Beţii cu apă rece - Literatura şi Arta

Săptămânal al Scriitorilor din republica moldova 

Joi, 25 decembrie 2008 Fondat la 3 octombrie 1954 

nr. 52 (3304) 

La est de vest 

Beţii 

cu apă rece 

Conform ultimului sondaj de 

opinie realizat de IMAS, Partidul 

Comuniştilor va avea în alegerile 

parlamentare de la primăvară 

20% din sufragii, celelalte partide 

situându-se sub pragul electoral 

de 6%. 

Bucurie mare pe capul partidelor 

necomuniste care se gândesc: 

nu trec eu, dar nu trec nici 

ceilalţi, cum zice şi proverbul: 

“Mi-a ars moara, dar şi şoarecii 

s-au dus dracului”. 

20% sunt puţine, dar – în cazul 

în care nici unul dintre partide 

nu ia procentele necesare 

– s-ar putea ca în viitorul parlament 

acestea să se transforme, 

din 100% ale componentei legislative, 

într-un guvern cu 100% 

comunişti şi un preşedinte – 

100% comunist. Ş.a.m.d. 

Alte sondaje plătite de guvernanţi 

umflă artificial cifrele 

atunci cînd e vorba de unele partide 

ambiţioase (PL), că acestea 

vor avea 18-20%, şi asta pentru 

ca să nu accepte nici în ruptul 

capului colaborarea cu alte formaţiuni. 

Unul dintre cele mai mari păcate 

consemnate şi de Biblie este 

păcatul trufiei. 

Liderii unor partide discută cu 

liderii altor partide ca şi cum s-ar 

afla deja în legislativ. 

Nimeni nu vrea să colaboreze 

cu nimeni. 

“Eu am 6%”, afirmă ei. 

Dar noi, alegătorii, nu avem 

nevoie de 6%, noi avem nevoie 

de cel puţin 71%, pentru a se 

putea face modificări în Constituţie, 

ca să poată fi ales un preşedinte 

al nostru, un guvern naţional 

etc. 

De 6% au nevoie capii de 

formaţiuni care se gândesc doar 

la ei, nu şi la noi, cei care-i votăm: 

dânşii vor mai sta în Parlament 

încă 4 ani, vor avea salarii 

bunicele, griji puţine, imunitate 

garantată, pe când noi… vom fi 

umiliţi, scuipaţi în suflete, tracasaţi 

de către Voronin şi clanul lui 

încă 4 ani de zile şi nu va avea 

cine să ne apere. Pentru că cei 

pe care i-am votat se vor afla în 

opoziţie, nu vor avea pârghiile 

puterii, cu care să ne protejeze, 

etc. Chiar dacă admitem că liderii 

câtorva partide de-ale noastre 

ajung în Parlament, acelea, cum 

le spune Ion Ungureanu, vor fi 

victorii umilitoare: 15 sau chiar 

20 de locuri în Parlament pentru 

noi înseamnă pierdere. 

Iar noi, alegătorii, nu mai 

vrem să stăm în opoziţie încă 4 

ani. Noi, spre deosebire de liderii 

partidelor parlamentare de 

opoziţie, am obosit. 

Cele mai multe dintre formaţiunile 

politice de la noi amintesc 

de călăreţul fără cap – partide 

fără lideri – sau de călăreţul fără 

cal – lideri fără partide. 

Acestea ca şi cum ar fi blestemate 

să nu se unească. 

Nu pot, dar nici nu vor. 

PDL-ul are în conducere oameni 

de o calitate deosebită, are 

conducători de raioane, primari, 

consilieri, dar nu are… electorat. 

PL are un “lider carismatic”, 

dar nu are… partid. 

AMN-ul descreşte în sondaje, 

şi-n cele false şi-n cele adevărate. 

Atunci când liderii acestor 

formaţiuni afirmă că vor obţine 

51 de mandate, fiecare în parte, 

nu fac decât să se îmbete cu apă 

rece. 

S-ar putea ca egoismul partinic 

să le aducă liderilor formaţiunilor 

noastre de opoziţie după 

alegerile de la primăvară mari 

dezamăgiri. 

Dar asta va fi atunci. 

Acum ei sunt preocupaţi de 

alcătuirea listelor electorale. În 

care nu mai sunt locuri vacante. 

Chiar dacă unii lideri şi-au pus 

în ele tot partidul. 

Din păcate, cei din consiliile 

politice nu se văd decât în liste 

electorale. 

Aproape nimeni nu se gândeşte 

că ar putea ocupa vreun loc în 

structurile executive. 

La alegrile din 2001 Partidul 

Comuniştilor a luat doar 56 de 

mandate, dar către 2004 fusese 

făcut deputat al 95-lea din lista 

lor. Dacă mai continua acea guvernare, 

bănuiesc că acesta ar fi 

trebuit să împrumute candidaţi 

din listele altor partide. 

Liderii fiecărui partid se înghesuie 

pe locurile eligibile din 

liste şi aproape nici o formaţiune 

nu se gândeşte să constituie acel 

“guvern din umbră”, care ar însoţi 

şi ar promova lista electorală. 

Acum un an Forul Democrat 

al Românilor din Moldova a 

lansat ideea Listei Naţionale, cu 

care partidele democratice să se 

prezinte în viitorul scrutin. 

Sondajele de opinie mai recente 

vorbesc de faptul că 60% 

dintre alegători doresc ca la alegerile 

din primăvară liderii partidelor 

să se regăsească pe o singură 

listă. 

Ei ştiu că numai aşa: 

1) îi putem izola pe comunişti; 

2) nu se vor pierde voturile 

noastre care, prin redistribuire, 

pot ajunge la partidul comuniştilor. 

Guvernanţii îşi dau seama că 

Lista Naţională este pericolul cel 

mai mare care-i paşte, de aceea 

ei vor face totul – vor cultiva 

suspiciuni, vor stimula invidii, 

iar unde va fi necesar, vor plăti 

neunirea – ca această coalizare 

să nu aibă loc. 

Iar coalizarea în temeiul unor 

principii majore – numite interes 

naţional – devine la noi o problemă 

de viaţă şi de moarte. 

În următorii patru ani lucrurile 

pot deveni ireversibile, în contextul 

în care Federaţia Rusă îşi 

reface imperiul, Republica Moldova 

având toate şansele sau, 

mai exact neşansa de a redeveni 

o gubernie rusească. 

Între noi şi restul Europei 

(România) e posibil în această 

perioadă să fie clădit un zid înalt 

până la cer, pe care nici o guvernare 

de după anul 2013 să nu-l 

mai poată străpunge. 

Simt oare ambiţioşii lideri ai 

partidelor noastre pericolul care 

ne paşte deopotrivă pe toţi – 

membri de partid şi alegători?! 

Bănuiesc că nu. 

Iar noi putem susţine partidele 

democratice şi naţionale, cele 

care au mai rămas, ajutându-le să 

se regăsească pe o singură Listă 

Naţională. 

Înainte de alegeri. 

Pentru că după alegeri poate fi 

târziu. 

Prea târziu. 

Nicolae DABIJA 

Într-un ajun de Crăciun pe stil nou, când 

vin colindătorii să ne ureze – 

Asta-i noaptea de ajun, 

Când se naşte un an bun… – 

s-a născut acum 50 de ani, pe lângă un 

an bun, şi un om bun. 

Numele lui e Grigore Zapuhlâh. 

Şi e unul dintre distinşii medici ai Basarabiei. 

Dar pe lângă această calitate, la Frankfurt, 

în Germania, m-am convins că e 

respectat de mari medici ai lumii, aceştia 

discutând de la egal la egal cu basarabeanul 

nostru (am fost martor, când unul dintre cei 

mai prestigioşi aşi ai medicinei neurologice, 

Daniel Rosental, care se întorsese dintrun 

“turneu” de intervenţii chirugicale din 

Brazilia, se consulta cu el într-o problemă 

care ţine de nuanţele profesiei) Grigore Zapuhlâh, 

care e însuşi cumsecădenia şi onestitatea 

întruchipate, moştenite de la părinţi 

şi bunici. 

El şi-a provocat, într-un fel, destinul 

prin inteligenţa, modestia şi hărnicia sa. 

A învăţat de-a lungul anilor că nu te poţi 

apăra de prostie, de invidie şi ipocrizie decât 

muncind. Aşa cum credea şi marele sculptor 

Brâncuşi că poţi deveni rege: muncind 

ca un rob. Iar asta nu e valabil doar pentru 

arte, ci – pentru orice domeniu al vieţii. 

Heraclit afirmase şi el că destinul este 

propriul nostru caracter. 

Au destin, de regulă, oamenii care au 

caracter. 

Oamenii fără destin sunt oamenii fără 

caracter. 

Grigore Zapuhlâh e, în primul rând, un 

caracter. 

publicaţie de limba română 

Crăciun fericit! 

Urători de la Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol (Transnistria) 

colindând colectivul şi autorii săptămânalului “Literatura şi arta”. 

ACADEMIA ROMÂNĂ 

L-A PREMIAT PE 

SCRIITORUL ANDREI 

STRÂMBEANU 

La data de 

18 decembrie 

2008, 

Academia 

R o m â n ă 

i-a acordat 

P r e m i u l 

pentru Dram 

a t u r g i e 

“Ion Luca 

Caragiale» 

apreciatului 

poet, 

prozator, dramaturg şi publicist din Republica 

Moldova, Andrei Strâmbeanu. Acesta e cel 

mai important premiu literar pe care îl acordă 

România unui scriitor. 

De menţionat că în anul 2008 Academia Română 

nu a acordat premii pentru poezie şi proză, 

ci numai pentru dramaturgie. Câştigătorul 

este colegul şi colaboratorul revistei noastre, 

Andrei Strâmbeanu. 

“Literatura şi arta” îl felicită pe proaspătul 

premiant, dorindu-i noi succese în anul care 

vine. 

La mulţi ani, stimate Andrei Strâmbeanu! 

Destin de învingător 

Mi-a dat de înţeles ceva mai demult că 

un om indiferent este cel mai străin medicinei: 

“Suntem, medici şi pacienţi, o singură 

familie”. 

Iar eu afirm: cine crede astfel este mai 

mult decât un medic, este o vocaţie. 

Chipul lui e luminat mereu de o flacără 

interioară. 

Zâmbetul lui împărtăşeşte încredere. 

Mâna lui are virtuţi de radar, o trece 

peste corpul cuiva, aşa cum lunecă mâna 

mamei pe fruntea unui copil, ca să depisteze 

sub piele rana, suferinţa. 

Ca orice om care munceşte mult, 

până la epuizare – unele operaţii durează 

şi 25 de ore din cele 24 câte le are 

o zi şi o noapte! – Zapuhlâh e un om 

de o neţărmurită modestie. L-am văzut 

adeseori deznădăjduit, dar niciodată 

descurajat. 

Vremuri cumplite a trăit generaţia 

noastră în copilărie, adolescenţă şi tinereţe. 

Înfometare materială. Înfometare spirituală. 

Izolaţi de clasicii literaturii române. 

Izolaţi complet de istoria strămoşilor. 

Bisericile şi mănăstirile noastre rase de 

pe faţa pământului. Deşi era zăvorâtă sub 

şapte lăcăţi şi biserica din satul nostru de 

pe malul tragicului Prut, mama, de Paşti, 

cocea totuşi pască şi vopsea ouă roşii. Bucatele 

trebuiau sfinţite. Dar unde şi cum?! 

Mama găsise totuşi un mod – unul tainic: 

sfinţea bucatele în zvonul de aur al clopotelor 

bisericii din satul vecin, aflat pe malul 

drept al Prutului în Miorcanii marelui 

poet Ion Pillat. Dimineaţa, familia noastră 

mânca sfinţit şi eram cu toţii fericiţi. 

Nu cred că basarabenii supravieţuiau 

ca etnie dacă nu se creştinau în 1918 în 

sfintele ape ale credinţei strămoşilor, ale 

limbii şi istoriei naţionale, dacă nu gustau 

sfinţit din tot ce a produs mai curat şi mai 

frumos poporul român. 

Un scurt răgaz de trăire naţională am 

avut imediat după desprinderea noastră 

de imperiul sovietic. Din păcate, denumi- 

Intră în Institutul de Neurologie şi Chirurgie, 

unde lucrează, cu capul descoperit, 

ca într-o biserică. 

De ce?! Pentru că el pătrunde cu bisturiul 

şi instrumentele medicinei în taina tainelor 

– în creierul omului, acolo unde numai 

Cel-de-Sus are dreptul să intre. Ar putea 

afirma şi dânsul ca marele pictor Matisse 

care, fiind întrebat dacă crede în Dumnezeu, 

a răspuns: “Da, atunci când lucrez”. 

Omul, scufundat cu tot ce înseamnă sufletul 

şi fiinţa sa, muncind dă numaidecât de 

Dumnezeu, Cel care a făcut lumea şi cele 

ale ei tot cu sudoarea frunţii. 

Grigore Zapuhlâh pune mult suflet în 

tot ce face. Şi asta îi acordă credibilitate. 

El e un om care-şi măsoară viaţa nu cu 

zilele pe care le-a trăit, ci cu intervenţiile 

chirurgicale pe care le-a efectuat. 

În viaţă, ca şi într-un peisaj, nu e cel 

mai important ceea ce găseşti, ci – ceea ce 

cauţi. 

Grigore s-a găsit pe sine, şi asta este una 

dintre cele mai mari victorii ale sale. 

Dorinţa de a şti totul, de a putea totul 

aparţine învingătorilor. 

Destinul lui Grigore Zapuhlâh, care e o 

dovadă că te poţi îndrăgosti de o profesie ca 

de o fiinţă vie, este al unui învingător. 

Bătăliile câştigate de el, spre deosebire 

de ale marilor conducători de oşti, nu sunt 

cele ale morţii, ci sunt cele ale existenţei, 

Grigore Zapuhlâh sacrificându-se pentru 

triumful vieţii – această minune a minunilor 

– pe pământ. 


rea corectă a limbii noastre se află azi în 

afara legii oficiale. Nici literatura clasică 

română nu se poate bucura de o deplină 

libertate în învăţământul şcolar şi universitar, 

iar istoria românilor este urmărită şi 

strâmtorată. Se încearcă înlocuirea ei cu 

o istorie umilitoare, denumită istorie integrată, 

pe care noi am numit-o ingrată. 

Oficial, România este numită ca “ultimul 

imperiu în Europa” (?!), iar Tricolorul – 

steag fascist (?!). De reţinut că nici chiar 

în cele mai năprasnice vremuri bolşevice 

nu s-a ajuns la asemenea iresponsabile 

formulări politice. Faptul că azi statul român 

a deschis uşile facultăţilor şi liceelor 

pentru tinerii şi copiii basarabeni, iar unii 

profesori, medici, ingineri, oameni de artă 

muncitori şi-au găsit un loc de muncă în 

Ţară, faptul că unii scriitori şi savanţi au 

devenit membri ai Academiei Române, 

iar alţii s-au învrednicit de premiile ei ne 

însufleţeşte, ne dă curaj . Toate acestea 

constituie un motiv de aleasă bucurie, dar 

şi un balsam pe rănile noastre. 

Mă bucur mult pentru colegul nostru 

de breaslă Andrei Strâmbeanu, căruia i-a 

Colindă din satul meu 

Sub poalele cerului, 

Sub poalele cerului 

Sântu mese mândru-ntinse, 

Sântu mese mândru-ntinse, 

Iar la mese cine şade? 

Iar la mese cine şade? 

Şade bunul Dumnezeu, 

Şade bunul Dumnezeu, 

Cu Ion, Sfântul Ion, 

Cu Ion, Sfântul Ion 

Şi mi-l judecă pe-Adam, 

Şi mi-l judecă pe-Adam: 

– Măi Adame, moş Adame, 

Măi Adame, moş Adame, 

Slobozirea-n Rai ţi-am dat-o, 

Slobozirea-n Rai ţi-am dat-o: 

Din toţi pomii să mănânci, 

Din toţi pomii să mănânci, 

Numai dintr-acel mai mare, 

Numai dintr-acel mai mare, 

Mai mare, mai înflorit, 

Mai mare-mai înflorit – 

Acela este oprit, 

Acela este oprit. 

– Iuda-n grabă mi-a venit, 

Iuda-n grabă mi-a venit. 

Măru-n gură mi-a strujit. 

Măru-n gură mi-a strujit 

Şi eu gol m-am pomenit. 

Şi eu gol m-am pomenit. 

Ar fi mare păcat în faţa bunului Dumnezeu 

dacă noi, românii din sudul Basarabiei, 

am uita tradiţiile moşilor şi strămoşilor, 

tradiţiile neamului românesc. Intrăm 

în sărbătorile de iarnă. Anul Nou este sărbătoarea 

ce ne aduce multă veselie şi bucurie. 

Chiar dacă anul acesta nu ne-a prea 

alintat cu roadele grânelor. În schimb, ne-a 

dat recoltă bună de porumb, de floareasoarelui 

şi alte culturi. Mulţumim Domnului 

pentru grija pe care ne-o poartă, slăvindu-l 

şi prin colindele noastre frumoase. 

Sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare 

mare pentru popoarele lumii, dar 

tradiţiile neamului nostru din ciclul calendaristic 

de iarnă sunt cele mai frumoase. 

Mi le aduc aminte din anii copilăriei. Disde-dimineaţă 

mama se scula, făcea focul 

în sobă (cuptor), punea la încălzit bucatele 

pregătite din Ajun. Împreună cu părinţii, 

noi, copiii, mergeam la biserică. După slujbă, 

întorşi acasă, ne aşezam toţi la masă, 

iar noi, copiii, n-aveam răbdare ca să mergem 

cât mai repede prin sat cu colindul. 

Ori, cum spuneam noi – “de-a colinda”. 

Din păcate, pe an ce trece, colindele se 

uită. Asta m-a şi făcut să le amintesc cititorilor 

“L.A.” câteva colinde de prin părţile 

noastre, câteva mărgăritare din tezaurul 

tradiţiilor populare. 

Mai am o mare problemă. Ca şi în 

anii trecuţi, m-am abonat la “L.A.” şi 

pentru 2009, dar peste o săptămână miau 

venit banii pentru abonare înapoi. 

De la Ismail mi-au spus că Chiuşinăul a 

refuzat abonarea. De ce? Şi acum ce să 

mai fac eu, ca şi mulţi alţii din Basarabia 

istorică? Noi cu “Literatura şi arta” 

ne-am trezit la viaţă… 

Ce să fac, căci nu pot şi nici nu vreau 

să nu mai am în casa mea “Literatura şi 

arta”. 

Cu respect, 

acelaşi Tudor IORDĂCHESCU 

de la Hagi-Curda (Kamâşovka), Ismail, 

20 decembrie 2008 

S f i n ţ i r e a 

(Cuvântare rostită în faţa Adunării Generale a membrilor Academiei Române 

pe 18 decembrie 2008) 

revenit premiul pentru dramaturgie. Andrei 

Strâmbeanu este unul dintre cei mai 

importanţi poeţi, prozatori şi publicişti 

basarabeni, iar în acest moment este cel 

mai jucat dramaturg pe scena teatrelor 

din R. Moldova. Credem că piesele sale, 

mai ales Oltea şi Dictatorul, cinstesc numele 

dramaturgiei româneşti. Cunoaştem 

autori încărcaţi de tot soiul de premii, dar 

care au rămas şi rămân nişte renumiţi… 

anonimi. Laurii Academiei au coborât pe 

fruntea lui Andrei Strâmbeanu după ce el 

şi-a cucerit un public cititor şi spectator. 

Suntem recunoscători eminentului critic 

şi istoric literar Eugen Simion, ex-preşedinte 

al Academiei Române, actualmente 

director al Institutului de Istorie şi Teorie 

Literară “G.Călinescu”, şef al Secţiei 

de filologie din cadrul Academiei, pentru 

preţuirea pe care o dă literaturii basarabene 

în general. 

Felicitări premiantului şi sărbători fericite 

tuturor cititorilor săptămânalului 

“Literatura şi arta”. 

Grigore VIERU

2 Literatura şi arta Nr. 52 (3304), 25 decembrie 2008 

Semnificaţia 

sentimentului moral 

Valoarea omului în Republica Moldova 

nu se stabileşte după ceea ce este, ci 

după ceea ce are. Şi acest adevăr se observă 

după faptul că unii dintre noi vreau şi 

doresc să acumuleze cât mai multe valori 

materiale, de faimă sau putere. Unul ocupă 

nemeritat funcţie şi îşi persecută subalternii 

mai dotaţi decât dânsul, în care vede un 

pericol, altul nu doarme noaptea frământat 

de gândul că escrocheriile sale pot fi descoperite 

etc. Această stare de lucruri mă 

duce la gândul că ei duc lipsă de sentiment 

moral. Sentimentul moral, după părerea 

mea, te opreşte să faci rău celor din jur şi 

te obligă să faci lucruri frumoase, folositoare. 

Lipsa sentimentului moral la general 

duce la incapacitatea de a ne autocunoaşte 

autoaccepta aşa cum suntem în realitate, cu 

limitele noastre. 

Această lipsă încurajează ca unii dintre 

noi să ne vedem mai dotaţi decât suntem 

în realitate, pe cei din jur să îi vedem mai 

proşti decât sunt în raport cu noi şi astfel 

pretenţiile se ridică la nivelul acestor aprecieri. 

Acesta ar fi, după părerea mea, comportamentul 

multora dintre noi, mai ales, a 

oamenilor politici. 

Altfel, cum am putea să explicăm 

comportamentul oamenilor politici care 

guvernează astăzi Republica Moldova în 

raport cu religia, cu biserica? Eu, bunăoară, 

urmăresc cum membrii guvernării actuale 

V. Voronin, M. Lupu, Z. Greceanâi 

ş.a. adeseori frecventează biserica, asistând 

la rânduielile religioase, deşi nu cred 

că aceştia sunt cu adevărat persoane credincioase, 

mai degrabă ei merg la biserică 

din dorinţa de afişare şi câştigare de simpatii 

electorale. 

Privindu-i la televizor cum aceştia se 

comportă în locaşele sfinte, mă prind la 

gândul că ei, dau impresia că se văd morali, 

fără nici o vină, plini de suficienţa, 

deplini satisfăcuţi de conduita lor creştină, 

deşi observăm că în viaţa de toate zilele 

dau dovadă de aroganţă, de pe buzele lor 

sunt rostite vorbe amorale, minciuni, zămislesc 

lucruri deşarte, trădări, manipulări 

etc. şi mai puţin se preocupă de problemele 

adevărate ale populaţiei. În acest context 

aş dori să le recomand acestor politicieni, 

pretinşi credincioşi „o rugă”, pe care 

i-a adresat-o Creatorului la începutul erei 

noastre, un mare înţelept persan: „O, Dumnezeule, 

dacă eu îţi slujesc din frică de a 

nu nimeri în iad, pedepseşte-mă cu iadul; 

dacă îţi slujesc din năzuinţă de a nimeri în 

rai, atunci lipseşte-mă de această putinţă; 

dacă îţi slujesc din dragoste curată, atunci 

fă-mi ce doreşti” am încheiat citatul. 

În 1891, pictorul francez Paul Gauguin, 

simţind că i se apropie sfârşitul, el a realizat 

o pictură care a fost descrisă ca fiind o 

„expresie finală a forţei artistice”. Gauguin 

a numit această pictură „De unde venim? 

Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” 

S-ar putea ca aceste întrebări să ni se 

pară cunoscute. Sunt convins că mulţi oameni 

raţionali şi le pun. 

Ion GOLOVATÂI, 

director al Departamentului Oamenilor 

de Afaceri din cadrul FDRM 

Hăitură 

Ahou! Ahou! 

de Anul Nou! 

pe la casele plugarilor am urat 

şi iată ce am aflat: 

Anul trecut 

roada hambarele a umplut. 

Ce folos din această roadă 

dacă conducerea-i neroadă 

Fo r u l De m o c r a t a l ro m â n i l o r 

Lista Naţională – o necesitate vitală 

La 23 decembrie curent, în Sala cu Cămin 

a Uniunii Scriitorilor a avut loc o masă 

rotundă cu genericul “Lista Naţională şi 

alegerile parlamentare”, organizată la iniţiativa 

Societăţii Civile, reprezentată de Forul 

Democrat al Românilor din Moldova. 

Nicolae Dabija, preşedinte al FDRM, 

a menţionat, printre altele: “Fiind împreună, 

partidele noastre pot obţine mai multe 

voturi decât prezentându-se fiecare cu lista 

sa la alegerile parlamentare de la anul. 

În contextul unor falsificări de proporţii, 

pe care guvernarea le-a pregătit de pe 

acum, prezenţa la scrutin pe o singură listă 

a formaţiunilor de orietare democratică şi 

naţională devine o necesitate vitală. Dacă 

se va reuşi izolarea comuniştilor, aceştia 

ar putea rămâne la aceleaşi 20% ale lor. 

Lista Comună, idee lansată de FDRM, în- 

seamnă un câştig garantat de către forţele 

democratice la alegerile din primăvară”. 

Petru Soltan, academician: “E necesară 

constituirea unui “guvern din umbră” al 

partidelor noastre. În acest context devine 

valabilă elaborarea unui algoritm de coagulare 

şi colaborare a forţelor democratice”. 

Haralambie Moraru, scriitor: “Lista 

Naţională se face nu pentru partide, ci pentru 

Basarabia. Interesul naţional trebuie să 

fie superior interesului de partid”. 

Andrei Strâmbeanu, scriitor: “Toţi mă 

întreabă: cu cine să vortăm?” Le zic: cu 

Lista Naţională. Dar unde-i ea?, întreabă ei. 

Necâştigarea alegerilor de către democraţi 

o calific ca pe o trădare”. 

Roman Mihăieş, preşedintele Asociaţiei 

de Apărare a Drepturilor Consumatorilor: 

“Sondajele indică 40% de indecişi. Ei 

În loc să facă totul 

ca omul să-şi vândă rodul 

comuniştii susţinuţi de impostor 

se îngrijesc de buzunarul lor. 

Vor să se îmbogăţească 

pe munca noastră. 

Jos cu ei 

cu aceşti mişei 

gură măi flăcăi 

H-ă-ă-ă-i! H-ă-ă-ă-i! 

Acum Ilincile s-au schimbat 

ele singure se vând la Ţarigrad. 

Iar ai noştri voinici 

nu ne mai apără de venetici 

Ei au plecat în Italia, Portugalia, Rusia 

să le sporească bogăţia 

gură măi! 


În Moldova ţară a pâinii 

au rămas copiii şi bătrânii 

pe acest colţ de rai 

vin străinii cu alai 

şi ţipă cu toţii în cor 

că Moldova-i a lor. 

Afară cu ei 

cu aceşti mişei 

gură mai! 


Sculaţi, Ştefane, Mihai! 

Că se înstrăinează al vostru plai 

cu ale voastre fapte şi nume 

adunaţi voinicii din lume 

să se încingă o horă mare 

de la munţi şi pân’ la mare 

să se înjghebe cete de haiduci 

să rămână din duşmani numai năluci 

gură măi voinici flăcăi 


Ahou! Ahou! flăcăi şi fraţi 

pe comunişti să nu-i votaţi 

că veţi fi blestemaţi 

de copii, nepoţi şi taţi. 

Comuniştii v-au promis salarii mari 

de trei sute de dolari 

dar nu v-au dat nici de iţari, 

pâine ieftină şi cârnaţi 

dar nu aveţi cu ce pământul să araţi 

vă sperie mereu cu România 

ca să robiţi în Rusia 

destul i-aţi ascultat 

şi au rămas numai bătrânii în sat 

să le cerem socoteală 

căci nici în Transnistria n-au făcut mare 

scofală 

pentru copiii rămaşi orfani 

şi podgoriile pline de ciurlani 

gură măi! H-ă-ă-ă-i! H-ă-ă-ă-i! 

La alegerile ce vin 

să ne unim 

şi să alegem oameni deştepţi dintre noi 

să ne scoată din nevoi 

oameni deştepţi cu carte, 

să ne conducă mai departe 

pe comunişti să-i atămâiem cu tămâie 

Naşterea Domnului 

D i n mo l D o v a 

vor decide destinele viitoarelor alegeri”. 

Petru Grozavu, preşedintele Asociaţiei 

“Dunărea şi Marea”: “Strategiile electorale 

pentru 2009 nu sunt, din păcate, elaborate 

la Chişinău, ci în altă parte. De aici şi 

nedorinţa partidelor de a colabora. FDRM 

trebuie readus în prim-planul vieţii publice. 

El să alcătuiască acea Listă Naţională, capabilă 

să scoată republica din acest marasm 

politic, economic şi moral”. 

Mihai Morăraş, redactor-şef al publicaţiei 

“Universitatea”: “Interesul naţional 

trebuie să stea la baza activităţii noastre. În 

Europa putem intra doar prin România”. 

Aurel Benu, profesor, membru al 

FDRM: “Se creează impresia că partidele 

intră şi în acest scrutin cu lecţia neînvăţată. 

Vin din sud, unde am avut zeci de întâlniri. 

Toată lumea îmi spune: “Uniţi-vă!”. 

Anatol Petrencu, preşedintele Mişcării 

Acţiunea Europeană: “MAE a apărut ca o 

reacţie la ceea ce s-a întâmplat la 4 apri- 

din ei nici urmă să nu rămâie 

Ahou! Ahou! la anul şi la mulţi ani! 

Ştefan BUROV 

Realitatea aşa cum e 

Ia citeşte, ia 

citeşte… 

Sunt cuvintele pe care le-a auzit Aurelius 

Augustinus pe când se afla în cea mai 

confuză stare interioară, în cea mai grea 

luptă a gândurilor sale. Aceste cuvinte i-au 

grăbit convertirea la creştinism. Marele filosof, 

eruditul teolog, moralist, polemist şi 

gramatic latin, dar mai întâi de toate, mult 

zbuciumatul suflet din perioada creştinismului 

timpuriu (354-430 d.H.), a fost preocupat, 

îndeosebi, de problema existenţei 

şi structura fiinţei lui Dumnezeu. Originar 

din Nordul Africii, provincie romană, 

din mamă creştină şi tată păgân, a făcut 

studii profunde la Tagaste şi Cartagina, fiind 

mereu mânat de o singură curiozitate 

- aflarea adevărului suprem. A fost adeptul 

şcolilor filosofice şi al ereziilor timpului, 

dar mintea şi simţirea lui nu au fost 

mulţumite de nici una dintre ele. A trăit 

din plin viaţa tinerilor epocii sale, a fiert şi 

el în “cazanul amorurilor ruşinoase”. Abia 

la Milano, unde fusese invitat ca profesor 

de retorică, ascultând predicile episcopului 

creştin Ambrosius, care l-au impresionat 

atât de puternic, încât n-a mai lipsit niciodată 

nici el, nici mama sa de la predicile 

acestuia, a început să înţeleagă frumuseţea 

adevărurilor din Sfânta Scriptură, de care 

a început să se apropie. Abia atunci a descoperit 

valoarea Ei. 

Descrierea luptei interioare a gândurilor 

sale, a zbuciumului sufletesc, a drumului 

chinuitor spre înţelegerea şi primirea 

adevărului suprem o găsim în Confessiones 

(Mărturisiri), lucrare universal citită şi 

admirată, care a cunoscut cel mai durabil 

succes. Aici aflăm biografia lui din frageda 

copilărie până la convertirea sa la creştinism 

şi însuşi momentul esenţial al convertirii, 

care s-a produs în grădina casei sale 

de la Milano. Acolo fiind cu prietenul său 

Alipius, ambii frământaţi de aceeaşi chinuitoare 

problemă – a căutării adevărului 

suprem, plângea vărsând şiroaie de lacrimi 

din cauza remuşcărilor faţă de Dumnezeu 

pe care îl simţea cu toată firea, dar la care 

încă nu se putea decide să vină (trecutul îl 

ţinea prea strâns încătuşat, îndoielile îl rodeau 

şi drumul cel drept dispărea). Atunci 

aude o voce ca de copil cântând: “tolle, 

lege, tolle lege! /ia, 

citeşte, ia, citeşte!”. 

În grădina vecină 

de unde i-a părut 

că venise vocea nu 

era nimeni. Şi parcă 

nu-şi amintea ca în 

vreo joacă copiii să 

rostească asemenea 

cuvinte. Imediat s-a 

luminat, a revenit 

la locul unde lăsase 

cartea Noului Testament, 

şi, deschizând 

la întâmplare, a găsit 

pasajul în care 

Sf.Apostol Pavel îi 

sfătuieşte pe romani 

să renunţe la plăcerile 

vieţii lumeşti: “Să 

umblăm cuviincios, 

ca ziua: nu în ospeţe 

şi în beţii, nu în desfrânări 

şi în fapte de 

ruşine, nu în ceartă 

şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă 

în Domnul 

Iisus Hristos, şi 

grija de trup să nu o 

lie 2005. Partidele pentru care am votat au 

trecut necondiţionat în tabăra lui Voronin. 

Acţiunile lui Roşca şi ale altor “democraţi” 

au descurajat electoratul naţional. Putem 

schimba situaţia în Republica Moldova 

doar coalizându-ne forţele. Trebuie să ne 

unim în jurul ideii naţionale”. 

Vitalia Pavlicenco, preşedinte al Partidului 

Naţional Liberal: “Diferenţa dintre 

noi şi Roşca e că el îi vrea pe comunişti în 

Parlament, iar noi – nu. Partidele naţionale 

nu sunt puternice pentru că nu au surse financiare. 

Dar mesajele pot face ceea ce nu 

pot face, pe alocuri, banii. Voronin vrea ca 

în viitorul Parlament să nu fie nici un român. 

Va reuşi numai dacă nu vom fi uniţi”. 

Andrei Dumbrăveanu, vicepreşedinte 

al Partidului Ecologist: “Lista Unităţii Naţionale 

e necesară. Comuniştii vor stimula 

fărâmiţarea partidelor, ca să nu obţinem 

majoritatea în viitorul legislativ”. 

Alexandra Can, vicepreşedinte al 

faceţi spre pofte”(cap.XIII, 13-14). Aceste 

cuvinte au fost revelaţia care i-a schimbat 

cursul vieţii. “Tot întunericul vieţii s-a risipit”, 

mărturiseşte el. 

S-a retras la ţară şi a dus o viaţă de 

reculegere şi meditaţii asupra sistemelor 

filosofice prin care trecuse. Peste un an a 

revenit la Milano şi a fost botezat de către 

episcopul Ambrosius (387). În acelaşi 

an scrie Soliloquia (Solilocvii), dialog între 

el şi conştiinţa sa privitor la Dumnezeu 

şi sufletul său: “La Dumnezeu se poate 

ajunge prin cunoaşterea adevărului. 

Adevărul este nemuritor, iar sufletul, fiind 

locaşul adevărului, urmează că şi el este 

nemuritor, având în vedere că este creat de 

Dumnezeul cel veşnic”. 

Din 387 şi până la sfârşitul vieţii Aurelius 

Augustinus “a scris cât nu se poate 

afla”, după unii critici. A scris o operă 

imensă şi variată, dominată de fineţea de 

pătrundere a problemelor abordate (filosofie, 

gramatică, polemică şi dogmatică creştină, 

scrisori şi predici). 

Ia, citeşte, ia, citeşte! ne îndeamnă 

şi pe noi să facem acelaşi lucru. Noi care 

suntem dezorientaţi, disperaţi şi flămânzi. 

Noi care aşteptăm schimbări spre bine, 

care căutăm drumuri mai drepte, care ne 

frământăm şi plângem de deznădejde şi de 

înfrângeri, care ne zbuciumăm şi mai clocotim 

de ură, de dorinţa de răzbunare. Noi 

nu citim Noul Testament, aşa de la sine. Iar 

puterea cuvintelor Sale o simt doar acei 

care îl citesc zilnic şi au urechi de auzit. 

Lor nu le mai rupe nimeni Sfânta Scriptură 

din mână. 

Această putere tainică a Cuvântului a 

descoperit-o şi Nicole Valery-Grossu, în 

condiţii extremale, găsind o carte a Noului 

Testament pe când se afla în temniţă, acolo 

o citea pe ascuns cu femeile din celulă şi 

vedeau cum imposibilul devenea posibil. 

Aflăm asta din cutremurătoarea-i carte Binecuvântată 

fii, închisoare. 

Iar dintr-o recentă şi pătrunzătoare 

predică am aflat că şi mitropolitul Gurie 

Grosu îi îndemna pe enoriaşii Basarabiei 

la citirea zilnică a Noului Testament. Uneori, 

vizitându-i pe la casele lor, le lăsa câte 

o carte cu o bancnotă între pagini, ca, revenind 

peste un an pe la fiecare, să descopere 

cine i-a urmat sfatul şi cine n-a răsfoit 

Noul Testament până la sfârşit. 

Lidia CODREANCA 

Am venit să 

colindăm 

Am venit să colindăm 

Despre Iisus vă spunem 

Azi e noaptea de Crăciun 

Naşterea Domnului Bun. 

Iisus, pruncul luminat 

Domnul nostru Împărat. 

Slavă, slavă Doamne Ţie 

Tatălui, Maicii Mariei! 

Slavă Cerului că are 

O aşa putere mare! 

Noi îmblăm şi colindăm 

Cântece îi înălţăm. 

Domnul Iisus Hristos 

De păcate El ne-a scos. 

Iisus Domnul nostru sfânt 

În ceruri şi pe pământ. 

Mulţumesc ne-aţi ascultat 

Veste nouă aţi aflat. 

Mai departe noi mergem 

Altora să le spunem. 

Ca să ştie lumea toată 

Despre ziua minunată, 

PNL: “Va trebui să îndemnăm alegătorul ca 

de astă dată să voteze şi cu capul. E foarte 

necesară informarea corectă a acestuia”. 

Constantin Lazăr, preşedintele Asociaţiei 

Cetăţenilor Români din Republica 

Moldova: “Lansarea Listei Naţionale poate 

fi lansare de proiect politic. Liderii partidelor 

ar trebui să se unească în jurul interesului 

naţional”. 

Nicolae Roşca, vicepreşedinte al MAE: 

“Prezenţa membrilor unor diverse partide 

pe o singură listă e rezolvabilă din punct de 

vedere juridic. Important e să se dorească 

acest lucru”. 

Mihai Patraş, profesor universitar: “Să 

dăm semnale că Lista se creează. Să-i zicem 

Lista Unităţii Naţionale”. 

Anatol Marin, membru al Hyte Park: 

“E important să fie implicaţi în acţiunile 

noastre cât mai mulţi tineri”. 

Ion Buga, secretar general al FDRM: 

“Unificarea forţelor e dictată de o realitate: 

Despre steaua cea de sus 

Şi naşterea lui Iisus. 

APEL 

George PETRE 

Subsemnaţii, colaboratori şi studenţi ai 

Universităţii Tehnice a Moldovei, suntem 

profund îngrijoraţi de intenţiile unor cercuri 

de a închide postul de televiziune PRO TV 

Chişinău. Oricare ar fi motivele inventate 

este clar că se încearcă a lichida un post de 

televiziune incomod guvernării. 

Confirmăm că PRO TV Chişinău este 

un post de televiziune de primă importanţă, 

unde sunt abordate echidistant, competent, 

prompt şi corect teme deosebit de actuale. 

Considerăm că prin închiderea postului 

PRO TV Chişinău ni se încalcă un drept 

constituţional fundamental – dreptul la 

informaţie. 

Dulgheru Valeriu, şef cat., dr.hab., UTM 

Poştaru Gheorghe, conf.univ., UTM 

Cosniceanu Ion, lect. superior, UTM 

Ciupercă Rodion, lect. superior, UTM 

Malcoci Iulian, lect. asistent, UTM 

Macarişin Serghei, conf.univ., UTM 

Comendant Vasile, conf.univ., UTM 

Olevschi Alexandru, drd., lector asistent, 

Dicusară Ion, lector superior, UTM 

Rusu Eugeniu, drd., UTM 

Sochirean Anatolie, lect. sup., UTM 

Ciobanu Radu, lect. univers., UTM 

Ciobanu Oleg, lect. univers., UTM 

Bodnariuc Ion, lect. superior, UTM 

Mursa Tatiana, ing. catedră, UTM 

Dulgheru Nadejda, ing. catedră, UTM 

Odainâi Valeriu, lect. univ., UTM 

Donţu Zaharia, dr. conf., UTM 

Evtuhovici Simion, dr. conf., UTM 

Cartofeanu Vasile, dr.conf.univ. 

Ajder Vasile, şef catedră PFMA 

Stamati Mihai, lector asistent, PFMA 

Slivinschii Ivan, student, UTM 

Leu Ruslan, student, UTM 

Cortac Vasile, student, UTM 

Gorbani Iurie, inginer PFMA, UTM 

Cobzac Victor, conferenţiar 

Badan Iurie, conferenţiar, ASEM 

Vaculenco Maxim, lector superior, PFMA 

Pârţac Nina, ing. cat. PFMA, UTM 

Stegărescu Cristina, student, UTM 

Bacalu Sergiu, lector PFMA, UTM 

Botiu Tudor, lector s., PFMA, UTM 

Luşmanschi Dorina, lector, PFMA, UTM 

Daghi Ion, conferenţiar, PFMA, UTM 

Movilă Vasile, ing. c., PFMA, UTM 

Dragan Andrei, student, MAIA, UTM 

Moroz Grigore, student, DI, UTM 

Bohmacenco Alexandru, student, UTM 

Neagu Andrei, student, CEMA, UTM 

Stoicev Petru, şef cat. MSP 

Marin Al., prof. cat. TCM 

Misevici Ion, student, UTM 

Palii Nicolae, student, UTM 

Obleţov Gleb, student, UTM 

Croitoru Sergiu, student TCM 062 

Muntean Ivan, student, gr. CEMA-081, 

Şeremet Dorin, student, CEMA-081, UTM 

Romarcu Vladimir, student, TCM-061, 

Chiriac Ştefan, student, CEMA-081, UTM 

Casapu Vladimir, student, CEMA-081 

Chichie Adrian, student, CEMA-081 

Buliga Daniel, student, CEMA-081, UTM 

Butuc Gheorghe, student, CEMA-081 

Ganea Grigorie, UTM 

Barnic Mircea, UTM 

Dohotaru Leonid, UTM 

Ciofu Iurie, UTM 

Lupaşco Andrei, UTM 

Ruban Angela, UTM 

Ştirbu Angela, UTM 

Putilin Alexandru, UTM 

Dutca Ecaterina, UTM 

Guma Dmitrii, UTM 

Topal Evghenii, UTM 

Gaidarlî Alexandr, UTM 

Manolov Constantin, UTM 

Badrajan Inna, UTM 

Grajdian Alexandru, UTM 

60% din electorat vrea unitate, susţinând 

ideea Listei Naţionale”. 

Ion Ungureanu, ex-ministru al Culturii 

şi Cultelor: “S-au lansat multe sugestii. Dar 

noi vrem soluţii. E necesară crearea unui 

Centru Coordonator, care să-i trezească pe 

aceşti boiernaşi cocoţaţi în fruntea unor partide, 

care văd numai peisajul de sub nasul 

lor, care se şi declară învingători în viitorul 

scrutin. Liderii trebuie convinşi şi chiar siliţi 

să colaboreze şi să se unească. Am impresia 

că noi, basarabenii, am pierdut cel 

mai important simţ: simţul pericolului. Ar 

trebui să căutăm soluţii şi sunt convins că 

împreună le vom găsi”. 

S-a decis să fie organizate şi alte mese 

rotunde, iniţiate de FDRM, cu participarea 

liderilor de partide democratice şi a reprezentanţilor 

Societăţii Civile din Republica 

Moldova. 

Atomuratov Alexandru, UTM 

Domenti Sergiu, UTM 

Simonov Maxim, UTM 

Popov Lilia, UTM 

Popov Ilie, UTM 

Botez Alexei, UTM 

Botnarenco Vitalie, UTM 

Golban Alexandru, UTM 

Guzun Dorin, UTM 

Demian Usaul, UTM 

Trifan Nicolae, UTM 

Moraru Vasile, conf.univ., UTM 

Gîscă Ion, masterand, UTM 

Ianachevici Anatolie, lect.univ., UTM 

Ţîcu Sergiu, student, UTM 

Matei Valentin, student, UTM 

Nicolaescu Dorin, student, UTM 

Dîru Ana, UTM 

Vlad Elena, UTM 

Grigoriţă Denis, UTM 

Ghenghea Elena, UTM 

Tabac Alexandru, UTM 

Pisarenco Maxim, UTM 

Creţu Viorica, UTM 

Carbuni Ion, student, UTM 

Ivanov Ion, student, UTM 

Rogozenco Olga, student, UTM 

Ţugulea Iulia, student, UTM 

Durughean Sorina, student 

Caratnic Elena, student 

Capaţîna Irina, student, UTMDoga Denis, 

student, UTM 

Gnatiuc Olga, studentă, UTM 

Topan Andrian, student, UTM 

Papeniuc Alexandru, student 

Verenjac Andrei, student 

Broşcov Alexandr, student 

Railean Andrian, student 

Cuciuc Alexandru, student, UTM 

Gîrlea Ludmila, bibliotecară 

Javgureanu V., prof. univ., cat. MSP 

Guşan Eugeniu, conf. univ., cat. MSP 

Gordelenco Pavel, conf. univ., cat. MSP 

Nistrean Arcadie, conf. univ., cat. MSP 

Sasu Dumitru, student, UTM 

Coptu Alexandru, inginer licenţiat 

Bouroşu Petru, student, UTM 

Tizu Sergiu, student, UTM 

Grama Vasile, şef cat., UTM 

Nistor Livia, lector superior, UTM 

Vlasenco Ana, lector superior, UTM 

Bîrcă Mihail, conferenţiar, UTM 

Vasilachi Andrei, lector asist., UTM 

Losovan Dumitru, lector asist., UTM 

Cucoş Stela, lector superior, UTM 

Dănilă Teodora, lector asistent, UTM 

Cepoi Eugeniu, lector asistent, UTM 

Costenco Constantin, student, UTM 

Sucitu Svetlana, studentă, UTM 

Mihalachi Eugen, student, UTM 

Amariei Ion, student, UTM 

Mihailov Alexandru, student, UTM 

Chiricu Vasile Timotei, UTM 

Dorgan Andrei, CIM, UTM 

Madan Vadim, student, CIC-065, UTM 

Prodan Marin Iurie, student, IMZM-0510 

Mocanu Cornelia, student, GTC-059 

Cernei Mariana, student, GTC-059, UTM 

Lupoi Serghei Vasile, student, CIC-073 

Panainti Mariana, st., GTC-0718, UTM 

Bulat Nicolai, st., gr. IAPC-0713, UTM 

Racoviţă Angela, lector, UTM 

Chicu Nicolae, st., IMZM-0715, UTM 

Bejan Sergiu, lector superior, UTM 

Cebotari Radu, GTC, UTM 

Tarnovschi Constantin, conf.univ., UTM 

Macovei Iurii, cat. GGG 

Cocieri Ion, student, CFDP-071, UTM 

Toma Gheorghe, student, CFDP-071, 

Marian Marcel, student, CFDP-071, UTM 

Bordianu Irina, studentă, GTC-0718, UTM 

Bradu Aurelia, studentă, UTM 

Cernei Mariana, studentă, UTM 

Mocanu Cornelia, studentă, UTM 

Timohin Iurie, student, UTM 

Mistreanu Dorina, studentă, UTM 

Pleşca Vasile, student, UTM 

Alexandreanu Alexandru, student, UTM 

Botnaru Dumitru, student, UTM 

Gorin Ion, conferenţiar, UTM 

Rusu Elena, conferenţiar, UTM 

Costaş Ana, conf. univ., UTM 

Baltag Iurie, dr. conf., UTM 

Odobescu Ştefan, UTM 

Grigor Raisa, conferenţiar, UTM 

(În total 820 de semnături) 

Cor. “L.A.”

Nr. 52 (3304), 25 decembrie 2008 

ANUL NOU DE-A LUNGUL TIMPULUI 

1. Tradiţii vechi şi noi 

Cu aproape 2150 de ani în urmă, romanii au 

trecut la Calendae ianuarii, înlocuind Anul Nou, 

ce se sărbătorea la 1 martie, cu data de 1 ianuarie. 

Dar festivităţile începeau mult mai devreme, din 17 

decembrie, când debutau Saturnaliile, prilej de petreceri, 

ospeţe şi desfătări în spiritul unui pronunţat 

libertinaj ca în Satyriconul lui Petronius. Poate că 

spectacolele carnavaleşti de anvergură ce se desfăşoară 

în toiul iernii în Brazilia şi China, unde e cald, 

dar şi în oraşe europene ca Hamburg să amintească 

de tradiţiile antice păgâne, care s-au transmis mai 

puţin sub această formă urmaşilor gintei latine. 

Ţările Româneşti au purces la sărbătorirea oficială 

a Anului Nou de 1 ianuarie numai din secolul 

XVIII. De menţionat că printre obiceiurile sărbătorilor 

de iarnă se numără colindele cu etimonul în 

latinescul calendae, echivalentul slavon fiind coleda; 

acestea sunt interpretate de colindători de seara 

de Moş Ajun, culminând la 1 ianuarie cu Sorcova şi 

Pluguşorul urătorilor. 

2. Calendare şi calendare 

Calendarul gregorian, datând din 1582, şi luându-şi 

numele de la Papa Grigore al XIII-lea, are cea 

mai mare răspândire pe planetă, fiind însă însoţit şi 

de alte calendare întocmite după criterii religioase. 

Evreii socotesc timpul, conform Vechiului 

Testament, de la Geneză, ceea ce presupune că 

în 2002 a fost anul 5762. Dar calendarul mozaic 

începe cu sărbătoarea de toamnă Roş Haşana, 

care nu cade la o dată fixă. După calendarul musulman, 

calculul anilor se face din 622 (d. Hr.), 

când proorocul Mahomed a fugit de la Mecca la 

Medina, eveniment cunoscut sub denumirea de 

Hegira. Anul mahomedanilor nu începe la 1 ianuarie, 

ci în luna aprilie. Calendarul chinezesc 

are luni numite cu animale, ca a Iepurelui, fabuloase 

ca anul Dragonului, care a fost în 2000. Iar 

anii cu nume animalier se repetă la 12 ani. Calendarul 

budist începe cu o dată legată nemijlocit 

de moartea lui Buddha în anul 544 (î. Hr.). Însă 

budiştii din Tibet fac numărătoarea anilor de la 

naşterea lui Buddha, consideră anul naşterii lui 

la 127 (î. Hr.). După ei, anul 2003 ar fi 2130. În 

concepţia eclecticilor, un curent religios-politic 

iniţiat în secolul al XIX-lea, în Iran, având un 

calendar bahaist (de la secta Bahai), anul 2001 

a fost 157, iar 2003 – 160. Adepţii acestei secte 

întâmpină noul an la 21 martie, odată cu echinocţiul 

de primăvară. În concepţia lor anul are 19 

luni şi 19 zile, într-o altă împărţire, la care se pot 

adăuga încă 4-5 zile pentru anii bisecţi. 

A existat şi un calendar republican francez, după 

revoluţia din 1789, în care 1 ianuarie 2000 trebuia 

să se cheme 10 nivoz 208, nivoz fiind a patra lună a 

acestui calendar şi care corespunde lui aprilie. 

Şi pentru că am amintit mai multe calendare, 

iată lunile anului în versiune populară românească: 

Ghenarie, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar, Cireşar, 

Cuptor, Gustar, Răpciune (cad copiii pe tăciune), 

Brumar (cad şi cei mari), Brumărel (cade şi cel mititel), 

Undrea. 

Viaţa fiecărui om este ca o carte. Şi, ca şi 

fiece carte, cuprinde file mai interesante şi mai 

puţin interesante, mai bogate în conţinut şi mai 

puţin bogate, mai vesele şi mai puţin vesele. Oricine 

răsfoieşte propria carte neapărat descoperă 

pagina cu cea mai frumoasă poveste a vieţii 

sale, care este definită printr-un cuvânt fermecător: 

copilăria. Indiferent de starea socială sau 

maiterială a familiei în care creşte cel lăsat de 

la Dumnezeu, copilăria tot copilărie rămâne. Iar 

cele mai miraculoase şi mai încărcate de bucurii 

sunt paginile care păstrează vie memoria sărbătorilor 

de iarnă. 

De regulă, în preajma sărbătorilor, norii, ca 

nişte buni gospodari, purced la adunatul albului 

imaculat din toate părţile lumii. Apoi se pun pe 

cernut. Fac lucrul acesta meticulos, cu multă grijă, 

mai multe zile în şir, ca atunci când încep să 

sune clopoţeii, semn că iată-iată sărbătorile ne 

trec pragul, totul în jur să sclipească de curăţenie. 

Dar dacă nu şi nu, dacă ninsoarea întârzie 

să desfacă plapuma peste meleagurile noastre, 

atunci încercăm să acoperim durerile şi rănile cu 

cele mai luminoase, cele mai fascinante amintiri 

acumulate în sufletele noastre de-a lungul anilor, 

pentru că nici o suferinţă, oricât de sfâşietoare ar 

fi, nu are dreptul să pună stavilă bucuriei pe care 

o aduce Naşterea Fiului lui Dumnezeu. 

Nu există ceva mai extraordinar ca atunci 

când un lucru real, prin farmecul, prin sublimul 

pe care-l conţine, se apropie de frumuseţea de 

basm, de poveste. Pentru ca o întâmplare să ia 

proporţii de poveste, trebuie să fie absolut ieşită 

din comun, să aibă caracter neobişnuită, de unicat. 

Nu credem că există om care în copilărie să 

nu fi ascultat cu respiraţia întretăiată depănarea 

întâmplării despre naşterea Pruncuţului în iesle. 

Această poveste planează deasupra tuturor poveştilor, 

fiindcă eroul ei, fiind atât de real, dar 

unic în tot universul, ba chiar şi în creaţia divină, 

capătă proporţie de ireal, fiind uşor de confundat 

realitatea cu imaginaţia. 

Copiii află că la venirea pe lume a Pruncuţului, 

pe cer s-a aprins o stea luminoasă, văzută 

de către trei magi, care imediat au vestit lumii 

că s-a născut un împărat. Dar nu era vorba de 

un împărat oarecare, de care era plină lumea. În 

acel moment s-a născut împăratul ceresc, a cărui 

menire era de a schimba lumea din temelii. Ca 

să nu răcească, pruncuţul fu încălzit de aburii pe 

care-i scoteau boii aflaţi în preajmă, le povestesc 

bunicuţele nepoţeilor, şi ei, mijind ochişorii, văd 

aievea rotocoalele de abur care-l învăluiau pe Cel 

tocmai venit pe lume. Pruncuţul, simţind căldura 

care-l învăluia, zâmbea, întinzând mânuţele că- 

3. O ISTORIE A 

CALENDARULUI 

La obârşie, calendarul a fost un fel de registru 

în care cămătarii din Roma antică notau datornicii 

şi dobânzile aferente fiecărui început de luni, când 

trebuiau achitate. Etimonul cuvântului este Kalendae, 

care înseamnă „prima zi a lunii”. În latină e şi 

expresia „ad calendas Graecas” – la calendele greceşti 

sau, în traducere liberă, „la paştele cailor” sau 

„niciodată”. Aceasta fiindcă grecii nu aveau calendae. 

Romulus, legendarul ctitor al Romei, a rânduit 

anul, împărţit în zece luni, începând din martie şi 

având 30 de zile. Aşa găsim şi explicaţia denumirii 

lunilor septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, 

întrucât conform acestui calendar erau lunile a 

şaptea, a opta, a noua, a zecea. Şase luni – aprilie, 

iunie, sextilis (ulterior august), septembrie, noiembrie 

şi decembrie – aveau 30 de zile, iar celelalte 

patru luni, martie, mai, quintilis (mai târziu iulie) şi 

octombrie, câte 31 de zile. Subliniem că lunile numite 

quintilis şi sextilis exprimau în latină ordinea 

lunilor, respectiv a cincea şi a şasea. 

Anul Nou era prima zi a lunii martie – calendele 

lui martie –, ocazie cu care se aprindea un foc 

nou pe altarele zeiţei Vesta, se aduceau jertfe zeilor, 

iar sclavilor li se dădea o masă mai bogată. 

Calendarul lui Romulus a fost reformat de regele 

Numa, luând modelul grecesc, prin adăugire a 

50 de zile şi scurtarea cu o zi a lunilor de 31 de zile. 

Astfel s-a ajuns la un surplus de 56 de zile, ce au 

fost împărţite la doi, şi s-a ajuns la două luni a câte 

28 de zile, numite ianuarie şi februarie. Celelalte 

luni, în număr de zece, având fiecare câte 30 de 

zile. Denumirea de ianuarie provine de la zeul Ianus 

cel cu două feţe, divinitatea porţilor. Iar prima 

zi din ianuarie a devenit o sărbătoare tradiţională 

populară, când romanii se felicitau şi îşi trimiteau 

cadouri. Februarius, a doua lună, a fost dedicată 

lui Februus, zeul purificator, când romanii aduceau 

jertfe de purificare, ispăşindu-şi păcatele. Denumirea 

lunii a pătruns prin două filiere: februarie este 

un împrumut, iar forma populară făurar este un cuvânt 

moştenit, provenind însă din aceeaşi rădăcină, 

Februus. 

Mai târziu, Iulius Caesar împarte anul după 

modelul egiptean, ţinând cont de faptul că astronomia 

egiptenilor văzuse mişcarea de revoluţie în 

365 de zile, iar sfertul de zi se adaugă la fiecare 

patru ani. Ziua suplimentară s-a introdus între 23 şi 

24 februarie – a şasea zi dinaintea calendarelor lui 

martie, ziua a şasea, numită sextus, fiind numărată 

de două ori, în latină bis, a fost numit bissextus, de 

unde îşi trage obârşia sintagma an bisect. 

Se cuvine a explica motivul pentru care lunile 

quintilis şi sextilis (a cincea şi a şasea în traducere) 

conform calendarului început cu idele lui Marte – 

martie – au devenit iulie şi august, în prezent potrivit 

calendarului modern, lunile a şaptea şi a opta. 

După moartea lui Iulius Caesar, spre a-i cinsti 

memoria, prenumele lui a devenit eponimul lunii 

quintilis. Iar explicaţia lui august o găsim într-un 

decret al senatului roman, ce menţionează că în 

luna sextilis Augustus (Octavian) a devenit prima 

Naşterea lui Iisus Hristos - 

cea mai frumoasă poveste 

tre Maica ce-L aduse pe lume. Maica, fericita, 

lua pruncul în braţe şi-l alăpta, deapănă povestea 

bunicuţele, iar nepoţeii chiar îl văd cum adoarme 

liniştit după ce suge laptele ce-i potoleşte foamea. 

Părinţii l-au numit pe copilul lor Iisus. 

Bunicuţele povestesc nepoţeilor întâmplări 

vesele şi triste din viaţa pruncuţului, încât picilor 

chiar li se pare că îl cunosc de-a binelea, iar 

uneori El chiar seamănă cu unii dintre frăţiorii 

mai mici, cu unii dintre prietenii cu care ei se 

joacă. Seri de-a rândul copiii află tot mai multe 

şi mai multe întâmplări prin care i-a fost dat să 

treacă Celui care a venit să salveze lumea. Şi ei, 

în semn de recunoştinţă, se închină la chipul care 

îi priveşte cu multă blândeţe din iconiţele care le 

străjuiesc pătucul şi somnul, fiindcă ei deja au 

aflat că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. 

Pe măsură ce povestea este depănată mai departe, 

copiii află că lumea în timpurile de demult 

devenise foarte crudă, uitând că există o Forţă 

Supremă în faţa căreia urmează să dea socoteală 

pentru toate faptele rele. În îndepărtatele seri, 

petrecute la gura sobei, copiii află că, pentru 

ca oamenii să se convingă că acolo, Sus, există 

Tatăl Ceresc, Cel ce se află pretutindeni şi care 

pe toate le vede, a lăsat ca Fiul Său Iisus Hristos, 

Pruncuţul, care s-a născut cândva în iesle, să fie 

jertfit de către păgânii care nu credeau în nimic, 

pentru ca, a treia zi, Fiul lui Dumnezeu să învie 

din morţi şi să se ridice la ceruri. Copiii se întristează 

când află cât de scump a trebuit să plătească 

Tatăl Ceresc dovada existenţei şi a puterii sale. 

Ma M a . Pi c t u r ă d e te o d o r Bu z u (ce h i a) 

Literatura şi arta 

oară consul, şi-a sărbătorit de trei ori triumful la 

Roma, în această lună, Egiptul a devenit provincie 

romană şi s-a pus capăt războaielor civile. 

Acesta e drumul Calendarului în antichitatea 

romană. 

4. Zilele săptămânii 

Primele cinci zile ale săptămânii îşi au originea 

în antichitatea latină. 

Luni – Ziua consacrată astrului lunar – Lunae dies. 

Marţi – Zi dedicată lui Marte, zeul războiului 

– Martis, dies. 

Miercuri – Zi închinată lui Mercurius, zeu 

al comerţului, călătorilor şi protectorul hoţilor – 

Miercurii, dies. 

Joi – Zi denumită în cinstea lui Joe (sau Jupiter), 

zeitatea supremă în mitologia romană – lovis 

dies. Există şi un proverb latin sunând: Quod licet 

lovis non licet bovis – Ceea ce este permis lui Jupiter 

nu-i permis boului. 

Vineri – Ziua consacrată Venerei (Venus, corespondenta 

Afroditei la greci), zeiţa frumuseţii, 

care era şi mama zeului amorului, Cupidon – Veneris, 

dies. 

Sâmbătă – Are etimon slav – sonbota, în rusă 

fiind subota. 

Duminică – (cu varianta duminecă) vine din 

limba latină: (dies). Dominica – Ziua Domnului. 

5. Anul 2008 va fi 

mai lung cu o secundă 

Anul acesta, la pragul dintre 2008-2009, veţi avea 

o secundă în plus pentru a vă pune o dorinţă. Ultimul 

minut din 2008 va fi prelungit 

cu o secundă, deoarece 

Terra îşi încetineşte gradual 

rotaţia în jurul propriei axe. 

Mai exact, pe 31 decembrie 

la ora 23:59:59, ora 

meridianului Greenwhich, 

ceasul se va da înapoi cu o 

secundă, iar în România va 

fi deja 1 ianuarie 2009, ora 

1:59:59. 

Este a 24-a oară din 

1972 cînd ajustarea este făcută 

de Serviciul Internaţional 

al Rotaţiei Pămîntului şi 

Sistemului de Referinţă din 

Paris, la un interval ce variază 

de la şase luni pînă la şapte ani, ultima avînd loc 

în 2005. Din punct de vedere istoric, timpul se bazează 

pe rotaţia Pămîntului faţă de corpurile cereşti. 

O rotaţie completă a Terrei în jurul Soarelui durează 

365,2422 zile, mai exact 365 de zile. O dată la 

patru ani, inexactitatea este corectată adăugînd o zi 

lunii februarie. Mecanisme precum Network Time 

Protocol şi Global Position System (GPS) depind de 

acurateţea timpului “păstrată” de ceasurile atomice. 

Secunda adăugată anului 2008 - care deja are în plus 

ziua de 29 februarie - îl va face cel mai lung an din 

1992 încoace. 

Iar pentru ca să alunge tristeţea de pe chipul 

copilaşilor, povestitoarele spun că Domnul Iisus 

Hristos, care s-a suit la Ceruri, este izvorul tămăduitor 

al sufletelor îndurerate, renaşterea speranţelor, 

călăuza orbilor, drumul spre viaţa veşnică. Şi i se 

deschid toate acestea omului înzestrat cu râvna de 

a-l descoperi pe Mântuitor, de a-l primi în suflet şi 

de a nu-l întrista, făcând doar fapte bune. 

În fiecare an, în noaptea naşterii Fiului Făcătorului 

Cerului şi al Pământului, pe cer se aprinde 

o stea mare, la a cărei lumină, oricine priveşte 

atent, poate vedea chipul blând şi luminat al Celui 

care-i iubeşte pe oameni mai mult decât propria 

viaţă. Pentru ca să-l bucure, copiii, în seara de 

ajun, urmând pilda magilor de acum două mii de 

ani, aleargă de la casă la casă, bătând la uşă sau 

la fereastră, ca să vestească Naşterea Domnului. 

Gazdele, auzind bătăile, se grăbesc să deschidă 

larg uşa, răsplătindu-i pe micuţi pentru minunata 

veste pe care le-o aduc cu nuci şi covrigi, cu 

bomboane şi cu bănuţi, îndemnându-i, totodată, 

să intre să se încălzească. Iar copiii, care de-a 

lungul anilor, anunţându-şi prezenţa cu bătăi la 

geamurile luminate, fac adevărate spectacole, 

aducând cu sine „capra”, „ursul” şi alte vieţuitoare, 

mulţumesc politicos gazdelor pentru primire, 

dar refuză să mai stea. Pe ei nu-i ademeneşte căldura 

moleşitoare din încăperi, şi nu-i sperie nici 

crivăţul de afară, nici dezlănţuirea vântului, care 

oboseşte şi se potoleşte, de regulă, abia în zori. 

Picii, având în vârful năsucurilor şi în obrăjori 

bujori înfloriţi, se grăbesc să reuşească să ducă 

la timp vestea din casă în 

casă, ca nimeni să nu rămână 

neanunţat că Minunea 

Minunilor, că Povestea 

Poveştilor în această 

seară s-a întâmplat cu 

adevărat. 

Seara de Ajun, cu 

cât înaintăm în timp, 

cu atât rămâne a fi cea 

mai luminoasă pagină 

din povestea copilăriei 

noastre, ea ajuntându-ne 

să mai rămânem copiii 

ce-l aşteaptă pe Moş 

Crăciun, care numai el 

ştie cum de ghiceşte ceşi 

doreşte fiecare şi se 

grăbeşte să le îndeplinească 

dorinţele. 

Raisa CIOBANU 

Rugaţi-vă, creştini 

S-au aprins făcliile 

În toate altarele. 

Rog, vino şi tu, creştine, 

S-asculţi slujba cea divină. 

Ochii tăi de-or lăcrima, 

Ştii, Iisus te va ierta. 

Cere mereu cu voinţă 

Rugăciunea de credinţă. 

Refren: 

Rugaţi-vă, creştini, rugaţi: 

Pentru părinţi şi pentru fraţi, 

Pentru pace, bucurie, 

Pentru-a voastră veşnicie. 

Orice lucru-ai face-n viaţă, 

Rugăciunea-ntâi înalţă. 

Roagă-te la Dumnezeu, 

Nu uita, că-i Tatăl Tău. 

Grija-ţi poartă El în toate, 

De la naştere la moarte. 

Cere mereu cu voinţă 


Refren 

POEZIE ŞI RUGĂCIUNE 

Poezia e de la Dumnezeu. Când a 

creat Lumina, El a creat şi Poezia. Pe 

urmă au venit poeţii, ca să o regăsească 

şi să o releve şi altora. 

Prin harul creaţiei, prin meditaţie şi 

concentrare, poetul poate retrăi, la nivelul 

cuvântului, Facerea biblică. 

A scrie pe teme sacre e un act de 

curaj şi o piatră de încercare pentru 

un scriitor, mai ales în această parte de 

lume, unde Dumnezeu a fost cel mai 

umilit, fiind izgonit din bisericile sale, 

făcute, unele dintre ele, deopotrivă cu 

pământul şi prefăcute, altele, în case 

ale satanei. 

Un scriitor adevărat, aş crede, nu 

scrie, ci se roagă. 

Inima lui e locul unde se întâlneşte 

poezia cu rugăciunea, slova cu duhul, 

speranţa cu credinţa. 

Masa de scris devine altar, iar scrisul 

e cunoaştere: cunoaştere de sine, de 

semeni şi de Dumnezeu. 

Nu zadarnic, întâii noştri poeţi au 

fost mitropoliţi şi preoţi, iar primele 

Raisa Plăieşu este creatoarea care, 

dacă urma şi o şcoală de muzică şi ar fi 

învăţat, cel puţin, să-şi noteze melodiile 

ce-i vin spontan, ar fi crescut şi ar fi 

ajuns o mare compozitoare. 

Dumnezeu a înzestrat-o cu frumoase 

capacităţi intelectuale, astfel că dimensiunile 

spiritului ei creator se modelează, 

se materializează fructuos. Graţie potenţialului 

inventiv neobişnuit – şi asta 

ne dovedeşte că talentul ei nativ s-ar fi 

putut dezvolta enorm – , autoarea ar fi 

putut ajunge la performanţe deosebite, 

dacă ştia să se descătuşeze, să se deschidă 

spre Univers şi să îmbrăţişeze Natura, 

Lumina, Eterofoniile lumii… Sau, pur şi 

simplu, să-şi fi continuat anonimatul în 

formulele lui iniţiale, dar cu multă insistenţă 

şi sacrificiu. Să nu fi observat 

nimeni dintre cei ce i-au fost în preajmă 

(pedagogii, apoi scriitorii-colegi sau 

compozitorii), ce se întâmplă cu acest 

om? Cine dintre cunoscători a trecut 

nepăsător pe lângă acest busuioc în 

floare şi l-a lăsat să-şi scuture fără rost 

mireasma, lăsându-l în singurătate, la 

marginea lumii, înstrăinat de universul 

nostru muzical? 

Dar – atenţie! – fiecare vine cu ceea 

ce are nativ şi cu ceea ce a mai agonisit 

muncind. În creaţie nu se dă ajutor… 

Că, de s-ar da, mulţi şi-ar cumpăra 

catalizatori de spirit, de imaginaţie, de 

opusuri!... 

De ce poeţii mai şi cântă? – iată 

o altă întrebare! – pentru că forţa cuvântului 

poetic şi aşa este mare... De ce 

Raisa Plăieşu a mai trebuit să-şi şi cânte 

versurile? 

Nu e atât de simplu să-ţi cânţi propriile 

poeme şi, în acelaşi timp, să-ţi 

formezi o justă concepţie asupra acestei 

arte şi, mai ales, asupra contradictoriilor 

ei forme actuale, dacă nu ai însuşit 

experienţa cugetării muzical-estetice 

sau muzical-poetice caracteristice timpului 

tău, pentru cei doritori de a crea 

concomitent în formula clasică a Trinităţii: 

cuvântul poetic, intonaţia şi interpretarea 

propriu-zisă de către autor în 

timpul evoluţiei, a emisiei produsului 

spiritual-artistic. 

Prin cântecele sale, prin sumarele 

dar atât de substanţialele sale reflexiuni 

estetice, ea a urmărit să ne atragă atenţia 

asupra categoriilor de cunoaştere a Divinului, 

Sacrului, Moralului, Eticului, 

a Sentimentului religios în raport cu 

capacitatea de trezire şi identificare a 

conştiinţei naţionale, a valorilor general- 

Aprinde candela-n casă 

Sub icoana luminoasă. 

Şi-nalţă sufletul tău, 

Cu rugă la Dumnezeu. 

Povesteşte ce te doare, 

Domnu-ţi va da ascultare. 

poeme scrise în limba română au fost 

poeme religioase: „Scoală, Doamne, 

de mă scoate / De la scârbe de la toate. 

/ Cerurile şi pământul / Tu le-ai făcut 

cu cuvântul”, îngâna Dosoftei. Iar 

Varlaam se ruga: „Primeşte, Doamne, 

ca de la un păcătos / Să slujesc Ţie în 

această lume pân’ voi fi sănătos. / Să fie 

de-a pururea cinstit şi lăudat numele 

Tău, / Iar eu de la inimă te mărturisesc 

cu condeiul meu…” 

De la acele versuri dintâi şi până 

mai încoace – prin Alecsandri, Eminescu, 

Mateevici, Arghezi, Blaga, Nichifor 

Crainic, Ioan Alexandru, Grigore 

Vieru ş. a. – poezia noastră a oferit 

suficiente mostre poetice, care să dovedească 

sacralitatea limbii române, aptă 

pentru psalm şi pripeală, priceastnă şi 

epifanie, imn şi rugăciune. 

Poemul-rugă e cel menit să-l lumineze 

interior pe om. Să-l înalţe şi să-l 

apropie de Cer. 

Asestuia, de multe ori, i se adaugă 

umane, fără care nu vom putea pătrunde 

şi descoperi vaste lumi spirituale zidite 

în sunete. Autoarea este obsedată de ideea 

individualităţii naţionale care, într-un 

fel, e o reacţie la imitările europenizante 

stereotipe, lipsite de personalitate. Între 

specificul naţional şi cultura spirituală 

a lumii, Raisa Plăieşu a ales „motivul 

folcloric” ca bază a limbajului muzical, 

crezând că ceea ce este general în folclor 

se va putea îmbina, contopi organic 

cu procedeele structural-intonative provenite 

din limbajul muzical universal. 

Adeptă a liniei tradiţionaliste, a caracterului 

specific autohton, autoarea a ales 

acest mod de a pune problema, iar acest 

fapt a condus-o în mod firesc spre genul 

de muzică folc. 

La ora actuală, cel mai preferat şi 

perfecţionat limbaj în care comunică 

Raisa Plăieşu este cel tradiţional (folcloric). 

Modul cum dezvoltă materialul 

muzical este, poate, tangent unei evoluţii 

pe care nu o vedem încă, dar resursele 

acestui limbaj i-au îmbogăţit stilul şi 

i-au modificat orientarea spre o creaţie 

pozitivă a liedului, a poemului, a baladei. 

Cea ce o deosebeşte de alţi creatori 

de Cântec este străduinţa de a dezvolta 

continuu materia muzicală şi, călăuzită 

de acest „dar de sus”, autoarea perseverează 

în crearea unor valori componistice 

păstrând specificul naţional. 

Bucură mult faptul că, atunci când 

abordează motive ca Mama, Părinţii, 

Pruncul, Limba maternă, Ţara etc., 

autoarea atinge în căutările sale tonul 

Veşniciei. Frapează, putem zice, anume 

această trezire, conştientizare şi sensibilizare 

a vibraţiei etnosului nostru. De 

unde această lărgire a viziunii estetice 

(cu dorinţele, meditaţiile, subiectele, temele, 

cu întregul univers de idei) a fost 

însoţită de o înţelegere mai profundă 

a dimensiunii mesajului uman pentru 

detectarea şi lansarea cărora autoarea 

a recurs la Muzică – mijlocul cel mai 

indicat, în cazul de faţă, capabil să dea 

roade noi. 

De ce, totuşi, poetul cântă? Atâtea 

cuvinte... Sintagme... Poezie... Stare poetică... 

Atâta Vorbire! Ce a mai putut rămâne 

neexprimat? În trăirile autoarei, 

se vede, ceva nu a fost pe măsura expresiei 

acestor gigantice coloane arhitectural-lexicale 

şi atunci poetul a apelat 

la Muzică, la acest Limbaj Invizibil al 

Emoţiei, care l-a ajutat să-şi completeze 

în esenţă, cântând, poezia şi exprimând 

până la capăt ceea ce prin cuvinte nu a 

Cere mereu, cu voinţă, 


Refren 

Rugă pentru 

Limba Română 

Limbă Română, de ce tot de 

veacuri mereu pătimeşti, 

Din Bucovina pân’ la Tighina, 

din Chişinău până la Bucureşti? 

3 

şi textul melodic, aşa cum procedează 

Filoftei Monahul sau Anton Pann. 

E şi cazul Raisei Plăieşu, autoare 

de psalmi şi tot ea – autoare de melodii 

sacre. 

Prin cuvânt şi muzică, poeta retrăieşte 

înţelesuri străvechi, pe care le-a 

trecut prin inimă şi suflet, cu dorul de 

a le pătrunde nesfârşitul. 

E o încercare îndrăzneaţă, care 

o descoperă pe Raisa Plăieşu ca pe 

o poetă creştină, în care misticismul 

nu e doar un precept filozofic, ci şi unul 

moral. 

Raisa Plăieşu crede sincer că poezia 

îl poate face pe om mai bun, că poezia 

purifică, fiind şi spovedanie, şi dragoste, 

şi bunătate. 

În aceste lucrări ale Raisei Plăieşu 

sufletul ei coboară în inimă şi bate în 

ritmul de poem care, însoţit de melodie, 

devine psalm, adică rugă-cântecpoem. 

Limbă Română, de ce-n casa ta tu nu 

poţi să te rogi, să vorbeşti? 

Limbă Română, de ce nu vor toţi să 

poarte straiele latineşti? 

Refren: 

A venit ruga şi ceasul, 

Limba mea, Româna mea. 

Domnul să-ţi înalţe glasul 

Până-n Împărăţia Sa. 

Limbă Română, strămoşii în lupte de 

dragul tău au suferit, 

Vegheat-au Pământul tău, Ţara şi 

Neamul, şi Graiul tău neobosit. 

Limbă Română, buciumul tău din 

Carpaţi pân’ la mare va doini mereu. 

Poetul azi moare, se naşte, o, Limbă, 

de dorul tău. 

Refren 

Limbă Română, auzi cum clopotul 

tău bate în cer?! 

Domnul te iartă, te binecuvântă 

pentru ziua de azi şi de ieri. 

El te sfinţeşte, te miruieşte, 

cu agheasmă de ploaie stropeşte 

pe creştetul tău. 

Limbă Română, lângă icoan-aprind 

candela şi mă rog pentru tine şi eu. 

Refren 


Dăruitul poartă patima sau de ce, totuşi, poetul cântă? 

reuşit sau nu este cu putinţă să exprime. 

Toată materia muzicală a culegerii 

„Poetul cântă” exprimă un stadiu de evoluţie 

a spiritului creativ complex al Raisei 

Plăieşu. Unele elemente (intonative, melodice, 

structurale, arhitectonice, modale 

etc.) au rămas cristalizate (!) în „stare de 

laborator”, cauzând dificultăţi esenţiale 

în descifrarea cântecelor („punerea pe 

note”, găsirea formei muzicale). Ţinând 

cont de aceste circumstanţe, am notat 

materialul muzical al culegerii aşa cum 

l-a interpretat cântăreaţa, păstrându-i 

variaţiunile melodice, ritmica, formele 

de stil, care, altădată, evoluţionează de 

la strofă la strofă, la nesfârşit. Am notat 

descifrarea sinoptică (de la început până 

la sfârşit) a baladei „Codreanu”, spre a 

fi publicată integral. 

La efectuarea notaţiei am ţinut cont 

de specificul vocii şi al stilului interpretativ 

ale autoarei, de felul ei de a gândi 

muzical. A trebuit să folosim o serie de 

semne auxiliare de notare relativă a muzicii. 

Aspectul îngrijirii muzicale a repertoriului 

creat de Raisa Plăieşu conţine 

următoarele etape fireşti: de selectare, 

de „diagnosticare” (investigare), de 

salvare a melodiei. Şi, desigur, de redactarea 

propriu-zisă, care ţine de readucerea 

materiei muzicale (prezentate) la 

normele gramaticilor muzicale actuale, 

culte. Suprem în acest proces al îngrijirii 

a fost găsirea corectă a Modelului 

Grafic al cântecului, care este un proces 

creativ inedit, aplicat şi în cazul notării 

liedurilor Raisei Plăieşu. 

Versuri şi melodie de Raisa Plăieşu 

Andrei TAMAZLÂCARU 

Limbă Română… 3 ori


Ninge. 

După un an sau după un secol ori poa- 

te chiar după 

un mileniu de 

muncă şi odih- 

nă chinuitoare 

şi mistuitoare, 

doi bărbaţi par- 

că tineri, parcă 

bătrâni stau pe 

prispa unei case 

şi urmăresc cu 

priviri atente 

exact ceea ce se 

întâmplă acum 

- ninge. 

Lin, alb, tă- 

cut ninge. 

Ei stau şi privesc parcă întrebându-se unul 

pe altul. Dar poate că chiar întrebându-se: 

- Cine ninge atât de lin, atât de alb, atât 

de tăcut??? 

Ei se întreabă, tot ei îşi răspund. Nesigure le 

sunt întrebările, nesigur vin şi răspunsurile: 

- Poate zilele-secolele trecute. Poate zilele- 

secolele viitoare. Poate Dumnezeu, poate Tim- 

pul, poate Omul… 

Cert este că ninge. Şi ninge aşa cum n-a mai 

nins niciodată. 

Ca mai în toate timpurile şi anotimpurile, 

aici şi dincolo stă lume de pe lume - lume vie şi 

lume moartă - şi priveşte parcă încrucişat şi mai 

pare că nu are defel loc pentru întrebări absur- 

de şi fără de răspuns, pentru că ninge parcă din 

apă, parcă din duh. Poate cu apă, poate cu duh. 

Totuşi, cineva cutremurat de atâta îngându- 

rare şi altcineva albit de prea multă aşteptare 

admiră minunea ce se dezlănţuie în spaţiul odi- 

nioară gol şi nu găseşte altceva nimic ce s-ar 

fi întîmplat pe lume decît că ar ninge şi lin, şi 

alb, şi tăcut. 

Să fii copil, să fii matur - mort sau viu - să 

fii oricît ai fi de copil sau oricît de matur, alt- 

ceva nici nu poţi să spui în clipa asta decât să 

numeşti lucrurile cu numele lor cel adevărat - 

ninge. 

De parcă trăindu-şi ultima zi sau chiar ul- 

tima clipa de viaţă, de parcă ar fi înviat acum 

după nu se ştie cîte milioane de ani de moarte, 

pe prispa unei case gîrbovite şi ea ca şi dînşii 

stau, unul însoţindu-l pe celălalt, doi prieteni 

pre numele lor Dumitru Lună şi Vasile Soare 

(că mai să le scriu numele cu litere mici de- 

atît ce de dragi îmi sînt). Unul gîndeşte una, 

ai doilea altceva, Ziua e în amurg şi noaptea 

vine să-i ia locul, dar ninge lin, şi alb şi satul 

aşezat pe patru povîrnişuri aproape abrupte co- 

boară voiniceşte la vale din toate părţile . Şi cît 

de voiniceşte coboară, tot atît de voiniceşte şi 

urcă. Urcă şi coboară, tot urcă şi coboară pînă 

se pierde şi el în albeaţa asta lină şi tăcută parcă 

de apă, parcă de duh. 

Cei doi, adică Lună şi Soare, pe lîngă fap- 

tul că-s buni prieteni şi oameni cam în cea de-a 

treia vârstă, mai par a fi şi mahmuri de-atâta 

ceaţă ce-au văzut în viaţă, dar nu se despart 

unul de altul ca să se ducă la culcare, pentru 

că dacă ar fi să meargă la culcare ar trebui mai 

întîi să se ridice de pe prispă, apoi să-şi ureze 

noapte bună, să trăiască cu multă duioşie clipa 

despărţirii unuia de celălalt şi, principalul, să se 

ducă fiecare pe la casa cui îl are. Dar cine face 

atîtea gesturi nechibzuite pe lângă cele făcute 

până acum, de voie-de nevoie, în timp ce ziua 

încă n-a închis ochii, iar noaptea oarbă care o 

urmează va fi una luminată nu numai de zăpada 

ce cade lin şi tăcut, dar chiar de însuşi numele 

ei - noaptea de-ajun. Acum era ora cînd un poet 

cu prietenul său compozitor murmurau împre- 

ună, colo pe toloacă, legănându-se pe aripile 

cîntecului: 

Anul Nou vine, vine, copii, 

Cu braţele pline de jucării! 

Vine, devine, revine după o întrerupere? 

Ce-i drept nu-i minciună: alte versuri au 

declamat sub lună şi alte cîntece au fremătat 

sub soare pe parcursul vieţii poeţilor şi compo- 

zitorilor din copilăria celor doi - Dumitru Lună 

şi Vasile Soare. Iar acum nu-i vreme de pier- 

dut. Ia acum-acum trebuie să apară pe întinsul 

cerului şi al pămîntului copiii satului, stîrnind 

clinchete zglobii de zurgălăi, înălţînd spre tării 

urări şi urături de tot neamul, cum se face de 

cînd e lumea şi pămîntul. Iar după dînşii vor 

apărea neapărat fraţii lor mai mari, îndemnînd 

cu biciurile bouţii cei imaginaţi la arat zăpada 

care azi e una cu pămîntul. Apoi plugurile cu 

muzicanţi, cete de mălănci cu ţigani deghizaţi 

în iluzionişti, scripcari şi vrăjitoare, trupe şi an- 

sambluri imitînd baluri mascate ca în Brazilia 

şi Mexic, alte cete închipuind figuri de buhai, 

de cai, de lupi, de urşi, capre, de alte animale 

de casă şi de pădure ce se perpetuiază din mici 

copii şi pînă-n buni-străbuni. 

Trebuie de mai spus aici că, în timp ce ză- 

pada luceşte şi pămîntul odihneşte, alde Du- 

mitru Lună şi Vasile Soare, oameni de vîrsta 

a treia, cum ziceam, nu se mai aventurează în 

asemenea spectacole şi nu numai de aceea că 

ar fi bătrîni, cum am mai zis, cît pentru că ei 

au făcut la timpul lor asemenea bazaconii şi am 

putea spune că făcându-le n-au avut timp să şi 

le admire. Acum e altă vorbă, pentru că, de fapt, 

sînt în altă postură şi chiar în acea din care nu 

poţi face nimic altceva decît să stai şi să admiri 

şi să te gândeşti în mintea ta dacă au fost şi ei 

cîndva admiraţi de cineva. Altfel întrebînd: este 

cumva viaţa asta spectacol şi spectator în ace- 

laşi timp? Oare le face pe toate la rînd cînd le 

vine sorocul? Atinge omul culmea maturităţii 

şi seriozităţii cînd aproape că şi-a trăit traiul şi 

şi-a mîncat mălaiul? Dacă e vorba că timpul le 

face pe toate şi le desface, de ce atunci oamenii, 

la anumite răstrişte, zic că au venit alte timpuri, 

totodată uitînd că chiar ei sînt aceia care le-au 

adus. Ori poate fi ca timpul să fie acela care-1 

aduce pe om? O fi fiind că zilele şi nopţile nici 

nu se nasc şi nici nu mor? Poate că zilele, anii, 

secolele, mileniile nici nu vin de undeva, nici 

nu se duc încotrova. O fi fiind, cum spunea nu 

ştiu cine: ziua zilei spune cuvînt, noaptea nopţii 

vesteşte ştiinţă. De ce n-ar fi şi oamenii ca zile- 

le şi nopţile? Totuşi, ce-i adevărat nu încape în 

minciună: înclinat puţin într-o parte şi ţuguiat 

de-a binelea în cealaltă, încă n-am întîlnit de- 

şteptul care să spună că oul nu-i rotund. Dar 

dacă o fi fiind deşteptul acela, arătaţi-mi-1 să-1 

văd la faţă. 

Dar să lăsăm ouăle să zămislească pui. 

Uitaţi-vă, că ziua aceasta care nu se dă dusă şi 

noaptea aceasta care nu poate să nu vină nu sunt 

obişnuite cum au fost atîtea sute şi milioane de 

ani pînă la dînsele. Căci numai înaintea ochilor 

lui Dumnezeu o mie de ani e ca ziua cea de ieri, 

care a trecut. Iar toate cîte sînt în cer şi toate 

cele de sub cer sînt întemeiate de Dumnezeu 

şi stau înaintea lui ca omul cel viu şi cel mort. 

Ziua şi noaptea aceasta, care se topesc într-o 

îmbrăţişare tainică, nu sînt obişnuite şi nu pot 

fi comparate între ele, căci altfel de ce s-ar zice 

să stăm strîmb, dar să vorbim drept. Ori poate 

că oul rotund nu-i şi înclinat şi ţuguiat? Acum 

aici, pe prispă, doi bărbaţi pun în cumpănă nu 

numai schimbarea unei zile cu o noapte din aju- 

nul Anului Nou. Azi noaptea şi mîine ziua nu în 

glumă, ci cît se mai poate de serios se schimbă 

secolele ce s-au perindat pînă acum şi chiar mi- 

leniul ce vine e altul. Cîte generaţii de oameni 

din toate secolele şi mileniile de pînă acum au 

avut fericirea să trăiască asemenea clipe? lată 

de unde se şi iscă întrebarea: este acum cineva 

în drept să-i trimită la culcare pe Dumitru Lună 

şi pe Vasile Soare? 

Albul zilei de azi, dedublat de cel al zăpe- 

zii de mîine, se împotriveşte negreţii nopţii şi 

satul, aşa povîrnit cum pare el, se vede ca în 

palmă. Ar fi putut fi rai satul acesta, dacă atunci 

cînd l-a făcut Dumnezeu pe Adam nu o făcea, 

din coastele sale, şi pe Eva. Da noi tot între- 

băm, de unde confruntarea lumii luminoase cu 

nedreptatea întunecoasă? Şi zidim, zidindu-ne. 

Şi năruim, năruindu-ne. În loc să urmărim cele 

ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul, 

cum ni s-a predicat dintru începuturi. 

Acum un cineva, neavizat în materie de cu- 

loare şi esenţe de culori, de linişte şi de tăcere, 

ar putea crede că Dumitru Lună şi Vasile Soa- 

re de aceea trăiesc clipe de rai cînd în jurul lor 

se înoieşte anul, secolul şi mileniul, pentru că, 

chipurile, n-ar avea soţii şi copii. Ba au, cum 

să n-aibă. Drept că şi nevestele lor tot stătuţele 

sînt ca şi dînşii, de aceea parcă nu-i doresc, nu-i 

caută, nu-i cheamă la culcare ca în tinereţe. Ba 

chiar habar nu au că dînşii, soţii, stau pe pra- 

gul casei lui Lună şi măcar nu schimbă o vorbă 

înde ei. Stau aşa bătrîneşte, de parcă nici nu s-ar 

bucura sau s-ar întrista că viaţa vine şi trece, 

nu timpul. Soţiile lor, mai fiind acum şi mame 

la cîte şapte copii, şi bunice la cîte doispreze- 

ce nepoţi şi nepoţele şi străbunice la cîte nici 

ele nu ştiu cîţi strănepoţi şi strănepoate, acum 

nu le arde de bărbaţi. Dar de cum va încetini 

focul în cuptoare şi se vor coace plăcintele, pîi- 

nile şi colacii pentru ziua şi noaptea aceasta şi 

încă pentru o săptămînă înainte, vor mai trebui 

să pună la prins răciturile, să fiarbă sărmalele, 

să facă covrigei şi dulciuri fel de fel, de, ca de 

Anul Nou. 

Împlinite fiind de buni şi străbuni şi încă de 

copii, nepoţi şi strănepoţi, fiinţe retrase şi blaji- 

ne, ele nu văd nici albul de afară, nu simt nici 

liniştea de-acolo, nici tăcerea din pragul unei 

sărbători, haideţi să-i zicem, triple. Ele văd ia- 

dul din casă, dar trebuie să vă pun la curent că-1 

văd tot amestecat cu rai. Că, la urma urmelor, 

ce-i Anul Nou? dacă nu-i cum am spus-o adi- 

neaori, o sărbătoare triplă cu plăcinte, cu pâine 

proaspătă şi colăcei pentru urători şi semănători 

şi încă pentru alaiul de mălănci cu ţigani şi cu 

toată fauna pămîntului în dezlănţuire glumea- 

ţă şi desfrânată, curat potop. Poate-i un hotar 

de unde fiecare îşi alege ce-i trăsneşte în minte 

- raiul sau iadul. Dar nu există demarcaţie de 

la care ai putea pleca măcar cu gîndul unde ai 

vrea: să zicem în rai sau în iad. Alege omul via- 

ţa asta sau este ales de cineva pentru dînsa? Mie 

unuia îmi pare că Anul Nou, scurt vorbind, e 

mai întîi un nume. Numele zilei dintîi, am vrut 

să zic. Iarăşi am vrut să repet, că între timp albul 

zilei dedublat de cel al zăpezii se împotriveşte 

negreţii nopţii şi satul, aşa povîrnit cum este el, 

se vede din toate părţile. Se vede ca în palmă. 

Dar îl vede numai cel care are ochi să-1 vadă. 

Iar între aceştia, la momentul dat, nu e nimeni 

altul decît aceşti doi bărbaţi ai noştri - Dumitru 

Lună şi Vasile Soare. 

Repet: stau pe prispa casei lui Lună. Stau 

muţi ca munţii, ba şi gîndesc muţeşte. Muţi ca 

moşii din străbuni, trecuţi în imperiul muţeniei 

tot din moşi-strămoşi. Aceştia încaltea sînt fu- 

raţi de gînduri. Unul zice în mintea lui: „ Pe 

cînd începutul încă nu începuse şi pe cînd pri- 

mul credea că-i ultimul, iar la sfîrşitul tuturor 

n-avea cine să se gîndească, iată că prin aer, pe 

ape şi pe uscat vin aşa ca închipuite din ape şi 

din duhuri, vin de dincolo de lumină şi întu- 

neric, vin, zic, nişte fiinţe ireale parcă clădite 

din nişte nefiinţe şi o lume întreagă numai le 

murmură numele nu netrecătoare, mai curînd 

nestătătoare - luni, marţi, miercuri, joi, vineri, 

sîmbătă, duminică. Şi iar de la început”. 

Dar îngăduiţi: a reţinut cineva că ziua asta 

care trece şi noaptea asta care vine şi arată că 

hotărnicesc Anul Nou şi secolul, şi alt mileniu 

se numeşte totodată tot aşa cum se numea cu 

mii şi milioane de ani în urmă - ajun? Ajun de 

Anul Nou. Iar anul ista ajunul s-a nimerit chiar 

în ziua de duminică. E ceva cu semn? Semn 

bun sau rău? Nu se ştie. Vom trăi şi vom ve- 

dea. Se vede bine însă că duminica nu cedează 

lumina ei ca să nu plece, iar ziua ce-o urmează 

aşterne întunericul ca să intre în drepturile ei pe 

neobservate. Iar altcineva, fără nume şi necu- 

noscut de nimeni încurajează această confrun- 

tare dintre trecut şi viitor şi pe deasupra ninge. 

Ninge alb, lin, tăcut... 

Celălalt, adică Soare, gîndeşte mai simplu. 

Bunăoară, el gîndeşte aşa: „Cum s-o fi numind 

Vasile la nemţi, la francezi sau la englezi? Al- 

tfel zis, ar fi fost Marx, de Gaule sau Shakes- 

peare dacă părinţii care i-au adus pe lume le-ar 

fi zis Vasile?” 

Văzând că nu poate da de capătul tuturor 

limbilor şi zidirilor de pe pămînt, o ia razna şi-şi 

schimbă din mers făgaşul gîndului şi de acum 

gîndeşte altceva, mai probozindu-se pe sine în 

sinea sa. Îşi zice, bunăoară: „ Stai, măi Vasile 

Soare, că şi animalele, şi peştii, şi păsările, şi 

toate gîngăniile o fi avînd limbile lor şi, poa- 

te, o fi avînd şi vasilii lor, pe care fiecare l-o fi 

numind în limbile lor exact cum îl cheamă pe 

dînsul. Mai bine m-aş întreba, îşi zice: sînt eu 

Vasile sau mă cheamă Toma? Da. Încearcă să 

se liniştească. Sînt curat Vasile, pentru că toţi 

cei şapte ai lui Dumitru îmi zic nanu. Nanu Va- 

sile, nu nanu Toma. Ş-apoi ca mîine lumea îmi 

va sărbători ziua numelui”. 

- Să fim sănătoşi! 

Şi pămîntul a produs vegetaţie, plantă cu 

sămînţă după specia ei şi pomi care fac rod şi 

care au sămînţă în ei, după specia lor. 

Lui Lună şi lui Soare nu le-a rămas decît să 

vadă, să se mire şi să se uimească şi să zică în 

mintea lor că lucrul acesta este bun. 

Dumnezeu a făcut cei doi luminători, lumi- 

nătorul cel mare ca să stăpînească ziua şi lu- 

minătorul cel mic ca să stăpînească noaptea; a 

făcut stelele. 

Şi Dumnezeu i-a aşezat în întinderea ce- 

rului, ca să lumineze pămîntul, să stăpînească 

ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întu- 

noaptea şi să despartă lumina de întu- 

noaptea şi să despartă lumina de întu- 

neric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este 

bun. 

Astfel a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua 

a patra. 

- Vezi de unde-mi provine numele de fami- 

Vezi de unde-mi provine numele de fami- 

lie, zice unul. 

Celălalt nu se lasă întrecut. Zice şi el ca pa- 

pagalul: 

- Vezi de unde-mi vine numele de familie? 

Fală goală, traistă uşoară, pentru că în tim- 

pul acesta şi Dumnezeu a zis: „Să mişune apele 

de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pă- 

vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pă- 

vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pă- 

mîntului, pe întinderea cerului.” 

Şi Dumnezeu a creat animalele cele mari 

(sau monştrii marini) şi toate vieţuitoarele care 

se mişcă şi de care mişună apele, după speciile 

lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după specia 

ei. 

Dumnezeu a văzut că erau bune. 

Şi Dumnezeu le-a binecuvîntat şi a zis: „Fiţi 

roditori. Înmulţiţi-vă şi împleţi apele mărilor; 

să se înmulţească şi păsările pe pămînt.” 

Astfel a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua 

a cincea. 

Aici Lună 1-a pipăit cu ambele mîini pe 

Soare şi-1 zgîlţîi tremurător pe Vasile. Soare, la 

rîndul lui, 1-a pipăit cu ambele mîini, zgîlţîin- 

du-l tremurător pe Dumitru. S-au convins unul 

pe altul că se ţin bine pe picioare. Şi dacă ei sînt 

bine, şi dacă satul e bine, şi dacă toată lumea e 

bine, Dumnezeu a zis: „ Să dea pămîntul vieţu- 

itoare după speciile lor, vite, reptile şi animale 

sălbatice ale pămîntului, după specia lor”. 

Şi aşa a fost. 

Şi Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale 

pămîntului, după specia lor, vitele după specia 

lor şi toate reptilele, după specia lor. Dumnezeu 

a văzut că era bine. 

Şi Dumnezeu a zis: „Să facem om după 

chipul Nostru, după asemănarea Noastră: ei să 

stăpînească peste peştii mării, peste păsările ce- 

rului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate 

tîrîtoarele care se mişcă pe pămînt.” 

Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul 

Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a 

creat de sex masculin şi de sex feminin. 

Dumnezeu i-a binecuvîntat şi Dumnezeu 

le-a zis: „ Fiţi roditori, împleţi pămîntul şi su- 

puneţi-i; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste 

păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se 

mişcă pe pământ.” 

Şi Dumnezeu a zis: „ Iată că v-am dat orice 

plantă care produce sămânţă şi care este pe faţa 

întregului pământ şi orice pom care are în el rod 

cu sămânţă, aceasta să fie hrana voastră. 

Şi tuturor animalelor pământului, tuturor 

păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor care se 

mişcă pe pămînt, care au în ele o suflare de via- 

ţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” 

Şi aşa a fost. 

Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi iată că 

erau foarte bune. Şi a fost seară şi a fost dimi- 

neaţă: ziua a şasea. 

Acum chiar că hai să fim sănătoşi!, a zis nu 

mai ştiu cine şi nu mai ştiu cui. Astfel au fost 

sfîrşite cerururile şi pămîntul şi toată oştirea 

lor. 

În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfîrşit lu- 

crarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a 

odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. 

Şi Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a 

sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de 

toată lucrarea Lui creatoare pe care o făcuse. 

*** 

Acelaşi tablou desluşim acum în zare, 

aproape aşa ca din cosmos. Atît că a încetat să 

mai ningă. Şi dacă atmosfera nu mai este stăpîn- 

ită de fulguirea albă şi lină, cele dealuri povîrni- 

te ale satului nu mai urcă şi nu mai coboară, dar 

se lasă întîi pe-o rînă, apoi pe alta şi tot aşa pînă 

se contopesc în partea de sus, repetînd întocmai 

modelul celor de jos. Acum avem în faţă ima- 

ginea unei sfere imense care ne include şi nu 

vedem altceva decît chipul atît de cunoscut din 

icoana înnoită a Maicii Domnului, profilându- 

se pe tot întinsul extremei de sus, întinzîndu-şi 

drăgostoasă mîinile să cuprindă chipul fiului 

ei ce se profilează pe-o mică parte din întinsul 

extremei de jos. Cînd imaginea pare să se con- 

tureze definitiv, se aude o voce care cuvîntează 

ca din apă şi din duh: — Binecuvîntaţi roua şi 

ninsoarea, gheaţa şi gerul, pe Domnul lăudaţi-L 

şi-L preaînălţaţi pe Dînsul în veci! 

Cînd glasul încetează să mai răsune, auzul 

nostru receptează un fîlfîit stîrnit ca de o aripă 

rătăcită de vînt, care aripă clatină imaginea din 

faţă, o clatină aşa încît pare că se mută de pe 

stînga pe dreapta şi iar auzim vocea cea din apă 

şi din duh: 

- Binecuvîntaţi brume şi zăpezi, fulgere şi 

nori, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe 

Dînsul în veci! 

Val-vîrtej se rostogolesc prin univers patru 

anotimpuri ale anului, miriade de vietăţi ale 

pămîntului împreună cu omul, cerul cu stelele, 

vîntul şi cuvîntul: 

- Binecuvîntaţi lumina şi întunericul, nopţi- 

le şi zilele, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînăl- 

ţaţi pe Dînsul în veci! 

Repet: acelaşi tablou desluşim acum în zare 

aproape ca din cosmos. Atît că parcă a încetat 

să mai ningă. Uitaţi-vă atent şi veţi vedea ace- 

iaşi prispă. Atît că pe ea nu mai stau doi bărbaţi, 

ci două femei, trecute multişor de tinereţe, dar 

încă frumuşele în zarea în care se văd. Tot una-i 

Lună şi alta-i Soare, adică, dacă-i să ne referim 

la starea lor de după căsătorie, de cînd au deve- 

nit soţii, apoi mame, bunice şi străbunice, dar 

mai întîi de toate gospodine, cum se zice. Atît 

că fiecare poartă prenumele ei dat de părinţii 

lor - una-i Domnica, iar cealaltă-i Domniţa, în 

tinereţe cîntîndu-li-se pe la poartă, pe la fîntîni 

şi pe la vatra jocului, zic, cîntîndu-li-se „ Frun- 

ză verde ş-o lalea”, iar acum cîntîndu-li-se alt- 

ceva, ca, bunăoară, „ Frunza verde s-a uscat”. 

Asta pentru că toată lumea zice nu ştiu de ce, 

întrebîndu-se parcă: ce ţi-i o femeie în lumea 

asta dacă nu o simplă floare, care dimineaţa în- 

floreşte, iar pînă seara veştezeşte. Că dacă n-ar 

fi nu s-ar povesti. Deapănă amintiri şi ele ca şi 

soţii lor aseară pe acelaşi loc. Pe prispă. Atît că 

femeile au ticul de a-şi da importanţă deosebită 

mai ales în lipsa bărbaţilor. Altfel zis, omul - fie 

bărbat, fie femeie, în singurătatea sa e un pic al- 

tfel decît înconjurat de obşte. Bine că şi ele sînt 

nedespărţite şi de aceea foarte disciplinate. Atît 

că mai înhămate la carul vieţii decît dînşii. 

- Cumătră-hăi! Ai văzut ce-a fost noaptea 

asta? Nu ştiu care dintre ele a pornit vorba pri- 

ma. 

- Las’ că am văzut. Nimic deosebit. A fost 

ca-n noaptea de ajun. 

- Cum să las, cumătră, dacă tu nu-mi spui 

ce anume ai văzut. 

- Apoi că eu am văzut că nu mi-o venit aca- 

să cei dragi: copiii, nepoţii şi strănepoţii. Tare 

m-am mai pregătit, tare i-am mai aşteptat. Mă- 

car o noră să-mi fi venit. 

Luată pe nepusă masă, probabil, Dom- 

nica se afundă cu gîndurile la copiii, ne- 

poţii şi strănepoţii ei. Pentru că ea a avut 

să aibă în viaţa ei şapte copii, toţi băieţi, 

frumoşi, voinici, gospodari ca părinţii, bu- 

nicii şi străbunicii lor. Cealaltă, Domniţa 

Soare, cum am spus că i se mai zice după 

căsătorie, a avut şi are şi ea şapte copii, dat 

toate şapte-s fete, una ca una ori, cum se 

zice, una mai frumoasă şi mai tânără decît 

cealaltă. 

Haideţi să fim sinceri şi să recunoaştem cu 

inimă curată că, în dorul lor, femeile sînt mai 

aprinse decît bărbaţii, cu toate că de aşa ceva nu 

se pomeneşte cu nici o silabă în opera de creare 

a lumii. De aceea, poate, femeile uneori vorbesc 

mai mult decît bărbaţii. Aşa le-o fi fiind datul. 

Acum, vă rog să observaţi, fără să vă miraţi, că 

ceea ce aseară a fost zăpadă albă-albă, puhavă 

şi sclipitoare, acum coboară şi urcă pe-aceleaşi 

povîrnişuri ale satului nu ca nişte semne de lu- 

mină ale feţei lui Dumnezeu, ci ca un linţoliu 

vechi-străvechi bătătorit şi încă terfelit cu pete 

albăstrele de vin negru şi alte pete roşietice - 

ruginii ca de sînge de om. Ai fi putut zice că 

a fost potop în noaptea de ajun, dacă Domniţa 

nu s-ar fi grăbit să-i mărturisească cumetrei sale 

că dinspre ziuă, cînd părea că toate tradiţiile şi 

obiceiurile au fost împlinite, toate fiinţele din 

ele s-au desfiinţat, dispărînd şi urătorii şi pluga- 

rii şi mălăncile cu ţigani şi ţigance deghizaţi în 

buhai, în cai, urşi, lupi şi capre, iar semănătorii 

abia de se gîndeau să-şi pregătească seminţele 

- iată că anume în acest răstimp, zice Domniţa, 

pe toată întinderea la care se referea ea, nu ştiu 

pentru a cîta oară, zice, a văzut, chipurile, că au 

început să mişune nişte şobolani asemenea di- 

horilor, ori nişte şoareci cît nişte ţistari de mari 

care erau pîndiţi din toate părţile de nişte pisoi 

sau mîţe cît leoaicele de mari. Şi cînd s-au în- 

căierat între dînşii aşa s-au buşit şi murştruluit 

încît în urma lor au rămas pe zăpadă, iată, aces- 

te urme ca de sînge de om. Dar asta încă nu-i 

totul, cumătră, că mai uită-te că petele celea din 

sîngele lor, vezi că fac tovărăşie cu petele de 

vin consumat de mulţime în avîntul ei de sărbă- 

toare multaşteptată: 

- Las’ că am văzut eu tabloul ista îngrozitor, 

dar n-a fost chiar aşa. Asta a fost aşa după cu- 

mătria feciorului meu mai mare, Luni, că dacă 

luni mi l-a dat Dumnezeu, Luni l-am rugat noi 

pe părinte să ni-l şi numească, botezîndu-l şi în- 

scriindu-l cu numele lui în pomelnicul Sfintei 

Biserici. Apoi pe al doilea, ştii dumneata, cu- 

mătră, l-am numit Marţi, pentru că într-o marţi 

1-am născut, şi tot aşa pe toţi ceilalţi, că parcă 

ne-a fost un dat să-i aducem pe lume, cum ne- 

aduce nouă Dumnezeu zilele săptămînii. Ori 

poate că abia prin copiii noştri Dumnezeu înce- 

pe a ne descoperi tainele sale. 

- Bun prieten cu Luna-al matale, Soare-al 

meu s-a ţinut scai să le numim pe fetele noas- 

tre cumva înnemuit cu finii noştri cei dragi şi 

cât m-am zbătut şi cât m-am zborşit tot pe a 

lui a ieşit şi aşa s-a făcut că le-am botezat pe 

toate cum a zis el. Iar cînd Duminicăi i-am zis 

Domnica, părintele n-a mai zîmbit, dar a luat 

şi ne-a felicitat, lăudîndu-ne şi spunîndu-ne că 

sîntem curajoşi că ne numim copiii exact cum 

o făceau în timpurile cele bune dacii-romani, de 

la care provine neamul nostru românesc. Drept 

că ne-a mai spus că dacă am fi făcut noi lucrul 

acesta ceva mai înainte, prin anii 50-60 ai seco- 

lului XX , apoi las’ că am fi văzut noi altceva 

cu ochii noştri. Siberia şi Kazahstanul sau altă 

lume albă ca zăpada de aseară. Auzind aşa ceva 

al meu a sărit ca ars şi i-a zis, parcă-1 aud: apoi 

că lucrarea aceea de-atâta e albă, că acolo zac 

oasele neînmormîntate ale buneilor şi părinţilor 

noştri şi că noi le cunoaştem, că pe-acolo ne-am 

născut. Părintele ca şi cum a încremenit auzin- 

du-l pe Soare-al meu, dar nu s-a dat bătut. S-a 

uitat lung-prelung la dânsul şi unde nu i-a zis: 

Omule, pînă ce eşti în priveliştea vieţii aceste- 

ia, până ce târgul nu s-a risipit, cumpără-ţi ţie, 

cu milostenia la săraci, mila lui Dumnezeu; cu 

smerenia, veşnică slavă; cu dreptatea, viaţa cea 

nesfârşită; cu curăţia, cunună; cu blândeţile, in- 

trarea în rai; cu rugăciunea, viaţa cea împreună 

cu îngerii. Cumpără-ţi ţie: cu osteneala, odihnă; 

cu privegherea, faţa nevăzută a lui Dumnezeu; 

iar cu postul şi cu setea, desfătarea bunătăţilor 

celor veşnice. Când părintele a tăcut, 

toţi cumetrii şi cumetrele prezente în 

biserică au zis: Amin. Şi au început 

să bată clopotele. Aşa de lin şi armo- 

nios încât mi s-a părut că Domnica 

noastră, de-o săptărnînă-două după 

naştere, asculta şi ea muzica ceea. 

- Hă-tii, cumătră, că bine mai 

împerechezi cuvintele. Dacă nu ai fi 

vorbit, eu nu mi-aş fi amintit, cum 

exact aşa s-a întîmplat la botezul 

mezinului nostru Duminică. Ni l-a 

scos din scutece părintele, ni l-a 

scufundat în apă de trei ori - în nu- 

mele Tatălui, al Fiului şi al Duhului 

Sfînt - şi Dumitru al meu tot aşa i-a 

mulţumit, pupîndu-i mîna. Iar părin- 

tele, drept răspuns, i s-a uitat drept 

în ochi, zicîndu-i: Omule, să-ţi fie în 

cap mintea şi priceperea; iar în ochi, 

privirea lui Dumnezeu; în partea de 

jos pămîntul întru care vei merge; 

în urechi, ascultarea Scripturilor; în 

inimă, suspinarea pentru păcate; pe 

limbă, adevărul; în gură, rugăciunea; 

în mînă, darea la săraci; în suflet, ne- 

mîngîierea; în trup, curăţia; în pîn- 

tece, flămînzia; în genunchi, închinarea către 

Dumnezeu. 

Şi cînd preotul a zis „Amin!” şi au început 

să bată clopotele, numai ce-i aud pe cei doi 

bărbaţi ai noştri - Lună al tău şi Soare al meu 

- rostind împreună în cuprinsul bisericii parcă 

adresîndu-i-se lui Dumnezeu cel veşnic, parcă 

adresîndu-li-se noilor născuţi: Omule, toate le- 

ai luat de la Dumnezeu: înţelegere, gînd, meş- 

teşug şi minte. Şi toate îţi sînt supuse ţie: cele 

de pe Pămînt, din munţi, din ape şi din văzduh 

şi spre hrană ţi s-au dat ţie. Ci, însă, împrumut 

ţi s-a dat, ca adică, să plăteşti în locul acestora: 

dreptate, blîndeţe, smerenie şi milostenie. 

Iar ACELA îţi va da ţie daruri, pe care 

ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, nici 

la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit 

Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Şi de le vei 

păzi pe acestea, vei fi fiu al luminii şi părtaş al 

Împărăţiei Cerului şi moştenitorul bucuriei ce- 

lei veşnice şi vieţuitor al Ierusalimului Celui de 

Sus vei fi, Dumnezeului nostru, slavă acum şi 

pururea şi în vecii vecilor! Amin. 

...Într-un fel sau altul a trecut noaptea de- 

ajun. S-au consumat şi orele matinale ale semă- 

nătorilor. Acum trece ziua întîi a Anului Nou. 

Satul zace în aşteptarea zilei următoare. Oare ce 

mai clatină în legănarea lor de pe prispa casei 

lui Lună cele două soţii ale lui Dumitru Lună şi 

Vasile Soare? Oare ce mai leagănă în clătinarea 

lor cele două cumetre în dorul lor sfîşietor de 

copii, nepoţi şi strănepoţi? 

E nevoie de un ochi mai avizat în materie 

de rînduieli pămînteşti ca să poată vedea pe 

fundalul acestor urme încrucişate, aşternute 

pe zăpadă, cum în seara de ajun cineva nu s-a 

veselit conform tradiţiilor sfinte şi sfinţite, ci a 

mimat veselia şi buna-dispoziţie, nu a zîmbit, ci 

a rînjit, n-a făcut ca cineva să rîdă, ci, dimpotri- 

vă, l-a făcut să plîngă. Ş-acum, lumea vorbeşte 

că satul e înţesat nu de grupuri şi ansambluri de 

urători şi semănători, ci de bande şi clanuri de 

tîlhari şi mafioţi pornite pe rele. 

A uitat lumea, of, a uitat de cele patru fapte 

bune de care se ţine neapărat seama la mîntu- 

irea omului: consumul raţional al bucatelor şi 

băuturilor ori postul, cum îl numeau Sfinţii Pă- 

rinţi; rugăciunea adresată lui Dumnezeu; mun- 

ca cinstită ori lucrarea mîinilor şi încă curăţia 

trupească. Dar n-ar trebui să uite că la aceste 

patru se împotriveşte diavolul. Prin cea dintîi 

povaţă, adică prin mîncare, a ispitit pe Adam în 

rai. Prin a doua, nerugîndu-se Domnului, i-a dat 

lui Adam ruşine şi teamă de Dumnezeu şi l-a fă- 

cut a se ascunde şi a nu veni înaintea Lui, ca nu 

cumva, închinîndu-se înaintea lui Dumnezeu, 

Adam să primească iertăciune de păcatul său. 

Iar după ce a fost izgonit Adam gol din rai, încă 

şi prin goliciunea aceea voia diavolul să-l surpe 

pe om în alt păcat, adică în deznădejde voia să-l 

ducă pe el. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, 

ştiind de mai dinainte facerea de rău a diavo- 

lului, a dat lui Adam lucrul, aşezîndu-l pe om 

în rai ca să-l păzească şi să-l lucreze, zicîndu-i: 

„Lucrează pămîntul din care ai fost luat!”, iar 

Adam, îngrijindu-se de lucru, a lepădat meşte- 

şugirea cea rea a diavolului. Deci, fiind biruit 

în aceasta, diavolul a semănat gînd rău şi în cu- 

răţia trupească, că a făcut a se împodobi fetele 

lui Cain şi a făcut să cadă în desfrînare cu dîn- 

sele pe fiii lui Set şi a spurcat curăţia trupească. 

Drept aceea şi Scriptura zice: „întrat-au fiii lui 

Dumnezeu la fiicele oamenilor”. Că atunci cînd 

omul păzeşte trupul curat, fiu al lui Dumnezeu 

este, nespurcînd făptura mîinii lui Dumnezeu. 

Drept aceea, sîrguiţi-vă la lucrul mîinilor, ca nu 

în nelucrare să ne afle pe noi diavolii şi să ne 

înşele. Iar de va păzi cineva aceste patru fapte 

bune: postul, rugăciunea, lucrul mîinilor, cu- 

răţia trupească, arătat este ca fiu al Luminii şi 

moştean al împărăţiei cerurilor este. 

După chipurile obosite ale celor două femei, 

una, soţia lui Dumitru Lună, şi cealaltă, soţia lui 

Vasile Soare, se vede bine că e pe sfîrşite ziua 

întîi de după noaptea de ajun. Pare-se că se în- 

gînă din nou ziua cu noaptea. După urmele din 

urma sărbătorii se vede bine că satul a păşit îna- 

inte cu încă o zi dintr-un an nou, dintr-un secol 

şi mileniu înnoite. Cele învechite parcă s-au tre- 

cut, cele înnoite parcă au să vină. Altfel zis: cele 

bune să se adune, cele rele să se spele. Ori încă 

şi mai altfel zis, adică un al treilea fel de a zice 

caută să găsească cele două mame în viscolirea 

deznădăjduirii lor pricinuite de lipsa băieţilor şi 

fetelor lor. Doamne, puternic întru milă şi bun 

întru tărie, par să formuleze ele mesajele lor 

pentru urmaşii lor risipiţi şi risipite prin depăr- 

tări necunoscute. Vedeţi lunii şi lunile noastre, 

marţii şi marţele noastre, zic ele, săptămînile şi 

anii, şi secolele şi mileniile noastre. Vedeţi, mai 

zic mamele, bunicile şi străbunicile, vedeţi între 

voi să nu se afle cineva fără de roadă. Cela ce 

seamănă în trupul său îndulcirea lumii acesteia, 

desfătări, cine sau prînzuri, din trup va secera 

stricăciune. Iar cel ce seamănă în duh rugăciune, 

ajunare şi priveghere, din duh va secera viaţă 

veşnică. Luaţi seama şi vedeţi, copiii şi copile- 

le noastre, că nicidecum nu se laudă cel ce se 

desfătează, nici cei ce rîd, nici cei ce joacă, că 

acestea păgînii le fac. Iar în partea creştinilor le- 

gea este în acest fel: fericiţi cei săraci cu duhul, 

fericiţi cei ce plîng, fericiţi cei milostivi, fericiţi 

cei izgoniţi, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi 

cei vorbiţi de rău, fericiţi cei ce se înfrînează, 

fericiţi cei ce au păzit Botezul curat, fericiţi cei 

ce pentru Hristos s-au lepădat de lumea aceas- 

ta, fericite sînt trupurile feciorelnicelor, fericiţi 

cei ce au femei ca şi cînd n-ar avea, fericiţi cei 

ce priveghează şi se roagă, fericiţi cei ce văd 

mai înainte pe Cel ce va să vie, să judece viii 

şi morţii şi-şi pregătesc răspunsul, fericiţi cei ce 

lăcrimează în rugăciune şi în cîntarea de psalmi. 

Acestea sînt ale dumnezeieştii Scripturi a drept 

credincioşilor. Nori rătăciţi şi încîlciţi se îmbul- 

zesc din toate zările şi peste satul lui Lună şi lui 

Soare începe să ningă ca aseară. Cele două cu- 

metre se ridică de pe prispă şi, bucuroase cum 

ninge lin şi alb, îşi fac semnul crucii şi şoptesc 

una alteia: 

- Vine Dumnezeu pe pămînt. 

- De Anul Nou întotdeauna vine Dumne- 

zeu, cumătră. 

Şi chiar că vine, pentru că ninge. Iar cînd 

ninge, totdeauna şi plouă. Dar dacă ninge şi 

plouă, înseamnă că vine Dumnezeu pe pămînt. 

Din apă şi din duh vine. 

Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te, şi să 

se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul. 

Pavel NICĂ 

CASA ŞI MASA ZILELOR ŞI NOPŢILOR NOASTRE 

Sau 

UN AN DE POVESTIRI 

DIN APĂ şi DIN DUH 

(se cade a citi în noaptea de ajun şi în ziua de Anul Nou)

Nr. 52 (3304), 25 decembrie 2008 

Vasile TOMA 

Mesaje din orfelinat 

Chişinău, 2008 

Cântec pentru soare 

Răsai, floare de lumină, 

Cu faţa de aur plină, 

Raza soarelui, floarea soarelui. 

Să te pun la capul lui, 

Luminându-i pruncului, 


Şi în codri, şi pe ape 

Să-i fie maica aproape, 


Pe-amândoi să-i încălzeşti 

Cu luminile cereşti, 


Să nu-i laşi singuri în soarte, 

Să-i fereşti de dor de moarte, 


Să mi-l dai mie întreg, 

Că eu pot să-l înţeleg, 


Spune-mi... 

Spune-mi ceva frumos, 

Ceva de la tine de-acasă, 

Cu un căţel viforos 

Ce latră şi azi de sub masă, 

Strigându-te parcă pe nume, 

De-ngheaţă în ochii lui ora: 

„Revino, copilă, din lume, 

Întoarce-te, teo-de-dor-a”. 

Căţelul acela flămând 

Auzul a fost să mi-l frigă, 

Să-l port peste toate în gând, 

Crezând că pe mine mă strigă. 

Lupii 

Fratelui Vasile Petrea 

Unde mi-s lupii din Ţările noastre, 

Colţoşii cu limba lor dură, 

Muşcând din pământul cu stâncile-astre, 

Plătindu-le toate cu blana lor sură? 

Lupoaica-i târâtă de vie prin codru 

Şi puii-i scâncescu din urmă, 

Să urle ar vrea, dar acum nu e modru, 

S-o-audă pierduta ei turmă. 

Ruşine mai mare n-a fost să se ştie, 

Nici ea nu a fost să o vadă 

Cu ochii ei plini de lupească mândrie 

Pe drumul spinos de baladă. 

Astfel denumeşte această creaţie 

un mare preot al neamului – Antonie 

Plămădeală. El le consideră şi o carte 

de religie. Colindele fiind preluate cine 

ştie de când, cine ştie de unde, cine ştie 

de la cine, atunci la început, dar, în orice 

caz, foarte aproape de evenimentele 

care s-au petrecut în Ţara Sfântă, au 

fost în permanenţă o predică orală, o 

cateheză transmisă din om în om şi, în 

special, transmisă prin copii... (Antonie 

Plămădeală, „Cuvinte la zile mari”, 

Sibiu, 1989) 

Nu voi uita niciodată minunatele 

sărbători de Crăciun ale copilăriei, 

când toată noaptea satul răsuna de cântări 

vestitoare. Mi se părea că undeva 

aproape, într-o iesle, se naşte Pruncul. 

Mă treceau fiori de bucurie, dar şi de 

teamă la acest gând. Îmi era teamă ca 

nu cumva să se stingă luminile şi să nu 

aibă la cine poposi Maica Domnului. 

Până şi pe părinţi îmi era necaz când, 

stingând lampa, se grăbeau la somn. 

Eu aş fi stat atunci toată noaptea cu faţa 

lipită de geam, ascultând şi căutând la 

cer să descopăr steaua cea călăuzitoare... 

La aceste clipe irepetabile m-au 

reîntors frumoasele colinde adunate 

pe un disc compact – La lină fântână 

(Colinde din Basarabia), astfel intitulat 

de către Maria Mocanu, neostoita 

folcloristă, irepetabila interpretă şi cronicarul 

devotat al locului care i-a dat 

viaţă, cea care a contribuit la pregătirea 

şi apariţia acestui CD. Este un dar 

multaşteptat, un disc care cuprinde 21 

de colinde de o rară frumuseţe. Un CD 

pe care ar fi firesc să-l aibă la sărbători 

fiecare creştin cu suflet de român (deşi 

tirajul, bănuiesc eu, n-ar satisface solicitările 

prea multora). 

Să vină Gerula, lupoiul din munţi, 

Cu vocea sa ruptă din soarte; 

Să tremure Roma pe caii cărunţi, 

Că toate-s pe viaţă şi moarte. 

Trezească-se lupii din somnul cel greu, 

Că-i trist pe cetăţi şi în schituri, 

Zalmoxis a fost şi ne e dumnezeu 

Cu ei în pădurea de mituri. 

Cântec de veşnicie 

Haide, floare de cicoare, urcă-n stele, 

Să te legăn peste ochii fetei mele. 

Cu bănuţii cei de aur de pe lună 

O să-i cumpăr loc de casă într-o prună. 

Să trăiască-acolo-n veacuri de poimâne 

Cu un prinţ viteaz din Ţările Române, 

Care încă n-a uitat din corn să sune 

Şi în limba noastră veche să ne-adune. 

Cu cei mulţi, cu pruncii de cuvinte, 

S-o-nvăţăm cu multă ţinere de minte, 

Că e dintre toate mai aleasă, 

Să rămână peste noi împărăteasă. 

Joc de copii bătrâni 

De din zori de primăvară 

Ne jucam din cerc-afară, 

Printre umbrele de spini, 

Rămânând tot mai puţini 

După iarna răs-de-rece, 

Aşteptând râsul să plece. 

Of! că veacul apunea 

Şi el tot mai mult venea... 

Colind pentru fraţi 

Florile dalbe, 

Flori de Crăciun, 

Pe câmpiile albe, 

Peste sufletul bun, 

Peste pagini de rouă 

Semănate din cer 

Cu lumina cea nouă, 

Pentru voi, Lerui-ler. 

Florile dalbe, 

Într-un stat de săraci 

Cu ferestrele oarbe 

Şi pustiul din saci; 

Peste secera-scârbă 

Cu ciocanul de hoţi, 

Peste starea cea strâmbă 

Care suntem noi toţi, 

Într-o viaţă de câine 

Ce a fost să o ştim; 

Pentru ziua de mâine 

Că va fi s-o trăim, 

Leru-n casele voastre 

Să coboare în zori 

Cu seminţe în glastre, 

Fraţi ai mei şi surori, 

Descreţindu-vă frunţile; 

Cu colindele-salbe, 

Luminându-vă punţile, 

Florile, florile dalbe! 

Întrebări tardive cu „a fi” 

A fi tu însuţi este cel mai greu. 

Ce-asemănări ai cu sălbăticiunea, 

Ascultând fiecare 

colind de pe 

acest CD, simţi 

într-adevăr „fiorul 

festiv al momentului, 

cu semnificaţiile 

lui de reîntoarcere 

a timpului, de 

curăţenie a spiritului, 

de raportare la 

valorile exemplare 

şi cu vechi colinde 

care rămân a fi 

cele mai scumpe 

relicve spirituale ale neamului” – este 

gândul care, intuiesc, a şi îndemnat-o 

pe Maria Mocanu ca să realizeze acest 

disc. Ea fiind o cunoscătoare a folclorului, 

dar şi a tradiţiilor creştine, a ţinut 

să pună în valoare aceste perle – unele 

uitate, altele risipite pe întreg spaţiul 

basarabean. 

Mi-am recunoscut şi eu un colind 

drag sufletului, deşi, din câte mi-am 

dat seama din prezentarea scrisă pe 

disc (care-i aparţine Mariei Mocanu), 

cel mai bogat şi mai variat repertoriu 

de colinde aparţine sudului Basarabiei, 

preponderent fâşiei dintre cursul de jos 

al Prutului, Dunării şi Marea Neagră. 

„În sud predomină colinda laică, în 

centru şi în nord – cea religioasă”, susţine 

autoarea, apreciind meritul acelora 

„care au stat de veghe la izvoare, păstrând 

cu sfinţenie tradiţiile”. Din această 

succintă prezentare a colindelor şi a 

tradiţiei lor în viaţa ortodoxă şi în istoria 

românilor îşi va da oricine seama de 

importanţa lor în ritualurile calendaristice, 

dar şi de marea lor valoare artistică. 

Unele colinde păstrând elementul 

religios, altele însă, prin tematica va- 


Când ţie datu-ţi-s-a raţiunea 

Şi credinţa dreaptă-n Dumnezeu? 

Alergând hoţeşte-n drum de codru 

După căprioara de vânat, 

Ai crezut că nu eşti vinovat 

În părerea ta de totu-i modru. 

Vrut-ai să te-ntreci mereu pe tine, 

Cel de-aici şi de altundeva, 

Păsării să-i dovedeşti ceva: 

Că şi răul e un fel de bine. 

Că şi râul, alte dăţi cu peşte, 

Curge numai tu pe unde vrei; 

Sărăcit de toţi bocancii grei 

Care îl conduc milităreşte. 

Vai! Cum te porniseşi de avan 

Sufletul să-ţi vezi până-n străfunduri; 

Mărul a uitat, căzut pe gânduri, 

Să-ţi dea roade de trei ori pe an... 

Plouă parcă dintr-un vechi atom, 

Ninge strâmb pe culmile de mit, 

Ar fi să te-ntreb cum ai dormit 

Tu, nelămuritu-le de om?! 

Colind pentru Andrei 

Clopoţei pe deal şi-n vale, 

până-n cer, 

Trece pruncul prin vocale, 

Leru-i ler. 

Cu toţi fraţii lui de lapte 

de pe-aici, 

Însoţiţi de veri vreo şapte, 

licurici. 

Luni e unul dintre ei, 

primul văr, 

Luminând cu flori de tei, 

flori de măr, 

Peste veri şi peste fraţi, 

frăţiori, 

Peste ziua cea de marţi 

cu surori. 

Ziurel şi-ntr-o consoană, 

cea de vineri, 

La boier şi la cucoană 

că sunt tineri. 

Dumnezeu să-i îndrăgească 

pe toţi trei, 

În duminici să mi-l crească 

pe Andrei, 

Legănându-mi-l pe-o frunză 

de pelin 

Şi pe zbor de buburuză, 

lin, lin, lin... 

Secetă 

Albastrul nu mai vrea să mă încapă, 

S-a dezgolit demult a zori de zi, 

Umblu desculţ pe lamele de sapă 

Şi ţărna nu mă poate îmblânzi, 

Cu ceara care-mi curge printre gene, 

Pe ochi şi peste dinţi să mi se pună, 

Când trec printre câmpii basarabene 

Ca printre boabe reci de mătrăgună. 

Sub cerurile arse sfârâie văzduhul 

De setea ce cu amforele sparte 

A-nţepenit de tot în ţarini duhul – 

Cu ploile mutate-n altă parte. 

Colindul mielului 

Peste sarea câmpului 

Trece steaua mielului, 

Dragului, Lerului. 

riată (destinate bătrânilor, tinerilor logodiţi 

sau căsătoriţi, fetelor, flăcăilor), 

dezvăluind elementul de prezenţă vie şi 

de veacuri a acestui gen de artă orală în 

viaţa românilor. „Ele vin din adânc de 

istorie creştină şi românească, unele din 

ele chiar înainte de formarea poporului 

român, adică din sec.1, din momentul 

în care prin părţile Dobrogei a trecut 

Sfântul Apostol Andrei...”Crezul”, pe 

care îl rostim noi în biserică, s-a alcătuit, 

după cum se ştie, la Sinodul ecumenic, 

în 325... dar până atunci, până 

la aceste mărturisiri, mărturisirea de 

credinţă a fost transmisă, printre altele, 

prin colindători...” (Antonie Plămădeală) 

Dar poate, unele colinde fiind create 

dintr-o necesitate vitală, dintr-o pornire 

impetuoasă mult înaintea recunoaşterii 

de către oameni a lui Dumnezeu? Şi la 

acest moment m-am gândit ascultând 

frumoasa cântare (care e mai mult decât 

un colind!”), interpretată nemaipomenit 

de emoţionant de către surorile 

Ileana, Iulia, Valentina, Romela şi Maria 

Osoianu. E vorba de „Dulful Mării 

Negre”. Acest fapt menţionându-l şi 

Maria Mocanu: ”Ascultând colindele 

Care astăzi mi se duce 

Să-şi pască iarba pe cruce – a 

Cerului, Lerului. 

Încă nici n-a răsărit 

Moartea când l-o fi zărit – a 

Pruncului, Lerului. 

Rămâi, maică de ţigaie, 

Vine tipul să ne taie – n 

Mintea lui, Lerului. 

Ca din astă primăvară 

Să ne mute-n altă ţară – a 

Frigului, Lerului... 

Odă ţăranului român 

Cu murgii tăi murgi venea primăvara, 

Pe coama lor aspră a fost să cresc, 

Cu ei am arat viile de la Cioara 

Şi am început să-mbătrânesc. 

Cu păsările tale treceam pe sub sârma 

ghimpată, 

Părându-mi-se că sunt la ai mei, 

O apă de sus curgea însângerată 

Peste lunca pestriţă cu mânzi şi cu miei. 

Olteanca Anica pe dealuri de sare 

Alerga până-n nopţi să-şi facă parte 

Şi cu maică-mea bună-n Duminica Mare 

Tăceau peste râu spre o casă departe... 

Feciorii din mirişti plecau drept în 

focuri, 

De sine uitând în dezastre; 

Muscalii băteau obraznic din tocuri 

Pe alte pământuri tot ale noastre. 

Mereu pe tarabe, de toate ai tras, 

Că ora de somn nu mă prinde, 

Pe drumuri de târg şi-n tratate ai ars 

Şi ţara de-atunci te tot vinde. 

Ţăran amărât din Câmpia Română, 

Cu noi, basarabii, ce faci? 

Că uiţi tot mai mult ce ar fi să rămână 

Şi viaţa ta strâmbă toată o taci. 

De parcă cuvintele toate de tine 

Acum şi în veci s-au lăsat, 

Iar sufletul tău doar atât se mai ţine 

Pe-o cruce tăcută de sat. 

Pământul curat pe faţa ta veche 

Cu roua din zori să se pună, 

La horă să ai cea mai mândră pereche, 

Să-mbraci şi o haină mai bună. 

Ar fi ca un prinţ să te-nveţe şi carte, 

Să-ţi cânte şi ţie păunii, 

Să-ţi smulgi de la ei egala ta parte, 

Să nu mi te piardă nebunii. 

Române, al meu, care mori tot mai mult, 

Cu ochii pe spicele coapte, 

O vorbă să-mi spui că mai pot să teascult, 

O oră, o zi şi o noapte. 

Psalm 

Când pacea din ceruri se lasă 

Cu Duhul cel Sfânt pe la porţi, 

Întoarce-ne, Doamne, acasă 

Cu tot cu pământ şi cu morţi. 

Doar ţie de noi îţi mai pasă, 

Că nimeni nu ne-a-nfiat, 

Întoarce-ne, Doamne, acasă 

Să ştim că Hristos a-nviat 

În ziua de prunci luminată, 

Pe mare şi creste de munţi, 

În ţara aceasta bogată 

de pe acest CD, 

veţi reconstitui 

substraturi muzicale 

străvechi, 

texte şi melodii 

de o vechime incontestabilă...” 

„ D u m i n i c ă 

dimineaţă, / Numele 

lui Dumnezeu!/ 

S-a sculat 

Sfântul Vasile,/ 

Numele lui Dumnezeu!/ 

Pe ochi 

negri s-a spălatu./ La icoane s-a-nchinatu, 

/Numele lui Dumnezeu!/La masă 

s-a aşezatu.../ De la masă s-a sculatu,/ 

Numele lui Dumnezeu!/ Înspre raiu 

apucatu,/ Dar în rai când a intratu,/ 

Numele.../ Tot raiu s-a luminatu.../ Şi 

lumea s-a bucuratu...” 

Colindele înregistrate pe disc sunt 

interpretate („cu o pronunţată notă 

personală” – M.M.) de către cunoscuţi 

interpreţi de muzică populară: Larisa 

şi Alexandra Arseni, Maria Sarabaş, 

Maria Mocanu, surorile Osoianu, Veta 

Ghimpu Munteanu, Nătăliţa Munteanu, 

Svetlana Cocoş, Gheorghe Afonii, 

Zinaida Bolboceanu cu grupul Ethnos; 

Angela Ciochină, grupul de la Teatrul 

Epic de Etnografie şi Folclor „Ion 

Creangă”, conducător Valeriu Chiper; 

Grupul coral al coralei Gloria de la 

Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”; 

ansamblul etnofolcloric Ilinca, conducător 

Dina Vrăjmaşu; Nicolae Gribincea 

cu ansamblul folcloric Plăieşii de 

la Pretura sectorului Botanica; ansamblul 

folcloric Bucovina de la Colegiul 

de Muzică „Ştefan Neaga”, conducător 

Ioan Paulencu. 

Cu oameni politici mărunţi... 

Mai vrem să ne-ntoarcem, Părinte, 

Chiar dacă ne-au tot amânat, 

De noi să le-aducem aminte, 

Că nu noi de ei am uitat... 

E sare şi pâine pe masă, 

Arginţii ne ard pe la tâmple... 

Întoarce-ne, Doamne, acasă, 

Iubirea de noi să se-ntâmple. 

E o iarbă... 

Mai e o zi până dincolo de zare, 

Unde soarele nu mai răsare, 

Unde nimeni nu te întreabă nimic. 

Mai e o aşchie dură de veste, 

Unde totul e şi nu este, 

Unde pasărea nu mai tresare. 

E o foame pustie de hrană, 

Unde versul e tot numai rană, 

Unde nu te mai doare nimic. 

E o iarbă cumplită de verde, 

Unde verbul „a fi” nu te vede, 

Unde nu mai pot să mă-ntorc... 

Romanţă 

Inimă, în piept să taci, inimă, 

Că tu toate mi le faci, inimă. 

Le faci multe fără gând, 

Eu le rabd toate plângând, 

Că le trec toate cu tine 

Şi la rău, dar şi la bine, 

Pentru ea, care-o iubesc 

Şi de drag îmbătrânesc, inimă. 

Suflete, în gând să taci, suflete, 

Dacă vrei să mă împaci, suflete. 

Poate că-mpăcarea ta 

Îmi va jeli inima 

„...Ei într-un grajd au intrat. /Întrun 

grajd cu boi şi vaci / La nişte oameni 

săraci. / Acolo sfânta Maria /Naşte-n 

lume pe Mesia./ În iesle pe fân uscat/ 

Pre cerescul împărat... Magii după stea 

s-au dus,/ La Betleehem au ajuns...” 

Ascult (a câta oară?) şi încerc a pătrunde 

magnificul conţinut al fiecărei 

colinde, a-i penetra înţelesul până în 

adâncul mistic, astfel generalizându-i 

simbolul spre care a tins autorul anonim. 

Şi mă surprind astfel la gândul 

că misiunea colindelor e cu totul alta 

decât o simplă cântare. Şi nici creaţie 

orală, pur şi simplu, nu pot să-i zic. 

Atunci ce o fi? mă întreb. Nu au în sine 

încărcătura energetică a rugăciunii? O 

fi existând o deosebire între modul 

de exprimare şi scopul de invocare al 

acestor două genuri de creaţie, dar se 

apropie prin faptul că sunt exprimate 

cu o anumită dorinţă, valoarea colindelor 

rămânând a fi incontestabilă! 

Căutam, într-un fel, să-mi argumentez 

această convingere a mea şi, iată, 

m-au ajutat aceste colinde frumos şi 

cu drag înmănuncheate într-un CD de 

Maria Mocanu. De anul trecut mi-au 

intrat în casă şi în suflet aceste cântări 

şi de acum înainte le voi avea la toate 

sărbătorile de iarnă ca pe un dar caremi 

va lumina casa. 

Aparent naive, aparent declarative, 

colindele ne leagă de străbuni, de părinţi, 

de baştină, de copilărie şi de sărbătorile 

care ani de zile au fost tăinuite 

în suflet şi în colinde. 

Le aud aievea şi mă cuprinde nostalgia 

trecerii timpului şi toată fiinţa mi 

se umple de o lumină şi o bucurie fără 

seamăn... 

Şi va face ca pe mine 

Să m-ajungă dor de tine 

Pân-atunci, când mă vor duce 

Ca un semn rănit pe cruce, suflete. 

Colindul soarelui 

Pruncule de la-nceput, 

Lerule ce te-ai născut, 

Lumină din lumină, 

De după munţii tăi cereşti, 

Răsai ca să ne dăruieşti 

Lumină din lumină. 

Coboară-n sufletele noastre 

Împărăţiile albastre, 


Cu liniştea şi pacea Lui 

Umple-ne casa gândului, 


Vino cu noi în acest cânt, 

Să nu fim singuri pe pământ, 


Lui să-i cântăm acum sub cer 

Colindul nostru, Lerui-ler, 


Claudia PARTOLE 

5 

Cuvinte de ţară 

Revin din blestemul de frig cel mai lung. 

Rămas fără munte şi mare, 

Mă târâi pe brânci din zare în zare: 

Eu ştiu că la tine va fi să ajung. 

Colţii de sârmă ochi-mi străpung. 

Când rănile nu vor să plângă, 

Mă prind şi de aer cu mâna cea stângă: 


Migrene pe creier mă taie la strung. 

Sub cer e o apă fierbinte, 

Dar mărul de-acasă nu mă dezminte: 


Şi sufletul parcă de viaţă mi-e ciung. 

Iluzia asta de soarte 

De-ar fi să o duc şi în moarte: 

Eu ştiu că la tine va fi să ajung... 

Madrigal 

Împrumută-mi, te rog, o idee, 

În care să mă scufund tot mai des, 

Ca-ntr-o necontenită maree, 

De unde să nu pot să ies. 

Marea să-mi bată cu tine în tâmple, 

De stânci să mă facă prăpăd, 

Cu tine ce-am fost tot mai mult să 

se-ntâmple, 

Să pot printre scoici să te văd. 

Ca perla să urci în munţii de sare, 

În care voi fi împărat, 

Şi cel mai sărac dintre toţi care are 

Ideea în care nu m-ai uitat. 

Vis cu Labiş 

Ne-am văzut târziu, din întâmplare, 

Eram de uitare-mpresuraţi, 

Rătăcind sub norii de ninsoare 

În pădurea fără de Carpaţi. 

Alergam pe culmea disperării, 

Ne tot prăbuşeam într-un adânc; 

Ţi-aş fi dat atunci şira spinării, 

Mi-ai fi dat din carnea-ţi să mănânc. 

Să nu mor şi eu în triste fraze, 

Fără de aminte şi morminte, 

M-ai fi învelit în flori de raze, 

Ţi-aş fi scris cu iarba din cuvinte: 

„Haide, frate, să te urc pe bară, 

Sau tu în spinare să mă duci, 

De aici în altă primăvară, 

Pe drumul de-acasă cu trei cuci”. 

Poem în alb 

Ce soare blând trecu pe manuscrise 

Ca într-un vis prelung de primăvară, 

Când nu a fost să se mai facă sară 

Pe sarea munţilor din mare. 

Ce vânturi au venit să ne usuce, 

C-a fost să le aud în nopţi târzii, 

Bătând cu foc din alte galaxii, 

Şi nouă de nimic să nu ne pese. 

Ca plânsul unui pui de potârniche 

Va fi să trec prin ierburi veştezite 

Spre crestele demult înzăpezite, 

Care au fost pe mine să mă cheme. 

Acolo-i necuprinsul ăstui verb. 

În ceruri neumblate, de zăpadă, 

E un miros asurzitor de zadă; 

A fi. În verbul albelor poeme. 

Colindele – cartea noastră de citire Felicitare la aniversare 

În ziua de 27 decembrie la noi este sărbătorită 

Ziua Actorului. Şi se întâmplă, tradiţional deja! să 

coincidă fericit cu ziua de naştere a prietenului meu 

Sandu Aristin-Cupcea. Este un mare împătimit de 

poezie, un deosebit actor şi declamator, un veritabil 

Clopot al Basarabiei, care ne onorează şi ne reprezintă 

prin participarea-i cu recitaluri de poezie 

şi la Băile Herculane – la Congresul Spiritualităţii 

Românilor, şi la Alba Iulia – la Marile Adunări Naţionale 

ale Românilor de Pretutindeni, şi la manifestările 

culturale şi social-politice de aici, din Basarabia… 

Cu acest prilej îi dorim noi, prietenii, multă sănătate, fericire şi tot de 

ce are nevoie un bun român şi un bun actor: roluri, poezie, inspiraţie, buchete 

de flori şi interminabile, meritate aplauze la scena deschisă. 

În numele prietenilor, 

Giovanni Ciorici, profesor de limba franceză 

la Liceul „Alexandru cel Bun” din Vărzăreşti, Nisporeni 

La final… de lume 

(sonet-mister) 

Actorului Sandu Aristin-Cupcea 

Mă veţi lăsa să mor cu pace-ntru Hristos, 

Un Răstignit pe două feţi de cruce: 

Cu-o faţă înspre maică-mea întors, 

Cu alta - înspre Ţara-mi la răscruce!? 

Mă veţi uita-ntr-un Dor de adormire, 

Eu, bântuit de-a lumii ne-mplinire, 

Cel aruncat un stârv în iad, intrus, 

Sau - Stea-n lumina lui Hristos, de sus! 

Lăsaţi-mă Acum! Mă zbat - mi-i culmea! 

Aş vrea să ştiu ce-a face-atunce Lumea, 

După căderea Universului prin mine?! 

Se va-neca-n potopuri de suspine 

Sau va renaşte, curăţită-n Noua eră, 

Prin moartea-mi adunată-n Sfânta Sferă? 

Silviu SILVIAN-FUSU


Aplauze la scenă deschisă 

Andrei Strâmbeanu are un adversar 

de temut pe care-l cheamă… 

Andrei Strâmbeanu. Nu cred că-şi 

dă seama de lucrul acesta, probabil 

e ascuns undeva în el un arc care 

nu-i permite să procedeze altfel. Nu 

întâmplător îl citează şi îl admiră pe 

Caragiale, şi nu numai opera lui, ci 

şi comportamentul în viaţa de toate 

zilele. De exemplu, vestitul caz 

când, aflându-se în vizită la unul din 

mai-marii lumii politice, Caragiale, 

văzându-l atât de plin de sine, observându-l 

cum îşi tot afişează barba, 

cum şi-o mângâie maestuos în 

faţa celor prezenţi, n-a mai răbdat 

şi l-a întrebat: “Dumneata când te 

culci, bagi barba sub plapumă sau o 

ţii deasupra?” Desigur, după o asemenea 

replică, nici vorbă de o carieră 

politică, deşi ăsta fusese scopul 

vizitei sale la “ilustrul” demnitar, 

voia să devină deputat. 

Strâmbeanu e un incomod. El îţi 

poate trânti nitam-nisam o replică, 

asemănătoare, fără a se mai gândi la 

consecinţe. E un merit, e un defect? 

Îşi face cu uşurinţă prieteni din duşmani, şi duşmani din 

prieteni, dar tot el e în stare să scoale din somn jumătate 

de Chişinău pentru a salva un motănaş, căzut întâmplător 

într-o hrubă. Şi nu se linişteşte până nu îl scoate de acolo. 

El e sincer şi atunci când te minte, aşa cum procedează 

avocaţii, când pledează pentru o cauză, altfel n-ar fi convingători, 

de aceea el nu-şi învinuieşte personajele, nici 

chiar pe cele mai negative, ba aş spune că într-un fel le 

admiră, chiar dacă le scoate în prăjină. Nu le condamnă, 

lăsându-ne pe noi s-o facem. Pentru că nu-i un moralist. 

El e bufon şi rege, în acelaşi timp. Domină prin forţă, dar 

şi prin spirit. E şi temut, dar şi admirat. Adversarii, când îl 

atacă, se feresc să-i pomenească numele. Şi cum credeţi 

că le răspunde Strâmbeanu? Îi umileşte, felicitându-i şi înmânându-le 

flori, făcându-se a nu pricepe că el e cel vizat. 

Şi ei n-au încotro. Primesc florile. Ma-a-re comedie! 

El e aplaudat şi fluierat. E matur şi copil (deseori un 

copil obraznic şi… plin de cruzime, pentru că copiii când 

te lovesc, nu-şi dau seama că te doare). A trecut prin încercări 

inimaginabile, dar le-a suportat cu stoicism, deşi 

se părea că a ajuns la limita suferinţelor, dar a supravieţuit, 

lingându-şi rănile, aşa cum se reface un lup încolţit 

mortal. Fidelitatea lui seamănă cu cea a lui Carmen, care 

spunea sincer că “de azi iubeşte pe altcineva”. Ei bine, pe 

Carmen o admirăm, pe el nu. E drept că ea-şi plăteşte cu 

viaţa infidelitatea faţă de altul, rămânând fidelă sieşi. Lui 

Strâmbeanu nu i se iartă “infidelităţile”, deşi se străduieşte 

şi el să rămână fidel sieşi. Şi asta totdeauna deranjează. 

Explicaţia ar fi simplă: Carmen e o ficţiune literară, iar 

el e un personaj real. În fond, e un lup singuratic, rămas 

întâmplător pe aceste meleaguri încă din timpul dacilor. 

De ce spun toate astea? La harul pe care îl are, dacă ar 

fi fost “mai cuminte, mai aşezat”, putea ajunge demult 

academician, laureat al Premiului de Stat sau mai ştiu eu 

ce. Dar… (şi aici ne apropiem de cel mai esenţial lucru) 

nu l-a aranjat statul în care i-a fost dat să trăiască. El 

tot timpul îi duce dorul acelui stat în care s-a născut. Nu-i 

deloc întâmplător faptul că prima distincţie din viaţa lui 

la cei şaptezeci şi ceva de ani i-a venit acum din partea 

acelui stat, la care a visat şi visează. Până şi Basarabia a 

CÂŞTIGĂ CEL CARE 

ŞTIE SĂ AŞTEPTE 

Frate Andrei, am aflat cu mare satisfacţie că 

la data de 18 decembrie 2008 Academia Română 

ţi-a acordat Premiul „Ion Luca Caragiale” pentru 

Dramaturgie. Nu cunosc criteriile după care se 

conduce această străveche şi prestigioasă instituţie 

atunci când acordă mult râvnitele sale premii. 

Criteriul de bază e valoarea creaţiei, cred eu. Or, 

în acest sens, reieşind şi din discuţiile avute cu 

Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, 

precum şi cu multe alte personalităţi marcante, şi 

nu numai din domeniul literaturii, acelaşi premiu 

puteai să-1 primeşti şi pentru poezie sau proză. 

Ca să nu mai amintesc de publicistica ta care, de 

fapt, e tot literatură. Mă bucur că sătenii noştri de 

la Fântâna Albă n-au greşit dând numele tău gimnaziului 

din sat. 

Grigore Vieru îmi recunoştea odată că lui îi 

este incomod pentru faptul că are atâtea titluri şi 

distincţii de stat, iar Strâmbeanu nu are nimic. Autorizaţiile, 

zicea maestrul, toate câte au fost, au comis 

şi continuă să comită o gravă greşeală confundând 

caracterul autorului cu creaţia lui. Adevărat, 

Andrei este un om incomod, chiar foarte incomod, 

dar eu am cea mai bună părere despre creaţia lui. 

Am mai spus-o şi cu alte ocazii: Strâmbeanu face 

onoare literaturii române. 

Sunt întru totul de acord cu Grigore Vieru. 

Mie, cel care te cunoaşte încă din copilărie, de pe 

când lucram împreună la o piesă, îmi place atât 

caracterul tău, cât şi creaţia ta. Îmi place felul tău 

de a fi. Spui ceea ce gândeşti, rămânând generos 

şi săritor la nevoie. Eu te cunosc doar ca învingător 

fiindcă ai fi cel mai puternic şi ştii să lupţi cu 

perseverenţă până la urmă, căci a câştiga înseamnă 

a lupta cu înverşunare pentru adevăr, credinţă, 

valori supreme, care trebuie căutate în rădăcinile 

neamului nostru. 

Îmi imaginez ce surpriză va fi pentru Academia 

Moldovei decizia Academiei Române. Felicitări! 

Într-adevăr, câştigă cel care ştie să aştepte. Tu 

ai aşteptat şi ai biruit. 

Odată îmi spuneai că succesul te mobilizează, 

iar insuccesul este doar o treaptă pe care trebuie 

s-o urci cu demnitate, fiindcă numai aşa te ridici 

pe calea evoluţiei spirituale. Vreau să cred că succesul 

ultimelor tale piese, “Oltea”, jucată la teatrele 

naţionale din Chişinău şi Bălţi, preluată şi de 

Televiziunea Naţională, “Dictatorul”, montată la 

Teatrul Satiricus din Chişinău, precum şi Premiul 

Academiei Române „I.L. Caragiale” pentru Dramaturgie, 

te vor mobiliza şi mai mult şi vei mai 

scrie la fel de inspirat ca până acum. 

Toată dragostea mea şi a albenilor noştri! 

Ne mândrim cu tine! 

La mulţi ani! 

Al tău Ozea RUSU 

prefăcut-o într-un fel de Românie, pentru a putea respira, 

pentru a nu se sufoca aici. Lui îi aparţin cutremurătoarele 

versuri: “Basarabie orfană, tu eşti România mea!”. 

Prin aceasta el ne aminteşte că pe lumea asta sunt lucruri 

fundamentale, fără de care devenim nişte sărmane fiinţe 

rătăcite, nişte maşini biologice care vieţuiesc de la o zi la 

alta într-un spaţiu părăsit de Dumnezeu. În creaţia lui el 

nu e şi n-a fost niciodată patetic. De multe ori e nedrept 

şi foarte subiectiv, dar poate reveni şi chiar să-şi ceară iertare, 

lucru rar întâlnit pe meleagurile noastre. El nu vine 

din literatură, nu e postmodernist, vine din torentul viu 

al vieţii, în proză e mai curând un neorealist, iar în dramaturgie 

un comediograf grotesc (excepţie Oltea). Fiind 

moldovean sadea, nu veţi găsi la el nici o poezie închinată 

Moldovei, cum au făcut-o atâţia alţii (şi uneori au făcut-o 

chiar bine). Din altă parte, e paradoxal ceea ce se întâmplă 

cu creaţia lui. E prezent ca nimeni altul în publicistică, 

poezie, proză, dramaturgie, dar nu-i veţi întâlni numele în 

nici o culegere, în nici un almanah sau în vreo antologie 

“selectă” basarabeană. El este şi nu e în acelaşi timp, deşi 

e unul dintre cei mai originali creatori basarabeni în toate 

aceste domenii. 

Puţinele personaje pozitive pe care le-a creionat nu 

sunt luptători, mai degrabă nişte victime – nu lor le aparţine 

prezentul, ocupat aproape în întregime de tot soiul 

de parveniţi (“parvenu” – personajul cel mai des întâlnit 

în creaţia lui, el trece dintr-o piesă în alta: “Minodora”, 

“Consumatorul de onoruri” etc.). Pentru a înţelege mai 

limpede cum stau lucrurile, vom apela la Eminescu, care 

vorbea astfel despre oamenii prezentului: “Măşti cu toate 

de renume din comedia minciunii”. Trăim într-o lume 

debusolată, fiind supuşi unui crunt experiment istoric, ba 

încercând să ne ridicăm din prăpastie, ba alunecăm în ea 

şi mai adânc. De aici debusolarea, de aici orbecăirea într-o 

realitate fără idealuri – aceasta e tema majorităţii pieselor 

lui A.Strâmbeanu. 

Cu atât mai neaşteptată este apariţia “Oltei” în creaţia 

lui, a acestui original şi inspirat poem dramatic care, cred 

eu, n-a fost apreciat la justa lui valoare de critica noastră, 

atât de harnică în unele cazuri şi atât de leneşă în altele. 

Enigma scrierii piesei “Oltea” poate fi descifrată prin 

- Mult stimate coleg Andrei 

Strâmbeanu, cu permisiunea dvs., 

astăzi vom vorbi doar de dramaturgul 

Andrei Strâmbeanu, autorul 

pieselor Minodora, Căţeluşul zburător, 

Armăsarul cu dinţi de aur, 

Consumatorul de onoruri, Oltea, 

înainte la cramă! şi Dictatorul 

sau clopotul care şi-a înghiţit limba. 

Şapte piese, toate premiate la 

Concursurile Naţionale de Dramaturgie 

ale Ministerului Culturii, 

toate jucate pe scenele teatrelor 

de la noi. 

- O precizare. Comedia Înainte 

la cramă! încă nu a fost montată. Şi 

am nu 7, ci 8 piese. Prima încercare 

a fost drama Ţăranii, scrisă în cl. a 

IX, la început, în colaborare cu ruda 

mea, Ozea Rusu, actualul director 

general al Institutului de Neurologie 

şi Neurochirurgie din Chişinău. Ea a 

avut o singură reprezentare, la şcoala 

din satul meu natal, Fântâna Albă. 

Drept recompensă am primit de la 

mama două palme fiindcă îl supărasem 

pe un consătean; 

Dochim Bradu, care, cică, se recunoscu 

în unul dintre personajele negative. 

De atunci până astăzi am parte 

cam de aceleaşi „recompense”. 

- Dar recompensa Academiei 

Române? 

- Meritul e al academicianului 

Mihai Cimpoi, care m-a recomandat. 

- Dar dl Cimpoi, cu ani în 

urmă, v-a propus şi pentru o înaltă 

distincţie 

de stat, dar nu aţi primit-o. 

- Totul e înainte. La noi nimeni nu 

scapă nedecorat. 

- Cum aţi colaborat cu regizorii 

care v-au montat piesele de-a 

lungul anilor? 

- Mulţumesc lui Dumnezeu, am 

avut noroc numai de regizori de marcă. 

În primul rând, e vorba de Ion 

Ungureanu, care m-a ajutat enorm 

şi m-a lansat în teatru, în general. 

Apoi au urmat: Igor Ilinski, Anatol 

Pânzaru, Andrei Băleanu, Ilie Todorov, 

Titus Jucov, Silviu Fusu şi, mai 

recent, Sandu Grecu. De la toţi aceşti 

oameni de talent am avut de învă- 

ţat. Apoi am mai avut noroc de doi 

vechi şi buni prieteni, dl Alexandru 

şi dna Alexandrina Rusu, proprietarii 

Firmei Baştina RADOG, care mi-au 

sponsorizat cartea şi spectacolul cu 

piesa Oltea. Un mare noroc îl constituie 

şi familia mea, care îmi asigură 

acasă o bună atmosferă de creaţie. 

- De ce ştirea despre acordarea 

Premiului „I. L. Caragiale” nu 

apare pe site-ul Academiei Române? 

- Aceeaşi întrebare i-am adresat-o 

şi eu dlui academician Eugen 

Simion. Ştirea de pe internet provine 

după prima şedinţă a Institutului de 

Literatură, când încă nu candidam 

pentru premiu, mi-a explicat dl acad. 

E. Simion. 

- Academia Română nu a acordat 

premii pentru poezie şi proză, 

ci doar pentru dramaturgie, dumneavoastră. 

Cum e să fii în singurătate? 

- Nu-i prea comod să fii unicul 

premiat dintre atâţia scriitori 

români talentaţi. Premiul meu e ca 

un dar nesperat adus de Moş Crăciun. 

Regret că din cauza unei răceli 

nu am putut pleca la Bucureşti 

pentru a primi premiul. M-a înlocuit 

prietenul meu, academicianul 

Grigore Vieru, care a rostit şi un 

emoţionant discurs despre creaţia 

mea. Mulţumesc din suflet Academiei 

Române pentru înalta apreciere 

pe care mi-a dat-o. în mod special 

doresc să-i mulţumesc pentru 

susţinere marelui critic literar, dlui 

academician Eugen Simion, director 

al Institutului de Literatură Română, 

la fel colegilor mei, academicienii 

Mihai Cimpoi şi Grigore 

Vieru.. 

- Maestre, acum o întrebare 

incomodă. La recentul Festival 

al Dramaturgilor de la Teatrul 

Satiricus aţi obţinut un premiu 

obişnuit, ca toţi cei opt autori 

prinşi în competiţia dată. Nu aţi 

primit Premiul Publicului. Pe 

mine, care am văzut triumful 

Dictatorului la Teatrul Satiricus, 

mă miră această decizie. 

aplicarea aceleiaşi chei eminesciene: “… 

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să 

caut” (“Scrisoarea III”). Nu cred că Andrei 

Strâmbeanu a făcut-o în mod conştient, 

bazându-se pe Eminescu, nu. Dar 

fiind o fire poetică, lovindu-se de aceeaşi 

realitate dură, de care nu putem scăpa ca 

de râie, s-a pomenit căutând un remediu 

– şi pentru sine, şi pentru societate – şi 

astfel a ajuns la mitologica figură a mamei 

lui Ştefan cel Mare. (Fiindcă veni 

vorba, ce dar regesc e acest rol pentru o 

actriţă dramatică de forţă!) Piesa era aşteptată, 

a şi fost imediat pusă în scenă la 

două teatre naţionale, e mereu preluată 

de teatrele din şcoli, de teatrele populare, 

pe care nu le sileşte nimeni să o monteze, 

o fac din dragoste, dintr-o necesitate 

sufletească. E poate cel mai frumos omagiu 

adus unui creator. Şi uite acum vine 

Premiul Academiei Române să încununeze 

creaţia dramaturgului basarabean. 

Aplauze, domnii mei, aplauze la scenă 

deschisă! E o premieră în istoria culturii 

basarabene. Cu această ocazie ar fi 

corect să-i pomenim şi pe regizorii care 

s-au aplecat cu respect asupra paginilor 

sale: Andrei Băleanu, Anatol Pânzaru, Ilie Todorov, Titus 

Jucov, Silviu Fusu, Sandu Grecu (unii dintre ei între timp 

au şi plecat în lumea celor drepţi). Şi, desigur, să nu uităm 

minunaţii actori care au dat glas personajelor plăsmuite de 

el. Îi felicităm din suflet şi pe ei pentru acest premiu, dorindu-le 

succes în continuare. Mărturisesc că eu personal am 

o deosebită satisfacţie pentru că am contribuit acum 35 de 

ani ca Andrei Strâmbeanu să-şi ia zborul ca dramaturg de 

pe scena “Luceafărului” cu legendara sa trupă. I-am intuit 

vocaţia şi l-am îndemnat să-i asculte glasul. Ţin minte nopţile 

când stăteam împreună, el învăţând teatru, noi asistând 

la naşterea miraculoasă a cuvântului viu, a replicii. Uneori 

ne simţeam ca nişte arheologi, care descopereau comori 

nebănuite, ascunse până atunci de ochii lumii. Nu inventam, 

ci, vorba lui Tolstoi, depistam ceea ce exista deja, dar 

n-avea încă glas. Apăreau, s-ar părea, din neant, monoloage 

admirabile, aşa cum e, de exemplu, monologul lui Sandu 

despre bunicul său David, scris de Andrei dintr-o răsuflare… 

Ce zile frumoase au fost şi ce destin dramatic a avut 

“Minodora” – prima sa piesă. Până acum îmi mai persistă 

în memorie scrânciobul gol, de care se apropie Minodora în 

final (condamnată şi ea) şi-l atinge cum ai atinge un leagăn 

în care ar fi trebuit să se legene un copil pe care nu-l va 

naşte niciodată. Era un simbol sfâşietor de real, ca şi tristul 

final din “Steaua fără nume” în care răsunau cuvintele lui 

Eminescu: “Azi o vedem şi nu e”. E de ajuns să vă spun 

că amândouă spectacolele au fost interzise. Sabia lui Damocles 

funcţiona impecabil, ca o ghilotină. În atmosfera de 

atunci eu unul, ca să mă salvez, am părăsit Moldova, dar 

Andrei Strâmbeanu n-a plecat nicăieri. El n-a cedat, a acumulat 

energii noi, şi atunci când a bătut ceasul, s-a prezentat 

cu un sac plin de piese – ne-a dovedit că debutul lui n-a 

fost doar un episod întâmplător. 

Iar cei care-l luau peste picior, afirmând că “Strâmbeanu 

n-are replică”, cred că, la auzul ştirii precum că el 

e onorat astăzi cu premiul Academiei Române, au rămas 

muţi, adică fără replică. Bravos! La mai mult şi la mai 

mare! 

Ion UNGUREANU, 

regizor 

Andrei Strâmbeanu: „Lumina e numai cea 

din sufletul spectatorului” 

- Dar pe mine nu mă miră. Dictatorul 

nu place nici comuniştilor, 

nici democraţilor. Ii supără finalul 

piesei, când eroul principal, din 

opozant înverşunat, devenind prezident, 

trece de partea dictatorilor, 

pe care anterior îi critica. Un lider 

democrat chiar mi-a reproşat că 

în spectacol lipseşte lumina de la 

capătul tunelului. De parcă Dandanache 

din „ O scrisoare pierdută” 

e lumina din capătul tunelului. 

Această „lumină” e o aberaţie. Lumină 

e numai cea din sufletul spectatorului. 

- Şi totuşi, juriul spectatorilor 

a preferat un alt spectacol. 

- Adevărat. A ieşit ceva amuzant.. 

Un reprezentant al publicului, 

învestit cu drept de vot de directorul 

teatrului, Sandu Grecu, dl 

Feller din Germania, autorul unui 

foarte elogios articol despre piesa 

Dictatorul, publicat chiar în Literatura 

şi arta, care mi-a solicitat 

şi un lung interviu filmat, în care 

afirma că o asemenea piesă ar fi 

aplaudată şi în ţara lui, în momentul 

decisiv (votul a fost deschis) a 

preferat o altă lucrare, despre care 

dânsul nu a scris la ziar. Cu această 

ocazie am aflat că chiar şi printre 

nemţi există moldoveni… 

- Deci, se poate spune că 

Strâmbeanu a atins, deocamdată, 

doar nivelul Academiei Române, 

nu şi cel al dlui Feller? 

- Mai exact, al unor felleri locali. 

- În anul care e pe sfârşite, 

2008, a fost preluat de către 

Televiziunea Naţională spectacolul 

Oltea, montat de Titus Jucov, 

piesa Dictatorul, montată de 

Sandu Grecu la Teatrul Satiricus, 

e jucată cu casa închisă şi, 

în fine, Academia Română v-a 

acordat Premiul „I. L. Caragiale” 

pentru Dramaturgie. Ce aşteptaţi 

de la anul 2009? 

- Sănătate şi pace, în primul 

rând. Vă mulţumesc. La muţi ani! 

Consemnare: Nina JOSU 

SCRIITORII – PROFESORII 

MEI DE UMANISTICĂ 

Alexe Rău. Cu circa 20 de ani în urmă făceam cunoştinţă, 

şi asta la telefon. Pe atunci eram preşedinte de 

comisie parlamentară, pe când domnia sa era director 

general al Bibliotecii Naţionale (BN). Sunându-mă şi 

prezentându-se, mă roagă: dacă pot să intervin pe lângă 

Guvern, ca acesta să nu le ia ajutorul financiar, de circa 

45 de mii de dolari SUA, acordat de Fundaţia Soros, 

pentru procurarea unui set de computere de birou pentru 

Bibliotecă. N-am să uit cum la începutul anilor ’80 se 

comandă 10 monitoare de birou, produse la Baku, pentru 

Guvernul de la Chişinău. Şi, când să le instalăm, ne 

confruntăm cu un caz absurd: interiorul acestora, în locul 

tuburilor electronice, erau bucşite cu paie. Din acest 

considerent, la acel apel telefonic mi-am zis: Guvernul 

Republicii deocamdată nu e pregătit pentru automatizare, 

pe când Biblioteca, având o structură bine reglată, 

poate fi racordată la un sistem de computere. Comisia 

în cauză, având prerogativele respective, înclină balanţa 

în favoarea BN. Totodată, mă face să admir iniţiativa de 

pionierat a domnului Alexe Rău. Eram departe de alte 

facultăţi excelente ale persoanei respective. 

Pe parcursul anilor 1995-2000 mai veneam pe 

la Bibliotecă – ba pentru o carte rară, ba fiind propus 

moderator pentru lansarea unei cărţi, ba participând la 

şedinţele Cafelei Filosofice (organizator Andrei Vartic) 

sau ale Atheneum-ului Moldova (condus chiar de Alexe 

Rău). La acesta din urmă am ţinut şi eu un discurs de 

două ore, după care, presupun, pe la începutul lui 2000, 

domnul director general mă invită în biroul său şi, zâmbindu-mi 

subţirel, îmi propune: „Biblioteca a iniţiat un 

nou format de Calendar naţional (CN), şi-mi prezintă 

prima ediţie din 2000 – un volum ce-ţi face să-ţi fugă 

ochii de plăcere. Ţinem să includem şi persoana Dumneavoastră 

pentru anul 2001. Vă rugăm să ne aduceţi 

nişte recomandări”. 

Desigur, mai întâi am recurs la ajutorul domnului 

Nicolae Dabija. Acesta m-a prezentat-o cu atâta avans, 

încât mi-ar trebui două vieţi ca să-l onorez, chestiune 

care a avut o repercusiune şi mai importantă: pe când 

academicianul Mitrofan Ciobanu îmi întocmea dosarul 

pentru Academia Română, dând cu ochiul peste cele 

scrise de Nicolae Dabija, a xeroxat imediat recomandarea, 

zicând: „Asta-i bună!” Apoi aceleaşi rugăminţi 

au fost adresate domnului Mihai Cimpoi şi către doi 

matematicieni cu rating în lume: unul din Germania, 

altul din Mexic. Când le-am prezentat pe toate lui Alexe 

Rău, domnia sa mi-a înmânat imediat un act oficial, 

semnat şi ştampilat, precum că figura mea este inclusă 

în CN-2001. Să fi fost asta o glumă, pe care eu n-am 

perceput-o? Oricum, m-am bucurat ca un copil. Chiar 

mai mult, Domnia sa mă roagă să accept funcţiile de: 

preşedinte al Consiliului ştiinţific al BN şi preşedinte 

al Colegiului de redacţie pentru CN. După care relaţiile 

noastre au devenit mai amicale şi şedinţele colegiului 

de redacţie le ţineam în biroul directorului general: aş 

menţiona că cele mai dificile probleme din aceste şedinţe 

erau următoarele: a) selectarea personalităţilor din 

arealul românesc şi de pe mapamond, care pentru anul 

respectiv aveau o cifră rotundă de ani de la naştere sau 

deces (de regulă, pentru cei în activitate includerea în 

CN era fixată o limită de jos – 60 de ani); b) pentru 

cei selectaţi pentru CN erau prevăzute trei rubrici de 

amplasare: 1) cu poză, curriculum vitae (CV) şi bibliografie, 

2) cu un CV redus, 3) cu o simplă menţionare 

printr-o frază. 

Adesea era nevoie să fie supusă votului persoana respectivă 

atât pentru includerea în CN, cât şi pentru una 

dintre cele trei rubrici. Domnul Alexe Rău, aşezat în 

fotoliul său de director şi operând la computerul de pe 

masa de lucru, nu făcea parte din colegiu, însă, atunci 

era vorba să se voteze, intervenea pasiv, aducând argumente 

invincibile pentru da sau nu. Nu numai pentru 

mine, ci şi pentru fiecare membru al redacţiei, aceste 

intervenţii reprezentau un miracol: părea că o voce din 

ceruri, de unde se vede întreaga planetă Pământ, ne sugera 

adevărul. Asta nu înseamnă că rezultatul muncii 

noastre era lipsit de subiectivism. 

Şedinţele în cauză mi-au întărit încrederea că, dacă 

va fi să mă mai aflu mai des în preajma Domniei sale, 

voi putea învăţa multe. 

Se întâmpla să discutăm în doi ore întregi. Vorbeam 

mai mult eu, însă intervenţia Dumnealui, zâmbind oarecum 

nevinovat, era foarte profundă – ba printr-o glumă, 

ba printr-un stih metaforic improvizat. Uneori chiar, 

stăpân fiind pe sine, îmi dădea afirmaţiile peste cap, mai 

ales cu privire la filosofia lui Kant sau a lui Aristotel. 

În figura scundă, modestă a Domniei sale se întrezărea 

un enciclopedist, un filosof. Grăbit, mi-am zis în sinea 

mea: având atâtea cărţi la dispoziţie, e uşor să faci pe 

atotştiitorul sau pe filosoful. Pe când eu tot apăsam pe 

nişte consecinţe generale, ce rezultau din matematici: 

statutul meu de academician nu admitea că un director 

de bibliotecă, chiar dacă-i naţională, fără grad ştiinţific, 

e în stare a mă combate în chestiuni de abstracţie şi organizare 

riguroasă a silogismelor. Timpul, contactele au 

demonstrat însă contrariul. 

Iată că într-o zi Domnia sa îmi înmânează o plachetă 

cu dedicaţie, Jurnalul parizian, Chişinău, 2001. 

Lectura acesteia m-a binedispus prin plăcutul său stil 

narativ, lipsit de monotonie, cu variaţii, încât ai crede că 

te plimbi pe aleile Parisului, plachetă scrisă într-o limbă 

română fluentă şi elitistă, pe ale locuri cu întorsături 

neologistice. Stai! că avem de a face cu un povestitor 

neobişnuit. 

La o altă întâlnire, de regulă, pe la finele orelor de 

lucru, într-o discuţie asupra postulatului terţiul exclus, 

amintesc de teorema lui Geodel din metamatematică 

(teoria demonstraţiilor logice) că nu orice afirmaţie, 

independent de domeniu, poate fi demonstrată sau 

dezminţintită, şi că poate exista o a treia situaţie, când 

aceasta nu depinde de cele postulate sau cunoscute deja. 

Pe faţa senină a Domniei sale a apărut atunci un zâmbet 

plăcut, încât i s-au rumenit obrajii. Dânsulia ia în fugă 

pixul, scrie vreo patru rânduri în formă de vers, îşi pune 

semnătura lui originală şi mi-o întinde s-o citesc. Era o 

epigramă ce mă privea. N-o reproduc: fiind un compliment 

aranjat cu măiestrie. După asta se ridică repejor de 

pe scaun şi-mi prezintă un manuscris cules la computer 

privind fenomenul Kantor, în care, deja acasă, dau peste 

varianta terţiului inclus.Şi exclam atunci: „Ai har 

poetic!” Dânsul se ridică iar şi se duce la dulapurile ticsite 

de cărţi. Scoate de acolo două plachete şi revine la 

masă, după care improvizează atât pe una, cât şi pe alta 

nişte dedicaţii şi mi le pune în faţă. Erau două cărţulii cu 

poezii de ale directorului nostru general, una publicată 

la Timişoara, alta – la Chişisnău. 

De obicei, orice carte care nu ţine de matematică 

o răsfoiesc sau o citesc seara, deja în pat. Zeci de cărţi 

îmi stau lângă 

căpătâi. Şi 

iată, răsfoindu-i 

Absenţa 

e mai mare ca 

prezenţa, Chişinău, 

2006, 

mă cuprind 

emoţiile de pe 

urma lecturii 

poeziilor pe 

care nu le pot 

compara cu 

versurile altor 

poeţi. Probabil, 

gustul 

meu nu merită 

laudă, însă, 

oricât de mare 

ar fi Grig Vieru, Anatol Codru, Nicolae Dabija etc., 

aceştia au instrumentele lor distincte, au universurile 

lor proprii. În felul acesta se prezintă şi poemele din 

placheta menţionată. Nu mă pot abţine să citez din Femeia 

şi Cercul, un pic parafrazat şi selectat, făcând economie 

de spaţiu:„Când te privesc/ cum (îl) învârteşti.../ 

pe mijlocul tău... Picasso/ ar încununa/ cu făptura ta/ 

... o sferă (ca Luna)/...Când mi te apropii/ văd/ printre 

pletele tale/... cum Saturn/ (îl) învârte (...)/pe mijlocul 

său/... Când ne contopim/... Universul [...] e şi cercul 

meu”. Sau din Tudor Arghezi întrebând (doar strofa de 

la fine): „... Spune-mi, Doamne–/Seamăn eu... cu Tine?/ 

Spne-mi că nu,/ Doamne.../ Ca să nu Te pierd”. 

Placheta Fragil şi înaripat, Timişoara, 2007, e şi 

mai zgârcită în cuvinte, pe când, vorba lui Mark Twain, 

esenţa e maximă. De exemple: Occident, „feţe îngrijite/ 

haine proaspete/ pantofi curaţi –/ aşa cum sunt/ moldovenii 

doar în sicriu”, Putna, Putna–/ corabia/ bunilor”. 

Prin septembrie curent, domnul Alexe Rău îmi cere 

părerea asupra unui manuscris – o monografie solidă 

privind filozofia scrisului. Seară în seară mi-am concentrat 

creierul asupra unui complex de relaţii dintre transcendent, 

subconştiinţă, intuiţie, poetic, joc, desene, 

simboluri, scrieri distincte, inclusiv fractali, ce ţine de 

om pe parcursul evoluţiei, începând cu primele inscripţii 

conştiente din preistorie. Domnia sa construieşte o 

neobibliosofie, înghegând acele relaţii într-un întreg, 

prin noi, originale concepte proprii, susţinându-le, acolo 

unde există tangenţe cu examinări mai specifice, mai 

particulare, prin trimiteri la marii noştri înaintaşi, precum 

ar fi Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Leibniz, 

Hegel, Kierkegaard, Ponty, Jaspers, Derrida, Linguistic 

Turn etc. Mi-e ruşine, însă trebuie să recunosc: 

am fost nevoit a recurg la dicţionar, deoarece textul e 

împânzit cu neologisme, aşa cum cere o lucrare ştiinţifică 

modernă, chiar dacă are parfum şi de publicistică 

elitistă. Domnul Alexe Rău m-a pus să învăţ, şi asta mi-l 

aminteşte pe şeful meu de doctorantură, regretatul academician 

Pavel Alexandrov, mare matematician, dar şi 

ilustru critic de arte. M-am plâns acestuia odată că nu 

pricep nimic din cele ce se predau la un curs opţianal şi 

am să abandonez materia respectivă. Dânsul, bucuros, 

îmi zice cu entuziasm: „E bine să ştii că nu ştii! Deci, ai 

să ai grijă să afli! Ceea ce nu ştii!” Sunt sigur că această 

monografie va face vâlvă printre filozofi. 

În altă carte – n-o numesc – pentru că Domnia sa 

are multe, se vorbeşte de primul bibliotecar din lume, 

un demnitar din cea de „a patra dinastie de faraoni, numit 

Şepsecafankh, al cărei epitaf anunţa: „Şeful casei cu 

scrieri”. Acesta era primul cărturar al comunităţii, un 

om stimat de faraon, de cetăţeni, căruia i se atribuiau 

cele mai înalte menţiuni. 

Oare aşa e şi la noi cu primul bibliotecar? 

În cele din urmă, un detaliu oarecum echivoc. Redactorul 

uneia dintre ultimele cărţi (în manuscris) ale 

domnului Alexe Rău mă roagă să scriu ceva succint 

cu privire la autorul respectiv, care va fi plasat pe ultima 

copertă, practic – o frază-două. Pentru a scoate din 

arborele de silogisme ce rezultă din ampla activitate a 

directorului general BN o singură frază e nevoie de o 

lungă meditaţie şi, pentru asta, nu dispun de timp. Şi 

prezint practic o pagină. Când redactorul se duce la 

domnul în cauză, acesta o parcurge rapid cu ochii săi 

ca două faruri, roşeşte şi iese din birou. L-a supărat. Din 

câte ştiu, redactorul l-a convins că textul merită atenţie. 

Şi iată că, în cele din urmă, m-am decis să prezint 

pentru publicul cititor aprecierea mea cu privire la acest 

om erudit. 

Domnul Alexe Râu să fi scris doar versul: 

Eminescu: 

scârţâie-n / vânturi cumpăna / fiinţei româneşti 

– un rar diamant, şi este suficient să-i dăm următoarea 

definiţie: autorul acestuia e un poet rafinat şi 

inconfundabil. Câte faţete zguduitoare din istoria neamului 

ne dezvăluie aceste cinci cuvinte? E o excelentă 

metaforă polisemantică. Însă şi scrierile sale narative te 

captivează prin harul lor inedit: te poartă printr-un labirint 

ozonat, care te coboară de sus, de la global, până la 

talpă, unde eşti îndulcit cu detalii care par măsurate în 

nanometri. Lectura te duce virtual în miezul lor. Domnul 

Alexe Rău este şi o persoană extrem de modestă. 

Şi chiar dacă te ajută hazardul să spargi această pânză 

protectoare de arsura soarelui, dialogul (mai exact, monologul) 

scoate la lumină un filosof fin, un erudit nu 

numai în artele frumoase, ci şi în alte domenii. Obsedat 

de o permanentă sete de a cunoaşte, de a emite idei, 

de a formula ipoteze, de a construi silogisme profunde 

– într-o logică nonbinară, ţi se creează impresia că 

domnul Alexe Rău tinde să ia în braţe universul, fără 

a-şi da seama de propria cădere în plasa paradoxului: 

e imposibil a-1 lua pe Dumnezeu în braţe, deoarece El 

este cel care ne ţine pe noi. Această chestiune subiectivă 

se referă deja la centauristică, în care noţiunile naştere 

şi moarte sunt ca nişte fraţi siamezi. Părerea mea e că 

din această categorie face parte şi Alexe Râu: pe de-o 

parte, ca reprezentant al elitei – producător de frumos, 

pe de alta – ca un meticulos contabil şi învederat birocrat 

în sensul bun al cuvântului. În fine, dacă cu vreo 

douăzeci de ani în urmă credeam că pe parcurs o să-1 

familiarizez cu subtile elemente din filosofia matematicilor 

şi a formalismului, acum m-am ales cu o avere 

suplimentară – domnia sa, Alexe Rău, mi-e dascăl, mai 

cu seamă în chestiuni rafinate de umanistică. 

Născut imediat după solstiţiul de iarnă, cu ocazia 

celor 50 de ani împliniţi, îi dorim să crească tot mai sus, 

concomitent cu marele nostru astru. 

Petru SOLTAN, 

academician

Nr. 52 (3304), 25 decembrie 2008 


Popas aniversar 

Omul care ne reprezintă plenar 

Exact în ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, 

domnul profesor Grigore Zapuhlâh 

rotunjeşte frumoasa şi onorabila vârstă de 50 

de ani. Acest moment biografic se înscrie de 

minune în stabilirea şi dezvoltarea serviciului 

neurochirurgical din republică, Domnia 

Sa fiind unul din stâlpii de rezistenţă ai acestuia. 

E un nume cu binemeritată rezonanţă în 

lumea medicală, nume pe care şi la zidit şi 

protejat prin muncă onestă şi adevărat talent 

de chirurg. Casa sa de acasă cuprinde patru 

puncte cardinale: Institutul de Neurologie şi 

Neurochirurgie, unde stă bine postat printre 

specialiştii şi savanţii de vază ai acestuia; 

clinica de profil de pe str. Korolenko, 

2, unde face operaţii la microscop timp de 

26 de ani; USMF „ Nicolae Testemiţeanu”, 

adică Alma Mater, unde-şi onorează de un 

deceniu funcţia de şef al Catedrei de neurochirurgie, 

şi, fireşte, familia sa – acea vatră 

de visuri şi linişte spirituală, aducătoare de 

optimism şi armonie. Aranjamentul e absolut 

convenţional, căminul familial putând 

mereu să fie şi punctul de pornire al oricărei 

avansări pe spirala vieţii şi activităţii sale. 

A coborât în Chişinău din Măşcăuţi, raionul 

Criuleni. Este omul deschis, sociabil 

căruia-i plac umorul, stările cu haz, găsind 

astfel cale liberă spre respectul şi înţelegerea 

multor semeni. „ Citisem undeva că doctorul 

Tabac de la SCR a fost odinioară adus la 

baştină din Siberia în geamantan, eu am venit 

mai comod – în pântecele mamei”, l-am 

auzit odată glumind. Ce destine încurcate, 

dar şi luminate au unii dintre intelectualii 

noştri: părinţii, bunicii le-au fost, pe la mijlocul 

secolului trecut, deportaţi în Siberii de 

gheaţă numai pentru că erau buni gospodari. 

Fiind peste un timp reabilitaţi, s-au întors la 

baştină. Aici, pe plaiul strămoşesc, feciorii, 

nepoţii s-au apucat strâns de carte, devenind 

ulterior profesori, academicieni. Domnul 

Grigore Zapuhlâh e unul dintre aceştia. 

Îmbrăţişarea acestei complicate specialităţi 

- neurochirurgia - o consideră ca o 

predestinare. „Aşa a avut să fie”, vorba academicianului 

Diomid Gherman, devenit pe 

parcurs mentorul său. Mult stimatul şi tânărul 

sărbătorit, căci aşa rămâne în conştiinţa 

noastră, a reuşit cu brio până în prezent să 

acumuleze cunoştinţe şi experienţă în domeniu, 

să devină specialist performant la masa 

de operaţie, dar şi în pedagogie, în procesul 

de cercetare (are la activ un şir de lucrări 

publicate, printre care trei monografii, un 

manual, cinci recomandări metodice, cinci 

filmuleţe cu scop didactic, câteva invenţii 

şi inovaţii). Niciodată, însă, nu l-am văzut 

complet mulţumit de sine, din contra - este 

omul care mereu tinde să se autodepăşească, 

să le facă pe toate cât mai bine, să pătrundă 

în esenţe cât mai profund. Cele circa 1800 

de operaţii, executate anual împreună cu 

echipa sa, înseamnă în mare parte tot atâtea 

vieţi salvate, noian de speranţe aduse în 

sufletele celor suferinzi, precum şi rudelor 

acestora. Este specialistul notoriu care doreşte 

să facă (şi face!) mult bine oamenilor. 

Permanent are grijă să fie la unison cu tot 

ce apare nou în domeniul de referinţă: la 

vârsta de 35 de ani a însuşit temeinic engleza, 

pentru a se documenta din literatura 

ştiinţifică universală, a putea întreţine discuţii 

libere cu oricare coleg de breaslă din 

diverse ţări: a reuşit până acum să viziteze 

mai multe centre universitare şi academice 

de profil, contactând şi găsind înţelegere din 

partea multor specialişti cu renume mondial. 

Aşa e dumnealui – mereu în dinamism, în 

căutare: Rusia, Ucraina, România, Polonia, 

Olanda, Germania, Franţa, Austria, Belgia, 

Filanda, Portugalia, Maroc, Coreea de Sud, 

India, Israel, Suedia, Canada, SUA, Spania, 

Italia, Japonia – sunt ţările unde a avut cursuri 

de perfecţionare sau a purces într-acolo 

pentru schimb de experienţă. Mai ales în 

Germania a fost de nenumărate ori, a vizitat 

prestigioasele universităţi din Frankfurt pe 

Main, Wiesbaden, Hamburg, Hanovra, Ulm, 

Maiburg etc., revenind acasă tot mai plin de 

impresii, tot mai conştient de faptul că se va 

întrona şi la noi adevărata şi fireasca ordine 

a vieţii, neapărat va veni acea stare normală 

de lucruri. Apoi, cert este că „profesia se 

fură”, lucru unanim recunoscut. Asistând la 

operaţiile atâtor „AŞI” ai neurochirurgiei, 

luând cunoştinţă de utilajele şi tehnologiile 

moderne aplicate la operaţii complicate, discutând 

pe îndelete cu această lume competentă 

şi generoasă – fireşte, vrei să copiezi, 

să repeţi acele modele bune. Nu e vorba de 

o imitaţie oarbă a oricărui procedeu chirurgical, 

ci de o atitudine mai mult creatoare în 

fiecare caz. Este membru al Societăţii Ne- 

urochirurgilor din Germania, având deseori 

invitaţie la diverse reuniuni cu participare 

internaţională. Ne bucură faptul că mulţi 

dintre profesorii de vază pe care i-a contactat 

au binevoit să ne viziteze clinica şi institutul, 

efectuând chiar unele operaţii aici. 

Anume aceste contacte, susţinute de studii 

şi cercetări în diverse probleme de neurochirurgie, 

precum şi acea muncă asiduă 

la masa de operaţie l-au ajutat să susţină cu 

succes cele două teze – de doctor(1990) şi 

doctor habilitat în medicină (1998), să implementeze 

pe parcursul anilor în clinica 

institutului unele metode noi de tratament, 

printre care tratamentul microchirurgical 

al sindroamelor de tunel; tratamentul microchirurgical 

al mielopatiei spondilotice 

cervicale; tratamentul microchirurgical al 

herniilor de disc cervicale; tratamentul microchirurgical 

al siringomieliei etc, etc. Din 

Germania s-a întors odinioară cu multă literatură 

în domeniu şi cu un set de instrumente 

chirurgicale de la spitalul armatei, 

dar câte au fost (posibil, vor mai fi) încă! În 

Japonia a plecat în anul curent cu cinci discipoli 

de ai săi şi, în definitiv, a obţinut de la 

Societatea Japoneză de Neurochirurgie cinci 

burse. S-a întors şi de acolo cu un nou set 

de instrumente, convingându-l pe profesorul 

Kazuhiro Hongo să vină 

în Moldova. A venit, a 

operat (gratuit) în două 

zile cinci copii, plecând 

direct din sala de operaţie 

la aeroport. Aşa lucrează 

japonezii! 

Laitmotivul vieţii 

mult stimatului omagiat 

este de a atinge cele mai 

ispititoare culmi în neurochirurgie, 

de a educa şi 

consolida o echipă puternică 

de cercetători şi lucrători 

în microneurochirurgie. 

Printre discipolii 

Domniei sale sunt domnii 

Eduard Eftodiev, Igor Gherman, Ala Bajurea, 

Vasile Galearschi, Victor Andronache, 

Aurel Bodiu ş.a. Cu ajutorul microscopului 

de operaţie se pot face minuni: e nevoie de 

o extrem de mare precizie, de multă-multă 

fineţe în acţiune. Şi aici nimic nu depinde de 

dimensiunile ţării, să zicem, poţi să provii 

dintr-o ţară mică şi să faci lucruri mari! Depinde 

de harul şi darul chirurgului, indiferent 

pe care meridian trăieşte, activează. 

Condiţiile de lucru din prezent sunt aidoma 

distanţei dintre cer şi pământ, în comparaţie 

cu cele de acum un sfert de secol, când 

domnul Gr. Zapuhlâh făcuse primii paşi în 

specialitate la spitalul nostru. Cu fiecare an 

ce trece, INN e tot mai asigurat cu utilaje 

şi aparataj modern de provenienţă germană, 

italiană, americană, niponă. În practica 

chirurgicală se aplică frecvent endoscopia, 

în prim-plan apare neurochirurgia endovasculară, 

apelându-se la metode absolut noi. 

Anul care s-a călătorit a fost destul de rodnic 

în asigurarea clinicii cu cele necesare: 

am primit (cu concursul Ambasadei SUA 

în R. Moldova) patru mese de operaţie performante, 

dirijate de telecomandă. Sunt cu 

adevărat excelente aparatele de anestezie 

Omeda, procurate în anul curent, ele permit 

ca anestezia să fie de o durată mai scurtă 

şi calitativă. Chiar recent domnul profesor 

Grigore Zapuhlîh a efectuat prima operaţie 

în istoria clinicii, utilizând tehnologia modernă 

de monitorizare intraoperatorie. Sunt 

controlate toate funcţiile sistemului nervos 

al pacientului atunci când acesta e supus 

intervenţiei chirurgicale... scopul suprem al 

chirurgului este de a nu dăuna. Extrem de 

mult înseamnă ca să nu se depăşească limitele, 

să nu fie nimic dăunat! Doctoriţa Mihaela 

Jordan a urmat în Germania nişte cursuri 

speciale pentru a folosi aparatul respectiv şi 

face faţă misiunii sale. E de adăugat că monitorizarea 

intraoperatorie actualmente face 

ca medicii neurochirurgi ai clinicii Institutului 

să implementeze noi tehnologii şi să 

asigure calitatea actului chirurgical. 

Marea doleanţă a sărbătoritului (şi nu 

doar a lui) e de a face totul pentru a achiziţiona 

un microscop neurochirurgical de performanţă 

tip „Pentero”, producţie a firmei 

germane Carl Zeiss. „Orice neurochirurg în- 

Despre Consiliul Naţional de Management şi Lista candidaturilor 

de dreapta pentru alegerile parlamentare (din 2009) 

R e - 

zultatele 

alegerilor 

parlamentare 

din R. 

Moldova 

de după 

1990 au 

arătat univocurmătoarele: 

1 . 

Alegerile pe circumscripţii uninominale (în 

condiţiile concrete ale lui 1990) au condus la 

selectarea în organul suprem legislativ a unor 

candidaturi relativ bine pregătite. 

2. Alegerile, conform schemei în cauză, 

stabilesc o relaţie directă şi clară dintre alegători 

şi „alesul” lor, aceştea cunoscându-se 

reciproc în mod direct: alegătorii îşi cunosc 

deputatul, deputatul îşi cunoaşte alegătorii, 

problemele acestora şi a teritoriului/ spaţiului 

respectiv. Nu există deputaţi „abstracţi”, „la 

general”. Alesul este ales concret. 

La rândul lor, alegerile ulterioare (1994- 

2005), efectuate în baza aşa-numitelor „listelor 

de partid” au arătat: 

1. Actuala legislaţie privind partidele este 

principial dispersatoare şi dezorientatoare din 

cauză că „partidele”, deşi înregistrate juridic, 

nu sunt cu adevărat partide. 

2. Legea privind partidele divizează artificial, 

nefiresc şi forţat societatea, lucru extrem 

de dăunător, cu consecinţe în exclusivitate 

negative şi pe termen lung. A avea un partid 

efectiv ar însemna, cel puţin, câteva lucruri: 

a) a avea o echipă (inclusiv câteva sute 

de manageri din diferite domenii) capabilă 

şi responsabilă să preia conducerea politicoeconomică 

a ţării pe termen mediu, posibil 

şi lung, inclusiv un lider-doi consistenţi, recunoscuţi 

(în afara „partidului”, fără să mai 

vorbim de plan extern); 

b) a avea şi a putea promova o concepţie 

proprie de dezvoltare socio-economică durabilă 

şi eficientă, principial diferită decât alte 

„partide” (cazul, în premiera mondială, cu 4 

„partide liberale” la cca 1600 de localităţi 

preponderent rurale). Eficient nu înseamnă a 

fi pe ultimul loc în Europa, oricare ar fi „succesele” 

curente declarate; 

c) a-şi crea şi a avea o istorie, dar mai 

mare decât de 4 ani (putem oare aprecia ca 

fiind partide structurile participante la alegeri 

în anii 1994 şi 1998 şi de care lumea a uitat?). 

Ar trebui să mai adăugăm că mai multe 

partidele înregistrate dau de ştire, că exista 

doar câteva luni într-un ciclu politic (electoral). 

Dacă le-am aprecia activitatea conform 

legislaţiei muncii, atunci pentru unele dintre 

acestea s-ar potrivi să le caracterizăm, ca partide 

„din şomeri politici”. 

Trecerea în 1994 la formarea Parlamentului 

în baza aşa-numitelor partide, din cauza 

legislaţiei defectuoase privind partidele, 

precum şi a celei electorale a constituit, în 

opinia noastră, una din marile greşeli juridico-politice 

cu grave consecinţe în diverse 

domenii: politic, economic, social, diplomatic 

etc., care se resimt şi se vor resimţi până 

la corectarea erorilor de principiu. O anali- 

ză elementară a „programelor de partid” ne 

arată, că efectiv acestea sunt, în fond, „xeroxate”. 

Altfel nici nu poate fi. Orice stat nu 

poate avea mai mult de 2-3 scenarii posibile 

de dezvoltare socio-economică (principial 

diferite una de alta). Deci, o eventuală recenzie 

„externă” (elementară) a programelor „de 

partid” de la Chişinău, realizată de către un 

specialist în domeniu din afară, ar fi evident 

nefavorabilă. 

Referitor la echipe. Un „partid partid” ar 

trebui să aibă o echipă, care ar putea pretinde 

preluarea puterii publice la nivel naţional şi 

local. Respectiv administrarea ţării. Fără să 

supărăm pe cineva, constatăm că în fiecare 

„partid” există doar câteva persoane care 

din punctul de vedere al posibililor oponenţi 

(deci al altor „partide”) ar putea fi acceptaţi 

ca potenţiali „cârmuitori” sau politicieni. 

Aici ar putea fi propus un test: fiecare partid 

înregistrat să stabilească câte persoane valoroase 

are oricare alt partid (persoane pe care 

şi le-ar dori). 

De asemenea, „grupurile” analitice ale 

acestora (în cazul în care există astfel de grupuri) 

ar trebui ca să se autoanalizeze căt mai 

obiectiv posibil. Lipsa unor atare autoevaluări 

conduce la ignoranţă şi la dezorientarea 

ale(r)gătorilor. 

Autoimpunerea la alegeri a tuturor „partidelor” 

conduce la o consecinţă absolut previzibilă: 

baremul electoral este tradiţional devansat 

de doar 3-4 (în 2009, probabil de 4-5) 

competitori electorali (aceştia, probabil, pot 

fi denumiţi, calificaţi ca fiind partide). Restul 

participanţilor, care s-au pomenit în afara 

atenţiei electoratului, consideră că alegătorii 

sunt proşti. Nu împărtăşim aprecierea în cauză: 

nu alegătorii sunt proşti, ci autoofertanţii 

sunt iresponsabili. 

Vorbind în termeni economici, ceea ce 

numim din 1994 până acum „alegeri parlamentare” 

reprezintă un coraport dintre cererea 

(alegătorilor) şi (auto)oferta „partidelor”. 

Dacă „marfa” oferită nu e calitativă, nu poţi 

învinui cumpărătorul, care cunoaşte (în principiu) 

rebutul. Trebuie oferit consumatorului 

ceva de calitate după mai mulţi ani de „ofertă 

forţată” de candidaţi, de regulă, neperformanţi 

şi preponderent anonimi. 

După cum am menţionat, „partidele”, de 

regulă, se supraevaluează, însă doar până la 

data alegerii, după care revin „la normal” (să 

nu spunem în anonimat). Ele însă contribuie 

la pierderea a încă 4 ani din viaţă, din istoria 

RM. Contribuie la emigrarea a încă câteva 

sute de mii de consângeni, la distrugerea 

graduală a RM. Legea în cauză, privind partidele, 

special a fost zămislită (de către formaţiunea 

majoritară) pentru a inventa diferite 

grupuleţe provizorii de persoane, care în fond 

au ca scop real doar distrugerea reciprocă. 

Am putea să ne jucăm „de-a partidul şi 

de-a alegerea”, dacă nu ne-am afla în faţa 

unei catastrofe naţionale şi umane: la o populaţie 

de 4 mln. locuitori în 4 ani decedează 

cca 200,0 mii de persoane. Reamintim că 

RM de aproape un deceniu se află ferm pe 

ultimul loc în Europa ca nivel de dezvoltare. 

Ca urmare a acestui fapt, umblăm cu mâna 

întinsă pe toate continentele lumii, bucurându-ne 

de orice donaţie, de orice „colăcel”. 

Aşadar, experimentele din anii 1994-2005 

ne-au costat peste jumătate de milion de conaţionali. 

Acest preţ ar fi suficient pentru a 

înţelege că se impun reevaluări radicale ale 

procesului electoral. 

Din aceste motive, pentru a oferi consumatorului 

(alegătorului), solicitantului persoane 

de „calitate”, care există în realitate 

în RM, e necesar ca fiecare (sau, cel puţin, 

majoritatea) dintre formaţiunile de dreapta 

(nu de „stânga” sau de „centru”), adică acelea 

care îşi declară ca obiective majore renaşterea 

şi amplificarea valorilor naţionale, să 

selecteze un număr rezonabil (de ex., până 

la 8-10 la număr) de candidaturi potenţiale 

calificate (în fond, numărul celor viabili nu 

se limitează). 

La întocmire, pentru fiecare astfel de 

candidatură trebuie să se deţină răspunsuri 

la câteva întrebări de bază: meritele principale 

faţă de societate (nu doar faţă de rude 

şi/sau mahalagii), argumentele în favoarea 

includerii unei candidaturi concrete într-o 

listă comună democratică, în ce comisie 

parlamentară va activa şi (aproximativ) ce 

intenţionează să facă, ce limbă europeană 

(engleză sau franceză) cunoaşte? etc. Adică, 

aceste persoane avansate, lideri în felul lor, 

trebuie să corespundă unor cerinţe clare de 

nivel naţional. 

Listele selective urmează a fi analizate de 

către un grup naţional de specialişti, care formează 

Consiliul Naţional de Management/ 

CNM. (Acesta, inclusiv statutul, a fost propus 

de subsemnat încă în 2003 şi acceptat de 

un grup de prieteni). 

Membrii CNM sunt personalităţi marcante 

ale vieţii socio-politice, ştiinţifice, culturale, 

economice, publice etc. din RM care s-au 

manifestat pozitiv pe parcursul unei perioade 

îndelungate şi care au o bogată experienţă de 

administrare, împărtăşesc idealurile naţionale 

şi sunt gata să depună eforturi pentru prosperarea 

Republicii Moldova, restabilirea, păstrarea 

şi consolidarea integrităţii teritoriale, 

promovarea culturii, ştiinţei şi economiei, a 

imaginii favorabile în exterior a Republicii 

Moldova. 

CNM include 15-25 de membri permanenţi, 

din diverse domenii (din fiecare domeniu 

nu trebuie să fie mai mult decât 2-3 membri) 

de activitate: medicină, tehnică, ştiinţe 

socio-umane (economie, drept, istorie etc.), 

care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe 

calificaţionale, profesionale, etico-morale, 

sociale, manageriale etc.: 

- să aibă experienţă de conducere a unei 

entităţi juridice sau subdiviziuni a acesteia 

(ministru, viceministru, şef de departament, 

deputat, director/ vicedirector, şef de secţie/ 

laborator/ sector, şef de catedră, rector/ vicerector, 

preşedinte de societate etc.,) cel puţin 

de 20-25 de ani, deci să aibă capacităţi manageriale 

sporite; 

- să deţină cel puţin titlul de doctor în 

ştiinţe (în oricare domeniu) sau gradul/ titlul 

comparabil lui (ambasador, general, om 

emerit etc.); 

- să aibă o imagine pozitivă în societate; 

- să nu fi colaborat şi să nu colaboreze 

cu serviciile secrete de informaţii (în vederea 

realizării acestei prevederi, fiecare persoană 

acceptată în Consiliu va depune o declaraţie 

scrisă cu specificarea acestei prevederi); 

- să nu pretindă din proprie iniţiativă 

la ocuparea anumitor funcţii publice existente; 

- să nu participe la activitatea vreunei 

formaţiuni politice; 

- să se pronunţe asupra principalelor probleme 

ale RM (prezente şi viitoare), el poate 

adera la părerea altor membri, în caz că nu 

consideră necesar să specifice o poziţie a sa 

proprie. 

Notă. CNM participă şi la soluţionarea 

altor probleme majore din societate, nu doar 

la definitivarea candidaturilor democratice 

pentru alegerile parlamentare din 2009. 

CNM, care include şi ex-parlamentari, 

întocmeşte o variantă de listă (a ofertei) care 

poate fi ajustată cu reprezentanţi ai partidelor 

de dreapta, ce participă la formarea echipei 

comune. Ea constă, aşadar, din cele mai competente 

personaje din câteva partide de dreapta 

(câte 5-7 sau mai multe persoane de la fiecare), 

adică atâtea câte corespund cerinţelor 

calificaţionale expuse. Considerăm că liderii 

partidelor care nu au prea avut nici o şansă 

anterior (la cele 4 scrutine electorale anterioare) 

la competiţii de acest gen vor conştientiza 

că e mult mai raţional şi mai patriotic 

cu câţiva dintre reprezentanţii săi să participi 

în viitorul Parlament, să soluţionezi anumite 

probleme majore, decât după alegeri să afirmi 

încă o dată ... ca alegătorii sunt proşti. În viziunea 

noastră, nu sunt proşti alegătorii, ci 

iresponsabili (auto)ofertanţii. Menţionăm 

că dacă în domeniul economiei întreprinderile 

mici şi mijlocii/ ÎMM sunt binevenite, 

atunci pentru activitatea politică, unde se cer 

concentrare de eforturi şi enorme responsabilităţi 

publice, structurile mici (actualele partide, 

deşi înregistrate, sunt nesemnificative şi 

pot fi comparate cu nişte ÎMM) sunt, în fond, 

dispersatoare, adică dăunătoare. 

Lista astfel întocmită va putea fi susţinută 

de FDM, care întruneşte cca un sfert de milion 

de membri. Un atare algoritm ar putea 

salva (în principiu) RM de criza multilaterală 

şi profundă în care se află, inclusiv aducerea 

acasă a unei părţi, cât mai mari posibile, dintre 

consângenii noştri, aflaţi în străinătate, respectiv 

la întregirea familiilor etc. Persoanele 

neincluse direct în lista (oferta) pentru alegeri 

vor putea participa la structurile executive, 

care necesită un număr mare de specialişti. 

Numărul de posturi care necesită calificare 

înaltă, adică cererea, este cu mult mai 

mare decât numărul specialiştilor ce deţin 

o atare calificare, adică oferta. 

Aviz 

Stimate coleg Mihai Lescu, 

A nu accepta un astfel de algoritm ar însemna, 

în viziunea noastră, a fi un adversar al 

propriului popor, a fi stângaci, un adept al celor 

care pe parcursul anilor dezbină RM, economia 

ei, promovează partea ei subterană. 

Notă. Aspectul juridic al propunerii expuse 

este rezolvabil, deci soluţia posibilă se 

încadrează în legislaţia existentă. 

În anul celei de-a 90-a aniversări a Marii 

Uniri ar fi deosebit de potrivit ca cei care 

se consideră patrioţi ai R.M. să se manifeste 

ca unionişti adevăraţi în cadrul alegerilor 

parlamentare. Toţi aceştia trebuie să accepte 

o schimbare mai întâi internă, să se schimbe 

ei înşişi. 

Fiecare dintre aceştia trebuie să fie 

cu capacităţi, responsabilităţi şi o morală 

sporite, personalitate de valoare sau importanţă 

naţională, republicană. Adică, 

personalităţi veritabile, comparabile cu cele 

pe care le-am avut cu 90 ani în urmă în „Sfatul 

Ţării”. Doar aşa vom scăpa de deputaţi 

anonimi, necompetenţi şi incapabili să reprezinte 

pe cineva. Amintim că a vota din latină 

înseamnă “a alege”. În acest context aş vrea 

ca fiecare cititor/ alegător să se gândească la 

întrebarea: câţi deputaţi din Parlamentul actual 

cunoaşte? Ce a făcut acesta concret, care 

sunt meritele sale pentru prosperarea Republicii 

Moldova? 

Republica Moldova nu are nevoie de 

multiple grupuleţe de persoane, ci de 2-3 partide 

partide, adică partide adevărate. Dintre 

acestea ce puţin unul să fie cu adevărat naţional. 

Parlamentul ales în 2009 va trebui să 

modifice radical legislaţia privind partidele 

politice, precum şi cea electorală. Referitor 

la alegeri avem în vedere ca cel puţin 50% 

din numărul deputaţilor, sau şi mai bine 75%, 

dacă nu întreg Parlamentul, să fie aleşi de 

principii uninominale. Un ales al poporului, 

dacă e cu adevărat ales (şi nu autoimpus), reprezintă 

o avere, o bogaţie naţională, care rămâne 

şi după expirarea mandatului. Ştim noi 

oare măcar un „ales” din ex-„partidul” democrat 

agrar care ar fi lăsat vreo urmă pozitivă, 

fără de care acum n-am putea trăi? 

Tot aşa va trebui dat uitării şi PCRM 

după alegeri. 

Futurologii prezic că anul 2009 va fi bun 

pentru neamul românesc. Dă Doamne aşa să 

fie! 

Prof. univ. dr. Mihai PATRAŞ, 

ex-preşedinte al Comisiei 

parlamentare pentru economie şi buget 

din primul Parlament al RM, ales pe 

principii uninominale 

Telegramă 

7 

La confluenţa dintre ani, Vă felicităm din suflet cu ocazia primelor bilanţuri literare, 

dorindu-vă noi succese în demersul D-voastră poetic. 

Volumele pe care le-aţi editat până în prezent: Cercul dintâi (1998); Maluri 

(1999); Triplu zbor (2000); Luminătorii de joi (2001); Publicişti şi publicaţii, Vol. I 

(2003), au fost apreciate atât în presă, cât şi de cititori. 

La mulţi ani! 

Oriunde vă aflaţi: în ţară sau la muncă în străinătate, mereu sunteţi cu 

gândul la copiii şi părinţii voştri, rămaşi acasă. 

Nu vă neliniştiţi în zadar. 

Centrul Medical “Acasamedica” are grijă de sănătatea lor. În baza 

unui abonament anual, în regim nonstop, Centrul Medical “Acasamedica” 

oferă servicii medicale de înaltă calitate. 

Relaţii la tel.: 21-21-20. 

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova 

tâlnit pe undeva, la reuniuni internaţionale, 

mai ales, dacă îi spui că lucrezi cu „Pentero”, 

gata, alte întrebări nu mai are! Aparatul 

e un fel de barometru al performanţelor în 

neurochirurgie”, îşi dă dumnealui cu părerea. 

Nu este chiar aşa de costisitor microscopul 

acesta, dar deocamdată nu dispunem de 

atare mijloace. Să sperăm că e o chestiune 

pe cale de rezolvare în timpul apropiat. 

Pe lângă acele funcţii directe de mare 

răspundere, de director al Clinicii de Neurochirurgie, 

de cercetător, pedagog, domnul 

profesor reuşeşte să-şi onoreze şi diverse 

funcţii obşteşti: încă din anul 1999 a fost 

numit specialist principal şi preşedinte al 

Comisiei de Experţi în Neurochirurgie al 

Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova; 

în 2007 a fost a doua oară reales preşedinte 

al Asociaţiei Neurochirurgilor din R. 

Moldova, membru al Bylaws Commitee al 

Federaţiei Mondiale a Societăţilor Neurochirurgicale 

(2005), membru al Comitetului 

Executiv al Conferinţei Asiatice de Neurochirurgie, 

Japonia (2007), membru internaţional 

al Academiei Braziliene de Neurochirurgie 

(2007). 

Ajuns la acest semnificativ pisc al biografiei 

dumitale, dragă profesore Grigore 

Zapuhlâh, colectivul Institutului de Neurologie 

şi Neurochirurgie îţi urează mulţi-mulţi 

ani cu sănătate şi izbânzi pe linie profesională, 

precum şi pe toate celelalte direcţii 

ale vieţii! 

Ozea RUSU, 

director al Institutului de Neurologie 

şi Neurochirurgie 

Cadrul didactic şi 

etica profesională 

Etica, definită de Aristotel 

ca cea care „stabileşte 

norma morală a individului, 

iar aceasta, fiind valabilă 

pentru toţi indivizii 

din cetate, se impune ca 

lege de stat cu ajutorul politicii”, 

are un rol din ce în 

ce mai neclar în societatea 

actuală în pofida dezvoltării 

studiului acestui domeniu. 

Prezenţa de necontestat 

în evoluţia societăţii 

atât pe verticală, cât şi pe 

orizontală, etica şi-a adjudecat rolul de călăuză în încercarea 

de a oferi nişte repere morale (şi nu numai morale) în 

condiţiile unei accentuate debusolări a valorilor. 

În sistemul actual de învăţământ – organism viu care 

funcţionează după norme şi reguli ce vizează atât comportamentul 

etic al membrilor săi la momentul actual, cât 

şi proiecţia în viitor a acestor norme prin obiectul educaţiei, 

elevul reflecta cu acurateţe de barometru derapajul 

societăţii în raport cu valorile eticii. În condiţiile în care 

statutul social şi profesional al cadrului didactic a atins 

punctul îngrijorător al limitei indezirabilului, apare întrebarea 

existenţei (şi aplicării la modul concret) sistemului 

de valori etice şi deontologice ce se presupune a ghida şi 

a norma actul educaţiei. 

Este bine cunoscut faptul că evaluarea profesorului 

şi-a schimbat centrul de greutate de pe activitatea strict 

desfăşurată în cadrul instituţional al şcolii, în limitele 

stricte ale curriculumului aprobat, pe segmentul educaţional 

afectat activităţii extraşcolare, cu rezultate mai mult 

formative decât informative, dar, în acelaşi timp, greu măsurabile, 

rezultatele fiind vizibile în timp. În consecinţă, 

s-a ajuns la adaptarea setului de norme deontologice. Mai 

mult decât atât, evaluarea nu se mai realizează doar prin 

evaluarea obiectului educaţiei, şi, mai ales, prin evaluarea 

portofoliului profesional, realizat prin activităţi de perfecţionare, 

(auto)instruire, formare profesională etc. 

În aceste condiţii, sistemul etic a căpătat o poziţie 

incomodă în raport cu aspiraţiile şi necesităţile profesionale 

ale cadrului didactic, încercările de comportament 

etic adesea fiind catalogate ca nepractice şi chiar fariseice. 

Aşadar, din cadrul normativ şi de valori, multe dintre ele 

nescrise, principiile etice s-au redus la un set de idei şi de 

conţinuturi utile doar pentru a acoperi în mod sec şi lipsit 

de eficienţă plictisitoare ore de dirigenţie. 

Aducând în mod realist în discuţie aspectele etice ce 

privesc cadrul didactic, nu se pot trece sub tăcere (după 

cum nici presa nu a făcut-o) cazurile de mită, de fraudă, 

de atac la integritatea morală a elevului. Denumirea dată 

bacalaureatului de „fraudă naţională” reflectă un adevăr 

dureros, care ridică în mod firesc problema: DE CE şi-a 

pierdut profesorul statutul de reper moral, de punct de referinţă, 

de model. Să fie scăderea nivelului de trai asociată 

cu umilitoare puneri la îndoială ale capacităţilor profesionale? 

Pe de altă parte, aflat într-un sistem ultracentralizat, 

în care se vede subordonat societăţii, directorului, 

inspectorului şi, mai recent, elevului, profesorul se vede 

în punctul critic în care nu se mai subordonează (din reflex 

de refugiu) propriei conştiinţe şi valorilor eticii, pe care, 

de altminteri, le preţuieşte şi le propagă, de cele mai multe 

ori, cu sinceritate. 

În concluzie, fără a-şi pierde din valoarea de instrument 

şi de ghid, etica este solicitată, de obicei, în situaţii 

de criză, de conflict, atunci când ea rămâne singurul arbitru 

imparţial. Cadrul didactic, departe de a fi neetic sau 

neprincipial, căutând modalităţi de supravieţuire optimă, 

se vede nevoit să se adapteze la spiritul mai mult decât 

maleabil al societăţii contemporane. 

Cătălina MELNICIUC, 

Botoşani, România


Discuţie între doi 

miliţieni 

La mănăstirea Curchi Voronin îl 

întreabă pe Papuc: 

- De ce ai scos “cartuzul”, când 

ai intrat în biserică?! 

- De cozoroc, îi răspunde ingeniosul 

demnitar. 

Unde dai şi unde crapă 

Şireata vulpe, stând pe ram, 

N-a mai strigat “Jos Comuniştii”, 

Ci, acceptând al lor bairam, 

Tot va cădea cu antihriştii!… 

Expert în distrugerea 

partidelor 

În lupta cu democraţia 

Prezent e tipul la apel; 

Bătutu-l-ar însă rău, pustia: 

De-ar fi ca să dispară el!… 

Vremurile se schimbă 

Pe comunişti îi critică prea tare 

De la tribune şi de prin copaci, 

Iar azi cu ei, în dulce-mbrăţişare, 

Stă fericit la mese cu colaci. 

Veninoşii 

Toţi veninoşilor roşii la culoare, 

Aşa cum muşcă un întreg popor, 

Să le dorim acum la fiecare 

Ca să se-nece cu veninul lor! 

“Scriitorul” 

Lovind cu “ură”, dând din coate, 

Pe toţi i-atacă un tembel, 

Iar cărţile ce le tot scoate 

Sunt scrise pentru proşti ca el… 

Adresa 

redacţiei: 

“Literatura şi 

arta” 

str. Sfatul Ţării 

nr.2, 

2009, or. Chişinău 

Teodor POPOVICI 

Strigături pentru tot anul 

Horoscopul mamei lui 

Vine Anul Boului; 

De voi trage-n plug ca prostu’, 

Garantat că-i anul nostru!… 

Tipografia “Universul” 

*** 

Miss studenta, Miss artista, 

Miss a pieţei, Miss turista… 

Mi-s frumoase laolaltă, 

Dar nici una nu e fată… 

*** 

Când va fi mai mult de treabă, 

Vom alege iar în grabă 

Tot o turmă-n Parlament 

Şi-un măgar ca supliment!… 

Efim BIVOL 

Repetiţie în preajma 

alegerilor din Anul 

Taurului 

Doi tauri se opresc în faţa Parlamentului. 

La un moment dat, unul 

dintre ei zice: 

- Muuu! 

- Celălalt îi răspunde: 

- Mi-ai luat vorba din gură! 

Taurul 

Oricât ar părea de mare 

Animalul la vedere, 

E prea mic să se compare 

Cu un bou de la putere. 

Ah! mă topesc (de plăcere)... 

S.O.S. 

Trist ne părăseşte anul - 

I-a ros punga şobolanul! 

…Acu-n criză de tezaur 

Vom conta pe bou sau taur? 

GO(DACUL) 

Bălăcindu-se porceşte, 

Remarcându-l, într-un fel, 

Ofensat ar fi, fireşte, 

Porcul în raport cu el. 

Vot de aur 

(electorala 2009) 

Anul Nou, în luna faur, 

Intră-n zodia lui “Taur”, 

Semn benefic pentru noi - 

Vom scăpa prin vot de boi. 

Meşterul Mior 

Sus, în focul Luminiţei, 

Arde satul Mioriţei… 

Nea Mior, păstor de “Laie”, 

A făcut-o prea de oaie. 

Sergiu COJOCARU 

Culmi nebănuite 

Autoservirea la noi a atins culmi 

ameţitoare. Mai ieri nici nu puteam 

visa la aşa ceva. 

Ai editat, bunăoară, o carte şi 

vrei să afli opinia unui critic şi să 

scrie o mică recenzie referitoare la 

opera ta. Îi prezinţi cartea şi-i spui 

doleanţele. Iar dumnealui te dojeneşte: 

- Ai ticluit tu coşcogea tom şi nu 

poţi încropi o recenzie? Deci, o scrii, 

vii, o semnez şi… La ziar cu ea! 

Sau, să zicem că îţi trebuie o referinţă, 

să te angajezi prin cumul la 

Academie. Te prezinţi la personal. 

Cei de acolo te îndeamnă sincer: 

- Măi băiete, tu îţi cunoşti persoana 

mai bine decât noi toţi. 

- Uite, ai o foaie cu antet, înşirui 

pe ea referinţa-ţi, noi semnăm, 

punem ştampila şi… Spor la muncă, 

frăţioare! 

Fiul sau fiica râvnesc un cadou 

de la Moş Crăciun. Îţi întrebi odrasla 

ce vrea, te duci la magazin, cumperi 

cadoul şi abia mai apoi îl cauţi 

pe un Moş Crăciun, îi pui cadoul în 

sac, îi plăteşti şi-i spui ora când să 

apară să-ţi bucure copilul… 

Acum aştept să vină şi ziua; iar 

ea va veni numaidecât, când am să 

mă prezint la medic şi am să-i spun 

că mă dor şalele. Iar el are să mă 

sfătuiască: 

- Dom’ le, iată un formular cu 

semnătură şi parafa mea… Îţi scrii 

reţeta, te duci la farmacie şi să te 

văd sănătos la anul şi la mulţi ani! 

Gheorghe POSTOLACHE 

În ajun de Anul Nou 

Anul BOULUI ce vine 

SPER SĂ NU MAI TRAG LA 

PLUG, 

MOŞUL CU URĂRI DE BINE 

ÎMI ADUCE-N DAR UN… JUG. 

Scrutinul dobitoacelor 

Boul vrea să ne convingă 

De schimbări în anul nou 

Dacă la scrutin câştigă, 

Va fi taur, dar nu … bou. 

Criza mondială în 

R. Moldova 

Pe economie apasă 

Criza asta, dar se ştie, 

De ea nouă nu ne pasă, 

Căci n-avem economie. 

După scrutin 

Ca o perlă, ca o salbă 

E America, fireşte. 

Chiar mă mir cum Casa Albă 

An pe an se înnegreşte. 

Leii gemeni 

În troleu fiind intrat, 

Cu un leu m-am achitat. 

Pân’ şi azi port jale multă, 

Leul dat era de-o sută. 

Grigore PUICĂ, 

Chişinău 

Din ciclul “Deşteaptă-te, 

moldovene!” 

Altor alegători 

La alegeri, cum se ştie, 

Moldovenii nu gândesc, 

Ei votează în prostie 

Şi-apoi patru ani scâncesc. 

Alexandru MADAN, 

s. Truşeni 

“Literatura şi arta” apare la 

Chişinău în fiecare joi în limba 

română. 

Indice general de abonare - 6778l. 

Indice de abonare privilegiată 

(pentru pensionari, studenţi şi 

invalizi) - 67881 

La examinarea 

Bugetului de Stat 

Lupu şi cu Talmaci: 

- Câţi?! întreabă Lupu. 

- Cinci! zice Talmaci. 

- Ce cinci? 

- Ce câţi? 

Politice 

“Hamlet” 

Am visat că-s Hamlet eu, 

C-am intrat să-l bat pe rege, 

Dar acela, se-nţelege, 

Mi-a turnat vin roş să beu, 

Şi cad brusc, urlând de moarte, 

Apoi prind a tremura: 

- Mersi, a fost prea bun. 

De-oi fi viu, zău c-aş mai vrea. 

…Dar ce rege-i prezidentul? 

- Uite, i-a plăcut băietul, 

Cred că eşti alcoolist. 

- Nu, să vă divulg secretul: 

Sunt un biet PPCD-ist. 

Vasile CORJOS 

Parodii prieteneşti 

Ce nu fac ca să mă văd! 

“Şi încalţ sandale cu oglinzi, 

Să mă văd de sunt sau nu frumoasă” 

Viorica NAGACEVSCHI 

Ca să văd că sunt frumoasă, 

Pes’ tot locul oglinzi pun: 

Şi în curte, şi în casă, 

La fântână şi pe drum. 

Criza ştie de unde să muşte... 

Pun oglinzi prin buzunare, 

Pe pereţi, pe frigider, 

Pun oglinzi eu pe borcane, 

Pe palton, pe-un lăicer. 

Am oglinzi pe la birou 

Şi pe bicicletă, 

Am oglinzi pe un maiou, 

Iar pe fustă am vreo nouă. 

Şi când merg ca să mă văd, 

Să mă văd eu pas cu pas 

(Bine-o fi aşa eu cred) – 

Mi-am pus una chiar pe nas. 

Gheorghe TROPOŢEL 

Un telefon la 

Universitatea de 

Medicină 

- Alo? 

- Nu, Ali! 

- 

Epigrame de iznoavă chibzuite 

Liman geografic 

Trei copii are vecinul – 

Toţi cu tenuri disparate. 

Telefoane: 

Redactor-şef: 23.82.l7, 2l.02.l2. 

Secretar general de redacţie: 2l.02.l2. 

Secţia literatură, publicistică, 

stilizator, fotoreporter: 23.82.l6. 

Contabil: 23.85.46 

e-mail: literaturasiarta@yahoo.com 

http://www.literaturasiarta.md/ 

…Acum soaţa iar “cu plinul” 

I-a sosit din… Emirate. 

Dialog cu un şef 

de club 

- Te tot caută primarul… 

- Da? Şi m-a găsit? Pe dracul. 

- Hai mai bine: sus paharul, 

Că s-a oţetit răvacul. 

Beciul Vechi 

Vorbe de gard 

- Soaţa mi-i la băi, vecine, 

Şi-i duc doru-aşa de tare… 

- Parcă numai tu, Marine, 

O aştepţi cu nerăbdare? 

Un rus către un 

român: 

“Tî ne stoiş’ moego hvosta!” 

- Vai! Ce dobitoc de vază! 

Coada-ţi doar cât valorează! 

Da’ întreg? Tu-ajungi, Ivan, 

Cât o ciurdă de plăvan! 

Axentie BLANOVSCHI 

Epigrame satiricale 

Inspiraţie silită 

Pentru a treia respiraţie 

Bolşevicii ţin hangul şi refrenul… 

Ne fură cu atâta inspiraţie, 

Că ne-ar lua şi oxigenul. 

Profeţia anului 

S-apropie vremea cea de aur, 

Să ne audă Domnu-n cer, 

Când boul va deveni un taur 

Şi-n sfârşit, l-a fugări pe rinocer. 

Fabulă 

Cioara 

Mult gândise azi o cioară: 

Unde naiba să mai zboare? 

Dac-o iau înspre apus – 

Croncănitu-i filorus. 

Dac-o iau spre răsărit – 

Nu m-acceptă – i-am minţit. 

Aş zbura spre ocean, 

Dau şi brânză, şi salam… 

Da un-să umblu pe urlaţi 

Cu-aşa pofte, cu-aşa saţ?… 

Morala: 

Un an mai beau şi mai mănânc 

Şi pe urmă pot să plâng. 

Valentin SMETANCA- 

OCOLINEANU, 

or. Făleşti 

Lecţii de marxismleninism 

- Ploşniţele pot face revoluţie? 

- Da, pentru că şi în ele curge 

sângele clasei muncitoare! 

Aforisisme 

Fulgi de nea 

* Măştile la balul mascat au scopul 

de a înveseli. Purtate în celelalte 

zile ale anului, urmăresc diferite 

scopuri. 

* Două motive din pricina cărora 

pierdem zilele anului: când ni le fură 

alţii contra cărora suntem neputincioşi 

şi când le pierdem, fiind indiferenţi 

faţă de vremea care zboară. 

* Anii merg pe acel drum al vieţii 

pe care îi ducem. 

* Împarte lucrurile bune făcute 

pe parcursul anului la zilele anului 

şi o să vezi cât de puţin ai lucrat în 

fiecare zi. 

* Omenirea a împărţit vremea în 

ani, ca fiecare om să vadă, să simtă 

zborul vremii. 

* Mai mulţi dintre noi, aruncând 

calendarul vechi, îşi lasă duse şi 

speranţele nerealizate şi aşa de puţine 

speranţe ne aduce calendarul 

nou. 

* Anii fericiţi sunt zilele fericite 

ale anului. 

* Cine are fapte luminoase în 

umbra cărora se odihneşte la sfârşit 

de an, acela se va odihni şi la bătrâneţe. 

* Zilele anului zboară aşa de repede, 

de parcă sunt supărate pe noi 

că le pierdem în zadar. 

* Omul care nu-şi aminteşte ce 

a făcut în anul trecut cu greu se va 

gândi ce are de făcut în anul viitor. 

* Cu anii, fiecare om capătă o 

experienţă de viaţă, dar nu fiecare o 

foloseşte ca anii ce i-au mai rămas să 

fie luminoşi. 

* Cu anii vine şi mintea la cap, 

dar pentru unii anii vin singuri-singurei. 

* Şi la o vârstă înaintată nu toţi 

oamenii sunt copţi la minte. 

* Presimte cum se va simţi la 1 

ianuarie şi a pregătit un borcan de 

moare. 

Scurt pe doi 

Ion DIORDIEV 

PCRM + PPCD: 

“Fără blocuri!” Lege bună… 

Şi-aşa suntem împreună. 

În hău prăvălesc ţara, 

Ca apoi… să ridice scara. 

Oricum ar camufla ceea ce-i în sac, 

Totuna se zăresc coarnele de drac. 

Cadouri muzicale 

- Alo, postul de Radio “Vocea 

Basarabiei”?! 

- Da! 

- 

Azi mă plimbam prin parc şi am 

găsit un portofel… L-am deschis şi 

am văzut o mie de euro şi un act din 

care reiese că pe posesor îl cheamă 

Vasile Neagu… 

- Şi vreţi să-i înapoiaţi portofelul? 

- Nu, vreau să-i dedic o melodie! 

Replici epigramice 

1. Maxima cu mititei 

Întreb şi eu, c-aşa mi-e felu’, 

Să-ncep scandaluri din nimica: 

De ce patronul Mititelu 

Nu-i încă-n lot la… mititica? 

Sorin OLARIU 

Ţap ispăşitor 

Şi-ar dori el Mititelu 

Să fie-n lot la mititica, 

Dar vinovat e doar cârcelu, 

Căci de mult nu se ridică. 

Ion CUZUIOC 

Redactor-şef: Nicolae DABIJA 

Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU 

2. Mărţişorul femeii 

moderne 

Ţi-aş prinde azi un mărţişor 

De sânul tău cel rotunjor, 

Dar dac-avem vreun ghinion 

Şi ţi se sparge-un silicon? 

Sorin OLARIU 

Capricii 

Mărţişorul tău, Sorine, 

Are-un rost şi el în viaţă. 

Când femeii îi convine 

E accesat şi se agaţă. 

Publicistică şi informaţie: Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina 

JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA; stilizator: Valentin GUŢU; Machetare 

şi design: Andrei DORGAN; relaţii cu publicul: Eugenia CIOBANU; ilustrator: Leonid 

POPESCU; contabil: Cristina FRUNZĂ; corector: Ana SURDU; fotoreporter: Victor 

LAVRIC. 

Comanda nr.: 5199 

Ion CUZUIOC 

Lecţii de limba maternă 

Unii deputaţi iau lecţii de 

română. 

- Doamnă Ostapciuc, ce 

înseamnă “vid”? 

- Îl am în cap, dar nu pot să 

spun. 

Să votez pe cine? 

La alegeri de mă duc 

Să votez pe cine? 

Toţi ca unul m-au minţit 

C-o să trăiesc bine. 

Despre guvernarea 

antihristă 

Nu te plânge, mărgioară, 

Nu-i mult pân- la primăvară 

Căci avem un gând şi noi: 

Să scăpăm de-acest gunoi. 

George PETREA 

BRAVILOR POLIŢIŞTI 

Spre finele acestui an, 

Cu de-ale vieţii ocupat, 

Plin de tristeţe şi durere, 

Constat un lucru deocheat, 

Că tot ce le mai stă-n putere 

La bravii noştri poliţişti, 

În tot ce fac, de râs să mori, 

Cam des au roluri de artişti, 

În loc să prindă infractori, 

Au arestat, şi nu-n zadar, 

Cu multă zarvă şi umor: 

Un brad, un porc şi un măgar, 

Felicitări, de ziua lor, 

Şi-n anul care-n uşă bate, 

Ar fi, pe bune meritat, 

De tot corect şi pe dreptate, 

Având atâtea de-nfruntat, 

Doar demnitate şi onor, 

Curaj şi multă sănătate, 

Cât mai aproape de popor, 

Cât mai departe de „împărat”. 

VicCo-2008

Beţii cu apă rece - Literatura şi Arta

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?