diavolului cum a fost 

în timpuri de odinioară să îi acordăm onoarea de a îi atribui toate 

fenomenele naturale cărora știința nu le descoperise cauza încă. 

Prin “element nedemn” trebuie înțeleasă orice acțiune absurdă ori 

răutăcioasă din partea spiritelor; însă asemenea acțiune nu poate fi 

atribuită spiritelor ce săvârșesc bine și care aduc oamenii înapoi la 

Dumnezeu și la cinste. Spiritismul afirmă explicit că nici o acțiune 

nedemnă sau josnică nu poate fi atribuită spiritelor de nivel 

superior, următoarele enunțuri demonstrează: 

13. Capacitatea spiritelor este cunoscută din limbajul lor; 

spiritele ce sunt cu adevărat bune și de nivel superior sunt 

întotdeauna demni, nobili, raționali, liberi de contradicție; respiră 

înțelepciune, binevoință, modestie și cea mai pură moralitate; este 

concisă și fără exprimare. Printre spiritele inferioare, ignorante și 

arogante lipsa de idei este aproape întotdeauna însoțită de un 

157

exces de cuvinte. Orice afirmație falsă, orice maximă variază cu 

adevărata moralitate, fiecare parte a unui sfat greșit, fiecare 

expresie grosolană, josnică sau pur și simplu frivolă, iar în final, 

fiecare urmă de răuvoință, îngâmfare sau aroganță, sunt semne 

incontestabile ale inferiorității din partea spiritelor ce comunică. 

Spiritele de nivel superior își limitează acțiunea dăruirii 

comunicărilor inteligente a unei perspective pentru îndrumarea 

noastră; manifestările fizice sunt mai degrabă lucrarea spiritelor de 

nivel inferior, în mod comun denumite Spirite bătăușe; precum, 

printre noi, isprăvi ce presupun forță musculară și agilitate sunt 

executate de acrobați mai degrabă decât de oamenii de știință. Ar 

fi absurd să presupunem că spiritele înalte de nivel superior și-ar 

petrece timpul cu interpretări de acest gen. (What is Spiritism? 

Cap. II, Nrs. 37, 38, 39, 40, 60. The Spirits’ Book, Cartea a Doua, 

Cap. I, Different Orders of Spirits; Spirit Hierarchy. The Mediums’ 

Book, Partea a Doua, Cap. XXXIV; Identity of Spirits; 

Distinguishing between Good and Evil Spirits.) 

Ce om cinstit ar putea vedea în aceste afirmații ceva precum 

atribuirea unei “părți nedemne” spiritelor de nivel înalt? Spiritismul 

nu numai că nu confundă diferitele ranguri ale înălțimii spiritului, ci, 

mai mult de atât – în timp ce Biserica atribuie demonilor un grad de 

inteligență egal cu cel al îngerilor – a constatat din observarea 

faptelor, că gradele inferioare de spirite sunt proaste și ignorante, 

că orizontul lor moral este îngust, perspicacitatea lor superficială, 

ideea lor asupra economiei lucrurilor este falsă și incompletă, prin 

urmare ei sunt incapabili de a rezolva anumite probleme; iar în 

consecință ei nu pot înfăptui minunile care sunt pe seama 

demonilor de către Biserică și de credința obișnuită. 

14. ”Sufletele celor morți, pe care Dumnezeu ne-a interzis să 

le consultăm, se află în împărăția popasului stabilit pentru ele de 

către justiția Sa, și nu pot fără permisiunea Lui să se supună 

ordinelor celor în viață”. 

Spiritismul recunoște în mod total că ele nu pot veni fără acceptul 

lui Dumnezeu; însă merge mai departe afirmând – în timp ce 

Biserica atribuie demonilor puterea de a face acest lucru fără 

158

accord – că nici un spirit, fie bun sau rău, poate veni fără a primi 

acordul, și chiar atunci când spiritele astfel îl primesc pentru a 

răspunde chemării celor vii, nu este pentru ca acestea să se “pună 

la ordinul oamenilor”. 

Când un spirit este invocat, vine el voluntar sau este obligat să o 

facă? El ascultă de voința Domnului, astfel spus, legile generale ce 

guvernează universul; el judecă dacă este folositor sau nu să vină, 

și, acționând astfel, își exersează liberul arbitru. Un spirit superior 

vine întodeauna când este chemat într-un scop folositor; el refuză 

să răspundă atunci când este invocat pentru amuzament. (The 

Mediums’ Book, Partea a Doua, Cap. XXV.) 

Poate un spirit refuza atunci când este invocat? Bineînțeles că 

poate; unde ar fi liberul său arbitru dacă nu ar putea? Bănuiești că 

toate ființele din univers sunt la ordinile tale? Te-ai considera 

obligat să răspunzi tuturor celor ce îți strigă numele? Când spun că 

un spirit poate refuza să vină, vreau să spun, la cerința celui ce 

invocă; deoarece un spirit inferior poate fi constrâns de un spirit 

superior să se prezinte. (Idem, Nr. 9.) 

Spiritiștii sunt complet convinși că ei nu au putere direct adupra 

spiritelor și nu pot obține nimic de la ele fără permisiuna divină, că, 

atunci când doresc să facă o invocare generală, ei o fac în termeni 

asemănători precum următorii: - “Mă rog Domnului Atotputernic să 

îngăduie unui spirit bun să cumunice cu mine prin scris (sau altfel, 

oricare ar fi modul), și de asemeni mă rog Îngerului meu Păzitor să 

mă ajute, și să țină la distanță spiritele rele sau dificile”; sau, dacă 

ei doresc să invoce un spirit dat, stabilit ori anticipat, ei folosesc 

cuvinte precum: - “În numele lui Dumnezeu Atotputernic, implor 

spiritul lui Cutare să cumunice cu mine“; sau “Mă rog Dumnezeului 

Atotputernic să permită spiritului Cutare să comunice cu mine”. 

(Idem, Partea a Doua, cap. xvii. 203.) 

15. Acuzațiile aruncate de Biserică împotriva practicării 

invocării nu ating Spiritismul, din moment ce ele sunt ațintite mai 

mult împotriva activității magiei, cu care invocările spiritiste nu au 

nimic în comun. Spiritismul este alături de Biserică în condamnarea 

acelor practici și orice pare să implice atribuirea spiritelor evoluate 

159

a unei parți nedemne de ei; și afirmă, mai mult de atât, că nimic nu 

poate fi întrebat sau obținut fără permisiunea lui Dumnezeu. 

Fără îndoială, pot exista cei ce utilizează greșit invocarea, ce fac 

un amuzament din aceasta, ce o deturnează de la scopul 

Providențial pentru a le servi la nimicurile personale, și care, prin 

ignoranță, frivolitate, vanitate sau lăcomie, se îndepărtează de la 

principiile adevărate ale doctrinei spiritiste; însă Spiritismul 

adevărat îi reneagă, precum religia adevărată reneagă excesul 

bigoților și fanaticilor. Astfel nu este nici drept nici rezonabil să 

acuzi Spiritismul de abuzurile pe care le condamnă, sau 

fărădelegile celor ce nu îi înțeleg pe deplin învățăturile. 

Înainte de a aduce vreo acuzație, cei ce acuză trebui să fie destul 

de siguri că acuzația e corectă. Învinuirea Bisericii este adusă 

împotriva escrocheriei, profeților interesați și practicile magiei și 

vrajitoriei; iar din acest punct de vedere Biserica are dreptate. 

Când critica, fie religioasă ori sceptică, condamnă abuzurile și 

stigmatizează escrocheria, acordă un serviciu doctrinei ce ajută la 

înlăturarea zgurii ei; acționând astfel ne ajută la îndeplinirea 

misiunii noastre. Însă critica încetează să fie justificată atunci când 

confundă binele cu răul, lucrul în sine cu folosirea inadecvată a 

acestuia, cum este săvârșit de unii din ignoranță față de subiectul 

criticat, sau de alții, din rea credință; însă această diferență, deși 

criticul o poate ignora, este făcută, în ultimă instanță, de către 

public. Cu toate acestea, acest criticism, căruia i se asociază 

fiecare spirit sincer, dacă e folosit de rău nu poate afecta doctrina. 

16. ”Ființele misterioase ce răspund astfel primei chemări al 

ereticilor și celor necuvincioși la fel de repede precum la cele ale 

celor credincioși, a criminalilor precum a celor inocenți, nu sunt nici 

mesageri ai Domnului nici apostoli ai adevărului și salvării, ci sunt 

uneltele greșelii și ai Iadului”. 

Astfel, conform Bisericii, Dumnezeu nu permite spiritelor bune să 

se apropie de eretici, de necuviincioși, de criminali, să îi recâștige 

din greșelile lor și să îi salveze de la pierzania eternă! El le trimite 

numai “uneltele Iadului” să îi tragă în jos și cât mai adânc în noroiul 

160

damnării! Mai mult de atât, El trimite numai cele mai depravate și 

malițioase ființe celor inocenți pentru a-i corupe! Însă există, atunci, 

printre “Îngeri,” acei privilegiați favoriți ai Creatorului, nici unul 

suficient de milos să vină în ajutarea sufletelor astfel atrase la 

pierzanie? Care este folosul calităților excepționale cu care sunt 

înzestrate, dacă acele calități servesc numai pentru a-și asigura 

amuzamentul lor personal? Pot fi ei la fel de buni precum spun, 

dacă sunt cufundaŃi în desfătările contemplării şi ei acompaniază 

toate aceste suflete pe drumul spre Iad fără a se obosi a-i conduce 

pe drumul salvării? Nu sunt ei, mai degrabă, precum bogătașii 

egocentrici, care, posedând toate elementele confortului fizic din 

abundență, lasă pe cerșetor să moară de foame, nemilos, la ușa 

sa? Și nu este asemenea doctrină preamărirea egoismului ca o 

virtute și o pune astfel la picioarele Celui Veșnic? 

Ești uimit că spiritele bune ar trebui să îi caute pe cei “eretici” și cei 

“necuvincioși”; însă, dacă e așa, probabil ai uitat cuvintele lui 

Hristos: - “Nu cei care sunt sănătoşi caută medicul, ci aceia ce sunt 

bolnavi”. Punctul lor de vedere, atunci, nu e mai înalt decât cel al 

Fariseilor din vremea sa? Și vouă înșivă, dacă vi s-ar cere ajutorul 

de un criminal ce se căiește, ați refuza să îl ajutați pentru a se 

întoarce pe drumul virtuții? 

Spiritele bune fac numai ce este făcut de slujitorii religiei și de către 

toți oamenii buni, ce merg la victimele neascultării pentru a-i 

emoționa cu elocvența adevărului și a bunătății. În loc de a 

blestema comunicările de dincolo de mormânt, ar trebui să 

recunoașteți cu gratitudine canalele astfel deschise de Providența 

celui Atotputenic și ar trebui să admirați această nouă dovadă a 

puterii Sale infinite și bunătatea Sa inepuizabilă! 

17. Biserica recunoaște existența Îngerilor Păzitori; însă când 

acești îngeri păzitori sunt neputincioși de a influența protejații lor 

umani prin vocile misterioase ale conștiinței sau prin inspirație, de 

ce ei nu ar folosi modalități mai directe de acționare și mai fizice 

capabile să lovească simțurile, din moment ce aceste mijloace 

există? Este incredibil de crezut că Dumnezeu refuză folosirea 

acestor mijloace, ce sunt lucrarea Sa, - din moment ce toate Îi 

161

aparțin și nimic nu se poate întâmpla fără voia Sa - în mod exclusiv 

spiritelor rele, refuzând să îngăduie spiritelor bune să le 

folosească? Dacă acesta ar fi cazul, am fi obligați să concluzionăm 

că Dumnezeu oferă facilități mai mari demonilor pentru a pune la 

cale pierzania oamenilor, decât oferă Îngerilor Păzitori pentru a le 

asigura salvarea! 

Și, ciudat de zis! Ceea ce Îngerii Păzitori ai omenirii, conform 

Bisericii, nu sunt în stare să facă, “demonii” săvârșesc pentru ei; 

deoarece cu ajutorul acestor comunicări învinuite de Biserică fiind 

diabolice, ei aduc înapoi la închinarea către Dumnezeu pe cei care 

L-au negat, la folosirea virtuții de către cei care erau afundați în 

viciu; și astfel ne prezintă spectacolul extraordinar a milioane de 

oameni ce au fost conduși să creadă în Dumnezeu prin intermediul 

puterii Diavolului, în momentul în care Biserica s-a dovedit 

neputincioasă în realizarea convertirii! Cât de mulți, cum am 

remarcat deja, care la început nu s-au rugat niciodată se roagă 

acum cu credință și ardoare, mulțumită acelorași “demoni”! Cât de 

mulți, ce la început erau mândrii, egoiști, desfrânați, au devenit 

astfel umili, darnici și mai puțin senzuali! Și ne este spus că 

aceasta e lucrarea demonilor! Dacă ar fi fost așa, ar trebui să 

recunoaștem că Diavolul le-a făcut un mare serviciu și le-a oferit un 

ajutor mult mai eficace decât cel al Îngerilor. Însă cei ce își 

imaginează că o asemenea idee poate fi acceptată atât de orbește, 

în momentul actual, trebuie să aibă o părere proastă despre 

gândirea omenirii din acest secol. O religie ce construiește o 

asemenea doctrină ca bază, care îi declară fundamentele ca fiind 

subminate dacă sunt lipsite de demonii, Iadul, pedeapsa eternă, și 

Dumneleul ei necruțător, este o religie ce săvârșește sinuciderea. 

18. ”Însă, din moment ce Dumnezeu a trimis Hristosul Său 

pentru a salva omenirea” se pune întrebarea, “nu și-a dovedit El 

iubirea pentru aceștia și i-a lăsat El fără protecție”? De necontestat, 

Hristos este Mesia Divin, trimis să învețe adevărul oamenilor, să le 

arate calea adevărată; însă, pentru a vorbi numai de perioada ce a 

trecut de la vremea sa, numărați câți au murit și câți vor mai muri în 

viitor fără a știi nimic despre aceste învățături; până și cei care i-au 

162

auzit mesajul, câți dintre ei pun în practică povețele sale? De ce 

Dumnezeu, din grija Sa pentru bunăstarea copiilor Săi, nu le-ar 

trimiti și alți mesageri pe pământ, intrând în locuințele cele mai 

modeste, mergând printre cei bogați și cei săraci, cei învățați și cei 

ignoranți, cei sceptici și cei ce cred, pentru a învăța adevărul celor 

ce nu îl știu, să îl explice celor ce nu îl înțeleg, de ce nu 

compensează prin învățătura directă și multiplă insuficiența 

răspândirii Evangheliei și astfel să grăbească venirea Împărăției 

Cerului? Iar când acești mesageri sosesc printre noi în mase 

numeroase, deschizând ochii celor ce nu văd, convertind pe cei 

necredincioși, vindecând pe cei bolnavi, consolând pe cei suferinzi, 

după exemplul lui Iisus, voi îi respingeți, refuzați binele ce îl 

săvârșesc spunând că ei sunt demoni! Asemănătoare a fost și 

exprimarea Fariseilor asupra lui Isus, deoarece și aceștia au spus 

că el a făcut bine prin puterea Diavolului. Însă ce a răspuns Isus 

acuzațiilor lor? “Judecați pomul după roadele sale; un pom rău nu 

poate da naștere roadelor bune”. 

Însă în opinia Fariseilor din timpul său, roadele produse de Iisus 

erau rele, deoarece El venise să distrugă abuzurile și să proclame 

principiul libertății omenești ce era menit să oprească autoritatea 

lor; dacă ar fi venit să le măgulească mândria, să le sancționeze 

minciunile și a le susține puterea, ar fi fost acceptat de ei ca Mesia 

atât de așteptat de către evrei. El a fost singur, sărac și fără 

apărare; ei L-au ucis și au crezut că deasemenea i-au ucis și 

mesajul; însă mesajul său era divin și a supraviețuit. Cu toate 

acestea, acel mesaj s-a răspândit însă încet; în decursul a 18 

secole a devenit cunoscut abia în a zecea parte din familia 

omenească, și numeroase schisme eu erupt printre cei ce se 

numesc discipolii săi. În acestă condiție Dumnezeu, în milostenia 

Sa, trimite spirite pentru a confirma și a desăvârși mesajul adus de 

Iisus, pentru a-l face cunoscut de toți și de a-l răspândi pe tot 

cuprinsul pământului. Însă mesajul astfel repetat nu este încarnat 

intr-un singur om, a cărui voce ar fi ajuns pe o distanță destul de 

mică; mesagerii acum trimiși pe pământ sunt nenumărați, merg 

pretutindeni, și nimeni nu-i poate îngrădi; din acest motiv 

163

învățăturile lor se răspândesc cu viteza fulgerului; ei se adresează 

inimii și judecății, de aceea sunt înțeleși de către mințile cele mai 

umile. 

19. ”Însă nu este nedemn mesagerilor cerești”, vor spune, “de 

a transmite învățăturile lor prin intermediul mijlocului atât de comun 

al “meselor de comunicare”? Nu este o crimă asupra demnității lor 

în a crede că ei s-ar ocupa cu asemenea josnicii și că și-ar părăsi 

minunatul lăcaș la cerința primei persoane pe care o întâlnesc? 

Nu a părăsit Iisus lăcașul Tatălui său pentru a fi legănat într-o 

iesle? Și când a fost Spiritismul cunoscut vreodată pentru 

atribuirea josniciilor spiritelor cu grad de evoluție superioară? 

Spiritismul afirmă, în mod contrar, că lucrurile josnice pot fi numai 

rezultatul spiritelor josnice. Însă prin simplitatea lor, anumite 

manifestări ale spiritului au exercitat o influență puternică asupra 

minților unei anumite clase; și, mai mult de atât, au ajutat, dovedind 

existența lumii spiritului, la demonstrarea că este în totalitate 

diferită de cum se credea a fi până în prezent. Fenomenul produs 

cu ajutorul meselor a fost numai începutul marii mișcări spiritiste 

din zilele noastre; acest început a fost simplu și redus, precum 

toate începuturile; însă, cu toate că lăstarul e mic atunci când iese 

din ghindă, stejarul totuși își întinde larg ramurile în decursul 

timpului. Cine ar fi crezut că din umilul staul din Bethleem își va 

face apariția o voce ce va zgudui lumea? 

Da: Hristos e Mesia Divin; cuvântul său e adevar, iar religia 

întemeiată pe acel cuvânt va fi de nestrămutat, cu condiția ca cei 

ce afirmă că sunt Creștini urmează și aplică învățăturile ei mărețe, 

și nu transformă Dumnezeul bun și drept, ce ni s-a arătat în acele 

învățături, într-un Dumnezeu nedrept, răzbunător și nemilos. 

164

CAPITOLUL XI 

INTERZICEREA DE A TREZII PE CEI MORȚI 

1. Biserica nu neagă acțiunile manifestării spiritului; din 

contră, îi recunosc realitatea, precum este arătată de citatele 

cercetate în capitolul precedent, însă le atribuie în totalitate 

influenței demonilor. S-a spus că Evanghelia ne interzice să 

comunicăm cu spiritele celor plecați, însă acest lucru este o 

greșeală, deoarece Evanghelia nu spune nimic despre acest 

subiect. Argumentul principal împotriva acestui lucru, pretins a fi 

luat din Biblie, provine din legile lui Moise. Vom continua să cităm, 

pentru cercetarea acestei ramuri a subiectului nostru, afirmațiile 

aceleiași Pastorale în ceea ce privește această interdicție: - 

“Nu este permis a intra în legatură cu ele (spiritele), fie direct fie 

prin intermediul celor ce le invocă și le întreabă. Legea Mozaică 

pedepsea cu moartea aceste practici odioase, folosite în rândul 

arianilor (ne-evreilor). În Cartea Leviticului se spune ‘Să nu vă 

duceŃi la cei ce cheamă duhurile morŃilor, nici la vrăjitori: să nu-i 

întrebaŃi, ca să nu vă spurcaŃi cu ei‘. (Capitolul XIX, 31). – ‘Dar 

dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se 

îndeletniceşte cu ghicirea să fie pedepsiŃi cu moartea; să-i ucideŃi 

cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.’ (Capitolul XX, 27). Iar în 

Deuteronom stă scris ‘Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe 

fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de 

ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de 

descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau 

dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morŃi. Căci oricine face 

aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina 

acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri 

dinaintea ta’. (Capitolul XVIII, 10, 11, 12.) 

2. Este necesar, pentru a constata adevăratul sens al acestor 

cuvinte ale lui Moise, de a ne aminti întregele texte ale pasajelor de 

unde au fost luate, rezumate în citatele precedente. 

165

“Să nu vă duceŃi la cei ce cheamă duhurile morŃilor, nici la vrăjitori: 

să nu-i întrebaŃi, ca să nu vă spurcaŃi cu ei“. (Leviticul, Capitolul 

XIX. 31.) 

„Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se 

îndeletniceşte cu ghicirea să fie pedepsiŃi cu moartea; să-i ucideŃi 

cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.” (Idem, Capitolul XX. 27.) 

„După ce vei intra în Ńara pe care Ńi-o dă Domnul Dumnezeul tău, 

să nu te înveŃi să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie 

la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, 

nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de 

vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să 

întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care 

să întrebe pe morŃi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune 

înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul 

Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta”. (Deuteronomul 

Capitolul XVIII. 9, 10, 11, 12.) 

3. Celor ce înfățișează aceste paragrafe ale legii Mozaice ca 

fiind obligatorii, răspundem în primul rând că dacă observăm cu 

atenție această lege, în special din acest punct de vedere, trebuie 

luat în considerare a fi în egală măsură obligatorie pentru toate 

celelalte puncte de vedere; de ce trebuie privite măsurile sale ca 

fiind bune în ceea ce privește invocările și rele în ceea ce privește 

alte probleme? Trebuie să fim constanți; și dacă judecata 

Creștinătății a decis că legile lui Moise, în majoritatea măsurilor lor, 

nu mai sunt în armonie cu ideile și obișnuințele omenirii, nu există 

nici un motiv în a nu admite că nu poate fi asemenea în ceea ce 

privește interzicerea pe care o cercetăm acum. 

Trebuie în al doilea rând să observăm că în legătură cu 

interzicerea în cauză trebuie să ținem seama de motivele ce au 

solicitat-o, motive ce își aveau greutate în timpul lui Moise, dar care 

în mod categoric, sunt fără importanță în zilele noastre. Legislatorul 

evreu a dorit a-și face poporul să încheie cu toate obiceiurile 

dobândite de acesta în Egipt, unde deprinderea invocărilor era 

dusă la exces, cum prezintă aceste cuvinte ale lui Isaia: - “Duhul 

Egiptenilor va pieri din ei, şi le voi nimici sfatul; atunci vor întreba 

166

pe idoli şi pe vrăjitori, pe cei ce cheamă morŃii şi pe ghicitori.” 

(Capitolul XIX. 3.) 

Mai mult de atât, Israieliții nu trebuiau să încheie nici o alianță cu 

popoarele din jurul lor; și astfel, cum ei ar fi găsit aceste obiceiuri 

printre popoarele pe a căror teritoriu urmau să intre și cu care 

trebuiau să lupte, Moise a considerat necesar, pentru îndeplinirea 

planurilor sale, să întipărească în mințile oamenilor săi un profund 

dezgust față de obiceiurile care, dacă le-ar fi însușit ar fi constituit 

multe puncte de legătură între ei și vecinii lor. Pentru a obține o 

bază credibilă pentru acest dezgust, a fost necesar de a înfățișa 

acele datini ca fiind interzise de Însuși Dumnezeu; de aici enunțul, 

“Domnul este dezgustat de aceste lucruri, și va nimici, la venirea 

voastră, poporul ce va comite acele mârșăvii”. 

4. Moise era cu atât mai mult îndreptățit a grava această 

interdicție printre legile sale, deoarece invocările pe care le-a 

interzis nu erau solicitate nici din respect sau din iubire pentru 

sufletele celor plecați și nici animate de vreun sentiment de pietate; 

au fost reduse la un simplu mijloc de divinație, și plasate pe 

aceeași treaptă ca și semnele și prevestirile comercializate în mod 

obișnuit de escrocherii și superstiție: o afirmație ce este justificată 

prin faptul că, în ciuda tuturor eforturilor, el nu a putut dezrădăcina 

ce devenise un prilej de negoț, precum este înfățișat în 

următoarele citate din același profet: - 

“Dacă vi se zice însă: "ÎntrebaŃi pe cei ce cheamă morŃii şi pe cei 

ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc", răspundeŃi: "Nu va 

întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei 

morŃi pentru cei vii”? (Isaia, Capitolul VIII. 19.) 

“Eu zădărnicesc semnele prorocilor mincinoşi şi arăt ca înşelători 

pe ghicitori; fac pe cei înŃelepŃi să dea înapoi şi le prefac ştiinŃa în 

nebunie”. (Idem, Capitolul XLIV. 25.) 

“Te-ai obosit tot întrebând; să se scoale dar şi să te scape cei ce 

împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce 

are să Ńi se întâmple! Iată-i, au ajuns ca miriştea pe care o arde 

focul şi nu-şi vor scăpa viaŃa din flăcări: căci nu va fi ca un cărbune 

la care se încălzeşte cineva, nici un foc la care stă. Aşa va fi soarta 

167

acelora pe care te oboseai să-i întrebi. Şi cei cu care ai făcut negoŃ 

din tinereŃea ta se vor risipi fiecare într-o parte: şi nu va fi nimeni 

care să-Ńi vină în ajutor.” (Idem, Capitolul XLVII, 13, 14, 15.) 

În acest capitol, Isaia se referă la Babilonieni sub figura de stil “fiica 

neprihănită a Babilonului, fiica Caldeenilor.” (v. I) El le spune că 

vrăjitorii nu vor preveni distrugerea monarhiei lor. În capitolul 

următor, el se adresează direct Israeliților. 

“Dar, voi, apropiaŃi-vă încoace, fii ai vrăjitoarei, sămânŃa 

preacurvarului şi a curvei! De cine vă bateŃi voi joc? Împotriva cui 

vă deschideŃi voi gura larg şi scoateŃi limba? Nu sunteŃi voi nişte 

copii ai păcatului, o sămânŃă a minciunii care se încălzeşte pentru 

idoli sub orice copac verde, care înjunghie pe copii în văi sub 

crăpăturile stâncilor? În pietrele lustruite din pâraie este partea ta 

de moştenire, ele sunt soarta ta; lor le torni şi jertfe de băutură şi le 

aduci daruri de mâncare: Pot Eu să fiu nesimŃitor la lucrul acesta?” 

(Idem, Capitolul LVII, 3, 4, 5, 6.) 

Acele cuvinte sunt clare și explicite; ele dovedesc că în momentul 

în care au fost scrise, invocările erau făcute în scopul prezicerii și 

ca mijloc de negoț; erau asociate cu magia și vrăjitoria și erau chiar 

însoțite de sacrificii umane. Moise avea astfel dreptate să interzică 

folosirea acestor simboluri și să spună că Dumnezeu le considera 

dezgustătoare. Acele practici superstițioase au fost transmise până 

în Evul Mediu; însă, în zilele noastre, rațiunea omenească le-a 

condamnat, iar Spiritismul a venit să ne arate că scopul legăturilor 

umane cu lumea de dincolo de mormânt este exclusiv moral, de 

consolare și religios. Cum spiritiștii nici nu sacrifică copii mici nici 

nu își toarnă băuturi drept ofrandă în onoarea zeilor păgâni; cum ei 

nu întreabă nici stelele, nici pe cei morți, nici profeții, pentru a 

învăța despre viața viitoare pe care Dumnezeu, în înțelepciune Sa, 

a ascuns-o de om; cum ei refuză exploatarea aptitudinilor ce o 

dețin unii din ei în comunicarea cu spiritele; cum ei nu sunt mânați 

nici de curiozitate, nici de lăcomie, ci de un sentiment de evlavie și 

de dorința de a obține învățături pentru ei însuși și de a ridica 

nivelul moral și de a ajuta sufletele aflate în suferință în cealaltă 

viață, inderdicția Mozaică nu se aplică lor nicidecum: un adevăr ce 

168

ar fi fost clar pentru cei ce recurg la asemenea interdicții împotriva 

lor, dacă, în primul rând, s-ar fi familiarizat ei însuși într-un mod 

mai corect cu punctele de vedere și acțiunile spiritiștilor, iar în al 

doilea rând, dacă ar fi studiat mai atent interdicția Mozaică. Ei ar fi 

observat că nu există o analogie între ceea ce s-a întâmplat printre 

vechii evrei și principiile și practica Spiritismului, mai mult, ei ar fi 

observat că Spiritismul condamnă întocmai lucrurile ce au solicitat 

interdicția Mozaică; însă, orbiți de dorința de a găsi un argument 

împotriva ideilor noi, ei nu ar fi observat că argumentul lor nu și-a 

atins deloc scopul. 

Legile civile din ziua de azi pedepsesc toate abuzurile pe care 

Moise năzuia să le reprime. Dacă Moise a hotărât pedeapsa cu 

moartea asupra delincvenților din vremea sa, a făcut-o deoarece 

erau necesare măsuri stricte pentru a conduce poporul 

nedisciplinat cu care avea de-a face, și, prin urmare, acea 

pedeapsă a fost introdusă peste măsură în codul său. Trebuie 

deasemenea amintit că nu avea o alternativă mai iscusită în 

deciderea modurilor de represiune, deoarece în mijlocul deșertului 

nu avea nici închisori nici școli de corecție, și pe lângă acest lucru, 

poporul său nu avea un caracter ce putea fi supus unei simple 

amenințări cu pedeapsa disciplinară: în consecință, era imposibil 

pentru el să împartă pedepsele precum se realizează în zilele 

noastre. Astfel, este o greșeală să insistăm asupra severității 

pedepsei pentru a dovedi gradul de vinovăție atribuită de legiuitorul 

evreu invocării morților. Ar păstra cei ce invocă interdicția Mozaică 

drept osânditoare a invocărilor spiritiste, din respect pentru Moise, 

aplicarea pedepsei cu moartea în toate celelalte cazuri în care a 

fost aplicată de Moise? De ce, spre exemplu, cei ce manifestă un 

interes puternic de a renaște tocmai aceste măsuri din legile lui 

Moise neglijează în tăcere începutul capitolului, care interzic 

preoților să dețină proprietăți și să ia vreo parte de moștenire, 

“deoarece Domnul Însusi este moștenirea lor?” (Deutonoromul, 

Capitolul 18: 1, 2.) 

5. Legile lui Moise sunt formate din două părți diferite, adică, 

Legile Domnului, numite propriu-zis și aplicate mereu tuturor 

169

oamenilor; și Legea Civilă și Disciplinară ajustată obiceiurilor și 

caracterului poporului evreu din vremea promulgării sale. Prima 

dintre acestea este universală și statornică; cealaltă este posibil de 

modificat, în concordanță cu schimbările ce au loc în opiniile și 

obiceiurile omenirii, în numeroasele etape ale dezvoltării lor: și 

nimeni nu mai poate pricepe că oamenii pot fi conduși, în zilele 

noastre, de aceleași regulamente precum cele ale evreilor în 

deșert, decât să creadă căci Capitulările lui Carol cel Mare au putut 

fi puse în practică în Franța din secolul 19. Cine ar visa, de 

exemplu, de a învia în zilele noastre această parte a Legii Mozaice: 

“Dacă un bou va împunge şi va omorî pe un bărbat sau pe o 

femeie, boul să fie ucis cu pietre, carnea să nu i se mănânce, iar 

stăpânul boului să nu fie pedepsit. Dar dacă boul avea obicei mai 

înainte să împungă, şi stăpânul fusese înştiinŃat de lucrul acesta, şi 

nu l-a închis, boul să fie ucis cu pietre, dacă va ucide un bărbat sau 

o femeie, şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul, 

Capitolul XXI, 28, 29.) Însă acest decret ce ni se pare absurd era 

bine adaptat împrejurărilor cazului pe vremea lui Moise; deoarece 

scopul său nu era să pedepsească boul și să îi ierte stăpânul, ci să 

pedepsească proprietarul prin confiscarea animalului ce a cauzat 

accidentul; și prin urmare să-l constrângă să supravegheze mai 

atent asupra animalelor sale în viitor. Pierderea boului a fost 

pedeapsa pentru neglijența stăpânului, o pedeapsă ce ar fi în 

rândul poporului de păstori suficient de severă pentru a nu mai fi 

nevoie de a le suplimenta cu aplicarea altor penalizări; însă a fost 

necesar ca această pedeapsă să nu devină sursă de venit pentru 

nimeni și astfel era interzis să fie mâncată carnea boului. Alte părți 

ale legii descriau cazurile în care deținătorul unui animal era 

responsabil de daunele produse de acesta. 

Exista un motiv pentru orice clauză a legii civile a lui Moise, până și 

în cele mai minuțioase detalii; însă acea lege, în substrat cât și în 

formă, a fost doar adaptată circumstanțelor speciale ale timpului și 

oamenilor pentru care a fost decretată. Cu siguranță, dacă Moise 

s-ar întoarce pe pământ în zilele noastre și ar trebui să alcătuiască 

170

un cod pentru națiunile civilizate ale Europei, nu ar fi dat aceleași 

legi pe care le-a dat evreilor. 

6. Asupra acestui punct de vedere unele persoane ce 

obiectează că legile lui Moise au fost proclamate în numele 

Domnului; acelea ce se referă la problemele obișnuite ale vieții de 

zi cu zi, precum și la legea dată pe Muntele Sinai. Însă, dacă toate 

decretele lui Moise sunt considerate a fi izvorâte dintr-o sursă 

divină, de ce sunt “Poruncile” limitate la Decalog? Dacă legile lui 

Moise se leagă în mod egal, de ce nu sunt în mod egal îndeplinite? 

De ce, spre exemplu, maniacii legilor lui Moise nu practică 

circumcizia, un ritual la care Isus a fost supus și pe care nu l-a 

desființat? 51 Adversarii noștri uită că toți legislatorii din antichitate 

pentru a executa legile lor într-un mod mai autoritar afirmă că ei leau 

primit de la o divinitate. 

Mai mult decât orice altă regulă, Moise avea nevoie de o 

asemenea sancțiune pentru codul său pe baza caracterului 

deosebit de încăpățânat al evreilor; dacă, în ciuda acelei sancțiuni 

a descoperit că sunt greu să le asigure supunerea, i s-ar fi părut 

mult mai dificil dacă și-ar fi promulgat legile în numele său. 

Nu a venit Isus pentru a modifica Legea Mozaică și nu reprezintă 

legea sa codul Creștin? Nu a spus El: “Știți că asemenea au fost 

spuse de cei din tipurile vechi, însă vă spun eu altfel”? Însă a 

desființat El legea de pe Sinai? Deloc; din contră, a dat acelei legi 

propria sancțiune, iar legea sa morală e numai o dezvoltare a 

codului de odinioară. Însă niciunde nu vorbește despre interdicția 

de a invoca sufletele celor morți; totuși este o problemă destul de 

serioasă pentru a fi omisă în învățăturile sale dacă ar fi intenționat 

să le aprobe, deoarece a tratat în mod explicit alte subiecte de mai 

mică importanță. 

7. Pentru a rezuma: - întrebarea este dacă Biserica pune 

legea Mozaică deasupra legii Evanghelice, cu alte cuvinte, dacă 

51 Acest semn de întrebare poate fi ridicat cu privire la “a păstra sfântă” a șaptea zi a săptămânii, șlefuirea 

copiilor ce sunt nepoliticoși cu părinții lor, administrarea “apei amare”, etc., etc. – Tr. 

171

Biserica e mai mult evreiască decât creștină? Merită să subliniem 

că religia ebraică este una, din toate celelalte, ce s-a opus cel mai 

mult spiritismului, iar evreii nu au invocat, împotriva legalității de a 

intra în legătură cu cei morți, decretele lui Moise pe care sectele 

creștine în mod obișnuit își bazează opunerea asupra invocării. 

8. Altă contradicție trebuie precizată. Dacă Moise a interzis 

invocarea spiritelor celor morți, acele spirite trebuie să fie în stare 

să vină când le invocăm, altfel interdicția ar fi fost inutilă. Dacă 

puteau răspunde la chemările celor vii pe vremea lui Moise, ele 

spiritele pot face asta în ziua de azi; și dacă cei ce răspund 

invocării noastre sunt sufletele celor morți, este evident că acest 

răspuns nu provine exclusiv de la demoni. Dealtfel, Moise nu face 

nici o referire la cei din urmă. 

Este evident, astfel, că cei ce se opun invocării nu își pot baza în 

mod logic această opunere pe Legea lui Moise, iar acest lucru din 

două motive, și anume, 1. Deoarece Legea Mozaică nu este legea 

creștinătății 2. Deoarece nu este adaptată obiceiurilor din epoca 

noastră. Însă, chiar dacă Legea lui Moise era la fel de legată de 

Creștinism precum câteva persoane își imaginează, acea lege ar fi 

în continuare inaplicabilă Spiritismului. 

Este adevărat, Moise incluse întrebările pentru cei morți printre 

interdicțiile sale: însăși expresia “a întreba” asociată cu 

“clarvăzători” și “prevestiri,” dovedesc că printre evrei invocările 

erau folosite ca mijloc de divinație; însă spiritiștii invocă pe cei 

morți, nu pentru a obține de la ei revelații ilegale, ci pentru a primi 

de la ei sfaturi înțelepte și pentru a-I ajuta pe cei de lângă ei ce 

caută alinare. Fără îndoială dacă evreii ar fi folosit puterea de a 

comunica cu spiritele în aceste scopuri, Moise, departe de a 

interzice invocările, le-ar fi încurajat deoarece i-ar fi făcut poporul 

mai docil. 

9. Dacă criticile mai favorabile sau răuvoitoare s-au gândit 

mai bine să reprezinte gruparea ca întrunire de magicieni și 

vrăjitori, și mediumi precum ghicitori, - dacă șarlatanii au amestecat 

vreodată numele Spiritismului cu practici ridicole pe care 

Spiritismul le respinge, - sunt destui oameni ce sunt cu totul 

172

conștienți de caracterul pe de-a întregul serios și moral al celor din 

urmă, iar doctrina lor expusă intregii rase umane, protestează prea 

puternic împotriva abuzurilor de orice fel, pentru ca o asemenea 

calomnie să nu cadă asupra umerilor potriviți. 

10. ”Invocarea”, se spune câteodată, “este lipsită de respect 

față de cei morți, a căror țărână nu trebuie să o deranjăm”. Cine 

face această remarcă? Adversarii a două tabere opuse, ce se 

unesc în ura lor față de Spiritism: - scepticii, ce nu cred în 

existența spiritelor; și cei care, deși admit că spiritele există, afirmă 

că acestea nu pot veni la noi, și că Diavolul este singurul 

intermediar în producerea manifestărilor de acest gen. 

Când invocarea este condusă într-un cadru religios al minții și cu 

seriozitatea scopului, - când spiritele sunt poftite să comunice cu 

noi, nu pentru satisfacerea curiozității, ci dintr-un sentiment de 

afecțiune, simpatie și o dorință sinceră de a învăța și de a deveni 

mai buni – este dificil de a vedea de ce e o lipsă mai mare de 

respect din partea noastră asupra spiritelor pe care le invocăm, să 

ne adresăm lor astfel după ce au murit, decât ne-am fi adresat lor 

în timp ce trăiau. Însă există încă un răspuns pentru acest protest, 

- și unul ce este cât se poate fără răspuns – cu alte cuvinte, că 

spiritele vin la noi libere fără a fi constrânse, că, în nenumărate 

cazuri se arată în mod spontan, fără a fi chemate; că ele nu dau 

greș niciodată în a-și demonstra satisfacția asupra abilității de a 

comunica cu oamenii, sau să se plângă de a fi uitați de cei pe care 

i-au lăsat în urmă pe pământ, cum ar putea fi cazul. Dacă liniștea 

le-ar fi tulburată de invocarea noastră sau dacă au fost nemulțumiți 

de chemarea nostră ei ne-ar confirma aceasta sau nu ar veni 

deloc. Fiind total liberi de a veni sau nu, faptul că ei răspund 

invocării noastre venind, dovedește că ele vin din propria voință. 

11. Adversarii noștri prezintă încă o obiecție în practica 

invocării: “Sufletele celor morți, spun ei, se află pe tărâmul vizitei 

încredințate lor de dreptate lui Dumnezeu”, astfel spus, în Iad sau 

în Rai. Conform acestui punct de vedere, cei ce se află în Iad nu 

pot ieși din locul lor de chin, deși este oferită totală libertate 

demonilor în acest caz; iar cei ce se află în Rai – fiind cu totul 

173

absorbiți în propria lor beatitudine, și fiind ridicați prea sus 

deasupra muritorilor pentru a se putea gândi la ei – sunt prea 

fericiți pentru a le păsa să se întoarcă în această vale a plângerii, 

de dragul rudelor și a prietenilor pe care i-au lăsat în urmă! Sunt 

ele precum cei bogați ce ar trebui să își întoarcă privirea de la cei 

săraci de frică ca nu cumva spectacolul colegilor muritori înfometați 

să nu le strice digestia? Însă, dacă acestea ar fi sentimentele, 

atunci ele nu ar fi demne de fericirea lor, care ar fi, în astfel de 

caz, premiul pentru egoism. Cât despre sufletele din Purgatoriu, se 

presupune că ele ar trebui să fie ocupate cu propria suferință și să 

aibă de lucru cu propria lor salvare. De aceea, din moment ce toată 

lumea e complet ocupată, numai Diavolul poate răspunde chemării 

celui ce invocă, și, cum nimeni altcineva nu poate veni, este 

evident că nu riscăm să deranjăm sufletele celor morți! 

12. Însă trebuie să atrage atenția unei alte contradicții. Dacă 

sulfetele ce se află în Rai nu pot părăsi acea reședință norocoasă 

pentru a ajuta pe muritori, de ce ritualurile celor mai însemnate 

biserici ce aparțin Creștinismului invocă ajutorul “Sfinților”, ce 

probabil se bucură de un grad mai ridicat de fericire supremă? De 

ce acele biserici recomandă membrilor ei să invoce acești “Sfinți”, 

în caz de boală sau necaz și de a îi păzi de ghinioane și pericole? 

De ce acele biserici declară că “Sfinții” și însăși Fecioara Maria se 

fac văzuți oamenilor și săvârșesc miracole în favoarea lor? 

Deoarece, pentru a face asta, ei trebuie în mod necesar să vină din 

“Rai” și să coboare pe pământ. Dacă cei ce se află chiar la apogeul 

gloriei cerești pot astfel coborâ printre oameni, de ce nu ar putea 

cei de grad inferior veni deasemeni? 

13. E perfect normal ca cei sceptici și materialiști să nege 

posibilitatea manifestării spiritului, deoarece ei nu cred în existența 

sufletului; însă ce e straniu e să vezi pe aceia, a căror credință se 

bazează pe existența și destinul viitor al sufletului fiind furioși 

împotriva propriilor mijloace de a demonstra că există și făcând 

orice pentru a demonstra că asemenea dovadă e imposibilă. Ar 

părea natural, din contră, ca cei ce sunt cei mai interesați de 

existența lor ar trebui să întâmpine cu bucurie, ca o binefacere 

174

acordată de Providență, scopurile confundării, prin dovada pozitivă 

ce recunoaște nici o contestație în mod special, ca o negare a 

acestui principiu ce implică negarea bazelor înseși a tuturor 

religiilor. Ei deplâng fără încetare invazia necredinței ce decimează 

mulțimea celor credincioși; și totuși, când cele mai efective 

mijloace sunt prezentate pentru a combate acea necredință pe 

care ei o resping acele mijloace cu mai multă încăpățânare decât 

însăși scepticii! Iar când dovezile acțiunii spiritelor se multiplică, din 

toate părțile, cu atâta abundență încât să nu lase urmă de îndoială 

în ceea ce le privește realitatea, ei au scăpare ca argument 

incontestabil împotriva acestora, interdicției Mozaice a 

comunicărilor cu cei morți și pentru a justifica interzicerea lor, ei 

răscolesc o clauză a legislației Ebraice pe care toți au uitat-o și în 

care sunt determinați, “cu orice preț”, să găsească o folosință ce nu 

există. De asemenea, adversarii noștri sunt atât de încântați de 

acestă descoperire încât ei eșuează să observe dovada pe care o 

oferă adevărului asupra doctrinei spiritiste. 

14. Nici un argument adus împotriva comunicării cu spiritele 

nu poate susține o examinare; pe de altă parte, rezistența furioasă 

manifestată de adversarii noștri este dovadă suficientă asupra 

importanței acestui subiect, deoarece, dacă numai o mână de 

oameni ar fi interesați de Spiritism, oponenții noștri nu s-ar deranja 

atât de mult. Pentru a vedea campania desfășurată de toate 

sectele împotriva acestor manifestări, s-ar crede că lor le este frică 

de ele, și că adevăratul motiv al atacurilor este frica de teamă că 

spiritele, ce au cunoștințele mai clare asupra celeilalte lumi, ar 

trebui să ofere oamenilor prea multă lumină în privința punctelor pe 

care diferite biserici preferă să le lase în obscuritate, și ar trebui să 

îi informeze exact asupra naturii celeilalte lumi și condițiile ce 

asigură fericirea sau nefericirea celor ce o populează. Precum 

oamenii spun unui copil: “Nu merge în asemenea sau asemenea 

loc; sperietoarea e acolo”! astfel bisericile spun oamenilor “Nu 

invoca spiritele; Diavolul este cel ce răspunde”! Însă prin toate 

asemenea eforturi sunt condamnați să eșueze asupra țelului lor. 

175

Însă dacă ar fi posibil de a preveni oamenii a invoca spiritele, ar fi 

imposibil de prevenit ca spiritele să se arate în mod spontan 

oamenilor și de a aduce lumânarea de sub ascunzișul în care 

prejudecățile și mărginirea umană se luptă să o ascundă. 

Nici un crez adevărat nu se teme de lumină; deoarece numai 

lumina pune adevărul într-o culoare mai clară, iar frica 

superstițioasă de “Diavol” nu va izbândi asupra adevărului și a 

realității. 

15. A respinge comunicarea cu lumea de dincolo de mormânt 

înseamnă a respinge scopurile extraordinare ale îndrumărilor ce 

sunt oferite fiecărui dintre noi de această inițiere în viața viitoare și 

prin exemplele astfel date judecății noastre. Și, mai mult de atât, 

cum experiența ne-a arătat deja cât bine putem săvârși prin 

întoarcerea spiritelor nedesăvârșite din calea diavolului, și prin 

ajutarea celor ce suferă pentru propria eliberare din lanțul material 

și pentru a avansa în propria perfecționare, a interzice acele 

comunicări înseamnă a lipsi sufletele ce sunt nefericite în viața 

cealaltă de ajutorul ce se află în puterea noastră să îl oferim. 

Următorul fragment, dintr-un comunicare oferită de un spirit 

referitor la acest subiect, însumează în mod admirabil efectul 

invocării când e utilizată cu un scop caritabil: 

“Fiecare spirit suferind și îndurerat ce vine la tine îți va povesti 

motivul eșecului și tendințele diabolice la care nu a rezistat; îți va 

povesti de speranțele, luptele, fricile sale; îți va încredința 

remușcările, tristețile și deznădejdile sale; ți-l va arăta pe 

Dumnezeu, supărat în mod just pe răufăcător și pedepsindu-l cu 

toată severitatea dreptății Sale. 52 În timp ce îl asculți, vei fi mișcat 

de compasiune pentru el și de frică pentru tine. Însă în timp ce îi 

52 Astfel spus, pedeapsa răufăcătorului, în timp ce este supus acesteia , i se pare a fi urmarea “furiei” din 

partea Puterii Supreme, însă esența doctrinei Spiritiste a recompensei Providențiale este aceea că 

pedeapsa răufăcătorului este urmarea directă că, în ciuda capacității unui spirit despre care cunoștem încă 

foarte puțin, răufăcătorul nu este numai cauza ci și instrumentul suferinței sale, și că suntem fără să ne dăm 

seama însă cu adevărat făuritorii propriului nostru “Iad”, precum ne-a spus Hristos să fim făuritorii propriului 

nostru „Rai”. – Tr. 

176

urmărești șuvoiul experiențelor vei vedea pe Dumnezeu 

supraveghindu-l corect, așteptând căința păcătosului, întinzând 

brațele către el din moment ce el încearcă să avanseze către El. 

Vei fi martor la progresul sufletului plin de căință, la care ai avut 

bucuria și gloria de a contribui; îi vei privi evoluția cu grijile unui 

medic ce a bandajat, zi de zi, rănile unui pacient, și bucuria ce o 

simte în timp ce asistă la realizarea vindecării sale”. (The Spiritist 

Society of Bordeaux, 1861). 

177

Partea a 2-a 

EXEMPLE 

178

CAPITOLUL I 

TRECEREA 

1. Certitudinea în realitatea unei vieți viitoare nu exclude 

ideea cu privire la trecerea din viața prezentă într-o alta. Multe 

persoane nu se tem de moarte în sine; de ce se tem este 

momentul transformării. Suferim sau nu în trecerea hotarului? 

Aceasta este îndoiala ce tulbură liniștea lui sau a ei și merită a fi 

luată în considerare mai mult deoarece se referă la ceva de care 

nimeni dintre noi nu poate scăpa. Putem să refuzăm să facem o 

călătorie deasupra pământului; însă călătoria la care ne gândim 

este una ce trebuie făcută deopotrivă de cei bogați și cei săraci, și 

dacă ar fi una dureroasă, nici rangul nici averea nu-i pot distruge 

durerea. 

2. Când vedem pacea în cazul anumitor morți și frământarea 

groaznică ce însoțește pe alții, noi în mod natural intuim că 

senzațiile ce însoțesc dezintegrarea nu sunt la fel în toate cazurile; 

însă cine ne poate lumina asupra acestui subiect? Cine ne va 

descrie fenomenul psihologic al separării sufletului și trupului? Cine 

ne va povesti impresiile acelui moment solemn? Știința și religia 

sunt ambele tăcute în ceea ce privește această problemă. 

De ce păstrează tăcerea? Deoarece ambele sunt la fel de 

ignorante asupra legilor ce guvernează legăturile spiritelor și 

materiei; deoarece una se oprește brusc la limita vieții spiritului, iar 

cealaltă, la limita vieții fizice. Spiritismul este veriga ce leagă pe 

cele două, și ne oferă informația de care avem nevoie în ceea ce 

privește trecerea de la o stare de ființă la cealaltă; în primul rând, 

cu cât oferă idei mai precise privind natura sufletului, și în al doilea 

rând prin povestirea celor ce au părăsit viața pământească. 

Cunoștința despre legătura fluidă ce unește sufletul de trup este 

cheia acestui fenomen. 

3. Că materia inertă nu poate simți este un lucru de care 

suntem siguri; numai sufletul poate percepe senzațiile de plăcere și 

179

durere. În timpul vieții, dezintegrarea oricărei părți a învelișului fizic 

este percepută de suflet, ce experimentează o amprentă mai mult 

sau mai puțin dureroasă. Sufletul este cel ce suferă, nu trupul; cel 

din urmă e singurul instrument al suferinței; sufletul este pacientul. 

După moarte, trupul, fiind despărțit de suflet, poate fi deformat fără 

teamă de pedeapsă, deoarece nu are sentimente; sufletul, fiind 

despărțit de trup, nu primește nici o urmă din dezintegrarea celui 

din urmă; are propriile percepții, sursă ce este cu totul diferită de 

materia palpabilă. 

Perispiritul este învelișul fluid al sufletului, de care nu este 

niciodată despărțit, fie înainte sau după moarte, și cu care 

formează, astfel spus, doar o singură ființă, deoarece nici unul nici 

altul nu poate fi conceput unul fără celălalt. În timpul vieții 

pământești fluidul perispiritual pătrunde în fiecare parte a corpului 

și constituie mecanismul prin care senzațiile fizice sunt transmise 

către suflet; deasemenea prin acest mijloc sufletul acționează 

asupra trupului și îi conduce mișcările. 

4. Distrugerea vieții organice duce la separarea sufletului de 

trup determinând ruptura legăturii fluide ce le unește; însă această 

despărțire nu are loc în mod brusc: fluidul perispiritual se 

eliberează treptat de toate organele trupului, astfel încât 

despărțirea este totală și completă atunci când nici o singură 

particulă a perispiritului nu mai rămâne în unită de nici o moleculă 

a trupului. Durerea experimentată de suflet în momentul morții e 

direct proporțională cu numărul de puncte de contact ce există 

între trup și perispirit și volumul mai mare sau mai mic de dificultate 

și încetinire cu care are loc desprinderea. Trebuie astfel să nu 

mascăm de noi înșine faptul că moartea poate fi mai mult sau mai 

puțin dureroasă, potrivit circumstanțelor pe care le avem în 

cercetare. 

5. Să începem prin a examina, ca și punct de plecare, 

următoarele patru cazuri, ce pot fi privite ca însumare a 

principalelor varietăți a procesului de dezintegrare, între care, cu 

toate acestea, se află o multitudine de progrese: 

180

1. Dezintegrarea perispiritului poate fi îndeplinită complet atunci 

când viața organică încetează; în acest caz, sufletul nu simte 

absolut nimic. 

2. Coeziunea între perispirit și trup poate fi la intensitate maximă 

în momentul morții; în acest caz, au loc un fel de răsucire în 

direcții diferite cu cele două, producând o reactive dureroasă în 

senzațiile sufletului. 

3. Coeziunea între trup și perispirit poate fi slabă; caz în care, 

separarea lor se realizează ușor și fără șocuri. 

4. Multe puncte de contact între trup și perispirit pot exista după 

încetarea vieții organice; caz în care, sufletul va simți rezultatele 

dezintegrării trupului până ce legăturile între cele două sunt 

complet rupte. 

Din aceste circumstanțe rezultă că suferința, ce adesea însoțesc 

după moarte, depinde de puterea legăturii dintre trup și perispirit; 

că orice tinde să diminueze această legătură și să grăbească 

dezintegrarea perispiritului de trup, face trecerea mai puțin 

dureroasă; iar în ultimul rând, dacă dezintegrarea are loc fără 

greutate, sufletul experimentează nici o senzație neplăcută. 

6. Cercetând trecerea de la viața pământească la viața de 

spirit, alt punct și unul de mare importanță, trebuie subliniat, și 

anume confuzia mentală ce însoțește separarea sufletul de trup. În 

momentul în care această separare are loc, sufletul este stăpânit 

de un fel de înțepenire ce îi paralizează aptitudinile, și până la un 

anumit grad, îi neutralizează senzațiile; se află într-o stare ce se 

aseamănă cu catalepsia, astfel încât rareori este conștient de 

terminarea procesului morții. Spunem foarte rar deoarece există un 

caz în care sufletul își păstreză conștiența până la sfârșit, după 

cum vom vedea imediat. Starea de confuzie poate fi astfel 

considerată ca și condiție normală a sufletului în momentul morții; 

durata ei diferă în diverse cazuri și pot varia de la câteva ore până 

la mulți ani. Când această confuzie trece, sufletul se găsește într-o 

stare ce se aseamănă a cuiva ce se trezește dintr-un somn adânc; 

ideile sale sunt neclare, vagi și încețoșate; vede, ca să zicem așa, 

181

ca prin ceață; însă, puțin câte puțin, vederea îi devine mai limpede, 

memoriile îi revin și își recapătă conștiința asupra sa. Însă această 

trezire este foarte diferită, în funcție de caracterul personal; pentru 

unii, este calmă și însoțită de senzații minunate; pentru alții, este 

plină de teroare și anxietate și este precum un coșmar oribil. 

7. Momentul în care trupul își dă ultima suflare, în consecință, 

nu cel mai dureros, deoarece în general, sufletul se află atunci întro 

stare de inconștineță; suferința ce însoțește în moarte este 

depășită fie înainte fie după momentul dezintegrării. Suferința ce 

precede moartea se datorează convulsiilor ce însoțesc 

dezintegrarea trupului fizic; ceea ce urmează după moarte rezultă 

din istovirea provocată de starea de confuzie. Să ne precipităm să 

spunem că acestă suferință nu este obișnuită. Cum am afirmat 

deja, intensitatea și durata suferinței ce poate însoți moartea se 

află exact proportional cu legătura ce există între trup și perispirit; 

cu cât legătura e mai strânsă cu atât vor fi mai lungi și mai 

dureroase sunt eforturile spiritului să se elibereze de lanțurile ce îl 

leagă de trup; însă există persoane în al căror caz coeziunea e atât 

de ușoară încât dezintegrarea perispiritului se face spontan și 

natural, fără nici un efort conștient din partea spiritului. În astfel de 

cazuri trupul carnal alunecă de lângă spirit atât de domol și ușor 

precum fructele coapte cad din copac; iar o trezire liniștită urmează 

acestei morți împăcate. 

8. Starea morală a sufletului este condiția ce determină 

ușurința sau greutatea cu care spiritul se desprinde de învelișul 

terestru. Puterea legăturii dintre trup și perispirit este într-un raport 

exact cu atașamentul spiritului de materie; este, în consecință, la 

maxim în cazul celor ale căror gânduri și interese sunt concentrate 

pe viața pământescă și plăcerile ei; este aproape nulă în cazul 

celor a căror suflete s-au identificat pe sine, dinainte, cu viața de 

spirit. 

Încetineala și dificultatea separării depinde întru totul de gradul de 

purificare și dematerializare a sufletului. Stă în puterea fiecărui din 

noi de a ne săvârși trecerea, din viața de pe pămant către lumea 

spiritelor, mai mult sau mai puțin dificil, plăcut sau dureros. 

182

Punctul de vedere fiind expus, atât ca principiu teoretic cât și ca 

rezultat al observării, trebuie acum să cercetăm influența exercitată 

de diferitele tipuri de moarte, a simțurilor sufletului în momentul 

dezintegrării. 

9. În toate cazurile de moarte naturală, astfel spus, de 

moartea cauzată de dispariția forței vitale datorate de vârstă sau 

boală, separarea se face treptat; în cazul celor cărora sufletul se 

dematerializează și a căror gânduri sunt detașate de lucrurile 

pământești, eliberarea sufletului este aproape completă înaintea 

morții; trupul este încă însuflețit de viața organică atunci când 

sufletul deja a intrat în viața lumii de spirit și este legat de trup cu 

un fir atât de subțire încât se rupe de la sine și fără efort cu ultima 

bătaie a inimii. Un spirit în acestă situație posibil să-și fi recuperat 

deja luciditatea mentală, și poate fi astfel martorul conștient al 

dispariției vieții din trup de unde se bucură să fie eliberat; pentru 

unul de acest fel, confuzia de-abia există; moartea este pentru el 

doar un moment de somn liniștit, din care iese cu o impresie de 

fericire și speranță de nedescris. 

În cazul celor cu experiență de viață și cei senzuali, a celor ce au 

trăit cu viața trupului mai degrabă decât cu cea a spiritului, și 

pentru care viața spirituală nu înseamnă nimic – nici măcar o 

realitate în mintea sa – totul în viața lor pământescă i-a ajutat să 

întărească legătura ce-i unește de materie; nimic, prin existența lor 

pămantească, nu i-a îndrumat să își destindă, dinainte, legăturile 

ce urmează a fi tăiate brusc atunci când sosește ora plecării lor. 

Când moartea se apropie, sufletul, de asemenea în astfel de 

cazuri, are loc dezintegrarea treptat, printr-o serie de eforturi 

continue și dureroase. Convulsiile procesului de moarte, sub 

condițiile la care ne referim acum, sunt indicatoarele conflictului 

suferit de spirit, care, la un anumit moment, încearcă să rupă 

legăturile ce rezistă eforturilor sale de a se elibera, și în alt 

moment, se agață de trup de care i-ar placea să recupereze 

autocontrolul, însă de care este smuls violent, puțin câte puțin, de 

către o forță irezistibilă. 

183

10. Spiritul se prinde mult mai mult de viața trupului, în 

proporție cu incapacitatea de a vedea ceva dincolo de aceasta; el 

simte că viața organică îi scapă și face efortul suprem pentru a o 

reține în stăpânirea sa. În loc să se supună mișcării ce-l 

îndepărtează, el îi rezistă cu toate puterea; iar în unele momente, 

lupta este astfel prelungită zile, săptămâni sau luni. Fără îndoială 

în asemenea cazuri, spiritul nu mai deține luciditatea obișnuită; 

confuzia ce însoțește dezintegrarea a început, pentru el, cu mult 

înainte ca moartea de fapt să se producă; însă suferința este cu 

toate acestea gravă, iar starea de neclaritate și îndoială în care se 

găsește, incertitudinea lui referitor la ce i se va întâmpla, adaugă 

amărăciune la necazul său. Moartea în cele din urmă are loc, însă 

suferința sa nu se sfârșește. Confuzia psihică încă continuă; el 

simte că trăiește încă, dar nu știe dacă trăiește în viața trupescă ori 

în viața de spirit; iar suferințele sale se prelungesc până ce ultimele 

legături între perispirit și trupul său sunt complet rupte. În astfel de 

caz, moartea pune capăt bolii ce a ucis trupul, însă nu a reținut 

urmările efectelor fizice a dezintegrarii corpului în conștiința 

spiritului; atât timp cât există orice punct de contact între trup și 

perispirit, spiritul simte, și suferă din cauza procesului de 

degradare ce are loc asupra celui anterior. 

11. Foarte diferită este poziția spiritului celui ce a devenit 

dematerializat în timpul vieții sale pământești, chiar și în cazuri în 

care moartea are loc prin acțiunea celor mai dureroase boli. 

Legăturile fluide ce leagă trupul cu perispiritul, fiind deja slăbite, 

separarea în direcții diferite are loc fără nici un șoc; încrederea sa 

în viitor, pe care îl prevede în gânduri și uneori chiar în realitate, îl 

face să privească moartea ca o izbăvire, iar suferințele sale ca o 

încercare; în consecință urmează pentru el o calmitate și 

resemnare ce domolește cele mai aspre suferințe. Când moartea 

are loc, legăturile ce uneau spiritul și trupul material fiind subit 

rupte, nici o reacție dureroasă are loc în conștiința sa; el simte, 

trezindu-se în lumea spiritului, liber, plin de viață, ușurat de o 

povară grea, și complet fericit în totala izbăvire de durerea fizică. 

184

12. În cazul unei morți violente, condițiile sub care procesul de 

separare are loc nu sunt exact aceleași. Nici o dezintegrare 

parțială a elementelor personalității sale neîncepând deja 

separarea trupului de perispirit, viața organică este subit oprită cu 

putere maximă; în astfel de caz, eliberarea perispiritului începe 

numai după ce moartea a avut loc, și precum în alte cazuri, nu 

poate avea loc imediat. 53 Spiritul în mod neateptat cuprins de 

moarte, e ca și cum ar fi șocat de caracterul neașteptat al 

evenimentului; dar, în timp ce simte și gândește, el crede că încă 

trăiește viața pământească și păstreză iluzia aceasta până ce 

ajunge să înțeleagă adevăratul său loc. 

Această stare intermediară între viața materială și viața lumii 

spiritului este una din cele mai interesante subiecte de studiu ce ne 

sunt oferite, deoarece prezintă spectacolul straniu a unui spirit ce 

confundă trupul fluid cu trupul material și care trece prin toate 

senzațiile vieții organice. Oferă o varietate infinită de nuanțe, 

potrivit caracterului, cunoștințelor, și gradul de evoluție morală a 

fiecărui spirit. Este de scurtă durată pentru cei a căror suflet este 

purificat, deoarece în cazul lor, a început deja procesul de 

eliberare, a căror moarte chiar și cea mai subită doar a grăbit 

isprăvirea; însă pentru alții poate fi prelungită timp de ani. Această 

stare e foarte frecventă, chiar și în cazuri de moarte obișnuită, însă 

pentru unii, nu prezintă nimic dureros, datorită calităților Spiritului; 

însă pentru ceilalți, această stare este una groaznică. În special în 

cazul celor ce s-au sinucis această stare este cea mai dureroasă. 

Trupul lipit de perispirit prin fiecare fibră, toate convulsiile celui 

53 Fiecare eveniment, oricât de brusc ni s-ar părea, fiind prevăzut și asigurat de cei ce trec peste, urmează 

ca durata unirii sufletului cu trupul să fie determinată în momentul conceperii, ajunge la un sfârșit și la 

sosirea, și numai la sosirea, la data stabilită pentru sfârșitul său. Rapiditatea cu care, în unele cazuri, 

moartea pe care în mod nepotrivit o numim “accident”, spiritul s-a declarat ca fiind complet liber de trupul 

material, dovedește corectitudinea acestui punct al problemei. Atunci când moartea bruscă este urmată de 

o lungă rezistență a unirii între perispirit și trup, această rezistență rezultă din faptul că timpul stabilit pentru 

întreruperea unirii lor nu a sosit încă; iar suferința astfel impusă spiritului este în același timp ispășirea 

predeterminată a unui delict din trecutul său și o lecție de care are nevoie pentru evoluția sa viitoare. În 

cazul sinuciderii voluntare, spiritul se pare că rămâne, ca o regulă generală, țintuit de către perispiritul său 

trupului în descompunere, pâna la terminarea perioadei stabilite prima oară pentru durata unirii lor. – Tr. 

185

anterior sunt repetate prin consecință în suflet, ce astfel trece prin 

cele mai înfiorătoare suferințe. 

13. Diferitele stări ale spiritului în momentul morții pot fi 

insumate după cum urmează: 

Cu cât mai încet se produce eliberarea spiritului, cu atât mai aspru 

el suferă; rapiditatea cu care are loc eliberarea este direct 

proporțională cu gradul de evoluție morală: deoarece spiritul al 

cărui suflet este deja dematerializat, a cărui conștiință este pură, 

moartea este numai un somn trecător, lipsită de suferință, și din 

trezirea căruia este încântat peste măsură. 

14. Pentru ca oamenii să poată fi îndemnați de a munci cu 

sârguință pentru a realiza propria lor purificare, de a înăbuși 

pornirile lor răutăciose și de a înfrânge pasiunile lor lumești, ei 

trebuie să vadă avantajele pe care o asemenea linie de acțiune le 

va asigura în viața viitoare; pentru a putea să se identifice cu acea 

viață viitoare, a-și concentra aspirațiile asupra ei și a o prefera în 

fața celei de pe pământ, ei nu numai că trebuie să creadă în 

existența acesteia, însă trebuie de asemenea să o înțeleagă; ei 

trebuie să fie capabili să o contempleze sub un aspect ce trebuie 

să fie în armonie cu motivele și simțul lor al realității, și cu cea mai 

înaltă idee a lor de măreție, bunătate și justiție a lui Dumnezeu. 

Dintre toate doctrinele filozofice astfel prezentate minții umane, 

Spiritismul este cel ce exercită, în acest aspect, cea mai puternică 

influență, prin credința de neclintit ce o dă celor ce îi înțeleg cu 

adevărat scopul și învățăturile. 

Spiritistul iluminat nu începe prin a crede; el crede deoarece el 

înțelege, și el înțelege deoarece principiile Spiritismului se confirmă 

judecății sale. Viața viitoare este o realitate expusă în permanență 

înaintea ochilor săi, și pe care o vede și o atinge, să zicem așa, în 

fiecare moment; în consecință, nici un dubiu asupra acestui lucru 

nu îi poate intra în suflet. Intervalul scurt al vieții prezente i se pare 

nimic în comparație cu viața spiritului eternă, pe care o vede drept 

viața sa adevărată; și astfel atribuie puțină importanță întâmplărilor 

de pe calea ce îl conduce într-acolo, și întâlnește, cu resemnare, 

schimbările cărora le înțelege și cauza și utilitatea. Sufetul său se 

186

înalță deasupra încercărilor și necazurilor existenței sale 

pământești prin relațiile directe pe care le cultivă cu lumea invizibilă 

ce ne înconjoară; legăturile fluide ce-l unește cu materia sunt astfel 

slăbite, iar eliberarea parțială a acelor legături săvârșită în timpul 

cursului existenței prezente, îi ușurează trecerea din viața de pe 

pământ la cea a lumii spiritului. Umbrirea mintală inseparabilă de 

transformare este de durată scurtă în cazul său, deoarece îndată 

ce a trecut pragul lumii spiritului, el știe unde se află; nimic în acea 

lume nu i se pare străin; el înțelege perfect situația în care se 

găsește. 

15. Spiritismul, cu siguranță, nu este indispensabil de 

obținerea acestui rezultat și nu are nici o intenție ambițioasă de a fi 

unicul mijloc de a asigura bunăstarea sufletului în viața cealaltă; 

însă ușurează dobândirea acelei bunăstări prin cunoștințele pe 

care ni le oferă, prin sentimentele pe care le insuflă, și prin 

determinarea pe care o trezește în mintea tuturor celor care i-au 

acceptat sincer principiile, de a munci cu perseverență pentru 

evoluția lor mintală și morală. Oferă deasemenea tuturor mijloacele 

de a facilita eliberarea altor spirite în momentul când părăsesc 

învelișul terestru și de a scurta perioada următoare de confuzie, 

prin rugăciune și invocare. Prin rugăciunea sinceră, ce este o 

magnetizare a spiritului, noi ajutăm spiritul ce moare să obțină o 

eliberare mai rapidă a fluidului perispiritual; prin invocare, dirijată 

înțelept și prudent, și adresându-se spiritului în cuvinte blânde și 

încurajatoare, îl deșteptăm din starea de somnolență în care se 

găsește și îl ajutăm să-și recapete conștiința mai repede; dacă se 

află într-o stare de istovire, îl îndemnăm spre căința care îi poate 

scurta suferințele. 

În exemplele pe care urmează să le aducem, fericirea și nefericirea 

vieții spiritului, sunt ilustrate de povestirile spiritelor însăși, care 

astfel ne inițiază în diferitele faze a locașului lor de existență. Nu 

am căutat să aducem înaintea cititorului personajele mai mult sau 

mai puțin ilustre ale antichității, a căror poziție posibil să fi suferit o 

187

schimbare din vremea existenței prin care ne sunt cunoscuți nouă, 

și din a căror privință ne-ar fi imposibil să obținem dovezi suficiente 

asupra identității. Din contră, am selectat experiențele celor care 

în existența pământească au trecut prin circumstanțe obișnuite a 

vieții din zilele noastre, deoarece din acestea se pot extrage cele 

mai mărețe rezultate de îndrumare. Cu cât este mai apropiată 

existența terestră a unui spirit de a noastră, prin poziția sa socială, 

îndeletnicirile, relațiile sale, etc., cu atât mai îndeaproape vine 

povestirea experiențelor în lumea spiritului, și cu atât mai ușor ne 

este să obținem o probabilitate mai chibzuită asupra identității 

povestitorului. Funcțiile vieții obișnuite sunt acelea a numărului 

mare, din care motiv experiențele spiritelor, a căror existență 

pământească a fost acceptată în acele funcții, sunt de o 

aplicabilitate mult mai generală; funcțiile excepționale sunt mai 

puțin interesante pentru cei mulți, deoarece ei merg dincolo de 

sfera gândurilor și deprinderilor lor. Nu am căutat, astfel, să 

prezentăm nume ilustre; dacă printre cei ale căror declarații le-am 

ales, câțiva sunt bine cunoscuți, marele număr este în totalitate 

enigmatic. Să înșiruim nume celebre nu ar fi adăugat nimic 

instructivității acestor istorisiri, și probabil ar fi trezit voința 

bolnavicioasă a prietenilor și cunoscuților pe care i-au plictisit. Nu 

ne adresăm nici celor curioși nici iubitorilor de scandal, ci acelora 

ce în mod sincer își doresc lumină asupra subiectului despre viața 

viitoare spre care aspirăm. 

Am putea să înmulțim aceste exemple la infinit; însă, fiind 

constrânși a le mărgini numărul, i-am ales pe cei care aduc cea 

mai mare cantitate de informații cu privire la natura lumii spiritului, 

prin poziția propriului spirit, sau prin explicarea pe care e capabil să 

ne-o ofere. Cea mai mare parte a lor sunt încă nepublicate; numai 

câteva dintre ele eu fost publicate în Revue Spirite; din acestea am 

scos toate detaliile ce nu conțineau în mod direct scopul lucrării de 

față, și am adăugat explicații suplimentare ce au fost ulterior oferite 

în ceea ce îi privește de către călăuzele spiritului. 

188

Fericirea este rezultatul si recompensa bunatatii" 

189

RAIUL si IADUL

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?