Revistele şi libertatea de a alege - Revista "Diagonale"

Diagonale 

Revistă de cultură · Director: Radu Voinescu · Apare la Buzău 

Revistele 

şi libertatea de a alege 

S 

-a vehiculat adesea în ultimii ani ideea că apar 

prea multe reviste literare în România. Probabil 

că răspunsul cel mai bun la o astfel de temere 

este acela care spune că sunt exact atâtea câte trebuie. 

Democratizarea culturii, proprie într-un grad aşa de înalt 

epocii de azi, face ca oricine are ceva de spus să poată 

să uzeze şi de mijloacele potrivite pentru aceasta. 

Se mai spune că publicul nu este interesat de 

revistele literare. Privită „global” problema, poate că 

aşa este. Dar cine a realizat până acum vreun sondaj 

în privinţa numărului de publicaţii de literatură şi cine 

poate să ofere o informaţie credibilă referitoare la do - 

rinţele publicului, în condiţiile în care presa audiovizuală 

furnizează atâta impostură, non-valoare, kitsch 

sub cuvânt că aceasta ar fi cerinţa publicului?! Dar nu 

trebuie să privim, oare, cu o perspectivă specială noţiu - 

nea de public al revistelor de cultură, un public pentru 

care institutele de sondaje nu mi se pare că ar deţine 

încă instrumentele adecvate de investigare? 

Radu Voinescu 

(continuare în pagina 2) 

p. 12 

ANUL I, Nr. 1 

IUNIE 2008 

24 de pagini 

2,5 lei 

Interviu 

Poeme de 

Liviu Ioan Stoiciu: 

Valeriu Stancu 

„În mine am Poezie 

cât nu-ncape în cuvinte!” 

„În partea dealurilor mai seci, unde 

lemnul e 

mai tare, ce-ţi imaginezi tu: 

o potecă a iubirii?” 

p. 4 

Emil Niculescu 

Alexandru George: 

„În această cetate 

de despărţiri” 

p. 17 

Mihail Gălăţanu 

Despre artă, 

nebunie şi misticism 

Constantin Trandafir 

p. 15 

Mircea Horia Simionescu, 

un swiftian 

la curtea istoriei recente 

Octavian Soviany 

„Viaţa 

lui Kostas Venetis” 

p. 7 

p. 3

editorial 

(urmare din pagina 2) 

Indicatorii de piaţă nu sunt de nici o utilitate când 

vorbim despre revistele de cultură. Ele se adresează 

unui public oarecum specializat, care nici măcar nu trebuie 

să fie foarte numeros. Acest public are drepturile 

lui la informare, la exercitarea interesului legat de un 

anumit domeniu. Şi, de ce nu?, la propria sa plăcere de 

lectură. Aşadar, de ce trebuie ca doar ca un anumit 

prag de audienţă să decidă în favoarea sau în 

defavoarea lui? Sunt cei pasionaţi de este tică, de 

filosofie, cei care lucrează în filosofie, dacă putem 

spune aşa, mai puţin importanţi decât cei care 

formează publicul unei reviste cu mare tiraj? Sunt specialiştii 

în fizică atomică, în medicină nucleară, în microbiologie 

suficient de mulţi ca să determine tiraje mari, 

cu câştiguri substanţiale, ale unor publicaţii tematice? 

Pe termen scurt, revistele mari, cu public numeros, ma - 

gazinele pentru femei, cele de automobilism etc. se 

dovedesc rentabile sau chiar foarte rentabile. Pe termen 

lung, nu s-ar putea să fie, cumva, mai utilă o revistă 

de ştiinţă pe care nu o citeşte decât un număr redus de 

persoane? 

Ar trebui să fie de la sine înţeles, măcar printre scriitorii 

şi publiciştii preocupaţi de numărul mare de publicaţii 

de cultură, că revistele se nasc şi dispar în funcţie 

2 

Diagonale 

DIAGONALE 

Revistă de cultură 

Apare cu sprijinul 

Primăriei Municipiului Buzău 

Primar: Constantin Boşcodeală 

Editor 

Asociaţia literară RA-Libris 

Preşedinte: Marian Rădulescu 

Anul I nr. 1 iunie 2008 

de cu totul alte criterii decât 

cele mercantile. Ca să 

spunem lucrurilor pe nume, 

de fapt, „dezbaterile” acestea, 

care, chipurile, sunt 

pătrunse de grija pentru 

nivelul valoric al presei lite - 

rare, ascund un mare secret 

al lui Polichinelle: nu valoarea 

sau lipsa ei dau frisoane, ci 

lupta pentru stipendiile de 

stat, care, în chip firesc, trebuie 

să alimenteze iniţiativele 

culturale, dar care, în chip la 

fel de firesc, sunt limitate. 

Diagonale s-a născut pe 

acest câmp al democratismului 

culturii. A apărut pentru că 

un grup de scriitori şi publicişti 

au considerat că pot să ofere 

o platformă de exprimare 

pentru cei cu răbdare şi cu 

interes pentru informaţia 

detaliată, profundă, pentru discuţiile şi comentariile 

făcute cu metodă. Epoca noastră grăbită a transmis din 

superficialitatea ei şi unor scriitori, ca şi unor cititori. 

Celor mai mulţi, poate. Diagonale este destinată acelora 

care nu se conformează tendinţelor epocii contemporane. 

Acelora care se simt nemulţumiţi fie de exclusivismul 

unor reviste, fie de tonul lor angajat, fie de marea 

grabă cu care unele teme sunt abordate. Se scriu azi 

cărţi pentru cititorii grăbiţi, se trunchiază opere literare 

pentru cei care nu au timp suficient de petrecut cu 

cartea în mână, dar au snobismul de a pretinde că sunt 

puşi la punct cu literatura clasică ori sunt la curent cu 

noutăţile. Până la urmă, este vorba de oameni neîmpli - 

niţi cultural, care măcar vor să îşi ofere iluzia că nu s-au 

îndepărtat de autenticitatea literaturii şi a artei. Pentru că 

numai cultura este acea dimensiune care face ca noi să 

trăim întreagă condiţia noastă umană. 

Să nu fim nedrepţi! În felul lor, în măsura în care 

modul în care îşi câştigă existenţa le-o permite, aceşti 

oameni se străduiesc măcar să fie la curent cu ce e va - 

loros. Greşesc cu adevărat doar aceia care consideră 

că acesta trebuie să fie etalonul cultural. Ce s-ar întâmpla 

dacă nu ar funcţiona însă şi un standard normal, 

serios, al producţiei culturale, dacă nu s-ar scrie opere, 

Acest număr este ilustrat cu desene de Florin Pucă, aflate în colecţia lui Gheorghe Istrate 

Redacţia: 

Emil Niculescu – redactor-şef 

Viorel Frîncu – secretar de redacţie 

Alexandru Gaiţă – redactor 

George Tarara – redactor 

Marius Iorgulescu – tehnoredactor 

Administraţia: 

Asociaţia literară RA-Libris 

Tel: 0788 799 106 

ra.libris@yahoo.com 

Adresa pentru corespondenţa electronică: 

revista_diagonale@yahoo.com 

studii, dacă nu s-ar face filme artistice sau documentare 

îndelung gândite şi temeinic muncite? Răspunsul şi-l 

poate imagina fiecare. 

Se înţelege, aşadar, că mai există cel puţin o cale 

de a păstra contactul cu această seriozitate a abordării 

actului cultural: Aceea de a stărui. Diagonale se doreşte 

a fi o revistă a celor stăruitori. A celor care nu se vor 

plictisi dacă o cro nică la o carte, dacă analiza implicaţiilor 

unei idei sau ale unei teorii nesocotesc tendinţa care 

face din comentariu o specie sui generis de reclamă, 

tendinţă parcă prea răspândită azi. 

Revistele sunt semnul sănătăţii unei societăţi, a unei 

culturi în limitele condiţiei umane de azi. Cu cât mai 

puţine criterii pentru alcătuirea lor, cu atât mai bine. 

Diagonale nu va fi nici a scriitorilor tineri, nici a celor 

care nu mai sunt tineri. Pentru că veni vorba, aţi observat, 

probabil, că în discursul celor care scriu, al redactorilor 

de publicaţii literare, al criticilor literari, directorilor 

Revistele 

şi libertatea de a alege 

de opinie şi aşa mai departe nu este prezentă decât sintagma 

„scriitorii tineri”. Concursurile lite rare privilegiază 

scriitorii tineri. Toată lumea aşteaptă texte numai de la 

scriitorii tineri. Nu ne interesează vârsta colaboratorilor 

noştri ci, în măsura în care ne vom pricepe, numai va - 

loarea textelor pe care ni le încredinţează spre publicare. 

După cum respingem ideea provincializării culturii 

române, ca şi a cultivării „valorilor de pe plan local”. 

Cum se poate vedea şi din acest număr de început, 

colaboratorii noştri vin din diverse zone ale României. Cu 

excepţia câtorva subiecte care vor mai mult să motiveze 

faptul că Buzăul îşi merită locul său în aria culturală 

naţională, ne atrage mai cu seamă polifonia rezultată 

din adu cerea împreună a celor mai diverse voci. Vom 

căuta, totodată, să ne respectăm, în măsura în care vom 

găsi colaboratorii potriviţi, condiţia de cetăţeni ai 

Europei. Vorbă mare, nu-i aşa? Dar, vom vedea… 

Le mulţumim aici acelora care ne-au creditat 

aproape în alb şi ni s-au alăturat în această iniţiativă dificilă 

şi nu lipsită de riscuri şi greutăţi şi ne-au trimis articole, 

cronici, texte literare. Cum este vorba de condeie 

importante ale literaturii române, a fost semnul fast, încurajator, 

că avem încă semeni întru idealul despre care 

am vorbit mai sus. 

Dacă şi alţii ne vor urma vom fi foarte bucuroşi. 

Dacă nu, în fond, fiecare este liber să aleagă. 

Adresa pentru trimiteri poştale: 

Radu Voinescu, C.P. 66-111, Bucureşti 

Materialele trimise spre publicare nu vor depăşi 

7 500 de caractere (Word, Times New Roman). 

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate 

în revistă revine în întregime autorilor, 

în conformitate cu legislaţia în vigoare. 

ISSN: 1844 – 6809 

Tiparul executat la: 

PAVOST s.r.l. Buzău 

Radu Voinescu

eseu 

Mihail Gălăţanu 

Despre artă, nebunie şi 

misticism 

Şcoala ortogenică de literatură 

A 

pucîndu-mă, într-o zi, să citesc despre ambianţa 

patologică, mi s-a părut cu totul uluitoare schimbarea 

esenţială de perspectivă pe care o aduce 

modul de a vedea nebunia ca neexistînd într-o persoană, 

ci mai degrabă într-un sistem de relaţii. Din acest 

unghi, nebunia nu mai apare ca o maladie individuală, ci ca 

o maladie a sistemului, ca o ţară a realităţii (uneori, atât de 

... suprarealiste!) în care suntem forţaţi să trăim. Astfel, am 

putea gîndi că nebunia capătă, în acest fel, un soi de trans - 

cendenţă, devine remarcabil de impersonală. 

Şi dacă nebunia nu mai are aplicaţia 

punctuală la individ, ea disculpă, deci, natura 

umană, de prezumţia patologică pe care i-o 

presupunem, i-o atribuim fie şi numai la nivelul 

enclavei individuale. Atunci, nebunia pare numai 

a fi acel absurd al conexiunilor intrasistemice pe 

care unii oameni sunt predispuşi să-l descopere, 

au sensibilitatea necesară efectuării unei asemenea 

constatări, din acest punct de vedere, ne - 

bunul fiind net superior omului presupus ca „normal”. 

Dar aceeaşi predispoziţie de observaţie o 

are şi artistul, el constată dezarticularea şi starea 

dizarmonică, discoerentă a lumii. Sau poate că 

lumea este coerentă în absolut, dar această vizi - 

une, din cauza ignoranţei noastre, ne este 

refuzată sau, mai bine zis, ne-o refuzăm chiar 

noi înşine (Iată un argument în favoarea existenţei 

unei cenzuri transcendentale, purtînd 

amprenta prostiei noastre funciare.) 

Subiectul este, astfel, eliminat, absolvit; o 

situaţie care poate părea nebunească, un 

ansamblu, un grup, nu individul. Pentru că întotdeauna există 

un Celălalt, cu care intrăm în relaţie. Nebuni nu putem fi de 

unii singuri. Şi cine, atunci, să mai constate nebunia noastră 

şi în raport de cine, spre deosebire de ce, relativ la ce ? 

Poate fi nebun, de unul singur, Robinson Crusoe? 

Şi ce s-ar întâmpla dacă am duce un „nebun” pe o 

insulă, undeva, în Pacific, departe, la câteva zeci sau sute de 

mile de lumea înconjurătoare? Şi-ar reveni, s-ar însănătoşi, 

şi-ar recăpăta coerenţa paşnică a omului obişnuit sau s-ar 

cufunda şi mai mult în autismul său desăvârşit, agravându-şi 

boala? 

* 

Ce s-ar întâmpla cu un „nebun” claustrat sau 

„îngropat”, ca un yoghin aflat în proba întunericului, patru - 

zeci de zile sub pămînt, undeva, într-o peşteră în care nu 

pătrunde nici strop de lumină? 

Este vădit că nu putem schimba sistemul, în sensul că nu 

putem demonta sistemul dezarticulat al lumii şi recompune la 

loc, armonios, lumea după un „suport logic”. 

Şi cât de mult datorează nebunia ambianţei patolo - 

gice? 

Un psihanalist reputat, Bruno Bettelheim, a studiat 

vreme de trei decenii această relaţie. Cele mai cunoscute 

cărţi ale lui Bettelheim, Inima conştientă şi Un loc unde să 

renaşti, vorbesc despre asta. 

Bettelheim este cunoscut drept unul dintre iluştrii înteme - 

ietori ai aşa-numitei şcoli ortogenice. O rtogenia, „naşterea 

dreaptă”, îşi datorează existenţa, ca termen, intenţiei de a 

denumi o teorie şi un concept, cu nişte cuvinte din greacă: 

orthos, drept, şi genesis, naştere. Bettelheim a condus vreme 

de vreo treizeci de ani, din anii ‘40 ai secolului trecut pînă-n 

anii ‘70, o „şcoală de recuperare“ la Universitatea din 

Chicago. Această şcoală primea înlăuntrul ei copiii pe care 

psihiatrii îi considerau irecuperabili din cauza profundului sindrom 

schizofrenic de care sufereau. 

Succesul şcolii ortogenice 

Şcoala ortogenică a cunoscut, se pare, un remarcabil 

succes. Se spune că, în proporţie de 8 la sută, copiii ajunşi 

la „starea-limită” ieşeau vindecaţi de la instituţia din 

apropierea Marilor Lacuri ale zonei nord-americane, deşi 

erau internaţi în grave stări depresive. Terapia de succes a lui 

Bettelheim se sprijinea pe teza că, în viziunea clasică, bolnavul 

trebuia constrîns să vadă lumea aşa cum era ea în rea 

litate, ceea ce echivala, bineînţeles, cu vîrîrea lui într-o 

cămaşă de forţă a convenţiei. 

Bruno Bettelheim considera că pacientul nu era capabil 

să vadă lumea aşa cum este, devreme ce acesta caută 

cu orice preţ să evadeze din chingile ei, pe care le găsea 

molestatoare. Şansa „nebunului”, credea Bruno Bettelheim, 

era, au contraire, să reuşească să-şi creeze o lume în care să 

supravieţuiască, una total diferită de a realităţii de care nici 

nu mai avea chef să audă. Lumea aceasta nouă trebuia să 

fie gata să-l primească, întocmai unei placente. 

Similitudinea cu condiţia artistului este izbitoare. Artistul 

abandonează, e drept, uneori numai aparent, doar pentru a 

se putea obiectiva mai bine pe urmă, lumea reală, din 

imposibilitatea disperată, ajunsă chiar la paroxism, de a trăi 

într-un spaţiu atît de pervertit şi de dizarmonic. Dizarmonia 

este păcatul fundamental al acestei lumi – pentru că este un 

păcat de sistem, al întregului – şi el încearcă să o pună în 

(altă) ordine. 

Artistul nu poate schimba lumea decît creînd o alta, 

paralelă. Şi nu poate crea decît cu gîndul de a schimba 

lumea. Lumea cea nouă, a artistului, este ca Noul Ierusalim. 

Are însuşirile pe care le are, în viziunea de Apocalips, Noul 

Ierusalim. Pentru el, Noul Ierusalim este şcoală de literatură. 

Al cărei nume sună, cu un bizar cinism, aproximativ la fel cu 

acela al unei instituţii a anilor ‘50. 

Un pacient în grădina doctorului Şuţu 

Artistul se decorsetează de lumea reală. Dar nu o 

părăseşte nici o clipă cu totul. Şi asta nu înseamnă deloc că 

nu are un acut simţ de observaţie, care se poate aplica cu 

succes asupra lumii reale, ci dimpotrivă. El nu şi-ar putea construi 

viziunea artistică proprie fără a observa cu maximă mi - 

nuţie mecanismul anodin al lumii reale. Bettelheim, de fapt, 

recunoaşte, în cazul pacientului psihiatric, că încercarea de 

a-i sugera bolnavului că modul de viaţă al normei este superior 

modului său, dincolo de faptul că e sortit eşecului, este 

un act de înfumurare gratuită. Gratuită pentru că, după cum 

Bruno Bettelheim afirma, lucrurile stau exact pe dos, adică 

modul de viaţă al bolnavului este indiscutabil superior. 

Explicaţia acestei afirmaţii ar fi simplă, de altfel: 

Bettelheim susţine că protecţia pe care i-o aduce modul său 

de viaţă diferit nu ar fi de găsit pentru pacient în lumea 

reală. Sanatoriul urmează să devină, din acest unghi de 

vedere, nimic mai mult decît o experienţă existenţială, ca şi 

literatura. 

Însă cea mai periculoasă e iluzia de „vindecare”. Nu 

scriu ca să mă vindec. Să mă vindec de ce? De un alt mod 

de a privi lumea? Pentru că, de pildă, obsedaţii sexuali nu 

sunt altceva decît nişte semeni care văd altfel lumea, o văd 

prin ocheanul întors al sexului. În definitiv, lumea de ce n-ar 

putea să fie văzută „prin” sex? 

Cît timp rămîne inofensiv, obsedatului sexual nu-i trebuie 

refuzată viziunea sa. Pentru el, această viziune e o experienţă 

esenţială, ea are o coerenţă deosebită – şi acelaşi 

drept la manifestare. Viziunea normei mi se pare evident inferioară 

viziunilor particulare. Viziunea limită, de altfel, 

îmbogăţeşte în timp, viziunea normei. Cît priveşte artistul, el 

este cel care, prin viziunea sa particulară, departe de a 

normei, „momeşte” lumea (norma) în sens hegelian. 

Hegel spune în prefaţa la Fenomenologia spiritului: 

„Frumosul, sfîntul, eternul, religia şi iubirea sunt momeala ce - 

ru tă spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci ex - 

ta zul, nu necesitatea progresînd rece a lucrului, ci entuziasmul 

care fermentează trebuie să ia ceea ce susţine şi răspîndeşte 

progresiv bogăţia substanţei”. 

Pacientul, ca şi artistul, este un vizionar. El 

păstrează legătura cu „cerul pe care oamenii îl 

posedau altădată, cel înzestrat cu bogăţii întinse 

de gînduri şi imagini“. Artistul se preocupă, indi - 

ferent de mijloacele pe care le întrebuin ţează, să 

„smulgă pe oameni din decăderea în sensibil, în 

banal şi în singular şi de a le îndrepta privirea 

către stele”. 

Decăderea în sensibil 

Viziunea îi aparţine, de altfel, tot lui Hegel: 

„Aceste cerinţe (cea care cere ca entuziasmul 

care fermentează să fie ceea ce susţine şi răspîndeşte 

progresiv bogăţia substanţei, n.n.) ii corespunde 

străduinţa încordată şi arătându-se 

aproape zeloasă şi iritată de a smulge pe 

oameni din decăderea în sensibil, in banal şi in 

singular, şi de a le îndrepta privirea către stele; ca 

şi cum, uitînd cu totul ce e dumnezeiesc, ei ar fi pe 

punctul de a se mulţumi, ca viermele, cu praf şi cu 

apă. Altădată, oamenii posedau un cer înzestrat 

cu bogăţii întinse de gînduri şi imagini. 

Semnificaţia reală a tot ce stătea în firul de lumină 

prin care acesta era legat de cer; pe acest fir, în loc să 

zăbovească în prezenţa sa de aici, privirea alunecă dincolo 

de ea, în sus, către Esenţa divină, către – dacă putem spune 

aşa – o prezenţă transcendentă. A trebui ca ochiul spiritului 

să fie îndreptat cu forţă către ceea ce e pămîntesc şi să fie 

ţinut ferm în acesta; şi a fost nevoie de un timp îndelungat pentru 

ca respectiva claritate pe care nu o avea decît 

suprapămîntescul să fie introdusă în opacitatea şi confuzia a 

ceea ce este dincoace, şi spre a face interesantă şi valabilă 

atenţia asupra actualităţii ca atare, ceea ce s-a numit experienţă. 

Astăzi pare a fi prezentă nevoia contrară: sensul este 

atît de înrădăcinat în ce e pămîntesc, încît e nevoie de o violenţă 

egală spre a-l ridica deasupra acestuia. Spiritul se arată 

atît de sărac, încît, asemenea călătorului care, rătăcind în 

pustiu, jinduieşte după o singură înghiţitură de apă, el nu pare 

să aspire pentru înviorarea sa decît la sentimentul sărăcăcios 

al divinului în genere. Prin aceasta, prin ce mulţumeşte astăzi 

spiritul, trebuie măsurată întinderea a ceea ce el a pierdut”. 

Aici parcă vorbeşte Rudolf Steiner, cel care, un secol şi 

mai bine mai tîrziu, se va alimenta cu multe dintre ideile 

hegeliene. Ceea ce a pierdut astăzi spiritul este recuperat 

prin experienţele-limită, din rîndul cărora fac parte şi „arhe ti - 

purile” nebunului, artistului şi omului religios. Triada respectivă 

are o multitudine de puncte de contact, ceea ce face ca ro - 

lurile să pară interşanjabile: misticul trece, în ochii lumii, drept 

nebun, artistul drept fanaticul unei credinţe, ne bunul drept victima 

obsesiilor unei (unor) idei fixe, aşa cum se arată şi 

habotnicul, care şi-a unificat toată fiinţa într-un singur crez, 

într-o singură idee: cea de a se îndumnezei, de a nu exista 

decît ca latifundie (domeniu) a(l) Divinului. 

Absorbiţi în obsesiile lor, misticul, nebunul şi artistul au 

devenit fraţi, nu de sînge, nici de cruce, ba mai degrabă de 

experienţă transcendentă. Drept care vor fi, desigur, unii care 

vor tresări indignaţi: este oare nebunia o experienţă transcendentă?! 

Este nebunia cu adevărat un eşec sau o încununare 

stranie a unei experienţe-limită duse efectiv la limită? 

Diagonale 3 

Anul I nr. 1 iunie 2008

cronica literară 

S 

e ştie că atunci când îl citeşti pe un bun scriitor, 

inteligent, predispus la ironie şi paradox, se impune 

mare prudenţă pentru a nu cădea în capcanele-i 

„perfide”. Sau mai bine e să te laşi păgubaş dacă 

n-ai timp suficient de zăbovit şi nu faci parte din categoria 

„celor dornici să se instruiască, să se adape, mai curând şi 

mai sigur, la ideile majore ale culturii universale”, cum 

glumeşte Mircea Horia Simionescu în prefaţa la Bibliografia 

generală*. Asta nu înseamnă rigiditate în lectură, care, astfel, 

ar presupune inadecvare. Mişcările derutante din scrisul 

acestui ingenios oricât de temperat acoperă o coeziune de 

fond şi invită la o comunicativitate relaxată. 

Bibliografia este o amuzantă şi „instructivă” invenţie 

de autori şi scrieri ale lor, adică o parodie originală a lite - 

raturii şi nu numai, cam în felul swiftienelor „bătălii ale 

cărţilor” şi al „meditaţiilor asupra unei cozi de mătură”. De 

data aceasta avem de-a face cu un „inventar”, „catalog”, 

„fişier”, cu „pastişe, „rezumate”, „recenzii”, „studii aromate” 

şi alte născociri scriptice. Pentru că e vorba de un aşa-zis 

„metaroman”, un textualism în cea mai nouă accepţie a 

cuvântului, postmodernistă, nu-i rău să luăm seama, în 

treacăt, de „cuvântul înainte” al autorului, care, sobru 

(atenţie!), îşi dezvăluie noima demersului: de a face „o 

prezentare cât mai completă a literaturii europene din 

prima jumătate a secolului XX”. Şi purcede la apologia bi - 

bliologiei prin spusele lui August Rappaport, cum că «dacă 

filogenetic fiinţa umană descinde din maimuţă, indiscutabil 

omul modern, produs al unei miraculoase mutaţii, descinde 

din carte şi este, finalmente, o creaţie a cărţii»”. Evident, tot 

autoreferenţial, în postfaţă MHS îşi numeşte productul „un 

înlocuitor de carte”, o mistificare (de fapt, demitizări), fiindcă 

imperativele secolului îi determină pe oameni „să practice 

escrocheria onorabilă şi falsul autorizat chiar şi în afa - 

cerile spiritului”. Ba ar fi pusă la îndoială însăşi existenţa fi - 

zică a autorului. Şi totuşi, convine postfaţatorul, această 

„cărămidă literară” nu-i tocmai un erzaţ şi împreună cu 

autorul se instituie ca fiinţe vii. Mai în glumă, mai în serios, 

se relatează geneza/aventura Bibliografiei, şi se oferă nişte 

„chei” pentru lectură. În primul rând, cine vrea se amuză şi, 

dacă poate, descoperă adevăruri sub haina alegoriei, 

parabolei, fabulei, hiperbolei, litotei, în „jocul de echivocuri 

cu ţintă precisă”, în enunţuri, scenarii şi fantezii. Grila de 

decriptare propusă conţine, parţial, un adevăr şi, totodată, 

o tiflă la adresa lecturii în regim strict estetic ori, pe de altă 

parte, la modul tezist. S-ar zice că Mircea Horia Simionescu 

ţine „pe bune” la dimensiunea satirică (subsecventă) a 

scrisului său. O receptare corectă ar presupune, pe lângă 

percepţia originalităţii acestei literaturi ca antiliteratură, şi 

ceea ce se ascunde sub „insolenţa formei”: „prima şi cea 

mai cuprinzătoare panoramă a anilor de opresiune, operă 

literară şi document, comedie şi, totodată, diagnostic al unei 

maladii ce părea incurabilă, bazaconie trasă din realităţi ca 

semn distinct, înrudită cu epopeile eroicomice ale atâtor scriitori 

învăţaţi la şcoală, printre altele, Ţiganiada lui Budai- 

Deleanu”. Care va să zică, o carte de texte despre texte şi, 

implicit, despre lume. Textualism? Nici vorbă; o utopie ne - 

gativă, funambulescă, amestec de cultură, lucruri de şagă, 

„jucăreauă”, „critică”: „cel înţelept va înţelege”. Se pare că 

aici se renunţă la ironie, iar când propune un „mod de întrebuinţare”, 

echivocul se află la el acasă. Lectura poate să 

înceapă de oriunde, în orice chip, cu deosebire profitabilă 

fiind parcurgerea, mai întâi, a titlurilor de lucrări „recenzate”. 

Sau, pentru a pătrunde repede în stratul cel mai bogat în 

aluzii şi sensuri ale cărţii, să se pornească, eventual, cu 

Leipzig, oraş de carton ori cu Călătorie în Baterya, unde, 

măcar că povestesc despre locuri şi obiceiuri de pe alte me - 

lea guri, sunt spuse „adevăruri netede despre târgul şi ve - 

cinii” scriitorului. 

4 Diagonale 


Constantin Trandafir 

Un swiftian la curtea istoriei 

recente 

Tehnic vorbind, e pusă în mişcare o cascadă de procedee, 

polimorfie pe cât de isteaţă, pe atât de seducătoare: 

parodii ale procedeului caracterologic, ale diverselor tipuri 

de roman (istoric, romantic, social, sentimental, filosofic, 

didactic, poliţist, epistolar, „profesional”, Bildungsroman etc.), 

a povestirii „în ramă”, a memorialisticii, aforisticii, documen- 

taristicii... Autorilor inventaţi şi operelor aşijderea le sunt alăturaţi 

câţiva reali (Sadoveanu, Bacovia, Arghezi, Andrei 

Oţetea). Şi Mircea Horia Simionescu, autorul Cărţii despre 

femeia esenţială şi lumile anexe, un „tratat impresionist” al 

raporturilor dintre femeile „depozitate în inima sa de-a lungul 

anilor”. El poate fi descoperit şi în aprecierile lui Nicolai 

Colentina, spirit critic pătrunzător, fin analist şi comentator al 

literaturilor „ultra-europene”, cu un eseu-„capodoperă” închinat 

lui Karel Čapek. Acesta dă în vileag, în două studii, „neajunsurile 

care scad valoarea operei” lui George Heraclide, 

scriitor controversat din deceniul al cincilea: „o anume discontinuitate, 

frecvente neglijenţe, un subiectivism exacerbat şi 

incapacitatea de a realiza o proză de largă respiraţie în 

care aglomeraţia literală să se transforme într-o substanţă li - 

terară”. 

Iar acum, să-i dăm ascultare bibliografului şi să consemnăm 

câteva probe de bunădispunere şi învăţătură de 

minte. În legătură cu „prietenia dintre îngeri şi italieni”, 

„întâmplări în Ţara frigidelor”, parabola cu „decapitarea lui 

Kant”, o „biografie zănatică”, „viaţa sentimentală a unei 

lăcuste”, „Congresul proştilor” („Liga săracilor cu duhul”), o 

„poveste graţioasă cu doi morţi”, eseul „Pentru o incultură 

mai puţin crasă, mei puţin evidentă”, o „rătăcire în secolul 

XVI”, „sfaturi pentru un ticălos”... înţelept; despre „dublul sens 

al rotunjimii universului poetic”, „generozitatea mortului” 

povestită de o muscă „mustăcioasă, de o frumuseţe rară”, 

„independentă şi veselă”, o reţetă critică de tot hazul, cum 

scriitorul Aldous Haw a devenit fanariot, lumea ca rezultat 

al unei minţi diabolic ingenioase, versurile influenţând 

creşterea plantelor... „Durerile secolului” cele mai mari, 

potrivit cu eseul lui Katilina Foyer (lipsa cronică de timp, standardizarea/uniformizarea, 

colectivismul gregar şi, în consecinţă, 

suprimarea individualităţii), pot fi remediate numai 

cu „călătoria, polemica, îndărătnicia faţă de programe, 

revizuirea zilnică şi categorică a relaţiilor cu oamenii, 

războiul spiritual împotriva ticurilor generale şi a tictacului 

individual, rafala insistentă a mitralierei jocului, glumei, 

calamburului şi a originalităţii organice asupra blindajului 

inerţiei, «adevărurilor absolute», lecţiilor”. Cum se vede, un 

urmuzian, un Buster Keaton, scriitor encicloped în epoca de 

aur. „Mesajul” antitotalitar e, uneori, la vedere. Un surâs 

într-un Maelstrom plin de convenţii, solemnităţi şi triumfalism. 

Ca în „cosmicomicele” lui Italo Calvino. Un Haosmos hilar 

şi care te pune pe gânduri. 

Enciclopedie veselă şi adeseori cu înţelesuri mohorâte, 

Bibliografia generală se bizuie pe ambivalenţa discursului, 

de cele mai multe ori oximoronic, pe simultaneităţi ironiceburleşti 

şi livreşti-erudite la modul parodic-ludic. Cum e şi 

cartea scornitului Max Offenbach, Leipzig, oraş de carton. 

Acesta, scrie un critic literar, produce imagini de o gigantică 

fantasticitate, fiind totuşi pe atât de verosimile şi de bogate în 

semnificaţii. Deşi alcătuit integral din carton, oraşul este aidoma 

realităţii sau, invers spus, realitatea nu-i decât artificială, 

mimesis din care lipsesc înseşi fiinţele vii: „Bach n-a existat şi 

nici ceilalţi”. Patetic vorbind, nu există nici urmă de naturaleţe, 

totul e contrafacere, imitaţii reuşite, dar fără viaţă. Dar e nostimada 

recuperatoare. Căci: „Este mai demn de stimă un 

original decât un om serios, fericit în normele care-l ţin strâns 

şi-l economisesc. Om serios se numeşte cel căruia i-a pierit 

pofta”. Umorul, atotstăpânitor, şi aluziile la o realitate răsturnată 

dobândesc înalte cote şi adânci înţelesuri, swiftiene şi 

queniene, bunăoară, în notele de drum ale lui Filipo Malaya 

(Sacrificatul), Călătorie în Baterya. Nu-mi pot reprima impulsul 

de a repovesti, dacă se poate aşa ceva, foarte pe scurt 

şi incomplet, întâmplări din aceste însemnări, care seamănă 

cu călătoria lui Gulliver în Lilliput, tuşat mai gros încă. În 

epoca turismului, Baterya e singura zonă de pe glob unde 

călăuzele sunt anti-ghizi (aici, o bătrână cerşetoare) şi fac 

vizitatorilor cunoştinţă cu non-realizările şi peisajele dezolantcomice. 

Traficul feroviar constă din două vagoane în 

douăzeci şi patru de ore. Gara e o magazie cu oameni 

zdrenţăroşi şi copii palizi, victime ale subnutriţiei cronice. În 

faţa „gării” se bălăcesc câţiva porci urâţi şi cinci raţe. Turiştii 

trec linia ferată cu bagajele în spate, ajung cu greu într-un 

„restaurant”, unde li se oferă o băutură acră, care face 

repede o purgaţie zgomotoasă. Chinuiţi de efectele limo - 

nadei, se urcă într-un autocar cu geamuri sparte, de vârsta 

ghidesei, şi nimeresc într-un şanţ plin de moloz. Pe jos e mai 

sigur. Cu geamantanele în cârcă ajung la „hotel”, îşi pan - 

sează rănile şi la culcare îi iau în primire ploşniţele. E mai 

dezastruos decât în „Grand Hôtel «Victoria Română»”. La 

Ministerul Ştirilor Îndoielnice, pe turişti îi primeşte ministrul, „un 

bărbat urât, cu nas foarte turtit; ochii îi stau în permanenţă 

încrucişaţi”. „Realizările” sunt expuse cu mândrie localistă: 

oameni neînchipuit de leneşi, duşmănoşi şi trufaşi. Capitala 

principatului, Baterya, are 20 000 de locuitori de circa 500 

de naţionalităţi, care convieţuiesc în bună învrăjbire, ajung la 

conflicte armate, la masacre. Principatul este alcătuit în proporţie 

de două treimi din terenuri mlăştinoase şi din câţiva 

munţi cu o vie activitate vulcanică, în fiecare an producân - 

du-se 30 de cutremure de gradul 8, prăbuşiri spectaculoase, 

inundaţii năvalnice, incendii, epidemii de holeră, bubă-verde 

şi... sminteală etc., etc. 

Mircea Horia Simionescu simte enorm şi vede monstruos, 

adică potrivit cu umorul negru şi ironia acidulată, în ton cu 

Jarry, Joyce, Prévert, Queneau şi compania. Totuşi, scriitorii 

de acest fel au prea multă inteligenţă şi umor pentru a fi asi - 

milaţi cu „critici acerbi ai societăţii”. „Satira” lor e subtextuală, 

literară, un persiflaj mai amar sau mai zâmbitor la adresa 

metehnelor umane, sociale şi scriitoriceşti. Ei au simţul relati - 

vităţii foarte dezvoltat, care nu concordă cu simţul satirei 

vehemente, dar scrisul lor poate fi o formă specială de rezistenţă 

la asaltul angoasei existenţiale şi o replică la orice fel 

de servituţi. Biblioteca plăsmuită de Mircea Horia 

Simionescu înregistrează duhliu şi bine direcţionat clişee lite - 

rare şi interpretative, situaţii de viaţă într-un spectacol de tip 

carnavalesc. Deriziunea ca disponibilitate poznaşă şi ca jeu 

de l’écriture se abate asupra clişeelor literare şi beteşugurilor 

printr-o atitudine superior detaşată, dar şi prin reacţii sarcastice, 

făţişe ori camuflate, ca mod de asumare a libertăţilor 

posibile. În tablouri baroce, fantezia dă pe dinafară, cu 

imaginaţie uneori grotescă, bazată pe contrarietăţi deloc 

moralistice, didactice şi sentimentale. Efectul nu-i un simplu 

divertisment, experimentul literar se produce, cu densitate şi 

vigoare artistă, în dezordinea absurdului şi a lucidităţii constructive, 

într-o unitate (instabilă) a contrariilor. 

* Mircea Horia Simionescu, Bibliografia generală, 

Editura Humanitas, 2007.

cartea de critică 

Radu Voinescu 

Arta interpretării 

i, ca şi cum n-ar fi de-ajuns că interpretarea se 

deva lorizează prin însăşi abundenţa ei pe piaţă 

(ca orice acţiune cotată la bursă), voci contestatare 

răsună tot mai insistent în ultima vreme” scria 

Paul Cornea în 1988, în cartea sa Introducere în teoria lecturii. 

Iar vocile respective nu erau chiar de neluat în seamă, 

cu atât mai mult cu cât deja în perioada în care profesorul 

Paul Cornea îşi scria cartea, tindeau să se facă din ce în ce 

mai acut simţite orientările relativizante ale gândirii postmo - 

derne. Susant Sontag publicase încă în 1964 celebrul său 

eseu Împotriva interpretării, în care lansa următoarele afirmaţii: 

„Într-o cultură a cărei dilemă ajunsă deja clasică o constituie 

hipertrofia intelectului în dauna energiei şi a aptitudinilor 

senzoriale, interpretarea este răzbunarea intelectului 

asupra artei. Mai mult chiar. Este răzbunarea intelectului 

asupra lumii. A interpreta înseamnă a sărăci, a goli lumea, 

pentru a crea o lume de umbre, a «semnificaţiilor»”. Problema 

este că mai mult acest titlu teribilist şi nu lipsit de un bombasticism 

„intelectual”, dar bine ţintit din punctul de vedere al 

unui marketing al ideilor şi al numelui iniţiatoarei, a făcut mai 

ales carieră (şi cum să nu fi făcut, când el răspundea, între 

alte caracteristici care ţin de spiritul timpului, unei oboseli sau 

chiar dezarmări a intelectului în faţa noilor provocări ale lite - 

raturii şi ale artei, nici azi mulţumitor rezolvate în estetica şi în 

hermeneutica din Occident şi de peste Ocean!) şi nu „aplicaţiile” 

interpretative ale autoarei, exercitate pe scriitori im - 

por tanţi, toate negând, în fapt, acest enunţ. 

Ceva mai aproape – aşadar, în plin postmodernism –, 

Umberto Eco avansa idei şi mai descurajante: „Vreau să 

subli niez că în interpretare, pe lângă faptul că o expresie 

poate fi înlocuită de interpretarea ei, se întâmplă şi faptul că 

acest pro ces este teoretic infinit, sau, cel puţin, nedefinit, şi că, 

atunci când folosim un sistem de semne dat putem fie să 

refuzăm interpretarea expresiilor sale, fie să alegem interpretările 

cele mai adecvate, în funcţie de contexte diferite.” 

(Despre interpretare; ediţia italiană apărea în 1990, cea 

românească în 1996). Sublinierile în text aparţin autorului, 

dar poate mai importante în consecinţele lor sunt două 

cuvinte nesubliniate, „infinit” şi „nedefinit”, despre care nu se 

poate crede că nu acţionează, măcar subliminal, dată fiind 

forţa lor intrinsecă, asupra conştiinţei celui care citeşte şi… 

interpretează. În rest, şi în Opera deschisă, şi în Lector in fa - 

bula, şi în cartea tocmai amintită şi, de fapt, peste tot în lu cră - 

rile sale, Eco se dovedeşte un creator de adevărate „ma - 

nuale” de interpretare. 

Ca să complicăm şi noi lucrurile, vom afirma că uneori 

se dovedeşte mai plin de consecinţe ce nu spune, decât ce 

spune un autor, înţelegând prin „ce spune”, tocmai felul în 

care el se exercită în mod real şi nu felul în care îşi „prezintă 

marfa”. 

Poate în continuarea lucrării sale despre receptare, 

poate determinat de câmpul de relativizare şi de contradictorialitatea 

ideilor despre interpretare din ultimele trei decenii 

şi mai bine – mă refer la acele idei care ţin de marketingul 

literar – Paul Cornea a conceput proiectul unei cărţi intitulate 

Interpretare şi raţionalitate. * „{ 

Am fost uimit că această carte, 

despre ale cărei merite nu voi şti să vorbesc îndeajuns în 

aceste rânduri, nu a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 

2006, trebuind să se mulţumească doar cu premiul revistei 

„Observator cultural”, onorant şi acesta, dar… 

Îmblânzindu-şi tonul, în textul mai înainte amintit, Susan 

Sontag afirmă, la un moment dat, cu multă justeţe: 

„Interpretarea trebuie ea însăşi evaluată, în cadrul unei vizi - 

uni istorice a conştiinţei umane.” Este tocmai ceea ce strălucit 

face Paul Cornea în această carte pe care o consider, o 

spun de pe acum, una esenţială pentru oricine vrea să se 

formeze în oricare profesie intelectuală şi nu doar pentru cri - 

ticii literari şi, eventual, pentru cei care se îndeletnicesc cu 

filosofia. Oricine are de profitat de pe urma demersului acestui 

cărturar de excepţie în privinţa modului în care îşi va mlă- 

dia gândirea, va şti să ia distanţă în privinţa ideilor, imagi - 

nilor, discursurilor de tot felul sau să se implice în căutarea 

adevărului (a se lua cu relativitatea necesară!) în oricare 

problemă, scoasă înainte de viaţă ori pusă de vreun text sau 

altul, că e literar, că e ştiinţific, jurnalistic ori un simplu enunţ, 

fără intenţie artistică, al cuiva. 

În toată desfăşurarea sa, Interpretare şi raţionalitate 

este un exemplu de metodă. Propriu-zis, nu ne aflăm în faţa 

unei cărţi de creaţie ci a unei sinteze, realizate, desigur, prin 

prisma propriilor capacităţi şi competenţe. Dar tocmai aceste 

performanţe şi aceste competenţe se dovedesc a fi la cel 

mai înalt nivel; nu numai urmărirea aproape exhaustivă a 

subiectelor discuţiei fiind un tur de forţă dar şi maniera în care 

acestea sunt discutate, pornind de la ideile fiecărui autor şi 

coagulând ce e mai bun, mai frumos, mai util, mai inteligent 

în reflecţia filosofică, în gândirea ştiinţifică, în practicile de 

înţelegere şi interpretare. 

Autorul porneşte de la dezbaterea conceptului de 

„înţelegere”, cu profunde şi nuanţate glosări asupra multitudinii 

de sensuri, accepţii şi întrebuinţări ale cuvântului – de la 

înţelegere „ca sesizare”, la afectivitatea implicată, la plasti - 

citate, la caracterul „prejudicial” al înţelegerii („totdeauna în 

exerciţiul sesizării e implicat, chiar şi dacă în doze minimale, 

un parti-pris, o aprehensiune, un mod specific de comportament. 

Acest unghi particular de refracţie exprimă, deopotrivă, 

personalitatea individului şi modelarea pe care i-o impune 

momentul istoric, formaţia şi ambientul cultural. Înţelegerea ne 

apare ca individuală, e totdeauna a mea, a ta, a lui. Dar 

fiecare singularitate emerge pe fundalul unui plural, pluralul 

intersubiectivităţii care ne constituie…”), la înţelegerea celorlalţi, 

înţelegerea ca „stăpânire a unei tehnici” sau înţelegerea 

ca „sesizare a intenţiei” şi aşa mai departe, pentru că, aşa 

cum am spus, pare că nimic nu este lăsat pe dinafară din tot 

ce ar putea intra în această paradigmă, înşelătoare, dar sine 

qua non, a ceea ce numim înţelegere. 

Abia o dată lămurită chestiunea înţelegerii (lămurită, în 

pofida tuturor discuţiilor despre distorsiune, despre false percepţii 

şi false idei) se trece la problema şi mai spinoasă a 

interpretării. Wittgenstein, J.L. Austin, Searle, Roman 

Ingarden, Jauss, Paul Ricoeur, Mihai Spăriosu, Peirce, 

Gadamer, Dilthey, Edgar Morin, Umberto Eco – şi lista este 

impresionant de lungă – sunt convocaţi, cu teoriile lor, pentru 

a parcurge traseele complicate, întreţesute nu arareori, pentru 

a da seamă despre ce înseamnă şi care este uzajul conceptului 

de interpretare. Uneori, la finalul unei controverse a 

oamenilor de ştiinţă, a teoreticienilor, Paul Cornea lasă să se 

înţeleagă direcţia în care trebuie să se orienteze cititorul, 

după ce i s-au pus în faţă atâtea şi atâtea păreri, un număr 

mai mult decât rezonabil de metode. Alteori, îi trece integral 

lectorului posibilitatea de a hotărî, ca într-o maieutică sui 

generis. Dar în toate chestiunile, alegerea se va face în 

deplină cunoştinţă de cauză, graţie spiritului de onestitate şi, 

aş spune, a unei griji, a autorului pentru ca acela care învaţă 

să dispună de toate atu-urile. 

Interpretare şi raţionalitate nu este, cum spuneam, 

neapărat o lucrare originală prin ideile autorului, este în mod 

cardinal o carte de învăţătură. Dar este unică şi remarcabilă 

prin stăpânirea perfectă nu numai a cunoştinţelor legate de 

tema aleasă ci şi a manierei de a le diseca, de a le răsuci 

pentru a putea fi privite din cât mai multe perspective, de a 

şi le însuşi sau de a se disocia de acestea, inducând şi celui 

care îl urmează pe autor în demersul său de mare şi profund 

umanism (e semnificativ faptul că Paul Cornea a scris, cândva, 

o carte intitulată Itinerar printre clasici) un fel de a aborda 

lucrurile, de la cele aparent simple până la cele vădit litigioase. 

Dar câte probleme nu se dovedesc litigioase atunci 

când raţionalitatea noastră se răsfrânge asupra lor!? 

Multă vreme s-a socotit – şi încă se mai socoteşte – că 

interpretarea este o artă. Paul Cornea demontează mecanismele 

interpretării, iar demersul său demonstrează, implicit, 

că avem de-a face cu o tehnică sau cu un ansamblu de teh - 

nici bine puse la punct, experienţă, talent şi, nu în ultimul rând, 

cunoştinţe şi sisteme de valori şi cu o anumită capacitate de 

a le mânui. Ceea ce nu înseamnă că nu lasă loc şi acelui 

indicibil, acelei zone obscure a iraţionalităţii, adică a ceea 

ce nu poate fi încă (subliniez încă, pentru că istoria ştiinţei nu 

e decât o permanentă împingere a limitelor) înţeles. 

„Confruntarea fără de sfârşit dintre raţional şi iraţional” 

este unul dintre cele mai dense şi mai spectaculoase capitole 

ale cărţii. Pentru că pune laolaltă două tendinţe majore ale 

gândirii noastre, ale Weltanschauung-ului nostru, considerate 

ireconciliabile. Şi nu e vorba de religie şi raţionalitate, i.e. 

spirit ştiinţific, decât într-o primă instanţă. La baza acestei 

lupte de contrarii stă însăşi structura noastră psihică, stau educaţia 

şi cultura noastră (culturi, în plan general). Marsilio 

Ficino şi I.P. Culianu, Kant şi Popper, Paul Fayerabend şi 

Gilbert Durand, Einstein şi Wolfgang Pauli, Moshe Idel şi 

Claude Lévi-Strauss sunt puşi în ecuaţie cu teoriile lor legate 

de universul fizic şi de cel interior, de magie şi de imaginar, 

despre cuante şi conştiinţă. După părerea celui care scrie 

rândurile de faţă – şi mă bucur să constat faptul că acest 

lucru se poate deduce şi din felul în care Paul Cornea conduce 

discuţia printre aceste orientări divergente la primul 

nivel de cunoaştere şi înţelegere –, la nivelul foarte profund 

cele două tendinţe nu sunt atât de disjuncte, ele au fie note 

comune, fie comunică subtil, pe dimensiuni pe care abia mai 

de curând am ajuns să le pătrundem. Sistemele de gândire 

ale aşa-zişilor primitivi sunt „raţionale” la nivelul lor de confruntare 

cu lumea, de înţelegere a ei şi de rezolvare a 

provocărilor acesteia. Magia este unul dintre aceste tărâmuri 

care împart cu ştiinţele rigoarea şi explicativul dar şi, să 

recunoaştem, imaginarul, pentru că există, cum bine se ştie, 

o imaginaţie ştiinţifică. În fond, şi ştiinţa, şi magia au drept ţel 

– în latura lor pozitivă, pentru că ele seamănă aici, ca şi în 

cea negativă – dominarea unor forţe, şi una şi alta sunt puse 

în slujba omului, a sănătăţii şi a bunăstării sale. 

„Interpretarea e un exerciţiu raţional, însă compozit sau 

mixt, implicând adesea un aport, divers ca pondere, al 

iraţionalului. Ori de câte ori ea se aplică unui obiect complex 

(un text auto- sau pseudoreferenţial, un eveniment semnificativ 

etc.) e constrânsă să coopereze cu imaginaţia, afectivitatea 

ori credinţele”, scrie Paul Cornea. Discuţia este, evident, 

mult mai complicată, dar în carte se găsesc toate 

cheile pentru a o sesiza în multitudinea determinărilor sale. 

Demersul lui Paul Cornea este plin de sagesse, de 

acea înţelepciune calmă, caldă care aparţine cărturarului 

umanist şi poartă atributele rare ale modestiei într-o epocă în 

care moneda de schimb este ostentaţia. Stăpâneşte 

admirabil domenii diverse ale cunoaşterii, dar nu se sfieşte să 

îşi decline competenţa în rarele împrejurări în care problema 

e ori prea încâlcită, ori încă „necoaptă”, dacă pot spune 

aşa, ori nu îi este familiară. Referindu-se la fastuosul sistem 

articulat de Gilbert Durand în Structurile antropologice ale 

imaginarului, la un punct se opreşte: „Tabloul general e o 

construcţie impresionantă, poate prea simetrică pentru a fi 

deplin plauzibilă. N-am însă competenţa să mă pronunţ şi, în 

orice caz, ceea ce mă interesează în contextul de faţă sunt 

continuare în pagina 14 

* Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Polirom, 

Colecţia „Collegium”, 2006. 

Diagonale 


5

scene din viaţa literară 

Pe Dragoş Vrânceanu l-am cunoscut în perioada 

1965-1967, pe când era redactor la secţia de 

poezie a revistei „Luceafărul”. Absolvent al unei fa - 

cultăţi cu profil tehnic (geologia, 1961), am început 

să-mi dau seama că iubirea mea pentru literatură nu se mai 

putea rezuma la citirea cu patimă a cărţilor ce-mi cădeau în 

mână; încercam de-acum eu însumi să notez unele idei, care 

se organizau cu de la sine putere în versuri, în fragmente de 

proză... Din diferite localităţi montane, unde îmi desfăşuram 

activitatea de prospector, expediam plicuri pe adresa unor 

redacţii ale revistelor literare – erau doar câteva, la începutul 

anilor şaizeci; îmi răspunseseră încurajator Mihu Dragomir la 

de-acum faimoasa rubrică „Dintre sute de catarge”, din 

„Luceafărul”, asemenea Geo Dumitrescu, de la rubrica pentru 

debutanţi a „Gazetei literare”. 

La revenirea din campanie în 1964 am început să 

frecventez Cenaclul „Nicolae Labiş”, aflat în grija echipei 

redacţionale de la „Luceafărul”, patronată de Eugen Barbu. 

Acolo, la Sala Oglinzilor, într-una din serile de luni ale iernii 

1964-1965 l-am văzut pentru prima dată pe Dragoş 

Vrânceanu, iar nu în vreunul dintre birourile din Ana Ipătescu 

ale „Luceafărului”, unde am urcat în câteva rânduri cu grupaje 

de poezii – s-a întâmplat să i le încredinţez Violetei 

Zamfirescu, prezentă la toate şedinţele cenaclului şi foarte 

activă. Spre deosebire de Dragoş Vrânceanu, care nu participa 

decât uneori la cenaclu, iar biroul lui de la redacţie nu-l 

depistasem, de va fi avut vreunul. 

Exista obiceiul ca lucrările cenaclului să fie girate de 

4-5 redactori, Eugen Barbu conducea ostilităţile; el anunţa 

numele celor ce urmau să citească în seara respectivă, de 

regulă, doi protagonişti, mai întâi poezia, apoi proza, dacă 

nu cumva încă o repriză de poezie... După cele două lecturi, 

aveau cuvântul combatanţii din sală, eventual şi redactorul 

care făcuse propunerea de lectură, iar în final E.B. îşi formula 

opinia personală despre autorii care se produseseră, 

după care anunţa programul pentru următoarea şedinţă. 

Erau discuţii aprinse, erau patimi, partizanate, miza nefiind 

neglijabilă ci dimpotrivă, mulţi îndrăzneţi plecau sfârtecaţi de 

nemiloşii confraţi de aspiraţii la gloria literară, alţii se 

alegeau cu o tresă subţire, lesne de smuls de pe umăr. 

Redactorii îşi probau zelul, în fapt trebuiau să-şi justifice opţiunea 

în faţa patronului şi a auditoriului însetat de jertfe... 

Dragoş Vrânceanu, o prezenţă discretă între redactorii 

mai tineri şi combativi, putea să lase impresia că se dezinteresează 

de luptele cotidiene. Acest lucru mi-a reţinut 

atenţia, mai ales într-un moment de efervescenţă literară 

când, de la o săptămână la alta, se lansau în cenaclu tineri 

de real talent: Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Marius 

Robescu, George Alboiu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela 

Melinescu, Constanţa Buzea şi atâţia alţii..., iar paradoxal 

era doar faptul că aceste talente trebuiau girate de nişte 

redactori ce nu aveau nici pe departe o prestaţie la acelaşi 

nivel. Doar în câteva rânduri Dragoş Vrânceanu s-a produs în 

cenaclu, pledând cu aplicaţie şi eficienţă în favoarea tinerilor 

pe care îi propusese să citească. Lui Nicolae Ioana i-a prevăzut 

o frumoasă carieră de poet, remarcând talentul, originalitatea 

şi „inteligenţa subţire” a argeşeanului, care s-au confirmat 

mai apoi din plin. 

Era un om înalt şi bine legat, fără a fi corpolent, de o 

aleasă distincţie, discret şi cu deosebire urban, neagresiv, 

placid şi făcând figură aparte în cadrul redacţiei de la 

„Luceafărul”: o vădită diferenţă de fire, de formaţie intelectuală 

şi de opţiuni, însă şi un accentuat decalaj de vârstă, greu 

de trecut cu vederea; un om la aproape 60 de ani într-o 

echipă cu media de vârstă sub 35 de ani şi care se ocupa 

în principal de debutanţii în literatură. Tactul şi demnitatea 

conţinută a mai vârstnicului coleg estompa cumva discrepanţa, 

sesizabilă de la orice distanţă (ca, de altfel, şi la 

apariţiile pe coridoare ale unui Vladimir Streinu, de pildă). 

Părea improbabil ca distinsul poet să fi fost ataşat heirupistei 

6 Diagonale 


Ion Lazu 

Dragoş Vrânceanu – 

„migdalul înflorit a doua oară” 

echipe redacţionale prin hatârul patronului, cu atât mai puţin 

prin persuasiuni şi obedienţă, cum se mai întâmplă. Plutea o 

nedumerire printre cei atenţi la context. A părut, de aceea, 

plauzibilă o explicaţie cu iz de legendă ce a ajuns până la 

mine. Dragoş Vrânceanu făcuse studii de specialitate în 

Italia, la Florenţa, îmi pare, unde cunoscuse floarea literaţilor 

vremii. Apoi schimbarea de regim de la noi îl dăduse de-o 

parte; practic, îl scosese din viaţa literară pentru vreo două 

decenii. Până la vizita în ţara noastră a unui foarte important 

poet italian, invitat la cel mai înalt nivel de către diriguitorii 

culturii socialiste. După protocolarele saluturi, reputatul 

oaspete pusese o primă întrebare concretă: Dar unde se află 

excelentul poet Dragoş Vrânceanu, strălucitul nostru compa - 

nion de la Florenţa şi Milano? L-au scos iute pe Dragoş 

Vrânceanu de la cutie, l-au numit redactor la una dintre cele 

mai importante reviste literare. Pe atunci, aceste şoapte mi 

s-au părut demne de crezare. Unele lucruri ne erau cunoscute: 

faptul că marii noştri scriitori fuseseră interzişi, scoşi din 

biblioteci şi din manualele şcolare: Arghezi, Rebreanu, 

Blaga, Bacovia, Barbu, Pillat, Voiculescu, Philippide, atâţia 

alţii… – mari absenţe, despre care aflam întâmplător, pe căi 

indirecte... Iar alţii închişi, suprimaţi. Povestioara despre 

Dragoş Vrânceanu părea, de aceea, plauzibilă: încă un 

poet adevărat scos de sub obroc numai datorită unei fericite 

intervenţii din afară. Trebuie admis că nu era uşor de explicat 

prezenţa la o revistă de primă linie a unui poet fără operă; 

căci nu auzisem despre nici o carte de-a lui D.V., nu citisem 

referiri la poezia sa. Astăzi, cu mijloacele de informare de 

care dispune cititorul obişnuit, e mai greu de înţeles cât de 

dezorientat putea fi un tânăr de bună credinţă care voia să 

ştie cum stau, de fapt, lucrurile. Acum, privind fişa bio-bibliografică 

din Dicţionarul Scriitorilor Români a lui Dragoş 

Vrânceanu îţi dai lesne seama că primul volum de poezii al 

lui a apărut abia în 1965! Oricum, zvonurile privind interdicţia 

la care fusese supus se adevereau. Te întorci cu un plus 

de atenţie asupra datelor biografice, observi că în perioada 

1934-1938 a fost redactor la „Curentul”, apoi, între 1941 si 

1944 a fost ataşat cultural la Consulatul din Milano, după 

care s-a refugiat un an de zile în Elveţia. Se naşte bănuiala 

unor simpatii de dreapta. Dar de ce despre perioada 1946- 

1952 fişa din DSR nu dă nici o informaţie? Nu cumva e 

vorba despre un domiciliu obligatoriu, eventual despre o 

încarcerare etc.? Ceva foarte important din viaţa autorului şi, 

totodată, o posibilă mare culpă a regimului comunist sunt trecute 

sub tăcere – la atâtea decenii de la eveniment şi la 

atâţia ani de la revoluţie. Ciudată tăcere!... 

(În ultimul moment, aflu de la familia poetului că înainte 

de marea conflagraţie italienistul predase cursuri la Udine, 

Florenţa şi Roma; că în momentul întoarcerii armelor se retră - 

sese în Elveţia, ţară non-beligerantă, iar în ultimă instanţă, mai 

mult prin munţi, decât pe căile civilizaţiei/războiului, revenise 

în ţară. În următorii ani stătuse ascuns, cu complicitatea consătenilor 

ciobani din Băbenii-Ungureni de Vâlcea. Un om în 

plus la stână, fie el cioban sau poet...) 

Oricum vor fi stat lucrurile, domnul Dragoş Vrânceanu, cu 

figura lui de aleasă distincţie: un cap mare, trăsături largi, nas 

proeminent, păr grizonat, pieptănat până la ceafă, un chip 

foarte expresiv, de artist abstras, privind doar în treacăt la cele 

din preajmă, nu părea dispus să vină cu amănunte privind 

intimele avataruri din deceniile de după război. Îi purtam o 

reală simpatie, însă de la distanţă. Practic, nu cred să fi schimbat 

mai mult de câteva fraze, în afară de saluturi şi strângeri de 

mână. Nu cu deosebire încrezător în propriile înzestrări poeti - 

ceşti, aveam măcar orgoliul unui comportament sobru, asta mă 

împiedica să devin „ţuţărul” vreunui redactor care să-mi 

favorizeze, eventual, debutul la „Luceafărul”, căci în ideea 

mea de atunci, care este şi ideea mea de azi despre propria 

literatură, un succes, oricât de modest, al poeziei mele sau 

insuccesul total trebuia să fie numai şi numai consecinţa talentului 

sau a lipsei mele de talent. Mândru pe toată linia, deşi 

încă needificat în ce mă priveşte. Unele poezii, câteva grupaje, 

îmi apăruseră, cum spuneam, ici şi colo. Şi tocmai în 

această perioadă de nesiguranţă a picat articolul din 

„Luceafărul” al lui Dragoş Vrânceanu: „Poeta artifex”. Autorul 

pornea chiar de la constatarea că „unele poezii sau grupaje 

de-ale lui Ion Lazu au apărut ici şi colo...”. Ce bucurie pe mine! 

Un venerabil poet de dinainte de război îmi dăduse girul său, 

pe baza numai a poeziilor publicate! Şi, de aici, hotărârea de 

a merge mai departe, scriind ce aveam de scris. Dar să-l fi 

oprit pe blajinul domn cu mers legănat şi să-i fi mulţumit, cu 

câteva fraze simple şi bine simţite – am făcut oare acest lucru 

de elementar bun simţ? Pe cât îi eram recenzentului de 

recunoscător, pe cât de arzătoare era dorinţa de a-i mulţumi? 

Mi-e teamă că nu am făcut-o, totuşi… 

Şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, nu articolul care mă 

confirma ca „poeta artifex”, ci acele zvonuri-informaţii neoficiale 

despre legăturile de dinainte de război cu pleiada de 

tineri scriitori italieni, această aproape-legendă cu privire la 

Dragoş Vrânceanu a făcut din poetul practic necunoscut mie 

ca atare unul dintre reperele importante ale intelectualului ce 

doream să devin. Printr-una dintre asociaţiile de idei nu foarte 

lesne de explicat, ce pot părea curioase sau de-a dreptul 

născocite, tot ce am citit mai apoi din literatura italiană – şi 

se traducea intens în acea perioadă de „destindere” dintre 

1965 şi 1971: Montale, Luzzi, Carlo Bo, Ungaretti, 

Quasimodo, Pavese, Buzatti, toate aceste lecturi se legau în 

mintea mea de poetul străin-prieten Dragoş Vrânceanu, de 

prezenţa sa printre literaţii în efervescenţă din Italia de 

dinainte de război. 

În 1978, când a fost să plec în campania geologică în 

zona Băbeni-Vâlcea, deja doamna Zorina Regman mă pu - 

sese în legătură cu dna Florica Vâlceanu, de-acum văduva 

poetului, care m-a ajutat să-mi găsesc o gazdă la Băbeni- 

Români, la dna Olimpia Ionescu, o rudă a familiei 

Vrânceanu-Nicula. Multe mi-a mai povestit dna Pia din 

copilăria şi tinereţea viitorului poet şi italienist. O parte dintre 

spusele doamnei Pia vor fi fost notate, aşa cum se şi cuvenea 

din partea unui discipol, în jurnalul meu de june condeier – 

însă unde vor fi fiind acele pagini de jurnal? În acel manuscris 

recuperat printr-un noroc ar fi să regăsesc poveştile 

despre copilăria şi adolescenţa poetului Dragoş Vrânceanu, 

descărcate în grabă acolo, „la prima mână”, anume ca să 

rămân cu mintea clară pentru următoarele relatări ale doamnei 

Pia, ruda mai tânără şi probabil îndrăgostită de poet... 

Casa părintească a învăţătorului Atanasie Vrânceanu- 

Nicula se afla lângă primărie şi şcoală, chiar în centrul satului 

Băbeni-Ungureni, sat tipic de ciobani, veniţi se pare de pe clina 

nordică a Carpaţilor. În temerarele ieşiri ale dnei Pia, o persoană 

în vârstă, fragilă însă deosebit de comunicativă faţă de 

un ins care se dădea drept ciracul Maestrului Vrânceanu, o 

însoţeam pe gazda mea din satul Băbeni-Români până în centrul 

comunei (Ungureni), însă adevărul este că m-am sfiit să intru 

în ograda familiei Nicula, rămânând respectuos la poartă. Fiind 

vorba despre lucruri foarte importante pentru mine, timiditatea 

lua proporţii nebănuite. În schimb drumurile – şi gândurile mele 

– se ţeseau în jurul „Casei de sub pădure” – o vilişoară pe care 

în mod misterios D.V. şi-o construise în afara localităţii natale, pe 

un drumeag spre comuna Şirineasa, sub clina dealului, la 

poalele unei păduri care atârna deasupra luncii propriu-zise a 

Oltului. Fapt este că singur descoperisem, după descrieri, 

amplasamentul „Casei de sub pădure” şi acum nu mai trebuia 

decât să-mi organizez în aşa fel ieşirile pe teren încât fie la plecare 

fie la înapoiere să trec pe la vilă. O construcţie simplă, fără 

etaj, pe care n-aş putea să o descriu mai exact, deşi i-am dat 

de atâtea ori târcoale, iar în câteva rânduri m-am apropiat şi, 

făcându-mi umbră cu palmele şi cu carnetul de teren, am privit 

înăuntru, prin ferestrele largi: alcătuită din trei-patru încăperi, însă 

continuare în pagina 14

electuri 

Emil Niculescu 

Alexandru George: 

„În această cetate de 

despărţiri” 

A 

lexandru George a dat spre tipar romanul Oameni şi 

umbre (1996), reeditat în forma-i completă – Oameni şi 

umbre, glasuri şi încăperi (Ed. Polirom, 2003, 565 p.), 

atunci când cartea avea deja o istorie narată în alte pa - 

gini ale scriitorului. În 1955, află dintr-un articol al lui Mircea Eliade 

că Giovanni Papini ar fi nădăjduit să-şi sfârşească (în splendoare) 

viaţa şi cariera scriitoricească printr-un op, Adonis, rapportu sugli 

uomini, proiect ratat din cauza vârstei, bolii şi a orbirii. Prudent şi 

datorită unor pretimpurii afecţiuni ale sănătăţii, lectorul de atunci ne 

confiază: „inspirat şi alarmat de acest caz, am vrut să scriu acest 

op dintru început, dar nu ca un început. Şi, încetul cu încetul, proiectul 

meu despre o carte de «gânduri» a alunecat spre un roman al 

unui intelectual, al unor drame intelectuale petrecute într-un mediu 

intelectual, prin care aş fi putut să-mi exprim mai uşor şi mai eficient 

«ideile» proprii, ori să fac să rezulte o concepţie” (Consemnări în 

curs şi la urmă, Târgovişte, Grupul Editorial Bibliotheca & Pandora, 

2002, p. 234). Scrierea se premedita á rebours faţă de comanda 

socială a comuniştilor, promotori ai realismului socialist, când 

„rezultatele politicii lor se vedeau: apăruse o altă lume şi viitorul n-o 

putea decât avantaja. În felul acesta, scrisul meu, voit anacronic 

(dar şi cel mai târziu, pagini de critică, traduceri, autori editaţi) prelungea 

un trecut, îl aducea în faţa generaţiilor mai recente, tulbura 

cu o câtime tabloul falsificator prezentat de comunişti” (op. cit., p. 6). 

Rama acestuia s-a lăbărţat şi după Eliberare, cum numeşte scriitorul 

momentul decembrie 1989, şi flagrantul este semnalat cu 

indignare de acesta; filmul O vară fierbinte, realizat de Lucian 

Pintilie, după nuvela Salata, de Petru Dumitriu, este catalogat drept 

„o infamie, accentuând în vulgaritate şi grotesc ceea ce 

deformează textul literar însuşi. Acţiunea pare a se petrece în 

Africa, între nişte troglodiţi bestiali şi aproape demenţi. Scopul autorilor 

nuvelei şi filmului a fost să compromită societatea burghezomoşierească 

şi poporul român, în anii imediat după Primul Război 

Mondial. Şi domnul Paleologu (chemat la o masă rotundă asupra 

„producţiei”, n.m.) a admis că această ticăloşie corespunde rea - 

lităţii” (op. cit., p. 141). De aici, şi preţuirea rarei autenticităţi a 

paginilor de memorialistică, atunci când, de exemplu, aparţin lui 

Jurgea Negrileşti – Troica amintirilor. Sub patru regi. 

Alexandru George însuşi a avut şansa experienţei „unui om 

trăit în case de oarecare anticitate şi prin care s-au învârtit oameni 

ce se refereau în permanenţă la un trecut în care ei nu existaseră 

dar care le aparţinea” (Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Ed. 

Albatros, 1994, p. 20). 

Submersiunea într-un timp ce devansează existenţa bio gra - 

fică a scriitorului cu o generaţie, plasează acţiunea roma nului 

undeva, între 1907 şi 1930, eroul cărţii fiind contaminat de aceleaşi 

curiozităţi, aceeaşi pasiune a explorărilor altor vremuri ca 

autorul; prima aventură a acestui mod de cunoaştere îl reprezintă 

podul casei, acesta fiind „tocmai trecutul care-mi lipsea la vârsta 

aceea fragedă, deşi el trebuia totuşi să existe, era latura misterioasă 

a existenţei noastre şi a casei, de care arareori pomenea 

cineva în familia mea (…). Şi era, totodată, o fântână adormită, o 

grotă tăiată spre străfunduri, prin întunecimea vremurilor care mie 

mi se păreau incomensurabile.(…) Momentul a fost hotărâtor, pot 

spune că mi-a sporit mie însumi existenţa, i-a dat în primul rând o 

altă dimensiune” (p. 14). În acest relicvariu va întâlni „umbrele încremenite 

în aşteptare”, taine adăstând o eventuală lumină, ordonate 

după ceea ce au însemnat cândva în succesiunea unei spiţe, lucru 

ce conduce la „certitudinea că misterul lumii trebuie căutat întotdeauna 

în spaţii închise” (p. 19). 

În vecinătatea afectivă a personajului se situează fostul său 

preceptor şi prieten, Nicola Vetros, grec dobrogean, arheolog 

plimbat pe la leagănele civilizaţiei antice şi care trăia, în felul său, 

trecutul: „totul în cultura şi fiinţa lui se raporta le el, toate fenomenele 

din trecut se împleteau cu cele din prezent, cu fapte aparent fără 

nici o legătură între ele” (p. 42) şi, la capătul unor campanii „de 

specialitate”, mărturisea: „Eu caut voluptăţile circularităţii, ale eternelor 

reîntoarceri; mereu debarc pe cele mai neaşteptate locuri, 

dar unde am mereu impresia că am mai fost cândva; ori pe unde 

am călcat nu am făcut propriu-zis descoperiri, mai curând îmi 

dezvăluiam mereu existenţa mea obscură mai profundă. Asta e ati- 

tudinea adevăratului înţelept. Ce rost are să scoţi din pământ toate 

aceste relicve care să-ţi servească numai la demonstraţii profane, 

adică la ceva ce pentru vulg sunt simple pietre, să înjoseşti istoria 

pentru a o sistematiza în rafturi de muzeu? Eu îmi duc viaţa într-o 

scoică uriaşă, simt, să ştii, vibraţia timpului. Labirintul e cea mai 

genială descoperire a omului. El e adevăratul drum al înţeleptului, 

pentru că nu duce nicăieri” (p. 355). 

Familia personajului narator, bunicul negustor cu prăvălie pe 

undeva prin piaţa Sfântul Gheorghe, tatăl funcţionar la Banca 

Naţională, nu împărtăşeşte nici ea, în pofida apartenenţei liberale, 

istoria forjată de chiar acest curent politic, are propriile ei cumpene 

de evaluare; Tudor Vladimirescu este prizat ca „un fel de escroc şi 

impostor, care-i adusese pe turci în ţară cu răscoala lui inoportună 

şi provocase incendii şi asasinat, dar mai ales ruină atâtor negustori” 

(p. 39). Aceasta fără a lua în calcul că primul monograf al răzvrătitorului 

fusese paşoptistul C.D. Aricescu, iar bătrânul Brătianu încura- 

jase eroizarea comandantului de panduri, fie şi din cauza zorilor pe 

care le anunţa – şeful liberal de la Florica se năştea chiar în anul 

zaverei, 1821, dată, deci, dublă în calendarul redeşteptării 

naţionale. Incendiul de la 1847, ce i-a inspirat lui Anton Pann 

„Memorabilul focului mare”, reportaj în versuri asupra sinistrului, 

căruia i-au căzut pradă treisprezece mahalale şi douăsprezece bi - 

se rici ale Bucureştilor, covârşeşte rezonanţa mişcării politice pornită 

prin proclamaţia de la Islaz, în anul următor. Nici războiul nea târ - 

nării nu este văzut prin prisma lui sacrificială, de restituire a demnităţii 

naţionale, ci, pentru tatăl eroului/naratorului, „fusese o comedie, şi 

asta fără altă explicaţie, ci doar pentru faptul că la lupte participase, 

cu un entuziasm juvenil ardent, propriul său viitor socru. Era asta, 

pentru tata, dovada că nu s-a întâmplat atunci nimic serios.” 

Experienţa personală primează faţă de „propagandă”, nimeni nu-l 

putea cunoaşte mai bine pe cel ce a fost părintele soţiei sale. O 

paranteză târzie readuce umbra bunicului din partea mamei către 

o altă înţelegere: „mi-am adus aminte că prin adolescenţă am aflat 

că, în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, în sala de la Kremlin care 

poartă chiar acest nume, ţarul rosteşte o scurtă rugăciune urmată de 

citirea numelui tuturor celor decoraţi cu ordinul militar «Sfântul 

Gheorghe». Or, bunicul meu, cel aşa de dispreţuit de tata şi înmormântat 

sub tăcere de ceilalţi, fusese şi el beneficiarul acestei distincţii 

înalte, în nu ştiu ce grad” (p. 539). Dacă ar fi de căutat un merit al 

campaniei de la 1877, atunci el s-ar afla undeva în zona econo - 

micului, fiindcă „venirea armatelor ruseşti şi şederea lor aproape doi 

ani în ţară săltase foarte bine comerţul, îmbogăţise pe mulţi, mai ales 

pe restauratori, deschisese câmp liber mai multor afaceri, adusese 

ţării numai bine.” Între Valter Mărăcineanu şi Eugeniu Carada, 

fondatorul Băncii Naţionale, profitor şi el al răscumpărării de către 

Rusia a ploii de ruble pe care o dăduseră ofiţerii imperiali, este uşor 

de presupus către cine se îndreaptă respectul. 

Nici „dinastia de Argeş”, care a dublat-o pe cea de Hohen - 

zol lern, nu intră într-o indiviză admiraţie; moartea bătrânului Bră - 

tianu este memorată de părintele eroului drept „cea mai mare 

nenorocire”, un argument în plus fiind acela că „tatăl său îşi închi - 

sese prăvălia în ziua înmormântării, ceea ce pentru un negustor 

era un sacrificiu greu de apreciat de către profani”. 

Cu măsuri diferite va fi etalată şi participarea celor doi fraţi 

ai funcţionarului de bancă la cel de al doilea război balcanic: 

Costică, da, era ofiţer de cavalerie, avea „obligaţie de serviciu”, 

prezenţa lui în Bulgaria se justifica; voluntariatul lui Petruş, oaia 

rătăcită a familiei, buclucaş şi cam ghinionist în combinaţiile şi iniţiativele 

sale, mai puţin. Venise de peste Dunăre, unde singurele 

bătălii s-au purtat în spitalele de campanie cu holera, cum 

aminteşte şi doctorul şi memorialistul Argetoianu, aflat, pe atunci, 

sub arme; chiar dacă nu s-a întors pe scut, a revenit „ca un posibil 

purtător de microbi, ameninţând să transmită familiei întregi niscai 

boli incurabile.” 

Drumul către răspunderile cetăţeneşti, socializarea eroului 

este anevoioasă, şovăitoare; exemplificabil, pentru vârsta aceea, 

ar fi intrarea în cercetăşie, „organizaţie recent înfiinţată, ce nu avea 

scopuri militare, dar însemna, totuşi, un prim pas spre ele”, deşi be - 

ne ficia de amiciţia cu fiul „celebrului căpitan, devenit mai apoi 

maior, Ionescu-Vifor, acela care fusese unul dintre promotorii cer ce - 

tăşiei”, cel ce-i îndemna pe cursanţi întru destoinicire: „Aşa, băieţi, 

aşa! Pregătiţi-vă pentru bătălie! Voi sunteţi viitorul ţării!” (p. 156). 

Militarul, pasionat de sportul hipic, îşi ataşase numelui de familie 

pe cel al unui iubit şi inubliabil slujitor în curse; Tudor Arghezi a avut 

şi el o corespondenţă juvenilă cu un căpitan Panaitescu-Vifor, aşa 

cum, în alte pagini ale sale, aminteşte Alexandru George (Alte 

reveniri, restituiri, revizuiri, Ed. Cartea românească, 2003, p. 20). 

Monotonia manualului de cercetăşie („o mulţime de îndemnuri 

repetate la fiecare pagină”), hotărâtoare asupra neofitului, va fi 

demonstraţia eficacităţii unei arme necunoscute puştanilor, prezentată 

de prinţul Carol („– Această maşin este o mitrailleusă!”), 

extrem de abil în a o demonta şi reconstitui. Uşurinţa cu care putea 

fi manevrată, chiar de un copil, şi forţa ei destructivă (probată, câţiva 

ani mai târziu, şi împotriva roşiorilor participanţi la şarja de la 

Robăneşti) îi uimeşte pe asistenţi: „Tot drumul în tramvai n-am scos 

nici o vorbă; eram impresionaţi şi fericiţi, ca şi cum ne-am fi întors de 

la Înviere. (…) Sensul apelului celor vârstnici la «noi», cei mai tineri, 

devenise mai clar” (p. 160-161). Un Dumnezeu al oştirilor îşi lăsa 

umbra peste lume. 

Ieşirea ţării din neutralitate îl află cercetaş la Constanţa, 

vacanţă în care tocmai investiga simptomele şi uimirile unei prime 

îndrăgostiri şi contrariază calculele, destul de temeinice, ale tatălui: 

„Încep să cred în inteligenţa lui Ionel Brătianu, deşi am avut totdeauna 

mari îndoieli în această privinţă. Dacă izbuteşte să ne menţină în 

neutralitate, o să avem o poziţie grozavă în tratatele de pace… 

Închipuiţi-vă Europa asta sfâşiată, toate ţările din jurul nostru care 

s-au bătut o să fie la pământ, o să fie distruse, încă de pe acum sunt 

la capătul puterilor, o să se facă apel la noi, care am rămas în afara 

conflictului, cu o armată neatinsă şi cu rezerve de hrană de o să-i 

putem salva pe toţi (…) Vă daţi seama ce poziţie extraordinară o să 

avem? Credeţi că Brătianu o să arunce din mână cărţi atât de 

bune?” (p. 193). Raţionamentul acesta, atitudinea „era cam 

aceeaşi cu a neutraliştilor, îndeosebi a celor grupaţi în jurul domnului 

Marghiloman”, conservatorul, care nu era taxat de germanofil. 

Declaraţia de intrare a României în război are, deşi îi zdruncina perspectivele, 

pentru slujbaşul de finanţe, aerul unei glume reuşite („nu 

se aştepta nimeni, acuma, în vacanţă. Nu, zău că e bună!”), şi îl suspectează 

de o subtilitate majoră pe Ionel Brătianu: „Noi am 

declarat război Austro-Ungariei, înţelegi? Doar Austro-Ungariei… 

Cred că înţelegi acuma? Ha, ha, ha ! Ce fac nemţii îi priveşte, e treaba 

lor, noi nu le-am declarat război lor” (p.198). 

Jurnalul “de război” se alcătuieşte din petice lipite într-o succesiune 

insolită, într-o mişcare browniană ce angajează entuziasmul 

inconştient al cercetaşilor, imnul „La arme!” al timidului sinucigaş 

Şt.O. Iosif, pus pe muzică de Castaldi, replica morocănoasă a 

unui ofiţer de rezervă escalatat de evenimente („– Cântaţi la 

urmă!”), ştirile aduse de adulţi de la „Jockey-club”, comunicatele 

de presă, vehicularea numelui lui Averescu, despre care unchiul 

Costică, care-i fusese subordonat, în 1907, avea numai referinţe 

excelente („un om clarvăzător, care prevăzuse, împotriva convingerilor 

regelui, că ruşii vor fi bătuţi de japonezi în războiul ce avu - 

sese loc cu zece ani înainte”), escamotarea situaţiei de fapt a frontului, 

prin ştiri laconice despre „numeroasele «schimburi de focuri» 

ce avuseseră loc pe cutare sau cutare front”, ce creau pentru adolescent 

asociaţii din cele mai contrariante („şi domnul Puricescu 

avusese un «schimb de focuri» cu adversarul său la Şosea”). E o 

Diagonale 


7

viziune stendhaliană şi cumva urmuziană a operaţiunilor, cu 

prezenţa mai mult operetistică a aviaţiei din misiunea franceză, iti - 

nerantă pe fronturile Antantei, mai mult cu efect de cric moral, eva - 

cuarea tezaurului şi a Curţii Regale, până la pecetluirea regimului 

de ocupaţie, printr-o ordonanţă a prefecturii, dată cu două zile 

înainte ca inamicul să intre în Bucureşti, semnată de generalul 

Mustaţă, unde se stipula că orice „ameninţare cu vorba, cu gestul” 

va fi sancţionată cu împuşcarea, mai mult decât ar fi mers în drasticitate 

duşmanul. Un tablou de mare forţă plastică şi dramatică se 

petrece în Piaţa Palatului, „la statuia lui Brătianu, unde marele om 

era înfăţişat indicând urmaşilor direcţia Ardealului, cu braţul întins 

spre Nord, am zărit deodată un pâlc de ulani călări, răsăriţi nu ştiu 

de unde, şi care ne-au ajuns parcă venind din urma noastră. 

Bineînţeles că i-am privit şi eu cu cea mai mare curiozitate şi atenţie. 

Erau nişte bărbaţi ţepeni, înălţaţi pe şei, cu figurile asprite de un praf 

ce se aşternuse peste nişte tenuri mai degrabă cenuşii, peste 

mustăţile lor decolorate, aproape albe. De altminteri, impresia mea 

dominantă a fost că erau nişte oameni bătrâni, care se ţineau bine 

pe cai prin educaţie, voinţă încordată şi exerciţii marţiale. Cu maxi - 

larele încleştate, afectând un calm ce ascundea numai oboseala, 

ei trecură nepăsători, fără grabă, ca şi cum ar fi fost duşi de destin, 

în pelerinele lor lungi, cu poalele pline de noroi, cu caii aşijderi, 

făcând corp cu aceştia şi urmând cu privirile stinse o ţintă îndepărtată. 

Fiecare ţinea în mână o lance, cu steguleţ în vârf. Au trecut la 

un pas de mine, tropăind mecanic; erau vreo sută, nu mai mulţi; nu 

cred că alcătuiau un escadron. Au fost priviţi în tăcere de cei de 

pe trotuare, fără nici un comentariu, dar nici cu vreo spaimă, într-o 

linişte de sfârşit de ceremonie funebră” (p. 225). Sunt pagini de o 

mare expresivitate, demne de unul din motto-urile selectate de 

Alexandru George pentru prozele sale: „La splendeur du style 

n’est pas un luxe, c’est une nécessité” – Léon Bloy. 

Abilităţile şi labilităţile bucureştenilor sub ocupaţie apar din 

„amănunte nu mărunte”; Kaiserul, în drum spre frontul de la Siret, 

trece pe la Curtea de Argeş, se reculege la căpătâiul lui Carol I, 

„vrând să marcheze legătura cu regele «german» al României”, 

dar evită Capitala, de teama unor reacţii adverse; precauţie excesivă, 

se pare, cel puţin la nivel de pavoazare: „Vitrinele multor ma - 

gazine ofereau vederii fotografiile impunătoare ale Mareşaluilui 

biruitor, August von Mackensen în uniformă de husar al morţii, şi pe 

cea a marelui Wilhelm al II-lea , «împărat şi rege», acesta din urmă 

larg popularizat mai înainte la noi în ţară, graţie caricaturilor lui 

Găină, un artist cunoscut de unchiul Petruş, care ni-l adusese de 

câteva ori la noi în casă şi care zăcea acum la puşcărie, aşteptând 

probabil să fie executat de cei pe care-i insultase cu atâta 

vervă în perioada neutralităţii” (p. 238). Aproximativ, perfect plau - 

zibil, suficient pentru ceea ce-şi propune scriitorul: o percepţie personală 

a evenimentului; pentru că era mult mai firesc ca fratele 

tatălui să-l fi cunoscut pe N.S. Petrescu-Găină, decât pe mecena 

acestuia, Bogdan Al.-Piteşti, amator de artă, escroc şi filogerman 

interesat în tocarea fondurilor propagandei germane în Bucureşti; 

artistul, demn urmaş al lui Jiquide, bagatelizator al militarismului german, 

fusese deportat de ocupanţi în Bulgaria (doi ani dormiţi pe 

paie), singura, până atunci „excursie în străinătate” a celui care 

era, fără să-l fi văzut vreodată, un excelent ghid al Parisului. 

Tot din zona artei şi pe filieră de familie este resimţită rechi - 

ziţia ocupanţilor; se reclamă raptul unei statuete de bronz, „o copie 

redusă a lui Mercur de Gianbologna (…), câştigată de unchiul 

Costică la o petrecere, pe când se afla în garnizoana Giurgiu şi 

pariase cu nişte camarazi că va mânca trei pepeni verzi, unul 

după altul, la sfârşitul unei mese copioase” (p. 233). Fraudarea 

regimului de austeritate impus de nemţi (porci însicriaţi, intraţi prin 

barierele urbei cu întristat alai, miei înfăşaţi) e însoţită de o anume 

metamorfoză a mustăţilor bucureştene, din à la gauloise, în wilhelmiene, 

modă afectând şi dăscălimea, educatorii tinerei generaţii 

spre o periculoasă flexibilitate morală. 

Sensibilitatea personajului cărţii este amprentată de un spectacol 

religios-muzical, desfăşurat pe la jumătatea lunii decembrie, 

când ocupaţia inamică abia împlinea o lună şi jumătate; în preajma 

Palatului Regal, germanii, civili şi militari, acompaniaţi de zeci, 

poate sute de alămuri, „intonau «Corul pelerinilor» din 

«Tannhauser», al lui Wagner. Dintr-o dată, de pe vulgara şi banala 

stradă a Clemenţei, unde mă aflam şi pe care o străbătusem de 

atâtea ori, m-am trezit în Evul Mediu, în mitologie, în faţa hoardelor 

care masacraseră legiunile lui Varus, a barbarilor care loviseră în 

Drusus şi Germanicus, Marius şi Claudius, în faţa fiarelor din 

pădurile Saxoniei, care l-au înfruntat pe Carol cel Mare. Era seara 

Crăciunului pentru ei şi cuceritorii ne oferiseră acest spectacol barbar 

în locul unei amnistii mereu promise, figurând chiar şi în decla - 

raţiile oficiale. (…) 

Impresia fu pentru mine zguduitoare şi cea mai adâncă din 

câte le-am trăit în calitatea mea de cetăţean, prin apartenenţa mea 

la vreun neam” (p. 256). Aici se va produce o ruptură, proiectata 

vizită la chiriaşii lui Ionescu-Vifor va fi contramandată, afrontul 

depăşea cu asupra de măsură optimismul premilitar de paradă al 

propovăduitorului ce „sugerase totdeauna avântul războinic, prin 

fondul lui de certitudini dar şi prin tonul vehement.” 

8 Diagonale 


Într-o gamă cu diez burlesc se produce şi retragerea inamicilor 

(„s-au auzit mai multe focuri de armă la plecarea nemţilor, mai 

numeroase decât când cuceriseră «cetatea Bucureşti»”); un coleg 

de cercetăşie, Nelu Prodan, va da în tărbacă oastea ce se 

retrăgea cu coada între picioare: „Maximum de curaj îl dovedise, 

după spusele lui Nelu, el însuşi, care agăţase cu o sfoară, de 

scara ultimului vagon, o tinichea de conserve, ceea ce ar fi trezit în 

asistenţă intense râsete şi comentarii în favoarea eroului. Chiar şi 

nemţii, după spusele aceluiaşi, s-ar fi alarmat, pe la Chitila, ar fi 

oprit speriaţi trenul; ei nu s-au liniştit până nu au înţeles despre ce e 

vorba şi nu au îndepărtat această insolenţă sonoră” (p. 258). Între 

Wagner şi tinicheaua dătătoare cu sîc din Isarlîk, sentimentul 

naţional se vedea pus într-o buridanescă postură. 

Problema „vinovaţilor”, a colaboraţioniştilor, ivită post bellum, 

suferă nuanţări în care nu mai e vorba de culoare politică ci de 

demarcaţie – dincolo sau dincoace de linia frontului de pe Siret. 

Tatăl constata că şarada declaraţiei de război se întorcea, cu mult 

mai puţină clemenţă, tocmai către cei ce-i suportaseră mai abitir 

consecinţele: „Deşi nu-l auzisem niciodată afirmând despre cei 

care fugiseră în toamna târzie a anului 1916 că ar fi «dezertori», 

aşa cum toţi în jur îi calificau pe cei care se puseseră de fapt la 

adăpost de orice contact cu inamicul, era firesc să se gândească 

acum la farsa destinului, care-i transformase pe toţi aceşti fugari în 

«eroi» sau victime, deşi aproape nimeni nu plecase în Moldova ca 

să lupte, în timp ce el şi cei rămaşi în partea ocupată a ţării erau 

acoperiţi de un oprobriu general” (p. 417). Trepte şi gradaţii în 

nuanţarea acestei situaţii apar după ce o parte din „răspunderi” 

ies de sub inflamarea momentului: „Bărbaţii din familia Brătianu îşi 

lăsaseră soţiile şi surorile în capitala ce urma să fie ocupată de 

inamic; iar primarul, doctorul Costinescu, nu o ştersese ca un laş în 

Moldova, lăsându-ne de izbelişte, ca pe vremea tătarilor, cum afirmase 

chiar tata la început, rămăsese pe loc, dar fusese din prima 

clipă destituit de ocupant şi avusese în primul rând de suferit. De 

aceea, nimeni din lumea noastră nu a judecat aşa de tranşant 

problema vinovăţiilor: toţi cei care-i aparţineau avuseseră de sufe - 

rit şi domnul Marghiloman însuşi, care putea fi socotit un profitor, nu 

mai apărea astfel, ci un apărător eroic într-o nenorocire ce se abătuse 

peste toţi cei ce trăiseră sub ocupaţia germană” (p. 460). 

Într-un text din Consemnări… („Sugestii la unele anchete”, p. 62), 

Alexandru George „deconspiră” câte ceva din documentarea 

pentru Oameni şi umbre: „m-am informat la tot felul de martori din 

propria-mi familie, care rămăseseră în Capitală, dar şi din presă, 

din memorialiştii istoriei (Marghiloman, Cancicov, Archibald, 

Zeletin etc.). Când l-am reluat pentru a-i da forma definitivă, în 

1989 (…), m-am concentrat asupra adevăratului subiect al cărţii 

mele, pentru care evenimentul istoric e doar un fundal.” 

Nicola Vetros, autor de rapoarte arheologice, dar şi de 

„puzderie de notiţe” ar fi optat, în cazul că ar fi dorit să dea tiparului 

ceva, către fructificarea celor din urmă vizând ”un fel de carte 

de literatură, mai mult nişte impresii de călătorie”, cu un titlu oscilând 

între „Drumuri şi popasuri” sau „Drumuri peste ape”. Un alt perso - 

naj al scriitorului, cel din proza „Stilul nu mai e omul”, ajunge, cu 

alte volte şi pe un alt diapazon, cam la aceeaşi finalitate: „cu cât 

mă gândesc mai mult, cu atât îmi vine să dau dreptate tatălui meu 

şi haitei de profesori pedanţi care m-au persecutat în şcoală pe vremuri: 

în lumea asta, atât cât o cunoaştem şi aşa cum e făcută, nimi - 

ca nu se poate realiza fără literatură” (Simple întâmplări cub sen- 

sul la urmă, Ed. Eminescu, 1970, p. 111). Este tema unui adevărat 

bolero, în paginile romanului acestuia autorul reluând, din diverse 

unghiuri, gloria şi servituţile artei literare: „nimic nu există într-un text 

literar decât dacă pare să fi fost imaginat şi nu se vede validat 

decât sub specia plauzibilităţii, adică tocmai în ciuda faptului că ar 

fi vizibil o minciună” (p. 440); sau: „Să fie fantezia o victorie împotriva 

realităţii? Nu mi-ar veni să afirm aşa ceva de-a dreptul; 

deoarece a fi artist nu înseamnă a nu şti să separi domeniile, ci a 

pune pe acelaşi plan realitatea şi închipuirea” (p. 522). 

Urmărind firul temporal, nu cel strict narativ al autobiografiei 

ficţionale, întovărăşim naratorul, după absolvirea unei facultăţi 

bucureştene, în jurul anului 1923, într-un oraş universitar din 

Germania, în scopul unei „specializări” , unde întâlneşte cunoştinţe 

din ţară şi îşi intră în contact cu medii noi. Dinu Theodorini, participant 

ca voluntar (obligat de angajamentele politice de familie) la 

al doilea război balcanic şi avizat asupra gloriei militare, trăitor în 

timpul „războiului cel mare” mai mult pe la moşie, cultivă o existenţă 

discretă şi artistă, boemă la modul superior, într-un decor de 

„o surprinzătoare dezordine, ceea ce umaniza totul”, abstras 

tumultului epocii, ecourilor acestuia în burg („acelaşi calm, acelaşi 

farmec, neatinse de agitaţiile de afară”), refugiat în lecturi „în co - 

vârşitoare majoritate de istorie, de memorii, biografii”. Descendent 

al unei familii notoriu antiantantiste, care, după intrarea României în 

război, nu mai ieşise „la tribună”, era cu totul degajat de „militantisnul 

politic”: „– Şi domnul Iorga ăsta – observă cândva – de care 

ai pomenit… Ştiu că tu îl admiri, o fi meritând, poate, dar, vezi? Mie 

nu-mi plac oamenii de genul lui, care, oricât ar fi de inteligenţi, se 

hrănesc din acelaşi gunoi cu prostimea…” (p. 151). Asupra altui 

istoric de mare audienţă postbelică, Nicola Vetros nu avea o 

părere mai bună: „– Mda, Pârvan e un om pus pe fapte mari, nu 

vezi? El merge înainte… (p. 365) (…) o ia şi el razna pe urmele lui 

Iorga, marele om de succes, nu mă aşteptam; face din istorie o 

problemă politică de piaţă. (…) Ce te învaţă istoria ca să transmiţi 

altora? Morală? Virtute? Îţi dă vreo pildă? Să fim serioşi, istoria îţi 

dă totul. Dacă ţii neapărat, îţi dă argumente pentru orice. Sofiştii să 

trăiască! Dacă vrei, singura ei învăţătură e să te ridici deasupra ei, 

a evenimentelor, nu să te foloseşti de ele în afaceri de utilitate… Şi 

încă politice! Asta e o înjosire, o profanare”(p. 359). 

În scutecele naţional-socialismului german se află încă, deloc 

recomandat, la acel moment, de înfăţişare („te aşteptai să-l vezi 

într-un halat alb, într-un cabinet medical sau într-o farmacie, 

ucenicind o profesie altruistă, ştiinţifică, fără a aştepta ceva de la 

gratitudinea tovarăşilor săi”), Kurt Apell. Propovăduia un curent 

politic extrem de ordonat – „Sotzialismus ist Disziplin” –, contând 

pe câştigurile războiul pierdut: „spiritul camaraderesc, aproape 

egalitar, cultul eroic al adevăratului sacrificiu, care este doar cel 

anonim (…), eficienţa omului în masă dar şi noul spirit de corp, care 

nu a mai fost unei elite” (p. 60-61). 

Om al faptei se dorea şi italianul Mario-Silvio Bertini, amator 

de trăiri periculoase, în marginea utopiei utilitariste („La reflessione e 

un lusso. Necessaria e sempre!”). Tovarăşul de pensiune şi ghidul 

prin diverse medii insolite (de la boema universitară, la artişti şi prezumaţi 

complotişti) deplângea trista experienţă revoluţiei ruse, condusă 

de Ulianov, şi stătea la copcă, convins că „adevărata re - 

voluţie o să se declanşeze aici, în Germania, foarte curând, ascultămă 

ce-ţi spun. În Germania. Nu în altă parte! (…) Orice revoluţie e 

important să înceapă, abia apoi capătă definiţie” (p. 97). Se ţine în 

preajma acestui cutremur, căruia i-a fixat şi epicentrul: „Unde ai 

văzut o revoluţie să izbucnească pornind de la un oraş de provincie 

ca ăsta? Aici, orice revoluţie s-ar întâmpla, e ca un incendiu de 

grajduri. Orice mişcare revoluţionară trebuie să izbească la cap. Tu 

ştii ce e la Berlin?” (p. 302). Ei, asta nu o ştia Candiano-Popescu, 

prezidentul republicii prahovene de veselă amintire, din august 

1870. Deviza lui Mario pare să fie: „Revoltătoare e doar monotonia, 

doar de ea mă feresc eu…” (p. 507). 

Între conaţionalii de acolo se numără şi Michel Mânzală, 

fost subprefect sub guvernarea lui Marghiloman, prevestitor al unor 

schimbări politice în ţară, în căutare de partizani: „– Nu înţelegi, 

sunt momente hotărâtoare pentru ţară, pentru viitorul nostru, al tutu - 

ror?! Curând o să ajungem să punem cu toţii umărul şi să trântim 

şandramaua şobolanilor” (p. 111), reprezentată prin „fiii statuii” 

[Ionel şi Vintilă Brătianu, n.m.]. Pe un palier mai jos, dar tot un lampadofor, 

se recomandă şi studentul Tudose Nicolae, echipat cu „o 

căciulă ţărănească ţuguiată, care-i accentua până la neverosimil 

înălţimea, iar în picioare nişte bocanci masivi, de dimensiuni monstruoase”, 

gardian al sentimentului naţional („bagă de seamă, să 

nu uiţi niciodată, în nici o clipă, că eşti român!”) şi aflător al altei 

lumini decât cea a vitrinelor occidentale: „–Unde te duci? Lumina 

e în tine, nu trebuie să o cauţi în afară, precizează el. Cu lumina 

din sufletul tău ai totul, ai găsit fără să mai cauţi” (p. 102). Naratorul 

descoperă în aceşti „gălăgioşi tulburători ai ordinii publice” o 

sumă de „indivizi fără nici o treabă şi fără nici o definiţie precisă 

(ce) erau folosiţi de partide şi chiar de autorităţi la nevoie adică în 

timpul nesfârşitelor campanii electorale, ei erau mai preţioşi decât 

s-ar fi crezut, tot felul de «organizaţii» se interesau de ei, îi ajutau, îi 

finanţau, îi adunau la nevoie, căci erau mai numeroşi decât aş fi

putut bănui. Ei erau acei «oameni din popor», cum îi numea Michel 

Mazilu pe omologii lor din ţară, pe care «noi» trebuia să ne sprijinim 

sau să ne folosim ocult pentru a ne redresa din dezastrul în 

care ne cufundaseră politicienii” (p. 111). 

Faţă de activismul misionar al acestora, eroul are o po ziţie 

care-l plasează în „partida” lui Theodorini: „cum să mă solidarizez 

cu o mulţime întreagă de necunoscuţi, mii, zeci, sute de mii de fiinţe 

care nu erau ca mine şi totuşi mă obligau la aceasta fără să mi-o 

ceară? Cum să vorbesc în numele lor, adoptându-le mentalitatea 

sau modul de comportare şi, în acelaşi timp, să nu le fac să 

accepte modul meu de a vedea lucrurile? Orice manifestare de 

grup nu-mi cucerea aderenţa decât în parte şi condiţionat” (p. 152). 

Refuzând animaţia cotidiană, Dinu este un alt accesator al 

„umbrelor”, mai degrabă; într-o vază japoneză, adusă de la 

Bucureşti, va găsi, aruncat de frica rechiziţiilor nemţeşti, un etui al 

tantei Silica, „un fleac, dacă vreţi, dar legat de vechea noastră 

casă, de sufletul bietei bătrâne” (p. 62). 

Alex, fiul unui diplomat rămas în Rusia şi după revoluţia 

bolşevică, din raţiuni nu suficient de transparente, era un halucinat 

al moralei („Numai concepţia burgheză, a tranzacţiei şi compromisului, 

a relativismului avantajos, a ucis absolutismul în dragoste, 

singura ei formă justificată, morală” (p. 313); specialist în logică („o 

gramatică a gândirii juste, mai mult utilă retoricii decât adevăratei 

aprehensiuni a realităţii”), era „omul care aduce totul într-o iubire – 

cum observa fosta lui dragoste, Ama – la nivelul explicitului, mereu 

formulat ca o certitudine. Când, în asemenea situaţii, sunt mai 

elocvente sugestiile, ocolişurile, chiar tăcerile” (p. 331). Mai 

degrabă slavă în dăruire („Eu totdeauna, în dragoste, mi-am lăsat 

capul departe… foarte departe… La cel puţin un kilometru distanţă” 

– p. 318). Ama va fi perdantă cu Alex („Poate fi cineva ucis doar 

prin răceală şi amabilitate studiată?”) dar şi cu Dinu Theodorini, 

care avea preferinţe meteorologice („Ceaţa e pudoarea naturii!”), 

ce îl determinau să evite „cu toată cruzimea ca lucrurile să se 

abată spre melodramă”(p. 508). 

De această femeie se va îndrăgosti şi eroul, discret şi rezervat 

în gesturi, pentru ea îşi va prelungi „specializarea” cu un an şi 

tot din cauza ei va reveni, fără explicaţii, acasă, refuzându-i 

ipostazele paralele (de model al marelui pictor german Arnold 

Hofer, pentru „Nud în interior roşu”) sau, ulterior, reapariţia, în 

Bucureşti, ca pianistă, sub motivul irelevanţei în noua ipostază: 

„Nici un tablou nu are de câştigat dacă ar ieşi din rând, sub cuvânt 

că se afirmă. Nu mai eram dispus să continui a colabora cu realitatea 

în această privinţă; ceea ce-mi putea oferi ea era exact ce 

nu-mi mai era de nici un folos: numai dezminţiri” (p. 475) Îi rezervă 

exact cât îi concedase cândva, conform unui regulament de conservare 

a umbrelor bine stabilit: „umbrele sunt efectul de mister al 

luminii, revanşa oricărei agresiuni lucide şi se constituie ca obstacole 

într-un joc alături de realitate, doar până la un punct solidar 

cu aceasta. Umbrele nu au nici o consistenţă, nici greutate, dar 

asta nu înseamnă că nu există, ba mai mult, că s-ar anihila prin 

suprapunere, au o valoare asemeni unor nule care ar putea fi 

adiţionate, cu rezultate imprevizibile” (p. 441-442). Adiţionarea, în 

acest caz, nu se admite; programul auctorial îi permite amputarea 

acestui adaos: „Frumuseţea unor amintiri ţine nu doar de împrejurările 

evocate ci de capriciul cu care se produce şi te avertizează 

că regula acestui mecanism poate fi excepţia şi ha - 

zardul.(…) Câteodată îmi vine să cred că amintirile nu sunt nişte 

remanenţe ci nişte adaosuri” (p. 445). 

Realitatea ulterioară, depreciată uneori, este repudiată în 

urma unei tactici impuse de experienţă: „A scoate un om din starea 

de umbră înseamnă de cele mai multe ori a-i răpi din farmec şi eu 

nu-mi ascund în această privinţă decepţia pe care am încercat-o 

de mai multe ori când mi s-a întâmplat şi mie aceasta” (p. 281); e 

reiterarea predilecţiei lui Dinu către peisajele estompate: „O anumită 

confuzie ajută pe toţi oamenii să-şi facă viaţa mai suportabilă 

sau chiar mai frumoasă. Mecanismul existenţei nu constă numai în 

clarificări; poate că uneori este dimpotrivă şi asta cred că stă la 

originea multor iluzii, îngăduind unele atracţii.” 

Luptele de stradă din Germania se aflau încă în faza 

operetistică, nu se profilase vreo Noapte a cuţitelor lungi („sângele 

cursese doar în cantităţi infime, disproporţionate cu mult faţă de 

geamurile sparte”), totuşi generau o stare de nelinişte interogativă: 

„Eu ce aveam de făcut cu asaltul, din mai multe direcţii, al Istoriei?” 

Instinctiv, se va orienta către umbra şi liniştea bibliotecii („Petrecerea 

mea în sala aceea de lectură era şi un refugiu şi o încercare de a 

ieşi din mine însumi”), deşi, până şi acolo istoria îşi trimisese un 

memorandum – Otto cel Mare, cum se numea unul dintre mânui - 

torii de cărţi, mutilat de război la o mână. Vizitele nocturne în care-l 

însoţeşte pe Mario îşi găsesc, mai apoi, şi o altă explicaţie: „eu, îmi 

dau seama acum, rememorând situaţia de atunci, alesesem 

întunericul, îl preferam inconştient, pentru că mi se părea că mă 

ocroteşte, aşa cum mă simţeam mai bine izolat în situaţia mea de 

străin” (p. 319). 

Către sfârşitul rezidenţei germane, lucrurile se acutizaseră 

pe plan politic. Părerea italianului asupra ridicolului, teoretizantului 

Kurt Apell („e un dobitoc, să se ducă la dracul! Revoluţie cu ordine! 

nu l-ai auzit. Pentru el, revoluţia trebuie să ducă la o formă superioară 

de organizare! De «organizare», auzi, domnule, la ce gândeşte 

el!”) nu mai aveau acoperire în realitate, personajul se metamorfozase 

într-un burgführer, în orator vaticinar şi revanşard, vituperând 

împotriva englezilor, o naţiune de corsari, cu mari efecte 

de scenă: „îşi agita braţul drept ca un posedat, părul îi flutura acum 

la fiecare mişcare bruscă a capului, cum se întâmplă la actorii de 

cinematograf când vor să se exprime ostentativ, prin gesturi, patosul 

şi tulburarea lăuntrică. Iar figura lui nu mai era stacojie ci palidă, 

aproape cadaverică” (p. 450). Auditoriul era format dintr-o 

mulţime de tineri identificabili: „îmbrăcaţi mai toţi într-un fel de costum 

tirolez, cu pantaloni scurţi de piele şi ciorapi albi, răsfrânţi sub 

genunchi sau la glezne, lăsând să se vadă că erau încălţaţi cu 

bocanci de munte”. Buni pentru marşuri, pentru escaladări ale 

ordinii, ce li se părea perimată, asemănători încălţărilor potcovite 

ale lui Tudose, pe care problemele semenilor neorientaţi continuau 

să-l preocupe cu frenezie, mântuirea venind nu numai din lăuntrul 

fiinţei umane ci având şi o sursă: „Lumina ne vine din afară, dar o 

avem în suflet cu toţii şi trebuie să o dăm şi altora. O simţim la 

fiecare adunare a noastră cum creşte (…) Oamenii trăiesc în 

întuneric, nu văd lumina…” (p. 453). Pe drum către peron, la 

revenirea în ţară, eroul are, faţă cu asaltul doctrinar al ipochimenu- 

lui, o idee ce se va dovedi fructuoasă: îi va indica adresa lui 

Michel Mânzală, spre a strânge rândurile şi regla cadenţa către 

nobilele scopuri ce-i mobilizaseră. 

Tot în regim nocturn, are loc şi „despărţirea” de Mario, din 

camera căruia aude o împuşcătură; la apariţia poliţiei lasă să se 

creadă că a fost vorba de o sinucidere („mors voluntaria, aşa cum 

spusese anchetatorul în limbajul lui tehnic, de parcă rostea numele 

unei boli ce nu trebuia divulgată profanilor”), deşi ştia că lucrurile 

se petrecuseră altfel: „auzisem paşii acelei femei [cu dublu voal, o 

veche şi misterioasă legătură a italianului, n.m.] depărtându-se, 

după ce închisese uşa de la camera celui ucis. (…) Eu nu am avut 

conştiinţa că ascund o crimă, am omis cu perfectă inconştienţă, 

fără nici un înţeles, un amănunt, unul singur, dar esenţial…” (p. 299). 

La o mai târzie reevaluare, se iveşte chiar ipoteza unei tacite complicităţi 

a poliţiei germane cu versiunea cenzurată a naratorului: 

„dispariţia acelui tânăr prea agitat, oarecum suspect în ochii 

autorităţilor, să fi reprezentat o uşurare, un final cam brutal, dar nu 

cu totul nedorit de acestea, cu regretul că prin el se pierduse urma 

unei acţiuni şi mai grave, a unor conspiraţii în cercuri şi mai subversive” 

(p. 507). Totul rămâne, ca în unele pagini ale lui Mateiu I. 

Caragiale, „sub pecetea tainei”, din raţiuni pe care investigatorii 

oficiali le bănuiesc doar în parte: „Comisarul acela care ancheta 

cazul lui Mario-Silvio Bertini îmi bănuise această cruzime, fără a şti 

că la mine, ceea ce pentru el era obiectul unei anchete criminale, 

depăşea noţiunile de bine şi rău, era de ordinul mai înalt al raţiunii 

existenţei, primul pas spre Artă” (p. 465). 

Este un suport „teoretic”, nu o dată formulat în paginile 

romanului: „Minciuna nu e o perifrază a adevărului, nici contrariul 

lui, aşa cum admite judecata comună; în artă ea este singurul adevăr, 

cel ştiut şi admis. Minciuna nu vine de la diavol, ea se situează 

dincolo de bine şi rău. Locul ei cel mai potrivit, recunoscut în secret, 

e literatura” (p. 538). Altundeva, pornind de la o formulare a lui 

Nicola Vetros („Eu nu mă am decât pe mine!”), dezvoltă, în sensul 

misiunii scriitorului: „Eu am tocmai ceea ce nu sunt; pot avea orice 

şi oricât, din zero pot face infinitul, dar sunt în stare, în aceeaşi 

măsură, să reduc o existenţă la cât vreau eu, pot să-i dau dimensiunile 

dorite de mine, să trasez o siluetă aşa cum îmi place mie, să 

deformez şi să duc pe alta spre caricatură. Iar oricărei împrejurări 

din viaţă, oricărui eveniment pe care toţi ceilalţi îl numesc «istoric», 

pot să-i dau sensul dorit de mine (…) Libertatea nu aparţine decât 

celui ce ştie să profite de ea.” 

Câteva ştiri de presă, după repatriere, sunt în măsură să 

modifice conturul unor personaje pe care le credea pentru totdeauna 

clasate, fixate ca nişte insecte în chihlimbarul timpului 

mort. Insolente, ele se încăpăţânează să-l contrazică, viind în continuare, 

fără nici un accept. Scandalul de la Universitatea din 

Bucureşti aduce în paginile gazetelor pe studentul Tudose 

Nicolae, „unul dintre cele mai strălucite elemente de după război, 

un luptător neînfricat pentru cauza naţională şi creştină…”. Figura 

e proteică, alte ziare îl deconspiră drept „Nikolai Feodosiev, un 

aşa-zis student exclus de la Facultatea de Teologie pentru 

absenţe repetate de la cursuri şi neprezentare la examene, dar 

om fără nici o lege”, aflat într-o combinaţie politică alături de 

„domnul Mihai Mazilu, avocat fără procese, fost subprefect în timpul 

ocupaţiei germane şi acolit al unor trădători de ţară de genul 

lui Lupu Kostake”. La dimensiunile ceremoniilor dâmboviţene, 

ieşirea lui din scenă e quasi-faraonică; gazetele titrează cu majuscule 

elefantine, astupând prima pagină: „Înălţătoarea ceremonie 

de înmormântare a studentului martir Tudose Nicolae. Câteva 

zeci de mii de studenţi bucureşteni, ale căror suflete au vibrat într-o 

unire, l-au condus pe tânărul erou pe ultimul său drum”, în timp ce 

fraţii de crez creştin promit să-i cinstească aşa cum se cuvine 

memoria: „de răzbunarea noastră vor bubui veacurile.” Vremurile 

liberalismului clasic, cu graţioasa evoluţie a lui Coriolan 

Drăgănescu, de la postura de insurgent agăţat de statuia lui 

Mihai Bravul, la şef de chestură de poliţie, sunt definitiv apuse. 

Pretorienii strâng rândurile, în vederea voiniciilor cărora le-a venit 

vremea, nădejdile se îndreaptă spre „acei necunoscuţi care, chiar 

dacă se înalţă din adâncul istoriei, sunt contemporani cu noi”; 

naratorul observă limbaje şi atitudini migratoare: „Povestea cu 

«anonimatul» nu-mi plăcea defel, după cum îmi făcea oroare stilul 

patetic. Pe ambele mi le aminteau vorbele lui Kurt Apell, venite de 

la mare depărtare, dintr-o văgăună cu ecouri mult mai intense şi 

mai lugubre din care fugisem.” 

Hipodromul antebelic, aşa cum apare în paginile romanului, 

era un loc mirabil, adunând, la concurenţă cu teatrul, lume elegantă, 

„sportsmani şi doamne strălucind de frumuseţe şi bună dispo-ziţie”, 

un etalon al civilizaţiei şi prosperităţii, astfel încât, în anii neutralităţii, 

„un domn Mircescu, personaj important în justiţie”, evaluându-ne 

poziţia remarca: „face să vă spun: din trei hipodroame 

ungurii nu mai sânt în stare să întreţină decât unul, şi acela vai de 

el. Ţin reuniuni o singură dată pe săptămână şi pentru trap, şi pentru 

galop… Ca să vezi unde-au ajuns. Şi la Viena lucrurile stau rău; 

moare lumea de foame, parol, încă au ajuns să taie până şi caii, 

se dă o zi pe săptămână la măcelării carne de cal, dacă vă puteţi 

închipui aşa ceva! Şi sunt nişte cozi!…” (p. 383). 

Alexandru George a avut privilegiul să cunoască, la crepuscul, 

acest topos cu totul special, îndrumat fiind chiar de către părintele 

său, căruia „îi plăcea jocul de cărţi, cazinourile şi ruleta, dar mai 

ales caii de curse, care au sfârşit prin a-l ruina. Ultima aventură a fost 

investiţia în S.I.N.C., o societate de încurajare a creşterii cailor 

(Consemnări în curs şi la fine, p. 99). Valoarea simbolică a hipismului, 

promovat cu pasiune de omul politic amintit este punctată de scriitor 

în paginile sale eseistice: „A cheltui pe inutilităţi stimulative (şi 

jockeul nr. 1 al grajdurilor sale, celebrul Milton Henry, era plătit cu 

o leafă mai mare decât a preşedinţilor Curţii de Casaţie) înseamnă 

a crea repere model pentru diverse categorii sociale care urmează 

a le socoti şi necesităţi până la urmă.” Ca principiu este foarte frumos, 

dar nu se ştie cât a profitat poporul român de ele. 

Scriind despre un alt roman al lui Alexandru George (Caiet 

pentru…, 1984), I. Negoiţescu observa un „reţetar” al scriitorului, pe 

care îl regăsim şi în Oameni şi umbre: „Viaţa se plămădeşte din artificiu, 

doar fantezia, cu logica ei, fiind într-adevăr creatoare, adică 

dătătoare de sens, căci numai fantezia autentifică (…). Căci, întocmai 

ca la scriitorii romantici, pentru autorul acestei poetologii, viaţa 

este o carte pe care o scrii cum vrei, iar romanul este viaţa integrală, 

absolută” (Scriitori contemporani, Ed. Dacia, 1994, p. 190). 

Despre această carte, autorul, referindu-se la timpul realizării 

ei, ştie că e „cel mai vast roman al «închiderii» din întreaga noastră 

literatură” şi, „indiferent de valoarea lui artistică, atâta câtă o avea, 

are calitatea de a fi un «roman burghez», specie rarissimă în lite - 

ratura noastră, abia ilustrată pe ici, pe colo” (Consemnări…, 

p. 249; 92). Bildungsromanul, autobiografia ficţională, notează 

Matei Călinescu, în postfaţă, prin tonul „poetic-reflexiv, învăluitor şi 

totuşi cristalin ironic, solemn şi totuşi proaspăt, liric şi totuşi «răutăcios» 

(în sensul bun al cuvântului) (…) nu ezit să-l pun alături, ca va - 

loare, de marile romane româneşti ale Primului Război Mondial…” 

În ceea ce priveşte ecoul critic al acestei rare cărţi, înclinăm să credem 

că putem apela la un alt citat din Alexandru George: 

„«Operaţiunile sunt în curs», aşa glăsuiau comunicatele noastre de 

război când…” 

Diagonale 


9

lumea ideilor 

1. 

Ce au în comun tabloul, imaginea televizată şi 

icoana? Aparent nimic, exclamă comparaţia 

aproximativă, inconsecventă păstrătoare a senzaţiei, 

linia specifică a comunului uman. Analiza 

depăşirii sensibilului prin raţiune este, însă, atributul filosofiei. 

Planul ei de analiză, necesar fenomenologic, instituie exigenţa 

revenirii la „lucrurile însele”: fiecare caz în parte aduce 

în discuţie structuri şi semnificaţii proprii vizibilului. Este un 

demers pe care ni l-a sugerat lectura cărţii lui Jean-Luc 

Marion, Crucea vizibilului (apărută la Editura Deisis, Sibiu, în 

traducerea lui Mihail Neamţu) Liantul tuturor ipostazelor 

reunite de Jean-Luc Marion în expresia ceea-ce-se-dă, şi 

anume nucleul intenţionalităţii, susţinut nu de cauzalitate sau 

reciprocitate ci de cerinţa reducţiei, domoleşte tensiuni, altfel 

insurmontabile, intre apariţii adverse. Cum este cea dintre vi - 

zibil şi invizibil. Platon a eliminat contradicţiile, formulând concepţia 

conform căreia orice de-dublare, adăugare sau 

reproducere a ideii-în-sine, model unic, singur real, dar perfect 

lipsit de receptare sensibilă, este o imitaţie deformatoare. 

În sens de combatere a formei, a eidos-ului. În arhicunoscuta 

lume a peşterii, vizibilul e o copie a invizibilului. Iar redarea 

lui într-o operă de artă nu generează decât o copie a 

copiei. Justificare clară în situaţia tabloului, ea duce la ico - 

noclasm, dacă o raportăm la icoană. Şi imaginea televizată 

se încadrează în tiparul explicativ platonician: informaţia e 

un pretext, dincolo de el, realitatea e filmată, montată, schimbată 

şi livrată consumatorului. Prin faptul că înfăţişează existenţa 

în sine, fiecare dintre cele trei cazuri exemplare amintite 

deţine poziţia de semn al ideii (Hegel), dar nu garantează 

accesul la fiinţa şi adevărul invizibilului. 

Ruptura, de construcţie, în sens postmodern, a fost 

provocată de Nietzsche. Noutatea perspectivismului a constat 

în faptul că, eliminând toate barierele dintre adevăr şi 

aparenţă, realitate şi ficţiune, a asigurat un mod de a privi 

bazat pe interpretări care anulează existenţa faptelor. 

Evaluarea întreprinsă de voinţa de putere ascunde, însă, o 

capcană: este o negare care instituie. Anulează diferenţa 

dintre inteligibilul nesensibil şi sensibilul neraţional. Apoi, 

inversează şi redirecţionează raportul. Transferă asupra sensibilului 

caracteristicile nesensibilului şi, în fine, investeşte sensibilul, 

în calitate de imagine, cu însuşirea adevărului, certificând, 

prin aceasta, inexistenţa originalului. 

2. Cu siguranţă, când bufniţa Minervei îşi ia zborul în 

căderea serii, ea nu anunţă un sfârşit. Gândul lui Hegel era 

mult mai aproape de activitatea nocturnă, subversivă chiar 

menită să păstreze înţelepciunea în forme incisive, relevante 

pentru perioade viitoare, propice metamorfozelor 

sociale. În perspectivă istorică, limbajul esoteric a acope rit 

înţelesul iniţial oferind metafizicii hegeliene calitatea reperului 

intrinsec tuturor demersurilor culturale din secolul abia 

încheiat. Sub acest semn, filosofia a realizat trecerea de la 

întemeierea inedită de timp structural ori fenomenologic 

(ceea ce a impus o dezbatere aprinsă în jurul ideii 

prezenţei sau absenţei subiectului din cunoaştere şi istorie), 

la tema „crizei raţiunii”. Impasul teoretic îşi trasa definitiv 

conturul: gândirea tare uită fiinţa (Vattimo) şi nu o poate 

recupera decât prin slăbirea mecanismelor şi trăsăturilor 

derivate din raţionalismul cartezian. Ca sumă a unor note 

de subsol pe marginea filosofiei platoniciene (Whitehead), 

gândirea occidentală a eşuat într-o aporie sui-generis: pe 

de-o parte, a exacerbat supremaţia ideii în raport cu corporalul, 

a spiritului în opoziţie cu materia, a invizibilului în 

contra-punere cu vizibilul; pe de altă parte, a renunţat la 

orice fundamentare, normativă sau nu, procedând la o ve - 

ritabilă „răsturnare a platonismului” (Nietzsche). Voluptatea 

negării a învins speranţa reconstrucţiei. Ca atare, abandonarea 

paradigmelor tradiţionale s-a realizat în numele 

10 Diagonale 


George Tarara 

Metafizica idolatriei şi 

depăşirea ei 

unui nihilism co-substanţial tezei „Dumnezeu a murit”. 

Închiderea cercului desfătare-uitare-deconstrucţie-semnifică, 

însă, încetarea reflecţiei metafizice. Adaptând subtila mo - 

dificare operată de Heidegger la nivelul semnificaţiei termenilor 

„sfârşit” şi „loc”, să introducem, o dată cu Jean-Luc 

Marion, o perspectivă inedită asupra lui Nietzsche: sfârşi - 

tul metafizicii e locul idolatriei. 

3. Finitudinea metafizicii, iată o concluzie de neacceptat 

pentru autorul francez. Iar îndemnul „să vedem ce mai dă 

şi asta”, deşi scos din context şi aplicat aici cu parcimonie, 

oferă exact distanţarea de idoli. Să nu renunţăm la a gândi 

este emblema învierii spirituale sugerate de parcurgerea 

eseurilor sale. Sintagma „sfârşitul sfârşitului filosofiei” pune 

sub semnul întrebării „glorificarea simulacrelor” (Deleuze) şi 

îndreptarea atenţiei analitice către teme – etica slăbiciunii, 

elogiul aparenţei, moartea metafizicii – susceptibile să surprindă 

fiinţarea vulnerabilă. Incapabilă de afirmare privilegiată 

ca fundament ontologic. Or, dihotomia idol-icoană 

exprimă diferenţa dintre „Dumnezeul metafizic” (oricând su - 

pus dispariţiei conceptuale) şi „Dumnezeul revelat” (pre zent 

în şi prin iubire). Dincolo de fiinţă există, aşadar, o rânduială 

care instituie posibilitatea gândirii libere. 

Bun cunoscător al operei lui Heidegger, Jean-Luc 

Marion a înţeles că negarea nu este neapărat încetare ci, 

dacă deschide o cale, e pozitivitate, continuare. Noul drum 

iniţiat de el nu are obsesiile modernităţii (noutatea cu orice 

preţ sau optimismul iluminist) şi angajează gândirea într-o 

paradigmă surprinzătoare. Reflexivă, deoarece recentrează 

atitudinea filosofiei pe „lucrurile însele” (în sens strict fenomenologic). 

Sintetică, întrucât îngemănează într-o solidaritate 

inedită filosofia şi teologia. 

4. Eseurile reunite în cartea lui Jean-Luc-Marion sunt o 

provocare spirituală. Incită în special titlul întregului volum. 

Căci,, dacă înţelegem crucea drept simbol al invizibilului 

creştin, cu greu ne-am putea închipui că vizibilul poartă acelaşi 

semn. Cetăţean docil al republicii imaginilor, omul actual 

e ataşat imediatului. Mai degrabă proximităţii decât refle - 

xivului şi, în mod firesc, înclină spre un tip de existenţăoglindă. 

Faţa ei e strălucitoare, dinamică. Şi resfrânge acelaşi 

chip asupra celui ce-i stă înainte, încât declanşează un 

dialog al eu-lui cu sine însuşi. Individul uman trăieşte un miraj, 

al umbrelor platoniciene, extrem de fascinant, dar la fel de 

neesenţial. Gândirea îi este anexată nemijlocitului, lui „ceeace-se-vede”. 

Prin aceasta, devine o gândire orizontală, 

plană, a suprafeţei. Ea nu descoperă, leagă aparenţe. 

Pierzându-şi calitatea funcţională de a investiga un dincolo, 

posibil situat în spatele vizibilului, se ciocneşte de un neant, 

obscură zonă zidită în tonuri gri, din care au dispărut 

luminile. Singurele deschizătoare de cale. Riscăm utilizarea 

improprie a distincţiei heideggeriene, spunând că gândirea 

rămâne la fiinţări, nu mai ajunge la fiinţă. Întoarsă permanent 

din drumul său, raţiunea revine hegelian la sine, dar numai 

pentru a cădea în idolatrie. 

Crucea, luată în sensul ei profan, de obiect al torturii, 

batjocurii şi execuţiei este odioasă. Şi aşa rămâne din perspectiva 

gândirii plane. Îşi schimbă semnificaţia când devine 

locul de manifestare al naturii divine şi a sfinţeniei lui Hristos. 

Astfel, este asigurată legătura, prin vedere orientată, cu vizi - 

bilul. Spaţiul ontologic al simplei evidenţe se umple cu o 

încărcătură substanţială şi ideatică lipsită de imitare. Vă du - 

vită de adâncime, gândirea omului se menţine între li mite calculate 

pe patul procustian reprezentat de homo videns 

(Sartori). Deci „crucea vizibilului” înseamnă o răstignire a 

omului şi a raţiunii sale. Rămâne doar întrebarea: de ce 

acceptăm povara vizibilului dacă nu ne interesează şi greutatea 

invizibilului? 

5. În esenţa ei, de civilizaţie audio-video, societatea 

actuală poartă amprenta renunţării la transcendenţă. 

Rămâne cantonată în vizibil, un prezent ridicat la rangul de 

infinit. Lumea s-a făcut imagine, după chipul şi asemănarea 

„omului care vede”. Jean-Luc-Marion o numeşte contra-lume. 

Idealurile generoase ale modernităţii şi-au pierdut substanţa 

originară, devenind surogate. Suntem fraţi într-o privire, egali 

în accesul la imagine şi liberi dacă vedem mai mult. În deli - 

rul imagistic, oamenii găsesc ceea ce şi-au dorit întotdeauna: 

siguranţa suficienţei. Dar sloganul „A vedea înseamnă a 

crede” nu conţine temeiul, cuviincios în înţelepciunea lui ordonatoare, 

înzestrat cu trăsăturile principiului antic grec, arhé-ul. 

Pe scurt, suficienţa nu este temei. 

Suntem în prezenţa unui paradox: imaginea este insuficientă 

în suficienţa ei. Ea ştie că este un reflex care anulează 

originalul, acea realitate ultimă, nepalpabilă, nesesizabilă şi, 

în acelaşi timp, invizibilă. Printr-o manevră sofisticată, răspunzătoare 

fiind universalizarea tehnologiei, invizibilul este 

închis într-o sferă a izgonirii calculate, din care nu mai poate 

ieşi. Deoarece, în raport cu strălucirea de suprafaţă a lumii 

imaginilor de unică folosinţă, el rămâne obscur, ascuns 

„văzului obosit”, identic modului de a privi propus de 

Nietzsche şi generalizat la scară socială. Imaginea rămâne, 

practic, fără fundamentare ontologică. Îşi află întemeierea nu 

în ea însăşi, pentru că este o copie în sens platonician ci în 

spectator. Dar esenţa privitorului animat de „pofta vederii” 

este tocmai imagine. Această reflectare le nesfârşit închide 

comunicarea cu invizibilul prin izolarea şi substituirea originalului. 

Omului i se livrează o lume în limitele dorinţelor sale. 

Idolatră înfiinţare, ea se conduce după un principiu de tip „a 

fi înseamnă a percepe”, transcriere denaturată acelui formulat 

de Berkeley. 

6. Depăşirea suficienţei de tip ignoranţă şi a resentimentelor 

faţă de metafizica tradiţională este necesară. 

Plecând de la această convingere, Jean-Luc-Marion 

redeschide interesul pentru dileme. Cum este, de pildă cea 

redată prin întrebarea: când admirăm un tablou, percepem 

vizibilul sau invizibilul din el? Teza husserliană a „lumii vieţii” 

(Lebenswelt) oferă temeiul pentru un posibil răspuns: lumea 

este „dată deja pentru noi”. În termeni heideggerieni, ca rostire 

originară, evenimentul prin care fiinţa ajunge la prezenţă 

apare drept ceva ce dăruieşte. Altfel spus, invizibilul se dă 

pentru a fi văzut. Însă, întâmpinarea lui ceea-ce-e-dat presupune 

o pregătire prealabilă. Un fel de educaţie a privirii, 

paideia, în sens platonician. Dacă lumea condusă de 

„pofta vederii” alungă substratul originar, typos-ul lucrurilor, 

substituindu-l cu o dăruire negativă, atunci receptarea darului 

ca expresie a fenomenalităţii cere trecerea dincolo de 

metafizica idolatriei. Distincţia ontologică dintre „a primi” şi 

„a dărui” este acoperită doar de intenţionalitatea actului. 

Care vine din kenoza figurii divine şi exprimă mişcarea de 

coborâre a invizibilului spre omenesc. Pentru Jean-Luc 

Marion, punctul de plecare al înnoiri privirii este icoana. Ca 

model al obiectului priviri şi loc de întâlnire dintre vizibil şi 

nevizibil ea rămâne singurul punct de sprijin în tentativa 

omului de a scăpa de idolatrie. Iar elaborarea unei me ta fi - 

zici post-nihiliste rămâne un proiect pe care îl anunţă eseu - 

rile autorului francez.

istorie literară 

Nicolae Tzone 

Premise ale avangardei 

literare şi artistice româneşti 

Ferestrele spre Occident. Curăţarea de „cridă” 

E 

foarte greu de stabilit cu stricteţe punctul magic din 

care, ca aţa de pe un ghem, să se desprindă cu loa - 

rele pe care avangarda literară şi artistică să tra ver - 

seze în lung şi în lat România. Dificultatea este cu 

atât mai mare cu cât România a refuzat cu în că pă ţâ nare 

de-a lungul vremurilor să devină un „sol” afânat, pri el nic pentru 

civilizaţie matură, în genere, sau fie şi pentru res piraţie culturală 

cât de cât coerentă şi importantă. Exis ten ţa în margi - 

nalitate ar putea fi socotită aproape o vo caţie naţională. 

Norocul, mare şi salvator din când în când, a fost acela ca, 

uneori, au existat „răzleţi” care au avut, pro babil din naştere, 

văzul limpede, şi au în drăz nit să privească şi dincolo de 

pârleazul au tohton. Mai mult chiar, au îndrăznit să sară din - 

colo de el, în ciuda ochirii şi lovirii cu pietre de către 

„contimporanii” pururi extrem de mul ţumiţi de ciorba strămoşească 

şi de ei înşişi, de noroiul fraged 

de pe uliţe, ca şi de aerul mereu călduţ şi 

stătut din viaţa economică, socială şi nonculturală, 

mai degrabă decât culturală. 

Am folosit cuvântul „răzleţi” şi, din 

păcate, nu cred că am greşit. Da, România 

aceea care să conteze şi care să nu se 

înece în salivă puturoasă, România 

asanată parţial de mărunţişuri sufocante şi 

mizere, România capabilă să îngăduie, 

totuşi, excepţiile, a fost chiar fructul vieţii 

unor personalităţi singulare înzestrate cel 

mai adesea de-a dreptul cu geniu. Arătaţi, 

nu o singură dată, cu degetul de o naţie 

întreagă, contestaţi, negaţi, umiliţi de 

deştepţii de serviciu ai românimii (veşnic 

prosperi aceştia, veşnic numeroşi şi agresivi), 

ei au reuşit – şi, cu siguranţă, reuşita 

lor nu este străină de miracol – să întredeschidă, 

dacă nu chiar să deschidă cu 

totul o fereastră, sau mai multe ferestre, 

spre cultura majoră, spre o Europă a competenţelor, 

spre o Europă în care schimbul 

de valori egale şi recunoscute ca atare să 

fie nu ficţiune, nu numai probabilitate, ci 

realitate intrinsecă. 

Ce era, dacă nu un singular, Brân - 

cuşi? Ce altceva erau Tzara, Vinea sau 

Iancu, dacă nu nişte „ciudaţi” care au 

văzut cu ochii minţii în viitor, presimţindu-l şi, 

învingând piedici fără de număr, născându-l 

pur şi simplu? E inutil să spunem că 

peisajul vieţii publice, economice, culturale, 

morale al ţării în care se născuseră nu 

le îngăduia să privească nici măcar cu un 

pas întreg dincolo de gene. Sunt patru personalităţi, 

puternice şi distincte, primele la 

noi care au făcut ca noţiunea de avangardă 

să nu fie o fata morgana. 

Marin Mincu sublinia, cu apăsare, în antologia Poezia 

română în secolul XX: „(...) [Ion Vinea] a fost o prezenţă activă şi 

a contribuit, esenţial, la apariţia şi la consolidarea mişcării de 

avangardă din România printr-un program de înnoire permanentă, 

susţinut în revista «Contimporanul» (1922-1932), ca director şi 

ideolog al acesteia. Aşa cum se cunoaşte, prin «Manifestul 

activist către tinerime», din 1924, Ion Vinea sincroniza căutările 

autohtone spontane cu celelalte avangarde europene, acesta 

fiind, de fapt, actul legitim de naştere/conştientizare al avangardei 

istorice româneşti. Prin colaborarea consecventă şi la alte 

reviste de profil, el a întreţinut constant efervescenţa momentului, 

dovedindu-se un teoretician alert, dublat de un practician productiv. 

Precum un Ianus bifrons, poetul are două feţe: una avangardistă 

şi alta modernistă”. 

Ferestrele deschise de cei amintiţi mai sus, însă, în cultura 

română şi, totodată, spre cultura europeană, nu au mai 

putut fi închise de nimeni, niciodată. Şi nici sparte, sau spulberate, 

în ciuda încercărilor repetate şi iarăşi repetate. De 

pildă, faptul că în anii ’50 „Coloana Infinitului”, de la Târgu 

Jiu, a fost legată cu lanţuri de tractoare cu motoarele 

fornăind năprasnic, nu este o invenţie. Nu este invenţie nici o 

odioasă şedinţă a Academiei Române în care s-a încercat 

scoaterea în afara istoriei a „decadentului Brâncuşi”. 

* 

Am folosit deja de câteva ori cuvântul „ferestre”. N-am 

făcut nicidecum acest lucru la modul inocent, doar de dra gul 

de a aduce în prim-plan o comparaţie desigur plastică şi, 

deopotrivă, eficientă în textul de faţă. Am făcut-o pentru că 

ne simţeam obligaţi să amintim de articolul „Ferestre spre 

Occident”, al lui Benjamin Fundoianu, publicat, deloc întâmplător, 

în chiar primul număr (1, din 3 iunie 1922) al revistei 

lui Vinea şi Iancu, „Contimporanul”, ce avea să devină, prin 

cele 101 numere ale sale, principala publicaţie a avangar - 

dei naţionale. 

Fiind scurt, dar şi extrem de pilduitor prin conţinutul său, 

îl reproducem în întregime: 

„Din ziua care a succedat brusc, războiului dus din 

toate părţile pentru civilizaţie, ţările Europei şi-au primenit în 

blazoane lei şi pajurele, cu crini şi lyre, şi au revenit, 

gospodăreşte, la domesticii lari ai tradiţiei culturale. Altădată 

ţările erau închise ermetic ca nişte nuci şi istoria – cel puţin 

sufletească şi culturală – a fiecăreia, se desfăcea din pro - 

priul ei miez, izolată. Timpuri de altădată. Bătrânul continent 

trăieşte astăzi ca un hotel cu cărămida putredă, cu ţâţâni 

neunse, cu uşi cari nu se mai închid, cu toată viaţa din odăi 

risipită, ca într-un fonograf, pe coridoare. Circulaţia s-a reluat 

lesne, de cărţi şi de idei. Conferinţele pentru pacificare, care 

cinstesc încă la fiecare lună o altă capitală, mai pe învinşi, şi 

învinşii învaţă, umiliţi, de la cei dintâi, ţinuta lor de ieri, 

ipocrizia care se ascunde sub politeţe, ca sub o coajă. O, 

periodicitatea atitudinilor! Numai în vitrine şi în rafturi, cărţile 

se îmbrăţişează fără deosebire de patrie şi de sex. Revistele 

germane scriu foiletoane imense despre francezi, cele 

franceze despre germani şi englezi şi ruşi. 

În dragostea aceasta reciprocă între noroade, avem şi 

noi, de numărat, câţiva paşi înainte. La Berlin se joacă o 

piesă românească, scrisori şi cronici teatrale româneşti au 

apărut în publicaţii din Paris, o antologie a prozatorilor 

români s-a tipărit în Anglia, d-l Abel Hermant ne-a cinstit cu 

o vizită şi un tânăr decadent român, înăbuşit de cerul nostru, 

a izbutit să creeze pentru toată Europa nouă, o ciudată 

estetică. Victoria ne-a pus în situaţia delicată de-a adăposti, 

în sânul nostru primitor, câteva seminţii străine, dar cu educaţia 

făcută. Din spirit de prietenie numai, s-a născut astfel 

iniţiativa unei antologii româneşti, în germană, în idiş şi în 

ungureşte. 

Şi iată de ce situaţia noastră a devenit penibilă. Noi 

voiam să fim celebri, dacă se poate, dar nu cunoscuţi. 

Omagiaţi, dar nu citiţi. Putea să vie cât va fi voit d. Avel 

Hermant, iar d-l Robert de Flers putea să ţină delicioase conferinţe. 

Dar nu trebuie să fie informată străinătatea cu ce 

scrim şi nici cu ce gândim. Să păstrăm, neatins, patrimoniul 

neamului! Ideia numai că am putea fi traduşi ne face să 

regretăm vremea când Bucureştii erau bănuiţi în Serbia, când 

Huysmans vorbia de o specie curioasă de găini valahe, cînd 

aventurierii străini credeau că la noi titlurile de nobleţe se 

cumpără şi Villiers de L’Isle Adam afirma că 

în Basarabia e obiceiul ca gazda să-şi ofere 

oaspetelui, numaidecât, şi fiica. 

În Germania învinsă, de curând, pentru 

restaurarea casei lui Goethe, un tânăr 

poet a amintit vorbele lui Goethe când, 

după Iena, au venit desperaţi să-i ves - 

tească domnului consilier secret că Prusia 

e pierdută, că Germania e pierdută. «Cum 

puteţi spune că Germania e pierdută când 

sunt în faţa voastră?» Şi tânărul poet a continuat 

să susţie că, în deplină sclavie po - 

litică, numai arta poate face din germani 

un popor liber. 

Ah, până când nu se vor uita încă bine 

înăuntru, să murdărim geamurile cu cridă, ca 

să nu se vadă că suntem victorioşi şi că nu 

avem un Goethe! 

Să murdărim cu cridă ferestrele – ferestrele 

dinspre Occident.” 

Fundoianu, nu e greu de desluşit, era şi 

el un „răzleţ” cu perspicacitate, cu logică la 

patru ace, cu viziune clară asupra celor 

două continente paralele, Europa şi 

România. 

Mărturia lui ne ajută să prindem cu 

exactitate maximă în insectar starea „patrimoniului 

neamului” în momentul în care se 

poate vorbi cu deplin temei de naşterea 

avangardei noastre. Acum, chiar acum, la 

3 iunie 1922, este aşezată la clocit găina 

buclucaşă (revista „Contim po ranul”) ce va 

face ouă de aur. Şi, după o perioadă nu 

chiar scurtă de probă (aşezăm aici inclusiv 

prima expoziţie a lui Marcel Iancu, de la 

Maison d’Art, din 31 decembrie 1922), ni 

se pune înainte actul de constituire efectivă a avangardei 

româneşti. Pe el scrie, cu litere de-o şchioapă: „PRIMA 

EXPOZIŢIE INTERNAŢIONALĂ CONTIMPORANUL, Strada 

Corabiei, nr. 6, sala Sindi catului Artelor Frumoa se, 30 no - 

iem brie-30 decembrie 1924”. 

Parafrazându-l pe foarte tânărul Fundoianu, este 

momentul când se poate afirma (asta în ciuda faptului că 

solul autohton continuă să rămână aproape în întregime 

insalubru, greu permeabil valorilor definitive, şi acoperit cu 

straturi imense de cridă): „Priviţi înăntru pe această fereastră 

deschisă spre Occident aici, la Bucureşti. Şi vedeţi că suntem 

victorioşi în clipele acestea şi că avem un Goethe!”. Fireşte, 

propoziţia „Avem un Goethe!” trebuie citită, fără prea tare 

tremur de voce: „Da, avem Avangardă în România!”. 

* 

Diagonale 


11

interviurile Diagonale 

Valeriu Stancu: 

„În mine am Poezie 

cât nu-ncape în cuvinte!” 

12 

Conceptul de „belgitudine”! 

– Stimate Valeriu Stancu, am luat parte, la începutul 

acestui an, la o ceremonie discretă, însă nu lipsită de o anumită 

emoţie, care a avut loc la Centrul Cultural Wallonie- 

Bruxelles, din Bucureşti. Daniel Sotiaux, delegat al 

Comunităţii Wallonie-Bruxelles în România, ţi-a înmânat 

„Premiul pentru promovarea literaturii belgiene de expresie 

franceză”. Spuneai atunci că aşteptai acest premiu de trei - 

zeci şi cinci de ani. Era, desigur, tonul jovial care însoţeşte 

luările de cuvânt în asemenea împrejurări, dar mi s-a părut că 

este mai mult decât atât… 

– Îmi pare rău dacă, fără voia mea, am lăsat să se-nţeleagă 

mai mult decât am vrut să spun. Evident, au existat, 

de-a lungul vremii, neîmpliniri, nemulţumiri, frustrări, dar dacă 

viaţa mi s-ar înscrie într-o linearitate previzibilă, m-aş plictisi de 

moarte. Erau probabil doar ecourile unei amărăciuni legate 

de faptul că anul francofoniei s-a desfăşurat, a trecut, fără să 

mă implice în vreun fel. În condiţiile în care cred că sunt – cel 

puţin în România – unul dintre susţinătorii cei mai fervenţi ai 

francofoniei. Mai plutea, poate, în spusele mele o nostalgie 

legată de efemeritatea clipei în care am trecut de la „tânără 

speranţă” la „personalitate”, „maestru” şi alte chestii din 

astea care se lovesc de fiinţa mea ca nuca-n perete. N-aş 

exclude nici fărâma de orgoliu ce-mi robeşte sufletul, dar ce 

fel de creatori am fi dacă nu ne-ar încerca orgolii de tot 

felul?! 

– Cum ai descoperit literatura belgiană? Cum te-ai 

îndrăgostit de ea? De ce belgienii şi nu francezii, către care 

se îndreaptă în mod automat privirile tuturor? Cum s-a derulat 

această relaţie cu literatura belgiană de expresie 

franceză? 

– Cine nu s-ar îndrăgosti de literatura belgiană, dacă 

ar cunoaşte-o?! Am descoperit-o în studenţie, când, pentru ami 

exersa franceza, citeam cam tot ce-mi cădea în mână, 

dacă era tipărit în limba lui Voltaire. Şi tocmai pentru că spre 

literatura franceză „se îndreaptă în mod automat privirile 

tuturor”, eu am vrut să fac altceva. Rutina, banalul, comunul 

mă înspăimântă. Cândva am ţinut – se pare, cu succes – o 

rubrică într-un ziar şi, la o manifestare culturală, am fost 

prezentat publicului şi printr-o trimitere la ceea ce scriam: 

„autor al binecunoscutei rubrici… bla-bla-bla…” A doua zi, 

rubrica mea devenise istorie. Am renunţat în mod definitiv la 

ea. Când ceea ce faci devine „binecunoscut”, e cazul să 

schimbi macazul! Am eu în fiinţa mea un drăcuşor care mă 

îndeamnă să o iau pe mirişte. În timp ce toţi tinerii din 

cartierul în care învăţam cum să-mi iau zborul se îndreptau 

spre fotbal, eu m-am apucat de scrimă, de speologie şi de 

alpinism, pe care le iubesc şi le practic şi azi. Pentru că ies 

din norme. Sunt „altceva”. „Cum s-a derulat această relaţie 

cu literatura belgiană?”?! De ce vorbeşti la trecut? Eu m-am 

îndrăgostit de această literatură la douăzeci de ani şi mi-a 

fost de-a lungul vremii cea mai statornică iubită! 

– Ai tradus în româneşte volume de Arthur Haulot, 

Francis Tessa, Pierre-Yves Soucy, Yves Namur. André 

Schmitz. Ai făcut să apară pagini întregi de poezie belgiană 

în revistele literare. Ce ţi se pare că are propriu această lite - 

ratură? Ai vreun moment impresia că aceşti scriitori se manifestă 

ca şi cum ar exprima spiritul unei provincii franceze? 

E vie, asta e marea ei calitate! Nu e provincială, ci 

expansivă! Se spune – în cheie ludică şi maliţioasă, evident! 

– că din doi scriitori francezi de astăzi, unul e belgian. E pu - 

ternică, valoroasă şi, mai ales, seducătoare! Poate la hotarul 

frământat dintre veacul al nouăsprezecelea şi secolul XX 

această literatură să fi fost mai legată de matricea literaturii 

franceze. Azi, ea îi datorează foarte puţin surorii din 

Hexagon. Aş zice chiar că aceasta din urmă îşi reînnoieşte 

sângele şi spiritul prin infuzia de autori belgieni la care apelează, 

mai ales că literatura franceză contemporană nu se 

mai conturează în jurul unor nume sonore de talia celor pe 

Diagonale 


care s-a sprijinit de-a lungul vremii. Scriitorii belgieni de azi 

încearcă, nu doar prin operele lor, ci şi prin felul în care şi le 

promovează, să afle o identitate pentru ei şi pentru literatura 

din care fac parte. Nu vor să exprime spiritul unei provincii 

franceze ci, dimpotrivă, luptă pentru a se desprinde de acesta. 

Motiv pentru care au şi creat conceptul de „belgitudine”! 

„Sunt surprins de voga pe care o stârneşte 

Amélie Nothomb” 

– Te-a interesat numai poezia? Belgia are şi câţiva 

prozatori remarcabili, dincolo de poeţii ei cei mai cunoscuţi, 

ca Albert Mockel, Charles van Lerberghe, Max Elskamp, 

Émile Verhaeren sau Maurice Maeterlinck. Despre cei mai 

noi vă las pe dumneavoastră să vorbiţi. I-aş aminti, ca 

romancieri, pe Georges Rodenbach, al cărui roman, Brugesla-Morte, 

celebru în spaţiul francofon, a cunoscut o versiune 

în limba noastră abia acum vreo opt ani, Camille Lemonnier, 

Franz Hellens, Constant Burniaux, Marie Gevers, Henri 

Michaux, Raoul Vaneighem, Pierre Mertens şi atâţia alţii. Ca 

să nu mai spun de Georges Simenon, care este considerat 

francez de către majoritatea cititorilor, sau de numele poate 

cu cel mai mare succes azi, Amélie Nothomb. 

– M-a interesat în primul rând poezia, dar am încercat 

să cuprind fenomenul literar în ansamblul său. Cunosc, aş 

zice, câte puţin din tot ce s-a scris şi se scrie în cam toate 

genurile. Bineînţeles, poezia îmi rămâne la suflet. Dar fiindcă 

ai amintit câteva nume de prozatori, ţin să-ţi mărturisesc faptul 

că eu cunosc scrierile lui Amélie Nothomb încă de pe vremea 

când ea probabil nici nu ştia să găsească România pe 

hartă. Am şi cunoscut-o personal, de altfel, prin 1992-93. 

Sunt de-a dreptul surprins de voga pe care o stârneşte. Pe 

mine nu m-a dat pe spate. Dimpotrivă! Şi sunt surprins de faptul 

că unul din cei mai adevăraţi prozatori belgieni ai tuturor 

timpurilor, André-Marcel Adamek, a rămas aproape 

necunoscut în afara graniţelor belgiene. E o nedreptate 

strigătoare la cer şi e păcat, căci scriitorul are o vârstă – 

dacă nu mă înşală memoria, e născut în 1946, deci, trecut 

de şaizeci de ani –, fiind şi bolnav de câţiva ani. Este incredi - 

bil cum în zilele noastre o promovare susţinută şi bine ţintită 

a unui autor, a unei opere poate crea false ierarhii de valori! 

Ca să corectez oarecum nedreptatea ce i se face lui 

Adamek, mi-am propus să ofer cititorului român traducerile 

câtorva dintre cărţile sale! Dar, ştii cum e: pe drumul de la 

vorbă la faptă mereu te împiedici de rugina acaparatoare a 

unui cotidian potrivnic! Oricum, te asigur că, la ora actuală, 

literatura belgiană de expresie franceză este una dintre cele 

mai interesante, mai autentice şi mai profunde din Europa. 

– Belgia este o ţară mică, dar care am impresia că 

face enorm pentru promovarea culturii ei, atât în spaţiul european, 

cât şi în lume, în general. Este, nu-i aşa?, un avantaj 

acela de a scrie într-o limbă de largă circulaţie şi de mare 

respiraţie stilistică precum franceza. Cu toate acestea, belgienii 

nu par a se mulţumi numai cu atât… 

– România cred că e una dintre puţinele ţări care nu au 

un program coerent de promovare a propriilor valori în spa - 

ţiul altor literaturi. Când, în urmă cu trei ani, Mario Varga 

Llosa mi-a explicat ce complex program de promovare a sa 

a avut statul peruvian şi ce sume imense a cheltuit pentru ca 

el să ajungă o emblemă a prozei universale contemporane, 

mie, scriitor dintr-un stat în care scriitorii aproape nu au loc în 

societate, nu-mi venea să cred că există astfel de ţări ce pun 

în prim-planul politicii naţionale susţinerea şi promovarea propriilor 

creatori în lume. Belgia este o asemenea de ţară. Eu 

cunosc faimosul serviciu „La Promotion des Lettres” doar din 

1978, dar el există de pe vremea când era bunica fată 

mare. Şi nu a îmbătrânit deloc! Ba îşi dovedeşte clipă de 

clipă utilitatea şi eficienţa! Cred că literatura belgiană este, 

de câteva decenii, una din cele mai traduse literaturi ale 

lumii. Şi asta deoarece factorii, organismele, instituţiile al 

căror obiect de activitate îl constituie promovarea literaturii 

peste hotarele Belgiei dispun de consistente mijloace financiare, 

investesc sume uriaşe, au programe coerente şi de 

durată, sunt eficiente şi competente. La belgieni nu se ocupă 

un agronom sau un frizer de promovarea literaturii! 

– Ai beneficiat de sprijin, de acele burse care se mai 

acordă câteodată traducătorilor specializaţi? 

– E adevărat, am beneficiat de burse şi de stagii de 

pregătire în multe ţări, dar sprijinul cel mai constant l-am pri - 

mit din partea Belgiei. „Ţară mică – recunosc cu (falsă) mo - 

destie belgienii – dar mare prin oamenii ei!” (subliniază tot 

ei cu mândrie). Mare – aş adăuga eu – şi prin consecvenţa 

cu care-şi făureşte o imagine în care să i se oglindească va - 

lorile. În Belgia mă simt mai ceva ca acasă, am prieteni şi 

colaboratori, sunt sprijinit şi de edituri, şi de scriitori, şi de instituţiile 

culturale. Sunt cunoscut nu doar ca traducător ci şi pentru 

cărţile mele, din care patru au fost publicate în această 

ţară. De altfel, a cincea se află sub tipar la prestigioasa editură 

„l’arbre à paroles”. 

– Ce ar mai fi de făcut în materie de răspândire a culturii 

belgiene în spaţiul nostru? Ai în continuare proiecte 

legate de aceasta? 

– Sincer să fiu, nu ştiu, pentru simplul motiv că nu de 

acţiunile sau de dorinţele mele depinde acest fenomen. Dar 

aţi intuit exact, am în derulare multe proiecte (un termen care 

aproape ne tiranizează existenţa!) legate de această fascinantă 

literatură. Puţin mai înainte am amintit de „proiectul 

André-Marcel Adamek”. Cunoscutul scriitor Georges Thinès 

mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa spre traducere nu un 

volum apărut ci un manuscris. Vreau să-l traduc şi să-l editez 

cât mai repede, deoarece îl găsesc fascinant! Am gata de 

predat la tipar un volum de versuri al poetului Yves Namur, 

care va apărea în cursul anului 2008 la editura bu cu - 

reşteană „Libra”. Este al doilea volum pe care această editură 

atât de legată de cultura belgiană i-l publică poetului 

Yves Namur în traducerea mea. Pregătesc, de asemenea, 

câteva antologii de poezie belgiană contemporană de 

expresie franceză. Adaug însă că sunt legat şi de poezia 

belgiană de expresie flamandă, având chiar câţiva prieteni 

buni printre creatorii ei de azi, Frans de Haes, Stefaan Van 

Den Bremt, Willem M. Roggeman şi încă mulţi alţii. I-am 

prezentat şi pe aceştia cititorului român, le pregătesc tradu - 

cerea unor volume, dar cum neerlandeza nu e chiar limba în 

care să mă simt ca acasă, înaintez cu viteza melcului... 

O poezie pe un piedestal al tandreţii 

– Cum rămâne cu opera personală pentru un traducător 

atât de constant? Ai publicat un număr impresionant de 

volume de poezie, unele chiar în ediţii bilingve, românofranceze, 

altele, cum au fost Îngerul cu arcadele 

sparte/L’Ange aux arcades brisées sau Autoportrait avec 

blasphème/Autoportret cu blestem numai în franceză, Nuit à 

la première personne. 

– De când fratele meu mai mare m-a îmbolnăvit de 

patima cititului (ceea ce s-a întâmplat pe când aveam doar 

patru ani!), nu am dormit niciodată mai mult de trei ore pe 

noapte. Şi asta, fără să dorm ziua şi fără să mă simt obosit. 

Aşadar, pot spune că trăiesc două vieţi. Probabil de asta am 

timp pentru aproape tot ce-mi propun să fac. Am terminat, de 

curând, un roman despre o iubire interzisă în Cuba lui Castro

(am fost, în urmă cu doi ani, acolo şi m-am întors marcat de 

faptul că mi-a fost dat să găsesc o ţară şi un popor împinse 

în mod brutal şi inexorabil spre moarte). Acum introduc textul 

în calculator. Romanul se intitulează Suflete cu ieşire la mare 

şi sper să găsesc resurse financiare pentru a-l publica în 

acest an. Lucrez la un volum de versuri în limba română (în 

ultimii ani nu am mai publicat poezie în România) şi la unul în 

limba franceză. Acesta, cum am spus, va apărea foarte 

curînd în Belgia, la prestigioasa editură „l’arbre à paroles”, 

căci contractul meu cu editura la care mi-a fost publicat şi 

Autoportrait avec blasphème/Autoportret cu blestem a expirat 

deja la sfârşitul lunii martie. Volumul în limba română se va 

intitula, probabil, Întoarcerea din moarte şi îţi mărturisesc faptul 

că titlul se referă la o experienţă pe care, din fericire, nu 

am apucat s-o trăiesc: am fost în luna februarie, împreună cu 

poetul Adi Cristi, la un festival internaţional de poezie în 

Granada (Nicaragua). Avionul cu care hotărâserăm să ne 

întoarcem s-a prăbuşit undeva între Panama şi Venezuela. 

Nici un supravieţuitor! Norocul nostru că noi nu eram în el. 

Plecaserăm cu o zi mai devreme, deoarece trebuia să ajung 

la Târgul de Carte „Librex 2008”, de la Iaşi. Trebuie să-i 

mulţumesc prietenului Radu Petru, care, cu rigoarea-i cunoscută, 

mi-a impus să fiu prezent la festivitatea de deschidere a 

manifestării! E doar o simplă coincidenţă, o întâmplare oarecare? 

Orice ar fi, pe mine m-a tulburat. Mai am puţin de lucru 

la un volum de versuri în limba franceză, care va apărea la 

cunoscuta editură canadiană „Écrits des Forges”. E aproape 

gata, vreau doar să-l mai „pofinez” puţin (iartă-mi barbarismul, 

vine de la verbul francez peaufiner – a şterge cu o piele 

de cămilă, adică a cizela, a şlefui, a desăvârşi). Trebuia să-l 

predau editurii în 2007, dar anul trecut am lucrat la un volum 

destul de consistent (330 de pagini), şi de amestecat, de 

eseuri, note de călătorie, impresii despre Canada şi n-am 

mai avut timp să-mi transform versurile în franceză într-un „travail 

peaufiné”. Trei-Râuri şi un ocean de Poezie se intitulează 

amestecul amintit, a apărut la Institutul European şi l-am lansat 

cu destul tam-tam (dar şi cu un neaşteptat succes – iartă-mi 

lipsa de modestie!) în Ţara Arţarilor în luna octombrie a anului 

trecut. Dacă la cele pe care ţi le-am înşirat cu multă fanfaronadă 

(am spus întotdeauna că modestia trebuie lăsată 

pe seama celor care au motive să fie modeşti!) adaugi faptul 

că încerc să-mi îndeplinesc – pe cât de bine pot! – obli - 

gaţiile redacţionale şi pe cele de preşedinte al Filialei Iaşi a 

Uniunii Scriitorilor din România, veţi putea constata că în nici 

un caz nu mă plâng de plictiseală! 

– Eşti un poet pe care l-aş califica mai degrabă drept 

sensibil, scrii o poezie bărbătească, aşezată însă pe un 

piedestal al tandreţii. Care sunt temele tale favorite? Ce 

crezi că te particularizează în contextul generaţiei din care 

faci parte? Sau, altfel spus, cât din spiritul generaţiei trece în 

versurile tale? 

– Nu ştiu să mă autocaracterizez. Mi s-a spus în multe 

feluri, fără ca „etichetele” să mă abată în vreun fel de la scris. 

Menirea mea e, probabil, să scriu, a altora să pună etichete. 

De când e lumea, temele poeziei adevărate sunt cam aceleaşi. 

Se disting cei ce ştiu să le îmbrace în haine care să 

atragă atenţia. Dacă reuşeşti să captezi şi sufletul cititorului, 

nu doar atenţia sa, atunci eşti un poet autentic. Somnul, 

moartea, iubirea, transcendenţa, poate acestea sunt temele 

care revin mai frecvent decât altele în poezia mea. În fond, 

poezia este expresia unui egoism feroce. Fiecare autor îşi 

plasează propriile trăiri, propria imagine în centrul universului 

său poetic. Dacă are har, receptorul se regăseşte pe sine în 

ceea ce a citit şi reţine opera şi autorul în conştiinţa şi în sufletul 

său. Cu o scară stabilă şi corectă de valori şi cu termeni 

de comparaţie verificaţi, cititorul îşi poate stabili ierarhii destul 

de exacte. Dacă „poetul” nu are har, poate să primească 

oricâte recunoaşteri materiale, oficiale, poate să se dea şi 

de-a dura, rămâne un nimeni. Fac parte din „generaţia ‘80”, 

dar nu aş zice că m-a interesat sau m-a influenţat prea mult 

această poziţionare. Cum spiritul de turmă îmi este străin, 

încerc să-mi văd de propriul drum. Nu cred că mă particula - 

rizează ceva în lumea literară şi nici nu mă interesează ce 

m-ar putea particulariza. Eu mi-am trăit fericirea şi libertatea 

în afara acestei lumi, alături de adevăraţii prieteni (cei mai 

vechi, mai buni şi mai statornici), împreună cu care am 

împărtăşit pasiunea pentru scrimă, speologie şi alpinism. În 

lumea sportului, a muntelui, a prieteniei mi-am modelat cu 

adevărat personalitatea, mi-am trăit satisfacţiile, mi-am găsit 

fericirea. Nu cred că aş putea cuantifica fărâma de spirit al 

generaţiei care se găseşte în versurile mele. Însă m-aş bucura 

să nu fie nici măcar o fărâmă. Am să-ţi fac o mărturisire: 

sufletul meu este de poet, dar critica literară încearcă să mă 

transleze spre „noroiul greu al prozei”. Se pare că cele trei 

romane şi cele două volume de nuvele pe care le-am publicat 

până acum sunt mult mai gustate decât poezia mea! 

Există astăzi tendinţa de a lipi de numele meu două titluri 

care nu sunt ale unor volume de versuri: Pelerinul de cenuşă 

(roman) şi Cantina cu cearcăne (nuvele). 

– Cum ştii, sunt şi critici preocupaţi să identifice la scriitori 

acele trăsături care ţin de un prezumtiv tipar al locului, al 

regiunii din care provin. Eu, ca să fiu sincer, nu cred că te 

aliniezi vreunei „paradigme moldave” sau de vreun alt fel. 

Dar cineva scria, la un moment dat, aproximativ, că eşti una 

dintre peniţele Moldovei… 

– Nu ştiu la cine te referi, nu am cunoscut această afirmaţie, 

dar am rămas surprins când, cu diferite prilejuri, am 

cunoscut scriitori din Franţa sau din Spania, de exemplu, care 

(dintr-un patriotism local ieftin şi dintr-un naţionalism exacerbat) 

se jenau că trăiesc şi creează în ţările respective şi se 

recomandau drept poeţi bretoni sau provensali sau catalani 

sau galiţieni sau mai ştiu eu ce. Ei bine, eu – deşi vin dintr-o 

foarte veche familie de boieri moldoveni – nu aş putea niciodată 

să mă recomand drept un „poet moldav sau moldo - 

vean”. Eu mă consider „poet român”. Dacă oi fi poet! 

„Eu eram cel care făcea o favoare regizorului…” 

– Deşi părerea ta observ că este alta, cărţile tale de 

proză sunt, cred eu, mai puţin cunoscute. Sau poate mă 

înşel. De pildă, Cantina cu cearcăne avea toate datele pentru 

a face o carieră foarte interesantă în linia unui orizont de 

aşteptare legat de erotism, aşa cum văd că de vreo câţiva 

ani încoace diverşi critici literari reclamă. Nu s-a întâmplat 

aşa şi mă întreb de ce? 

– În primul rând, pentru că eu nu mă preocup de promovarea 

cărţilor mele. Nu le trimit la reviste, nu le dăruiesc 

criticilor literari, nu le prezint la televiziuni... În al doilea rând, 

pentru că tirajele în care-mi apar cărţile sunt insuficiente. Eu 

sunt un scriitor care „se vinde”. Slavă Domnului, nu-mi zac vo - 

lumele prin rafturile librăriilor sau ale anticariatelor! Am greşit 

şi atunci când am refuzat propuneri (foarte ispititoare, de altfel!) 

de a se face filme după cărţile mele. Poate dacă aş fi 

acceptat, m-ar fi cunoscut şi o altă categorie de public. Dar 

propunerile sunau de parcă mi s-ar fi făcut o favoare. Or, eu 

consider că este exact invers. Pe de o parte, nu mai sunt la 

începutul carierei ca să fug cu limba pe umăr după orice 

posibilitate de a mă face cunoscut, iar, pe de altă parte, 

despre romanele şi nuvelele mele s-a scris mereu că mă 

situează foarte sus în ierarhia prozatorilor români. Aşadar, eu 

eram cel care făcea o favoare regizorului. Şi nu am vrut să 

o fac. Chiar şi din motive financiare. Atâta timp cât în cinematografie 

se învârt bani la greu, oamenii de film trebuie să 

înveţe să-i respecte pe scriitorii care le furnizează scenarii din 

operele lor şi să-i plătească măcar decent. Un scriitor care 

se vinde prea ieftin nu se respectă pe sine, în primul rând! E 

adevărat că în volumele mele de proză apar şi reuşite scene 

erotice, dar nu aceasta este principala calitate a naraţiunilor 

mele. Ele se bazează, înainte de toate, pe o impecabilă – 

spun eu – limbă română, pe fineţe stilistică, pe o cultură acumulată 

în lungi decenii de studiu. Azi, orice mucos care încă 

habar nu are să facă dragoste îşi împănează producţiile cu 

cuvinte triviale şi crede că l-a prins de-un picior pe dumnezeul 

prozei erotice. Să fim serioşi! Deci eu nu scriu cărţi erotice, 

nu aveam cum să împlinesc un orizont de aşteptare într-un 

domeniu care nu-mi este specific. La mine, erosul e doar unul 

din multele elemente ale unui întreg complex, aşa cum sunt 

socialul, umorul sau ludicul. 

– Mă aşteptam să adaugi că eu însumi nu le-am 

comentat, în pofida interesului meu manifest pentru – totuşi – 

o astfel de literatură şi mai ales pentru teoretizarea dome - 

niului. Ar fi un reproş pe care mi-l asum într-o anumită măsură, 

trebuie să ştiţi însă că viaţa mea din ultimii ani nu a avut cele 

mai calme perioade. Mi-am propus să revin cândva asupra 

unor subiecte pe care, din motive independente de mine, nu 

le-am abordat. Dar observ un mare interes prin varii publicaţii 

pentru erotism sau pornografie. De ce crezi că respectivele 

foi te-au ocolit? Sau nu te-au ocolit şi nu sunt eu bine informat. 

– Probabil nu mi-au găsit cărţile. Eu nu le trimit, am 

spus-o. Dar revistele care se respectă şi care preţuiesc proza 

valoroasă, au recenzat Cantina cu cearcăne, care a avut, la 

apariţie, câteva zeci de cronici. În plus, erotismul meu nu e 

unul scandalos, nu e pentru revistele de o anumită coloratură 

sexuală. În fond, cine reuşeşte să treacă dincolo de faptele 

în sine, înţelege că eu nu mizez pe erotism în cărţile mele ci 

pe faptul de viaţă, pe condiţia tragică a intelectualului în 

comunism şi în tranziţie, pe denunţarea dictaturii comuniştilor, 

a impostorilor, a nonvalorilor. Titlul romanului Conspiraţia 

Vagabonzilor este o metaforă în care se încifrează venirea 

la putere a criminalilor roşii. Cele trei romane pe care le-am 

publicat până acum (Pelerinul de cenuşă, Conspiraţia 

vagabonzilor şi Crematoriul de suflete) fac parte dintr-un 

ciclu mult mai amplu, pe care l-am intitulat „Cronica ticăloşirii 

românilor”. E adevărat că, pe lângă tragism, încrâncenare, 

anticomunism, ură, revoltă, ele abundă în scene hazlii, e adevărat 

că folosesc un limbaj încărcat de sensuri pe care doar 

un cititor subtil le poate descifra, că nu mă sfiesc să redau 

scene care stârnesc hohote de râs, dar nu ştim, oare, că 

moravurile se îndreaptă râzând („ridendo castigat mores”)?! 

În ceea ce priveşte eventualul reproş la care te-ai referit, nu 

puteam să-l fac, din simplul motiv că nu am dat niciodată 

cuiva o carte cu condiţia să scrie despre ea. Nu cer nici 

măcar ca aceia cărora le dăruiesc să-mi citească volumele, 

darmite să mai şi scrie despre ele! 

„La noi, cititorul e un pudibond” 

– Spui, în „Argumentul” la Cantina cu cearcăne, că 

volumul „are un limbaj vulgar, frust, degradant, deocheat, li - 

bertin, greţos. Dar de vreme ce eu însumi înjur, vorbesc urât, 

vulgar, nu recurg la eufemisme nici măcar atunci când 

numesc părţile intime ale corpului uman (n-am folosit sintagma 

«părţi ruşinoase» deoarece nu înţeleg de ce trebuie să ne 

ruşinăm de trupul căruia îi robim totuşi fiece clipă a existenţei 

noastre), de ce ar fi pudibonde personajele mele?” Înţeleg 

că o barieră personală n-a trebuit să treci, dar a trebuit să 

înfrunţi una a unui anumit public… 

– Da, la noi cititorul e un pudibond. Îi este ruşine să 

spună pulă sau pizdă (că nu tot românul l-a citit pe Ion 

Creangă!), dar nu se sfieşte să fure din averea ţării zeci de 

milioane de euro. Paradoxurile tranziţiei! Numai că eu nu 

scriu pentru public. Nici pentru critică! Nu-mi pasă nici cât 

negru sub unghie de cititor sau de critică. Eu scriu pentru 

sufletul meu şi pentru că scrisul mă leagănă în iluzia înveşnicirii 

prin cuvânt! 

– S-a spus, la un moment dat, pe la începutul deceniului 

al zecelea al secolului trecut, că nu avem un limbaj erotic 

pentru literatură. Dacă m-aş gândi la povestirea „stindardul 

lui Nicuşor Leonte”, aş fi înclinat să cred, pentru că expresiile 

de acolo sunt de tot „verzi”, dar dacă e să vorbim despre 

„hoţi de văzduh, lacăte de ceaţă”, nu aş mai fi de aceeaşi 

părere. Violul despre care e vorba acolo e tratat în cheie 

comică, ceea ce trimite la tipicul bancurilor fără perdea, dar 

limbajul…, ei bine, limbajul este de o literaturitate fără cusur. 

– Asta spuneam ceva mai devreme. Ca să scrii proză 

erotică fără a deveni scabros trebuie să stăpâneşti infinitatea 

de mijloace pe care ţi le pune la dispoziţie limba română. În 

cele mai multe dintre „producţiile” literaturii erotice din 

ultimele două decenii există – pe lângă o supraproducţie de 

scârboşenii – o înspăimântătoare sărăcie lexicală şi stilistică, 

ba chiar şi revoltătoare (şi abundente!) greşeli gramaticale. 

Paradoxul este că această maculatură a făcut vogă, ba 

chiar a primit şi girul unor instanţe literare, fiind răsplătită cu 

premii prestigioase şi consistente. 

– „Cert e că aproape toate naraţiunile din Cantina cu 

cearcăne au suport autobiografic şi personagii codate”, 

zice în prefaţă Luca Piţu, care socoteşte că aceste povestiri 

se situează în zona „con-cul-pine”, jucându-se cu cuvintele, în 

stilul care l-a făcut faimos, şi trimiţând la concupiscenţă, concul-pine-scenţă, 

am putea „decoda” străvezia şi savuroasa 

„criptare”. E chiar aşa, au urme autobiografice? E Ionică cel 

Prost un personaj real? 

– Eu am golănit prin mahalalele Iaşiului, am fost sobar, 

hamal, cantaragiu, zugrav, am cunoscut fel de fel de oameni, 

am trăit fel de fel de situaţii. Am făcut sport de echipă, am 

făcut studii, am făcut navetă, am lucrat şi în întreprinderi în 

care-şi ispăşeau pedepse foştii deţinuţi politici ai regimului 

comunist, dar am lucrat şi în şcoli şi redacţii, iar după 1992, 

când am ieşit pentru întîia oară din matricea eternei şi fascinantei 

Românii, am călătorit nu doar prin munţii noştri, de 

care sunt atât de legat, ci şi prin mai toate ţările lumii. Am 

avut privilegiul de a cunoaşte personalităţi de la şefi de state, 

până la scriitori faimoşi (Gabriel García Márquez, Mario 

Vargas Llosa, Alvaro Mutis, Ismail Kadare, Evgheni 

Evtuşenko, Juan Gelman, între ei). Aşadar, am fost mereu în 

mijlocul unor oameni deosebiţi, de la paria până în highclass. 

Eseistul Luca Piţu a surprins exact nuanţele autobiografice 

ale naraţiunilor mele. Da, e adevărat: Ionică cel 

Prost este un personaj real. Şi câte are de spus, Dumnezeule! 

– Povestea violului trece tale quale în romanul 

Crematoriul de suflete. A fost decupată de acolo, ai vrut să 

o valorifici şi altfel? 

– Acel viol acolo trebuia să se întâmple: în trustul care 

îi strivea pe toţi cei ce încercau să se opună înverşunatei boli 

a secolului al XX-lea: comunismul. În trustul care distrugea 

existenţe, mutila suflete, în trustul care umilea, înstrăina, pervertea 

oamenii. Or, acţiunea din Crematoriul de Suflete se 

petrece în trust. În acel trust. Deci, renunţând doar la vreo 

Diagonale 


13

două pagini, am decupat scena din roman şi am translat-o în 

Cantina cu cearcăne, volum pe care iniţial l-am considerat „o 

lectură de vacanţă”. Importanţa care i s-a dat cărţii, cronicile 

elogioase, ecoul pe care l-a stârnit aveau să-mi dovedească 

faptul că judecasem greşit. Sub aparenta ei facilitate, 

Cantina cu cearcăne pune în chestiune multe dintre tarele 

societăţii noastre, problemele cu care se confruntă românul 

tranzitar, păcatele şi slăbiciunile omeneşti, răul pe care 

comunismul i l-a făcut României... 

– În Crematoriul de suflete plonjezi într-un mediu dur, 

frust, vulgar, în lumea şantierului, a fabricii. Limbajul e, cum se 

spune, „de acolo”, personajele au autenticitate, psihologiile 

şi situaţiile sunt de un realism… „neţărmurit”, cum ar fi zis un 

ilustru scriitor cochetând cu marxismul. Mai înainte de 

destăinuirile de adineauri voiam să te întreb anume de unde 

cunoşti lumea aceea atât de bine? 

– Am făcut parte din ea, cum am spus, de asta o cunosc 

atât de bine! Probabil studiile universitare, lecturile consistente, 

limbile străine, călătoriile în lume, scrisul, înţelepţirea specifică 

înaintării în vârstă m-au cizelat, m-au îmburghezit puţin, dar, în 

esenţă, eu rămân acel periferic însingurat care nu-şi află locul 

în societate şi care este tipul de erou bine conturat în prozele 

mele. Până a deveni un epicureic am fost un golan, până a 

ajunge profesor am fost un golan, până a mă impune ca scriitor 

am fost un golan. Nu mă ruşinez de asta, deoarece continui 

să fiu un golan. Oricâtă ură şi teamă ar stârni în societatea 

noastră neocomunistă acest cuvânt, oricâte mineriade 

s-ar organiza din cauza lui, oricât le-ar sta în gât activiştilor 

„pecere” şi securiştilor care au ucis fenomenul „Piaţa 

Universităţii”. Apoi, sunt înzestrat, probabil, şi cu un dram de 

talent şi cu un strop de imaginaţie şi cu ceva cunoştinţe 

„despre lume şi viaţă”. Savoarea cărţilor mele – atâta câtă 

există – s-a născut din insolitul dozaj al acestora. Câte puţin 

din tot ce a strâns în ea Fiinţa mea. 

„Am toate păcatele 

pe care le-a inventariat omenirea” 

– Îmi aduc aminte că am întrebat o dată de tine şi mi 

s-a răspuns că eşti într-o călătorie în Mexic. Ai publicat, la un 

timp după aceea, însemnări de călătorie din ţara lui Octavio 

Paz şi a lui José Lopez Portillo. Cum arată literatura mexicană 

la ea acasă, cum sunt scriitorii mexicani, despre care 

publicul român nu ştie aproape nimic? 

– Nu eram într-o călătorie pur şi simplu ci eram invitat 

să particip la Întâlnirea Poeţilor Lumii Latine, unul dintre cele 

mai mari festivaluri de poezie din lume. Am fost de mai multe 

ori în Mexic, am publicat, într-adevăr, volumul Mexicul – tărâmul 

de basm al poeziei, la editura Dacia, din Cluj, şi peste 

câteva luni va apărea ediţia a doua a lucrării, revăzută şi 

substanţial adăugită (are o sută de pagini în plus), şi cum în 

toamnă voi fi din nou în Mexic, am fost invitat să o lansez în 

Ciudad de Mexico şi Morelia. Şi la ea acasă şi în lume, li - 

teratura mexicană este foarte puternică, sprijinindu-se din răsputeri 

pe suportul limbii spaniole, una dintre cele mai poetice 

14 Diagonale 


limbi ale globului. Dar – ceea ce nu se întâmplă în România –, 

la ea acasă literatura mexicană este foarte respectată. 

Evident, are contingenţe cu literatura europeană, dar are şi 

teme specifice, obsesii legate de evenimente pe care Europa 

nu le-a trăit ci le-a provocat doar. L-ai amintit pe Octavio Paz, 

unul din vârfurile literaturii universale, dar ţin să spun că 

Mexicul e realmente înnobilat de o armie de poeţi de primă 

mână. Cum sunt scriitorii mexicani? Ca şi ai noştri: talentaţi, 

săraci, imprevizibili, păcătoşi, prietenoşi, orgolioşi, mereu în 

căutarea gloriei. Dar, ca aproape orice intelectual hispanoamerican, 

sunt şi de stânga. Pentru gustul meu, cam prea de 

stânga! Oricum, mi-am făcut zeci de prieteni printre ei şi întotdeauna 

în Mexic mă simt ca acasă. Abia aştept să-i revăd 

pe fascinanţii poeţi Marco Antonio Campos, Armando 

Alanis Pulido, Luis Armenta Malpica, María Baranda, Coral 

Bracho, Francisco Cervantes, Víctor Manuel Cárdenas, 

Claudia Santana, Ernesto Lumbreras, Agustín Jiménez, José 

Angel Leyva Alvarado, Marianne Toussain... 

– Ai călătorit şi prin alte locuri. Unde anume? 

– Am călătorit, e adevărat, dar numai după căderea 

comunismului. Până în 1992 nici nu am ştiut măcar cum arată 

un paşaport. Am călătorit prin mai toate părţile globului, din 

Canada până în Cuba, Elveţia sau Israel, să zicem, şi din 

Vietnam până în Panama, Venezuela sau Nicaragua. Sunt 

fascinat de literatura hispano-americană, dar şi de ţările din 

cele două Americi. În acest an voi fi în Argentina, Columbia 

şi Mexic, în Israel, Spania, Franţa şi Martinica. 

urmare din pagina 5 urmare din pagina 6 

îndeosebi concluziile anchetei lui Durand în planul conflictului 

dintre mythos şi logos.” E rarisimă o asemenea atitudine, 

care impune respect, printre intelectualii timpului de azi. Şi e 

încă o lecţie. H.-R. Patapievici, despre care Paul Cornea are 

numai cuvinte de laudă – e drept că vag bemolate – nu are 

nici o problemă în a se pronunţa asupra unor chestiuni pe 

care nu le stăpâneşte suficient sau, ca să trimit la încă unul 

dintre subiectele acestei cărţi, „crede” că le stăpâneşte. 

„Civilizaţia actuală descurajează înţelegerea ca 

«efort» de depăşire a dificultăţilor, ca tentativă de a coborî 

de la suprafaţă spre profunzimile textului” spune autorul, şi 

noi ştim că are dreptate, dar acesta este şi motivul care face 

şi mai preţioasă această iniţiere în posibilităţile, în căile de a 

înţelege cărţile şi lumea. Unii dintre cititori ar putea fi deranjaţi 

de tonul pe alocuri didacticist, dar eu cred că rostul unei 

asemenea cărţi e fundamental unul didactic; e o lucrare care 

se adresează celor în formare. E drept însă că profesorul ar 

fi putut să mai tempereze din reflexele sale de la catedră şi 

mă refer nu atât la acest didacticism cât la faptul că, uneori, 

exemplele pe care le introduce pentru a face mai accesibile 

teoriile sunt cam prea de toată ziua, prea, aş zice, 

bătrâneşti. Dar să zicem că aceasta e o chestiune de gust 

sau de nivel de receptare, e posibil ca tocmai aceste exemple 

să fie cele care asigură pătrunderea adecvată a ideaticii 

de către studenţii virtuali cititori. Mi se pare însă nu tocmai 

inspirată recurgerea sistematică la exemple din cotidianul 

nostru românesc, unele cu siguranţă ermetice pentru cititorul 

de aiurea – pentru că eu îndrăznesc să sper într-un destin în 

afara „graniţelor” culturii române al acestei cărţi –, şi chiar şi 

pentru cel de la noi de peste douăzeci-treizeci de ani. Cine 

va mai şti atunci să înţeleagă referirile la situaţii şi la mici 

actori ai perioadei de azi, mai ales că unele dintre aceste 

intervenţii au aerul că sunt aşternute pe hârtie mai mult din tr-o 

nevoie de descărcare a unor tensiuni interioare provocate 

de astfel de evenimente şi stări de care, într-adevăr, nu du - 

cem lipsă?! 

Puţine cărţi din vremea noastră sunt aşa de luminoase 

şi de înţelepte precum aceasta. Câteva milenii de reflecţie şi 

de deprindere a interpretării sunt topite, cu disputele lor, cu 

şlefuirea spiritelor, cu polemicile şi cu autoperfecţionările proprii 

în paginile ei. Interpretare şi raţionalitate încununează 

cum nu se poate mai fericit opera cărturarului care este Paul 

Cornea, fiind, după părerea mea, una dintre acele cărţi care 

nu merită ci trebuie să aibă un destin european, spre beneficiul 

tuturor studenţilor, cercetătorilor în ştiinţe, al oricărui inte - 

lectual în formare. Dar chiar şi după perioada formării. 

„Adevărul e că nu-i uşor de explicat ce înseamnă 

«temeinic” şi nici ce înseamnă «cum se cuvine»” scria Paul 

Cornea în Introducere în teoria lecturii. Poate nu e uşor de 

explicat, într-adevăr, dar ar fi simplu de exemplificat. Dacă 

am vrea să ilustrăm cuvântul „temeinic” ar fi de ajuns să 

arătăm către această carte. 

– Cu ce vii din aceste călătorii, câtă poezie încape în 

geamantanul de voiaj al unui scriitor al vremii noastre care, 

date fiind atâtea mijloace de a alunga plictiseala şi de a 

lărgi aria de cunoaştere, ar putea să nu se mai mire de nimic, 

să nu mai trăiască acea uimire fără de care nici inspiraţia nu 

cred că ar fi posibilă? 

– Blazarea nu încape în bagajele mele. Sunt ţări pe 

care le-am văzut de douăzeci-treizeci de ori, în care am studiat, 

am cercetat, am tradus, sunt ţări pe care le cunosc „pe 

de rost”, „ca pe propriul buzunar” şi în care merg cu bucuria 

intactă a primei călătorii. Eu nu sunt atras doar de ţinta călătoriei 

ci sunt îndrăgostit de călătoria în sine. De aceea, plec 

la fel de bucuros, de emoţionat, de surescitat la Paris sau la 

Târgu-Frumos, la Veneţia sau la Vaslui. Din orice călătorie mă 

întorc plin de poezie, plin de dorinţa de a scrie, plin de bucuria 

revederii unor prieteni, plin de satisfacţia stabilirii de noi 

contacte, a închegării de noi prietenii. Mă întorc nu doar plin 

de uimirea, de poezia de care aminteai ci cu toate acumulările 

şi trăirile necesare inspiraţiei. Mă întorc mai senin, 

mai bogat spiritual, mai împlinit, mai poet! Aşadar, ca să mă 

autocitez, răstălmăcindu-mă puţin, „nu-ţi fie teamă, căci în 

mine am Poezie cât nu-ncape în cuvinte!”. 

– E frumos ce spui, dar cât loc îi mai rămâne, de fapt, 

poeziei, după istorii precum cele din volumele de proză 

despre care am vorbit mai înainte? 

– Gherasim Luca s-a sinucis motivând că vrea să 

părăsească o lume în care Poezia (transcrieţi cu majusculă!) 

nu-şi mai află loc. Eu cred că lumea este încă plină de 

poezie, că fiecare fiinţă, fiecare entitate din această miraculoasă 

lume are poezia sa şi că e nevoie doar să o descope - 

rim şi să o dăruim semenilor. Având suflet de copil, Poetul 

(iarăşi cu majusculă!) îşi păstrează intacte candoarea, 

iubirea, patima pentru scris, oricât ar încerca să i le maculeze 

existenţa şi să i le arunce „în noroiul greu al prozei” (cred că 

am mai făcut o dată apel la acest semnificativ citat din 

Eminescu!). Dar şi proza are poezia ei. Cine-mi citeşte cărţile 

se poate convinge! Cine va reuşi să treacă peste şocul 

provocat de istoriile din volumele de proză la care tocmai ai 

făcut trimitere, va da de o inefabilă poezie existenţială! 

– Îţi mulţumesc! 

– Eu trebuie să-ţi mulţumesc pentru faptul că m-ai scos 

din muţenie! După cum probabil ai constatat, în ultimii ani 

m-am ferit să intru în dialoguri de felul celui pe care l-ai provocat. 

M-am ferit pentru că nu reuşesc în astfel de situaţii să mă 

păstrez echilibrat, modest, înţelept. Dar cum „să mă păstrez”, 

când, de fapt, eu nu sunt deloc aşa?! Eu sunt aiurit, egoist, 

pătimaş, nedrept, indolent, lăudăros. Nu vreau să continui 

pomelnicul păcatelor mele, pentru că le am pe toate câte 

le-a inventariat omenirea de-a lungul întregii sale existenţe. 

De aceea, îmi permit să afirm că, dacă nu ne-ar fi legat o prietenie 

atât de veche şi atât de statornică, nu aş fi răspuns nici 

la provocarea ta, nu aş fi intrat nici în acest dialog. 

Interviu realizat de Radu Voinescu 

totul aerisit, luminos: o terasă închisă, cu şezlonguri, o cameră 

de primire, o bucătărioară, două dormitoare mici, funcţionale, 

nimic în plus, însă o casă ca de pe altă lume… 

Nu m-a interesat să aflu cu ce mijloace financiare 

reuşise D.V., de-acum un pensionar, cu venituri mai mult decât 

modeste, să realizeze această vilişoară, un proiect la limita 

cu improbabilul. Mă gândeam la nemernicia vremurilor, dar 

totodată îmi făceam curaj că, oricât de târziu, D.V. apucase 

să-şi publice cărţile – mă gândeam la puterile nebănuite care 

sunt de aflat în adâncurile firii unui poet adevărat, nededat la 

compromisuri, retras, inabil în a trage sforile şi care, în pofida 

tuturor estimărilor pesimiste, ridicase o casă de poet, întemeiase 

un vis emblematic – şi nu doar atât: reuşise în ultimii 

săi ani să publice cărţi de poezie autentică, intitulate atât de 

frumos: Poemele transhumanţei, Cântecele casei de sub 

pădure, Migdalul înflorit a doua oară. 

Acest poet de aleasă stirpe, acest om blajin şi dezinteresat, 

care, fără nici un motiv special găsise că este cazul 

să mă sprijine la începuturile mele poeticeşti, continua astfel 

să-mi administreze, de dincolo de zariştea sfârşitului pământesc, 

lecţia lui înaltă de viaţă şi de poezie. Iar pentru mine, 

în contextul dat, înţelesul era unul singur şi explicit: omul, în 

măsura în care este generos, iar poetul în măsura în care 

nu-şi trădează propria vocaţie, nu dispar pe de-a-ntregul, ci 

rămân ca o boare caldă, ascendentă, care umflă în mod 

salutar aripile celor ce vin din urmă...

constelaţia poeziei 

Liviu Ioan Stoiciu 

dacă ai avea o puşcă 

Pietre-trompetă? Dai din cap: 

ce de pietre-trompetă şi ce de umbre de 

cai 

scheletici. Cai rătăcitori: foşti 

cai. Umbre la care stai pe caniculă: visând 

la 

aurul din 

nisipul râurilor. Tu, insinuată parcă peste tot: 

cu 

cât îţi pui mai puţine întrebări, 

cu atât o duci mai bine. Nemaiavând auz 

pentru 

propria-ţi nelinişte. Aflată 

undeva, în afara timpului, plutitoare. 

Căutătoare de lemn de trandafir. Ah, 

patimă 

a inimii, vrăjmaşă… „Dacă 

aş avea o puşcă”. Una încărcată pe ţeavă, 

cu 

vergeaua: o puşcă uriaşă. Pătrunsă 

în atmosferă… Aha. Să 

pătrunzi în atmosferă, înainte de Hristos, 

să te consumi prin ardere şi la 

suprafaţa pământului, în chiar satul primei 

tale 

iubiri, să ajungi doar cenuşă! Gata 

să-i împuşti pe toţi 

căutătorii de lemn de trandafir, îndrăgostiţi… 

Tu, 

fire cucernică: 

rămăşiţă a unor asteroizi, în 

altă viaţă. Azi, o amărâtă de piatrătrompetă: 

aşa te simţi? Ce chestie: o 

piatră-trompetă, la umbra cailor. Pâlpâind 

în depărtări… 

zgomot de fundal 

Aceeaşi forţă aromată reînviată 

anual, imperială: 

atent percepută sub o boltă de frunziş. Cu 

scoici 

asfixiate, 

„O potecă a timpului” 

guvizi, meduze la picioare. Şi cu 

creveţi morţi 

aruncaţi de apele mării pe maluri, până 

aici: 

cu toţii au răscolit în sufletul 

tău rătăcit? „Marea e zbuciumul meu 

tainic”. Hai 

că eşti bine! Nu mă crezi? Repeţi: 

zbuciumul sufletului meu 

are intensitatea mării. Tu, cu sufletul 

înger 

şi cu trupul diavol: îţi vine să te urci pe 

pereţi! Ai 

înflorit, eşti însângerată… Sufletul 

tău era ieri ba un zid mineral tăcut, ba un 

pom 

care gemea. Ba sufletul tău se contopea 

cu sufletul meu. Şi era 

tot acel zgomot 

cosmic 

fundamental, de fundal: cu valurile mării 

lovind ritmic în ţărmurile mele… 

Dragă primăvară. 

celui plin 

La moartea pelinului, orbi şi 

inculţi, deşi au deschis şi cel de-al treilea 

ochi, 

adică au ochi buni şi sunt învăţaţi, 

împopoţonaţi 

în fel şi chip şi trimişi să viseze peste timp şi 

ape, convertiţi în cine 

mai ştie ce formă de câmp magnetic 

sau de energie pură… La 

moartea celui plin, nu la moartea pelinului! 

Însetaţi de visare, 

interzicând oricărei corăbii străine să 

acosteze în 

porturile lor: traşi pe sfoară de zeul a 

cărui moarte era 

jelită de corurile de ţapi. Că nu vrem vise, 

vrem 

realitate. Dar cine să tulbure 

ordinea? N-are cine… Toţi au rădăcini, unii 

vin de la începutul lumii. Alţii 

au rădăcini de pelin, de suprafaţă 

— rădăcini 

ale celui plin. Toţi gândesc, dar 

nu deschid gura – deşi vorbesc! Prin ce 

cod 

secret se înţeleg? În 

realitate, pe o scenă, unde cei ce urcă au 

conştiinţa 

zădărniciei. Inclusiv poleitorii de rame? Şi 

tălmăcitorii de vise… Ah, 

zădărnicie 

a gestului demonstrativ: la moartea pelinului, 

în ritmul bătăilor din 

palme, unde se strigă: „Fiţi nimeni! Fiţi cât 

mai 

mici”! La moartea celui plin. 

Aici, unde se mai simte în aer parfumul vieţii 

arhaice şi în gură gustul amărăciunii. 

împiedicat să se dubleze 

Scară care să ajungă până la creneluri, 

unde 

şi-ar fi petrecut zeul 

copilăria: o cascadă de lavă răcită, 

cercetată de ochiul aparent naiv al turistului. 

Ascuns la capătul treptelor: cu 

urechea iepurelui crescută peste tot, 

tremurând 

din picioare, ezitând să urce, în 

dorinţa de a vedea mai 

bine cuşca 

în care trăieşte. Beat. Înconjurat de pruni 

înfloriţi 

şi de retorte de sticlă verde, de foc 

mocnit şi de capete de mort. 

În miros de borhot de fructe de anul trecut. 

Împiedicat să se dubleze. Cu 

mâinile pe scară 

şi cu un picior ridicat. Scară a vaporilor: 

e fericit. Vapori 

încărcaţi cu alcool: care trec prin ţevile 

reci şi se condensează, 

„lacrimă de zeu, copil”, lichidul curge într-un 

ciubăr de lemn. 

o potecă a timpului 

În partea dealurilor mai seci, unde 

lemnul e 

mai tare, ce-ţi imaginezi tu: o potecă a 

iubirii? Ori 

pe călăreţul unui trib 

arab, scăpat din chingile anului 1021, în 

urma unei descărcări 

electrice atmosferice, un luptător, cuceritor, 

pe 

un cal cabrat, cu 

bucla lui de păr blond căzută pe ochi, 

pregătit să ne 

ţină o şedinţă? O şedinţă de umilire, 

nu de spiritism: la 

umbra copacilor acestui secol, indiferenţi. 

Aici, 

unde totul e periferie. 

Mândru de această nouă descoperire a 

mea, aranjând 

fragmentele de urechi de la 

statuia de argilă, călare. Ce spui? Au amuţit 

tobele 

civilizaţiei, cântă în loc un cor de păsări 

sălbatice: acum, 

pe negândite, când dezolarea 

pluteşte în aer… 

„E un amestec de tuburi metalice, umplute 

cu aer, 

prin care te aud”. 

Am deschis împreună o potecă a 

timpului, iubito. 

binecuvântate 

Umede de rouă, fragmente de oale şi de 

căni, 

castroane, fragmente de străchini la 

care nimeni, niciodată, 

nu va mai ridica vocea! Nu vor mai cere să 

se schimbe la faţă, clătinându-se 

din tot corpul şi prăbuşindu-se la pământ. 

Poftind la corpuri binecuvântate, 

fosforescente… 

La palatul celui tainic. Umede de rouă, 

trezite 

cu noaptea în cap de hohotul lor. 

Hohotul acela bine 

ţinut minte, intim, din perioada când mâna 

îţi modela umerii, 

gâtul şi buzele vasului, iar pereţii interiori 

erau 

neteziţi cu ajutorul pieptenului 

degetelor… 

Fragmente de oale şi căni, castroane, 

fragmente de străchini 

înşiruite sub porunca regelui lor ceresc: 

toate 

au prins rădăcini în inima 

poporului. La 

palatul cel tainic: biet copil dimineaţa, om 

în putere la amiază şi bătrân, 

decrepit, seara… 

frică 

În jur, ispite, despărţiri. Sub 

talpa de brad a casei părinteşti, căniţa cu 

un ban de argint, iar deasupra, 

aglomerări de praf 

cosmic. Banul acela de argint al bunicii tare 

mi-ar mai trebui să-mi poarte 

acum noroc, ţi-am 

trimis o 

scrisoare de dragoste, n-o să râzi de mine? 

Banul de argint a salvat 

sufletul nostru de acasă, colectiv, de la 

Adjud, 

când frica de ziua de mâine a 

ajuns să treacă şi 

prin bacterii şi prin insecte… 

Îmi zicea bunica: ştii, în timpul crizelor 

economice, în 

familie e recomandat să păstrezi repaus la 

pat, să 

înghiţi în sec! Şi să-ţi închipui că te 

ocupi de stupii de pe 

marginea lanurilor de floarea 

soarelui. Să observi cum se scurge înăuntrul 

plantelor forţa de viaţă… 

Ispite, despărţiri: de fapt, de ce avem atâta 

nevoie de adoraţie? 

Atâta nevoie să suim până în apropierea 

craterului Mării 

Liniştii, pe Lună? Câtă vreme nu facem 

decât 

să ne distrugem 

nervii, zi de zi: în urma bombardării 

suprafeţei 

Lunii cu vibraţiile 

corpurilor 

noastre. Vino să rămânem împreună măcar 

o dată cu picioarele pe pământ: 

îmbrăţişaţi cu disperare, că nu ştie dacă 

mâine 

ne mai vedem. 

Auzi? E poştaşul? Nea Pavel? N-a 

murit? Cineva 

a deschis portiţa ascunsă printre tei înfloriţi 

ai casei tale părinteşti. „Mi-e 

frică”… 

Diagonale 


15

memorii 

a 20 iulie 1966, Paraschiva Arghezi împlinea 76 

de ani, pe patul ultimelor ei suferinţe pământeşti, 

doborâtă de o metastază şi copleşită de flacoane 

şi de tuburi de perfuzie. Sosise de câteva zile, 

împreună cu Tudor Arghezi, de la Geneva, 1 şi fuseseră, şi 

ea şi el, internaţi în câte o rezervă din Sanatoriul de geriatrie 

„Ana Aslan”, de la Otopeni. La propunerea copiilor – 

cum li se spunea, de intimii familiei, fiului şi fiicei lor –, am 

acceptat să-mi continui „corvoada gingaşă” 2 , de colaborator 

„citeţ” 3 L 

, în rezerva lui şi să rămân cu el mai toată ziua, şi 

când se odih nea, pentru ca să fie mereu lângă el cineva 

care să poată chema, la nevoie, o infirmieră, un medic. 

Datorită acestui program, pe care mi-l înlesnea Costică 

Dolea, şofeurul automobilului pe care îl avea la dispoziţie 

scriitorul, eram, în dimineaţa zilei de 20 iulie 1966, în rezerva 

Paraschivei Arghezi. Cuprinzându-i mâna, rece, de pe 

marginea patului, în mâna mea dreaptă, am sărutat-o pe 

frunte. A ridicat pleoapele şi, cu ochii în lacrimi, mi-a şoptit: 

„– Să ai grijă de Arghezi!”. Au fost ultimele ei cuvinte, căci, în 

secunda următoare s-a deschis brusc uşa rezervei şi cineva, 

intrând, i-a urat din tot sufletul: „La mulţi ani!”. Mâna ei mi-a 

strâns convulsiv mâna, apoi a căzut moale pe marginea pa - 

tului. Am chemat repede o infirmieră, infirmiera l-a adus imediat 

pe doctorul Lupu, care, ridicându-i pleoapele, a exclamat: 

„– Ce mi-aţi făcut! Congestie cerebrală!” şi ne-a dat 

afară din rezervă pe toţi „străinii”. De-atunci, din 20 iulie, a 

început efortul medicilor de a o menţine in starea de comă 

în care căzuse, pentru ca Tudor Arghezi, văzând-o zilnic 

sub perfuzie, să creadă că trăieşte şi să nu facă şi el, din 

jale, un accident cerebral. Doctorul Lupu, care avea grijă 

de amândoi, nu era însă de acord cu acest tertip medical, 

şi, nu o dată, luân du-mă deoparte, după ce îl consulta pe 

poet, m-a sfătuit să găsesc o modalitate de a-i spune ori de 

a-i sugera lui Tudor Arghezi că Paraschiva a murit, pentru că 

efortul de a-i menţine organismul în comă era zadarnic şi o 

crimă împotriva naturii. Nu am găsit modalitatea potrivită. 

În cele nouă zile cât a durat agonia comatoasă a 

Paraschivei, i-am citit, când şi când, lui Tudor Arghezi. câteva 

texte din Scrieri, încercând să-i abat atenţia de la sufe - 

rinţa fără leac a Paraschivei, iar în pauzele când, după 

administrarea sedativelor, se odihnea, pregăteam dactilogramele 

pentru a le putea trimite la cenzuri (Centrala 

Cărţii, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Direcţia Ge - 

ne rală a Presei şi Tipăriturilor – eufemismul ultimei cenzuri), 

la tehnoredacţia editurii şi la tipografie. 

Într-una din aceste pauze, pe când mă plimbam pe 

terasa însorită din faţa rezervei poetului, am avut parte de 

ceea ce aş numi un coşmar în trezie. La un moment dat, am 

văzut venindu-mi din faţă şi apropiindu-se de mine un bă iat 

ca de opt-nouă ani, însă îmbrăcat într-un costum băr bă tesc 

gri, în dungi mai deschise şi mai închise, cu sacou la două 

rânduri şi care purta între umerii înguşti, băieţeşti, capul, 

mare, cu chipul scriitorului Demostene Botez. O clipă de 

panică: insolaţie! Nu se putea, stătusem mai mult în interior, 

la umbră. Halucinaţie? M-am ciupit de braţ. Nu, eram (cum 

se spune, fără ca nimeni să ştie ce vrea să spuie vorba 

aceea) în toate minţile! Mi-am concentrat toată atenţia. 

Totuşi, nu mă-nşelam, nu făceam nici o confuzie. Era, fărăndoială, 

Demostene Botez, dar un Demostene Botez dimi - 

nuat. Îl cunoşteam de multă vreme. Era – mai bine zis fu - 

sese – un bărbat înalt (fruntea mea îi ajungea până la 

umărul hainei), cu trup şi ţinută distinse, îmbrăcat cu gust, cu 

eleganţă”. Şi mă cunoştea şi el pe mine de mult, de vreme 

ce mi s-a adresat cu oarecare familiaritate: 

– Eşti aici, cu Arghezi? Ce nenorocire pe bietul om! 

Să ai grijă de dânsul! Poeţii sînt oameni foarte sensibili. Au 

nevoie de multă iubire; să se simtă iubiţi. 

16 Diagonale 


George Pienescu 

Amintirea unui cărţar 

Otopeni. 1966 

Şi a mai spus nişte banalităţi despre vreme. Ţin minte 

însă ca nu-l mai puteam asculta, uimit de aspectul lui diform, 

de disproporţia, nepotrivirea dintre cap – acelaşi cap 

mare, cu acelaşi chip al lui Demostene Botez – şi trup, dintre 

trup şi voce, care rămăsese cea de altădată, ca şi 

capul, şi de eleganţa acum grotescă a costumului aceluia 

bărbătesc, îmbrăcat de un Demostene Botez a cărui frunte 

de-abia îmi ajungea până la barbă. Nu ţin minte ce am 

spus şi nici ce a mai spus el ci doar impresia de groază cu 

Tudor Arghezi 

care am rămas după ce mi-a dat mâna – o mână mică şi 

uscată –; a plecat mai departe şi m-am uitat după el. 

Văzusem un Demostene Botez diminuat, parcă topit pe 

picioare, parcă intrat în el însuşi. 

Nu l-am mai întâlnit după aceea niciodată, dar mi-a 

rămas în amintire imaginea lui de-atunci, dislocând-o 

aproape pe aceea de-odinioară. Oare trupu-i va fi conti - 

nuat să intre în el însuşi, până la dispariţie, rămânându-i 

dea supra, mereu acelaşi, numai capul? Dar capul…? 

În a noua zi, dimineaţă, intrând în rezerva lui, Tudor 

Arghezi m-a întâmpinat spunându-mi: 

– Dragă, Paraschiva a murit! 

– Nu, maestre, e sub perfuzie. 

Convenisem, după cum am spus mai sus, să-i între - 

ţinem iluzia, pe care ni se părea că i-o inculcasem, cum că 

Paraschiva trăieşte şi că prin perfuzii şi-ar putea reveni. 

– Nu, dragă, Paraschiva a murit, sînt sigur că a murit. 

Eu, în tinereţe, la Geneva, am fost, printre altele, şi asistentul 

unui doctor. Doctorul acela mi-a spus că dacă vrei să fii 

sigur că un om mai trăieşte sau nu, îl înţepi cu un ac în călcâi. 

Dacă reacţionează, trăieşte, dacă nu reacţionează, 

înseamnă că a murit. Eu, azi-noapte, m-am dus în rezerva 

Paraschivei şi am înţepat-o cu un ac în călcâi. Nu a reacţio - 

nat. Deci, Paraschiva a murit. Şi şi-a acoperit faţa cu mâinile 

amândouă. 

La orele unsprezece, când a intrat în rezervă doctorul 

Lupu, pentru vizita medicală obişnuită, Tudor Arghezi 

dormea, toropit sub sedativul administrat mai devreme. 

Doctorul m-a ascultat, uitându-se mirat la mine, parcă 

necrezând că-i spun adevărul sau poate uimit de ştiuta me - 

dicală a poetului, dar, în fine, a zis: 

– Poate că-i mai bine aşa... Am să vorbesc cu familia, 

ca să nu-i mai chinuim zadarnic pe amândoi. 

Familia a fost de acord şi, a doua zi, 29 iulie 1966, 

când a fost întreruptă perfuzia, s-a hotărât să fie data oficială 

a decesului Paraschivei. Din punct de vedere medi - 

cal, ea murise, biata de ea, în ziua ei de naştere, la 20 

iulie, în secunda producerii congestiei, cerebrale. 

Am plecat de la sanatoriul din Otopeni după ce l-am 

condus pe poet, împreună cu fiul său, la automobilul care 

îl aştepta. 4 Atunci s-au rupt, cu trăsnete şi tunete uriaşe, 

norii ce-ntunecaseră cerul şi a-nceput să se prăbuşească 

peste tot jurul un torent greu, ca un zid de ape străbătute 

de fulgere şi de trăsnete pân’ la pământ, din care flacăra 

unuia, compactă şi groasă cât un braţ puternic, s-a înfipt în 

pământul din faţa camerei unde se stinsese viaţa 

Paraschivei. Flacăra aceea a însemnat în memoria mea 

afectivă desprinderea ei pentru totdeauna de ţărână. 

M-am urcat, alături de d-l Baruţu Arghezi, în micul său 

Volkswagen, şi am străbătut împreună cu dânsul, care-şi 

jelea în hohote de plâns înăbuşit durerea pierderii blândei, 

iubitoarei, dreptei şi cinstitei lui mame, cascadele de ploaie 

ce cădeau pe parbriz, aproape anulând vizibilitatea. Am 

ieşit de sub torente o dată cu intrarea în Bucureşti. Ne-am 

despărţit atunci, în 29 iulie, seara, în holul locuinţei lui Tudor 

Arghezi. 

A doua zi dimineaţă eram iarăşi alături de dânsul, 

încercând iarăşi, prin continuarea „corvezii gingaşe”, să-i 

abat gândurile de la marea nenorocire care îl lovise. Nu 

ştiu în ce măsură am reuşit. 

În ziua înmormântării Paraschivei, holul apartamentului 

din strada Arhitect Grigore Cerchez, nr. l6, era plin de 

cunoştinţe îndeosebi ale „copiilor”, cunoştinţe care voiau, 

după cum se obişnuieşte, să-i însoţească la ceremonia 

funebră din Mărţişor. Era de faţă, adâncit în fotoliul în care 

şedea şi când lucram, şi Tudor Arghezi, îmbrăcat în haine 

negre. Într-un fel de nişă amplă a holului, unde încăpeau 

rafturile unei mari biblioteci şi o mare masă de lucru, nişă 

delimitată de hol printr-o arcadă plafonieră, se afla subsemnatul. 

Îmi aranjam paginile lucrate în zilele anterioare, 

pregătindu-le, pe unele, pentru redactilografiere, iar pe 

altele pentru a le trimite „în producţie” (tehnoredactare şi 

tipografie). La un moment dat, am auzit-o pe d-na Domnica 

Theodorescu spunându-i poetului: 

– Tătuţule, acuma noi o să mergem în Mărţişor s-o 

înmormântăm pe măicuţa. Ai să vii şi tu cu noi. Ţi-am 

pregătit acolo o cameră ca să stai la umbră [era o zi cu 

soare foarte fierbinte] şi să poţi vedea bine, pe geam, 

înmormântarea. 

Era prea mult! 

Domnia-sa doamna Domnica Theodorescu, în 

propensiunea d-sale pentru teatru, socotea ceremonia funebră 

ce urma sa aibă loc drept un spectacol, la care îi re - 

zervase poetului o „lojă”. Neliniştea din privirile lui şi agitaţia 

mâinilor lui pe braţele fotoliului trădând o profundă 

tensiune nervoasă, generată, evident, de imposibilitatea de 

a refuza, în acea ambianţă, „invitaţia”, m-a hotărât. M-am 

ridicat de pe scaunul de la masa de lucru, am înaintat 

până sub arcada plafonieră care delimita holul, plin de 

lume, şi l-am întrebat direct: 

– Maestre, vreţi să mergeţi în Mărţişor, sau preferaţi 

să rămâneţi aici şi să lucrăm? 

Răspunsul său a însemnat ceea ce d-l Baruţu Arghezi 

numeşte refuz: 

– Eu rămân aici, să lucrez cu domnul Pienescu. 

Acesta este adevărul. 

Din această inopinată şi aparent necuvenită intervenţie, 

pe care, însă, după cum mi-a şoptit privirea lui Tudor 

Arghezi, trebuia s-o fac, împotriva deciziei d-nei Domnica 

Theodorescu, mi s-au tras, mi se trag şi mi se vor trage multe 

adversităţi, adversităţi ce se adaugă celor provenite din 

neînţelegerea şi neadmiterea relaţiilor subtile, întemeiate 

pe o profundă afecţiune, între poet şi cărţarul său, colaborator 

la „corvoada gingaşă”. 

30 martie 2008 

1 Cf. Baruţu T. Arghezi, Înaintea uitării, coperta de 

Doina-Melania Arghezi, Oradea, Casa de presă şi editură 

„Anotimp”, în colaborare cu Editura Abaddaba, 2000, pp. 

133-134. 

2 Aşa numea Tudor Arghezi colaborarea lui cu mine 

pentru pregătirea şi definitivarea textelor din cărţile ediţiei 

Scrieri şi dintr-alte cărţi ale sale. 

3 Pentru că-i citeam textele ce urmau să fie editate, el 

dictându-mi modificările pe care le considera necesare. El 

pe sine se numea „ascultător”. 

4 Cf. Baruţu T. Arghezi, ed. cit., p. 165.

constelaţia prozei 

Octavian Soviany 

Viaţa lui Kostas Venetis 

(fragment de roman) 

Istoria părintelui Loukas 

Părintele Loukas obişnuia să ne întărească în credinţa, pe 

care o socotea nevolnică şi doar de spoială, cu numeroase 

pilde din Limonar şi din Pateric. Iar cele mai multe dintre pildele 

sale vorbeau despre slăbiciunile cărnii, unde sălăşluieşte duhul 

de desfrânare, pricina multor ticăloşii şi nenorociri, de care nu e 

scutit nici călugărul, nici mireanul, căci duhul acesta, mai viclean 

decât altele, se strecoară adesea până şi în chiliile bătrânilor 

de la Munte, luând chipul ispititor al trupului muieresc. 

Muierea – ne spunea părintele Loukas, încruntându-şi 

sprâncenele groase – e cimotie cu dracul, maldăr de pofte şi 

măruntaie, maică a vicleniei şi vas împuţit. Cine se împreunează 

cu dânsa – blestemate fie-i numele şi sămânţa – e hărăzit iadului, 

pe care ea îl poartă sub pântece, sub chip de poartă a desfrânărilor, 

lac de smoală fierbinte şi mormânt puturos. Eu însumi 

am avut multe de pătimit din pricina acestei unelte de ticăloşie 

şi dacă mă auziţi astăzi afurisind-o şi blestemând-o e fiindcă, în 

tinereţele mele, mi-a pus cărnurile ades pe jăratec şi m-a ispitit 

cu goliciunea ei viermănoasă, care e galben calp, vândut de 

zarafii iadului, întru pierzanie şi osândă. Păţaniile pe care le-am 

avut eu cu muierile vreau să vă fie spre pilduire, ca să ştiţi ce 

venin de năpârcă se ascunde în făptura asta bicisnică şi – după 

spusele unor Părinţi – lipsită întru totul de suflet. Căci suflet are 

numai bărbatul, peste care Domnul-Dumnezeu a suflat duh de 

viaţă în Ziua a Şasea, pe când muierea s-a alcătuit doar din 

coasta părintelui nostru Adam, fiind, prin urmare, numai carne, 

os şi deşertăciune. 

Am să vă istorisesc aşadar câteva frânturi din viaţa pe 

care am dus-o eu înainte să dobândesc sfânta isihie, pe care 

Duhul o dă celor ce stăruie în rugăciunea Domnului Nostru Iisus 

Hristos, după ce s-au curăţit de tot ce e patimă pământească. 

Fireşte că n-am fost dintotdeauna călugăr, nici mai mare 

peste bolniţa unei mănăstiri. 

În tinereţe m-am îndeletnicit cu negoţul, iar mărfurile mele, 

scrumbia sărată, brânzeturile alese şi măslinele mari de la 

Chios, aveau căutare în toată Mediterana. Aşa am adunat 

destulă avere ca să fiu socotit în rîndul celor cu dare de mână, 

dar n-aveam şi destulă înţelepciune ca să deosebesc faptele 

pe placul lui Dumnezeu de faptele rele şi cumpătarea de ne - 

bunie: îmi plăceau vinurile dulci şi muierile. 

Bună parte din ceea ce izbuteam să agonisesc lua calea 

gâtlejului, iar câteva văduvioare ochioase îmi dibuiseră slăbiciu - 

nea pentru târtiţa de muiere, pe care o plăteam în rochii 

scumpe şi în podoabe, ba câteodată chiar şi în bani peşin. 

Eram muşteriul negustorilor de carne vie de la Pireu, iar târfele 

de prin porturi se înghesuiau să mă mulţumească, ştiindu-mă 

petrecăreţ şi pus pe risipă. 

Tatăl meu, om aspru şi cam strâns la pungă de felul lui, se 

silea în zadar să mă aducă pe calea cea bună, căci 

rămâneam surd la toate mustrările sale. Nici bolile ruşinoase cu 

care mă pricopseam uneori (căci muierea pe dinăuntru e putrigai 

şi pământ viermănos) nu mi-au fost spre învăţătură: patima 

mea era fără leac. După fiecare aliş-veriş urmau săptămâni de 

desfrâu, iar galbenii din chimir se topeau ca nişte turte de ceară 

prin casele de petrecere. 

Îngrijat peste poate, tata s-a gîndit atunci să mă însoare. 

Fără ştirea mea, peţitoarele începură să forfotească prin 

casele negustorilor cu fete de măritat. Nu era o treabă tocmai 

uşoară, căci aveam nume prost, iar faima mea de petrecăreţ se 

răspândise prin toate oraşele unde avusesem afaceri de învârtit. 

Peţitoarele cele mai bune de gură a trebuit să trudească din 

răsputeri pentru a duce la bun sfârşit planul tatălui meu, care se 

înverşuna să mă ducă în faţa altarului. Şi s-a găsit în cele din 

urmă, după multe tocmeli, o fată cam trecută de negustor; 

palma s-a bătut peste capul meu şi, tot fără ştirea mea, tata a 

pus la cale logodna. 

În zadar am încercat să mă împotrivesc, tatăl meu nu-şi lua 

vorba înapoi niciodată: sau mă însuram sau urma să fiu dezmoştenit 

şi trimis la o mănăstire. 

............................................................................... 

Pe logodnica mea o chema Caliopy. 

Mi s-a părut o făptură molâie şi lipsită de viaţă. Nu-mi 

plăceau nici pieptul ei neted, nici şoldurile sale înguste, nici 

creţurile care începuseră să-i apară sub ochi, cu atât mai puţin 

vocea aspră şi răguşită, care semăna mai curând cu un glas de 

bărbat. Zestrea – pentru care tata se tocmise vârtos – nu era 

nici dânsa cine ştie ce pricopseală. 

După ce s-au făcut strigările la biserică, m-am pus şi mai 

tare pe chefuit; lăsasem deoparte toate socotelile mele negustoreşti, 

nu mai voiam să ştiu nimic despre butoaiele cu scrumbii 

şi măsline care mucezeau în docurile de la Pireu, iar buzunarul 

încăpător al cârciumarilor şi codoşilor îmi înghiţi ultimele agoniseli. 

În faţa altarului, m-am arătat negru la faţă de supărare, 

aruncându-i priviri piezişe prăpăditei de Caliopy, pe care nici 

rochia de mireasă, luată din cea mai scumpă dugheană a 

oraşului nostru pe un toptan de bănet, nu izbutea s-o facă mai 

arătoasă. 

La ospăţul de nuntă m-am umflat de vinuri şi de rachiuri ca 

un ţârcovnic, spre supărarea rudelor mele şi mai cu seamă a 

tatii, care mă privea mustrător ori de câte ori duceam paharul 

la gură. Clătinându-mă pe picioare, abia izbutii să mă strecor 

în camera de culcare, blestemând printre dinţi fericirea care tocmai 

mă podidise. Corpul costeliv şi stătut al proaspetei mele 

neveste nu-mi stârnea nici cea mai mică dorinţă trupească. 

N-aveam de unde să ştiu că făptura asta bicisnică poartă sub 

pântece şapte împieliţaţi şi e mai meşteră în curvii decât târfele 

cele mai dedate la rele. 

Cu toate că nu mai fusese atinsă de nici un bărbat, 

Caliopy avea desfrânarea în sânge. Se pricepea să-mi 

stârnească poftele prin dezmierdările cele mai neruşinate, care 

le-ar fi făcut să ro şească până şi pe matracucele caselor de 

pierzanie. Gaura ei era un hău fără fund, ce îmi sorbea toată 

vlaga şi bărbăţia, iar di mi neaţa m-a găsit istovit, cu mădularele 

frânte şi mintea împleticită. 

............................................................................... 

Sub chipul ei de mironosiţă, nevestica mea ascundea 

toate cele şapte păcate de moarte. 

Era desfrânată ca o maimuţă, leneşă şi delăsătoare, la - 

co mă la mâncare şi băutură, pizmaşă şi cârtitoare, mai vi clea - 

nă decât toate femeile pe care le cunoscusem până atunci. În 

curând izbuti să se folosească de poftele mele trupeşti pentru 

a se face stăpână şi peste mine şi peste gospodăria tatălui 

meu, căruia îi câştigase încrederea, măgulindu-l şi linguşindu-l. 

Traiul din casa noastră îi pria, fără doar şi poate, căci a 

început să se rotunjească şi să pună carne pe dânsa, iar sulimanurile 

scumpe, irurile şi pudrele, vopseaua de ochi şi vopseaua 

de buze, îi îndreptau ceea ce firea rânduise pocit pe faţa ei gălbejită. 

După ce m-am învăţat într-atât cu mângâierile sale pidosnice, 

încât nu m-aş mai fi lipsit de ele cu nici un preţ, Caliopy a 

prins să se târguiască: găsea mereu câte-o pricină, ba un 

beteşug muieresc, ba un junghi, ba o durere de cap, ba vreo 

sărbătoare a sfintei noastre biserici, ca să nu-mi plătească ce-mi 

datora şi-mi plătise până atunci la soroc. 

Când mă întorceam de la treburile mele negustoreşti, o 

găseam acum mereu îmbufnată, boscorodindu-mă fără pricină 

cu glasul său gros şi împotrivindu-se ori de câte ori încercam să 

mă bucur de gaura ei. 

Ca s-o îmbunez, m-am apucat să-i fac daruri costisitoare, 

am îngropat-o în mătăsuri şi catifele. Avea un dar nemaipomenit 

de a se tocmi şi – bizuindu-se pe poftele mele, ce deveneau 

parcă şi mai năprasnice pe măsură ce mi le astâmpăra – rândui 

câte-un preţ pentru fiecare din dezmierdările sale măscăricoase. 

Din porunca ei, odată pe săptămână, în casa nostră se 

ţineau nişte petreceri, la care izbuitea să adune tot ce era mai 

pus pe blestemăţii prin părţile locului: negustori muieratici, 

văduve rele de muscă, fete despre care ştia că lepădaseră 

de mai multe ori, edecuri de cîrciumă, ba chiar şi ofiţeri turci, 

care beau mai vârtos decât grecii, călcând porunca lui 

Mohamed. 

Tata era atât de bine dus de nas încât îngăduia din toată 

inima zaiafeturile astea necuviincioase. Cât despre mine, eu mă 

simţeam ca peştele-n apă la petrecerile rânduite de Caliopy, 

unde aveam prilejul să-i întâlnesc pe vechii mei ortaci de pahar 

şi pe muşteriii codoşilor, cu care împărţisem pe vremuri acelaşi 

vin dulce şi acelaşi cur de femeie. Puţini îmi păsa că vecinii începuseră 

să ne privească chiorâş, că datornicii nu mai voiau să 

aştepte, că mărfurile mele nu mai aveau aceeaşi căutare ca 

mai-nainte. 

Duhul de desfrânare mă făcea să fiu la cheremul blestematei 

de Caliopy. 

............................................................................... 

Nişte cercei cu rubine au fost pricina primei mele răbufniri 

mai avane de gelozie. Nevastă-mea se jura pe toţi sfinţii din 

ceruri că-i primise de la naşa ei, o başoaldă cu ţâţa pân’ la 

buric, unsă cu toate unsorile, în a cărei uitătură crucişă puteai să 

citeşti dracul de viclenie. 

Ţipete ascuţite şi sughiţuri de plâns au fost răsplata 

bănuielilor mele, iar traiul cu Caliopy fu înveninat, zile la rând, 

de uităturile sale pline de ură, care îmi stârneau încă şi mai abitir 

poftele. 

N-am reuşit s-o îmbunez decât cu mari cheltuieli, dân - 

du-mă şi mai mult în ghearele creditorilor. O salbă de aur şi 

câteva perechi de cercei au pecetluit împăcarea. Dar viermele 

îndoielii începu de atunci să mă roadă, împingându-mă să iau 

seama mai bine la purtarea nevesti-mii. Încercam să zăbovesc 

tot mai mult pe acasă, neglijându-mi afacerile, care, şi aşa erau 

înecate pe jumătate. Găseam prilejul să cotrobăiesc printre 

gătelile ei, căutând o dovadă de necredinţă. Câteva iscoade 

plătite de mine îi urmăreau drumurile şi plecările de acasă. 

Am băgat de seamă că argaţii de prin ogradă trăgeau 

cu coada ochiului la curul ei, pe care traiul bun şi mâncărurile 

alese, îl făcuseră rotund ca un pepene. Mi s-a părut că până şi 

tatăl meu îi cerceta pe furiş rotunjimile şi în ochii lui am citit licăr 

de desfrânare. 

Bănuielile mele erau întărite şi de drăgălăşeniile cu care 

nevastă-mea mă potopea acum din senin, după ce luni la rând 

a trebuit să plătesc din gros pentru fiecare din dezmierdările 

sale măscăricoase. Niciodată nu mai fusese Caliopy aşa 

iubitoare: noapte de noapte încingeam jocuri care îmi pârjoleau 

măduva şi mă făceau să urlu de voluptate. Acum îi 

frământam carnea fierbinte cu ură, iar suspinele ei, pe care le 

găseam mincinoase, mă duceau până-n pragul turbării. 

Apoi, într-o dimineaţă, tata m-a chemat în camera lui şi m-a 

certat cu asprime: afacerile mergeau prost, în loc să-mi văd de 

brânzeturi şi de măsline păzeam zi şi noapte ruşinea lui 

Caliopy, treabă nevrednică de un bărbat în toată puterea 

cuvântului. Porunca părintească era să plec degrabă la 

Salonic, unde daravelele noastre se încurcaseră din pricina 

unor părtaşi care ne datorau preţul mai multor încărcături de 

corabie. 

N-am avut încotro şi am purces în călătorie. 

Pe drum mi-am redobândit mintea limpede şi judecata 

negustorească, iar viermele geloziei şi-a mai ogoit muşcăturile. 

Am izbutit fără prea multă trudă să descurc pricina cu părtaşii 

din Salonic şi la întoarcere aveam chimirul umflat de bănet. 

N-am uitat nici de casele de petrecere, dar târfele Salonicului 

erau nişte biete neştiutoare pe lângă blestemata de Caliopy. 

Dorinţa de-a-i stăpâni trupul şi de-a-i sorbi suspinele mincinoase 

m-a ciupit atunci din nou pe sub pântece. Muream de pofta 

mângâierilor sale pidosnice – aşa că am izbutit să scurtez cu 

câteva zile călătoria. 

Am ajuns acasă, nesimţit de nimeni, noaptea târziu, şi 

m-am grăbit spre culcuşul nevesti-mii. Am deschis uşa încetişor şi, 

dintr-o dată, ceva m-a fulgerat drept în moalele în moalele capului, 

făcându-mă să scot un urlet cumplit: din patul lui Caliopy se 

auzeau suspinele ei scalâmbe de voluptate. Atunci, o perdea 

de fum negricios mi-a întunecat judecata, cuţitul a ţâşnit parcă 

singur din teacă, iar necredinţa nevesti-mii a fost înecată în 

sânge. 

N-aveam de unde să ştiu că bărbatul de lângă ea era 

tata. 

............................................................................... 

Vărsasem sângele tatălui meu, mă lăsasem înnebunit de 

patima geloziei, iar duhul de desfrânare făcuse din mine un ucigaş 

– îşi continuă, nu la mult timp după aceea, părintele Loukas 

istorisirea. 

Cu cuţitul leoarcă încă de sânge, am trecut printre şirurile 

tăcute ale argaţilor, care se holbau îngroziţi la cele două leşuri 

însângerate. Nimeni nu s-a gândit să mă oprească, porţile erau 

vraişte, gospodăria tătălui meu – răvăşită de groază. 

Am luat calea munţilor, m-am hrănit multă vreme doar cu ierburi 

şi rădăcini, am blestemat sămânţa neamului muieresc şi vâlvo- 

Diagonale 


17

ile cărnii şi i-am cerut, printre gemete şi suspine, iertăciune lui 

Dumnezeu, căruia îi călcasem legile şi îi nesocotisem poruncile. 

Nu ştiu cât timp am rătăcit prin sălbăticiile munţilor, 

plângându-mi păcatele. 

Lipsa hranei şi lipsa somnului, care se îndepărtase 

aproape cu totul de genele mele, mă aduseseră într-o stare 

cumplită de slăbiciune, aşa că, într-un ceas de amurg, m-am 

hotărât să mă opresc în marginea unei văioage şi să-mi aştept 

moartea. Deasupra mea roteau stoluri negre de vulturi, care 

presimţiseră izul de mortăciune. Coborau din ce în ce mai jos şi 

puteam să le desluşesc limpede clonţurile hulpave, ce se 

pregăteau să-mi sfâşie carnea. 

Aşa m-a găsit unul dintre pustnicii mumtelui, care m-a cărat 

cu greu până la peştera lui şi s-a apucat să mă îngrijească. 

Ierburile de leac, cărora bătrânul le ştia toate tainele, au izbutit 

– după săptămâni lungi, în care m-am zbătut între viaţă şi 

moarte – să-mi redea sănătatea trupească. Minţile îmi erau însă 

tot rătăcite şi aveam vedenii înfricoşate: chipul însângerat al 

tatălui meu nu se dezlipea nici o clipă de privirile mele 

buimace. Ochii lui mă priveau mustrător, iar între sprâncenele 

sale cărunte erau două brazde adânci şi întunecate. 

Zi şi noapte, pustnicul se ruga pentru mine şi vărsa în locul 

meu lacrimi de pocăinţă. 

Rugăciunile sale au făcut în cele din urmă minuni: în 

mintea mea începu să mijească o geană de lumină subţire şi, 

adunându-mi toate puterile, am izbutit să mă mărturisesc. 

Bătrînul m-a ascultat în tăcere, apoi m-a îndemnat cu blândeţe 

să mă rog alături de dânsul. Şi, pe măsură ce rosteam, cu o 

voce nesigură, rugăciunile începătoare, ceva mi se rupse parcă 

în coşul pieptului, lacrimile mi-au umezit ochii uscaţi şi un fel de 

boare domoală şi căldicică mi-a atins tâmplele. 

Îmi găsisem alinarea în rugăciune şi, în adîncul inimii mele, 

începu să încolţească, firavă, nădejdea. Vorba molcomă a 

bătrânului, care depăna pilde din Evanghelie, mă întărea în 

credinţă, iar catismele din Psaltire mi-au servit de mâncare şi 

băutură 

Eram hotărât să rămân pentru totdeauna în peştera pustnicului, 

departe de toate patimile lumeşti, căci numai aşa mai 

puteam să nădăjduiesc în iertarea lui Dumnezeu. 

Bătrânul s-a învoit să-i fiu ucenic, m-a învăţat tâlcul 

Scripturilor şi mi-a dezvăluit taina cea minunată a isihiei. Aşa am 

început să rostesc Rugăciunea Domnului Nostru Iisus Hristos, 

ale cărei cuvinte trebuie legate – după învăţătura Părinţilor din 

pustie – de mişcarea aerului care ne pătrunde şi ne iese din 

trup. 

Douăzeci au fost numărul anilor pe care i-am petrecut sub 

ascultarea bătrânului, în locurile acelea necercetate de pas 

omenesc, pe unde ajung numai vulturii. Apoi pustnicul, care se 

apropia de o sută de ani, începu să se stingă încetişor. Şi, cu 

puţin înainte de ceasul trecerii sale la Dumnezeu, m-a chemat la 

căpătâiul său, făcându-mi următoarea mărturisire: 

Înainte de a da socoteală în faţa slavei cereşti de 

mulţimea păcatelor mele, vreau ca tu, care mi-ai fost ucenic, să 

afli şi să cunoşti o întâmplare înfricoşată, care m-a adus în 

locurile astea sălbatice, întru rugăciune şi pocăinţă. Căci, dacă 

asupra ta apasă păcatul cumplit al vărsării de sânge, la care 

te-au adus pofta pântecelui şi gelozia, tot pofta pântecelui m-a 

împins şi pe mine la o faptă nesăbuită pentru care am plătit pe 

lumea asta şi o să plătesc îndesat şi în lumea de dincolo. 

Nu ţi-am spus niciodată că sunt odrasla din flori a unui 

bărbat înstărit de prin părţile Macedoniei. După ce mama, 

care era o văduvă de preot ochioasă şi arzoaie, m-a adus pe 

lume în mare taină, am fost dat în grija tatălui meu, care, până 

la opt ani, m-a lăsat pe seama unei dădace. Apoi, pentru a răscumpăra 

păcatul naşterii mele, tata m-a încredinţat unei mănăstiri, 

unde am învăţat toate rânduielile noastre bisericeşti şi am 

dobândit mare dragoste pentru rugăciune. Pentru că m-am 

dovedit ager la minte şi dornic să primesc cât mai multă învăţătură, 

am fost trimis la cele mai bune şcoli de teologie, iar la 

douăzeci de ani primeam taina preoţiei în biserica mănăstirii 

unde ucenicisem. 

Multă vreme am dus o viaţă curată şi fără păcat. 

Dumnezeu îmi dăduse o fire blândă, nu eram nici trufaş, nici pus 

pe intrigi şi pe zavistie, doar duhul curviei, cel mai viclean dintre 

toate, mă cerceta uneori. Izbuteam însă să-mi tai toată pofta 

scârnavă prin post şi prin rugăciune. Şi mă ţineam departe de 

muierile care roiesc prin curţile mănăstirilor, semănând ispita de 

desfrânare. 

Călugării mă lăudau pentru aşa-zisele mele virtuţi, credincioşii 

din satele apropiate îmi cereau adesea sfat şi învăţătură, 

iar, peste un număr de ani, am fost înălţat la treapta duhovniciei. 

Începusem să fac fire albe în barbă când duhovnicul unei 

mă nă stiri de maici din apropiere a fost chemat la Scaunul 

Judecăţii. 

18 Diagonale 


Mai-marii bisericii noastre, care mă socoteau un suflet 

curat şi o pildă de înfrânare, au chibzuit atunci că sunt cel mai 

potrivit ca să-i iau locul. 

Aşa m-am pomenit păstor peste vreo cincizeci de suflete 

muiereşti, pe care trebuia să le port pe calea spre mântuire. Nu 

ştiam pe vremea aceea nimic despre făţărnicia femeilor, care, 

sub obrăzarul cucerniciei, ascund mârşăvie şi spurcăciune, căci 

eram cu totul lipsit de cunoaşterea celor lumeşti, vieţuind, încă 

de copil, după rânduiala călugărească. 

Printre maicile de la mănăstire, destule erau muieri tinere 

şi chipoase, aduse acolo nu de chemarea lui Dumnezeu ci de 

cine cine ştie ce pricină pământească. Veneau la scaunul meu 

de duhovnic cu privirile în pământ, dar cu mintea doldora de 

deşertăciuni şi cu inima podidită de pofte, pe dinafară oiţe, iar 

pe dinlăuntru căţele turbate, puse pe răutăţi şi pe desfrânări. 

M-am hotărât să păstoresc peste ele cu străşnicie: 

canoanele grele, prosternările şi metaniile, posturile cu pâine şi 

apă trebuiau să le istovească pornirile spre păcat, aducându-le 

cu încetul la adevărata cucernicie, dar adevărul e că eram 

neştiutor ca un prunc, iar viclenia lor m-a dovedit în cele din 

urmă. 

............................................................................... 

Maica Agapia era aproape o fetişcană. Nimeni nu-i 

cunoştea părinţii sau rudele, fusese găsită cerşind în tinda unei 

biserici, adunată de pe drumuri de nişte oameni cu frica lui 

Dumnezeu şi încredinţată de mică, spre creştere, maicilor de la 

mănăstire. Avea un chip ca de înger, pe care chiar şi un 

necunoscător de suflete putea desluşi curăţia şi buna-cuviinţă. 

Iar glasul ei era cu adevărat o minunăţie: când începea să 

cânte din strană, în biserică se făcea o tăcere adâncă şi toată 

suflarea mănăstirească se simţea copleşită de frumuseţea 

acelui glas, dulce ca o boare de vânt, în care se vădeau parcă 

lucrările tainice ale Duhului. 

Cine ar fi putut bănui că maica Agapia avea duh de 

curvie, că era bântuită de pofte şi vedenii neruşinate, pe care 

venea să le mărturisească la scaunul spovedaniei? Îmi 

povestea pe larg toate visele sale necuviincioase, cu o mulţime 

de amănunte ce îmi furnicau carnea şi îmi învârtoşau mădularul. 

Atunci am început să trag cu coada ochiului la trupul 

maicii Agapia, căruia rasa călugărească nu izbutea să-i 

ascundă în întregime ispitele. Poftele mă cercetau tot mai 

iabraş, iar postul şi rugăciunea fură zadarnice: gândurile mele 

erau pline de goliciuni muiereşti care îmi supuneau carnea la 

cazne înfricoşătoare, făcându-mă să mă perpelesc de dorinţă. 

Somnul venea greu şi era bântuit de vedenii cu maica Agapia. 

Trupul meu, care se păstrase curat până la cărunteţe, devenise 

acum un viespar de pidosnicii şi am început să curvesc în 

închipuire. 

Atunci le-am trimis o scrisoare mai-marilor mei, mărturisindu-le 

că sunt cercetat de ispite şi cerându-le dezlegare de la 

scaunul meu de duhovnic. Răspunsul – care veni nu peste mult 

– n-a fost însă cel aşteptat: mi se poruncea să stăruiesc în post 

şi în rugăciune, dând piept bărbăteşte cu diavolul, căci 

impărăţia cerurilor se dobândeşte prin luptă şi război necurmat. 

Eu eram însă mult prea nevolnic pentru o asemenea încercare 

şi pojarul cărnii în cele din urmă m-a biruit. Aveam mai 

departe vise neruşinate, din care mă trezeam cu poala cămăşii 

leoarcă de malahie, iar trupul alunecos al maicii Agapia (care 

avea şi dânsa pe mai departe vedenii) îmi tulbura până şi ceasurile 

de rugăciune. 

Venea des să se spovedească, iar într-o zi, când ne aflam 

singuri, într-un cotlon întunecat al bisericii, i-am cuprins în podul 

palmei ţâţa pietroasă, pe care am început s-o frământ ca un 

descreierat. Maica Agapia se lăsă în voia mâinilor mele. Iar 

dintre buzele sale trandafirii se auzi un suspin greu, care mi-a 

răpit şi ultima fărâmă de judecată. 

La puţin timp după aceea am început să curvesc cu 

maica Agapia. 

Chilia mea, în care s-a strecurat într-o noapte, purtând pe 

dânsa doar o cămăşuţă subţire, deveni o casă de desfrânare. 

Patima cărnii, pe care o ţinusem în frâu vreme de aproape cincizeci 

de ani, mi-a vădit atunci firea adevărată: moştenisem, 

pesemne, de la părinţii mei, care mă odrăsliseră într-un chip 

nelegiuit, aplecarea către desfrâu, iar sub rasa călugărească se 

ascundea un şturlubatic şi un curvar. 

Îmi petreceam nopţile în tovărăşia maicii Agapia, iar ziua 

eram măcinat de căinţă şi vărsam lacrimi amare de deznădej - 

de. Spurcasem Casa lui Dumnezeu şi păcătuisem împotriva 

Sfîntului Duh, pierzându-mi şi trupul şi sufletul. Îmi era teamă să 

mai intru în biserică, unde chipurile severe ale sfinţilor mi se 

părea că mă privesc mustrător, aşa că m-am prefăcut bolnav, 

iar stareţa mănăstirii a rânduit-o ca să-mi poarte de grijă pe 

maica Agapia. 

Stă scris în pravila noastră călugărească: toate păcatele 

se iartă, prin rugăciune şi pocăinţă, în afară de cele împotriva 

Sfântului Duh. 

Comorile duhovniceşti, pe care izbutisem să le agonisesc 

prin trude şi nevoinţe vreme de cincizeci de ani, se risipiseră ca 

un abur amăgitor, iar porţile iadului se deschideau acum 

ameninţător către mine de sub pântecele maicii Agapia, din 

pricina căruia mă lepădasem de Dumnezeu. 

O lăsam să vină să-mi astâmpere poftele, dar în sufletul 

meu o uram şi o blestemam. 

............................................................................... 

În ziua când maica Agapia mi-a mărturisit că a rămas 

grea, am hotărât să fugim de la mănăstire. Cu bănuţii furaţi din 

cutia milelor urma să ne chivernisim până vom găsi mijlocul de 

a ne câştiga pâinea. 

Tremurând de spaimă, ne-am strecurat într-o noapte pe 

sub poarta de sub clopotniţă, să dăm piept cu lumea, pe care 

n-o cunoşteam şi în care nu vieţuiserăm din copilărie. 

Am plecat cu sufletul greu, mocnind de presimţirile cele 

mai întunecate, căci mă temeam de mânia lui Dumnezeu. Şi am 

mers toată noaptea, coborând o costişă pieptişă, care ne 

scotea la drumul mare, de unde începea lumea. 

A doua zi dimineaţă, cu o parte din bănuţii furaţi, ne-am 

cumpărat veşmânturi lumeşti, pe care le-am îmbrăcat într-o 

pădurice, încercând să dobândim o înfăţişare cât mai puţin 

bătătoare la ochi. Cu toate astea, mi-am dat în curând seama 

că alcătuiam o pereche nespus de ciudată, pe care trecătorii 

cu care ne încrucişam o cercetau cu ochi curioşi, scuipând uneori 

printre dinţi cuvinte de măscare. Eram arătaţi cu degetul prin 

cârciumile unde ne opream pentru mas, iar hangiul căruia i-am 

cerut găzduire pe noapte ne-a alungat cu o înjurătură, aşa că 

ne-am hotărât să dormim ziua, printre tufişurile pipernicite de la 

marginea drumului, şi să călătorim noaptea. Până la urmă, 

ne-am pomenit pe uliţele unui oraş, pline de mulţimea gălăgioasă 

a târgoveţilor, şi ne-am găsit adăpost într-un tractir păduchios, 

unde privirea birtaşului s-a oprit îndelung pe şoldurile frumoase 

ale maicii Agapia. 

Nu muncisem niciodată cu braţele şi nu cunoşteam nici un 

meşteşug, aşa că am început să dau târcoale bisericilor şi să 

intru în vorbă cu preoţii, întrebându-i dacă n-au trebuinţă de un 

om bun la toate, deprins cu rânduiala bisericească. Unii nici nu 

mă ascultau, alţii îmi puneau tot soiul de întrebări cârcotaşe, 

socotind cinstea mea îndoielnică, dar în cele din urmă, când 

bănuţii furaţi ajunseseră tocmai pe isprăvite, am bătut palma cu 

un părinte vesel şi rotofei, care mi-a încredinţat slujba de cântăreţ. 

Larg la inimă şi larg deopotrivă la burdihan, părintele 

mânca bine şi, mai ales, bea bine, fiind cam tot timpul ba ameţit, 

ba mahmur. Obişnuia să spună că o inimă voioasă este darul 

cel mai de preţ pe care ţi-l poate da Dumnezeu şi mă certa 

adeseori cu asprime, uitându-se mânios la chipul meu mohorât 

şi blestemându-l pe diavolul de tristeţe, care m-ar fi avut, 

pasămite, în stăpânire. De teamă să nu-mi pierd slujba, am 

învăţat să zâmbesc strâmb şi să-mi schimonosesc faţa într-o 

amăgeală de veselie. La asta mă ajuta şi vinul, pe care părintele 

îl socotea o licoare binecuvântată, întrucât slujeşte la taina 

împărtaşaniei şi curăţa inima de tristeţe. 

............................................................................... 

În timpul acesta, pântecele maicii Agapia se rotunjea tot 

mai mult, iar poftele ei nu mai erau aşa aprige ca odinioară. 

Acum mi se supunea parcă în silă şi pe faţa ei trandafirie de 

înger mi se părea că desluşesc uneori lehamitea de împreunarea 

trupească. Mădularul meu se arăta, în schimb, tot mai 

nesătul, aţâţat şi de vinurile părintelui, iar când maica Agapia 

mi-a cerut să punem capăt pentru o vreme desfătărilor noastre, 

care i-ar putea strica pruncului, ura mea, mocnită până atunci, 

a izbucnit cu toată tăria. Am învinuit-o pentru că m-a împins pe 

calea păcatului, i-am spus vorbele de ocară cele mai grele, iar 

pumnul meu n-a şovăit să-i podidească gura de sânge, într-o 

clipită de nebunie. 

Locul împreunărilor noastre hulpave l-au luat din ziua 

aceea bătăile. Maica Agapia nu făcea nici un gest de 

împotrivire, încerca doar să-şi apere pântecele, care mi se 

părea acum un maldăr neruşinat de pofte şi scârnăvii. Vecinii, 

cu care împărţeam adăpostul nostru sărăcăcios, au smuls-o de 

mai multe ori dintre mâinile mele, altfel poate aş fi omorât-o. 

Faţa ei, care îşi pierduse pentru mine orice urmă de farmec, o 

socoteam un chip diavolesc, croit din smoală şi din pucioasă, 

silindu-mă din răsputeri s-o strâmb şi s-o schilodesc, pentru a-i 

vădi arama adevărată, iar curvarul din mine se prefăcuse într-o 

fiară dezlănţuită, pusă pe răzbunări şi pe silnicii. 

Vestea despre isprăvile mele ajunse curând şi la urechea 

părintelui, care m-a certat ca pe-un om de nimic şi m-a alungat 

din strana bisericii. 

Cât i-am fost slujnic, izbutisem să pun deoparte oarecare 

agoniseală şi, de atunci, am ajuns muşteriul cârciumilor şi al 

caselor de desfrîu. Mă întovărăşisem cu toată scursoarea 

oraşului, iar noii mei ortaci de pahar nu pridideau să mă laude 

pentru toate chinurile şi nevoinţele la care o supuneam pe 

Continuare în pagina 19

sertarele istoriei 

Cu origini incerte şi slab documentate abia în secolul 

al XVIII-lea, trebuie spus că familia nu a fost nici ea 

prea darnică în această privinţă. Toponimia 

vrânceană reţinea Dealul Marghiloman, aflat în centrul 

unor încleştări, mai târziu, în vremea Marelui Război. In 

jurul mănăstirii de la Ciolanu se vor fi aflat gropniţele înaintaşilor, 

dar ca fief îşi va avea familia zona Verneştilor, de 

lângă Buzău. După unele date, neamul apare o dată cu cea 

de a doua căsătorie a Măriuţei N. Arion cu polcovnicul 

Nicolae Marghiloman, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. In 

Catagrafia de la 1829 N. Marghiloman era menţionat cu un 

venit anual de 2.000 de lei. Urmaşul său va fi Dimitrie 

(Matache) Marghiloman (+1841) căsătorit cu Maria 

Mehtupciu. Cuplul va avea patru copii – Mihai, Maria, căsătorită 

Rudeanu, Elena, căsătorită Dâmboviceanu şi pe Ion 

(Iancu) Marghiloman, figura emblematică a neamului 

şi făuritorul unei averi impresionante. Iancu se va 

căsători cu una dintre cele mai frumoase femei din 

Muntenia, Irina Izvoranu (1833-1911), parcă într-o 

continuare a tradiţiei de încuscriri cu familiile din 

Oltenia, unde, în vremuri îndepărtate, şi-au avut 

obârşia mulţi dintre boierii şi boiernaşii Curburii. 

Iancu va avea, la rândul său, trei copii: Mihai 

(Mişu), Elena, căsătorită Pherekide (1851-1919) şi 

pe Alexandru (1854-1925), viitorul prim-ministru. 

Până a deveni pupila lui P.P. Carp, Alexandru 

Marghiloman se va afla sub imensa umbră a tatălui 

său, om politic local de anvergură, cu întinse relaţii 

în high life-ul bucureştean. Periodicele locale – 

„Gazeta Buzăului” – sau centrale şi-au avut adesea 

coloanele pline cu mai multe „afaceri” ale lui 

Iancu, blamabile atât în cotidianul vremurilor de 

atunci, cât şi în posteritate. Victimele malversaţiunilor 

au fost, în primul rând, rudele, începând cu 

fratele, Mihalache, şi cu sora, Elena, de la care îşi 

va însuşi moşia Scorţoasa. Jocul de cărţi va fi o altă 

cale de îmbogăţire de care se va folosi Iancu. 

Dacă acesta s-ar fi desfăşurat în condiţii de corectitudine ar 

fi fost, poate, ceva normal, numai că şi aici s-a pretat la 

manevre necinstite şi la escrocherii. Alte victime ale lăcomiei 

inimaginabile vor fi moşnenii Ghizdeni şi moşia acestora, 

Bătrâna. Va rămâne, cel puţin în memoria a două generaţii 

de grădinari, impozitul lui Iancu pe gâştele periferiei urbei 

Buzăului pentru accesul acestora la heleşteiele smulse, de la 

C.S. Musceleanu la masa de joc. 

In 1848, cel care va limita acţiunile lui Iancu va fi 

Nicolae Bălcescu, care va solicita Bucureştilor îndepărtarea 

urmare din pagina 18 

Alexandru Gaiţă 

Marghilomanii Buzăului 

maica Agapia. Viaţa mea de călugăr mi se ştergea de la o zi 

la alta din amintire, ajunsesesm un beţivan şi un zurbagiu, iar din 

starea aceasta nu m-a smuls nici moartea maicii Agapia, care, 

după ce a adus pe lume un copil mort, s-a stins între braţele 

câtorva vecini milostivi, ce s-au îngrijit şi de datoria înmormântării. 

Urmând înainte cu desfrânările, am cheltuit în scurt timp 

tot ce agonisisem în slujba părintelui. Ca să-mi pot ţine zilele, 

m-am adunat cu un haitlâc de tâlhari, am prădat şi am jun ghiat 

şi, în mai multe rânduri, a fost cât pe ce să dau ochi cu 

spânzurătoarea. Iar dacă în cele din urmă am scăpat de laţul 

călăului, n-am scăpat şi de temniţa unde mi-a fost rânduit să 

petrec zece ani şi unde mi-am redobândit judecata. La ieşirea 

din închisoare i-am dat mulţumită mare lui Dumnezeu pentru că 

îmi dăduse prilej pentru pocăinţă şi m-am hotărât să părăsesc 

calea păca tului. 

acestuia din funcţia de primar al urbei buzoiene. Când va 

sesiza schimbarea direcţiei politicii, va fi printre primii care va 

încerca, cu disperare, să se facă util foştilor paşoptişti, subscriind 

500 de galbeni la împrumutul lansat în dificilul an 

1859. Deşi public făcut „nemernic” de domnitorul Unirii, care 

îi returna banii într-o penibilitate totală, Iancu nu se va sinchisi 

de epitet şi, cinic, va participa la aproape toată ceremonia 

de primire de la Buzău în drumul alesului spre Bucureşti. 

Profesorul Constantin Dumitrescu a avut răbdarea, în 

perioada interbelică, de a aduna multe mărturii de la 

bătrânii Buzăului din care rezultă cazuri flagrante de 

escrocherii, dar şi neputinţa unor autorităţi ale administraţiei 

în rezolvarea valului de plângeri ale locuitorilor judeţului şi 

oraşului faţă de manevrele lui Iancu. Stârneşte un rictus, dacă 

nu ironie, actul comemorativ de la inaugurarea internatului 

Conacul Margiloman azi 

liceului, azi colegiu naţional, aflat sub grija profesorului Basil 

Iorgulescu, unde, pe lângă faptul că aşezământul primea 

numele de „Ioan Marghiloman”, se va face sublinierea că 

patronul „a muncit cu cinste şi vrednicie în mijlocul conjudeţenilor 

săi, reprezentându-i cu demnitate toată viaţa ca trimis în 

Adunarea Naţională”. După serviciul religios, oficiat de episcopul 

Buzăului, se menţiona că ridicarea internatului, la 

1911, se datorase copiilor lui Iancu, dar şi voinţei acestuia, 

ceea ce este destul de îndoielnic mai ales dacă se ţine cont 

şi de reacţia lui Iancu Marghiloman la o solicitare a lui Basil 

Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis 

Am luat aşadar, cu inima frântă, calea mănăstirii unde 

ucenicisem şi m-am mărturisit. Vreme de zece ani am avut canon 

greu, apoi, cu inima uşurată pe jumătate, am început să rostesc, 

sub ascultarea unui bătrân, rugăciunea Domnului Nostru. Şi astfel 

am primit dezlegare să-mi petrec ultima parte a vieţii în 

sihăstrie, unde, din voia lui Dumnezeu mi-ai ajuns ucenic, 

dovedindu-te spornic în pocăinţă şi dornic de îndreptare. Iar 

acum mă îndrept către scaunul judecăţii, cu multă spaimă şi 

puţină nădejde, căci Dumnezeu e milostiv, dar şi drept, iar 

fărădelegile mele trag mult mai vârtos la cântar decât cele câteva 

fapte, poate, de laudă. 

............................................................................... 

La puţin timp după ce mi-a făcut această mărturisire – continuă 

să ne povestească părintele Loukas – bătrânul îşi dete 

sufletul în mîinile Ziditorului. După ce i-am citit slujbele adormiţilor 

şi l-am înmormântat după pravila sfintei noastre biserici, urmân- 

Iorgulescu. Acesta, dorind să înfiinţeze o bibliotecă la nivelul 

urbei, se dusese la Iancu, cerându-i achitarea sumei de 200 

de lei, cu care acesta subscrisese. S-a ales şi profesorul cu o 

„lecţie”, dar şi cu eticheta, nemilos aplicată, de naiv. 

Ceea ce nu au reuşit vechi şi puternice familii nobiliare 

de la noi până la 1914, va reuşi, încă la 1888, conu Iancu 

şi încă într-un mod strălucit – participarea regelui la un bal 

dat de el la Bucureşti. Iniţiaţii ştiau că regele Carol I îi rămă - 

sese lui Iancu mai mult decât îndatorat după afacerea 

Hitrovo. Banii buzoianului salvaseră tronul printr-o suprali - 

citare cu cei ai Rusiei, ce se scurseseră în buzunarele, destul 

de largi, ale organizatorilor acţiunii. In fond căruţa cu banii 

Iancului va rezolva şi această răzbunare tardivă a ruşilor 

pentru finalul nefericit nu numai al nepotului ţarului Nicolae I 

– „rătăcitul” glonţ de la Plevna din 12/24 octombrie 1877 

–, dar şi al tenebroasei afaceri Leuchtenberg-Beauharnais. 

De reţinut că trecerea trenului mortuar spre Răsărit, în timpul 

Războiului de Independenţă, era consemnată în arhivele 

Buzăului şi mult mai târziu va fi un fragment într-un film dedicat 

Crailor de Curtea Veche. Aceasta nu va fi însemnat că 

partida era jucată, prioratul ortodox al Knights of Malta va 

mai pune probleme la 1905, când se pregătea, pe strada 

Lipscani, unde se aciuise Leiba Bronstein, lucrarea de laborator 

de la 1907, cu „studenţii” străini în rol de agitatori la sate. 

Probabile legături cu cei de la sud de Dunăre, conform 

unor alegaţii, vor accentua, după 1900, reacţiile ministrului 

Marghiloman în urma asasinării profesorului Şt. Mihăileanu 

de către cei legaţi de Comitetul macedo-bulgar. 

Mulţi istorici din ţară s-au întrebat de ce buzoienii nu 

s-au ocupat de familia Marghiloman sau cel puţin de figura 

marelui om stat care şi-a sacrificat cariera politică, în interes 

naţional, spre făurirea României Mari. Răspunsul 

vine mai ales din zonele unde localnicii s-au aflat în 

contact cu proprietăţi „marghilomaniste” sau care au 

fost simpli vecini, mereu vexaţi şi tracasaţi de 

nemaipomenita lăcomie a lui Iancu şi nu numai. 

Totodată, societatea buzoiană a primit rece şi într-o 

indiferenţă oarecum silită excesele omului Al. 

Marghiloman care, nu fără îndreptăţire, şi la nivel de 

saloane, primise eticheta de „snob al snobilor”. 

Dacă cel care îi luase soţia, Ionel I.C. Brătianu, 

avea un principiu ce ţinea de „măsură” în toate – 

lucru care i se va fi subliniat lui N. Iorga în plină şe - 

dinţă a Parlamentului –, într-adevăr, nu acelaşi lucru 

se putea spune despre Al. Marghi lo man vis-à-vis de 

epatare. Ar mai fi de reţinut un fapt, poate minor, 

acela că unii istorici, chiar şi locali, s-au lăsat înşelaţi 

în privinţa statutului social al celei de a doua soţii a 

lui Al. Marghiloman, considerând-o „o femeie simplă”. 

Ceea ce nu ştiau este că „Petreasca” lor era 

urmaşă a lui vodă Brâncoveanu. 

Premoniţional, spre sfârşitul lui 1914, Al. 

Marghiloman spunea: „Vom realiza idealul nostru cu fracţiile 

de neam care nu sunt în limitele politice ale statului”. După 

înfăptuirea Unirii, pe la 1920, declara, cu adresă spre unele 

figuri politice contemporane: „Să ştiţi că România a ieşit din 

instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii”. 

Dincolo de toate acestea, este destul de dificil şi astăzi de 

conturat figura lui Alexandru Marghiloman fără a cerceta, cu 

acribie şi fondurile arhivistice ale Camerei şi Senatului, cele 

familiale de la Arhivele Istorice Centrale sau de la 

Academie. Ceea ce ar trebui să se facă la un moment dat. 

du-i cele din urmă porunci şi poveţe, am părăsit peştera şi mi-am 

căutat liniştea într-o mănăstire. Cum învăţasem multe despre pu - 

terea ierburilor de leac de la dascălul meu, am ajuns ajutorul 

părintelui medic şi i-am deprins, în cîţiva ani de ucenicie, toată 

ştiinţa şi tot meşteşugul. Iar în lavra Sfântului Dionisie mă găsesc 

doar de o jumătate de an, dar o socotesc locul cel mai potri vit 

pentru pocăinţă. 

............................................................................... 

Istorisirile părintelui Loukas m-au întărit în credinţa că 

siluisem porunca lui Dumnezeu prin aplecarea mea timpurie 

pentru curvit. În gândurile mele de taină, o învinuiam amarnic pe 

maică-mea pentru că trezise în mine ispita trupului muieresc. 

Slujba pe care o îndeplineam în bolniţa mănăstirii mi se părea 

un prilej minunat pentru ca să iau aminte la toate beteşugurile şi 

suferinţele cărnii, fiindu-mi astfel imbold pentru îndreptare, şi 

îndeplineam fără crâcnire toate poruncile părintelui medic. 

Diagonale 


19

literaturile de lângă noi 

SALI BASHOTA 

Frumoasa adormită 

Acum dormi 

Pe patul cel moale cu pene de păsări 

Acoperă faţa albă ca fildeşul 

Obrajii ţi se înroşesc când alunecă surâsul 

copt 

Întinde părul pe perna cu vise de noroc 

Buzele ah buzele uşor se-nchid cu un sărut 

Sânii ard foc în primul act al îmbrăţişării 

(Dar miezul de noapte unde somnul şi orice 

stea pe cer) 

Acuma dormi 

În grădina singurătăţii se rupe floarea 

de violetă 

Se naşte iubirea vin oamenii vii 

Cu melancolia aşteptării ameţite 

Această zi îndură urarea cea rea 

Din nou glasul plânge în ploaia neagră a 

mâhnirii 

Frunzele pomilor cad ca amintiri veştejite 

În florăria unde te-ai născut 

În cea din urmă toamnă plângâtoare 

Şuieră simţurile când ziua se stinge-n 

aşteptare 

Merele cine le va mânca pe masa cenuşie a 

urii 

Lada cea neagră a putrezit lângă gutuiul 

dorinţei 

Păianjenii ţes pânza lungă a înşelăciunii 

Prin spaţiul cucerit al gândirii 

(Dar miezul de noapte ucide somnul şi orice 

stea pe cer) 

Acuma dormi 

Sufletul meu topit 

MIRADIJE RAMIQI 

Monalisa 

Ea este tăcere vie 

Frumuseţe 

Cu suflet liniştit 

Un suspin existenţial 

Pentru mister 

Stau secole alături 

Pe perete 

Privindu-i pe oameni 

În faţă 

Nevorbindu-le 

Şi nu mai tace 

Paritatea inimii bate 

În celelalte inimi 

Ia cu sine 

Punctul ochilor noştri 

Tocmai ea este femeia 

Care întrece toate plăcerile 

Înainte de a-ţi pătrunde în privire 

Dându-ţi plăcere 

BRAHIM AVDYLI 

Traiectoria destinului 

M-am născut în munte 

Şi m-am topit în exil 

Arzând pe sinele mele 

20 Diagonale 


Poezie albaneză 

în traducerea lui Baki Ymeri 

Cu versuri pe buze 

Şi capul lăsat 

Bir pentru a doua zi 

Zău 

Înflăcărat am împrăştiat 

Durerile mele oriunde 

Şi am semănat vise 

Chemările pentru Libertate 

Ce rău 

Greu se lasă 

Moartea răpită 

De aceea ne urmăresc 

Pas după pas Lichelele 

Sofra noastră 

Ce frumos v-aţi adunat 

În jurul focului cuvântului 

În această noapte 

Bucată cu bucată 

Cântec după cântec 

Să aruncaţi toate lanţurile iubirii 

Cu faţa de masă a întunericului 

Când raza va aduna perdeaua 

Tocmai când se va stinge inima 

În zorile Veşniciei 

VITORE STEFA LEKA 

Atingerea ta 

Ei 

Pe unde se răsfiră atingerea ta? 

Acea atingere minunată 

Care cutremura extremităţile moarte 

ale timpului 

Strecurând sângele ruginit al speranţei. 

Despărţirea 

În acea noapte nu mai ştiu 

Cine a străpuns cerul întunecat: 

Urletul durerii mele 

Sau vântul care turbase 

Certându-se pentru mine? 

Din nou primăvară 

Înlăuntrul meu se uită anotimpul 

Unui suflet 

Peste care Sahara se-ntinde la infinit, 

Florile visului nu mai răsar – 

Ultimele frunze… toamna mi le smulge. 

Şi vine din nou primăvara 

La mine, tu nu mai ştii, 

Iarna domneşte 

Fiindcă-mi lipseşti. 

FATMIR SALIHU 

Domnilor care fac hărţi 

Pentru Voi e doar o atracţie ciudată 

Fără de scrupule veneai 

Asociată cu şampania 

În aceasta sau cealaltă simbolistică 

Al acestui sau celuilalt salon 

Al acestei sau celeilalte clădiri 

Sau a unui castel din secolul ics 

Pentru Noi înseamnă: continuă 

Durerea Re-creaţiei 

Plină de Spargeri Ghimpi Vaiete... 

Cerul 

E uşor 

Să-i găseşti colţul 

Este aici 

Tocmai deasupra ăstui cap 

Care se-nvârteşte 

Ca un satelit pierdut 

RADIJE HOXHA 

Aş fi putut 

Aş fi putut să fiu născută în Paris 

Cu Sena lesbiană să mă sărut-neîncetat 

Să fiu cea de-a şaptea femeie a unui şeic 

burtos 

Care ziua Domnului se roagă 

Şi noaptea Bărbatului se roagă 

Pentru un pic de iubire 

(o dată pe săptămână) 

Orice am putut să fiu: 

Negresă, galbenă, 

Demon, ţigancă, insectă, 

Bărbat de stat, 

Fmeie din popor 

(Precum Ciociolina), prefect sau defect, 

Boală transmisibilă, 

Nod, semn de întrebare sau de exclamaţie. 

Şi Domnului am putut să-i devin nevastă 

Să mă plimb prin serai, 

Acolo unde nimeni nu poate pătrunde 

Să ridic biserică şi geamie 

Şi pe ascuns să te ţin zălog 

Sub cheie 

Dar... 

Iată că ocazional sunt Dija 

Şi nu ştiu ce să mai fac cu Tine! 

SARË GJERGJI 

Imagine de foc 

Icoană în faţa căreia îngenunchez 

Ruga mea unică 

Foc arzând molcom 

Ploi varsă peste tine timpul 

Trandafirul meu fierbinte 

Din zori de ziuă 

Sufletul meu 

Te trezesc, 

În fiecare dimineaţă 

Despletindu-ţi părul 

Ce sfinţenie a zilei este aceasta 

RIZAH SHEQIRI 

Rănile mele au nevoie de soare 

Seară tristă n-am nevoie de tine 

Oasele mi le ai mucezit prin timp 

Noaptea rănile dor mai mult 

Trezeşte-te speranţă 

Iubire ce te-am păzit în sân 

Dăruieşte-mi o pereche de ochi 

Cu pasul meu fraged 

Întunericul să-l trec alergând 

Soarele să se nască din nou 

Ca pâinea să devină pâine 

Viaţa 

Pentru a deveni viaţă cere soare 

Vă vorbesc cu limba de durere 

Eu Gjergj Elez Alia 

Cu lumina se vindecă rănile mele 

ALBERTO VOKA 

Miere 

De ce mă vrei? 

M-ai întrebat. 

Pe buzele tale 

Erau polen şi nectar. 

Nevăzute albine 

Îţi desenau pe buze o inimă. 

De ce mă vrei? 

M-ai întrebat. 

Nevăzute albine 

Se trudeau să poarte prin aer 

Tremurul inimii tale. 

Blestem cu miresme 

Numai zeiţele se pot lăuda 

Cu acelaşi cutremur 

Al sânilor 

Atunci când păşesc! 

O, ce vârtej 

De dorinţe şi magice arte 

Ale descopcierii 

Diafanului veşmânt de mătase 

Ce cade la picioarele tale! 

Nici un blestem 

Nu-i mai puternic 

Decât al miresmei 

Cu care mă-nfăşoară 

Golul tău trup!

istoria presei româneşti 

Viorel Frîncu 

„Vestitorul Besericesc”, 

prima gazetă religioasă 

din România 

| 

nfiinţarea Episcopiei Buzăului (1502), în timpul domniei 

voievodului Radu cel Mare (1495-1508), prin 

hotărârea sinodului local prezidat de Nifon, fostul 

patriarh al Constantinopolului, acţiune legată, desigur, 

de amplele măsuri de reorganizare a statului şi a bisericii luate 

de către domnitor, va avea conotaţii importante în decursul istoriei, 

aceasta fiind un izvor permanent de spiritualitate teologică 

şi culturală. În acest context, trebuie spus că ierarhii de la Buzău, 

prin strădania de a fi de folos nu numai Bisericii locale şi intereselor 

patriotice, au avut un rol important în promovarea culturii, 

cultivarea limbii şi dezvoltarea învăţământului. 

La 10 iunie 1691, Mitrofan (1691-1702) este numit de 

către domnitorul Constantin Brâncoveanu episcop la Buzău, 

într-un moment când era în toi lupta pentru introducerea limbii 

române în cult, alegere motivată, printre altele, prin faptul că înaltul 

ierarh avea deja o mare experienţă în tipărirea cărţilor. De altfel, 

Nicolae Iorga spunea, în Istoria bisericii româneşti, despre 

Mitrofan că el va reprezenta, la Buzău, „în colţul de către 

Moldova lui, curentul românesc pe care-l începuse dascălul lui 

(Dosoftei), acum pribeag în Polonia”. În acest sens, noul episcop 

întemeiază aici, chiar în anul sosirii sale, cea de-a şasea 

tipografie din Ţara Românească, în slovă românească, după 

Târgovişte, Plumbuita, Câmpulung-Govora, Dealu şi Bucureşti. 

În 1832, Grigore al IV-lea, Mitropolitul Ţării Româneşti, un 

mare iubitor de carte, abia întors din exil, rămâne la Buzău, fiind 

găzduit de episcopul Chesarie Căpăţână (1825-1846). Înaltul 

ierarh stăruie la înjghebarea unei tipografii cu teasc, ceea ce se 

şi întâmplă, aceasta fiindu-i trimisă, la cerere, de la Bucureşti. A 

fost o tipografie provizorie, care a durat până la 14 aprilie 

1833, când Grigore a plecat de la Buzău. Totuşi, în acest interval 

de timp, se tipăresc 4 cărţi, toate traduse de Mitropolitul 

Grigorie din greceşte, din care trei scrise „în siurghiun”, după 

cum spune ierarhul, „spre folosul neamului nostru”. 

În încercarea sa de a călca pe urmele înaintaşului din 

1691, Mitrofan, episcopul Chesarie caută să-şi facă propria 

tipografie, ajungând să intre în conflict cu I. Heliade Rădulescu, 

căruia îi luase zeţarul, astfel păcătuind „împotriva poruncii a 

zecilea a lui Dumnezeu”, cum afirma partea vătămată în procesul 

iscat. Se pare că, până la urmă, Chesarie s-a împăcat cu 

Heliade, care îi va tipări, în 1833, Liturghierul. 

În strădania de a reînfiinţa tipografia la Centrul Eparhial 

Buzău, acesta aduce litere şi teascuri noi de la Viena, angajează 

lucrători de la Mănăstirea Neamţu şi reîncepe tipărirea 

de cărţi folositoare preoţilor, credincioşilor, precum şi manuale 

şcolare, în perioada 1834-1846, numărul titlurilor editate fiind 

de 48, printre care şi publicaţia „Vestitorul Besericesc”. 

La 10 ani după apariţia primului ziar românesc („Curierul 

Românesc”, al lui I.H. Rădulescu) în ţinuturile locuite de români 

mai erau doar „Albina românească”, a lui Asachi, în Moldova, 

şi „Gazeta de Transilvania”, a lui Bariţiu, în Transilvania, deşi 

necesitatea acestui mijloc de informare a opiniei publice era 

aşteptată şi dorită demult şi de mulţi. Împrejurările politice, 

starea culturală minoră a preoţilor pregătiţi în umilele şcoli de 

grămătăci, dar şi lipsa unor susţinători face ca şi presa bi - 

sericească să ia naştere târziu. 

Cel care se va dovedi un om de iniţiativă şi de curaj, cu 

dorinţa de luminare a clerului, contribuind la emanciparea şi cultura 

poporului din care făcea parte, a fost Dionisie Romano, 

izvoditorul „Vestitorului Besericesc” considerat, de Onisifor 

Ghibu, pe drept cuvânt, „părintele ziaristicei besericeşti”. 

Asupra vieţii şi activităţii lui Dionisie Romano, „harnic trezitor 

de cultură” şi „un simbol al unităţii culturale româneşti”, cum 

îl definea N. Iorga, s-au aplecat numeroşi cercetători, de 

aceea, ne vom rezuma la prezentarea unei scurte fişe 

biografice, până la venirea acestuia la Buzău. 

Născut la 29 iulie 1806, în Săliştea Sibiului, viitorul episcop 

de Buzău, rămânând orfan la vârsta de 14, se îndreaptă 

spre Mănăstirea Neamţu, unde, în 1823, este tuns în monahism, 

primind numele de Dionisie. Urmează cursul scurt pentru 

pregătirea primilor învăţători la şcoala „Sf. Sava”, din Bucureşti, 

şi, atunci, spre a-şi câştiga existenţa, se angajează ca lucrător 

zeţar la tipografia boierilor Clinceanu şi Topliceanu, de la 

Cişmeaua Mavrogheni, tipografie cumpărată ulterior de I.H. 

Rădulescu, unde va continua să lucreze la „Curierul Românesc”. 

După exilarea mitropolitului primat Grigore în Basarabia, 

în timpul locotenenţei mitropolitane, asigurată de episcopii 

Ilarion al Argeşului şi Chesarie al Buzăului, devine ucenicul protejat 

a lui Ilarion, la metocul episcopiei, Mănăstirea Antim din 

Bucureşti. În toamna anului 1831, urmează cursurile de 3 luni 

ale Şcolii naţionale de la Sfântul Sava, proaspăt reînfiinţată, de 

la care Dionisie va primi, la 1 februarie 1832, „înscris iscălit de 

profesorii ce alcătuiseră consiliul” că este în stare să conducă 

el însuşi o şcoală de judeţ. La 12 martie 1832, Eforia îl numeşte 

profesor la „Şcoala naţională” din Buzău. 

La Buzău, Dionisie Romano, „profesor naţional” – aşa 

cum îi plăcea să se numească – găseşte o clădire a şcolii refăcută 

(1830), dar instrumentele de lucru cu elevii – manualele 

româneşti – lipsesc cu desăvârşire. Pentru suplinirea acestor lipsuri, 

Chesarie îl numeşte pe Dionisie Romano director al 

tipografiei episcopiei, acesta urmând, alături de ceilalţi profesori, 

„să se îndeletnicească a alcătui fieşcare în parte un curs 

scurt de toate acele ştiinţe ce este neapărată trebuinţă să le 

înveţe candidaţii profesori ce vor merge pe la judeţe”. Sunt 

imprimate de Dionisie cinci manuale, toate fiind traduceri şi prelucrări 

din franţuzeşte, cuprinzând mai ales noţiuni generale, 

menite să uşureze procesul de învăţământ. 

În acest timp, Chesarie îl aduce din Transilvania, ca director 

al Seminarului, pe Gavriil Munteanu, care va ajunge, mai 

târziu, academician şi director al Liceului românesc din Braşov. 

Dionisie, ca director al tipografiei episcopiei, a avut, împreună 

cu Gavriil Munteanu, ideea de a înfiinţa aici o foaie periodică, 

intitulată „Vestitorul Besericesc”, ce avea să devină şi să rămână 

în istoria culturii româneşti prima gazetă bisericească din ţară şi 

primul ziar al Buzăului. 

În acest scop, la 18 decembrie 1838, cei doi redactori 

publică o „înştiinţare” răspândită în toate provinciile româneşti, 

prin care anunţa că „supt însemnaţii, cu începerea anului viitor, 

voesc să dea la lumină o foae religioasă şi morală subt numele 

de mai sus”. După ce arată că „trebuinţa unei asemenea foi 

este cunoscută de tot omul care preţueşte religia şi cunoaşte 

puterea moralului”, constată că şi „gustul de cetire s’a întins şi se 

întinde din zi în zi mai mult, precum în clasele celelalte asemenea 

şi între cler”. 

Cum „o foae de colorul acesta ne lipsea până acum; 

deaceia subt însemnaţii socotesc că întreprinderea aceasta să 

nu fie fără vreme şi se linguşesc cu nădejdea că foaea lor va fi 

bine venită înainte publicului iubitor de cetire”. Foaia va apărea 

o dată pe săptămână – sâmbăta, împreună cu un adaos, şi va 

cuprinde: „povestiri, anecdote, sentenţii şi tot felul de articole religioase 

şi morale şi alte înştiinţări din lăuntrul şi d’afară care se 

ating de sfera ei, ori au raport cu scoposul care şi l’a pus: de a 

hrăni duhul religios şi moral ce a caracterizat tot’dauna pe naţia 

Românească”. 

La 7 ianuarie 1839, foaia anunţată iese de sub teascurile 

tipografiei Episcopiei Buzăului, cu următorul titlu: 

VESTITORUL BESERICESC 

gazetă religioasă şi morală 

Sâmbătă, No. 1, 7 ianuarie 1839. 

Această foae împreună cu o jumătate coală in octavo 

ese odată pe săptămână 

Sâmbăta. 

Prenumeraţia se face în Bucureşti la D: secretarul canţelariii sf. 

Mitropolii. 

La D: Inspectorul Seminarului; şi la D: Iosif Romanov. 

Iar în judeţe la C. Otcârmuiri: şi la D: D: profesori publici. 

Preţul prenumeranţii pentru amândouă foile este 

un galben împărătesc pe an. 

Formatul este 4 o, cu opt pagini fiecare număr. 

În fapt, „Vestitorul...” era o revistă mai mult de cultură, de 

informaţie culturală şi de etică, decât de teologie propriu-zisă. 

Ea a adus pe câmpul culturii locale a vremii nume ca Platon, 

Epictet, Fénelon, Chateaubriand, Bourdaloue, Masillon, 

Benjamin Franklin etc. Se mai publică unele cuvântări ale arhimandritului 

Eufrosin Potecă, alocuţiuni la diferite ocazii şi chiar 

traduceri făcute de şcolari din Seminarul Teologic etc. În afară 

de unele „anecdote”, „dialoguri”, „sentinţe” şi parabole, sunt 

publicate un număr însemnat de eseuri. Vom da câteva exemple 

de titluri: „Religia” (an I, nr. 14), „Ştiinţele” (an I, nr. 16), 

„Datoriile tatălui şi a mumii. Educaţie” (an I, nr. 26), „Despre 

datoriile tinerilor” (an I, nr. 41), „Osteneala şi odihna” (an II, nr. 

23), „Spitalul bogatului nedrept” (an II, nr. 36), „Pentru suflet” 

(an II, nr. 45) etc. 

Multe dintre aceste eseuri sunt, probabil, prelucrări din 

limbi străine, mai ales din franceză, dar aceasta nu le micşo - 

rează valoarea, întrucât Dionisie Romano vădeşte un deosebit 

ta lent de a le rescrie, de adevărat literat, precum în eseul 

„Dragostea din vremea iernii” (an I, nr. 1), publicând pagini de 

autentică frumuseţe literară, cu descrieri bogate şi metafore 

inspirate. De aceea, Dionisie Romano trebuie numărat şi înscris 

în istoria culturii româneşti şi printre eseişti, cele două volume ale 

„Vestitorului...” (1839 şi 1840) prezentându-se, de fapt, ca 

două cărţi de format 20 x 25 cm şi, de asemenea, paginaţia 

care e de la un număr la altul în continuare, ceea ce arăta 

intenţia autorului de a le considera ca pe o unitate. 

De altfel, Dionisie îşi va da seama după treizeci de ani că 

„articolele” sale din „Vestitorul Besericesc” merită să fie adunate 

într-un volum, ceea ce a şi făcut, în anul 1871. Acestea au fost 

publicate în tipografia Episcopiei Buzăului, cu doi ani înainte de 

moartea autorului, sub titlul: Principii generale de înţelepciune şi 

datoriile tinerilor (56 p.), volumul fiind destinat mai ales semina - 

riştilor şi altor şcolari. 

Urmându-i ideea, Onisifor Ghibu i-a lărgit cuprinsul, pu - 

blicând mai multe dintre articolele sale într-un volum cu un titlu 

apropiat de cel al autorului: Vrei să fii înţelept? (207 p.). Într-un 

„Cuvânt înainte”, el scrie: „«Vestitorul Besericesc» cuprindea o 

mulţime de lucruri menite a-l face pe cetitor luător aminte la cele 

veşnice şi a-l înzestra cu înţelepciune”. 

„Suplimentul” – anunţat în înştiinţare – era redactat de 

Gavriil Munteanu, dând, pe lângă fiecare număr, o jumătate 

de coală de meditaţii religioase şi traduceri. 

La începutul anului II, redacţia tipărea o nouă „înştiinţare”, 

prin care aducea mulţumiri prenumeranţilor „atât celor 

Besericeşti cât şi celor Politiceşti” şi „credincioasă scoposului ce 

şi l’a propus, se va sili cu toate puterile a nu se depărta de dânsul”. 

Se face precizarea că, „în anul acesta [1840] vor avea un 

format ceva mai mare. Adăogându-se numărul abonaţilor, în 

viitor se va îmbunătăţi hârtiea şi slovarii Sf. Mitropolii”. 

Lipsa de interes din partea preoţimii conduce spre un 

sfârşit inexorabil al apariţiilor. Spre exemplu, preoţii din 

Câmpulung-Muscel trimit o jalbă protopopului reclamând că 

au primit gazeta „Vestitorul Besericesc” în silă, „iar nu cu 

plăcere sau voinţă, şi că unii ce mijloacele nu ne iartă a le 

ţinea şi a plăti banii, nici duhul nostru nu ne iartă ca să 

înţelegem ce cuprinde în ele, măcar că sânt scrise în 

româneşte”, ceea ce rezultă că nivelul lor cultural şi didactic 

era foarte scăzut. Neputând să înţeleagă cele scrise, bieţii 

grămătici „au dat jalbă Măriei sale, rugându’l ca să ridice 

această sarcină” şi scriau protopopului că „dacă sfinţia ta 

voeşte ca să ne iei banii cu sila, precum ne’ai dat gazetele, 

trimite’ne la arestul poliţiei şi trimite pe vătăşeiii sf. tale ca să ne 

ia zălog despuindu’ne casele, că noi sântem hotărâţi să nu 

dăm banii, până nu va porunci înaltul stăpânitor”. 

Temperamentul şi succesul în lumea laică, dar poate şi 

dorinţa de a se afirma ca om luminat, fără prejudecăţi şi fără 

îngustimi ale lui Dionisie Romano au creat o nemulţumire profundă 

în lumea clerului, aceasta declarându-l a fi un „om cu totul 

lumesc” şi „chiar vătămător pentru Biserică”. Acesta însă nu se 

descurajează şi, peste 10 ani, aflat în retragere la Mănăstirea 

Băbeni (în fostul judeţ Slam Râmnic), iniţiază o nouă foaie 

lunară, de aceeaşi valoare cu „Vestitorul Besericesc”, intitulată 

„Echo ecclesiastic”, cu apariţie de doi ani, 1850 şi 1851. 

Diagonale 


21

celelalte literaturi 

Când vorbim despre literatura irlandeză, cel mai adesea 

ne vin in minte numele reprezentanţilor săi celor 

mai de seamă, în special James Joyce, W.B. Yeats şi 

Samuel Beckett. Ei fac parte din canonul literar universal, 

e adevărat, însă nu reprezintă un capăt de drum pentru 

dezvoltarea literaturii irlandeze, caracterizată, poate în 

primul rând, printr-o continuitate întinsă pe o durată de mai 

bine de cincisprezece secole, într-o varietate impresionantă 

de forme, stiluri şi tonuri. 

O înţelegere, fie şi numai de ansamblu, a literaturii irlandeze 

necesită obligatoriu o cunoaştere a contextului în care 

aceasta s-a dezvoltat. În ultimul secol s-a născut în Irlanda o 

preocupare majoră pentru definirea termenului însuşi de 

identitate irlandeză, ajungându-se repede la concluzia că li - 

teratura este cel mai bun mijloc de a defini identitatea naţio - 

nală şi culturală. Într-o ţară zguduită de conflicte violente, 

atât politice, cât şi religioase, literatura secolului al douăzecilea 

a avut două alternative majore: evadarea din realitatea 

imediată prin revalorificarea miturilor şi a tradiţiei irlandeze, 

sau reprezentarea acestei realităţi, cel mai adesea în formă 

ale gorică, din cauza politicii de cenzură ex - 

trem de severe. 

Literatura irlandeză de azi reflectă strădania 

individuală şi colectivă de a ajunge la 

pace cu o istorie care odată părea să ofere o 

sursă sigură de definire culturală, dar care 

acum e supusă unor contestări radicale. 

Treizeci de ani de violenţă în Irlanda de Nord, 

în paralel cu o perioadă de schimbări sociale 

şi culturale rapide în Republica Irlandeză, au 

marcat profund textele literare irlandeze şi i-au 

obligat pe scriitori nu doar să pună sub semnul 

întrebării adevărurile moştenite ci şi autoritatea 

şi eficacitatea artei înseşi. 

Deşi romanele irlandeze apărute în 

ultimii ani descriu situaţii şi personaje specifice, 

care mai pot fi întâlnite şi în texte anterioare, 

multe dintre acestea poartă, în acelaşi timp, 

amprenta discursurilor şi a dezbaterilor 

politice şi culturale actuale. Prin urmare, pot fi 

găsite adesea urme de alegorie ţesute în textura 

ficţiunii. Experienţa individuală devine, nu o dată, o 

metaforă revelatoare a destinului public şi naţional; textele 

încadrează istoria care, la rândul său, le-a încadrat. Influenţe 

ale alegoriei naţionale pot fi detectate, de exemple, în 

romane cum sunt acelea ale lui John McGahern, Amongst 

Women (1990), Carlo Gebler, The Cure sau în Felicia’s 

Journey (1994), de William Trevor. 

Începând cu anii ’90, Irlanda a evoluat spectaculos, 

atât în plan economic şi social, cât şi la nivelul mentalităţilor. 

Având în vedere transformările rapide ce influenţează 

Irlanda de astăzi, în special dezvoltarea unei societăţi multiculturale 

ca rezultat al imigraţiei în creştere, faptul de a crea 

şi de a trăi cu un sentiment de identitate irlandeză mai fluid 

şi mai cuprinzător ar putea fi cea mai importantă dintre 

temele noi ale acestei literaturi. 

La ora actuală, cultura irlandeză se bucură de o 

recunoaştere fără precedent pe scena mondială. În plan li - 

terar, apogeul acestei recunoaşteri s-a materializat în acordarea 

premiului Nobel pentru literatură poetului Seamus 

Heaney (1995) şi acordarea premiului Booker pentru cel 

mai bun roman, în 1978, lui Iris Murdoch – The Sea, The 

Sea, în 1993, lui Roddy Doyle – Paddy Clarke Ha Ha Ha, 

în 2005, lui John Banville – The Sea şi în 2007, lui Anne 

Enright – The Gathering. 

Cum orice analiză, oricât de sumară, a întregii literaturi 

contemporane irlandeze ar fi imposibil de introdus în spaţiul 

unui singur articol în rândurile care urmează, mă voi rezuma 

la o discuţie despre roman. Ceea ce nu se va putea face 

fără referire la studiul lui George O’Brien, Contemporary 

22 Diagonale 


Laura Baboi 

Romanul irlandez 

contemporan – teme 

şi identităţi 

Prose in English 1940-2000, publicat în al doilea volum din 

The Cambridge History of Irish Literature , apărută în 2006. 

Mai exact, mă voi ocupa în special de evoluţia romanului la 

nivel tematic, exemplificată de romancierii cei mai cunoscuţi 

ai ultimelor decenii. 

Prima schimbare tematică majoră din literatura contemporană 

s-a produs spre sfârşitul anilor ’50, cu o generaţie de 

romancieri a căror operă tratează în mare parte tema istoriei 

personale, a realităţilor intime şi a desprinderii. Astfel de preocupări 

sugerează o îndepărtare de naraţiunile aparţinând 

suveranităţii naţiunii către o naraţiune a suveranităţii individului. 

Operele lui John McGahern (n. 1934), Edna O’Brien (n. 

1930) şi Aidan Higgins (n. 1927) dau dovadă de o mai 

mare diversitate la nivel formal, stilistic si lingvistic. Accentul 

cade pe personaj şi nu pe acţiune, realităţile cotidiene sunt 

observate cu preocupare pentru detaliu, iar codurile morale 

moştenite sunt repudiate în mod conştient. 

În acelaşi timp, autorii se îndreaptă foarte mult pe 

aspecte legate de sexualitate, de pasiune şi viaţa emoţio - 

nală, se focalizează pe existenţa unei vieţi interioare 

Emma Donoghue 

Martin Roper 

autonome, distincte şi rezistente la influenţe, pe prezenţa spi - 

ritului, nu înţeles în termeni religioşi ci în termeni umanistici, 

sub formă de energii, pofte şi porniri – acestea sunt trăsăturile 

consistente din primele romane ale celor trei autori, 

transfe rate asupra unor personajele feminine. Astfel, latura 

neglijată a vieţii sociale irlandeze, statutul social, care era 

văzut în mod tradiţional ca marginalizat, secundar şi irelevant 

pentru conceptul de stat-naţiune, este cooptat în mod creativ 

ca fiind tipic şi reprezentativ. Ipostazele femininului recunosc, 

de asemenea, trupul femeii ca loc al crizei, unde realităţile ei 

lipsite de consistenţă în plan social, dar extrem de puternice 

în plan emoţional ating o amploare critică. Mai mult, perso - 

najele feminine nu se simt în largul lor nici cu ele însele şi nici 

nu se integrează pe deplin în viaţa din mediul lor. 

Romanul postbelic are ambiţia de a se trezi din coşmarul 

istoriei. Cele mai substanţiale romane postbelice ale lui 

Flann O’Brien (1911-1966) experimentează cu implicaţiile 

acestei ambiţii. Inutilitatea cunoaşterii şi relativitatea percepţiei 

se dovedesc a fi temele esenţiale din romanele sale. 

Posibilitatea ca naraţiunile să nu fie derivate din, sau să nu fie 

supuse realităţii ca atare este explorată pe deplin în 

romanele lui John Banville (n. 1945). Nightspawn (1971) şi 

Birchwood (1973) sunt interesate să dezmembreze structurile 

naraţiunilor determinate istoric, cum ar fi ceea ce se 

numeşte „romanul conacului” (the Big House novel), ale 

cărui posibilităţi vor fi explorate pe deplin de către Jennifer 

Johnston (n. 1930). 

Nesiguranţa progresului şi a procesului de individuaţie 

care apar în romanul postbelic din Republica Irlandeză 

indică faptul că forma lui tipică este Bildungsroman-ul 

decăzut. În mod similar, preocupările romanului din Irlanda 

de Nord, cu demografia şi cu relaţia dintre teritoriu şi comunitate, 

fac ca forma sa tipică să fie romanul pastoral decăzut. 

Dacă în romanul Republicii problematica era timpul, în 

romanul din Nord spaţiul reprezintă interesul central. 

Prin comparaţie, romanul din Republică a acordat prea 

puţină atenţie Tulburărilor, în ciuda felului în care acestea au 

influenţat impulsul de a revizui şi autentifica naraţiunea naţio - 

nală. Tratând problemele locale, romanul din Nord şi-a dezvoltat 

propriul set de tropi şi de tonuri, concentrându-se pe 

constrângerile apartenenţei la grup, pe sentimentul de limi - 

tare, cu graniţele şi tabuurile pe care aceste constrângeri le 

impun. Dificultăţile de a se individualiza, de a ieşi din tipare 

pentru a explora un teritoriu nou alcătuiesc subiectul roma - 

nului The Hollow Ball (1961), de Sam Hanna Bell. Aceeaşi 

temă a prizonierului aparenţelor sociale se regăseşte în 

romanele lui Janet McNeill şi ale lui Brian Moore, ale căror 

naraţiuni încearcă să meargă dincolo de graniţele demarcaţiei 

sociale şi ale constrângerilor perso nale. 

Graniţa sau limita într-un spaţiu agitat şi contestat constituie 

o tematică importantă şi în romanul din Republică, mai 

ales începand cu anii ’70. Ceea ce persistă în reprezentările 

romancierilor nu e atât graniţa ca spaţiu concret, istoric, ci 

obiceiul de a gândi în termeni de graniţe, limite, constrângeri 

şi straturi sociale fixate. Romanul lui Francis Stuart Black List, 

Section H (1971) oferă o imagine a implicaţiilor culturale ale 

depăşirii graniţelor. Stuart alcătuieşte portretul proscrisului, al 

celui aflat la marginea societăţii irlandeze şi a isoriei 

europene, demonstrând că temerile tipice ale condiţiei de 

cetăţean irlandez – teama de exil, sărăcie, risc, precum şi 

teama de a vorbi deschis şi a fi non-conformist – pot fi 

bazele unui nou început. 

În ultima vreme se observă o proliferare a naraţiunilor 

care transgresează cu hotărâre graniţele concrete şi 

metaforice. Transgresiunea hotarelor în sens literal şi figurativ 

este un motiv familiar în proza irlandeză de 

azi, deoarece romancierii încearcă să îşi 

reimagineze Irlanda ca pe un spaţiu sincretic, 

punând, astfel, sub semnul întrebării discursu - 

rile fixate despre identitate şi diferenţă. Textele 

problematizează noţiunile fixe de identitate şi 

autenticitate, dând la iveală condiţiile materiale 

ale construcţiei lor. Energia transfigurantă a 

naraţiunilor recente propune noi moduri de a 

gândi societatea hibridă, globalizată şi multistratificată 

în care se transformă Irlanda. Într-o 

cultură în care alteritatea continuă să 

funcţioneze ca prezenţă chinuitoare în cadrul 

definiţiilor identităţii, o mare parte din proza 

contemporană imită această introspecţie tensionată 

şi în acelaşi timp arată o puternică do - 

rinţă de a depăşi acest stadiu. 

Dintre femeile-romancier, cele mai importante 

reprezentante ale perioadei postbelice 

au fost Kate O’Brien şi Elizabeth Bowen. 

Moştenitoarele lor sunt Maura Laverty, Mary 

Lavin şi Iris Murdoch. Temele esenţiale sunt sexualitatea fe - 

mi nină, abuzul sexual, convenţiile de gen, totul într-o dinamică 

a reprimării şi a transgresiunii. Autoarele încearcă să 

atragă atenţia asupra vulnerabilităţii femeii şi a condiţiei de 

prizonieră, în special în Irlanda rurală, unde femeia este pri - 

vită ca mamă şi ca sclavă, fără drepturi şi fără alt rol social. 

Romanele dezbat şi rolul femeii în istoria Irlandei, 

prezentând naraţiuni alternative. Personajul feminin poate să 

întruchipeze un sentiment specific al istoriei femeii. Istoria astfel 

recuperată ne aduce în planul domesticului, al fizicului şi, 

uneori, al patologicului. Reprezentarea sexualităţii feminine 

atrage atenţia asupra acelui plan al existenţei lor pe care 

societatea irlandeză l-a considerat oficial o proprietate marginală 

a femeii, cea asupra căreia au avut cea mai puţină 

libertate de alegere. Astfel de reprezentări atrag după sine 

critica sexualităţii masculine, tipologizată ca simţ oprimant al 

proprietăţii, susţinut de forţa brută. O candoare sporită 

privind sexualitatea în romanele scrise de femei a coincis cu 

o mai mare vizibilitate pentru romanul irlandez al autoarelor 

lesbiene, în special Stir-fry (1994) şi Hood (1995) de Emma 

Donoghue. 

Este greu de anticipat cum va evolua romanul irlandez, 

însă viitorul său pare deja extrem de promiţător. În ultimele 

decenii, prozatorii irlandezi au desăvârşit arta de a îmbina 

localul şi universalul în ficţiunea lor, stârnind tot mai des interesul 

publicului din întreaga lume. Înclinaţia scriitorilor spre 

invenţie, artificiu, şi spre formele hibride, cu o tradiţie extrem 

de veche în literatura acestei ţări, şi-a găsit cu uşurinţă moda - 

lităţile de expresie în proza contemporană.

cinema 

| 

n pofida curentelor de tip hiperrealist-minimalist, dominante, 

cinematograful de artă vest-european se încumetă 

(arareori) să continue direcţiile şcolii bergmaniene. O mai 

atentă elaborare a subiectului, cazuistică solid argumentată, 

mai multă analiză psihologică, rafinament actoricesc, imagistic, 

regizoral... Aşadar, o mult mai bogată stratificare semantică. În 

astfel de rare momente (private, îndeobşte, atât de campanii de 

promovare mediatică, cât şi de atenţia criticii, îndreptată obedient 

spre mainstream), recursul la mit, greu decelabil în cinema (spre 

deosebire de teatru), capătă o neaşteptată transparenţă. 

Mitologeme discrete ori întregi structuri ale mitologiei greceşti (fundament 

important al teoriilor freudiste, susţinătoare, la rândul lor, 

ale gândirii bergmaniene) răsar din textura realităţii în toată 

impozanţa lor, argumentându-şi încă o dată perenitatea. 

Tenebrele antichităţii greceşti. Paricide şi pruncucideri, intole - 

ranţa la frustrare a celor puternici, devenite piatră arhetipală pentru 

simptomatologia cavernoasă a modernităţii, incapabilă să-şi 

asume trecutul şi viitorul… Mituri devenite complexe psihopatolo - 

gice neaşteptat de actuale. Mitul Medeei. „Complexul Medeei”. 

Nu tatăl castrator, nu complexele atracţiei incestuoase (celebrul dipol 

freudian), ci mama ucigându-şi fiii, ca răzbunare maximală 

pentru trădarea în iubire a soţului. De ce ne întoarcem la aceste 

coşmaruri? Sunt ele, oare, tot atâtea blesteme colective 

ineluctabile (aşa cum le vedea Freud), simple pretexte pentru lite - 

ratură şi cinema cu pretenţii, fantasmagorii fără fond, cazuri psihopatologice 

spectaculoase, ori jaloane dure roase pe drumul 

unei omeniri zbătându-se să evadeze către lumină dintr-un blestem 

mult mai străvechi, şi anume ciclul devorator al lui Cronos? 

Terifiantul mit al lui Cronos, al tatălui devorându-şi fiii de frica 

de a nu fi detronat de aceştia. Angoasa atotdistrugătoare a zeului-uzurpator, 

care va fi, finalmente, uzurpat, nu pentru că oracolul 

i-o prevestise, ci întrucât el însuşi, prin modul accederii la putere, îşi 

înscrisese destinul pe această fatidică traiectorie. 

plastică 

Elena Dulgheru 

Proba Medeei 

Cadru din filmul Harry’s Dottar 

Dorinţa oarbă de dominare asupra bărbatului. Intoleranţa la 

frustrare a femeii care, trădată în iubire, înnebuneşte, pentru că 

însăşi iubirea ei era concepută ca dominare. Devenită expresie 

oarbă a puterii, deturnată dinspre dialog spre dicteu, iubirea îşi 

anulează sensul, iar probele la care subiecţii ei sunt supuşi (concentrate 

de marile mituri) nu fac decât să o dovedească. 

Mama sugrumându-şi copilul pentru a pedepsi întreg 

Universul (reprezentat de persoana tatălui) pentru trădarea (adică 

detronarea) la care a fost supusă şi pe care nu vrea s-o admită. 

Alienarea familială ori publică, ducând (atunci când „a fi” este 

înlocuit cu „a avea”) la irecuperabilă alienare mintală. Răzbunarea 

exponenţială, distructivă şi autodistructivă, perpetuată proteiform în 

destinele urmaşilor. Ale urmaşilor urmaşilor. Uitarea, revolta sau 

ignoranţa acestora nu suprimă blestemul ci, mai grav, îl interiorizează, 

îi mută raza de acţiune, dându-i alura de fatalitate surprinsă 

de tragedia antică grecească şi reluată, în tuşe moderne, de 

câteva piese de forţă ale cinematografului de filiaţie nordică. 

Poate părea greu de crezut, dar, 

pornind de la banalul conflict dintre gene - 

raţii (cronicizat doar de vreo 50 de ani) şi 

traversând zona dramoletelor cu sirop, o 

serie de filme contemporane deschid 

porţile, mai mult sau mai puţin direct, unei 

asemenea problematici. Cele mai incomode 

dintre marile mituri, pentru care spectatorul 

pare nepregătit, sunt exploa ta te cu 

neaşteptată se rio zitate de cinema to gra fii 

europene al că ror acces către sacru părea 

de mult epuizat. 

Harry’s Daugh ters/Fiicele lui Harry 

(Suedia), scris şi re gi zat de Richard Hobert, 

L’Enfer (titlu internaţional)/Infernul (Franţa), filmul 

tânărului cineast bosniac Danis Tanoviş, realizat după un scenariu 

de Krzysztof Kieslowski şi Krzysztof Piesiewicz, şi Mother of 

Mine, tradus la noi „O mamă a mea” (Finlanda), semnat de Klaus 

Härö după un scenariu de Jimmy Karlsson şi Kirsi Vikman, 

gravitează, toate trei, în jurul aceluiaşi complex arhetipal. Toate trei 

au apărut aproape simultan, în 2005, şi au cucerit palmaresuri 

importante. 

Dintre acestea, Fiicele lui Harry este, într-un sens ce nu-l 

privează de originalitate, cel mai bergmanian: introspectiv, strâns 

în dialectica psihologică, urmărită necruţător în cutele gesturilor 

celor mai intime, investigate pe parcursul a două generaţii. 

Richard Hobert – autor de primă mărime al cinematografului 

suedez – a fost chiar distins cu Premiul „Ingmar Bergman” pentru 

întreaga carieră. 

Mitul Medeei, ce articulează subteran filmul lui R. Hobert, ia 

forma enunţată mai sus: mama, trădată în dragoste în timpul gra- 

Gheorghe Istrate 

Florin Pucă sau negativul tăcerii 

Lucrările celui mai mare grafician român din ultima jumătate 

a secolului trecut, Florin Pucă (1932-1990), sunt risipite prin cabinetele 

multor medici (Aurel Constantinescu, chirurgie-ortopedie la 

Spitalul Colţea, cel care i-a amputat picioarele, ambele aproape 

putrezite) şi scriitori (Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, regretatul poet 

vrâncean Dumitru Pricop, Gheorghe Istrate şi alţii) – majoritatea 

însă stau singuratice, agăţate pe pereţii pustii ai casei sale din 

Şoseaua Olteniţei. Credincioasa lui soţie, Florance Pucă- 

Mănăiloiu, abia apucase să întemeieze „Fundaţia Pucă”, după 

apusul artistului, când, brusc şi nejustificat, s-a stins şi ea din viaţă. 

De curând, a avut loc vernisajul memorial şi „mut” al lucrărilor 

lui rămase, prin grija unor prieteni devotaţi, în ultima sa reşedinţă, 

de lângă Cimitirul catolic din cartierul Olteniţei. 

Cărţile sale în dublet (cu Leonid Dimov, Eleusis, Editura 

Cartea Românească, 1970, şi iarăşi, tot cu Leonid Dimov, 

Spectacol, Cartea Românească, 1979) sau în „triolet” (cu Mircea 

Ivănescu şi Leonid Dimov, Amintiri, Cartea Românească, 1973), 

precum şi monografiile dedicate marelui artist (Pucă, de Modest 

Morariu, Editura Meridiane, 1974, şi Pucă, prefaţată de Fănuş 

Neagu, Editura Meridiane, 1986), sunt câteva dintre reperele solide 

păstrate în bibliografia, din păcate, săracă, a lui Florin Pucă. 

Prietenia mea cu el a fost un traiect fantast pe drumurile 

zgrunţuroase ale Bucureştiulor, în fosta mea casă din Elina Matei 

Voievod nr. 3, în care îşi făcuse atelier de visare şi scris (fiindcă era 

dublat de un poet „economic” şi de un cântăreţ cu o voce de 

argint), precum şi pe căile luxuriante ale Vrancei, unde se ruga în 

genunchi Sfântului Munte Tisaru, de lângă Lepşa, pe care în taină 

îl botezase „Falusul lui Dumnezeu” (de fapt, el îl numea neaoş şi 

feminizat!..). 

Dar iată, fragmentar, ce scriam acum un sfert de veac despre 

inegalabilul meu prieten, pe care l-am însoţit până în ceasul 

morţii la Spitalul Colentina, când era doar o jumătate de om 

(marea lui obsesie grafică): 

„Atelierul lui Florin Pucă nu-şi află sediul pe pământ. De dorul 

de a-l cunoaşte, multă vreme l-am vizitat doar în desene. 

Pucă, de fapt, nici nu există. Există doar două aripi socotind 

coşmarul în căutarea unui trup. Cineva, destăinuind o amintire, 

zice-se că l-ar fi zărit desenând în chip de pasăre viile toate de pe 

planetă, neuitând să lase-n răspântii loc de mese umbroase – pentru 

bună-ntâlnire şi popas. 

Pucă e pregătit oricând să te invite-n văzduh, într-un imens 

album de amintiri, în care visele se transcriu de la sine. Un desen 

vidităţii, atentează inconştient la viaţa fiicei mezine nou-născute 

(Ninni), fracturându-şi iremediabil dialogul cu sine şi cu ceilalţi. 

Alături de tatăl lor, rămas formal în familie, cele două fiice, Marie 

(Lena Endre) şi Ninni (Amanda Ooms) îndură coşmarul zilnic al 

ţipetelor femeii demente. Toate acestea aparţin, însă, trecutului 

îndepărtat şi nu sunt decât evocate laconic în film, a cărui acţiune 

urmăreşte o etapă crucială din viaţa adultă a celor două surori: 

naşterea primului copil. Examenul la care sunt supuse, simetric cu 

cel al mamei, vizează capacitatea de împărtăşire a iubirii şi de 

asumare a pierderii. 

Gravide în aceeaşi perioadă, Ninni şi Marie îşi percep 

starea ca pe o dublă binecuvântare. Au căsnicii fericite. Dar o 

vizită la medicul curant, săvârşită după mica fiestă aniversară 

a tatălui lor, văduv de multă vreme, le pune într-o situaţie de 

criză: Ninni pierde sarcina. În salonul alăturat, Marie naşte cu 

bine un băieţel. Căderea psihică a surorii mezine se transformă 

în autism, ameliorat doar de contactul cu copilul Mariei. 

Temându-se că, acceptând realitatea, va înnebuni („la fel ca 

mama”), Ninni se obstinează să trăiască ficţiunea unei maternităţii 

fericite, pe care şi-o confecţionează din rapturi şi min - 

ciuni. Întâlnirile cu pruncul străin, implorate, provocate cu viclenie, 

degenerează în tentative tot mai vădite de recuperare ili - 

cită a maternităţii pierdute, desfăşurate într-un registru psihotic 

delirant. Dorinţa de a răpi copilul surorii irumpe, până la urmă, 

în fapt. Rezonabili, consorţii celor două femei încearcă zadarnic 

să găsească o cale de mijloc. Într-una din vizitele (tot mai 

frecvente) la familia surorii, Ninni, când nu e observată de 

nimeni, îşi ia rolul de mamă în serios. La apariţia familiei, 

privirea nefiresc de versatilă a femeii trădează doar o clipă 

vinovăţia, căpătând imediat expresia celei mai tandre duioşii. 

Minciuna e atât de credibilă, încât, paradoxal, cea bănuită de 

delir paranoic este Marie! Considerată sora puternică, Marie 

cedează prima. Ea este cea care ajunge temporar în sanatoriu 

– moment de jubilare pentru Ninni, care are toate motivele 

exercitării rolului de mamă adoptivă şi, de ce nu, poate de 

soţie a cumnatului ei... Harry, tatăl fetelor, nu le poate ajuta, 

dar le divulgă secretul înnebunirii mamei lor, ce le fusese până 

atunci ascuns. Fără a fi conştientizată ca o continuare a ble ste - 

mului (mama-„Medeea”, trădată în iubire, nereuşind să-şi ucidă 

fiica, se răzbună post-mortem, ucigându-i acesteia copilul), 

împărtăşirea vechii tragedii de familie readuce pacea între 

surori. 

Acodurile celeste, modern tensionate ale muzicii (semnată 

de Zbigniew Preisner, compozitorul favorit al lui Kieslowski) 

punctează discret, printre tăceri, volutele nepământene ale durerii. 

„De ce mi se întâmplă mie?” rostea, sugrumată, vocea surorii îndoliate, 

strivită de tăcerea lui Dumnezeu (un alt motiv bergmanian) pe 

care Îl interoga, probabil, pentru întâia oară. Privarea de iubire 

maternă (recul al trădării tatălui) o aduce pe fata mai mică la 

neputinţa de a da viaţă, ea însăşi, primului copil, cel puţin până îşi 

va fi asumat realitatea pierderii suferite. 

Examenele netrecute ale părinţilor, prăbuşite peste umerii, 

mai flexibili, ai celor ce îi urmează. Egolatria generaţiei prime 

construieşte, inevitabil, tragedia celei secunde; infernul se naşte 

din repetarea ineluctabilă a acestui ciclu. „Examenele Medeei” 

– tot atâtea iniţieri în a purta cu demnitate jugul blestemului, 

până la ispăşirea lui, prin aripa salvatoare a iertării şi asumarea 

câmpului deschis al destinului, convergent spre Iubire. 

de-al lui e un alfabet straniu, care ne dezleagă de sentimentul fricii. 

Lângă el, vistieriile morţii adorm, fiindcă, dincolo, în camera vieţii, 

se prepară hazul enorm şi ritualul de alungat spaimele; acolo 

artistul exorcizează şi întrerupe, prin dilatările grozave ale burlescului, 

funcţia însăşi a morţii!.” 

Florin era şi un poet subtil şi concentrat. Îmi scria pe sub de - 

sene: „Lăsaţi copii să vină la mine.”; sau : „O mână de babă searată-n 

fereastră/ Şi numele meu parcă-l strigă/ M-acoper cu 

haina.../ Mi-e frig şi mi-e frică”. 

Şi o confesiune din 10 iunie 1988: 

„Mă bucur la gândul că am risipit tot ce am lucrat. Când cred 

că totul e zadarnic, mă simt sprijinindu-mă de un gard (ce multe garduri 

am!) căutând locurile unde am 

adus sau am uitat păsările, caii, şi o 

droaie de obiecte, o! munţii, copacii, 

dar fetele-dragele, şi eu ce mă fac fără 

ele, fără de mine unde sunt eu acum 

flori?!..” 

Şi un epitaf: 

„Vă rog doar atâta: 

NU VĂ ÎNTRISTAŢI! 

Florin 

Pucă – Autoportret 

26 mai 1988” 

Eu, care am asistat la cununia lui ascetică cu Florance 

Mănăiloiu, eu, care am înoptat cu el înecându-ne în vin, eu, care 

am însămânţat, împreună cu el şi cu marele filozof Petre Ţuţea, cu 

Nichita Stănescu, cu Gheorghe Pituţ şi Mitică Pricop, la Casa 

Scriitorilor, cultul unei prietenii de piatră dulce, la care s-au afiliat 

şi Marin Preda şi Mircea Dinescu, îl încredinţez că îi ascult sfatul: 

„NU VĂ ÎNTRISTAŢI!”. 

Şi asta o rostesc dintr-o împărăţie a tuturor tristeţilor posibile. 

Diagonale 


23

eveniment 

A 

juns la cea de-a 15-a ediţie, Festivalul Internaţional 

de Teatru de la Sibiu rămâne, de departe, cel mai 

amplu din ţara noastră. Directorul acestuia, actorul 

Constantin Chiriac, căruia îi plac statisticile, declară 

că în acest an au avut loc 358 de evenimente. Asta după ce 

„s-a plecat de la 3 ţări, 3 zile şi 8 spectacole”. Îl credem. Şi 

am merge mai departe, recunoscând faptul că numărul imens 

al manifestărilor de tot felul ce se desfăşoară în diverse spaţii 

din oraş, pe străzi şi în câteva locuri mirifice din apropierea 

Sibiului, pe parcursul celor 11 zile de festival, atrage o mulţime 

de turişti. Nu se mai găsesc locuri în hoteluri şi pensiuni, iar pe 

superbele terase ale urbei se vorbeşte în toate limbile pământului. 

Sibiul este, vreme de o săptămână şi jumătate, un fabulos 

Turn Babel, aşezat pe o scenă. Meritul cel mare al organizatorilor 

este acela de a fi făcut din acest oraş un important 

centru turistic şi, mai mult decât atât, una dintre capitalele culturale 

europene, în 2007. Pe de altă parte, însă, este evident 

faptul că nu toate cele 358 de evenimente pot fi la fel de 

interesante. Aşa că nu-ţi rămâne decât să alegi. Şi nici 

alegerea nu este atât de simplă. Din fericire, după ce vii de 

mai multe ori, te cam „prinzi” cum stau lucrurile şi nu mai alergi 

de colo-colo, disperat că s-ar putea să pierzi ceva important. 

În general, cele mai bune sunt spectacolele de la sediul 

teatrului şi de la Casa de Cultură a Sindicatelor. În acest an, 

s-au adăugat cele de balet de la „Pavilion 2007”. Nu trebuie 

ratate conferinţele lui George Banu, dar pot fi evitate spectacolele-lectură, 

rămase la fel de plicticoase ca pe vremea 

când mă ocupam eu de ele. (Acum, sunt preluate de criticul 

Sebastian Vlad Popa.) Cele mai importante producţii sunt programate 

de mai multe ori, aşa că poţi afla de la alţii dacă 

merită, într-adevăr, să le vezi... 

24 Diagonale 


Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 

Marinela Ţepuş 

Un fabulos Turn Babel, 

aşezat pe scenă… 

Ofelia Popii în Lulu 

RA-Libris va organiza, în perioada 21-27 august 2008, o tabără de creaţie literară 

pentru copii în staţiunea Monteoru. Pe lângă atelierele de creaţie, vor fi organizate întâlniri 

cu scriitori buzoieni şi din ţară. Cele mai reprezentative creaţii vor fi publicate într-un 

volum. În ziua de 15 septembrie 2008, în amfiteatrul Colegiului Naţional „Mihail 

Trebuie să remarc organizarea excelentă din acest an. 

Odată ajunşi, am fost repede îndrumaţi spre hoteluri. Ni s-au 

oferit materiale publicitare, cărţile apărute sub egida festiva - 

lului, fotografii. Puteam obţine orice fel de informaţie de la 

departamente special create pentru asta. Spectacolele au 

început, în general, la orele anunţate şi fără buluceala de la 

intrare din alţi ani... 

Cât despre ceea ce am văzut... În afara unui spectacol 

itinerant – Astăzi nu se fumează, scenariul dramatic de 

Gavriil Pinte, pe texte de Iustin Panţa şi Mircea Ivănescu, 

regia: Gavriil Pinte, scenografia: Roxana Ionescu, cu actori ai 

Teatrului Naţional „Radu Stanca” – , care a început în parcarea 

teatrului, unde, după un preambul poetic, am fost 

urcaţi în autobuze, şi s-a sfârşit într-o hală de la capătul oraşului 

(ba nu, tot în parcare!), lung, plicticos, redundant, toate 

celelalte mi-au rămas bine întipărite în memorie, iar câteva 

chiar atârnate de suflet . Unul dintre ele, producţie a teatrului-gazdă 

– Lulu de Frank Wedekind, regia: Silviu Purcărete, 

decorul şi light design: Helmut Sturmer, costumele: Lia 

Manţoc, muzica: Vasile Şirli, cu: Ofelia Popii, Mariana 

Presecan, Constantin Chiriac, Cristian Stanca, Adrian 

Matioc, Pali Vecsei ş.a. – a stârnit discuţii aprinse. Acestea 

dau culoare oricărui festival. Pentru că, orice s-ar spune, 

când judeci un spectacol, în afara criteriilor, a culturii, a experienţei, 

mai intervine şi gustul fiecăruia. Sunt de acord că în 

spectacol se regăsesc multe dintre semnele lui Purcărete: 

sânge, carne, borcanul în care se închide, tacticos, bucata 

de carne... Nu văd de ce ar fi un lucru rău, câtă vreme artistul 

nu se manierizează! Sunt de acord cu faptul că partea a 

doua a reprezentaţiei este sub nivelul părţii întâi, totul dilatându-se 

parcă, disipându-se, în ultimă instanţă, diluându-se. Însă 

Foto: Mihaela Marin 

Anunţuri ale Asociaţiei literare RA-Libris 

începutul mi se pare fără cusur, de la spaţiul scenic – un 

imens amfiteatru din lemn, care îi poate transforma pe spectatori 

fie în studenţi ce urmează a urmări „disecţia” unei fiinţe 

umane (pervertite), fie în asistenţi ai unei reprezentaţii de circ 

– la muzica originală ce acompaniază fiecare evoluţie artistică 

şi la interpretarea impecabilă a câtorva actori din distribuţie. 

Ofelia Popii – o Lulu infantilă, inconştientă de răul pe 

care îl face în jur, Constantin Chiriac – Doctorul lipsit de 

scrupule care, după ce o „creează” pe Lulu, cade el însuşi în 

mrejele acesteia, Mariana Presecan – o aristocrată lesbiană, 

a cărei personalitate, oricât de puternică, nu rezistă 

puterii de seducţie a micii prostituate, Dan Glasu – Tatăl 

(i)responsabil pentru decăderea lui Lulu... 

Marian Râlea şi Constantin Chiriac 

în Asteptându-l pe Godot 

Un alt spectacol demn de reţinut a fost Sare (Odin 

Teatret din Holstebro, Danemarca), după Antonio Tabucchi, 

adaptarea şi regia: Eugenio Barba, scenografia: Antonella 

Diana şi Odin Teatret, luminile: Jesper Kongshaug, muzica: 

Jan Ferslev, cu: Roberta Carreri şi Jan Ferslev. O montare 

poetică despre călătoria unei femei pe urmele iubitului dispărut. 

Muzică, mişcare elaborată, rostirea atentă a textului şi 

o recuzită esenţială: sarea. Un drum al sării, un geamantan 

plin cu sare, o ploaie cu sare, o insulă de sare din care sunt 

scoase la iveală obiecte pentru un ritual al facerii... cafelei. 

Cafeaua fierbe sub ochii noştri, însă nu o bea nimeni. De 

prea puţine ori putem vedea un spectacol despre singurătate 

atât de sugestiv şi realizat cu atât de puţine mijloace! 

În fine, un al treilea spectacol care m-a impresionat profund 

este Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett (Teatrul 

Naţional „Radu Stanca”), regia şi scenografia: Silviu 

Purcărete, cu: Constantin Chiriac, Marian Râlea, Cristian 

Stanca, Pali Vecsei, Dan Mitrea, Horaţiu Bran. Pentru că mi 

s-a părut a fi dedicat aşteptării şi prieteniei, în tot ceea ce au 

mai profund aceste noţiuni. Aşteptând pe cineva care sigur 

nu va veni, Vladimir şi Estragon au tot timpul din lume să se 

(re)cunoască, să se (auto)analizeze, când mucalit, când 

serios, să recurgă la mici gesturi de (re)evaluare a prieteniei 

ce-i leagă de o şi pentru încă o veşnicie: o îmbrăţişare 

fugară, un morcov dăruit cu tandreţe, ajutorul de a-i da 

ghetele jos unui amic ajuns în nevoie... Pentru a treia sau a 

patra oară de când se întâmplă să scriu despre teatru am 

curajul să spun că Marian Râlea şi Constantin Chiriac au 

jucat magistral, completându-se, susţinându-se unul pe 

celălalt. 

Festivalul de la Sibiu a fost, cu siguranţă, mult mai mult 

decât aceste câteva spectacole pe care am ţinut să le evoc. 

Şi, mai ales, el poate însemna pentru fiecare în parte altceva. 

Este tot meritul organizatorilor. 

Eminescu” din Buzău va avea loc „Gala Şezătorilor RA-Libris”. Spectacolul va reuni, într-o 

concepţie interactivă, copiii participanţi la diferite concursuri desfăşurate în timpul anului 

sub egida asociaţiei. Manifestarea va beneficia de sprijinul şi prezenţa unor cunoscuţi 

artişti, scriitori, pictori, muzeografi, jurnalişti. 

Foto: Stefan Jammer

Revistele şi libertatea de a alege - Revista "Diagonale"

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?