TEORIILE COMUNICÃRII - Referate

CAPITOLUL 1 “DESPRE COMUNICARE”
1.1 CE ESTE COMUNICAREA? 1
Comunicarea este o componentă esenţială a vieţii, componentă care trebuie să fie înţeleasă cât
mai corect pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înţelegem,
să înţelegem elementele ei de bază.
În esentă, comunicarea reprezintă schimbul unei particule dintr-o parte a spaţiului în altă parte
a spaţiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee.
Acest mod simplu de înţelegere a esenţei comunicării conduce la următoarea definiţie:
„Comunicarea reprezintă considerarea şi acţiunea de a deplasa un impuls sau particulă de
la un punct sursă, pe o anumita distanţă, cu intenţia de a reconstitui la un punct de
recepţie, un duplicat/copie şi o înţelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursă.”
Figura 1.1 Orice comunicare implică o particulă care poate să reprezinte una din
următoarele categorii: un obiect…
Figura 1.2 … un mesaj scris…
1 Note de lectură şi comentarii după “Scientology: What is Effective Communication?” de L.Ron Hubbard
1

Figura 1.3 … un cuvânt rostit…
Figura 1.4 …. sau o idee.
MINGE
Dacă am face o asemănare cu chimia, am putea spune că formula comunicării este: cauză,
distanţă, efect, combinate cu intenţie, atenţie şi reproducere/duplicare/copiere, toate
combinate cu înţelegere.
Această formulă magică deschide porţile către înţelegerea părţilor componente, putem
vizualiza funcţiile fiecăreia, putem înţelege mai clar întregul.
INTENTIA CĂ CEEA CE
SE SPUNE VA FI ÎNŢELES
PUNCT DE
PRIMIRE
INTENŢIE
DOMNUL POPESCU
VĂ PRIMEŞTE ACUM
ATENŢIE DISTANŢĂ
REPRODUCERE
ŞI ÎNŢELEGERE
PUNCT DE
PRIMIRE
2

Figura 1.5 Orice comunicare reuşită trebuie să conţină toate elementele prezente în figură.
Orice eşec în comunicare poate fi descifrat prin analiza componentelor pentru a identifica
ceea ce nu a funcţionat bine.
1.2 FACTORII COMUNICĂRII
Se pot defini două unităţi însufleţite “A” şi “B” considerate ca terminale. Prin terminal se
înţelege un punct care primeşte, retransmite şi emite comunicaţii. În funcţie de aceste două
unităţi şi de relaţiile care se stabilesc între ele, pot fi enumeraţi următorii factori ai
comunicării:
• Pentru a exista o comunicare este necesar ca in “A” sa existe o intentie care se va
transforma la “B” in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in “B” sa
apara o duplicare a ceea ce s-a intamplat in “A”.
CAUZĂ
INTENŢIE ŞI
ATENŢIE
INTENŢIE ŞI
ATENŢIE
Figura 1.6 Intenţia / atenţia
EFECT
• Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre “A”(cauza) si “B”
(efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca aceasta
comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare;
3

CAUZĂ
Figura 1.7 copierea/duplicarea/reproducerea in “B”
COPIERE/DUPLICARE/
REPRODUCERE
EFECT
• Este randul ca in “A”(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in “B”(cauza).
In acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut efecte
negative.
EFECT
COPIE/DUPLICAT/
REPRODUCERE
CAUZĂ
Figura 1.8 copierea/duplicarea/reproducerea in “A”
Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in “A”, fie in “B”, ciclul nu se inchide, exista o
serie intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea mesajului emis
in “A”. Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat “A” cat si “B” vor dori sa incheie ciclul
comunicarii. Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele parti o dorinta de raspuns,
4

individul care asteapta timp indelungat un raspuns la semnalul sau va fi multumit sa
primeasca orice raspuns, ca remediu la saracia de mesaje receprionate.
• Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea
atentiei si intentiei.
RĂSPUNS
RĂSPUNS
ÎNTREBARE
RĂSPUNS
Figura 1.9 intrebarea/raspunsul (absenta raspunsului)
NICI UN
RĂSPUNS
• “A” are intentia sa-l intereseze pe “B”, iar “B” devine interesat de ceea ce doreste “A”. In
mod similar fenomenul se repeta in “B”
INTERESAT
CAUZĂ
Figura 1.10 interesat / interesant
INTERESANT
EFECT
5

INTERESANT
EFECT
Figura 1.11 interesat / interesant
INTERESAT
CAUZĂ
• Intentia de a fi receptionat genereaza in “A” necesitatea de a fi mesajul sau sa fie
copiat/duplicat. Daca mesajul din “A” nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in “B”
mesajul nu va fi receptionat. Este ca si cum “A” vorbeste romaneste iar “B” intelege doar
englezeste. In acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa genereze
cauze, efecte si duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte mult. Pentru
a comunica trebuie sa luam in considerare diferite modalitati prin care putem atrage
atentia celui caruia dorim sa-i comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin
duplicare si intelegere sa devina interesant pentru el.
INTERESAT
CAUZĂ
INTENŢIA DE A FI
RECEPTAT INTERESANT
Figura 1.12 Intentia de a fi receptionat
EFECT
6

• “A” si “B” doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce
mejajul
CAUZĂ
DORINTA DE A DUPLICA
Figura 1.13 Intentia de a duplica mesajul
• existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii
CAUZĂ
EFECT
DISTANŢĂ
Figura 1.14 Distanta element al comunicarii
INTENTIA DE A FI
DUPLICAT
EFECT
EFECT
CAUZĂ
7

1.3 ALTE DEFINIŢII ALE COMUNICĂRII
„comunicare: acţiunea de a comunica şi rezultatul ei” (DEX)
Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, în urmă cu aproape douăzeci de
ani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării, propuse de diferiţi
autori: 126 de formulări. În ciuda numărului mare de definiţii, s-a evidenţiat că, în funcţie de
domeniu, termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în
divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii.
Astfel de exemple sunt următoarele:
Edward O. Wilson – biolog – „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau unei celule
care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o
manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”.
Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin
care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba
comportarea altor indivizi (auditoriul).”
Charles Morris: „punerea in comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr
de lucruri”; „orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de
comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”
Collin Cherry: „Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.”
Waren Weaver: comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o
afecteze pe alta.”
Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut si
modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor
reguli.”
Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă
răspuns.”
Definiţiile prezentate sunt rezultatele evoluţiei istorice a cercetărilor în domeniul ştiinţelor
comunicării, momentele cele mai semnificative ale acestei istorii, scurte dar foarte dense,
fiind redate în continuare.
1.4 MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN ISTORIA TEORIILOR COMUNICĂRII 2
2 Note de lectură şi comentarii după “Istoria teoriilor comunicării” de Armand Mattelart şi Michele Mattelart
8

În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de bază în comunicare şi s-a definit
principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societăţii, un
ansamblu ce îndeplinea funcţii precise inspirând primele concepte despre o „ştiinţă a
comunicării”.
În acest context, „diviziunea muncii” a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor
idei. Comunicarea contribuia esenţial la organizarea muncii colective în cadrul
întreprinderilor şi structura spaţiile economice. Cosmopolis-ul comercial al concepţiei liberale
de tip „laissez faire” se bazează pe diviziunea muncii şi mijloacele de comunicare, căi
fluviale, maritime şi terestre, asociindu-i-se bogăţia şi creşterea economică.
Distanţa dintre realitate şi teoretizarea voluntaristă a domesticirii mişcarii a caracterizat multă
vreme viziunile asupra comunicării ca factor de progres şi împlinire a raţiunii. Expresia
acestei stări de fapt o reprezintă maxima definită de François Quesnay „laissez faire, laissez
passer” . Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încerca să le
înţeleagă ca „sistem” şi ca „unitate”, imaginează o reprezentare grafică a circulaţiei
bogăţiilor într-un asa zis “Tablou economic”, din care se desprinde o viziune macroscopică a
unei economii a „fluxurilor”.
În 1793 se inaugurează primul „telegraf optic al lui Claude Chappe”, sistem de comunicare
la distanţă utilizat în scopuri militare.
Şcoala economiei clasice engleze utilizează conceptul de diviziune a muncii şi modelul
fluxurilor materiale, prefigurând un „model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri
feedback ale banilor ca informaţie” (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii
stimulează reflecţii despre „diviziunea muncii mentale” care conduc la elaborarea unor
proiecte de mecanizare a operaţiunilor inteligente: „maşina cu diferenţe” şi „maşina
analitica”, strămoşii calculatoarelor electronice.
Claude Henri de Saint-Simon înnoieşte lectura socialului pornind de la metafora fiinţei vii
definind „conceptul de reţea”. Saint-Simon – în Filozofia socială – defineşte o ştiinţă a
reorganizării sociale, care să asigure trecerea între „guvernarea oamenilor“ şi „administrarea
lucrurilor”, societatea fiind concepută ca un sistem organic – ţesătură de reţele – dar şi ca un
„sistem industrial” administrat de o industrie şi condus ca o industrie.
Filozofia „industrialismului” grăbeşte împlinirea „erei pozitive”, definită ca fiind „functia
organizatoare a producerii reţelelor artificiale, a reţelelor de comunicare-transport (reţele
materiale) şi a celor financiare (reţele spirituale)”.
9

Herbert Spencer face să înainteze cunoaşterea în domeniul comunicării ca sistem organic
enunţând în lucrarea sa Fiziologia socială – cu mult înainte de publicarea operei majore a lui
Darwin Originea speciilor – ipoteza „continuităţii dintre originea biologică şi ordinea
biologică”. Diviziunea fiziologică a muncii şi progresul organismului - se află pe acelaşi
nivel, de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la concentrare la diferenţiere –
conduc la ideea că societatea industrială întruchipează societatea organică.
În acest sistem comunicarea este o componentă de bază a celor două „aparate de organe”,
cel distribuitor şi cel regulator, făcând posibilă gestionarea relaţiilor complexe dintre centrul
dominant şi periferie. Prin informaţii şi prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul
poate să-şi „propage influenţa”.
O noţiune de bază în analiza sistemelor de comunicare este noţiunea de „dezvoltare”.
Auguste Comte îmbină conceptul de diviziune a muncii cu noţiunile de dezvoltare, creştere,
perfecţionare, omogenitate, diferenţiere şi eterogenitate (idei împrumutate din embriologie –
teoria dezvoltării organismului viu). Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a
dezvoltării progresive, istoria fiind concepută ca succesiune a trei stări/vârste: teologică sau
fictivă, metafizică sau abstractă şi în fine, pozitivă sau ştiinţifică.
Modelul de biologizare a socialului se transformă în normă atunci când este vorba de
caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenţi ai dezvoltării şi civilizaţiei, mediile de
comunicare în masă ocupând un rol strategic.
În 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, ştiinţa spaţiului şi a
controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat de pământ.
Reţelele şi circuitele, schimbările, interacţiunile, mobilitatea sunt diferite forme de
manifestare a „energiei vitale”. În acest context al dimensiunii spaţiale a puterii, spaţiul
devine „spaţiu vital”
În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile „societăţii de
masă” şi mijloacele de difuzare în masă. Masa se infăţişează ca o ameninţare reală pentru
întreaga societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare şi demografice.
În 1835, Adolphe Quetelet întemeiază o nouă ştiinţă a măsurării sociale, „fizica socială”, o
ştiinţă a cărei unitate de bază este „omul mediu”. Tehnologia riscului şi raţiunea
probabilistică se transformă în câmpul /domeniul/ politic, devenind o unealtă de administrare
a indivizilor luaţi în masă.
Antropomertia lui Bertillon, biometria şi eugenia lui Galton, ca şi antropologia criminală a
lui Lombroso contribuie la identificarea individului şi stabilirea unor „profile”.
10

Scipio Sighele (Gloata criminală) şi Gustave Le Bon (Psihologia mulţimilor) descriu viziuni
manipulatoare a societăţii, care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele
de sufletul rasei, popoare inferioare) eliberate de „constrângerile impuse libertăţii de presă şi
de adunare”. Cei doi autori determină apariţia ideii/conceptului de „psihologia mulţimilor”.
Invers faţă de mulţime – care este un concept de „contagiune psihică” produs în mod esenţial
de contacte fizice – „publicul sau publicurile din era publicului” – produs al lungii istorii a
mijloacelor de transport şi difuzare – progresează odată cu sociabilitatea. „Nu aparţii decât
unei singure mulţimi într-un anumit moment, dar poţi face parte din mai multe publicuri în
acelaşi timp” tinde să definească lamentarea revărsării apocaliptice a „mulţimii-gloată”.
Sigmund Freud, în 1921, contestă axiomele psihologiei mulţimilor: „exaltarea afectelor şi
inhibiţia gândirii de masă”, recurgând la conceptul de „libido”. „”Dacă individul izolat în
mulţime îşi părăseşte singularitatea şi se lasă sugestionat de ceilalţi, o face pentru că simte
nevoia să fie mai degrabă în acord cu ei decât în opoziţie şi, poate, la urma urmei, s-o facă de
dragul lor”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea abundă discursurile utopice, capătă contur imaginarul unei
tehnici mântuitoare.Aceasta era neotehnică, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice şi
imperiale, trebuind să însemne afirmarea unei societăţi orizontale şi transparente. Se
schiţează etapele viitoarei societăţi a abundenţei comuniste într-o natură regăsită datorită
revoluţiei şi unde raţiunea este suverană, o societate în care marile industrii au fost
naţionalizate iar radioul, acest „telefon colectiv” este pus în slujba mobilizării tuturor în
„armata industrială” care va conduce la societatea de abundenţă comunitară.
În Statele Unite comunicarea este legată de proiectul de elaborare a unei noi ştiinţe sociale, pe
baze empirice. Oraşul, ca „laborator social” cu semnele lui de dezorganizare, de
marginalitate, de aculturaţie, de asimilare, devine terenul privilegiat de observaţie pentru
definirea conceptului de „ecologie umană” – aplicarea sistematică a schemei teoretice a
ecologiei vegetale şi animale la studierea comunităţilor omeneşti.
O comunitate se defineşte prin următoarele elemente (Park,1936):
• o populaţie organizată pe un teritoriu, mai mult sau mai puţin înrădăcinată în aceasta
şi ai cărei membri trăiesc într-o relaţie de interdependenţă cu natura simbiotică
În această „economie biologică” relaţiile inter-individuale sunt dominate de „lupta pentru
spatiu”, „competiţia” fiind un principiu de organizare definind nivelul subsocial –
comunitatea organică.
• o suprastructură înălţată pe substuctura biotică şi care i se impune acesteia ca
instrument de conducere şi control
11

În acest mod se defineşte nivelul social şi cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare şi
consens (adică ordinea morală), care au rolul de a regla competiţia facilitând indivizilor
participanti la aceeaşi experienţă să se incadreze in societate. „Cultura este în acelaşi timp un
corpus de obiceiuri şi credinţe şi un ansamblu de artefacte şi unelte sau dispozitive
tehnologice”.
Charles S. Peirce utilizează pragmatismul ca pe o metodă de clarificare conceptuală, punând
bazele teoriei semnelor – semiotica.
„Un semn sau representatem este ceva ce reprezintă ceve pentru cineva, sub un raport
oarecare sau într-o privinţă oarecare”.
“Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în semne; a
gândi înseamnă a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regulă
care stabileşte sensul cuvintelor”
Orice proces semiotic (semiosis) este o relaţie între trei componente:
• Semnul însuşi;
• Obiectul reprezentat;
• Interpretantul;
Obiectul
reprezentat
Semnul însuşi
Interpretantul
Figura 1.15 „Semnul se adresează cuiva, crează adică, în mintea acestei persoane, un semn
echivalent sau, poate, un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l crează îl numesc
interpretant al primului semn”
Aceasta relaţie este numită „triadică”. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un
semn şi ceea ce înseamnă semnul (obiectul lui). Semnificaţia rezultă din relaţia triadică,
interpretantul având rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a
unui semn printr-un alt semn.
12

Se definesc trei tipuri de semne:
NIMIC NU ESTE
UN SEMN
DECÂT DACĂ
ESTE
INTERPRETAT
CA UN SEMN
Figura 1.16 Punctul de vedere al lui Piece in privinta semnului
• Iconul seamănă cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant,
chiar daca obiectul lui nu există.
• Indicele sau indexul este un semn care şi-ar pierde caracterul care face
din el un semn dacă obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu şi-ar pierde acest caracter daca nar
exista nici un interpretant.
• Simbolul este un semn asociat în mod convenţional obiectului sau aşa
cum sunt cuvintele sau semnele de circulaţie; dacă n-ar exista interpretant, şi-ar pierde
caracterul care-l face să fie semn.
„Dacă n-ar exista interpretant, şi-ar pierde caracterul care-l face să fie semn. În această
perspectivă, gândirea sau cunoaşterea este o reţea de semne capabile să se autoreproducă ad
infinitum.”
Ferdinand de Saussure defineşte, în cele trei cursuri de lingvistică (1906 – 1911) (Cursul de
lingvistică generală), limba ca „instituţie socială, sistem organizat de semne ce exprimă idei,
ea reprezintă aspectul codificat al limbajului”.
13

Saussure visează o ştiinţă generală a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: „Se poate
concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în sânul vieţii sociale ... o vom numi
semiologie. Ea ne va învăţa în ce constau semnele şi ce legi le conduc.”
In 1964, Roland Barthes defineşte semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de
semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice,
obiecte, iar complexele acestor substanţe, care se regăsesc în rituri, protocoale sau
spectacole, constituie, dacă nu limbaje cel puţin sisteme de semnificaţie”. Barthes ordonează
elementele fundamentale în patru rubrici:
• limbă şi vorbire;
• semnificant şi semnificat;
• sistem şi sintagmă;
• denotaţie şi conotaţie;
Binoamele semnificant – semnificat şi denotaţie – conotaţie sunt importante pentru studiul
discursului mijloacelor de comunicare de masă. Fiecare semn are un aspect dublu, unul
perceptibil şi audibil: semnificantul; celălalt, conţinut în cel dintâi şi purtat de el:
semnificatul. Între aceste două elemente există un raport de semnificare.
În lucrarea Mitologii (Mythologies, 1957) Barthes defineşte importanţa „dezvoltării
publicităţii, a marii prese, a radioului, a ilustraţiei, fără să mai vorbim de supravieţuirea unei
mulţimi de rituri de comunicare, rituri ale aparenţei sociale”.
După primul război mondial (1914 – 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de
„gestionarea opiniilor de către guvern”, tehnicile de comunicare au făcut un salt înainte.
Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propagandă în războiul mondial) „propaganda
înseamnă democraţie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea
maselor, mijloc mai economic decat violenţa, corupţia ori alte tehnici de guvernare.
Această viziune instrumentală consacră o reprezentare a atotputerniciei mass-media,
considerată instrument de „circulaţie a simbolurilor eficiente”. Se presupune că mass-media
acţionează după modelul „acului de seringă hipodermică” desemnând efectul sau impactul
direct şi nediferenţiat asupra indivizilor atomizaţi.
Lasswell – în lucrările sale: Psihologie şi politică, 1930, Politică mondială şi insecuritate
personală, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând
studierea sistematică a conţinutului mijloacelor de comunicare în masă şi elaborarea unor
indicatori pentru identificarea tendinţelor (trends) aşa-numitei World Attention, elementele
care modelează „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policymaking).
14

„Cine ce spune, prin ce canal, cui şi cu ce efect?” este formula consacrată de către Lasswell
în 1948 pentru a înzestra cu un cadru conceptual sociologia funcţionalistă a mass-media,
având ca rezultat:
• analiza controlului;
• analiza conţinutului;
• analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor;
• analiza audienţei;
• analiza efectelor.
După Lasswell (1948), procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii în societate:
• supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa şi afecta sistemul de
valori al unei comunităţi sau a părţilor ce o compun;
• punerea în relaţie a componentelor societăţii, pentru a produce un răspuns faţă de
mediu;
• transmiterea moştenirii sociale;
Paul F. Lazarsfeld şi Robert K. Merton adaugă la aceste trei funcţii şi o a patra:
• distracţie (entertainment).
Cei doi autori definesc „disfuncţia narcotizantă” a mijloacelor de comunicare, disfuncţie
care generează apatia politică a marii mase a populaţiei, „funcţiile împiedică disfuncţiile să
grăbească criza sistemului”. În acest joc al funcţiilor şi disfuncţiilor sistemul social este
perceput în termeni de echilibru şi dezechilibru, stabilitate şi instabilitate.
Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a „analizorului de programe”
(program analyser) şi a „maşinii de profiluri” (profile machine) care are ca rol înregistrarea
reacţiilor auditoriului în termeni de plăcere, neplăcere sau indiferenţă. Dorinţa de formalizare
a faptelor sociale va fi dominată de anchete privitoare la mass-media, repetate pe un eşantion
de persoane (panels).
În anii ’40 – ’50, istoria sociologiei funcţionaliste a mijloacelor de comunicare în masă
înregistrează descoperirea unui element intermediar între punctul iniţial şi punctul final al
procesului de comunicare.
Studiile conduse de Lazarsfeld – Opţiunea oamenilor (The People’s Choice, 1944) şi
Influenţa personală: Rolul oamenilor în fluxul comunicării de masă (The Part Played by
People in the Flow of Mass Communication, 1955) – descoperă influenţa „grupului primar”,
definind fluxul comunicării ca pe un proces în două etape, în care rolul „liderilor de opinie”
se dovedeşte decisiv. Teoria poartă numele de „fluxul în doi timpi” (two-step flow):
• la primul nivel există persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;
• la al doilea nivel se află cei care consultă mai puţin mijloacele de informare şi care
depind de ceilalţi pentru a obţine informaţii.
15

Inedită pentru analiza funcţională a mijloacelor de comunicare în masă, grupul primar şi
eşantionul intermediar, conduc pe Kurt Lewin în lucrarea O teorie dinamică asupra
personalităţii (A Dynamic Theory of Personality, 1935) să studieze „decizia de grup”,
fenomenul leadership-ului, reacţiile fiecărui membru din cadrul acestuia la un mesaj
comunicat pe căi diferite. În cursul experienţelor defineşte noţiunea de gatekeeper sau de
controlor al fluxului de informaţie, funcţie asigurată de liderul de opinie.
Lewin introduce conceptele de topologie şi de vectori pentru a desemna sau reprezenta teoria
„câmpului/ domeniului de experienţă”.
În anii ’40, teoria matematică a comunicării începe să joace un rol în dinamica transferului şi
transpunerii modelelor proprii ştiinţelor exacte, noţiunea de „informaţie” dobândeşte definitiv
un statut de simbol calculabil.
În 1948, Claude Elwood Shannon publică Teoria matematică a comunicării (The
Mathematical Theory of Communication). Shannon propune o schemă a „sistemului general
de comunicare”, problema comunicării fiind de „a reproduce într-un punct dat, în mod
exact sau aproximativ, un mesaj selecţionat într-alt punct”.
Figura 1.17 Schema originala propusa de Shnnon pentru a defini sistemul de comunicare
Shannon propune o schemă liniară în care defineşte o origine şi semnalează un sfârsit,
comunicarea se bazează pe lanţul următorilor constituienţi:
• sursa de informaţie care produce un mesaj;
• encoder-ul sau emiţătorul care transformă mesajul în semnale în scopul de a-l face
transmisibil;
• canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;
• decoder-ul sau receptorul ce reconstruieşte mesajul pornind de la semnale;
16

• destinaţia, persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.
Shannon cuantifică costul unui mesaj al unei comunicări între doi poli în prezenţa unor
perturbaţii aleatorii, numite zgomot, perturbatii indezirabile? nedorite, deoarece împiedică
izomorfismul, adică deplina corespondenţă între cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale
va conduce la o comunicare cu semnale convenite şi la costuri minime.
Indiferent dacă se referă la relaţii care implică maşini, fiinţe biologice sau organizaţii sociale,
procesul de comunicare răspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces
stohastic, adică afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanţurilor de
simboluri în literatură), între un emiţător, liber să aleagă mesajul pe care îl trimite, şi un
destinatar, care primeşte această informaţie împreună cu toate constrângerile ei.
Cercetările biologilor au condus la apariţia noţiunii de „informaţie”, noţiune utilizată de
Erwin Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului conţinute în
cromozomi. Puterea de organizare a analogiei informaţionale însoţeşte toate marile
descoperiri din ştiinţele vieţii.
În 1933, Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea Teorii moderne ale dezvoltării (Modern
Theories of Development) pune bazele „teoriei sistemelor”. Ştiinţele politice vor constitui
unul dintre primele domenii de aplicare a sistemismului în problemele de comunicare în masă,
viaţa politică fiind considerată ca un „sistem de comportament” , capacitatea sistemului de a
domina tensiunile depinzând de prezenţa şi natura informaţiei care se întoarce (feedback) la
cei care iau decizii.
În 1965, David Easton, în lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for
Political Analysis) defineşte politica ca un sistem de intrări şi ieşiri (input – output) modelat
pe interacţiunile sale cu mediul şi care răspunde adaptându-se mediului. Răspunsul sistemului
depinde de rapiditatea şi de exactitatea culegerii şi prelucrării informaţiei.
Norbert Wiener, în 1948, publică lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal şi
la maşina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine) definind
„informaţia” ca materia primă a societăţii viitoare, societate utopică a informaţiei. Norbert
Wiener ne averizează asupra tendinţei naturii de a distruge ceea ce e ordonat şi de a accelera
degradarea biologică şi dezordinea socială, tendinţa spre „entropie”.
„Suma informaţiei dintr-un sistem este măsura gradului său de organizare; entropia este
măsura gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte”. „Informaţia trebuie să
poată circula. Societatea informaţiei nu poate exista decât cu condiţia unui schimb fără
piedici. Este incompatibilă prin definiţie cu embargoul sau practica secretului, cu
inegalitatea accesului la informaţie şi transformarea acesteia din urmă în marfă.”
17

În Cuvintele şi lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o
arheologie a ştiinţelor umane, o istorie a condiţiilor de existenţă a cunoştinţelor, dezvăluind
epistemele succesive şi delimitate care definesc sistemele de gândire în formarea culturii
occidentale din epoca clasică până în cea modernă.
Foucaut defineşte două forme de control social:
• disciplina bloc formată din tabuuri, interdicţii, bariere, ierarhii şi despărţiri, rupturi de
comunicare;
• disciplina mecanism formată din tehnici de supraveghere multiple şi încrucişate, din
procedee de control suple, funcţionale, dispozitive care-şi exercită supravegherea prin
interiorizarea de către individ a expunerii sale constante la privirea de control.
„Puterea nu se deţine şi nu se transferă ca un obiect, ea nu se aplică pur şi simplu ca o
obligaţie sau ca o interdicţie celor care n-o au, ci îi investeşte, se exercită prin intermediul
lor şi trece prin ei, se sprijină pe ei, tot aşa cum împotriva puterii ei înşişi se sprijină, la
rândul lor, pe punctele de ancorare ale puterii însăşi.”
„De fapt, puterea produce realitate; ea produce domeniile obiectelor şi ritualurilor de
adevăr.”
Trăim într-o „civilizaţie a imaginii”, explozia mediatică defineşte concepte derivate, cum este
cel de „societate a spectacolului”. Pentru a putea înţelege aceste noi concepte trebuie
discutate din punct de vedere politic şi sociologic „imaginile şi sunetele” ca şi raporturile
dintre ele.
Platon, în Republica, asociază termenul de imagine unor noţiuni vagi şi contradictorii:
„Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape sau la suprafaţa
corpurilor opace, lustruite şi strălucitoare, şi toate reprezentările de acest fel”.
Încă de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociată cu reprezentarea: „Apoi
Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” Geneza (1,
26).
„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” Geneza (1, 27); „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici
vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos
decât pământul” Geneza (20, 4); „Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti” Geneza
(20, 5).
Caracterul echivoc şi confuz al oricărei imagini este subliniat de Fulchignoni în lucrarea
Civilizaţia imaginii (La civilisation de l’image, 1969), câteva din accepţiuni fiind:
• ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrării tipice sau simbolice;
• tot ceea ce este în limbaj artistic metoforă, simbol, expresie concretă;
• fenomenul fiziologic de persistenţă senzorială, imagini pe retină;
• imagini intuitive ca fapte intermediare între imagine şi percepţie, reprezentări mentale
spontane fără nici o legătură directă cu realitatea, fantasmele, ecoul mental.
18

Fulchignoni propune stabilirea unei distincţii între cele două ordine ale realităţii:
• imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în urma pecepţiei
directe a lumii exterioare;
• imagini subiective, adică acele reprezentări subiective ale lumii provenite dintr-un proces
de imaginare creatoare.
Şi în acest caz, pentru a ieşi din labirintul definiţiilor funcţionale, se apelează la „teoria
semiotică şi semiologică” care defineşte statutul ontologic al imaginii ca producător de sens.
Peirce consideră că „icoana” corespunde clasei semnelor în care semnificantul este într-o
relaţie analogică cu ceea ce reprezintă.
Peirce defineşte imaginea ca subcategorie a icoanei în relaţie de analogie:
• imaginea propriu-zisă care traduce o analogie calitativă între semnificant şi referent prin
preluarea unor calităţi formale ale referentului: forme, culori, proporţii;
• diagrama care se bazează pe o analogie funcţională reproducând organizări interne;
• metofora care este o figura retorică pornită de la un paralelism calitativ realizat printr-un
transfer de semnificaţie.
Trebuie să subliniem faptul că, imaginile vehiculează mesaje vizuale stabilind o relaţie de
sinonimie între „imagine şi reprezentarea vizuală”, „imaginea fiind o analogie indiferent că
este obiectivă sau subiectivă, vizuală sau virtuală”. În cazul „imaginilor virtuale” realitatea
se imită până la confuzie.
Dacă imaginea conţine semne, atunci imaginea publicitară conţine cu siguranţă o intenţie şi cu
certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjuncţia a trei tipuri de
semnificanţi:
• semnificanţi iconici reprezentând un inventar de obiecte determinate socio-cultural;
• semnificanţi lingvistici reprezentaţi prin sonoritate;
• semnificanţi plastici reprezentaţi de culori.
Barthes, în lucrarea Retorica imaginii, 1964, demonstrează că „retorica publicitară” este un
sistem compus din două subsisteme percepute simultan:
• nivelul denotaţiei care furnizează nivelul necodificat înregistrând elementele de referinţă,
caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu există o transformare între
semnificant şi semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienţă perceptivă şi
culturală minimă, fotografia reprezentând „gradul zero al inteligibilităţii” .
• nivelul conotaţiei defineşte un cod impregnat cu semnificaţii socio-culturale.
„Denotaţia suferă de handicapul naturii, în timp ce conotaţia beneficiază de privilegiul
culturii.”
19

Umbero Eco consideră că simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat,
transcriind, după un cod, anumite condiţii ale experienţei. Eco, în Tratatul de semiotică
generală, defineşte patru tipuri de coduri legate de baza fizică a comunicării iconice, ce
structurează procesul de comunicare vizuală:
• coduri iconice propriu-zise:
figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste
luminoase;
semne, dificil de analizat şi care definesc unităţi de identificare izolate ale
imaginii;
enunţuri, coduri ce caracterizează unităţi iconice, cuplate asociativ sau opuse
contextual;
• coduri iconografice, configuraţii sintagmatice conotate cultural (Învierea, Botezul,
Judecata de Apoi, Răstignirea etc.);
• coduri stilistice, creaţii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic
particular;
• codurile inconştientului, determină identificări şi proiecţii psihice, suscitate de semne
vizuale.
În lucrarea Tratat de semiotică generală, Eco consideră că între cuvânt şi conţinut există o
corelaţie culturală. Pentru a analiza pertinent corelaţia culturală în cazul imaginii se
recomandă abandonarea modalităţilor naïve privind iconul:
• semnele iconice au aceleaşi proprietăţi cu obiectul;
• semnele iconice sunt asemănătoare cu obiectul;
• semnele iconice sunt analoage obiectului;
• semnele iconice sunt motivate de obiect;
• semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere în unităţi
pertinente.
Eco trage concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fără a implica în mod necesar
faptul că acestea sunt corelate arbitrar cu conţinutul. Eco izolează trei niveluri axate pe
imaginea propriu-zisă:
• nivelul iconic, care înregistrează datele concrete ale imaginii;
• nivelul iconografic, constituit din două tipuri de codificări:
istorice, semnificanţi constitutivi culturali;
publicitare, specifice procesului de simbolizare;
• nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.) şi
pentru tropii vizuali, realizaţi prin procesul de creaţie.
Dincolo de aceste niveluri de analiză a imaginii, Eco mai introduce două categorii de analiză
aplicate domeniului argumentării:
20

• nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;
• nivelul entimemei, ce dezvoltă raţionamente declanşate prin imagine.
1.5 FUNCŢIILE COMUNICĂRII
Funcţii ale comunicării amintite pe scurt şi anterior au fost stabilite, pe măsura evoluţiei
opiniilor şi cercetărilor în acest domeniu, începând cu antichitatea. În retorica clasică,
comunicarea publică – oratoria – era împărţită după cum urmează:
• judiciară (sau „forensică”);
• deliberativă (sau „legislativă”);
• epideictică („ceremonială”sau „demonstrativă”).
Aristotel a asociat fiecărui „tip” de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) şi a
stabilit funcţiile şi temele potrivite fiecăreia.
Tip de
oratorie
Timp Funcţie Teme abordate
Judiciară trecut acuzare sau apărare justiţie/injustiţie
Deliberativă viitor
stabilirea
oportunităţii sau bun/nedemn/
inoportunităţii unei avantajos/neavantajos
acţiuni publice
Epideictică prezent elogiere sau blamare virtute/viciu
Secolul al XX-lea şi dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii au condus la noi definiri şi în cazul
comunicării, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-l pe Karl Bühler în 1934 –
Teoria limbii – să folosească pentru prima dată termenii azi deja consacraţi de: emiţător,
mesaj şi receptor legaţi de actul comunicării lingvistice. În consecinţă, în raport cu fiecare din
aceşti termeni, se disting următoarele funcţii ale comunicării:
• expresivă – în raport cu emiţătorul;
• reprezentativă – în raport cu mesajul;
• apelativă – în raport cu destinatarul (receptorul).
Roman Jakobson, după cel de-al doilea război mondial, clasifică funcţiile comunicării, în:
• emotivă, de evidenţiere a stărilor interne ale emiţătorului;
21

• conativă, persuasivă sau retorică, prin care se solicită obţinerea unui răspuns
din partea destinatarului;
• poetică, centrată pe mesaj;
• referenţială, care acoperă atât referinţa mesajului cât şi cadrul situaţional în
care are loc transmiterea acestuia.
Dell Hymes, considerănd incompletă această funcţie în viziunea lui Jakobson, a mai definit şi
funcţia:
• contextuală sau situaţională, orientată asupra cadrului în care se desfăşoară
procesul de comunicare;
• metalingvistică, manifestată în cazul în care apare necesitatea atragerii atenţiei
asupra codului utilizat în comunicare;
• fatică, având în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul
bunei sale funcţionări.
1.6 TIPURI DE COMUNICARE SOCIALĂ
Comunicarea este fundamentală atât pentru existenţa individuală cât şi pentru stabilirea
raporturilor individului cu ceilalţi, cu societatea. A comunica este esenţial atât în viaţa
personală cât şi în cea profesională, în acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicând uneori
bariere greu de depăşit; pe aceeaşi treaptă ierarhică comunicarea se desfăşoara mai uşor,
încrederea interlocutorilor este mai mare. (vezi anexa nr. 2.)
În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există cinci tipuri de
comunicare:
• Comunicarea intrapersonală, în care emiţătorul şi receptorul sunt identici, este dialogul
interior purtat cu sinele.
• Comunicarea interpersonală diadică presupune strict doi participanţi şi are următoarele
obiective:
• convingerea interlocutorului;
• autocunoaşterea;
• descoperirea lumii exterioare;
• stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane; William
Schutz, defineşte „nevoile interpersonale”: nevoia de incluziune, nevoia de
control şi nevoia de afecţiune.
• ajutorarea semenilor;
• jocul si distracţia.
22

În imaginile următoare se pot observa cele două ipostaze ale unei comunicări diadice:
• ciclul simplu sau mono-sens;
• ciclul dublu-sens.
Figura 1.18
Figura 1.18
• Comunicarea de grup – ipostază a comunicării interpersonale – presupune mai mult de
doi participanţi.
23

Formarea grupurilor este determinată de existenţa unui obiectiv comun şi a avut ca trăsătură
definitorie, până nu demult, apropierea fizică a participanţilor. Acest „obstacol” este depăşit în
momentul de faţă prin dezvoltarea continuă a mijloacelor tehnice: telefon (teleconferinţe),
calculator (Internet) etc.
Conversaţia în doi sau într-un cerc de persoane cunoscute sau mai puţin cunoscute reprezintă
cea mai neîngrădită formă de manifestare publică.
În secolele trecute, când comportarea în societate se supunea unor reguli protocolare,
manualele de bună purtare cuprindeau capitole speciale despre conversaţie.
Epoca modernă s-a eliberat de asemenea convenienţe rigide dar manuale ale „manierelor
elegante”, care să cuprindă şi astfel de reguli, continuă să apară şi în prezent, deoarece între
oameni tăcerea prelungită devine supărătoare iar monopolizarea discuţiei nu este o soluţie;
între necunoscuţi dar şi între prieteni, exprimarea trebuie să fie corectă şi controlată.
• Comunicarea publică: presupune prezenţa unui singur emiţător şi a unei multitudini de
receptori. Există trei concepţii – teorii – care, din punct de vedere cronologic, au dominat
succesiv abordarea teoretică a ştiinţelor comunicării:
• Teoria acţională – teoria ţintei – prima, din punct de vedere cronologic –
supradimensionează rolul oratorului in detrimentul auditoriului (publicului).
Conform acestei teorii, calităţile oratorului – naturale şi/sau exersate – sunt suficiente pentru
ca acesta să fie înţeles de orice auditoriu, considerat un receptor pasiv. Discursul filozofic –
care preferă orientarea spre adevăr decât spre un public mai mult sau mai puţin avizat – privit
din perspectiva teoreticienilor ulteriori, exemplifică foarte bine această teorie.
• Teoria interacţionala – teoria ping-pong-ului – apărută ulterior – prin
recunoaşterea rolului interlocutorului a dat naştere unei noi concepţii despre
comunicare, bazată pe observarea caracterului cooperativ al acesteia.
Existenţa unui răspuns – feed-back – alternarea replicilor presupun schimbarea succesivă a
rolului de receptor în emiţător, comunicarea amintind în acest caz de jocul de tenis, de unde şi
numele.
• Teoria tranzacţională – teoria spiralei – cea mai modernă dintre abordări – a
apărut ca urmare a dezvoltării cercetărilor asupra comunicării non-verbale si
recunoaşterii valorii comunicative a comportamentului. (vezi anexa nr. 4.)
Denumiţi generic ”paloaltişti” – de la localitatea Palo Alto, din apropiere de San Francisco –
cercetătorii de la Institute of Mental Research au demonstrat imposibilitatea separării
obiective în cauze şi efecte in comunicarea interpersonală; ca urmare, nu există acumulări
24

discrete ci un continuu în care contribuţia fiecărui participant nu este clar recunoscută, o
„spirală” a comunicării.
• Comunicarea de masă: presupune prezenţa obligatorie a uneia din instituţiile comunicării
de masă, presa scrisă şi audiovizuală şi poate avea una din următoarele forme: producţie
de carte, presă scrisă, transmisii de radio sau televiziune.
Funcţiile comunicării de masă (Mihai Coman: Funcţiile socio-culturale ale mass-media) pot
fi sintetizate în următoarele:
• funcţia de informare (vezi anexa nr. 1.);
• funcţia de interpretare;
• funcţia instructiv-culturalizatoare;
• funcţia de liant;
• funcţia de divertisment.
1.7 RETORICA – FUNDAMENTUL COMUNICĂRII PUBLICE
“La inceput a fost cuvantul. ”
• Momente şi personalităţi
Figura 1.19 Turnul Babel
Retorica – arta de a compune dar şi de a prezenta un discurs – se concentrează asupra
comunicării într-un context. Vorbirea, ca şi scrisul, nu iau naştere niciodată în vid ci în anume
25

condiţii istorice, culturale şi temporale, strâns legate de motivele care determină sau inspiră
comunicarea: o nevoie presantă, o ceremonie convenţională, o intenţie specifică etc.
Figura 1. 19 Prima “masina” de scris
Retorica apare pentru prima oară în curţile de justiţie din Atena şi curând devine importantă în
toate domeniile vieţii.
Figura 1.20
Pericle în Discursul funebru păstrat în opera lui Tucidide apreciază puterea de lămurire a
cuvântului înaintea oricărei acţiuni: „... nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte ci
lipsa de lămurire prin discuţie, făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea ce
trebuie.”
Recunoaşterea contribuţiei însemnate aduse de arta cuvântului se găsesc frecvent în operele
lui Homer sau Tucidide, în nenumărate situaţii eroii fiind prezentaţi perorând.
26

Apariţia elocinţei ca artă este semnalată în secolele al V-lea şi al IV-lea î.e.n. în Sicilia, deşi
Atena oferea la vremea respectivă climatul propice dezvoltării acesteia şi potrivit lui Cicero,
studiul elocinţei este caracteristic Atenei, maeştrii cuvântului prosperând în cetatea zeiţei
înţelepciunii.
Grecii antici folosesc termenul de kairos, un termen a cărui semnificaţie aproximativă este
„perioadă generatoare” sau „ocazie”. Astfel, un anumit kairos necesită un anumit tip de
discurs. Romanii vorbesc de deccorum, un principiu semnificativ si cuprinzător al retoricii,
însemnând oportunitatea unui discurs: este nevoie de adaptarea cuvintelor nu numai la subiect
dar şi la auditoriu, într-un anume loc la un moment dat. Sensibilitatea la kairos dă posibilitatea
de a avea deccorum in alegerea cuvintelor potrivite unui anumit auditoriu, spuse intr-o
manieră potrivită.
Retorica nu se referă deci, numai la discurs ca termen abstract ci este strâns legată de natura
auditoriului – devenit în acest caz un termen principial de înţelegere a retoricii – este
totdeauna interesată de direcţionarea unor cuvinte potrivite unui auditoriu specific.
Cei dintâi învăţaţi care se ocupă de arta cuvântului, menţionati de Aristotel, sunt Empedocle
din Agrigent (inventatorul retoricii, după Aristotel), Corax si Tisias, acesta din urmă
codificând şi propagându-şi învăţătura printr-o Techne retorike.
Primii profesori de retorică la Atena sunt sofiştii, care urmăresc dezvoltarea capacităţii
practice de a vorbi şi acţiona ca membru al familiei şi al societăţii.
Figura 1. 21 Primul “laptop”si primele “tastaturi”
Cei zece mari oratori ai antichităţii elene – recunoscuţi de criticii alexandrini – au fost:
Antifon, Andocide, Lisias, Isocrate, Iseu, Eschin, Demostene, Licurg, Hiperide si Dinarh,
dintre care, Demostene este indiscutabil cel mai important.
27

Demostene – cel mai mare creator al antichităţii şi unul
dintre cei mai de seamă oratori ai tuturor timpurilor – se naşte în anul 384 î.e.n. în demosul
Paiania şi trăieşte în perioada în care Filip, regele Macedoniei, ameninţă libertatea Greciei.
Cariera sa politica se oglindeşte în discursuri, întâi ca orator al opoziţiei – marile discursuri:
Filipicele şi Olinicele – apoi ca şef al partidului aflat la putere, când pregăteşte lupta
împotriva lui Filip. În urma luptei de la Cheroneea (388 î. e.n.) şi venirii la tron a lui
Alexandru cel Mare, Demostene face parte din partidul învins şi aplombul sau politic scade.
După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.e.n.) şi lupta de la Crannon (322 î.e.n.), când
armata ateniană este zdrobită, urmărit de macedoneni, Demostene se refugiază in templul lui
Poseidon din insula Calauria unde se otrăveşte.
Figura 1. 22 Imagini, sunete muzicale si cuvinte scrise
28

Sofocle se naşte în 496 î.e.n. la
Colonos, o mică localitate aproape de Atena şi trăieşte o viaţă lungă într-o perioadă de
maximă înflorire a Atenei, în plină ascensiune a puterii politice şi economice. Momentul
Miltiade şi victoria de la Maraton (490 î.e.n.), anii de lupte între Temistocle şi Aristide şi în
sfârşit, epoca lui Pericle – perioada de maximă consolidare a democraţiei sclavagiste ateniene
– marchează atât viaţa cât şi opera sa. Moare la 90 de ani, tocmai la timp să nu vadă căderea
definitivă a Atenei, urmată foarte curând de căderea Spartei şi a elenismului. Lucid până în
ultimul moment al vieţii, Sofocle adresează ultimul său cuvânt umanităţii prin drama „Oedip
in Colonos”.
Platon defineşte retorica mai mult ca filozofie decât ca artă, o unealtă
inutilă; este interesat mai mult de adevăr. Discipol al lui Socrate, Platon scrie 28 de dialoguri
şi scrisori.
Dialogurile din tinereţe (Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias) aplică metoda socratică de
aflare a adevărului de la însuşi cel care este educat şi care l-ar deţine fără să o ştie. Dialogurile
de maturitate (Menon, Banchetul, Fedon, Fedru, Republica) reprezintă contribuţia sa originală
care constă în teoria Ideilor, esenţe care ar exista în afara timpului şi spaţiului, realitatea
vizibilă fiind doar o copie a lor.
Mari oratori clasici romani au fost: Cato cel Batrân, Marc Antoniu, Cicero sau Seneca.
29

Cicero, Marcus Tullius se naşte în 106 î.e.n., este ucis în 43
î.e.n. iar viaţa sa coincide cu declinul şi prăbuşirea imperiului roman. Este un actor important
în multe din evenimentele politice semnificative ale perioadei, opera sa fiind o sursă valoroasă
de informaţii asupra acestora. Considerând politica mai presus decât filozofia, cea din urmă
prezentând valoare doar ca mijloc de a eficientiza acţiunea politică, scrie lucrări filozofice
doar în perioadele în care, forţat de împrejurări, nu poate lua parte la politică în mod activ.
Seneca, Lucius Annaeus – definit de Tacit ca un spirit acomodat, adaptat gustului epocii –
trăieşte în perioada începutului imperiului roman, perioadă de mare înflorire a societăţii şi
culturii romane.
Figura 1.23
Scrie mai ales proza filozofică, corespondenţa cu prietenul său Lucilius – plină de meditaţii
etice – şi aşa numiţii „dialogi” – lucrări consacrate unei anumite teme, lipsite de rigoarea
expunerii academice dar pline de culoare şi vivacitate, adoptând mai degrabă tonul unei
conversaţii moralizatoare cu un interlocutor imaginar.
Teoria retoricii este discutată de Aristotel şi mai apoi de Quintilian.
30

Aristotel crede că retorica este „găsirea mijloacelor disponibile
pentru a convinge”. Întemeietor al şcolii peripatetice, Aristotel este autorul unei vaste opere
filozofice cuprinzând scrieri de logică (Analitica, Organon), filozofie a naturii (Fizica),
filozofie propriu-zisă (Metafizica), de etică (Etica Nicomahica, Etica mare) şi de poetică
(Poetica).
Figura 1.24
Quintilian, Marcus Fabius se naşte la Calagurris, Spania în 35 e.n., este educat să devină
retor şi deschide prima şcoală publică adevărată de retorică, primind un salariu de la stat. Este
singurul retor care primeşte o bursă imperială. După ce predă timp de douăzeci de ani, se
retrage şi la sfatul prietenilor de a-şi împărtăşi experinţa în domeniul pedagogiei retoricii,
scrie Instiutio Oratoria, singura lucrare care a supravieţuit până în prezent, din trei câte a
publicat, celelalte fiind un discurs de apărare a unui suspect de crimă şi tratatul Asupra
decăderii oratoriei romane.
Retorica este inclusă şi în programele disciplinelor artelor liberale medievale, fiind utilizată
în secolele ce urmează în trei domenii principale ale vieţii publice: politică, religie şi drept.
31

Figura 1.24
Figura 1.25
În perioadele Evului Mediu, Renaşterii şi Reformei, retorica este în general asociată bisericii,
marii oratori purtând numele de Savanorola, Martin Luther sau John Calvin.
Martin Luther este una din figurile istorice cele mai controversate: susţinătorii săi îl numesc
un erou protestant, un luptător pentru libertate, un conducător înţelept al bisericii iar
detractorii, un eretic sau un terorist ecleziast profan. Între aceste exprimări extreme există voci
care îl consideră un rău necesar sau un catalizator într-o situaţie socială şi religioasă specială.
El însuşi se consideră un simplu călugăr sau un simplu Creştin, ceea ce nu îl împiedică să
provoace o undă de şoc în sânul bisericii, schimbând cursul istoriei occidentale. Sunt patru
perioade distincte în care poate fi împărţită viaţa sa: anii de început (1483 – 1516),
Reformatorul (1517 – 1525), Conducătorul religios (1526 – 1537) şi ultimii ani (1538 –
1546).
John Calvin – născut într-o familie din clasa mijlocie superioară franceză, pe numele său
adevărat Jean Cauvin – este coniderat una din cele mai importante figuri ale Reformei. Educat
pentru viaţa religioasă, este influenţat de ideile lui Luther şi devine protestant. Îşi dedică o
32

parte din viaţă scrierii lucrării Institution de la Religion Chrétienne (Instituţia Religiei
Creştine). Principalele sale convingeri religioase sunt: credinţa în primatul Scripturii ca unică
autoritate în luarea deciziilor doctrinare, credinţa în predestinare şi în salvarea prin credinţă şi
respingerea episcopatelor; este întemeietor al calvinismului.
Figura 1.26 Martin Luther si John Calvin
Dezvoltarea parlamentelor, în secolul al XVIII-lea, determină apariţia marilor oratori ca:
Charles James Fox, James Otis sau Danton şi Mirabeau. Datorită faptului că aceşti politicieni
vorbeau de obicei celor din clasa socială a căror exponenţi erau, discursurile lor erau
complexe şi erudite, pline de aluzii la clasici.
Figura 1.27 Danton
În secolul al XIX-lea, dezvoltarea metodismului şi a religiilor evanghelice dă naştere unor
predicatori ca John Wesley sau George Whitefield, care se adresează unui auditoriu eterogen,
din diferite clase sociale. Discursurile lor cu aluzii biblice şi apeluri emoţionale influenţează
profund stilul oratoric al multor politicieni.
33

Dintre oratorii faimoşi ai secolului al XIX-lea se pot enumera: Disraeli, Lamartine, Abraham
Lincoln iar în ţara noastră, Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Benjamin Disraeli, sir – născut evreu şi convertit la creştinism împreună
cu toată familia de către tatăl său – munceşte din tinereţe încercând să supravieţuiască,
orientându-şi viaţa către obţinerea şi mai apoi către menţinerea puterii. Devine în cele din
urmă prim ministru al Imperiului Britanic şi prieten apropiat al reginei Victoria, pentru care
crează în 1876 titlul de „împărăteasă a Indiei”. Scrie romane încă din tinereţe, este cunoscut
pentru pamfletele sale politice iar în calitatea sa de prim ministru modifică legislaţia britanică
privitoare la condiţiile de muncă şi de locuit şi prin tot ce întreprinde, protejează interesele
britanice şi lărgeşte graniţele imperiului.
Figura 1.28 Benjamin Disdraeli
34

Abraham Lincoln – născut într-o familie săracă din Kentucky şi rămas
orfan de mamă la zece ani – este nevoit să lupte încă de la început, atât pentru a se întreţine,
cât şi pentru a învăţa. Poate fi caracterizat de următoarea afirmaţie a partenerului său de
avocatură: Ambiţia sa a fost un motor care nu a ştiut de nimic. Autor al Proclamaţiei pentru
Emancipare, prin care se abolea sclavia, ales şi reales preşedinte al Statelor Unite, este
asasinat la teatrul Ford din Washington de John Wilkes Booth, un actor care credea că ajută
Sudul , nemulţumit încă de abolirea sclaviei.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, de aprecieri deosbite se bucură Woodrow Wilson,
Lenin, Troţki, David Lloyd George, Winston Churchill. Stilul oratoric bombastic al lui Hitler
şi Mussolini, inevitabil asociat cu ideologiile lor politice, discreditează stilul retoric
grandilocvent.
Figura 1.29 Winston Churchill si ordideea care-i poarta numele
35

Vladimir Ilici Lenin – unul din conducătorii partidului bolşevic încă de
la formarea sa, în 1903 – a condus sovietele la victoria din 1917, fiind ales în fruntea
guvernului sovietic, unde şi-a desfăşurat activitatea până în 1922, când s-a retras din cauza
sănătăţii. Angajat în lupta revoluţionară încă din tinereţe, absolvent de Drept, începe prin a
apăra drepturile ţărănimii sărace din Samara iar contactul cu învăţăturile revoluţionare ale lui
Plehanov, munca în biblioteci şi la ziare în cursul călătoriilor în Elveţia, Franţa şi Germania îi
formează şi modelează convingerile politice. Fondator al internaţionalei socialiste, ultimele
sale articole sunt împotriva birocratizării partidului comunist.
Apariţia radioului obligă retorica să devină mai intimă, mai conversaţională, fiind recunoscute
în acest sens discursurile preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt.
Figura 1.30 Franklin Delano Roosevelt si Winston Churchill
Televiziunea adăugă cerinţe suplimentare pentru orator (devenit acum „public speaker”) care
trebuie să aibă nu numai o voce frumoasă ci şi o apariţie agreabilă. Şi în aceste condiţii, foarte
mulţi politicieni – exemplu notabil fiind John Fitzgerald Kenedy – reuşesc să marească
impactul discursurilor lor cu ajutorul camerelor de luat vederi.
36

• Discursul
Experienţa comunicării interumane arată că există patru motive pentru care se formulează un
discurs:
• dorinţa explicării sau informării asupra unei probleme;
• dorinţa de a convinge pe cineva de ceva;
• dorinţa de a descrie ceva;
• dorinţa de a povesti ceva.
Aceste dorinţe naturale sau intenţii determină cele patru forme de discurs definite de retorica
convenţională dupa cum urmează:
• expunere;
• argumentare/persuasiune;
• descriere;
• povestire.
Expunerea răspunde intenţiei de a informa, de a explica de exemplu, în scopul clarificării unei
idei, analizării unei situaţii, definirii unui termen, de a da indicaţii.
Argumentarea/persuasiunea reprezintă puterea
Persuasiunea si argumentarea au acelasi scop: de a convinge, de a lămuri. Diferenţa constă în
metoda utilizată: în timp ce persuasiunea face uz de apelul emoţional implicând un minim
necesar de logică şi subliniind comuniunea cu auditoriul pentru a obţine o schimbare de
atitudine, de punct de vedere, de sentimente, argumentarea utilizează logica pentru a obţine
această schimbare.
Figura 1.31
37

Descrierea redă intenţia vobitorului de a oglindi cât mai fidel experienţa percepută în mod
propriu, de a da auditoriului „sentimentul” lucrurilor/evenimentelor descrise, calitatea unei
experienţe directe.
Povestirea este acel tip de discurs preocupat de acţiune, cu evenimente în desfăşurare şi viaţă
în mişcare.
În concluzie, se poate spune că: expunerea explică făcând apel la înţelegere; argumentarea
apelează de asemenea la înţelegere dar în scopul convingerii auditoriului; descrierea şi
povestirea pot conduce, e adevărat şi la înţelegere dar apelează în mod special la imaginaţie,
la capacitatea auditoriului de a recrea calităţile unui obiect sau eveniment.
• Auditoriul
Toate discursurile sunt realizate în lumina celor ce le vor asculta sau citi. Cu alte cuvinte,
analiza retorică ia în consideraţie totdeauna cum un anumit auditoriu dă formă compoziţiei
unui text sau răspunde la acesta.
Figura 1.32 Cel mai fidel auditoriu?
În oratoria clasică, de auditoriu se leagă stabilirea ocaziei în care este ţinut un discurs.
Teoreticienii de mai târziu iau în considerare numeroşii auditori cărora le este prezentat un
discurs, în mod intenţionat sau nu, de exemplu, auditoriul secundar la care ajunge versiunea
tipărită a discursului, la distanţă în timp sau spaţiu sau auditoriul multiplu prezent într-un
teatru: cei de pe scenă care ascultă discursul unui anumit personaj şi cei din public care
ascultă tot ce se întâmplă pe scenă.
Preocuparea retoricii pentru auditoriu poate fi privită în contrast direct cu discursul filozofic a
cărui preferinţă este orientarea spre adevăr şi nu doxa sau opinia unui auditoriu neiniţiat.
38

1.8 COMUNICAREA NONVERBALĂ – LIMBAJUL CORPULUI
Întotdeauna am incercat să exprim sentimentele prin mobilitatea muşchilor ... (Auguste
Rodin)
Fig.1.34. Schite de Michelangelo Buonarroti
Forma corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, este dată de scheletul acoperit de
muşchi. Aceştia pun în mişcare atât scheletul, cât şi organele interne, suprafeţele de piele din
jurul feţei şi gâtului, firele de păr de pe corp (sentimentul de spaimă,de exemplu, determină o
multitudine de mici muşhi să ridice firele de păr de pe tot corpul). Creierul nonverbal dă glas
tuturor sentimentelor, stărilor de spirit şi conceptelor prin intermediul contracţiei muşchilor:
fără muşchi să mişte toate părţile sale, corpul omenesc ar fi aproape tăcut.
Fig. 1.35 Adam, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris
39

„Limbajul corpului te poate face o fiinţă umană mai înţelegătoare şi poate influenţa abordarea
fiecărei relaţii în care eşti implicat.” (Julius Fast)
Fig. 1.36 Ganditorul, Poarta iadului, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris
Limbajul corpului – termenul care a definit până nu demult comunicarea nonverbală – este o
sintagmă care etichetează un canal cheie al comunicării umane, diferit de cuvinte (vorbite sau
tipărite) şi reprezintă totalitatea mişcărilor corporale, posturilor şi expresiilor faciale prin care
o persoană comunică nonverbal cu alte persoane. Cercetările efectuate în anii ′90 – Decada
Creierului – au completat definiţia comunicării nonverbale cu semnificaţii susţinute de
explicaţii neurologice; limbajul corpului se bazează pe modelele comportamentale ale
comunicării nonverbale.
Gestul – semnul nonverbal care denumeşte o mişcare corporală, postură sau expresia
materială care codifică sau influenţează un concept, motivaţie sau stare de spirit – reprezintă
informaţie, nu este nici materie şi nici energie.
Gesturile includ mult mai mult decât simplele mişcări al mâinilor sau altor părţi vizibile ale
organismului. Intonaţiile vocii pot înregistra atitudini şi sentimente la fel de semnificativ ca
încleştarea pumnului, agitarea mâinii, datul din umeri sau ridicarea sprâncenelor. (Sapir,
1931)
40

Fig. 1.36. Mainile lui Dumnezeu, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris
... răspundem la gesturi cu o mare vioiciune şi chiar s-ar putea spune că o facem potrivit unui
cod elaborat şi secret care nu este scris nicăieri, nu este cunoscut de nimeni şi este înţeles de
toţi. (Sapir, 1927)
Gestul este la originea limbajului, cel din urmă fiind mişcare corporală căreia finţele umane
i-au ataşat semnificaţie. (Armstrong et al. 1995)
Faţa – situată în partea din faţă a capului – este, din punct de vedere nonverbal, partea
corpului uman cea mai expresivă emoţional.
Faţa defineşte identitatea, exprimă atitudini, opinii şi stări de spirit, arată modul de înrudire cu
alţii, este marca vizuală a fiecărei fiinţe umane.
Fig. 1.37 David, apieta, Moise, Michelangelo Buonarroti, Academia din Florente, Sf. Petru Roma, San Pietro
in Vincoli, Roma
41

Extrem de expresivă, faţa umană are trăsăturile foarte mobile şi deoarece „vorbeşte pentru ea
însăşi” cu elocinţă şi candoare, vocabularul are doar câteva cuvinte care să exprime
multitudinea şi diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emoţional, faţa este mai
puternică decât cuvântul.
Emoţiile sunt atât de legate de expresia facială, încât sunt greu de delimitat de aceasta. În
1872, Charles Darwin concluziona că multe expresii şi semnificaţiile lor sunt universale.
Sylvan S. Tomkins (1962) şi Carroll Izard (1977) au propus un set de opt expresii faciale „de
bază”: surpriza, interesul, bucuria, furia, frica, dezgustul, ruşinea şi chinul. Eckman şi Friesen
(1971) au arătat că expresiile de fericire, tristeţe, furie, frică, surpiză, dezgust şi interes
sunt universale.
Fig. 1.38. Sarutul, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris si Pieta, Michelangelo Buonarroti, Sf. Petru, Roma
42

Fig. 1.38. Cetatenii din Calais, August Rodin, Muzeul Rodin, Paris
Fig. 1.39. Coborarea lui Isus de pe cruce, Michelangelo Buonarroti, Sf. Maria florilor, Florenta si Pieta
Rondanini, Muzeul Palatului Sfortesco, Milano
43

Fig. 1.40. Judecata de apoi, Capela Sistina, Sf. Pertu, Roma
Râsul şi plânsul – vocalizări ritmice în care sunt implicaţi muşchi de pe întregul corp,
vizibile mai ales pe faţă – sunt alături de expresiile enumerate mai sus, manifestări ale
fiinţelor umane în raport cu lumea înconjurătoare şi reacţii la stimuli fizici, psihici sau sociali.
Omul este singurul animal care râde nota filozoful francez Henri Bergson şi sub rezerva
descoperirilor ulterioare (râsul uman are multe în comun cu unele chemări ale animalelor), se
poate afirma că râsul este parţial moştenit, parţial învăţat, variază foarte mult ca formă, durată
şi intensitate şi apare ca răspuns într-o situaţie emoţionantă, jenantă sau amuzantă, acestea din
urmă, specific umane.
A plânge este omeneşte şi s-a dovedit că lacrimile de bucurie sau de tristeţe sunt specific
umane. Răspuns visceral la suferinţă, fericire, tristeţe sau durere, plânsul are durată variabilă:
un plâns fericit durează două minute; un plâns nefericit, şapte (Ralston, 1998:99).
Înroşirea feţei, ca urmare a exerciţiului fizic, jenei, timidităţii, furiei sau ruşinii – formă de
manifestare specific umană – este determinată de stimuli sociali, ca atunci când devenim
centrul atenţiei unui grup, suntem rugaţi să luăm cuvântul sau încercăm un sentiment de
panică.
Gesturile, emoţiile şi modalităţile individuale de prezentare (îmbrăcămintea, încăţămintea) cel
mai frecvent întâlnite, împreună cu semnificaţiile lor acceptate sunt redate în tabelul următor.
44

GEST/EMOŢIE/PREZENTARE SEMNIFICAŢIE/EXPRIMARE
(1) (2)
EXPRESII FACIALE/MIŞCĂRI CORPORALE
Reflectă (rata de clipire) starea psihologică în maniera poligrafului. Intensificarea semnificativă a
Clipirea din ochi
acesteia poate reflecta stressul emoţional, o emoţie generată, de exemplu, de vorbirea în public sau de o
minciună
Coborârea sprâncenei Este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului sau incertitudinii.
Ridicarea sprâncenei
Creşte intensitatea unei expresi faciale; poate întări o privire dominatoare, exagera bosumflarea sau mări
energia unui zâmbet.
Faţa lipsită de expresie
Trimite un puternic mesaj emoţional: Nu deranjaţi! Este un semn subtil de a-i ţine pe ceilalţi la o distanţă
politicoasă.
„Gura căscată” Este semnul de necontestat al surprizei, încurcăturii, incertitudinii.
Gura încordată
Reflectă în mod clar anxietatea, nervozitatea şi grija; marchează cu precizie modificarea stării de spirit,
un gând inedit sau schimbarea bruscă a sentimentelor.
Zâmbetul
Este expresia fericirii, bucuriei, plăcerii; deşi se poate zâmbi şi din politeţe sau „la aparatul de
fotografiat”, zâmbetul adevărat nu apare la comandă.
Datul capului pe spate, ridicarea
bărbiei
Universal recunoscute, sunt semne de superioritate, aroganţă şi dispreţ.
Respingerea – întoarcerea capului
(de la interlocutor)
Semnele mâinilor – mima
Mâinile în şolduri
Indică nesiguranţa sau dezacordul cu interlocutorul; o astfel de atitudine prelungită poate dezvălui
timiditatea sau neplăcerea.
Reprezintă cele mai intelectuale gesturi umane, relevând prezenţa gândului conceptual; exprimă, de
asemenea, gândirea narativă, relaţiile între obiecte şi asocierile de idei. Asemănate cuvintelor, le însoţesc
adeseori.
Arată pregătirea corpului pentru a acţiona, a executa, a lua parte sau a-şi asuma responsabilitatea unui
eveniment, activităţi sau sarcini. Fără cuvinte, corpul este echilibrat în poziţia „un pas înainte”, de
exemplu, pentru a îndeplini ordinul unui superior, pentru a disciplina un subordonat sau pentru apărare.
45

(1) (2)
Pregăteşte tot o acţiune nonverbală, cum ar fi părăsirea unei încăperi, ridicarea de la masă sau atacarea
Intenţia
unui duşman şi este un semnal inconştient despre sentimentele adevărate faţă de o persoană. Poate, de
asemenea, reflecta atitudini interne, opinii nerostite sau emoţii.
Exagerarea dimensiunilor corporale
Reflectă dorinţa de dominare, ameninţare, înşelare a unui oponent.
– bombarea pieptului
POSTURI
Reprezintă o poziţie comfortabilă de relaxare a braţelor, chiar şi în timpul unei discuţii; este deseori
Încrucişarea braţelor pe piept decodificată ca un semn defensiv, sugerând aroganţa, dezacordul sau neplăcerea; cu braţele şi coatele
strâns lipite de corp, poate releva nervozitatea acută sau anxietatea cronică.
Reflectă relaţia în care suntem cu persoanele aflate în imediata noastră apropiere, variind de la 0 grade
Distanţa unghiulară
(faţa în faţă) cu cei admiraţi şi agreaţi până la 180 grade (întoarcerea spatelui) cu cei neagreaţi şi cu care
nu suntem de acord.
Arată acordul, simpatia şi loialitatea; la o întâlnire oficială se poate identifica persoana cea mai
Alinierea corpului
importantă, prin numărul torsurilor aliniate în direcţia sa.
Universal, oamenii se înclină pentru: a saluta, a arăta respectul, a manifesta curtoazia, a se ruga.
Reverenţa/plecăciunea Înclinarea în faţa uşii şefului – un act inspirat de creierul reptilian – fără a avea valenţe universale sau o
tradiţie oficială se practică pe scară largă.
Poziţie primitivă de protejare a corpului, exprimă o atitudine servilă, un sentiment de supunere sau
Ghemuirea
timiditatea.
Modificarea poziţiei Realizată brusc, poate semnaliza un sentiment, o stare, o opinie neexprimate.
Maniera de şedere la o masă de conferinţe transmite informaţii relevante atât despre starea
Poziţia şezând
participantului (mental, fizic, social), cât şi despre opinii, atitudini, stări neexprimate.
EMOŢII
Un sentiment visceral plăcut de mulţumire, stare de bine sau bucurie, arătat prin râs sau zâmbet (bucuria
Fericirea
intensă se poate manifesta şi prin plâns), precum şi prin „mişcări fără rost” (Darwin): dans, aplauze.
46

(1) (2)
Un sentiment visceral neplăcut de amărăciune, nefericire, depresiune, manifestat prin postura înclinată,
Tristeţea
faţă plângătoare şi strângerea buzelor, privirea fixată în gol etc.
Un sentiment, de obicei neplăcut, de supărare, respingere, mânie, arătat prin mandibula încordată în
Furia
poziţia „a muşca”, posturi de exagerare a dimensiunilor corporale, pumni strânşi, gură încleştată,
ridicarea tonului vocii.
Un sentiment visceral, de obicei neplăcut, de anxietate, aprehensiune, groază care se manifestă prin:
distanţă unghiulară exagerată, eliberarea unui miros neplăcut, tremurături şi clănţănit din dinţi,
Frica
încovoiere, plânset, gesturi necontrolate, clipiri rapide, gesturi de retragere, reacţia de îngheţare,
accelerarea bătăilor inimii, tensiune musculară ridicată, strigăte, privire fixă cu pupile dilatate, palme
transpirate etc.
Un sentiment bolnăvicios de repulsie, dezgust, greaţă, arătat prin: poziţia şi forma buzei superioare,
Dezgustul
„vociferări” digestive de respingere, îngustarea ochilor, lăsarea sprâncenelor, proeminenţe vizibile pe
limbă etc.
Un sentiment cognitiv de indecizie, neîncredere, îndoială, manifestat prin: mişcări involuntare ale
Incertitudinea
ochilor, gesturi de autoatingere, încruntări, mişcări ale capului, încleştări ale buzelor, gesturi dezordonate
etc. Sentimentele de incertitudine fac legătura între emoţional şi cognitiv.
MODALITĂŢI DE PREZENTARE
Subţire şi fragil, dezvăluind vulnerabilitatea, gâtului uman trebuie protejat: în situaţii oficiale, bărbaţii
poartă cravată, gulerul cămăşii formează o săgeată cu vârful în sus, cravata arătând starea şi ocupaţia
Articolele de pus la gât
purtătorului; femeile pot purta gulere înalte sau eşarfe. În relaţiile neoficiale cu sexul opus, gâtul nu se
acoperă şi se foloseşte această fragilitate pentru a cuceri.
47

(1) (2)
Constituit din sacou cu pantalon sau fustă, confecţionat la croitor este destinat să sublinieze identitatea
Costumul de afaceri personală şi sugerează statutul înalt şi puterea în afaceri, guvern sau armată. Nuanţele închise de gri,
verde şi bleumarin conferă un aspect serios şi oficial.
Declaraţie universală de modă a „independenţei”, „răzvrătirii” şi respingerii tinereşti a costumului de
Blue jeans
afaceri.
Ghetele Sugerează forţă prin adăugarea în înălţime şi asigurarea stabilităţii.
Pantofii feminini Într-un stil expresiv, aceştia: dezvăluie, ascund sau maschează piciorul feminin.
Pantofii masculini Reflectă caracterul dominant, supus sau neutru al purtătorului.
48