Populaţia românească din Peninsula Balcanică ... - Paun Es Durlic

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI 

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ŞI GEOLOGIE 

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE 

DORIN LOZOVANU 

Populaţia românească din Peninsula Balcanică. 

Studiu uman geografic 

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT 

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: 

PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU UNGUREANU, 

MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE 

IAŞI 

2008

Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic 

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Dorin Lozovanu 

CUPRINS: 

INTRODUCERE................................................................................................................. 1 

CAPITOLUL 1. ISTORICUL CERCETĂRILOR ASUPRA ROMÂNILOR DIN 

PENINSULA BALCANICĂ............................................................................................... 8 

CAPITOLUL 2. CARACTERIZAREA GENERALĂ A PENINSULEI BALCANICE..... 15 

2.1. Delimitarea Peninsulei Balcanice.................................................................................. 15 

2.2. Caracterizarea fizico-geografică a Peninsulei Balcanice............................................... 17 

2.2.1. Relieful şi structura geologică............................................................................... 17 

2.2.2. Clima Peninsulei Balcanice.................................................................................. 19 

2.2.3. Hidrografia Peninsulei Balcanice.......................................................................... 21 

2.2.4. Vegetaţia şi fauna.................................................................................................. 23 

2.2.5. Solurile Peninsulei Balcanice................................................................................ 24 

2.3. Caracterizarea istorico-geografică, politico-geografică a Peninsulei Balcanice............ 25 

2.4. Caracterizarea etno-geografică a Peninsulei Balcanice................................................ 38 

2.5. Caracterizare geografică succintă a statelor balcanice................................................... 49 

2.6. Etnogeneza poporului român şi procesul de diferenţiere a grupurilor româneşti din 

balcani, de românii propriu-zişi............................................................................................ 57 

CAPITOLUL 3. ROMÂNII DIN SERBIA........................................................................... 61 

3.1. Românii din Vojvodina.................................................................................................. 106 

3.2. Românii din Serbia de est (regiunea Timocului)........................................................... 120 

CAPITOLUL 4. ROMÂNII DIN BULGARIA.................................................................... 191 

CAPITOLUL 5. ROMÂNII DIN CROAŢIA....................................................................... 220 

5.1. Românii băieşi din nordul Croaţiei................................................................................ 220 

5.2. Istroromânii.................................................................................................................... 226 

CAPITOLUL 6. AROMÂNII............................................................................................... 254 

6.1. Aromânii din Albania..................................................................................................... 287 

6.2. Aromânii din Bulgaria................................................................................................... 288 

6.3. Aromânii din Grecia....................................................................................................... 290 

6.4. Aromânii din Republica Macedonia.............................................................................. 293 

6.5. Aromânii din diasporă.................................................................................................... 294 

6.6. Situaţia actuală a comunităţilor aromâne....................................................................... 295 

CAPITOLUL 7. MEGLENOROMÂNII.............................................................................. 328 

CAPITOLUL 8. POPULAŢIA ROMANICĂ DIN BOSNIA, HERŢEGOVINA, 

DALMAŢIA, MUNTENEGRU ŞI RAŠKA (aspecte istorico-geografice).......................... 370 

CONCLUZII......................................................................................................................... 389 

LISTA TABELELOR........................................................................................................... 393 

LISTA HĂRŢILOR.............................................................................................................. 395 

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................... 399 

2



INTRODUCERE 

Problematica cercetării populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică prezintă interes pentru 

publicul larg, în special din România, precum şi în cercurile cultural-ştiinţifice din domeniul istoriei, 

etnologiei, filologiei sau geografiei. Pe bună dreptate putem afirma că diversitatea etnică românofonă din 

Peninsula Balcanică a ajuns să fie printre cel mai puţin cunoscută dintre numeroasele popoare ale 

regiunii, datorită politicii promovate de statele cu etnii majoritare de altă sorginte, precum şi a ignoranţei, 

dar şi consecinţă a identităţii deseori confuze, adaptabilă la situaţiile de moment şi loc a acestor populaţii. 

Sub genericul de Români din Peninsula Balcanică de fapt subînţelegem o diversitate de populaţii ca 

răspândire geografică, origine, dialecte, identitate etnică, necesitând o abordare particulară pentru fiecare 

grup în parte. 

Cea mai des luată în consideraţie este delimitarea bazată pe criteriul lingvistic, la care se alătură şi 

factorii geografic, istoric şi politico-administrativ. Astfel, conform divizării dialectologice, putem 

identifica următoarele subetnii ale poporului român în spaţiul Balcanic: dacoromâni, sau românii propriuzişi, 

care sunt răspândiţi în areale mai mult sau mai puţin compacte în jumătatea nordică a peninsulei, 

comunităţile cele mai importante fiind în jurul României, cum ar fi regiunea Banatului din Vojvodina, 

arealul de la est de râul Morava din Serbia de est, până la frontiera cu România şi Bulgaria, continuânduse 

pe întreg cursul Dunării în regiunile de nord a Bulgariei. Răzleţ se mai întâlneşte populaţie de grai 

dacoromân şi în Serbia centrală, Croaţia şi Bosnia, majoritatea fiind mai mult de origine romi cu limba 

maternă română. 

Un alt mare areal, puternic fragmentat şi divizat de frontierele actuale ale Greciei, Albaniei, 

Bulgariei şi Republicii Macedonia îl reprezintă aromânii, care îşi mai păstrează identitatea lingvistică şi 

etno-culturală proprie, dar sunt puternic afectaţi de procesul de asimilare şi divizare etno-politică în 

prezent a spaţiului cândva relativ compact. 

Alte două subetnii sunt puţin numeroase, cu identitate etnică slab exprimată, ameninţate cu 

asimilarea totală din cauza dispariţiei treptate a dialectului românesc matern: Istroromânii, formând o 

mică enclavă în partea nord-estică a peninsulei Istria din Croaţia şi Meglenoromânii, în câteva localităţi 

din nordul Greciei şi sud-estul Republicii Macedonia, regiunea cunoscută ca Meglen. 

Fiind răspândiţi pe un areal larg, fără a forma o continuitate geografică, cu o limbă mai mult la 

nivelul formelor dialectale locale, fără să constituie vreo entitate politico-administrativă distinctă, românii 

din Peninsula Balcanică au reuşit să-şi păstreze în mare parte specificul lingvistic, etnografic şi sociocultural 

până în prezent, chiar dacă circumstanţele au fost defavorabile afirmării unei identităţi etnice 

româneşti. Lipsa şcolilor, bisericilor, mass-mediei şi a instituţiilor culturale în limba maternă are ca 

consecinţe asimilarea lingvistică şi culturală, deseori sfârşind prin preluarea unei alte identităţi etnice, 

deobicei loiale statului în care locuiesc. Totuşi unele perioade de afirmare şi renaştere naţională au avut 

loc, cum ar fi în sec. XIX, perioada interbelică sau cum asistăm şi în prezent, din ultimul deceniu al sec. 

XX. Eforturile făcute de România, deşi fără continuitate şi consecvenţă, au determinat formarea identităţii 

româneşti şi conştientizarea unităţii etnice la mulţi dintre românii din Serbia, Bulgaria, la aromâni, 

precum şi la unii meglenoromâni sau istroromâni. 

Studiul de faţă este rezultatul unor preocupări îndelungate asupra problematicii populaţiei 

româneşti din Peninsula Balcanică. Pornind de la curiozitatea descoperirii neamului din care facem parte, 

implicându-mă activ în activităţile culturale ale asociaţiilor ce vizează destinul românilor de pretutindeni. 

Din 1994 am desfăşurat activităţi în cadrul asociaţiilor culturale Ginta Latină, ASTRA – 

Despărţământul Mihail Kogălniceanu din Iaşi, implicându-mă activ în promovarea valorilor româneşti şi 

cunoaşterea spaţiului locuit de români. La iniţiativă proprie, cu resurse personale foarte modeste am 

întreprins în 1995 o expediţie în Bulgaria, Serbia şi Republica Macedonia pentru a lua cunoştinţă cu 

situaţia actuală a comunităţilor româneşti din Peninsula Balcanică. Străbătând pas cu pas o parte din 

aceste areale, am constatat cât de multe lucruri nu se cunosc referitor la situaţia actuală a populaţiei 

româneşti din aceste state, confruntându-mă personal şi cu probleme diverse, inclusiv şi ostilitatea unor 

oficialităţi când au văzut interesul meu pentru soarta fraţilor de la sud de Dunăre. Au urmat numeroase 

alte vizite şi cercetări de teren, cu întreruperi în timp. În 1997 şi 1998 am parcurs mai multe localităţi din 

Bulgaria, regiunea Vidin. În 1998 au urmat unele cercetări în localităţile româneşti din Vojvodina, Serbia. 

În 2000 am participat la primul şi până ce singurul Congres al Istroromânilor, realizând şi o expediţie de 

cercetare în aproape toate satele cu istroromâni, Peninsula Istria, precum şi la românii băieşi din nordul 

3



Croaţiei. Au urmat în 2002 deplasări în Serbia şi Muntenegru, 2003 în Slovenia şi Bulgaria, iar din 2005 

am reluat cercetările de teren mai intens, beneficiind de o stagiere postuniversitară în Serbia. Pe parcursul 

anilor 2005, 2006 şi 2007 am reuşit să parcurg aproape tot spaţiul locuit de români. Începând cu regiunea 

Serbiei de est (Timoc), unde este foarte mult lucru pentru a scoate în evidenţă realităţile etnice ale celor 

peste 200 de localităţi cu populaţie românească, am efectuat cercetări de teren din sat în sat, apoi lucru de 

documentare la Universitatea din Belgrad, Institutele de Demografie, Balcanologie, Etnografie, 

Geografie, arhive şi biblioteci, pentru a putea aduna informaţia necesară în problematica românilor din 

Serbia. S-a dovedit a fi o sarcină grea elucidarea problematicii numeroasei populaţii româneşti din Serbia 

de la sud de Dunăre, deoarece există păreri foarte diferite, informaţii contradictorii, precum şi puţine 

materiale veridice referitor la originea şi evoluţia localităţilor româneşti din acest areal. Am reuşit să 

pătrund în esenţa problematicii românilor timoceni prin implicarea în activităţile culturale, politice, 

religioase ale diverselor organizaţii din regiune, precum şi prin sondajele de opinii, interviuri şi discuţii 

atât cu personalităţile şi lideri ai comunităţii, precum şi cu oamenii din sate şi oraşe, vorbitori ai graiurilor 

româneşti. Documentarea şi realizarea unor cercetări în comun am efectuat cu Muzeul Etnografic din 

Belgrad, Muzeul din Majdanpek, Muzeul din Bor şi Muzeul Krajna din Negotin. Am stabilit colaborare şi 

bună conlucrare aproape cu toate asociaţiile şi organizaţiile româneşti din Serbia, reuşind să cunosc şi să 

contribui la activităţile acestora. În 2007 am realizat de asemenea cercetări de teren în localităţile 

româneşti din nord-vestul Bulgariei, luând parte la activităţile cotidiene din sate şi colaborând cu toate 

asociaţiile româneşti din regiune. 

O mare reuşită este şi faptul că începând cu 2005, 2006, dar mai ales în 2007, am realizat câteva 

expediţii complexe în arealul aromânilor, străbătând aproape toate regiunile cu localităţi aromâne din 

Grecia, Albania şi Republica Macedonia. În urma cercetărilor de teren am putut constata şi lucruri absolut 

noi, care nu le puteam deduce din documentarea bazată pe studiile publicate şi am încercat să abordez cât 

mai obiectiv subiectele ce ţin de identitate etnică şi situaţia actuală a comunităţilor de aromâni. În afară de 

unitatea generală prin care am putea subînţelege entitatea etnică de aromâni, există o mare diversitate dată 

de varietatea grupurilor etnografice, divizarea politico-administrativă actuală şi influenţa diverselor etnii 

în funcţie de statul în care locuiesc. Am realizat un studiu de cercetare în cadrul Universităţii din Ioanina, 

participând la programul de Etnologie, Antropologie şi Folcor Balcanic, precum şi documentări în cadrul 

Universităţilor din Salonic, Scopie, a Academiei de Ştiinţe şi Muzeului Naţional din Tirana, Albania, 

muzeelor din Metsovo, Salonic, Bitola, asociaţiilor aromâne din Atena, Veria, Seres, Salonic, Corcea, 

Pogradeţ, Tirana, Elbasan, Permet, Struga, Bitola, Cruşuva, Scopie, bisericilor aromâne din Corcea, 

Bitola şi Cruşuva. Am realizat interviuri şi cercetări inclusiv asupra meglenoromânilor, însă nu am putut 

parcurge localităţile lor din nordul Greciei. 

Ca rezultat al acestor ani de preocupare asupra situaţiei comunităţilor româneşti din tot cuprinsul 

Peninsulei Balcanice s-a adunat mult material factologic, documentar, peste 60 casete video şi înregistrări 

audio, material fotografic, impresii diverse şi constatări personale, care nu am reuşit să le prelucrez şi 

desfăşor pe deplin. Multitudinea de prieteni din cadrul comunităţilor româneşti, relaţiile personale 

stabilite, precum şi implicarea directă în diverse activităţi, dat fiind faptul că am locuit o perioadă 

îndelungată în cadrul acestui spaţiu, mi-au rămas profund în suflet. Speranţa că păstrarea identităţii, 

culturii şi limbii române în acest spaţiu este posibilă, dar ajutorul acordat de România trebuie să fie mai 

substanţial şi obiectiv. 

Vreau să aduc foarte mari mulţumiri la toţi cei care mi-au acordat ajutor, începând cu formarea mea 

geografică datorită unei şcoli extraordinare la Iaşi, respectiv tuturor profesorilor de la Departamentul de 

Geografie, continuând cu toţi cei apropiaţi care m-au înţeles şi ajutat, precum şi numeroşilor oameni de 

suflet pe care i-am întâlnit, indiferent de ţară, etnie sau religie, care m-au sprijinit în momente dificile 

deseori, adăpostindu-mă pe unde am călătorit sau acordându-mi materiale ştiinţifice, documentare, 

statistice, sfaturi utile şi ajutându-mă cu ce au putut. 

CAPITOLUL 1 

ISTORICUL CERCETĂRILOR ASUPRA ROMÂNILOR 

DIN PENINSULA BALCANICĂ 

Populaţia românească în Peninsula Balcanică este menţionată pe teritoriile locuite de ei în prezent, 

încă din perioada formării poporului român, ca populaţie locală, traco-iliră romanizată. 

Ei au fost consemnaţi de către Kakaumenas, Nicetas Choniates, Ana Comnena şi alţii. 

Despre românii balcanici vorbesc cronicarii bizantini şi cronicarii români. Miron Costin, în 

4



letopiseţul său, menţionează existenţa aromânilor, care sunt tot români şi locuiesc în Vlăhii, cea mai 

cunoscută fiind Vlăhia Mare. Deasemenea în Cronica Polonă din 1684. Stolnicul Constantin Cantacuzino 

în Istoria Ţării Româneşti (1706) consemnează existenţa poporului român şi la sud de Dunăre. În mai 

multe rânduri şi Dimitrie Cantemir, cum ar fi în Historia Moldo-Vlahica (1714), îi aminteşte pe românii 

din Peninsula Balcanică, menţionând originea comună a acestora cu românii din nordul Dunării. 

Gh. Şincai citează în "Hronica românilor" (1808) pasajul, devenit foarte cunoscut în prezent, din 

Teofanes: "Torna, torna, fratre", din anul 587 e.n., care atestă vechimea aromânilor pe locurile locuite de 

ei în prezent. 

Ulterior istoria şi existenţa românilor sud-dunăreni a devenit, fie subiect de cercetare, fie obiect de 

controverse între etnografi, istorici, geografi şi lingvişti. 

După etnograful grec B. Nikolaides, cercetări importante a făcut I. G. Hahn. El face studii 

referitoare mai ales la aromâni şi meglenoromâni. 

Apoi Apostol Mărgărit, care a avut un rol deosebit pentru renaşterea aromânilor şi a 

meglenoromânilor în sec. XIX, a studiat o serie de probleme, în special de ordin cultural. 

Primul din spaţiul daco-român care a scris o carte despre aromâni a fost Dimitrie Bolintineanu, 

editată în 1863 (Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos). 

Gustav Weigand, la sfârşitul sec. XIX a adus o contribuţie foarte mare în studiul problemei 

românilor din statele balcanice. El a scris o serie de lucrări, pe baza cercetărilor de teren, asupra românilor 

dunăreni din Bulgaria, a românilor din Vojvodina, Craina, dar în mod deosebit l-a preocupat problema 

aromânilor şi a meglenoromânilor. 

Сonstantin Jireček, înainte de aceasta, a adus o serie de lămuriri istorice în problema istoriei 

romanităţii balcanice. 

Mulţi dintre cei ce s-au preocupat de problema românilor din Balcani au fost ei înşişi de origine 

aromână. Este cazul lui E. Averoff, Th. Capidan, T. Katsongiannes, S. Diamandi, A. Keramopoulos, I. 

Caragiani, S. Liakos, Tache, Pericle şi Valeriu Papahagi, D. Popovici şi mulţi alţii. 

În mod deosebit trebuie amintit meritul lui Th. Capidan, care şi-a dedicat cea mai mare parte a 

activităţii sale ştiinţifice studiului românităţii balcanice. Lui îi aparţine prima şi cea mai complexă 

monografie asupra meglenoromânilor, o serie de lucrări asupra dialectului şi istoriei aromânilor. 

Studii cu caracter istoric, lingvistic sau geografic asupra românilor din Peninsula Balcanică au 

efectuat şi D. Onciul, A. D. Xenopol, P. Maior, B. P. Haşdeu, C. Giurescu, T. Burada, M. Codrescu, L. 

Воgа, G. Vâlsan, S. Mehedinţi, N. Popp, N. Neniţescu, O. Densuşianu, Al. Philippide, Al. Rosetti. 

Dintre cercetătorii străini s-au remarcat P. Skok, D. Antonjevici, J. Cvijic, F. Miklosich, M. 

Thompson, A.Wace, W. Leake, S. Romanski, N. Kânciov, V. Şişmarev, Tomašek şi alţii care au făcut şi o 

serie de cercetări de teren. 

Asupra istroromânilor cele mai importante informaţii ni le-au dat F. Miklosich, I. Maiorescu, I. 

Popovici şi mai ales S. Puşcariu, care a publicat cel mai amănunţit studiu asupra lor până în prezent. 

În general, cele mai valoroase cercetări s-au efectuat în perioada interbelică, când şi statul român a 

încurajat astfel de studii. După cel de-al doilea război mondial a urmat o lungă perioadă de tăcere în 

privinţa acestei probleme, doar românii din Vojvodina fiind mai bine cunoscuţi. Asupra acestora s-au 

făcut mai multe studii la Universitatea şi Academia de Ştiinţe din Belgrad, datele statistice permiţând 

efectuarea de cercetări mai exacte. În rest, situaţia celorlalte grupuri de români a fost şi este puţin 

cunoscută, pe primul loc situându-se aproximările şi datele exagerate sau diminuate puternic. Mai 

importante în perioada postbelică au fost studiile efectuate de către lingvişti, în special, dialectologi 

asupra populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică. Astfel, M. Caragiu-Marioţeanu, N. Saramandu şi 

alţii au adus unele date noi asupra situaţiei aromânilor, P. Atanasov a făcut cel mai recent studiu asupra 

meglenoromânilor, iar A. Kovačec asupra istroromânilor. Istoricii au fost mai mulţi, dar s-au referit iarăşi 

la perioadele din trecut. P. Năsturel, N. Djuvara, M. D. Peyfuss şi alţii s-au referit mai ales la problemele 

din trecut ale aromânilor. G. Popi a făcut o lucrare complexă asupra istoriei românilor din Vojvodina, mai 

mulţi istorici români s-au referit şi la românii din Bulgaria şi Serbia. 

Pentru perioada actuală, după 1990, românitatea balcanică a stârnit din nou interesul 

cercetătorilor şi publicului larg, atât din România cât şi din alte state. Deoarece prin românii din Peninsula 

Balcanică se subînţelege toate grupurile de populaţie românească existente în acest areal, este greu de 

întrunit studii care să vizeze situaţia lor în ansamblu. Cele mai multe cercetări se referă la un anumit grup 

sau areal românesc, astfel putem distinge următoarele studii şi cercetări specializate pentru perioada 

actuală: 

1. Referitor la aromâni contribuţii mai importante şi-au adus autori din diverse ţări, vizând aspecte 

de istorie, lingvistică, etnografie, folclor sau geografie. Dintre lingvişti se remarcă cei care au realizat pe 

5



parcursul ultimelor decenii studii dialectologice şi folcloristice, cum ar fi Nicolae Saramandu şi Matilda 

Caragiu-Marioţeanu. Studii cu caracter istoric, sociologic, geografic şi etnografic în ultimele două decenii 

au realizat Thede Kahl din Germania, Tom Winnifrith din Marea Britanie, Asterios Koukoudis şi Ahilleas 

Lazarou din Grecia, Kopi Kyçyku şi Arqile Bërxolli din Albania, Emil Ţîrcomnicu, Adina Berciu- 

Drăghicescu, Neagu Djuvara şi alţii din România. Contribuţii însemnate prin intermediul publicaţiilor în 

diversele periodice, dar şi unele monografii, au adus şi diverşi autori aromâni din România (Hristu 

Cândroveanu, Sterie Paris, Nicolae Cuşa, Tănase Bujduveanu, Aurel Papari, Mariana Bara), Franţa (Petre 

Năsturel, Sterie Perifan), Germania (Vasile Barba), SUA (Aureliu Ciufecu), Republica Macedonia (Dina 

Cuvata, Toma Cardula, Nico Popnicola, Vanghel Dunovschi, C. Stefanoski ş.a.), Albania (Jani Gusho, 

Andon Hristo, Dhori Falo, Pandi Bello ş.a.), Bulgaria (Toma Chiurcciev), Grecia (Vassilis Nitsiakos ş.a.). 

2. Despre meglenoromâni există doar câteva studii mai recente, precum ar fi cele efectuate de Peter 

Atanasov referitor la dialectologie, Thede Kahl referitor la istorie-geografie sau Virgil Coman şi Emil 

Ţîrcomnicu despre etnografie. 

3. Istrororomânii au atras atenţia aproape exclusiv a dialectologilor, realizându-se câteva studii 

monografice de către August Kovačec, Goran Filipi, Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Elena Scărlătoiu, 

Radu Flora sau Wolfgang Dahmen. Demn de menţionat sunt preocupările referitoare la situaţia socioculturală 

actuală a isroromânilor a lui Emil Petru Raţiu. 

4. Pentru românii din Serbia se disting cele două regiuni abordate în mod diferit: Voivodina şi 

Serbia de Est (regiunea Timoc). Pentru Voivodina există numeroase studii realizate în primul rând de 

către comunitatea românească locală, care este singura din statele Balcanice cu instituţii de învăţământ, 

culturale şi religioase în limba maternă, recunoscute şi susţinute de stat. Pe lângă o serie de monografii 

care vizează aproape toate localităţile româneşti din Banatul de Vest, precum şi multe cărţi despre viaţa 

culturală, religioasă, manifestări etno-folclorice, realizate de autori locali, istorici, geografi, lingvişti, 

putem menţiona şi câteva lucrări fundamentale, cum ar fi cercetările istorice publicate de Gligor Popi sau 

cele etnologice de Mirjana Maluckov. Presa periodică conţine deasemenea multe consemnări interesante, 

mai ales referitor la viaţa culturală, tradiţii, literatură şi activităţile organizaţiior naţionale. În contrast cu 

Voivodina este regiunea Serbiei de est, cu o populaţie numeroasă şi compactă între Morava şi Timoc, 

unde s-au realizat puţine cercetări detaliate asupra românilor. Din perioada interbelică se cunosc studiile 

în limba sârbă a lui Thomir Đeorđeviċ, Kosta Jovanoviċ, Jovan Cvijiċ sau în limba română a lui Nicolae 

Constantinescu şi George Vâlsan. În perioada de după cel de-al doilea război mondial studii care să refere 

direct la românii din Timoc nu au fost efectuate, însă o serie de cercetări cu caracter mai ales etnografic, 

folcloristic, dar şi unele istorico-geografice asupra „vlahilor” au fost realizate în Serbia. În puţinele 

monografii publicate despre satele din regiune se face referinţă şi la specificul populaţiei, ca fiind de 

origine vlahă. Ultimii zece ani s-au intensificat preocupările atât a românilor din Serbia, cât şi ale altor 

cercetători de a scoate în evidenţă realităţile etnice româneşti în această regiune. Din perspective istorice 

se evidenţiază Gheorghe Zbuchea, cu o serie de publicaţii asupra istoriei românilor sud-dunăreni, 

preponderent a celor din Serbia. Dintre cercetătorii locali putem menţiona etnografii Paun Durliċ şi 

Slavoljub Gacoviċ, precum şi preocupările istorice a lui Dragiša Konstantinoviċ şi Dragomir Dragiċ. 

Istorici, geografi şi etnografi de la diverse instituţii ştiinţifice şi-au adus deasemenea contribuţii la 

studierea populaţiei şi regiunii, opiniile uneori fiind controversate. 

5. Despre românii din Bulgaria există mult mai puţine studii, atât în trecut cât şi actuale. Unele 

studii din sec. XIX sau perioada interbelică sunt comune cu cele ale românilor din Serbia sau Balcani, în 

general. Cercetări de teren au realizat şi Gustav Weigand, Emanoil Bucuţa, George Vâlsan. Unele 

consemnări au fost efectuate şi de către cercetători bulgari, însă în general se susţine oficial inexistenţa 

etnicilor români de-a lungul Dunării în Bulgaria. Dintre studiile mai recente publicate sunt cele cu 

caracter lingvistic şi etnografic realizate de Virgil Nestorescu şi Monica Budiş. Cercetătorii bulgari 

Maksim Mladenov, Saşka Bizeranova, Blagovest Niagulov şi alţii au abordat unele aspecte particulare 

istorice, geografice şi etnografice. 

6. Şi mai puţine sunt studiile referitoare la populaţia românofonă din Croaţia, Bosnia şi 

Herţegovina. Despre existenţa acestora scrie încă în 1907 Teodor Filipescu, dar studii detaliate de teren 

nu au fost efectuate. După ce au fost daţi uitării, în ultimii ani s-au relizat câteva cercetări asupra 

băieşilor, caravlahilor şi rudarilor românofoni din spaţiul ex-iugoslav, în special de către echipa lingvistei 

Biljana Sikimiċ de la Belgrad. 

Deşi la o privire superficială asupra titlurilor publicate după 1980 s-ar crede că studii asupra 

românilor din Peninsula Balcanică există suficiente, majoritatea absolută a lor nu sunt decât reproduceri 

ale aceloraşi cercetări efectuate de către Th. Capidan, S. Puşcariu, S. Romanski, N. Popp sau alţi oameni 

de ştiinţă din perioada interbelică şi secolul XIX. Cu părere de rău, majoritatea autorilor se mulţumesc 

6



doar cu aproximări şi cu relatarea realităţii care nu mai există deja de peste jumătate de secol. 

Dacă studii lingvistice şi istorice valoroase totuşi mai există, ele nepierzându-şi din importanţă 

odată cu trecerea timpului, studii actuale, în special cu caracter uman-geografic lipsesc cu desăvârşire. 

CAPITOLUL 2 

CARACTERIZAREA GENERALĂ A PENINSULEI BALCANICE 

2.1. DELIMITAREA PENINSULEI BALCANICE 

Peninsula Balcanică este una dintre cele trei mari peninsule care alcătuiesc Europa meridională. Din 

aceste trei peninsule mediteraneene, cea Balcanică se leagă cel mai strâns de masa continentală 

europeana, consecinţa fiind o izolare mai redusă. În timp ce Peninsula Iberică şi cea Italică sunt delimitate 

destul de clar la nord de Munţii Pirinei şi respectiv Alpi, Peninsula Balcanică pătrunde mult în continent 

ajungând la Valea inferioară a Dunării şi afluentul acesteia Drava. 

Faţada vestică a Peninsulei este scăldată de Marea Adriatică, dincolo de care se află Peninsula 

Italică: în extremitatea sudica a acestei mări cele doua unităţi apropiindu-se în Strâmtoarea Otranto la 

numai 73 km. 

În extremitatea sud-vestică se află Marea Ionică, larg deschisă spre Marea Mediterană, care 

constituie limita sudică. Punctul cel mai sudic se află în Peloponez fiind reprezentat de Capul Matapan 

(Tainaron). În sud-est este mărginită de Marea Egee care o desparte de Peninsula Asia Mică, limita 

continuată spre nord prin Strâmtoarea Dardanele, Marea Marmara şi Strâmtoarea Bosfor care face 

legătura cu Marea Neagră. 

În această parte a Peninsulei Balcanice există un ţărm foarte fragmentat, făcându-se o apropiere cu 

Peninsula Asia Mică prin promontorii şi numeroase insule. Limita estică este încheiata de Marea Neagră. 

Limita de nord a suscitat mai multe opinii. Strict poziţional, aceasta s-ar întinde de-a lungul unei linii 

drepte de la Golful Trieste (limita de nord a Mării Adriatice) la vest până la vărsarea râului Bug în Marea 

Neagră, la est. În privinţa limitei la Marea Neagră există două păreri. 

Prima ar fi una logică în conformitate cu direcţia ţărmului Mării Negre care urcă în adâncime pană 

la râul Bug, după care coboară spre sud. A doua ar fi mai sigură, fiind reprezentată de gurile Dunării. 

După Jovan Cvijiċ, limita de nord s-ar întinde de la sudul Triestului, continuând spre est prin Valea 

Ljubljanei, pe Sava şi Dunăre până la vărsarea ultimei în Marea Neagră. Asemănătoare este şi opinia care 

extinde limita de nord a Peninsulei Balcanice până la râul Drava. Se poate face o delimitare şi din punct 

de vedere uman-geografic. 

Astfel limita de nord ar fi reprezentată de extinderea către nord a masei popoarelor sud-slave. 

Aceasta se suprapune în cea mai mare parte limitei fizico-geografice cu mici excepţii reprezentate de mici 

areale din următoarele regiuni: Vojvodina de nord-est şi o parte din Slovenia ce rămân în afara unităţii, în 

timp ce Dobrogea românească se include. 

Ar putea exista şi o delimitare istorică, care este practicată pe scară largă astăzi în cercurile 

internaţionale din Occident, precum că Peninsula Balcanica ar fi spaţiul fostei zone de influenţă a 

Imperiului Otoman în sud-estul Europei. Legat de acest lucru, se foloseşte tot mai mult noţiunea de 

"spaţiul balcanic", cu un sens negativ, de slabă dezvoltare economică şi izvor de conflicte. Subiectiv, 

deseori se exclude din acest spaţiu Grecia, care face parte de mai mult timp din Uniunea Europeană. 

Din cele expuse mai sus, reiese conform limitelor politico-administrative actuale, că din această 

unitate geografică, fac parte următoarele state: Grecia, Bulgaria, Republica Macedonia, Albania, Serbia 

(inclusiv Kosovo), Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Turcia Europeană. Dupa unele opinii, 

în acest spaţiu intră şi Slovenia, România, periferic chiar teritorii din Ungaria, Republica Moldova şi 

Ucraina. În funcţie de diferitele delimitări făcute asupra acestei peninsule, suprafaţa ei măsoară între 468 

000 km 2 şi 520 000 km 2 . 

În cuprinsul acestui teritoriu locuiesc aproximativ 50 milioane de oameni. 

2.4. CARACTERIZAREA ETNO-GEOGRAFICĂ A PENINSULEI BALCANICE 

Structura etnică a populaţiei Peninsulei Balcanice este rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice 

care a determinat diverse procese etnoistorice soldate cu crearea şi transformarea diverselor elemente 

etnolingvistice, fapt ce a dus la apariţia unor noi entităţi etnice. 

Populaţiile şi elementele etnice care s-au succedat şi au contribuit la formarea actualelor popoare 

balcanice începând cu perioada preistorică pot fi caracterizate astfel: 

Fondul vechi preindoeuropean, atestat în paleoantropologie, din perioada cuaternară prin rasa de 

7



Neanderthal, urmată de oameni de Cro-Magnon, din paleoliticul superior. Aceste două rase sunt prezente 

pe teritoriul Peninsulei Balcanice, un timp convieţuind, treptat impunându-se cromagnonii. De la 

începutul epocii neolitice apar în regiunea balcanică noi tipuri etnice, originare din Asia Centrală, care sau 

revărsat în grupuri compacte pe întreaga suprafaţă a Peninsulei Balcanice, asimilând populaţia 

preindoeropeană pe care au găsit-o aici. 

Populaţia preindoeuropeană a Peninsulei Balcanice făcea parte din lanţul ibero-caucaziano-buriş, 

din care au subzistat din punct de vedere lingvistic doar bascii în extremitatea vestică europeană, 

popoarele caucaziene în centru şi burişii (hunzah) în nordul Kaşmirului. Oricum această populaţie poate fi 

considerată ca bază a fondului genetic a popoarelor balcanice, completată pe parcurs cu numeroase alte 

elemente. 

Penetraţia indoeuropeană şi indoeuropenizarea 

Migraţia indoeuropeană, începută în neolitic, pătrunde în Peninsula Balcanică atât prin nord (pe la 

nordul Mării Negre) cât şi prin sud, din Asia Mică. De la sfârşitul mileniului IV prin câteva valuri 

pastorale (luvit, dorian, tracic, cimerian) indoeuropenii se impun ca element etnic dominant în regiune. 

Amestecul demografic şi cultural între indoeuropeni şi populaţia preindoeuropeană din regiunea balcanică 

a fost iniţial violent, urmând o perioadă de convieţuire şi aculturaţie reciprocă, încheiată cu restructurarea 

etnică şi predominarea aspectelor etno-lingvistice indoeuropene. 

Acest curent indoeuropean, venit din Asia Centrală, s-a individualizat prin ramura carpatomicenică, 

care a dat naştere pelasgilor, care formau tot cei posibil o continuitate cu hitiţii din Asia Mică. 

Caracteristic acestor populaţii indoeuropene era tipul rasial dolicocefal. 

Fondul etnic indoeuropean continuă şi după formarea pelasgilor în regiunea balcanică, prin noi 

migraţii ale triburilor proto-elene, care asimilează pelasgii în partea sudică a Peninsulei Balcanice. 

Descendenţii direcţi ai pelasgilor pot fi consideraţi traco-ilirii, care au format baza populaţiei 

balcanice până la expansiunea romană. 

Alte elemente etnice indoeuropene s-au succedat de-a lungul mileniilor, venind în mai multe valuri 

şi populând în diferite perioade diverse părţi ale regiunii balcanice. 

Triburile celtice, pătrunse încă din sec. IV î. Ch., s-au mixtat în mare parte cu populaţia locală 

traco-iliră, apoi urmând acelaşi proces comun de romanizare. 

Triburile iraniene prin valuri diferite din punct de vedere cronologic, începând cu sciţii (sec. VII î. 

Ch.), sarmaţii (sec. I î. Ch.) şi terminând cu alanii (până în sec. XIII d. Ch.). 

Triburile germanice, de asemenea, sunt prezente în peisajul etnoistoric balcanic, prin bastarni, 

gepizi, vizigoţi, ostrogoţi, longobarzi (care au dominat unele regiuni prin sec. V d. Ch.). 

Expansiunea romană în Peninsula Balcanică a determinat un intens proces de romanizare a 

populaţiei (începând cu sec. II î. Ch.). Treptat a fost romanizată întreaga populaţie a Peninsulei Balcanice 

cu excepţia doar a extremităţii sudice unde au dăinuit grecii şi izolat în sud-vest, unde populaţia traco-iliră 

a rămas mai puţin afectată de acest proces. 

Divizarea Imperiului Roman în cel occidental şi oriental, transformat apoi în Imperiul Bizantin a 

determinat sporirea elementului grecesc în Peninsula Balcanică, care a devenit şi purtătorul religiei 

creştine în regiune. Penetraţia creştinismului a avut succes, pe rând toate popoarele Peninsulei Balcanice, 

acceptând această religie. Divizarea la rândul său a creştinismului în catolicism şi ortodoxism a avut 

limitele tot în cadrul Peninsulei Balcanice, în partea sudică, centrală şi estică imprimându-se 

ortodoxismul, pe când în vest catolicismul. 

Un alt moment decisiv pentru etnoistoria regiunii balcanice îl constituie pătrunderea şi stabilirea 

triburilor slave în Peninsula Balcanică (începând cu sec. VI), care au dat configuraţia etnolingvistică 

actuală pentru majoritatea populaţiei balcanice. Slavii au reuşit să se impună, mai ales din punct de vedere 

lingvistic, asimilând populaţia preponderent romanizată şi preluând de la aceasta majoritatea elementelor 

culturale. În afară de popoarele indoeuropene venite în diferite etape, în regiunea balcanică au pătruns şi 

alte elemente etnice, dintre care mai importante au fost cele turcice. Primele triburi turcice ajunse în 

regiunea balcanică au fost cele ale hunilor şi avarilor (începând din sec. IV), urmând bulgarii, pecenegii, 

uzii, cumanii, tătarii pe parcursul sec. VII-XIII. Majoritatea acestora au fost asimilaţi în rândul populaţiei 

locale. 

O nouă etapă în istoria Peninsulei Balcanice a început o dată cu ocuparea acesteia de către turcii 

otomani, începând cu sec. XIV. Aceştia succed puterea politică a Imperiului Bizantin în regiunea 

Balcanică, impunându-şi hegemonia în tot teritoriul balcanic, mai puţin în extremitatea nord-vestică. În 

afară de elementele etnice turanice care se propagă o dată cu expansiunea otomană apar noi elemente 

cultural-civilizaţionale, legate de promovarea religiei islamice şi fondului cultural adus din Orientul 

Apropiat. Islamizarea a avut succese la o parte din populaţia balcanică, preponderent albaneză şi 

8



slavofonă. Epoca Imperiului Otoman a adus cu sine şi multe influenţe asupra culturii, etnografiei, 

folclorului şi etnopsihologiei balcanice. 

Un alt element etnic neindoeuropean este legat de populaţia ugrică a maghiarilor pătrunşi în 

regiunile nordice a spaţiului balcanic în sec. IX. Acestea puternic mixtate cu triburi turcice, se impun 

asupra elementelor etnice locale, ducând la formarea actualei naţiuni maghiare, dar şi la influenţe în plan 

lingvistic şi cultural asupra unor popoare balcanice. 

Ocupaţia de către Imperiul Habsburgic, devenit apoi Austro-Ungar, a regiunilor de nord-vest din 

Peninsula Balcanică combinată de influenţa italiană în regiunile litoralului adriatic, imprimă de asemenea 

trăsături specifice culturii şi etniilor din arealul balcanic occidental . 

Începând cu sec. XIX, mişcările de emancipare naţională duc la conturarea identităţilor etnice a 

popoarelor balcanice, finalizate prin crearea unor entităţi statale proprii a grecilor, albanezilor şi 

popoarelor slave. Consolidarea etnică s-a dovedit a fi slabă la popoarele slavofone confruntate până în 

prezent cu lipsa unei unităţi etnice şi prezenţa proceselor de fragmentare etnică, bazată pe criterii 

confesionale, istorice, geografice. La aceasta se adaugă reminiscenţele de ordin patriarhal tribal la mai 

multe popoare balcanice. 

Bogăţia cultural-civilizaţională şi etno-folclorică a regiunii balcanice, cu părere de rău iese mai 

puţin în evidenţă decât antagonismele de ordin naţionalist, confesional, politic şi istoric cu care se 

confruntă popoarele balcanice actuale. 

Diverse hărţi etnice întocmite asupra populaţiei Peninsulei Balcanice ne indică areale deseori 

diferite, în funcţie de provenienţa cercetătorilor care le-au întocmit. Pe acest spaţiu, locuiesc mai multe 

etnii, Peninsula Balcanică dispunând de o diversitate în aceasta privinţă. 

Dacă luăm ca criteriu de delimitare a etniilor fondul genetic, atunci apar mai puţine elemente decât 

numărul actualelor etnii. Astfel, populaţia recunoscută ca băştinaşă în acest spaţiu, din timpurile istorice, 

era constituită din mai multe popoare sau grupuri indo-europene. Grecii (elenii) populau extremitatea 

sudica a peninsulei, iar toata regiunea interioară şi nordică era locuită de un conglomerat etnic traco-ilir, 

delimitările clare între diverse grupuri ale acestuia nu pot fi stabilite. Peste această populaţie prima dată sa 

suprapus elementul latin. Acest element, după ce a devenit important, a atras romanizarea unei mari 

părţi din populaţia peninsulei. Apoi, din epoca marilor migraţii, după secolul VI, spre aceasta regiune au 

venit dinspre nord şi nord-est populaţiile slave, care au reuşit sa asimileze lingvistic o mare parte a 

populaţiei băştinaşe, slăbind puternic elementul romanizat din peninsulă. Slavii sunt cei care au spart 

continuitatea populaţiei romanice (devenită românească mai târziu) de la nord de Dunăre până în Grecia. 

Au existat şi mai multe grupuri de populaţie turanică ce s-au aşezat în acest spaţiu, mulţi dintre ei 

ajungând a fi asimilaţi de către populaţia înconjurătoare (pecenegii, cumanii, bulgarii de pe Volga, avarii 

etc.) Populaţia turanică care a reuşit să se impună au fost turcii otomani, veniţi dinspre sud-est (spre 

deosebire de primii turanici care au venit dinspre nord-est). Turcii au asimilat şi elementul fost trac apoi 

romanizat, slavizat, care a devenit turcizat, desigur pe lingă importanta componentă caucaziană, iranianoarmeană, 

semitică, greacă (elena) care au contribuit la formarea etniei turce actuale. 

Un alt element străin ce a reuşit sa reziste şi chiar să se impună este de origine fino-ugrica, mai 

exact ugrica. Maghiarii şi-au impus limba, dar au importante componente genetice: slavă, tracică 

romanizată (românească) şi germanică. La rândul lor maghiarii au spart continuitatea popoarelor slave, 

formând împreună cu românii o bariera ce separa slavii de sud de ceilalţi slavi (de vest şi de est). 

Astfel se prezintă pe scurt, etnogeneza popoarelor balcanice. Şi-au păstrat limba iniţială doar 

albanezii, ca descendenţi ai ilirilor (deşi au suportat influenţe romanice, slave, turanice) şi grecii, care au 

asimilat la rândul lor şi populaţie traco-iliră. 

Trecând la clasificarea etno-lingvistică a populaţiei din statele balcanice, putem observa că cel mai 

important element este cel slav, urmându-i cel romanic (dacă includem şi România). 

La nivelul taxonomic superior, Familia indo-europeană include majoritatea grupelor din acest 

spaţiu fiind şi mai numeroasă, în cadrul familiei indo-europene mai numeroşi în statele balcanice sunt 

reprezentanţii ai patru grupe etno-lingvistice: slava, romanica, albaneza şi greaca(elena). 

1. Grupa slavă include cel mai mare număr de etnii fiind şi cea mai numeroasă. În cadrul 

Peninsulei Balcanice este prezentă subgrupa slavilor de sud. Delimitarea popoarelor slave, în general, cit 

mai ales a popoarelor sud-slave între ele este destul de arbitrară, încât într-o altă perspectivă de integrare 

putea fi un singur popor sud-slav (iugoslav) sau cel mult trei (vorbitorii sârbo-croatei, slovenii şi bulgaromacedonenii). 

Însă tendinţa, mai ales în fosta Iugoslavie a fost de fărâmiţare etnică şi nu de integrare. 

Încercăm o prezentare a popoarelor sud-slave, ţinând cont şi de statistica oficială. 

În cadrul vorbitorilor limbii sârbo-croate s-au individualizat mai multe popoare (etnii), criteriul ce a 

stat la baza identităţii lor fiind de ordin confesional, cultural, istoric, politic, geografic. 

9



a) Sârbii reprezintă etnia slavă cea mai numeroasă după unele estimări. După datele statistice 

iugoslave numărul lor este în jur de 12 milioane. Ei reprezintă aproape 70 % din populaţia Serbiei. În 

cadrul provinciei Vojvodina ponderea lor este de 54 % iar în Kosovo nu depăşesc 10 % din totalul 

populaţiei. Un număr important de sârbi locuiesc şi în alte două republici ex-iugoslave, alcătuind 12 % 

din totalul populaţiei în Croaţia şi 31 % în Bosnia-Herţegovina. În R. Macedonia sârbii alcătuiesc 2,3 % 

iar în Slovenia 2 % Un număr nu prea mare de sârbi exista şi în România (în Banat), Albania şi Ungaria. 

Elementul distinct al sârbilor este religia creştin-ortodoxă, deşi prin paradox există recenzaţi şi sârbi 

catolici sau musulmani. Sârbii din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina nu sunt veniţi de pe teritoriul Serbiei, 

cum ar crede unii ci reprezintă populaţia autohtona care a rămas la religia creştin-ortodoxă, spre deosebire 

de cei care au trecut la catolicism sau islam. Ca confirmare, poate servi şi un detaliu de ordin geografic: 

populaţia sârbă în Croaţia şi Bosnia este situată în regiunile interioare, mai muntoase, unde influenţa 

imperiului austro-ungar sau otoman a fost mai mică. 

Dialectele limbii sârbo-croate nu se suprapun pe configuraţia etno-confesionala actuală, dar 

majoritatea populaţiei sârbe este vorbitoare a dialectului štokavian, care stă la baza limbii literare. O altă 

particularitate faţă de croaţi sau bosnieci este utilizarea grafiei chirilice, cu particularităţi pentru limba 

sârbo-croată. Însă, asistăm la o utilizare concomitentă şi a grafiei latine. Etnonimul propriu este cel de srb, 

la plural srbi, srbijane. 

După cum am mai menţionat, sârbii au, ca şi celelalte popoare un substrat trac, chiar dac în unele 

cazuri. Asistăm şi în prezent la asimilarea de către sârbi a elementului românesc rămas, mai ales în Serbia 

de est. Elementul slav şi-a impus limba, parţial unele trăsături culturale, folclorice sau tradiţii. 

Vocabularul limbii sârbe a suportat şi o influenţă a limbilor maghiară, turcă, albaneză, română, mai puţin 

germană. 

b) Muntenegrenii au cele mai puţine diferenţe faţă de sârbi. Vorbitori ai limbii sârbo-croate de 

religie creştin-ortodoxă, utilizând grafia chirilică, le rămân doar criteriile istoric şi geografic ca elemente 

de distincţie. Statul Muntenegru, menţinându-şi independenţa mai mult decât oricare alt stat vecin, a 

rămas în istorie ca un exemplu de vitejie a populaţiei locale. 

Există şi multe păreri precum ca nu ar exista o etnie muntenegreana distinctă, aceştia fiind doar o 

ramură istorică a sârbilor (ca moldovenii, ardelenii, pentru români). 

Totuşi, o conştiinţă muntenegreană distinctă există, ei zicându-şi crnagorci (ţrnagorţi) după numele 

în sârbo-croată a Muntenegrului - Crna Gora. 

Numărul muntenegrenilor este în jur de 500.000 persoane, majoritatea în Muntenegru, cei recenzaţi 

ca muntenegreni în alte republici sunt plecaţi din perioada de după cel de-al doilea Război Mondial, 

formând comunităţi, uneori compacte, mai ales în Vojvodina, Bosnia sau Croaţia. 

c) Croaţii (hrvati) îşi au o individualitate un pic mai pronunţata, fiind al doilea element ca 

importanţă în cadrul vorbitorilor limbii sârbo-croate. Particularitatea lor de bază şi deosebirea esenţială 

faţă de sârbi este religia romano-catolică. Pe lângă aceasta există şi unele diferenţe de tradiţii, obiceiuri, 

mentalitate, folclor (mai influenţat de cel maghiar şi german, dar puţin de cel turc). Croaţii utilizează 

exclusiv grafia latină. Pe teritoriul. Croaţiei se întâlnesc mai multe variante dialectale, unele fiind 

specifice atât sârbilor, bosniacilor iar altele se regăsesc doar la croaţi (dialectul čakavian). Vocabularul 

limbii croate este aproape identic cu cel al sârbilor sau bosniecilor, însă există un aport mai mare de 

cuvinte maghiare, germane şi italiene mai ales în dialectele din vestul Croaţiei. 

Croaţii sunt în număr de circa 5 milioane, formând 77 % din totalul populaţiei în Croaţia, 17 % în 

Bosnia-Herţegovina, 1,6 % în Serbia şi 3 % în Slovenia. Minorităţi croate există şi în Ungaria, Austria, 

Italia sau România, ca pondere şi număr fiind nesemnificative. 

d) Musulmanii (bosniacii) sunt o altă etnie creată numai pe baza criteriului confesional. Spre 

deosebire de sârbi şi croaţi, aceştia s-au format mult mai recent, pentru prima dată fiind amintiţi ca 

populaţie distinctă în 1928 şi au căpătat statut de etnie, abia, în Iugoslavia socialistă. însuşi etnonimul de 

"Musulmani" stârneşte mirare, pentru că, musulmani se declară şi indonezieni, arabi sau fulbe. De aceia 

există o tendinţă de a însuşi etnonimul de bosniaci (bosanci=bosanţi), care indică regiunea în care sunt 

majoritari. Criteriul ce a stat la baza constituirii acestei etnii, a fost de ordin confesional, având ca element 

distinct religia musulman-sunită. O hartă cu repartiţia teritorială a etniilor în Bosnia-Herţegovina până în 

1991 ne indică curiozităţi mari, pentru că, este foarte greu de delimitat nişte areale, unde ar fi majoritară 

una din cele trei etnii. Deseori în aceeaşi localitate convieţuiesc bosniaci-musulmani, sârbi şi croaţi, 

nemaivorbind de faptul, că mulţi sunt înrudiţi, dar apar ca naţionalităţi diferite. Multe dintre numele de 

familie sunt comune celor trei comunităţi. 

Deşi în prezent se foloseşte denumirea de limba bosniacă, dialectele regionale sunt specifice, 

indiferent de confesiunea practicată. Grafia utilizată în Bosnia-Herţegovina este cea latină. Numărul 

10



musulmanilor bosniaci este în jur de 2 milioane persoane. 

O altă problemă o reprezintă faptul, că musulmanii există şi în regiunea Raşca din Serbia şi 

Muntenegru, care au fost recenzaţi împreună cu cei din Bosnia şi Herţegovina. Chiar dacă nu aparţin 

Bosniei, şi aceştea au preluat după 1995 Bosnia etnonimul de bosniaci. Numărul Musulmanilor - 

Bosniacilor în Serbia este de 155000, iar în Muntenegru de 65000 persoane. Un număr nu prea mare de 

bosniaci există şi în Croaţia. 

e) Slovenii reprezintă o etnie slavă cu individualitate mai pronunţată. Limba slovenă poate fi 

considerată ca o limbă distinctă, după mai multe criterii, chiar dacă poate fi reciproc inteligibilă cu 

graiurile sârbo-croate vecine sau cu limba sârbo-croată în general. Etnia slovenă include şi o componentă 

germană romanica şi maghiară pe lingă cea slavă, de bază. Acest fapt se observă în vocabularul acestei 

limbi, care reprezintă o oarecare tranziţie şi spre limbile vest-slave (ceha-slovaca). Slovenii sunt romanocatolici 

şi utilizează grafia latină. Numărul slovenilor este de circa, 2 milioane, constituind peste 90 % din 

populaţia Sloveniei şi formând mici comunităţi în Croaţia, Austria, Italia sau Ungaria. O puternică 

influenţă germanică se observă în folclor şi cultură. 

O a treia ramură a slavilor de sud este reprezentată de vorbitorii limbii bulgare. 

f) Bulgarii sunt o etnie slavă ce au preluat doar etnonimul de la o populaţie turanică. Substratul 

acestora este reprezentat, tot, de populaţia tracă băştinaşă, fapt recunoscut, în ultima vreme, de majoritatea 

cercetătorilor bulgari. Componenţa turanică nu a fost atât de importantă, cum s-ar părea. Bulgarii au 

asimilat şi o mare parte din populaţia romanizată ce există pe acest teritoriu, proces ce mai continuă şi 

astăzi prin asimilarea poulaţiei răzleţe de dacoromâni şi aromâni. 

Majoritatea bulgarilor sunt creştin-ortodocşi, iar limba bulgară utilizează, exclusiv, grafia kirilică, 

aceasta avându-şi originea anume pe acest teritoriu. 

În cadrul bulgarilor se disting unele grupuri etnografice, cum ar fi şopii (şopti), care prin trăsăturile 

lor antropologice indică o componenţă turanică mai importantă sau pomacii (pomaţi), care nu sunt altceva 

decât bulgari musulmani (suniţi). Pomacii locuiesc mai mult în zona montană Stara Planina sau Rodopi. 

Ei spre deosebire de musulmanii bosniaci, datorită unei altfel de politici dusă de Bulgaria, nu s-au format 

intr-o etnie distinctă faţă de bulgari. De menţionat este faptul, că există şi bulgari romano-catolici (numiţi 

pavlikeni) dar într-un număr mai mic. 

Numărul bulgarilor se ridică la 10 milioane persoane, ei alcătuind circa 85 % din populaţia 

Bulgariei, până la 2 % din populaţia R. Moldova, sub 1 % în România, Serbia, Turcia, Ucraina, Grecia şi 

alte state. 

g) Macedonenii sunt consideraţi de mulţi specialişti dar mai ales de către bulgari ca fiind o parte 

componentă a poporului bulgar. Slavii din R. Macedonia s-au consolidat într-o etnie distinctă, abia, după 

cel de-al doilea Război Mondial. Limba vorbită de aceştia este un dialect a limbii bulgare dar, care are 

norme literare proprii, utilizând varianta sârbă a grafiei kirilice. Macedonenii nu au avut o conştiinţă 

naţională puternic exprimată. Acest etnonim, mai bine zis, nume dat după o regiune istorico-geografică, 

este utilizat şi de celelalte etnii din Macedonia: greci, albanezi, turci, ţigani şi, în special, de către 

aromânii din această provincie istorică. Acest fapt stârneşte numeroase confuzii. Macedonenii slavi sunt 

în proporţie de 80 % creştin-ortodocşi, în rest mai numeroşi fiind torbeşii, macedoneni de religie 

musulmană. Numărul macedonenilor se ridică la 2 milioane persoane, ţinând cont şi de populaţia slavă 

din Macedonia Egeică (Grecia), precum şi de minoritatea slavă (bulgaro-macedoneană) din Albania. De o 

minoritate macedoneana în Bulgaria este dificil de vorbit, aceştia considerându-se bulgari macedoneni. 

Colonişti macedoneni mai există în Vojvodina şi Croaţia. 

Pe lingă aceste etnii slave, care îşi au entităţi statale proprii, mai există şi unele grupuri etnice, mai 

puţin numeroase, în special, în provincia Vojvodina. 

O etnie sud-slavă se consideră şi bunjevci (bunievţii), care locuiesc în nordul Vojvodinei, printre 

maghiari. Aceştia sunt majoritar romano-catolici, publică reviste şi cărti în dialectul lor, în grafie latină. 

S-ar părea, că iniţial au avut şi o componentă românească, peste care s-au suprapus elemente slave şi 

maghiare. Numărul lor este de circa 20000 persoane. 

Rusinii fac parte din subgrupa slavilor estici, sunt în număr de peste 17000 în Vojvodina. 

Alături de aceştia în Vojvodina mai locuiesc slovaci, cehi, sokci şi ukraineni. 

Un caz interesant îl reprezintă şi cel al persoanelor recenzate ca iugoslavi. Astfel, persoanele a căror 

părinţi erau de etnii diferite, erau declaraţi "iugoslavi", dacă părinţii nu erau împotriva acestei decizii. 

Acest fapt poate fi şi ilogic, pentru că o persoană cu un părinte albanez sau român şi cu alt părinte 

maghiar sau turc, devenea iugoslav fără ca să aibă vre-o componentă slavă la origine. 

Aceşti iugoslavi sunt de diferite religii, predominând ortodocşii, ei acomodându-se în mediul 

majoritar, cel mai frecvent. 

11



2. Grupa romanică în Peninsula Balcanică cândva a avut o importanţă mult mai mare. Această 

lucrare vizează anume populaţia romanică, reprezentată de românii în Peninsula Balcanică. Dacă am 

include aici toata populaţia românească, numărul acestora s-ar ridica la 25 milioane. Fără a insista asupra 

românilor din România sau alte regiuni, ne vom referi succint la românii din Peninsula Balcanică. 

Estimarea numărului acestora este dificil de făcut. După date semioficiale, susţinute doar în România, în 

toate statele balcanice numărul românilor (inclusiv al aromânilor) s-ar ridica la peste 3 milioane. 

Majoritatea cercetătorilor, în special filologii, împart subgrupa romanică orientală, reprezentată de 

români, în patru mari ramuri: dacoromâni, aromâni, megleno-români, istro-români. Ca număr şi grad de 

asimilare aceştia diferă foarte mult între ei. 

Dacoromânii stau la baza poporului românesc şi a limbii literare. În cadrul acestora există şi 

diferenţieri regionale, uneori importante. Aceştia alcătuiesc majoritatea populaţiei în România (89 %), şi 

în R. Moldova (75 %). Un important număr de dacoromâni există în Ucraina, parţial recunoscuţi, în 

Serbia, recunoscuţi doar în Vojvodina; Bulgaria cu un număr oficial puternic diminuat (circa 10000), în 

Ungaria şi Croaţia numărul acestora este mai mic. 

Ca religie, majoritatea de peste 95 % o constituie creştin-ortodocşii. În Transilvania mai există şi 

greco-catolici, în trecut au fost mai numeroşi; precum şi romano-catolicii, inclusiv în Moldova. Doar 

românii din Croaţia şi Ungaria sunt majoritar romano-catolici. 

Cea de-a doua ramură românească ca importanţă şi număr este reprezentată de aromâni. Aceştia nu 

sunt pe deplin recunoscuţi în nici un stat. Numărul lor real este greu de precizat, datorită procesului intens 

de asimilare la care sunt supuşi. Procentual, după date mai reale dar neoficiale ei ar reprezenta 0,1 % din 

populaţia Bulgariei şi peste 5 % în Albania, R. Macedonia şi Grecia. Dialectul acestora mai este folosit 

pentru publicaţii şi slujbe religioase dar a devenit mai mult o "limbă de bucătărie" din cauza slabei 

utilizări în alte domenii. Aromânii sunt creştini-ortodocşi. 

Meglenoromânii sunt mult mai puţin numeroşi, în jur de 5000, după cele mai veridice estimări. Ei 

locuiesc într-o regiune mică din nordul Greciei şi sud-estul R. Macedonia, lângă râul Vardar, numită 

Meglen. 

Istroromânii, în general, nu prezintă importanţă decât pentru etnologi şi lingvişti, numărul lor atât 

de mic (până la 1500 persoane) ne indică pericolul de dispariţie ca entitate etnică a acestora în timpuri 

apropiate. 

Mai exista şi un număr mic de italieni în Slovenia şi Croaţia. 

3. Grupa albaneză este o grupă ce include un singur popor-albanezii, descendenţi ai ilirilor. 

Aceştia sunt singurii care au reuşit să facă faţă proceselor de romanizare, slavizare sau grecizare, ceea ce 

nu înseamnă ca nu au avut influenţe importante din partea acestor elemente vecine. Albanezii sunt 

majoritari (98 % după statistica oficială) în Albania, formează enclave importante în R. Macedonia (20 % 

din totalul populaţiei), Grecia(peste 1 % dar nerecunoscut oficial). în R.F. Iugoslavia constituie a doua 

etnie ca număr şi pondere (17 % din totalul populaţiei), fiind concentraţi în Kosovo-Metohia (Kosmet) 

unde formează peste 85 % din populaţia totală. în Muntenegru albanezii reprezintă 7 % din totalul 

populaţiei. Astfel, numărul total al albanezilor se ridică la peste 5 milioane, plus comunităţi albaneze în 

Italia şi alte ţări. 

Limba albaneză are două dialecte importante, destul de diferite unul faţă de celalalt, existând şi 

graiuri de tranziţie, delimitarea lor facondu-se pe râul Shkumbini. Astfel, la nord de acest râu este 

dialectul gege, vorbit în Albania de aproape jumătate de albanezi, precum şi de către toţi albanezii din 

Kosovo, Muntenegru şi republica Macedonia. La sud de Tirana se trece spre dialectul toske, vorbit st de 

albanezii din Grecia şi Italia. Etnonimul lorpropriu este shqiptari (şciptari). 

Albanezii sunt eterogeni şi din punct de vedere confesional. Albania a fost statul unde se declara că 

peste 90 % sint ateişti, singurul stat unde au fost închise toate lăcaşurile de cult, toate aceste 

"performanţe" sunt datorate lui Enver Hodja. În lipsa unei statistici oficiale, se estimează că circa 70 % 

dintre albanezi sunt musulmani suniţi, în special în nordul Albaniei, Kosovo şi în R. Macedonia dar şi în 

celelalte regiuni; 20 % sunt creştini-ortodocşi (în partea sudică a Albaniei şi în Grecia); iar 10 % sunt 

romano-catolici, majoritatea fiind în districtul Shkoder, în nord-vestul Albaniei şi o parte din albanezii din 

Muntenegru. În Italia există şi albanezi greco-catolici. 

Limba albaneză a folosit, în trecut, şi grafiile kirilica, araba, câştigând terenul grafia latină. 

Albanezii, datorită solidarităţii etnice au reuşit să evite orice fel de confruntare pe criterii confesionale. 

4. Grupa greacă (elenă) include de asemeni, un singur popor-grecii. Aceştia sunt unul dintre 

popoarele cu o bogată tradiţie istorică, fiind urmaşii celor care au creat o strălucită civilizaţie antică. 

Grecii, ca etnie, în prezent formează 98 % din populaţia Greciei (după datele oficiale), o minoritate etnică 

greacă mai importantă doar în Albania. Comunităţi de greci mai există în Italia, Ucraina, Turcia şi alte 

12



ţări. Majoritatea populaţiei insulei Cipru (80 %) este reprezentată tot de greci. Ca număr total, grecii sunt 

circa 12 milioane persoane. Limba greacă are mai multe dialecte, existând şi două limbi literare: dimotiki 

(limba populară vorbită, precum şi a literaturii) şi kaînarevusa (limba pură, folosită pentru scrieri oficiale 

şi ştiinţifice, ambele folosind grafia greacă, specifică numai acestei limbi. 

Grecii sunt într-o majoritate absolută creştini-ortodocşi, deşi există şi greci musulmani, aceştia fiind 

intr-o situaţie semilegală. 

În cadrul statelor balcanice, mai există şi reprezentanţi ai grupei germane (cca 10000 germani şi 

austrieci în Vojvodina şi Slovenia), precum şi ai grupei indice (omniprezenţi ţigani romi care formează 

comunităţi importante în toate statele din aceasta regiune). 

Din cadrul altor familii etnolingvistice, se detaşează reprezentanţii familiei uralo-altaice, grupa 

turanică (turcică). Aceştia sunt reprezentaţi prin poporul turc, care numără peste 7 milioane persoane în 

cadrul Peninsulei Balcanice, din care, până la 5 milioane sunt în partea europeană a Turciei. 

O minoritate turcă importantă exista în Bulgaria (9 % din totalul populaţiei), R. Macedonia (5 %), 

sub 1 % turcii formează şi în Albania, Grecia, Serbia şi România. Turcii, în această regiune sunt veniţi 

odată cu extinderea Imperiului Otoman. După destrămarea acestora, numărul turcilor a scăzut mult, prin 

schimburile de populaţie realizate în special cu Grecia dar şi cu Bulgaria. Turcii sunt de religie 

musulman-sunnită. Există şi turci creştin-ortodocşi, cunoscuţi ca găgăuzi, mai numeroşi în Ucraina, R. 

Moldova şi Bulgaria. O minoritate tătară, distinctă, se mai menţine în Dobrogea (România şi Bulgaria). 

În sfârşit pot fi menţionaţi şi maghiarii, reprezentanţi ai grupei ugrice din familia fino-ugrică. 

Aceştia locuiesc în nordul Vojvodinei, Croaţia şi Slovenia. Un număr mai important de maghiari în afara 

Ungariei se găsesc în România, Slovacia şi Ucraina. Maghiarii sunt romano-catolici şi protestanţi (în 

special reformaţi). 

Alte etnii, cum ar fi evreii, armenii, cerchezii şi altele, prin numărul lor mic nu prezintă actualmente 

o importanţă majoră în cadrul structurii etnice a populaţiei statelor balcanice. 

În ce priveşte structura confesională a populaţiei statelor balcanice, putem observa că în acest spaţiu 

s-au întâlnit trei mari religii, fiecare cu specificul ei, contribuind mult la mozaicarea peisajului antropic. 

Ca număr, ca importanţă şi ca vechime, se detaşează biserica creştin-ortodoxă. La Istanbul îşi are 

sediul şi Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, recunoscut tradiţional drept capul întregii biserici 

ortodoxe. În acest patriarhat, intră arhiepiscopiile Greciei, Ciprului şi Albaniei. Încă trei alte patriarhii 

ortodoxe se află în Peninsula Balcanică: al Bulgariei, României şi Serbiei. Dintre aceste patriarhii, doar 

cea a Serbiei (care cuprinde creştinii ortodocşi din Serbia, Muntenegru, Croaţia şi Bosnia) a rămas după 

ritul vechi. Arhiepiscopia autocefală a Macedoniei nu este recunoscută canonic, revendicând un statut de 

biserică ortodoxă independentă. 

Peste 90 % din greci, bulgari, români, macedoneni, sârbi, muntenegreni precum şi găgăuzii, 20% 

din albanezi, peste 50% dintre romii regiunii balcanice, împărtăşesc acest cult. 

Ortodocşii formează peste 95 % din populaţia Greciei şi a Republicii Moldova, cca. 80 % în 

Bulgaria şi Cipru, 87 % în România, 90 % în Muntenegru, 60 % în R. Macedonia, 70 % în Serbia (fără 

Kosovo peste 85 %) şi 33 % în Bosnia-Herţegovina, 25 % în Albania, 15 % în Croaţia, 3 % în Slovenia şi 

sub 1 % în Turcia. 

Biserica romano-catolică domină în nord-vestul peninsulei. Peste 95 % dintre sloveni şi croaţi sunt 

catolici, de asemeni majoritatea maghiarilor, bunievţii, rusinii, 10 % din albanezi, precum şi un procent 

mic dintre români şi bulgari. 

Autoritatea papei de la Roma se exercită prin episcopatele din Slovenia, Croaţia, Vojvodina, 

România şi Albania. 90 % din totalul populaţiei Sloveniei, 80 % în Croaţia, 10 % în Albania, 20 % în 

Bosnia-Herţegovina, 8 % în Serbia, 5 % în România, 1 % în Bulgaria sunt romano-catolici. 

A treia mare comunitate religioasă din Peninsula Balcanică este reprezentată de religia islamică. 

Trecerea la islam a unei părţi din populaţia fostului Imperiu Otoman este de dată mai recentă, ca de fapt şi 

însăşi religia islamică. 

Musulmani suniţi sunt cca 70 % din albanezi, peste 90 % din etnia bosniacă musulmană, peste 95 

% din turcii şi tătarii peninsulei, pomacii şi torbeşii, care reprezintă cca 15 % din bulgari şi macedoneni, 2 

% din greci, o parte din romi (ţigani). Procentul de musulmani este mai ridicat în Albania (peste 65 %), 

Bosnia-Herţegovina (40 %), Bulgaria (15 %), R. Macedonia (cca 30 %), Turcia (98 %), Serbia (20 %; în 

Kosovo peste 90 %), Muntenegru (7 %), Grecia (3 %). În Croaţia, Slovenia şi România ponderea 

musulmanilor nu depăşeşte 1 %. 

În afară de Turcia, încă două state balcanice - Albania şi Bosnia-Herţegovina au aderat la 

Organizaţia Conferinţa Islamică. 

Protestantismul este mai răspândit printre maghiari (30 %, biserica reformată), germani, 2 % dintre 

13



sloveni şi croaţi. 

În prezent iau amploare şi diferite secte neoprotestante, cu un succes mai mare în Croaţia, Slovenia, 

România, Albania şi Macedonia (baptişti, evanghelişti, adventişti, iehovişti, penticostali etc.). 

În pofida diversităţii de etnii, religii, culturi, se poate vorbi de un spaţiu cultural-istoric balcanic 

comun. Există şi o uniune lingvistică balcanică ce arată trăsături comune intre aceste limbi diferite. 

Chiar dacă în această regiune nu se poate vorbi nici pe departe de o relaţie armonioasă interetnică şi 

interstatală, totuşi vrajba existentă este generată de interese subiective. Cu alte cuvinte, nu suntem atât de 

străini unii faţă de alţii după cum lăsăm impresia. 

ETNOGENEZA POPORULUI ROMÂN ŞI PROCESUL DE DIFERENŢIERE A GRUPURILOR 

ROMÂNEŞTI DIN BALCANI, DE ROMÂNII PROPRIU-ZIŞI 

Procesul etnogenezei poporului român a fost de lungă durată şi deosebit de complex. Realităţile 

istorice în care s-a desfăşurat şi s-a desăvârşit, au avut un caracter obiectiv, ce a imprimat întregii 

spiritualităţi, modul de comportament şi istoriei poporului român o anumita pecete particulară, originală. 

Pentru a înţelege mai bine, problema formării poporului român şi a continuităţii sale pe aceste 

meleaguri de-a lungul mileniilor, trebuie să ţinem seama şi de factorul geografic. Pământul patriei noastre 

este unitar prin geneza şi structura sa, şi se caracterizează printr-o proporţie echilibrată a formelor de 

relief (munţi, coline, podişuri, câmpii, litoral), dispuse armonios în jurul Carpaţilor şi scăldate de apele 

Dunării şi ale Marii Negre. Prin Carpaţi se realizează unitatea dintre cele trei Ţări Româneşti spre Câmpia 

Panonică, spre culmile nordice ale Balcanilor şi către stepele nord-pontice, iar Dunărea a constituit 

întotdeauna „drumul fără pulbere", spre Orient şi Apus. 

În problema formării poporului român, trebuie să luăm în consideraţie, elementele fundamentale, 

care sunt două: componenta traco-geto-dacă şi cea romană. Din sinteza daco-romană s-a constituit 

poporul român. Elementele care s-au adăugat ulterior nu au mai putut clinti unitatea şi structura romanică 

a sa. Pe baza descoperirilor arheologice se poate deduce imaginea unităţii de civilizaţie şi etnice getodacă, 

adică acea unitate, care constituie baza teritorială naţională a formării poporului român. Această 

străveche moştenire din vremea lui Burebista şi Decebal, a constituit prin unitatea sa, prin conţinut, 

superioritate şi vitalitate, tulpina viguroasă pe care s-a altoit şi crescut romanitatea orientală. Dacă lumea 

tracică de la sud de Balcani şi dinspre litoral, în ciuda faptului ca s-a găsit şi în ea o puternica înrâurire 

romană, a rămas în sfera civilizaţiei şi limbii elene, blocul tracic de la nordul liniei Jirecek, ce pleacă de la 

lacul Ohrid prin Skopje, vestul Sofiei (Serdica), apoi pe pantele nordice ale Balcanilor până în apropiere 

de litoralul M. Negre, a intrat în cadrul romanităţii orientale. Acest fapt are o semnificaţie istorică mai 

generală şi în acelaşi timp mai adâncă. Ia a apropiat şi apropie şi astăzi popoarele din acest colţ al 

continentului european, iar pe de alta parte, a păstrat până în zilele noastre fărâme de romanitate risipite în 

regiune. Ramuri ale acestei romanităţi se păstrează şi astăzi la sud de Balcani. Geneza romanităţii 

orientale, cât şi evoluţia ei se confunda însă şi cu geneza poporului român, proces unitar, care a acoperit, 

din punct de vedere geografic şi etnic, întreg spaţiul locuit de geto-daci care s-a aflat sau nu sub ocupaţie 

romană. 

Expansiunea romană în peninsulă începe în sec. IV (î. Ch.), prin diferite atacuri sporadice asupra 

coastelor dalmate. Un secol mai târziu către anul 264, romanii întreprind acţiuni aproape neîntrerupte 

asupra armatelor din oraşele greceşti. În cursul celui de-al doilea secol,aceste bătălii se înmulţesc şi în 

anul 146 (î. Ch.), întreaga Grecie devine provincie romană. Romanii au început luptele împotriva ilirilor 

(ramura sudică a tracilor) în anul 229 (î. Ch.), anul următor,aceştia din urmă fiind învinşi şi obligaţi la 

condiţiile păcii dictate de Roma. La anul 199 romanii domină întreg iliricul sudic. În al doilea război 

purtat împotriva ilirilor, care a început la 168 (î. Ch.), romanii au ocupat o parte din iliricul nordic, numit 

mai târziu, Dalmaţia. În anul 146, romanii cuprind Macedonia, Tesalia şi Achaia, care devin provincii 

romane cu un guvern în Macedonia. După 14 ani, romanii se îndreaptă spre nord şi Dunărea este singura 

arteră pe care Imperiul Roman înţelege bine să şi-o apropie în scopul de a avea mâinile libere în relaţiile 

cu ţările riverane M. Negre, în marşul lor către nord, legiunile romane se vor lovi de o rezistenţă puternică 

a traco-tribalienilor, aflaţi la sud de Dunăre. Războiul dintre Roma şi traco-tribalieni va continua până în 

anul 6 (î .Ch.), ultimii fiind în cele din urma învinşi. 

Odată invadată Peninsula Balcanică, romanii pun în practică metodele lor de romanizare. Cu 

ajutorul acestor metode vor cădea toate popoarele balcanice, cu excepţia grecilor, care refuză sa 

vorbească limba latina chiar în Senat. În ceea ce-i priveşte pe traci, ei vor fi repede romanizaţi. Bine 

înfiptă în aceasta parte a Europei, administraţia romană ia masuri concrete în scopul de a integra noile 

provincii în viaţa şi obiceiurile imperiului. Astfel, Iliricul de sud, este denumit Macedonia ilirica. iar mai 

14



târziu Epirus nova. În anul 59 (î. Ch.), IIiricul, aflat sub denumirea de Dalmaţia se proclamă provincie 

romană. Teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, pe care se aflau traco-tribalienii a fost numit Moesia şi ţinea 

de guvernatorul Iliricului. Se pare că în epoca împăratului Domiţian, după Strabo, aceste provincii ar fi 

numărat cel puţin 350 000 de locuitori. La începutul secolului II (d. Ch.), romanii se organizează pentru a 

asigura navigaţia lor pe Dunăre. Fluviul era, la acea vreme frontiera de nord a imperiului. În anul 106, 

romanii se decid sa-i cucerească pe traco-daci, care veneau adesea în ajutorul traco-tribalienilor răsculaţi. 

Paradoxal, printre legionarii romani se aflau o mulţime de traci din Balcani, care lucrând în solda Romei, 

participau la grelele lupte împotriva traco-dacilor. 

Pătrunderea slavilor vechi în mediul romanic al "Dacoromâniei", are loc în a doua jumătate a sec. V 

şi la începutul sec, VI, mai întâi în Transilvania. Slavii, ce s-au aşezat în mijlocul purtătorilor civilizaţiei 

"Ipoteşti-Cândeşti" aparţineau grupului slavinilor. Mai spre răsărit sunt menţionaţi anţii. Pe plan 

arheologic, contactul dintre slavi şi localnici este bine sesizat. Aceştia din urma erau mai numeroşi şi erau 

purtătorii unei civilizaţii, superioare celei slave, care au împrumutat multe elemente din cultura 

indigenilor, cum a fost de exemplu roata olarului. Tot prin intermediul localnicilor, slavii au împrumutat 

şi obiecte de podoabă bizantine. Slavii au adus elemente, care au fost adoptate de localnici, atât în ceea ce 

priveşte cultura materială şi spirituală, ca şi limba. Aşa încât, în afară de factorii fundamentali ai 

etnogenezei noastre, cel dac şi cel roman, trebuie să avem în vedere ai elementul slav, care a dat, fără 

îndoială o anumită coloratura limbii romane, culturii, dar el apare doar ca un adaos, care nu a mai putut 

modifica nici structura etnică nici pe cea lingvistică şi nici mersul înainte al poporului român. La venirea 

slavilor, nucleul poporului român se constituise. Limba română cu structura sa romanică era formată. 

Către sfârşitul sec. VI, la anul 587 sunt menţionate de izvoarele bizantine (Teofanes), primele cuvinte pe 

care unii specialişti le considera o dovada a existenţei poporului şi limbii române, încă de atunci: „Torna, 

torna, fratre”. 

Din marea expansiune a românismului dunărean, care a urmat imediat după năvălirea slavilor, au 

rămas astăzi unele urme, care ne vorbesc explicit despre proporţiile întinderii acestui element în tot 

arealul balcanic. Prin urmare, vatra de formare a poporului român, nu s-a restrâns numai la fosta provincie 

Dacia, numai la valea Dunării şi Dacia pontică. Această vatră acoperea, la sfârşitul sec. VI romanitatea 

orientală, inclusiv Dacia liberă şi sudul Dunării până la contactul cu Grecia propriu-zisă (până la Marea 

Egee, Tesalia, Epir) sau linia trasată de Jirecek. 

CARACTERIZAREA REGIONALĂ A ROMÂNILOR DIN PENINSULA BALCANICĂ 

CAPITOLUL 3 

ROMÂNII DIN SERBIA 

Originea şi evoluţia etnică a românilor din Serbia 

Serbia este unul dintre statele cu o importantă comunitate românească. Arealul etnic românesc din 

Serbia reprezintă o continuitate spre vest a românilor din România şi Bulgaria. În regiunile dintre graniţa 

României şi până la râurile Tisa şi Morava spre vest, românii formează un areal compact, majoritar în 

numeroase localităţi şi raioane (opštine). Populaţie românofonă poate fi întâlnită şi în alte regiuni ale 

Serbiei, dar deja mai dispersată şi fără a forma un procent semnificativ în vreo opštină. 

Originea românilor din Serbia este disputată, diverşi autori aducând argumente controversate, fără a 

exista o opinie unitară. Pentru elucidarea problemei originii populaţiei româneşti din Serbia sunt necesare 

cercetări detaliate la nivelul fiecăror localităţi, dar lipsa de surse documentare de cele mai multe ori 

îngreunează acest lucru. Important de menţionat este faptul că nu se poate face o concluzie generală 

asupra originii tuturor românilor din Serbia, arealele cu populaţie românească fiind diferite şi rezultând 

din migrarea diferitor grupuri sau persistând în teritoriile actuale de răspândire posibil de la procesul de 

romanizare şi formare a poporului român. 

Însumând diversele opinii exprimate asupra originii populaţiei româneşti din Serbia putem 

identifica câteva teorii de bază: 

1. Originea autohtonă a românilor în arealele locuite în prezent din Serbia. Această opinie se 

bazează pe o serie de argumente veridice, care atestă romanizarea populaţiei în întreg spaţiul balcanic şi 

continuitatea acestei populaţii traco-ilire romanizate în decursul secolelor până în prezent. Larg 

răspânditul etnonim de vlahi, întâlnit până în prezent şi în areale care deja nu mai păstrează caracteristici 

etnolingvistice româneşti, cum ar fi în Muntenegru, Bosnia, Croaţia, dar care arată procesul de slavizare 

al populaţiei anterior românofone, demonstrează posibilitatea continuităţii etnice româneşti pe areale 

15



cândva vaste, dar devenite insulare şi izolate în urma asimilării din partea altor elemente etnolingvistice, 

în pricipal slave. Astfel arealele din jurul României, formând continuitate cu masa compactă de populaţie 

daco-română, evident au aceleaşi caracteristici etno-istorice cu cele din teritoriul actual al României. 

Există chiar opinii care încearcă să demonstreze procesul invers, de formare a masei de populaţie 

românească la sud de Dunăre şi migrare ulterioară spre nord şi est. Întreg teritoriul Serbiei a fost timp 

îndelungat sub administraţie romană, iar regiunea cu populaţie românească compactă în prezent este 

binecunoscuta Dacie Aureliană sau Dacia Ripensis, argumentele în favoarea formării şi păstrării unei 

populaţii romanizate în acest areal fiind destul de convingătoare. 

Dacă analizăm sursele istorice mai recente, începând cu Evul Mediu, precum şi bazându-ne pe 

caracteristicile etnografice, folclorice, lingvistice, antropologice, putem deduce o serie de argumente în 

susţinerea vechimii populaţiei româneşti în regiunea dintre Morava şi Dunăre, ca cel mai vechi element 

etnic din acest areal. Numeroasele migraţii, schimbări de dominaţii, războaie şi ocupaţii desigur au afectat 

procesele demografice în regiune, cele mai stabile fiind regiunile de munte şi deal, împădurite, unde 

populaţia autohtonă îşi găsea refugiul. Astfel atestările documentare care le găsim pentru cele mai vechi 

perioade ne indică existenţa unei populaţii româneşti în Serbia de est. Sursele istorice certe consemnează 

că până la venirea ocupaţiei otomane populaţia românească era cea majoritară în regiunea dintre Morava 

şi Dunăre, deşi dispersată. Pentru secolul XV se atestă existenţa localităţilor româneşti, precum şi 

antroponimia din diversele documente indică caracterul etnic românesc al populaţiei. În plus o serie de 

localităţi de munte şi deal sunt considerate ca fiind foarte vechi, necunoscându-se anul înfiinţării lor şi 

neexistând vreo legendă despre originea din alte părţi. Cercetările etnografice completează aceste 

argumente, prin identificarea unor tradiţii şi obiceiuri foarte vechi, uneori specifice doar românilor din 

aceste regiuni. Inclusiv şi cercetătorii sârbi acceptă ideia existenţei unei populaţii vlahe vechi, autohtone, 

în regiunile Serbiei, însă aportul lor la formarea actualei populaţii româneşti se consideră nesemnificativ, 

datorită că numeric erau mai puţini decât populaţia venită ulterior. Este greu de stabilit raportul cantitativ 

între substratul românesc vechi din regiune şi migraţiile succesive dinspre România sau alte areale cu 

populaţie românească. Cert este faptul că populaţia românească cea mai veche, care poate fi considerată 

fără dubii ca fiind autohtonă, este în Vojvodina cea din satele din jurul Vârşeţului, sate de codru, iar în 

regiunea Timoc-Morava satele din regiunea de munte-deal ale ungurenilor timoceni, iniţial preponderent 

păstori. Ca aspect lingvistic se consideră graiul bănăţeano-timocean ca fiind cel caracteristic iniţial 

regiunii. Elementul etnic românesc din regiune s-a mixtat ulterior cu populaţia sârbă sau românească 

venită din alte regiuni, la care se adaugă şi migraţii ale populaţiei de sorginte albaneză, bulgară, aromână 

şi romă. 

Alte păreri, plecând de la unitatea românilor în Balcani, sunt legate de continuitatea populaţiei 

româneşti de la nord de Dunăre până în centrul Greciei, românii timoceni formând acea verigă de legătură 

între dacoromâni şi aromâni. Interferenţe între românii din Serbia şi aromâni întradevăr există, 

consemnate şi prin aşezarea multor familii de aromâni în regiune şi integrarea lor în masa românească 

locală, însă românii din Serbia nu prezintă caracteristici de tranziţie spre aromâni, fiind o populaţie 

dacoromână atât lingvistic cât şi etnografic. Confuzia diverşilor cercetători care prezintă românii timoceni 

ca făcând parte din masa populaţiei aromâne este mai degrabă legată şi de utilizarea oficială a 

etnonimului de vlahi (vlasi) atât pentru aromâni cât şi pentru dacoromânii de la sud de Dunăre, din Serbia 

şi Bulgaria, în categoriile statistice respectiv fiind imposibil de a identifica exact diferenţa între „vlasi” 

aromâni şi „vlasi” dacoromâni. 

2. Originea din teritoriile României actuale 

Există numeroase atestări ale migraţiilor populaţiei româneşti din regiunile actualei Românii spre 

cele cu populaţie românească din Serbia. Procesul acesta migratotriu a fost continuu şi de fapt în ambele 

direcţii. Ţinând cont de faptul că stabilirea actualelor frontiere care despart românii din Serbia de cei din 

România sau Bulgaria este de dată recentă, din 1918 pentru Vojvodina şi mijlocul secolului XIX pentru 

Serbia de est (Timoc), este firesc că migraţiile populaţiei româneşti au fost permanente, precum şi 

contactele interetnice în regiune. Cauzele acestor migraţii au fost diferite în funcţie de perioadele istorice, 

uneori de ordin politic, dar cel mai frecvent din considerente socio-economice. Războaiele, calamităţile 

naturale (cum ar fi secetele), sistemul socio-politic (asuprirea de către ciocoi şi boierime, deposedarea de 

pământ, taxele mari), speranţa unei mai bune vieţi în teritoriile noi, relaţiile de rudenie, căsătorii, 

meşteşugăritul, munci sezoniere, păstoritul, mineritul, valorificarea unor noi terenuri agricole, au fost 

printre motivele migraţiilor în regiune. Existenţa unui mediu etnic românesc în cele mai multe cazuri, a 

facilitat adaptarea noilor migranţi, aceştea completând populaţia unor localităţi deja existente, cel mai des 

tot româneşti, alteori şi sârbeşti, uneori au fost înfiinţate localităţi noi de către românii veniţi dintr-o 

16



anumită regiune, fapt atestat documentar, dar şi în baza cercetărilor lingvistice şi etnografice. 

În istoriografia sârbească se consideră că întreaga populaţie de limbă românească, numită vlahi (dar 

şi români, mai ales în lucările de la sfârştul secolului XIX şi începutul secolului XX) este alohtonă în 

regiunile Serbiei de est. În general, după opiniile cercetătorilor sârbi (inclusi Jovan Cvijić) teritoriul 

Serbiei de est era slab populat până la mijlocul secolul XVII, din această perioadă stabilindu-se populaţie 

de origini diferite, rezultat al migraţiilor atât de la sud, vest , est, cât şi de la nord din teritoriile României. 

Populaţia care locuia până în secolul XVII în regiunile de la est de Morava este numită ca timoceni sau 

timočko-braničevsko (locuitori ai Timocului şi Braničevo), considerându-se a fi vechii sârbi din regiune. 

Uneori se recunoaşte faptul că această populaţie veche era mixtă, vlaho-sârbă, alteori chiar se 

menţionează că unii vlahi reprezintă populaţia veche a regiunii. 

Migraţia populaţiei româneşti în cadrul acestui areal, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, este o 

realitate atestată de numeroase date istorice şi cunoscută din tradiţia populară. Sigur că fluxuri 

migraţionale au existat întotdeauna, astfel până în secolul XV procesele etnice în Serbia au fost la fel 

influenţate de migraţii permanente, la distanţe lungi sau scurte. Este greu de precizat ce origine geografică 

avea populaţia care a migrat succesiv în acest spaţiu, însă cert este că procesele etnice au fost comune 

pentru întreg arealul nord-balcanic, prin slavizarea treptată a unui substrat mai vechi, reprezentat de vlahi, 

ca populaţie autohtonă traco-iliră romanizată. 

Migraţiile populaţiei româneşti, cunoscute începând cu secolul XVII sunt permanente în cadrul 

regiunii. Dunărea nu a reprezentat un obstacol important, contactele între regiunile de la sud şi nord de 

fluviu fiind destul de intense. Între secolele XVII şi XIX se atestă migraţii ale românilor de la nord de 

Dunăre către sud, uneori fiind înfiinţate localităţi noi, dra cel mai frecvent aceştea alăturându-se 

populaţiei deja existente în regiune. Regiunile care din care provin românii nord-dunăreni migraţi în 

Serbia de est sunt variate, însă în general cele din apropiere. Pentru partea vestică a Serbiei de est, 

regiunile româneşti emiţătoare de migraţii au fost în primul rând Banatul, în special regiunea Almaşului 

(Almajului), dar şi regiunile de sud ale Ardealului, Oltenia şi chiar Moldova. În partea estică, numită 

Kraijna şi Ključ, de-a lungul Dunării şi Timocului, majoritatea absolută a celor veniţi a fost din Oltenia, 

rareori din Muntenia. 

Originari din Banat şi Ardeal sunt românii în numeroase localităţi din regiunea Moravei (Porodin, 

Bobovo etc.), Mlava (Stamnica, Ranovac etc.), Homolje (Osanica, Krepoljin etc.), Zvižd (Kaona, Turija, 

Duboka, Bukovska, Neresnica etc.), Crna Reka (opštinile Bor şi Boljevac, în diverse localităţi, ca 

Brestovac, Podgorac, Krivelj etc.) dar în majoritatea cazurilor populaţia românească din aceiaşi localitate 

nu este omogenă la origine, în afară de ei veniţi din regiuni ale României există un substrat de populaţie 

românească locală, iar alţii migraţi din alte localităţi româneşti din cadrul Serbiei sau Bulgariei. 

Din Oltenia şi Muntenia sunt originari mulţi români în localităţile din actualele opštine Kladovo, 

Negotin şi Zaječar. Dintre acestea doar Mihajlovac (Măilovăţ) este o localitate nouă, înfiinţată în 1834 de 

către români orginari din Ostrovu Mare, de peste Dunăre. În cele mai multe cazuri populaţia venită din 

Oltenia s-a mixtat cu românii locali. 

Originari din Moldova, chiar Basarabia, după surse istorice încă din secolul XVIII - XIX, există în 

satele Podgorac (opština Boljevac), în localităţi din opština Majdanpek sau chiar în unele la vest de 

Morava (Suvaja, opština Varvarin). 

Unul dintre argumentele ce se aduc în favoarea originii din teritoriile României actuale este şi cel 

legat de etnonimele utilizate pentru a diferenţia cele două subgrupuri româneşti din Serbia de est, cel de 

ungureni care este legat de posibila origine din teritoriile Banatului şi Transilvaniei, adică a „ţării 

Ungureşti” şi cel de ţărani pentru cei originari din Oltenia şi Muntenia, adică din ţară (Ţara Românească). 

Pentru Vojvodina, în afară de populaţia românească autohtonă din regiunea Banatului de sud (mai 

ales Grebenac, Mesić, Ritiševo, Vojvodinci, Kuštilj ş.a.) există şi români veniţi din alte regiuni ale 

Banatului (românesc), precum şi din Crişana (Torac), Ardeal (Ečka, Jankov Most, Lokve, Ovča) sau chiar 

Oltenia (Straža, Lokve), majoritatea migraţiilor fiind în secolul XVIII. Există şi migraţii de populaţie 

românească dinspre regiunea Timocului spre Banatul sârbesc (cum ar fi în Dolovo) sau invers. 

O situaţie aparte prezintă populaţia de limbă română care are o importantă componentă de origine 

romă, cunoscută ca băieşi în Vojvodina sau rudar în Serbia la sud de Dunăre. Băieşii sunt originari în 

mare parte din teritoriile Banatului, Crişanei, Ardealului, iar rudarii din Banat, Oltenia şi Muntenia. 

Migraţia lor spre vest şi sud nu este atestată documentar, însă cel mai probabil s-a petrecut în secolele 

XVII-XVIII. Aceştea s-au răspândit în areale mult mai mari, până în Bosnia şi Croaţia. Rareori au 

înfiinţat localităţi separate, cel mai frecvent formând mahale în satele şi oraşele unde s-au aşezat. 

17



3. Migraţii ale românilor în interiorul Serbiei sau din Bulgaria şi Macedonia 

În urma unor cercetări detaliate la nivel de localităţi putem constata că în majoritatea cazurilor, 

conform atestărilor documentare şi a tradiţiei populare, populaţia românească este venită succesiv din alte 

localităţi sau regiuni. În cele mai multe cazuri populaţiei mai vechi care a stat la înfiinţarea localităţilor i 

s-a alăturat migraţii din alte localităţi vecine sau din regiuni diferite. În general direcţia de migraşie a fost 

dinspre est spre vest, originari din opštinile Bor, Boljevac, Negotin au migrat spre valea Moravei, 

înfiinţând localităţi noi sau alăturându-se unei populaţii româneşti existente. 

Deseori s-a încercat generalizarea unor cazuri atestate istoric, pentru a formula unele opinii 

tendenţioase care să servească intereselor politice, fără a ţine cont de realitatea etnică obiectivă existentă 

în aceste teritorii. 

La fel românii din teritoriul actualei Bulgarii au migrat spre localităţi din Serbia, graniţa între aceste 

două state în regiunea Timocului fiind definitiv stabilită abia în perioada interbelică. Dintre localităţile 

româneşti din Serbia putem menţiona Halova, Miloševo, Aleksandrovac, Šipikovo şi oraşul Zaječar, unde 

s-au aşezat români din regiunea Vidin din Bulgaria. Mai multe legături există cu localităţile româneşti din 

Bulgaria situate în apropiere de graniţă, cum ar fi Kosovo, Bregovo, Rabrovo, Deleina. 

În regiunile Serbiei de est au migrat şi diverse elemente etnice dinspre sud, de origine slavă, 

albaneză sau aromână. Printre cei migraţi din Macedonia au existat şi aromâni, care s-au aşezat răzleţ în 

diverse localităţi româneşti mai ales din regiunea muntoasă, porecle ca cincar (ţinţar) şi antroponime 

aromâne fiind atestate încă din secolul XVII. În unele localităţi din Serbia centrală există chiar mărturii că 

au fost populate de aromâni, dintre acestea unele au şi în prezent populaţie românească, însă de dialect 

dacoromân. 

4. Teoria originii sârbe a vlahilor din Serbia de Est 

În cercurile ştiinţifice sârbeşti este foarte larg răspândită opinia precum că vlahii (vlasi) ar 

reprezenta un grup etnic sârb de origine mixtă slavo-romanică, o populaţie bilingvă care are ca limbă 

maternă atât sârba cât şi vlaha, ca limbă de casă. Există totodată mai multe variante ale acestei opinii. 

Una dintre opinii, susţinută de mai mulţi istorici şi etnologi (Petar Vlahović, de exemplu) este cea 

care vrea să demonstreze că vlahii din Serbia sunt etnici sârbi la origine, care au migrat din cauze diverse 

(în primul rând din cauza ocupaţiei turceşti) prin secolele XV-XVIII peste Dunăre, în România stabilinduse 

temporar acolo şi preluând limba română şi caracteristici etnografice româneşti, acceptându-se că s-a 

produs şi oarecare mixtare cu românii, aceştea ulterior revenind în regiunile de baştină în Serbia, însă deja 

bilingvi şi cu influenţe româneşti în cultură. Mai mult decât atât, există multe afirmaţii în literatura 

ştiinţifică sârbească prin care se afirmă că vlahii au asimilat constant populaţia sârbească din regiune, care 

era mai veche, ca argumente aducându-se mai ales toponimia preponderent de origine slavă, sau unele 

cazuri reale când în unele localităţi românii mult mai numeroşi au asimilat elemente slave minoritare. 

Printre acestea se înscrie ca argument şi proverbul cunoscut la sârbii din regiune precum că dacă în 

familie intră o femeie vlahă toată casa vorbeşte româneşte. Deşi lipsite de argumente serioase, astfel de 

opinii, a originii sârbeşti asimilate temporar de limba română, sunt până în prezent considerate veridice şi 

au o circulaţie largă în Serbia. Lipsa totală de adevăr a acestor teorii este evidentă, dintre argumentele pe 

care le putem aduce fiind: până în prezent în România există o minoritate etnolingvistică sârbă, care nu şia 

uitat limba, tradiţiile şi originea (de exemplu în satele chiar de pe Dunăre ca Sviniţa), în afară de limba 

maternă română vorbită, total diferită de cea sârbă, caracteristicile, etnografice, folclorice, portul popular, 

obiceiurile, mitologia etc. sunt deasemenea net diferite de cele ale populaţiei sârbeşti din regiune şi în 

fine, dacă vlahii din Serbia sunt sârbi lingvistic românizaţi, apoi cei din Bulgaria, identici ca trasături 

româneşti, ar fi bulgari românizaţi? Fără a fi sub cea mai mică influenţă politico-administrativă 

românească, lipsiţi de şcoli şi instituţii culturale în limba maternă, românii din aceste regiuni puteau să 

devină în urma asimilării decât sârbi sau bulgari, capacitatea de a asimila pe alocuri şi elemente de alte 

origini demonstrând doar faptul că reprezintă o populaţie majoritară în acest areal, al Serbiei de est şi 

Bulgariei de nord-vest. 

O altă teorie este cea care abordează populaţia vlahă ca fiind una autohtonă în regiune, dar de fapt o 

subetnie a sârbilor, care are ca diferenţă doar bilingvismul sârbo-vlah. Sub diferite nuanţe se prezintă 

existenţa unei populaţii autohtone vlahe în Serbia de est, care nu este identică cu românii, dar e mult mai 

apropiată de sârbi. De aici şi explicaţia de ce vlahii nu-şi revendică identitatea românească şi se declară 

majoritatea ca etnici sârbi. Această teorie în afară de cercurile ştiinţifice şi politice este preferată şi de o 

parte din populaţia românească din Serbia de est, loială identităţii etnice şi statale sârbeşti. Termeni ca 

sârbovlahi aduc aminte de teoriile oficiale şi a altor state balcanice asupra originii şi identităţii 

comunităţilor româneşti, cum ar fi cel de elinovlahi pentru aromânii din Grecia, consideraţi desigur greci. 

18



Harta nr. 27 

Oarecum diferită este opinia existenţei unei etnii separate de vlahi, atât faţă de români cât şi faţă de 

sârbi. Argumentele ce se aduc pleacă de la diferenţierile dialectale, identitare până la cea că vlahii sunt o 

populaţie de origine mixtă, cu trăsături specifice unei etnii separate. În susţinerea acestei opinii vine atât 

existenţa unei categorii etnice separate la recensăminte, de vlahi, opoziţia faţă de românii din România 

dar şi influenţa politicii oficaile, precum că români sunt numai cei din Vojvodina. Există tendinţe de a 

folosi variantele dialectale ca formă de limbă literară. Problema de bază a unei identităţi etnice de vlahi 

este legată tocmai de acest etnonim, prin care în limbile slave erau cunoscuţi toţi românii, sud sau nord 

dunăreni. Spre deosebire de aromâni care au un etnonim comun de armân sau rămăn sau de moldoveni, 

care se desemnează cu un etnoregionim comun, vlahii nu au un nume comun de regiune în care locuiesc, 

iar însăşi termenul de vlah este un exoetnonim. Astfel în limba maternă, română dialectală, se identifică 

ca rumâni, iar limba ca rumânească, glotonimul de limbă vlahă, vlăhească aparând total artificial. 

Încercări de a substitui etnonimul evident de român (rumân) există, prin crearea artificială a unor termeni, 

de exemplu vlarumâni, rumânovlahi, limba vlarumânescă (susţinută de Boja lu Kici) şi utilizarea grafii 

chirilice în scrisul dialectal românesc. 

Ca o concluzie asupra originii populaţiei româneşti din Serbia putem constata pe baza unor 

argumente obiective că nu poate fi adoptată vreo opinie exclusivistă care pretinde totala autohtonietate a 

românilor în Serbia sau invers migraţia lor în totalitatea din teritoriile României. Este evident faptul că 

românii reprezintă elementul etnic cel mai vechi în regiune, atât în Banat cât şi în Serbia de est, precum şi 

faptul unor migraţii continui ale populaţiei româneşti atât în cadrul Serbiei, cât şi din arealele etnic 

româneşti din România şi Bulgaria. Încercarea de a absolutiza anumite cazuri locale, de migraţie sau de 

asimilare sunt superficiale, precum şi cele de a prezenta că românii sunt exclusiv elementul cel mai vechi 

şi autohton în toate localităţile din regiune. Pentru elucidarea realităţilor existente, pe cât posibil bazândune 

pe informaţiile de ordin istoric, etnografic, antroponimic, trebuie abordat în mod particular fiecare 

regiune şi localitate. 

Grupuri etnografice, aspecte dialectale şi etnonimie locală 

Sub aspect etnografic, care coincide în mare parte cu specificul lingvistic dialectal, precum indică şi 

regiunea de origine, românii din Serbia pot fi caracterizaţi separat în cele două regiuni majore, la nord de 

Dunăre (în Vojvodina, spaţiu sub dominaţie Austro-Ungară în trecut) şi la sud de Dunăre (Serbia de est şi 

cea centrală, teritorii sub ocupaţie otomană îndelungată). 

19



Astfel pentru Vojvodina, la nivel de specific etnografic regional, care coincide în mare parte şi cu 

aspectele dialectale, de origine geografică şi istorică, populaţia românească poate fi divizată în câteva 

categorii. 

1. Bănăţeni 

Este populaţia românească autohtonă, formând un grup comun cu cei din Banatul românesc, de care 

sunt despărţiţi doar prin graniţa politică care îi divizează începând din 1918. Particularităţile etnografice şi 

dialectale sunt parţial păstrate, deşi există o influenţă a limbii şi culturii româneşti generale, ca urmare a 

şcolilor şi instituţiilor culturale româneşti existente în regiune. 

În cadrul bănăţenilor din Vojvodina, Banatul de Vest, putem diferenţia două ramuri, relativ diferite 

între ele, atât ca origine, cât şi ca trăsături etnografice. 

Prima este cea a bănăţenilor de munte, care reprezintă populaţia autohtonă în regiune, fără a 

exista indici să fi migrat din alte părţi. Aceştea formează acelaşi grup cu bănăţenii de munte din România, 

din regiunea Caraş. Arealul acestora este în regiunea delurilor Vârşeţului şi împrejurimi, ca localităţi 

tipice fiind Srediştea Mică, Marcovăţ, Coştei, Voivodinţ, Sălciţa, Iablanca şi Mesici. La acestea putem 

adăuga şi localităţile situate în câmpie, dar cu trăsături etnografice ale bănăţenilor de munte, cum ar fi 

Râtişor, Vlaicovăţ, Jamul Mic şi Grebenaţ. 

O a doua ramură este cea a bănăţenilor de câmpie, care sunt în mare parte colonizaţi în localităţile 

de câmpie din Banatul de vest în secolul XVIII, mai puţin începutul secolului XIX. Originea lor este din 

alte regiuni ale Banatului, precum din Sacălaz (în Toracul Mare), Clopodia (în Seleuş, Petrovasâla), 

Jamul Mare (în Petrovasâla) etc. Dintre localităţile cu bănăţeni de câmpie sunt Alibunar, Seleuş, Sân 

Ianăş (Barice), Mărghita, Nicolinţ, Toracul Mare, Uzdin, Petrovasâla, Sărcia (Sutjeska). Localităţile de la 

sud de dunele Deliblata sunt populate cu români la începutul secolului XIX, majoritatea fiind de origine 

bănăţeni, însă atât de munte cât şi de câmpie (mai mult din localităţile Orşova, Goruia, Jurjova, 

Răchitova) iar caracterul etnic local al acestor români este puternic influenţat şi de sârbi, procesul de 

asimilare etnică din partea acestora având loc până în prezent, cum ar fi în localităţile Doloave (Dolovo), 

Maramorac, Deliblata, Cuvin, Omoliţa. 

Ca nume locale pentru diferenţierea în cadrul diferitor grupe de bănăţeni, la cei din câmpie era 

specific cel de fătuţi, prin care se desemnau între ei cei din satele vecine (de la frate în grai local), termen 

tot mai puţin utilizat în prezent. La nivel de sate au mai fost consemnate de exemplu numele de 

momârlani dat celor din Toracu Mare de către locuitorii Toracului Mic, apoi cei din Deliblata, Cuvin şi 

Maramorac mai erau porecliţi ca mocani utilizat doar cu sens peiorativ în prezent. 

2. Ardeleni 

Românii originari din alte părţi ale Transilvaniei sunt numiţi ardeleni, în sârbă erdeljci. Majoritatea 

sunt de origine din Crişana şi regiunea Mureşului, dar nu se mai cunoaşte cu exactitate din ce localităţi au 

emigrat, pe parcursul secolului XVIII. Ardelenii, sau ca o subdiviziune a acestora şi crişanii, se deosebesc 

de bănăţeni prin grai, port şi obiceiuri. Unii s-au contopit cu bănăţenii în localităţile unde s-au amestecat 

cu aceştea, iar localităţi care păstrează caracterul etnografic ardelean sunt cele mai aproape de Tisa, unde 

s-au aşezat la graniţa militară Austro-Ungară, cum ar fi Iancaid (Jankov Most), Ecica, Clec, Glogoni, 

Iabuca sau Ovcea de lângă Belgrad (unde românii au venit după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan). 

Ardeleni la origine sunt şi românii din Toracul Mic. 

3. Olteni 

În Banatul de vest există trei localităţi care au caracter etnografic şi dialectal oltenesc: Straja, Sân 

Mihai (Lokve) şi Satu Nou (Banatsko Novo Selo). Originea acestora după particularităţile lingvistice este 

din Oltenia, însă migraţia în regiunea Banatului a fost în câteva etape, la început stabilindu-se în regiunea 

de sud a Banatului românesc. Cauzele migraţiilor în Banat au fost legate de minerit la început, apoi 

aceştea s-au răspândit în mai multe localităţi, încă de la sfârşitul secolului XVII fiind consemnaţi şi în 

Banatul de vest, alte atestări ale oletnilor la Sân Mihai sunt din 1740. Deşi au influenţe de la bănăţeni, 

aceştea păstrează particularităţile lingvistice şi etnografice olteneşti până în prezent. 

Ca etnonime folosite pentru olteni mai sunt şi cele de bufani sau bufeni, ţărani (adică din Ţara 

Românească), iar cei din Satu Nou mai sunt numiţi şi boboci. 

4. Băieşi 

Populaţia de limbă română, însă la origine în mare parte ţigani, este identificată în Vojvodina, 

precum şi în Croaţia sau Ungaria, ca băieşi, băiaşi. Etnonimul de băiaş este cel mai probabil legat de 

apelativul dat minerilor, de la baie (mină). Originea acestora este din teritoriile Transilvaniei, după 

specificul dialectal aceştea se apropie de ardeleni. Migraţia lor pe întreg teritoriul Imperiului Austro- 

Ungar cel mai probabil a început în secolul XVII. Modul de viaţă mobil, în trecut chiar nomad, face 

complicată identificare unei regiuni exacte de origine. Inclusiv trăsăturile lingvistice deseori îmbină mai 

20



multe graiuri româneşti. În prezent putem considera unele graiuri ale băieşilor fiind chiar specifice, din 

cauza izolării lor îndelungate şi lipsei contactului cu alţi vorbitori ai limbii române. Băieşii în Vojvodina 

sunt răspândiţi mai ales în Bačka, cei din Banat fiind influenţaţi de graiul bănăţean al românilor. Băieşii 

din Bačka sunt în majoritatea absolută de religie romano-catolică şi se declară ca identitate etnică români. 

Localităţile în care locuiesc sunt majoritatea mixte, împreună cu croaţi (šokci), maghiari, sârbi, dintre care 

un număr mai mare formează în Apatin, Vaisca, Sonta, Bogoieva, Bački Monoštor, Novi Bečej şi 

Adorjan. Cei ortodocşi iniţial vorbeau varainta dialectală muntenească, însă în localităţile în care sunt 

români, au trecut mai ales la graiul bănăţean. În Banatul de vest există băieşi, numiţi de români ţigani, iar 

de sârbi rumunski cigani (ţigani români) în Torac, Doloave, Ecica, Satu Nou, Ulimu şi alte sate. Alte 

denumiri prin care mai erau cunoscuţi sunt cele de lingurari sau coritari. 

Ocupaţiile tradiţionale erau lemnăritul, cărbunăritul (din lemn), lăutăritul, dar în prezent mulţi sunt 

la lucru în alte state sau au ocupaţii variate în oraşe. 

De menţionat este că în multe localităţi populaţia românească este de origine mixtă chiar dacă 

predomină unul dintre grupurile etnografice menţionate. 

Pentru Serbia de est şi centrală putem deasemenea identifica mai multe grupuri etnografice ale 

românilor, situaţia fiind complicată de identitatea etnică confuză, arealul mare de răspândire şi numeroase 

interferenţe între românii de orgini diferite. 

După caracterul etnografc, dialectal, istoric, geografic şi de etnonime folosite se individualizează 

patru grupe etnografice de limbă română: ungureani, ţărani, bufani şi rudari. 

1. Ungureni 

Astfel sunt cunoscuţi cea mai mare parte a românilor din Serbia de est, ca regiuni geograficoistorice 

fiind încadraţi de la râul Morava la vest, Dunărea la nord, munţii Rtanj la sud, iar la est 

mărginindu-se cu celălalt grup românesc, de ţărani, existând de fapt o tranziţie treptată dialectală şi 

etnografică între cele două grupuri. Limita dintre satele de români ungureni şi ţărani este dată aproximativ 

de Munţii Deli Jovan, comtinuându-se apoi până la sud de Zaječar. Grupul de români ungureni este 

majoritar printre românii din Serbia, fiind răspândit în majoritatea opštinilor din Serbia de est. 

Ca specific dialectal, românii ungureni prezintă o varietate de graiuri, de tip bănăţean în regiunea 

dintre Morava şi Homolje şi de un tip bănăţeano-oltean, cu specific propriu pe care îl putem numi 

timocean, în opštinile Majdanpek, Bor şi Boljevac. Pot fi identificate şi diferite subgraiuri, uneori cu 

specific de la sat la sat. Pentru ambele graiuri ale ungurenilor este specific utilizarea sunetelor „dz” şi 

„ñ”, ş, ci (č), gi moale, vocabularul fiind deasemenea relativ identic. Diferenţele sunt date de exemplu de 

formele „dă pră” pentru graiul de tip bănăţean din arealul Morava – Homolje şi „gi pi” pentru graiul 

timocean de la est de Homolje, pentru expresia „de pe”. Un studiu dialectal detaliat poate scoate în 

evidenţă şi numeroase alte deosebiri, caracteristici specifice fiecărui grai. De exemplu am putut constata 

utilizarea frecventă a expresiei „vilaitu” în graiul românesc doar în regiunea Moravei, cu sensul de popor, 

oameni, lume, acest cuvânt de origine turcească (de la vilaiet) nefiind utilizat cu acest sens nici de alte 

graiuri româneşti şi nici în limba sârbă. Influenţa limbii sârbe prin vocabular, iar uneori şi structură, există 

pretutindeni, însă surprinzător uneori poate fi întâlnită o limbă românească faorte bine păstrată în regiunea 

Moravei, departe de România, iar alteori regiuni din apropierea Dunării cu procese de asimilare 

lingvistică mai accentuate (cum ar fi în opštinile Veliko Gradište, Požarevac, Golubac). 

O serie de particularităţi etnografice deasemenea individualizează românii ungureni din Serbia, cum 

ar fi specificul portului tradiţional, bine păstrat, cu elemente arhaice româneşti, evidenţiate de căciula tipic 

timoceană, numită „clăbăţ”, care nu se mai întâlneşte nicăeri la alte grupuri etnografice româneşti sau din 

Balcani în general. Tradiţii şi obiceiuri, deseori precreştine, încă bine păstrate la românii timoceni, se 

adaugă la elementele specifice. Mai ales obiceiurile legate de cultul morţilor, de pomeni, inclusiv pânea 

rituală, sunt de o varietate etnografică mare şi de o vechime din timpul populaţiei trace locale, păstrânduşi 

semnificaţia până în prezent. Folcolorul este un alt element ce completează specificul românilor 

timoceni, atât sub forma de folclor muzical tradiţional, folclor literar popular, cât şi prin vitalitatea sa 

contemporană, de cântece româneşti locale, în grai timocean, care exprimă realităţile actuale. 

Originea etnonimului de ungureni este disputată, majoritatea cercetătorilor atât sârbi cât şi români, 

consideră că este un apelatv dat românilor veniţi din Ţara Ungurească, adică din Banat şi Ardeal, care sau 

stabilit ulterior, după secolul XVI la sud de Dunăre. Alte păreri pun în legătură diferenţierea 

ungurenilor prin faptul că regiunea locuită de ei coincide în general cu teritoriul regiunii Požarevac, sub 

administraţie Austro-Ungară un timp. Fără a ignora existenţa unor migraţii româneşti în regiune dinspre 

teritoriile Banatului (mai ales regiunea Almajului) sau chiar din Ardeal, Ţara Românească şi Moldova, nu 

putem afirma faptul că în baza apelativului de ungureni să considerăm întreaga populaţiei românească 

timoceană venită din „Ţara Ungurească”, argumentele istorico-etnografice fiind destul de concludente 

21



asupra existenţei unei mase de populaţie românească autohtonă în regiune, care mereu a fost completată 

de migraţii de la nord de Dunăre. 

Utilizarea apelativului de ungureni este folosită în principal pentru a se diferenţia de celălalt grup 

românesc, de ţărani, în rest fiind mai puţin folosit ca o identitate etnică sau lingvistică regională. Mai este 

cunoscut şi numele de munceni, munciani (munteni) prin care sunt numiţi românii timoceni din arealul de 

contact cu românii ţărani, numiţi şi văleni sau câmpeni, după formele de relief, care au impact şi asupra 

aspectelor etnografice şi etnopsihologice locale. 

2. Ţărani 

Grupul de români vorbitori ai graiului oltean din regiunea Dunării şi a Timocului sunt cunoscuţi cu 

denumirea de ţărani. Aceştea din punct de vedere etnografic şi dilalectal, formează o continuitate cu 

românii olteni din regiunile vecine ale României (judeţele Mehedinţi şi Dolj) şi Bulgariei (regiunea 

Vidin). Ca areal de răspândire în Serbia românii ţărani sunt concentraţi în opštinile Kladovo (toate satele 

româneşti), Negotin (majoritatea satelor româneşti, cu excepţia a 3 sate de ungureni) şi Zaječar 

(majoritatea satelor româneşti, cu excepţia a 4 sate cu ungureni). Graiul românilor ţărani este o variantă a 

graiului oltean, în unele regiuni cu interferenţe şi oarecare specific timocean. Ca aspecte etnografice şi 

folclorice aceştea combină elemente specifice olteneşti cu unele caracteristice românilor timoceni. 

Conform istoriografiei sârbeşti, românii ţărani sunt consideraţi ca un element etnic venit mai târziu 

în regiune, faţă de românii ungureni. Numele de ţărani este considerat ca fiind legat de originea lor din 

Ţara Românească. De fapt identificare ca ţărani este legată doar de diferenţierea lor faţă de românii 

ungureni, evidenţiinduse aspectele lingvistice, etnografice, dar şi etnopsihologice specifice celor două 

grupuri. În cadrul ţăranilor se individualizează câmpenii şi vălenii, nume date după formele de relief 

caracteristice satelor din valea Dunării şi celor un pic îndepărtate de Dunăre. De menţionat este că 

românii ţărani spre deosebire de ungureni sunt agricultori, păstoritul fiindule mai puţin specific, iar toate 

localităţile lor sunt de tip adunat, datorită atât ocupaţiilor tradiţionale cât mai ales formelor de relief de 

câmpie joasă. 

Harta nr. 28 şi 29 

Ca specific etnografic şi dialectal, românii ţărani se încadrează într-un areal geografic compact şi 

continuu, divizat doar de actualele frontiere între România, Serbia şi Bulgaria. Ţinând cont că nu există 

atestări precum că înaitea românilor în aceste areale să fi fost o populaţie slavă, putem menţiona că 

migraţiile românilor care au avut loc pe parcursul ultimelor secole au fost de caracter local, Dunărea sau 

22



Timocul nereprezentând o graniţă etnică, contactele de populaţie în ambele direcţii fiind mereu o sursă de 

continuitate românească. 

3. Bufani 

Românii veniţi pe parcursul secolului XIX la Majdanpek ca mineri sunt cunoscuţi ca bufani. Cu 

numele de bufani sunt cunoscuţi grupuri de români în Banat, aceştea fiind de origine din regiunile 

Olteniei şi migraţi în teritoriile Banatului prin secolul XVI, păstrând o serie de particularităţi dialectale şi 

etnografice specifice faţă de populaţia românească locală. Una din cauzele migraţiei acestui grup de 

români a fost legată de minerit în teritoriile Austro-Ungariei, stabilindu-se într-o serie de localităţi urbane 

şi rurale din Banat. Odată cu reactivarea minei de la Majdanpek în 1847, primii care au populat 

Majdanpekul sunt românii din Banat, cel mai mare număr venind în 1851-1852 din regiunea Moldova 

Nouă. Aceştea la început nu au avut contacte cu populaţia de români ungureni din arealul înconjurător, 

care erau în cea mai mare parte păstori. 

Ulterior, până în prezent numeroase procese etnice de mixtare între etniile venite la Majdanpek au 

avut loc. Românii au reprezentat etnia cea mai numeroasă şi chiar s-au înregistrat procese de asimilare 

etnolingvistică din partea românilor a altor elemente etnice în Majdanpek, cum ar fi germani, cehi, 

slovaci, polonezi. Începând cu secolul XX a început procesul de sârbizare a bufanilor din Majdanpek, 

paralel cu aceasta bufanii au intrat în interferenţe cu românii ungureni care au venit din satele 

înconjurătoare. În prezent deşi se ştie bine originea românească, bufanii pierd din specificul etnografic şi 

dialectal, datorită asimilării. 

4. Rudari 

Cea mai controversată populaţie de limbă maternă românească în Balcani o reprezintă grupurile de 

rudari răspândite pe un teritoriu întins din Bosnia până la Marea Neagră. Cam aceleaşi trăsături etnice ca 

şi rudarii le au băieşii din teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar sau caravlahii din Bosnia şi 

Herţegovina. Etimologic etnonimul de rudari este legat de minerit, la fel ca şi cel de băieşi. Se presupune 

că la început preocupările acestei populaţii au fost mineritul, în sensul scoaterii aurului din gârle, existând 

numeroase râuri care ofereau această posibilitate în regiunea balcanică. Numele de rudar, cunoscut şi în 

limbile slave, este dat acestei populaţii românofone din regiunele de influenţă a Imperiului Otoman. 

Referitor la originea rudarilor există foarte puţine cercetări, care prezintă câteva opinii. Originea 

românească a acestora a fost exprimată de unii cercetători maghiari (V. Kovach Aladar, 1922) sau români 

(V. Nicolaescu Plopşor), bazânduse pe argumentele lingvistic şi etnofolcloric, în totalitate româneşti. Alte 

opinii insistă la caracterul lor ţigănesc, ca o ramură a ţiganilor răspândiţi pe un areal larg, pe baza 

trăsăturilor antropologice şi structurii socio-economice. De notat este că însăţi rudarii se distanţează de 

originea şi identitatea etnică ţigănească, în cea mai mare parte considerânduse etnici români. Afirmaţiile 

precum că rudarii şi băieşii sunt un trib româno-ţigănesc, care au ca limbă maternă româna, completează 

teoriile referitor la caracterul etnic al acestora (R. Uhlik, cercetător din Bosnia, 1955). Dacă însăţi rudarii 

se identifică în cea mai mare parte ca români, uneori ca vlahi sau alteori ca rudari în sensul de specific 

etnic, populaţia înconjurătoare, inclusiv românii, cel mai frecvent îi consideră ca ţigani. Deşi deseori se 

face o specificare cum ar fi ţigani români (cigani rumuni, vlaški sau rumunski cigani sau mai nou romi), 

la fel numele de karavlasi cunscut în Bosnia şi Serbia de sud arată aceiaşi asociere cu populaţia 

românească. 

Ţinând cont de identitatea etnică exprimată, precum şi de specificul lingvistic şi etnofolcloric 

românesc, fără reminescenţe ţigăneşti, putem considera această populaţie ca aparţinând etniei române. 

Sigur la originea lor componenta etnogenetică ţigănească este evidentă, mai ales prin antropologie, dar şi 

structură socio-economică, însă dacă acceptăm că orice alte elemente etnice au putut fi contopite prin 

asimilare în cadrul etniei româneşti, nu putem face o excepţie doar pentru romii care au fost asimilaţi în 

cadrul românilor. Ca vechime unele cercetări ajung să arate originea lor în teritoriile româneşti încă din 

secolul XIII, iar de prin secolul XV se cunoaşte existenţa rudarilor, ca o populaţie de limbă română. În ce 

împrejurări s-a petrecut procesul de mixtare şi asimilare românească a acestei populaţii este greu de 

stabilit, tradiţia populară a acestora este legată mai mult de justificarea unei origini româneşti, deşi se pot 

consemna şi elemente mitologice ţigăneşti. Puţinii cercetători care au realizat studii etnografice su 

lingvistice asupra rudarilor înclină spre opinia unei origini mixte româno-rome a acestei populaţii, 

individualizată prin caracterul etnolingvistic românesc deja de mai multe secole (I. Chelcea 1940, B. 

Sikimić 2005). 

Pentru a se detaşa de etniile înconjurătoare, cel mai frecvent rudarii se identifică ca români, mai rar 

ca rudari, iar identitatea comună cu ţiganii este în cea mai mare parte negată de aceştea. De menţionat este 

că nici alte grupuri de ţigani nu-i consideră pe rudari ca fiind aceiaşi etnie cu ei, de romi, căsătoriile mixte 

sau legaturile interculturale între rudari şi alte grupuri de ţigani fiind rare. 

23



Ultimele trei secole rudarii sunt cunoscuţi ca o populaţie care are ca ocupaţie de bază lemnăritul, 

aceştea fiind în mare parte sedentari, deşi destul de mobili în procesele migraţionale care au dus la 

formarea unor comunităţi pe un areal foarte larg în Balcani. Localităţile cu rudari, dar cel mai adesea 

mahalalele situate la periferia unor localităţi deja existente la venirea lor, sunt amplasate în apropierea 

resurselor de lemn, a pădurilor, care reprezentau materia primă pentru îndeletnicirile de meşteşugărit în 

lemn. Prin przma ocupaţiilor rudarii mai sunt cunoscuţi şi cu numele de lingurari, covătari, iar în sârbeşte 

koritari. 

Identitatea lingvistică şi etnografică românească este păstrată în multe cazuri până în prezent, 

deseori cu un specific local etnolingvistic, legată de un amalgam de elemente dialectale olteneşti, 

munteneşti şi bănăţene, precum şi datorită lipsei de contact cu arealul etnolingvistic compact românesc. 

Influenţele sârbeşti se resimt mai ales în ultimele decenii, când s-a redus din izolarea acestora în raport cu 

populaţia înconjurătoare şi ocupaţiile tradiţionale au devenit secundare faţă de migraţia pentru lucru în 

străinătate şi alte îndeletniciri comune. 

Conştiinţa şi identitatea etnică a românilor din Serbia 

Deşi după crieriul etnolingvistic şi etnografic putem identifica destul de bine arealele cu populaţie 

românească în regiunea balcanică, mult mai complicată este problema identităţii etnice declarate a 

acestora. Identitatea şi conştiinţa etnică se reflectă în mai multe aspecte, unul de identificare ca grup 

regional sau local, cu specific etnolingvistic românesc, prezent la majoritatea populaţiei româneşti sub 

diverse forme, iar altul este cel legat de identitatea etnică consemnată la recensămintele oficiale. 

Pentru populaţia românească din Serbia situaţia identitară este diferită de la o regiune la alta, 

precum şi de la caz la caz, în spaţiu şi timp. 

O identitate etnică românească bine determinată, pe parcursul ultimelor două secole, putem găsi 

numai la românii din regiunea Banatului de vest, Vojvodina. Aici populaţia de etnie română se declară caatare, 

conştientizând apartenenţa la poporul român şi considerând România ca ţara de care sunt etnic 

legaţi. Identitatea etnică românească la românii din Banatul de vest prevalează asupra identităţii regionale 

sau etnografice, de bănăţeni, ardeleni sau olteni, fiind declarată ca-atare şi la toate recensămintele 

petrecute. Cazurile de identitate etnică sârbă, iugoslavă sau mai nou regională (de bănăţean, voivodinean) 

sunt particulare şi ţin mai mult de procesele de asimilare etnolingvistică sau originea din căsătorii etnic 

mixte. La recensămintele petrecute majoritatea absolută a populaţiei româneşti s-au declarat la rubrica 

etnică ca români (rumuni). Astfel în cazul românilor din această regiune putem considera ca veridice 

datele recensămintelor populaţiei şi face o analiză demografică în baza lor. Diminuarea constantă a 

numărului etnicilor români în Vojvodina este legată de procesele demografice reale de migraţii, spor 

natural scăzut de mai multe decenii, precum şi de asimilarea în urma căsătoriilor mixte sau schimbării 

mediului etnolingvistic. Cauzele unei identităţi etnice româneşti bine exprimate sunt atât de ordin istoric, 

până în 1918 românii de aici făceau parte comună cu populaţia românească din Banat şi Transilvania, 

unde deja se conturase o identitate românească generală, cât şi a proceselor etnoculturale ce au urmat în 

cadrul Iugolaviei şi Serbiei, existenţa şcolilor, bisericii şi mass-mediei în limba română au menţinut 

mereu identitatea etnică românească nealterată. 

În Vojvodina doar băieşii din regiunea Bačka, care nu fac masă comună cu românii din regiunea 

Banatului, au o identitate românească mai flexibilă, reflectată la diferenţierile ilogice uneori date de 

recensămintele populaţiei. De exemplu, comunitatea băieşilor de la marginea Apatinului apare ca etnici 

români în număr de 1203 la recensământul din 1981, 561 în 1991 şi 967 la ultimul recensământ, din 2002. 

Aceste schimbări demografice aparente sunt date de fapt de identificarea etnică oarecum diferită la 

diversele recensăminte, numărul real al românilor băieşi aici fiind mai mare, însă unii se declară croaţi, 

maghiari sau sârbi. Totuşi românii băieşi din Vojvodina, regiunea Bačka, menţin o identitate etnică 

românească destul de pronunţată, reflectată atât în identificarea lor ca grup etnic, cât şi prin declaraţiile la 

recensăminte. Deşi aceştea nu au instituţii culturale în limba română, caracterul etnic românesc este dat 

nu numai de limba pe care o vorbesc, dar în mod paradoxal şi de specificul confesional, aparţinând 

religiei romano-catolice aceştea nu se pot identifica cu sârbii ortodocşi, dar nici nu au preluat identitatea 

etnică croată sau maghiară. La nivel de grup aceştea se identifică şi ca băieşi. 

Cu totul alta este situaţia la populaţia de limbă română din Serbia de la sud de Dunăre. Atât evoluţia 

etno-istorică diferită a teritoriilor care au aparţinut Imperiului Otoman, cât şi politica etnoculturală 

promovată ulterior în aceste regiuni a dus la existenţa unei identităţi etnice confuze, slab exprimate, 

flexibile şi deseori dată de conjunctura politică şi socio-economică. Arealul etnic românesc din Serbia de 

est, apare la recensămintele populaţiei pe parcursul secolului XX cu foarte mari fluctuaţii cantitative dar 

şi de distribuţie geografică, demonstrând o evoluţie ilogică a bazelor de date furnizate oficial. Datele cele 

24



mai apropiate de realitatea etnică a populaţiei din regiune sunt cele de la recensământul din 1921, una 

dintre cauze fiind şi faptul adoptării exclusiv a criteriului lingvistic pentru identificarea etnică a populaţiei 

la acest recensământ. Toate celelalte recensăminte consemnează o variaţie cantitativă a populaţiei de etnie 

români şi „vlahi”, uneori cu schimbări foarte pronunţate, astfel dacă în 1921 erau consemnaţi 159549 

români în Serbia de est şi centrală, în 1948 apar 102953 vlahi, în 1961 în genere doar 1330 etnici vlahi, 

urmând apoi unele creşteri şi descreşteri cum ar fi 25535 vlahi şi 6387 români în 1981, 17672 vlahi şi 

3507 români în 1991, până la 39953 vlahi şi 4157 români la recensământul din 2002. Desigur că aceste 

date ale recensămintelor nu reflectă situaţia etnodemografică reală, iar cauza diferenţelor atât de 

însemnate constă în declararea diferită a identităţii etnice a aceleiaşi populaţii în diverse perioade. 

Pentru populaţia românească din Serbia putem menţiona declararea următoarelor identităţi etnice, 

care variază de la o perioadă la alta precum şi la nivel de regiuni. 

1. Identitate de români 

În afară de românii din Vojvodina, care se identifică ca români, atât lingvistic cât şi etnic, 

identitatea declarată de român este prezentă şi la populaţia din Serbia de est şi centrală. Plecând de la 

faptul autoidentificării în limba maternă ca român, rumân şi recunoaşterea ca-atare a sinonimiei de români 

(rumuni) şi vlahi (vlasi) de către cercurile ştiinţifice şi oficialităţile Serbiei până la al doilea război 

mondial, putem constata că pentru perioada interbelică identitatea de român era cea dominantă la 

populaţia vorbitoare de graiuri româneşti din Serbia de est, precum şi la o parte din vorbitorii de limbă 

română din alte areale ale Serbiei centrale. Odată cu politica de asimilare etnoculturală, urmată de teoriile 

existenţei unui grup etnic vlah, separat de etnia română, precum şi propaganda care a dus la crearea unei 

imagini etnice neprestigioase şi inferioare legată de identificarea ca român, s-au produs schimbări majore 

de ordin identitar la populaţia românească din Serbia sud-dunăreană. Identitatea de român a persistat 

totuşi până în prezent, manifestată mai ales prin identificarea propriului grup etnolingvistic, de exemplu 

întotdeauna s-a folosit expresiile: vorbeşci rumânieşce, tăinui rumânieşce, pentru a identifica glotonimul 

în care se vorbeşte acasă şi în sat, sau mi-s rumân pentru a exprima identitatea etnică diferită de sârbi, dar 

acestea folosite mai mult în comunicarea cotidiană neformală, care nu s-a reflectat în identificare oficială 

declarată cel mai frecvent. Interesant este că la recensământul din 1948, care a introdus diferenţierea de 

categorii etnice separate de români şi vlahi, în unele sate populaţia s-a divizat între cele două categorii, 

fiind vorba de influenţa cenzorilor posibil care au utilizat întrebările şi în limba română, cum ar fi în satul 

Halova (opština Zaječar), singurul unde majoritatea s-u declarat români şi nu vlahi la recensământul din 

1948 (1589 români şi 17 vlahi dintr-un total de 1634 locuitori). La acelaşi recensămând din 1948 mai 

întâlnim sate unde s-au declarat români o parte din populaţie, de exemplu în satele Rânovăţ (Ranovac, 

opština Petrovac), Porogin (Porodin, opština Žabari) sau Sîga (Sige, opština Žagubica). A urmat o 

diminuare a numărului oficial declaraţi ca români în a doua jumătate a secolului XX, cei mai mulţi care 

şi-au exprimat oficial identitatea ca români şi nu vlahi fiind de fapt din rândul populaţiei de rudari, cum ar 

fi în satele Strijile (Strižilo, opština Jagodina, 465 români în 1981 şi 363 în 1991), Treşneviţa 

(Trešnjevica, opština Paraćin), mai rar şi în unele sate româneşti din regiunea dintre Morava şi Timoc, 

cum ar fi de exemplu în Valeacoani (Valakonje, 39 de români şi 253 de vlahi în 1981, dar numai 1 român 

şi 563 vlahi în 1991, restul românilor declarânduse sârbi), unele sate din opština Petrovac: Claduroa 

(Kladurova, 283 români şi 39 vlahi în 1981, dar nici un român şi 283 vlahi în 1991), Mânăstăriţa 

(Manastirica, 31 români, 440 vlahi în 1981, iar 1991 nici un român şi 432 vlahi), Meniţa (Melnica), 

Rânovăţ (Ranovac), toate fiind în regiunile îndepărtate de România. În Serbia centrală, printre localităţile 

cu rudari, dar şi altele cu populaţie românească deasemenea apare ocazional identitatea de români 

declarată la recensăminte, cum ar fi de exemplu în Osaoniţa (Osaonica, opština Trstenik, 470 români în 

1981), Suvaia (Suvaja, opština Varvarin, 292 români în 1981), Pârciloviţa (Prčilovica, opština Aleksinac, 

222 români în 1981), Staro Selo (opština Velika Plana, 302 români în 1981) şi altele. 

Se observă foarte clar că identitatea etnică românească declarată ca-atare este aproape absentă în 

satele cu populaţie absolut majoritară românească din opštinile de la graniţa cu România, unde până în 

1946 au existat chiar mişcări naţionaliste româneşti. Doar în sate îndepărate, areale etnice româneşti 

izolate din regiunea Moravei sau la vest de aceasta, apare identitatea etnică românească conform 

recensămintelor din perioada de după 1953. 

Dintre cauzele negării identităţii etnice româneşti putem identifica următoarele: 

- Propaganda politică şi socio-culturală sârbească în regiunea Serbiei de est, care a încercat să 

diminueze elementul etnic românesc prin asimilare lingvistică şi etnoculturală. 

25



Harta nr. 30 

Harta nr. 31 

26



Harta nr. 32 

Harta nr. 33 

27



Românii formând majoritatea populaţiei în multe din opštinile Serbiei de est, a fost greu de asimilat 

în totalitate, recurgându-se la alte mijloace, cum ar fi crearea unei categorii etnice separate de vlahi, cu o 

definiţie şi identitate etnică confuză, dar şi susţinerea identităţii etnice sârbe a vlahilor, care ar avea doar 

ca specific bilingvismul sârbo-vlah. Lipsa instituţiilor culturale, religioase şi educaţionale româneşti, a 

unei elite intelectuale, relativa subdezvoltare a regiunii cu populaţie românească, preocupată mai mult de 

problemele socio-economice decât etno-culturale, a favorizat diminuarea conştiinţei etnice româneşti şi 

substituirea acesteia cu cea de identitate sârbească, plecând deseori de la argumentele apartenenţei la 

istoria şi statul sârb. Crearea unei imagini negative legate de români, cu sensuri peiorative uneori, ca o 

identitate inferioară celei sârbe sau iugoslave în general a fost argumentată şi prin evoluţia socioeconomică 

mai bună a Iugoslaviei socialiste faţă de România, până la sfârşitul secolului XX. Identitatea 

etnică de român şi chiar vlah, se asocia deseori cu una de ţigan, cioban sau ţăran, fiind mai puţin 

prestigioasă, imagine oarecum preluată chiar de masa populaţiei româneşti dornică de a se ridica la un 

nivel de emancipare socio-culturală mai ridicată, care putea fi obţinut doar prin intermediul limbii şi 

culturii sârbe. Nu ar fi de neglijat şi teama autorităţilor iugoslave de precedentele mişcări iredentiste a 

populaţiei româneşti din regiunea Timocului, manifestate în secolul XIX dar şi în perioada de până la 

1946, mai ales cu prilejul celui de-al doilea război mondial. Nu întâmplător tocmai regiunile de la 

frontiera cu România, cu populaţie compactă şi majoritară românească, până în prezent au identitatea 

etnică românească cel mai puţin exprimată, făcând deseori subiectul unor dispute politice. 

- Slaba consolidare a elementului etnic românesc din regiune, care nu a avut niciodată formaţiuni 

politico-teritoriale proprii, iar legăturile cu România nu au fost suficiente, inclusiv din cauza interesului 

slab exprimat al statului Român faţă de această regiune. Fiind sub influenţa structurilor sociale specifice 

spaţiului Balcanic dominat de Imperiul Otoman, identitatea etnică nu a reprezentat elementul de bază 

pentru consolidarea unei populaţii, deseori prevalând fie identitatea confesională, fie cea politicoadministrativă 

impusă ulterior. Inexistenţa consolidării etnice a grupurilor etnografice şi dialectale de 

români, care nu au avut condiţiile pentru formarea unei limbi literare, a favorizat dispersarea lor şi 

prevalarea unei identităţi statale impuse. 

- Opoziţia faţă de identificarea cu România, din cauze politice şi socio-economice. Dacă din punct 

de vedere politic s-a format opinia centralizată a unei Iugoslavii relativ democratice şi prospere, faţă de 

România săracă şi lipsită de democraţie pentru perioada socialistă a ambelor state, apoi din punct de 

vedere socio-economic deseori opiniile referitor la o imagine negativă de român au fost formate subiectiv, 

în urma contactelor cu românii veniţi din România. Dacă românii din Serbia, în urma migraţiilor de 

muncă în Europa de vest de după anii 70 ai secolului trecut, şi-au îmbunătăţit situaţia economică, apoi 

pentru mulţi români din România regiunea Serbiei de est a format un areal de câştig mai ales prin muncile 

agricole prestate în sate. Faptul comunicării în limba română a reprezentat un element de unitate oarecum, 

lucrătorii din România fiind atraşi de satele româneşti din Serbia, însă contingentul de populaţie din 

România, slab instruită din pături sărace, a lăsat deseori impresii negative printre românii din Serbia, 

creându-se o imagine a românilor (celor din România) ca săraci, hoţi, tâlhari, forţă de muncă ieftină etc. 

Acest lucru a contribuit oarecum şi la negarea asocierii cu identitatea de român, bazată pe simple 

concluzii de genul „eu nu-s român, nu-s ca cei din România, sunt din Serbia, deci sârb”, deseori întâlnite 

în procesul interviurilor realizate în satele româneşti mai ales din zona de contact cu România. 

Procesele politice şi socio-economice din ultimul deceniu au influenţat şi procesele etnice din 

regiune. Astfel s-a schimbat conjunctura raporturilor politice şi socio-economice dintre Serbia şi 

România, prima fiind într-o profundă criză politică, socială şi economică, iar a doua într-o relativă 

stabilitate şi evoluţie favorabilă. Conştientizarea apartenenţei la o altă etnie decât cea de sârbi, prin 

specificul lingvistic, etnografic şi folcloric a înregistrat mari progrese. Transformarea identităţii sârbeşti 

în una puţin prestigioasă la nivel european, prin politica generală de defavorizare a Serbiei ca stat, 

fragmentarea şi duşmănia creată însăşi în cadrul etniilor sud-slave, a dus la creşterea rolului identităţii 

româneşti la populaţia de limbă română din Serbia, reflectată atât în statisticile ultimului recensământ, cât 

mai ales prin crearea unor organizaţii şi mişcări culturale, politice şi religioase cu caracter pronunţat 

românesc. Mişcările în favoatrea unei identităţi comune româneşti au luat amploare şi în prezent asistăm 

la procese foarte active de revendicare a unei identităţi româneşti, care se materializează prin crearea 

organizaţiilor obşteşti, mass-mediei şi a slujbelor religioase în limba română şi iniţiativele de predare a 

limbii române în şcoli. Susţinerea din partea României, deşi insuficientă şi controversată, se adaugă la 

factorii care favorizează evoluţia identităţii etnice româneşti. Deşi întâmpină opoziţia cercurilor 

naţionaliste sârbeşti, precum şi a mişcărilor de orientare spre individualizarea etniei vlahe, conştiinţa 

etnică românească ia amploare în Serbia de est, fapt ce va duce la creşterea considerabilă a numărului 

celora care îşi vor declara identitatea etnică românească. 

28



De menţionat este şi apariţia unei identificări ca rumâni pentru românii timoceni, după cum se 

vorbeşte în dialectele locale, în opoziţie cu români, pentru cei din România sau Vojvodina. Deşi este clar 

că diferenţa de o literă nu este decisivă pentru a justifica că rumânii nu sunt români, totuşi sunt mişcări 

care susţin o identitate de rumâni, ca denumire autentică pentru cei care sunt recenzaţi ca vlasi (în limba 

sârbă) separată de cea de români. Rumânii ar fi populaţia românească autohtonă din Serbia de est după 

aceste opinii (D. Dragici, 2004). 

2. Identitate de vlahi (vlasi) 

Etnonimul de vlah, vlahi, cu diversele variante în diferite limbi este cunoscut de mult timp ca fiind 

atribuit unei populaţii romanizate. La început triburile germanice au numit populaţia celtică cu acest 

apelativ, Wales sau Valonia fiind printre denumirile de această origine. Preluat de populaţiile slave, acest 

termen a fost atribuit populaţiei de limbă romanică cu care au intrat în contact slavii. Vlah, vlas, voloh, 

vloh sunt printre exoetnonimele utilizate în limbile slave pentru populaţia românească. La fel cu numele 

de vlahos în greacă sau olah în maghiară a ajuns să fie identificată populaţia românească din diversele 

regiuni. Deşi românii însăşi nu şi-au însuşit pe deplin acest etnonim, variante etno-toponimice au existat 

şi există până în prezent, identificând structurile politico-statale româneşti, cum ar fi Valahia (Vlahia), 

vlăhiile aromânilor din Grecia, Moldo-Vlahia Ungro-Vlahia etc. Slavii de sud au atribuit acest nume 

populaţiei româneşti atât de la nord cât şi de la sud de Dunăre, iar formaţiunile statale româneşti, în 

special Ţara Românească vecină, era conoscută în sârbă sau bulgară ca Vlaşka. 

Astfel atribuirea etnonimului de vlah populaţiei româneşti din Serbia este de mult timp. Alta este 

situaţia argumentării unei etnii cu numele de vlahi, vlasi separată de cea românească. Cu precădere după 

cel de-al doilea război mondial, în Serbia, ca şi în Bulgaria, a început să se facă diferenţierea între români 

şi vlahi. Cauzele sunt inclusiv de ordin politic, pentru a evita eventualele revendicări iredentiste ale 

populaţiei româneşti, numeroase în regiunile de frontieră ale Serbiei şi Bulgariei. Prin crearea unei 

minorităţi separate de cea română, cu numele de vlahi, s-a urmărit diminuarea influenţelor etno-culturale 

şi politice româneşti în regiune. Paralel cu aceasta s-a promovat o politică de asimilare lingvistică şi 

culturală, care a sfârşit prin schimbarea identităţii populaţiei româneşti. 

În prezent identitatea de vlah se manifestă prin câteva opinii diferite: 

- Vlahii ca parte componentă a etniei sârbe. Opinie promovată de cercurile naţionaliste sârbeşti, 

preluată şi de o parte din populaţie de limbă română. Vlahii ar constitui o subetnie a sârbilor, autohtonă în 

regiune, care are ca specific bilingvismul sârbo-vlah, care a existat întotdeauna. Se recunoaşte oarecare 

legături etnogenetice cu românii, însă se insistă pe identitatea etnică de sârbi, care este dominantă 

dintotdeauna la vlahi. Vlahii ar avea mult mai multe trăsături etnoculturale comune cu sârbii decât cu 

românii. Se face abstracţie de prezenţa vlahilor şi în teritoriile Bulgariei, ceea ce ar crea confuzii, cine ar 

fi acei vlahi, parte componentă a sârbilor sau bulgarilor? 

- Vlahii ca etnie separată, minoritate etnică în Serbia, cu trăsături etnogenetice, etnoculturale şi 

etnolingvistice proprii. Câteva variante diferite există, cum ar fi vlahii ca o etnie autohtonă, alta decât 

românii din România sau vlahii ca o etnie formată în urma interferenţelor româno-sârbe, având în acest 

caz un caracter etnogenetic mixt. Susţinătorii acestei opinii se bazează şi pe existenţa oficială a celor două 

etnii separate în Serbia, românii din Vojvodina şi vlahii din Serbia de est. În sprijinul ideii existenţei unei 

etnii vlahe se aduc argumentele ce individualizează populaţia vlahă (românească) din Serbia de est, ca 

trăsături etnografice specifice, lipsa identităţii româneşti, particularităţile lingvistice dialectale. Datorită 

utilizării doar a graiurilor locale româneşti, din cauza lipsei şcolilor în limba română, există tentative de 

creare a unei variante scrise a limbii „vlahe”, bazată pe dialectele locale, preponderent timoceanoungurean. 

Astfel de tentative au existat încă din perioada de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 

când au apărut ziare în dialect românesc local, în grafia chirilică, cum ar fi „Vorba Noastră”. În prezent 

alcătuirea unor standarte literare pentru limba română dialectală nu a căpătat amploare, fiind utilizate întrun 

cerc redus de entuziaşti, alfabetul adoptat fiind atât chirilic cât şi latin. O problemă esenţială pentru 

definirea etnicităţii vlahe constă anume în utilizarea acestui etnonim, care se foloseşte preponderent în 

cazurile când se vorbeşte în limba sârbă, deoarece însăşi populaţia de limbă română nu şi l-a însuşit nici 

în vorbirea dialectală, etnonimul de autoidentificare fiind cel de rumân. În tendinţa de a combina cele 

două etnonime, de vlah şi rumân, există tentative de a crea un nume artificial pentru noua etnie vlahă din 

Serbia, cum ar fi cele de vlarumân sau rumânovlah. Diverse organizaţii culturale şi politice susţin ideia 

unei identităţi etnice de vlahi, ca minoritate etnică separată în Serbia, care nu ar avea legătură cu vreun alt 

stat vecin. Această idee este în general susţinută şi de mass-media, instituţiile ştiinţifice şi oficialităâile 

locale şi naţionale ale Serbiei. 

- Vlahii ca o subetnie a românilor, este o variantă de compromis, care ar permite eliminarea 

opoziţiei etnonimice vlah-român şi totodată crearea în principiu a unei identităţi comune. Argumentele 

29



care se aduc în susţinerea acestei idei sunt cele care demonstrează posibilitatea sinonimiei în cazul 

etnonimelor utilizate în diverse limbi pentru populaţia românească, cum este larg răspândit acest fapt şi la 

numeroase alte popoare (greci-elini, germani-nemţi-deutsch, albanezi-arnăuţi-sqiptari, unguri-maghiari 

etc.). Apoi se poate de argumentat şi specificul etnografic local al românilor vlahi, mai arhaici în limbă şi 

tradiţii ca românii din Vojvodina sau România. Unul dintre considerentele de bază care stă la dubla 

recunoaştere a etnonimiei de vlahi şi români este legată de cadrul oficial de manifestare a acestei populaţii 

româneşti care figurează în datele recensămintelor ca minoritate etnică de vlahi (vlasi). Această opinie, de 

identificare dublă, vlahi-români ia amploare ultimii ani, numeroase organizaţii culturale şi politice ale 

românilor-vlahilor din Serbia de est adoptândo în prezent. Pe acest principiu a fost format în 2007 şi 

Consiliul Naţional al Vlahilor – Rumânilor din Serbia, separat de cel al românilor, care întruneşte românii 

din Vojvodina, dar are filiale şi în Serbia de est. Ideile sunt încă confuze deseori, unii acceptând 

identitatea comună românească iar alţii ezitând a se pronunţa asupra caracterului identitar comun 

românesc sau separat al rumânilor-vlahilor din Serbia de est. Astfel adepţii ideii unităţii româno-vlahe, 

exprimată prin diversitatea de etnonimie, folosesc numele de vlah (vlasi) în limba sârbă (spre deosebire 

de cel de rumun devenit comun pentru alţi români), dar cel de rumân sau mai rar român pentru 

identificarea în limba română. 

3. Identitatea de sârbi 

În timp ce se poartă dispute dacă vlahii sunt români şi numeroase mişcări se contrazic în 

problemele legate de etnonim şi glotonim, cea mai mare parte a populaţiei româneşti apare conform 

datelor recensămintelor, ca declarându-se de etnie sârbi. Astfel din totalul populaţiei româneşti din Serbia 

de est şi centrală sau cel puţin care poate fi numită de limbă maternă română, după estimările detaliate a 

datelor demografice constituind în jur de 250 mii, doar 40 mii se declară vlahi şi 4 mii români, restul 

revenind celora care s-u declarat ca identitate etnică sârbi. Identitatea etnică sârbă printre românii din 

Serbia de est a căpătat amploare ultimii 70 de ani, fiind legată de propaganda oficială, de tendinţele de 

integrare în societatea sârbească, dar şi ca rezultat al proceselor de asimilare lingvistică şi etnoculturală. 

Există desigur şi îndoieli faţă de corectitudnea datelor recensămintelor, care deseori sunt influenţate de 

politica oficială promivată sau chiar falsificate. Cu certitudine putem afirma că etnia care este trecută 

prioritar în cazurile unor declaraţii incerte sau confuze asupra identităţii etnice este cea de sârb. Ca să fie 

cineva recenzat ca vlah sau român este obligatoriu să fie exprimată expres aceasta, spre deosebire de 

identificarea ca sârbi, care deseori este tacită sau în cazul numeroaselor înregistrări a peroanelor absente. 

Oricum, realitatea este că o mare parte din populaţia românofonă din Serbia de est se identifică în mod 

oficial ca fiind de etnie sârbi. La nivel local sau când e vorba de deosebirea de sârbii din satele vecine sau 

din alte regiuni aproape întotdeauna identitatea de vlah, rumân apare ca o componentă a conştiinţei 

propriului specific lingvistic şi etnocultural, dar ea nu se manifestă şi în cazul unor declaraţii oficiale. 

Cauzele identificării ca sârbi sunt multiple, unele de ordin politic, cum ar fi chiar frica de a avea neplăceri 

din cauză unei identităţi etnice aparte de majoritatea etnică a statului, apoi dorinţa de emancipare ca o 

populaţie titulară în statul care îl reprezintă, convingerea că perspectivele personale vor fi mai bune în 

cazul aderării la naţiunea titulară, dorinţa de a depăşi pereferizarea politică, socio-economică şi culturală 

în care se află regiunea Serbiei de est, nuanţele de identificare ca sârbi oarecum apropiindui de rolul 

central pe care l-ar ocupa în stat. Alte motive sunt de ordin socio-economic şi psihologic, astfel crearea 

unei imagini negative pentru identitatea etnică românească sau vlahă pe parcursul multor decenii, în 

contrast cu imaginea de identitate etnică sârbă, pozitivă, glorioasă şi superioară altora din regiune, apoi 

condiţiile existenţiale mai bune pe care le-a oferit statul iugoslav faţă de România socialistă au creat un 

anturaj favorabil identificării cu identitatea generală iugoslavă şi sârbă la românii din Serbia de est. Lipsa 

oricăror instituţii cultural-educaţionale şi a mass-mediei în limba maternă, influenţa exclusivă a educaţiei 

şi culturii sârbe, tendinţele de depăşire a situaţiei de periferizare şi subdezvoltare, datorată oarecum şi 

caracterului etnic nesârbesc al regiunii, completează motivele de preluare la nivel oficial a identităţii 

sârbeşti. Interesant este de notat că studiile sau relatările care se fac despre populaţia românească-vlahă a 

regiunii Serbiei de est, ca să poată distinge vlahii, vorbitorii de limbă română, faţă de „ceilalţi” sârbi 

utilizează cel mai frecvent noţiunea de „pravi srbi (sârbi adevăraţi)” pentru etnicii sârbi şi diverse 

apelative de genul vlahi, sârbi de limbă vlahă, sârbi influenţaţi de români, pentru populaţia românească 

(în opinia lor sârbească) a regiunii. Astfel concluziile se impun oricum că vlahii nu sunt „sârbi adevăraţi”. 

Unul dintre cele mai mari paradoxuri este legat de faptul că identitatea declarată de sârbi este 

absolut dominantă tocmai în regiunile cu majoritate absolută românească cum ar fi opštinile Kladovo, 

Negotin, Majdanpek, unde elementul etnolingvistic sârbesc este minoritar. În majoritatea satelor din 

aceste opštine identitatea etnică de sârbi este principala, numărul celor declaraţi ca vlahi sau români fiind 

30



nesemnificativ. Explicaţiile acestei situaţii ilogice aparent, constau în rezultatele propagandei etnopolitice 

mult mai active în aceste regiuni de la graniţa cu România, de înstrăinare a conştiinţei etnice româneşti, 

privită cu suspiciune de autorităţile sârbe. Alt motiv obiectiv este că tocmai din această regiune, cândva 

destul de săracă, s-a produs cea mai masivă migraţie a populaţiei spre statele din Europa de vest începând 

cu anii 60 ai secolului XX, practic satele fiind depopulate, deşi majoritatea au rămas în evidenţa statistică 

cu reşedinţa în satele respective. Multe dintre localităţile rurale au până la 80 % populaţie migrată ca forţă 

de muncă în Austria, Germania, Franţa, Elveţie etc. prezenţa la locul de baştină fiind ocazională şi mai 

mult în timpul verii. Aşa se face că în mod real nu au fost recenzaţi direct majoritatea locuitorilor, dar sau 

făcut estimări în baza declaraţiilor unor membri de familie sau a datelor anterioare, rubricile fiind 

completate aleatoriu inclusiv ce ţine de caracterul etnic, confesional etc. 

Românii din Vojvodina, în special din localităţile româneşti ale Banatului occidental, au identitatea 

etnică românească bine determinată, reflectată şi prin evoluţia logică pe parcursul recensămintelor oficiale 

realizate în Serbia. Aceasta se datorează conjuncturii istorice, politice şi socio-culturale din provincia 

Vojvodina, unde identitatea etnică a fiecărei comunităţi etnolingvistice s-a conturat încă din perioada 

Imperiului Austro-Ungar, iar Serbia a respectat drepturile minorităţilor etnice din această regiune. 

Românii din Vojvodina au fost recunoscuţi ca minoritate etnică, iar o serie de acorduri bilaterale cu 

România au facilitat dezvoltarea etnoculturală, prin existenţa de şcoli, biserici, publicaţii şi mass-media în 

limba română. Astfel conştiinţa naţională general românească a prevalat, identitatea regională fiind 

auxiliară. Procesele de asimilare şi preluare a identităţii sârbeşti sunt limitate la existenţa căsătoriilor 

mixte, aflarea în mediul majoritar sârb, de obicei la un nivel individual. Migraţia românilor spre state din 

Europa occidentală, SUA, Canada, a diminuat constant numărul populaţiei româneşti în localităţile de 

baştină. 

Alta este situaţia la românii din Serbia de la sud de Dunăre, unde problema identităţii etnice şi a 

conştiinţei naţionale este una dintre cele mai controversate. Evoluţia istorică în acest areal a fost diferită 

de cea din Vojvodina, procesele de consolidare şi creare a unei conştiinţe etnice bine determinate 

continuând şi în prezent. Identitatea etnică declarată diferă foarte mult de la perioadă la perioadă, fiind 

influenţată de situaţia politică, socio-economică sau etnopsihologică. Bazându-se pe identificarea 

etnolingvistică, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se contura o identitate etnică 

românească în arealul românilor din Serbia de est. Lipsa unor instituţii culturale şi educaţionale în limba 

maternă, dezinteresul din partea României şi politica oficială sârbească de a asimila această populaţie a 

dus la diminuarea identităţii etnice româneşti, prezentă la nivel de identificare mai mult local, slab 

exprimată în mişcări de emancipare etnoculturală. În acest sens românii din Serbia de est fac parte mai 

mult din categoria acelor criptoetnii, prezente şi în alte areale din Balcani sau diverse regiuni ale lumii. În 

genere la nivel de identificare etnică, doar romii (ţiganii) din Serbia prezintă atfel de caracteristici ca 

românii din Serbia sud-dunăreană. Evoluţia demografică bazată pe datele recensămintelor populaţiei este 

ilogică, neputând fi luată în calcul la realizarea unor cercetări obiective a situaţiei etnice a populaţiei 

românofone din Serbia centrală şi de est. 

Situaţia identitară a fost complicată şi de politica oficială de divizare a populaţiei de limbă română 

între categoriile de români (rumuni) şi vlahi (vlasi), cu tendinţe de a justifica două etnii separate, una 

legată de români în general, iar alta ca o minoritate etnografică nedeterminată. Totodată nu putem 

considera pe deplin departajarea între cele două etnonime, deoarece vlahi (vlasi) s-au declarat în mare 

parte în baza anchetelor efectuate în limba sârbă, deoarece în grai local românesc cel mai utilizat etnonim 

de autoidentificare este tot cel de român (sub forma de rumân). Astfel majoritatea acceptă sinonimia 

etnonimelor vlah şi român. Faptul că majoritatea populaţiei românofone din regiune se declară sârbi ca 

identitate etnică prezintă cel mai contradictoriu aspect. Motivaţiile sunt diverse, legate de conştiinţa 

confuză, de apartenenţă la Serbia ca cetăţeni a acestui stat, apoi de ordin politic şi socio-economic, 

transformate într-un complex etnopsihologic. În genere identitatea etnică românească a devenit una mai 

puţin prestigioasă decât cea sârbească, ca rezultat al politicii etnoculturale, iar apartenenţa la vlahi este 

asociată cu cea de ţărani, înapoiat şi periferic în raport cu etnocentrismul sârbesc. Ultimul deceniu se 

produce o emancipare etnică românească, care devine tot mai evidentă şi mai larg răspândită în rândul 

populaţiei românofone din Serbia de est. 

Un aspect interesant îl prezintă masa de populaţie de limbă maternă română, cunoscuţi în 

Vojvodina ca băieşi iar în Serbia centrală şi de est ca rudari. Aceşti vorbitori ai limbii române sunt în 

general consideraţi ca ţigani de către alte grupuri de români, precum în general şi de alte etnii 

înconjurătoare. Totodată autoidentificarea acestora este mai mult românească, identitatea de romi sau 

ţigani fiind absolut negată. Băieşii din Vojvodina, în general catolici, se identifică ca români, atât oficial 

cât şi la nivel comunitar local. 

31



Harta nr. 34 

Harta nr. 35 

32



Populaţia de rudari, creştin-ortodocşi, din Serbia centrală şi de est la nivel comunitar local 

deasemenea cel mai des se identifică ca români, iar la recensăminte în mod divers în funcţie de perioade 

şi regiuni. Majoritatea au fost recenzaţi ca sârbi, unii ca români şi foarte rar ca romi. S-u declarat vlahi 

doar cei din arealul Serbiei de est, în apropierea populaţiei româneşti compacte din această regiune. 

Curios este că pe parcursul întregii perioade a secolului XX unele din comunităţile de rudari au continuat 

să păstreze identitatea declarată de români, fiind mai consecvenţi chiar decât românii ungureni sau ţărani 

din Serbia de est, cum este exemplul localităţilor Strižilo (Strijila) sau Trešnjevica (Treşneviţa) de la vest 

de râul Morava. Totodată, alte grupuri de români privesc pe rudari şi băieşi ca pe un element etnic străin, 

de ţigani, deşi identitatea lingvistică îi uneşte. 

Acest fapt, al identităţii etnice diverse, poate fi privit şi ca o ierarhizare etnică presigioasă şi 

neprestigioasă. Identitatea etnică sârbească, ca fiind a naţiunii titulare în stat, susţinută de propaganda 

politică şi etnoculturală, ocupă locul cel mai prestigios. Identitatea de vlahi sau români este în general 

neprestigioasă, asociată cu ţărani, ciobani, necărturar (realitate obiectivă, de cunoaştere mai slabă a limbii 

sârbe în masă), înapoiat şi periferic, dar şi imaginea neprestigioasă a României socialiste, de sărăcie şi 

hoţie (creată şi în urma migraţiei de muncă din România). Şi mai puţin prestigioasă este identificarea ca 

romi, ţigani, încât rudarii şi băieşii preferă identitatea românească. 

În realitate problema identitară este legată de existenţa unei identităţi etnice confuze, slab 

exprimate, apoi identitate dublă sau triplă, combinată cu identitatea statală, regională, locală, lingvistică şi 

etnoculturală. În funcţie de conjunctura politică, socio-economică şi etnoculturală se manifestă diferite 

tendinţe de autoidentificare, la românii din Serbia de est fiind foarte evident acest lucru. 

Situaţia etno-culturală 

Pentru cele două regiuni cu populaţie românească din Serbia situaţia este foarte diferită. 

Vojvodina 

Putem considera că în această provincie a Serbiei etniile minoritare se bucură de toate condiţiile 

necesare unei activităţi etnoculturale proprii. Cadrul legislativ asigură dezvoltarea culturii naţionale şi se 

realizează în practică. Limba română este printre limbile oficiale a Provinciei Autonome Vojvodina, 

utilizată în localităţile cu populaţie majoritar românească. Caracterul etnic românesc este recunoscut, iar 

drepturile de instruire în limba română, biserică naţională, publicaţii şi activităţi culturale diverse se 

realizează pe întreg parcursul existenţei în cadrul Serbiei. 

Foarte important pentru menţinerea caracerului etnic românesc şi dezvoltarea culturii naţionale este 

existenţa şcolilor cu predare în limba română. Practic în toate localităţile majoritar româneşti există şcoli 

cu predarea tuturor obiectelor în limba română. În prezent în 27 de localităţi, toate în regiunea de sud şi 

centrală a Banatului occidental (sârbesc) există şcoli cu predare în limba română. În trecut numărul 

acestora a fost mai mare, unele fiind închise din motive obiective de lipsă a elevilor. Crearea şcolilor 

româneşti datează încă din secolul XIX, ca parte comună cu celelalte teritorii româneşti din Austro- 

Ungaria. Apoi statutul şcolilor româneşti a fost recunoscut de nou-creatul Regat iugoslav, până la cel deal 

doilea război mondial materialele didactice şi pregatirea cadrelor fiind asigurată de România. După cel 

de-al doilea război mondial, în Iugoslavia socialistă, a fost creată o bază proprie de programe şcolare şi 

cadre didactice în limba română, fiind create secţii în limba română la Institutul Pedagogic din Vârşeţ, 

precum şi filologie română la Novi Sad şi Belgrad. Baza materială didactică este asigurată de Serbia, 

creându-se o comunitate intelectuală românească proprie în Banatul sârbesc. 

Românii din Banatul sârbesc au structura bisericească proprie, unde slujbele se oficiază în limba 

română. Biserica Ortodoxă Română este oficial recunoscută ca având jurisdicţia asupra parohiilor cu 

populaţie românească, reprezentată prin Episcopia Dacia Felix şi Vicariatul de Vârşeţ. Preoţii sunt 

majoritar de origine români locali sau din România. Există în prezent 36 de biserici româneşti în Banatul 

sârbesc, majoritatea având preoţi parohi şi slujbele oficiinduse în limba română. 

Deşi există unele probleme administrative între Episopia Dacia Felix şi Vicariatul de Vârşeţ, 

ultimul fiind cel susţinut de oficialităţile Serbiei, biserica creştin-ortodoxă românească are o mare 

importanţă la menţinerea identităţii şi promovarea valorilor naţionale printre românii din Banatul sârbesc. 

Majoritatea absolută a românilor din Vojvodina sunt creştin-ortodocşi, sărbătorile se ţin pe rit nou 

ca şi în România. Greco-catolici sunt în număr mic românii la Marcovăţ şi Iancaid. Romano-catolici sunt 

băieşii din regiunea Bačka, îndepărtaţi de arealul compact românesc şi locuind în mediu etnic mixt, 

maghiar, croat şi sârb. Există adepţi şi ai diferitor confesiuni neoprotestante, devenite active încă de la 

începutul secolului XX în regiune. Unele confesiuni întrunesc comunităţi compacte de români şi se 

oficiază şi predici în limba română, cum ar fi adventiştii, evangheliştii, penticostalii şi nazarenenii. 

Publicaţiile periodice în limba română există la toate nivelele, susţinute de stat, comunitatea 

33



românilor, asociaţii culturale, biserici sau comunitatea locală. Revista „Libertatea” este publicaţia oficială 

în limba română a Provinciei Autonome Vojvodina, apare la Panciova. „Cuvântul Românesc”, publicaţie 

a Comunităţii Românilor din Serbia apare la Vârşeţ. O serie de reviste şi ziare apar la nivel local, 

susţinute de asociaţii culturale, biserici sau comunitatea sătească, astfel periodic apar publicaţii la Lokve 

(Sâmiai, „Foaia Sân Mihaiului”), Vladimirovac (Petrovasâla, „Familia”), Torac („Tradiţia”), Uzdin 

(„Tibiscus”), Alibunar, Straja, Coştei şi altele. 

Publicarea în limba română de literatură artistică, didactică, ştiinţifică, monografii de sate, biserici 

sau activităţi culturale, traduceri din alte limbi apar la mai multe edituri, la Panciova, Vârşeţ şi Alibunar. 

Există o bogată tradiţie de publicare a monografiilor de sate şi activităţi etno-culturale, etno-folclorice 

(fanfare, coruri, ansambluri) în limba română. 

Mass-media în limba română este completată de emisiuni radio şi TV realizate la Novi Sad, Vârşeţ 

şi unele posturi locale. Se difuzează atât ştiri oficiale, cât şi programe folclorice, culturale, informaţii 

diverse, timpul alocat fiind divizat pentru diferite limbi, în afară de sârbă fiind şi în maghiară, slovacă, 

rusină. 

Activităţile de caracter etnic românesc sunt susţinute şi de o serie de organizaţii etnoculturale, 

politice, artistice sau comunitare locale. Organizaţia de bază care reprezintă interesele românilor din 

Vojvodina este Comunitatea Românilor din Serbia cu sediul la Vârşeţ. Urmează diverse asociaţii locale 

non-guvernamentale sau unele ca ASTRA la Coştei având tradiţii naţionale. Acestea desfăşoară diverse 

activităţi etnofolclorice, literare, socio-culturale, reprezentând românii din regiune. 

Folclorul specific bănăţean sau cu elemente ardelene şi oltene în unele localităţi, portul naţional, 

tradiţiile şi obiceiurile româneşti, sunt bine păstrate şi întreţinute prin efortul conducătorilor de 

ansambluri, coreografi, etnografi, deseori amatori, care au educat şi transmis tinerilor generaţii elementele 

tradiţionale româneşti. 

Fanfarele şi Corurile româneşti au vechi tradiţii, într-o serie de localităţi păstrându-se până în 

prezent. 

Serbia centrală şi de est 

Spre deosebire de situaţia minorităţilor etnice din Vojvodina, unde există toate drepturile pentru 

dezvoltarea etnoculturală, românii de la sud de Dunăre, unde formează areale compacte cu populaţie 

românească în Serbia de est, regiunea Timocului, n-au beneficiat de aceste drepturi. Lipsa unor şcoli cu 

predare în limba română, a mass-mediei şi publicaţiilor, precum şi politica de intimidare a identităţii 

româneşti au ca rezultat asimilarea mai accentuată a românilor din acest areal. Elementul etnic românesc 

oricum s-a păstrat, prin perpetuarea tradiţiilor, folclorului, portului popular, precum şi păstrarea limbii 

române sub forma graiurilor locale, fără a fi utilizată şi în formă scrisă. 

Pe parcursul secolului XIX a fost atestată prezenţa limbii române în biserici, unde se oficiau 

slujbele pe alocuri şi în graiurile româneşti. Publicaţii în limba română au apărut sporadic în perioada 

interbelică, iar cel mai cunoscut devenise periodicul „Vorba Noastră”, în grai românesc timocean cu 

grafie chirilică care a aparut din 1944 pe parcursul câtorva ani. De menţionat că în perioada celui de-al 

doilea război mondial, mai ales odată cu ocuparea Iugoslaviei şi desfiinţarea acesteia ca stat, au apărut 

mişcări naţionale româneşti, care aveau caracter iredentist. Cristea Sandu, Gheorghe Suveică şi alţii au 

fost printre activiştii locali care au propagat cultura şi identitatea românească în Serbia de est. Posibil că 

politica oficială sârbească a încercat mereu să asimileze elementul etnic românesc, inclusiv din 

considerente de a evita mişcările iredentiste pro-române. 

Apoi, în mod paradoxal, spre deosebire de numeroase alte etnii din Iugoslavia socialistă, românii 

din Serbia de est, care întotdeauna au fost întrun număr mare, n-au avut nici un fel de drepturi de 

emancipare etnică, fiind aproape „dispăruţi” din mozaicul etnic iugoslav. 

Abia după 1990 mişcările de emancipare etnică românească au început să reapară, căpătând unele 

drepturi mai ales în ultimii ani. Au fost înfiinţate o serie de organizaţii culturale şi politice care au ca scop 

promovarea drepturilor românilor / vlahilor din regiune. Câteva publicaţii apar sub egida acestor asociaţii, 

cum ar fi „Vorba Noastră”, „Curcubeul Timocean”, dar şi unele cărţi. 

Emisiuni radio se limitează la programele folclorice şi muzică românească locală, de altfel foarte 

bogată şi creativă. Prin crearea agenţiei Timoc Press se produc şi emisiuni TV, ştiri, precum şi 

documentare despre activităţile comunităţilor româneşti din regiune. 

Cu părere de rău învăţământul în limba română lipseşte cu desăvârşire, nu există nici măcar 

predarea facultativă a limbii române în vreo şcoală din regiune. La acest capitol chiar comunităţile mai 

dispersate ale aromânilor din Macedonia şi Albania, sau românii din unele localităţi din Bulgaria au mai 

mari succese. 

34



Printre cele mai importante manifestări ale românilor din Serbia de est este înfiinţarea 

Protopopiatului de Dacia Ripensis în 2004 de către preotul Boian Alexandrovici în satul natal Mălainiţa. 

Această iniţiativă a fost întâmpinată negativ de către oficialităţile Bisericii Ortodoxe Sârbe care au creat o 

serie de probleme şi împiedică până în prezent oficierea slujbelor în limba română. Totodată, crearea unei 

biserici româneşti în Serbia de est are repercursiuni asupra populaţiei din întreg arealul etnic românesc, 

astfel în regiunea Moravei, în satele Proşăţ şi Batinţ, ipodiaconul Iel Buobu Lui oficiază slujbe în limba 

română, preconizându-se înfiinţarea deja mai multor biserici româneşti. 

Alături de emaniciparea religioasă în limba română, o activitate intensă este şi în rândul 

formaţiunilor politice. Deja există mai multe organizaţii cu caracter politic, de a reprezenta populaţia 

românească / vlahă din regiune. Prima a fost Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia, înfiinţată încă 

în 1993 şi condusă până în prezent de Dimitrie Crăciunovici. După o perioadă de monopol în rândul 

mişcărilor cu caracter etnic românesc, această organizaţie este întrecută prin activităţi de Partia 

Democrată a Rumânilor din Sârbie, înfiinţată de Predrag Balaşevici. Mai există o serie de partide mici, 

cum ar fi Partidul Vlahilor Sârbi, de orientarea radical pro-sârbească, condus de Zăichescovici, apoi 

Partidul Democrat Român de la Petrovăţ şi altele practic inactive. 

Diversele asociaţii culturale sunt în prezent sub egida Consiliului Rumânilor din Sârbie, care a fost 

înfiinţat în 2007 şi este recunoscut de stat ca reprezentând interesele minorităţii vlahe din Serbia. 

Aspecte etnodemografice 

Referitor la numărul total al românilor din Serbia în diverse perioade istorice putem menţiona 

următoarele date: 

- 1846 Primele date statistice legate de românii din Serbia menţionează prezenţa a 97215 români. 

- 1857 geograful francez Guillaume Lejean cifrează numărul românilor din Serbia la 104343. 

- 1866: Conform Geographisches Handbuch zu Andrees Handatlas (Leipzig und Bielefeld, 1882), 

în Serbia trăiau conform datelor statistice din 1866 127545 români, constituind 10,5 % din populaţia 

totală a ţării. 

- 1890: datele statisticile indică prezenţa a 149713 români în Serbia 

- 1895: 159510 români, constituind 6,4 % din populaţia statului. 

- 1900: Conform statisticilor oficiale sârbeşti, numărul românilor scade brusc şi fără motiv la 

122429 persoane, motiv pentru care veridicitatea acestor cifre a devenit tema unor dispute. 

- 1921: Conform primului recensămtului iugoslav, care s-a petrecut în 1921, repartiţia românilor 

din teritoriul Serbiei de astăzi era astfel: 

1. În Serbia de la sud de Dunăre trăiau 159549 români. Această cifră îi include însă şi pe cei 

aproximativ 15000 - 20000 aromâni din Macedonia de nord (înglobată în 1912 Serbiei) 

2. În Banat (Banatul sârbesc) trăiau 67897 români 

3. În Bačka (Bacica) şi în Barania trăiau 1633 români (aici este vorba de fapt de ţigani băieşi, 

prezenţi şi în sud-vestul Ungariei) 

- 1931: în estul Serbiei Centrale trăiau conform datelor oficiale 57000 români iar în Vojvodina erau 

înregistraţi 78000 români 

- 1948: 64095 români şi 102953 de vlasi. 

- 1953: 198793 vorbitori de limbă română în Serbia Centrală, însă numai 29000 persoane 

înregistrate drept români (oficial vlahi) şi 57218 români în Vojvodina. 

- 1961: în estul Serbiei Centrale: 1330 români (oficial vlahi) iar în Voivodina: 57259 români 

- 1981: În Iugoslavia trăiau 135000 persoane vorbitoare de "limbă valahă" (majoritatea în estul 

Serbiei Centrale) iar în Voivodina: 47289 români 

- 1991: În Serbia trăiau 71536 persoane vorbitoare de "limbă valahă" (aproape toate în estul Serbiei 

Centrale); însă numai 16.539 persoane înregistrate drept valahi. În Voivodina: 38.832 români 

- 2002: 74630 români şi 89333 vorbitori de limbă română, sau cca 1 % din populaţia Serbiei, faţă 

de 4 % în 1921. În Serbia Centrală au fost înregistrate 59729 persoane vorbitoare de limbă română, 

respectiv 44110 români şi vlasi. În Voivodina au fost înregistrate 29604 persoane vorbitoare de limbă 

română, respectiv 30520 etnici români. 

Se disting două areale distincte cu populaţie românească în Serbia, din punct de vedere istoric şi 

geografic: 

1. Vojvodina, cu un număr total de 30520 de români la recensământul din 2002 (2 % din populaţia 

provinciei), unde românii constituie majoritatea întro serie de localităţi rurale din partea de sud şi centru a 

Banatului occidental (sârbesc), în opštinile: Alibunar (26 %), localităţile Sân Mihai (Lokve), Nicilinţ 

(Nikolinci), Seleuş (Seleuš), Petrovasâla (Vladimirovac), Bela Crkva (5 %): Grebenaţ (Grebenac), Vršac 

35



(11 %): Coştei, Jamul Mic, Pârneaora (Malo Središte), Marcovăţ, Mesici, Oreşaţ, Râtişor, Sălciţa, Straja, 

Vlaicovăţ, Voivodinţ, Kovačica (7 %): Uzdin, Kovin (4 %): Deliblata, Mramorac, Pančevo (3 %): Satu 

Nou, Doloave, Glogoni, Plandište (7 %): Sân Ianăş, Mărghita, Zrenjanin (2 %): Ecica, Iancaid, Clec, 

Žitište (9 %): Torac, Sečanj (4 %): Sărcia 

Localitatea Ovcea este inclusă în aria Belgradului în prezent. 

În afară de românii din Banat, s-au declarat români şi populaţia de băieşi românofoni din regiunea 

Bačka, în următoarele localităţi din opştinile Apatin (4 %): Apatin, Sonta, Bač (4 %): Vaisca şi altele. 

2. Serbia de est (regiunea Timoc), 

cu un areal compact de localităţi româneşti formând majoritatea de facto în mai multe opštine. 

Identitatea română este mai slab exprimată fiind substituită oficial prin cea de vlasi (vlahi), iar majoritatea 

declarându-se chiar sârbi. 

Recensământul din 1921 este mai aproape de adevăr faţă de cele din perioada postbelică, care ne 

prezintă diminuări drastice şi oscilaţii ilogice ale numărului de vlasi (români). 

În prezent tendinţa este de creştere a numărului celora care se consideră români şi procesele de 

renaştere naţională sunt foarte active. 

Astfel la recensământul din 2002 s-au declarat 39953 vlasi (vlahi) şi 4157 români. Practic populaţia 

d limbă română este peste 300000 în această regiune. 

Arealul de răspândire este între râul Morava la vest, Dunăre la nord şi est, graniţa cu Bulgaria la est 

şi masivul Rtanj la sud. 

1400 

1200 

1000 

800 

600 

400 

200 

0 

numărul 

250000 

200000 

150000 

100000 

50000 

0 

Evoluţia numărului de români în Serbia 

conform recensămintelor oficiale 

1846 1890 1921 1948 1961 1981 1991 2002 

Români total 97215 149713 229079 167048 58589 72824 60120 74630 

Români 64095 57259 47289 42316 34576 

Vlahi 102953 1330 25535 17804 40054 

Aus tria SUA Elveţia Germania 

Suedia Italia 

36 

anii 

Români total Români Vlahi 

Fig. 1. Evoluţia numărului de români din Serbia (1846 – 2002) 

POPULAŢIA DE ETNIE ROMÂNĂ DIN SERBIA MIGRATĂ ÎN STRĂINĂTATE, 

PE ŢĂRI (în număr absolut, conform recensământului populaţiei 2002) 

Danema 

rca 

Canada Franţa România Australia alte ţări 

Ряд1 1298 1274 1217 743 577 235 200 152 143 81 66 142 

Fig. 2. Populaţia de etnie română din Serbia migrată în străinătate, pe ţări, 2002

3500 

3000 

2500 

2000 

1500 

1000 

% 

500 

0 



POPULAŢIA DE ETNIE "VLAHI" MIGRATĂ ÎN STRĂINĂTATE, 

PE ŢĂRI, 2002 

Austria Elveţia Germania Italia Franţa alte ţări 

PONDEREA POPULAŢIEI MIGRATE TEMPORAR LA 

LUCRU ÎN STRĂINĂTATE DIN TOTALUL LA NIVEL DE 

FIECARE ETNIE ÎN SERBIA ÎN % 

(conform recensământului populaţiei 2002) 

30 

26,1 

25 

20 

15 

10 

5 

0 

Fig. 4. Populaţia de etnie vlahă migrată în străinătate, pe ţări, 2002 

5,26 

Total Serbia 

Albanezi 

Vlahi 

Bosnieci 

16,9 16,64 

15,21 

12,15 

8,48 7,64 

4,09 3,56 3,56 3,53 

1,65 

Romi 

Evrei 

etnii reprezentative 

37 

Maghiari 

Slovaci 

Bulgari 

Fig. 6. Ponderea populaţiei migrate temporar la lucru în străinătate din totalul la nivel de etnii



STRUCTURA ECONOMICĂ A POPULAŢIEI ACTIVE DE ETNIE ROMÂNĂ 

DIN SERBIA, 2002 (ÎN % DIN TOTALUL PE ETNIE) 

educaţie 4,2 

administraţie publică 2,6 

alte servicii 1,3 

finanţe 0,6 

transporturi 1,8 

hotele şi restaurante 0,9 

comerţ 5,6 

construcţii 2 

electroenergie, gaze, 

ape 0,6 

asistenţă socială şi 

medicală 3,8 

Industrie prelucrătoare 

10,2 

minerit 0,2 

pescuit 0,24 

alte activităţi sociale 3,3 

lucru casnic 0,1 

necunoscut 2 

agricultură 60,5 

STRUCTURA ECONOMICĂ A POPULAŢIEI ACTIVE DE ETNIE VLAHĂ 

DIN SERBIA, 2002 (ÎN % DIN TOTALUL PE ETNIE) 

alte servicii 1,1 

finanţe 0,3 

transporturi 3,5 

hotele şi restaurante1,2 

comerţ 4 

construcţii 1,4 

electroenergie, 

gaze, ape 1,3 


11,5 

minerit 10,5 

pescuit 0,05 

administraţie publică1,2 

educaţie 1,4 

asistenţă socială şi 

medicală 1,8 

alte activităţi sociale 0,9 

lucru casnic 0,03 

necunoscut 2,1 

agricultură 57,8 

38 

agricultură 

pescuit 

minerit 


electroenergie, gaze, ape 

construcţii 

comerţ 

hotele şi restaurante 

transporturi 

finanţe 

alte servicii 

administraţie publică 

educaţie 

asistenţă socială şi medicală 

alte activităţi sociale 

lucru casnic 

necunoscut 

Fig. 7. Structura economică a populaţiei active de etnie română din Serbia, 2002 

agricultură 

pescuit 

minerit 


electroenergie, gaze, ape 

construcţii 

comerţ 

hotele şi restaurante 

transporturi 

finanţe 

alte servicii 

administraţie publică 

educaţie 

asistenţă socială şi medicală 

alte activităţi sociale 

lucru casnic 

necunoscut 

Fig. 8. Structura economică a populaţiei active de etnie vlahă din Serbia, 2002 

Următoarele opštine concentrează localităţi cu populaţie românească (în % datele oficiale 

recensământ 2002): Bor (18%), Boljevac (27%), Negotin (8%), Zaječar(5%), Kladovo(3%), Majdanpek 

(12%), Kučevo(28%), Petrovac(11%), Golubac(9%), Despotovac(2%), Žabari(3%), Cuprija(4%), Malo 

Crnice(3%), Svilajnac (1%), Požarevac (11%), Žagubica (22%), Veliko Gradište(2%) şi Jagodina (0,5%). 

Peste 200 de localităţi au majoritate românească sau mixte cu importantă componentă etnică 

românească.



Procese etnodemografice: 

- Migraţie masivă către Austria, Elveţia, Germania, Franţa, Suedia, SUA, Australia în perioada 

anilor 70-80 ai sec. XX, în special românii din Serbia de Est, regiunile de câmpie, dar şi cei din 

Vojvodina, fapt ce a dus la o diminuare a populaţiei în satele de baştină. 

- Asimilare lingvistică şi culturală la românii din Timoc 

- Emanciparea identităţii etnice româneşti în regiunea Serbiei de est în ultimul deceniu. 

(a se vedea hărţile nr. 27-35) 

CAPITOLUL 4 

ROMÂNII DIN BULGARIA 

Primele statistici bulgare oferă pentru anii 1905 şi 1910: 73773 şi respectiv 79429 de români 

dunăreni (timoceni). 

În 1920 se înregistrau în Bulgaria 57312 etnici români dunăreni şi timoceni. Unele aprecieri ale 

cercetătorilor români asupra numărului acestora din acel an indicau cifre de chiar 100 000 persoane. Se 

pare ca statisticile bulgare, erau în mod voit eronate. Se cita exemplul oraşului Vidin, care avea în 1905 o 

populaţie totală de 16387 locuitori, dintre aceştia statistica oficială înregistrând 1080 români. La 1910, 

aceeaşi aşezare urbană înregistra 16450 locuitori, din care 943 erau români. Problema contradictorie era 

că în acea perioadă se pare că populaţia română avea un spor natural pozitiv, acesta fiind întărit şi de 

venirea multor locuitori români de la sate. 

Statisticile oficiale înregistrau în anul 1926, 69 080 români. După numai 8 ani, aceleaşi statistici 

indicau numai 16 405 locuitori, ceea ce ridica foarte multe semne de întrebare asupra acestora. 

Românii din Bulgaria interbelică puteau fi împărţiţi în două grupe, fiecare de 40 sate şi cu populaţii 

totale asemănătoare. 

Prima grupă se întindea între oraşul Svistov în est, aflat pe Dunăre şi Acciar, în cotul cel mai mare 

al Dunării dintre Lom şi Vidin în vest. Această grupă avea o întindere liniara, de-a lungul Dunării, cu rare 

incursiuni în interior. Singura penetrare mai importantă era în judeţul Plevna. 

A doua grupă de români era cuprinsă între oraşul Vidin la est şi râul Timoc la vest. Spre deosebire 

de cei dintâi, aceştia erau aşezaţi în adâncime trei rânduri de sate, atât în lungime cât şi în lăţime, datorită 

configuraţiei terenului şi înconjurării sale de ape care înlesneau existenţa unei insule etnografice, cât şi a 

vecinătăţii românilor timoceni din Serbia. Ei alcătuiau o masă compactă, cele mai multe aşezări fiind 

situate pe văile Dunării şi ale râurilor Topoloviţa şi Timoc. 

Românii de aici sunt originari din Banat sau Oltenia, dar se pare ca nu au venit direct aici, ci s-au 

aşezat mai întâi în Serbia. 

Recensămintele efectuate de autorităţile bulgare în general ignoră particularităţile etnice, mai ales 

după 1946. Numărul românilor recenzaţi apare foarte mic în comparaţie cu cel real, astfel după ultimul 

recensământ, din 2001 există doar 10566 de peroane recenzate ca vlasi (vlahi) şi 1088 ca români în toată 

Bulgaria. Analizând pe regiuni situaţia populaţiei româneşti, conform recensământului, apare şi mai puţin 

veridică, în general fiind menţionaţi ca vlahi mai mult aromânii, dispersaţi în diverse regiuni ale 

Bulgariei, dar în arealele compacte cu populaţie românească de-a lungul Dunării oficial aproape că nu 

găsim români/vlahi. De exemplu, în regiunea Vidin, cunoscută prin caracterul exclusiv românesc al 

multor sate sunt înregistraţi doar 155 vlahi şi 16 români în 2001. 

Situaţia demografică actuală poate fi observată conform hărţilor şi datelor demografice rezultate în 

urma unei cercetări minuţioase la nivel de localităţi, pentru perioada actuală. 

Populaţia românească din Bulgaria nu este omogenă, ca şi în cazul românilor din Serbia putem 

distinge mai multe grupuri etnografice. Luând în consideraţie criteriul lingvistic, combinat cu cel 

geografic şi etnografic, în regiunea dunăreană a Bulgariei românii au specific oltean în jumătatea vestică 

şi muntean în cea estică. Oltenii sunt mai mulţi, răspândiţi pe un areal care formează o continuitate la 

nord cu românii din România, iar la vest cu cei din Serbia. Pe diviziuni administrative majore, de oblast 

(regiuni) ei sunt răspândiţi în Vidin, Montana, Vraţa, Pleven şi Loveci. 

39



Harta nr. 40 

Harta nr. 41 

40



Harta nr. 42 

Harta nr. 43 

41



Cel mai compact areal este cel din regiunea Vidin, unde formează majoritatea în toate satele din 

obştina (comuna) Bregova, mai mult de jumate în comunele Novo Selo şi Boiniţa, precum şi partea 

nordică a obştinii Vidin, unde sunt în număr mare inclusiv în oraşul idin, numit de români Dii. 

În acest areal, cunoscut în literatura românească şi ca Timocul Bulgăresc, se individualizează şi 

unele subgrupuri etnografice, uşor distincte, cum ar fi văleni, pe valea Dunării şi câmpeni sau pădureni, în 

satele mai îndepărtate de Dunăre, la hotar cu Serbia. Caracterul etnic românesc se păstrează încă destul de 

bine, mai ales în ce priveşte folclorul, portul popular şi chiar limba vorbită. Identitatea etnică românească 

în prezent este însă mai slab exprimată decât în Serbia. Pe deoparte capacitatea comunităţii româneşti din 

Bulgaria este mai redusă, atât numeric, cât şi datorită arealului mai dispersat, pe de altă parte Bulgaria 

socialistă a dus o politică de asimilare mult mai directă, cunoscut fiind faptul că în afară de români, romi, 

găgăuzi, s-a încercat asimilarea chiar şi a turcilor musulmani. În urma cercetărilor de teren am putut 

constata acest fapt, explicat prin propaganda care a dus la crearea unui sens peiorativ pentru etnonimul de 

român. Vorbitori ai graiului oltenesc, foarte apropiat de însăşi limba literară, m-au rugat să nu scriu 

despre ei că sunt români, şi de fapt nu vor să se identifice cu românii, nici măcar cu vlahii, cum fac cei din 

Serbia. Există relatări că s-au efectuat în trecut chiar persecuţii, faţă de persoanele care promovau 

identitatea românească. Estimările făcute în urma unor cercetări detaliate la nivelul localităţilor indică 

existenţa a circa 36 mii români în regiunea Vidin. Migraţiile spre alte state sunt de dată mai recentă, în 

comparaţie cu românii din Serbia care deja de multe decenii au migrat la muncă în Europa occidentală. 

Însă procesul migraţional este destul de activ în prezent, atât spre localităţile urbane mari, ca Vidin sau 

Sofia, cât şi la muncă în statele Europei occidentale, mai ales în Franţa şi Italia. 

Populaţia românească apare numeroasă şi în multe localităţi de-a lungul Dunării, unele chiar la 

depărtare de fluviu. Este cazul atât al unor localităţi rurale, cum ar fi Zlatia, Butan, Glojene, Hârleţ, 

Baikal, Zagrajden, Dâbovan, Cruşovene, Guleanţi, Cercoviţa, Milcoviţa şi altele, dar şi în cadrul unora 

urbane, cum ar fi Cozlodui, Belene sau Tutracan. Cu excepţia Tutracan (Turtucaia), toate aceste localităţi 

unde românii formează majoritatea populaţiei, sau cel puţin peste 30 % sunt situate în jumătatea vestică 

din nordul Bulgariei. Românii de grai muntean, mai dispersaţi, deseori formează localităţi mixte cu 

bulgari, turci şi romi. Dealtfel pe lângă românii propriu-zişi, există un număr însemnat de rudari, vorbitori 

nativi de limbă română, care uneori formează comunităţi separate şi sunt răspândiţi pe un areal mult mai 

larg până în centrul Bulgariei. În aceste regiuni, din nord-estul Bulgariei este răspândit bilingvismul şi 

chiar trilingvismul bulgaro-româno-turc, fapt constatat şi în urma cercetărilor de teren în regiunea Ruse. 

Situaţia etnoculturală la românii din Bulgaria a cunoscut schimbări după 1993, oarecare renaştere a 

identităţii româneşti are loc, materializată prin înfiinţarea a cinci asociaţii româneşti, prima fiind Asociaţia 

Vlahilor din Bulgaria (AVB), înfiinţată la Vidin la iniţiativa lui Ivan Alexandrov. Dintre succesele cele 

mai importante se numără editarea unei reviste bilingve „Timpul-Vreme” şi organizarea în fiecare an a 

festivalului vlahilor din Bulgaria, tot în regiunea Vidinului. În prezent AVB este condusă de Plamca 

Liubomirova şi se confruntă cu dificultăţi în realizarea obiectivelor propuse şi menţinerea publicaţiei şi 

festivalului. Ulterior au fost înfiinţate Asociaţia Tinerilor etnici români din Bulgaria (AVE), condusă de 

Ivo Gheorghiev, Comunitatea Românilor din Bulgaria, sub conducerea lui Serafim Hristov, Centrul 

Cultural Român la Vidin, cu Ivan Juvetov. Deşi toate asociaţiile amintite îşi au sediul de bază la Vidin, în 

prezent şi-au extins arealul de activitate şi în alte regiuni, înfiinţându-se filiale la Cozlodui, Belene, 

Silistra, precum şi în unele sate. 

Surprinzător, succesele în predarea limbii române, deşi la nivel facultativ şi la iniţiative obşteşti, 

sunt mai mare decât la românii din Serbia de est. Au fost organizate cursuri de limba română în mai multe 

localităţi, cum ar fi Vidin, Cozlodui, Silistra, Belene. 

Oficierea slujbeleor în limba română au fost iniţiate de doi preoţi, Valentin de la Rabrova şi 

Valentin de la Bregova. Deşi această iniţiativă a fost privită negativ la început de către autorităţile statale 

şi bisericeşti, în prezent părintele Valentin de la Rabrova are permisinea oficială a episcopului Domintian 

de a oficia liturgia şi în limba română printre săteni, fapt ce dă speranţe la promovarea limbii române în 

biserici şi şcoli. 

Pentru situaţia etnogeografică actuală a se vedea hărţile nr. 40 - 43. 

42



5.1. Românii băieşi din nordul Croaţiei 

CAPITOLUL 5 

ROMÂNII DIN CROAŢIA 

ORIGINEA şi ASPECTE ISTORICE 

Până în prezent se cunosc foarte puţine lucruri despre românii din nordul Croaţiei. O monografie 

sau o descriere a acestora înca nu există. Totuşi şi în aceasta parte a Croaţiei există grupuri de români, 

deşi ei nu formează o comunitate compactă. 

Despre înflorirea elementului de sorginte latina pe râul Sava şi în Srem ne relatează istoricul sârb 

M. G. Milicevici. El aduce dovezi ca aici s- au născut câţiva împăraţi romani. 

Referitor la originea actualilor români din nordul Croaţiei, care îşi mai cunosc limba materna 

aproape că nu există studii. 

43 

Harta nr. 45 

După părerea 

autorului acestei lucrări, 

nu este neapărat ca toţi 

românii din Croaţia sa 

aibă aceeaşi origine, 

pentru că şi zonele locuite 

de ei sunt la distante 

considerabile una faţa de 

alta. 

Cel mai probabil 

este ca românii din 

regiunile Mediumurje 

(Megiumurie), Ivanščica 

(Ivanşciţa), Bilogora şi 

Moslavina se trag de la 

grupurile de mineri, 

lemnari şi meşteşugari 

aduşi în timpul Imperiului 

Austro-Ungar din 

Transilvania şi Banat 

Această opinie este confirmata şi de etnonimul de baieşi, băiaşi pe care aceştia l-au capătat. 

Argumentele de ordin lingvistic sunt tot în favoarea acestei păreri. Graiul vorbit însă de românii din 

partea central-nordica a Croaţiei nu formează un dialect aparte, el fiind dacoromân, deşi a căpătat o serie 

de particularităţi care se datorează influientei croate în special. Graiul băieşilor este mai apropiat de cel 

bănăţean, dar are şi o serie de elemente ardelene. Astfel se pare ca aceşti români au o legătura directă cu 

România, ei provenind destul de recent din teritoriul dacoromân. Cel mai devreme au sosit aici în secolul 

XVII, dar puţinele date istorice care relatează acest fapt se refera la secolele XVIII şi XIX. Cel mai 

probabil, este faptul că au fost mai multe valuri de colonizare a românilor în nordul Croaţiei, numeric 

aceştia nefiind atât de semnificativi. Ţinînd cont de extinderea Imperiului Habsburgic este cunoscut faptul 

unor asemenea deplasări de populaţie. Această comunitate româneasca poate fi asemuită cu grupurile de 

cehi, polonezi, slovaci sau italieni din România, îndeosebi de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului sau 

Bucovinei, care au o origine în mare parte asemănătoare cu a românilor băiesi, venind ca grupuri etnice 

specializate în anumite activităţi, în special ca mineri, lucrători la cariere de piatra, la extragerea sării sau 

ca muncitori forestieri. 

În trecut probabil că au fost şi grupuri de păstori români, care au ajuns în Slovenia şi Austria, 

aceştia venind fie dinspre est, fiind astfel dacoromâni, fie dinspre sud şi sud-vest, care erau ori 

descendenţii populaţiei romanizate din Dalmaţia şi Bosnia, ori păstori aromâni. Cred că aceştia nu au 

ajuns sa aibă un rol la formarea vorbitorilor actuali de limba româna, pentru ca au fost în mare parte 

asimilaţi înainte ca sa vina gmpurile de romani "băieşi". 

O alta origine o au românii din regiunea Baranja, Slavonia şi Srem. Acestia sunt veniţi chiar înainte 

de secolul XVIII, mulţi fiind asimilaţi încă de atunci. Originea lor este din Banat şi chiar Muntenia 

vestică, de unde au ajuns ca păstori în partea estica a Croaţiei. Ca mărturie sunt unele toponime, de nivel 

local şi antroponime.



PROBLEME DE GEOGRAFIE A POPULAŢIEI. ASPECTE CULTURALE. 

Românii din nordul Croaţiei sunt răspândiţi în mai multe regiuni, ei neformând o comunitate 

compactă. Din punct de vedere geografic se pot distinge doua mari regiuni unde românii, sunt ceva mai 

numeroşi, existând şi diferenţe între aceste doua grupuri. Prima regiune,unde există grupuri de români, 

care sunt destul de risipiţi, este situată la nord de râul Sava, putând fi încadrată între următoarele limite: la 

nord- râul Drava, la est - râul Ilova, apoi pana în prejma oraşului Virovitica, la sud -râul Sava şi la vest, 

mai exact nord-vest - frontiera cu Slovenia. Este o limita convenţională, în acest perimetru românii 

formând doar o minoritate în unele localităţi urbane sau rurale. Un grup ceva mai compact de români este 

în Câmpia Mediumurje în cadrul opştinei Cakovec. Aici sunt circa 14 sate unde trăiesc români: Sitnice 

(Sitnite), Pribislavec (Pribislaveţ), Podturen, Orehovica (Orehoviţa), Gornj Trmovec (Târnoveţul de Sus), 

Dolnj Trnovec (Tânoveţul de Jos), Kuršanec, Dužimurec (Dujimureţ), Kotariba (Katariba), Dolnja 

Dubrava, Goričan (Goricean). 

Deasemenea şi în oraşul Čakovec exista câteva familii de români. Şi în opstina Varaždin situată la 

sud-vest de Čakovec există români, mai ales în regiunea din apropierea munţilor Ivanščica. În triunghiul 

nordic al Croaţiei mai exista romani în opstinile Koprivnica (Coprivniţa) şi Križevci (Krijevţi). 

A doua regiune unde exista români este situată la extremitatea estică a Croaţiei în apropiere de 

Dunăre. Aici românii au fost asimilaţi în cea mai mare parte de către croaţi, sârbi şi maghiari. Cei care au 

supravieţuit şi unii care au venit mai recent din Banatul sârbesc locuiesc, în special în regiunea Baranja, 

mai precis în oraşul Beli Manastir şi satele: Darda, Bilje şi Lug. Încâ în doua opştine de aici a fost 

semnalată prezenţa românilor şi anume în Osijek şi Vukovar, situate tn Slavonia. În oraşul Osijek românii 

formează chiar o comunitate distincta. Deşi românii din Baranja şi Slavonia sunt mult mai aproape de 

spaţiul etnic românesc unitar, care începe deja în Vojvodina, mai ales din Banatul sârbesc, ei nu au 

legaturi strânse cu românii din aceasta provincie sârbească. Însă cei care s-au interesat de cultura 

româneasca au avut posibilitatea să primească publicaţii româneşti din Vojvodina şi sa asculte posturi de 

radio în limba româna de la Novi Sad, Timişoara sau Bucureşti. Şi în cazul românilor din aceste locuri ale 

Croaţiei este destiil de dificil sa stabilim numărul lor. Majoritatea sunt trecuţi la recensăminte ca fiind 

croaţi. Statistica oficială bazată pe recensământul din 1981, ne dă un număr de 3200 romani în Croaţia. 

Majoritatea sunt înregistraţi în opştinile amintite anterior. Deoarece rubrica "rumuni" se referă la toţi 

românii, în aceasta cifra se includ şi câţiva istroromâni care s-au declarat români, precum şi pana la 150 

de români originari din Banatul sârbesc, care si-au schimbat reşedinţa în Croatia. 

Željko Balog, preşedintele Mişcării Românilor-Băieşi din Croaţia, crede ca in Croaţia ar exista 

circa 100000 de români majoritatea trăind la periferia satelor şi oraşelor amintite mai sus. În statistica 

aceştia ar fi trecuţi ca fiind croaţi, iar unii ca sârbi, bunjevci, maghiari sau ţigani. C. S.Timoc dă o cifra de 

50 000 etnici romani în Croaţia, pentru anul 1995. Dacă numărul dat de statistica oficiala pare diminuat, 

evaluarile făcute de Balog sau Timoc sunt evident exagerate. Se impune de precizat criteriul după care au 

fost stabilite aceste cifre, pentru că dacă luăm în considerare doar datele istorice şi ne bazam pe originea 

multor croaţi am putea obţine un număr de români chiar mult mai mare pe teritoriul Croaţiei. Numărul 

românilor propiu zişi, care cel puţin îşi cunosc originea şi mai ştiu cat de cât româneşte ar putea ajunge la 

10 000. Cercetările de teren sunt complicate şi de faptul că aceste grupuri de români sunt foarte răzleţe. 

(harta nr. 45) 

5.2. ISTROROMÂNII 

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ ISTROROMÂNILOR 

Despre originea istroromânilor s-au exprimat păreri diferite, în raport cu concepţia de ansamblu a 

diverşilor istorici, lingvişti, geografi asupra formării poporului român şi a limbii sale. 

Opinia conform căreia istroromânii ar reprezenta o populaţie romană, autohtonă, provenind încă din 

vremea Imperiului Roman, a fost susţinută prima dată de către Tanaro. Această opinie fost acceptată apoi 

de către Ion Maiorescu, care a făcut primele studii de teren asupra istroromânilor dintre cercetătorii 

români, în 1857. În prezent, majoritatea absolută a cercetătorilor infirmă această părere, bazându-se pe 

mai multe argumente. 

În special s-a impus, de-a lungul discuţiilor, două teorii principale, opuse ca mod de rezolvare a 

problemei, şi una şi alta cu adepţi până în zilele noastre. 

1) În concepţia lui Ovid Densuşianu, istroromânii sunt dacoromâni din părţile sud-vestice ale 

teritoriului dacoromân, adică din Banat, Munţii Apuseni, Bihor. Dialectul istroromân s-a desprins, în 

consecinţă de dacoromână, mai întâi ca un subdialect, dezvoltându-se apoi într-un dialect independent. 

44



Argumentarea lui Ov. Densusianu este de natură lingvistică şi se bazează pe concordanţele istroromânei 

cu graiurile din Banat şi sud-vestul Transilvaniei. 

2) Cea de-a doua teorie îi aparţine lui Sextil Puşcariu. Acesta consideră că în epoca limbii 

romane comune, în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice, pe teritoriul Serbiei, Bosniei şi Croaţiei de 

astăzi s-au găsit „români apuseni”, urmaşii populaţiei romanice din aceste regiuni ale peninsulei. Ei au 

format, la început un singur grup cu 

dacoromânii, iar apoi acest spaţiu etnic 

Harta nr. 47 

comun a fost fragmentat. 

PROBLEMA ETNONIMULUI ŞI A 

CONŞTIINŢEI NAŢIONALE 

În satele de sud istroromânii se numesc 

ei înşişi vlas, la plural şi vlah la singular, iar 

graiul lor îl numesc vlaşke, vlaşke limbe sau 

vlaşki (vlaheşte). Se întrebuinţează şi diferiţi 

termeni derivaţi din numele localităţilor, mai 

frecvent sub forma de etnonim, se 

întrebuinţează numele şuşnevţi şi şuşnevski 

pentru limbă, referindu-se la istroromânii din 

Şusneviţe (Suşneviţa), precum şi novosani, 

novosanski pentru limba celor din Noselo. 

În Jeiăn istroromânii îşi zic, după 

numele localităţii, jeianţi şi limba o numesc 

jeianski („po jeianski cuvinta”). Croaţii din 

împrejurimi îi numesc pe aceştia cel mai 

frecvent tot jeianci. Istroromânii din Jeiăn 

(Žejane) nu folosesc deloc numele de vlah, 

vlas. 

Istroromânii nu au decât un sentiment 

naţional aparte foarte vag. Pornind de la 

particularitatea lor lingvistică, în contacte cu 

străinii ei subliniază bucuros deosebirea lor 

faţă de croaţi, deseori spunând că sunt rumuni 

sau, numai cei din sud, vlah, vlas. Dar cel 

puţin oficial, probabil şi din cauza 

experienţelor lor amare în privinţa aceasta, în 

trecut, în epoca confruntărilor naţionale şi 

politice violente între masele rurale croate şi 

orăşenii italieni sau italienizaţi, privilegiaţi atât în timpul Austriei cât şi în timpul Italiei, se declară cel 

mai des croaţi, uneori cu precizarea „croaţi care vorbesc vlaşki sau rumunski”. Există şi câteva zeci de 

persoane care s-au declarat români (rumuni). Şi mai puţini sunt cei care se consideră italieni, numai în 

satele istroromâne de sud. 

Pe de altă parte, dată fiind lipsa contactelor între istroromânii din sud şi cei din Jeian, între aceste 

două grupuri nu există nici un sentiment de comunitate etnică sau lingvistică. 

ASPECTE DE GEOGRAFIE A POPULAŢIEI ŞI A AŞEZĂRILOR 

Istroromânii sunt răspândiţi în Peninsula Istria, în nordul Mării Adriatice în două grupuri. Primul 

grup de istroromâni populează satul Žejane (Jeiăn, Jeiăni), situat la nord-vest de oraşul Rijeka şi la nord 

de muntele Učka. Această localitate situată la nord-est de munţii Cicarija are o poziţie marginală în cadrul 

peninsulei Istria. Dacă am aplica o delimitare exactă a peninsulei, s-ar putea afirma că Zejane nu intră în 

cadrul Istriei, dar majoritatea admit că şi o parte din localităţile situate la nord-est de munţii Cicarija fac 

parte din Peninsula Istria. Aici istroromânii formează o comunitate etnică izolată, localitatea fiind aproape 

de frontiera Croaţiei cu Slovenia. 

Al doilea grup de istroromâni populează regiunea situată la sud-vest la vârful Učka, locuind în mai 

multe localităţi situate în Valea Boljuncica (Boliunciţa) străbătură de râul Raşa. 

În prezent, istroromânii din această regiune mai formează comunităţi importante, care cunosc încă 

limba maternă, doar în comunele Šušnjevica (Suşneviţa, Susneviţe), Nova Vas (Noselo, Nosolo), 

45



Jesenovik (Sucodru), Letaj (Letai), Kostrčane (Costărcean), Brdo (Bârdo) cu cătunele Dolinscina 

(Dolinşcina), Brig, Perasi şi Zankovci (Zankovţi). Până la începutul secolului XX istroromâna se mai 

vorbea încă în două sate din apropiere de cele 6 comune şi anume satele Gradinje (Grădine) şi Grobnik. În 

prezent, toate aceste localităţi sunt incluse în opstina Labin. 

În trecut exista şi o a treia enclavă istroromână, situată mai la sud, ultima localitate unde 

istroromânii au fost asimilaţi în totalitate fiind Skitača (Schitacea). 

Până în secolul XIX au existat şi alte regiuni din peninsula Istria unde populaţia era evident 

istroromână. Pentru grupul românesc din insula Krk (Veglia), apropiat de istroromâni, dar nefăcând parte 

din regiunea peninsulară, se foloseşte denumirea de vegliotoromâni. Numărul istroromânilor, fie în 

prezent, fie în trecut, este greu de stabilit. Statisticile mai vechi se contrazic, nu numai fiindcă unele sunt 

mai exacte şi altele sunt mai puţin exacte şi fiindcă sunt făcute în diferite perioade, ceea ce la un popor 

într-un stadiu avansat de deznaţionalizare contează foarte mult, ci şi fiindcă numărătoarea întâmpină 

greutăţi de ordin principiar, ca şi în cazul celorlalte grupuri de români din Peninsula Balcanică. 

Trebuie precizat şi criteriul după care evaluăm numărul istroromânilor. Astfel, dacă considerăm ca 

istroromâni pe toţi locuitorii de origine românească din peninsula Istria putem obţine un număr apreciabil. 

Însă acest criteriu nu mai poate fi aplicat cu exactitate şi el nu ar reflecta realitatea, pentru că majoritatea 

acestor locuitori nici nu-şi cunosc bine originea. 

Prima menţiune asupra numărului istroromânilor o face P. Kandler în 1846. Acesta dă un număr de 

6000 istroromâni, precizând că mulţi vorbesc limba doar în familie. Statistica austriacă din acel an dă 

cifra de 1555 vlahi. 

În „Calendarul pentru poporul român” din 1847 se dă numărul de 6000 istroromâni, cifra fiind 

preluată probabil de la P. Kandler. F.Miklosich în 1850 dă cifra de 2955 istroromâni, din care 525 în 

Zejane. 

F. Miklosich deja pentru anul 1862 vorbeşte de nişte date ale unor autori care menţionează 6000 

sau 3000 istroromâni, iar el stabileşte cifra de 2760 persoane, bazându-se pe ancheta făcută de preotul 

J.Volcić. 

Urbas vorbeşte tot în 1862 despre colonia românească din Istria, arătând că acolo există 5000 de 

români. 

În 1863, Stieglitz, în lucrarea sa de geografie, îi socoteşte la 5000 suflete. 

H. I. Bidermann, profesor de statistică la Universitatea din Graz, calcula pentru 1877 numărul 

istroromânilor la „cel mult 2646 capete”. 

În 1890, T. Burada vorbeşte de 400 istroromâni la Susnjevica. 

P. Tomasin vorbeşte, în 1890, de 2530 istroromâni, iar Czink în acelaşi an scrie că numărul 

„ciribirilor” este de circa 3000. 

Statistica oficială din 1890 dă 470 de istroromâni, iar Czornig crede că ar fi 2121, dintre care 1590 

fuseseră înregistraţi ca italieni, iar 531 ca sârbo-croaţi. 

În 1892, C. Weigand socoteşte numărul istroromânilor la circa 3000. Tot G.Weigand, în 1894, 

vorbeşte de 2000 istroromâni care folosesc dialectul ca limbă de conversaţie şi încă 500 care îl înţeleg. 

I. Popovici, în 1899, care susţine că „a umblat din casă în casă”, dă numărul de 3061 istroromâni, 

fără cei din Zejane. 

Norbert Krebs susţine că în 1900 numai 900 inşi s-au declarat români. 

A. Glavina, în 1904, într-un articol de propagandă, vorbeşte de 8000 de „rumeri”, din care 950 în 

Zejane. Tot în acelaşi an, A.Viciu dă un număr de 4850 istroromâni. 

Recensământul oficial din 1921, efectuat de către italieni, dă un număr de 1644 locuitori care 

vorbesc limba română. Datele au fost prelucrate de statisticianul Bartoli. 

Sextil Puşcariu, după cercetările făcute pe teren, este de părere că în anul 1925 numărul 

istroromânilor nu depăşea cifra de 3000. Emil Panaitescu, care a vizitat localităţile istroromâne, vorbeşte 

tot despre 3000 istroromâni, în 1931. 

În preajma celui de-al doilea război mondial şi apoi, după includerea Istriei în cadrul Croaţiei, care 

intra în Iugoslavia, aproape că nu s-au făcut referiri la istroromâni. Recensămintele iugoslave, care erau 

destul de democratice, au notat doar câteva persoane care s-au declarat „rumuri”, pentru că majoritatea 

preferau să se considere croaţi sau foarte puţini italieni. 

R. Flora stabileşte pentru anul 1962 numărul de 1140 istroromâni. 

Cel mai recent studiu asupra istroromânilor, care a fost efectuat de către A. Kovačec, datează din 

anul 1971. Deşi nu poate stabili exact numărul istroromânilor, acesta este de părere că ei ar fi între 1250 şi 

1500 persoane, din care 450-500 sunt în Zejane, iar 800-1000 în satele din sud. La acest număr mai pot fi 

adăugate câteva zeci de persoane care mai cunosc dialectul istroromân, dar locuiesc în oraşele din 

46



apropiere sau au emigrat în alte părţi (Slovenia, Austria, SUA, Italia etc.). 

Încă o serie de autori fac referiri la numărul istroromânilor, inclusiv în anii 1977, 1984, 1987 sau 

1991, dar este evident că acestea se bazează tot pe datele lui A.Kovacec, vorbind de circa 1500 

istroromâni. 

Din toate datele prezentate mai sus, putem trage concluzia că încă în cursul secolului XIX numărul 

istroromânilor cel puţin s-a înjumătăţit. Deşi aprecierile deseori diferă pentru acelaşi an, este greu de 

întocmit un grafic al evoluţiei numerice a acestui grup, riscul de a apărea salturi şi scăderi este mare, 

acestea neputând fi în multe cazuri justificate, pentru că este vorba de evaluările diferite ale diverşilor 

autori, unii mai bine informaţi, alţii mai puţin, unii mai obiectivi, alţii mai subiectivi. 

Referitor la mobilitatea populaţiei sunt reprezentate toate tipurile de migraţie. Exodul rural a afectat 

mai mult satele din sud, în mod special Letaj, Brdo şi Jasenovik (Sucodin). Oraşele polarizatoare ale 

migraţiei de la sate sunt în special Rijeka, Pola, dar şi Trieste. Din cauza căsătoriilor mixte, o serie de 

persoane originare din comunele istroromâne s-au stabilit şi în localităţile croate din apropiere. Astfel de 

migraţii sunt specifice între comunele Zejan şi Mune. 

Migraţiile temporare sunt în special spre oraşele portuare, mai ales Rijeka, Opatija, unde mulţi 

lucrează temporar sau sezonier, precum şi un oarecare număr de muncitori flotanţi şi navetişti. 

Istroromânii împreună cu croaţii din această regiune au emigrat şi spre regiuni mai îndepărtate. Un 

număr mai important de istroromâni s-a stabilit în Italia, Slovenia, Austria, Germania, SUA şi Australia. 

Dacă ei mai păstrează legături cu regiunea de origine, majoritatea se identifică cu comunitatea croată. 

Starea economică a istroromânilor nu este deosebit de bună. Nivelul de trai al istroromânilor este 

mai scăzut decât la croaţi, italienii din apropiere. Până la cel de-al doilea război mondial satele 

istroromâne erau deosebit se sărace, doar Zejane avea o situaţie materială mai bună. Cauza constă atât în 

poziţia izolată a acestor localităţi, cât şi în resursele sărace ale solului şi subsolului din regiunea lor. 

ASPECTE ACTUALE 

Răspândirea actuală a rămas aceaşi, în nord-estul Peninsulei Istria din Croaţia, în două regiuni 

despărţite de Muntele Učka, satele Şuşneviţa (Šušnjevica), Noselo (Nova Vas), Sucodru (Jasenovik), 

Letai (Letaj), Bârdo (Brdo), Costărcean (Kostrčane) şi Jeiăni (Žejane), izolat de celelalte. Administrativ 

intră în opštinile Pazin şi Labin, regiunea Istra. 

Primele cercetări pe parcursul sec. XIX consemnau un număr ce nu depăşea 5000 vorbitori ai 

dialectului istroromân, acesta diminuându-se continuu şi fiind declarat de UNESCO ca una din limbile pe 

cale de dispariţie. 

Procesul de asimilare din partea croaţilor duce la pierderea identităţii etnolingvistice proprii. 

Etnonimul întrebuinţat de istroromâni pentru a se distinge de populaţia înconjurătoare e cel de vlah, 

vlasi. Cei din Jeiăni identificânduse doar ca săteni, jeianţi. De către croaţi se mai folosesc apelativele de 

ciribirci sau čiči, ultimul folosit mai larg pentru populaţia din Istria. 

Identitatea istroromânilor a fost slab exprimată dintotdeauna, însă contactele cu România de la 

începutul sec. XX şi apoi iniţiativa lui A. Glavina de a forma şcoală românească a avut un impact asupra 

istroromânilor, mulţi din ei însuşind identitatea de român, fapt demonstrat şi prin recensământul din 1948 

când s-au declarat ca români 195 de istroromâni şi niciunul nu s-a declarat oficial ca vlah. La 

recensământul din 2001 pentru regiunea Istra (Istria) s-au declarat români 48 persoane şi vlasi - 1. 

Contactele cu România au fost sporadice şi mai mult prin intermediul dialectologilor, singurii care 

au desfăşurat cercetări de teren la istroromâni. 

Eforturi de a păstra şi reînvia dialectul istroromân s-au făcut şi după 1990, prin publicarea unui ziar 

(Calendaru lu istro-rumeri) de către Emil Petru Raţiu. 

Organizarea primului (şi până ce singurul) congres al istroromânilor a avut loc în 2000, urmând a fi 

realizate mai multe acţiuni pentru păstrarea şi afirmarea lingvistică şi culturală a istroromânilor, dar nu s-a 

întreprins nici o activitate din cele preconizate. 

Toate localităţile istroromâne sunt într-un poces accentuat de depopulare, regiunea fiind izolată şi 

fără perspective economice. Migraţiile de bază sunt spre ariile urbane din jur (Rijeka, Pazin, Pula, Trieste) 

dar şi spre Australia, Germania, SUA. 

Doar vara se adună mai multă populaţie, venind în vacanţă la locurile de baştină. 

Nu există asociaţii locale active ale istroromânilor, emisiuni radio-TV sau publicaţii periodice. 

47



CAPITOLUL 6 

AROMÂNII 

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A AROMÂNILOR 

Originea aromânilor a suscitat mai puţine discuţii, decât originea celorlalte grupuri de români. 

Există două păreri principale asupra teritoriului de formare a aromânilor. Prima ipoteză este cea care 

admite că ei sunt autohtoni, în sensul că aceştia continuă vechea populaţie romanizată a antichităţii. 

Această părere este împărtăşită de majoritatea istoricilor români şi de unii cercetători greci, precum şi 

occidentali. J. Thunmann încă în 1774 s-a pronunţat asupra acestei ipoteze. Teza autohtoniei totale a 

aromânilor este susţinută de A. D. Karampulos, K. Kumos, K. Nicolaidi, A.Vakalopulos, S. Liatos, ş.a. 

Admit parţial autohtonia aromânilor de astăzi: T. Papahagi (pe baza unor toponime şi a muzicii, portului 

şi dansului, deosebite de cele ale dacoromânilor) şi Th. Capidan care se sprijină pe trei toponime de 

origine latină în zona grecizată: Săruna, Băiasa şi Lasun. 

Istoricul ceh C. Jireček, studiind acest proces, a identificat în Peninsula Balcanică zone de influenţă 

a culturilor romană şi greacă. Graniţa între ele (aşa numita linie Jireček) era de la Marea Adriatica în 

apropiere de oraşul Aissis, peste munţii Meredit şi Macedonia la Nord de Skopje, pe culmile Munţilor 

Balcani, până la Marea Neagră. 

Procesul romanizării tracilor şi ilirilor a fost oprit de către venirea slavilor în Balcani, începând cu 

sec. VI. Spre deosebire de triburile germane şi turanice din acea perioadă, care se deplasau mereu în 

căutarea unui profit, în urma cuceririlor, slavii, deşi au venit tot ca invadatori, erau totuşi agricultori 

sedentari. Acest fapt a stat la baza contactului strâns al slavilor cu populaţia romanizată băştinaşă, 

coexistând un timp îndelungat. După venirea slavilor, s-a modificat foarte mult aria de răspândire a 

populaţiei romanizate, care a început să se deplaseze de la nordul Balcanilor spre Vest şi Sud, în regiunile 

muntoase din Macedonia şi Pind. Unitatea de altădată a populaţiei romanizate a fost destrămată. După 

sec. VII, au apărut două areale mari, izolate unul de altul, a populaţiei protoromâne, cel carpato-dunărean 

şi cel balcanic. 

Consolidarea etnică definitivă a populaţiei romanizate poate fi considerată ca încheiată în sec IX-X, 

când apar si primele atestări documentare ale vlahilor. 

Mulţi cercetători români consideră că populaţia romanică orientală, adică românii, s-au format încă 

de la intrarea în contact ale celor două elemente etnice de bază, cel trac şi cel roman, iar al treilea (slav), 

s-a suprapus peste poporul şi limba deja formate. 

O. Densusianu este de altă părere: „Numai din momentul pătrunderii slavilor, limba romanică din 

Balcani a devenit română, până la acest moment, graiul vorbit aici putea fi considerat ca un dialect al 

limbii latine sau italiene. Contactul cu slavii a transformat a transformat acest grai într-o limbă 

independentă”. 

Harta nr. 57 

48



Harta nr. 58 

Însă şi în cazul dacă acceptăm originea sud-dunăreană a aromânilor apar o serie de contradicţii. 

Astfel, R. Roesler, T. Taum, O. Densusianu ş.a. sunt de părere că aromânii s-au format pe teritoriul 

Moesiei, deci fiind aproape de Dunăre. G. Stadtmulle situează aria de origine a aromânilor în nordul 

Albaniei, B. Tomaschek în Munţii Haemus din Tracia, F. Miklosich şi A. Boierman în Iliria pe întreg 

ţărmul estic al Adriaticii. 

Mulţi sunt de părere că originea aromânilor este pe un teritoriu mai vast, care ar cuprinde 

Macedonia, Pind, Thesalia şi Epir. Această opinie este susţinută mai ales de etnografi şi lingviştii greci, 

iugoslavi, albanezi, etc. 

Toponimia poate reprezenta un argument important în lămurirea aspectelor istorice. Totuşi pentru o 

populaţie preponderent pastorală, care a avut o mobilitate deosebită cum sunt aromânii este destul de 

dificil de identificat o vechime şi continuitate a lor prin toponimie. 

O poziţie exclusivă în problema autohtoniei sau migraţiei cred că nu reflectă realitatea. 

O primă apariţie a numelui vlahi în Macedonia de vest posibil să fie în 976. Este vorba despre 

relatarea referitoare la asasinarea principelui David de către nişte „vlahi odite”. Termenul înseamnă poate 

cete de soldaţi prădători sau poate caravangii (de la odos = drum) acest eveniment s-a petrecut între 

Castoria şi Prespa unde şi în prezent există aromâni. Mai puţine discuţii suscită faptul că în anul 980, 

Vasile II Bulgarochtonul îi aşează pe vlahii Greciei continentale (Ellada) sub comanda protospătarului 

Nikulitzas cel Bătrân (Niculiţă), în regiunea Thesaliei. 

PROBLEMA ETNONIMULUI ŞI A CONŞTIINŢEI NAŢIONALE LA AROMÂNI 

Numele de armân ar fi cel mai corect, mai ales că majoritatea acestor români îl recunosc ca 

etnonim (la plural armâni, sing. armânu). Acesta este un nume care este răspândit indiferent de grupurile 

care sunt. Totuşi fărşeroţii şi moscopolenii îşi zic cu un termen şi mai apropiat de cel dacoromân. Din 

cauză că în graiul lor nu a căpătat răspândire a-ul protetic s-a păstrat forma rămânii, rrămânii (pl.) şi 

rămânu, rrămânu (sing.). Mai apare şi varianta rămân, rumân. Celelalte grupuri în afară de denumirile 

locale cunosc termenul armăn, aramân. 

Numeroase sunt şi numele date acestor români de către popoarele vecine deseori porecle. 

Rrëmër (rrămăr) est o denumire derivată din romanus, întâlnită la albanezi, singurul popor 

neromanic care a moştenit folosirea acestui nume pentru români. În prezent albanezii folosesc mai 

frecvent altă denumire pentru aromâni: çoban (ciobani) folosită şi de către turci, mai ales cei din statele 

49



balcanice. Cuvântul este de origine turcă şi are aceeaşi semnificaţie ca şi în română, nu este greu să ne 

dăm seama de ce a fost atribuită tocmai aromânilor. 

Kutsovlachos (cuţovlahi) est un nume folosit de către greci în special pentru aromânii din Pind, dar 

şi pentru alte regiuni. Mai multe etimologii au fost propuse pentru denumirea de cuţovlah (kutsovlah, 

kutzo-vlahi). Opinia răspândită este aceea că acest cuvânt derivă din „kutzo vlah”, care are sens şi în 

neogreacă, ceea ce înseamnă „vlah şchiop”. Mulţi susţin că aceasta ar fi o poreclă batjocoritoare la adresa 

românilor dată de greci ceea ce poate fi real. Unii încearcă o explicaţie mult mai complicată, menţionând 

că unii conducători de armată români, şefi ai formaţiunilor prestatale româneşti au fost şchiopi, făcând din 

aceasta o întreagă filozofie (I. Vulpe, H. Cândroveanu, etc.). Asemănătoare cu prima explicaţie este şi 

aceea că „kutso vlah” înseamnă „câine vlah”. 

Grupurile de aromâni şi răspândirea lor 

Dintre toate grupurile de români din Peninsula Balcanică cei mai risipiţi sunt aromânii. Deşi ocupă 

un spaţiu vast, cuprinzând aproape întreaga regiune, ei sunt într-un număr destul de mic, acest număr fiind 

în scădere. Între numeroasele popoare mici şi grupuri etnice, a căror prezenţă împestriţează harta 

etnografică a sud-estului european, într-o măsură atât de mare, aromânii ocupă un loc aparte, ca unii care 

alcătuiesc în toate statele în care trăiesc o minoritate puţin numeroasă şi sunt stabiliţi în regiuni, ce nu se 

învecinează direct cu teritoriul etnic al poporului român. Însă ei reprezintă, pe de altă parte, un element 

destul de important, nu atât datorită numărului, cât poate inteligenţei şi activităţii lor. 

Ca o consecinţă a puternicei fragmentări a acestora, este specifică o diversitate de grupuri. Aceste 

grupuri mai sunt denumite şi ramuri sau tulpini, deosebite între ele prin particularităţi de grai şi civilizaţie. 

Capidan deosebea trei ramuri principale de aromâni: 

a) aromânii din Pind (aromânii de Sud), Epir şi Tesalia. Din această tulpină s-au despărţit prin 

migraţii pastorale, grupuri răzleţe ajunse până spre Salonic. Tot din această ramură se trag şi românii din 

Munţii Olimpului. 

b) ramura aromânilor gramosteni (cei din Gramos, aflaţi la frontiera Greciei cu Albania). 

Majoritatea aromânilor din Macedonia fac parte din acest grup. Un interes lingvistic îl reprezintă graiurile 

aromânilor din Gopeş şi Mulovişte, Beala de Sus şi Beala de Jos, care se apropie de meglenoromâni. Din 

Munţii Gramos şi din zona aromână de Nord provin şi aromânii din Bulgaria. 

c) aromânii din Albania. Fac parte din grupul fărşeroţilor. Dintre aceştia, majoritatea au înfiinţat 

localităţi stabile abia în a doua jumătate a secolului XX, fiind tradiţional păstori. Apropiaţi de aceştia sunt 

moscopolenii şi muzăchiarii. 

Din lipsa unor recensăminte şi statistici corecte, nu se ştie precis numărul aromânilor. De fapt, după 

multe statistici oficiale, o astfel de minoritate, nici nu există. Cifrele s-au dovedit a fi capricioase, legate 

de interesele politice ale ţărilor de reşedinţă. Diferenţa cea mai mare între două cifre merge de la 20000 la 

1500000 persoane, dacă nu includem şi alte date mult mai exagerate. 

Înaintea celui de-al doilea război mondial, cifrele cele mai credibile oscilau, conform estimărilor 

între 300 000 – 500 000 de vorbitori de aromână. 

Cei mai mulţi cercetători fixează numărul actual al aromânilor între 400 000 – 600 000. Astfel, 

scriitorul grec R. Rangabe crede că sunt în jur de 600 000. G. Murnu, în lucrarea „Dialectologie română”, 

aprecia că ar fi vreo 500 000. Capidan estima numărul aromânilor la nivelul anilor ’30, la vreo 300000 – 

500000, repartizaţi astfel: în Grecia – 150000; în Iugoslavia 100000; în Albania 65000 şi în Bulgaria 40 

000. 

După „Noua enciclopedie Brockhaus” (1966), numărul aromânilor din întreaga Peninsulă 

Balcanică ar fi de 400000. 

N. Saramandu arată că astăzi în Grecia trăiesc 200000 – 300000 de aromâni; în Albania 60000- 

100000; în fosta Iugoslavie 30000; în Bulgaria 10000 – 15000. În România s-au stabilit în jur de 80000 – 

100000, dintre care 50000 în Dobrogea. 

Numărul aromânilor din diaspora mai îndepărtată este şi mai greu de estimat. Comunităţi de 

aromâni trăiesc în S.U.A., America Latină, Australia, iar în Europa în Germania, Austria, Franţa, Polonia, 

etc. 

Din datele prezentate anterior, rezultă că cea mai importantă comunitate de aromâni se află în 

prezent în Grecia, dar tocmai în această ţară statistica oficială nu indică prezenţa lor. În Albania sunt 

parţial recunoscuţi. Cei din fosta Iugoslavie sunt, în cea mai mare parte concentraţi în Republica 

Macedonia. 

50



SITUAŢIA DEMOGRAFICĂ ACTUALĂ A COMUNITĂŢILOR AROMÂNE 

AROMÂNII ÎN GRECIA: 

În 1923 se estima 150000 – 200000 datele Convenţiei Lausanne 

Recensămintele Greciei: 

- din 1940 – 26750 aromâni; 

- din 1951 – 22736 aromâni. 

Actual se estimează: 

- 100000 vorbitori activi de aromână 

- 300000 date frecvent vehiculate de diverşi cercetători europeni 

- 600000 după asociaţii aromâne şi estimări româneşti 

Arealul de răspânire este fragmentat, dar include tot nordul Greciei, mai ales în Epir, Macedonia şi 

Tesalia (harta nr. 64) 

AROMÂNII ÎN ALBANIA: 

Estimările făcute de asociaţiile aromâne: până la 250000. 

Date publicate de oficiali albanezi: 60000 – 140000. 

Date publicate de oficiali greci: 50000. 

Arealul de răspânire cuprinde districtele (rrethi) din sud: Kolonja, Korça, Pogradec, Vlora, Fier, 

Durres, Elbasan, dar şi în Tirana (a se vedea harta nr. 62 ) 

AROMÂNII ÎN REPUBLICA MACEDONIA 

Recensământul 2002: 9787 vlasi (aromâni, meglenoromâni, vlahi din Serbia). 

După estimările asociaţiilor aromâne: 80000. 

După estimările diverşilor cercetători: 25000 – 50000. 

Opštinile: Struga, Bitola, Krusevo în sud-vest şi Stip, Sveti Nikole, Vinica, Lozovo în est. 


Harta nr. 62 

51 

AROMÂNII ÎN BULGARIA 

Recensămintele bulgare (ca şi 

cele sârbe) nu fac diferenţă între 

aromâni şi românii propriu-zişi, fiind 

incluşi la vlasi (vlahi). 

Recensământul 2001 

consemnează 10566 vlahi. 

O parte din aceştea sunt 

aromâni, circa 3000. 

Chiar şi asociaţiile aromâne 

menţionează nu mai mult de 15000 

aromâni în prezent. 

Majoritatea - în oraşe, dar şi în 

regiunea din sud-estul Bulgriei, 

amunţilor Rodopi – Rila. 


AROMÂNII ÎN ALTE 

STATE 

Serbia: cunoscuţi ca cincari 

(ţinţari) aromânii ar mai fi până la 

1000, mai mult în Belgrad, Nis, 

Kragujevac. La recensământul din 

2002 pentru prima data în Serbia 

aromânii au fost recunoscuţi ca 

entitate etnică separată de categoria 

„vlasi”, declarându-se cincari (ţinţari) 

293 de persoane. 

România: la recensământul



2002 s-au declarat aromâni 25053 şi macedoneni 1334. Majoritatea s-au declarat români, posibil, în total 

peste 70000. 

Germania, Franţa, SUA, Canada, Australia au comunităţi organizate de aromâni, numărând câteva 

mii împreună. 

Număr real total este greu de apreciat, cel mai probabil între 400000 şi 700000. 

Procese etnice: 

Asimilare lingvistică şi culturală, care duce treptat la perderea identităţii etnolingvistice. 

Migraţie intensivă spre localităţile urbane şi depopularea aşezărilor rurale tradiţional aromâne, care 

s-au transformat în localităţi de vacanţă mai mult, specific mai ales pentru Grecia dar ultimii ani şi 

Albania, Macedonia. 

Identitatea: Aromâni ca etnie, Români, sau respectiv identitate după statele în care locuiesc: 

Greci (elini de fapt, elini vlahofoni), în Grecia, dar şi Albania, Albanezi, Macedoneni, Bulgari 

La recensăminte, unde este cazul (Macedonia, Bulgaria, România) majoritatea se declară cu 

identitatea majoritară a statului respectiv. 

Divizare şi fărâmiţare pe criterii etnopolitic, identitar şi regional: 

- Aromânii din Grecia majoritatea se declară ca identitate elini, parte a grecilor, concepţia e de 

minoritate lingvistică doar. Puţinii activişti de orientare pro-română sau identitar aromână au fost chiar 

persecutaţi. 

- Aromânii din Macedonia au o puternică mişcare de autoidentificare ca etnie de armâni (vlasi), 

separat de identitatea de român, recunoscută de către oficialităţile noului stat şi acordându-se calitatea de 

etnie constitutivă în Republica Macedonia. Un număr mai mic au afinităţi legate de greci (numai la Bitola 

şi Kruševo) şi de români. 

- Aromânii din Albania: sunt divizaţi între cei care se consideră: 

1. ca identitate etnică greci vlahofoni (rezultat al unei propagande active din partea Greciei, inclusiv 

prin stimulare socio-economică), 

2. identitate etnică aromână distinctă, dar conectată deseori cu cea de român 

3. albanezi se consideră cei de generaţie mai tânără şi grupurile asimilate lingvistic (gubleari) 

- Aromânii din Bulgaria: prin asociaţia de la Sofia sunt de orientare mai mult pro-română, dar cu 

păstrarea identităţii etnografice. Cei asimilaţi se consideră deja bulgari. 

- Aromânii din România: tradiţional adepţi ai apartenenţei la naţiunea română, însă ultimii ani 

apare o puternică mişcare de individualizare ca identitate etnică distinctă de români. 

- Aromânii din alte state: există mişcări de orientari diverse, majoritatea fiind adepţii unei etnii 

separate ca aromâni (Germania, Franţa, SUA, Australia). 

De fapt în cele mai multe cazuri putem afirma existenţa unei identităţi duble sau chiar multiple, în 

funcţie de raportarea la alte grupuri, de conjunctura politică sau socio-economică existentă. 

Diversitate etnografică: 

Putem distinge clar două ramuri majore ale aromânilor: 

Grămusteani (în Grecia, Macedonia, Bulgaria) 

Oarecum separat se pot individualiza câteva subramuri: 

- Pindeni (în Epir); 

- Olimpioţi (în regiunea Muntelui Olimp); 

- Gupişani şi muluvişteani (în Gopeş şi Mulovişte); 

- Mbăloţi (Biala, Struga); 

- Kopatsiari – grup asimilat lingvistic, actualmente greci. 

- Sarakatsiani (Saracaciani, Karakaciani) – consideraţi după unii autori tot ca aromâni ce au trecut 

la limba greacă mai demult. În Bulgaria recunoscuţi ca entitate etnică distinctă cu numele karakaciani. 

Fărşeroţi (în Albania) 

Muscopoleni răspândiţi în diverse regiuni. 

Muzăchiari se numesc cei din Câmpia Muzachia. 

Gubleari sunt numiţi cei asimilaţi lingvistic din sudul Albaniei 

Etnonime utilizate: 

Grămostenii în general se autoidentifică cu etnonimul de armân 

Fărşeroţii utilizează cel de rămăn 

O serie de exoetnonime sunt folosite deasemenea: 

Vlasi – folosit de limbile sud-slave pentru a identifica atât aromânii cât şi dacoromânii, 

meglenoromânii sau istroromânii. Astfel în rubricile oficiale şi recensăminte în Republica Macedonia şi 

Bulgaria apar cu acest nume. 

52

vlah. 



Cincari (Ţinţari)- este utilizat în limba sârbă, în prezent şi ca rubrică oficială la recensământ. 

Vlahos, kutsovlahos, ellinovlahos – denumiri folosite în limba greacă, la fel de la rădăcina de 

Vllëhe - folosit de albanezi, dar frecvent şi cu porecla de çobani (ciobani). 

Situaţia etno-culturală actuală: 

Grecia: 

- Există numeroase asociaţii aromâne locale şi regionale unite într-o organizaţie la nivel naţional 

(Uniunea Panhellenică a Asociaţiilor Culturale Vlahe), dar cu activităţi de caracter etnofolcloric şi de 

păstrare a tradiţiilor etnografice şi comunitare, fără a revendica existenţa unei minorităţi etnice ca-atare. 

Mai frecvente sunt imprimările audio cu folclor aromân, bine păstrat, organizarea de festivaluri şi 

congrese pe teme culturale. 

- Publicaţii în dialect aromân practic nu există, cu excepţia textelor etnofolclorice şi a unor 

denumiri generice, scrise în grafie greacă de obicei. 

- Emisiuni radio-TV în dialect nu există, se difuzează sporadic doar melodii în dialect aromân. 

- Instruirea în şcoli şi slujbele religioase sunt exclusiv în limba greacă. 

Albania: 

- Mai multe asociaţii aromâne s-au înfiinţat după 1990, la Korça, Tirana, Vlora, Elbasan, Pogradec, 

Divjaka, Selenicë. Majoritatea exprimă opinia existenţei unei minorităţi etnice de aromâni, revendicând 

drepturi culturale, politice, educaţionale, religioase. 

- Publicaţii există la Tirana şi Korça, s-au editat şi unele cărţi de autori locali în dialect aromân. Se 

încearcă apropierea standardelor literare de limba română. 

- Emisiuni radio-TV nu sunt constante, doar unele încercări periodice la Korça sau Tirana. 

- Ultimii 15 ani s-au depus eforturi de a preda cursuri facultative de aromână la şcoli, cum ar fi la 

Korça, Divjaka, Selenice, Vlora. 

- Există două biserici unde slujbele sunt preponderent în aromână, la Korça (cu statut de biserică 

aromână) şi Divjaka. 

Republica Macedonia 

- Mai multe asociaţii, fundaţii şi două partide politice reprezentând aromânii există, deşi nu 

colaborează între ele. Orientările de bază sunt cele de identitate proprie aromână, precum şi cea de 

atitudine pro-română. Numeroase activităţi culturale, artistice, literare, etno-folclorice au loc periodic. 

- Există publicaţii periodice la Skopje, Bitola, Struga, Štip, precum şi literaratură proprie în dialect 

şi traduceri de carte în aromână. Ca volum publicaţiile în dialect aromân din Macedonia depăşesc toate 

celelalte din alte state luate împreună. 

- Emisiuni radio şi TV sunt la Skopje, Bitola şi Štip, inclusiv ştiri, programe culturale şi pentru 

copii. Există redacţii de aromână la Radioteleviziunea din Skopje şi la Radio Štip. 

- Situaţia instruirii în aromână este în progres, de câţiva ani s-au introdus ore facultative de 

aromână la şcoli din Štip, Skopje, Kruševo, Bitola, Struga, iar din 2008 se preconizează introducerea 

limbii aromâne ca obiect opţional în şcoli unde va fi solicitare. S-au publicat câteva materiale didactice, 

inclusiv abecedar. În plan lingvistic se încearcă detaşarea de limba română. 

- Este permisă oficierea slujbelor în aromână, dar din cauza lipsei de preoţi aromâni se oficiază în 

aromână doar la biserica din Bitola. Biserici care se consideră aromâne există şi în Kruševo, Skopje, 

precum şi în unele sate. 

Bulgaria 

- Asociaţia Aromânilor din Bulgaria îşi are sediul la Sofia, există ansambluri şi activităţi etnoculturale 

deasemenea în Dorkovo, Blagoevgrad şi alte localităţi. 

- Singura publicaţie periodică în aromână apare sub egida asociaţiei. Există colaborare şi cu 

asociaţiile românilor-vlahilor din Vidin. 

- Lipsa unor comunităţi importante face imposibil instruirea în aromână, deşi au fost tentative. 

- Biserica aromână există în Sofia. 

România 

- După 1991 s-au înfiinţat mai multe organizaţii aromâne, la început ca susţinătoare a 

românismului, dar ultimii ani şi diverse organizaţii cu revendicări a identităţii etnice aromâne ca 

minoritate. Aceste două opinii divizează comunitatea aromânilor din România, generând polemici aprige. 

- La Bucureşti şi Constanţa apar publicaţii periodice, precum se editează şi carte în dialect aromân. 

- Se încearcă introducerea în şcoli a cursurilor facultative de aromână, în localităţile cu pondere 

mai mare din judeţul Constanţa. 

- Emisiuni radio se realizează la Bucureşti şi Constanţa. 

53



- Slujbe religioase în dialect aromân nu sunt consemnate. 

Harta nr. 64 

Alte state 

- Organizaţii aromâne există în SUA (încă de la începutul sec. XX), Canada, Australia, Germania, 

Franţa, Serbia precum şi unele comunităţi în alte ţări. Multe din acestea au un rol important în propagarea 

identităţii aromâne, prin publicaţii, imprimări audio, organizare de congrese şi lansarea de iniţiative la 

nivel internaţional. Emisiuni radio există în Australia (la Sidney şi Perth) şi SUA. 

CAPITOLUL 7 

MEGLENOROMÂNII 

ORIGINEA MEGLENOROMÂNILOR 

Dacă pentru cunoaşterea trecutului aromânilor există mai multe date istorice, despre 

meglenoromâni sunt mai puţine semnalări în documente. Poate din această cauză, originea 

meglenoromânilor a fost studiată mai ales în raport cu datele lingvistice ale dialectului lor, de aceea 

meglenoromânii ar fi cel mai în drept faţă de toţi să spună „limba noastră reprezintă istoria noastră”. Dacă 

I.G.Hahn a fost primul care a recunoscut apropierea şi înrudirea graiului meglenoromânilor cu cel al 

dacoromânilor, Gustav Weigand a fost primul care s-a ocupat de originea lor. 

După G. Weigand, meglenoromânii nu se trag precum aromânii din acei valahi care în Evul Mediu 

stăpâneau părţile muntoase ale Thesaliei, ci provin din populaţia vlaho-bulgară, care în sec. XII, sub 

conducerea vlahilor, s-a răsculat şi a învins grecii la Seres, eveniment căruia îi urmează apariţia pentru o 

vreme a unui imperiu bulgaro-vlah. 

Jireček susţine pe baza unor elemente antropologice deosebite, că meglenoromânii ar fi urmaşii unei cete 

de pecenegi, duşi în Meglen de împăratul bizantin Alexios Comnenul, după anul 1091 şi apoi romanizaţi. 

Romanizarea lor ar fi putut avea loc numai în cazul în care românii ar fi fost mai numeroşi. 

Deşi există mai multe opinii asupra originii meglenoromânilor, s-au înfruntat în special două teorii, 

teoria lui O. Densusianu şi teoria lui S. Puşcariu, reluată şi amplificată de Th. Capidan. Aceste două teorii 

au comun faptul că se bazează în cea mai mare parte pe argumente de ordin lingvistic. Densusianu 

consideră meglenoromâna, în cadrul unităţilor lingvistice ale românei, ca un subdialect al dialectului 

dacoromân. Această subordonare a meglenoromânei, dialectului dacoromân este în concordanţă cu 

părerea sa, după care meglenoromânii sunt o colonie dacoromană veche pe teritoriul macedo-român. 

54



După acest lingvist, meglenoromânii au o origine nord-dunăreană. Argumentarea teoriei sale se bazează 

pe date exclusiv lingvistice şi anume pe o serie de concordanţe între meglenoromână şi dacoromână care 

se deosebesc de aromână. La acestea se adaugă o serie de cuvinte existente numai în meglenoromână şi 

dacoromână, cum ar fi de exemplu: antisileg-înţeleg, drium-drum, floari-floare, lek-leak, moş-moş, naşnaş, 

pimint-pământ, skimp-schimb, ş.a. 

Opusă teoriei lui Densusianu este cea a lui S. Puşcariu, reluată şi îmbogăţită cu elemente noi de Th. 

Capidan (1910). 

În concepţia lui Puşcariu, megleniţii au origine sud-dunăreană. Ei aparţin grupului de români din 

sudul Dunării din epoca străromană, numiţi de el „grupul românilor răsăriteni”, în care îşi au originea şi 

aromânii. În opoziţie cu „românii răsăriteni” sunt „românii apuseni”, din care provin şi istroromânii. 

Teritoriul locuit de aceşti români răsăriteni este la nord de linia Jireček, între Dunăre şi Balcani, acolo 

unde au locuit şi strămoşii aromânilor. Aşadar după această teorie megleniţii sunt veniţi în ţinutul locuit 

de ei în prezent, însă în comparaţie cu teoria lui Densusianu, ei au venit tot de la sud de Dunăre, în mare 

parte etnogeneza lor asemănându-se cu cea a aromânilor. Originea comună a megleniţilor o dovedesc 

trăsăturile lingvistice ale dialectului, care, într-o măsură apreciabilă, sunt identice cu cele ale dialectului 

aromân. Şi S. Puşcariu dă o serie de exemple, de data aceasta de asemănare între dialectele 

meglenoromân şi aromân, cum ar fi trecerea lui ce ci în ţe, ţi; ce, gi în de, zi, trecerea lui ń polifizat = ñ 

spaniol ş.a. 

Teoria lui S. Puşcariu a fost acceptată în esenţa ei de către Th. Capidan. Acesta o reformulează în 

termeni, uneori, deosebiţi şi o reîntregeşte cu câteva date noi. 

Deşi limba pe care o vorbesc încă mulţi meglenoromâni în familie se deosebeşte de limbile vorbite 

de către populaţiile de origine slavă (macedoneană, bulgară) şi greacă, la ei nu prea există sentimentul 

unei naţionalităţi proprii. 

Meglenoromânii care locuiesc în Grecia se declară oficial greci (chiar dacă s-ar declara altfel nu ar 

fi recunoscuţi), înregistraţi în statistici oficiale de către oficialităţile Greciei. 

Harta nr. 73 

Cei care trăiesc în Republica Macedonia se declară în cea mai mare parte ca macedoneni sau unii 

dintre ei vlasi. Sub acest nume oficial de vlasi, meglenoromânii sunt trecuţi la recensăminte împreună cu 

aromânii. 

Pierderea conştiinţei naţionale specific grupului etnolingvistic pe care îl reprezintă, se datorează în 

special vieţii de simbioză seculară dusă între ei şi populaţiile înconjurătoare, dar şi politicilor de asimilare, 

deznaţionalizare a Greciei şi mai puţin a Republicii Macedonia, duse mai insistent după primul război 

55



mondial. Totuşi este interesant faptul că sunt cazuri izolate când unii dintre cei care au apucat să facă 

şcoală românească se simt români, deşi oficial ei se declară greci. 

NUMĂRUL ŞI RĂSPÂNDIREA GEOGRAFICĂ 

Este destul de dificil să ne pronunţăm asupra unui număr exact al meglenoromânilor atât pentru 

prezent cât şi pentru trecut. Statistica oficială nu ne ajută cu nimic nici în acest caz. Grecia nu recunoaşte 

în nici un fel existenţa unei astfel de minorităţi pe teritoriul ei, ir Republica Macedonia, nu face nici o 

menţiune specială asupra meglenoromânilor. Totuşi, în Republica Macedonia se recunoaşte existenţa unei 

minorităţi de vlasi. În cazul meglenoromânilor această statistică nu ne ajută prea mult, pentru că în afară 

de faptul că este mult diminuată, se referă la toţi românii din această ţară. Meglenoromânii sunt trecuţi 

mai mult ca macedoneni. Foarte probabil, câteva zeci de meglenoromâni sunt trecuţi ca vlasi (cel mai 

posibil 50). La fel de greu este de estimat numărul lor şi pentru perioadele anterioare. Majoritatea 

cercetătorilor nu au dat o cifră separată pentru meglenoromâni, incluzându-i la aromâni. 

Prezint în continuare numărul meglenoromânilor după diferiţi autori, în diferite perioade, acestea 

fiind aproape singurele date ce se referă la numărul total al acestui grup. Primul care s-a referit la numărul 

meglenoromânilor a fost G. Weigand. El a efectuat cercetări la faţa locului, bazându-se pe informaţiile 

luate de la cogeabaşi (primari) estimează populaţia celor 11 localităţi la 1645 case cu o cifră rotundă de 

14000 locuitori pentru anul 1889. 

V. Kânciov, din Bulgaria, în lucrarea „Makedonia, Etnografia i statistika” dă pentru anul 1900 un 

număr de 9430 megleniţi. (Ce-i drept el nu se referă la megleniţi, dar analizând toate datele pentru 

localităţile meglenoromâne, acesta este numărul obţinut). 

Alt cercetător bulgar, A. Şopov, analizând multe aspecte statistice ale Macedoniei, menţionează 

7000 megleniţi pentru anul 1909. 

L. T. Boga din România este mai optimist. El menţionează, pentru anul 1912, 25265 megleniţi, 

bazându-se pe numărul fiecărei aşezări locuite de aceştia. 

Th. Capidan, deşi face un studiu amănunţit asupra acestora nu se pronunţă asupra unui număr total. 

Capidan admite totuşi un număr ce oscilează între 14 000 şi 26 000 megleniţi în 1920, cu menţiunea că 2 

000 dintre ei sunt în Iugoslavia. 

Mai târziu, M. D. Peyfuss estima pentru anul 1970 cca 15000 megleniţi. 

S-au încercat şi alte aprecieri asupra numărului actual al meglenoromânilor, bazate tot pe cifrele de 

la începutul sec. XX cu adaosul sporului natural corespunzător şi al altor indici. După părerea mea, este 

aproape imposibil de a aprecia în acest fel numărul real actual al meglenoromânilor, ţinând cont de marile 

schimbări ce au avut loc în viaţa acestora, mai ales emigrarea, care a jucat un rol mai important decât 

sporul natural. 

Bazându-se pe cercetări la faţa locului precum şi pe informatori din diverse ţări o mare contribuţie o 

aduce Petar Atanasov, care menţionează la nivelul anului 1984, 5038 meglenoromâni. S-ar părea că 

această cifră este mai aproape de adevăr, şi în prezent numărul lor fiind în jur de 5000 persoane. Se impun 

totuşi unele precizări. În primul rând meglenoromânii stabiliţi în România nu mai sunt trecuţi l acelaşi 

grup, fiind consideraţi ca români, fără menţiunea originii lor. La fel este şi cu megleniţii care au plecat în 

Turcia, asupra lor neexistând nici o menţiune. 

Importante modificări în decursul istoriei a suportat arealul ocupat de meglenoromâni. Desigur că şi 

în perioadele mai îndepărtate, au avut loc transformări de acest gen, dar în sec. XX s-au petrecut mai 

multe schimbări decât în alte patru secole anterioare. Mulţi cercetători menţionează şi pentru perioada 

actuală aceleaşi aşezări locuite de megleniţi la începutul secolului. Singurele cercetări importante au fost 

efectuate până în anii ’30 ai secolului XX. Dar aceste date nu sunt conforme cu realitatea actuală. O altă 

problemă o reprezintă şi toponimele care în mare parte nu corespund cu cele menţionate de cercetătorii 

din sec. XIX sau începutul secolului XX. În urma marilor schimbări de după destrămarea Imperiului 

Otoman şi crearea noilor formaţiuni statale, au fost schimbate masiv şi toponimele. Astfel, denumirile 

turceşti, de multe ori oficiale, au ieşit din uz în majoritate. Variantele slave, bulgaro-macedonene, pentru 

multe localităţi din Macedonia Egeică au fost înlocuite prin toponime greceşti. Puţinele denumiri greceşti 

pentru unele aşezări din Albania, Republica Macedonia sau Bulgaria, de asemenea nu mai sunt utilizate. 

Variantele româneşti pentru aşezările cu populaţie românească, inclusiv megleniţi, nu mi sunt uzuale în 

prezent, unele nefiind cunoscute nici de localnici. 

Identificând toate aceste localităţi din prezent, vom indica aşezările locuite de megleniţi. 

În Grecia se întâlnesc şi în comunele lor vechi, menţionate în sec. XIX şi la începutul secolului XX. 

Astfel, ei formează un număr încă important din populaţia localităţilor Arhanghelos (fostul sat 

Oşin/Oşani) cu 850 megleniţi, Perikleia (Birislav) cu 500, satul Karpi (Ţărnareca) cu 550, în Notia (Nonti, 

56



Nânta) sunt în jur de 50, care provin din satele înconjurătoare, până la 100 de persoane locuiesc în 

orăşelul Skra (Liumniţa), şi în satele Kupa (Cupa), Lagkadia (Lundziń). 

În urma exodului populaţiei meglenite, în prezent există circa 250 megleniţi în oraşul Axiupolis din 

apropiere, iar 450 s-au stabilit în Saloniki (Salonic). Câteva zeci locuiesc în oraşul Aridea. 

Este posibil să existe familii meglenite şi în oraşele Edessa şi Gianitsa, dar fără a se cunoaşte exact 

situaţia lor. 

În Republica Macedonia locuiesc aproape jumătate din meglenoromânii neasimilaţi total. Aici 

arealul lor de repartiţie s-a schimbat şi mai mult. Astfel satul Huma, cândva important este azi aproape 

dispărut, cu doar 2 locuitori în 2002. Cei mai mulţi meglenoromâni s-au stabilit în oraşul Gevgelija care 

apare azi ca un adevărat centru cu circa 1400 meglenoromâni. Zeci de megleniţi locuiesc în satele 

apropiate: Gornicet, Moin, Mrzenci, Bogorodiţa precum şi în oraşele: Negotino, Titov Veles şi Skopje. 

Într-un număr redus se mai întâlnesc în localităţile Dibrovo, Tetovo, Kavadarţi, Kicevo, Kociani. 

Din regiunile mai îndepărtate de locul lor de baştină, megleniţii locuiesc într-un număr mic (de 

obicei, câteva familii) în oraşele Belgrad şi Aleksinac (la nord de Niš) din Serbia, precum şi în comunele 

Jabuka, Kačarevo şi Gudurica din Vojvodina. 

Ca urmare, în special, a războiului civil din Grecia, mai multe familii de megleniţi, uneori grupuri 

de zeci de persoane s-au stabilit în următoarele ţări şi localităţi: Budapesta (Ungaria), Iambol şi Vraţa 

(Bulgaria), Praga şi Pardubice din Cehia, Varşovia, Wrocław, Szczecin, Legnica, Jelenia Gora, 

Kroncienko din Polonia sau chiar în Taşkent din Uzbekistan. 

O situaţie aparte este cea a megleniţilor stabiliţi în România. Schimbând mai multe regiuni, aceştia 

locuiesc în prezent în cea mai mare parte a lor în comuna Cerna din judeţul Tulcea, unde alcătuiesc peste 

80 % din populaţia ei. Familii răzleţe de megleniţi se mai întâlnesc şi în Constanţa, Oneşti, sate din 

Bărăgan şi Banat. 

Deşi în prezent sunt destul de risipiţi, megleniţii au totuşi o arie compactă de locuire, apropiată de 

cea iniţială (harta nr. 73). Continuitatea lor este puternic afectată de frontiera dintre cele două state, aflate 

în relaţii încordate. 

În prezent numărul meglenoromânilor se estimează ca fiind în jur de 5000. Deoarece nu există vreo 

statistică oficială, aprecierile demografice făcute de Peter Atanasov în urma cercetărilor de teren din 

ultimii 20 de ani rămân printre puţinele repere asupra numărului meglenoromânilor din Republica 

Macedonia şi Grecia. 

Sunt cunoscuţi şi ca singurii români care au trecut la religia islamică (de fapt mai puţin de jumătate 

dintre aceştia, doar în localitate Nânta), pentru care fapt au fost expulzaţi în Turcia în al doilea deceniu al 

sec. XX. 

Procese etnodemografice: 

- Asimilare accentuată din partea slavilor până în sec. XX, evidentă în limbă, port, etnografie şi din 

partea grecilor în prezent. 

- Slaba exprimare a identităţii etnice, inexistenţa unei consolidări etnice. 

- Migrare din localităţile rurale de baştină spre areale urbane sau în alte ţări, ce a slabit puternic 

elementul lingvistic meglenoromân. 

- Spre deosebire de aromâni păstoritul era auxiliar, fiind agricultori sedentari. 

- Pierderea specificului etnofolcloric şi hainei naţionale. 

- Asocierea cu aromânii în unele cazuri, dar şi cu românii prin existenţa şcolilor şi ideilor naţionale 

româneşti în sec. XIX. 

- Nu există asociaţii, publicaţii, cursuri de limbă, excepţie fiind doar tentativele de emisiuni în 

dialect la Radio Ghevghelia. 

Etnonimia: Spre deosebire de aromâni au preluat ca autoidentificare numele slav de vlasi, vlaşi 

termenul de meglenoromâni fiind unul savant, dat de lingvişti. 

CAPITOLUL 8 

POPULAŢIA ROMANICĂ DIN BOSNIA, HERŢEGOVINA, DALMAŢIA, 

MUNTENEGRU ŞI RAŠKA (aspecte istorico-geografice) 

În aceste regiuni aproape că nu mai exista etnici români în prezent. Ei au fost asimilaţi total de către 

masa slava. Ultimile rămăşiţe, au fost contopite chiar la sfârşitul sec. XIX. Nu mai puţin de trei războaie 

au trecut în decursul acestui secol peste aceste regiuni. Ultimul a ocolit Muntenegrul şi Raška, dar a 

57



afectat şi va marca mult timp de aici inainte Bosnia şi Hertegovina. Bosnia a fost un teatru de confruntări 

la scara redusa între trei din marile religii ale lumii. Dar aici, nu religiile s-au confruntat, ci interesele. Un 

"mozaic" cultural de sorginte latină, slavă, islamică şi germanică e puternic distrus de ostilităţile dintre 

noile etnii apărute pe criteriu confesional în Bosnia şi Herţegovina, având aceaşi origine şi continuitate în 

regiune. Apelativul de „vlah” este încă larg răspândit în Bosnia, Dalmaţia sau Muntenegru, în prezent 

fiind numiţi fie grupuri de sârbi, croaţi, fie cu genericul de păstori, unele reminescenţe lingvistice, 

antroponimice, toponimice şi etnografice demonstrând că aceştea sunt de fapt urmaşii unei populaţii 

cândva de limbă romanică. Vorbitori ai limbii române există până în prezent în Bosnia de nord şi est, 

cunoscuţi cu numele de caravlahi. Mult timp originea acestora nu era cunoscută, însă după cercetările 

realizate, aceştea fac parte din grupul rudarilor, fiind dispersaţi în mai multe localităţi. O parte au 

conştiinţa etnic română până în prezent, la recensămintele anterioare acest fapt ieşind în evidenţă, de la 

1300 români în 1921 la circa 500 în 1991. Sigur numărul real era mult mai mare, unii cercetători 

menţionând peste 10000 la începutul secolului XX. După schimbările de populaţie şi migraţiile produse în 

spaţiul Bosniei şi Herţegovina este foarte greu de apreciat atât numărul cât şi arealul actual de răspândire. 

CONCLUZII 

Cercetarea populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică este un subiect care a atras atenţia încă din 

secolul XIX, diverşi cercetători români sau străini încercând să clarifice aspectele de ordin lingvistic, 

istoric sau etnografic legate de grupurile românofone care au rămas în areale insulare datorită proceselor 

de migraţii şi asimilare din partea altor elemente entice în regiunea Europei de sud-est. Puţinele cercetări 

de teren mai detaliate care au fost realizate mai ales la sfârşitul secolului XIX şi în perioada interbelică 

rămân în majoritatea cazurilor singurele surse pentru cunoaşterea acestor populaţii. Singurele cercetări ce 

au avut o continuitate oarecare până în present sunt cele de ordin dialectologic. Contribuţia istoricilor este 

deasemenea importantă, prin scoaterea în evidenţă a diverselor documente şi evenimente care atestă 

prezenţa românilor în arealul balcanic din perioada romanizării a întregului spaţiu sud-est european. 

Studii etnografice sau geografice sunt însă mult mai puţine, iar cercetarea realităţilor actuale a acestor 

comunităţi este limitată la unele cercetări sporadice sau pe un areal restrâns. 

Obiectivele propuse spre cercetare sunt identificarea şi cunoaşterea originii, răspândirii şi evoluţiei 

etnice a diverselor grupuri de români din spaţiul balcanic. Este foarte dificil de realizat un studiu obiectiv 

şi complex asupra populaţiei româneşti din statele balcanice. Cauzele sunt următoarele: 

- Identitatea etnică incertă şi deseori confuză la multe din grupurile de populaţie românească din 

arealul balcanic. În cadrul aceloraşi comunităţi putem întâlni atât identităţi contradictorii, cât şi identităţi 

etnice multiple. Identificarea cu etniile majoritare din statele în care locuiesc este bazată pe criteriul 

politic, intens promovat de oficialităţi. Perceperea caracterului etnic specific se realizează cel mai frecvent 

la nivel local şi în primul rând bazându-se pe identitatea lingvistică, deosebită de etniile înconjurătoare. 

Criteriile de identificare sunt deseori impuse de oficialităţi, găsindu-se diverse modalităţi de creare a unor 

identităţi mixte dar ataşate etniei titulare, cum ar fi elinovlahi, sârbovlahi, sau recunoaşterea ca un grup 

etnografic bilingv în cadrul slavilor, grecilor sau albanezilor. 

- Disputa legată de unitatea populaţiei romanice orientale, ca o etnie românească cu mai multe 

ramuri sau existenţa mai multor etnii separate. În afară de divizarea bazată pe criteriul lingvistic, 

etnografic şi geografic, cum ar fi emanciparea unei etnii aromâne de sine stătătoare, există numeroase 

exemple de creare aunor entităţi etnice separate în cadrul daco-românilor. În afară de moldoveni, la limita 

estică a românităţii, în Serbia şi Bulgaria la nivel formal se promovează existenţa unei etnii vlahe, 

separate de români. Mediul ştiinţific românesc susţine existenţa unei etnii comune pentru toţi vorbitorii de 

idiomuri romanice orientale în spaţiul balcanic, opinie împărtăşită de o parte din populaţia românofonă a 

regiunii. Contrar acestora există diverse alte păreri care susţin fragmentarea şi lipsa unei unităţi 

etnogenetice a romanităţii balcanice, în primul rând încercându-se negarea unităţii acestor populaţii 

românofone cu românii din România. 

- Politica de asimilare şi de ignorare a minorităţilor etnice promovată de majoritatea statelor 

balcanice. Populaţia românofonă, ca unul dintre elementele etnice autohtone în cel mai multe cazuri, a 

fost afectată poate cel mai mult de politizarea excesivă a identităţii etnice şi procesele de asimilare de 

către etniile titulare a statelor în care locuiesc. 

- Lipsa unor date veridice care să fie reflectate în statistica oficială. Situaţia este diferită de la stat 

la stat, cum ar fi negarea în totalitate a existenţei unor alte etnii decât cea titulară, în Grecia, sau pentru 

unele perioade în Bulgaria şi Albania sau diminuarea exagerată a numărului real, combinată cu divizarea 

58



în diverse categorii, cum ar fi în Serbia şi Bulgaria, unde românii se împart formal în români şi vlahi, 

recensămintele populaţiei pe parcursul secolului XX prezentându-ne o evoluţie demografică total ilogică 

a numărului şi arealului de răspândire a acestora. Singura regiune unde ne putem baza pe datele oficiale 

ale recensămintelor populaţiei referitor la structura etnică este provincia Vojvodina din Serbia, unde 

identitatea românească este bine exprimată şi recunoscută. 

- Politizarea excesivă, legată de identitatea etnică în Balcani, a creat un cadru nefavorabil efectuării 

unor cercetări ştiinţifice obiective care să reflecte situaţia etnogeografică şi etnodemografică reală. 

Realizarea cercetărilor de teren pentru elucidarea aspectelor de identitate etnică, etnografice sau 

etnogeografice a populaţiei româneşti deseori este un lucru riscant, soldat cu persecuţii şi diverse 

obstacole create de oficialităţi sau însăşi reprezentanţi ai unor idei naţionaliste de forme diverse. 

- Diversitatea însăşi a grupurilor de populaţie românească în spaţiul Balcanic. Această diversitate 

este dată de împărţirea dialectală şi oarecum etnogenetică, considerată ca un prim element de 

individualizare a patru ramuri: dacoromâni, aromâni (macedoromâni), meglenoromâni şi istroromâni. 

Situaţia se complică însă prin aportul factorilor istoric, geografic, politic şi etnopsihologic. Astfel arealul 

aromânilor este în prezent divizat de frontierile a patru state, Grecia, Albania, Republica Macedonia şi 

Bulgaria, iar răspândirea lor este una de tip insular, regiunile locuite fiind într-un areal geografic vast, fără 

a forma continuitate. La particularităţile etnografice existente din trecut, care individualizau câteva ramuri 

ale aromânilor (grămosteni, fărşeroţi, olimpioţi etc.) s-au adăugat pe parcursul secolului XX importante 

particularităţi legate de influenţa etnolingvistică, etnoculturală şi identitară exercitată de statele în care 

locuiesc. La fel şi meglenoromânii, puţin numeroşi dar într-un areal unitar, au fost divizaţi de trasarea 

frontierei între Grecia şi actuala Republică Macedonia. Nici dacoromânii nu formează unitatea etnică care 

ar fi evidentă după criteiul lingvistic. În cea mai mare parte arealele cu populaţie dacoromână din statele 

balcanice formează o continuitate cu cele din România, în trecut fiind o masă relativ compactă. Crearea 

unor state naţionale şi trasarea ulterioară a frontierelor, care deseori n-au ţinut cont de arealele etnice 

existente, a dus la divizarea populaţiei dacoromâne, diferenţierile aprofundându-se pe parcursul ultimului 

secol. Grupurile de dacoromâni în teritoriul României s-au consolidat cu o identitate etnică comună, dar 

în afara statalităţii române au cunoscut o evoluţie etnică diferită. Unele grupuri, cu precădere din fostul 

Imperiu Austro-Ungar au însuşit cert identitatea etnică română (cum ar fi românii din Vojvodina în 

Serbia, cei din Ungaria, sau Bucovina de Nord şi Transcarpatia din Ucraina), iar altele au rămas la nivelul 

unor identităţi regionale, neconsolidate, fragile şi confuze, cum ar fi în cadrul fostului Imperiu Rus 

(moldovenii) sau ale fostului Imperiu Otoman, în Serbia şi Bulgaria. Diversitatea etnonimelor atribuite 

populaţiei româneşti a fost preluată în scopul de a justifica existenţa unor etnii separate, cu numele de 

vlahi (vlasi), mai ales după cel de-al doilea război mondial. O situaţie contradictorie prezintă şi populaţia 

de graiuri dacoromâne, cunoscută ca băieşi, rudari sau caravlahi, prezentă pe un areal întins din Ungaria, 

Croaţia, Bosnia până în Serbia şi Bulgaria. Aceştea uneori au identitatea etnică română bine determinată, 

alteori preiau alte identităţi etnice, ale populaţiei majoritare din regiune. Deoarece la originea acestora 

iese în evidenţă o componentă etnogenetică romă, de cele mai multe ori sunt ignoraţi nu numai de 

autorităţi dar şi de alte populaţii românofone. Cert este că aceştea au ca limbă maternă româna, 

particularităţile etnografice şi folclorice fiind deasemenea specific româneşti. 

Toate aceste circumstanţe, legate de arealul vast de răspândire a populaţiei românofone în Peninsula 

Balcanică, dificultăţile de cercetare din cauze politice şi socio-economice (în afară de obstacolele încă 

frecvente din partea oficialităţilor, putem menţiona şi politica de închidere a graniţelor în fostele state 

socialiste, mai ales Albania, dar şi numeroasele conflicte inter-etnice şi inter-confesionale care au luat 

amploare după 1989 şi încă nu sunt atenuate în spaţiul ex-iugoslav), necesitatea realizării unor cercetări 

de teren detaliate, lipsa susţinerii din partea autorităţilor, au făcut ca stiudiul început printr-o primă 

expediţie în anul 1995 să se prelungească peste zece ani. Odată cu posibilitatea realizării unor cercetări 

detaliate la nivel de localităţi în Serbia, Bulgaria, Croaţia, Republica Macedonia, Albania şi Grecia s-a 

ajuns la cunoşterea cu adevărat a situaţiei actuale a populaţiei româneşti din arealul balcanic. Cercetarea 

realizată are ca scop cunoaşterea realităţilor actuale ce ţin de arealul de răspândire, evoluţie numerică, 

procesele etnodemografice, identiatatea etnică, situaţia etnoculturală şi etnolingvistică, precum şi aspecte 

de ordin istoric, etnografic, sociologic. Contribuţia adusă constă în primul rând în identificarea tuturor 

localităţilor cu populaţie românească / românofonă din statele balcanice, stabilirea caracterului etnografic, 

analiza detaliată a recensămintelor populaţiei şi diverselor date statistice existente, cercetarea de teren 

amănunţită a permis realizarea unor hărţi şi tabele care reflectă caracterul etnic real la nivel de localităţi, 

caracterul etnografic românesc, numărul şi evoluţia demografică a populaţiei româneşti din taote arealele 

cercetate. Identitatea etnică a putut fi cercetată cu ajutorul numeroaselor interviuri, anchete şi documentări 

de teren. În urma cercetărilor întreprinse s-a putut constata diverse lucruri necunoscute în mediul ştiinţific 

59



românesc, deoarece majoritatea reperelor sunt bazate pe sursele deja vechi de aproape un secol în urmă. 

Populaţia fiind un element foarte mobil al sociosistemului, nu poate fi analizată doar prin prisma evoluţiei 

demografice stabile, precum se bazează multe estimări prezentate în diversele publicaţii referitoare la 

românii din Balcani. Procesele migraţionale, datorate factorilor socio-economic, politic, sau de lat gen, au 

schimbat situaţia repartiţiei şi numărului românilor, constatând în urma cercetărilor că multe din 

localităţile tradiţionale aromâne, citate până în prezent ca existente de fapt sunt în totalitate părăsite, în 

schimb putem întâlni în număr important populaţia românească în localităţi rurale sau mai ales urbane în 

care anterior elementul etnic românesc nu era menţionat. Totuşi arealele de bază, unde românii formează 

masă compactă, în multe cazuri formând majoritatea populaţiei a numeroase localităţi şi diviziuni 

administrative întregi, au rămas practic aceleaşi pe parcursul ultimelor secole de când există atestările 

corespunzătoare. 

La fel de mari schimbări s-au produs şi în privinţa ocupaţiilor tradiţionale. Comunităţile tradiţional 

de păstori ale aromânilor sunt într-un proces intens de transformare în comunităţi urbane cu specific 

ocupaţional în sectorul terţiar, de servicii şi comerţ, realităţi atestate în toate regiunile cercetate. La fel 

mediul tradiţional de agricultori la românii din Serbia s-a transformat în unul de muncitori în diverse state 

din Europa occidentală, deja noile generaţii fiind ataşate de localităţile de baştină doar prin sejurul de vară 

la bunici. În prezent asistăm la diverse procese etnice, conjunctura politică şi socio-economică din 

ultimele două decenii creând noi circumstanţe de emancipare etnică. Astfel aromânii, divizaţi de sistemele 

politice şi economice diverse, au căpătat statut de etnie constitutivă în cazul Republicii Macedonia, unde 

au dobândit o serie de drepturi cum ar fi utilizarea dilectului (limbii) aromân în mass-media, şcoli şi 

publicaţii. Procese similare se desfăşoară activ şi în Albania, unde aromânii sunt parţial recunoscuţi ca 

minoritate etnică. Situaţia specifică a Greciei este legată de politica de includere a tuturor grupurilor 

etnice alolingve în cadrul naţiunii elene, iar emanciparea etnică se rezumă la manifestările folclorice şi 

etnografice. 

Populaţia românească din Serbia şi Bulgaria este într-o stare de renaştere naţională, dacă luăm ca 

argument totalitatea proceselor etnoculturale, etnopolitice şi etnopsihologice care au loc în cadrul 

comunităţilor de români. Alături de creşterea semnificativă a numărului celor care îşi declară identitatea 

etnică românească – vlahă (în Serbia de la 17 mii în 1991 la 40 de mii în 2002) ia amploare mişcarea de 

identificare ca români şi conştientizarea unităţii etnice româneşti. 

Cu părere de rău din lipsa de timp o mare parte din materialul de teren colectat şi a documentărlor 

realizate pe parcursul cercetărilor în statele balcanice nu a putut fi inclus în această lucrare, urmând a fi 

publicat ulterior. Studiul prezentat, considerat ca foarte important pentru cunoaşterea situaţiei actuale a 

comunităţilor româneşti din Balcani, se încadrează în domeniul geografiei populaţiei, mai exact al 

etnogeografiei, deşi sunt indispensabile abordările interdisciplinare. 

Chiar dacă s-au făcut şi multe prognoze pesimiste asupra viitorului populaţiei românofone din 

regiunea balcanică, ca fiind sortită dispariţiei ca element etnic în viitorul apropiat, putem afirma că 

viabilitatea elementului etnic românesc nu este epuizată, chiar şi în cazul celei mai ameninţate cu 

dispariţia cum ar fi istroromânii, există şanse de renaştere etnoculturală şi identitară. Cu atât mai mult în 

cazul arealelor cu populaţie românească numeroasă din Serbia sau Bulgaria, precum şi la comunităţile 

aromâne. 

Pentru a susţine eforturile de menţinere a identităţii etnice româneşti în arealul balcanic, în rândul 

unor comunităţi care încearcă să-şi creeze instituţii cultuarele, educaţionale şi religioase în limba maternă, 

deseori prin eforturi proprii, este nevoie de contribuţia întregii societăţi româneşti, prin implicarea activă 

a mediului stiinţific şi cultural, dar mai ales al oficialităţilor care ar putea încuraja şi sprijini multe 

iniţiative realizabile în viitorul apropiat. 

LISTA TABELELOR: 

1. Localităţile din Serbia de est cu populaţie româneacsă, după L. T. Boga, 1913 

2. Structura etnică a populaţiei Serbiei conform recensământului 2002 

3. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est conform recensămintelor din 1850, 1921, 

1948 şi 1953 

4. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est conform recensămintelor din 1981, 1991 şi 

2002 

5. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est (regiunea timoc-morava): caracterizare 

după textură, altitudinea medie, caracterul etnic predominant, grup etnografic de români, anul atestării 

documentare, şcoli, biserici, cercetări de teren Dorin Lozovanu 

60



6. Structura etnică a Provinciei Autonome Vojvodina după datele oficiale din perioada 1880 – 2002 

7. Localităţile cu populaţie românească din Provincia Vojvodina, Serbia după recensămintele din 

1921, 1948, 1953 

8. Localităţile cu populaţie românească din Provincia Vojvodina, Serbia după recensămintele din 

1981, 1991 şi 2002 

9. Localităţile cu populaţie românească din Provincia Vojvodina, Serbia: caracterizare după textură, 

altitudinea medie, caracterul etnic predominant, grup etnografic de români, anul atestării documentare, 

şcoli, biserici, cercetări de teren Dorin Lozovanu 

10. Localităţile cu populaţie românească şi de romi românofoni din Serbia centrală după 

recensămintele din 1850, 1921, 1948, 1981, 1991 şi 2002 (cercetări şi documentare Dorin Lozovanu 

2008) 

11. Localităţile cu populaţie românească din Bulgaria, conform datelor L. T. Boga, 1913 

12. Structura etnică a populaţiei Bulgariei pe regiuni (oblast) conform recensământului din 2001 

13. Localităţile cu populaţie românească din regiunea Vidin, Bulgaria de nord-vest (regiunea 

Timoc): caracterizare după recensămintele populaţiei din 1940, 1975, 1985, 1992, 2001, date demografice 

2007 şi estimări pentru 2007 a numărului real de români, altitudinea medie, caracterul etnic predominant, 

grup etnografic de români, cercetări de teren Dorin Lozovanu 

14. Localităţile cu populaţie românească din regiunea Bulgariei de nord (regiunea Dunării): 

caracterizare după date demografice 2007 şi estimări pentru 2007 a numărului real de români, altitudinea 

medie, caracterul etnic predominant. 

15. Localităţile cu populaţie istroromână: aprecieri asupra numărului istroromânilor pentru anii 

1862, 1899, 1904, 1930. 

16. Localităţile cu populaţie aromână din Grecia, Albania, Republica Macedonia şi Bulgaria, 

denumirile oficiale şi româneşti, grupurile etnografice de aromâni la nivel de localităţi, situaţia 

etnoculturală din trecut. 

17. Localităţile cu populaţie aromână din Republica Macedonia după datele statistice din 1900 şi 

recensămintele din 1921, 1948, 1953 şi 2002. 

18. Localităţile cu populaţie aromână din Bulgaria după datele statistice din 2007 şi estimările 

numărului de aromâni la nivel de obştine. 

19. Structura etnică a populaţiei Albaniei conform datelor recensământului 2001 şi estimărilor 

demografice ale numărului minorităţilor etnice după D. Doka, A. Berxoli, T. Kahl, D. Lozovanu 

20. Structura pe medii şi sexe a populaţiei Albaniei la nivel de districte (rrethi) conform 

recensământului populaţiei 2001. 

21. Localităţile cu populaţie meglenoromână şi aprecieri asupra numărului meglenoromânilor 

pentru perioada secolelor XIX – XXI. 

LISTA HĂRŢILOR: 

Balcani general 

1. Conştiinţa etnică a populaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est în jurul anului 2000. Autori: 

P. Jordan, K. Kocsis, P. Eberhardt, D. Lozovanu, V. Mironjuk, F. Partl, O. Šablij, Atlasul Europei de Est 

şi Sud-Est, Academia de Ştiinţe a Austriei, 2006. 

2. Harta etnografică a Turciei Europene, după G. Lejean, 1861. 

3. Harta etnografică a Peninsulei Balcanice, după Paul Vidal de la Blache, 1898. 

4. Drumurile de transhumanţă ale păstorilor dacoromâni, meglenoromâni şi istroromâni. 

Răspândirea românilor în peninsula Balcanică. Autor Dorin Lozovanu, după E. Petrovici, D. Macrea, M. 

Caragiu-Marioţeanu. 

Serbia 

5. Structura după limba maternă a populaţiei Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor 

(Iugoslavia) la recensământul din 1921. După Institutul de Cartografie Belgrad. 

6. Structura etnică a populaţiei Iugoslaviei la nivel de comune după datele recensământului din 

1991. Autori V. Đurić, J. Ilić, V. Rudić, M. Spasovski, D. Živković, M. Stepić, Facultatea de Geografie, 

Universitatea din Belgrad 1993. 

7. Structura etnică a populaţiei Serbiei la nivel de comune după datele recensământului din 2002. 

Autor V. Varjačić, Belgrad 2004. 

8. Sporul natural al populaţiei Serbiei în 1961 şi 1986, după Svetlana Radovanović, Facultatea de 

Geografie, Universitatea Belgrad, 1995. 

61



9. Originea populaţiei în regiunile Serbiei centrale şi de est, după Jovan Cvijić, 1922 

10. Harta etnografică a Banatului şi a Crainei (Timocul sârbesc), după datele recensământului 

iugoslav din 1921 şi românesc din 1930. Autor Dorin Lozovanu 1997. 

11. Structura etnică a populaţiei din Timocul de Vest (Craina Sârbească) şi Timocul de Est 

(Bulgaria) , după G. Vâlsan şi G. Giuglea (1911). Autor: Dorin Lozovanu 1997. 

12. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest, după 

cercetările lui G. Vâlsan, 1913 

13. Evoluţia structurii etnice a populaţiei în Provincia Vojvodina pentru perioada 1784 – 2002. 

Autori K. Kocsis, S. Kicošev, Academia de Ştiinţe a Ungariei, Budapesta 2004. 

14. Harta etnică a Banatului Iugoslav în 1900 şi 1991, după S. Kicošev, Novi Sad 1999. 

15. Harta repartiţiei pe opštine (plase) a românilor din Provincia Autonomă Vojvodina în 

cadrul Serbiei (Iugoslaviei), în baza recensământului iugoslav din 1991. Autor: Dorin Lozovanu 1998. 

16. Răspândirea românilor în Vojvodina, Banatul sârbesc, la nivel de localităţi (după datele 

recensământului din 1991). Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

17. Diviziunile teritorial administrative ale Serbiei la nivel de opštine pentru anul 2002. Autor: 

Dorin Lozovanu, 2008. 

18. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 1921, la nivel de opštine. Autor: 

Dorin Lozovanu, 2008. 

19. Distribuţia românilor în Serbia, conform recensământului 1948, la nivel de opštine şi 

Distribuţia românilor în Serbia, conform estimărilor demografice 1948, la nivel de opštine. Autor: Dorin 

Lozovanu, 2008. 










23. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 1921 şi Numărul 

românilor pe opštine în Serbia, conform estimărilor demografice 1921. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

24. Numărul românilor pe opštine în Serbia, conform recensământului 1948 şi şi Numărul 

românilor pe opštine în Serbia conform estimărilor demografice 1948. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 







28. Ponderea românilor pe opštine în Serbia în % din totalul populaţiei conform 

recensământului din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

29. Ponderea românilor pe opštine în Serbia în % din totalul populaţiei conform estimărilor 

demografice din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

30. Localităţile cu populaţie românească din Vojvodina, conform datelor recensământului din 

2002. Sursa: Recensământului Serbiei din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

31. Localităţile cu populaţie românească din Serbia de Est, conform datelor recensământului 

din 2002. Sursa: Recensământului Serbiei din 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

32. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Vojvodina, conform caracterului 

etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensămintele Serbiei din 1921, 

1948, 1971, 1991 şi 2002, estimări demografice, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

33. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Serbia de Est, conform caracterului 

etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensămintele Serbiei din 1921, 

1948, 1971, 1991 şi 2002, estimări demografice, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

34. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Vojvodina, după tipul grupurilor 

etnografice. Documentări şi cercetări pe teren 1995 – 2008. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. Surse 

complementare: Cercetări M. Maluckov, G. Popi, R. Flora, B. Sikimić, S. Stamencović S. Kicosev ş. a. 

62



35. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Serbia de Est (Morava – Timoc), 

după tipul grupurilor etnografice. Documentări şi cercetări pe teren 1995 – 2008. Autor: Dorin 

Lozovanu, 2008. Surse complementare: Cercetări P. Durlić, S. Gacovic, B. Sikimić, S. Stamencović ş. a. 

Bulgaria 

36. Harta repartiţiei pe plase a românilor din Bulgaria (după recensământul bulgar din 1910 şi 

N. Popp, din 1940). Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

37. Românii dunăreni dintre Lom şi Iantra (Bulgaria), după N. Popp, recensămintele bulgare 

până la 1995. Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

38. Structura etnică şi densitatea populaţiei Bulgariei pe regiuni, conform recensământului din 

2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

39. Distribuţia populaţiei româneşti în Bulgaria la nivel de regiuni (oblast), conform 

recensământului populaţiei Bulgariei de la 01.03.2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

40. Distribuţia populaţiei româneşti în Bulgaria la nivel de regiuni (oblast), conform estimărilor 

demografice pentru 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

41. Distribuţia populaţiei româneşti (românofone) în Bulgaria la nivel de obştine (comune), 

conform estimărilor demografice pentru 2007, în procente din totalul populaţiei. Autor: Dorin Lozovanu, 

2008. 

42. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Bulgaria de nord-vest, conform 

caracterului etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensământul 

populaţiei Bulgariei 2001, estimări demografice pentru 2007, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu, 

2008. 

43. Localităţile cu populaţie românească (românofonă) din Bulgaria de nord-est, conform 

caracterului etnic majoritar (Estimări demografice ale situaţiei etnice reale). Sursa: Recensământul 

populaţiei Bulgariei 2001, estimări demografice pentru 2007, cercetări de teren. Autor: Dorin Lozovanu, 

2008. 

44. Harta etnică a Bulgariei după Th. Bannwarth, Wien 1892 

Croaţia, istrororomânii 

45. Românii din Croaţia, după datele U.D.R.B.C. şi date neoficiale. Autor: Dorin Lozovanu, 

1997. 

46. Localităţi cu populaţie istroromână, după S. Puşcariu, 1926. 

47. Răspândirea geografică actuală a Istroromânilor. Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

Aromânii 

48. Harta răspândirii grupurilor de aromâni şi a meglenoromânilor în peninsula Balcanică (după 

Th. Capidan, N. Saramandu ş.a.). Autor: Dorin Lozovanu, 1998. 

49. Harta etnografică a Macedoniei, după „Ethnographische Karte des Osmanische Reiches 

Europäischen Theiles und von Griecheland”, de A. Boué (1847). 

50. Harta etnografică a Macedoniei, după „Karte ethnographique de la Turquie d` Europe” de G. 

Lejean (1861). 

51. Harta etnografică a Macedoniei, după „Ethnographische übersicht des Europäischen 

Orients” de H. Kiepert (1876). 

52. Harta repartiţiei pe opštine a românilor din R. Macedonia (aromâni şi meglenoromâni). 

Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

53. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative în 1921 (în mii). 

Surse: Recensământul iugoslav din 1921, estimări demografice la nivel de localităţi. Autor: Dorin 


54. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform 

recensământului în 1948 (în mii). Surse: Recensământul iugoslav din 1948. Autor: Dorin Lozovanu, 

2008. 

55. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform estimărilor 

demografice în 1948 (în mii). Surse: Estimări demografice la nivel de localităţi pentru 1948. Autor: Dorin 


56. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform 

recensământului 2002 (în mii). Surse: Recensământul Republicii Macedonia din 2002. Autor: Dorin 


57. Distribuţia aromânilor în Republica Macedonia pe unităţi administrative conform estimărilor 

demografice 2002 (în mii). Surse: Recensământul Republicii Macedonia din 2002. Estimări demografice 

la nivel de localităţi pentru 2002. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

63



58. Localităţile cu populaţie aromână din Bulgaria de sud-vest (estimări demografice ale situaţiei 

etnice reale pentru 2007). Autor Dorin Lozovanu, 2008. 

59. Principalele localităţi cu aromâni din Rodopii Bulgariei (după R. Popescu şi T. Balkanski, 

1995). 

60. Harta etnică a Albaniei. Surse: Estimări demografice de Dh. Doca, A. Bërxoli, Th. Kahl şi D. 

Lozovanu, datele recensământului din 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

61. Distribuţia aromânilor pe districte în Albania. Estimări demografice de Dh. Doca, A. Bërxoli, 

Th. Kahl şi D. Lozovanu, datele recensământului din 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

62. Numărul aromânilor pe disctricte în Albania. Estimări demografice de Dh. Doca, A. Bërxoli, 

Th. Kahl şi D. Lozovanu, datele recensământului din 2001. Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

63. Localităţile aromâne din Albania în jurul anului 1900, după A. Koukoudis, 1997 

64. Distribuţia aromânilor în Grecia pe unităţi administrative (nomos) conform estimărilor 

demografice pentru 2005 (în mii). Autor: Dorin Lozovanu, 2008. 

65. Grupurile etnografice ale aromânilor. Estimări pentru secolul XVIII, după A. Koukoudis, 

1997. 

66. Localităţile aromâne din regiunea Pindului, Grecia, în jurul anului 1900 (după Asterios 

Koukoudis, 1997). 

67. Localităţile aromâne din regiunea Veria, Grecia, în perioada 1900 – 1912 (după Asterios 


68. Localităţile aromâne din regiunea Tesaliei, Grecia, în perioada 1900 – 1912 (după Asterios 


69. Răspândirea aromânilor moscopoleni după anii 1769 şi 1830. Autor: A. Koukoudis 1997. 

70. Răspândirea aromânilor olimpioţi la 1900 – 1912. Autor: A. Koukoudis 1997. 

Meglenoromânii 

71. Răspândirea meglenoromânilor la 1900 – 1912. Autor: A. Koukoudis 1997. 

72. Harta răspândirii meglenoromânilor din Grecia şi R. Macedonia (după anchetele efectuate în 

1920 de către Th. Capidan). Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

73. Harta răspândirii meglenoromânilor din Grecia şi R. Macedonia (după anchetele efectuate în 

1984 de către P. Atanasov). Autor: Dorin Lozovanu, 1997. 

Bibliografie selectivă: 

1. Almanah macedo-român. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, (rom.). 

2. Arginteanu, Ion, Istoria românilor macedoneni, Bucureşti, 1904, (rom.). 

3. Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, 

Bucureşti, 1993, (rom.). 

4. Aromânii: istorie, limbă, destin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. (rom.). 

5. Arumunët e Shqipërisë. Histori dhe dokumente figura të shquara. Ed. Arumunët e Shqipërisë. 

Tirana, 2001, (alb.). 

6. Atanasiu, A. D., Carte ethnographique des Macedo-Roumains (Koutzo-Valaques), Paris, 

1919, (franc.). 

7. Atanasov, Peter, „Meglenoromâna astăzi”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, (rom.). 

8. Berciu-Drăghicescu, Adina, Românii din Balcani. Cultură şi spiritualitate, Editura Globus, 

Bucureşti, 1996 (rom.) 

9. Bibliografie Macedo-Română, Freiburg i. Br.1984. 

10. Boga, L. T., Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria şi Serbia (note 

etnografice şi statistice), Tipografia “Vocea Poporului”, Bucureşti, 1913 (rom.) 

11. Bucuţa, Emanoil, Românii din Bulgaria, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1927, (rom.) 

12. Budiş, Monica, Comunitatea Românească de pe Valea Timocului Bulgăresc, Ed. Militară, 


13. Bujduveanu, Tănase, Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor, Ed. Cartea Aromână, 

Constanţa 1997 (rom.) 

14. Burada, Teodor T., Cercetări despre şcoalele românesci în Turcia, Bucuresci, 1890 (rom.) 

15. Bёrxoli, Argile, Minoritetet nё Shqipёrise, Tiranё, 2005 (alb.) 

16. Bёrxolli, Arqile, Atlasi i Shqipёrisё. Atlasi Gjeografik i Popullsisё sё Shqipёrisё, Tiranё, 2003 

(alb.) 

17. Cadrilaterul 1913-1938, Tiparul “Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1938 (rom.) 

64



18. Cândroveanu, Hristu, Aromânii ieri şi azi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995. (rom.) 

19. Capidan, Theodor, Aromânii. Dialectul aromân, Editura Academiei, Bucureşti, 1932 (rom.) 

20. Capidan, Theodor, Les Macedoroumains. Esquisse historique et descriptive des population 

roumaines de la Peninsule Balcanique, Bucureşti, 1937 (franc.) 

21. Capidan, Theodor, Meglenoromânii. Istoria şi graiul lor, vol. I-III, Editura Academiei, 


22. Capidan, Theodor, Românii nomazi. Studiu din viaţa românilor din sudul Peninsulei 

Balcanice, Cluj, 1926 (rom.) 

23. Carageani, Gheorghe, Studii Aromâne, Editura Fundaţie Culturale Române, Bucureşti, 1999 

(rom.) 

24. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română (nord şi sud-dunăreană), 


25. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Dialectologie română, E.D.P., Bucureşti, 1977 (rom.) 

26. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Dodecalog al Aromânilor, Ed. „Sammarina”, Constanţa, 1996. 

(rom/franc/eng) 

27. Cardula, Toma, Etnogheneza a Armânjlor shi rolja a lor tu istorie,Ed. Sutsata a Armânjlor 

„Nicola Batsari”, Crushuva, 2003 (arom.) 

28. Colimitra, Constantin, Fărşeroţii, 1986 (rom.) 

29. Constante, C., Despre români, Bucureşti, 1934, (rom.) 

30. Constantinescu, N., Chestiunea Timoceană, Bucureşti, 1941, (rom.) 

31. Coteanu, Ion, Cum dispare o limbă (istroromâna), Bucureşti, 1957, (rom.) 

32. Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1957, (rom.) 

33. Cuşa, Nicolae, Macedoromânii pe văile istoriei, Editura Europolis, Constanţa, 1990 (rom.) 

34. Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986 (rom.). 

35. Densuşianu, Ovid, Istoria limbii române, Bucureşti, 1961, (rom.) 

36. Despre vechimea şi continuitatea românilor, Editura Militară, Bucureşti, 1989, (rom.) 

37. Dima, Nicholas, Romanian Minorities in South-East Europe, Institutul Român de Cercetări, 

Freiburg, 1977/1978, (engl.) 

38. Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O Istorie a Românilor de Pretutindeni, Ed. DC 

Promotion, Bucureşti, 2004, (rom.) 

39. Dragić, Dragomir, Istraživanje zaturene istine o vlasima, Forum za kulturu vlaha, Bor. 2004, 

(srb.) 

40. Dragomir, Silviu, Vlahii şi Morlacii. Studii din istoria românismului balcanic, Cluj, 1924, 

(rom.) 

41. Feresini, Nerina Il Comune istro-romeno di Valdarsa. Ed. Italo Svevo. Trieste, 1996, (ital.) 

42. Filipescu, Teodor, Românii din Bosnia. Ed. Calendarul Minervei, Bucureşti, 1907, (rom.) 

43. Filipi, Goran, Buršić-Giudici, Barbara, Istriotski lingvistički Atlas / Atlante linguistico istrioto, 

Pula, 1998, (croată / italiană) 

44. Formarea limbii şi a poporului român. Apariţia primelor state feudale pe teritoriul ţării 

noastre, Editura Politică, Bucureşti, 1962 (rom.) 

45. Georgevici, R., Tihomir, Dr., Printre Românii noştri note de călătorie, / Кроз наше Румуне, 

Bor. 2004 (rom. / srb.) 

46. Hagigogu, Sterie, Noe, Constantin, Muşi Vasile. Colonizarea Macedoromânilor în Cadrilater, 

Ed. Etnologică, Bucureşti, 2005 (rom.) 

47. Hagi-Gogu, T., Romanus şi Valachus sau ce este romanus, roman, român, aromân, valah şi 

vlah, Bucureşti, 1939 (rom.) 

48. Ionescu, Eugen, Cauza Românească în Turcia Europeană şi Conflictul cu Grecia. Tipografia 

“Gutenberg”, Bucureşti, 1906. (rom.) 

49. Kahl, Thede, Ethnizität und räumliche Vereilung der Aromunen in Südosteuropa, Editura 

Institut für Geographie der Westfälischen Wilhelms-Universität, Münster, 1999. (germ.) 

50. Kahl, Thede, Istoria aromânilor. Ed. Tritonic, Bucureşti 2006 (rom.) 

51. Karastoianov, Stefan, Makedonia. Etnografska Karakteristika, Editura Voeni jurnal, Sofia, 

1995 (bulg.) 

52. Koukoudis, Asterios, The Vlachs: Metropolis and Diaspora. Ed. Zitros, Thessaloniki, 2003 

(eng.) 

53. Kovačec, August, Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971 (rom.) 

65



54. Kyçyku, Kopi, Aromânii în Optica Albano – Română, Ed. Fundaţia culturală aromână ”Sfînta 

Ana”, Bucureşti, 2004 (rom.) 

55. Maiorescu, Ioan, Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român, Bucureşti, 1900 (rom.) 

56. Manciulea, Ştefan, Graniţa de Vest, Editura ”Gutinul” S.R.L. Baia Mare, 1994 (rom.) 

57. Matei, Horia C., Neguţ, S., Nicolae, I., Şteflea, N., Statele lumii. Mică enciclopedie, Editura 

Rombay, Bucureşti, 1993 (rom.) 

58. Maxim, Iancu, Etnogeneza românilor şi a altor popoare europene privită prin prisma 

geografiei istorice, Editura Moldova, Iaşi, 1995 (rom.) 

59. Mărturii despre românii din Timocul Sârbesc / Svedočanstva o Rumunima iz Srpskog Timoka, 

Craiova, 2005 (rom. / srb.) 

60. Mihăescu, H., La romanité dans le Sud-Est de l-Europe, Editura Academiei Române, 

Bucureşti, 1993, (franc.) 

61. Mihăilescu, Vintilă, Excursia societăţii regale române de Geografie prin Iugoslavia şi 

Albania (20 aprilie-3 mai 1938), Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1940. (rom.) 

62. Murgoci, G., Ţara nouă. Dobrogea sudică şi Deliormanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1913. 

(rom.) 

63. Murnu, George, Vlahia Mare (Istoria românilor din Pind), Bucureşti, 1913 (rom.) 

64. Nestorescu, Virgil, Românii Timoceni din Bulgaria, Ed. Fundaţiei culturale Române, 


65. Panaitescu, Em., Prin satele românilor din Istria, Tiparul Ardealul, Cluj, 1931 (rom.) 

66. Papahagi, Nicolas, Les roumains de Turquie, Bucureşti, 1905 (franc.) 

67. Papahagi, Tache, Aromânii din Albania, Bucureşti, 1920 (rom.) 

68. Papahagi, Valeriu, Aromânii moscopoleni, Bucureşti, 1935 (rom.) 

69. Papanace, Constantin, Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul Europei, Editura 

Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 1995. (rom.) 

70. Papanace, Constantin, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Editura 

Brumar, Timişoara, 1995 (rom.) 

71. Passarowitz, Nicopole şi Svistu, Dunonia, Sacra Tribalia, Editura Erasmus, Bucureşti, 1994 

(rom.) 

72. Petrović, Dragoljub, Iredenta fašističke Rumunije u Severoistočnoj Srbiji 1941-1944, Beograd, 

1966 (srb.) 

73. Peyfuss, Max Demeter, Chestiunea aromânească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994 

(rom.) 

74. Philippide, Alexandru, Originea aromânilor, Iaşi, 1927 (rom.) 

75. Popescu, Radu, Balkanski, Todor, Aromânii din rodopii Bulgariei şi graiul lor / Арумъните 

от българските родопи и техният говор, Ed. Beladi, Craiova, 1995 (rom./ bulg.) 

76. Popescu-Spineni, Marin, Românii din Balcani, Editura Tiparul Universitar, Bucureşti, 1941 

(rom.) 

77. Popi, Gligor, Românii din Banatul Sârbes (1941-1996), Ed.Libertatea, Panciova, 1998 (rom.) 

78. Popi, Gligor, Românii din Banatul sârbesc, Editura Libertatea Panciova / Editura Fundaşiei 

Culturale Române, Bucureşti, 1993 (rom.) 

79. Popnicola, Nico, Protili avdzati zboară shi scrieri pi Armâneashti/Првите слушнати 

зборови и пишувања на влашки. Ed. Ligă Mundială a Armănjlor, Bituli, 2004 (arom. / maced.) 

80. Popovici, Josif, Dialectele romîne din Istria, Halle, 1909 (rom.) 

81. Puşcariu, Sextil, Studii istroromâne, în colaborare cu M.Bartoli, A. Beluluovici şi A. Byhan, 

vol. I, II: Întroducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti, 1926 (rom.) 

82. Revista “Zborlu a Nostru”, redactor Vasile G. Barba, Freiburg im Br., 1998 – 2005. 

83. Revista „Scrisore către fraţ Rumer”, redactor Emil Petru Raţiu, Roma, anii 1996-2002 

(istroromână) 

84. Românii de la Sud de Dunăre. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997 

(rom.) 

85. Românii din afara graniţelor ţării, Coordonate istorice şi naţionale în cadrul european, Casa 

editorială Demiurg, Iaşi, 2007 (rom.) 

86. Românii din Afara Graniţelor Ţării. Evoluţie istorica şi situaţie prezentă în perspectiva 

integrării României în Uniunea Europeană, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006 (rom.) 

87. Românii din nord-estul Serbiei (Valea Timocului), Ed. Şcoala vremii, Arad, 2007 (rom.) 

88. Romanski, St., Macedoromânii, Editura Dimândarea părntească, Bucureşti, 1996 (rom.) 

66



89. Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII, Bucureşti, 

1978 (rom.) 

90. Russu, Valeriu, ş.a., Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984 (rom.) 

91. Saramandu, Nicolae, Harta graiurilor aromâne şi meglenoromâne in Peninsula Balcanică, în 

„Studii şi cercetări lingvistice”, anul XXXIX, Bucureşti, 1988 (rom.) 

92. Sârbu, Richard, Frăţilă, Vasile, Dialectul istroromân. Texte şi glosar, Editura Amacord, 

Timişoara, 1998 (rom.) 

93. Scărlătoiu, Elena, Istroromânii şi Istroromâna. Relaţii lingvistice cu slavii de sud:Cuvinte de 

origine veche slavă, Ed. Staff, Bucureşti, 1998 (rom.) 

94. Simovski, Todor, The inhabited places of the Aegean Mecedonia / Населените места во 

Егеjска Македониjа, Scopje, 1998 (maced./eng.) 

95. Spaţiul istoric şi etnic românesc, Editura Militară, Bucureşti, 1993 (rom.) 

96. Spinei, Victor, Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, 

Editura Helios, Iaşi, 1996 (rom.) 

97. Stefanoski, C. B., Geneza limbii aromâne-macedonene, Editura Mirton, Timişoara, 1995. 

(rom.) 

98. Ştefănescu, Constantin Mircea, Populaţia şi habitatul românesc în Balcani, Editura Carro, 


99. The Serbian Question in the Balkans (Geographical and Historical aspects), Faculty of 

Geography, University of Belgrade, 1995. (engl.). 

100. Timoc, Cristea Sandu, Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane), Editura Astra 

Română, Timişoara, 1996; 1994. (rom.). 

101. Tratat de Dialectologie Română, coordonator Valeriu Rusu, Craiova, 1984 (capitolul 

Istroromâna de Kovačec August, p. 550-591) (rom) 

102. Ţîrcomnicu, Emil, Identitate Românească Sud-Dunăreană, Aromânii din Dobrogea. Ed. 

Etnologică, Bucureşti, 2004 (rom.) 

103. Ţîrcomnicu, Emil, Meglenoromânii. Destin istoric şi cultural, Ed. Etnologica, 2004 (rom.) 

104. Ţîrcomnicu, Emil, Wisoşenschi Iulia, Românii de la sud de Dunăre Macedoromânii, 

Obiceiuri tradiţionale de nuntă, Studiu istoric şi etnologic. Ed. Ziua, Bucureşti, 2003 (rom.) 

105. Vâlsan, G., Românii şi popoarele Balcanice, Bucureşti, 1913 (rom.) 

106. Wace, Thompson, The Nomads of the Balkans, Cambridge, 1913 (eng.) 

107. Weigand, Gustav, Etnographie von Makedonien. Geschichtlich-nacionaler, sprachlichstatistischer 

Teil, Leipzig, 1924 (germ.) 

108. Weigand, Gustav, Vlacho-Meglen. Eine ethnographisch-philologische untersuchung, 

Leipzig, 1891 (germ.) 

109. Wolf, Josef, Entwicklung der ethnischen Struktur des Banats 1890 – 1992. Development of 

Ethnic Structure in the Banat 1890 – 1992. OSI, Wien, 2004 (germ. / eng.) 

110. Zbuchea, Georghe, Dobre, Cezar, Românii Timoceni, Ed. DC Promotions, Bucureşti, 2005 

(rom.) 

111. Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (sec. XVIII-XIX) 

Editura Bucureştilor, Bucureşti, 1999. (rom.) 

112. Κουκουδις, Αστεριος, Οι Βεργιανοι Βλαχοι καε Οι Αρβανιτοβλαχοι Της Κεντρικης 

Μακεδονιας, Ed. Ekdosis Zitros, Thessaloniki, 2001 (greaca) 

113. Κουκουδις, Αστεριος, Οι Ολημπιοι Βλαχοι καε τα Βλαχομογλενα, Ed. Ekdosis Zitros, 

Thessaloniki, 2001 (greaca) 

114. Σταματελατος Μιχαηλ, Φωτεινη Βαμβα-Σταματελατου, „Ελληνικη Γεογραφικη 

Εγκυκλοπαιδεια Αθηνα”, 1997 (greaca) 

115. Бањаши на Балкану. Идентитет Етничке Заједнице. Уредник Биљана Сикимић, 

Балканолошки Институт САНУ, Београд 2005 (srb.) 

116. Весић, Миладин, Становништво и миграције у источној Србији, Београд, 1978 (srb.) 

117. Етнологија на Македонците, Македонска Академија на Науките и Уметностите, 

Скопје, 1996 (maced.) 

118. Жикић, Александар, Насеља и демографска обележја Неготинские Крајине, Beograd, 

1997 (srb.) 

119. Жикић, Александар, Становнишство Тимочке Крајине у 19. и 20. веку, -Демографска 

обележја и процеси- Beograd, 2005 (srb.) 

120. Кънчов, В., Македония. Етнография и статистика, София, 1900 (bulg.) 

67

(srb.) 



121. Савић Олга, Градови и мања средишта источне Србије, Београд, 1977 (srb.) 

122. Симић, Василије, Изградња Mајданпека и његово насељавање 1849-1857, Бор.1982 

123. Симовски, Тодор, Населените Места Во Егеjска Македонија, Скопjе, 1978 (maced.) 

124. Стаменковић, Србољуб, Географска Енциклопедија Насеља Србије. Војводина. 

Географски Факултет Универзитета у Београду, 2005 (srb.) 

125. Стојанчевић, Видосава, Етно историјски процеси у источној Србији у 19 веку, 

Неготин, 2003 (srb.) 

126. Цвиjић, Јован, Антропогеографски и етнографски списи, Beograd, 2000 (srb.) 

127. Цвиjић, Јован, Балканско полуострво, Beograd, 2000 (srb.) 

Lucrări publicate Dorin Lozovanu: 

1. „Românii din Peninsula Balcanică”, în GEEA, Revista studenţilor geografi din România, Nr. 2, 

Iaşi 1996 

2. „O expediţie la Românii din Peninsula Balcanică”, în Dimândarea, Anul 4, Nr. 1 (13), 

Bucureşti 1997 

3. „Un posibil pod a lui Traian către Românii de peste Dunăre”, în Revista Română, Anul III, Nr. 

1 (6), Iaşi 1997 

4. „Grupurile de Români din Nordul Croaţiei”, în Revista Română, Anul III, Nr. 5 (10), Iaşi 1997 

5. „Conflictul din Afganistan”, în GEEA, Revista studenţilor geografi din România, Nr. 3, Iaşi 

1997 

6. „Turismul în Tunisia”, în GEEA, Revista studenţilor geografi din România, Nr. 3, Iaşi 1997 

7. „Răspîndirea actuală a Românilor în Peninsula Balcanică”, în Timpul – Време, Nr. 7, Vidin 

1998 

8. „ Românii din Banatul iugoslav: o vizită de neuitat”, în Foaia Sân-Mihaiului, Nr. 10, Lokve 

1998 

9. „Balta- oraşul unde românii nu au spus niciodată bună ziua pe ruseşte”, în Revista Română, Nr. 

3 (13), Iaşi 1998 

10. „Răspîndirea şi situaţia actuală a Meglenoromânilor”, în Revista Română, Nr. 4 (14), Iaşi 

1998 

11. „Factorii etnic şi confesional în declanşarea conflictelor”, în Sesiunea Anuală de Comunicări 

Ştiinţifice, ediţia IX, Universitatea „Petre Andrei”, Iaşi 1999 

12. „Tragedia iugoslavă”, în Revista Libertatea, Nr. 21 (2977), Pancevo 1999 

13. „Românii din Vojvodina: aspecte geografice, origine, istorie”, în Revista Română, Nr. 1-2 

(15-16), Iaşi 1999 

14. „Românii din Vojvodina: număr, aspecte demografice, lingvistice şi culturale” în Revista 

Română, Nr. 3 (17), Iaşi 1999 

15. „The ethnic-geographical characterization of the Balcanic Peninsula”, în volumul „Changin 

Europe: Transformations in Culture and Nature”, Nordia Tiedonantoja, Oulu 1999 

16. „Comparative aspects in the domain of education from the Republic of Moldova before and 

over 1991”, în volumul „Changin Europe: Transformations in Culture and Nature”, Nordia Tiedonantoja, 

Oulu 1999 

17. „Geography of menthalities in Europe”, în EGEA Magazine, Utrecht 1999 

18. „The impact of industrialization on ethnical processes of indigenous nations from Northern 

Europe and Russian Federation”, în CAES Proceedings, Lulea 2001 

19. „Ethnisches Bewusstsein in Mittel- und Südosteuropa um 2000. Ethnic Consciousness in 

Central and South east Europe around 2000.”, volum şi hartă, Jordan, P, Kocsis, K, Eberhardt, P, 

Lozovanu, D, Mironjuk, V, Partl, F, Šablij, O., Österreichisches Ost- und Südosteuropa Institut, Wien 

2006 

20. „Les Roumains de Serbie. Aspects ethno-démographiques et identitaires”, în Pontes. Review 

of South-East European Studies, volum 3, Chişinău 2006-2007 

21. „Ethnohistoric and ethnogeographic characterization of the population of Moldova. 

Етноисторијске и етногеографске карактеристике становништва Молдавије“, în volumul 

Demography – Демографија, vol. IV, Beograd 2007 

68



22. “Etnoistorie şi Etnodemografie Balcanică” paginile 3-73 din volumul: Lozovanu, Dorin, 

Caşu, Igor, Josanu, Yuri “Europa de Sud-Est: etnogeneza popoarelor, ideea europeana şi sisteme 

politice”, editura CE USM, Chişinău 2008 

23. „Ethnic Consciousness in the Republic of Moldova”, volum şi hartă, Jordan, P, Kahl, T, 

Lozovanu, D, Österreichisches Ost- und Südosteuropa Institut, Wien 2008 

24. „Românii / Moldovenii conform recensămintelor din Republica Moldova şi Ucraina: aspecte 

etnodemografice” în volumul Românii din afara graniţelor ţării, Editura Demiurg, Iaşi 2008 

25. „Românii din Serbia” în volumul Românii din afara graniţelor ţării, Editura Demiurg, Iaşi 

2008 

26. „Românii din Bulgaria” în volumul Românii din afara graniţelor ţării, Editura Demiurg, Iaşi 

2008 

27. „Interferenţe etnografice la frontiera greco-albaneză”, în Anuarul Muzeului de Etnografie şi 

Istorie Naturală, Editura Cartdidact, Chişinău 2008 

28. „Aromânii: răspândire actuală”, în Anuarul Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală, 

Editura Cartdidact, Chişinău 2008. 

69

Populaţia românească din Peninsula Balcanică ... - Paun Es Durlic

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?