oglinda120 - Crestin ortodox

Coperta: Oglinda literara: 10 ani de la apariţie 

În acest număr: 

A.D. Xenopol 

Adalbert Gyuris 

Adelina Bălan 

Al. Florin Ţene 

Alexandra Marinescu 

Alexandru Mica 

Alexandru Moraru 

Alexandru Petrescu 

Ananie Gagniuc 

Andrei Potcoavă 

Apostol Gurău 

Aureliu Goci 

Baki Ymeri 

Bogdan Constantin 

Dogaru 

Bogdan Ulmu 

Boris Marian 

Bruno Ştefan 

Buzenche Elena 

Cosmina 

Constanţa Cornilă 

Contantin Miu 

Corina Diamanta 

Lupu 

Cornel C. Costea 

Costache Ariton 

Cristina Sava 

Dan Brudaşcu 

Dan Caragea 

Dan Plăeşu 

Dragnea Mihai 

Dumitru Anghel 

Dumitru Cosereanu 

Dumitru 

C-Tin-Dulcan 

Elena Stroe Otavă 

Emilian Mirea 

Eugen Evu 

Eva Lazea 

Florentin Popescu 

Florentina Grosu 

G.C. Nicolescu 

Gheorghe Andrei 

Neagu 

Gheorghe Istrate 

Gheorghe Postelnicu 

Gina Camelia Roman 

Grigore C. Moisil 

Haralambie Corbu 

Ioan Dobreanu 

Ioan Dumitru Denciu 

Ioan Popescu 

Ioana Petcu 

Ion Ifrim 

Ion Mihai Ionescu 

Ion Scarlat 

Ionel Bota 

Ionel Mony 

Constantin 

Ionela Dobre 

Isabela 

Vasiliu-Scraba 

Iuliana Cracea 

Liviu Comşia 

Liviu Pendefunda 

Lucian Gruia 

Mădălina Geta 

Diaconu 

Maria Antohi 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Marius Chelaru 

Matei Romeo Pitulan 

Menachem M. Falek 

Menuţ Maximinian 

Mihaela Albu 

Mihaela Dordea 

Mihaela Rambler 

Mihai Merticaru 

Mihai Ştirbu 

Mioara Bahnă 

Mircea Bostan 

Mircea Ciobanu 

Mircea Radu Iacoban 

Nae Georgescu 

Nana Ileana Filip 

Nicolae Bălaşa 

Nicolae 

Dumbrăvescu 

Nina Nicula 

Nina Plopeanu 

Nistor Alexandru 

Oana Cristea 

Patricia Lidia 

Petre Abeaboeru 

Petre Ţuţea 

Petru Ababii 

Radu B. 

Raluca Demergean 

Raluca Dumitrache 

Răzvan Codrescu 

Stan Brebenel 

Stan V. Cristea 

Stănică Budeanu 

Ştefania Oproescu 

Tania Nicolescu 

Tiberiu Cosovan 

V. Vereşaghin 

Valerian Marian 

Vasile Ghica 

Vavila Popovici 

Victor Sterom 

Vlad Cubreacov 

7450 www.oglindaliterara.ro 

OGLINDA 

literara 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 

România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor 

Literare şi Editurilor din România (APLER) şi 

Associazione della Stampa Estera din Italia, 

membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi 

Publicaţiilor din Europa (ARPE) 

Editată de: 

Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA: 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: Laurian Stănchescu, George Anca, Gheorghe 

Istrate, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Adrian 

Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Liviu Pendefunda. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela 

Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda Filipine, 

Laurenţiu Măgureanu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, Mihaela 

Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA LITERARĂ o puteţi 

procura şi descărca de pe site-ul 

www.oglindaliterara.ro unde aflaţi 

şi modalităţile de abonare. 

Materialele se trimit numai în format electronic, 

cu diacritice, la : 

E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com 

gheorgheaneagu@gmail.com 

Corectura nu se face la redacţie. 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 

8, ap. 6, Focşani, 

jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

0749188333 

Revista se poate procura de la sediul 

redacţiei şi de la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române Bucureşti şi sediile 

filialelor Uniunii Scriitorilor din România. 

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund 

în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub 

semnătura proprie.

Oglinda literară la zece ani 

Eram ceva mai tineri. Aveam încă sufletele neasprite 

de zgura vremii. Eram mulţi, căutându-ne din aceiaşi 

simţire. Ne aflam în toate vârstele, veneam din 

diverse domenii. Zece ani ne-au schimbat oarecum. 

Unii ne-au părăsit prin voia Domnului, alţii, prin voie 

proprie au plecat spre alte osteneli. Bune, rele, pe 

pământ avem de toate, vorba poetului. 

Şi câţi „ursitori” nu ne-au menit pieirea şi câte 

„sfaturi” nu s-au înghesuit să ne înfunde, dar şi câţi 

prieteni ne-au susţinut moral prin valoarea textelor 

trimise spre publicare. 

*** 

La sfârşitul lunii noiembrie 2001, 

Asociaţia Duiliu Zamfirescu înfiinţată 

prin strădania scriitorului Gh. A. Neagu, 

organiza la Focşani primul festival cultural 

sub titlul „Zilele Duiliu Zamfirescu”, reuşind 

să aducă în perimetrul cultural vrâncean 

nume consacrate ale literelor, cunoscute 

multora dintre noi doar prin scrierile lor. 

Tot atunci s-a conturat ideea apariţiei unei 

reviste care să contopească Jurnalul de 

Vrancea (nume furat azi online, publicaţie 

în care un oarecare „Finutz”, că domn 

nu-l putem numi, îşi deversează toxinele 

acumulate din frustrări, din ură şi din 

necunoştinţă de cauză, iar redacţia lor 

acceptă, în cinstit spirit de breaslă) şi 

Gazeta literară vrânceană, apărută sub 

acelaşi manageriat al domnului Gh. A. 

Neagu. Aşa s-a născut revista Oglinda 

Literară, care împlineşte acum zece 

ani de apariţie, respectându-şi cu toate 

obstacolele, ritmul şi temele propuse.. 

Gravitând în jurul festivalurilor care 

au crescut în valoare şi dimensiuni pe 

parcursul a şapte ani, Oglinda Literară 

şi-a croit o orbită proprie, cunoscută şi 

recunoscută în spaţiul cultural românesc 

şi nu numai. A fost o perioadă fastă, 

în care numele Duiliu Zamfirescu 

ridica Vrancea la statutul de „Capitala 

culturală a României”. La Radio România 

Cultural, se spunea despre manifestarea 

vrânceană: „Zilele Duiliu Zamfirescu sunt 

cea mai importantă manifestare culturală 

din România, cu atât mai mult cu cât 

nişte ani, nimeni nu s-a gândit la acest 

scriitor vrâncean, ctitor aş putea spune al 

romanului modern românesc”. 

Mi-am propus să nu dau nume în 

această retrospectivă. Îi considerăm la 

fel de importanţi pe toţi cei care ne-au 

fost alături în creşterea competitivităţii 

pe piaţa revistelor literare. Nu se 

pot cuprinde toţi colaboratorii, n-ar fi 

corecte sublinieri pe criterii valorice între 

valori şi cu siguranţă ar exista scăpări 

nedorite. Tuturor le mulţumim însă cu 

egală măsură şi cu distinsă preţuire. 

Aşadar festivalurile au dispărut, revista 

a continuat cât a putut să înlocuiască un 

spaţiu lăsat gol prin umilitoare restricţii 

pecuniare. Fără bani din care să ne plătim 

redactorii şi nici colaboratorii. Despre 

un gust amar tot am să amintesc. Într-o 

altă revistă literară vrânceană apărută 

după un an (2002), redactorul şef actual, 

comemorând vara aceasta patru ani de la 

dispariţia fondatorului, spune: „Niciodată 

nu am înţeles prea bine cum a reuşit 

(fondatorul n.n.) într-un timp record să 

pună pe picioare o reţea impresionantă 

de colaboratori”. Poate că într-adevăr 

nu ştie. Îmi permit să-i limpezesc 

nedumerirea. Căpuşând (la propriu) pe la 

uşile festivalurilor organizate de Asociaţia 

Duiliu Zamfirescu, neavând nici măcar 

curajul să abordeze pe faţă, din interior 

participanţi cu propuneri (tentante?) de 

colaborare. Scopul scuză mijloacele, iar 

momentele jenante se fac repede uitate. 

Dar, despre dispăruţi numai de bine, nu-i 

aşa? 

Revista Oglinda Literară a alcătuit 

primele numere cu ce-aveam noi pe 

acasă. Şi aveam dorinţa de a fi împreună 

„să reuşim să fim o grupare” cum 

propunea Gh. A. Neagu în primul număr 

sub titlul Tendinţe, aveam cuvinte de 

spus şi mult entuziasm. Apoi, festivalurile 

au constituit prilejuri de sărbătoare a 

literelor, de întâlniri, de legături durabile şi 

aş putea spune chiar prietenii literare. 

După zece ani, timp în care plaja 

revistelor literare din ţară s-a extins, 

revista îşi păstrează locul ocupat prin 

strădania colectivului redacţional şi cu 

sprijinul nepreţuit al colaboratorilor foşti, 

prezenţi şi sperăm, viitori. 

www.oglindaliterara.ro 

EDITORIAL 

Ştefania Oproescu 

Gravitând în jurul 

festivalurilor care au 

crescut în valoare 

şi dimensiuni pe 

parcursul a şapte 

ani, Oglinda Literară 

şi-a croit o orbită 

proprie, cunoscută 

şi recunoscută 

în spaţiul cultural 

românesc şi nu 

numai. A fost o 

perioadă fastă, în 

care numele Duiliu 

Zamfirescu ridica 

Vrancea la statutul 

de „Capitala culturală 

a României”. La 

Radio România 

Cultural, se spunea 

despre manifestarea 

vrânceană: 

„Zilele Duiliu 

Zamfirescu sunt 

cea mai importantă 

manifestare culturală 

din România, atât 

mai mult cu cât 

nişte ani, nimeni nu 

s-a gândit la acest 

scriitor vrâncean, 

ctitor aş putea spune 

al romanului modern 

românesc”. 

7451

LA ANIVERSARĂ 

Valeriu Râpeanu 

Sau omul luminos 

Cei vechi, în cultul cărora ne construim ca istorici ori 

istorici literari – pentru că aceste discipline se edifică pe ceva, 

chiar dacă este vorba doar de o temelie – făceau diferenţa între 

sinceritate şi personalitate, între viaţă ca bios şi umbrele groase 

lăsate de ea pe pământ, între curriculum vitae şi cursus honorum. 

Sinceritatea era înţeleasă, în mod tradiţional, ca derivând de 

la sine şi cera (fără ceară, fără fard cum am zice noi astăzi, 

sau cu sufletul în palmă) – iar personalitatea, de la personna, 

mască, adică exact cu ceară, cu acele adaosuri şi ajustări pe 

care le punem noi, oamenii, în chipul unui personaj ca să devină 

simbolic, reprezentativ pentru o stare de spirit. Sunt contradicţii 

aproape ireductibile: o personalitate nu poate fi sinceră, şi 

invers, un om (prea) sincer este dezinteresat de umbra sa, de ce 

este sau lasă în afara sa – şi persistă, încă, o întrebare printre 

teologi şi laici dacă chipul/imaginea lui Christ pe vălul Veronicăi 

ori pe giulgiul de la Milano este ce a vrut El să lase oamenilor 

din înfăţişarea Sa, imaginea canonică – ori ipostaza canunită, 

chinuită, momentană, a chipului în suferinţă omenească. 

Oricum, Cicero spunea că zeii au dat oamenilor cuvântul 

ca să-şi ascundă gândurile, recomandând viaţa ca personalitate, 

ca edificiu interior, ca realitate realizată. Omul din forum era 

neapărat o personalitate, iar omul intim nu interesa într-o 

măsură prea înaltă. Goethe, la rândul său, scria (în traducerea 

lui Eminescu): „Spun poare, regii, sclavii, / Că din toate câteavem 

/ Numai personalitatea / Este binele suprem.” Istoria 

înaintează prim personalităţi, nu prin indivizi sinceri; sau, dacă 

se poate vorbi de o sinceritate de grup, de izbucniri colective, 

acestea trebuie să intre în umbra unor personalităţi pentru a 

fi semnificative; altfel, rămân ca răscoala noastră de la 1907, 

curiozităţi ale istoriei, conflicte fără urmări semnificative… 

Am avut nevoie de acest preambul pentru a spune câteva 

cuvinte despre un om la ceas aniversar. Valeriu Râpeanu nu 

este „un om între oameni”, cu acel ideal camilpetrescian de a 

dizolva personalităţile în omenescul înconjurător – ci „un nume 

pentru istorie”, un reper, un model. Se implică plenar, exemplar, 

în restituirea marilor personalităţi ale culturii noastre – şi, lucrul 

cel mai important poate, face aceasta în momente potrivite, 

atunci când este nevoie de ele. Când a fost nevoie de Gheorghe 

I. Brătianu, ne-a adus cartea lui fascinantă „Tradiţia istorică 

despre întemeierea statelor româneşti” (1980). Trebuie spus 

că la apariţie s-a creat un adevărat eveniment, iar după aceea 

noi, tinerii intelectuali, ne luam unii altora volumele din mână 

nevenindu-ne să credem că-l putem citi şi răsfoi pe Gheorghe 

I. Brătianu şi dincolo de întunericul des din marile biblioteci: l-a 

adus în forum, a demonstrat că nu mai e nevoie să-l păstrăm în 

taină, în intimitate, să-l răsfoim „cu lanterna sub plapumă” (cum 

se spunea de către studenţi – şi cum se obişnuia chiar), putem 

să-l arătăm la soare ca pe un monument demn al spiritului. A 

scos din zona sincerităţii noastre tăcute o temă şi un nume – 

personalizându-le. Se petrecea după vreo zece ani de studii 

şi articole pe care Valeriu Râpeanu le publicase constant prin 

presă, pentru a ne obişnui cu gândul că trebuie şi se poate; pe 

noi, dar şi pe „ceilalţi”, lumea de deasupra ţesută în filigranul 

(grosolan) al politicii, pe canavaua oţelită a ideologiei. 

Ne-a potolit – şi ne potoleşte – setea de Nicola Iorga, 

aducând în lumină, atenţie!, tocmai cărţile care au construit şi 

consolidat personalitatea lui Iorga, precum „O viaţă de om aşa 

cum a fost” (1972, în colaborare cu Sanda Râpeanu), „Oameni 

care au fost” (1975, în colaborare au Sanda Râpeanu), „O luptă 

literară” (1979, în colaborare cu Sanda Râpeanu), „Pagini de 

critică literară” (1993), „Sfaturi pe întuneric” (1996, în colaborare 

cu Sanda Râpeanu), „N. Iorga, Omul, epoca, prietenii”, (1992), 

etc. La acestea trebuie adăugată antologia amplu comentată 

„Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade. Polemici, 

controverse, elogii” (1993), cu texte de Eliade şi Nae Ionescu 

despre Nicolae Iorga. Practic, prin studiile, ediţiile şi antologiile 

sale, Valeriu Râpeanu a instituit, la noi, o ştiinţă, care nu poate 


fi numită decât „iorgologie” – 

şi care are, de fapt, ca obiect 

de studiu întreg interbelicul 

românesc. 

Toate acestea înseamnă 

studiu intens, continuu, în 

bibliotecile mari, mai ales 

în Biblioteca Academiei 

Române. Din acel „întuneric” 

fertil, păstrător, ocrotitor, se 

ia, îndeosebi, lumina cărţilor 

viitoare. Valeriu Râpeanu 

este un om al cărţii, iar cursus 

honorum pe care l-a parcurs 

reţine mai ales cei 18 ani de 

directorat al Editurii Eminescu, Nae Georgescu 

unde a strâns atâta lumină de 

carte. Tinerii de azi ar trebui 

să-l vadă, să-l privească pe profesorul lor studiind în sălile 

Bibliotecii Academiei. Vor avea o prismă către studioşii Evului 

Mediu, închipuindu-şi-l, de pildă, pe Toma din Aquino citind din 

Aristotel, cu acele muzici discrete prin colţurile îndepărtate ale 

sălii de cărţi, cu ghirlandele şi întreaga atmosferă de sărbătoare 

pe care şi-o crea acela ca să dialogheze cu Stagiritul. Puţini sunt 

oamenii care reuşesc să facă un ritual din lectură. Noi, cei mai 

mulţi, citim cu lăcomie la raft, sau tolăniţi în fotoliu, ori în autobuz 

sau tren, cu mânecile suflecate şi cămaşa descheiată la gât, ca 

să zic aşa, gata oricând, adică, să ne luăm la trântă cu ideile. 

Valeriu Râpeanu face parte dintre aceia care nu citesc propriuzis, 

ci oficiază actul lecturii, liturghisesc pe carte ori pe ziar. 

Costum impecabil, cravată dreaptă ca un pendul în nemişcare, 

aceleaşi onduleuri construind nu faţa, chipul, ci profilul, apoi trup 

drept dar nu înţepenit, ci mai degrabă arcuit, încordat natural în 

verticalitate, şi răbdare calmă: citeşte pagina întreagă. M-am 

întrebat, uneori, de ce – şi am tras cu coada ochiului: Profesorul 

deschide cărţi vechi, marile cărţi vechi ale culturii. Parcurge ziare 

şi reviste de demult. Nu citeşte – reciteşte. Îşi aduce aminte viaţa 

şi ideile. Acolo unde noi plonjăm prima oară – el revine, mângâie 

cu ochii paginile pe care noi…le zgâriem din priviri, le sfâşiem. 

Se potriveşte vorba: „Pe unde adunaţi voi aşchii eu am tăiat 

pădure”. Dincolo de asta, însă, freamătă împrejurul de ritualul 

lecturii, simţi a treia sau a patra sau a cincea penumbră a lui 

Toma din Aquino citindu-l pe Aristotel… Şi te simţi obligat să revii, 

tu însuţi, faci legământul că vei reveni. 

Totdeauna prima lectură, ca şi prima impresie, este una 

sinceră – şi nu neg că au ieşit, din această sinceritate a mâinii 

sau a ochiului, chiar istorii ale literaturii române. A doua lectură, 

însă, aceasta impusă şi indusă de profesorii din biblioteci, este 

cea întemeietoare, cea care iscă lumină. Ce este, în fond, cultura 

– decât lucrul care se repetă? Dacă „Mioriţa” nu s-ar repeta, ca 

text, n-ar fi un text cultural. Sunt atât de multe poezii, poeme, 

texte în general – care se produc o singură dată: în mintea 

autorilor lor, şi se citesc tot o singură dată: de către autorii lor. 

Acestea nu intră, nu pătrund în metabolismul unei culturi. 

A nu se înţelege, însă, că este vorba de un cerc rotitor 

de la sine. Este mai degrabă o piatră de moară, grea cât pentru 

apa râului întreg, pe care trebuie s-o învârtă cineva. Aceştia sunt 

„marii preoţi” ai bibliotecilor: fără ei, Iorga ar fi rămas în timpul 

său, Eliade, Gheorghe I. Brătianu, Eminescu, Cioran, Nae 

Ionescu şi atâţia alţii ar fi oameni ai unui singur moment (homines 

unius momenti), oameni şi atât, mistuiţi în sinceritatea noastră 

cu noi înşine. Ei îi renasc întru personalitate. Li se potriveşte, 

tuturor, iar lui Valeriu Râpeanu mai ales, o spunem pentru că se 

află la un ceas aniversar când adevărul are drepturi absolute, 

vorbele din „Exerciţiile de admiraţie” ale lui Cioran despre Eliade: 

„Merg poate prea departe, dar am toate motivele să cred că, 

în subconştientul său, el pune cărţile mai presus de zei, şi lor 

mai mult li se închină. Oricum, n-am întâlnit pe nimeni care să 

le iubească atât de pătimaş.” Cine merge în marile biblioteci, 

mai poate vedea (de întâlnit, doar dacă destinul le rezervă 

acest noroc…) asemenea oameni pătimaşi care, precum Valeriu 

Râpeanu, mişcă roata şi răspândesc în jur lumină.


EVENIMENT 

Cu versul între două lumi, după chemarea inimii 

Mileniul acesta a debutat sub semnul unor concepte precum 

globalizare, blocuri, comunităţi de state ş.a., care aduc şi speranţe şi 

nelinişti. Nu atât în ce priveşte îndoiala asupra reuşitei, cât mai ales în 

privinţa modului în care este concepută/ direcţionată şi a consecinţelor 

asupra valorilor acumulate în timp, pe fiecare petic de pământ în parte 

al micilor „enclave” populate de etnii cu un număr mic de vorbitori dar 

tradiţii milenare, cu limbă proprie, creaţii originale ş.a. Lumea, aşa cum 

s-a dezvoltat ea în timp, înseamnă şi un tablou de o frumuseţe aparte, 

cu poezia, obiceiurile, istoria, dar mai ales oamenii, parte vorbind 

limbi care, uneori, din nefericire, mulţi nici nu ştiu că există. Ce limbă 

vom vorbi peste 100 de ani? Poate că încercând să răspundem la 

aceste întrebări vom începe să înţelegem mai bine ce dorim pentru 

copiii noştri. Pentru că, la urma urmei, cine poate şti, şi limba unui stat 

ca România sau chiar Franţa, nu este la chiar aşa o mare distanţă, 

statistic vorbind, în termeni globalizatori, de birmană sau tibetană în faţa 

viitorului, aşa cum ar putea să se prefigureze el acum. Îmi doresc ca, 

peste ani, nimeni să nu se întrebe, privind cum se stinge o cultură: cum 

este când încă o limbă în care a fost scrisă o poezie moare lângă tine? 

În anul 2010, tot la o iniţiativă a Marilenei Lică-Maşala, am 

colaborat, la alcătuirea unei antologii, Voci fără hotare, care reunea 

55 + 1 autori din diverse ţări, de pe mai multe continente, publicaţi 

în revista ieşeană „Poezia”, gândind că este o cale de a arăta, fie şi 

în parte, nuanţele acestui tablou al lumii. Şi această 

antologie este o parte a acestui tablou miraculos. De 

data aceasta privirile sunt focalizate pe două locuri 

distincte, Congo şi România. 

Citind aceste pagini, mi-am spus că este 

mai frumos să privesc o asemenea antologie, care 

întruneşte elemente de pionierat, ca pe un curcubeu, 

ca pe un arc de culori şi cuvinte, întins peste pământuri 

şi timpuri, pe care paşii minţii cititorilor calcă pe dale 

de poezie atât de diversă şi de interesantă, de ambele 

părţi ale „apelor”. Când am discutat cu Marilena Lică 

Maşala despre paginile de poezie din despre România, 

am convenit că ar fi frumos să o vedem în diversitatea 

ei, dar şi pornind de la una dintre regiunile poate cele 

mai dăruite cu har – Moldova, unde se află capitala 

culturală a ţării mele, Iaşi, oraşul în care locuiesc şi în 

care apare revista „Poezia”. Moldova este regiunea 

istorică poate cea mai dăruită de Domnul în privinţa 

oamenilor cu harul artelor. Aici s-au născut Mihai 

Eminescu, poetul nostru naţional, Ion Creangă, cel mai 

mare povestitor al nostru, prozatorul Mihail Sadoveanu şi atâţia alţii. 

În antologie sunt autori cunoscuţi, din diverse generaţii, dar Marilena 

Lică Maşala nu a vrut o selecţie conform „culoarelor în vogă”, cum se 

văd ele „oficial” sau prin „ochiul criticii”, ci una afectivă. În acelaşi timp, 

consider că România este frumoasă şi prin etniile care convieţuiesc 

cu noi, aici. De aceea, împreună cu Marilena Lică Maşala, am optat 

pentru includerea unor autori reprezentând, pentru început, trei dintre 

minorităţile etnice: Güner Akmolla, comunitatea tătară, Boris Mehr, din 

comunitatea evreiască, Fatma Sadîc, comunitatea turcă. 

Deşi poezia modernă are modul ei propriu de „a se plia” pe 

mentalitatea, pe civilizaţia unui loc anume (dar, nu-i aşa, nici noul şi nici 

foarte noul nu sunt chiar ceea ce par), este interesant de privit această 

carte în perspectiva unei oglinzi cu două feluri de a reflecta realitatea. 

Spunea Paracelsus, în De causis Morborum Invisibilum: „Aflaţi că 

lumea şi tot ceea ce noi vedem şi atingem din întreg cuprinsul ei nu 

e decît o parte, jumătatea lumii. Dar ceea ce nu vedem se aseamănă 

cu ceea ce vedem şi nu e mai puţin vrednic de luat în seamă în ceea 

ce priveşte bogăţia, zestrea, natura şi însuşirile. Aşa se face că există 

şi o altă jumătate a omului în care lumea nevăzută se manifestă şi 

se armonizează. De aici e bine să se înţeleagă că există doi oameni 

într-un singur trup”. Aşa şi această carte, ca un trup cu două feluri de 

oameni… 

În „oglinda” Congo se reflectă, între altele, conflictele recente, 

natura, nevoie de simplitate a vieţii şi de pace, linişte, de bună înţelegere 

între cei asemenea - „ne lepădăm răzleţirea trufaşă/ ca pe o bardă în 

faţa egoismului”, toate celelalte, dincolo de cuvintele care „pun buza 

pe hotare”, poate că nu sunt decât „Vorbe de vînt secetos/ străbătînd 

noaptea în astă noapte/ către hotarul omului şi duminicii sale” – Jean 

Blaise Bilombo Samba. Dar, din nefericire, pe aceste meleaguri peste 

care a luminat zâmbetul lui Patrice Lumumba, „Timpul are tenul palid/ Al 

febrei kalaşnikov”, şi te mai trezeşti în câte o „Dimineaţă încăpăţinat de 

întunecată/ Udă de iluzii şi cenuşă/ Dimineaţă drapată de răni deschise”, 

în care „soarele are gust de lămîie” – Huppert. Starea conflictuală din 

Congo se regăseşte oglindită şi în versurile Alimei Madima, în „Arme 

cinstite”, „Delir” ş.a.. Sau, la aceeaşi autoare se întrevede ceva de tipul 

românescului „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, în poemul „Numele”, ori 


ipocrizia care s-a strecurat în amvon – în „Lecţie uitată”. Uitarea, pasul 

peste trecut, dincolo de acest azi (în care, scrie Rémy Mongo–Etsion, 

„Moartea ne ia cu polonicul/ Şi ne suflă… ne spală”) către un viitor mai 

bun să fie o soluţie? Scrie Philippe Makita: „Să uităm. Poate. […]/ Să 

uităm/ Să dormim/ şi să ne trezim fără trecut/ în bietele noastre vise să 

încercăm/ să visăm mîine?”. 

Ca şi est-europenii plecaţi de acasă în speranţa unei vieţi 

mai bune sau, mai curând, mai aproape de felul în care scriu mulţi 

dintre imigranţii kosovari, şi cei diaspora congoleză, dincolo de alte 

caracteristici ale poeziei lor, folosesc nume de locuri de acasă sau 

cuvinte din vocabularul tradiţional, popular, aidoma „canadianului” 

Bertin Dzangue: „Stînd pe Nabemba/ Ca un epitaf în rîndul durerilor 

noastre/ Alung duhul Congo/ Eu, Kani la Mbalé”. Sau, tot la Dzangue, 

dacă ne gândim, tot la comparaţia cu lirica kosovară, versurile cu iz 

profetic se ţes cu cele care reflectă speranţele împotmolite uneori 

într-o realitate însângerată „Aceste versuri venit-au ca pacea s-o 

scoată/ Din împotmolire”, într-o lume în care „Lăcomia (oamenilor) s-a 

prefăcut călugăr/ apoi a înavuţit cerul cu humus nemaipomenit/ pentru 

a da stelelor grosimea baobabilor”. Aici, scrie poetul, „cu moartea ne 

însoţim”, căci „războiul şi pacea falşi gemeni erau”. În poezia scrisă 

de Marie-Léontine Tsibinda citim despre depărtare, dragoste, căutare, 

amintire, şi, la fel, apar nume de acasă „Cîntul tău/ Pe băncile de 

Bilombo/ S-a risipit în asfinţit”, dar şi ecoul glasului 

armelor: „Doar sînge era natura/ Sugrumat strigă 

glasul copilului/ Nod rîsul omului”. „Acasă” răzbate în 

toată poezia „francezului” Gabriel Mwènè Okoundji, ca 

în „Rugă strămoşilor”: „Părinţi, asfinţit-a soarele după 

dealul grăirii voastre/ din mîinile mele şi din răsunetul 

glasului meu rogu-vă/ rogu-vă din lacrimile toate în 

numele Alimei/ spuneţi-mi tribul văii în care se culege 

înţelepciunea”. Şi, poate, se vor adeveri spusele în 

vers ale lui Christian Sédar Ndinga: „În zare/ S-a ivit o 

făgăduială/ Culoare de speranţă”. O speranţă care va 

îmbrăca Congo într-o haină curată, nouă. Ţesută din 

firul frumoaselor tradiţii locale, poeziei, dar şi a păcii, 

înţelegerii. Şi, cum spune Léopold Congo-Mbemba, 

care căută în poezie o „curgere” a versului de la 

expresia directă către simbol, „Pe malul timpului […]/ 

Slăveşte truda/ Stăruie-n credinţă”. 

„Oglinda” România. Moldova (regiune care azi 

cuprinde şi Bucovina, câtă a rămas între graniţele 

noastre de stat), partea de ţară în care trăiesc, este 

o regiune de o frumuseţe aparte, dar poate că ceea ce o face mai 

luminoasă este modul în care se reflectă aici credinţa oamenilor, dar 

şi suferinţele pe care le-a tăvălit istoria peste noi. Oameni calmi, cu 

suflet frumos, care au construit mănăstiri de o frumuseţe inegalabilă şi 

care, iată, scriu o poezie din care transpar, cu particularităţile fiecăruia, 

aceste caracteristici. La toţi aceşti poeţi din zona noastră, din Moldova, 

credinţa, frumuseţea, dragostea, transpar într-un un anumit fel de 

evoluţie a poeziei, de a vedea relaţia frază poetică, metafora, căutarea, 

visul. Şi, sigur, frumuseţea este ea însăşi vis, un vis dotat, cum ar zice 

André Breton, cu o „rigoare meritorie”, dar şi „scut” împotriva vieţii. 

Cassian Maria Spiridon şi Nicolae Panaite sunt exponenţi ai 

generaţiei optzeciste, care domină peisajul poetic al României de 

astăzi, fiind în plină maturitate creativă. Cassian Maria Spiridon este 

unul dintre numele notabile ale culturii şi literaturii din ţara noastră, scrie 

o poezie lucidă, caracterizată mai curând prin concreteţe (deşi metafora 

nu lipseşte din versul său), în care ideea, mesajul subsumează practic 

construcţia poetică. Construcţie care este, în sine, pentru el, un act 

de zicere a cauzelor existenţiale, un act spiritual, poate şi cathartic. 

Miza este nu pe emoţia formală, ci pe una a sentimentului, uneori a 

confesiunii, a trăirii privite ca parte a creaţiei (care aminteşte de Cioran, 

care scria în Pe culmile disperării: „Experienţa eternităţii depinde de 

intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanţială sau de 

durata continuă”). Totul este relatat alb, „neînflorit”, nemetaforizat (am 

putea spune că autorul ocoleşte facilitatea expresiei „încărcate”), direct, 

întregul căpătând parcă o turnură „obiectivă”. Are şi acea necesară 

„cantitate” de culoare dată de expresii aparte, care îi dau forţă. Nicolae 

Panaite scrie într-o notă aparte, personală, parcă dincolo de identitatea 

terestră a culorilor versului, într-un poem liturgic fără istov, desenând 

uneori, când simte nevoie în propriile culori fărâma de realitate prin care 

se călătoreşte (realitate care, spunea Cioran, „este o creaţie a exceselor, 

a nemăsurii şi a nesăbuinţelor noastre” – Tratat de descompunere). 

Iar metaforele sunt notele pe care se cântă aceste litanii ale vieţii, ale 

purităţii, ale sacrului din fiecare clipă şi din noi. 

Mai tânărul bucovinean Alexandru Ovidiu Vintilă, prin fondul 

poematic, prin tehnica de scriere, prin construcţia uneori sintetică a 

(continuare în pag. 7508) 

7453

ESEU 

Simple introduceri pentru 

înţelegerea lui Noica 

Gânditor întrutotul profund şi original, remarcabil şi subtil eseist, erudit poliglot, 

stăpânind câteva limbi (greaca veche, latina, germana, engleza, franceza, italiana), 

într-un cuvânt, un cărturar de stirpe aleasă, Constantin Noica a rămas să fie mulţi 

ani singurul supravieţuitor al unei generaţii ce a oferit, prin Lucian Blaga, Mircea 

Vulcănescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, câteva modele cu valoare de simbol pentru 

cultura autohtonă. El şi-a urmat ca nimeni altul un destin pe care singur şi l-a ales încă 

din tinereţe (“Să-ţi adânceşti cât mai cu bogăţie priceperea întru descifrarea culturii lumii 

tale, astfel încât, localnic fiind, să poţi deveni universal, ridicând cu tine spre înălţimi şi 

spiritualitatea părţii tale de cer”), iar prin întreaga sa operă s-a impus, după cum afirma 

George Uscătescu, drept “una dintre cele mai autentice şi riguroase minţi filosofice ale 

secolului XX”. 

Filosofia - îi plăcea lui Noica să spună - potoleşte “omuleţul” din noi. “Omuleţul” 

Noica a existat şi el uneori şi-a putut contraria sau dezamăgi contemporanii, cum 

alteori le-a apărut mai seducător decât “autorul” Noica. Amintirea “omuleţului” Noica s-a 

topit, însă, printr-o re-amintire continuă, în dăinuirea operei sale. “Sunt în ceea ce am 

publicat”, ne avertiza Noica într-o “notă testamentară”, precizând că “dacă lucrările mele 

nu sfârşesc odată cu mine, voi sfârşi a doua oară odată cu ele”. Dar opera noicasiană 

este una care nu va sfârşi niciodată, fiindcă, parafrazându-l pe filosof, “are privilegiul 

de a fi întru o tradiţie care să poată reprezenta un factor activ”, ceea ce îi evidenţiază 

supleţea şi originalitatea ideilor cuprinse în ea. 

Orice investigaţie întreprinsă cu obiectivitate asupra operei noicasiene trebuie 

să ţină seama de “arhitectura” ei internă, de “monadele” care au structurat-o treptat. 

Traseul noicasian în cultura românească este, însă, mult mai complex decât pare la 

prima vedere. Noica a început-o, ca orice român, cu poezia, dar a fost repede atras de 

mirajul filosofiei, căreia îi va dedica truda întregii vieţi, trăind doar întru/în idee şi dând 

la iveală, fără grabă, o operă a cărei originalitate şi valoare nu pot fi nicicum tăgăduite. 

“Prin Constantin Noica filosofia românească şi-a dat măsura absolută a raţiunii (şi prin 

aceasta chiar a fiinţării) sale ca filosofie.” (Gheorghiţă Geană). 

Noica s-a ridicat în cultura românească, pe de o parte, prin serioase traduceri (din 

Descartes şi Kant, din Aristotel şi Platon, din presocratici ş.a.). Traducerile aveau să-i 

ofere pre-textele pentru exegeza şi studiile filosofice care îl vor provoca la investigarea 

spiritualităţii româneşti, pe urmele lui Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu. 

Odată cu preocuparea constantă de a descifra, în substraturile cele mai profunzi 

ale limbii române, substanţa şi adâncimea rostirii noastre filosofice, punând în lumină 

o ontologie a acesteia, Noica va elabora pe acest temei o originală ontologie a fiinţei, 

urmată de un tratat de logică şi de o ontologie a culturii. 

Generos şi insistent ca orice cărturar adevărat, Noica a pledat cu împătimire pentru 

editarea facsimilată a celor 44 de caiete rămase de la Eminescu, “omul deplin al culturii 

româneşti”; a militat şi s-a îngrijit de editarea operei unor mari filosofi ai lumii, între 

care un loc aparte îl ocupă Platon; cu acelaşi patos a militat şi pentru editarea câtorva 

lucrări de filosofie românească, aparţinând lui Dimitrie Cantemir, Teofil Coridaleu, Camil 

Petrescu, însă, n-a apucat să vadă tradusă în câteva limbi de circulaţie europeană 

opera lui Lucian Blaga, pentru care s-a zbătut atâta. 

Noica a urmărit, totodată, şi împlinirea unui alt ideal: profesoratul. A refuzat o 

carieră universitară dintre cele mai onorabile, pe care ar fi început-o cu asistenţa la P.P. 

Negulescu, dar n-a renunţat să-i “înveţe” pe alţii, fiindu-le dascăl “fără program oficial 

şi frecvenţă obligatorie” şi cerându-le, cu severitate şi exigenţă, “asiduitate în lectură 

şi scris, poftă de informaţie şi bibliografie bine pusă la punct, zel şi rigoare în lucrările 

filosoficeşti”. Astfel, s-a străduit să valideze în cultura românească un model paideic 

propriu, lăsând în urmă, poate ca pe o altă moştenire a sa, pe cei câţiva “corifei de la 

Păltiniş” (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru ş.a.). 

Deşi este autorul unei opere de excepţie, locul lui Noica în filosofia şi în cultura 

românească abia în anii din urmă a început să fie precizat cu claritatea pe care o reclamă 

demersurile sale teoretice ce i-au adus, dincolo de ciudăţeniile firii, o popularitate la care 

nu s-a gândit nicicând. 

“Acţiunea filosofică” noicasiană, după cum o rezumă Andrei Marga, are în vedere 

cinci direcţii, şi anume: “reactivarea filosofiei speculative, elaborarea unei ontologii, 

tematizarea raţionalităţii, reluarea criticii filosofice a logicii şi schiţarea unei filosofii a 

limbii”, din care derivă altele, prin implicaţie. 

Noica este, cum ar zice Marin Sorescu, singur printre filosofii români, întrucât 

este primul care încearcă, la noi, configurarea unui sistem al rostirii filosofice româneşti 

(Alexandru Surdu), şi face acest lucru cu scopul de a construi o ontologie a “devenirii întru 

fiinţă” (concepţia noicasiană despre Fiinţă se deosebeşte, însă, de cea a lui Heidegger, 

de pildă, prin considerarea Fiinţei întru devenire). Rostirea filosofică românească este 

transfigurată de Noica într-o filosofie, dar, astfel, avem un sistem original, cum doar cel 

blagian mai este. Căci, după Blaga, Noica este “al doilea filosof român care inventează 

un stil al gândirii şi un stil al comunicării” (Eugen Simion). 

Înainte de toate, însă, despre Noica s-a spus că este “un filosof de agora” 

(Alexandru Surdu), “prezent mereu în cultura românească sub semnul adevăratei lui 


Stan V. Cristea 

vocaţii, care este filosofarea” (Eugen 

Todoran), că este “cel mai important filosof 

român de după război” (Leon Volovici) ori 

“filosoful nostru actual cel mai de seamă” 

(Nicolae Steihardt) şi “unul dintre cei 

mai mari gânditori ai filosofiei româneşti” 

(Tudor Cătineanu), adică “una din acele 

«sfinte firi vizionare» care transfigurează 

puternic realitatea, benefice în zorii unui 

ciclu cultural” (Gheorghe Grigurcu). 

Aprecieri care rămân în continuare la fel 

de valabile, fără nicio exagerare. 

Pe de altă parte, în ultima perioadă 

a vieţii, după cum observă Mircea Flonta, 

deşi înconjurat “de numeroşi admiratori 

şi nu de puţini tineri care se socoteau 

discipolii săi”, “Noica filosoful a rămas 

izolat între distinşi umanişti îndepărtaţi, 

dacă nu chiar ostili, de preocupări 

teoretice sistematice şi teoreticieni lipsiţi 

de înzestrare speculativă”. Această 

situaţie s-a menţinut încă mulţi ani şi în 

postumitatea filosofului, dacă nu cumva 

încă n-a dispărut cu totul, câtă vreme 

atenţia publică a fost invadată de chestiuni 

colaterale în raport de creaţia filosofică 

noicasiană. 

În perioada postdecembristă, în jurul 

lui Noica şi al operei sale s-au desfăşurat 

o serie de confruntări de idei, detaşânduse 

trei poziţii/tabere principale (Gabriel 

Catalan), şi anume: adulatorii (respectiv: 

ucenicii de la Păltiniş: Gabriel Liiceanu, 

Andrei Pleşu, Sorin Vieru, dimpreună 

cu emulii lor: Horia-Roman Patapievici, 

Cristian Bădiliţă, dar şi alţii: Alexandru 

Paleologu, Ion Ianoşi, Eugen Simion), 

moderaţii (sau neutrii, respectiv: Mihai 

Şora, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, 

Mircea Martin, Andrei Cornea) şi criticii 

radicali (respectiv: Sorin Antohi, Liviu 

Antonesei, Dan Petrescu, Ion Negoiţescu, 

Alexandru George, Adrian Marino, 

Gheorghe Grigurcu). În mare parte, aceste 

confruntări de idei se suprapun peste 

postumitatea lui Noica, ramificată pe trei 

direcţii (Gabriel Petric), respectiv: dorul 

de Noica (sau adulatorii), contestarea/ 

deplângerea modelului Noica (sau criticii 

radicali) şi abordarea mai amplă a operei 

lui Noica (sau exegeţii care i-au dedicat 

studii şi eseuri aplicate). În ultimii ani, 

această din urmă direcţie a devenit 

preponderentă, în beneficiul mai bunei 

cunoaşteri şi evaluări a operei noicasiene. 

î

Philadelphia 3D Game 

Motto: “OMFG” (Z&A) 

- Ce mai faci, bătrâne centaur? 

Nu te-am mai întâlnit de 4 decade. Noroc 

c-am văzut mesjul tău licărind pe perete. 

Ş-am venit. Pe unde umblaşi? 

- Ia, cu munca. Am fost în nişte 

deplasări. Şi m-am astrucat şi io pe-acasă 

pentru niscaiva timp. 

- Da’ ce-i monstuozitatea asta? 

Că văd că pute a friptură. 

- Un barbecue. L-am luat din 

talciocul de pe Epsilon Eridani. Am dat la 

schimb o greblă neuro-programabila, cu 6 

viteze şi contor molecular de buruieni. 

Erau nişte unii, ciobani de pe 

Cygnus. Cred că le trebuia. Tot de la ei am 

luat şi halca asta de şopârlan zguriot. Să 

ştii că-i original. În faţă mea l-au decapitat. 

Semăna la mutră cu şefu’ nostru, da n-au 

vrut să-mi dea şi capu’animalului. Ziceau 

că tre’ să-l deconteze. Io cred că-l suturau 

la nişte stârvuri şi-l vindeau şi altor fraieri. 

Merge cu radiaţii de constelaţii, bre! … 

Grătaru’! 

- I-auzi ! 

- Da, are o mică lentilă 

gravitaţională pe care o poziţionezi din 

butonul ista. Iote! Vrei un cârnat á la 

Părul Berenicei, pui butonu’ pe ”Păru’ 

Berenicei”, bagi cârnatu’ şi dai Go. 

Lentila se poziţionează pe 

constelaţie şi undele aleia îl fac să sfârâie. 

Vrei un burger á la Sirius… 

- Ho, gata ! Am priceput ! Da’ în 

cutia asta ce-i ? 

- I-am luat, la întoarcere, fie-mi, 

un joc din mall-ul de pe Pisces. E unu’ cu 

geografie şi mai prinde şi ea câte ceva. Că 

la porcăria aia de şcoală galactică doar să 

se fâţâie învaţă. Ca să vezi! Cică e afterschool. 

Mai degrabă e numa’ after. 

- Asaa… 

- Chiar! Ia desfă cutia aia şi vezi 

cum funcţionează! 

- Aha ! Ce avem noi aici… Un 

soi de minge albăstrie, una roşie, una 

verde…o păturică, un cronoscop, nişte 

fire, doua cubuleţe.. o cărţulie… 

- Tu le ai cu limbile străine? 

- Le am, pe dracu’! Cuplează şi tu 

translatoru’ vocal şi zi-i cu voce tare. Că 

acu’ vine aia mică de la şcoală şi iar umple 

targu’ c-a avut parte de un tată idiot, care, 

Atâta vreme cât dezbaterea publică vizează alte laturi 

ale vieţii şi ale creaţiei filosofului, şi nu în primul rând ontologia 

speculativă, care “reprezintă fără îndoială nucleul operei 

filosofice a lui Noica” (Mircea Flonta), paradoxul situaţiei este 

evident, întrucât, dincolo de arena confruntărilor, se impune tot 

mai clar concluzia că însuşi “Noica, aruncat de hazardul vieţii 

pe ţărmurile culturii euxine, şi-a trăit destinul cultural şi continuă 

să şi-l trăiască într-o singurătate înspăimântătoare” (Gabriel 

Liiceanu). 

Totuşi, opera noicasiană nu şi-a aşteaptat prea mult 

interpreţii, spre a o deschide din închiderea în care filosoful ne-a 

dăruit-o. Dincolo de sutele de studii şi eseuri serioase care se 

apleacă cu obiectivitate asupra creaţiei culturale şi filosofice a 

lui Noica, dar şi de numeroasele volume care vizează opera 

sa, câteva dintre acestea contribuie decisiv la aprofundarea 

cunoaşterii filosofiei sale, în primul rând a ontologiei, respectiv 

cele semnate de către: Mihail Grădinaru - Noica. Modelul 

ontologic (1994), Ion Hirghiduş - Introducere în ontologia lui 

Constantin Noica (1999), Emilia Guliciuc - Constantin Noica sau 

revolta individualului (2000), Andrei-Dragoş Giulea - Fiinţă şi 

proces în ontologia lui Noica (2005), Sorin Lavric - Ontologia lui 

nici să citească nu ştie. 

- Bun aşa… bla-bla-bla… se 

cuplează platforma spatio-temporală la 

priză gamma a locuinţei. Care e platforma 

asta ? 

- Păi n-are ceva desene şi prin 

cutia aia ? 

- Ia să vedem. Poze… poze… 

Are. …spaţio-temporală…vezi imaginea 

2c… Hm ! Păturica asta pufoasă, din 

care iese un fir, să fie ? Asta o fi ! Ai ceva 

energie în hardughia asta de casă? 

- Am ! Ia, bagă şi tu o bere la 

băiatu’ că m-a năucit mirosu’ asta ! 

- Se poziţionează una din sfere 

pe păturică şi se acţionează enter. Da’ 

enteru’ unde-i, băi ? 

- Nu ştiu. Încearcă şi tu. 

- Hă ! Ce interesant ! Ia, uită-te, 

am pus mingiuca pe păturică, păturică 

asta s-a curbat în jos şi mingiuca s-a 

ridicat şi a început să se învârtă. Miştooo 

! Iote şi enteru’. E hologramă, băi ! Enter 

your name… alegeti history-ul planetei… 

Care planetă ? Or fi mingiuţele astea 

planete? Şi de unde history? Ete, nişte 

cartoane…asta tre’să fie! Ia, şterge-mi şi 

mie bre’ o bere! 

- Ia-ţi şi singur. Trebuie să am 

grijă să nu se ardă fripturica. Şi, ce mai 

zice acolo ? 

- Se porneşte cronoscopu’. 

Funcţia randomize va genera un an din 

evoluţia planetei…Ce e aia randomize? 

- Nu ştiu, apăsa şi tu pe butoanele 

alea. Doar n-o fi bombă atomică. Ce se 

poate întâmpla? Gata şi fripturica. 

- Time randomize. Zice că 1943! 

Şi… again. 

- Păi, mai dă-i odată din butonu’ 

ăla. 

- Îi dau. Hm… 28 octombrie. 

Scrie că acum tre’ să aruncăm cu zarurile. 

Ce-s alea ? 

- Nu ştiu. A mai rămas ceva în 

cutie ? 

- Da, 2 cubuleţe din ceva alb. Şi 

au nişte puncte pe ele. Astea or fi. 

- Stai că le descâlcim noi, acu’. 

Vrei fripturică de şopârlan zguriot ? 

Mamăăă, ce fain miroase ! 

- Vreau. Io aduc berea. 

- Băi, interesant arată chestia 

asta ? Vrei să te fac un joc? Că oricum 


Stănică Budeanu 

PROZA 

trebuie să-i explic puştoaicei mele cum 

merge jucărica. 

- Păi ce avem de pierdut. Dă-i cu 

zaru’! - Datu-i-am. 5 -3! 

- Zice pe carton că tre’ să iei un 

vaporaş de pe sferă, dintr-o localitate, 

Philadelphia, şi să-l muţi 8 puncte. Tu vezi 

vreunu’? 

- Iote, c-apărură nişte vaporaşe! 

Ia să-l iau pe ăsta… USS Eldrige… 

1,2,3…7,8… Norfolk ! 

- Băi, 8 pica pe Virginia Beach! 

Dă-te cu 2 puncte mai în spate! Dă-o 

dracu’, furi la puncte aşa, din prima? 

- Scuze, uite că-l iau si ţi-l pun la 

loc. A dat corectidudinea în tine! 

*** 

Cu ghiozdănelul în spate, sărind 

într-un picior, o zgâtie de fată, blondă şi 

bucălată sări în braţele bărbatului. 

- Tata, tata, ce bine c-ai venit! Miera 

tare dor de tine. Ce mi-ai adus, ce miai 

adus? 

- Un joculeţ, fata tatii, numai şi 

numai pentru tine. 

- Wow! Ce fain e! Ce frumoase 

sunt mingiuţele astea…Dar văd că v-aţi 

jucat si voi cu el. … Experimentul 

Philadelphia…1943… Einstein… Opaa, 

asta am învăţat deja la şcoală. Pot să-l 

încerc şi eu? 

- Dacă te pricepi… 

- Ştiu să umblu cu el, că 

are şi colegu’ meu unu’ la fel. Uite: 

fixez cronoscopul ….6 august, 1945, 

Hiroshima… 

Noica. O exegeză (2005), Laura Pamfil - Noica necunoscut. De 

la uitarea fiinţei la reamintirea ei (2007), Ioan Călăuz - Modelul 

fiinţei la Constantin Noica (2008), Adrian Niţă - Noica. O filosofie 

a individualităţii (2009), la care se adaugă extrem de utilul 

Dicţionar de termeni filosofici ai lui Constantin Noica. Introducere 

prin concepte, publicat de Florica Diaconu şi Marin Diaconu 

(2004). Pe de altă parte, opera noicasiană trebuie înţeleasă prin 

întreagul demersurilor publicistice, ale căror aspecte pot fi acum 

mai bine înţelese datorită unor volume, precum cele semnate de: 

Eugen Simion, Alexandru Surdu, Alexandru Paleologu, Gabriel 

Liiceanu, Ion Dur, Ion Ianoşi, Mircea Handoca, Alexandra Laignel- 

Lavastine, Sorin Lavric, Isabela Vasiliu-Scraba, Ion Militaru, 

Cornel Moraru, Emanuela Carmen Biru, Constantin Aslam ş.a. 

Cu toate acestea, suntem departe de o valorizare deplină 

a operei cărturăreşti şi filosofice noicasiene, aşa încât rămâne 

încă valabilă previziunea lui Gabriel Liiceanu, făcută în 1983, 

în “Jurnalul de la Păltiniş”, potrivit căreia, “După momentul 

Maiorescu şi cel interbelic, istoria culturii noastre va înregistra 

neîndoielnic şi un moment Noica, a cărui pondere şi semnificaţie 

nu pot fi măsurate deocamdată în toată intensitatea lor.”. 

7455

ATITUDINI 

DESPRE HOŢIE ŞI 

PLAGIAT PE INTERNET 1 

Cine urmăreşte cu atenţie ce se întâmplă în mioritica noastră 

ţărişoară are to mereu motive să se prindă cu mâinile de cap, 

având în vedere frecvenţa a tot felull de grozăvii şi situaţii de-a 

dreptul năucitoare, şocante, lipsite de logică şi de bun simţ. La 

grozăviile din sectorul politic, social sau economic se adaugă, în 

ultimul timp şi (tot mai) desele cazuri de fraudă intelectuală. Ca 

în celelalte situaţii, nici faţă de astfel de fraude, indolenta Justiţie 

Română, din incompetenţă şi, se pare, cointeresare diectă, 

materilă şi pecuniară din partea făptuitorilor, nu se iau absolut nici 

un fel de măsuri. Nu se aplică legea şi se încurajează, sine die, 

starea de promiscuitate şi de hoţie care riscă, pe bune, ca, în cele 

din urmă, să marginalizeze şi să compromită şi mai mult România 

în relaţiile sale cu lumea. 

Semnalam, în urmă cu vreo câteva luni, că eu însumi am 

fost ţinta unui plagiat neruşinat. O tânără de la malul mării publica, 

sub numele ei, fără să schimbe măcar o singură virgulă, o bună 

parte din studiul meu consacrat lui Goga şi Francmsoneriei. În 

cele din urmă, am identificat persoana în cauză şi am aflat, cu 

surprindere, că respectiva folosise textul meu nu doar pentru acest 

plagiat, care nu-i face deloc cinste, ci şi ca referat sau lucrare de 

absolvire a cursurilor pentru un masterat în literatură 2 . 

Una din explicaţiile (sau justificările) celei prinse cu caua 

mică era faptul că acest text fusese preluat şi publicat pe internet, 

fără semnătura mea, de o obscură organizaţie ce ar aparţie 

Francmasoneriei. Fără, cum ar fi cerut-o nu doar legea, ci şi 

bunul simţ, ca organizaţia respectivă să îmi fi cerut acordul pentru 

reproducerea textului meu pe site-ul lor. 

În cele din urmă, datorită văicărelilor plagiatoarei, am 

renunţat să îmi mai pierd vremea adresându-mă Justiţiei, care, în 

România, este, de cele mai multe ori, pe faţă, de partea infractorilor 

cu dare de mână. 

De curând, am avut surpriza să constat o nouă faptă 

reprobabilă. Arhivistul Vasile Lechinţan mi-a adus să văd volumul 

cu titlul „Mari prietenii între oamenii de cultură şi ştiinţă români 

şi maghiari”. Lucrarea, având ca sponsor Ministerul Culturii şi 

Cultelor, Direcţia minorităţi naţionale, a apărut, în anul 2001, sub 

egida Fundaţiei pentru familiile mixte etnic din România - Armonia, 

la Tipografia ARARAT S.R.L. Bucureşti 3 . De remarcat că această 

carte a fost publicată fără ISBN, deşi, din spusele lui V. Lechinţan, 

ea s-ar fi difuzat şi prin reţelele comerciale, aucând profit material 

celor care au publicat-o. 

Deschizând cartea la cuprins am avut pe de o parte supriza 

să constat că Rab Ştefan, coordonatorul ei, a publicat 4 şi un articol 

de al meu despre prietenii români ai lui Ady Endre. Pe de altă parte, 

reiese din textul intitulat În loc de prefaţă, ce poartă semnătura 

coordonatorului lucrării, că textele din ea ar fi fost prezentate de 

autori la un simpozion care i-a avut ca moderatori pe cercet. dr. 

Alexandru Porţeanu şi prof. univ. Lászlo Ferencz 5 . În acest text se 

spune că eu, care aş fi ec. (probabil economist) în Cluj-Napoca 6 , 

aş fi prezentat personal o comunicare cu titlul menţionat. 

Fac precizarea că nu am participat niciodată la o astfel de 

manifestare, că nu am fost nici înştiinţat, nici invitat de cineva 

la lucrările ei 7 . În plus, nu mi s-a cerut de nimeni aceptul pentru 

includerea textului meu în această lucrare. 

După ce am constatat această fraudă intelectuală căreia i-am 

căzut victimă, am luat, telefonic, legătura cu Tipografia Ararat din 

Bucureşti, având în vedere că nu am găsit nici o adresă şi telefon 

Mirela Nicolescu-Jertfa 

eternităţii 

Ana Ardeleanu-Eternitatea 

fără chip 


ale Fundaţiei citate. După câteva 

ore, unul din directorii Tiografiei 

respectiv m-a sunat oferindu-mi un 

telefon, care am constatat că nu era 

alocat. Semnalez acest caz şi în 

acelaşi timp constat serioase lacune 

atât în legislaţia românească, cât şi 

în activitatea intituţiilor statului cu 

atribuţii în domeniul pedepsirii unor 

astfel de infracţiuni. Mă îndoiesc 

că, în acest caz, se va deranja 

vreodată cineva să verifice măcar 

cele sesizate de mine. 

Cineva va trebui să intervină 

sre a descuraja p viitor astfe de 

fapte ruşinoase, cu impact major în 

planul imaginii originalei democraţii 

de Dâmboviţa. 

Dan Brudascu 

______________ 

1 Am în vedere nu doar publicarea, pe diverse site-uri, în 

mod discreţionar, fără consultarea sau acceptul autorilor, de 

oricinea oricărui text, ci şi folosirea textelor postate pe internet 

inclusv în scopuri universitare! 

2 Acest singur caz, deşi sunt situaţii destul de multe în care 

şi profesorii publică, sub numele lor, ca opere proprii, care le 

aduc adesea titluri ştiinţifice, lucrări de diplomă sau referate de 

doctorat ale celor pe care, chipurile, ei în îndrumă, vorbeşte de 

a sine şi despre putregaiul din învăţământul superior românesc. 

Mă miră faptul că, deşi ministrul Daniel Funeriu a ost în stare să 

sesizeze viteza pumnului cu care, într-o campanie electorală, 

actualul încă preşedinte al României a mâgâiat un copil, nu a fost 

în stare să bage de seamă cazurile grave, nu puţine, din păcate, 

ce se întâmplă în sectorul pe care îl „păstoreşte”! Cazul semnalat 

vorbeşte, de la sine, şi despre calitatea ş competenţa unor cadr 

universitare, incapabile să sesizeze şi să sancţioneeze astfel de 

practici, tolerând hoţia unor absolvenţi, care, ulterior, vor aspira 

ei înşişi la cariere universitare. Cum este şi cazul plagiatoarei în 

discuţie. Halal învăţământ românesc! 

3 La pagina 2 a lucării este clar menţionat acest lucru. Tot 

aici sunt date adresa şi sigla tipografiei. Şi, deşi sponsorizată d 

Ministerul Culturii, cartea nu are nici un ISBN. 

4 Textul în cauză, cu emnătura mea, se află la paginile 89- 

101 ale lucrării în discuţie. 

5 Se afirmă, pur şi simplu, la pag. 6, că: „Sub bagheta 

distinşilor moderatori, cercetător dr. Alexandru Porţeanu şi prof. 

univ. Lászlo Ferenc, au fost audiate şi discutate cu viu interes 

următoarele comunicări despre: ... „Prietenii români ai poetului 

Ady Endre”, în prezentarea ec. Dan Brudaşcu, Cluj-Napoca”. Nu 

se precizează, însă, nicăieri când şi unde s-au desfăşurat lucrările 

acelui simpozion 

6 Fac precizarea că sunt absolvent al secţiei engleză română 

a Facultăţii de filologie din Cluj, promoţia 1974 şi doctor în filologie, 

ttlu ştiinţific acordat de Universitatea Babeş Bolyai. În cariera mea, 

am lucrat, e drept, câţiva ani, şi în unităţi cu profil economic, dar 

niciodată din postura de economist sau pe funcţii de economist. 

7 Pe coordonatorul lucrării (cu care am fost coleg, la Braşov, 

o scurtă perioadă de timp) l-am întâlnit, cu totul întâmplător, o 

singură dată, după 1990, la Cluj-Napoca, prilej cu care mi-a 

spus că pe atunci lucra ca director la Filiala Sfântu Gheorghe a 

Arhivelor Statului. Nici cu acel prilej, pe care nu îl pot preciza, 

nsă, ca moment exact de desfăşurare, nu mi-a vorbit despre acest 

simpozion sau despre alte planuri şi intenţii de ordin cultural ale 

dumisale. Nu am avut cu dânsul relaţii epistolare sau telefonice şi 

nu l-am mai întâlnit niciodată 

Adrian Georgescu-Moartea 

spionului 

Viorel Savin- Poarta - The 

Gate

Constantin Banu, o personalitate 

complexă a României moderne 

Constantin Banu, politician şi publicist 

de anvergură naţională, monarhist şi 

anticomunist, a avut realizări care depăşesc 

perioada lui de activitate şi au stârnit ecouri 

mai ample decât stricta sa biografie, dar 

nu a rămas doar un scriitor în sensul strict 

al cuvântului. Creaţia sa ţine mai evident 

de ceea ce defineşte conceptul de „poliliteratură 

de frontieră”, definită ca o largă 

arie scripturală care integrează publicistica, 

aforismele şi cronicile dramatice. 

Dar dacă ne gândim că în volumul 

Sub mască se află ample cronici 

versificate, cu remarcabile virtuţi lirice 

şi pamfletare, iar Grădina lui Glaucon 

rămâne o interesantă colecţie de aforisme, 

atunci nu ne rămâne decât să recunoaştem 

vocaţia clasică şi spiritul critic al unui 

moralist care mărturisesc o descendenţă 

creativă maioresciană, deşi aparţine unui 

lider al liberalismului naţional. 

Activitatea de om 

politic a pus în umbră 

activitatea de publicist 

şi chiar vocaţia pentru 

literatura morală, deşi 

Constantin Banu este 

chiar singurul scriitor 

român afirmat exclusiv 

prin literatura morală, 

care de obicei, în cazul 

scriitorilor români rămâne 

doar o ramificaţie 

marginală a operei 

principale, un domeniu 

de răsfăţ intelectual. Unic 

rămâne, de asemenea, 

şi prin fidelitatea faţă de 

partida liberală alături de 

care a militat, la bine şi 

la rău, toată viaţa, şi care 

nu s-a modificat ideologic, 

spiritual şi politic în 

decursul biografiei sale. 

Publicistica, 

racordată la presiunea 

realităţii, îl eliberează 

de obsesia puterii – şi 

poate de aici degajarea, 

eleganţa, superioritatea 

unui politician care, deşi 

la început a fost preşedinte de partid şi de 

mai multe ori ministru, nu este niciodată 

preocupat să obţină funcţii publice. 

Aristocrat bogat, realizat intelectual, 

Constantin Banu duce o luptă susţinută 

împotriva parvenitismului şi ascensiunii 

nemeritate în viaţa publică. 

Ctitor al revistei Flacăra (1911, 

revistă de cultură, gândită de fondatorul 

său ca o publicaţie de orientare elitistă 

şi liberală, „furată” ulterior de comunişti, 

reorientată după Revoluţie şi supravieţuind 

dificultăţilor, până la centenarul din toamna 

aceasta), una dintre cele mai longevive 

__________________________ 

Fişă biografică 

N. 20 martie 1873, Bucureşti; d. 8 

oct. 1940, Roman jud. Neamţ; 

Politician, publicist, cronicar 

dramatic, polemist şi scriitor, 

fondatorul revistei “Flacăra” 

(primul număr apare la 22 oct. 

1911); de două ori ocupă fotoliul 

de ministru în diferite guverne 

liberale; luptător activ pentru 

întregirea României; face parte 

din delegaţia trimisă la Paris 

pentru a susţine întregirea 

României (1918); duce o luptă 

permanentă împotriva ideilor 

comunizante apărute mai ales 

după 1917; 

Opera: Sub mască, (Buc., 

1916), Trăiască viaţa! (Buc., 

1916), Grădina lui Glaucon sau 

Manualul bunului politician (Buc., 

1937), editoriale şi articole de 

fond în revista “Flacăra”, între 

1911-1940. 

__________________________ 

reviste româneşti, trecută prin diverse 

orientări ideologice care de multe ori l-au 

trădat pe părintele său, revista a fost un 

loc de întâlnire al celor mai importante 

nume din cultura română. Constantin 

Banu s-a angajat şi în polemici sociale, şi 

nu cu oricine, ci cu marii scriitori George 

Coşbuc şi Tudor Arghezi, pe aceeaşi temă 

a deosebirilor de clasă. A expus mereu 

o critică socială şi morală a unui boier 

bine aşezat în concepţii şi convenţii, care 

mânuieşte mai abil ironia şi satira decât 

violenţa pamfletară, vitriolenţa rostirilor 

discutabile. 

Este acelaşi tip de critică pe care îl 

cultiva Eminescu în „Scrisori”, deşi dintr-o 

poziţie artistocratică: „Eu nu sunt turmă, 

ci elită” (Sub mască, pag.51). De Arghezi 

îl despărţea o prăpastie socială, pe lângă 

crezul politic, aşa că întregul conflict dintre 

umilinţa proletară şi mândria elitistă poate 

fi răsturnat prin inversarea 

termenilor, pentru că 

„Boieria” era reală, dar 

„ţărănia” lui Arghezi 

rămâne inventată, însă, 

desigur, justificată doar de 

marele talent poetic. 

A t i t u d i n e a 

aristocratică, boierească 

nu e cu totul nouă în cultura 

noastră, dacă ne gândim 

la mai puţin aristocratul 

Duiliu Zamfirescu, care 

şi el prelua o ipostază 

maioresciană, în luptă 

cu socialiştii şi cu lumea 

lumpenului („Proletarii de 

carnaval”). Constantin 

Banu se socoteşte elitist 

întru totul, inclusiv în 

ceea ce priveşte revista 

Flacăra, şi ea elitistă, 

atât prin semnăturile celor 

publicaţi, cât şi prin…tiraj. 

Viziunea anticomunistă, 

anti-socialistă 

şi anti-plebeeană se 

regăseşte şi în Răspuns 

lui Coşbuc (Sub mască) 

- o dură, chiar crudă 

lecţie despre viaţă, glorie şi eternitate 

ţinută de un aristocrat neiertător unui 

poet cu adeziuni plebeene nu tocmai 

sincere care, pornit ca fiu de ţărani bine 

aşezaţi ajunsese o personalitate cu ambiţii 

burgheze. Scoaterea măştii e un gest 

clasic de reinstaurare a realităţii, după ce 

s-a încheiat convenţia dramatică, după ce 

luminile s-au stins şi spectacolul (public, 

social ori dramatic) s-a terminat. În volumul 

Sub mască, autorul – Mefisto – şi editorul 

– C.Banu - se identifică sub imaginea de 

„drac creştin” şi lucrător „la vagoane”, care 

smulge masca mincinoasă de pe chipurile 


Aureliu Goci 

ESEU 

viclene (citat Sub mască, pag.18). 

Deosebiri marcate există şi în 

ceea ce priveşte formele şi formulele 

literare ale celor două tabere. Adept al 

rigorii şi armoniei clasiciste, cultivate 

de şcoala lui Boileau şi a moraliştilor 

francezi, Constantin Banu nu putea să 

fie decât în opoziţie cu neoromantismul 

şi mizerabilismul grupului Arghezi- 

Cocea, care se revendica din literatura 

generată de decadenţa şi declasarea 

lui Baudelaire. C.Banu chiar se 

adresează – într-o cronică versificată 

- „proletarului de la Facla” (revista lui 

N.D.Cocea în care publica şi Arghezi) 

cu următoarea precizare: Revista 

Facla, sub semnătura „Proletar”, îi 

strigă lui Mefisto „să se dea în lături din 

ţara poeziei, împreună cu toţi bogaţii şi 

boierii” (citat din Sub mască, pag.42- 

43), dar Mefisto este îndemnat să se 

îmbrace în zale spre a se lua la luptă, 

pentru a ţine piept acestei revendicări 

numai pentru proletari, a inspiraţiei 

poetice. În toată această polemică 

N.D.Cocea şi Tudor Arghezi sunt 

vitriolanţi, neiertători, în timp ce C.Banu 

rămâne un aristocrat rafinat şi subtil. 

C.Banu este un remarcabil 

observator al realităţii, cronicile 

versificate din volumul citat , în genul 

Caleidoscopului lui A.Mirea (Dimitrie 

Anghel şi St.O.Iosif), oferind o 

perspectivă aristocrată asupra societăţii 

româneşti în 1915, cu angajări sociale 

şi nu puţine implicaţii politice. 

Opoziţia dintre Flacăra şi Facla 

este mai întâi de ordin politic: dreaptastânga, 

liberali-socialişti, şi chiar de 

clasă socială – boierie-plebe. Nu 

este o confruntare neapărat socială 

cât o partidă publicistică sub ochii 

cititorilor angrenaţi în marile polemici 

ale începutului de secol, pentru 

că niciuna dintre reviste nu avea 

reprezentativitate, exponenţialitate 

strictă pentru categoriile în conflict. 

Oricum, „boierul” C.Banu face faţă cu 

brio „proletarilor” puşi pe ascensiune 

socială N.D.Cocea şi Tudor Arghezi. 

În orice caz, cele două grupări se 

întâlnesc atât prin tradiţia (asumată) 

comună – aceea a lui Al. Macedonsky 

– cât şi prin atitudinea nuanţată şi 

estompată a lui C.Banu. În plus, el 

moştenea şi ţinuta aristocratică şi 

elitismul lui Titu Maiorescu. 

7457

SCRIITORI ÎN AGORA 

ADIO COPERNIC…. 

(RUGĂ PENTRU 

PATAPIEVICI ) 

Costache Ariton 

(urmare din numărul anterior) 

În fata Zidirii Dumnezeesti, pe 

care, cel puţin noi, am găsit-o gata 

construită, raţiunea omenească se 

poate situa pe două pozitii. Prima: 

recunoscând completa sa incapacitate 

de a înţelege cele cereşti, să încerce 

îndumnezeirea ei, dilatarea capacităţii 

ei de înţelegere, pentru a putea adăposti 

adevărul revelat. Cealaltă poziţie, poziţie 

pe care se situează intreaga gândire 

aflată în conflictul amintit de la Ptolomeu, 

Copernic, Galilei etc. până la Papa 

Ioan-Paul al II-lea, presupune ajustarea 

zidirii dumnezeeşti la dimensiunile minţii 

modelate de senzorial. In multe, din cele 

publicate anterior, am afirmat că:”încă nu s-a născut pe pământ 

om care, fara Ajutor de Sus, să ştie cum se lumineaza pământul 

de ziuă şi cum se înveleşte cu stele.”Acest adevăr se impune să 

îl reamintim, mai ales, cu această ocazie. Numai că, atunci când 

pământul devine un ce raţional, adică o sferă, iar soarele devine o 

stea, adică tot un ce raţional, orice jongleur le poate mişca, dupa 

cum vrea mintea lui, cele aflate în discuţie putând face obiectul 

raţiunii omeneşti!!! Mai mult, ele se simt bine în mintea unui … 

tinichigiu!! 

Nici Ptolomeu, nici Copernic nu s-au referit nicicum la 

Solstiţium, deoarece, credem noi, este imposibil să le găseşti 

un loc celor două puncte, în sistemele propuse de ei. Galileo nu 

s-a pronunţat, de asemenea, deloc asupra noţiunii amintite. De 

ce? În reprezentarea, pe care o adăposteau minţile lor, nu puteau 

fi amplasate punctele cu pricina, iar ştiinţa aferentă acestor 

noţiuni(solstiţiu, echinox etc.) le era complet străină Nici Kepler, 

dupa cunoştinţele noastre, nu le-a amplasat nicăieri pe elipsa 

sa. Laplace se multumeste să constate că la solstiţiu “soarele… 

pare staţionar”vara fiind ziua cea mai lungă, iar iarna cea mai 

scurtă, si cam atât. Privitor la evoluţia teoriei lui Copernic, credem 

că spusele marelui dascăl al clasei muncitoare F.Engels sunt 

deosebit de grăitoare:”Ceea ce a fost pentru religie arderea bulei 

papale de catre Luther, a fost pentru ştiinţele naturii marea operă 

a lui Copernic, prin care acesta a aruncat mânuşa superstiţiilor 

bisericeşti-deşi cu timiditate şi dupa ezitări de 36 de ani şi, ca să 

zicem aşa, pe patul de moarte .Din acel moment studiul naturii s-a 

emancipat in esenţă de religie, deşi lămurirea definitivă a tuturor 

amănuntelor s-a tărăgănat până în ziua de azi şi în multe minţi e 

încă departe de a se fi terminat.Dar din acea clipă dezvoltarea 

ştiinţei a pornit si ea cu paşi gigantici.”(F.Engels:”Dialectica 

naturii”ESPLP 1954/pag.194-195) Cele de mai sus le găsiţi tipărite 

cu litere de foc, sub cămaşă, direct pe pielea tinichigiilor, bolşevici 

inocenţi…Mi-e silă să-i mai numesc..... 

Dacă cele de mai sus au fost rostite in secolul al XIXlea, 

se cuvine să precizăm că exprimarea lui Engels, potrivit 

căreia”lămurirea definitivă a tuturor amănuntelor s-a tărăgănat 

până in ziua de azi şi în multe minţi e încă departe de a se fi 

terminat., ”este la fel de valabilă şi în veacul XXI… 

Pentru a putea înţelege cum se cuvine afirmaţia lui Cassirer 

conform careia “Noua cosmologie, sistemul heliocentric instituit 

de către Copernic, este singura bază solidă si ştiinţifică pentru 

o nouă antropologie.”să examinăm datele problemei, adică ce si 

cum putem studia “ştiinţific “privitor la forma si natura soarelui si 

a pământului. Cel puţin, în ultimele câteva mii de ani, spectacolul, 

ce se oferă spre meditaţie minţii omeneşti, este unul si acelaşi : 

soarele răsare, se suie pe bolta cerească, apoi coboară şi apune 

Atât şi nimic mai mult! Acesta este fenomenul ce se desfăşoară 

in faţa simţurilor şi implicit, în faţa minţii . Acesta este subiectul 

contemplaţiei omeneşti !! Atât Ptolomeu cât si Copernic, precum 

şi toată suflarea omenească de la Opincă până la Vlădică, au 

beneficiat, dealungul vremii, de unul si acelaşi spectacol. .Dacă 

textele religioase propun sfinte simboluri, în încercarea lor de a 

fixa si transmite cunoştinţe despre lume, Copernic a apelat la 


“Elementele”lui Euclid, desi divinul Proclus atrăsese atenţia 

asupra faptului că aceste elemente nu pot fi utilizate nici 

în reprezentarea celor de Sus şi nici în reprezentarea celor 

contingentale, de jos. De ce? Răspunsul ni-l dau definiţiile lui 

Euclid :”Punct este ceea ce nu are nici o parte.””Linia este o 

lungime fără lăţime”etc.Asemenea “elemente”nu pot fi nici măcar 

imaginate de mintea omenească şi, nicidecum recunoscute ca 

existente în lumea, aşa cum o percepem noi oamenii. Rostul 

“Elementelor”lui Euclid era să ajute mintea să se desprindă de 

cele materiale, intelectul antrenându-se astfel în reprezentarea 

lumilor imateriale. Lumea elementelor lui Euclid se constituie întrum 

poligon de antrenament al minţii şi nimic mai mult!! 

Să începem cu pământul, cu acel pământ de sub 

picioarele noastre..... 

Am propus o disociere : minte îndumnezeită şi minte 

modelată de senzorial. Să vedem care este forma pământului în 

ambele ipostaze ale minţii omeneşti. Minţii modelate de senzorial, 

pământul i se infăţişează ca o tipsie pe ale cărei margini se 

sprijină Bolta Cereasca. Această formă a Pământului - tipsie 

plată - este, absolut inconştient, prezentă în mintea modelată 

de senzorial. Tocmai cei care nu şi-au propus niciodată să se 

întrebe asupra celor percepute, şi în mintea cărora pământul 

este , subînţeles, ca fiind asemeni unei tipsii plate, tocmai aceştia 

susţin că pământul este o... sferă ! Aceştia nu admit că lucrurile 

ar putea fi si altfel decât se înfaţişează acestea simţurilor, adică 

altfel decât le poate concepe mintea modelată de simţuri. Ei îşi 

pot reprezenta foarte uşor o sferă, dar sunt incapabili să îşi dilate 

puterea de înţelegere până la limitele reclamate de adevărul 

absolut implicat de adevarata formă a pământului. Sanctitatea 

Sa a afirmat că marea provocare a veacului XXI este pentru 

ştiinţele experimentale, în sensul că le revine acestora sarcina 

de a elucida misterul ce înconjoară fiinţa umană.. În sensul celor 

de mai sus vă propunem să construim, virtual, în pură intelecţie, 

o autostradă de la Vladivostok la Lisabona.O vom construi din 

bucăţi pătrate ( 1mx1m) de polistiren - expandat, prevăzute, la 

mijloc, cu o sticlă de nivel (boloboc), pentru a fi siguri de perfecta 

lor orizontalitate, atunci când le vom amplasa pe autostrada 

amintită. .Acolo unde terenul prezintă asperităţi, intervin eu şi 

le netezesc. În acelaşi mod, vom construi şi o altă autostradă, 

din Alaska până în Ţara de Foc, traversând cele două Americi.. 

Apoi vom străbate Africa, de la Cairo la Cape Town, şi tot aşa, 

vom împânzi pământul, acoperindu-l, in totalitate, cu plăci 

pătrate de polistiren – expandat, având grijă ca sticla de nivel 

din mijlocul plăcii, să fie perfect orizontală, până când obţinem 

completa acoperire a uscatului cu plăci perfect orizontale, ceea 

ce ne permite să afirmăm, deocamdată, că uscatul este perfect 

plat : ştiinţific verificabil metru cu metru!!! Vom proceda la fel şi cu 

Oceanele şi cu Mările . Cum totul se petrece în pură intelecţie, 

virtual, presupunem că apele oceanelor sunt calme, astfel că 

plăcile de polistiren- expandat plutesc într-o orizontalitate... 

perfectă. Vă propunem să degustaţi extraordinarul spectacol 

al Oceanelor perfect plate care se adaugă unui uscat al 

Continentelor la fel de plat!!! Concluzia, singura concluzie 

ce se impune, in urma experimentului efectuat, este că toate 

continentele precum si toate apele lumii sunt perfect plate, 

metru cu metru . Ergo : locuim un pământ absolut plat! Atenţie 

: cei care sunt convinşi că pământul este sferic şi care nu pot 

realiza spectacolul propus, sunt rugaţi să pornească, la pas, şi 

să verifice, metru cu metru, , adevarul celor afirmate mai sus ! 

A afirma că pământul este plat în faţa minţii omeneşti este un 

adevar absolut si care nu poate fi negat sub nici o formă! Dar, 

nu este singurul adevar, in ce priveste forma pământului! Este 

momentul să ne suim într-un turboreactor, după ce ne-am notat 

câteva repere stelare, aflate deasupra capului., şi să zburăm cu 

acesta la 10.000 de metri înălţime în direcţia Est. Spectacolul 

ce ni se înfaţişează, sub noi, este cel al plăcilor de polistiren- 

expandat perfect orizontale, altfel spus, percepem că zburăm 

deasupra unei lumi perfect orizontale . Numai că, după câteva 

ore de zbor, meţinând direcţia de zbor neschimbată-EST-, 

constatăm că avem, din nou, deasupra capului, reperele stelare, 

de sub care am plecat, ceea ce ne obligă să conchidem că ne-am 

întors de unde am pornit, ergo : am zburat deasupra unui corp… 

perfect rotund!! Aşadar, spectacolul pe care il propune pământul 

minţii noastre este, deopotrivă de adevărat, ca fiind de formă 

plată şi, simultan, de formă rotundă.!!! Mai clar spus : pământul 

este şi rotund şi plat, simultan, ambele ipostaze fiind la fel de 

adevărate! Să subliniem că „ rotund „nu vrea să însemne, sub 

nici o forma, ”sferic”!! Rotunjimea pământului este inaccesibilă 

minţii omeneşti . Scarabeul simbolizează tocmai mintea care a 

reuşit să se dilate până la a îmbrăţişa pământul la adevăratele 

lui dimensiuni. Aşadar pământul este, deopotrivă de adevă rat, 

î

şi plat şi rotund!!! Credem că celebra expresie coincidentia 

oppositorum, îşi găseşte, în cazul formei Pamantului, cea mai 

aleasă ilustrare! Româneşte spus : ceea ce nu se poate la om, se 

poate la Dumnezeu! Cum arată o asemenea formă? Nu putem 

şti ! Celor care ne opun forma vazută de pe lună, le propunem sa 

revadă “Optica si Catroptica”lui Theon/Euclid, unde se găseşte 

aşa numita „ problemă a cuadraturii cercului”, in mod greşit 

considerată problemă de geometrie. Conform Propoziţiei a IX-a a 

lucrării susamintite :“Mărimile rectangulare văzute de la distanţă 

par rotunjite.” Altfel spus, indiferent de forma pe care ar avea-o 

pământul, datorită distanţei, el s-ar vedea tot rotund! Dacă ţinem 

cont de cele mai sus amintite, concludem că adevărata formă a 

Pământului este cu totul alta decât cea pe care mintea modelată 

de senzorial o poate concepe. În manualele de astronomie, de 

anul trecut, se afirmă, mai întâi, că pământul ar fi sferic, pentru 

ca mai apoi, după câteva pagini, să se afirme că, potrivit ultimelor 

măsurători, nu este sferic, ci este un…geoid! Această penibilă 

găselniţă le permite autorilor să evite recunoaşterea incapacităţii 

minţii omeneşti de a reflecta adevărul absolut, propunandu-ni-se 

un surogat de ştiinţă. . Ce-i acela „geoid „si, mai ales, cum se 

comportă, nu-i preocupă pe autorii manualului… 

Conchidem că nu cunoaştem adevărata formă a 

Pământului, de unde si decizia noastră de a nu admite că s-ar 

învârti pe un cerc ori pe o elipsa etc. Să vă reamintim că noi ştim 

adevarata formă a orbitei pământului, adica adevarata formă 

anului 

Dacă linia de gânditori Copernic – Einstein concep mişcarea 

pământului într-un spaţiu vid, amorf etc.pentru noi COSMOSUL 

ESTE VIU locuit, deopotriva, de Dumnezeu-Tatal si de Duhul- 

Sfant, care conditionează, de o anumită manieră, mişcarea 

pământului, desigur, ţinând cont si de forma lui .Să ne ţinem 

promisiunea şi să analizăm argumentele propuse de Ptolomeu 

si Copernic privitoare la „sfericitatea” pământului, şi anume, 

povestea cu catargele corăbiei ce dispar, la orizont, îngropânduse 

în mare, treptat, treptat, ultimul, fâlfâind deasupra valurilor, 

steagul alb din vârful catargului mare…Astronomul Herschel a 

avut (ne)inspirata idee să reia povestea, in veacul al XIX-lea, şi 

să deseneze o portiune de cerc, pe care plutesc cinci corăbii. 

Un observator le priveşte de pe mal, un altul de pe un soi de 

postament .Observatorul de pe mal vede prima corabie apărând 

la orizont. Observatorul de pe postament le vede pe urmatoarele, 

in diferite ipostaze.. Ţinând cont de lungimea razei pământului şi 

calculând scara la care este făcut desenul, gasim că omul are 

o inaltime de 885 de km, postamentul măsoară 1593 de km. ; 

bărcuţele sunt lungi de 442 km..Observatorul de pe mal vede 

barca aflată la.... 2920 de km., iar cel de pe postament vede la... 

6195 km. În cazul în care, considerând că o barcă ar avea o 

lungime de 50 de metri, atunci, la scara desenului, raza pământului 

are cca. 700 de…metri!! Cele de mai sus le dorim o ilustrare a 

afirmatiei noastre conform căreia, mintea modelata de senzorial 

nu poate adăposti adevărul absolut al zidirii dumnezeesti, este 

incapabilă de fidela reprezentare a acestuia, de REFLECTAREA 

lui.. O reprezentare grafică similară se găsea, cu mulţi ani în 

urmă, în manualul de geografie fizică. Acolo, un marinar aflat în 

vârful catargului, viza cu privirea un far aflat pe ţărm la cca.3500 

de km.Catargul corăbiei masura vreo 1500 de km.si nava avea 

cam aceeaşi lungime!! In realitate, corabia cu catarge, propusa de 

Ptolomeu si Copernic, depărtându-se de ţărm , se vede din ce în 

ce mai mică, apoi, se vede ca un punct negru, punct ce se sterge 

pe linia orizonzului… Vă rugam, în aceeaşi ordine, să examinaţi, 

mai ales, în manualele de astronomie bolşevice, reprezentările 

grafice privitoare la eclipse, si veţi fi uluiţi de modul absolut 

aberant în care sunt realizate .Conchidem că mintea omeneasca 

nu poate concepe cele ale zidirii dumnezeesti, acestea refuzând 

să îmbrace o haină raţională, evident, ele situandu-se undeva 

deasupra raţiunii omeneşti, dincolo de aceasta.. Menţionăm că 

orice valori veti propune pentru corăbii, observatori etc.curbura 

pământului nu poate fi nicicum dovedită .. Dacă povestea lui 

Copernic cu catargul, cu steagul etc. ar fi adevarată, atunci am 

locui pe un pământ de câteva mii de ori mai mic decat cel pe care 

ne aflăm acum!!! 

Dar acest mod de a gândi asupra lumii are un cu mult 

mai mare defect, şi anume, neglijarea faptului că pământul 

este un ce însufleţit, este viu, ca atare întreg misterul, în care 

se învăluie viaţa pe pământ, cuprinde deopotrivă si pământul, 

implicit, forma acestuia. Să vă reamintim că fiinţa noastră trăieşte 

într-o simbioză totală cu pământul şi să conchidem că forma 

pământului înglobează şi misterul fiinţei noastre. 

Globul de carton, asa numitul glob pământesc, ce se 

învârte pe ecranele a mii de canale de televiziune, a invadat 

şcolile si casele noastre, mânjind cu minciuna lui minţile crude 


SCRIITORI ÎN AGORA 

ale copiilor. De ce Francmasoneria, pe distanţa a câteva sute de 

ani, a răspândit, cu un zel demn de o cauză mai bună, aceste 

minciuni? Răspunsul este simplu:un pământ sferic MATERIAL, 

învârtindu-se în jurul unui soare sferic MATERIAl, elimină din 

aceasta ecuatie orice necunoscută, Duhul Sfant ne mai gasinduşi 

nici un loc. Numai că lucrurile, cum vedem, stau cu totul altfel…. 

Necunoscând adevarata formă a pământului, nu putem afirma 

nimic nici in privinţa stării acestuia, adică asupra modului în care 

se mişcă sau stă pe loc....Globul de carton, cel pe care tinichigiul 

meu l-a mânuit ca pe un cleşte de fălţuit tabla, se impune a se 

întoarce în sala hărţilor marilor companii maritime, ori în cabina 

navigatorilor, acolo unde este folositor unor oameni care nu 

confundă proiecţia uscatului şi apelor pe o sferă, cu adevarata 

formă a acestora .Suprafaţa pământului poate fi, la fel de bine, 

proiectată pe un cub, un trunchi de piramidă ori doua conuri puse 

bază în bază, ceea ce nu ne permite să afirmăm că pământul ar fi 

cubic, ori ca un trunchi de piramidă ori dubluconic etc..etc. Să mai 

subliniem, încă o dată, că a vorbi despre pământ, smulgându-l ca 

pe un fir dintr-o ţesătură, este un mod absolut inacceptabil de 

abordare ştiinţifică a acestei chestiuni, MISTERUL ce învăluie 

zidirea dumnezeească neputand fi îmbucătăţit, secţionat etc. 

acesta comportandu-se ca un tot, absolut indivizibil. 

În aceeaşi ordine de idei, vorbind despre Bolta Cerească 

suntem obligaţi să o facem in strictă conexiune cu Soarele. 

Numai tinichigii aşează soarele în mijlocul mesei, ca pe-un felinar 

şi rotesc pământul ca pe o tiribombă in jurul acestuia. 

Bolta Cerească, bolta ce însoţeşte fiinţa noastră ca o 

umbră, oriunde ne-am deplasa pe suprafaţa pământului ne 

marchează întreaga existenţă. Dicţionarele o descriu ca fiind 

imaterială, uneori chiar… ireală , dar, în final, se conchide cum 

că ea...se impune .Cum se impune? Ca un ce existent, care are 

formă, culoare, şi dacă ţinem cont de faptul că bănuţul auriu 

al soarelui lunecă pe suprafaţa ei, şi o oarecare…concreteţe!!! 

.Bolşevici, cei ce au dărâmat, cu atâta furie!, bolţile bisericilor, în 

manualele lor de astronomie, afirmă, nici mai mult nici mai puţin, 

că”In realitate nu există nici o boltă cerească.” Bolşevicii ştiau 

că bisericile creştin-ortodoxe păstrează, în centrul construcţiei 

lor, bolta cerească, bolta misterului, în care este zugrăvit 

Pantocratorul, Tatăl Ceresc, Părintele Luminilor. Aceasta boltă 

este declarată ca inexistentă de către bolşevici, mai ales, pentru 

că de înţelegerea ei ţine şi înţelegerea soarelui de o anume 

manieră, una şi aceeaşi taină învăluind atât bolta cât şi soarele, 

iar înţelegerea accestei taine este cu mult mai dificilă decât 

ne-am putea închipui…Această boltă care adăposteşte ciclul 

zi-noapte, ne marchează existenţa pe pământ, de-o manieră 

absolut definitorie..Retragerea înţelepţilor în peşteri, viza, în 

principal, ieşirea din ciclul zi-noapte, ciclicitatea aducând dupa 

sine succesiunea, curgerea cu toate păcatele aferente… Să îl 

urmărim pe Eminescu, cât de marcat este de această boltă şi 

mai ales, cât de profund ignoră acest fapt : ”Când unul trece, 

altul vine / În astă lume a-l urma / Precum când soarele apune 

/ El şi răsare undeva”.Primele două versuri ne vorbesc de o 

succesiune, succesiune ce este, mai apoi, atribuită (complet 

gresit!) şi soarelui. Soarele nu răsare în altă parte, numai după , 

ce apune aici, soarele este veşnic în toate ipostazele posibile, 

adică este într-un etern-răsărit, într-o eternă-amiază şi întrun 

etern apus, şi, la fel de etern, în toate ipostazele posibile!!! 

Succesiunea aparţine ordinii pământeşti, în timp ce soarele 

aparţine ordinii cereşti. Dar, pentru a opera aceasta dichotomie, 

trebuie să ştii adevărata mişcare a pământului, şi, mai ales, 

advărata natură a soarelui. Altfel păţeşti ca Eminescu! Dacă 

un poet de talia lui Eminescu este înşelat, păcălit de ordinea 

aparentă a lumii, ordine în care bolta cerească joacă un rol 

decisiv, lesne de înţeles că cei dăruiţi cu intelecte comune sunt şi 

mai uşor de înşelat. Depăşirea ordinii înscrisă pe bolta cerească 

, ieşirea de sub carapacea acesteia, se înscrie ca o cerinţă ce 

depăşeşte puterile fireşti ale minţii omeneşti. Când Brâncuşi a 

zămislit “Ţestoasele”, în “Ţestoasa”a plasticizat toată angoasa 

fiinţei prizonieră a bolţii cereşti, a senzorialului, pentru ca în 

“Ţestoasă zburând”, eliberarea spiritului, de cătuşele materiei, 

să fie plasticizată prin lunecarea carapacei sub ţestoasă, fiinţa 

acesteia ţâşnind deasupra, în triumf! Vă propunem să analizăm 

împreună situaţia în care se află trei observatori aflaţi pe o 

distanţă de 90 de kilometri. Fiecare este prizonier al unei bolţi, 

asemeni unei umbrele cu raza de 15 km. Fiecare are pe bolta sa 

un soare, altul, diferit de sorii aflaţi în bolţile celorlalţi doi. Dacă 

soarele ar fi o stea, atunci de ce, cei trei observatori aşezaţi la 

câte 30 de km distanţă unul de altul, nu văd un singur soare, întrun 

singur punct al unei singure bolti?? 

(continuare în nr. viitor) 

7459

JURNAL NECONVENŢIONAL 

GRĂDINA INCANDESCENTĂ 

* 

Activitate de duzină în gospodărie. 

Numai că acum, apropiindu-se ziua Sosirii, 

am o mică panică: mai sunt atâtea de pus 

la punct! Şi o emoţie anticipată a regăsirii: 

voi fi oare în stare să-i întâmpin cum se 

cuvine şi să mă readaptez la convieţuire 

după această perioadă de egotizare, de 

„sălbăticire”? 

Ziua a douăzecişiopta 

Am făcut curăţenie în curte, pe 

cât se poate într-o gospodărie atât de 

complicată. Ea nu se va păstra mult; 

vântul îmi aduce frunze uscate ca toamna 

şi, smulse fără milă, corcoduşele continuă 

să cadă, coapte şi necoapte, troscotul şi 

alte ierburi se ofilesc în largul curţii, dar 

se îndârjesc să crească în crăpăturile din 

cimentul aleii şi chiar pe terasa acoperită, 

furnicile scot pământ de la temeliile casei. 

În partea (din spate) dinspre grădină, 

găinile nu fac mare mizerie, dar totuşi. Mai 

am de şmotru. De găsit locuri mai dosite 

pentru o mie de ciurucuri, pe care n-am 

voie să le arunc şi n-am unde. O să-mi 

bag nasul şi înăuntru, cu mătura şi făraşul, 

aspiratorul fiind stricat. 

Vremea e încă răcoroasă până 

la această oră (cca 10), s-a prognozat 

însă caniculă şi, după-amiaza, furtuni, 

vijelii. Mă bucur când nu se adeveresc 

prognozele, deşi uneori ar prinde bine s-o 

facă. Li se dă peste bot meteorologilor, 

care au început să se simtă nişte mafalda 

ştiinţifici, jurnaliştilor ce iau în serios toate 

alarmele, găsind un caimac în plus de pus 

pe senzaţionalismul lor, proştilor care se 

uită cu gura căscată la buletinele meteo 

şi încrucişează braţele a neputinţă sau 

croiesc planuri în funcţie de previziuni. 

Nu zic să nu le luăm în seamă, dar merită 

s-o facem cu relativism şi să continuăm 

să ne comportăm ca şi cum lucrurile ar 

fi normale. Eu am udat şi atunci când se 

anunţase ploaie iminentă, uimind vecinii. 

Şi am avut dreptate; fenomenul nu s-a 

mai produs, s-a răzgândit. În amintesc 

că la ţară, în copilărie, eram pe câmp, 

la muncă ori cu vitele la păscut, şi la 

primele picături luam sapa sau animalele 

şi alergam acasă. Iar părinţii ne certau: 

„Măi, prostovanilor, speriaţi ploaia!” Şi 

într-adevăr, o speriasem. Ieşea soarele 

şi trebuia să ne întoarcem la lucru. 

Desigur, graba aceea mai avea un motiv, 

nemărturisit: să se căpătăm mai repede 

pauze de odihnă sau de joacă. 

Providenţiali sunt într-o gospodărie 

copacii şi mai ales nucii. Dacă nu era 

nucul din curte, de lângă casă, muream 

de căldură şi de inaniţie spirituală. Toate 

paginile acestea n-ar fi fost scrise, nici 

poemele şi oraţiile adiacente (din caietul 

cu Indo-europenii şi Benedict Căiescu). 

Ce pierdere! 

Celălalt nuc, din mijlocul grădinii, 

măcar că adolescent (dar voinic), a ocrotit 

minunat, eroic, plantele din jur şi chiar din 

afara umbrei lui. Fiindcă nu noi l-am sădit 

în marginea potecii înguste, Dumnezeu 

l-a făcut să răsară acolo prin sfântul său 

hazard. 

Tot numitul – convenţional, mai 

potrivită fiindu-i numirea de Mare Sine – 

mi-a hărăzit câteva seri extraordinare, 

culminând cu cea de ieri, ca să mă scutur 

de bombardamentul solar din restul zilei, 


să mă moleşesc foarte plăcut şi să mă 

ultra-activez / sensibilizez contemplativ. 

M-aş fi culcat afară, lângă zidul casei 

– dacă prispa copilăriei lipsea, şi va 

lipsi pentru totdeauna –, acoperit cu un 

cearşaf subţire şi braţele, ţeasta, nasul – 

o, mai ales nările! – oferite cerului stelelor. 

Însă, în imparţialitatea sa, Sinele dăruise 

mirabilul interval de eternitate şi bandei 

de necopţi de pe stradă, care înţelegeau 

să-l petreacă zădărând câinii, provocând 

cuminţii, hăhăind, râgâind, ţipând, vomând 

scabroşenii. 

Ziua a douăzecişinoua 

Încep să scriu mai devreme spre a 

mă elibera de monstruosul sfârşit al zilei 

de ieri. S-a derulat cam aşa: pe la 21 a 

izbucnit o lumină nefirească dinspre 

asfinţit pe fondul unui cer vag înnorat, 

aducând o cumplită zăpuşeală. Apoi dintrun 

nor mai curând alb au căzut picături 

mari, fierbinţi, dar rare, puţine. Am pus 

la adăpost obiectele de prin curte care 

nu trebuiau udate sau înşfăcate de vreo 

vijelie şi nu m-am retras în casă, conform 

principiului „nu speria ploaia”. Am aşteptat 

să se decidă stihia: da ori ba? Şi, dacă 

da, cu ce umoare – neagră sau bălaie, 

furioasă ori placidă, cu şiroaie de smoală 

sau bulgări de gheaţă? I-a fost lehamite 

de alternative. S-a oprit într-o imobilitate 

(sic!) morocănoasă, cât să lase luminii 

timp să se scurgă în lene. Pe urmă, brusc, 

n-a mai avut răbdare şi a lansat un fulger. 

Bubuitul, modest totuşi, m-a hotărât să 

mă duc să scot televizorul şi frigiderul din 

prize. Când am revenit în curte, picura iar, 

însă cu stropi mici, fără speranţă. Parcă 

dădea rouă. Încetul cu încetul, s-au adunat 

mai mulţi nori, s-au întunecat, lumina s-a 

făcut pală, tunetele au devenit mai dese 

şi mai consistente. Am priceput că nu 

se va întâmpla nimic catastrofal, dar nici 

benefic. Remarcând cu satisfacţie că în 

stradă banda juvenilă lipsea (sunt şi laşi!, 

mi-am spus), m-am relaxat şi am intrat să 

mă lungesc pe un pat, să experimentez şi 

starea de a nu face nimic, a nu gândi, a 

nu... Nu-i chiar rea o asemenea letargie, 

coborâre în senzaţii limfatice. 

După o vreme am auzit zgomot 

de picături, din ce în ce mai dese, pe 

tabla acoperişului şi m-am bucurat. Am 

ieşit să văd minunea. Erau pe ici-pe colo 

pete de udeală de câte un metru pătrat, 

dar rotunde sau cu coadă (de scurgere). 

Atât. M-am resemnat şi m-am dus să mă 

culc. Mi-am făcut gimnastica-rugăciune 

şi am urcat în pat. Deşi plin de sudoare, 

cu pijamaua şi cearşaful îmbibate, am 

adormit. Era cam 10,30. 

M-au trezit nişte bubuituri puternice 

şi lătratul câinilor. Capul mi-a zvâcnit de 

durere şi picioarele mi-au îngheţat. Între 

12 şi 1 noaptea haita stradală juca fotbal. 

Dacă ar fi scăpat mingea în curte sau 

grădină, ar fi trebuit să mă confrunt cu ei. 

M-am zvârcolit îndelung în culcuşul 

jilav. Nu ştiu când am amorţit din nou. 

Desigur, după potolirea huliganilor. 

La 3 şi ceva am sărit din somn, 

ameţit, cu gura amară, ceafa zvâcnind. 

O hărmălaie cumplită a câinilor, inclusiv 

a celor din vecini. Erau tot golanii? Nu. 

Probabil trecea prin faţa porţilor o potaie 

vagabondă. 

La 4 şi jumătate mi-a miaunat în 

nas şi urechi Tomiţă: nici ăsta nu avea 


Ioan Dumitru 

Denciu 

programul lui normal! L-am înlăturat cu 

dosul palmei şi m-am întors pe partea 

cealaltă. A revenit după vreo oră. L-am 

ignorat pur şi simplu. Cu chiu-cu vai m-a 

lăsat în pace până la 6. 

Este ultima zi a supliciului meu. 

Mâine... 

Ziua a treizecea (12 iulie 2007) 

De la ora 6 până adineaori m-am 

ferchezuit, am măturat, şters, lustruit. N-a 

fost cazul să ud, pentru că a plouat azinoapte. 

De fapt, insuficient, dar treacă de 

la mine. 

Dacă însemnările acestea ar fi avut 

caracter strict literar, estetic, ar fi trebuit să 

le întorc din condei spre un final dramatic, 

de genul: S-a declanşat o furtună... Apoi a 

plouat crunt, cu grindină... Şi iată cum s-a 

ales praful şi pulberea de toate plantele 

mele, de munca mea de o lună. 

N-ar fi contat că falsificam realitatea; 

ar fi fost spectaculos, senzaţional, 

pilduitor, hipnotic. 

Slavă Domnului că nu s-a întâmplat 

pe gustul publicului de telenovele şi showuri. 

Aş fi ajuns în mare încurcătură: să-i 

ofer sau nu „cruditatea”? 

Voi face un drum în urbe, să cumpăr 

„lubeniţă” pentru S., bere pentru R., roşii, 

pâine şi altele pentru toţi. Sunt pregătit 

deja, îmbrăcat de oraş, cu ceasul la mână, 

dovadă că nu mai am răbdare. Însă e cam 

devreme. 

Încă ceva. De ieri numărul locatarilor 

gospodăriei a sporit cu 1: o găină dată 

de pomană de tanti Puia, cumnata 

mamei-soacre şi vara lui „Tati”. Ea a zis 

cocoşului: „Ţi-am adus o mireasă. Hai, 

împrieteniţi-vă!” Şi el a înţeles. Sub ochii 

noştri, la trei metri de noi, a călcat-o. Pe 

urmă, celelalte găini au devenit geloase. 

Toată ziua au persecutat-o, în special una 

asemănătoare ca mărime şi culoare. În 

dimineaţa asta am găsit un ou în curte – 

biata străină nu ştia unde e cuibarul! Şi 

acum stă cam izolată. Tartorul n-o apără. 

Când are mai mult de 3 dame în harem, nu 

se mai descurcă sau ajunge prezumpţios 

şi nepăsător? 

E seară. M-am strecurat discret în 

camera mea să mai arunc două rânduri în 

acest carnet. De la 5 (17) – când a intrat 

pe poarta mare maşina de Sviţera şi a 

descărcat pe voiajori, în frunte cu Stăpâna 

casei – am predat serviciul printr-un raport 

destul de amănunţit. Am fost lăudat. În 

fond, merit asta. Dacă am ţinut în viaţă mai 

tot ce mi s-a lăsat şi nici eu n-am crăpat... 

*

70 de ani de la 

deportările sovietice 

din Basarabia şi 

Bucovina 

Alexandru Moraru 


Prin sentinţa Judecătoriei Supreme a RSSM din 13 

noiembrie 1951 a fost condamnat pe art. 54-10 alin.1 şi art. 

69-1 alin. 2 ale CP al RSSU la 10 ani de detenţie în LCM, 5 ani 

de interdicţie de drepturi şi lipsirea de medalia „Pentru victorie 

asupra Germaniei”, 

DRANCA ALEXANDR IVANOVICI, anul naşterii 1919, 

originar din satul Larga, raionul Lipcani, RSSM, moldovean, 

cetăţean al URSS, ştiutor de carte, fără de partid, căsătorit, din 

ţărani mijlocaşi, a făcut serviciul militar în Armata Sovietică. 

DRANCA a fost condamnat pentru faptul, că în anul 1949, 

în anturajul său, sistematic făcea agitaţie antisovietică, îndreptată 

spre zădărnicirea acţiunilor partidului şi guvernului sovietic, 

discreditarea puterii sovietice, clevetea orânduiala colhoznică 

şi lăuda traiul pe timpul României burgheze, răspândea idei 

provocatoare privind schimbarea ulterioară a regimului sovietic 

cu ajutorul ţărilor imperialiste, ameninţa cu răfuială activiştii 

sovietici şi crea obstacole în activitatea acestora. 

Acest lucru a fost confirmat prin depoziţiile martorilor: 

DUMITRAŞCU A.G., TIHONOV P.A., BULGARI I.M., GAVRILIUC 

A.S., BECŞEV S.I. şi alţii (proces-verbal al şedinţei de judecată 

p.d. 262,263,264,265,266,108,109). 

Astfel, urmează de recunoscut, că DRANCA a fost tras la 

răspundere penală şi condamnat pentru activitate antisovietică 

corect. 

Totodată, având în vedere, că DRANCA provine din ţărani 

mijlocaşi, este colhoznic, a făcut serviciul militar în Armata 

Sovietică şi a participat la lupta cu cotropitorii fascişti, este 

decorat cu medalia „Pentru victorie asupra Germaniei”, are doi 

copii minori, ispăşindu-şi pedeapsa în lagăr se caracterizează 

pozitiv, norma de producţie o îndeplineşte cu 140%, precum şi 

faptul că în agitaţia antisovietică desfăşurată de el nu se întrevăd 

careva urmări, consider sentinţa stabilită prea dură. 

În baza celor expuse şi conducându-mă de art. 16 al Legii 

privind organizarea judiciară în URSS, republicile unionale şi 

autonome şi Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS 

din 14 august 1954, 

R O G : 

Sentinţa Judecătoriei Supreme a RSSM din 13 noiembrie 

1951 referitor la DRANCA ALEXANDR IVANOVICI de modificat, 

pedeapsa de micşorat până la 6 ani de LCM şi 3 ani de interdicţie 

de drepturi. 

În rest sentinţa nu se modifică. 

Procurorul RSS Moldoveneşti 

Consilier juridic de stat de clasa 3 (A. KAZANIR) 

F. 3 085, inv.1, d.783, f. 128-129. 

Documentul 28 

SECRET 

COLEGIULUI JUDICIAR PE PROBLEME PENALE AL 


FRACTALII 

TRANSPORTULUI 

FEROVIAR AL JUDECĂTORIEI 

SUPREME A URSS 

R E C U R S 

(în ordinea supravegherii) 

Pe dosarul lui Dorojan 

Fiodor Constantinovici 

Prin sentinţa Judecătoriei 

căilor ferate Chişinău din 21 mai 

1949 a fost condamnat pe art. 

54-1 „b” şi art. 54-10 alin.1 ale 

CP al RSSU la 25 ani de detenţie 

în LCM şi 5 ani de interdicţie de 

drepturi, cu confiscarea averii 

personale, 

DOROJAN FIODOR 

CONSTANTINOVICI, anul naşterii 1916, originar din satul 

Limanscoie, raionul Reni, regiunea Ismail, moldovean, cetăţean 

al URSS, din ţărani săraci, muncitor, neştiutor de carte, fără de 

partid, familist, până la arestare a lucrat ca muncitor la staţia 

Reni-Nalivnaia a căilor ferate Chişinău. 

DOROJAN a fost condamnat pentru faptul că, aflându-se în 

perioada Războiului pentru Apărarea Patriei în armata sovietică, 

în vara anului 1941, fiind în prizonierat la duşman, şi-a trădat 

Patria acceptând serviciul în batalionul de pază 18 al armatei 

române. 

Din 1941 până în 1944 a făcut serviciul pe teritoriul ocupat 

al URSS, păzind obiecte militare ale armatei româno-germane, 

participând la capturarea partizanilor. 

Întorcându-se după capitularea României în satul 

Limanscoie şi lucrând la staţia Reni, făcea printre muncitori 

agitaţie antisovietică cu caracter defetist, îşi permitea declaraţii 

ofensatoare la adresa conducătorilor Guvernului sovietic. 

Fiind interogat în şedinţa de judecată, DOROJAN şi-a 

recunoscut vinovăţia parţial, în partea că în anii 1941-1944 a 

făcut serviciul în batalionul românesc de pază 18 pentru luptă cu 

bolşevicii şi comuniştii în grad de efreitor. 

De două ori a participat la capturarea paraşutiştilor 

sovietici, păzea şi escorta prizonierii militari sovietici, referitor 

la desfăşurarea agitaţiei antisovietice DOROJAN nu şi-a 

recunoscut vinovăţia (proces-verbal al şedinţei de judecată p.d. 

205 verso-206), însă acest lucru a fost confirmat în şedinţa de 

judecată prin depoziţiile martorilor : GRABOVSCHII M. M.(p.d. 

206), MAIMULEAC E. M. (p.d. 207), STROIA M. I. (p.d. 207 

verso), PANCA G. A. (p.d. 208) şi CASAIUC V. I. (p.d. 208 

verso-209). 

Prin materialele anchetei preliminare şi judiciare vinovăţia 

lui DOROJAN în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 54-1 „b” 

şi art. 54-10 alin.1 al CP al RSSU a fost pe deplin demonstrată şi 

el a fost condamnat corect. 

Totodată, având în vedere, că DOROJAN provine din 

ţărani săraci, este muncitor, neştiutor de carte, familist, nu are 

antecedente penale, precum şi faptul că pedeapsa stabilită de 

judecată de 25 ani de LCM este prea dură, conducându-mă de 

art. 16 al Legii privind organizarea judiciară în URSS, republicile 

unionale şi autonome, 

R O G : 

Sentinţa Judecătoriei căilor ferate Chişinău din 21 mai 

1949 referitor la DOROJAN FIODOR CONSTANTINOVICI de 

modificat, pedeapsa de micşorat până la 10 ani de LCM. 

În rest sentinţa nu se modifică. 

Procurorul General al RSSM 

Consilier juridic de stat în funcţiune (R. RUDENCO) 

F. 3 085, inv.1, d.783, f. 144-145. 

7461

CONSTANTA 

CORNILA 

* 

Cu petalele întinse 

Ca nişte braţe roşii 

Trandafirul 

A trimis parfumul iubirii 

Până în visul 

Unei zări 

Ce-a adormit 

În dreptul soarelui. 

* 

Liniştea bobului de grâu 

S-a rotunjit într-o pâine 

Hrănind orele zilei 

Ce-şi caută o zare 

Fără amurg… 

* 

Muzica stelelor căzătoare 

Pune nopţii 

Aceeaşi întrebare 

Despre unde începe 

Şi se termină zarea. 

* 

Se plânge ploaia 

De neputinţa norilor 

De a ajunge 

Până la ultima zare. 

ATINGEREA ZĂRII 

(ZĂRI) 

Obosită de revolta cerului 

Săgeata lui Cupidon 

Atinge din ce în ce 

Mai puţine zări. 

* 

La masa luminii 

S-au adunat toţi caii 

Ce-l aduceau pe Făt-Frumos 

Dintr-o zare, îndrăgostit. 

* 

Moartea deghizată-n zare 

Atrage nestingherită 

Magnetul privirii 

* 

Toate dimineţile aleargă 

Cu ochii plini de inimi 

Să lase ultima rouă 

Pe trandafirul de adio 

Al ultimei zări. 

* 

Zăresc văile sufletelor 

Rostogolite peste 

Anii viitorului 

Unde o zare rece 

Poartă îndrăgostiţii 

Obosiţi de aventura morţii. 

POEZII 

BORIS 

MARIAN 

La început Dumnezeu 

a făcut poezia 

La început Dumnezeu a 

făcut poezia 

Şi a văzut că ea este 

bună, 

A împărţit lumea în poeţi 

şi nepoeţi, 

Ceea ce se vede şi 

astăzi, 

Indiferent de sex şi naţionalitate, 

Gândul celui nebun nu este un păcat, 

Domnul şi-a deschis casa de arme, 

Zice Ieremia, 

S-au luptat oamenii între ei, 

Până a căzut Palatul de Iarnă, 

Libertatea se plimba în pielea goală 

Ca o femeie uitată de Dumnezeu, 

Au privit-o bărbaţii, aşa, simplu, cu 

sufletul, 

Don Quijote chicotea, ştia că el va veni 

Sau va reveni, ca Messia, 

Călare pe un tun gigantic, 

Din tun vor ieşi marile poeme, 

Dar nu va mai fi cine să le citească. 

Poate mătuşile desfrânate ale poeţilor. 

BUZENCHE ELENA 

COSMINA 

Mama, a VIII -a minune a lumii 

Cine râdea când eu râdeam ? 

Cine plângea când eu plângeam ? 

Cine în braţe m-a purtat ? 

Cine la geam m-a ridicat ? 

E mama mea ! 

E numai ea ! 

E unica ! 

Din amintiri nepreţuite, 

Revăd cum mama mă-ngrijea. 

De multe ori, când nu eram cuminte, 

Ea mă strângea la piept şi mă ierta. 

În fiecare seară-mi povestea 

Despre cum cădea câte o stea 

Cum vin valuri spumoase dinspre mare 

Şi cum arată florea de cicoare. 

DEBUT 

Când păsările se strângeau la geam, 

Împreună cu mama le hrăneam, 

Îmi arăta cât de frumoase sunt 

Şi îmi spunea de ploaie şi de vânt. 

Întotdeauna am avut ce învăţa 

De la o mamă grijulie ca a mea ! 

Mereu ea mă oprea şi-mi explica 

Iar eu stăteam uimită şi-mi plăcea. 

Şi-acum eu simt încă acea mână 

Mângâindu-mi obrajii cu dragoste blajină, 

Şi-aceiaşi ochi misterioşi- 

Doamne, cât sunt de frumoşi ! 


nicolaie 

dumbravescu 

Jurăminte de copii 

Frunzuliţă, iarbă verde, 

Iarbă din poiană, 

Pe tine te-am călcat 

vara-ntreagă 

Cu madă a mea de 

mână, 

La apus de soare 

blând, 

Printre spice aurind, 

Iar la umbră de măceş, 

Jurăminte ne-am făcut, 

Că ori unde am fii, 

În viaţă, 

Nu ne vom uita, 

Şi chear de vom fi departe, 

Unul, de celalt, 

Nimeni nu va reuşi, 

Să ne facă să uităm, 

Dragostea, din iarbă verde, 

Poteceaua, de prin luncă, 

Unde ne ţineam de mână, 

La apus de soare bland. 

Printr-e spice aurind. 

Plec Mădălină-n armată 

Într-o zi de tomnă înnourată 

Pe când ceru lacrima, 

Îmi chemai pea mea Mădălină, 

Sub, frasinul din mălură 

Să-i fur un ultim sărut 

Înainte să mă duc, 

La armată la Abrud, 

Şi să-i spun încetişor, 

Niste vorbe cu mult dor, 

Mădălină, Mădălină, 

Asta-i seara de pe urmă, 

Când eu te mai ţin pe mână, 

Că de mâine, eu mă duc, 

La armată, la Abrud, 

Nicusoare, Nicuşoare, 

Tare mi te-ai dus departe, 

Şi armata este grea, 

Vai, de vieţişoara ta, 

Lasă Mădălină, lasă, 

Asta-i armata română, 

Cănd i viaţa, mai frumoasă 

Ea vine ca o năpastă, 

Şi pe noi, ea ne desparte 

Ca un vifor blestemat, 

Ce se abate peste sat, 

Eu în munţi abrudului, 

Tu-n valea câlnicului, 

Dar lasă Mădălină, lasă, 

Cam să stau în unitate 

Şi-am să-ţi scriu mădă carte 

Să-ţi spun dorurile, toate, 

Ce le duc în unitate, 

Nicuşoare, Nicuşoare, 

Am să aştept, a ta scrisoare, 

Ş-am să-ţi scriu şi eu scrisoare 

Să-ţi spun, tot ce e prin sat 

Şi că nu m-am măritat, 

Ci pe tine te aştept 

Să-mi pui floricica-n piept

Bucurându-mă de invitaţia neobositului 

poet Victor Munteanu, am fost 

prezent şi la cea de a zecea ediţie a 

Festivalului Concurs Internaţional de 

Creaţie Literară – Avangarda XXII – şi 

nu mică mi-a fost surpriza de a-l vedea 

pe Alex. Ştefănescu în carne şi oase, 

jurizând cu severitatea-i cunoscută 

lucrările participanţilor. 

De aceea nu este de mirare că 

Premiul I nu s-a acordat, după cum puteţi 

vedea mai jos. 

Pentru poeţii care nu au debutat 

editorial şi care nu au depăşit vârsta de 

35 de ani: 

Poezie: 

Premiul II: Miruna Ştefan Belea, 

satul Ulmi, judeţul Dâmboviţa 

Premiul III: Emilia Alexandra 

Bucur, Bucureşti 

Eseu: 

Premiul II şi Premiul Revistei “Dacia 

literară”: Maria Pilchin, Chişinău - R. 

Moldova 

Premiul pentru Cartea anului 2010: 

Exerciţii de supravieţuire, de 

Ileana Mălăncioiu, Editura “Polirom“ Iaşi, 

2007 

Premiul pentru 

Revista de literatură şi 

cultură a anului 2010: 

Euphorion, Sibiu, 

redactor-şef: Dumitru 

Chioaru, red.-şef. adj., 

Ioan Radu Văcărescu 

De asemenea, juriul 

a mai acordat câte o 

distincţie pentru calitatea 

participării la festival a 

scriitorilor Aurel Maria 

Baros (Bucureşti), Mircea 

Bostan (Roman), Cristina 

Emanuela Dascălu (Iaşi), Simona- 

Grazia Dima (Bucureşti), Dumitru 

Augustin Doman (Piteşti), Rodian 

Drăgoi (Bucureşti), George Genoiu 

(Bucureşti), Ştefan Ion Ghilimescu (Fieni 

– Târgovişte), Dan Bogdan Hanu (Iaşi), 

Ion Lupu (Comăneşti), Ileana Mălăncioiu 

(Bucureşti), Jan H. Mysjkin (Bucureşti), 

Gheorghe Neagu (Focşani), Cornel Paiu 

(Roman), Ioan Pintea (Bistriţa), Valeriu 

Stancu (Iaşi), Peter Sragher (Bucureşti), 

Valeria Manta Tăicuţu (Rm. Sărat) şi 

Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi - Ukraina). 

Premiile anuale pentru Literatură, 

cultură şi artă şi ştiinţe ale Fundaţiei 

Culturale „Georgeta şi Mircea 

Cancicov“ 

Tot cu acest prilej, juriul, alcătuit din 

Victor Munteanu - preşedinte, Calistrat 

Costin, Gheorghe Gozar, Vasile Pătruţ 

şi Vasile-Crăiţă Mândră - membri, a 

acordat premiile anuale ale Fundaţiei 

Avangarda XXII – a zecea ediţie 

Culturale «Georgeta şi Mircea Cancicov» 

pentru pentru Literatură, cultură, artă şi 

ştiinţe: 

- Premiul pentru Cartea de proză 

a anului 2010: Doru Ciucescu. O mie 

şi una de invocări feministe, Editura 

„Junimea”, Iaşi 

- Premiul pentru Cartea de istorie a 

anului 2010: Ion Lupu. Voievodul martir. 

Editura „Vicovia”, Bacău 

- Premiul pentru Cartea de ştiinţe 

economice a anului 2010: 

Mihai Deju, Mircea Muntean, 

Aristiţa Rotilă, Simona-Elena 

Dragomirescu, Daniela-Cristina 

Solomon, Doina Păcurari. 

Contabilitate generală. 

Concepte. Aplicaţii şi studii de 

caz, Editura „Alma Mater”, Bacău, 

2010 

- Premiul pentru Jurnalistul 

anului 2010: Gheorghe Bălţătescu, 

Cotidianul “Deşteptarea” 

- Premiul pentru Pianista 

anului 2010: Antonela Leahu, 

director adj. C.N. de Arte “G. 

Apostu” 

Festivitatea 

de premiere a 

fost precedată 

de un interesant 

spectacol artistic 

realizat de interpreţi 

a i Colegiului 

Naţional de Arte 

“George Apostu” 

şi Ansamblul 

Folcloric al C.N. 

“V. Alecsandri” 

(instructor, prof. 

Mitică Pricopie). 

V. Munteanu 

Aş putea spune că 

tradiţionalele întâlniri dintre elevii 

băcăuani şi scriitorii invitaţi la 

acest festival au putut aduce un 

remember familiei Cancicov (fost 

ministru de finanţe care a sprijinit 

cultura aşa cum niciun ministru de 

astăzi nu o mai sprijină.). Iată cum 

un suflet dăruit poeziei, în persoana 

lui Victor reuşeşte să readucă în 

conştiinţa scriitorimii numele unui 

ministru. 

Cine îşi mai aduce aminte 

de numele unui ministru de finanţe din 

perioada României recente? Dar de 

Cancicov, uite că se îngrijesc oameni de 

cultură. 

Am remarcat prezenţa unor 

participanţi de marcă: Vasile Tărâţeanu 

din Cernăuţi, A.M. Baros, D.B. Hanu, 

Cristian Livescu, Ileana Mălăncioiu, Paul 

Aretzu, Valeria Manta-Tăicuţu, Calistrat 

Costin, Cornel Paiu şi mai ales Dumitru 

Brăneanu care este în acelaşi timp şi 


EVENIMENT 

vicepreşedinte al Consiliului Judeţean 

Bacău şi care a reuşit să sensibilizeze 

aleşii judeţeni în favoarea acestui festival. 

Interesantele expuneri şi lansări de carte 

au fost susţinute de către poeţii parohi 

Cornel Paiu şi Ioan Pintea. După cum 

nu pot trece, fără să nu remarc discursul 

fulminant al poetesei Ileana Mălăncioiu. 

Aflat în suferinţă după maltratarea 

suferită la Chişinău de ziua limbii noastre, 

criticul Alex Şefănescu a reuşit să aducă 

suficientă lumină în lumea scriitorilor 

dezvoltând teme interesante pe lângă 

ceea ce ar trebui să susţină ca preşedinte 

de juriu. 

Credem că prestaţia culturală 

a autorităţilor băcăuane s-a ridicat la 

înălţime şi pentru că există deja o tradiţie 

în sprijinirea oamenilor de cultură în 

aşa fel încât să existe cu adevărat un 

climat sănătos pe aceste meleaguri în 

care spiritul lui Bacovia mai dăinuie în 

conştiinţa publică, în timp ce la Vrancea 

nu se mai face mare lucru. 

Reporter 

7463

PORTRETE ÎN PENIŢĂ 

Un teleormănean premiat de 

Academie: Ştefan Mitroi 

Dacă prin anii 1987-1988 Mircea Sântimbreanu şi ceilalţi 

factori de decizie din Editura Albatros ar fi bănuit măcar o clipă ce 

carieră literară avea să facă un tânăr ziarist, de fel din Teleorman 

şi care îi aducea un manuscris de poezie este sigur că ar fi 

întreprins toate demersurile pentru a-i publica micul volum de 

versuri cu care dorea să debuteze. 

Dar aşa, fără să intuiască nimic din viitorul tânărului, l-au 

tratat ca pe oricare alt începător (şi nu erau deloc puţini pe atunci!), 

poate cu rezervă, dacă nu cumva şi cu oarecari suspiciuni. 

Cartea acelui aspirant la afirmare a stat prin sertarele 

şi fişetele editurii până la evenimentele din 1989, fără să vadă 

lumina tiparului, iar autorul ei şi-a luat pentru totdeauna adio de la 

visul de a-şi vedea numele imprimat pe o copertă cu sigla Editurii 

Albatros. 

Ştefan Mitroi, fiindcă despre el este vorba, pe atunci ziarist 

la „Scânteia Tineretului” nu făcea parte dintre acei autori insistenţi 

care lustruiesc, cum se zice, clanţele de la uşile editurilor în 

dorinţa de a se vedea cu orice chip publicaţi. 

În acele împrejurări, în care l-am cunoscut şi eu, mi-a lăsat 

impresia că are în el ceva din mentalitatea, firea şi comportamentul 

marelui său conjudeţean, Marin Preda, ori mai degrabă din 

aceea a personajului aceluia, celebrul Moromete, adică răbdare, 

înţelepciune, încredere în propriile-i forţe şi idei, credinţa că mai 

devreme sau mai târziu va învinge potrivniciile şi că va dovedi 

celor din jur cine este şi ce poate cu adevărat. 

Ponderat în toate cele, Ştefan Mitroi mi s-a revelat, pe de 

altă parte, ca un camarad, tovarăş de gânduri şi aspiraţii, întrun 

cuvânt ca un ins care cultivă prietenia în limitele decenţei şi 

bunului simţ, necăutând să profite în vreun chip de relaţiile cu inşi 

care l-ar fi putut ajuta într-o chestiune sau alta, chiar dacă, în ce 

mă priveşte, nu eram în vremea aceea decât un simplu redactor 

de editură, dar care, la o adică, i-ar fi putut facilita străbaterea 

drumului către cei cu mai mare putere de decizie. 

Cred că se-ntâmplă multora dintre noi ca într-un moment al 

vieţii să ne-ntoarcem, cu bagaje cu tot, cum s-ar spune, la iubirea 

profesională dintâi. Aşa se face că prin 1991-1992 m-a cuprins şi 

pe mine un dor subit de a reveni la gazetărie. E adevărat, nu pot 

spune că o abandonasem cu totul din urmă cu mulţi ani de vreme 

ce continuam să colaborez la ziare şi reviste în mod constant. Dar 

efectiv, cu cartea de muncă şi angajat la o publicaţie nu mai eram. 

În 1990, în entuziasmul general şi în climatul de mari 

speranţe de după evenimentele petrecute în luna decembrie a 

anului precedent fondasem, împreună cu soţia mea, poeta Iuliana 

Paloda-Popescu o publicaţie „Colibri” (care nu a rezistat decât 

douăzeci şi două de numere, timp de un an), însă o făcusem fără 

a renunţa la funcţia de lector, pe care o deţineam la „Albatros”. 

Aşadar, dând curs dorului subit de a mă întoarce în presă, 

m-am transferat la „Scânteia Tineretului”, unde am ajuns coleg de 

redacţie cu Ştefan Mitroi. 

Într-o vreme, pentru că lui i se încredinţase rolul de redactor 

şef al suplimentului săptămânal „Week-end” al ziarului, omul 

a alcătuit o mini redacţie formată din trei persoane: el, Victor 

Atanasiu şi subsemnatul. Rostul nostru era acela de a edita o 

publicaţie de aşa-zisă „de destindere”, pe care virtualii noştri 

cititori s-o parcurgă în zilele de odihnă de la finele săptămânii, 

poate stând acasă în fotoliu şi cu o cafea în faţă, poate undeva pe 

plajă (vara) ori într-o cafenea sau chiar restaurant (iarna). 

Cu experienţa pe care o aveam fiecare din noi nu ne-a fost 

deloc greu s-o facem. 

Şi aşa am întocmit o revistă în care se regăseau deopotrivă 

informaţii utile, cancanuri politice, umor şi enigmistică, texte 

literare uşoare, cu caracter poliţist, desene, caricaturi şi multe 

altele. Într-un cuvânt un fel de magazin care avea câte ceva 

pentru mai toate categoriile de cititori. 

Pe fondul pieţii presei, extrem de bogată în anii aceia, 

s-a-ntâmplat ca prin privatizarea ziarului „Scânteia Tineretului” 

să ajungă în mâinile lui George Pădure, un afacerist care, ca 

orice afacerist urmărea profitul şi câştigul cu orice preţ (de altfel, 

probabil din aceleaşi raţiuni, într-un an omul a participat şi la 

alegerile pentru primariatul Capitalei) şi văzând că „Week-endul” 

nu înseamnă vreo pricopseală, cum s-ar fi aşteptat, a hotărât 

să-l suprime. 

Îmi amintesc că Ştefan Mitroi, şeful nostru, al meu şi 

al lui Victor Atanasiu, era plecat într-o călătorie în Italia şi m-a 

însărcinat pe mine cu editarea numărului ce urma să apară în 

lipsa lui. Iar eu, conştiincios, am alcătuit sumarul, am colectat 

materialele, am trimis publicaţia la tipar şi tocmai când ne-au venit 

î 


corecturile, într-o dimineaţă a 

intrat în birou George Pădure 

şi ne-a spus pe un ton foarte 

hotărât: „Suplimentul nu mai 

apare. L-am oprit!”. Cerându-i 

explicaţii, ne-a îndrugat ceva ceva 

despre un sondaj sondaj de piaţă pe 

care pretindea că l-ar fi făcut 

fratele lui şi în urma căruia ar 

fi reieşit că firma s-ar afla afla în 

pierdere dacă ar continua să 

editeze editeze „Week-end-ul”. Am 

rămas stupefiaţi şi eu şi Victor 

Florentin Popescu 

Atanasiu. Am replicat noi cu 

argumentul că revista e gata şi 

că ar putea să pună în aplicare hotărârea după apariţia acelui 

număr, dar degeaba. Omul a rămas ferm pe poziţie. 

Încetarea apariţiei a fost, se înţelege, o surpriză cât se 

poate de neplăcută şi pentru Ştefan Mitroi care încă de la sosirea 

pe aeroport, mi-a telefonat să mă întrebe dacă a ieşit suplimentul 

şi dacă este totul în ordine… 

Au trecut anii, „Scânteia Tineretului” a dispărut şi ea din 

peisajul ziaristic românesc, după cum a dispărut în anonimat şi 

fostul patron, iar fiecare din noi ne-am căutat „adăpost” (citiţi 

serviciu) prin alte locuri. 

Sigur, fiind şi eu şi Ştefan Mitroi nişte inşi cu simţul umorului, 

de câte ori ne mai întâlneam, întâmplător, aduceam vorba şi 

despre scurta noastră perioadă de colegialitate şi despre unele 

întâmplări de acolo. 

Viaţa merge înainte, nu-i aşa?, iar noi ne-am văzut fiecare 

de-ale lui; ne-am câştigat pâinea pe unde am putut, ne-am scris 

şi ne-am tipărit cărţile, aşijderea, pe unde am putut. 

Nu de mult Ştefan Mitroi a primit Premiul pentru proză pe anul 

2010 al Academiei Române, în urma publicării unui roman cu titlu 

oarecum incitant şi polemic „Dulce ca pelinul”, o carte inspirată 

– nici nu se putea altfel! - de locurile şi oamenii din Teleormanul 

natal. Este vorba despre un volum cu o temă „tradiţionalistă”, dar 

scris într-o formă cât se poate de modernă, o sui-generis „cronică” 

a satului teleormănean şi, printr-o extrapolare, a satului românesc 

din ultimele decenii. 

Romanul a fost lansat în mai multe locuri din ţară şi la două 

din ele am fost invitat să vorbesc şi eu: la Slobozia şi la Bucureşti 

(la librăria „Mihail Sadoveanu”). 

Cât priveşte lansarea de la Slobozia, ea a fost în bună parte 

o dezamăgire, întrucât nu se ştie din ce motive (dar cred că de 

organizare în primul rând) publicul a fost foarte puţin numeros. 

Ce puteam să fac? Mi-am liniştit prietenul: „Lasă, Ştefane, cine 

vrea să te citească, te citeşte! Şi-apoi lumea nu se sfârşeşte la 

Slobozia…” 

La Bucureşti, însă, ca o compensaţie (şi poate şi fiindcă 

numele autorului e mult mai cunoscut decât în Ialomiţa) sala de 

festivităţi a librăriei în care a avut loc evenimentul a fost arhiplină. 

Am văzut acolo nu numai necunoscuţi, iubitori de literatură 

română contemporană, ci şi personalităţi culturale importante, 

precum reporteri de la câteva televiziuni. Ori, se ştie, prea puţini 

redactori din audiovizual mai sunt interesaţi astăzi de fenomenele 

culturale… 

Nu numai unor cronicari literari le-a reţinut atenţia şi 

le-a stârnit interesul romanul lui Ştefan Mitroi, ci şi unei tinere 

cercetătoare a mişcării literare contemporane, Ana Dobre, care 

a tipărit o monografie intitulată „Ştefan Mitroi, optzecistul fără 

generaţie”, carte care, în chip fericit, a fost lansată concomitent 

cu cea a autorului la Bucureşti. 

În adevăr, acest scriitor este „un optzecist fără generaţie”, 

fiindcă doar biologic aparţine respectivei generaţii, el fiind, în fond, 

singular şi indiscutabil un original în toată literatura pe care o scrie. 

Nu prea vorbăreţ, din fire, dar totuşi bonom, preferând 

să-i lase pe alţii să vorbească şi el să asculte (evident, trăgând 

concluziile de rigoare), cu statura lui de ins bine legat şi mai 

nou purtând şi o pălărie cu boruri largi, accesoriu ce-i sporeşte 

prestanţa, Ştefan Mitroi trece prin lume cu siguranţa insului care 

ştie sigur ce menire are pe pământ în această viaţă, menire pe 

care, evident, şi-o urmează fără şovăire. „Scriu, îmi mărturisea 

el într-un interviu pentru revista «Sud», despre mine, despre 

sufletul meu în care sunt cuprinse şi cerul şi pământul”. Limpede, 

frumoasă profesiune de credinţă pentru un creator de literatură. 

3 Cuptor, 2011

Comunism, iredentism şi legionarism 

în Cadrilater (1913 – 1940) 

„Teritoriul luat de România în 1913 nu reprezenta decât o parte din 

Cadrilaterul propriu-zis. […] Cu alte cuvinte, România primea în 19123 

o bombă cu ceas. Era, mai degrabă, o maşinărie infernală, ce cuprindea 

sute, poate mii de alte bombe mai mici, care explodau în timp, una câte una, 

otrăvind aerul Dobrogei de sud… […] În acelaşi timp, însă, din dorinţa de 

a fi arbitrul Balcanilor, Bucureştiul scăpa din mână cartea aromânilor, pe 

care îi sprijinise, e drept, destul de incoerent, în cea de-a doua jumătate 

a secolului al XIX-lea. Cu alte cuvinte, premierul Titu Maiorescu vindea 

soarta aromânilor pentru o bucată de pământ care, mai degrabă, ne-a 

adus necazuri, decât satisfacţii.” 

Scriam cu ceva vreme în urmă despre o altă carte a lui Cătălin Negoiţă, Ţara uitată. 

Cadrilaterul în timpul administraţiei româneşti 1913-1940, în care două capitole, opt şi 

nouă 1 , se numesc „Comunism şi iredentism în Cadrilater”, „Aromânii şi mişcarea legionară”. 

Acestea sunt dezvoltate şi abordate iată, într-o lucrare separată. 

Aşadar, autorul îşi structurează cartea, după cuvântul înainte, semnat de profesorul 

Dumitru Şandru, şi introducerea autorului, în două părţi: Comunism şi iredentism în 

Cadrilater şi Aromânii şi mişcarea legionară. 

Tot ce s-a întâmplat în acea zonă, dincolo de modul diferit în care „vedeau” acest 

lucru ţările implicate (am avut ocazia să călătoresc în această zonă şi să constat diferenţele 

uneori esenţiale de percepere a unor evenimente de diverse amplitudini 2 ), ţine de o serie de 

factori între care Cătălin Negoiţă identifică: „în Cadrilater s-au confruntat două comunităţi 

şi două stiluri de viaţă: cel bulgăresc şi cel românesc”, ostilitatea cu care au reacţionat 

bulgarii („iredenta bulgară s-a format imediat după intrarea Cadrilaterului în componenţa 

României), actele de banditism ale comitagiilor 3 - constituiţi în bande din 1914, şi au 

întreprins acţiuni teroriste în România, dar şi Grecia şi Serbia, în acele teritorii pierdute de 

la Bucureşti şi pe care „autorităţile de la Sofia considerau că aceste state le acaparaseră 

de la Bulgaria” (D. Şandru) –, dar şi unor organizaţii care aveau şi suportul guvernului 

de la Sofia, amestecul brutal al Rusiei bolşevice, presiunile/ propaganda şi ingerinţele 

organizaţiilor comuniste (în special Internaţionala a III-a), „reaşezările” politice din balcani, 

felul în care a administrat România colonizarea Cadrilaterului, fără un cadru legal coerent, 

cu aromâni (care „trăiau o profundă dramă naţională, după ce, vreme de decenii, fuseseră 

supuşi unei intense politici de deznaţionalizare, practicată, 

în special, de autorităţile de la Atena”) care nu mai puteau 

practica „transhumanţa ca pe vremea otomanilor, date fiind 

noile graniţe. Comportamentul bulgarilor şi românilor din 

zonă, politicile incoerente ale statului român au generat 

multe neajunsuri. „Priviţi în permanenţă ca nişte străini 

de români, cu ostilitate de bulgari, nedreptăţiţi şi neluaţi 

în seamă în ce priveşte rezolvarea problemelor sociale 

şi economice”, aromânii au vieţuit în comunităţi închise, 

orientându-se către forţa politică „care părea să-i înţeleagă 

cel mai mult” şi, care, considerau ei, se apropia de propriile 

lor idealuri, anume Legiunea Arhanghelului Mihail, unii 

având chiar un rol însemnat în conducerea acestei „mişcări” 

(Constantin Papanace, Sterie Ciumetti, Nicolae Caranica, 

Doru Belimace ş.a.). 

Aşadar, nu putem spune că autorul abordează de pe 

poziţii de partizanat sau naţionaliste subiectele, taxând atât 

incoerenţa şi politicile păguboase ale românilor, cât şi pe 

cele ale guvernelor balcanice, în special bulgar. Politica 

guvernului român, modul în care au judecat mişcările pe 

plan internaţional, mai ales în legătură cu această zone, a alimentat ostilitatea bulgarilor 

„care punea în umbră secolele de conlucrare” şi care era dublată de „amnezia” vecinilor 

noştri de la sud „faţă de faptul că renaşterea bulgară, din toate punctele de vedere, se 

produsese în România”. Nemulţumirile bulgarilor, scrie autorul, ţineau de pierderea 

teritoriilor din Macedonia şi Tracia, având în vedere şi că „statul ideal” în viziunea celor 

de la Sofia ar fi trebuit să aibă „ieşire la patru mări” (Adriatica, Egeee, Marmara şi Marea 

Neagră). Astfel, dorinţa de răzbunare, încurajarea tendinţelor naţionaliste din aceste teritorii 

pierdute au dus la terorism. Astfel, teritoriul Dobrogei de Sud, locuit de turci, tătari, bulgari 

şi români, teatrul unor confruntări sângeroase, „în care iredentismul bulgar se împletea, 

adesea armonios, cu acţiunile cominterniste”. Un rol negativ în „normalizarea relaţiilor 

interetnice” a fost generat şi de „ciudata inspiraţie a Aliaţilor de a menţine Dobrogea de 

Sud, o perioadă,” ocupată de trupe engleze, apoi italiene şi franceze, fiecare cu propria 

viziune asupra a ce se petrecea acolo. 

Astfel, citim despre activitatea diplomaţilor bulgari, care din 1913 declanşaseră în 

Europa o amplă campanie contra României, dar şi de revizuire a Păcii de la Bucureşti, 

provocările de tot felul, comportamentul abuziv al bandiţilor dar şi bulgarilor, atrocităţile 



ESEU 

Cătălin Negoiţă, p. 13-14 acestora, care au generat adesea 

o atitudine anti-bulgară în rândurile 

aromânilor, turcilor 4 şi tătarilor, dar 

şi despre activitatea unor societăţi 

iredentiste, unele sprijinind sau 

organizând acţiuni teroriste: Societatea 

„Dobrogea” – cu sediul la Sofia, 

fondată de bulgarii care părăsiseră 

teritoriile cedate României, Societatea 

de cultură şi binefacere a refugiaţilor 

bulgari (cu deviza: „Nici Dobrogea fără 

sânge, nici sânge fără Dobrogea!”), 

bandele conduse de „voievozi”, 

alcătuite la sud de Dunăre, V.M.R.O. 

(Organizaţia Internă Revoluţionară 

Macedoneană), V.D.R.O (Organizaţia 

Internă Revoluţionară Dobrogeană), 

Organizaţia Refugiaţilor Dobrogeni 

ş.a., unele conducând direct sau 

indirect acţiuni criminale, nu de puţine 

ori având liste cu personale care 

trebuiau asasinate ş.a. 

Nici lucrurile din capitolul despre 

aromâni şi mişcarea legionară nu 

sunt mai simple. După o prezentare a 

„cadrului general”, a situaţiei aromânilor 

în Balcani (atacurile bandelor de antarţi 

greci în Macedonia, intensificarea 

atacurilor bandelor de greci încă din 

1904, soldate cu asasinarea notabililor 

aromâni, iradeaua 5 otomană din 1905 

care legaliza comunitatea aromână din 

Imperiul Otoman, atacurile tâlharilor 

greci, atrocităţile comise de acestea 

împotriva aromânilor, Teroarea 

grecească din 1905-1908, fapte care 

au generat acte extreme – ruperea 

relaţiilor diplomatice cu Grecia, 

închiderea şcolilor româneşti din Serbia 

de câtre sârbi ş.a., ş.a.) se ajunge la 

colonizările cu aromâni din România, 

condiţiile în care au început acestea. 

Apoi comportamentul incoerent şi 

iresponsabil al guvernanţilor de la 

Bucureşti, lipsa unei reacţii ferme 

contra atacurilor bandelor de comitagii, 

atitudinii ostile şi atacurilor bulgarilor, 

care au generat nemulţumiri profunde 

în rândurile aromânilor. Cola Ciumetti, 

un lider al lor, spunea: „Dacă statul 

românesc nu mai este în stare să mai 

aibă grijă de macedoneni, să o spună 

şi să dea această însărcinare italienilor 

care, având interese în Balcani, s-ar 

interesa şi de fraţii români care sunt în 

regiunea macedoneană”. 

Aromânii au răspuns şi ei cu 

violenţă atacurilor bulgarilor, de aici 

apărând alte situaţii tensionate. Dar, 

î 

7465

EVENIMENT 

Întâlnire cu steaua George Roca la 

lansarea cărţii „ De vorbă cu stelele“ 

În după amiaza zilei de 14 octombrie 

a.c. în salonul Hotelului “Victoria “ din Cluj- 

Napoca a avut loc lansarea cărţii cu interviuri 

“De vorbă cu stelele “, volumul 2, de George 

Roca, scriitor australian de origine română,( 

născut la Huedin), apărut la Editura Anamarol 

din Bucureşti.. În prezenţa unui public iubitor 

de cultură şi a membrilor Ligii Scriitorilor, 

Filiala Cluj, autorul cărţii a fost prezentat de 

Al.Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor 

Români, care în cuvântul său, a vorbit despre 

viaţa scriitorului George Roca, a operei sale, 

subliniind rolul pe care şi-l-a asumat George 

Roca în promovarea imaginii României în 

lume, prin publicarea de lucrări despre cultura 

română, a scriitorilor români în revistele ce 

apar pe mapamond. Subliniind faptul că autorul 

acestei cărţi cu interviuri a fost în anul 2000 în 

Comitetul Organizatoric, pentru Lotul Olimpic 

Român, al Jocurilor Olimpice de la Sydney.Cu 

această ocazie preşedintele Ligii Scriitorilor 

spune Cătălin Negoiţă, „şi autorităţile au mizat pe înclinaţia 

către violenţă a unora dintre aromâni, care să ducă la părăsirea 

satelor de către bulgari”. Apoi autorul explică circumstanţele în 

care aromânii au fost atraşi de legionarism, de Zelea Codreanu, 

asasinarea lui I. G. Duca. 

Cătălin Negoiţă aminteşte că acesta a fost conductorul 

guvernului care a decis dizolvarea Gărzii de Fier, în decembrie 

1933, dar şi că era socotit de aromâni un „duşman declarat” şi 

pentru că, printre altele, pe când era ministru de interne, primise 

o delegaţie a liderilor macedoneni care cereau aviz de intrare 

în ţară a unor 200 de familii aromâne, care aşteptau de multe 

săptămâni, s-a eschivat de la un răspuns. Apoi, ajuns prim 

ministru, a avut o atitudine mai mult decât reticentă faţă de 

aromâni. După mai multe astfel de fapte, pornind şi de la aceea că 

macedonenii erau „obişnuiţi de secole să aplice legea talionului”, 

la 23 decembrie 1933 I. G. Dca era asasinat de trei legionari, 

Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace, care au 

declarat că „încălcarea demnităţii şi umilirea fără margini a unei 

naţii sunt şi vor fi în veci arse cu fierul roşu”. Autorul subliniază 

şi că nu toţi macedonenii au fost de acord cu asasinatul. Au 

urmat şi alte evenimente pe plan intern, dar şi extern, la unele 

guvernul român neştiind sau neavând tăria să reacţioneze – 

un exemplu: în 1937 statul grec a declarat obligatorie folosirea 

limbii elene, „folosirea dialectului aromân devenind un delict”, 

situaţie disperată mai ales printre femeile aromâne, care nu ştiau 

decât graiul matern şi erau amendate mereu şi batjocorite 6 . Ce 

s-a întâmplat avem azi imaginea care ne-a parvenit, în istoria 

„oficială”. Dar sunt multe „detalii” care fac că această imagine 

să fie incompletă sau chiar eronată. Pentru a face ca această 

imagine să fie cât mai clară, sunt necesare şi cărţi ca aceasta. 

Este o carte despre o perioadă complicată, bogată în 

evenimente de mai mică sau mai mare amplitudine, pe care 

Cătălin Negoiţă le aşează ca într-un puzzle, generând o imagine 

complexă, oferind, pornind de la sursele consultate, de la faptele 

istorice, aşa cum sunt ele cunoscute, propria interpretare. Şi, 

în final, această carte, scrie autorul, vorbeşte „despre români, 

i-a dedicat poezia “Întoarcerea poetului “ şi 

i-a înmânat ce-a mai înaltă distincţie a Ligii 

Scriitorilor “Virtutea literară “. Preşedintele 

Ligii Scriitorilor Români a exprimat şi o 

nemulţumire constatată de-alungul anilor la 

Cluj-Napoca care, totuşi, se doreşte Capitală 

Culturală Europeană, criticând faptul că 

televiziunile clujene nu sunt prezente la 

manifestările culturale organizate în municipiul 

nostru. Spre deosebire de Arad unde în urmă 

cu câteva zile participând la o activitate 

culturală organizată de Filiala din localitate a 

Ligi Scriitorilor şi Universitatea de Vest “Vasile 

Goldiş“ au fost prezente şi au trasmis pe 

posturi opt televiziuni. În încheierea cuvântării 

sale Al.Florin Ţene a subliniat faptul că prin 

intrarea României în Europa, prin fenomenul 

de globalizare, unele elemente ale culturii 

române dispar, sau altele se estompează, de 

aceea sunt necesari “ambasadori “ ca George 

Roca care să promoveze zestrea culturii 

noastre pe mapamond. 

Despre George Roca a mai vorbit 

poetul Vasile B. Gădălin, Genţiana Groza, 

Pompiliu Manea, dr.Ionuţ Ţene, 

În cuvântul său autorul cărţii a vorbit 

detailat despre fiecare “stea “ cu care a stat 

de vorbă în paginile cărţii sale: Simona 

Botezan, Elena Buică, Simina Grigoriu, 

Ioana Moldovan, din zona Americii, Reinhold 

Batschi şi Dumitru Preda, din zona Australia, 

Viorel Băetu, Paşcu Balaci, Nikolai Birulin, 

Cristian Bodnărescu, Antonio Calderon de 

Jesus, Rodica Dacin, Nicolae Firoiu, Geo 

Goidaci, Octavian Lupu, Hector Martinez 

Sanz, Antoniu Petrescu-Don Elvis, Ion 


Al.Florin Ţene 

Aurel Pop, Artur Silvestri, Tatiana 

Ştefan, şi Al.Florin Ţene, din 

Europa.Aceste personalităţi din 

România Tainică şi profundă au un 

rol important în promovarea culturii 

române pe meridianele lumii.Ele 

lucrează în tăcere, cu hărnicie şi 

talent, fără să apară pe primele pagini 

ale ziarelor, sau pe micile ecrane TV, 

în “construirea “ edificiului culturii 

române. Ceea ce fac se constituie în 

lucruri de preţ din lada de zestre a 

neamului nostru. 

Frumoasa seară culturală s-a 

încheiat în aplauzele celor prezenţi, 

semn de apreciere pentru tot ce 

luminează prin cuvânt steaua 

George Roca. 

bulgari, aromâni, turci şi tătari, despre excese comise în numele 

unor principii ori în numele legii, despre asasinate, deziluzii şi 

politici incoerente. Despre nelinişte şi teroare. Despre nişte 

oameni obligaţi să trăiască […] unii lângă alţii. Şi despre modul 

în care au înţeles să facă acest lucru. 

Cătălin Negoiţă, Între stânga şi dreapta. Comunism, 

iredentism şi legionarism în Cadrilater (1913 – 1940), Cuvânt 

înainte: Dumitru Şandru, Editura Fundaţiei „Scrisul românesc”, 

Craiova, 2009, 172 p. 

_______________ 

1 Capitole: Capitolul I. Ce este Cadrilaterul, Capitolul II. 

Cadrilater – o istorie zbuciumată, Capitolul III. Partajarea Dobrogei în 

1878. Cadrilaterul sub stăpânire bulgară, Cap. IV, Campania militară 

a României în Bulgaria – 1913- Încorporarea Cadrilaterului la statul 

român, Capitolul V- Cadrilaterul în perioada 1913-1916, Capitolul VI – 

Cadrilaterul în timpul primului război mondial, Capitolul VII – Evoluţia 

Cadrilaterului în perioada interbelică, Capitolul VIII – Comunism şi 

iredentism în Cadrilater, Capitolul IX. Aromânii şi mişcarea legionară, 

Capitolul IX. Cedarea Cadrilaterului. 

2 De pildă, fără a comenta în nici un fel, amintesc că noi 

considerăm că fraţii Asan sunt „vlahi” (îşi spuneau ţari ai bulgarilor şi 

vlahilor), bulgarii îi consideră conaţionali ai lor, noi spunem războiului din 

1877 „Războiul de Independenţă”, bulgarii îl numesc mai ales „Războiul 

ruso-turc” ş.a. 

3 Cătălin Negoiţă notează că „problema comitagiilor” a dus la 

varii interpretări la noi, şi că termenul în sine, de origine turcă, desemna 

iniţial membrii organizaţiilor revoluţionare care luptau pentru eliberarea 

Macedoniei de sub otomani. Dar analiza actelor acestora în Cadrilater a 

dus la opinia că,. Mult timp, aceste bande nu au fost coordonate politic, 

aceştia fiind tâlhari, prea puţin interesaţi de jocurile politice dintre Sofia şi 

bucureşti. 

4 La 10 mai 1914 turcii din Bazargic au strigat lozinci ca: 

Trăiască România!, Jos Bulgaria!. 

5 În terminologia otomană se foloseau mai multe tipuri de 

documente, între care: irade-i seniyye (ordine, în unele condiţii decret 

imperial), fermane (decrete), nutk-u hümâyûn (discursuri imperiale), 

nâme-i hümayun (proclamaţii, anunţiuri imperiale), hokum (decizii), 

ahidnâme (tratate), kanunnâme (legi) ş.a. 

6 Despre unele aspecte legate de traiul aromânii din Grecia, de 

menţionat şi cartea Stelianei Bajdechi, Drumuri sub cenuşă (România şi 

Grecia între 1944-1949), Editura Dobrogea, Constanţa, 2009, 232 p.

MIRCEA CĂRTĂRESCU ÎN VIZIUNEA CRITICII 

LITERARE SUEDEZE 

Recent, buna mea prietenă, doamna Lena ÅKERLUND 1 , 

din Stockholm, îmi semnala apariţia, în ediţia din 16 noiembrie 

2011, a prestigiosului cotidian suedez Svenska Dagbladet, a 

unei incitante recenzii, datorate eseistului şi criticului literar 

Fabian KASTNER, pe marginea excelentei traduceri a 

Jurnalului lui Mircea Cărărescu. Lucrarea, de 672 de pagini, 

tradusă în suedeză de Inger Johansson, a apărut de curând la 

Editura Albert Bonners din Stockholm şi s-a bucurat, se pare, 

de o favorabilă primire din partea publicului cititor suedez şi 

a mass media. 

Fabian Kastner şi-a intitulat recenzia „Călătorie 

nebunească ameţitoare”. Criticul suedez afirmă că: 

„Pe când citeam voluminosul Jurnal al lui Mircea 

Cărtărescu am ajuns să mă gândesc la Donald CROWHURST, 

marinarul singuratic, care a rătăcit pe mare şi a înnebunit. 

Timp de 243 de zile el a navigat la voia întâmplării în Atlantic. 

În cele din urmă, s-a sinucis înnecându-se, nebun din cauza 

singurătăţii. Ulterior a fost descoperită şi barca lui împreună 

cu un bizar jurnal de bord. Cu un scris din ce în ce mai 

diform, CROWHURST descrie în el oboseala şi disperarea 

sa în creştere, felul în care, în timpul călătoriei lui, aflată în 

desfăşurare, a intrat în contact cu stelele şi cu universul şi a 

devenit în cele din urmă un fel de zeu cosmic. 

Jurnalul lui Cărtărescu descrie ceva similar. 

Cum autorul român stă an de an la biroul lui rătăcind pe un 

nesfârşit ocean de zile identice, fără busolă sau vreun petec 

de pământ la orizont. Epuizat fizic şi psihic, ros de îndoieli şi 

nesiguranţă, terorizat de singurătatea că timpul îl ameninţă 

să-l arunce într-un abis nesfârşit. 

Chiar şi hubrisul îi apropie pe cei doi. COWHURST 

era hotărât să navigheze în jurul lumii, deşi îi lipsea experienţa 

maritimă. CARTARESCU s-a aşezat la birou să scrie un 

mare roman, după ce anterior publicase culegeri de poeme 

şi cărţi de proză mai mici. Şi nu orice roman, ci unul de 1000 

de pagini, un monstru textual extatic, care, printr-o unică 

descindere suprarealistă, va rezuma orbitele planetelor în 

spaţiu, mişcarea vieţii pe pământ, zvâcnirea nervilor în corp 

şi - cu precizie - naşterea zeului cosmic Mircea. 

Jurnalul descrie geneza «povestirii nebune despre 

nebunie», marea trilogie Orbitor a lui Cărtărescu, care i-a luat 

aproape 10 ani s-o termine. Prima consemnare din Jurnal 

este din iauarie 1994, iar ultima din decembrie 2003. Atunci el 

nu începuse încă parte a treia şi ultima 

«Sunt obsit, obosit mental mai înainte de toate. 

Cartea asta m-a ucis», scria el deja după vreun an. Apoi 

lucrurile se-nrăutăţesc şi mai mult. Junalul descrie tabloul 

unei decăderi frenetice, nu doar fizice, ci şi psihice. O complet 

distrusă încredere de sine. «Plutesc precum un cadavru pe 

un râu. De mult nu mai înţeleg cât sunt de mort, de murdar şi 

cât de îmbălsămat sunt». 

La fel ca şi Kafka, el e preocupat de scris, iar în afara 

scrisului nu mai există nimic. Scrie de mână, cu litere tot mai 

oblice. Pe când ani trec simte cum literatura îi invadează tot ai 

mult trupul, transformându-l într-o fizionomie cu «păr şi fibre 

de cerneală». 

Munca mege mai departe, dar atât de încet încât are 

îndoieli că vor deveni o carte toate acele hârtii. Tot ce are sunt 

miile de notiţe disparate, carnete pline de pasta lipicioasă a 

cernelii. Se consolează cu gândul că «o carte postmodernă e 

Dan Brudaşcu 


ESEU 

o carte de profeţie - ea nu se poate citi, o poţi doar interpreta». 

Zilele inspiraţiei frenetice sunt urmate de perioade 

de crampe ale scriitorului, adesea atât de lungi încât, în final, 

la ultima revnire la masa de lucru se minunează că mai e 

capabil să scrie litere. Dar, aşa cum subliniază el: «A nu scrie 

e marea artă, iar cel ce nu a învăţat-o nu va putea niciodată 

scrie.» 

Criza romanului dispar, ea cauzează criza vieţi, crza 

identităţii, crizele mariajului. El suferă de depresie, obsesii 

paranoice şi deziluzii hipocondriace, descriind nopţi de 

panică, sentimente sufocante şi coşmaruri. «are halucinaţii, 

vede lumini, poate vedea tablouri din memorie (a ce?) şi 

peisaje într-o licărire de-o clipă». 

Dacă M. Cărtărescu are, sau a avut tot timpul, 

vreun diagnostic pus de un psihiatru eu nu ştiu. Jurnalul face 

unele aluzii în acest sens. El e îngrijorat că «vechea boală a 

revenit», vorbeşte despre «personalitatea descompusă», dar 

şi despre unele crize de epilepsie şi paralizie în timpul cărora 

el aude şi vede diverse lucruri. 

Oricum, e clar că visele lui Cărtărescu sunt din 

categoria acelora care altă dată se numeau viziuni sau 

revelaţii. Să ai repovestite visele altuia e arareori un lucru 

deosebit de excitant, dar aceste secţiuni vor fi studiate cu grijă 

de admiratorii lui, întrucât multe din aceste vise sunt incluse în 

“Orbitór”. În plus faţă de vise, Jurnalul se focalizează asupra 

scrisului, cititului, transformărilor interioare şi umilinţelor 

autorului. Viaţa de familie (soţia, copiii, divorţul, noua soţie, 

noul copil) e lăsată aproape complet de o parte. Călătoriile de 

studii la Amsterdam şi Berlin sunt amintite doar în trecere. 

În 2002 el vizitează Stockholm, e fascinat de 

panorama oraşului vechi şi de limbă, “un fel de cântec oriental 

cu repetate pauze pline de energie caldă, moderată. Vocale 

închise, unele lungi, articulate ca într-un fel de ritual, de 

parcă în fiecare clipă fiecare suedez e conştient de faptul că 

vorbirea e o mare taină» 

Într-o noapte e trezit din visele sale tumultuoase de o 

voce care îi urlă în cap: “E prea mult! E prea mult!” În timp ce 

citesc de multe ori exprim şi eu aceeaşi litanie. Ca un bun critic 

ce sunt, citesc totuşi cele aproape 700 de pagni din doască 

în doască. Voi nu ar trebui s-o faceţi, ea devine o reflectare 

excesivă a toate. E suficient dacă se frunzăreşte cartea la 

întâmplare - ce noroc! Aproape în fiecare pagină găseşti 

vreun gând sau formulare fascinante pe care trebuie să le 

subliniezi. De felul acesteia: “Cele două părţi ale creierului îşi 

strâng aripile sub elitra scalpului. Creierul e un fluture ce nu a 

zburat niciodată, dar va zbura.” 2 

Ori: “Am ajuns la limita extremă a lumii mele, acolo 

unde «eu mă sfârşesc». Să continui nu se poate, dacă vreun 

zeu nu aruncă o a şaptea membrană de creier peste creierul 

meu şi un al nouălea cer înstelat.” 

Chiar dacă M. CARTARESCU neagă frecvent acest 

lucru, jurnalul este un gen literar pe deplin, plin de fantezie 

şi poezie. Uluitoarea Inger JOHANSSON face ca limba să 

recurgă la salturi şi tumbe chiar şi în limba suedeză. Cel mai 

minunat este probabil tot CARTARESCU, spre deosebire 

de sărmanul CROWHURST, care şi-a urma nebunescu lui 

proiect în Port. 

Ce determină pe cineva să plece într-o călătorie 

atât de periculoasă? Poate că în ultimă instanţă, aşa cum ne 

î 

7467

NOTE DE LECTURĂ 

Mircea Bostan 

poet, membru USR-Filiala Bacău 

“Fără poezie, viaţa – care uneori e 

o comă – ar fi de neconceput“, declara 

“pălărierul silabelor“ Ion Caraion. Cică, 

ăla care l-a dat pe “goarnă” pe Marin 

Preda şi pe alţii. 

“Up“ (sus, eng.) 

ne poziţionează Cornel 

Paiu prin sinapsele 

poetice ce le săvârşeşte 

în volumul de debut 

“Paznicii pereţilor“. 

“Paznicii” aceştia 

asumaţi deliberat sunt 

condiţia “sine qua non” 

a existenţei fireşti a 

“pereţilor cărnurilor”. 

Cel care scrie 

cunoaşte surpările 

interioare ale pereţilor 

existenţiali şi vizionar 

precaut îşi delegă 

paznicii ancestrali într-o 

pază divină în armonie 

cu perfecta natură, 

iar în răstimpuri de 

abandon îi recheamă: 

“dacă aţi plecat atunci 

întoarceţi-vă /pe aici îngerilor /întoarceţivă 

paznicilor” /. 

Şi cum îi ademeneşte poetul 

angoasat de o lume din ce în ce mai 

dificil de strunit şi mai acidă? Prin 

crearea de decoruri inimaginabile de tip 

suprarealist dublate de o fastă inspiraţie 

poetică: “de pereţii galbeni am atârnat 

/ serile pietrelor străvezii /şi ghearele 

nucilor putrede /şi agonicele vămi 

lunecătoare “ /. 

Apoi… pentru ca decorul să capete 

consistenţa convingerii şi verdictul 

acestei lumi ce nu poate fi gestionată 

“PAZNICII PEREŢILOR” 

sau 

“IMPERIUL NIMICULUI” 

Cornel Paiu. „Paznicii pereţilor (răstimpuri de poezie)”. 

Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2010. 

● Volum distins cu Premiul „Al. Macedonski – Prima Verba” pe 2009 acordat de 

Revista „Scrisul Românesc”. 

Prefaţă de Ioan Lascu. Ilustraţiile semnate de Cristinel-Ionel Prisacaru sunt 

inspirate, urmând linia ideatică a textului poetic. 

● Volum distins de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Bacău cu Premiul 

pentru Poezie – Debut în volum, pentru anul 2010. 

arată CARTARESCU, ea e ceva atât de simplu ca o mică 

mângâiere pe cap, “o biecunoscută apreciere onestă pentru 

realizarea absurdă a scrierii unei cărţi.” 

_____________________ 

1 Doamna LENA ÅKERLUND, care, de aproape 10 

ani, este implicată în diverse proiecte umanitare şi de caritate 

în mai mule judeţe din România, inclusiv judeţul Cluj, a avut 

amabilitatea de a-mi semnala acest text apărut în presa 

suedeză şi de a mi-l trimite în versune engleză realizată 

de ea însăşi. Dânsa obişnuieşte să mă ţină la curent, cu 

fără “Divinitate “, poetul construieşte, 

meticulos, decoruri “Apocaliptice“: “am 

atârnat goana malului rotund / tremurul 

ghearelor / agonia ultimului ceas / 

cristatelele gândurilor / câinii opaci“/. 

În fapt, interiorul 

artistului este limpede, 

relaxat şi mai mult decât 

pământean, dar cu 

rădăcini în “Divinitate”. 

El, “Paiul” cu 

care îngurgitează 

sorbitură cu sorbitură 

din nectarul credinţei, 

nu trage zgomotos 

semnale de alarmă, ci 

pune omeneşti întrebări 

“paznicilor” săi prieteni, 

care îi domolesc prin 

nedatele răspunsuri, 

zbaterile lumeşti şi îl 

îndeamnă la meditaţie 

prin atenţionări 

rebervative de spunere 

şi nu de supunere. 

În ansamblu, 

volumul se prezintă 

ca un mare semn de întrebare ce se 

prelinge constant pe pereţii existenţei 

noastre. 

Din perspectiva grafică, veţi 

observa că titlurile sunt integrate în 

poezie, iar la cuprins toate sunt în 

“pereţi”, paranteze pătrate, care ne 

sugerează că în toate se află măsura 

şi că noi, cei bipezi pământeni, suntem 

“pereţi” prăbuşitori, temelia fiind în sfere 

pe care noi, nu avem căderea a le 

blasfemia. 

În proximitatea paznicilor,artistul 

îşi permite a arde plenar, fiind un laic 


cerebral ce simte profund religios. 

Când secvenţele cotidianului 

se developează în soluţii de mâzgă 

“paznicii” îi povestesc despre “trădare”, 

“nedreptate”, “masca generozităţii”, 

despre decadentul “spectacol al 

dragostei şi iubirii”, despre “tristeţea 

dezamăgirii”. 

Ce mare favoare de a delimita 

adevărul de fals, valoarea de 

nonvaloare, având consiliatori “paznicii” 

frumosului şi valorii din noi,oricum neam 

numi. 

Într-o lume temperată de sfetnicii 

gulerului de cer, ne putem împrieteni ca 

şi poetul cu “buruienile”, cu “ochii şi colţii 

câinelui roşu“, cu “nimicul”. 

Important este unghiul din care 

vizualizăm întreg, acest perfid spectacol 

al lumii. 

Enigmele vieţii şi morţii se 

lămuresc în mintea poetului prin 

capacitatea întrebării, la răspântia 

dintre “seninătatea unei plecări“ şi 

muţenia neanatomică a “epidermei” 

ce conturează “chipuri de pază / peste 

imperiul nimicului“/. 

Poetul înţelege depărtarea de 

“Divinitate” şi recunoaşte că drumul 

spre aceasta se presupune în infinituri şi 

este bătătorit cu nenumărate ispite şi… 

ingenios-util ,se apropie de “paznici” 

trăind într-un spaţiu de bun simţ, 

împăcat cu viaţa şi moartea, sădind în 

zone fertile sămânţa creaţiei. 

Şi când... ceilalţi îi solicită 

“paznicii” spre împrumut, el acceptă cu 

generozitate creditarea, căci “paznicii” 

săi sunt liberi de hăţurile scalviei şi 

pot consilia pe oricine, neimpunând 

reguli, condiţia obligatorie fiind acordul 

doritorului. 

“Paznicii” şi “pereţii” poetului se 

cunosc egal dintr-o coabitare stelară 

şi atunci când autorul se frânge în 

dileme, întreabă şi nu se ruşinează 

de necunoaştere, dezlegând nodul 

Gordian dilematic prin aşteptare, nefiind 

vijelios-imprudent. 

Iată un alt mod de racordare la 

realitate, aşteptarea prin întrebare. 

Şi dacă Voltaire se saluta cu 

Dumnezeu, dar nu dialoga, Cornel 

Paiu îşi angajează “paznicii” propriei 

conştiinţe în a dialoga pertinent cu 

“Divinitatea”. 

Cornel Paiu reuşeşte în acest 

volum de debut poetic să realizeze 

“sinteza dintre zambilă şi biscuit “ cum 

spunea Carl Sandburg, cel care a 

încercat a defini poezia în 38 (treizeci şi 

opt ) de încercări. 

operativitae, în legătură cu orice evenimente culturale sau 

artistice care au loc în Suedia, cu participarea unor scriitori 

sau artişti români sau care au de a face cu arta, cultura sau 

literatura română. În felul acesta, la rândul nostru, reuşim să 

le aducem la cunoştinţa opiniei publice româneşti. 

2 Citatele sunt traduse de noi din versiunea suedeză 

a lucrării, nu din versiunea românească a lucrării recenzate. 

S-ar putea să existe diferenţe notabile faţă de vrsiunea 

origială a lucrării lui M. Cărtărescu

Ediţie de lux, în maniera consacrată 

a Editurii Polirom, Iaşi, 2009, Opere, vol. 

I, “Julien Ospitalierul”, 578 de pagini; şi 

Opere, vol. II, “Submarinul erotic”, 486 de 

pagini, reprezintă Opera Omnia, de talent 

şi-n evoluţie nonconformistă, a poetului Emil 

Brumaru. Primul volum cuprinde o amplă 

selecţie din cărţile de poezie publicate în 

1970, “Versuri” şi “Detectivul Arthur”; 1974, 

“Julien Ospitalierul”; 1976, “Cântece naive”; 

1978, “Dulapul îndrăgostit”; 1983, “Ruina 

unui samovar”; 1988. “Dintr-o scorbură de 

morcov”; şi 2005, “Opera poetică III”. Cel 

de-al doilea volum de poeme din cărţile 

apărute în 2005, adună “Submarinul erotic” 

şi “Infernala comedie”; 2007, “Cântece 

de adolescent” şi “O brumă de paiete şi 

confetti”; 2008, “Ne logodim cu un inel de 

iarbă...” şi “Povestea boiernaşului de ţară şi 

a fecioarei...”, şi se încheie cu foarte, foarte 

multe versuri publicate în 

periodicele din ţară. 

Tânărul medic din 

Dolhasca este preocupat mai 

ales de terapii ale sufletului 

însetat de absolut şi, după 

debutul cu versuri, din 17 

decembrie 1966, la revista 

“Luceafărul”, ca şi după un 

fructuos exerciţiu publicistic 

de critică literară la aceeaşi 

revistă, debutează editorial, 

în 1970, cu volumul “Versuri”, 

rebotezat de cenzura timpului 

după titlul iniţial al poetului, 

“Fluturii din pandişpan”. 

Recompensa şi 

recunoaşterea valorii poeziei 

poetului Emil Brumaru vin 

foarte repede, pentru că în 

acelaşi an primeşte Premiul 

pentru poezie al Uniuni Scriitorilor din 

România pentru volumul de debut iar doi 

ani mai târziu, 1972, este admis în Forumul 

oamenilor de litere din ţară. 

Poetul Emil Brumaru începe cuminte, 

sfios, cu roşeaţa în obraz a adolescentului 

care... n-a fost încă la femei şi se sperie sincer 

de îndrăzneli venite din vise erotice şi lecturi 

fierbinţi din literatura interzisă de puritani. 

Poezia din cartea de debut este erotică, dar 

una cu iz patriarhal şi nuci bătrâni la vie, pură 

şi fascinantă, chiar dacă uşor insolentă, ca o 

revoltă: “Dacă iei o portocală / Şi-o dezbraci 

în pielea goală / Ca să-i vezi miezul adânc / 

Peste care îngeri plâng / ... / Se întâmplă să 

uiţi totul...” (“Amnezie, vol. I, pag. 34). Şi, în 

ciuda izbucnirilor impetuoase de adolescent 

rebel, insolent şi obraznic, doar ca să-şi 

protejeze sensibilitatea în clocot şi adrenalina 

sentimentală în exces, poezia de paradă, 

zgomotoasă şi de frondă lirică a poetului 

Emil Brumaru ascunde perle de zbucium 

sufletesc şi de frumuseţi cuminţi, dacă ar fi 

să semnalăm obsesia erotică liric-lexicală 

a sânului feciorelnic, cuvânt cu o frecvenţă 

insinuantă în aproape toate poemele sale, 

cu doar două-trei variante sinonimice, fără 

nicio aluzie sau impact vulgar, mai degrabă 

cu tonalităţi de alint matern, copil de ţâţă: “Au 

pus cu sânii luna în eclipsă / Şi-n miez de 

noapte, având bluza lipsă” (“Sentinţa”, vol. 

I, pag. 36); sau “Îmi plac portocale şi sâni, / 

Iubita mea are trei sâni!!!” (“Balada poetului 

de duminică”, vol. I, pag. 133); ori “Iubita mea 

nu-i uşă de biserică! / Ea are coapse şui şi 

ţâţa sferică” (“Cântec naiv”, vol. I, pag. 197). 

Poezia sa de început cultivă o lirică 

erotică de o factură surprinzătoare, pe 

portative în game tematice cu mereu altă 

tonalitate, de la Fr. Villon la Miron Radu 

Paraschivescu, de la Stephane Mallarmé la 

Nicolae Grigore Mărăşanu şi de la aceştia la 

poeţii nonconformişti contemporani cu poezia 

Emil Brumaru: 

OPERE, I şi II 

Dumitru Anghel 

lor în afara limitelor decente. Prozodic, poetul 

Emil Brumaru nu are vreo preferinţă anume, 

deoarece practică nonşalant o versificaţie 

polifonică: în metru popular, de doină sau 

baladă, “Leliţă, / Paraleliţă, / ... / şi să-ţi pup 

/ Cu gura tenul / Şi cu sufletul sutienul / Pe 

care-o să-l rup!” (“Chiuitură”, vol. I, pag. 

268); scrie în vers alexandrin de 15/16 

silabe, în vers alb sau liber, 

nu uită nici catrenele cu rimă 

împerecheată, încrucişată 

sau îmbrăţişată; atacă în 

forţă structuri lirice de formă 

fixă, sonetul, de preferinţă; 

cochetează şi cu prozalirică 

şi n-are nicio inhibiţie în 

materie de titulatură pentru 

poemele sale, cu zeci şi zeci 

de titluri precum “Cântec”, 

naiv, trist, de adolescent, de 

toamnă, de copil, de faun; un 

“Cântec naiv”, ca o obsesie, 

ca un puseu dentar, urmate 

de Elegie, Bocet, Scrisoare, 

Sonet, numerotate de la 1 la 

..., Rugăciune etc., etc., etc. 

Dar, încă de la lansarea 

primei sale cărţi, în 1970, 

poetul dă semne de nonconformism liric şi-şi 

dă în petic, timid cu începuturi de bravadă: 

“Trăiam în bulion, trăiam în fructe, / În dulci 

latrine cu hârtii murdare, / În untdelemn 

duceam naive lupte, / Sticlele 

mele aveau dop de sare” 

(“Prezentare”, vol. I, pag. 32), 

dar îşi păstrează statutul de 

“tânără speranţă” cu poezie 

serioasă şi cu rimă încrucişată 

(1-3; 2-4). 

Scris şi tipărit tot 

în acelaşi an de debut, 

în perioada de ieşire 

spectaculoasă, impetuoasă 

în lume a poetului, volumul 

de versuri “Detectivul 

Arthur” rămâne, în ciuda 

titlului şocant, insidios şi 

protestatar-ideologic, cuminte 

şi promiţător, pe portative ale 

unei lirici în avans valoric, 

novatoare dar păstrând încă 

“fracul de ceremonie” al limbii 

române, chiar dacă mai “sare gardul” ca un 

copil cuminte pus pe şotii: “Apoi va citi elegii 

dintr-o veche revistă / Şi, sprijinindu-se-ncet 

cu o mână subţire, prelungă şi stranie / De 

pianina pensiunii, deodată, spre-a-şi dovedi 

că există, / El va muia, surâzând dureros, o 

caisă-n şampanie” (pag. 69), în poemul care 

poartă titlul volumului. 

Poetul, tânăr, entuziast şi cu drepturi 

depline câştigate pe frontul prozodiei 

moderne, oferă un model de poezie de 

calitate, de noutate, de altceva de până la 

el: “Nimeni şi nimic nu mă poate opri, la ora 

cinci după masă, / Când lumina e albă şi-n 

magazii toamna miroase a praf adormit, / În 

iarbă să pun un pantof cu şireturi subţiri de 

mătasă, / Aşteptând să se umple cu flori, şi să 

fiu fericit...” (“Rugăciunea detectivului Arthur”, 

vol. I, pag. 70), pe un contur melodic sinuos 


RECENZIE 

cu profil descendent, ca-ntr-o “cavalcadă” 

wagneriană. 

Încet, încet, trece la cel mai incitant, şi 

contrariant, şi agresiv mod de a scrie poezie, 

într-o risipă de excentric lexical; o poezie 

erotică, de-o acurateţe şi de-o impertinenţă 

egalizatoare, alunecând spre eleganţa 

sfidătoare a timidului, care nu găseşte de 

cuviinţă să-şi descarce preaplinul sensibilităţii 

sale în derivă decât prin şoc verbal: “Apoi, 

într-o seară... / Ne-am dezbrăcat, neştiind 

întâmplarea aceasta ce-nseamnă, / ... / Oh, 

ne-am pictat unul pe altul, palizi, pe coapsele 

calde, vechi peisaje de toamnă...” (“Prima 

elegie a detectivului Arthur”, vol. I, pag. 73). 

La vreo 30 de ani, cât va fi având poetul, când 

publica poezie erotică, are sfieli de... femeie 

de la ţară, care-şi muşcă tivul ciumberului 

cu gânduri păcătoase, dar cu aere de 

domnişoară de pension: “Ţi-am ridicat de pe 

jos, întorcându-mi privirea cu multă sfială, / 

Rochia ta parfumată şi am ascuns-o, gelos 

pe seraful acela, în vază...” (“A treia elegie a 

detectivului Arthur”, vol. I, pag. 75). 

Poezia poetului Emil Brumaru 

rămâne una autentică, proavangardistă şi 

cu calităţi de model, în tonalităţi tematice 

surprinzătoare şi în registre prozodice mereu 

altele, fără să-şi culpabilizeze opţiunile, ba 

chiar cu o doză de importanţă agresivă şi 

scorţoasă: “De ce nu vrei să-nnebuneşti la 

ora cinci, / După amiaza, când e-atât de bine, 

/ Şi în sufrageriile adânci / Să faci pe preşuri 

tumbe dulci cu mine?” (“Şapte cântece naive 

pentru parfumat gura”, vol. I, pag. 84). 

Cu volumul “Julien Ospitalierul”, la 

patru ani de la afirmarea sa spectaculoasă ca 

poet, Emil Brumaru îşi potenţează spleen-ul 

arţăgos al liricii sale de avangardă, îşi arogă 

un pseudo-afront artistic de paradă: “Mă 

numesc Julien Ospitalierul. Am treizeci de 

ani / Duc o viaţă destul de retrasă, la ţară, şi 

iată...” (Op. cit., vol. I, pag. 93), iar preaplinul 

sentimental, iubirea în exces şi explozia 

erotică sunt convertite în 

banal: “Apoi m-am îndrăgostit 

de un şifonier / ... / Pe urmă 

am ţinut pătimaş la o bilă de 

fildeş lucioasă” (“Amorurile lui 

Julien Opsitalierul”, vol. I, pag. 

95). Poezia suavă, uneori 

într-un regim semi-oniric, dar 

grevată pe o emoţie sinceră, 

deşi vizibil îndrăzneaţă 

şi novatoare de prin anii 

debutului său, a fost treptat 

înlocuită cu forme lirice de 

belcanto impudic, cu acute 

între pitoresc folcloric şi 

manierism artificios, voit 

violent, cu o semantică spre 

derizoriu: “Vreau să mă iubeşti 

ca pe un prinţ, / Să te răsuceşti 

în pielea goală / Pe mătăsuri până, scos din 

minţi, / Voi izbi în tine-o portocală” (“Pretenţii”, 

vol. I, pag. 189), sau, dintr-un poem fără titlu, 

din volumul “Dulapul îndrăgostit” (1980): 

“Printre gigante bule de oloi / Să mursecăm 

femeilor dulci ţâţa” (pag. 238, vol. I). 

Cu volumul “Opere II”, care cuprinde 

cărţile publicate de Emil Brumaru între 2005- 

2008, subintitulat “Submarinul erotic”, este 

promovată o poezie decrepită, cu accente 

de misoginism patologic, cu descrieri sordide 

dintr-un univers casnic, în care condiţia 

umană, în degradare fizică şi morală, de 

la periferia unei minime civilizaţii şi igiene 

personale, este terfelită pervers cu pretenţii 

de artă, de poezie modernă, valoroasă, 

revoluţionară: “Îţi miroseam cu lăcomie 

fusta / Plină de purici din bucătărie / ... / Şiţi 

căutam chiloţii sub saltele / Ca să le sorb 

cerescul lor parfum” (“Suprema servitoare”, 

î 

7469

RECENZIE 

vol. II, pag. 23). 

O indecentă siluire a limbii române 

este luată drept mare şi modernă literatură 

lirică, numai pentru că un poet cu reale şi 

potenţiale calităţi de om de artă se dă în 

stambă şi-şi dă poalele peste cap cu aere 

de artist sensibil: “Mi-ai fluturat cu p..da pe la 

nas / Şi ai plecat sânii-au rămas” (“Tamaretă”, 

vol. II, pag. 60). Într-o alternanţă bezmetică, 

cu reveniri la poezia de calitate, multe poeme 

contracarează pozitiv balastul pseudoliric şi 

se întoarce la literatura care l-ar reprezenta 

cu adevărat pe poetul Emil Brumaru: “Aveai 

părul lung până la cer / Atârnai de dânsul pe 

pământ / Mă gândeam să-ţi mângâi trupul 

sfânt / Sânii cu sfială să ţi-i cer” (“Aveai părul 

lung până la cer”, vol. II, pag. 104). 

Sau, să redevină poetul grav, cu 

nostalgii de om echilibrat, deşi cu sufletul 

răvăşit de crispări lăuntrice şi lumini, ori 

idealuri de iubire: “Era spre seară. Mai putea 

/ Să-şi ducă sufletul în spate?” (“Cântec”, vol. 

II, pag. 111); şi chiar cu dileme existenţiale de 

poet responsabil: “Oare / Cum se moare?” 

(“Cântec naiv”, vol. II, pag. 112), titlu preferat 

şi frecvent în lirica poetului. Cum spuneam 

mai sus, lirica erotic-indecentă a poetului 

Emil Brumaru are încrâncenarea disperată 

a adolescentului sensibil peste media 

sentimentalilor, cu nevoi de comunicare, 

de la idilă la bărbăţie impetuoasă, dar care 

eşuează în vulgaritate agresivă, pentru 

că nu are încredere în el şi nici puştoaica 

frumoasă, nurlie, cu aere de miss, nu-l 

încurajează şi-atunci înjură în loc să spună 

vorbe frumoase, calde şi decente de iubire; 

adică, un comportament de timid incurabil: 

“Sânii tăi goi fac găuri dulci / ... / Fesele dese 

şi papi bulci” (“Rouă ca un pospai de fluturi”, 

vol. II, pag. 32), sau “Iubita mea azi are 

menstruaţie / Şi-i fragedă şi este indispusă” 

(“Cântec naiv”, vol. II, pag. 70); ori “În zori, 

«La Butoiul cu Spermă», / Stau singur, beau 

whisky şi plâng” (“Blues”, vol. II, pag. 87). 

O astfel de poezie este rezultatul unor 

frustrări, fie ale unor neputinţe timpurii, fie 

ale unor regretabile eşecuri sentimentale, 

netratate cu poveşti tandre şi curate de 

iubire, pe măsura unei sensibilităţi în clocot, 

de adolescent nemulţumit de... coşurile de 

pe faţă şi, incitat de visele erotice de peste 

noapte, găseşte în fronda lexicală supapa de 

refulare pentru lipsa de băţoşenie şi virilitate: 

“Oh, tu te-ai f..te şi la ceafă, / ... / Ci eu te f..t 

în p..dă, laş...” (“Tamaretă - 26”, vol. II, pag. 

140). Sonetele din volumul “Infernala 

comedie” (2005) se constituie într-o tevatură 

erotică de poezie destrăbălată, grobiană, 

fetidă, naturalist-indecentă, versuri forjate, 

cum le numea “Oglinda Literară”, rezultată 

din preferinţa pentru un vocabular dur, 

licenţios în cel mai nevinovat sens, o 

semantică de mahala cu accent pe cuvinte 

porcoase, unele incestuoase; rezultatul 

unui misoginism voalat sau al unei nevoi 

patologice de a terfeli, de a jigni, de a irita: 

“Iubito, deşi eşti pi...cioasă / Cât patru iepe 

la un loc, / Încât chiloţii de mătase / Stau 

să-ţi plesnească de-atât floc; / Deşi li...cu-ţi 

bate-ntruna / Ca un ceasornic bine-ntors / 

Şi sfârcul ţâţelor, cât pruna, / Zvâcneşte-n 

alfabetul Mors, / Eu vreau popoul, aplecată, 

/ Încă o dată să-ţi despici / Şi pe portiţanmiresmată 

/ A strâmtei tale găurici / Să intru 

până ce c....tul / Mă va opri, proptit de-a latul!” 

(“Sonet 16”, vol. II, pag. 130), un sonet din 

vreo 43, pe care l-am transcris în întregime, 

pentru cele peste zece cuvinte, pe care nu 

le cuprinde nici Lexiconul bătrânului Tiktin!? 

Insistenţa cu care poetul şarjează 

pe termeni dintr-o intimitate de peşteră 

şi mucigai maschează fie o adolescenţă 

neîmplinită erotic, fie o orientare sexuală 

indecisă: “O, astăzi nu-ţi mai trage pe c...ul 

dalb chiloţii, / Vreau să ţi-l f..t într-una, din zori 

şi până-n seară, / Şi, dacă găurica va-ncepe 

să te doară / De-atât amor, ţi-oi unge-o cum 

osiile roţii / ... / Ne-om f..te la fereastră ca 

lumea să privească / Şi-ncet, pe stradă, cu 

toţii se vor f..te” (“Sonetul 25”, vol. II, pag. 

139). Plusează liric pe un diapazon în gamă 

majoră şi disconfort lexical controlat şi-şi 

asumă nonşalant, puţin insolent, riscul unei 

poezii de periferie, sfidând tabietul boieresc 

al strâmbatului din nas şi al vorbelor din 

vârful limbii, pentru că, probabil, nici nu-şi 

doreşte o cotă eligibilă de integrare în absolut 

liric. Sonetele, nonconformiste, licenţioase, 

“porcoase”, neortodoxe, impudice, se vor 

un experiment literar, marchează o formă 

de lirism în clocot, sunt recomandate doar 

cititorilor după majorat, nu se citesc în 

schituri, temple, pagode sau mănăstiri, dar 

poetului nu-i pasă, nu are sentimentul unei 

culpabilităţi estetice sau morale, deoarece 

scrie poezie după un instinct primar şi după 

o ars poetica proprie. 

Emil Brumaru se flagelează lexical 

sfidând reguli de conduită lirică, în tonuri 

insolite şi falsă pudoare prin infuzie de 

semantică derizorie şi sterilitate metaforică, 

o poezie în derivă etică, estetică, ca o 

formă insolentă de anulare a sensibilităţii 

controlate, ţinută în frâu prin dogme, reguli 

de conduită civică, educaţie şi chiar tabuuri 

restrictive, pe fundalul unei realităţi 

culturale non-artistice, cu o variantă-rebut de 

poezie modernă cu orice chip sau o poezie 

izvorâtă din urâtul ca noţiune estetică şi din 

imbolduri primare, biologice, necontrolate 

de educaţie şi rigori civice. În plin proces 

de practică poetică “modernă” (?!) pe o 

formulă bastardă, “Sonetul 38” nu pare a fi 

decât un tip de masturbare erotică, prin care 

sunt exhibate aprehensiunile unei bărbăţii 

în impas şi, ca o viagra de inspiraţie, se 

apelează la frondă, la şoc şi provocare prin 

cuvinte triviale, obscene, necuviincioase şi 

descrieri scabroase: “Cu p..a prăbuşită deamor, 

iubita mea, / N-o să-ţi f..t nici c..ul, 

nici p..da şi nici gura, / Ci-n dup-amiaza 

lungă doar limba-mi voi băga / În cele trei 

dragi găuri ce ţi le-a dat natura. / Cu c..ul 

voi începe, pe care-o să ţi-l ling / De blonda 

prăjitur-a c..lui tău dulce / ... / Şi în sfârşit în 

mlaştini de p..d-o să cobor / Spre-a-ţi suge 

lin l...cul în pace şi onor” (Op. cit., vol. II, pag. 

153), cu peste douăzeci de cuvinte din zona 

necuviinţei şi a vulgarităţii agresive. 

După ce-a compromis sonetul ca 

formă fixă de poezie, în care au scris marii 

poeţi ai lumii, de la Petrarca, Shakespeare 

şi Eminescu, şi ca să nu fie acuzat de... 

malpraxis poetic şi de indecentită cronică, 

domnul doctor Emil Brumaru recunoaşte 

în “Sonetul 43”, ultimul din volum, că: “Miam 

cheltuit talentul în lubrice sonete / 

Cum fluturii-şi dau praful aripilor pe mâini / 

Netrebnice. Ajunge! Sufletul meu, ţi-e sete / 

Din nou roua-n tăpşane de lobodă să-ngâni? 

/ Îţi place iarăşi bruma topită-ncet pe case / 

Loiale-n care sânul femeilor e sfânt? / Hai 

să luăm o lungă vacanţă de mătase” (Op. 

cit., vol. II, pag. 158); promiţând că vrea să 

controleze derapajul liric în care a intrat cu 

poezia sa mai mult decât îndrăzneaţă şi 

neconvenţională şi ca să-şi convingă cititorii 

fideli că el a rămas acelaşi poet sensibil, 

talentat şi decent, pe care-l ştiu din volumul 

de debut: “Îmbrobonat de-ardoarea de a-mi 

închide-ntr-însul / În mari bucăţi albastre de 

zahăr candel plânsul” (finalul Sonetului 43). 

Ereziile de poet matur, cu hormonii în 

derivă, din volumele anterioare, din cele 42 

de pseudosonete mai ales, sunt convertite 

în litanii de iertare a “păcatelor” în “Cântece 


de adolescent” (2007) şi aduc în prim-plan 

adevăratul suflet de poet, “încrezător, cu 

sufletul inform” (“De-aici începe cântecul”, 

vol. II, pag. 161), cu o poezie într-o 

atitudine de sinceritate şi perpetuă graţie 

generoasă, savuroasă: “Mâinile-acestea 

mici de-adolescent, / Fermecător de lungi 

şi de stângace, / Ca pe un fruct de rouă vor 

desface / Sinceritatea!” (Ibid.). De parcă şiar 

scuza excesele erotico-scandaloase cu 

poemul “Jurnal” (vol. II, pag. 165), de fapt 

prima variantă apărută în volumul “Cântece 

naive”, Editura Cartea Românească, 1976: 

“Trecerea mea prin lume a fost o aventură 

/ Cu sute de primejdii în fiecare clipă, / Îmi 

atârna, albastră, în iarbă o aripă / Pe când 

cealaltă-n soare se-nfăşura mai pură”. Ca 

s-o ia din nou razna cu volumul “Ne logodim 

cu un inel de iarbă...” , 2008, deşi se pare 

că i-ar mai fi trecut ţâfna erotică de mahala: 

“Spre fundul tău mă furişez tiptil / Doar să-l 

ating strâns în capotul verde, / Mâna să-mi 

pun când dulce se despică...” (“Cum treceun 

flutur, mă simt iar copil...” (1), vol. II, pag. 

196); sau să ne păcălească, probabil, c-ar fi 

revenit la poezia cuminte din adolescenţă: 

“Intru-n dulap şi-ţi socotesc prin rochii / Şi 

prin chiloţi... şi-i duc la nas, umil;” (“Cum 

trece-un flutur, mă simt iar copil...” (2), vol. II, 

pag. 197), chiar dacă în ultimul poem, “Scriu 

ca să mor mai blând, mai în răbdarea...”, îşi 

face o mea culpa, parcă puţin ipocrită, puţin 

persiflantă: “Să n-o luăm anapoda prin mirişti 

/ Răscoapte-n maci înflăcăraţi de fluturi / Sau 

să zdrobim în cumpeni clare linişti / De moi 

fântâni, cu ciuturi însetate” (Op. cit., vol. II, 

pag. 200). 

Nu rezistă mult în labirintul moral, pur, 

al adolescentului de altădată şi trece repede 

la ceea ce este definitorie pentru lirica de 

ultimă perioadă cu volumul “Povestea 

boiernaşului de ţară şi a fecioarei...”, 2008; 

un univers mocirlos, fetid: “Cu nasu-n muci 

şi ochiul în urdori, / Sufletu-n zemuri de 

caisă fleaşcă, / Creieri umflaţi de-un sânge 

murdărit / De sifilisul Idealei mele” (“Zdrobit 

de roua covârşită-n zori”; vol. II, pag. 206). 

Ca să pluseze, nestăpânit, în frenezii 

bolnave: “Că...ul blond îmi dăruie-o cunună, 

/ ... / Să te sărut pe-a c...lui tău lună” (“Oale 

de noapte-mi verşi, voiasă-n suflet”, vol. II, 

pag. 211), cu un titlu pe măsură în aceeaşi 

bălăceală verbală, deşi se mai întoarce 

spăşit, cuminte şi adolescentin spre un 

simbol al liricii de început, un laitmotiv erotic 

prezent în sute şi sute de poeme semnate de 

Emil Brumaru, sânii: “Temeinicia rugii mele 

sunt sânii / Ce-i clatini peste viaţa piuită” (vol. 

II, pag. 215), dar, din păcate, nu zăboveşte în 

zona nostalgică de altădată şi, peste douătrei 

pagini, se fuduleşte cu un alt poem, la 

fel de... “elaborat: “Îţi bag în c..r un flaut şi o 

p..ă: “Gura-i o cloacă-n vis, p...da-i o floare 

/ Cât / Pe Marele L....ic / Deget şi limbă / Îl 

mângâie...” (Op. cit., vol. II, pag. 217), ca o 

onanie liric-patologică şi trivială; sau “Oh, 

lasă-mă să-ţi muşc p...da răscoaptă / De 

cracii lungi ce-n raze-or fi / Şi să-ţi deschid 

cu limba, între fese, / Portiţa tainicelor 

plăceri dese...” (“Vreau să te ling precum 

pe-un ciobănel”, vol. II, pag. 218), o poezie 

anxioasă gata să pleznească de tensiunea 

lăuntrică a unei vaginite cronice! 

Şi-aşa o ţine vajnicul poet, după o 

necesară porţie de viagra de inspiraţie, în 

zeci de poeme cu acelaşi titlu, asemeni 

serialului Tamara, o bălăceală buimacă şi 

indecentă de vocabular terfelit: “Beată-mi 

adoarme-n pat cu p..a-n gură / Nici picurată 

pe l...ic cu ceară / Să nu se f..tă-n c..r nu 

se îndură, / ... / Vomit pe sânii ei, să-i sting 

nesaţul, / Trupul i-l p..ş şi fericită cântă; / Şi 

mă aşez peste gura-i largă / Să-mi prindă-n 

dinţi c...atul când cald iese” (”Mi-e-o scârbă 

î

Ochiul tornadic 

care ne cheamă 

Ecaterina Negară este una dintre cele mai prolifice poetese 

românce. În poezia sa tensiunile ţesuturilor reale şi ireale se 

interpun creând o mistică a unei senzualităţi suprasensibile, 

ce face din perceperea diferenţelor materiilor care le formează 

o sumă, un scop şi un sens al existenţei - unică capacitate 

cerebrală umană de a discerne instantaneul înscris în eternitate 

- Punct fix peste tot şi fără de timp, aflat şi păstrat în mişcare 

cosmică, efemeră dar şi izoetrică. 

Din poezie E. Negară face o enigmă născută la capătul 

versului , căci oricât s-ar lăsa aşteptată acolo ea nu se va arăta, 

decât ca o taină, aşa cum o taină este ceea ce pune cuvântul 

să vibreze : / Sunt ceea ce nu-ţi poţi închipui. / ceea ce nu poţi 

gândi / prin rostire sau undă, / megaherţi, amperi , kilometri sens, 

rotundă / Sunt semnul din zorii zilei / Şi cel din miezonoptică, fix / 

pe cel de-al treisprezecelea ceas interminabilă. / (Sânt). Timpul 

trăieşte în toată fiinţa sa la rându-i alcătuindu-l, absorbind spaţiul 

părticică cu părticică astfel cuagulându-şi „materia” sufletului. 

Prin toate acestea se face cunoscută sieşi şi celorlalţi. Ce putere 

incontestabilă de contemplare absorbitoare de Tot şi de Toate 

pentru care ea împarte câte o frântură din enigmatica sa taină? 

Drumul Ecaterinei se identifică cu ceea cu ce încă nimeni dintre 

oameni nu a îndrăznit să se alinieze - partea de Crucifix - axa Lui 

transcendentară care începe de pe verticala de unde porneşte 

„Calea” şi se arată „Adevărul”, „chipul perfect”. 

Aceasta este imaginea mult râvnită şi nemuritoare ce 

urmează a se întruchipa într-un adevăr al omului cel mai curat, 

aşezat între două paranteze de timp prezent - omul creştin. Ori, 

pe braţul lung al crucii începe „Calea” şi se arată „ Adevărul” - „ 

chipul perfect”. El este infinit aşa cum infinită în timp va rămâne 

amintirea despre ea ce va dăinui inevitabil şi după trecerea 

dincolo de pragul închipuit al luminii diurne, noumenică fiind 

doar luceferica pornire a sa spre veşnicie. Toate încep din 

transcendenţă , din infinit şi spre infinit plecate ca dintr-un semn şi 

spre un semn nu se ştie de cine gândit, însă care pe fiecare îl va 

impune să-l recunoască ca pe o „urmă lăsată” pe care va trebui 

numai „să încerci s-o distingi” pentru a pătrunde în „substanţa” 

infinitului: „ spre sud, spre nord, spre est, spre vest”. 

Atare semnificaţii constituie pornirile, urcările, dar şi 

coborâşurile a ceea ce singură este prin felul cum îşi exprimă 

Menirea cea mai de seamă a vieţii - Scrisul , Litera, Poezia. 

De aceea poetesa le va modela asemenea cum nu putea altfel 

decât tipărind „textul eternei scrieri „ „care este” şi „ care a 

creat semnul / de întoarcere, de venire, de plecare, de esenţă” /, 

veşnicul şi unicul, acelaşi punct al genezei, - începutul care astfel 

devine eternitate. 

Tulburătoarea tornadă - Ecaterina Negară îşi vede prezentul 

închegat într-un nucleu ce aminteşte ochiul cel de sus al colosului 

natural ce-şi macină energiile concentrice înscrise în inimă, 

delicioasă de Tamara...”, vol. II, pag. 227), 

sinistru, patologic... 

Poetul speră însă să ajungă 

şi-n manualele şcolare cu poezia sa 

mobilizatoare, celestă şi ilustrativă la orele 

de educaţie sexuală din grădiniţe, şcoli 

primare, gimnaziale şi licee: “Elevele se duc 

la şcoală, / Îşi pun chiloţii în penar / Şi-apoi 

pe săli pi...ţa goală / Şi-o plimbă-n recreaţii 

mari / Şi cad când trece-un diriginte, / Ca el 

să le miroasă-n c..r / Şi să le f..tă fără minte” 

(“Sonet şcolăresc”, vol. II, pag. 242); sau, în 

aceeaşi atmosferă de serbare şcolară: “Elevi 

cu unghiile murdare / Şi cu dezordini grave-n 

inemi, / Ce desenaţi pe garduri p..le / Şi p... 

de, neînţeleşi de nimeni, / Voi, fumătorii din 

closete, / Veşnic căzuţi la matematici / ... 

/ Intransigenţi în timpul orei / De Puritate 

şi Candoare, / Ucideţi-vă profesorii / Cu 

rechizitele şcolare!!!” (“Discurs pentru 

deschiderea anului şcolar”, vol. II, pag. 299), 

cu intenţia declarată de a spori disciplina în 

şcoli şi pentru a îmbunătăţi statistica de la 

bac (!)... 

Şi, încheia cu un poem, în care poetul 

Emil Brumaru se răsfaţă puţin şi din care 

răbufneşte jemanfişul său poetic, artistic, 

de mare împlinire a unui ideal de frumuseţe, 

cu mirări şi chiar revolte, că nu toţi cititorii 

cad pe spate de admiraţie pentru poezia 

sa valoroasă: “Aud că împotrivă-mi sunt 

iar plângeri”, dar în stilul său inconfundabil: 

“Şi ce-i dacă-mi dospesc în tăvi aluaturi 

/ Vârtoase-n c..r ca pofta să mi-o satur / 

Şi-n străchinile mele-i borş de înger? / ... 

/ Voi arbora, trântit între vâzdoage, / Al 

nevinovăţiei mele steag” (“Aud că împotrivămi 

sunt iar plângeri”, vol. II, pag. 314). 

Închei şi eu, amintind că un debut 

cuminte şi promiţător de prin anii ’70 ai 

secolului trecut anunţa, prin Emil Brumaru şi 

volumul său de versuri, un poet efervescent, 

cu un potenţial peste medie şi în avangardă 

lirică, cu semne de alăturare la pleiada 

de promotori ai noului, care reuşiseră să 

ocolească toate capcanele unui proletcultism 

virulent şi al unei ideologii închistate, Nichita 

Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, 


ADNOTĂRI 

gata să se pătrundă de 

capacităţile sale pentru a 

se consuma, încordânduşi 

puterile la orice zvâcnire 

a cosmosului: „ în mine nu 

există dreapta sau stânga 

/ să pot circula / infinitul 

se aplică mai uşor / spre 

ceea ce sunt demult în 

Tine / cu ceea ce trebuie 

să viii spre mine. / Apa am 

aşezat-o între orizonturi / 

şi ceaţa deasupra /, spre 

piscuri - ochiul, cercul 

din ceruri rotindu-se” 

Cine va avea menirea, 

forţa şi voinţa de a se 

aventura , de a se prinde 

în rotunda ameţitoare şi Petru Ababii 

clocotitoare a TORNADEI 

CEREŞTI - Ecaterina 

Negară cu ochiul ei penetrabil ce vede şi simte instantaneele 

legate cu Divinitatea. Inima ei este ochiul păzitor şi plin de 

lumină al Tornadei, harul ei poetic dumnezeiesc care pe toate le 

raportează la sine, dar şi la puterea sa de discernământ. 

Apoi după marea cutremurare şi purificare a sufletului, 

chipul ei se odihneşte „pe aripa îngerului / , pretutindenea 

arborelui” astfel încât „ înrădăcinat în noi „ „ ... sunetul prea fin” 

să-l „ reauzim în urechea cosmică / cosmosul, planeta care 

cuprinde toate planetele„. 

Poetesa ştie de ce are nevoie. Asemenea cum odihna care 

nu este surdă, dar vie cum este viu „ înrădăcinat în voi sunetul 

prea fin” în esenţa căruia cel ce este în stare să-l „reaudă” în 

aceeaşi ureche cosmică stăruie să pătrundă, la fel ea însăşi 

pătrunde ca o rafală de tornadă „ în litera” care este „aspectul din 

anotimp” în fiecare „triunghi„ al „ triunghiului” care este MENIREA, 

lăsând unică „electricitatea culorii” ce se identifică cu creierul plin 

de toate nuanţele luminii albe concentrate în cromaticul statornic 

- crezul poetic al Ecaterinei. 

Pare atât de neâncăpătoare această arhiplină culoare a 

credinţei încât în ea nu-şi mai are locul tot ce-şi doreşte astfel 

ca sa satisfacă „ Cele zece mii de semne şi sensuri,”. Ele par a 

nu avea nici un sens, nici o vocabulă chiar, în jurul căreia să-şi 

înjghebe o singură slovă, din care motiv stării care a cuprins-o nu-i 

ajunge o limbă , căci „ şi limba fără semn şi sens „ , „ cuvântul din 

ea plecat” împreună cu „ cuvântul ce-l rosteşte” nu mai au cum 

reda invincibilul verdict - cel de pe urmă al Tornadei. Astfel încât 

„rostirea plantelor şi a dedesubturilor / dedeasupra ce desparte 

şi nu desparte / lumina de întuneric„ nu mai pot servi pentru ea, 

certitudinea veşniciei existenţei în numele acelor valori pe care le 

doreşte o întreagă lume . 

În apogeu se vede poetesa, în ochiul cel luminos al 

Tornadei unde îşi ocupă locul atotvăzător cu predestinaţie 

apostolică şi luceferică: „ Sunt ceea ce poate fi mai drept de tine 

/ osia cosmică , puterea ce nu se dă, este -/ Sunt /, şi pe care ea 

o fixează în centrul OCHIULUl TORNADIC care-i luminează, dar 

şi prevesteşte calea, chemându-ne pe toţi spre ai cunoaşte taina. 

Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, 

Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea 

Dinescu... Poetul Emil Brumaru a ales să fie 

altfel de poet, atât de altfel, încât doar cititorii 

antologiei Opere I şi II îi vor judeca creaţia 

literară în afara oricăror aprecieri şi analize. 

Dar, dacă voci autorizate şi 

competente din critica literară actuală, 

Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, 

Lucian Raicu, dau girul lor valorii literaturii 

poetului Emil Brumaru, atunci opera sa 

trebuie inclusă nu numai în Dicţionarele de 

specialitate sau în Istoria Literaturii Române 

ci şi în manualele şcolare, alături de cronicarii 

moldoveni, scriitorii paşoptişti, clasicii Mihai 

Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale sau 

clasicii în devenire, Marin Preda, Fănuş 

Neagu, C. Ţoiu, Augustin Buzura, Eugen 

Barbu, Nicolae Ţic... 

Singura şi dilematica rezervă o am 

gândindu-mă dacă o tânără sau o mai 

vârstnică profesoară de limba şi literatura 

română vor putea citi în clasă elevilor lor 

sonetele poetului Emil Brumaru!? 

7471

CORNEL 

C. COSTEA 

ROŞIA MONTANĂ 

Roşia Montană 

vis de aur 

metamorfozat 

într-un coşmar 

din care 

ne vom trezi 

cu capetele 

în pământul brăzdat 

de rănile făcute 

de cianura lăcomiei 

ÎN RĂTĂCIREA CUVINTELOR 

În rătăcirea cuvintelor 

tăinuite 

de 

un condei 

transparent 

se ţes 

moleculele 

limbii de foc 

slove fermecate 

însufleţite 

de 

adierea 

tomnatică 

a 

luminii 

DEBUT 

ZILNIC 

Pe şantierele creaţiei 

zilnic 

au loc accidente 

manuscrise 

aruncate la coş 

din fericire 

tot 

zilnic 

se înalţă 

din mâinile neobosite 

ale harnicilor zidari 

ai logosului 

edificii grandioase 

mărturii ale talentului 

de a construi 

Desăvârşirea 

tulburătoare boală 

a 

celor ce cred 

în 

viaţa de dincolo 

Desăvârşirea 

tainică trăire 

a 

celor ce au murit 

dincoace 

DESĂVÂRŞIREA 

MIERE 

POEZIE 

Baki 

Ymeri 

De ce mă vrei? 

M-ai întrebat. 

Pe buzele tale 

Erau polen şi nectar. 

Nevăzute albine 

Îţi desenau pe buze o 

inimă. 

De ce mă vrei? 

M-ai întrebat. 

Nevăzute albine 

Se trudeau să poarte prin aer 

Tremurul inimii tale. 

MONOLOGUL UNUI VIS 

Potoleşte setea 

Pe Valea Luminii 

Râzi 

Ca să te mângâie îngerii! 

Du-te sus, 

Trage perdelele 

Şi stinge lumina! 

Nu vezi că eu sunt 

Lumina ta! 

Aşteaptă-mă! 

VECINI LUMINII 

Vino Andreea 

Sã devenim vecinii luminii! 

Tu nici nu stii 

Cã în fata ta 

Existã biblioteci neguroase! 

Vino, am soptit. 

Deschide aceste antice cãrti 

Si lasã-mã 

Sã-ti mângãi trufia! 

CÂNTEC POPULAR 

Prin Rai alergând, 

Coborând, 

Pe asternutul de vânt, 

Sânii tăi tremurau. 

Undele lor mã loveau, 

Mã trânteau la pãmânt. 

SUFLETUL VERII 

Hai să privim în amurg 

Disperarea 

Şi marea-n ruină, 

Pădurea care şi-a apus 

Cununea de crengi. 

De câte ori ne-mpăcăm, 

Suntem mai aproape de Dumnezeu. 

Hai, vino în sufletul verii – 

Vom fi 

Precum doi inşi 

Aplecaţi tare departe 

Şi adormiţi... 


Nistor 

Alexandru 

Iubito 

Era vară şi noi muream de frig iubito 

deşi soarele ardea îngrozitor 

pielea mi se-ncreţea de-un răcoros fior 

doar poza a mai rămas,mai bine uito… 

Era iarnă şi noi muream tăcuţi iubito 

deşi-mi cântai acelaşi trist poem 

azi tot cu-acelaşi cântec te îndemn: 

vino,să pot muri,iubito.. 

Iţi mai aduci aminte de mine ? 

Mai ţii minte seara aceea 

când ţi-am spus că eşti frumosă 

şi tu ai roşit în obraji 

deşi era frig afară ? 

Apoi au urmat zile de neuitat 

iar după zile nopţi, 

la fel de luminoase şi albe 

pe care astăzi 

mi le amintesc cu lacrimi, 

dar care se vărs lin 

în suflet.. 

de aceea nu le vezi. 

Mai ţii minte când mi-ai zis să plec 

deşi mă iubeai, 

deşi în ochi luceau nestemate ? 

Am privit adânc în ochii tăi, 

şi am văzt speranţa, 

apoi n-am mai plecat… 

A trecut atât timp de atunci, 

dar îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. 

Te-am văzut într-o zi pe stradă, 

erai grabită, 

şi privirea.. 

o ţineai în pământ. 

Erai la fel de frumoasă 

şi afară era la fel de frig. 

Mă mai întreb uneori 

oare îţi mai aduci aminte de mine? 

DEBUT 

Rămâi lângă mine pui de înger 

Rămâi lângă mine 

pui de înger.. 

rămâi lângă mine. 

Lasă-mă să-ţi arăt lumea 

şi adevarata ei faţă, 

lasă-mă să-ţi arat soarele 

aşa cum se vede de pe Pământ. 

Vei simţi căldură, 

dar şi frig, 

iar dacă va fi nevoie 

te voi învăţa să şi urăşti… 


pui de înger 

rămâi … 

Doar tu poţi să îmi alini durerile, 

şi să-mi cânţi 

fără a-mi tulbura somnul. 

Nopţile vom plânge luna, 

iar ziua soarele 

iar dacă va fi nevoie 

te voi învăţa să mori.. 


pui de înger 

rămâi lângă mine… 

Să alergăm pe câmpuri 

primăvara, 

apoi să cutreirăm pădurile, 

iar lumea 

să ne privească ca pe doi nebuni 

iar atunci, 

te voi învaţa să uiţi… 


pui de înger 

rămâi … 

doar tu poţi să mă înveţi fericirea…

Limba – unic reper 

identitar în literatura 

exilului românesc (?) 

Preambul 

Pentru un scriitor care trăieşte în alte spaţii lingvistice 

(motivele nu le discutăm aici) limba maternă devine un factor de 

conştientizare (dureroasă) a alterităţii – pe de o parte –, dar şi un 

refugiu (confortabil) întru identificarea propriei identităţi. 

În ceea ce priveşte idiomul de adopţie, nonapartenenţa 

poate genera pentru scriitor două – sau chiar trei – direcţii de 

situare faţă de acesta: continuitatea exprimării în limba maternă, 

adoptarea noului cod lingvistic în încercarea (firească) de 

integrare, dar şi o poziţie hibridă – cu mutarea lejeră dintr-o limbă 

în alta, ceea ce va conduce, desigur, la opere literare exprimate 

în ambele idiomuri 1 . 

Dacă privim în timp opera scriitorilor români din exil/ 

diasporă/ emigraţie, vom constata, în grade diferite, toate cele 

trei abordări, la care ar trebui să mai adăugăm cazul particular 

al bilingvismului din ţările limitrofe României. Exemplele pot fi 

dintre cele mai diverse – de la Peter Neagoe ori E. Ionescu şi 

Emil Cioran, la Petru Dumitriu ori Petru Popescu, de la Eliade şi 

Ştefan Baciu la Vintilă Horia, Alex. Busuioceanu, Horia Stamatu 

ori Mircea Popescu, de la Norman Manea la D. Ţepeneag 2 ori la 

scriitori tineri de origine română care trăiesc în Canada şi scriu în 

franceză sau engleză. Cât priveşte situaţia scriitorilor români din 

Basarabia sau Cernăuţi faţă de cei din Voivodina, de exemplu, 

limba română este de regulă exclusivul mijloc de exprimare la 

cei dintâi, în schimb româna şi sârba nu intră în concurenţă, ci în 

conjuncţie mai degrabă – pentru cazul Voivodinei. Un exemplu 

este Petru Cârdu, acesta mărturisind într-un interviu bilingvismul 

său şi sensul acestuia în creaţie. 3 

1. Limba română – reper identitar 

„În exil, pământul natal e limba !” (M. Eliade) 

Întorcându-ne la situaţia mult mai complexă a scriitorilor 

români din exil/ diasporă, trebuie să subliniem în primul rând 

că dislocarea din spaţiul familiar se conjugă cu dislocarea 

lingvistică, individul suferind la început un proces de pulverizare 

a propriei identităţi. Va depinde de puterea de adaptare – invers 

proporţională cu lupta interioară de conservare identitară – viitorul 

său de scriitor român sau de scriitor francez, italian, spaniol, 

german sau american de origine română. Păstrarea limbii ca 

mijloc de expresie artistică devine pentru emigrant o armă 

defensivă – Vintilă Horia spunea odată că limba română „e limba 

în care visez” (chiar dacă multe dintre lucrările sale au fost scrise 

în spaniolă sau franceză) –, o strategie de apărare împotriva 

agresiunii noului mediu cultural ce implică un nou idiom. 

Apartenenţa la comunitatea din care făceau parte prin cultura 

ţării din care au plecat devenise un factor de coeziune pentru 

majoritatea intelectualilor români din exil. Ei conştientizaseră că 

regimul stalinist avea drept scop dizolvarea fizionomiei identitare 

a naţiunii. De aceea, în ţările în care li se permitea exprimarea 

liberă, ei făceau eforturi tocmai în a prezerva specificul identitar. 

Un exemplu – revista Destin, în care, în Cuvântul înainte al 

primului număr, se exprima clar scopul editorilor şi anume dorinţa 

de a promova „esenţele ultime, vitale, ale sufletului unui neam/..../ 

pe linia permanenţelor sale istorice.“ De departe, ei participau „nu 

numai la drama în sine, ci la consecinţele ei viitoare. „Generaţia 

noastră – se sublinia în finalul textului – poartă obligaţia istorică 

de a se fixa, dincolo de drama ei contingentă, pe constantele 

permanente ale viitorului românesc.“ 4 

Găsim astfel formulat crezul major al celor care vor lupta 

pentru conservarea limbii şi a tradiţiilor spirituale româneşti. 

Apărarea memoriei reprezenta în grad înalt apărarea identităţii 

naţionale, supravieţuirea fiinţei româneşti. 

1.1. Idiomul matern şi identitatea culturală 

Fără îndoială, chiar dacă unii dintre scriitori au încercat 

adaptarea la noul mediu, scriind exclusiv/ sau alternând în limba 

ţării de adopţie (v.cele trei categorii de mai sus!), comunicarea 


AMPRENTE 

cu familia ori conaţionalii se făcea 

în limba maternă5 . Păstrarea intactă 

a posibilităţii de comunicare în 

română, fluenţa frazei şi proprietatea 

cuvântului la cei exilaţi sunt, desigur, 

o urmare a continuităţii folosirii limbii 

de acasă. Un exemplu poate fi cel 

al lui Vintilă Horia, acesta scriinduşi 

cărţile ori articolele în franceză, 

spaniolă sau italiană, vorbind însă 

o română impecabilă, după cum 

ne mărturiseşte Micaela Ghiţescu 

în scurta prefaţă la volumul de 

corespondenţă dintre Vintilă Horia şi 

fratele său, Alexandre Castaing: „Lam 

căutat pe Vintilă şi, de la început 

la telefon, m-a uimit vocea sa foarte 

tânără, precum şi lipsa oricărui 

accent străin:” 6 

Detalii interesante despre 

atitudinea lui Vintilă Horia faţă de românitate şi menţinerea 

limbii ca factor esenţial al apartenenţei aflăm şi dintr-o scrisoare 

deschisă a scriitorului portughez João Bigotte Chorão, publicată 

la Lisabona în 1997, în care acesta i se adresează dincolo de 

mormânt. 

„Am aflat din revista asta (Euresis/ Cahiers roumains 

d’études littéraires, n.n.) că ultimul tău roman a fost scris în limba 

maternă, ca şi cum, despărţindu-te de viaţă şi de literatură, ai fi 

dorit să arăţi că, dacă ţi-ai pierdut patria, nu ţi-ai pierdut limba, 

în care te exprimi, conform autoarei articolului, cu o mare şi 

neaşteptată bogăţie. Spre deosebire de Cioran, care scria ca un 

clasic francez, nu ai renunţat la română ca să marchezi o ruptură 

cu România însăşi. Tu nu, tu ţi-ai păstrat limba ca un patrimoniu 

colectiv şi un tezaur personal, la care recurgeai pentru convorbiri 

şi scrieri mai intime. Prin limbă îţi recuperai patria pierdută.” 7 

Atitudinea lui Mircea Eliade, savantul care şi-a scris lucrările 

în engleză şi franceză, dar opera literară în limba română este 

prea bine cunoscută pentru a mai fi nevoie de detaliere. Poziţia 

Monicăi Lovinescu şi a lui V. Ierunca de susţinători ai unei 

atitudini morale, de neacceptare a niciunui compromis, dar şi de 

susţinători ai continuităţii reperelor româneşti pe pământ străin 

sunt iarăşi de notorietate. Mai puţin accentuat în referirile criticilor 

la scrierile lor a fost atitudinea lui Ierunca faţă de limba română şi, 

mai cu deosebire, nu a fost suficient scos în evidenţă nivelul ales 

de cunoaştere şi de exprimare a scriitorului în limba maternă8 . 

Pentru cel preocupat (şi specializat) înainte de exilare de literatura 

şi cultura franceză, de promovarea acesteia, „descoperirea” 

valorii propriei culturi şi descoperirea sensurilor adânci ale limbii 

române a însemnat câştigarea bătăliei în lupta cu înstrăinarea şi 

menţinerea unei identităţi care nu-l preocupase în ţară. Se poate 

vorbi în cazul său (dar, evident, nu numai al său) – în terminologia 

lui Paul Ricœur – de o „identitate dobândită”. Şi Ierunca, şi Monica 

Lovinescu, ca şi mulţi alţii, fiind convinşi de forţa imbatabilă a 

verbului rostit sau scris, din momentul în care s-au aflat în exil 

au ştiut că acesta trebuie să servească la dezvăluirea adevărului 

despre pericolul comunist, să servească la continuitatea valorilor 

culturale promovate în perioada interbelică şi să menţină astfel 

identitatea românească. 

Un alt exemplu de „identitate dobândită” sau – să-i spunem 

– „schimbare de identitate” poate fi Alex. Busuioceanu, recunoscut 

critic de artă în ţară şi străinătate, şi care, în exil, s-a dedicat cu 

pasiune studierii mitului dacic. „Îl preocupa migraţia miturilor”, 

va rememora Pamfil Şeicaru traiectoria vieţii acestuia. Iar mai 

departe: „De aici a început una dintre cele mai interesante şi mai 

patetice aventuri spirituale ale unui exilat, operându-se o alchimie 

morală în Busuioceanu.” 9 

Mihaela Albu 

1.1.1. Translatare şi re-construire de realităţi identitare în 

spaţiu străin 

Apartenenţa la o identitate conştientizată este clar 

exprimată prin tot ceea ce au întreprins în plan cultural exilaţii, dar 

şi locuitorii de origine română din afara graniţelor. Aceste acţiuni 

s-au concretizat prin cele mai diverse iniţiative, în majoritate 

„reconstruiri” ale unor realităţi luate în „bagajul” memoriei. Ei 

au înfiinţat publicaţii în limba română – şi este de subliniat aici 

numele lor, de asemenea transpuneri ale unor realităţi familiare 

(ex. Luceafărul), dar şi simboluri clare ale nostalgiei după locul 

pierdut (Caete de dor, Dorul, Fiinţa Românească, Cuvântul 

Românesc). Chiar şi când aceste publicaţii preluaseră limba de 

exprimare a ţării de adopţie, referirea clară la conţinut o exprima 

tot numele ei. 


7473

EVENIMENT 

Alexandra 

Marinescu 

Premiul revistei Oglinda literară la Festivalul V.Voiculescu, Buzău, ed. 2011 

Draperia cade în valuri 

senzuale din negura galeriei. 

Înfiorată de atingerea caldă 

a vântului, mătasea se 

încordează, unduindu-se timid 

în lumina slabă a felinarului de 

afară, aruncând reflexii terne 

peste petalele trandafirului 

uscat de pe genunchii mei. 

Obscuritatea din cameră 

mă poartă prin timp şi spaţiu. Mă 

aflu din nou pe scena teatrului, 

în faţa mulţimii care aplaudă. 

Aplaudă un dezastru… Şi atunci l-am văzut: stătea în 

spatele sălii, lângă uşă. Zâmbea, spunându-mi din priviri 

cât este de mândru. Am început să plâng, copleşită că îl 

văd după atât de mult timp. Ce mai contează că totul a fost 

un dezastru? El e acolo. 

Stau în sală, numai scena este luminată slab. 

Rândurile cele mai din spate nici nu se văd în întuneric. 

Cortina este lăsată, geme obosită de propria greutate. 

Scena e destul de înaltă. Cum stau pe margine, 

privesc la pantofii mei turcoaz răspândind reflexii azurii în 

jur. E linişte; el se apropie încet de mine, paşii săi călcând 

uşor pe mocheta roşie. Nu vine pe culoarul dintre rânduri, 

ci din partea dreaptă a sălii. 

Se aşeză pe scenă lângă mine, îmi pune trandafirul 

pe genunchi şi mă sărută pe frunte: 

Sweet child of mine… 

Îmi şterge lacrimile cu grijă, îmi cuprinde chipul în 

palme şi se uită în ochii mei. 

Ai fost minunată. 

Ba nu. A fost dezas… 

Nu. 

Se ridică şi se duce la pianul din colţul opus al scenei. 

Se aşează, apoi îmi face semn să vin şi să stau lângă el. 

Am lăsat trandafirul pe parchetul prăfuit şi m-am ridicat. 

Când am ajuns în dreptul lui, mi-a luat mâna şi m-a tras 

încetişor, aşezându-mă pe genunchii săi. Se uită la mine 

tandru, dar trist, apoi începe să-şi plimbe degetele prin 

părul meu, în timp ce mâna stângă i se încordează uşor 

pe talia mea. 

Oftează şi-mi spune cu glas scăzut: 

Nu… nu pot să-ţi spun. Nu am voie. 

Îmi întorc privirea de la ochii lui verzi la clapele 

pianului. Îi simt privirea aţintită asupra mea; îmi ia degetele 

reci de pe pian şi le duce la buze, sărutându-le. 

Îmi cânţi, te rog? 

Zâmbeşte. 

Sigur. 

Gonite de ivirea zorilor, umbrele colţuroase ale 

mobilei cad frângându-se tăcute. Rănite de lumina 

sângerie, laturile geometrice se izbesc de trupul meu, 

sfâşiind cearşaful şi zgâriindu-mi pielea. Felinarul se 

stinge. Copacii capătă formă şi culoare tot mai mult, 

desprinzându-se din strânsoarea întunericului asemenea 

unui copil abia desprins din pântecul mamei sale. 

Închid ochii şi mă las purtată de parfumul dulce 

al dimineţii. De afară încep să răzbată gângurelile 

guguştiucilor. În cameră pătrunde tiptil lumina plăcută a 

dimineţilor răcoroase de vară. Se strecoară încet printre 

ramurile nucului din faţa ferestrei, fragmentându-se apoi, 

trecând printre fibrele de mătase ale perdelei. O rază de 

soare se aşează blând pe genunchii mei. 

Mâna stângă îmi este străbătută de o zvâcnitură 


Oglinzi separate 

scurtă, dar intensă. Îmi amintesc de cioburile oglinzii din 

hol şi mă gândesc că poate ar trebui să le strâng. Aduce 

ghinion… 

Îţi aminteşti ce ţi-am promis? 

Aud cheia răsucindu-se în încuietoare. Mă ridic 

speriată, smulsă mult prea brutal din voluptatea inerţiei în 

care mă scufundasem. 

Până să apuc să ies din dormitor, el e deja în faţa 

cioburilor. 

Le priveşte uimit, apoi se uită la mine întrebător. Îmi 

plec privirea la mâna bandajată. 

- Cu asta ce-ai mai avut? 

Ridic din umeri. Pur şi simplu îmi amintea de oglinda 

de ieri. 

- Unde ai fost? 

Mă priveşte furios. 

- Ce e treaba ta? 

Da… până la urmă, ce e treaba mea? Oftez şi ridic 

din nou din umeri. 

- Nu e… 

Trece pe lângă mine şi se duce în dormitor. Îl aud 

cum îşi caută alte haine în şifonier, schimbându-se. Mă 

întorc şi mă opresc în prag, privind la bandajul mâinii. 

Vine lângă mine, îmi apucă bărbia şi mă obligă să mă 

uit în ochii lui. 

- De ce nu ai dormit. 

- Ba am dormit. 

Ochii îi ard de furie, degetele i se încleştează pe 

bărbia mea. 

- Minţi. 

- Şi dacă ţi-aş spune că noaptea m-a rănit? 

Oftează şi îmi dă drumul. Se duce la fereastră, dând 

uşor din cap. Se întoarce apoi către mine furios, cu un 

pumn încleştat. Ridică palma deasupra mea, oprindu-se 

apoi brusc. 

- Te-aş crede. 

Se aşează pe marginea patului, obligându-mă să 

stau pe genunchii lui. Îmi cuprinde obrazul drept în palmă 

şi mă obligă din nou să mă uit în ochii lui. 

- Iartă-mă. 

- Te iert. 

Deşi văd foarte clar furia din privirea ta, încordarea 

din glas, minciuna din atingere. 

Mă dă deoparte, se ridică şi îşi ia cămaşa. 

- Trebuie să plec. 

- Ştiu… 

Iese din cameră şi se duce la bucătărie. Mă ridic cu 

gândul să strâng cioburile din hol. Ne întâlnim exact la 

mijloc, rămăşiţele oglinzii stând între noi. Îşi bagă pachetul 

de ţigări în buzunar, apoi mă sărută pe frunte. 

Deschide gura să-mi spună ceva, dar renunţă, 

întorcându-se către ieşire. 

Îl urmez, adunând în gând toţi anii de ghinion adunaţi 

de la toate oglinzile sparte. 

- Aiana, întoarce-te la mine. 

Glasul lui mă smulge din nou din visare. Palmele lui 

mari îmi ţin strâns umerii. 

- Sweet child of mine… Vino. 

Mă sărută pe frunte, închide uşa de la intrare şi 

se duce la cuier de unde îmi aduce pantofii turcoaz. Îmi 

întinde apoi sacoul său, se uită la mine şi zâmbeşte. 

Ia cheile, mă trage după el afară pe scara blocului. 

Se întoarce şi încuie uşa, apoi mă ia de mână. Îmi întinde 

cheile; îi zâmbesc. Mi-a fost dor prea mult timp.

ÎN CĂUTAREA SINELUI 

Dumitru 

C-tin-Dulcan 

Poate părea ciudat ca un medic să vorbească despre 

arta unui poet, la fel cum ar părea ciudat ca un poet să 

vorbească despre arta unui medic. Şi totuşi, între noi sunt 

multe afinităţi, multe încărcături sufleteşti, dar cea mai 

concretă este distanţa dintre locurile noastre natale, „de o 

bătaie de inimă” cum îi place poetului să spună. Suntem 

megieşi, cum s-ar fi exprimat Creangă, vecini de judeţ – Olt 

şi Argeş. 

De Ion Andreiţă nu poţi să nu rămâi marcat din 

prima clipă în care îl cunoşti. Un om simplu, neafectat, 

neautoconfecţionat, un om blând, cald, generos, un om 

care împrăştie în jurul său numai iubire frăţească şi lumină. 

Însuşi modul în care îşi apelează interlocutorul, uzând 

de cucernicul termen de „frate”, spune suficient despre 

lumina sufletului său. „Fratelui” Ion Andreiţă nu-i este deloc 

greu să respecte dezideratul major al învăţăturii christice 

– acela de a-şi iubi şi ierta semenii. În scrierile sale în 

proză, în reportaje, în poezii, nu vom găsi decât amprenta 

sentimentelor de preţuire şi de iertare pentru semeni. Vorba 

sa aşezată, însoţită de un zâmbet cald, îmbietor şi optimist stârneşte interlocutorului 

său o necondiţionată şi bruscă simpatie. Aşa 

l-am perceput şi l-am asimilat eu, în scurtele noastre întâlniri, pe poetul şi scriitorul 

Ion Andreiţă. 

Poetul şi prozatorul Ion Andreiţă îşi extrage seva îndeosebi din universul satului 

românesc aflat în pragul evenimentelor postbelice care s-au năpustit ca o avalanşă 

asupra sa, un univers în care tradiţiile, venite din străbuni, erau încă prezente prin 

basmele cu zâne şi zmei, prin descântece, prin blesteme şi prin snoave, prin patimi şi 

drame. 

Deşi lansăm astăzi un volum de poezii (”101 poeme”, Editura Biodova, 2010) aş 

vrea să ilustrez doar printr-un singur exemplu umorul fin şi sănătos, adaptat la lumea 

satului românesc, extras din proza lui Ion Andreiţă („O zi de toamnă”, Ed. Eminescu, 

1997). Voind să atragă cât mai mulţi adepţi de la sate în Frontul Plugarilor, în anii 

de început ai marilor frământări sociale de la noi, un activist le arată într-un tablou 

pe creatorul şi şeful acestui partid, dr. Petru Groza. Ca să fie cât mai convingător le 

spune sătenilor adunaţi în jurul său că Petru Groza este cel ce a adus bumbac în ţară. 

Şi pentru a se lămuri că a fost bine înţeles, verifică: „Ia să vedem, acu aţi învăţat? 

Cine e, bă, ăsta?”. Şi arată din nou spre tabloul din perete. Şi cu sarcasmul specific 

ţăranului român, cineva răspunde: „Petru Bumbac care a adus groaza în ţară”. De-al 

dracului răspundea aşa... Şi Petru Bumbac! Şi Petru Groza... şi Petru Bumbac... până 

se prăpădeau de râs, nepricopsiţii”. 

Constatăm aşadar, că Ion Andreiţă este un autor polivalent, bine înscăunat la el 

acasă şi când scrie proză scurtă, în care dovedeşte o reală măiestrie, şi când îşi lasă 

sufletul să se distileze în versuri de o sacră frumuseţe. Din lira spiritului său plin de 

tumultul creaţiei, erup şi bucuria iubirii şi tristeţea plecării şi înţelepciunea filozofului şi 

elegia despărţirii ineluctabile. 

Poezia lui Ion Andreiţă se adresează deopotrivă minţii şi sufletului, impresionează, 

reţine, tulbură şi înalţă prin mesajul său care se impune irepresibil şi de neuitat. Iată 

câteva exemple de admirabilă reuşită a poetului. Efectul estetic şi psihologic al repetării 

rimei îl întâlnim în poezia Baladă de dragoste: „Lunecai pe valuri nălucă / Năucă / 

Blestem de baladă veche / Cu o mie de cântece ale mele /În ureche.” 

Ritmul specific descântecelor din lumea arhaică îl găsim în multe din poeziile 

inspirate de acolo, aşa cum ne apare şi în poezia Cine: „Cine te-aduse / De mi te puse 

/ Inimii salbă / Cunună dalbă / Floare pe suflet / Şi pe răsuflet”. 

Iată şi un blestem: „Să arzi cum arde-o faclă căpătâi / La fiecare moarte de idee 

/ Să-ţi fugă numele pe-un schiu de foc / O dată fată, veşnică femeie”. (Inscripţie pe 

un inel de logodnă). Aş reţine profunzimea şi ineditul redate prin versul : „La fiecare 

moarte de idee”. Cu adevărat, fără să realizăm, în goana noastră după idei, şi „ideile 

mor”. Elegie, meditaţie la efemeritatea lumii şi tristeţea cosmică a satului condamnat 

la veşnicie şi uitare : „E linişte-n Poiana lui Iocan / Doar Moromete scurmă îndărătnic / 

Cenuşa risipită peste ani / Cârpind ograda cu uluci părelnic. (…) Ci iar scurge vântul prin 

salcâmi / Şi va lovi tăcerea an de an: S-a stins cel mai ţăran dintre români – E linişte-n 

Poiana lui Iocan”. (Poiana lui Iocan). 

Şi o superbă, neobişnuită invenţie stilistică, în poezia dedicată lui Nichita Stănescu 

: „De demâine de demâine / Ne vom face poate pâine / Altui vis şi altui dor / Cu obrazul 

rugător”. 

Expresia satirei cu ecouri eminesciene, când se adresa tinerilor din vremea sa, 

o întâlnim crud şi foarte realist exprimată în poezia Unor sintagmişti: „Sintagmişti cu 

floarea scurtă / Şi cu fructul mort în floare // Când cu plată linguşeală / Uneori vi se 

plăteşte / Vă apucă răguşeala / Pupând mâini, lingând la deşte”... 

Una dintre cele mai frumoase poezii, în opinia mea, nu numai ale autorului, ci şi 

din literatura noastră, este cea intitulată Acasă: „La umbră de pământ şi oase / Trag 

plopii cerul spre apus / Mărgeluieşte satu-n case / Şi luna nu-i, nici stele nu-s”. 

Memorabile şi sfâşietoare versuri pentru cel ce, chemat de amintirile locului natal, 

se întoarce peste ani şi nu mai găseşte decât „umbră de pământ şi oase”. Să observăm 

că nici un cuvânt nu este pus aici gratuit, doar pentru rimă. Şi ce original vers: „Trag 

plopii cerul spre apus”. Ce imagine dătătoare de fiori, exprimată prin plopii a căror 

frunză, se ştie, nu încetează niciodată să se mişte, bătând încontinuu măsura timpului 

scurs implacabil peste satul care este „tras”, împins inexorabil spre apusul vieţii sale. 


LECTOR 

Iar versul „Şi lună nu-i, nici stele nu-s” ne 

redă magistral tristeţea pustiului, aşternută 

peste o lume ce nu mai este. 

(Îmi amintesc, din peregrinările mele 

prin lume, de sentimentele pe care aidoma 

le-am avut când, aflându-mă la Pompei, 

oraşul acoperit de cenuşa fierbinte şi 

sufocantă a Vezuviului în urmă cu două 

mii de ani, spre seară am coborât pe o 

străduţă pustie, la cimitirul antic. Lumina 

care dispărea în apus îşi trimitea ultimele 

sale raze peste sarcofage şi peste băncile 

de piatră, acum pustii, care aveau rolul de 

adăstare şi veghe pentru rudele morţilor. 

Lumina aceea palidă, care se lupta cu 

crepusculul, pe cale să o învingă, realiza 

un spectru sinistru al morţii, subliniat de 

liniştea absolută şi înfricoşătoare. Eram 

acolo singur, venit să-i surprind şi ultima 

impresie pe care mi-o putea oferi tăcerea 

pietrelor tombale. Şi impresia aceea 

cutremurătoare a efemerităţii noastre, una 

dintre cele mai mari enigme asupra căreia 

Universul păstrează o eternă tăcere, îmi 

dă şi astăzi fiori). 

Dar pentru a rupe puţin firul 

„iremediabilei tristeţi”, voi aminti de o 

superbă invocaţie a poetului Ion Andreiţă: 

„Ulcior cu apă vie şi vecii / Surâs de 

curcubeie peste creste / Cine te-a scos în 

drum? De unde vii? / Şi care-i rămuroasa 

ta poveste?” „Rămuroasa poveste”, din 

nou o metaforă pe care o găsim doar în 

marea poezie, scrisă de un mare poet, un 

clasic indubitabil, chiar dacă pare întârziat 

într-o lume a disfoniilor, a scrâşnetelor de 

roţi înfrânate şi a zgomotelor asurzitoare. 

Acesta este Ion Andreiţă. 

Şi exemplele convingătoare pentru 

aserţiunea noastră curg. Iată alte versuri 

de o copleşitoare frumuseţe şi adâncă 

simţire. „Mamă...”: „M-ai scăldat cu apă 

nouă / Furată în zori, pe rouă, / Când se 

stingeau stelele / Şi-ţi umpleau ulcelele... 

(…) Ai topit în mine jalea / Ca-n drumeţ 

topită calea / Ai stins lacrimi şi ispite / Cu 

nădejde împletite”. De asemenea, alte 

versuri adresate Mamei: „Mama mea cu 

vorbe-adânci / Viaţa trăită pe brânci, / 

Umbră risipită-n lunci / Mama mea, cu 

vorbe-adânci”. Această strofă, după mine, 

absolut antologică, ilustrativă pentru toate 

mamele noastre, ale celor născuţi în satele 

româneşti, nu poate fi înţeleasă decât 

de către cei care au în sânge universul 

acestei lumi. Aceste mame şi-au risipit 

viaţa chinuindu-se „pe brânci” pentru ca 

urmaşii lor să aibă o altă soartă. S-au rugat 

la stele, s-au rugat în genunchi...Gentil şi 

recunoscător şi tatălui său, poetul aruncă 

o umbră de tristeţe şi asupra destinului 

său: „Cântă vinul, plânge tata / Sapa zace 

răsturnată – / Doar pământul bun din luncă 

/ Înţelege, şi-l aşteaptă”... 

Voi încheia prin câteva citate din 

două poezii-testament: „E un ceas anume 

/ Când trebuie să fii / Numai tu / Copac 

despletit / De ultima frunză (…) E-un ceas 

anume / Când rămânem cu nimeni”. (Ora 

tristeţilor). Şi: „Iată, / Îmi împart sufletul 

fiecăruia // Luaţi-l / Bucuraţi-vă cu el”… 

(Vernisaj). 

Ce se poate spune, la finalul lecturării 

acestor poezii de excepţie, din ce în ce mai 

rare astăzi? Mai întâi, cu adevărat, poetul 

Ion Andreiţă poate exclama cu certitudine: 

Exegi monumentum aere perennius, 

asemenea lui Horaţiu (Mi-am ridicat un 

monument mai tare decât bronzul). Nu 

mai are nevoie de apelul la posteritate. 

Şi l-a ridicat singur. În al doilea rând, 

parafrazându-l pe Arghezi, nu pot decât să 

spun şi eu: Carte frumoasă, cinste cui te-a 

scris! 

7475

INTERVIU 

,,Am început să scriu şi 

să văd cu scrisul.“ 

-numele la naştere: Pop Silaghi Gheorghe, 

-s-a născut în cătunul Tireac, sat Tătăreşti, în judeţul Satu Mare, la 1 mar tie 1951. 

-a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. 

-este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti 

(U.Z.P.) şi al PEN-Clubului Român. -este fon dator, editor şi realizator al revistei Poesis, 

Satu Mare (din 1990 până în prezent) şi al Festivalului Internaţional „Frontiera Poesis” din 

Satu Mare (15 ediţii). 

-a lucrat la instituţii de cultură din municipiul Satu Mare. 

-în pre zent este director al Direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural 

naţional a Judeţului Satu Mare. 

Activitatea literară: 

Debut literar în revista Familia (nr.1, ianuarie, 1973) cu o prezen tare a poetului 

Ştefan Aug. Doinaş – Un voluptuos al imaginii 

Debut editorial – Caietul debutanţilor, 1979, Editura Albatros, Bucureşti. 

A publicat cărţile: 

● poezie – Frontiera dintre cuvinte, 1988; Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991ş Oraşul 

de sub varul pereţilor, 1994; Tratat despre Ochiul Orb, 1996; Femeia din Ev-Mediul odăii 

(antologie), 1996; Gheara literei, 1998; Scrisul agonic (antologie), 1999; Nord, şi dincolo 

de Nord, 2001; Stânci nupţiale, 2003; Monograme pe Pietrele Nordului, 2005; Alte poeme 

din Nord, 2007. 

● critică – Saeculum. Metafizică şi polemică, 1995; Cultură şi lite ra tură în ţinuturile 

Sătmarului. Dicţionar: 1700-2000, 2000; Cronicar pe Fron tiera Poesis, Princeps Edit, Iaşi 

2007. 

● ediţii bilingve – Augenlieder, gedichte, trad. Christian W. Schenk şi Simone 

Reicherts-Schenk, Dionysos, Germania, 1996; Tra tat despre Ochiul Orb/Traite sur l’Oeil 

Aveugle, trad. Sabrina Russo, Fundaţia Culturală Libra/Editura Humanitas, Montreal, 

2004; The North and beyond the North, trad. Olimpia Iacob, Libra, 2006; Do severe I dalşe 

od severa, trad de Miljurko Vukadinovič şi Adam Puslojič, Belgrad, 2007. 

Este deţinătorul premiului literar pentru 

poezie al Târgului Esti val de carte – Neptun (1994) 

şi al Salonului de carte şi publicistică – Cluj, Oradea 

(1994); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor 

– Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru critică 

„M. Zaciu” al Galelor Literare Radio Cluj, 2001; 

Marele Premiu „N. Stănescu” al Serilor de Poezie 

de la Deseşti (1997); Premiul „Corona Carpatica” al 

Asociaţiei de Literatură şi Artă Uniunea Scriitorilor 

din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina (2003). 

Ordinul Meritul Cultural, categoria A, 

literatură, în grad de Cavaler (2004). 

A fost tradus şi a publicat poezie în limbile: 

slovacă, fran ceză, germană, engleză, maghiară, 

letonă, sârbă, chineză, suedeză, italiană. 

Este un om plin de înţelepciune,modest şi 

serios. 

Deşi a ajuns domn nu-şi uită rădăcinile şi îşi 

cântă în scrisul său zona frumoasă din care vine cu 

atâta căldură şi simţire că ce-l care citeşte se vede 

acolo şi iubeşte instantaneu acele locuri. 

George Vulturescu 

Adalbert GYURIS:– Credeţi că locul naşterii influenţează şi poate modela viaţa 

unui om? 

George VULTURESCU:-Locul naşterii are o importanţă covârşitoare pentru un 

creator. Energetica lui (acţionând din pietre, ape, arbori şi ierburi, pământuri şi mlaştini) 

acţionează asupra noastră benefic sau malefic. Descoperim asta prin timp, devreme sau 

târziu, dar o purtăm latent în ţesuturile trupului, precum proprietatea rocilor de-a produce 

scântei sau a sevelor de plante de-a tămădui rănile. 

Toată mitopoetica „Nordului” din poemele mele (Nord, şi dincolo de Nord, Stânci 

nupţiale, Monograme pe Pietrele Nordului, Alte poeme din Nord), leit-motivele lor (Pietrele 

Nordului, apele, vraja stihiilor vegetale, cuţitul costobocilor din care mă trag, lupii din sihle) 

au fost „hotărâte” de această sarcină energetică a locului natal-cătunul Tireac, rămăşiţă a 

vechilor codri ai Chioarului şi Sălajului. „Mâna care scrie şi mâna de pe cuţit”, un sâmburenucleu 

al multor poeme, vine în mişcarea de rotunjire a arabescurilor literelor din alte 

mişcări pe care simt că le-au executat înaintea mea tăietorii de arbori, fântânarii (precum 


Adalbert Gyuris 

tatăl meu), cioplitorii în piatră. 

Însă, din păcate, această substanţă 

(a „tiparelor eterne”, ar zice L. Blaga) a 

fost hrană doar poetului de mai târziu: 

tânărul care a plecat din sat, căutânduşi 

de lucru în alte oraşe, apoi muncind 

ca să poată urma o facultate, a suferit 

din cauza acelui loc marginal pierdut pe 

harta judeţului Satu Mare. Dar în „celula 

sufletului” găseam mereu un strop din 

„apa vie” a locului natal, a înaltei morale 

pe care mi-au dat-o oamenii lui, a 

semnificaţiilor profunde dintre oameni şi 

lucruri. 

– Cum aţi început să scrieţi şi când 

v-aţi dat seama că scrisul este menirea 

dumneavoastră? 

-Cred că am fost provocat să 

scriu, să mă refugiez în scris ca după un 

paravan protector. Viaţa a vrut să mi se 

întâmple un accident, la o vârstă crudă 

(6 ani), când, în curtea unui vecin, miam 

pierdut vederea ochiului stâng. Am 

devenit, în comunitatea micului cătun, 

ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător 

de semn pe faţă. Pentru un copil – între 

alţi copii – e greu de suportat. Poreclelor 

din lumea satului nu le poţi face faţă: 

am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, 

m-am retras în mine însumi. Colindam 

pădurile, dealurile şi văile Homorodului 

– totul părea o oglindă care-mi arăta un 

chip întreg: un alt ochi se deschidea în 

mine. Am început să scriu şi să văd cu 

scrisul. 

– Credeţi că poezia ţine de 

sentimente sau mai degrabă de 

construcţie? 

-Poezia adevărată „se ţine” (ca să 

vă folosesc propria expresie) de poala 

lumii precum un copil de mâna mamei. 

Ea e şi sentiment, şi construcţie şi mult 

mai mult: e participare la un ritual care 

te aşează în centrul lumii şi în centrul 

universului. E misterul acela esenţial 

„care ne leagă cu absolutul şi care face 

din noi altceva decât nişte marionete 

funebre sau ridicole”, ca să-l îmbrăţişez 

în gând pe Cioran. 

În cazul meu poezia devine un 

proces de developare: de pe o 

peliculă fină a memoriei (pornind de 

la „locul natal”) pe care s-au suprapus 

straturi, pulberi de imagini, limbaje, 

semne. E o operaţie (construcţie?) grea 

î

de-a descifra semnele acestor inscripţii, 

o lectură cu care pot intra în relaţie cu 

ceilalţi şi care mă integrează şi pe mine 

în „lectura” celorlalţi. 

– Poezia poate salva frumuseţea 

care azi riscă să fie măcinată de partea 

materială? 

-„Frumuseţea lumii” pe care 

a văzut-o în profunzimile sufletului 

omenesc un scriitor precum Dostoievski, 

este aceeaşi prin vreme. Unii o 

înfăptuiesc prin osârdia sufletului, alţii o 

cumpără, unii se lasă orbiţi de ea, alţii 

pot trăi fără să le pese de partea de 

divin, de comuniunea cu sacrul pe care 

o putem avea conştientizând-o. Poezia 

nu cred că poate avea întrebuinţări 

farmaceutice, ca remediu; nu cred că 

se manifestă după curbele contabile – 

cumpărând sau investind la timp. Şi: 

frumuseţea nu e niciodată „pe moarte”, 

noi suntem pe moarte, noi suntem 

de salvat. Poezia e doar o cale spre 

frumuseţe, o credinţă în frumuseţe, ”în 

miezul ei ultim, ca posibilitate specifică a 

existenţei” (Heidegger – Fenomenologie 

şi Teologie). O avem sau nu o avem … 

-Poetul poate remodela lumea, 

pentru a o retrăi şi apoi pentru a o 

retransmite celor ce iubesc poezia? 

-Am să vă relatez ceva, extraordinar 

pentru mine. Într-o zi, bunicul meu Achim 

(un protector al copilăriei mele), m-a luat 

în grabă pe calul său: „Vino, să vedem 

fulgerele!”. Era pe la amiază, dar cerul 

se întuneca de nori negri. M-a dus la 

lespezile de pietre din Poiană. Am stat 

în ploaie, în vânt, sub grindină. Fulgerele 

cădeau pe pietre ca nişte şerpi metalici, 

de oglinzi, care se spărgeau în ţăndări 

într-un hohot şi scrâşnet al naturii din 

jur. Un fulger a traversat un brad falnic 

din apropiere (l-a sărutat? jupuit?) şi l-a 

preschimbat în văpaie, în scrum. Nu ştiu 

cum poate poezia „remodela lumea”, 

dar eu încerc să redau frumuseţea 

acelui brad fulgerat. Poezia e ca roza lui 

Paracelsus (Borges, desigur): trebuie să 

refac bradul din scrum. Scriu ca să redau 

acea frumuseţe sălbatică a energiilor 

Nordului meu în care omul era în 

comuniune cu universul şi anotimpurile. 

– Credeţi că cei „însemnaţi” sunt 

aleşi să lase ceva în urma lor? 

-V-am vorbit despre sensurile celor 

„însemnaţi” în viziunea lumii satului meu. 

Oameni cu buză de iepure, bâlbâiţi, 

femei care au albit într-o noapte, bărbaţi 

cu degete lipite: unii erau percepuţi ca 

purtători de malefic, nu erau acceptaţi 

la adunări, în strana bisericii. Dar 

erau acceptaţi în zilele carnavalului, a 

sărbătorilor de peste an, la şezătorile din 

jurul focurilor. Dar sub semnul tumefiat 

al unora, dacă ştii să descifrezi, e atâta 

suferinţă care se lasă deschisă în faţa 

ta ca o oglindă vrăjită, precum se lasă 

deschise, celor aleşi, cerurile în noaptea 

de Paşti. 

Un „însemnat” era şi Ceauşescu: 

care era bâlbâit. Priviţi-i pe cei 

„însemnaţi” care ne conduc azi: putem 

„citi” din expresia, limbajul şi gestica lor ce va rămâne după ei în plan istoric. Dincolo, în 

planul artei, dacă n-ai cutremurul semnului de har, dacă nu ţi l-ai descoperit, evident nu 

vei lăsa nimic valoros în urmă … 

– Contează în viaţă dacă întâlneşti omul potrivit şi dacă are importanţă prietenia în 

formarea eului? 

– Da, contează enorm. Să ne amintim câte pilde ale ucenicilor, câte „probe” sunt 

ca să-şi poată întâlni/ accepta „învăţătorul”, „maestrul”, „gurul”. E vorba de acele „întâlniri 

admirabile” în care, adesea, întâlnindu-l pe altul te regăseşti pe tine însuţi. În cazul meu 

au fost trei asemenea „întâlniri”: la facultate, la Cluj, cu admirabilul eminescolog Ioana Em 

Petrescu (la care mi-am dat lucrarea de licenţă); cu Şt. Aug. Doinaş care semna „Poşta 

redacţiei” la revista „Familia”. Am debutat cu prezentarea lui intitulată „Un voluptuos al 

imaginii: George Vulturescu” (nr. 1, ianuarie, 1973). A treia a fost cu monahul de la Rohia, 

Nicolae Steinhardt. Rândurile cronicii sale, la cartea de debut (apărută „în regie proprie” 

la Ed. Litera – Frontiera dintre cuvinte), le-am purtat printre scriitorii generaţiei mele ca 

pe un „buletin de identitate” (Steaua, nr. 3 1989). Toţi trei au „lucrat” asupra lutului frenetic 

care eram, fiecare dându-mi, în felul său, un „brânci” spre propriile tipare. 

Cred, de asemenea, în rolul „prieteniilor formatoare”. Am avut şansa să leg câteva 

„prietenii literare” prin întâlniri la Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ (realizate de Daniel 

Corbu) şi Piatra Neamţ, apoi la cele de la Sighişoara, Sighet, Bistriţa, Cluj, Oradea. 

Profesorii „de poezie” care ştiau să ne aşeze în lumină atunci erau Laurenţiu Ulici şi 

Marin Mincu. După 1989 un nucleu energetic a fost Mircea Nedelciu, cu întâlnirile ASPRO 

(câteva şi la Satu Mare), o asociaţie care ar fi remodelat instituţia Uniunii Scriitorilor dacă 

dispariţia prematură a liderului nu s-ar fi întâmplat. Revista Poesis, pe care am înfiinţat-o 

în 1990, s-a constituit pe baza acestor 

„prietenii literare”, a unor aspiraţii în care am 

crezut şi m-am dedicat lor. 


INTERVIU 

– Se deosebesc poeţii, scriitorii şi 

ziariştii de la „centru”, din Bucureşti faţă de 

cei din provincie? 

-Da, se deosebesc. Noroc că nu 

m-aţi întrebat prin ce se deosebesc … Dar 

pentru că particip frecvent la numeroase 

colocvii şi manifestări culturale în toate 

regiunile României, vă voi spune că am 

întâlnit scriitori de o mare probitate morală, 

generoşi, deschişi spre ceilalţi. O parte din 

aceste calităţi le regăsesc la scriitorii din 

Consiliul Naţional al U.S., din care fac parte 

de câţiva ani buni (din partea filialei U.S. din 

Cluj) şi unde sper că designaţia aceasta – 

provincie/ centru – va dispare treptat … 

– Scoateţi una dintre cele mai bune 

reviste din ţară. Cum e să lucrezi la revista 

„Poesis” şi care este scopul acestei reviste? 

-Am fondat revista „Poesis” la Satu 

Mare în 1990 (primul număr a apărut în 

februarie). De la al doilea număr i-am dat subtitul „Revistă de poezie”, aşezând în centrul 

problematicilor ei poetul şi cartea de poezie, studiile de critică şi investigaţie a poeticii, 

traducerile de poezie. Încă din 1990, toamna, i-am adăugat revistei tipărite o „revistă 

vorbită” – a colocviilor de poezie de la Satu Mare în cadrul cărora am decernat premiile 

anuale „Poesis” (pentru Opera omnia, cartea de poezie a anului, debut-poezie, critică, 

traduceri-poezie, reviste literare care promovează poezia). În 1993 am avut la Satu Mare 

şi un Salon al Editurilor de Poezie (SEP), dar n-am mai reuşit să-l continuu datorită lipsei 

de sprijin financiar. 

Întrebarea D-voastră îmi trezeşte însă un oarecare zâmbet: spuneţi „cum e 

să lucrezi la revista Poesis …” Trebuie să ştiţi că n-am avut niciodată o „redacţie”: 

angajaţi, un sediu, un telefon al redacţiei. Revista a fost acolo unde eram eu: întâi 

la Casa municipală de cultură (unde eram director, în 1990), acum la Direcţia pentru 

cultură şi patrimoniu a judeţului Satu Mare pe care o coordonez. Numerele pe care 

le-am tipărit au fost realizate în timpul meu liber, pe lângă obligaţiile mele de serviciu, 

fără să am altă retribuţie decât aceea de la locul de muncă. Am învăţat, pe parcurs, 

paginare şi tehnoredactare şi am rezolvat relaţia de curierat – răspunsuri scriitori, 

telefoane pentru materiale şi, cel mai greu lucru, găsirea unor sponsori pentru costurile 

tipografice. Instituţiile de cultură, după cum ştiţi, nu au fonduri financiare pentru tipărituri 

„literare”. În ultimii ani am primit sprijinul constant al redacţiei ziarului „Informaţia Zilei” şi 

al instituţiilor locale – primărie, Consiliul judeţean. Dar visul meu a fost, desigur, să pot 

lucra într-o redacţie adevărată … 

-Stimate domnule Vulturescu mulţumesc pentru acest interviu de mare 

sensibilitate.Vă doresc toate cele bune şi încă multă inspiraţie pentru viitor. 

A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră.Mulţumesc pentru tot ! 

7477

NOTES 

Puterea tribului sau din humusul 

fertil al subconştientului 

Suma zilelor de Isabel Allende 

Suma zilelor [LA SUMA DE LOS DIAS] 

– Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 

2007, traducere din spaniolă de Cornelia 

Rădulescu – este o operă autobiografică, 

alcătuită ca un lung monolog, având-o ca 

destinatar pe fiica prematur dispărută a 

scriitoarei, Paula, devenită personaj eponim 

într-unul dintre romanele acesteia. Ca şi în 

cazul scrierii menţionate, dar cu mai multă 

detaşare, aici autoarea face, poate mai mult 

decât alţi scriitori, o acţiune cathartică, după 

cum mărturiseşte, putând ulterior să-şi asume 

cu şi mai multă împăcare viaţa în continuare, 

după ce, dispariţia fetei o determinase iniţial, 

cum era firesc, să se acuze că n-a făcut şi mai 

mult, adică imposibilul, să-şi salveze copilul de 

boala ereditară incurabilă care l-a lovit. 

Şi cum în viaţă naratoarei problemele 

se ţin lanţ sau chiar pare că ea însăşi le atrage, 

recăsătorindu-se târziu, după patruzeci şi cinci 

de ani, cu americanul Willie Gordon, după ce 

primele căsătorii ale amândurora eşuaseră, 

Isabel îşi asumă şi grijile acestuia, în special 

pe cele create de copii, mai ales de Jennifer, 

fiica vitregă, rătăcită prematur în lumea – sau 

mai exact ne-lumea – declasaţilor, dominată 

de droguri, prostituţie… 

Cu verva ei de nestăvilit, Isabel Allende 

aduce şi în această carte informaţii dense 

despre aproape toţi cei care fac suma zilelor, 

radiografiind lumea prin care trece şi lăsând 

reportaje care să dea seama despre aceste 

treceri. Astfel, urmărind, de pildă, destinul 

Sabrinei, fiica lui Jennifer, de care, în situaţia 

ei gravă, mama nu are cum să se îngrijească 

şi, în consecinţă, e adoptată de un cuplu de 

lesbiene, Fu şi Grace, naratoarea pătrunde 

în Centrul de Buddhism Zen 

în care trăiesc acestea şi 

dezvăluie aspecte ezoterice ale 

unui univers uman, uimitoare 

pentru lumea obişnuită. 

Împletind datele 

prezentului cu amintiri, 

scriitoarea îşi perpetuează în 

felul acesta, dincolo de moarte, 

legătura cu fiica, al cărei statut 

de confidentă se accentuează, 

dar, în acelaşi timp, atenuează 

impresia aproape naturalistă 

pe care o generează tabloul 

bolii ei, îndeosebi în faza finală. 

Confesiunea aceasta este 

totodată şi o justificare faţă 

de fiică: îşi cere iertare pentru 

că-i supravieţuieşte, arătându-i 

motivele care nu i-au dat, la 

rându-i, voie să moară şi ea, 

acestea fiind reprezentate de 

propria-i mamă rămasă în Chile, alături de 

unchiul Ramón, fiul Nico, nora Celia, cei trei 

nepoţi, soţul actual, Willie, pe care-l simte 

ca jumătatea androginică etc. De pildă, îşi 

aminteşte cuvintele mamei, din Chile, cu care 

are o corespondenţă susţinută, zilnică: „Nu 

mai spune că vrei să mori că-mi frângi inima”, 

iar apoi comentează: „Ea nu era singurul 

motiv pentru care merita să trăiesc: îi aveam 

pe Willie, pe Nico, pe Celia şi pe cei trei nepoţi 

care veneau să mă trezească, cu mânuţele 

lor lipicioase şi sărutările umede, tustrei încă 

în pamperşi, transpiraţi şi mirosind a biberon”. 

Atmosfera de clan este susţinută – 

aparent paradoxal – de absenţa fizică a 

Paulei, devenită pentru toţi, oameni maturi 

sau doar copii, o prezenţă spirituală intensă. 

E un clan / trib aparte. De pildă, Bunica Hilda, 

fermă în convingerile ei străvechi, vrea totuşi 

să experimenteze, alături de celelalte membre 

mai tinere – nepoate, strănepoate – „iarba”, îi 

cere uneia dintre ele să-i facă găuri în urechi, 

analizează „protezele” siliconate al Tabrei, 

prietena lui Isabel etc. 

Dincolo de poveştile unor vieţi şi de 

cele ale tribului în ansamblu, cartea lui Isabel 

Allende este însă şi o pledoarie împotriva 

extremismului de orice fel, a discriminării, 

rasiale, religioase etc., pe care o consideră 

responsabilă de aproape tot ce este rău 

la scară planetară: „violenţele din Bosnia, 

din Orientul Apropiat, din Africa, excesele 

talibanilor din Afganistan şi alte lucruri aparent 

fără legătură erau determinate atât de ura de 

rasă, cât şi de cea religioasă”. 

Acţiunea se desfăşoară, în cea mai 

mare parte, în SUA, începând din anii ’90, 

dar: „Trăiam ca într-un trib, după modelul 

chilian, eram mereu împreună” – după 

cum mărturiseşte naratoarea. Tradiţia şi 

modernitatea coabitează în familia chilianoamericană: 

sunt aplicate, deci preţuite, 

aspecte de viaţă perpetuate din generaţie în 

generaţie, însă respectul pentru tradiţie nu 

exclude noul, iar un barometru al relaţiei cu 

modernitatea este Bunica Hilda, pentru care, 

spre exemplu, homosexualitatea este o latură 

a vieţii care trebuie asumată, chiar dacă nu e 

văzută cu admiraţie, în timp ce alte forme de 

manifestare a lumii contemporane sunt mai 

de grabă criticate, pentru că de respingere 

nu poate fi vorba. Democratic, mai ales în 

lumea tuturor posibilităţilor, totul e permis. 

De exemplu, din faptul că 

mamele adoptive ale Sabrinei 

sunt „lesbiene, buddhiste şi 

vegetariene” o deranjează doar 

ultima trăsătură şi, vizitându-le 

la Centrul Zen, le propune „să 

mănânce hamburgeri, să bea 

margarita şi să joace poker”. 

Convingerea pe care 

şi-o construieşte naratoarea, 

întreţinută de existenţa clanului 

în preajma sa, şi pe care şi-o 

repetă, instituind-o ca pavăză 

este că „nu mi se poate 

întâmpla nimic rău, răul a plecat 

pentru totdeauna, spiritul Paulei 

ne veghează”. 

Pentru că scrisul 

reprezintă pentru ea un 

alt antidot în faţa disperării 

produse de moartea fiicei, în 

mod firesc îi acordă un spaţiu 

important şi, în consecinţă, nu poate să-i 

scape ingratitudinea pe care, prin fel de fel 

de voci, o manifestă adesea societatea faţă 

de artă, pe care, în subsidiar, o consideră o 

inutilitate la îndemâna tuturor celor care ar 

avea timp s-o practice. 

Elocvent este, în acest sens, un 

fragment dintr-o conversaţie avută de 

scriitoare la un cocktail, la San Francisco, la 

care participă, la insistenţele lui Willie, cu un 

dentist, care o abordează cu un „Salut, eu 

sunt David, îmi pare bine”, iar apoi, plusând, 

o întreabă ce face, şi, deşi recunoaşte că ar 

fi putut da o mulţime de alte răspunsuri, îi 


Mioara Bahnă 

spune doar „sunt romancieră”. Replica din 

partea interlocutorului, deloc surprinzătoare 

pentru cei din lumea cărţilor, exprimă, aşa 

cum arătam mai sus, percepţia asupra artei, a 

procesului de creaţie în general, pe care o au 

inclusiv unii care se pretind a fi intelectuali: „Nu 

mai spune! Vai, ce interesant! Când o să ies la 

pensie, am să scriu şi eu un roman”. Şi fiindcă 

lui Isabel numai replicile nu-i lipsesc, urmarea 

e pe măsură – de fapt, invers proporţională 

cu cei o sută cincizeci de centimetri lungime 

ai ei, de care face haz de necaz: „Când am 

să ies la pensie, am să-mi scot măselele!” 

Meditând asupra acestei percepţii eronate, ea 

dezvăluie aspecte din culisele vieţii scriitorului: 

„S-ar zice că a scrie romane e la fel de simplu 

ca a planta muşcate. Eu stau zece ore pe zi 

înţepenită pe scaun, răsucind frazele de o 

mie de ori ca să le fac să sune cât mai bine. 

Mă chinui cu subiectele, mă implic în viaţa 

personajelor, studiez, corectez, redactez, 

revăd traduceri, ba mai şi bat lumea ca să-mi 

promovez cărţile cu tenacitatea unui vânzător 

ambulant”. Ulterior, referindu-se la tentativele 

de roman – într-un târziu fructificate, totuşi! – 

ale lui Willie, afirmă: „scrisul e ca o scamatorie: 

n-ajunge să scoţi iepuri din joben, mai trebuie 

şi s-o faci cu eleganţă”. 

Suma zilelor este, aşadar, un 

palimpsest, o carte autobiografică, o 

metaoperă, un metaroman, scriitoarea 

revelând lumile care se îngemănează în 

interiorul ei. Devenite secvenţe sine qua 

non ale aceluiaşi întreg, acestea evidenţiază 

dragostea extraordinară de viaţă a scriitoarei, 

care îi stimulează uriaşa putere de regenerare 

după fiecare moment dramatic care o atinge, 

iar forma concretă, palpabilă prin care face 

faţă tuturor dezastrelor e tribul pe care a reuşit 

să-l închege în jurul său, din fiinţe dintre cele 

mai neaşteptate. Astfel, pe lângă Willie, în 

proximitatea ei se află fiul cu nora, iar, după ce 

această sud-americană, crescută de o familie 

puritană, îşi descoperă pasiunea pentru cea 

care ar fi trebuit să devină soţia unuia dintre 

fiii lui Willie şi hotărăsc să formeze un cuplu 

nu foarte neobişnuit în lumea contemporană, 

Isabel le păstrează în continuare în arealul ei. 

De asemenea, din clan fac parte şi mamele 

adoptive ale fetiţei lui Jennifer, ca şi prietena 

scriitoarei, artista – devenită personaj în 

romanul Planul infinit – creatoare de bijuterii 

tradiţionale inspirate după modele din toate 

colţurile lumii, aflată totdeauna într-un deficit 

sentimental, care îşi aşterne plusul de tandreţe 

asupra unor inşi dintre cei mai ciudaţi, ea 

având, potrivit teoriei lui Stendhal, o deosebită 

putere de cristalizare. De asemenea, o familie 

de chinezi „adoptată” de clan, fostul soţ al 

Paulei, recăsătorit, soţia acestuia, pe care 

scriitoarea o iubeşte simţind că alegerea ei a 

fost dorinţa de dincolo de viaţă a fiicei, precum 

î

Ratarea râtaţilor, 

forma bunului simţ la 

români 

Cu ceva timp în urmă, pe vremea când Ţuţea încă mai era în 

viaţă, uluit de cele câteva cărţi ale sale (Între Dumnezeu şi neamul meu, 

Filosofia nuanţelor, Lumea ca teatru etc.), dar mai ales de imaginea 

unui Socrate al momentului şi al românilor în special, m-am apucat, 

asemenea maestrului, să scriu o piesă de teatru. Omul! Şi asta pentru 

că, din punctul meu de vedere, intenţia cărturarului român de a împinge 

demersul său spre concept în ,,Lumea ca teatru”, (o idee mai veche 

a lui Platon) a eşuat. În consecinţă, ideea spre care m-am aventurat, 

Omul - în toată splendoarea şi natura sa. Obiectiv subiectivă, mistică, 

artistică, (un alt fel de subiectivism), raţională, morală (în zilele noastre, 

mai rar!) etc, cu alte cuvinte în dimensiunea lui ontologică. În acest 

context, fără să vreau, tot mergând pe firul istoriei, un fel de curgere din 

primordii (dacă dăm timpului temporalitate şi spaţiului dimensiune, fără 

rezerve asupra mişcării veşnice), am redeschis, pe rând, la nivel mental, 

problema Fiinţei. Mai întâi la Parmenide, apoi la Heidegger, gânditorul 

care a coborât Dasein-ul la nivelul omului aruncat-în-lume, la firea-dea-fi 

intuită de Eminescu etc., şi de ce nu, la relaţia Eu-Tu, relaţie pusă 

sub semnul întrebării chiar şi de către subsemnatul, în unul din aticolele 

anterioare. Deşi la prima vedere, un prim pas în documentare părea a 

fi satisfăcător, nelinişti interioare nu mi-au dat pace. Pe rând, când stări 

emoţionale, când structuri de tip raţional s-au ridicat într-un fel de for 

interior şi au pus întrebări. Aruncat la zid de mine însumi, mi-am anulat 

timpul. M-am întors la începuturi unde am retrăit, (vorba lui Dilthey), la 

dimensiuni cosmice, Facerea. M-am văzut astfel, pentru o clipă, ca fiind 

primul pământean, însă un alt fel de Adam, unul parcă uitat într-un pustiu 

şi al cerului şi al pământului. Aici, plictisul. Să îţi fie dat întreg pământul 

(raiul l-am inventat eu, ca om, mai târziu) şi să nu şti ce să faci cu el! Apoi, 

să te tot uiţi ca prostul la stele aflaţi că nu e tocmai convenabil chiar dacă 

pe vremea aceea, nu se punea sub nicio formă problema profitului. Cât 

despre Eva, multă vreme, nici pomeneală. Mi se promisese un fel de 

zestre pentru noua mea casă, însă ia-o dacă ai de unde. De niciunde, ca 

şi în timpurile moderne, nu puteam întrezări nici începutul şi nici sfârşitul. 

Parcă fusesem, înainte de a fi, legat la ochi. Ei, Evei, îi simţeam însă 

lipsa. Stătea în zestrea mea genetică pofta, visul, apoi cicăleala... Cineva 

parcă trebuia să mă bată la cap, iar eu pe altcineva trebuia, cumva, să 

înjur. În fine, târziu, după ce m-am tot dat cu capul de toţi meteoriţii 

scăpaţi din poala unui gură-cască aflat întâmplător la Marea Împărăţie, 

a sosit şi ea. Goală puşcă! De unde, cum, când, greu de spus. Repet, 

goală puşcă! Şi nepăsătoare! Trândăvea, cât era ziua de lungă, cu burta 

la soare. Îmi venea să o strâng de gât, mai ales că simţeam (după poftele 

mele), cum că ar cam fi trebuit ceva rânduit pe faţa acestui pământ. Tot 

îmi fusese dat în stăpânire! Supărat foc, i-am agăţat frunza. Mare atenţie 

cu ea! Abia de acolo, dandanaua! Întâi curiozitatea. Ce o fi sub, ce o fi 

dincolo?... Apoi tăvăleala! Pune frunza, dă-i jos frunza!... Ce a ieşit?!... 

Păi ce putea să iasă câtă vreme nici pe vremea aceea aşchia nu sărea 

departe de trunchi? Nu ar fi fost tocmai greu nici cu doi buradei pe cap, 

chiar dacă seara, când intram cu ea sub aşternut, îmi cam încurcau 

iţele. Cum însă Cel ce mă făcuse îşi cerea dreptul, (un fel de şpagă 

primordială, la vremurile noastre zeciuială, impozite, taxe peste taxe chiar 

şi mai mult!), au apărut greutăţile. În plus, când au crescut copiii, musai 

să cotizeze ca şi mine. Domnule, taxa de protecţie, legea numărul unu 

pe faţa pământului! Şi dai că nu ai încotro! Numai că nu tot timpul datul 

tău e pe placul protectorului. Chiar şi întâmplător, dacă ţi-ar da el două 

palme (la propriu, bineînţeles că altfel...), nu ar fi mare lucru. Mai înjuri, 

mai faci una, alta, şi te întorci, ca porcul, la trocul pus, la ţară, în faţa scării. 

Altceva se întâmplă când îţi lipseşte mângâiatul stăpânului, fie el şi călăul 

cu barda deasupra grumazului tău. De acolo, din lipsa de preţuire (fie ea 

şi formală, din complezenţă, adică de ochii lumii), mâhnirea, apoi vrajba, 

ura şi evident pasul spre crimă. Nu cred că trebuie să vă reamintesc 

despre cum Cain, ucis de fratele Abel, a scaldat pământul cu sângele 

său. Cum toate se plătesc pe lume, (ca şi în zilele de acum, numai că 

ne-a luat Dumnezeu, sau celălalt, definitiv, minţile şi nu ţinem cont), a 

trebuit să îndur mai întâi lipsa puterii de a re-cunoaşte, apoi potopul. 

...Şi toate celelalte! Când ne-am revenit, eu şi cei ce au urmat, ieşiţi de- 

şi alţii sunt piloni prin care Isabel încearcă săşi 

escamoteze fragilitatea sufletească, pe care 

parcă lumea întreagă uneori caută, concertat, 

să i-o amplifice prin diverse manifestări, aşa 

cum e situaţia tragică a fetiţelor din India 

destinate pieirii din pricină că sun fete şi nu 

băieţi sau situaţia la fel de crudă a femeilor din 

China, menite să trăiască într-un sclavagism 

incredibil pentru epoca de astăzi, lucruri 

despre care scriitoarea se documentează sau 

pe care le descoperă intempestiv, ca atunci 

când, pe un câmp în India, o mamă tânără îi 

pune în braţe un bebeluş-fetiţă şi fuge, fără ca 

ea să-i înţeleagă, la început, gestul. 

Căsătorii, divorţuri, boli, naşteri, toate 

acestea şi multe altele sunt, prin urmare, 

suişuri şi coborâşuri care compun peisajul vieţi 

celei care, ca şi marele său confrate, Gabriel 

Garcia Marquez, cu care se aseamănă în 

multe privinţe, fără a-i fi epigon, trăieşte 


ESEU 

acum din ape, ne-a pus, ,,închinatul”, 

vorba unei babe de pe la mine din sat, 

să devin cineva, adică să am un nume 

că, în Noe, dacă nu pui potopul, Noe e 

ce? Cel mult litere la un loc, aş spune 

acum când încă mai funcţionează, 

ca formă de comunicare, alfabetul 

pentru analfabeţi. De chestiunea asta 

de comunicare, că despre ea e vorba, 

pe-atunci, în vremurile în care m-am 

cufundat, se ocupa sufletul. Făcea 

semne pe cer şi lumea s-a înţeles. 

Dar numai până la Turnul Babel, 

adică până când am vrut să fiu, cum 

spuneam mai adineauri, un Eu în lume! 

Uşor de zis, greu de realizat! Povestea 

cu datul cu parul în cap celui ce vrea Nicolae Bălaşa 

să se ridice, poveste structurată la noi, 

la români, şi în chestiunea cu capra vecinului, de-acolo ni se trage. De la 

Turnul Babel. Ce să faci? Când vrei să stai, nepoftit, alături, pe o lespede 

cu Dumnezeu, El, atotputernic, îţi arde una peste bot încât uiţi până şi 

cum stigă alţii la tine. Una e însă a vrea să stai lichea, păduche, lângă 

Divinitate, şi alta e să vrei să fii şi tu om în lume! Reiau şi completez: Eu, 

alături altora, în lume. Domnilor, cu tot ce mi s-a dat să îndur, chiar şi cu 

trecerea prin potop), toate bune şi la locul lor cât timp vorbeam toţi pe 

aceeaşi limbă. Atenţie, nu în aceeaşi limbă, ci pe aceeaşi limbă! Când 

ni s-a luat acest dat, s-a ales praful! Şi de turn şi de toţi. Asta e când îţi 

amesteci mintea în ţoiul cu ţuică şi vrei, de-aiurea, să fii! Nu râdeţi că 

ăstea, adică ţoiul şi ţuica au fost printre primele invenţii ale omului! De 

la luatul vorbirii pe aceeaşi limbă şi de la inventarea ţoiului cu ţuică, şi 

până ehe..., nici că mai ţin minte, nu ne-am mai putut reveni. Am tot bătut 

câmpii prin lume, fără mare scofală. Târziu, Moise ne-a amintit iarăşi 

de Dumnezeu. Dumnezeu unul şi numai unul. Unii au auzit, alţii nu... 

Despre existenţa unui singur principiu, un principiu al unităţii, probabil al 

unităţii chiar în Divinitatea lui personajului biblic, ne-a vorbit şi Talles, însă, 

iarăşi, pe o ureche ne-a intrat şi pe alta ne-a ieşit. La fel s-a întâmplat şi 

când Issus ne-a propovăduit dragostea ca şi cale de întoarcere în Unul. 

Şi dacă tot s-a întâmplat la fel, strigătul nostru de acum, ,,Eli, Eli, lama 

sabahtani’’, se izbeşte de porţile cerului apoi se întoarce, Apocalipsă, foc 

şi furtună, pentru un alt început. ,,Pune-L, domnule, pe Dumnezeu în 

capul mesei, şi-ai să vezi că omenirea capătă sens!” – ne-a amintit şi 

Ţuţea, că doar Îl cunoscuse în puşcăriile comuniste. Dar te pui cu omul? 

Îi arăţi pe Dumnezeu şi el spune că e dracu! 

Revenind, nici al doilea pas al documentării mele nu m-a 

convins, dar am început să scriu. Cu fiecare cuvânt adăugat în plus, 

am tot încercat să înţeleg şi Lumea ideilor şi formelor pure formulată 

de Platon, şi silogistica aristotelică, şi curgerea ireversibilă a lui Heraclit, 

şi apriorismul lui Kant (aici când am introdus în relaţie, dar mai ales în 

conţinut, subiectivul, teoria părea că nu mai avea valoare), şi dacă omul 

e fiinţă social-istorică... Şi... Şi?! Omul în întreaga sa dimensiune (lăsând 

ontologia ca ştiinţă la o parte), e fie un grăunte din divinitate aşezat în 

caleaşca lui cosmică, fie nimic. Nu speculaţi făcând trimitere la termenul 

lui Nietzsche, pentru că nu la el m-am referit. 

Fără să o mai lungim, piesa a fost scrisă. Prost, evident! Că altfel 

nici că se putea! Cu toate astea, am publicat-o. Ba mai mult, dintr-un 

exces de bun simţ, am trimis-o, cu preţuiri, şi întâi stătătorului în limbă, ca 

să-mi spună (fără argumente), `mnealui, în loc de mulţumesc, că m-am 

ratat ca scriitor! Reply-ul sau feddback-ul: şi `mneata, monseur, scriind 

despre ratarea ,,rataţilor”, vrând-nevrând, te-ai inclus şi te-ai ratat ca om. 

Apropo, nici dumneata nu specula! Negarea negaţiei (de la Aristotel 

citire), în cazul de faţă, nu te scoate basma curată! 

În consecinţă, bine ar fi dacă s-ar cere, public, iertare celor câteva 

sute de suflete îngenuncheate. Nu de alta, dar dreptul la speraţă, chiar 

şi la amăgire, s-a mai luat doar în tinereţile Domniilor Voastre, pe vremea 

lui ceaşcă împărat. În plus relaţia mâhnire-vrajbă-ură-crimă, despre care 

pomeneam mai sus, e una de factură psihologică, deci stiinţifică, iar 

povestea cu Abel şi Cain o fi ea poveste însă, are structură sacră. Iar 

dacă nu, adică nu o să cereţi, public, scuze, nu este exclus să auzim, 

în curând, că singura formă de bun simţ la români ar fi ratarea râtaţilor. 

Părerea mea, vorba ,,nemţului’’, de la Păduchioasa din Dos, de 

pe vremea când te aşteptau mojicii acolo, cu gâsca friptă, vadra de ţuică, 

butoiul cu vin şi fetiţele (debutante) la aşternut! Poţi să zici ceva? 

Dumneavoastră, cititorii rândurilor, aveţi dreptul. Liber şi la înjurături, 

şi la osanale! Fie primite! 

pentru a-şi povesti viaţa, pentru că scrisul 

e, parafrazându-l pe Emil Cioran, o terapie 

împotriva omenescului din sine, de fapt a 

labilităţii induse de dispariţia fiicei, dar şi 

împotriva oricărei agresiuni, dinăuntru sau 

din afară, iar precizarea din final – Sfârşit 

(deocamdată) – exprimă promisiunea 

scriitoarei de a continua acest „dans” cu viaţa. 

7479

LECTOR 

ELENA BUŢU – „CLIPE IROSITE”, „MAREA 

NEDUMERIRE” şi „NOBILA RENUNŢARE” 


Alexandru ajunge să fie operat la 

Bucureşti de un grup de specialişti sosiţi din 

Canada, între care se identifică şi medicul 

Diamyan, acelaşi care a operat-o pe Tina, 

ocazie cu care Tina revine în ţară, aflânduse 

lângă Alexandru exact când acesta nu se 

aştepta, dar când avea cel mai mult nevoie 

să fie ajutat. 

Trebuie să aducem în atenţie faptul că 

în acest prim volum din trilogie sunt relatate 

cu multă acurateţe evenimente cotidiene 

din care se pot sesiza frământările din 

societatea civilă provincială, inclusiv cele ce 

animă „grupuri de intelectuali, scriitori” a căror 

activitate se doreşte a fi agreată şi apreciată 

de „uniunea de breaslă”, în care accesul lor nu 

este determinat de o recunoaştere firească 

a activităţii lor, ci de veşnicele şi nelipsitele 

„relaţii”, motive interminabile de discuţii din 

care, cu pregnanţă se evidenţiază „crevasa” 

ce s-a creat între grupuri. 

Acest prim volum ne permite să 

apreciem îndemânarea mânuirii slovelor, 

care se înşiruiesc fluent, firesc, constituind 

un instrument corespunzător în prezentarea 

acţiunii, în care analiza psihologică determină 

creionarea unor personaje care „lucesc” 

în contextul unei societăţi care se doreşte 

curată, dar în realitate este măcinată de 

racilele moştenite, dar şi adânc înrădăcinată 

în mentalităţile contemporanilor. 

În această conjunctură apreciem că 

s-a dorit reliefarea acestor aspecte, demersul 

autoarei având „rolul”, ca identificândule 

şi aducându-le în atenţie să creeze 

un instrument abil pentru eradicarea lor; 

încercarea este meritorie şi constituie un motiv 

pertinent de apreciere suplimentară a lucrării, 

care demonstrează maturitatea autoarei, 

având ca finalitate realizarea unei lucrări ce 

apreciem că va traversa timpul, mai ales că 

prin crearea posibilităţilor de cunoaştere, 

chiar fragmentar, a miracolelor ce generează 

iubirea trăită plenar inclusiv conştientizarea 

rolului ei în societatea contemporană. 

=//= 

Volumul al doilea „MAREA 

NEDUMERIRE” încearcă de la început să 

delimiteze coordonatele în care se înscrie 

derularea evenimentelor: „Alexandru Stoicin 

a fost marea mea nedumerire...”, „…viaţa 

lui mi s-a părut a fi una atipică...”, „prin el 

am descoperit omul care fuge de fericire...” 

Andrei Potcoavă 

scriitoarea, redând câteva evenimente din 

viaţa lui Alexandru ce merită a fi detaliate, 

reuşeşte în mod abil să continue „saga” 

cu avatarele celor doi protagonişti, Tina şi 

Alexandru, care, ajungând la vârsta senectuţii 

încearcă fiecare prin „mijloace proprii” să se 

lupte cu „principalul inamic” al omului în 

această perioadă a vieţii, „singurătatea” care, 

în conexiune cu diminuarea potenţialului vital 

ne permit să identificăm adevărate drame. 

Pornind de la realitate şi făcând 

afirmaţia „azi trebuie să iubeşti, pentru că 

nimeni nu garantează certitudinea zilei de 

mâine”, autoarea reia şi continuă derularea 

relaţiei dintre Tina şi Alexandru, care se 

întâlnesc iniţial „virtual” şi apoi „face to face”, 

în ideea ca el să ocupe locul rămas gol în 

viaţa ei, dorind refacerea echilibrului moral 

şi repararea ori adoptarea unui drum pe 

care să păşească. Alături de Alexandru, 

Tina va avea parte de momente frumoase, 

memorabile, dar şi de unele de absenţă 

totală şi nejustificate ale acestuia, deplasarea 

în acest context realizându-se dificil pe calea 

îngustă a destinului, considerând că nici 

mesele bogate, nici austeritatea extremă 

nu le poate aduce fericire pe cât le aducea 

„satisfacerea celei mai simple dintre nevoile 

umane, aceea de a-şi dedica unul altuia o 

parte infimă a timpului său” 

Devenind dependent de internet şi un 

ahtiat al sit-urilor matrimoniale, stare generală 

specifică secolului XXI, Alexandru a reuşit 

să transforme această îndeletnicire într-un 

„automatism zgomotos şi scandalos pentru 

vârsta lui”…ajungând să trăiască în mijlocul 

unui harem virtual care-i răpea cea mai mare 

parte a timpului”, „pasiunile şi sensibilităţile 

lui o luaseră razna...”, „totul se consuma în 

febrila căutare pentru nimic şi delirul fanteziilor 

lui : caut şi nu ştiu ce caut ; găsesc pentru că 

am căutat, nu ştiu ce să fac cu ce am găsit...” 

În opoziţie cu Alexandru, Tina 

„întruchipează bunătatea şi slăbiciunea 

feminină într-o combinaţie destul de 

ciudată..., gata să-l ajute cu tot ce putea, să-l 

îngrijească dacă era bolnav, să-l ajute la casa 

lui cu diferite treburi specifice femeilor şi în 

plus cel mai important era faptul că-l iubea..., 

la prima vedere putea fi comparată cu femeile 

în vârstă, căsătorite cu bărbaţi celebri şi 

bogaţi care nu pot ieşi din anonimat decât 

făcând un act suprem de caritate, încercând 

astfel să refacă un oarecare echilibru al 

tinereţii trecute, „ea a făcut tot ce a putut şi 

tot ce a simţit pentru Alexandru, fără să ceară 


echivalentul „crezând că el va înţelege şi 

va proceda în consecinţă... numai că ea nu 

dorea să iasă în faţă ci, oferea preaplinul 

dragostei bărbatului din viaţa ei...”, „ea femeia 

care se născuse şi crescuse într-un mediu 

situat undeva la graniţa dintre sublimul vieţii 

la ţară şi sărăcie, într-o familie în care fiecare 

îşi lua ca aliat de nădejde umorul şi învăţa 

lecţia de supravieţuire, avea puterea să 

înţeleagă, să tolereze şi să ia oamenii aşa 

cum erau ei...”, context în care era uşor de 

înţeles afecţiunea şi dorinţa de apropiere faţă 

de Alexandru , „pe care el ori nu o înţelegea 

ori o ignora cu bună ştiinţă...”, deoarece „… 

nu-şi dorea o iubită cu adevărat ci numai să i 

se permită să le folosească pe rând, pe post 

de amante...” 

Pentru a contura mai corect profilul 

psihologic al Tinei, este important să 

precizăm, că în perioada cât a trăit în 

preajma fiicei sale în Canada, despărţită 

de prieteni, cunoştinţe şi rude, a dorit să-şi 

găsească liniştea de care avea nevoie, dar 

miracolul nu s-a împlinit...şi revine în ţară 

participând efectiv la încercarea prin care 

trece Alexandru – operaţia oftalmologică 

şi spitalizarea ulterioară acesteia, când se 

încearcă reintegrarea în familia sa şi implicit 

în societate, dar acesta rămâne fidel hotărârii 

sale de a nu se recăsători şi a menţine 

situaţia anterioară dintre ei, variantă ce o 

nemulţumeşte pe Tina care, „nu-şi permite 

să iasă din tiparele familiei, ale seriozităţii şi 

unităţii, ci e obligată să ducă o viaţă, cumva, 

ascunsă...”, rezultând clar „incompatibilitatea 

dintre ei, care nu consta din constituţia 

lor fizică şi pregătirile lor profesionale 

diferite ci, din aceea că fiecare dintre ei era 

produsul unei alte lumi...”, „ lumea Tinei viu 

colorată, încărcată cu multă dragoste şi 

iubire, cu muzică şi poezie..., ea crescuse 

şi trăise departe de intrigile şi contradicţiile 

omenirii...nu fusese atrasă decât de lucruri 

simple şi frumoase care sensibilizează..., 

trăise în cuminţenia şi respectul vârstei, al 

calităţii şi dăruirii”, în timp ce Alexandru „era 

produsul unei lumi inflexibile, greoaie şi fără 

sensibilitate...”. 

Cu toate aceste diferenţe privind modul 

de a percepe şi a trăi viaţa, cei doi protagonişti 

îşi vor petrece cu intermitenţă timpul, variantă 

ce nu este pe placul lui Alexandru care, nu 

agrea încercarea de apropiere cu multe 

efuziuni sentimentale ale Tinei, apreciindule 

ca aparţinând unei femei posesive deşi 

în sinea sa „încercând să-şi limpezească 

diferenţa între recunoştinţă şi obligaţie” 

agrea apropierea de ea creând din aceasta 

o obişnuinţă, generată de plăcerea de a fi în 

anturajul ei. 

Pentru un timp, Alexandru pare că vrea 

să renunţe la „abuzul de computer” şi pleacă 

să-şi renoveze singur casa părintească 

aflată într-o comună din apropiere. Odată 

acţiunea încheiată, reîntors la oraş, îşi reia 

vechea „îndeletnicire” – internetul -. Unele 

dintre „partenerele” sale îl percep ca fiind 

neserios şi-l resping sau pur şi simplu îl 

ignoră, exprimându-şi totodată regretul că 

l-au cunoscut. Neglijează astfel perioade 

îndelungate relaţia cu Tina şi se simţea bine 

în lumea sa virtuală, iar Tina era tot mai 

convinsă că doar aceea conta pentru el. 

(continuare în nr. viitor)

Mariana Vicky Vârtosu – o scriitoare modernă 

În peisajul cultural românesc, numele scriitoarei Mariana 

Vicky Vârtosu este foarte cunoscut. Este preşedinta Ligii 

Scriitorilor din România, filiala Vrancea, cu legături la Centru, Cluj, 

organizează concursuri de creaţie literară anuale pentru liceenii 

din Vrancea, patronează apariţia unor Antologii ale scriitorilor 

membri ai Ligii. Activitatea sa este mult mai complexă, fiindcă 

de zece ani, câţi numără Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” 

şi cenaclul de luni, cu acelaşi nume, Mariana este cronicarul 

acestui cenaclu, consemnând, de fiecare dată, tot ce se discută 

pe marginea textelor citite. Astfel, după şapte ani de observaţii, 

a hotărât să tipărească o carte cu valoare de document, pe care 

a numit-o sugestiv „Şapte ani spre un Tibet”. Titlul ar părea unor 

cârcotaşi destul de pretenţios, pentru că ar fi gata să se întrebe: 

„Ce are această carte comun cu Tibetul?”. Dar eu, care am venit 

mai târziu în cenaclu, aş spune că are legătură, titlul fiind o foarte 

sugestivă metaforă a drumului spre cunoaştere, a urcuşului 

dificil către desăvârşire artistică, spre înălţimile rarefiate ale artei 

pure, o permanentă încercare, o luptă neobosită cu obstacolele. 

Cartea este asemenea unui roman, ale cărui personaje sunt 

scriitorii ce au trecut, rând pe rând, pe la cenaclu, au participat 

la concursuri literare, au fost premiaţi. Prin intermediul autoarei, 

auzim vocea fiecăruia, chiar dacă unii au trecut într-o altă lume: 

Dumitru Pricop, Ion Panait, Constantin Ghiniţă, Corneliu Fotea, 

Florin Paraschiv. Ei trăiesc în paginile cărţii şi parcă tot îi mai 

admirăm cum urcă, pas cu pas, către „un Tibet”! 

Remarcabilă este atitudinea autoarei, care, cu un 

extraordinar simţ auditiv şi vizual, notează gesturi, atitudini, 

orgolii, ce trec neobservate oamenilor obişnuiţi. Obsevând-o 

cum notează atentă comentariile, ai crede că nu vede şi nu 

aude şi altceva. Dar iată cum apar, în carte, reacţiile la apariţia 

primului număr al revistei „Oglinda literară”: „Puţin patetism. 

Un strop de orgoliu, nedumerire şi curiozitate. Ochii mari cât 

felinarele”(pag.26). Apoi: „N-aş fi eu acest soi de cronicar, 

dacă aş trece neobservată tristeţea Ştefaniei. Îngrijorarea şi 

preocuparea prof. Florin Paraschiv, apatia Marcelei Blaga, 

satisfacţia lărgită pe obrajii lui Vergilius.”(pag.26). Comentariile 

la un text şi reacţiile: “Dar, cât de zei suntem atunci când visăm 

şi cât de cerşetori atunci când gândim, vom vedea.”, se aude, 

de dincolo de timp, Florin Paraschiv. „Text de avangardă?”, se 

întreabă Ştefania Oproescu. 

Se desprinde, din carte, admiraţia scriitoarei pentru toţi 

ceilalţi scriitori, care au primit-o cu încredere printre ei, mai ales 

faţă de Gheorghe Neagu, un deschizător de drumuri, ori faţă 

de Florin Paraschiv, cu o bogată cultură, faţă de Virgil Panait, 

pe care îl răsfaţă cu numele anticului precursor latin, Vergilius. 

Scriitoarea notează atentă discuţiile aprinse, nemulţumirile, 

izbucnirile orgoliilor, care, între scriitori, sunt de înţeles. Nu lipsesc 

listele premianţilor pentru fiecare an în care s-au mai organizat 

concursuri de creaţie literară şi festivaluri ale Asociaţiei Culturale 

„Duiliu Zamfirescu” ori ale Salonului Literar Dragosloveni, mărturii 

preţioase, mai ales pentru prezent, când aceste concursuri nu se 

mai ţin, din lipsa banilor. Iar la şedinţele de cenaclu, sunt tot mai 

puţini scriitori!... 

Mariana Vicky Vârtosu este o scriitoare modernă, talentată, 

atentă la noile tehnici de creaţie, acestea fiind observabile în 

proza şi în poeziile sale. Renunţând la modalitatea clasică de 

structurare a operei şi de creare a personajelor, în romanele 

sale întrebuinţează o multitudine de tehnici, cum ar fi: colajul, 

inserţia unor texte, intervenţia autorului, care uneori stă de vorbă 

cu personajele ori ia drept martor chiar pe cititor, amestecând, 

în text, practic, toate instanţele narative, într-o complicitate 

interactivă privind derularea acţiunii ori creionarea protagoniştilor. 

Textul devine un fel de puzzle, care îl invită pe lectorul avizat să 

găsească locul fiecărei piese dintr-un ansamblu. Personajele sunt 

portretizate sumar, la început, cu câteva trăsături fizice, uneori 

nişte tuşe caricaturale, pe parcurs dezvăluindu-şi trăsăturile 

morale. 

Romanul „Misterul golfului sălbatic” are o astfel de 

structură. La început, în loc de prefaţă, autoarea ţine să 


LECTOR 

precizeze care este lectorul ţintă: „Pagini 

dedicate exclusiv (?)…romanticilor. Şi, 

tinerilor…Ori poate…celor ce doresc să 

mai descifreze câte ceva din „eternul 

feminin”. Prin aceste cuvinte, scriitoarea 

atrage atenţia asupra temei romanului: 

Dragostea. Şi faptul că eroina este o 

femeie misterioasă. 

Interesul pentru lectură este 

sporit şi de plasarea în legendă a celor Elena Otavă 

doi îndrăgostiţi, Thea şi Cezar, care, 

despărţiţi în viaţă de nehotărâri şi orgolii, se vor uni, asemenea 

cuplurilor celebre din „Marile legende ale lumii” (mai ales Tristan 

şi Isolda, cu care se aseamănă, într-un anumit fel), în moarte, 

eternizând, astfel, iubirea lor. Cei doi ar fi avut toate atuurile 

fericirii: sunt tineri, frumoşi, inteligenţi, îndrăgostiţi. Thea apare, 

de la început, disperată de noua amânare din partea lui Cezar 

şi nu ascultă vocea raţiunii în persoana prietenei sale, Dia. Cu 

ochii roşii de plâns, ascultă dojenile acesteia şi caută justificări 

ale comportamentului omului iubit, deşi au trecut foarte mulţi 

ani de la prima lor întâlnire (fiicele lor, din căsătorii diferite, sunt 

studente). Din acest punct, al observatorului femeii care plânge 

pe un scaun dintr-un autocar ce o duce, din nou, în străinătate 

(„Mă reaşezai, în aşa fel încât să-i pot distinge faţa. Ajutată 

de arămiul bronzului, nu îndestul pentru a-i estompa paloarea 

nesomnului, obrazul femeii avea trăsături perfecte. Oboseala 

vocii confirma însă disconfort. Oftă uşor, cuibărindu-se în locul 

de la fereastră, în aşa fel încât să nu i se descopere lacrimile. Le 

lăsă să şiroiască, ştergându-le discret cu arătătorul.”), autoarea 

ne întoarce în timp, prezentându-ne o altă Thea: tânără şi 

frumoasă arhitectă, plimbându-se singură pe străzile înguste ale 

oraşului natal, pe care ar dori să-l schimbe, să-l modernizeze, ori 

împărtăşindu-şi gândurile şi planurile unui coleg, care o însoţea, 

uneori, în plimbările nocturne: ”Un februarie cald, vântos. 

Printre trecători, Thea. Înaltă, mlădioasă, ca un lujer. Părul, ce-i 

depăşeşte talia, lăsat să fluture în vânt, subliniază nepăsarea. 

Însoţită totdeauna de marele ei vis, trece printre trecători, curge 

ca mătasea…Visează la reconstrucţia oraşului.” Dar totul se 

schimbă, în momentul în care îi apare brusc în faţă un tânăr 

“înalt, peste unu optzeci şi cinci, cu o ţinută admirabilă, vocea 

lui cu sonoritate metalică, discordantă cu blândeţea vorbei, a 

nedumerit-o la fel de mult, poate, ca şi albastrul intens al irişilor.” 

Limbajul ochilor, „ferestre ale sufletului”, îi uneşte fără ca ei săşi 

dea, deocamdată, seama, că acest lucru le va schimba viaţa 

şi le va aduce nenorocirea: moartea în Golful sălbatic, pe care 

şi-l aleseseră ca loc al lor, al întâlnirilor de dragoste. Golful este 

descris de la început: ”Limba de uscat rupea în două luciul 

apei, de-a latul, atingând celălalt mal. Trei sălcii crescute unantr-alta, 

împletindu-li-se ramurile ca într-o îmbrăţişare, stau 

aplecate peste apă, implorând…Cerul, mai totdeauna luminat 

într-un halo verde-albăstrui, ca într-o minunată stare de veghe, 

într-o incredibilă complicitate cu apa, cu pământul, cu neantul, 

cerul transferând locului din misterul său.” De remarcat simţul 

vizual, talentul descriptive şi puterea de sugestie a imaginilor 

premonitorii. Finalul cărţii reia aceste imagini, într-un registru de 

coşmar. Moartea celor doi îndrăgostiţi este sugerată de un potop, 

ce înghite pământul din golf, un coşmar amplificat de scâncet de 

copil “nenăscut”, care îşi caută părinţii. 

În romanul „Dincolo de nimic”, autoarea se deghizează 

în…regizor. În mâinile ei, personajele joacă roluri: în viaţă ori 

într-un film. Graniţa dintre realitate şi ficţiunea unui scenariu 

de film este fracturată, lectorul fiind invitat să găsească singur 

elementele care le diferenţiază. Abia la pagina 110 aflăm posibila 

interpretare a titlului, oferită chiar de către autoare (ori poate de 

către un personaj, al cărui purtător de cuvânt este): ”Şi, dincolo 

de nimic…alt nimic?!...scâncetul! Ori, poate cuvântul, adică, altă 

VIAŢĂ! Dincolo de nimic e întotdeauna ceva. Dincolo de nimic e 

iubire! Nimicul îl decidem noi.” 

Drama tinerilor care îşi caută împlinirea pe alte meleaguri, 

î 

7481

LECTOR 

Libertatea de a fi 

noi înşine 

* Katia Nanu: ”Puzzle cu Vasile”, roman, Editura 

„Axis Libri”, Galaţi, 2011 

Romanul recent al Katiei Nanu, „Puzzle cu Vasile”, este 

un text despre libertate. Despre libertatea femeii faţă de sine şi 

despre demnitatea ei în faţa celorlalţi; despre curajul fiecăruia 

dintre noi de a nu ne minţi propria conştiinţă; despre puterea 

oricui de a se uita în oglindă, recunoscând adevărul pe care-l 

înfăţişează imaginea de dincolo. Iar aceste gesturi necesare, 

analitice devin posibile, în cartea de faţă, printr-o întâmplare, 

deoarece în lumea de azi, greu mai poate fi oprit cineva din fuga 

vremii ca să-şi facă un examen de comportament. 

Iată întâmplarea-parabolă care naşte romanul: într-o 

dimineaţă, o doamnă cu o funcţie importantă într-o firmă îşi 

rătăceşte cheile, interzicându-i-se astfel accesul spre exterior; 

era o zi foarte importantă pentru sine, pentru firmă, iar absenţa 

eroinei de la serviciu căpăta, la o primă vedere, proporţia unei 

catastrofe. Evident, urmează căutările, soluţiile. Cea de-a doua 

cheie se afla în buzunarul soţului, plecat în Bucureşti, domn 

care o luase, din greşeală, probabil şi pe cea a soţiei, 

cheie uitată seara în uşă. Iar cea de a treia fusese 

încredinţată menajerei, dusă şi ea din localitate. Se 

profilează astfel o zi întreagă petrecută în propria 

casă, doar în prezenţa sieşi, însă şi a unui domn 

Porumbel, înaripată ce o vizita constant la etajul al 

şaptelea, o stare-limită în perceperea adevărului 

– casa (viaţa?) ca o puşcărie! – adevăr ştiut ori nu 

până atunci. Se vorbeşte despre „închisoarea de la 

etajul şapte. Aurită, curată, estetică, confort sporit, 

totuşi închisoare.” Eroina intuieşte că este prizoniera 

propriei vieţi. Iar creşterea tensiunii create de neputinţa 

eliberării imediate (pârdalnica de cheie nevoind 

să revină nicicum, în acea zi, asupra posesoarei), 

conştientizarea faptului că are o zi întreagă liberă – 

liberă cu adevărat, liberă cu forţa – pentru a gândi, a 

se judeca pe sine, pentru a privi cu mai multă atenţie 

anturajul casnic şi social – toate aceste alcătuiesc 

carnea romanului. 

Spre satisfacţia lectorului, textul constituie 

o poveste coabitând fericit cu un eseu, în sensul că ponderea 

dintre fapte şi comentarii este abil dozată, astfel încât cititorul 

amator de aventuri să simtă câteodată că şi volutele spirituale 

ale eseului pot fi în sine aventuri. Mai mult, nu lipseşte nici 

la muncă, la studii ori pentru realizare personală, este tema 

principală a romanului. Se mai adaugă iubirea, condiţia femeii 

(care, peste timp, a rămas aceeaşi), visul, timpul, în toate 

dimensiunile percepute de fiinţa umană, viaţa ca film ori filmul 

ca viaţă, relaţiile interumane, de cele mai multe ori degradate. 

Pluteşte, în carte, un fatum, un destin implacabil, cu care omul 

încearcă să lupte, dar din care iese, aproape totdeauna, învins. 

Protagonista romanului este Maria, un nume predestinat, 

parcă, suferinţei. Ea este simbolul tuturor tinerilor dezrădăcinaţi 

din rosturile lor, plecaţi în străinătate să-şi încerce norocul. La 

numai optsprezece ani, de o frumuseţe angelică, cu trupul firav, 

faţa foarte albă, ca hârtia, părul blond şi lung, până mai jos de talie, 

Maria vine în Franţa să studieze, dar banii nu-i ajung şi trebuie 

să muncească. Traversează medii şi situaţii greu de imaginat 

pentru vârsta ei, bine ascunse în scrisorile trimise acasă. Mama 

încearcă să creadă ce-i scrie fiica: studiază mult în bibliotecă, îşi 

dă examenele la timp, are o slujbă bună. Dar Maria, împreună 

cu Adina, prietena ei de acasă, îndură multe umilinţe: servesc 

într-un bar, stând în picioare ore în şir, mâncând, pe apucate, tot 

în picioare, suportă pe beţivul şi drogatul iubit al Izei, colegă de 

apartament, care îşi bate iubita în fiecare seară, li se fură hainele 

şi banii, silite fiind să rabde de foame zile în şir, sunt vândute, 

răpite, eliberate. Cele două prietene atât de diferite (Maria 

blondă, Adina brunetă; Maria sensibilă, Adina ascunzându-şi 


poezia, câteva fragmente 

de proză putând fi lesne 

receptate drept lirică. De 

dragoste. Să mai notăm 

că mobilul judecăţii de sine 

este suficient de puternic 

(implicarea eroinei într-o 

afacere dubioasă) pentru 

a susţine desfăşurarea 

in crescendo a cărţii. Iar 

libertatea de o zi ce i s-a 

dat – de către destin! – 

poate însemna implicit şi 

desprinderea de necinstea 

celorlalţi. O desprindere 

care nu depinde decât de ea 

însăşi pentru că, spre finalul 

romanului, „prizoniera” Dan Plăeşu 

află că uşa casei fusese 

deschisă (!) tot timpul: „Dar uşa, oare a încuiat cu adevărat uşa? 

Pe dinăuntru sau pe dinafară? Şi a fost încuiată sau descuiată 

întreaga zi? 

Iar finalul, dramatic – va alege eroina să evadeze din 

propria viaţă de la fereastra proprie? – sfârşit lăsat deschis, duce 

tensiunea cărţii până la ultima ei filă. 

Autoarea ne propune o construcţie în două planuri cu 

tipologii diverse, bărbaţi şi femei, alături de 

numitul domn Porumbel, singurul capabil să 

zboare oriunde, să evadeze şi să revină la etajul 

al şaptelea, un adevărat erou de poveste, partener 

de conversaţie, sine-qua-non pentru înţelegerea 

cărţii. Este o operă feminină, nu doar fiindcă 

aparţine unei scriitoare, iar în centrul lucrării 

se află o doamnă, ci prin multe alte semne: de 

limbaj, de comportament, de gândire, de clădire a 

personajelor, prin poezia exprimată şi neexprimată 

etc. Iar această observaţie este în fapt un elogiu 

adus autoarei, fiindcă nu multe sunt scriitoarele 

care reuşesc să scrie feminin. 

„Puzzle cu Vasile” – o carte dramatică, 

adevărată, frumoasă, curajoasă – se citeşte cu 

mare plăcere, deşi nu e un roman de aventuri. 

Această recentă apariţie poate deveni definitorie 

pentru drumul artistic al scriitoarei din Galaţi, Katia 

Nanu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, 

filiala Sud-Est. A mai scos volume de proză de 

ficţiune, apărute nu demult: „Suflet de rezervă”, „Cineva albastru”, 

„Exerciţiu de monotonie”, „Paso Doble”. Alături de cărţi minunate 

pentru copii, volume de reportaj, de eseuri. Titlul de faţă este al 

18-lea din parcursul literar al autoarei. 

sensibilitatea în vorbe dure şi înjurături), sunt jignite de clienţii 

barului: ”…voi, româncele, sunteţi neam de ţigani. Cerşiţi, furaţi… 

vă prostituaţi. Şi mai sunteţi şi proaste. Frumoase, dar proaste. 

Vă vindeţi ieftin”(pag.63). 

Tocmai aici intervine ambiguitatea privind adevărul despre 

Maria. Se pare că a primit rolul principal într-un film, regizat de 

Ştefan, prietenul mătuşii sale, Valeria, ale cărei scrisori întrerup, 

din când în când, scenariul. Dar lectorului îi vine greu să aşeze 

piesele acestui puzzle, existând o complicitate a scriitoarei cu 

cititorii, între a sugera că cele povestite sunt reale ori un scenariu 

de film. De aici, numeroase întrebări, la care cititorul trebuie să 

găsească singur un răspuns: Maria trăia într-un trecut destul 

de îndepărtat ca prinţesă, căsătorită forţat cu un bărbat mult 

mai în vârstă decât ea, de către autoritarul ei tată? (explicând, 

prin concepţia reincarnării, drama ei din prezent? Şi care este 

prezentul cel adevărat? Nu cumva prezentul este viitorul?) A 

fost vândută, în Franţa, unor negustori arabi, având şi un copil 

cu tatăl prinţului, deghizat în producător de film? Prinţul tânăr, 

arabul Morchad, care o ia în căsătorie, împotriva familiei, este 

real ori personaj în filmul care se turnează, cu scenariul „scris din 

mers”? Nici un răspuns nu pare destul de sigur, fiindcă totul se 

roteşte, ca într-un carusel ameţitor. Ca o adevărată lovitură de 

teatru, scriitoarea propune mai multe finaluri, lăsându-l pe cititor 

să aleagă unul, să fie el mâna Destinului!...

BRÂNCOVEANU 

ÎNTRE ORTODOXIE 

ŞI MASONERIE 

Răzvan Codrescu 

I 

Amestecul de ritualuri ortodoxe şi masonice de la 

înmormîntarea larg mediatizată a regretatului actor Florian Pittiş 

a dovedit încă o dată că în cadrele democratice ale secolului XXI 

Biserica şi Masoneria nu mai manifestă reticenţele reciproce de 

pînă mai ieri, ci sînt dispuse mai degrabă la co-existenţă „paşnică” 

şi con-lucrare „civilizată”. Altminteri cum să-ţi explici faptul că în 

Adunarea Naţională Bisericească se află masoni notorii, ca d-nii 

Sorin Frunzăverde şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, că Mitropolitul 

Moldovei, ales între timp Patriarh, îi mulţumeşte în scris, mai mult 

decît protocolar, liderului mason Eugen Ovidiu Chirovici pentru 

com-pătimirea cu Biserica Ortodoxă îndoliată, 

sau că un preot ortodox sfinţeşte în Templul 

Masonic din Bucureşti o troiţă cu simboluri 

heterodoxe? În aceste condiţii, condamnarea 

Masoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R. din 11 

martie 1937 (rămasă inerţial în vigoare pînă 

astăzi), pe baza amplului raport întocmit atunci 

de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955), 

devine simplă istorie (aş zice „retrogradă”, dar 

mă tem de pleonasm). E limpede că Biserica 

tinde „să se înnoiască” (nu asta i se cere de 

17 ani încoace?), iar Masoneria, la rîndul ei, 

e limpede că s-a şi înnoit deja, căci în locul 

vechiului şi teribilului „secret masonic”, cîndva 

principiul ei fundamental, o vedem declamînduşi 

transparenţa pe micile ecrane, iar redutabila 

ei unitate tradiţională a lăsat locul în ultimii ani 

mai multor „ascultări” divergente (în România 

sînt vreo 9, iar după alţii chiar 11!), mergînduse 

pînă la nuanţe... prepoziţionale (bunăoară, 

d-l Dănacu e Marele Maestru al Marii Loje 

Naţionale a României, iar d-l Chirovici e Marele 

Maestru al Lojii Naţionale din România). 

Totul se configurează altfel în această epocă 

pe care unii o numesc „postmodernă”, iar alţii o consideră chiar 

„postcreştină”, şi nu e de mirare că „mentalităţile” rămîn uneori în 

urma unor „evoluţii” atît de rapide şi de radicale... 

Dar, oricît am încerca să ne eliberăm de „mentalitatea 

retrogradă”, şi oricîtă disponibilitate la toleranţă şi înţelegere 

reciprocă ar manifesta mai nou Biserica şi Masoneria (în vădită 

consonanţă cu imperativele ideologice ale momentului), există 

totuşi nişte limite ale bunului simţ care nu pot fi încălcate fără a 

cădea în ridicol. Să luăm un caz concret, care cred că merită o 

discuţie de principiu. 

“Brâncoveanu, primul mason român?” – iată titlul cel 

mai şocant al Evenimentului zilei de duminică 9 septembrie 

2007. Autorul scurtului articol (d-l Florian Bichir) rezumă de fapt 

expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale a României, 

d-l Viorel Dănacu, dar, în afară de semnul de întrebare din titlu, 

nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei 

asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism. Am 

sperat că autorul articolului (care mi-e amic de pe vremea cînd 

era ceva mai cumpănit) va reveni cumva, cu unele observaţii sau 

precizări de rigoare, dar a trecut luna şi nu s-a întîmplat aşa... Să 

vedem mai îndeaproape despre ce este vorba. 

Sîmbătă 8 septembrie (în calendarul bisericesc: praznicul 

Naşterii Maicii Domnului), Marea Lojă Naţională a României 

îi comemora la Bucureşti, în incinta Templului Istoric Masonic 

din str. Gramont 3 (sector 4), pe Florian Pittiş şi pe alţi “fraţi 

incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Dr. 

Viorel Dănacu aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” 

al unui “studiu” realizat recent de aşa-zisul Centru Regional de 

Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!) : 

primul mason român ar fi fost nimeni altul decît… voievodul martir 

Constantin Brâncoveanu, canonizat de B.O.R. în 1992! 

Pe ce se bazează oare o aserţiune atît de îndrăzneaţă 

II 


PRECIZĂRI 

(ca să nu-i spunem altfel)? Pe faptul că secretarul voievodului, 

inteligentul aventurier italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de 

la un moment dat mason, înfiinţînd o lojă la Galaţi, în 1734, şi 

apoi o alta la Iaşi, în colaborare cu domnitorul fanariot Constantin 

Mavrocordat. De aici concluzia abruptă: „Deşi nu există documente 

clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat 

pe marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în masonerie” 

(subl. mea), de vreme ce mai tîrziu “făcea exact acelaşi lucru cu 

domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”! 

Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este 

împins pînă la următorul corolar propagandistic: “Putem 

spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca 

aparţinînd masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin 

Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care 

demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar 

puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în 

perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită deci cinstit 

nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate 

trecut la Orientul Etern” (subl. mea)! 

E de spus că Antonio Maria del Chiaro (autorul acelei 

bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 

1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Constantin 

Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decît evlavia religioasă 

(sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “ştia să tundă oaia 

fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, 

să-şi atragă stăpînul în masonerie, dar totuşi 

cu această condiţie minimală: ca masoneria să 

fi existat pe vremea cînd el era tînăr secretar al 

voievodului valah. Or, cît de activ mason ar fi 

fost italianul mai tîrziu, fapt este că, după toate 

istoriile autorizate ale (Franc-)Masoneriei, 

primele structuri masonice moderne apar în 

Occident abia la 1717 (Anglia şi Franţa), în 

vreme ce voievodul român a fost martirizat de 

către turci la… 1714. Masonii români ar voi să 

ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu, aux 

portes de l’Orient, ar fi fost iniţiat în masonerie 

mai înainte ca aceasta să se fi înfiinţat ca atare 

la Londra şi la Paris! 

Astfel de încercări penibile de revendicare 

pro domo a unor mari personalităţi ale istoriei 

naţionale, cu intenţia de a ne face să credem 

că n-ar fi existat niciodată incompatibilitate 

între Masonerie şi “Biserica strămoşească”, 

reprezintă tot atîtea sfidări ale adevărului istoric 

şi ale bunului simţ elementar*. Ca să nu mai 

spun că, chiar dacă Brâncoveanu, om curios 

din fire, s-ar fi lăsat iniţiat în masoneria delle 

moderne rivoluzioni, moartea martirică pentru Hristos, laolaltă cu 

toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de conjuncturală evaziune 

heterodoxă, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi 

rămas la fel de indiscutabilă chiar şi din punctul de vedere al celei 

mai inflexibile ultraortodoxii. 

“Dialogul” prezent între Biserică şi Masonerie (sincer sau 

nesincer, apreciat sau depreciat) n-are nimic de cîştigat din lipsa 

de măsură, după cum nici lipsa de măsură nu se răscumpără prin 

dialog... 

-------------------------------------- 

* Se cade precizat, pe de altă parte, că mulţi români de seamă 

(între care chiar unii ierarhi ai Bisericii, ca P. S. Leon Gheucă al Huşilor, 

contemporanul fanarioţilor), în faza timpurie a masoneriei (secolul XVIII 

– începutul secolului XIX), s-au lăsat tîrîţi în loje de un anumit anturaj 

aristocratic al vremii, fără să ştie bine despre ce era vorba. Abia înfiinţată, 

masoneria n-avea imaginea publică de mai tîrziu, nici nu apucase 

(pînă la Revoluţia franceză) să săvîrşească manevre decisive, de mare 

anvergură. Multe personalităţi intrate în loje mai degrabă conjunctural şi 

formal, cînd au ajuns să-şi dea seama mai îndeaproape despre ce era 

vorba, au încetat să le mai frecventeze, înainte de a apuca să facă ceva 

compromiţător. Iar în secolul al XIX-lea, cînd numeroşi oameni de cultură 

(dar şi angajaţi politic) s-au înregimentat în diferite structuri masonice din 

ţară sau din străinătate, cei mai mulţi dintre ei au făcut-o, oricît ar părea 

de paradoxal astăzi, din considerente naţionaliste, căci la vremea aceea 

tactica masoneriei era aceea de a agita şi susţine tinerele naţionalisme, 

ca factori de dezagregare internă a imperiilor tradiţionale. De la paşoptişti 

la junimişti, mulţi au făcut pact cu masoneria în virtutea acestor temporare 

interese comune, păstrîndu-şi însă şi o anumită autonomie atitudinală (de 

pildă, antisemitismul lui Alecsandri, sau conservatorismul lui Maiorescu, 

contrastează vădit cu angajarea lor masonică). Cazurile sînt diverse şi 

complexe, greu de judecat cu o singură măsură. Şi anumite paradoxuri 

nu lipsesc nici mai tîrziu, în plin secol XX: cazul Octavian Goga sau cazul 

Irineu Mihălcescu (autorul Teologiei luptătoare). Ca să nu mai vorbim de 

cazul unui A. C. Cuza, cunoscutul campion al antisemitismului şi mare 

adversar al masoneriei între cele două războaie mondiale, dar care 

în tinereţea sa „junimistă” fusese şi el mason, la rînd cu mai toată elita 

ieşeană a sfîrşitului de secol XIX. 

7483

PROZA 

Lumina dintr-o garsonieră 

Îmi sprijin trupul slăbit de singurul perete sacru din odaia 

arhiplină de vise mucegăite, iar degetele albe de la mâinile încă 

needucate de stilou se înfig în varul sacrificat. Unghiile roase ori de 

câte ori vechile obiceiuri din copilărie aveau de gând să se întoarcă, 

zgârie brutal pleoapele gălbui. De jumătate de deceniu, de când 

îmi petrec şi îmi manipulez existenţă în apropierea gării teatrale, 

nu am văruit niciodată. De fiecare dată albul mi se părea un pui de 

hoţ ascuns în aripi crăpate de îngeri. „Cu alb nu se purifică pereţii”, 

mi-am zis. Albul a fost dintotdeauna pretextul inocenţei mele, dar 

eu, de fapt, am visat dintotdeauna la albastrul ceresc. Albastrul 

de cerneală. Când eram de-o şchioapă, îmi mânjeam degetele, 

băgându-le zilnic în călimara de deasupra biroului acum moşneag. 

În jurul meu, zeci de călimări desfăcute şi jertfite nu stiloului, 

ci degetelor avide, zac pe duşumeaua rece, nefamiliarizată cu 

noile mele raţiuni de educare a fiinţei. Degetele albe de mici 

copile – s-au prefăcut mereu nevinovate – pătrund în sticluţele 

translucide, aproape ovale. Din neatenţie, picioarele desculţe se 

murdăresc cu albastrul vărsat pe parchetul vechi, negru, atât de 

prăfuit – cine mai are timp de curăţenie? Irelevantă necesitate 

lumească. Culoarea alienării mele se răspândeşte la poalele 

peretelui ridat, care savurează zâmbetele opace pe care le creez 

pe el de o săptămână. 

De şapte zile nu mai dispun de coli de hârtie pe care să le 

purific. De şapte zile, stiloul îmbătrânit n-a mai fost în război cu foile 

goale, nude de mine însămi. Acum s-au schimbat adversarii. Doar 

frontul e acelaşi. Lupta sufletească continuă între degetele cernelii 

şi pereţi. M-am apucat de o nuvelă – prima, de altfel. Ceva cu un 

oraş de mimi şi aripi de fluturi. Iar metafore de-ale mele. Însă, dacă 

dezumanizaţii aceia de-afară mi-au otrăvit sufletul cu minciuni 

iraţionale, care le-au manipulat minţile aglomerate în necunoscutul 

ideilor sumbre, eu n-am să le răspund cu aceeaşi monedă. Nu. Eu 

vreau să mă purific, iar purificarea mea să fie renaşterea decorului 

pe care-l remodelez. Cu mâinile şi cu jumătatea de suflet; cealaltă 

e pe peronul numărul trei, fiind călcată de ei în picioare. 

Din cauza sau datorită scopurilor mele spirituale, m-am 

mutat acum cinci ani în apropierea unei gări abandonate de 

suflete curate. Cele care aleargă acum înlăuntrul unor corpuri 

ce numai de oameni sau învătăcei nu pot fi numite, se aruncă 

în păcatul neştiinţei. Deşi zgomotele haotice mi-au spart fereastra 

sacrificată ploii autumnale, iar auzul meu întâlneşte, involuntar, 

zi de zi, înjurături citadin parfumate, aici am reuşit să-mi renovez 

lăcaşul. O garsonieră bătrânească la etajul al treilea, singura 

visătoare de pe un palier de mult nestrăbătut. Bucătăria zace în 

prăpastia singurătăţii. De vreo câteva zile nu i-am mai făcut vizite 

mesei din lemn cu care stăteam la taifas. Cu ea şi cu o cană de 

ceai. Cu siguranţă chiuveta s-a lipit tot mai mult de peretele sobru, 

căutând oblăduire. Perdelele probabil au fost legănate de loviturile 

brutale ale vântului pe care l-am uitat – şi pe el – în gara de jos. 

De dedesubtul picioarelor mele, de dedesubtul standardelor mele. 

Când m-am mutat în locuinţa aceasta recent adoptată, 

trenurile soseau cu luminile aprinse acasă, la mama gară care le 

alinta vagoanele îmbâcsite de zăpăceala umanităţii. Acum, însă, 

farurile abia mai stau aţipite, iar locomotivele alergice la banala 

destinaţie scuipă fum, nemotivat. Au îmbătrânit. Sau e doar o 

aparenţă. Oamenii le-au îmbătrânit, povestind iar şi iar despre 

aceleaşi rătăciri nemotivate ale sufletelor. Ei încă pretind că mai 

cunosc spiritualitatea. Câtă ipocrizie! 

Se aud ciocănituri în uşa bolnavă, cu balamale învechite 

şi plictisite de mine. Ciudat, n-am mai primit vizite de vreo trei 

ani. Mereu mi-a fost teamă de rânjetele străine ale singurătăţii, 

dar am conştientizat că ea mă creşte. M-a crescut dintotdeauna, 

doar că uneori i-am respins îmbrăţişările, gândindu-mă că voi găsi 

alinare în cele umane. Mintea conturează din nou cuvinte în aer, 

iar musafirii neinvitaţi nu aşteaptă. Insistă succesiv, iar auzul meu 

ascuţit e destul de stresat de zgomotele infernale ale celor de 

afară, aşa că mă ridic şi mă îndrept spre holul îngust, mucegăit. 

Obosită de excese de cuvinte, mă clatin. Adevărul este că 

nu am învăţat decat târâtul pruncilor, nu şi pe cel juvenil, pe care 

ar fi trebuit să-l cizelez. Ar fi trebuit. Dar, într-o odaie aşa scundă şi 

nespaţioasă ca a mea, mai bine nu te mai străduieşti să te ridici şi 

să mergi firesc, în picioare, tot timpul. 

Încerc să descui uşa de la intrare, dar se pare că, ultima 

dată, când am fost la librărie să achiziţionez foi, adica victime de 

război, am uitat-o deschisă. Şi-aşa nu mai bagă nimeni de seamă. 

Răspund violent, parcă înşfăcând clanţa în mână. 

Două perechi de ochi, zâmbind prea tipic şi nenatural, mă 

privesc cu duioşie – acesta îmi pare sentimentul pe care vor să-l 

schiţeze. O fi milă – n-am nevoie să primesc aşa ceva la uşa mea. 

Sentimente din astea trebuie returnate sufletelor care atârnă în 

Adelina Bălan 


faţa mea. 

-Maya, putem 

intra? mă-ntreabă 

sec Rareş, încercând 

să pară binevoitor, 

analizându-mi însă, 

în mod obişnuit celor 

convenţionali ca el, 

ţinuta de casă: un 

tricou bărbătesc larg, 

până la genunchi, 

împrumutat probabil de la bunicu, în cel mai plauzibil caz, o 

pereche de pantaloni de-un verde murdar; şi desculţă, cu pete de 

cerneală pe glezne şi pe degetele atât de la membrele superioare, 

cât şi de la cele inferioare. 

-Intră, răspund succint, oftând a nepăsare. 

-Şi eu? întreabă celălalt fost coleg de liceu, aruncându-mi o 

privire cu un fel de nevinovăţie retorică, dar searbădă. 

-Sunt obosită, încurc numărul persoanelor. Şi tu, adaug, 

încercând să-i tai schiţele zâmbetului ce se vrea perfect. 

Aştept să intre mai repede, căci timpul a rămas şi aici călăul 

aşa-zisei mele literaturi. Şi aşa e pură pierdere de vreme să stau 

cu doi foşti prieteni din liceu – într-adevăr, au fost cei mai apropiaţi. 

Ne croiam zboruri împreună, dar, în prezent, realizez că erau 

decolorate şi nemotivate. 

Îi conduc în bucătărie. Îi invit plictisit să se aşeze pe cele 

două scaune rămase amintire din copilăria liceală pe care am 

gustat-o împreună. Dar e mult de atunci. 

-Ce vreţi? Ceai, cafea sau conversaţii lumeşti? întreb rece, 

studiindu-mi mâinile. 

Cei doi mă privesc întrebător. Jalnici. Tipici. Prea reali, 

dar inumani. De fapt, realitatea de azi e o formulă precisă, care 

rezultă inumanitate – dezumanizare, de fapt. Rareş şi Andrei 

încearcă, presupun, să formuleze un răspuns mai puţin tăios decât 

întrebarea adresată. 

-Maya, am venit doar să te vedem. Ne-am făcut griji pentru 

existenţa ta, mai ales când am auzit că ai renunţat în anul trei 

de facultate. Medicina era raţiunea ta fundamentală. Ce s-a 

întâmplat? 

-Da, m-am mutat la etajul trei, în schimb, ironizez subtil. 

-Încetează, Maya. Te-ai rătăcit înlăuntrul singurătăţii tale. 

Erai cea mai bună studentă, erai cea mai vie şi cea mai umană 

dintre noi toţi! În liceu voiai să ajuţi oamenii să renască – îţi plăcea 

ţie tare mult sa filosofezi, surâde Andrei, dar gestul mi se pare mai 

mult decât absurd. 

-Cum să învăţ oamenii să renască sufleteşte dacă nici 

cei mai buni prieteni nu îmi acceptau motivele existenţei? Cum 

să fac aşa ceva dacă nici măcar tu nu mă înţelegeai? Mi-a fost 

tăiat zborul. Chiar şi-n facultate. Iubeam să învăţ, să mă dedic 

studiului, dar, când au – pardon, aţi – aflat ca literele sunt parte din 

mine, m-aţi respins. Din cauza voastră m-am afundat în nebunia 

umană pentru voi, atât de ridicolă! Uitaţi-vă pe fereastră şi spuneţi 

ce vedeţi: zevzeci cu măşti angelice care caută trenuri ce-i vor 

conduce în destinaţii apuse. Toţi pleacă, eu rămân. 

Pieptul mi se zbate haotic, iar Rareş, văzând că din mine 

izbucneşte adevărul, încearcă să mă liniştească. 

Mă îndepărtez, apoi îi iau pe amândoi de mână, şi-i duc pe 

frontul de luptă. 

Îngroziţi, se uită înspre peretele arhiplin de naşteri de 

cuvinte. Adidaşii li se afundă în foi scrise, altele mototolite. Rareş 

se îndreaptă spre fereastră, trage draperiile la o parte şi strigă ca 

un nebun înspre mine: 

-Ai orbit! Mediul ăsta te-a înnebunit. Singurătatea dintr-o 

garsonieră şi-o jumătate de gară moartă ţi-au ucis fericirea. Pe noi 

ne consideri inumani, dar tu te-neci în demonism! 

-Nu, Rareş, aici greşeşti! Mă răzvrătesc împotriva măştilor 

negre pe care le purtaţi pe chipurile înstrăinate de voi înşivă! 

-Rareş…!, intervine, la un moment dat, Andrei, vorbind însă 

în şoaptă. 

-Lasă-mă, mă! O să se distrugă aşa! 

-Rareş! Priveşte-o pe Maya… Aripi de litere îi cresc în spate, 

nu vezi? 

Şi ei îmi spuneau că eu sunt cea care halucinează. Mă 

întorc cu spatele. Nu văd. Nu simt. Inuman. 

Însă, cei doi insistă succesiv şi-mi spun că, pe pereţii cu 

nuvela dedicată mimilor străini, lumina îmi creşte aripi de cerneală, 

pe care le dăruieşte sufletului… 

Nu înţeleg, dar aud bătăi de ore angelice, cinci amurguri la 

număr, iar în gara de dedesubtul meu trenurile sosesc în goană…

Festivalul naţional 

de creaţie literară 

„Constantin Ghiniţă” 

Nina Plopeanu 

Oraşul Mărăşeşti a reînviat în plan cultural prin 

Festivalul de creaţie literară „Constantin Ghiniţă” 

desfăşurat la Casa de cultură Emanoil Petruţ, în a doua 

dumunică a lunii noiembrie 2011, aflată cel mai aproape de 

ziua de naştere (10 noiembrie) a poetului denumit simbolic 

„Evanghelistul din Mărăşeşti”. Desfăşurat sub patronajul 

Direcţiei de Culte şi Patrimoniu Cultural Vrancea, a 

Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu, a Ligii Scriitorilor 

din România, filiala Vrancea şi a Salonului Literar Vrancea 

a reunit slujitori ai scrisului din Cernăuţi, Iaşi, Focşani, 

Râmnicu-Sărat, Buzău şi bineînţeles din localitatea gazdă. 

Născut din iniţiativa poetului Adrian Botez, festivalul a fost 

organizat de unul din prietenii apropiaţi ai poetului evocat 

şi anume profesorul Virgil Răileanu. 

Primarul oraşului Mărăşeşti a adresat 

un cald salut celor prezenţi şi l-a denumit în 

cuvântul său, pe Constantin Ghiniţă, pe bună 

dreptate, cel mai mare poet al Mărăşeştiului 

care merită ca într-un viitor apropiat să devină 

cetăţean de onoare al urbei în care s-a făcut 

cunoscut ca poet şi ca dascăl. 

Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu 

a omagiat personalitatea prietenului de 

la Cenaclul scriitorilor vrânceni „Duiliu 

Zamfirescu”, recitând din Pssalm 1, poezie 

publicată de „Oglinda Literară” în nr.119 ca un 

preambul al activităţii literare de la Mărăşeşti 

din 13 noiembrie 2011. După părerea unanimă 

a celor prezenţi, Constantin Ghiniţă a reuşit 

prin onestitatea şi felul împăciuitor de a fi să 

creeze punţi de legătură şi de înţelegere între 

scriitorii vrânceni, pe mulţi dintre ei găzduindu-i 

sub viţa de vie a casei de pe strada Vasile 

Alecsandri, stradă care în viitorul apropiat va 

purta numele celui care a zăbovit pentru o 

vreme şi a trăit prin şi pentru poezie pe aceste 


EVENIMENT 

locuri. Autorul Nunţii negre a subliniat calităţile morale şi 

dimensiunile multiple ale poetului mărăşeştean pe care l-a 

numit „ mare om, poet şi om de cultură” de la care a învăţat 

ce înseamnă toleranţa şi armonia dintre artiştii condeieri 

din patria Mioriţei. 

În aceeiaşi notă de admiraţie şi apreciere caldă 

a omului, a poetului şi a prietenului a continuat Vasile 

Tărâţeanu din Cernăuţi care l-a cunoscut pe Constantin 

Ghiniţă la Primăvara poeţilor, festivalul internaţional de 

la Adjud care îi poartă amprenta, mărturisind că „ Ghiniţă 

trăieşte în fiecare dintre noi” prin faptul că a semănat 

boabele binelui, frumosului şi a iubirii de aproape. 

Discursurile prietenilor şi apropiaţilor, mulţi dintre ei 

profesori-poeţi au fost fragmentate de recitalul de poezie 

susţinut de elevii de la şcolile din Mărăşeşti pentru care 

profesorul şi poetul Constantin Ghiniţă a făcut atât de multe, 

în 1999, de pildă, înfiinţând Parada Revistelor Şcolare 

Vrâncene, a construit cenacluri literare, a descoperit 

tinere talente cărora le-a lăsat moştenire dragostea pentru 

cuvântul scris şi pasiunea pentru ritm şi rimă. 

Deosebit de emoţionant a fost momentul muzical 

susţinut de Otilia Gogu prin nemuritorul şi inegalabilul 

Prieten drag prin care a rezonat profund şi la unison cu 

auditoriul. 

Remarci deosebite a exprimat şi Mariana Viki 

Vărtosu rememorând trăiri de neuitat pe care le-a avut în 

compania familiei Ghiniţă în casa din Mărăşeşti, devenită 

loc propice de întâlnire şi de emoţii lirice, un templu al 

poeziei şi al prieteniei totodată, proprietarul dovedindu-se 

a fi cu adevărat prietenul oricui şi al tuturor. 

Mulţi dintre cei prezenţi, MarianaViki Vărtosu, 

Elena Otavă, Ştefania Oproescu, au ţinut să-l omagieze 

pe cel dispărut prea devreme din lumea trecătoare prin 

versuri cu dedicaţie sau recitând din lirica poetului. 

Adoua parte a sărbătorii, intitulată Vrancea 

literară, a fost dedicată lansărilor de carte şi a debutat 

prin volumul de poezie al copiilor de la cenaclul Duiliu 

Zamfirescu tiparit prin bunavointa domnului Marian 

Ruscu,directorul revistei Axioma si coordonat de scriitorul 

Gheorghe Andrei Neagu. Au recitat şi au citit din creaţiile 

proprii Marina Baciu, Raluca Dumitrache, Alexandra 

Herghelegiu. 

La 13 noiembrie 2011, cei care au participat la 

Festivalul Naţional de creaţie literară de la Mărăşeşti 

au retrăit încă o zi alături de poetul, de prietenul şi omul 

Constantin Ghiniţă. 

7485

PROZA 

Nomenclatura limbii de lemn (aceea vioaie) 

Tovarăşul Leaţu a fost un tip gras, pătrat cu braţe scurte şi cu 

energii suspecte în ele, izorâte din supraponderabilitate; datora destule 

societăţii „ din brazde”, la bază fusese tractorist. Păstra însă o gură 

umedă, cu o dantură plină cu „sârme”,cum numai la fraţii basarabeni 

mai poţi vedea, ori la unul de pe aici, Mandea şi el om fără carte, 

dar ahtiat, împătimit ca să conducă el cultura, un biet troglodit. Leaţu 

nu dorea să dirijeze în propagandă ori cultură, însă „jocul”funcţiilor 

de partid l-a adus acolo. Şef de partid comunist la un mare combinat 

siderurgic cu 40 de mii de salariaţi şi o producţie de 7,5 milioane tone 

de oţel anual, s-a tezit, „aruncat” într-un birou larg, unde nu-l mai vizitau 

lucrătorii bătrâni „cu probleme”,ori maiştrii şi inginerii fălcoşi şi împăroşaţi 

ca nişte dulăi, nu, doar nişte profesori spilcuiţi, ori mai rău, chiar nişte 

„descreieraţi”artşti, pe care nu-i putea suferi nici în ruptul capului, bietul 

Gicu Leaţu...Ceva de „intelectual”dezabuzat avea şi nea Gicu - purta 

ochelari cu lentile duble, a doua perache era cenuşie-neagră, pentru 

prezbitism?! Şi sacourile lui nea Gicu erau scurte, îi puteam admira (ori 

pupa, cum zicea nea Gicu ,când era furios) fundul dolofan, teşit cândva 

de scaunul tractorului. Îl supărau toţi „închipuiţii”ce aveau studii de stat 

aflate în relaţie cu propaganda - muzicieni (el le spunea „ muzicanţi”), 

artişti plastici, literaţi, coregrafi. 

- Muncitorii trebuie să fie-n frunte! i-ar fi spus cândva lui nea 

Gicu un jurnalist blond, ştirb şi beţiv. L-a cucerit definitiv pe Leaţu, iar 

gazetarul s-a trezit propus pentru petrecerea unui sejur ( împreună 

cu familia) în Franţa, la Saint-Tropez.Soţia gazetarului însă trebuia să 

nască. Au plecat cu toţii în Franţa, soţia a născut acolo, iar pruncul, 

arătat mai târziu ca pe o curiozitate, a purtat un supranume: Saint- 

Tropez! Gazetarul s-a lăsat de ziaristică şi a fost cooptat ca secretar 

cu propaganda pe întreaga platformă „oţelită”a combinatului, a făcut 

apoi şcoala de partid, a fost preferat întrucât era considerat un muncitor 

„ cu condei”, iar materiale la propagandă trebuiau scrise cu duiumul! 

În schimb tovarăşul Culiţă, adjunctul său, un tip roşcovan, nu avea 

„condei”, nici nu putea s-o potrivească bine „din condei”atunci când se 

nimerea să rămână treaz: rachiul era patima vieţii lui,nici nu ştia să taie 

celebra frunză la câini, ca să piardă vremea, aşa că se expunea şi-l 

vedeau şefii că lâncezeşte. A tăia frunză la câini în lenevoasa, picanta 

şi dificila muncă politică era o artă foarte complicată,din care trebuia să 

evadezi în „activitîţi”vizibile şi iscusite, ce te propulsau ori nu ,pe o poziţie 

în munca politică reală. 

L-am văzut pe nea Gicu Leaţu în două activităţi, în două 

„măsuri”politice luate de el, când i-a stat bine în politică: o dată într-o 

poziţie protocolară, „la iarbă verde”cu alţi tovarăşi, alături de partenerele 

şi partenerii lor de viaţă. Leaţu şi-a expus la vedere soţia şi fetiţa, le-a 

făcut vizibile în societatea complicată în care se vedeau cu toţii. Doamna 

Leaţu mi-a plăcut enorm ,era o femeie simplă, decentă şi frumoasă, 

adecvată prin mult bun simţ ierarhiei politice a soţului ei. Îmbrăcămintea, 

coafiura,culorile erau remarcabile, de-un bun gust ce impunea poziţia 

mijlocie a acelei femei. Fetiţa lor era strălucitoare,drăguţă, măsurată şi 

cu o stăpânire de sine calmă şi plăcută. Gicu Leaţu se purta firesc şi el, 

era profund mulţumit de imaginea în societate a soţiei lui, nu am văzut-o 

râzând, deşi a fost tot timpul surâzătoare. 

Altă „măsură”a oferit-o Leaţu la organizarea unei tabere 

de sculptură în metal, ce avea să-i lase urbei, falezei Dunării în 

speţă,câteva reuşite opere semnate de nume consacrate ale artei 

noastre contemporane: G.Apostu, C. Popovici, S.Catargiu, un ungur, 

un german. Leaţu „a făcut rost” de metal de la Sidex, a facilitat tăierea 

lui, ori sudurile, a înlesnit alte confecţionări după „desenele” artiştilor; 

în fine a ridicat platformele din beton armat pentru postamente, care 

au creat probleme,s-au adus macarale. Leaţu nu-i putea suferi pe cei 

„bărbăoşi”,nu-şi putea imagina că boema naşte valori, numai pentru că 

poartă „barbă”.Cât despre faptul că sculptorii nu pot lucra eficient decât 

atunci când beau alcool, Leaţu avea părerile de bun simţ ale oamenilor 

simpli: - Nişte descreieraţi! Beţia este beţie, nu poţi face nimic bun cu ea. 

Artiştii au argumentat că lucrările lor vor fi donate oraşului, fără 

drepturi de autor, alcoolul îi înflăcărează pe artişti, ce devin mai generoşi. 

- Şi muncitorii sudează, confecţionează metale şi toarnă betoane 

fără bani. 

- Pardon, li se consideră activitate în muncă pentru salariu, a zis 

un sculptor. 

-Lasă că nici voi nu faceţi mari eforturi, a zis Leaţu. 

-Concepţia, domnule, contează, noi avem concepţie artistică! 

Lucrările noastre vor rămâne. 

* * * 

Tristeţea vine şi de aici: după revoluţie, nomenclaturiştii mărunţi 

ai limbii de lemn au murit. Le-a fost jenă, ei erau şi-au rămas totuşi nişte 

Apostol Gurău 


oameni simpli, au vieţuit uşor minţind, singurul capăt onest al minciunii 

politice este moartea. Încă se mai poate trăi şi munci onest în ţara 

noastră! Se mai poate munci şi trăi onest, încercaţi cu perseverenţă! 

Nomenclatura minoră, zonală, având drept preocupări limba de 

lemn şi „gargara”cu vorbele, cum zicea despre ea poporul s-a întâlnit şi 

confruntat în „preajma revoluţiei”cu „ineficienţa”ei, cu aceea lansată prin 

multele şi diversele faceţii „scornite”de o naţie recunoscută ca atare în 

geopolitica regiunii. 

- Văzut-ai, frate, eficienţa propagandei noastre?! a întrebat un 

actant din Transilvania pe un altul tot de acolo, ce se ocupa cu aceeaşi 

„pălăvrăgeală”politică. 

- Dar tu, frăţâne, vazut-ai până amu sexul ţânţarului?! 

- Nu l-am văzut, dar există! a zis cu decizie actantul transilvănean. 

În fine, la revoluţie un fost şef cu propaganda, Caşoga, se uita 

rânjind peiorativ la „naivul”profesor Gusta, ce dirija evenimentele. 

Caşoga îl credea victimă sigură pe dascăl, nu putea conduce el o 

asemenea „răzmeriţă”locală. Just! Caşoga însă nu putuse anticipa 

corect cine-i va rupe gâtul lui Gusta. Ca un prostănac cu şcoli superioare 

de partid, gândea că o să-i pună capul profesorului cine stie ce şef de 

partid! Aiurea! Viziunea istorică retro ar fi trebuit să-l inspire, cât a fost 

şef încuraja minoritatea rromă să se înmulţească în dodii, câtă frunză şi 

iarbă. „Cu ea ne facem planul la natalitate, tovarăşi!”susţinea o activistă 

fufă din subordinea lui! Un rrom l-a dărâmat pe Gusta, instinctele acelea 

au contat! Profund rasist ar fi trebuit să fie Gusta, exclusivist şi crud în 

acele momente, nu educat şi tolerant cum a fost atunci şi altădată. Rromul 

ieşise la atac cu toate instinctele ancestrale de prădător singularizânduse 

în toată ţara. Nici „propagandistul ”nu ar fi fost , ca şi Gusta, la 

„înălţimea” momentului , aşa că rânjise ca prostul în piaţă, o tautologie ar 

fi fost funcţională: rromu-i rrom! Caşoga fusese mai „eficient”în alegerea 

unei activiste din rândul ţesătoarelor fruntaşe, pe tovarăşa Dumitrache. 

Alesese din ţesătorie o fată năltuţă, pieptoasă, o şatenă cu părul negru, 

lung, o frumuseţe clasică a locului. Au promovat-o, mai întâi la şcoala de 

partid, de la „Ştefan Georgescu”, apoi a ajuns primarul unui municipiu 

de 60 de mii de locuitori, în fine a fost ridicată până la nivelul secretarului 

„cu organele” de la judeţ; numea şi scotea din funcţii pe diverşi. Tovarăşa 

Dumitrache începuse de la o vreme să-şi neglijeze soţul, copiii, avea 

doi. Se căsătorise din dragoste, iar ea avea acum alte oportunităţi, ori 

aspiraţii erotice. Sotului ei, care o cunoştea de când era mică, nu-i putea 

ascunde noile ei opţiuni erotice, aşa că într-o noapte,după ce soţia lui cu 

funcţii diferite lipsise de acasă vreo trei nopţi la rând, fusese-n delegaţie, 

l-a găsit pe soţ acasă dormind în pat gol puşcă lângă o jună frumoasă şi 

plăcută. Madam Dumitrache s-a supărat foc şi a început să trântească 

şi să buşească obiecte prin dormitor. 

- Ce cauţi aici?! o interoga pe fată ţipând. 

- Las-o în pace!i-a ordonat soţul şefei; şi-a trimis apoi amanta la 

echipare. Dacă nu-ţi convine ,divorţează! Eu ştiu de unde vii tu acum şi 

ce faci prin delegaţii: mari amoruri şi multe... 

-Să plece curva din casa mea! 

- După ce-i dai bani de taxi! 

Tovarăşa Dumitrache epuizată de gelozie şi furie, a devenit a 

doua zi mai rezonabilă, inclusiv, ori mai ales cu divorţul, activiştii nu 

aveau voie să divorţeze, familia lor trebuia să rămână beton-armat, 

exemplu bun de urmat pentru mase. 

Până la urmă, madam Dumitrache a rămas o damă rezonabilă, 

lângă soţul ei, nu ca „strălucita”botoasă, Andra Caprina, cu amoruri 

suspuse şi realizări familiale jos puse. Fotogenica Dumitrache a ajuns 

mică funcţionară la R.A.R., holba ochii la chitanţe, femeie simplă ce 

crezuse că-i mai importantă în Marele Mecanism. Nu ,acela nu i-a putut 

folosi decât corpul! Andra şi-a imaginat despre sine scenarii fanteziste, 

nici ea nu a valorat mai mult decât un cartof de Pleşa, e adevărat, când 

răbufnea într-o fâsâită clocită, farsa devenea şi mai urât mirositoare, cu 

cât tipa continua să creadă despre ea că-i importantă. Ar fi dacă şi-ar 

completa bătrâneţea în braţele „vânjoase” ale unui nostalgic al „epocii 

de aur”.Fâs! 

Caşoga a avut bun simţ ca şi „ferocele” propagandist comunist 

Moca (de la mocan)şi a murit din jenă,din ruşine, faţă de lume. Caşoga 

ar fi putut rămâne un lucrător într-o uzină oarecare, nu activist, iar Moca 

profesoraş într-un liceu de băieţi (a fost într-unul militar de marină, unde 

„făcea ordine”).În fine, Moca s-a remarcat şi-ntr-un liceu pedagogic 

(sic) prin faptul că trăgea în turul pantalonilor elevilor şuturi cu şpiţul 

pantofului , unii i-au păstrat „memoria”şpiţului doar cu sensibilitatea 

muşchilor feselor, că geografia U.R.S.S. nu au învăţat-o de la el, căci 

era dascăl prost. Rămân surprins „plăcut”că micii propagandişti au murit 

de timpuriu, limba de lemn, minciunile nu le-au priit, excepţie a făcut 

Andra Caprina, însă ea s-a considerat întotdeauna „valoroasă”,deşi a 

venit pleoştită acasă...

PRIMĂVARA 

SPRING 

PATRICIA 

LIDIA 

FRÜHLING 

o gărgăriţă 

în pas de dans spre 

pământ – 

crinii înfloresc 

a ladybug 

going to the ground – 

lilies in bloom 

cărăbuşi vioi - 

pe sârma din grădină, 

urme de rouă 

mâţişori târzii – 

o buburuză trece 

cu nepăsare 

lively beetles – 

on the garden wires 

traces of dew 

ein Marienkäfer 

gehen am Boden – 

Lilien in Blühte 

lebhafte Käfer – 

auf dem Draht im Garten 

Spuren von Tau 

late blooming willow– 

a beetle passes by 

recklessly 

pe-o culme de deal, 

risipindu-şi parfumul, 

o magnolie 

späte Weidenblüten – 

ein Käfer geht 

rücksichtslos 

on top of a hill, 

dissipating its perfume, 

a magnolia 

prin geamul murdar 

pe cer apar două luni – 

petală de crin 

auf einem Hügel, 

sein Duft zerstreuend, 

eine Magnolie 

through the dirty window 

two moons appear in the sky – 

lilly petal 

durch das schmutzige Fenster 

erscheinen zwei Monde am Himmel – 

Lilienblüte 

În sfârşit 

POEZIE 

RADU B. 

Acceptă această 

vreme 

Ursuz modelată de 

timp; 

Ciudate sunt florile 

moderne, 

Nu ţin cont de 

anotimp. 

Încâlcit pământ sub 

umbră de arbori 

Ascunde fantasme lâncede şi, mai nou, 

sterpe. 

Slaba rază străbate pentru-a urca spre 

nori, 

Crezi în curcubeu încât să treci la fapte? 

Câtă rouă să aştepţi în dulcea lumină 

Când sclipiri te inalţă cu zel duios? 

Se simte timid: urmează căderea! 

Zâmbiţi, vă rog! Subsolul e frumos! 

Altceva 

Când puternici am fost? 

Pierdut-am in fuga nebună 

Prea mult din ce-ar avea rost, 

Ne bate mereu in gând o furtună. 

In genunchi – nu prea poţi sa alergi. 

Te doare amintirea inocenţei străbune 

Acum când te-ai dedat la terci 

Şi nu ştii de vrei, ce-i bine. 

Ai vrea să creşti, să urci din nou pe 

valuri, 

Să ieşi din mocirla nisipoasă. 

Voinţa ta-i o urmă scursă-n găuri 

Şi te complaci în amorţeala ta greţoasă. 

Un pumn cosmic sună noul început! 

Te smulgi din absurd cu bucăţi lipsă, 

Din lacrimi oarbe ridici un nou fort, 

Nicicând nu vei mai căuta in derivă! 

Ne-am săturat de schimbări 

Ne-am schimbat de săturare, 

Căutăm doar plimbări 

Prin sunetul născut de soare. 

Dimineaţa, târziu 

cât jeg încerc s-ascund sub rânjetul ăsta 

nici eu nu mai ştiu. 

dezgust şi mizantropie 

îmi îmbracă cinismul în haine de 

carnaval. 

mă prefac în voi, împuţit la o bere, 

unde sunt oamenii pe care îi cunoşti doar 

din vedere? 

şi merg în continuare liniştit pe trotuar 

adus de gânduri, călcând în papuci, 

de vă observ nimicul - mă simt lovit, 

barbar, 

dar împleticit fiind, nu ai cum să mă duci. 

şi nu am mers atât de departe 

dar sigur voi ajunge 

căci ma simt agasat uneori de lucruri 

profunde. 

nu sunt mai bun şi poate nici cu prea 

multe şanse 

dar refuz să fiu amăgit de mase, 

şi mă ambiţionez în renegarea chemărilor 

din sânge 

să nu ajung cobai al evoluţiei nătânge. 

atât de clar se vede totul, mai bine ca 

oricând, 

acum când deschis ne e accesul la orice 

gând. 


DAN 

BRUDASCU 

POEME NOI 

Pentru L.M. 

Privire în oglinda 

sufletului 

Lumea este tot mai 

hidoasă, iubito, 

mai violentă şi mai 

descreierată, 

străzile-s pline de cerşetori 

şi de ciori, 

pe lângă care până şi tu, iubito, 

treci mimând nepăsarea, 

purtându-ţi gândurile ca 

pe o plasă burduşită de zarzavaturi. 

Ne mişcăm tot mai des 

ca nişte roboţi 

şi ne-am pierdut zâmbetul 

dar şi bucuria de a dărui 

sau de a ne dărui, generos, 

unei cauze, unui crez 

sau vreunui sentiment 

rar şi nobil. 

Nu ne mai mişcă nimic 

decât interesul meschin de o clipă 

şi refuzăm, obstinat, să 

căutăm dorinţe simple, 

dar atât de fireşti, de omeneşti 

am uitat, unii, chiar şi de 

dreptul celorlalţi de a visa - 

încotro se îndreaptă, oare, 

această lum rece şi egoistă? 

când ne vom mai regăsi, Doamne, 

puterea de a dărui, de a 

asculta şi durerea sau de a afla măcar 

speranţele celor 

alături de care păşim uneori pe acelaşi 

drum 

dar cu destinaţii atât de diferite? 

Fluturii şi singurătatea 

Aşteptările tale s-au preschimbat în 

fluturi 

sfioşi şi viu coloraţi, ce-alunecă prin 

aerul sufocat de căldura verii pe sfârşite 

Nu mai răspunzi demult la telefonul 

pe care-l priveşti cu vădită ostilitate. 

Ai vrea să fii singură, dar nu şi ruptă de 

lume, 

căci observ, de departe, 

cât de mult îţi lipsesc atenţia şi privirile 

celor ce-ţi urmăresc cu nedisimulată 

poftă 

mişcările trupului şi simt, ca pe o sete 

devastatoare, 

nevoia de a te atinge, de a-ţi mângâia 

coapsele, sânii 

de a-ţi respira parfumul inconfundabil, 

de a se pierde, luaţi parcă de un vânt 

imperceptibil, 

în adâncurile privirilor tale, mistuiţi, ca un 

copac lovit de fulger, 

de dorinţe ascunse, dar de care tu nu 

eşti deloc străină. 

7487

MOROMEŢIANA 

CAP DE CERB 

- Nu-i aşa că noua metodă de învăţare vă place? 

- Daaa! se auzi răspunsul în cor. 

- V-am zis eu că o să îmbinăm utilul cu plăcutul! se 

lăudă profesoara. 

- Facem un adevărat cenaclu literar, profa! O 

măguli o elevă din prima bancă. 

- Se poate spune şi asta... Noi însă facem ceva inedit: 

GEOGRAFIE LITERARĂ. 

Noua metodă de învăţare – activ-participativă –, 

pe care o propusese Carmen Ţibanbu elevilor săi, la 

începutul anului şcolar, a dat roade imediat ce a fost 

explicată şi exemplificată. Elevii scăpau de corvada 

învăţării mecanice, fără nicio tragere de inimă! Mai mult 

chiar, cu ajutorul noii metode îşi puteau etala creativitatea 

literară, mai cu seamă că li s-a promis că cele mai izbutite 

creaţii vor fi publicate în revista şcolii şi pe blogul acesteia. 

- Azi, vom lucra mai mult la clasă! avertiză 

profesoara. Nu vă mqai dau mult hulita – de unii – temă 

pentru acasă... Ştiu că expertului în temele aşa-zis 

lucrate acasă n-o să-i convină, pentru că-i iau pâinea de 

la gură şi n-o să mai aibă ce fura de pe net... 

- De ce mă faceţi hoţă, doamnă profesoară? ceru 

lămuriri un flăcău, spre care se uitase cu subînţeles 

Carmen Ţibanu. 

- Te simţi cumva cu musca pe căciulă, domnule 

Lupescu? 

- V-aţi uitat la mine, lămuri elevul apostrofat. 

- N-am dat nume! se apără femeia. 

Clasa explodă într-un râset zgomotos şi prelung. 

„I-a dat peste nas!” comentă cineva. 

- Ziceţi mai bine care sunt noile cerinţe de azi şi o să 

vedeţi că le voi face faţă, se lăudă cel vizat, fără a lua în 

seamă chicotelile şi comentariile răutăcioase, care încă se 

mai auzeau. 

- La notare, voi ţine cont de creativitate, 

spontaneitate şi originalitate. 

- O. k... Corect... Bun aşa! Ne convine! Se auziră mai 

multe voci, care încuviinţau cele propuse. 

- Lecţia de azi e în legătură cu Turismul de pe litoralul 

nostru... Pentru început, vom discutat despre noutăţile de 

la Vama Veche. 

- Ce-avem de făcut pentru asta? 

- Spuneţi tot ce ştiţi într-un catren... Timp de lucru – 

zece minute! 

- E puţin! protestară elevii. 

- Biine – cinşpe, treacă de la mine... Asta aşa, ca să 

vă inspire muza ori muzoiul, glumi profesoara. 

Spre surprinderea ei, foarte curând văzu mai multe 

mâini ridicate – semn că se crease o adevărată emulaţie. 

- S-o auzim pe Cristina! ceru profesoara. 

- La Vama Veche ne-adunăm, 

Să petrecem, să cântăm... 

Iar deviza de turişti: 

Noi suntem ECOLOGIŞTI! 

- Bravo!... Bravo! 

- Ce mişto! aprobară câţiva colegi. 

- Asta ai zis-o, că ştii că sunt o ecologistă înrăită, 

observă Carmen Ţibanu, fără a scăpa ocazia de a se 

lăuda. 

- Nu doamnă!... Adică, ba da, ştiam... Dar mă 

gândeam că putem face şi puţină educaţie civică... Nu 

vedeţi că ăştia la TV arată munţii de gunoaie lăsate după 

astfel de manifestări culturale!... 

- Ia, să-l ascultăm pe rocker-ul Dănuţ Munteanu, 


noul poet al clasei... 

Acesta se ridică de 

la locul lui şi se duse 

în faţa clasei. Le făcu 

semn altor doi colegi 

să-l urmeze. 

- Cu Alen şi Adi 

suntem în formaţie 

completă, explică el. 

În timp ce Dănuţ 

citi cu voce joasă textul, 

ceilalţi băieţi mimară 

acompaniamentul: unul 

făcea pe bateristul, 

celălalt pe chitaristul: 

- Rock-ul are Contantin Miu 

capitală 

Vama Veche – 

doar în vară. 

La beţie suntem toţi – 

Doar „vame” şi vamaioţi! 

Toată lumea aplaudă frenetic. 

- Vă faceţi publicitate, fu de părere profesoara, 

zâmbind. 

- Ne pregătim pentru balu’ bobocilor! Se lăudă şeful 

formaţiei. Şi profităm de orice ocazie, să repetăm.... 

Uitându-se cu atenţie la cei care stăteau cu 

mâna ridicată, Carmen Ţibanu îl văzu şi pe cel cu care 

polemizase. 

- Ia, să vedem isprava domnului Lupescu, mimă ea 

curiozitatea. 

Acesta, ridicând un deget în semn de avertisment, 

declamă: 

- An de an, la Vama Veche 

Unii-şi caută pereche... 

Altele se dau pe spate, 

C-au rămas ne-mperecheate! 

Râsete înfundate, acoperite de apaluze. Toată lumea 

ştia la ce făcuse aluzie flăcăul. 

* 

După ce intră în clasă, Carmen Ţibanu trânti lucrările 

elevilor pe catedră. 

- Lupescule, e bătaie de batjocură ce-ai scris 

dumneata! spuse ea nervoasă. Ai trei! 

Elevul luă lucrarea şi se întoarse la banca lui. Se uită 

apoi ce-a scris şi colegul său, apoi explodă: 

- Doamnă, chiar că e bătaie de batjocură! 

- Iar vociferezi?... Ce nu-ţi convine? 

- La lucrare, ne-aţi spus să scriem ce ştim despre 

Carpaţi?... E aşa sau nu? 

- Exact. 

- Ne-aţi dat voie să colaborăm între noi, colegii... Da 

sau nu!... 

- Da, dragă, şi ce-i cu asta? 

- Păi, Luci, colegu’ meu, a scris aşa: Carpaţi – sunt 

ţigări cu şi fără filtru.”... La fel am scris şi eu... Numai că el 

a luat cinciu’... 

- Ai că eşti obraznic! 

- Nu, doamnă! 

- Ceee, crezi că te persecut, că eşti cam tupeist? 

- Nici pomeneală!... Voiam doar să vă spun că e 

prima dată când aţi fost nepărtinitoare cu mine! 

- Cum adică?! 

- Păi, Luci a scris că ţigările Carpaţi cu filtru se 

deosebesc de celelalte, pentru că au ca siglă – între munţi 

şi brazi – un cap de cerb... 

- Şi?... 

- Eu am scris: Nu sunt de acord cu Luci! 

- De ce? 

- E la mintea cocoşului. NU SE VEDE SEXUL!

Al doisprezecelea capitol 

Nihil Mentum A Mundi Amore Sic 

Separat, 

Sic Animum Contra Tentationes 

Confortat 1 

Am întâlnit într’o zi pe strada Trecerii 

o uşă/ Zărită ca o ispită: deschide-mă 

şi intră,/ mă întreb/ de’i rai sau e infern 2 . 

Dincolo de ea era întuneric. Sus de pe un 

perete lumina o stea. Atât a lumina doar se 

revărsa printre coloane peste întreaga lojă. 

Era un moment dramatic pentru viaţa unui 

iniţiat. Steaua era acolo pentru a demonstra 

speranţa. Simbolic omul se identifica cu 

moartea şi vorba omenească, un punt 

fără întoarcere. Istoric era, în termeni 

de disperare filosofică, prea târziu. Dar 

experimental era momentul. Candidatul 

aflat acolo pentru a’şi aminti că totuşi mai 

este timp să realizeze importanţa deosebită 

să se supună Bunului Dumnezeu şi să’şi 

trăiască viaţa după comandamentele sale. 

Cuvintele vin dinspre autor în cel de-al 

Doisprezecelea Capitol al Eclesiastului 3 

ca o confesiune a propriei sale experienţe, 

o poveste trăită în timpul ispitei, când 

întorsese spatele divinităţii pentru a 

încerca altfel fericirea. Acum meditează. E 

dezamăgit. Înţelepăciunea în oscilaţia sa l’a 

făcut să se îndoiască de lucrarea cosmică. 

Nu mai are o viziune clară asupra sensului 

acţiunilor divine şi nici nu’şi dă seama cum 

ar putea să se întoarcă. 

Solomon era omul prin care ceilalţi 

se puteau cunoaşte pe sine. El a ţesut flori 

strălucitoare flori în grădina şi pietre mai 

bogate au fost montate în coroană. Parcă’l 

vedem punând pe buze cele mai alese 

vinuri îmbrăcat în mantie violetă şi plină 

de broderie, încântat de o muzică suavă 

şi plin de voie bună. Regalitatea lui nu era 

stăpânire, bogăţia nu era lux, florile nu 

erau dulcegărie, cântecele nu erau melodii, 

lumina nu era, lumina nu era strălucire, 

tapiţeriile nu erau splendoare, şi păsările 

nu impresionau prin penaj, arhitectura nu 

era grandoare, cu toate că erau în tot toate 

acxestea. În port erau corăbii ce comunicau 

cu alte lumi. Şi nimeni nu fusese şi n’a mai 

fost ca el. 

Chiar dacă în cartea înţelepciunii 

comentariul autorui pare trist, nimeni n’a 

fost mai fericit ca Solomon. Căutând’l 

pe Dumnezeu, atingerea sa spirituală 

transformă tristeşea în bucurie, împlinirea 

fiind dobândită de fiinţa pământeană, 

întorcîndu-se din peregrinajul său 

din vid. Strigătul de disperare ce se 

referă la vanitate, totul fiind vanitate s’a 

transformat azi în: deşertăciune – totul 

este deşertăcune. Nimic nu pare optimist, 

ci doar ecoul frustrărilor şi insatisfacţiilor. 

Nefericirea din capitolul 1:4-10 rezultată 

din munca permanentă a omului de 

generaţii fără număr, care nu se mai 

opreşte, la fel cum luna şi soarele răsar 

şi apun, un cerc în care viaţa se învârte 

fără oprire. Nimic nu e nou. Totul s’a mai 

petrecut şi iar se petrece în viaţa noastră. 

Plăcerile din capitolul 2:1-11 nu’l satisfac 

şi totul e goană după vânt. Vânătoarea 

vântului este o activitate aluzivă care nu 

se poate încheia decât cu sfârşitul. Apoi 

apare proiectul sublim al înţelepciunii. 

Începe regatul gândirii. Totul se îndreaptă 

spre deşteptăciune sau nebunie, dar 

oricare ar fi ele sfârşitul e acelaşi, o goană 

inevitabilă după vânt. Când cele mai 

înalte intenţii clachează, când oamenii nu 

mai reuşesc să atingă ţelurile propuse, 

nu mai are importanţă decât preyentul şi 

materialismul triumfă: nu mai conteayă 

decât munca pentru obţinerea bogăţiei şi 

a bunurilor, iar epuizarea energiei pentru 

acestea până la urmă e tot o goană după 

vânt. Vidul activităţilor pământene conduce 

spre punctul dedicat fatalităţii, speranţele 

abandonându-se. Ce soartă ? Ce destin 

? Alegerea unui control asupra propriilor 

acţiuni nu ne mai aparţin şi nimic nu se 

mai poate face pentru a le schimba . Cât 

adevăr poate fi în faptul că Dumnezeu a 

pus eternitatea în mintea omului, dorinţa 

de a cunoaşte ce va fi, dar tot atât de drept 

e că imensitatea nu poate satisface şiatunci 

iată-ne abandonându-ne plăcerilor 

lumeşti şi-atât. Secretul acestui punct de 

vedere e cel al fatalităţii: aşa a fost să fie 

sub soare ! Dacă în Eclasiast se întâlneşte 

de douăzeci şi opt de ori aceasta, să nu 

uităm că Sfântul Paul în Scrisoarea către 

Esenieni ne compară viaţa cu cerurile ce 

se află deasupra soarelui. 

Solomon însă ne determină să 

cerem ca viaţa să ne fie leagăn şi sicriu, 

aspect legate permanent, precum lucrurile 

bune sunt încurcate în permanenţă. Ajunşi 

la capitolul patru suntem cuprinşi de 

deism. 4 Animalele şi oamenii sunt cuprinşi 

de fatalitate, mor la fel şi unde e spiritul 

care să treacă din om în animal şi invers 

? Capitolele se succed. Înţelepciunea se 

dezvoltă tocmai prin surprinderea marilor 

adevăruri ale vieţii acum trei mii de ani la fel 

ca şi azi. Oamenii pot fi măreţi, cu reputaţie 

, dar uitarea se va aşterne treptat peste 

ei. Moralitatea nu poate fi întotdeauna 

atractivă, caracterul nu e numaidecât 

reputaţia care să ducă la viaţa fără moarte. 

Credinţa este singura ce pate deschide 

poarta. Iertarea şi acceptare după păcat nu 

o pate omul găsi decât în credinţă. Iată de 

ce abia intrat într’o frăţiei ucenicul simte o 

schimbare, experienţa lucrului spiritual fiind 

esenţială 

Ca din senin o altă lume se deschise 

În calea ucenicului profet. 

Porţi după porţi din astrele prezise 

Permisu-i-au să intre ca un proscris aed. 

Nu’i niciodată scopul rătăcitor de vise 

Nu’i niciodată locul timpului perfect. 

Ca din senin o altă lume se deschise 

În calea ucenicului profet. 

Atingerea e însă în semnele înscrise 

Un început şi clipa de efect 

A ruperii de falii, sipet de manuscrise 

Pentru că’n templul gândului ascet 

Ca din senin o altă lume se deschise. 5 

Adu’ţi aminte şi cât mai repede 

posibil că singurul răspuns pentru o viaţă 

de bucurie e Creatorul. Viaţa frustrantă 

prezentată în Volumul Legii Sacre 

primeşte o altă dimensiune în conexiune 

cu divinitatea, este eternitatea. Mâinile şi 

braţele ne vor ţine, ochii şi răsăritul sunt 

ferestrele şi trezirea, dinţii sunt o moară, 

buzele uşi şi coloana vertebrală o coardă 

de argint, cutia craniană o bilă aurită iar 

părul alb un migdal. Suntem în totalitate 

simbol şi viaţă, suntem creaturi ale timpului. 

Nu Judecata de apoi ne interesează, cât 

Creatorul. 

Iar Solomon, ca un veritabil om 

de ştiinţă, om al plăcerii şi al fatalităţii, 

materialist şi sceptic totodată, epicurean 

şi stoic, cu oscilaţii între ucenic şi maestru, 


AESOTERICAE 

Liviu Pendefunda 

îmbină nobilul cu vanitatea, proscrisul şi 

credinciosul. În el nu poţi vedea decât 

înţelepciunea şi Biblia freamătă de 

referiri în care se spune că Dumnezeu 

în înţelepcinea Sa l’a făcut pe om să nu’l 

poată cunoaşte prin propriul cuget. 

Coşmar în gerul iernii ca zidar 

O calfă cu’n echer suia avid un zid 

Un fir de plumb părea răpit dintr’un gheţar 

Şi pietrele cioplite crăpau avântu’n frig. 

Cu rădăcinile spre cer copacul iar 

Se’ntoarse’ntr’al fântânii antic rit 

Coşmar în gerul iernii ca zidar 

O calfă cu’n echer suia un zid avid. 

Să’l ajutăm, strigă marele meşter, dar 

Să îi aprindem sus, în labirint 

Din forţa gândurilor noastre un amnar 

Cum fiecare dintre noi am suferit 

Coşmar în gerul iernii ca zidar. 6 

Amintirea ne conduce spre 

minunatul capitol 12. Poruncile Domnului 

sunt datoriile omului, spune Solomon. 

Recunoscând suveranitatea Marelui 

Arhitect şi închinându-ne voinţei Lui, 

urmăm ritualurile eterne, un ingredient 

ale vieţii de care nu ne putem desprinde. 

De-a lungul erelor societăţii umane ni s’au 

propus numeroase secrete care să îndrepte 

viaţa spre înţelesuri plenare şi grade de 

înţelegere. O deziluzie faţă de de aridul 

răspuns la fiecare întrebare referitor la a’ţi 

aminti mereu de Dumnezeu ar trebui însă 

să conducă la împlinire şi pace. Cuvintele 

sunt de prisos. Dar unde e înţelesul ? Cu 

greu şi în condiţii dificile iniţiatul trece, ca 

într’o petrecere continuă, şcoala primilor 

paşi. E o scară, o fântână, o spirală între 

coloanele ce susţin un clopot. Acesta, 

cu răbdare, e începutul înţelepciunii. La 

fiecare pas mereu ispite. Maestrul se 

minunează când ascultă capitolul ales şi 

identifică punctul fără întoarcere în care 

a ajuns. Puţinele trepte urcate îi dau deja 

posibilitatea să înţeleagă. Înălţimile nu’i vor 

fi deschise fără Dumnezeu. Nu există nici o 

speranţă fără El. 

_________________ 

1 Nimic nu desparte mintea de iubirea 

lumii ca inima întărită în ispite 

2 Liviu Pendefunda, Farmacii astrale, 

Junimea 1981 

3 Presupus a fi fost scris nu de Solomon 

ci de Isus, fiul lui Sirah 

4 în care acceptată divinitatea nu are 

puteri supranaturale 

5 Liviu Pendefunda, Rondelul ucenicului 

profet, Rondeluri şi ovoide, Junimea 2003 

6 Id, Rondelul calfei de zidar, Rondeluri 

şi ovoide, Junimea 2003 

7489

NOTES 

MINIME 

de COSTANTIN Haralambie COVATARIU 

Maria Antohi 

Am avut privilegiul de a intra în posesia acestui volum de 

„Minime” pe care l-am citit nu odată ci de mai multe ori. 

Mărturisesc că la fiecare lectură am descoperit noi valenţe, 

noi semnificaţii, adevăruri general umane valabile pentru toate 

timpurile şi pentru toate culturile. 

Operă de maturitate, volumul aduce în faţa cititorului sinteza 

de gândire şi de înţelepciune a autorului, bogata sa experienţă 

de viaţă, tot spectacolul vieţii, călătoria sa prin „univers” având 

în centru ca personaj „omul” în toată frumuseţea, diversitatea şi 

complexitatea lui. 

De altfel, şi-n „Culorile vieţii” sau în 

„În împărăţia pământului,” autorul ne oferă 

nenumărate lecţii de viaţă, experienţe de 

conduită morală, vorbe de duh. Deci, aceste 

romane, şi nu numai, constituie, în opinia mea, 

un preludiu al prezentei apariţii editoriale. 

Evident, toate acestea au fost trecute 

analitic prin filtrul gândirii, căci „gândul omului 

e-o sită pentru vorbe; se cade ca „sita” să fie 

cât mai deasă, altfel vorbeşte gura fără tine.” 

Cartea merită a fi citită cu interes, atât 

de maturi, cât şi de generaţiile mai tinere, căci 

cuprinde nenumărate lecţii de morală, sfaturi, 

îndemnuri referitoare la prietenie, sinceritate, 

chibzuinţă, muncă, fiindcă viaţa se trăieşte prin 

muncă: „De vrei să trăieşti bine, munceşte şi 

pătimeşte; nu tânji întruna după odihnă, că te 

vei odihni mult mâine, poimâine” sau „zidul – 

oricare zid - nu se va înălţa dacă stai cu mâinile 

în sân”. 

Alte aforisme se referă la viaţa politică, 

socială: „Democraţia ar trebui să însemne 

libertate şi o înţelegere corectă a legilor pentru 

ocrotirea dreptăţii.” 

Să nu uităm, originile, locul de unde am plecat, să ne 

păstrăm modestia, să ne aplecăm cu grijă la nevoile aproapelui: 

„După ce ai devenit „om mare,”gândeşte-te mereu la „omul mic,” 

în caz contrar, oricât de „ mare vei ajunge, nu vei fi decât un om 

de nimic.” 

Uneori autorul este ironic şi deopotrivă sentenţios: „Nu-i o 

perioadă prea veselă în viaţă când, după ce baţi la uşa medicului, 

te duci la farmacie şi acolo ori nu găseşti medicamentul indicat, 

Zborul uitării... 

Raluca 

Dumitrache 

Privirile ei razbateau pana 

departe: vedea norii din care 

se desprindeau fulgii de nea ce 

cadeau in cercuri largi. Le urmarea 

indeaproape zborul. 

Ei desenau in aer forme 

ciudate, croite cu multa maiestrie 

de vant, apoi se prelungeau pe 

fereastra precum lacrimile amare 

menite sa intepe inimile ca niste 

sageti otravite. Prin perdeaua 

deasa de picaturi se vedeau ca 

prin vis doi ochi caprui ce priveau 

in adancul sufletului lor, incercand 

sa stearga fragmente din trecut. 

Aceste franturi se risipeau 

incet-incet, lasand loc unei singure 

imagini: singuratatea, care venea atat de apasatoare si 


ori n-ai bani ca să-l cumperi.” 

Conduite de viaţă: „Nu te lega prea mult de ceva sau de 

cineva; dezamăgirea poate fi fără margini”; sau: „Fereşte-te 

s-aprinzi focul dacă n-ai cu ce să-l stingi la momentul potrivit.” 

Combate lenea: „Lenea” cucoană mare” e mereu 

necruţătoare, cere, cât îi ziua de mare de mâncare.” 

Unele cugetări sunt adevărate definiţii: „Copilăria - veşnică 

neuitare, izvor nesecat de încântare.” „Cartea - puntea de 

legătură dintre scriitor şi cititor.”„Horoscopul – invenţie agreabilă 

a oamenilor de a înţelege rostul pe pământ sub stelele neantului.” 

Remarcăm în autorul „Minimelor” ecologistul înverşunat, un 

apărător al plantelor: „Dacă nu ştii ori nu vrei să îngrijeşti o floare, 

n-o rupe, n-o arunca, n-o călca în picioare, că este şi ea o fiinţă 

şi s-ar putea s-o doară.” „Pădurea – templul natural al omului; să 

avem grijă de ea ca de ochii din cap”; „Dispariţia pădurilor de pe 

faţa Pământului pare a marca sfârşitul vieţii pe planeta noastră! 

Să amânăm acest sfârşit sădind câte un pom pe unde ne aflăm, 

când şi când. 

Dascălul, profesorul: „Limba română, fagurele nostru de 

miere este cartea de învăţătură, pururi povaţă pentru a reuşi în 

viaţă” ; „ Instrucţia, învăţătura, cartea care se învaţă în şcoală, 

sunt temelia unei comunităţi umane. Aşadar, atenţie, dragi 

guvernanţi, dragi învăţători, dragi elevi!” 

Poetul: „Uneori poezia e doar un simplu 

suspin ; ascultă-l de vrei să-ţi înţelegi inima!” 

Altruistul: „O cauză pentru care luptă 

cineva este cu adevărat mare, în măsura în 

care acel cineva gândeşte şi la binele celorlalţi”. 

Moralistul (sentenţiosul): „Dacă drumul 

vieţii îţi este necunoscut, fii măcar atent pe 

unde calci”! „Să te fereşti de cel care înţelegând 

repede ce trebuie să înţeleagă, nu vrea să-şi 

mai aducă aminte de nimeni şi de nimic”. 

Patriotul: „Locul unde te-ai născut şiai 

făcut primii paşi în lume se cade a-ţi fi 

icoana vieţii, altfel vei rătăci bezmetic precum 

neoamenii prin timp.” 

Filozoful: „Abisul-marele abis e tot atât 

de greu de pătruns ca şi gândul de taină al 

omului.” 

Concluzionând, prin tot ceea ce-a scris, 

C.H.Covatariu este un adevărat terapeut al 

minţii, dar şi al sufletului: „Oricât îţi pare de 

zadarnic îţi pare totul, nu-ţi pierde curajul, 

un sfârşit va veni oricum.”„A citi o carte bună 

înseamnă a te supune unei terapii vindecătoare 

de multe răni ale sufletului.” 

Parcurgând paginile acestei cărţi, instantaneu mi-au revenit 

în memorie cuvintele lui Ion Caraion la apariţia volumului de 

„Momente şi schiţe” al lui I.L.Caragiale: „Nu momente, maestre, 

ci monumente!” 

Analogând, mi-am zis şi eu: „Nu Minime, maestre, ci 

Maxime!” 

Epilog: COSTANTIN Haralambie COVATARIU - un izvor 

nesecat de informaţii, o adevărată enciclopedie vie. 

insuportabila, incat lacrimile mult gonite izbucneau din 

orbite. Invingatoare, domneau obrajii fierbinti si cadeau 

pe podeaua rece, ducand cu ele firimituri de tristete spre 

neant pe care le lasa sa curga si sa dispara. Nu-si putea 

inchipui ca fulgii de nea sunt reci sau ca ei se pot topi 

vreodata ca si cum nu ar fi existat. Ninsoarea era oglinda 

gandurilor ei... mai apriga si mai neiertatoare, cand ea se 

simtea revoltata si pustiita, ori mai domoala si calma, cand 

nehotararea pe care o simtea se transforma in nepasare. 

Vedea ninsoarea, dar nu cea pe care o privea, ci 

vijelia sufletului ei. Se ratacea in propria-i fiinta, avea in 

maini mii de chei, dar niciuna nu se potrivea la vreo poarta, 

alerga prin amintiri, pe care le insfaca brutal si le arunca cu 

putere in urma, insa fara rezultat. Ele ramaneau tot acolo, 

tepene si rigide, ca niste demoni fara indurare. Uita, incetul 

cu incetul, unde se afla sau cat timp trecuse... 

Era in mijlocul fulgilor de zapada, croindu-si drum prin 

labirintul ciudat pe care si-l crease singura, cu formele pe 

care le visa. Iarna ii ascundea gandurile cu atata maiestrie, 

incat se contopea in intregime cu anotimpul zborului 

permanent al uitarii. Ea nu mai exista. Doar un spirit calm, 

ratacitor isi pierdea urma printre bucatile de nori...

ANATOLIE TIHAI, UN 

MISIONAR BASARABEAN 

ÎN JAPONIA 

Să fi plecat din muntele Athos pentru a ajunge 

în Japonia era cale lungă, mai ales în sec. 

al XIX-lea. Pentru un misionar basarabean 

nu a fost dificil. Mai ales atunci când boteza 

japonezi în numele Sfintei Treimi, predica în 

limba niponă şi traducea texte ortodoxe în 

limba samurailor. Este vorba de Anatolie Tihai, 

După cercetarea pagodei, preotul 

ne-a poftit în locuinţa sa, care este chiar 

alături, dincolo de gardul templului. Nu 

am intrat înăuntru, rămânând în pridvor, 

însă am văzut printre uşile întredeschise 

ceva asemănător unei capele. Preotul 

le-a poruncit celor doi învăţăcei ai săi să 

ne arate Pāli – cărţile lor sfinte – şi ei au 

adus trei cărţi scrise pe papirus din, se 

pare, frunze de palmier, cărţi scrise în 

scrierea numită Pāli. Unuia dintre aceste 

manuscrise preotul îi atribuia o mare 

vechime, dar câţi ani să fi avut, măcar peaproape, 

acest înţelept nu putea spune. 

Şi el, şi învăţăceii lui spuneau doar cu tărie că ea are foartefoarte 

mulţi ani. Aceste cărţi aveau o formă cu totul deosebită, de 

aproape trei sferturi de arşin lungime şi între un deget-un deget 

şi jumătate lăţime. Erau vreo sută de fâşii de papirus legate cu o 

sfoară în două locuri pe latura lungă. Apoi, ne-au arătat câteva 

cărţi tipărite în limba sanscrită, cu alfabet sanscrit. Învăţăceii 

buddhişti pot citi textele în alfabet Pāli şi, la rugămintea noastră, 

ei chiar ne-au citit ceva. Citirea se face cântat, iar scrierea este 

de la stânga la dreapta, ca şi la noi, şi constă din cuvinte împărţite 

în silabe. Trebuie să presupunem că atât în privinţa foneticii, cât 

şi în privinţa gramaticii Pāli este o limbă înrudită mai mult sau 

mai puţin cu sanscrita. De altfel, limba Pāli astăzi nu mai este 

vorbită, rămasă fiind doar în cărţile de cult ale buddhiştilor indieni 

şi ceylonezi. Înainte de a pleca, preotul ne-a propus, deosebit de 

binevoitor, fiecăruia dintre noi câte o broşură tipărită în alfabet 

Pāli pe care, bineînţeles, nu o vom putea citi niciodată. De altfel, 

ne-am putut da seama despre cuprinsul ei după denumirea 

engleză – „the true light” – de pe coperta broşurii. Oare chiar să 

fi crezut acest preot plin de vioiciune că dacă am şi fi citit acea 

broşură ne-am fi convertit şi am fi dobândit lumina adevărată şi 

adevărul suprem? 

La Point de Galle este şi o moschee, întrucât printre 

locuitorii Ceylonului sunt şi urmaşi ai prorocului arab. Aceştia 

se deosebesc de ceilalţi locuitori prin faptul că poartă pe creştet 

nişte acoperăminte nu prea înalte asemănătoare cu tichia. 

Seara târziu ne-am întors la hotel, fiindu-ne oarecum să 

intrăm în cameră când afară, chiar şi pe întuneric, era atât de bine: 

pe bolta cerească străluceau stelele, iar în aer plutea mirosul 

răspândit de verdeaţa din jur şi o tainică linişte ni se pogora 

în suflet, ca o mângâiere pentru toate neplăcerile călătoriei pe 

mare. S-ar fi părut că este peste puteri să trăieşti un asemenea 

preaplin de simţire, dar se vede totuşi că oamenii se pot obişnui 

şi cu cea mai măreaţă şi mai bogată natură, ajungând încet-încet 

nepăsători. Acestea erau gândurile care ne treceau prin minte la 

vederea chipurilor cât se poate de stinse ale locuitorilor europeni 

ai insulei Ceylon. 

V. Împrejurimile oraşului Point de Galle din insula 

Ceylon 

Făcându-se dimineaţă, am luat trăsurile comandate încă 

de cu seară şi am plecat să cercetăm împrejurimile oraşului Point 

de Galle. Trăsurile de aici sunt pe arcuri, trase de un singur cal, 

şi au patru locuri. Plata se face după milele parcurse. Pentru 

prima milă dai un şiling, iar pentru fiece milă următoare dai câte 

jumătate de şiling, oricâţi ar fi cei urcaţi în trăsură. Drumul era 

o minune, nu alta. Nu avea nici o gropiţă, nici o piatră cât de 

mică, nici un vreasc măcar! Parcă nici nu am fi mers pe pământ, 


unde mai pui că de jur-împrejur 

era o nemaivăzută până atunci 

frumuseţe a naturii. Tot ceea ce 

ne-a fost dat să vedem în lumea 

vegetală ne încânta tot mai mult 

şi mai mult. Pur şi simplu nu ne 

mai puteam sătura să privim, 

întrebându-ne, ca uluiţi, de unde 

vine această uriaşă putere în 

stare să scoată din pământ atâta 

amar de frumuseţe. Şi acum, 

după ce s-au scurs opt luni de 

zile de atunci, parcă aş simţi o 

sărbătoare în suflet la aducerea 

aminte a celor văzute şi pe care 

nu cred să le pot uita vreodată. 

Pe drum am fost sfătuiţi să 

trecem şi pe la o altă pagodă. 

Statuia de aici a lui Buddha 

originar din ţinutul Hotinului. este cu mult mai mare decât Vlad Cubreacov 


cea văzută mai înainte. De-a 

dreapta lui Buddha, pe perete, apare chipul învăţăcelului său 

Brahma, având douăsprezece mâini, de-a stânga – Vişnu, iar la 

intrarea în pagodă, însemnând ceva de felul pridvoarelor noastre 

bisericeşti, apare de amândouă părţile Siva. Cel puţin aşa ne 

lămuresc prin traducător preoţii templului. Nu departe de această 

pagodă, printr-o mulţime de alţi copaci, am cercetat îndelung un 

arbore de scorţişoară. Arborele nu era prea înalt, de vreo 3-4 

arşini, iar rădăcinile lui au un desăvârşit miros de camfor. De aici 

am plecat mai departe, oprindu-ne la poalele unei măguri, întrucât 

locul putea fi străbătut doar cu piciorul, fapt pentru care trăsurile 

noastre au rămas jos. Am urcat pe culmea acelei măguri şi de 

acolo ni s-a deschis minunata privelişte a întregii împrejurimi: 

dinspre partea de apus se zăreşte un crâmpei de mare, de 

cealaltă parte, la talpa muntelui, se aştern mici poiene, crânguri 

în toată bogăţia şi frumuseţea naturii tropicale, în depărtare 

se scaldă în nori Vârful Adam, iar mai aproape, muntele este 

înconjurat de coline nu prea înalte, toate până la una acoperite 

de arbori şi de verdeaţă. O jumătate de şiling plătită de fiecare 

vizitator face dovada că această culme este luată în arendă. 

Am putut lua cunoştinţă, în linii mari, de istoria stăpânirilor 

europene asupra Ceylonului dintr-un ghid englezesc. Portughezii 

au pus stăpânire pe locul în care se află Point de Galle în anul 

1515. După 140 de ani de stăpânire portugheză, Point de Galle 

a trecut în anul 1655 în mâna olandezilor, care, la rândul lor, 

au fost alungaţi în anul 1795 de către englezii ieşiţi învingători. 

Amintire despre stăpânirile portugheză şi olandeză rămân a fi 

doar cimitirele lor, precum şi biserica olandeză. De altfel, nici 

englezii nu au pus îndată stăpânire pe întreaga insulă. Puternicul 

regat Kandy li s-a împotrivit britanicilor până în anul 1815. De 

atunci Kandy a devenit oraşul de căpătâi al insulei, aici avânduşi 

reşedinţa general-guvernatorul, tot aici fiind concentrată 

activitatea misionarilor. 

VI. Populaţia insulei Ceylon 

MERIDIANE 

Populaţia băştinaşă din Ceylon este alcătuită din diferite 

triburi asiatice, ce mai mare parte dintre care aparţin rasei 

singaleze, care se aseamănă cu indienii. Bărbaţii sunt bine 

clădiţi, vânjoşi, cu trăsături vii şi inteligente, şi toţi cei pe care 

i-am văzut arătau destul de solid. Pe cap şi pe barbă au o bogată 

podoabă de păr. Mulţi dintre ei îşi rad bărbile după obiceiul 

englezilor, părul din cap şi-l piaptănă spre ceafă fără nici un fel 

de cărare, iar în creştet şi-l strâng cu un pieptene rotund. Lumea 

de rând umblă pe jumătate despuiată, încingându-se în faţă doar 

cu o bucată de pânză, şi aşa umblă şi copiii. Femeile poartă, pe 

lângă pânza obligatorie de la cingătoare până la genunchi, şi un 

fel de scurteică din pânză albă şi subţire. De altfel, şi bărbaţii pot 

fi văzuţi destul de des îmbrăcaţi la fel, de aceea nu vei putea 

deosebi dintr-o dată un bărbat de o femeie. Iar femeile, dacă 

nu au în amândouă urechile cercei, poartă negreşit un cercel în 

urechea dreaptă. Pielea locuitorilor este de culoare întunecată, 

dar nu este neagră. Aproape toate feţele, atât cele bărbăteşti, cât 

şi cele femeieşti, sunt destul de frumoase şi simpatice. 

Singalezii se împart în patru caste: Ksatriya – a nobilimii, 

Brahmanii – a preoţimii, Vaisiya – a negustorilor, casta cea mai 

înstărită acum şi clasa cu cele mai bune trăsături exterioare, 

şi, în sfârşit, Sundra – casta ţăranilor, clasa de jos care, după 

cum suntem încredinţaţi, se împarte în alte vreo cel puţin 60 de 

caste. După cum se vede, englezii lasă aşa cum sunt obiceiurile 

şi aşezămintele din vechime, căci treptata cunoaştere dintre 

băştinaşi şi europeni va dezrădăcina de la sine încet-încet şi 

castele indiene, şi alte noţiuni brahmanice. 


7491

FULGURAŢII 

Florina Isache: 

Mă voi întoarce pasăre, 

Supliment – Oglinda Literară, 

Focşani, 2011, 74 pagini 

Biblioteca revistei – 

Oglinda Literară – şi-a mărit 

fondul de carte cu încă un 

volum de poezie care explică – 

în cel mai înalt grad – gândirea 

poetei Florina Isache, fixând 

la liniile gotice şi lapidare, 

contururile universului 

existenţial al creatorului. 

Cartea „Mă voi întoarce 

pasăre” e doldora de formele 

nemărginite ale vieţii, ale 

meditaţiilor reflexive, rezidând 

vizibil în expresia unei 

Victor Sterom parabole semantice cum şi în 

sensibilitatea ce pune în lumină 

vibraţiile nevăzute ale – mirării – concept întâlnit aici, în 

subsidiar, de multe ori în cercuri ludice de culoare şi timp. 

„Ziua se opreşte la barieră / Ţipătul păsării de noapte, 

/ căzut pe hornul caselor de păianjeni,/ prevesteşte prima 

ninsoare./ Bătrânii îşi strâng la piept sufletul / neatins de 

rugină./ Degetele lor desfac scrisori primite / de dincolo” 

(p. 10). 

Florina Isache (născută în 17 februarie 1968 

la Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman) pare că este 

familiarizată cu poezia modernă şi „scoate” simbolul şi 

metafora din tiparele convenţionalismului şi le deplasează 

sensul în concentrări structural funcţionale. Ea nu tratează 

universul ca pe un obiect de contemplaţie – ori numai de 

contemplaţie – ci se confundă cu însăşi esenţa naturii şi cu 

dinamismul ei interior. 

„Vântul împinge din pupa corabia / înecată/ în urmă 

alerg să ascund / epava din mine iese la suprafaţă,/ 

păşeşte alături / îi aud paşii în zăpadă / Strada se îmbracă 

în parfum. / Umbra caselor se prinde în întuneric, / spaima 

îmi este familiară de când / închid ochii la orice” (p. 40). 

Sunt în acest poem străfulgerări de gânduri şi 

chemări – sau nuanţe de chemări – ale tainelor de dincolo 

de lumea care se „vede” şi nimic mai puţin. Parcă ar vrea 

să spună autoarea cum că: a scrie într-o notă esenţială 

precum ai respira, ori ai clipi la îndemâna oricui… 

Aşa că, Florina Isache, cu o încărcătură lirică 

profundă, cu un limbaj sugestiv, revelator reuşeşte 

ipostazierea eternului sentiment al cunoaşterii. Versul 

elevat, îngust, metafora nuanţată definesc o individualitate 

lirică. Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu îmi trimite din 

prietenie literară, acest volum editat în condiţii grafice de 

excepţie, în care se observă o fermitate în expresie şi o 

gravitate a timbrului poetic înclinat spre un monolog bogat 

în rezonanţe aproape de viziunea şi de aerul atmosferei 

marii poezii contemporane. 

„Sunt pasăre din când în când. /Ascult fâlfâitul aripilor 

în adâncuri, / răscolind rădăcinile, cântând. / Din când în 

când simt pământul din / mine./ Umblu în jurul lumii pentru 

un zâmbet. / Deseori celălalt obraz se întoarce/ în piatra 

răbdării” (pag.30) 


Excepţii 

Cum am mai scris, mă-ncearcă 

fel de fel de bănuieli când citesc 

jurnale publicate antum, mai ales 

acelea în care se sugerează insistent 

o timpurie disidenţă a autorului, 

urcând până către perioada intrauterină. 

Trebuiau să existe şi excepţii; 

una dintre ele se intitulează „Scene 

din viaţa literară” şi este datorată lui 

Ion Lazu, geolog de profesie şi, prin 

vocaţie, neîndoielnic, merituos scriitor. 

Într-o cărţulie cât un paşaport, Lazu 

izbuteşte să resusciteze amintirea 

vieţii literare bucureştene a anilor ’79- 

’89, cu epicentrul la Casa Monteoru. 

Acolo unde, la etaj, cuplul Macovescu- 

Iancu încerca să „orienteze” destinele 

scrisului românesc, în vreme ce la 

parter, în animata parohie a doamnei 

Candrea, se consumau revelatoare 

Mircea Radu 

Iacoban 

scene literar-lumeşti sub privegherea duo-ului Shapira-Miţi. 

O lume în aparent dezordonată agitaţie browniană, 

dar, de fapt, funcţionând un singur sens al tuturor zbaterilor: 

accesul la tipar. I-am cunoscut îndeaproape pe toţi cei evocaţi 

în carte şi-i de mirare că tocmai pe autor nu-l ştiu decât din 

filele acestui jurnal atipic, despre care spune că a fost scris 

„cu respect oarecum fanatic pentru faptele de viaţă” „şi într-o 

încredere funciară în posibilele semnificaţii ale celor reale, mai 

mult decât în roadele unor ticluiri meşteşugite, bine aduse din 

condei.” În altă parte îşi declară „inaptitudinea de a fantaza”, 

defect pe care izbuteşte, până la urmă, să şi-l preschimbe în 

„veritabil avantaj”. Şi chiar aşa-i. 

Toată floarea cea vestită a literelor române defilează 

pagină de pagină, într-un fel confirmându-se zicerea că pe 

scriitor este bine să-l citeşti, nu să-l şi cunoşti îndeaproape. 

Lazu are un spirit de observaţie cu totul ieşit din comun şi-i 

capabil de sinteze caracterologice „dintr-un şfichi”. Iată-l, 

intrând pe uşa restaurantului scriitorilor, pe Ion Grigorescu: 

„scund, roşcat, bondoc şi cu chelie la discreţie, altfel foarte 

sigur pe el.” „Foarte sigur pe el” este observaţia definitorie 

pentru conduita generală a personajului, iar Lazu a nimerit-o 

dintr-o ochire-n cadrul uşii! 

Am fost coleg şi prieten cu Marin Sorescu; pur şi simplu 

n-am băgat de seamă că toarnă şi ţine furculiţa cu stânga, 

dar scrie cu dreapta. Cum să-i scape amănuntul lui Lazu? Îl 

trece la catastif: „Ajuns acasă, laşi sacoşele, pachetele, ca 

să te eliberezi, în hol, de toată povara. Tot astfel procedezi şi 

cu impresiile de peste zi: le deşerţi în jurnal (un fel de hol al 

literaturii) şi scapi de ele – le dai în grijă neantului.” Alintătură 

recursul la... neant, fiindcă Lazu are o credinţă tonică în 

literatură: „De ce scriem şi tot scriem, chiar dacă s-ar părea că 

repetăm sau copiem din alţii? Pentru că adevărurile vieţii sunt 

câteva, nu prea multe, însă ele trebuie(sc) spuse şi răs-spuse 

mereu.” Nu-şi ascunde îndoielile faţă de propria-i înzestrare 

(uneori am sentimentul stresant că nu numai toţi scriitorii sunt 

mai dotaţi ca mine, dar până şi oamenii cei mai simpli...”) 

Iar când, „după lupte seculare”, Lazu izbuteşte să-şi 

tipărească scrierile, este nevoit să constate că „Nu e suficient 

să scrii o carte bună, nici să reuşeşti publicarea ei după ani de 

lupte şi amânări – criticii nu vor să te citească, sau nu scriu, 

sau nu li se publică recenzia.” Asta era în 1988. În anul de 

graţie 2010, este de adăugat la dezinteresul criticii (faţă de 

cartea neînregimentată) şi, mult mai trist, dar din ce în ce 

mai marcat, acela al cititorului... Acest colorat „a fost odată” 

propus de Ion Lazu prilejuieşte întâlnirea cu o tipologie de-a 

dreptul pitorească şi oferă istoriei literare sumedenie de 

amănunte-argument pentru mai exacta conturare a portretelor 

scriitoriceşti. Chiar dacă aveau „să se scutur’ multe moarte”, 

oricare dintre măştile aduse-n horă spre a juca fie şi rolul 

pionului pricăjit a avut partea de contribuţie în constituirea 

unui peisaj spectaculos, populat şi de altitudini, şi de câmpie 

plată, şi de adevărate prăpăstii. Perioada, care n-a dat numai 

rebuturi în literatură, merită în continuare investigată, inclusiv 

prin astfel de portretizări memorialistice inteligente, sincere şi 

nonconformiste. Bună carte! 

P.S.: Revista israeliană „Jurnalul săptămânii” (Haifa, 

13 mai a.c.) reproduce articolul nostru „Validări”, apărut în 

„Monitorul de Suceava”

ROMÂNIA MEA: 

„ŢARĂ CU GLAS 

DUIOS ŞI DULCE” 

Romania... ţara lui Traian si a lui Decebal, ţara dacilor si a 

romanilor, tăram dorit de zeci de popoare, ţara lui Stefan si a lui 

Mihai, ţara lui Alexandru Ioan Cuza, ţara lui Carol I si a regelui 

Mihai, ţara lui Gheorghiu Dej, ţara lui Ceausescu, ţara părinţilor 

mei... ţara mea! Romania... ţară cu un trecut glorios, ţară a unei 

mari si zbuciumate istorii, ţară a unor legendari eroi, ţară cu glas 

duios si dulce, ţară cu un folclor cat o adevărata comoară! Puţine 

si neinsemnate cuvinte am folosit eu, o romancuţă, in incercarea 

de a descrie si prezenta ţara in care traiesc, Romania! 

„La trecutu-ţi mare,mare viitor!”... asa de frumos iţi vorbea 

Eminescu. Dar oare, acel viitor este el asa de mare precum au 

fost asteptările? Pentru a afla răspunsul este de ajuns să privesti 

intr-o parte si in cealaltă, in faţă si da, poţi intoarce capul, căci 

cine stie ce s-ar putea sa te astepte in spate. Realitatea din 

Romania secolului XXI e cruntă si cine nu o cunoaste poate fi 

informat si prin simpla apăsare a unui buton de pe telecomandă. 

Este dură, iar aspectele negative domina. Lucrurile par duse la 

extrem. Oamenii parca nu mai pot suporta. Greve, scandaluri, 

nonvalori, corupţie, mita, prostie, nesimţre... ne inconjoară si 

ne acoperă, ne sufocă. Ce facem? Nu mai avem puterea de a 

ne ridica? Neamul nostru, romanii nostri, care s-au dovedit atat 

de viteji in luptele si razboaie se lasă azi inecaţi de un val de 

fenomene negative? Poate că unii nu mai au intr-adevar puterea 

de a lupta, dar cu toate acestea ii avem pe tineri, noile generaţii, 

de ce nu incep a fi lăsaţi si ei să facă, să spună ceva? 

„Să ii lăsam pe cei tineri? Si ce să facă ei? Să ne aduca 

intr-o situaţie si mai grea? Nu vedeţi ce fac tinerii nostri azi: 

beau,fumează,fură... Nu vedeţi ca părinţii lor pleacă in strainatate 

si muncesc, iar banii pe care ii trimit odorurilor sunt risipiţi. Isi bat 

joc de munca lor! Dacă ţara ramane in mainile lor se va duce de 

rapă!” -asta gandesc mulţi romani la momentul actual si nu se 

poate contesta aceasta părere. 

Ce este totusi de facut? Un singur cuvant: educaţie! 

Educaţia, care ar trebui sa fie cea mai de pret valoare a tinerilor! 

Educaţia, pentru că ii desăvarseste pe oameni! Educaţia pentru 

că ii face pe oameni, oameni mari! „In ţara asta nu se face 

educaţie? Se face, domnule, dar elevii nu vor să mai inveţe. Ei 

au alte preocupari!” ar spune cineva, ori poate „Cu sistemul ăsta 

nu vom ajunge nicăieri. Uitaţi-vă si dumneavoastră in Occident 

cum merg lucrurile...”. Nu pot să neg nimic. Din punctul meu de 

vedere mulţi elevi, datorită libertăţii acordate, renunţa la a primi 

intreaga educaţie pe care scoala le-o poate oferi gratuit. 

Oamenii educaţi sunt aceia care au idei si principii 

sănătoase, scopuri bine definite pe care vor sti cum sa le atingă; 

oamenii educaţi sunt aceia care tot timpul vor sti cum să se afirme 

dar si să se facă plăcuţi. Romania nu este privată de acest gen 

DEBUT 

de oameni, ci dimpotrivă, are o mulţime de asemenea romani, 

cu care nu poate decat să se mandreasca. Dar, totusi, ce se 

intamplă cu majoritatea - ori poate nu sunt majoritari,dar au ajuns 

sa fie extrem de cunoscuţi, datorita promovării media - oameni 

care au ajuns ca in anumite contexte sa ne faca ţara si inclusiv 

neamul de ras? Lor trebuie sa începem sa le oferim educaţie. 

O educaţie sanatoasa este aceea care incepe din familie, 

iar apoi aceasta grea sarcina o preia scoala. 

Cum se ocupa scoala romanesca de un elev azi? 

Exista profesori pregatiţi? Au ei la dispoziţie toate materialele 

necesare? Informaţiile primite de elevi le sunt utile pentru viitor? 

Parerile sunt poate contrare, dar tind spre negativ. Cand mita si 

corupţia ne inconjoara devenim neincrezatori. Oricum sistemul 

de invaţamant actual este contestat din ce in ce mai de mai mulţi, 

din ce in ce mai mult si mai des. Cine sunt aceia care fac asta? 

Cei care au de a face cu el: profesori, elevi, studenţi s.a. De ce? 

Pentru ca nimic nu mai e sigur, zi de zi ai impresia ca se schimba 

vreun detaliu legat de lege, fie apar noi articole, fie unele sunt 

eliminate, e haos si un nonsens total. Elevii nu mai stiu ce fel de 

examene vor trebui sa dea,cand, ce sa faca in continuare, ce sa 

urmeze pentru a-si crea un viitor frumos in ţara lor. Au devenit 

generaţii de proba pentru noi metode si metodologii. 

Si eu ma simt exploatata, nu stiu ce sa cred, nu stiu cum va 

fi, nu vreu macar sa ma gandesc la examenul bacalaureat sau la 

facultate, caci cine stie de cate ori nu se va mai schimba vreun 

articol. E adevarat ca invaţamantul trebuie sa sufere modificari, 


sa se dezvolte, caci ţara se 

modernizeaza. Dar totusi 

ceea ce se petrece azi este 

exagerat. Luam modelul 

scolilor din occident, dar 

pana acolo mai avem mult. 

Mulţi elevi, carora le 

pasa, si-ar dori poate macar 

pentru o zi sa devina ministri 

ai educaţiei si nu pot nega 

ca... acest gand nu mi-a 

trecut si mie prin minte. Mias 

dori sa ajung acolo sus 

si de asa ava acea putere 

primul lucru pe care l-as face 

ar fi instaurarea autoritaţii 

in scoli, caci autoritatea da 

de cele mai multe ori roade 

mai bogate decat libertatea. 

Exista regulamente care nu 

se respecta si de aici scoala 

a ajuns sa fie pentru unii 

un loc in care vin pentru a 

se distra, pentru a avea o 

scuza sa nu faca altceva 

folositor pentru familia lor 

etc. Prin inspecţii regulate 

si prin sancţiuni pe masura 

lucrurile s-ar regla si 

scolile ar funcţiona altfel. 

ESEU 

Florentina GROSU 

ELEVĂ CLASA A XI- 

A, PARTICIPANTĂ LA 

CONCURSUL DE ESEURI 

„ROMÂNIA MEA” - 

PNL VASLUI 2011 

Un al doilea lucru pe care l-as realiza in scaunul de ministru 

ar fi introducerea obligatorie a uniformei, pentru toate ciclurile, 

inclusiv cel liceal. Un adolescent de aceeasi varsta cu mine 

ar zice probabil ca „am trecut de vremea comunista”... Totusi 

consider ca masura este una benefica si il scuteste pe elev de 

„grija ţinutei de maine”. Desigur ca acestea vor fi alese in funcţie 

de opiniile si gusturilor elevilor fiecarui liceu. 

Tot in cadrul liceelor dar si in scoli cu clasele V-VIII, as 

introduce obligatoriu sesiuni susţinute de catre oameni pregatiţi 

si documentaţi, cu tema „Orientarea in cariera”. Cu siguranţa 

acestea le-ar fi folositoare, putand astfel sa ia o decizie mai usor, 

dupa obţinerea unor astfel de informatii. 

Da, mi-as dori sa se intample lucrurile asa in sistemul de 

invaţamant actual si nu pot spune ca nu ar fi interesant de sezut 

si in scaunele celorlalţi ministri. Cu toate acestea educaţia este 

aceea care ma priveste cel mai mult in acest moment. 

Romania este o ţara cu un potential extraordinar, dovedit 

la nivel mondial: avem elevi olimpici, sportivi de performanţa, 

medici care salveaza vieţi, scriitori, filosofi, savanţi etc. Dar caţi 

dintre acestia sunt cunoscuţi? Probabil sportivii intr-o oarecare 

masura... În rest ceilalţi de ce sunt neglijaţi si inlocuiţi cu niste 

personaje care ne pateaza imaginea... false valori! 

Ne mandrim cu neamul nostru, cu trecutul nostru, dar cu 

prezentul nu. Ne opreste cineva? Daca un strain ar intreba un 

roman: „Ce inseamna pentru tine Romania, ţara ta?” acesta, 

pentru a lasa o buna impresie, ar face cel mai probabil referire 

la trecut, la istorie, ori poate la munţii nostri falnici, fara sa 

menţioneze ca padurile dese si umbroase sunt din ce in ce mai 

rare... Daca prezentul Romaniei nu poate fi introdus intr-o astfel 

de prezentare, atunci sa-l schimbam, caci avem acesta putere. 

Ce trebuie de fapt sa facem e sa schimbam atitudini, sa corectam 

gesturi, sa invaţam comportamente, iar lucrurile acestea le putem 

realiza prin educaţie, resprect, devotament, munca. Fiecare 

roman trebuie sa fie preţios pentru ţara lui. 

Am patat numele sfant al Romaniei, reintregita cu preţul 

sangelui... Cum o sa reusim sa reparam greseala? Nu inţeleg de 

ce trebuie sa avem reprezentanţi incomptenţi ai ţarii! Nu inţeleg 

de ce ne facem de ras, dar totusi nu ne corectam! Nu inţeleg de 

ce tinerii care au o reala pregatire sunt lasaţi pe margine. 

Generaţie tanara, care observi acest lucru si vei ajunge 

sa deţii puterea, pregateste-te pentru a nu intampina aceleasi 

probleme pe care azi le vezi si le detesti! Sa ascultam din pildele 

bunicilor nostri, sa capatam valori adevarate, valorile lor, cei care 

au ajuns eroi ai patriei. Banii sunt doar niste hartii purtate de vant, 

vorbele sunt trecatoare,doar faptele raman in suflete si dainuie 

peste veacuri. De aceea noi nu ne-am uitat nici azi strabunii. 

Nimeni nu ne lasa sa nu facem si noi istorie. 

Romani, sa nu lasam preţioasa carte de istorie a neamului 

nostru prafuita intr-un colţ, ci sa luam condeiul de aur al timpului 

si sa scriem si noi pe filele vechi, fapte mari, fapte eroice ale 

poporului nostru! 

7493

LECTOR 

Menachem M. Falek, 

vicepreşedintele „Asociaţiei Scriitorilor 

în Limba Ebraică din Israel” 

Haosiada: roman 

pentru tineret sau 

aspiraţie filozofică spre 

o lume ideală? 

În tinereţea mea, şi câţiva ani după aceea, mi-a plăcut să 

citesc romane ştiinţifico-fantastice. Am citit atât în limba ebraică 

cât şi în limba română, aşa că am cunoscut ramurile de cărţi şi 

idei din est şi cele din vest. Axioma ramurei metafizice a scrierii 

ştiintifico-fantastice este: ca să te ocupi de filosofie trebuie să ai 

imaginaţie foarte desvoltată (în afară de nevoia de cunoaştere a 

logicei), şi ca să te ocupi de literatura stiinţifico-fantastică trebuie 

să fii curios, înţelegător, inteligent şi foarte indrăzneţ. Au trecut 

de atunci mulţi ani, din zilele în care citeam entuziastmat fiecare 

carte fantastică ce ajungea în mâna mea, şi din zilele când am 

învăţat filozofie la universitate. Şi iată, că la un festival la care 

am participat în România (Festivalul Poeziei Europene „Naţiunea 

Poeţilor”, Suceava, 2011) poetul şi prozatorul tânăr din Ucraina, 

Cernăuţi, Anatol Viere, mi-a dat cadou o carte în limba română, 

carte care apare să se ocupe de multe lucruri dureroase. 

Înainte să primesc cartea, în antologia festivalului am găsit 

câteva poeme scrise de poetul Viere, cu talent adevărat, şi l-am 

rugat să îmi trimită încă câteva poeme prin mail. El mi-a mărturisit 

că, deja de aproape 4 ani nu mai scrie poezii şi preferă să scrie 

proză. Cartea ce am primit-o a fost publicată câteva zile înaintea 

festivalului. 

Dintr-o privinţă de vedere, vârsta tânără, entuziasmul cu 

care a vorbit şi poemele talentate ale sale m-au făcut curios. 

Din altă privinţă de vedere, numele cărţii este bizar şi privirea 

la capitole ne învaţă ceva despre construcţia cărţii, ca roman 

construit din povestiri scurte (cinci microromane), titluri complicate 

şi subtitluri nu mai puţin ciudate. Pe deasupra, de la felul cum 

se deschide fiecare microroman şi fiecare capitol, primim un 

simţământ ciudat, o nevoie de citire foarte concentrată ca să 

înţelegem ce citim. Stilul acesta e foarte cunoscut în romanele 

fantastice. E clar că lucrurile aceste au fost destule ca să mă 

convingă să citesc această carte. 

Şi încă o notă înainte de a vorbi despre carte, un detaliu 

important după părerea mea, faptul că scriitorul are al doilea 

titlu universitar – master în lingvistică, şi că a avut ca temă de 

cercetare numele de străzi, fapt care a lăsat amprente în toată 

cartea sa, şi obsesia de a inventa nume şi de a le explica e 

evidentă. Într-o paranteză se poate spune că, înainte cu câţiva 

ani, tânărul Anatol şi-a schimbat numele de familie în Viere (din 

cuvântul „înviere”, fară prefixul „în”), act foarte declarativ. Nu 

ştiu dacă el a fost conştient că peste câţiva ani acest lucru o să 

aibă legătură directă şi cu romanul lui. În orice caz e clar, şi din 

convorbirile mele cu dânsul la festival, şi din carte, că el trăieşte 

literatura, trăieşte temele scrise, el şi textul sunt unul şi acelaşi. 

După cum am menţionat, cartea cuprinde 5 capitole. 

Numele cărţii e „Haosiada” (mi se pare încă unul din multe 

cuvinte inventate de scriitor), şi subtitlul e „roman-taximetrist”. 

În pagina de credit, scriitorul se adresează cititorului şi vorbeşte 

despre moarte, suflet, simţăminte feminine. El dedică romanul 

victimelor omeneşti şi între ele sunt victime de foamete, de 

războaie, de avorturi, de holocaust, de droguri, de SIDA, de 

accidente nucleare (Cernobyl şi Fukushima). Câte o dată, în 

diferite capitole, şi în special la începutul lor, sau la sfârşit, el se 

adresează direct la cititori (se pare că din spatele personajelor 

romanului) şi vorbeşte cu ele, le propune să părăsească sau să 

continue cu cititul, le avertizează de un capitol dificil, le propune 

să-l omită, fapt care mareşte curiozitatea de a citi. Capitolele sunt 

numite „traseuri” (traseul ce-l vor face eroii cărţii, dar şi cititorii), 

şi la începutul fiecărui capitol e desenat un semn de orientare, 

de circulaţie, care, după citirea cărţii, împuterniceşte sensul 

textului. Fiecare capitol, denumit „microroman”, ca şi cum ar vrea 

să spună că e nuvelă independentă, începe cu câteva definiţii 

şi date la definiţii: traseul / tarif / pornire / staţionare / timp / km / 

suma / client. 

Primul capitol este un capitol filozofic, ce are loc după 


dezastrul din Cernobyl, unde 

eroul numit Nostradam, 

taximetrist, conduce prin 

străzile pustii şi prin capul lui 

trec multe gânduri filozofice: 

„Am o senzaţie, că am trecut 

cu toată planeta pe lângă 

ceva foarte important şi 

n-am observat”, „Decurentaţi 

planeta şi îl vom vedea pe 

Dumnezeu desculţ între noi” 

(pg. 6) şi altele. Interesant e, 

că toate sunt opuse felului 

nostru obişnuit de referinţă 

şi de gândire. El se referă la 

oameni ca distrugători mai mari 

decât maşinile, natura şi alte 

lucruri artificiale. Omul e cel 

ce omoară, face experimente 

a căror rezultat sunt victime 

omeneşti (de exemplu 

exepimente cu maimuţe care au transferat SIDA de la animale la 

om), războaie, accidente de reactoare nucleare şi altele. Astfel el 

spune în pagina a şaptea: „... sunt mai rău decât un animal! Sunt 

om… Omului contemporan nu-i mai este suficient să-şi ascundă 

golul interior în hainele exterioare, pentru că deşertăciunea lui a 

ajuns la un apogeu, contemporanul nostru îşi ascunde întregul 

corp în interiorul maşinii ţesute din metal”. Din cele spuse, e 

clar că acţiunea se desfăşoară într-un viitor, viitor întunecat, 

apocaliptic, asemânător la descripţii cu multe cărţi fantastice din 

anii 50-60 ale secolului trecut. 

De Crăciun, personajul principal salvează din frigul străzii o 

femeie de vârsta a doua, şi încearcă să o distreze de sărbătoare, 

cu toate că, se pare că, ea a trecut câteva evenimente 

psihotraumatice, şi de aceea îi este greu să se bucure, să 

râdă. Iată cum o descrie pe această femeie autorul (pg. 16): 

„Femeia era cu dantura tip dinte-pauza-dinte-pauza-dinte. Maria 

deja nu avea nimic feminin în înfăţişarea ei. Corpul ei era un 

mechanism ruginit, blana pielii ei era demult mâncată de carii 

timpului nemilos, sânii erau veşteziţi şi atârnau fără folos între 

corp şi pământ, parcă două fructe care au hotărât să-şi ia rămas 

bun de la creanga maternă, dar parcă mai stau pe gânduri. Faţa 

ei era tatuată de riduri, care purtau urmele băuturilor alcoolice 

de calitate proastă, frigului străzii, arsurilor de soare, mâncării 

mucegăite, vorbelor putrede, râsului himeric, timpului pierdut zile 

nenumărate – toate aceste lucruri erau tatuate pe faţa ei.” Şi, în 

continuare, în timp ce vorbeşte cu ea, o întreabă de ce plânge 

în zi de sărbătoare, zi de bucurie. Ea răspunde: „Dumnezeu a 

creat omul cu lacrimi, dacă vroia ca omul să nu se plângă îl făcea 

fără lacrimi…” (pg. 17). Convorbirea cu ea ajută scriitorul să-şi 

descrie viaţa după desastrul din Cernobyl, după catastrofă. 

În următoarele capitole din primul microroman scriitorul 

creează teoria despre formele de culturi dezvoltate pe planetele 

solare şi în jurul lor. Cartea e plină de terminologie stiinţifică, 

în special fizică. După planul descris, 40 de oameni de ştiinţă 

trebuie să pună în funcţie, pe data de 12.12.2012 la ora 12, 

„egotransferul” – maşina care poate trece conştiinţa umană 

în formă electronică. În carte e vorba de câteva tipuri diferite 

de oameni: inteligenţă biologică, inteligenţă mecanică şi prin 

folosirea „egotransferului” inteligenţă electronică. Aici se dă 

definiţia despre Dumnezeu ca Energie Inteligentă a Absolutului 

(EIA). Nu am să descriu toată cartea, dar totuşi trebuie de notat 

că ideile acestea sunt dezvoltate în continuare, şi includ, printre 

altele, trecerea eroului prin „gaura neagră” din Realitatea noastră 

în altă realitate-dimensiune. Termeni ştiinţifici precum antimaterie 

sunt imprăştiaţi ca particulele elementare prin toate capitolele 

cărţii. 

Împreună cu dezvoltarea ştiinţifico-futuristică are loc o 

idilă între personajul principal şi prietenele lui Mona şi sora ei 

geamănă – Lisa, toate acestea pe fundalul dragostei mare şi 

pure pentru iubita lui Arabela. 

Nostradamus devine conducătorul lumii, întâlneşte după 

Poarta Cerului (gaura neagră din centrul galaxiei) pe Iisus 

Cristos, şi bea cu el o halbă de bere, în timp ce se uită la un 

joc de fotbal între suflete, şi profită de ocazie ca să discute cu 

Iisus despre diferite întrebări ce frământă omenirea de mai multe 

secole. Iisus e Monolis (mono=masculin şi lisa=feminin) şi cei 

ce sunt ca Isus includ în ei amândouă sexuri, situaţie perfectă. 

Monalisii au fost creaţi de Dumnezeu, şi ei au creat omul, 

separând genomul monalisului în două particule. Nostradam, în 

drumul lui de întoarcere din realitatea-dimensiune, Infinitus, către 

realitatea-dimensiune, Haosiada, şi dragostea lui Arabela, face 

un popas pe o planetă locuită de roboţi. 


FEŢELE INVIZIBILULUI 

Interviu cu Nichita Danilov 

Motto:Fii atent la gândurile tale; ele devin cuvinte. Fii 

atent la cuvintele tale; ele devin fapte. Fii atent la faptele 

tale; ele devin obişnuinţe. Fii atent la obişnuintele tale; ele 

devin caracterul tău. Fii atent la caracterul tău; el va deveni 

destinul tău. (TALMUD) 

Poetul şi totodată prozatorul ieşean de etnie ruso-lipoveană, 

Nichita Danilov, a fost desemnat de curând, câştigătorul Premiului 

Ariel pentru “Cartea anului” - ultimul său roman - Ambasadorul 

invizibil. În toamna anului trecut, scriitorul şi-a lansat cartea şi la 

Tulcea, la sediul Comunităţii Ruşilor-Lipoveni 

Romanul, începe cu o imagine simbolică, ce ilustrează 

concepţia lui Nichita Danilov cu privire la menirea omului (şi în 

speţă, menirea scriitorului) şi anume, imaginea unui turn construit 

din carcase vechi de maşini, care devine” punct de reper pentru navele 

aflate în larg” , turn dotat cu reflectoare, care să lumineze calea 

celor aflaţi în valurile vieţii. Şi această imagine m-a dus cu gândul 

la Testamentul lui Arghezi („ nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, decât 

un nume adunat pe-o carte/ în seara răzvrătită care vine/de la străbunii mei până 

la tine”). 

La două sute de ani de la avertismentul lui Francisco Goya 

– „somnul raţiunii naşte monştri” – 

autorul ne reaminteşte faptul că ne creăm cu propriile 

gânduri realitatea („uneori puterea gândului 

poate modela nu numai sufletul, ci poate conferi o 

altă formă şi aerului din jur, făcându-l să mustească 

de imagini”) şi de aceea, când gândul 

este otrăvit cu drogul narcisismului şi 

egoismului ce visează la puterea de a 

cotropi, de a poseda lumea doar pentru 

sine, prin re-multiplicare în zeci şi zeci de 

faţete („ …sau unul singur risipit într-o infinitate 

de entităţi…”), aceasta se transformă întrun 

adevărat coşmar. Pentru că puterea „îl 

stoarce pe om de orice simţământ”,” din om te face 

neom…e ca lepra”. 

Cartea lui Nichita Danilov dezvăluie 

viziunea autorului asupra psihicul uman, 

pe care-l înţelege ca pe o realitate 

dinamică, ale cărei stări sunt potenţiale, 

oscilând mereu pe graniţa subţire dintre viaţă şi moarte, între 

raţional şi iraţional, între adevăr şi minciună, între real şi imaginar, 

sub influenţa exercitată de dominanta uneia sau alteia dintre 

instanţele: conştient, subconştient, inconştient( „Omul e suma tuturor 

animalelor din el. Dacă stai să studiezi cu atenţie embrionul, vei găsi acolo de 

toate. Şi vertebrate şi nevertebrate. Vei găsi viermele din măr, dar şi şarpele şi 

maimuţa căţărată pe cracă…Vei găsi în el şi leul şi hiena care se hrăneşte cu 

cadavre. Vei găsi păunul, dar şi papagalul…” . „…Omul e construit anapoda. E 

şi într-un fel şi în altul. Totu-i amestecat în el. Nu poţi distinge în interiorul său 

nici binele de rău, nici adevărul de minciună…Niciodată nu vei şti unde-l duc 

ideile care-l anima…”). De aceea, conchide autorul, „psihicul uman poate 

absorbi orice ideologie. Pe solul lui se nasc o flora şi o fauna ce pot supravieţui 

oricăror intemperii. S-au produs mutaţii”. 

Pe parcursul a peste patru sute de pagini, cu un umor 

mucalit alternând cu tonurile grave, Nichita Danilov oferă 

cititorului spre contemplare, rotindu-i în faţa ochilor cu o 

dexteritate uluitoare, acest veritabil roman-caleidoscop, în care 

se răstoarnă în imagini şi scene stupefiante realitatea în fantastic, 

învăluindu-se, irumpând una din alta. Şi dincolo de imaginile atât 

de fluide, prinse parcă în legănarea unei ape întunecate, se aude 

în surdină glasul invizibilului ambasador, îndemnând la trezvie: 

„ omul nu trebuie să-şi pervertească sufletul pentru a lăsa loc întunericului să 

se cuibărească în fiinţa lui…”. Pentru că răul exista pretutindeni, iar omul şi-a 

pierdut legătura cu transcendentul, rupându-se de credinţă („ Ce a făcut civilizaţia 

din noi…Decenii întregi regimul ne-a vârât în cap că nu există transcendenţă. 

Că nu există decât raţiune...Crezi că mai e loc şi pentru suflet acolo unde este 

prea multă raţiune?!...Lumea se călăuzeşte după cu totul alte principii decât 

raţiunea pură…Încă o dată te întreb: la ce-i foloseşte omului atâta raţiune, 

odată ce înăuntrul său e atâta bezna?...În zilele noastre totu-i cu fundu-n sus… 


orice metamorfoză e posibilă….Trăim într-un secol 

bolnav, în care nu numai omul, ci şi lucrurile şi-au 

pierdut măsura”). Iar a trăi în stare de trezvie, 

înseamnă a trăi cu mintea treză şi sufletul 

curat, regăsind acel simţ al măsurii în 

„credinţa din suflet care te călăuzeşte în 

viaţă şi dincolo de ea”, pentru că, spune 

autorul, „lipsa de credinţă naşte monştri. Şi excesul 

de credinţă la fel”. 

Tania Nicolescu – V-aţi lansat 

ultimul roman Ambasadorul invizibil şi la 

Tulcea. De ce Tulcea? 

Nichita Danilov – Prima dată l-am 

lansat la târgul de carte de la Torino, 

în vara anului trecut, apoi la Iaşi, la 

INTERVIU 

Tania 

Nicolescu 

Bucureşti la Cluj, Dej, Craiova…la Tulcea…pentru că sunt legat 

sentimental de oraşul Tulcea; este un oraş care-mi place foarte 

mult, mă simt în largul meu acolo, faleza este extraordinară, eu 

sunt un om care este atras instinctiv de ape şi când ajung la 

Tulcea, parcă respir din tot sufletul şi cerul de deasupra şi cerul ce 

se oglindeşte în apele Dunării. În afară de aceasta, comunitatea 

de ruşilor lipoveni este una foarte bine închegată; avem câţiva 

reprezentanţi de marcă, oameni oneşti, buni organizatori, cu 

dragoste de cultură şi aş numi aici pe domnul Ampleev Andrian… 

este sediul comunităţii care este o adevărată Casă de Cultură… 

Am rămas foarte uimit când am venit prima oară şi am văzut ce 

s-a ridicat acolo. Şi am prieteni şi la Tulcea la Sulina, unde iarăşi 

merg cu mare drag. 

NT – Ce ne puteţi spune despre anii de formare ca 

scriitor? Cine sunt cei care au avut un rol 

în formarea dumneavoastră, care sunt 

împrejurările care şi-au pus amprenta 

asupra evoluţiei dumneavoastră ca scriitor 

şi cum? 

ND - M-am format cumva de unul 

singur, destul de haotic, într-o perioadă 

în care nu prea ştiam exact unde vreau 

sa ajung şi care sunt impulsurile care mă 

direcţionează, care mă fac să mă manifest 

artistic, nu ştiam de ce sunt atras nici de 

literatura nici de alte arte, oscilam cumva 

între pictură, arhitectură şi literatură. Dar 

aş spune că un rol important l-a avut faptul 

că am venit în Iaşi şi că am avut parte 

de profesori excelenţi şi de un mediul 

propice dezvoltării personalităţii unui 

tânăr. Şansa mea, a fost probabil colectivizarea. Eu sunt născut 

în nordul Bucovinei, într-un sat situat la graniţă, în Climăuţi şi fac 

o paranteză, această graniţă în 1941 a picat – când Bucovina 

a fost împărţită - între satul de unde-i mama şi satul de unde-i 

tata. Satul mamei, Fântâna Albă, unde se afla şi Mitropolia de rit 

de vechi, a rămas dincolo, iar Climăuţiul unde m-am născut, a 

rămas în continuare la români. Pentru că bunicii mei din partea 

mamei erau oameni foarte credincioşi, iar ocupaţia a fost una 

comunistă, ei şi-au părăsit casa, toată agoniseala şi s-au refugiat 

în România (bunicul, bunica şi alte trei surori de-ale mamei care 

era deja stabilită cu tata la Climăuţi). Asta ar fi o scurtă istorie. 

După mai multe peregrinări, bunicii s-au stabilit la Rădăuţi, iar noi 

am rămas la Climăuţi). Imediat cum a venit colectivizarea şi cum 

familia noastră era mai înstărită, am fost priviţi ca un fel de mici 

chiaburi în sat şi atunci tata care lucra în zona Iaşului, s-a gândit 

că nu mai are rost să rămână la Climăuţi şi că cel mai bun lucru 

pe care-l poate face, ar fi să ofere copiilor săi posibilitatea de a 

face şcoli serioase. Şi atunci, noi am venit la Iaşi şi am făcut liceul 

la Eminescu; era un liceu cu tradiţie veche, unde am avut parte 

de profesori formaţi în perioada interbelică, deci am avut parte 

de o educaţie foarte bună în perioada liceului aici la Iaşi. Apoi, nu 

ştiam încotro să mă îndrept, nu eram decis, abia începusem să 

scriu, dar ca orice tânăr, nu ştiam dacă într-adevăr ceea ce scriu 

este bine sau nu, nici nu arătasem la prea multa lume şi atunci 

m-am format cumva în singurătate şi pe parcursul anilor, de unul 

singur, mi-am făcut acest parcurs literar. Am debutat în 1977 sau 

1978 întâi la Radio Iaşi şi tot în 1977 la o revista studenţească , 

apoi în Convorbiri literare, Cronica şi Viata Românească. 

Consider că adevăratul meu debut în presă, este grupajul 

de la Viaţa Românească, revistă care m-a susţinut foarte mult. 

î 

7495

INTERVIU 

NT – Spuneţi că aţi început să scrieţi puţin mai târziu. 

..Care este imboldul interior, ce vă determină să scrieţi? La 

început - spuneaţi - nu prea vă dădeaţi seama. Acum ce-aţi 

putea spune? 

ND – Eram un spirit creativ şi am rămas la fel; acum sunt 

format ca scriitor şi modul meu de-a fi se conjugă şi cu modul de 

a gândi cumva în imagini şi metafore, în parabole, într-un anumit 

ritm… e ceva care deja face parte din structura mea internă. 

Acuma mi-ar fi foarte greu să nu mai scriu …pentru că în fiecare 

zi eşti provocat…orice te provoacă, uneori realitatea…alteori nuţi 

dai seama ce te provoacă, un simplu cuvânt auzit pe stradă, 

sau o imagine, un sunet…sau chiar nimic...o amintire dintr-un 

trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, poate ceea ce urmează 

să se întâmple, o premoniţie, sau pur şi simplu starea în care eşti 

atunci, sau trăirile care s-au sedimentat de-a lungul timpului… 

Vedeţi, sunt două moduri de a scrie; când scrii poezie, 

atunci poezia înseamnă cristale; e o anumită sinteză, sunt trăiri 

condensate, cristalizate în timp, iar când scrii proză… aproape 

este cumva acelaşi lucru, însă cristalul acesta devine mult 

mai larg, el explodează şi-ţi antrenează toate sentimentele şi 

gândurile în această explozie care vine din interior şi provoacă 

exteriorul. Când scrii proză, cred că este şi un efort, dar e pe 

undeva şi o răsplată, pentru că după un anumit efort, vezi că la 

un moment dat, lucrurile parcă vin de la sine gata constituite în 

structuri… e ca şi cum forţând să accesezi o anumită realitate, 

după ce ai construit o parte din ea, întregul e deja construit în 

altă parte şi el îţi vine, ţi se transferă pe bucăţi. E un lucru foarte 

straniu, pe care eu l-am trăit scriind „Ambasadorul invizibil”, 

scriind „Maşa şi extraterestrul”…Explicaţia pe care am dat-o, 

e una de natură psihologică; eu spun că aceste lucruri există 

undeva în subconştientul fiecăruia, dar un scriitor accesează 

probabil şi inconştientul colectiv, acel depozitar de arhetipuri şi 

stări. 

În ceea ce priveşte poezia mea - autorul de obicei nu 

vorbeşte prea mult despre propriile sale creaţii… eu mi-am mai 

exprimat gândurile în unele interviuri sau texte teoretice legate 

de poezia mea sau a altora, în legătură cu actul creaţiei - pe 

mine, ceea ce mă interesează în literatură este condiţia umană, 

psihicul uman, limitele pe care le avem şi cele la care ajungem 

fie prin extaz, fie prin suferinţă, mă interesează istoria, traumele 

şi ecoul pe care-l transmit generaţiile ce se succed în timp. Adică 

eu sunt sigur că, de pildă, fiecare dintre noi are de transmis un 

anumit mesaj : mesajul care e asimilat pe de o parte din rădăcinile 

pe care le ai, prin sângele care este ca o cronica vie, şi-n care e 

înscrisă o parte din istoria neamului din care vii şi pe de altă parte, 

din magma aceasta socială în care îţi e dat să exişti. Contactul 

acesta dintre arhetipurile pe care le depozitezi în interiorul tău 

şi provocarea realităţii sociale, culturale de orice natura ar fi, se 

cristalizează în anumite imagini, în poezii, care sunt în sinea lor 

structuri ce tind spre perfecţiune. Desigur că nu ai posibilitatea 

să atingi această perfecţiune în tot ce scrii, dar, din când în când, 

probabil unele poezii tind să devina ca nişte sfere… În ce priveşte 

proza, aceasta - ca să fac o comparaţie - tinde spre ceea ce se 

numeşte frescă, sau tablou. E o alta provocare; daca şi-n proză 

lucrezi cu structuri, tinzi tot spre o sinteză, totuşi acoperi mult mai 

mult, şi e un alt puls acolo… acolo e vorba de mult mai mult, e 

vorba şi de personaje, de psihologii, de conflicte… 

NT – Se scrie şi se publica mult, exista şi numeroase 

cenacluri on-line pe care pot posta toţi cei doritori de un feedback…Care 

este impresia dumneavoastră asupra literaturii 

actuale? 

ND – Literatura actuală este un fenomen viu, care în ciuda 

condiţiilor şi a lipsei de receptare pe care o traversăm, continuă 

să provoace scriitorul şi cred că şi lectorul ce se apleacă asupra a 

ceea ce se scrie. În ceea ce priveşte literatura on-line, eu nu prea 

sunt familiarizat cu ea, nu accesez prea multe cenacluri. Sigur 

că din când în când mă uit totuşi pe facebook, sau întâmplător 

deschid unele linkuri…nu sunt totuşi nişte creaţii extraordinare 

acolo, pentru că totuşi dacă este vorba de a o anumită literatură, 

de o anumită ştachetă, aceasta apare în cărţi. Există ca în orice 

breaslă, o anume ierarhie care se formează aproape natural. 

Scriitorii buni care scriu la ora actuală, indiferent de generaţie 

sunt cunoscuţi, dar nu sunt foarte mulţi. Sigur că literatura on-line 

poate oferi surprize, dar este şi mult amatorism acolo. Cred că 

acolo unde apar astfel de cenacluri, ar trebui să existe un grup 

sau un spirit tutelar care să aibă suficient discernământ, să dea 

o anume direcţie să-şi imprime personalitatea asupra grupului, 


cenaclului, altfel, totul se transformă într-o masa amorfă, greu de 

perceput, valoare din nonvaloare în care se amestecă literatura 

adevărată cu maculatura care invadează astăzi nu doar paginile 

on-line ci şi editurile, piaţa cărţii, piaţa revistelor…totul. 

NT – Ce aţi putea spune despre scrierile dumneavoastră, 

daca le-aţi putea privi, citi, detaşat de faptul că sunteţi autorul 

lor…aşa, ca şi cum nu v-ar aparţine? 

ND – Eu aş fi foarte mulţumit de ele. Pentru că în ceea ce 

am scris, am exprimat un anumit adevăr general uman. 

NT– Care credeţi că este menirea scriitorului? 

ND –Să scrie; să transmită mesajul pe care-l are de 

transmis semenilor săi. Vedeţi …şi aici am să mă refer la marile 

cărţi, la cărţile care sunt de vindecat pentru alte generaţii, ele au 

menirea de a schimba în timp lumea aceasta în care trăim. O 

carte nu este un obiect… pur şi simplu, pe care-l citeşti şi îl uiţi. 

Sunt naţiuni care iau naştere, care se dezvoltă având ca reper 

anumiţi autori şi aici putem da exemple în orice literatură nu doar 

cea română…ne învârtim în jurul câtorva cărţi şi autori care au 

avut un rol import în formarea generaţiilor; să ne gândim la Ion 

Creanga, la Eminescu sau Caragiale, care marchează de altfel 

şi perioada actuală…cred că trăim încă în opera lui Caragiale de 

care nu ne putem debarasa. Realitatea româneasca - şi politica 

la fel - par să se fi împotmolit în câteva din scrierile lui Caragiale. 

La fel, marea literatură rusă a avut influenţă asupra dezvoltării 

societăţii ruseşti şi asupra istoriei Rusiei moderne sau chiar a 

celei contemporane. Sunt cărţi care au marcat fie pozitiv fie 

şi negativ spiritul de acolo. Sau literatura franceza, sau, dacă 

luăm ca reper literatura engleza, Shakespeare a avut un rol mult 

mai mare, de a influenţat şi alte naţiuni. Deci din acest punct de 

vedere, rolul unui scriitor, al unui creator, este foarte important. 

La fel e valabil pentru pictură, dar şi pentru cinematografie. Sunt 

tablouri sau filme care au marcat o epocă, au declanşat o modă, 

un anumit fel de-a fi… 

NT – Ce părere aveţi despre ceea ce Dan Puric, denumea 

ca fiind un „capitalismul de grotă”, care „nu are nevoie de cultură”. 

Care credeţi că sunt efectele unei vieţi trăite fără cultură? Este 

nevoie de cultură? 

ND – Se referea probabil la capitalismul de tranziţie pe care-l 

traversăm…dar în perioada de început, a revoluţiilor burgheze, în 

capitalism au apărut scriitori şi curente extraordinare. Prima dată, 

capitalismul a produs şi o mare cultură. Acum, efectul acesta al 

disipării culturii nu se datorează „capitalismului de grotă” cu care 

fireşte nu sunt de acord, ci se datorează schimbărilor care s-au 

produs în toata această perioadă nu doar la noi, ci în toată lumea. 

În momentul în care imaginea a avut câştig de cauză în faţa 

cuvântului şi mă refer la imaginea facilă, transmisă de televiziuni, 

de internet, aceasta a avut ca prim efect cate va fi de lungă 

durată, tocmai o anumită exacerbare a lucrurilor facile. Dacă 

până acum erau repere, modele culturale, acum, prin intermediul 

televiziunilor, modele au devenit altele şi consecinţele se văd. 

Şi acest fenomen, nu este doar la noi în România sau doar în 

estul sălbatic, ci este vorba de un recul al vestului, pentru că 

această mentalitate noi am preluat-o mai mult din vest. Şi ceea 

ce importăm - şi am să mă refer aici doar la filmele de duzina 

americane, care sunt nocive; n-au nici un Dumnezeu, sunt făcute 

pe bandă rulantă şi în afară de câteva excepţii, în rest…este cum 

ai spune că sunt…maculatură. Şi am preluat şi anumite emisiuni 

care la noi au dezvoltat un alt specific şi au devenit nocive. Şi 

toată această degringolada este generală. O întâlneşti oriunde 

te-ai duce, poate mai puţin în lumea arabă care a rămas o sferă 

mai închisă la influenţele globalizării. Ce e de făcut acum, nu 

ştiu…. La ora actuală, ca şi în orice domeniu, există mari artişti, 

dar sunt puţin vizibili, pentru că televiziunile, antrenează tot ce 

este nociv, piperat, ardeiat şi nu există nici un spaţiu acordat 

evenimentelor culturale - aşa cum există pentru cele sportive 

– ca să scoată în prim plan şi oamenii de cultură, să-i facă 

cunoscuţi. Televiziunea nu este interesată de acte consistente, 

ci de spectacol. Probabil soluţiile vor veni în timp, prin saturaţie 

faţă de fenomenele manelizării culturale… poate lumea va simţi 

nevoia să-şi îndrepte faţa şi spre lucrurile mai consistente…cum 

de altfel am văzut acum că la Bucureşti există o dezvoltare a 

interesului pentru teatru, când prin 1990, teatrul era locul unde se 

juca cu scaunele fără spectatori. Iată că acum lumea începe să 

simtă şi nevoia unor altfel de spectacole. Să sperăm că din toată 

această nebuloasă, va câştiga partea bună a lucrurilor şi că răul 

va deveni mai mic.

„Încă nu e seară…” 

Dem. Iliescu, Marginalii la o ediţie poetică de 

excepţie, editura Tipografia Intact”, 2011. 

Nu oricui îi sunt date harul, forţa 

şi imaginaţia creativă de a construi din 

câteva insule „istorice” continentul viu 

al unei Cărţi, precum cea de faţă. Domnul 

Nicolae Cabel este un fenomen, un caz rar 

în a şti să privească ansamblul unei opere 

risipite - cea a unui autor aproape uitat şi 

care acum, iată, reapare (de fapt, ceea ce 

a şi fost!”) drept un scriitor de primă mărime 

– pre numele său Dem. Iliescu -, cel care 

schimbă, prin volumul „Încă nu e seară”, 

scara de valori literare a primei jumătăţi a 

secolului XX (încă mi-e greu să a secolului 

trecut…). 

Despre dificultăţile acestui răsucit 

traseu dă mărturie amplă, în postfaţa sa, 

însuşi mobilul antologator. 

De fapt, „încă nu e seară” (expresia îi 

aparţine lui Ion Caraion) nu este o antologie 

în sensul simplist, binecunoscut. E rodul 

unor cercetări, al unor redescoperiri, al unor 

reaşezări sistematice ale întregului corpus. 

Şi totul, graţie strădaniei acestui tânăr prinţ 

(aşa cum a rămas până astăzi): neobosit 

iubitor al artei adevărate: domnul Nicolae 

Cabel. 

Şi tot Domniei Sale îi datorez faptul că 

m-a prezentat cândva, marelui scriitor, cu o 

simplicitate strălucitoare. 

Pentru cei „vechi”, dar şi pentru marii 

iniţiaţi, acest volum va produce un şoc 

puternic, aducând în linia întâi un autor 

care pare a se fi născut acum, în plină 

modernitate literară. 

Aşadar, pe domnul Dem. Iliescu l-am 

cunoscut mai întâi la „Macul roşu” (albul 

era interzis!), la începutul anilor ’60. Localul 

era o dărăpănată cafenea din Piaţa Dacia 

a Buzăului de odinioară, unde o tânără 

viitoare „madame Candrea” ne reumplea 

graţios ceştile de cafea, parfumată, uneori 

cu o discretă porţie de rom…; apoi, la 

vestitul Cenaclu al inginerului Gheorghe 

Ceauşu, ori prin nocturnele plimbări în grup 

pe aleile unice ale Crângului andreescian. 

Chipul şi felul său de a fi mi s-au 

impus instantaneu. Avea o voce sfioasă 

şi zdruncinată de închisori (recluziunile 

comuniste de care a avut parte ani întregi) 

asemenea unui sfânt refuzat de destin. 

Graiul îi era foarte rar, cărturăresc şi şoptit 

crepuscular, precum punctele de suspensie 

într-o frază; dar când se oprea, îmi dădeam 

seama, uluit, că lângă noi stătea un înţelept 

care îi acceptase cu căldură prietenia şi 

aşteptarea… Împăcat cu sine, cu toţi foştii 

mari încarceraţi, părea că mereu întrevede 

ceva - cumva, o renaştere, precum Vasile 

Voiculescu sau Radu Gyr. 

Era mereu inundat de o supremă 

suferinţă bacoviană, zâmbea rareori, 

cu discreţie, alteori din complezenţă 

şi îţi strângea umerii dintr-o revărsare 

sufletească mută. 

Fusesem coleg cu fiul său Cornel 

Moto: „Cătuşele de aur ce singur mi le-am pus” 

Iliescu, pe parcursul anilor 1954 – 1957 ( 

în clase paralele: el, B; eu, la D), la Liceul 

de băieţi, nr. 1, din Buzău. Lui Cornel i s-a 

interzis să urmeze o facultate (din cauză 

de „dosar politic”), însă a terminat cursurile 

de trei ani ale T.C.I.F. (Trustul de Construcţii 

Industriale şi Feroviare), după care şi-a 

întemeiat o familie în Bucureşti, a avut două 

fete admirabile, ca, apoi, să decedeze subit 

de tânăr. Împreună cu Cornel l-am vizitat 

pe maestru acasă, într-un mic apartament 

luminos din zona Crângului. Parchetul celor 

două camere era burduşit, în întregime, 

de teancuri înalte de fişe, înghesuite unele 

într-altele. Ne-a mărturisit că pregăteşte un 

Dicţionar al Literaturii Române. Părea un 

Brâncuşi rătăcit între pietrele sale esenţiale. 

Unde o mai fi acum acel fantomatic 

Dicţionar? 

Acum, graţie proprii regii a lui Nicolae 

Cabel, Dem. Iliescu, după o absenţă 

absurdă ( a decedat în 1988), impusă, a 

reapărut ca un astru pierdut din compasul 

vremii, cu un volum „greu”, dens şi decisiv, 

de care o adevărată „Istorie completă” a 

literaturii române va trebui să dea seama. 

Privită în oglinda pe care a reaşezat-o 

Nicolae Cabel, cu un profesionalism 

profund, opera lui Dem. Iliescu dezvăluie 

un poet care a re-întredeschis dimineaţa 

rece a poeziei: sinceră, cristalină, adâncă, 

melodică, usturătoare deseori, controlată şi 

dirijată de o inteligenţă impecabilă. Uluieşte, 

printre altele, acel joc al neologismelor, 

ameţitor, dezvăluind idei contemporane 

nouă: „Şi greul diamant mereu la frunte / Ca 

un pumnal legat de-un fir de păr” (p.132); 

„Rănită frunza de la vârf căzu, / Creanga o 

plânse. Rădăcina nu”. (pag. 111); poemul 

„Cuvânt” în întregim (pp.103-105); „Sunt 

condamnaţi / Scafandrii visurilor noastre… / 

Prizonieri îngenunchiaţi de astre…(pag. 70). 

Cine a fost Dem. Iliescu? Autodefiniţie: 

„Un ghem, de 

contradicţii rostogolit 

în gol”. Uneori, 

îşi mărturiseşte 

a d e v ă r a t e 

recviemuri, precum 

cel din pp. 133- 

135; „mi-e teamă 

de om”, credinţă 

dar şi penumbră 

deşertate-n în 

deznădejdea totală 

a alienării – tutelara 

supraveghere a 

„fiarei vii, frăţeşti”. 

Ca şi la I. 

Caraion, cuvintele 

(verbele) erau 

operaţii pe corp 

deschis, fără înveliş, 

sângerânde, fără 

coajă, semantică 


MARGINALII 

Gheorghe Istrate 

eliberată de moliciuni, comunicând 

instantaneu cu sufletul cititorului. De aici 

derivă, probabil, emoţia puternică, dură, 

„inumană” uneori, extirpând tentaţiile 

incantatorii, gratuite, care au înăbuşit 

adeseori – la atâţia alţii – deltele de revărsare 

ale Poeziei. 

Revenind, depunem un act de 

recunoştinţă domnului Nicolae Cabel, greu 

de egalat prin fapta sa de-a lungul istoriei 

literare româneşti (poate doar cazul Urmuz 

– tot buzoian – reinstalat în glorie europeană 

de T. Arghezi). Domnia Sa ne dovedeşte că 

Dem. Iliescu poartă cătuşele suferinde ale 

existenţei, dimpreună cu descătuşările de 

aur ale revelării postume. 

„Încă e seară” e o carte uşor 

halucinantă, prin dimensiunea 

transfigurărilor ei, o operă unică a unui 

poet nou, a unui poet mare, care acum 

ne vorbeşte de sub pământ, o poezie 

traversată de un suflu romantic estompat, 

dar propulsat pentru viitorime. 

Domnul Dem. Iliescu pare a ne spune 

prin prospeţimea poeziei sale că lirismul 

nu trebuie îmbrăcat într-un decorativism 

spulberat, gratuit, ci, mai degrabă, în 

suculenţa „mortuară”, masivă, bacoviană. 

Cartea poartă în final, de altfel, o 

aromă a morţii înălţătoare: un testament 

către fiul său, Cornel, „Rug” (pp. 165-170), 

tulburător prin curbura lui siderală. 

Septembrie-octombrie, 2011. 

Capacul 

dedicatie in postumitate prietenului planetei, 

Constantin Ghinita 

Doamne, eu am trait o poveste stranie cu capacele: 

Cum le scap din mana nu le mai regasesc 

Saptamani intregi scutur hainele, scaunele, oglinzile, 

Dar ochiul lor orb nu mi se va mai arata niciodata. 

Sticle de vin si de whisky stau si acum asteptandu-si 

Capacele - dar intretimp li se decojeste alcoolul... 

De aceea ma si intreb: cine va scapa, oare, 

Capacul sicriului meu din mana 

Si daca vreodata va mai putea fi descoperit?... 

Gh. Istrate 

7497

PROZA 

Omagiu poetului Dumitru 

Matcovschi, port-drapelul 

românismului în Basarabia 

“Nu e ţară fără limbă, fără limbă nu-i popor”(D. 

Matcovschi) 

Pe acest mare şi năpăstuit poet al Basarabiei l-am 

cunoscut la 31 august a.c., la Chişinău, cu prilejul sărbătorii 

Limba Noastră cea Română. L-am ascultat recitând, cu 

glasul “obosit”, din creaţia sa poetică. Avea creştetul nins 

de griji şi fruntea brăzdată de pe bolţile de creier ale celor 

care, în vremuri de restrişte, au legănat nopţile redeşteptării 

naţionale, afirmându-se ca un lider al nemului românesc 

de dincolo de Prut. El s-a impus în literatura română printrun 

mesaj autentic, în toate genurile literar-publicistice: 

poet, dramaturg, prozator şi jurnalist. În revistele 

“Cultura” (1966-1970) şi “Nistru”( unde era redactor şef în 

perioada 1988-1997), el a publicat zeci de materiale din 

istoria neamului românesc şi texte ale sciitorilor români 

din perioada interbelică, fiind un vajnic luptător contra 

regimului totalitar, îndemndu-i pe basarabeni să găsească 

răspunsuri la întrebări 

retorice, precum “Unde 

ne sunt valorile, istoria 

şi limba română? Sau 

“De ce ne complacem 

în mizerie şi ne cârpim 

istoria ca un neam al 

nevoii?”. Memorabilă 

rămâne publicarea, în 

revista “Nistru”(1988), 

a istoricului articol 

“Veşmântul fiinţei 

noastre”, de Valentin 

Mândâcanu, care 

a reaprins flacăra 

conştiinţei naţionale 

în lupta pentru limba 

română şi alfabetul 

latin. În aceeaşi revistă, 

care începând din 1990, 

s-a numit “Basarabia”, 

a văzut lumina tiparului “Sfânta Scriptură”, “Doina” lui 

Eminescu, “Spovedania unui învins”, de Panait Istrati şi “În 

preajma revoluţiei”, de Constantin Stere, toate în alfabet 

latin. 

Un alt aspect demn de reţinut: circa 200 din poeziile 

sale s-au contopit cu muzica lui Ion Aldea Teodorovici, 

Eugen Doga, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Mircea 

Oţel ş.a., devenind astfel cea mai cântată poezie, alături 

de creaţiile altui poet nemuritor, Grigore Vieru. Cu piesele 

lui, şi-au păstrat conştiinţa naţională câteva generaţii de 

români basarabeni. Poate şi de aceea el a fost prima 

victimă a regimului totalitar sovietic. În anul 1968, întregul 

tiraj al volumului său de versuri “Descântece de alb şi 

negru” a fost ars şi oprit astfel de la difuzare, fiind considerat 

subversiv. De abia în anul 1989 i s-au recunoscut meritele. 

A fost distins cu Premiul de Stat al RM, apoi i s-au oferit 

Ordinul Republicii (1995) şi Premiul pentru Poezie Nichita 

Stănescu(1997). Este membru titular al Academiei de 

Ştiinţe a RM, pentru care a scris versurile imnului AŞRM. 

Dintre cele peste 50 de volume de poezii, menţionez 


câteva: “Melodica”, “Grâul”, 

“Patria”, “Poetul şi balada”, 

“Veşnica toamnă”, iar din 

proza sa “Duda”, “Bătuta”, 

“Toamna porumbeilor albi”, 

“Focul din vatră”. A scris, 

de asemenea, piesele 

de teatru “Pomul vieţii”, 

“Ioan Vodă cel Viteaz”, 

“Sperietoarea”, “Tata”. În 

anul 1993 s-a lansat şi în 

cinematografie, cu filmul 

de lung metraj “Troiţa” şi 

“Destinul”, după piesa “Ioan 

Vodă cel Viteaz” 

La 20 octombrie a.c., 

acest “Poet şi om al cetăţii”( Ioan Popescu 

cum se intitulează volumul 

colectiv care inaugurează colecţia “Personalităţi notorii”) 

a împlinit 72 de ani. Cu acest prilej, Uniunea Scriitorilor 

din Basarabia (preşedinte Arcadie Suceveanu) a organizat 

un Festival Internaţional de Poezie şi Cântec, care s-a 

desfăşurat timp de trei zile, la casa părintească a poetului 

din satul Vadul Raşcov, Soroca, cu participarea a peste 50 

de poeţi din Basarabia, Ucraina şi România. Tot în acest loc 

de baştină al poetului, care începând de acum va deveni 

Muzeul Dumitru Matcovschi, a avut loc şi un simpozion 

ştiinţific, cu tema “Destinul Basarabiei în creaţia lui Dumitru 

Matcovschi”, manifestare 

omagială la care au fost 

prezenţi numeroşi colegi 

de breaslă din Basarabia 

şi România, printre care 

şi profesorul român 

de istorie al poetului, 

Constantin Drahenberg, 

ajuns acum la venerabilă 

vârstă de 85 de ani. “Am 

venit aici într-un suflet, 

deoarece şi pentru mine 

D.Matcovschi reprezintă 

o mare valoare spirituală”, 

a declarat domnia 

sa. O altă declaraţie 

relevantă despre poet 

a făcut-o tânărul primar 

al Chişinăului, Dorin 

Chirtoacă: “De abia în 

clasa a II-a, când am 

citit “Basarabia” lui, am înţeles că ţara în care locuiesc se 

cheamă Basarabia şi nu RSSM.” El a fost şi este, cum 

remarca un alt tânăr poet, “tatăl tatălui nostru, plin de 

zbucium şi căutare de adevăr”. 

*Un moment dramatic, care putea să-i curme viaţa, 

s-a petrecut la 17 mai 1989, când în apropierea locuinţei 

sale un autobuz l-a acroşat în plin, din dorinţa puterii 

comuniste de a completa lunga listă a naţionaliştilor români 

ucişi la comandă. Era a treia zi după alegerile în fostul 

Soviet Suprem al URSS, la care Matcovschi candidase 

şi câştigase, în dauna a doi contracandidaţi: un fost şef 

al KGB din Chişinău şi un alt viitor lider al separatismului 

moldovenesc. A urmat o lungă recuperare fizică şi morală 

la Chişinău, Moscova şi Bucureşti, unde a suportat peste 

20 de intervenţii chirurgicale, dar condiţia fizică şi vigoarea 

bărbătească l-au ferit de paralizie. Suferinţa nedreaptă i-au 

călit însă şi mai mult conştiinţa şi puterea de a continua. 

Viaţa, de când e viaţă, nu stă pe loc…

Şerpoaica 

Cezar a fost pentru mine multă vreme bărbatul cu cel mai mare 

succes în viaţă: succes la femei, succes la bani, succes în carieră, 

succes în tot ce făcea. Avea un mod de a le face pe fete să se simtă 

bine în preajma lui, încât stârnea invidia tuturor celorlalţi bărbaţi. Mai 

toate fetele păreau îndrăgostite de el; deşi nu le spunea cine-ştiece 

lucruri savante sau sclipitoare, ele îl sorbeau din priviri. Noi, cei 

din jurul lui, depuneam eforturi colosale să le facem pe fete să se 

uite la noi: ne storceam creierii ce lucruri interesante să le spunem, 

unde să le propunem să meargă cu noi la petreceri, dar parcă toate 

eforturile erau degeaba – ele nici nu ne vedeau. În schimb, când 

apărea Cezar lângă noi, un freamăt parcă se producea în rândul lor 

şi veneau spre el atrase ca de un magnet. Le mângâia, le săruta, le 

strângea în braţe cu atâta naturaleţe de parcă le-ar fi cunoscut de 

când lumea, deşi le întâlnise cu doar 5 minute înainte. 

Când nu erau fete în jurul nostru îi ceream să ne spună şi 

nouă secretul succesului lui. 

- Trebuie să le stăpâneşti din priviri, să te vadă puternic – ne 

spunea el. Să ai curaj să le iei pe sus fără să-ţi fie teamă de curajul 

tău. Să faci totul natural, fără să fii crispat, fricos, timid. 

Uşor de spus, dar nouă nu ne reuşea mai 

niciodată. Eram fie prea serioşi, fie prea falşi, ba 

stângaci, ba brutali sau bădărani, dar niciodată atât 

de naturali ca el. 

Când l-am angajat la Centrul de sondaje al 

Grupului pentru Dialog Social am ştiut că am luat cea 

mai importantă decizie managerială de până atunci. 

După instalarea guvernului Văcăroiu, în GDS s-a 

instalat rapid o stare de resemnare, de tristeţe şi de 

sărăcie. Înţelegând că trebuie să mai suporte încă 4 

ani un regim socialist, celor mai importanţi oameni 

de dreapta din ţară adunaţi în Grupul pentru Dialog 

Social le-au dispărut bucuria de a se întâlni unii cu 

alţii, entuziasmul, dorinţa de a se implica în proiecte 

importante, de a face bani. Treceau din ce în ce mai 

rar pe la sediu, ridicau neputincioşi din umeri în faţa 

cerinţelor noastre – ale celor tineri – de a nu lăsa 

garda jos în faţa ofensivei puterii împotriva noastră, de 

a se implica cu entuziasm pentru a menţine în opinia 

publică ideea că dreapta nu a murit şi că va avea mai mult succes 

la alegerile viitoare. 

Odată cu venirea lui Cezar la GDS viaţa în această instituţie 

s-a animat ca prin farmec. O serie de fete de la diverse organizaţii 

neguvernamentale veneau să semneze contracte cu noi şi îşi 

petreceau mai multă vreme pe la sediul nostru decât pe la al lor. 

Din starea de sărăcie cruntă în care eram – când de-abia aveam 

bani să dăm salariile angajaţilor – am ajuns în prima lună să dublăm 

salariile, iar în cea de-a treia lună de muncă a lui Cezar aveam deja 

toţi cele mai mari salarii din breaslă. Pe la toate instituţiile pe unde 

mergeam cu el să semnez contracte, aveam un succes nebun, iar el 

se datora în totalitate şarmului lui. Funcţionarele erau topite după el, 

directoarele mai în vârstă erau de-o amabilitate nefirească şi foarte 

generoase cu noi, nevestele unor importanţi clienţi făceau lobby 

pentru noi soţilor lor, iar ziaristele ne prezentau sondajele în presă 

într-un mod elogios. Mi-aduc aminte că în 1994 coordonatoarea 

unor proiecte din cadrul unei fundaţii – azi o respectabilă persoană 

publică – i-a cerut lui Cezar să se însoare cu ea chiar în biroul meu. 

Iar o directoare de la Petrom a insistat luni îndelungate pe lângă mine 

să-l conving pe Cezar să o ia de nevastă. El nu le spunea nici da, 

nici nu, lăsându-le agăţate de el, dându-le speranţe şi retrăgânduse 

apoi discret. Nu era un escroc sentimental şi nu se folosea de ele 

cerându-le bani sau contracte grase, dar firea lui a dus la creşterea 

accelerată a bunăstării noastre – a celor care lucram cu el. 

Era un om vesel, avea întotdeauna câte-un banc de spus, 

câte-o vorbă de duh, destinzând cu uşurinţă atmosfera când se 

încingea prea repede. În plus, avea un talent deosebit în a-şi alege 

hainele şi încălţămintea cele mai şic. Chiar şi când era student sărac 

se îmbrăca avangardist. Dacă-l vedeam cu pantofi cu vârful ascuţit 

sau cu pantaloni evazaţi ori cu cămaşă cu 

guler rotund, ştiam că peste câteva luni 

moda aceasta va ajunge şi în Bucureşti. Iar 

ţinuta lejeră, modernă, îi dădea un aer de 

dandy, făcându-l mai puţin crispat, mai puţin 

scorţos sau tensionat. 

Cezar era de fel din comuna Fărcaşa 

din judeţul Neamţ, o comună care avea 

specific faptul că acolo se născuse părintele 

Petroniu Tănase – stareţul schitului 

Prodromu de la Muntele Athos. Pentru 

cei mai mulţi locuitori ai comunei părintele 

Tănase era trimisul lui Dumnezeu pe pământ 


PROZA 

– îl divinizau şi-i urmau sfaturile cu 

sfinţenie. Când un fărcăşan se ducea 

pe Athos, lua cu el toate problemele 

comunei, toate neliniştile, necazurile, 

speranţele şi dorinţele consătenilor, 

i le spunea părintelui, iar dacă 

acesta spunea, de pildă, că un băiat 

trebuia să se facă inginer, apoi toată 

familia lui ştia că acesta îi e destinul 

şi nu concepea să se facă medic, 

profesor sau altceva. Pentru fiecare 

fărcăşan pelerinajul la Athos era cea 

mai importantă călătorie a vieţii lui, 

mai importantă decât este pentru 

un musulman pelerinajul la Mecca, 

deoarece se întorcea cu răspunsuri Bruno Ştefan 

concrete la problemele lui şi ale 

celorlalţi consăteni, iar ei îl aşteptau 

în curtea bisericii să-l audă, să le povestească ce-a spus Petroniu 

Cel Smerit. Fiecare-şi trăia atunci momentul de glorie şi pentru 

povestea din curtea bisericii îşi alegea cu grijă cuvintele, căci ştia 

că vorbele lui nu doar că erau ascultate cu atenţie, ci produceau 

schimbări uriaşe în vieţile celor din jur. 

În vara anului 1995 rudele lui Cezar au hotărât 

că a sosit vremea ca şi el să facă un pelerinaj la 

Athos să-l cunoască pe părintele Petroniu. Atunci 

o călătorie pe Muntele Sfânt nu era atât de uşor de 

făcut ca azi, când fiecare se poate sui în autoturismul 

personal şi în 12 ore ajunge acolo, plimbându-se 

din mânăstire-n mânăstire, mâncând şi dormind pe 

gratis. La pregătirile pentru călătorie luau parte cei mai 

mulţi consăteni: femeile coseau veşminte monahale, 

făceau conserve de hribi şi puneau murături la 

borcane, iar bărbaţii cumpărau diverse obiecte care 

să le fie de folos călugărilor: unii cizme de cauciuc 

sau bocanci, alţii scule şi instrumente agricole, silvice 

sau viticole. De-abia după ce umpleau un camion 

pelerinul putea să plece. Pentru a urgenta plecarea 

lui Cezar, opt consăteni au venit în Bucureşti, s-au 

instalat în curtea GDS şi, cu paşaportul de intrare pe 

Munte – acel diamontirion emis de Consiliul Stareţilor 

de la Kareia care atestă acceptul de a vizita Athosul – 

au început să meargă pe la diverse instituţii pentru a obţine anumite 

bunuri pentru călugări. În scurt timp birourile noastre s-au umplut de 

baloţi de stofă, de cutii cu eugenii, cu pateu vegetal, de saci cu orez, 

făină sau mălai, de borcane cu gem şi miere, de pături, aşternuturi 

şi perne, de lopeţi, fierăstraie şi bormaşini. 

La începutul lunii august Cezar s-a pornit la drum la volanul 

unui camion tixit cu mărfuri. Când a ajuns la Prodromu a văzut 

că părintele Petroniu tocmai se pregătea să plece într-o călătorie 

pentru câteva zile. 

- Hai cu mine nepoate până pe o insulă din apropiere, căci am 

de spovedit nişte şerpoaice. 

Cezar l-a privit cu suspiciune şi l-a întrebat ironic: 

- Şi ce vă spun părinte şerpoaicele alea la spovedanie? Pe 

cine-au mai muşcat şi pe unde şi-au lăsat pielea? Dar pe ce limbă 

vă înţelegeţi părinte? 

Părintele a observat dispreţul lui, dar i-a răspuns blând: 

- Hai cu mine şi-o să-ţi povestesc. 

Deşi nu-i convenea să plece de pe Munte când de-abia intrase 

cu mare efort, l-a urmat pe vapor pe părinte, lăsând descărcarea 

camionului în seama celorlalţi călugări. 

- Nu fi supărat, căci ai să fii martor la o mare minune a Maicii 

Domnului acolo unde mergem. 

- Despre ce e vorba? – a întrebat Cezar cu acelaşi ton de 

neîncredere şi supărare. 

- O să mergem pe o insulă din Marea Ionică ce se numeşte 

Kefalonia. Locuitorii de-acolo au avut multe legături cu românii. O 

să vezi casa tatălui lui Panait Istrati – un contrabandist notoriu, o să 

vezi casele în care cei din Eteria au pornit lupta împotriva turcilor 

în toată regiunea Balcanilor, inclusiv în ţările române. Şi o să vezi 

peştera şi mormântul Sfântului Gherasim, patronul insulei, care 

a fost ucenicul lui Petru Rareş la o mânăstire 

pe Athos. În satul Markopoulo e o mânăstire 

veche de maici, în care s-au nevoit multe femei 

din Moldova de-a lungul secolelor şi o să auzi şi 

astăzi măicuţe care vorbesc româneşte. Acolo o 

să vezi un lucru neobişnuit: o mulţime de şerpi 

urcând pe icoana Maicii Domnului, stând la slujbe 

alături de oameni, fără să îşi facă rău unii altora, 

oamenii luându-i în braţe, mângâindu-i, iar cei 

bolnavi punându-i pe partea vătămată a trupului 

lor. 


7499

CRITICĂ LITERARĂ 

Omnes una manet nox 

Spre sfârşitul lunii mai a anului 1544 

vremea se încălzise, magnolia înmugurise 

iar Vittoria Colonna se întoarcea la Roma 

după îndelungi stăruinţe din partea lui 

Michelangelo. Oare nu Vittoria Colonna (ea 

însăşi o poetă de geniu) fusese aceia care 

îi însufleţise propria lui artă, îi inspirase o 

iubire spiritualizată, contribuind decisiv la 

profunda lui religiozitate: 

“Nu-mi dă odihnă pensula, nici dalta, 

Ci doar Acel ce pentru îmbrăţişare 

spre noi desface braţele pe cruce.” 

(Sonetul 285) 

Cei doi îndrăgostiţi nefericiţi, 

Michelangelo şi Vittoria (această femeie 

“bella e crudele”) se întâlnesc în curtea 

mânăstirii San Silvestro in Capite... 

Marchiza îl priveşte lung, zâmbeşte 

stingher şi abia murmură: ”Am încercat 

să te cruţ”... Boala şi povara învinuirilor 

(Vittoria Colonna fusese hărţuită de 

anchetele Inchiziţiei conduse de cardinalul 

Caraffa, duşmanul de moarte al familiei 

Colonna), îi ofilise frumuseţea. În faţa lui 

Buonarroti se afla o femeie cu faţa brăzdată 

de riduri, cu buzele uscate şi cu ochii stinşi, 

iar părul ei de culoarea arămie, strălucitor 

altădată, era acum năpădit de fuioare albe 

căzând neglijent de sub voalul negru care-i 

acoperea capul şi umerii. După o scurtă 

pauză Buonarroti şopti: “Socoteşti iubirea 

mea uşuratică? Viaţa, Vittoria, este crudă, 

iubirea niciodată”. Vittoria tresare, dă 

impresia că nu a auzit fraza şi rosteşte clar: 

“Trebuie să fac pace cu biserica, să caut 

iertarea”. Michelangelo nu o întrerupse şi 

simţi cum i se urcă un nod în gât. Marchiza 

continuă: “... ultima mea dorinţă este să mor 

în mângâierea divină”. De această dată 

Michelangelo o întrerupse brutal: “Vittoria, 

numai boala te-a adus în starea asta... 

Inchiziţia te-a chinuit”... Vittoria nu-i îngădui 

să-şi continue fraza şi, nerăbdătoare, parcă 

voind să scape de povara mărturisirii, 

adăugă calm: “Michelangelo, te venerez ca 

pe un dar al Dumnezeu printre oameni... 

Dar... şi dumneata, înainte de moarte, va 

trebui să cauţi mântuirea...” Ochii ei verzi 

se umplură de lacrimi. Privind-o pierdut, 

Michelangelo abia mai reuşi să murmure: 

“Vittoria, nici nu şti ce loc de seamă îţi 

păstrez în sufletul meu.” În sonetul 151, 

închinat Vittoriei Colonna, Marchiza de 

Pescara, unul dintre cele mai frumoase din 

toată literatura universală, sunt cuprinse, ca 

într-un testament, toate ideile lămuritoare 

asupra filozofiei şi artei lui Michelangelo 

Buonarroti: 

“Artistul genial un gând nu are 

ca marmura în ea nu-l încapă 

cu prisosinţă ! Drum spre el îşi sapă 

doar mâna ce dă minţii ascultare 

Şi-n tine, doamna harurilor rare, 

râvnitul bine, răul ce mă-ngroapă 

se-ascund. Dar arta, ca să mor, 

adapă 

speranţa mea doar cu urmări contrare. 

N-au vină frumuseţea sau iubirea, 

dispreţ, cruzime, tot ce-mi este parte, 

că răul mi-e sortit, că laolaltă 

tu porţi în piept şi viaţa şi pieirea 

şi că bicisnicul meu geniu arde 

ieşindu-i numai moarte de sub daltă.” 

Şi, pentru că tot ceea ce era mai 

important fusese spus, Marchiza se ridică 

şi, cu paşi obosiţi dar hotărâţi, se îndreptă 

spre uşa laterală a mânăstirii, fără să mai 

privescă înapoi... Michelangelo, rămas 

singur, simţi dintr-o dată răceala băncii 

de piatră şi parcă o pală de frig, ca un 

presentimet, învălui grădina mânăstirii... 

Îngândurat, odată ajuns acasă, se 

aşează în faţa şevaletului şi desenează 

o “Răstignire”, pentru Vittoria Colonna. 

Lucrarea se află azi la Londra în British 

Museum. 

Nu se ştie dacă această întâlnire a fost 

ultima lor întrevedere pământească... 

Apoi, pe neaşteptate, într-una dintre 

zilele întunecate şi reci ale anului 1547, 

Michelangelo este chemat urgent la palatul 

Cesarini, doctorul avertizându-l: „Marchiza, 

cu tot regretul, cred că nu va mai vedea 

răsăritul soarelui”. Astfel că marţi, 25 

februarie 1547, pe la orele 5 după amiază, 

Michelangelo străbătea cu paşi grăbiţi 

culoarele palatului spre camera Vittoriei... 

Îmbrăcată cu o cămaşă albă din pânză de in, 

zăcea pe patul de suferinţă. Arăta tot atât de 

frumoasă ca întâia dată când el o văzuse... 

Michelangelo o privi uimit apoi îi reproşă 

răzvrătit dar calm, cu o voce abia stăpânită, 

lăcrimând: „De ce eşti atât de nerăbdătoare 

să mori, când sunt unii dintre noi care te 

iubim atât de mult?”. Chipul ei se lumină, 

ochii ei verzi străluciră din nou, îl privi cu 

duioşie, îi surâse îngăduitor şi apoi încet, cu 

grijă, îşi sprijini obrazul pe pernă şi, parcă 

despovărată de orice suferinţă, închise 

ochii... Michelangelo se apropie emoţionat, 

o sărută pe frunte, şi părăsi camera copleşit 

de durere... Vittoria, chinuitorul lui amor şi 

poate singura femeie care l-a iubit, era pe 

cale să lase în urmă, în sfârşit, toate grijile 

pământeşti. 

În curte, Donna Filippe, stareţa 

mânăstirii Sant’Anna de Funari, tocmai 

poruncise ca sicriul să fie uns cu gudron... 

Cuprins de frig, Michelangelo începu să 

tremure: „Doamne! dar Marchiza încă 

nu a ...” Se opri înspăimântat: ”...nu are o 

boală molipsitoare...” „Ne temem de urmări, 

Signore!”, şopti stareţa. „Marchiza trebuie 

înmormântată înainte ca duşmanii să-i 

ceară trupul… Inchizitia nu doarme”... 

Toţi ştiau că Vittoria Colonna susţinuse 

reforma în cadrul bisericii, dar nu existatase 

nici o dovadă că Marchiza ar fi devenit 

protestantă. Vittoria Colonna a fost şi a 

rămas până în ultima clipă a vieţii sale o 

catolică de neclintit... 

Cu sufletul pustiit, Michelangelo 

porni spre casă. Se aşeză la pupitru, netezi 

pagina, prinse pana şi... scrise primul vers: 

„Voi, ochi, nu-i vreo tăgadă 

că timpul trece şi-ora va să vină 

când se va-nchide lacrimilor pasul. 

Privirea voastră vadă 

cât timp a mea divină 


Matei Romeo Pitulan 

madonă-şi are pe 

pământ popasul. 

Dar dacă sună ceasul 

ca pentru sfinţi, şi-ăst 

soare 

al meu va fi să zboare 

şi dintre noi spre cer să 

se ridice, 

ce-aţi mai avea voi de 

privit aice?” (Poezia 229) 

...În testament, Vittoria 

Colonna îi lăsase stareţei 

libertatea de-a-i alege ea 

mormântul. Cardinalul 

Caraffa, marele inchizitor, nu-i 

îngădui înmormântarea. Timp 

de trei săptămâni coşciugul 

a rămas abandonat într-un 

colţ al capelei mânăstirii... 

În cele din urmă, rămăşiţele 

pământeşti ale Marchizei au 

fost îngropate în zidul capelei. 

…Când Michelangelo 

a revenit să vadă şi să se 

roage la locul unde repausa 

Vittoria Colonna, stareţa l-a 

privit tulburată, abia şoptind: 

„Marchiza a fost transferată 

la Neapole! În biserica San 

Domenico Maggiore, alături de 

soţul ei, Fernando Francesco 

Davales, marchiz de Parma”... 

Michelangelo, îngândurat 

şi trist ieşi din mânăstire şi 

paşii îl purtară spre nimeni 

şi nimic... Ceva nedefinit îi 

strivea parcă şirul gândurilor. 

Trăia dureros această ciudată 

ironie a sorţii: Marchizul, care 

fugise de soţia sa tot timpul 

căsniciei, o avea acum lângă 

el pentru eternitate. Iar lui, 

care trăise prin Vittoria iubirea 

care îi încoronase viaţa, nu i 

se îngăduia nici acum, după 

moartea Marchizei, împlinirea 

binecuvântată a ultimei 

rugăciuni … 

“Nu este lucru 

schimbător sub soare nenvins 

de moarte, nesupus de 

soartă”. 

Oare Dumnezeu 

hotărâse ca viaţa să-i fie 

numai muncă şi suferinţă 

până la capăt de drum?...

INCIDENŢE 

René Lalique: Artă într-o sticlă de parfum 

René Jules Lalique (6 aprilie 1860, 

Ay, Marna, Franţa – 5 mai 1945, Paris), 

cunoscut designer de sticle de parfum, 

bijuterii, candelabre, ceasuri, oglinzi, 

vaze, ornamente de automobile, este 

renumit pentru frumuseţea şi calitatea 

creaţiilor sale, aflate la mare preţ printre 

colecţionari. Obiectele din sticlă realizate 

de el au fost expuse în numeroase muzee 

din întreaga lume. 

Ay, Paris şi Londra 

René Jules Lalique şi-a petrecut 

prima parte a vieţii învăţând metode de 

design pe care le aplică mai târziu, în 

creaţiile sale. Când René împlineşte doi 

ani, familia se mută de la Ay la Paris. Totuşi 

Ay nu este dat uitării, pentru că familia 

Lalique revine aici în fiecare vacanţă de 

vară. Influenţa călătoriilor în localitatea 

natală se regăseşte în obiectele de sticlă 

cu modele inspirate din natură, pe care 

Lalique le realizează ulterior. La 12 ani, 

acesta urmează cursuri la Collège Turgot, 

unde ia primele lecţii de desen şi schiţe. 

Doi ani mai târziu, după ce tatăl său 

se stinge din viaţă, Lalique intră ucenic 

la un bijutier parizian, Louis Aucoc. În 

paralel, acesta frecventează Ecole des 

Arts Décoratifs, iar din 1878 până în 1880, 

învaţă la Colegiul de Artă Sydenham din 

Londra, Marea Britanie. Aici, Lalique îşi 

perfecţionează deprinderile de desenator 

şi îşi dezvoltă abordarea naturalistă în 

artă. Revenit în Franţa după terminarea 

colegiului, în 1882, acesta lucrează ca 

artist liber profesionist pentru câteva case 

de bijuterii de top din Paris, printre care 

Aucoc, Cartier, Boucheron. Patru ani mai 

târziu el îşi deschide propriul atelier de 

bijuterii. 

O sticlă de parfum, 38.000 de lire 

sterline 

În 1907, Lalique începe colaborarea 

cu firma Coty, pentru care creează sticle 

de parfum. Acesta realizează câteva mii de 

sticle de parfum, în peste 250 de modele 

diferite, toate elegante şi inovatoare, 

Corina Diamanta Lupu 

atât pentru Maison Lalique cât şi pentru 

companii ca D’Orsay, Guerlain, Worth, 

Forvil, Houbigant, Rogeret et Gallet. Cea 

mai rară şi mai valoroasă sticlă de parfum 

ce îi poartă semnătura este „Bouchon 

Mures”, model vândut în 1990, la Bonhams 

pentru fabuloasa sumă de 38.000 de lire 

sterline. Sticla realizată de el este curată, 

mată, de culoarea chihlimbarului ori a 

prunei sau gri, galbenă, verde, albastră, 

neagră. Lalique a perfecţionat utilizarea 

sticlei opalescente, ce aminteşte de 

diamante sau opale, din care a modelat 

figurine, farfurii, boluri, vaze, candelabre 

şi mascote pentru maşini. Rene Lalique 

a produs aceste obiecte minunate în stil 

Art Nouveau şi mai târziu, în stil Art Deco. 

În 1920, René Lalique este deja 

cunoscut pentru lucrările sale în stil Art 

Deco. Printre acestea se numără pereţii 

de sticlă luminaţi şi elegantele coloane de 

sticlă ce împodobesc sufrageria şi marele 

10 ANI IN OGLINDA 

Stau şi mă privesc în Oglindă. Nu este o oglindă ca oricare, ea este una miraculoasă, 

în care mă văd mai tânăr cu 10 ani, este Oglinda mea Literară . Aici am debutat ca 

prozator şi aproape toate textele mele mai importante se regăsesc în paginile ei . Alături 

de ceilalţi scriitori focşăneni, dintre care unii au trecut, vai, în lumea umbrelor, cu toţii am 

pus umărul, fiecare după puterile şi priceperea sa în şlefuirea ei, pentru ca ea să devină 

instituţia culturală de azi, cunoscută şi recunoscută în întreaga ţară. Artizanul ei principal 

fără de care nu ar fi atins această vârstă “ matusalemică” de neântreruptă apariţie rămâne 

fără nici o umbră de îndoială scriitorul Gheorghe Andrei Neagu Să ne bucurăm aşadar 

alături de el,acum la aniversară. La mulţi ani! 

Ionel Mony Constantin 


salon de la SS Normandie. 

René Lalique, bijutierul lui Sarah 

Bernhardt 

Deşi faimos pentru designul artistic 

în sticlă, Rene Lalique s-a remarcat de 

asemenea, şi ca bijutier, creând pentru 

actriţe ca Sarah Bernhardt, pentru 

aristocraţi, dar şi pentru patronul său, 

Calouste Gulbenkian. În 1890, Lalique era 

deja recunoscut ca unul dintre principalii 

designeri de bijuterii Art Nouveau din 

Franţa, realizând piese inovatoare pentru 

La Maison de l’Art Nouveau, noul magazin 

parizian al lui Samuel Bing. Astfel, Lalique 

ajunge să se numere printre cei mai 

faimoşi în domeniul său, numele lui fiind 

sinonim cu creativitata şi calitatea. În plus, 

René Lalique utilizează cele mai moderne 

şi inovatoare tehnici de fabricaţie şi 

echipamente disponibile, care îi permit să 

realizeze mai mult de un articol din sticlă o 

dată, păstrând aspectul hand made, ceea 

ce însemna că bijuteriile sale de calitate 

deveneau accesibile publicului larg. 

René Lalique, un artist plin de 

imaginaţie şi creativ 

Opera lui Lalique a fost influenţată 

de natură, dar şi de stilurile Art Nouveau şi 

Art Deco. Vacanţele de vară petrecute la 

Ay, în Franţa, precum şi perioada studiilor 

la Colegiul de Artă Sydenham din Londra 

au avut un puternic efect asupra lucrărilor 

inspirate din natură ale lui Lalique. Ca 

urmare, multe din bijuteriile şi vazele 

lucrate de el au modele de plante, flori şi 

linii curgătoare. 

Recunoscut ca unul dintre cei mai 

mari creatori de sticlă şi designeri de 

bijuterii din lume, din perioada Art Nouveau 

şi Art Deco, René Jules Lalique a fost un 

artist plin de imaginaţie şi creativ în tot 

ce a realizat. Fabrica sa din Wingen-sur- 

Moder avea 600 de angajaţi. În prezent, 

compania înfiinţată de Rene Lalique este 

încă activă, fiind condusă de strănepoata 

acestuia, Marie-Claude. 

7501

ESEU 

Kantiana “conştiinţă în genere” 

şi uniformizarea gândirii 

Ion Papuc îşi începuse volumul 

din 2008 cu exclamaţia “Citim 

enorm şi scriem inadmisibil de mult” 

(Scriitorul de filosofie, p. 5). Prima 

parte ar fi oarecum adevărată, 

dacă n-ar exista o bună doză de 

predeterminare mediatică a alegerii 

care-i scade eficacitatea intelectuală. 

În plus, acel “noi” (în care eseistul se 

consideră din start înglobat) include 

categorii diverse de cititori care au în 

comun doar neputinţa de a-şi selecta 

abundentele lecturi. 

Dar, aşa cum observasem 

în articolul Indicii de manipulare 

în eseistica unui fost discipol (Ion 

Papuc) al lui Constantin Noica, 

însăşi abuziva generalizare prin “noi” 

apare la Ion Papuc prin efectul unei 

sugestionări mediatice. Cu precizarea 

că o individualitate, chiar dacă este 

din când în când “hipnotizată” de 

presiunea “oceanului gânditor” (v. 

Solaris) ajungând să repete ce este 

de repetat, reuşeşte de cele mai multe 

ori să se sustragă prin personalitatea 

sa “excentrică” acelui “noi” egalizator. 

Lucru uşor de observat în scrisul 

filozofic al eseistului Ion Papuc. 

Acum vreo câteva secole, când 

“oceanul gânditor” al mass mediei 

nu-şi extinsese dominaţia asupra 

creierelor şi când nu era un lucru prea 

ieşit din comun ca un autor să scrie 

ce gândeşte prin forţe proprii, lui Kant 

i-a fost reproşată inventarea acelei 

“conştiinţe în genere”. Pentru ca se 

înrudea prea de departe cu conştiinţa 

individuală. 

Acum, prin puterea de sugestie 

a mass-mediei s-ar putea spune că 

nu mai există decât “conştiinţă în 

genere”. E ceea ce numea Vintilă 

Horia “spiritul timpului” care îndeamnă 

la somn si la lenea gândirii. “Spiritul 

timpului” face se se scrie prea puţin 

individualizat si prea mult după 

Vali Boncu C-tin-Suflet 

de dat în judecată 

sugestiile venite prin mass-media. 

De aici decurge şi eroarea cuprinsă 

în observaţia lui Ion Papuc după care 

s-ar scrie inadmisibil de mult. Pentru 

că multul care se scrie, fie repetă 

ceea ce a mai fost repetat, devenind 

puţin, fie rămâne mult în mod inutil. 

Multul, scris din obligatie profesională 

sau doar de dragul de a fi aşternut 

pe hârtie nu se citeşte, nici măcar 

din admiraţie pentru alte activităţi ale 

câte unui autor mai prolific. De pildă, 

voluminoasa carte premiată întrucât 

reprezentase în 1998 doctoratul în 

filozofie a lui Virgil Ciomoş condus de 

un doctor în istoria artei (Andrei Pleşu) 

n-a fost citită probabil de nimeni. Fiind 

vorba de comentarea în 600 de pagini 

de manuscris a câtorva rânduri din 

Fizica lui Aristotel, cartea lui Ciomoş 

nu poate fi considerată nici măcar o 

carte de erudiţie. Cu multă diplomaţie, 

Mihai Şora o taxase la un an sau doi 

după apariţia sa drept prea “tehnică”, 

ceea ce ar face-o greu de citit. Nici 

studentul (sau absolventul de filozofie) 

dispus că recenzeze cartea în vreo 

treizeci de pagini la fel de anoste ca si 

materialul de citit nu a lasat impresia 

că a parcurs din carte mai mult decât 

a încropit cu dificultate (ca un fel de 

rezumat) în excesiv de amabila sa 

prezentare publicată într-o revistă 

coordonată de Virgil Ciomoş. Or, de 

atunci încoace, cel devenit doctor în 

filozofie cu o teză “prea filozofică” 

spre a putea fi citită din scoarţă în 

scoarţă de un filozof de talia lui Mihai 

Şora, a mai produs cateva volume 

masive. A devenit el prin aceasta un 

reprezentant al culturii noastre postdecembriste? 

Desigur, dar nu într-un 

sens pozitiv. 

Intr-una din formulările sale 

memorabile, Petre Ţuţea subliniase 

ideea că nu există (din punct de vedere 

cultural) popoare mari şi popoare 

Petruş Andrei-101 sonete Mariana Rogoz Stratulat- 

Lacrima din paradis 


Isabela Vasiliu-Scraba 

mici: «Paradoxul e ca popoarele devin 

mari prin reprezentanti». Reprezentat 

de Mircea Eliade, poporul român 

devine «mare». Originea română a lui 

Mircea Eliade (la care nu a renunţat 

nici un moment, pe care a afirmat-o 

referindu-se la geneza operei sale 

literare, la geografia sacră si la limba 

în care visează) este lucrul care i-a 

deranjat pe neprietenii românilor cel 

mai mult. De aceea au încercat în 

zadar să-l “desfiinţeze” pe cel onorat 

de lumea academică occidentală 

pentru contribuţia sa culturală. În 

America tentativa a eşuat. Pentru 

că acolo libertatea gândirii nu este 

anihilată de nici o lege care să o 

îngrădească, aşa cum se întâmplă în 

Europa. Dar nici la noi multul care s-a 

scris întru demolarea lui Eliade n-a 

avut efectul scontat. Cărţile continuă 

să i se citească în româneşte şi să 

i se transpună în noi variante de 

traducere, bucurându-se de mare 

căutare. Fiind interesant în tot ce scrie 

şi gândeşte cu mintea sa genială, 

Mircea Eliade, în ciuda războiului de 

peste patruzeci de ani dus împotriva 

lui, rămâne, fără doar şi poate unul 

dintre reprezentantii de vârf ai culturii 

româneşti din perioada ei de maximă 

inflorire şi cel mai mare filozof al 

religiilor din secolul 20, după cum a 

fost considerat. 

Bianca Marcovici-Espresso 

dublu la Ierusalim

Spre amurgul unei 

specii literare 

Cunoscutul critic şi istoric literar Ionel Necula le oferă 

cititorilor săi o nouă surpriză. Este vorba despre volumul 

„Ultimul epistoler”, apărut la Editura „Rafet” din Râmnicu 

Sărat. 

Dar de ce se consideră autorul ultimul om care trimite 

şi primeşte scrisori? Să fie această îndeletnicire, atât de 

îndrăgită cândva, în pragul epuizării? Se pare că da. 

Planeta se grăbeşte. Ritmurile vieţii par atinse de streche. 

De ce ar face exceptie cel al comunicării? Te aşezi comod 

la computer, scrii, dai click şi în aceeaşi secundă mesajul 

ajunge în Australia, Patagonia ori Alaska. Cine îşi poate 

permite să facă abstracţie de asemenea facilităţi epocale? 

Dar vor mai fi aceste epistole electronice elaborate 

pe îndelete ca până acum? Le va mai aduna cineva în 

volume spre interesul şi deliciul urmaşilor? Greu de crezut. 

Şi apoi, scrisul cu stiloul ori cu pixul emană parcă un liant, 

o tandreţe între corespondenţi, emoţionează chiar uneori. 

O fi, dar nu avem încotro. Ne despărţim de scrisoarea 

tradiţională, chiar dacă multă vreme îi vom duce dorul. 

Ionel Necula este deocamdată fericit. Are în arhiva 

proprie scrisori adevărate, ca acelea de pe vremea bunicii. 

A mai pierdut din cele primite şi nu a făcut copii de pe 

cele trimise, pentru că nu s-a gândit că le va încredinţa 

vreodată tiparului. Şi cum, de la expedierea lor au trecut 

câteva decenii, evident că autorul nu-şi mai aminteşte cu 

precizie conţinutul lor. 

Multă vreme, Ionel Necula a manageriat Casa de 

Cultură din Tecuci. În această calitate,a provocat contacte 

cu diverse personalităţi, care ori şi-au legat destinul de 

zona noastră, ori puteau să furnizeze date necunoscute 

nouă despre mai vechii oameni de vază ai urbei. 

Pe Constantin Noica, de exemplu, autorul l-a rugat să 

scrie, într-o anumită împrejurare, un articol despre filosoful 

tecucean I. Petrovici. Solicitarea nu a putut fi onorată, 

dar corespondenţa a continuat, filosoful de la Păltiniş 

considerându-l, în final, pe Ionel Necula printre cei mai 

avizaţi cititori ai operei sale. La rândul lui, autorul este 

convins că „Noica a fost luminiţa dătătoare de speranţă 

într-o lume stihială”. 

Ion Petrovici rămâne tecuceanul favorit al epistolerului 

nostru. De aceea tot el se află în centrul corespondenţei 

sale cu lingvistul de talie europeană, acad.Iorgu Iordan, 

tecucean şi el. Autorul încearcă chiar o mediere întrucât 

între cei doi „uriaşi” au existat relaţii extrem de tensionate. 

Petrovici l-a ajutat cândva pe Iordan să ocupe o catedră 

universitară şi apoi să devină chiar decan. Stângistul Iordan 

nu a putut niciodată să-i ierte concitadinului său orientarea 

Paul Lahovary-Ultimul 

Bizantin 

Mariana Brăescu-Îmi 

amintesc şi îmi imaginez 


EVENIMENT 

spre dreapta. După 1944, când 

lingvistul era ambasadorul 

României la sovietici, Kremlinul 

a cerut de la Bucureşti lista 

miniştrilor din fostul guvern 

condus de Antonescu. Petru 

Groza îl făcuse uitat pe Ion 

Petrovici. Iorgu Iordan elimină 

amnezia primului ministru şi îl 

adaugă cu mâna lui pe filosof, 

trimiţându-l în felul acesta 

pentru un deceniu după gratii. 

Mai mult, întors în ţară, Iordan 

face parte din „celebra” comisie 

de epurări care a îndepărtat 

din Universitatea Bucureşti 

mulţi profesori prestigioşi. De Vasile Ghica 

bună seamă, zeii nu pot dărui 

oamenilor minte şi suflet în aceeaşi măsură. Oricum, 

erorile politice nu pot anula meritele ştiinţifice ale ilustrului 

savant. 

De la pictorul şi poetul Ion Crăciun, stabilit la 

Târgovişte, Ionel Necula află lucruri importante despre 

alţi doi tecuceni de vază: Anghel Rugină şi medicul Savel 

Cârlan. Scriitorul Pericle Martinescu a fost invitat în oraşul 

nostru pentru că a scris o temeinică monografie despre 

unionistul C. Negri, deputat de Tecuci în primul parlament 

al Principatelor Române. 

Şi Paul Păltănea a scris o apreciată monografie 

despre C. Negri, dar şi despre C. Conachi. Istoricul era, 

de altfel, o adevărată enciclopedie. Ionel Necula şi alţi 

istoriografi locali l-au consultat deseori cu mult folos. 

Mircea Mancaş s-a numărat printre apropiaţii lui Ion 

Petrovici, iar Vasile Vetişanu a fost singurul care l-a atacat 

pe Iordan pentru atitudinea acestuia faţă de Petrovici. 

Cu Dan Mihăilescu (autorul unei apreciate lucrări 

documentare şi sentimentale despre Tecuci) Ionel Necula 

a corespondat îndelung. Şi-au comentat reciproc diverse 

lucrări, au schimbat opinii în legătură cu unele manifestări 

culturale la care au participat. 

Alte epistole primite de Ionel Necula sunt semnate de 

mari personalităţi (Octavian Paler, Ion Zamfirescu), care 

au avut amabilitatea de a le oferi tecucenilor, cu diverse 

ocazii, câte ceva din preaplinul lor sufletesc. 

Autorul detaliază, uneori parcă prea in extenso, 

circumstanţele care au generat şi au continuat acest 

parteneriat epistolar. Se putea renunţa la reproducerea 

scrisorilor originale, deoarece tipografia nu a reuşit să le 

facă aproape deloc lizibile. 

Cartea este foarte plăcută la lectură, aşa cum sunt 

toate scrierile lui Ionel Necula. Impresionează şi de 

data aceasta plasticitatea exprimării şi respectul faţă de 

adevărul istoric. 

Doru Tatar-Top Priority Efim Tarlapan-Mărul lui 

Adam 

7503

ESEU 

Ipostaze ale fantasticului in 

creaţiile lui N.V.Gogol şi F.M 

Dostoevski şi consonanţele lor cu 

universul literaturii europene 


Alţii au încercat să-l asimileze, fie criticii psihanalitice, fie 

aceleia deconstructiviste, teoriei critice marxiste, feministe sau 

marii tradiţii a umanismului liberal. 

Potrivit lui Clark Holquist, dar şi lui Malcolm Jones, Bahtin ar 

mai putea fi asimilat unei teorii similare creştine de tip nou, în pofida 

faptului că acesta ignora, cu bună ştiinţă, în lucrările sale, tradiţia 

creştină, scriind în Rusia sovietică, nearătându-se personal ataşat 

de ortodoxie. Dar Bahtin însuşi ne oferă baza teoretică necesară 

validării sale şi clarificării locului său în domeniul teoriei literare 

contemporane, chestiune asupra căreia încă există o imagine 

confuză. Una dintre principalele chestiuni care se pun în discuţie 

în legătură cu moştenirea lui Bahtin este legată de concepţia lui 

estetico-filozofică, aceea că ea nu reprezintă un sistem închegat. 

Tzvetan Todorov vede în aceasta o slăbiciune, Clark şi Holquist, 

dimpotrivă, o apreciază ca o dovadă de forţă. Stilul bahtinian, destul 

de întortocheat, în pofida faptului că termenii cu care operează se 

clarifică pe parcurs, eliberându-se de unele inexactităţi este nutrit în 

Rusia de o lungă tradiţie în care lipsa de sistem, revenirile frecvente 

la aceleaşi trimiteri, cu o anumită constanţă chiar, par încadrabile, 

mai degrabă, tradiţiilor greu receptabile ale discursului rusesc, se 

dovedesc mult mai adecvate introspecţiei estetice, decât un sistem 

perceptibil, închis unei abordări teoretice, dar care nu exclude, totuşi, 

deschiderea şi nedeterminarea, alături de “explozia de bucurie”. Pe 

măsură ce avansăm cu nuanţările, devine tot mai clar faptul că 

nu puţine dintre tratările şi strategiile proprii de structuralismului, 

critica feedback-ului de la cititor, deconstructivismul şi alte direcţii 

ale criticii literare moderne pot fi asociate cu Bahtin, după cum, 

atunci când sunt disociate de fundamentul lor teoretic, ni se pot 

insinua ca dezvoltări naturale şi utile specifice concepţiei sale 

estetice. Malcolm Jones le incorporează în ceea ce el numeşte un 

„Bahtin modificat”, considerând teoria bahtiniană a fi una de nivel 

superior, în care sunt conexate mai multe precepte, teorii de rang 

inferior, fără ca prin aceasta să producă mutaţii de substanţietate 

în strategiile şi tacticile recomandate ca fiind oportune introspecţiei 

analitice. În context, s-ar putea formula obiecţia potrivit căreia, 

prin demersul său critic la adresa lui Saussure, receptat ca bază 

teoretică pentru o mare parte a criticii contemporane, Bahtin ar 

face imposibilă o atare abordare. Astfel, teoreticianul rus respinge 

distincţia pe care Saussure o operează între parole şi langue 

(cuvânt şi limbă), insistând, cu precădere, asupra elementului de 

evaluare socială în formulările concrete. 

Allon White scria că „opera lui Bahtin a prefigurat atât 

perspectiva structuralistă, cât şi pe cea deconstructivistă asupra 

limbajului literar, dar le-a plasat, în mod esenţial, într-un cadru 

socio-lingvistic, care le permite receptarea unei înţelegeri istorice 

şi profund sensibile a literaturii”. El afirmă că „o înţelegere a 

heteroglosiei poate conduce, nu doar la evitarea extravaganţei 

formelor celor mai populare de deconstructivism, ci şi a restricţiilor 

structuralismului tradiţional”. Pe aceeaşi linie, aprecierea că 

Bahtin „a anticipat multe dintre ideile germane actuale despre 

receptare” devine evidentă. De unde concluzia că White, criticând 

structuralismul şi destructivismul, îi ia, în fond, apărarea lui Bahtin. 

Opera lui Bahtin transcende, s-a spus, deconstructivismul şi 

structuralismul, în egală măsură, dezvăluindu-ne faptul că fiecare 

în parte reprezintă o abstractizare unilaterală a complexităţii trăite 

a limbii. 

Pe de altă parte, structuralismul, după Saussure, tratează 

limbajul ca „limbă”, izolând structurile unificate în cadrul monoglosiei. 

Aceasta se potriveşte foarte bine societăţilor monoglose. Într-o 

altă ordine de idei, deconstructivismul abstractizează numai acele 

aspecte ale limbii cărora pare să le lipsească intenţia şi unitatea. 

Totul arată ca o hartă geologică a limbajului care marchează 

alunecuşurile, faliile şi crevasele, dar omite toate straturile şi 

formaţiunile aflate între ele. În timp ce Bahtin consideră formaţiunile, 

cât şi fracturile lor drept elemente constitutive ale stilului şi 

sensului, deconstructivismul evidenţiază doar faliile, impasul 

non plus ultra. Pregatirea socio-lingvistică a lui Bahtin îi permite 

o înţelegere deplină a modului în care funcţionează discursul, 

în comparaţie cu deconstructiviştii, pentru care, în majoritate, 


discursul nu funcţionează 

în niciun fel, ci doar joacă, 

mimează. Concentrându-şi 

înţelegerea teoretică despre 

limbaj pe exprimarea sub formă 

de dialog, el fuzionează teoriile 

ambelor şcoli într-o sociolingvistică 

critică a culturii, 

care le depăşeşte pe ambele. 

Devine, astfel, clar pentru 

cititor modul în care Bahtin 

aplică formula lui Weinreich cu 

privire la eliminarea identificării 

structurii cu omogenitatea. 

În cadrul excursului 

nostru analitic am avut în vedere 

necesitatea de a da prioritate 

textului narativ dostoevskian în 

faţa evaluărilor de ordin teoretic, 

într-un schimb util şi armonios 

al dialogului şi fluxului continuu, Alexandru Mica 

cum ar zice J. Malcolm, fapt 

menit să faciliteze o lectură mai completă şi mai la obiect a creaţiei 

romancierului rus, câştigul în planul teoriei literare din acest demers 

atribuindu-i-se lui Dostoevski însuşi. Într-adevăr, aşa cum observa 

cu pertinenţă Tzvetan Todorov, Dostoevski, şi nu Bahtin, a inventat 

metalingvistica. „Polifonia”, constând în conceperea unei ficţiuni în 

care toate vocile întrupate, inclusiv aceea a autorului, pe post de 

narator, au o pondere egală şi pot intra în dialog unele cu altele, nu 

este acelaşi lucru cu heteroglosia sau vocile multiple, aşa cum, în 

mod eronat, par tentaţi să considere unii critici. 

În anul 1929, cu ocazia publicării lucrării sale, Bahtin l-a 

declarat pe Dostoevski descoperitorul tipului de roman polifonic. 

Heteroglosia, adică discursul pe două voci, similar „discursului 

narativ” din anii 1930, reprezintă caracteristica definitorie a formei 

de roman, în general, în care heteroglosia şi discursul pe două 

voci ca răspuns firesc la vocea celuilalt şi anticipare a unei noi 

îngemănări, îşi află expresia deplină, devenind astfel, forma propice 

înfloririi acestei specii literare. 

Cuvintele autorului, scrie Bahtin, discursurile naratorilor, 

genurile inserate, modul în care se exprimă personajele nu sunt 

decât unităţi compoziţionale fundamentale, prin care heterogolosia 

pătrunde în canavaua naraţiunii romaneşti, fiecare deschizând, pe 

rând, calea spre o multitudine de voci sociale şi a unei largi varietăţi 

de conexiuni şi inter-conexiuni dintre acestea, întotdeauna sub 

forma, mai mult sau mai puţin, a unui dialog. 

Aceste legături sau inter-relaţii distincte dintre expresie 

şi limbaje, această mişcare a temei de la o limbă la alta şi de la 

un tip la altul, risipirea ei în şuvoaie şi picături de heteroglosie 

socială, structurarea ei în dialog se evidenţiază drept caracteristici 

distinctive fundamentale ale stilisticii romanului. Încercând o definire 

a „realismului fantastic”, realizăm că romanele lui Dostoevski sunt, 

de fapt, texte deconstructive în sine, de un tip care le deosebeşte 

categoric de acelea ale romancierilor contemporani cu el, conturând 

un aspect esenţial al unicităţii lor, cu o mai mare exactitate chiar 

decât noţiunea de polifonie la Bahtin, prin care se defineşte ca 

un caz special. Opinia bahtiniană despre romanul „polifonic” la 

Dostoevski, ni-l descoperă pe un Bahtin în postura de a refuza 

decelarea şi teoretizarea dimensiunii abisale ca trăsătură esenţială 

a creaţiei dostoevskiene, graniţa în care polifonia ameninţă să 

degenereze în disonanţă. Bahtin l-a motivat pe Dostoevski în 

modul în care orchestrează şi armonizează multitudinea de voci 

din romanele sale. Nu în egală măsură însă i-a reuşit şi demersul 

de justificare a elementelor subversive, minatoare ale stabilităţii 

coerenţei din poetica romancierului regăsite în ameninţarea 

haosului, patologicului, apocalipticului. Ideea de polifonie, scrie J. 

Malcolm, este mult prea generalizatoare şi romanele dostoevskiene 

nu justifică întotdeauna această caracterizare. Dostoevski se arăta, 

într-adevăr, extrem de circumspect în privinţa convenienţelor şi 

intuia uimitor de bine când şi unde putea fi subminat tot ceea ce era 

neliniştitor. Bahtin refuză apriori să-l urmeze pe Dostoevski în aceste 

zone şi s-ar părea că, efectiv, nu doreşte să constate nepotrivirile, 

răsturnările şi alunecările, atât de preferate în deconstructivism. 

Pe măsură ce Dostoevski încerca să deceleze izvoarele „vieţii 

care trebuie trăite”, el reuşea să descopere că acestea erau 

chiar obiectul a ceea ce adversarii deconstructivismului numesc 

„prelungire la infinit” sau „amânare sine die”. Problema era că nu 

anumite certitudini apăreau puse sub semnul întrebării, ci însăşi 

ideea certitudinii egocentrice era pusă la îndoială, cu toate că 

niciodată aceasta nu a fost complet abandonată, subiectul predilect 

al unor căutări obsesive. 


POEZIE 

mihaela rambler EMILIAN MIREA NANA ILEANA FILIP 

Pentru ca ei să înţeleagă 

de ce zîmbesc 

lasă vrăbiile să facă 

acrobaţii 

pe sîrma de rufe 

şi mută-ţi ochii mai 

aproape de mine. 

cînd va termina de lătrat 

maidanezul 

de la colţ, să ştii că toată dragostea 

noastră se va strecura în iarbă, 

mai aproape de greieri şi fluturi albaştri 

poate va înghiţi cîteva coleoptere 

nu mai ştiu... 

ştiu doar că vom uita luna în ea 

ca să n-o fure vre-un regizor, 

în filmul său de scurt metraj, 

încercînd să explice lumii cum se iubesc 

sălbatec petalele de flori rupte şi azvîrlite 

pe cearşafuri 

în hotelele de-o noapte. 

n-a fost nimic, 

decît frica că iubim prea mult 

şi poate mierea e prea dulce iar noi 

ne certăm la fiecare răsărit încercînd, 

din nou şi din nou , 

să legăm cu noduri multe ceea 

ce nu a existat pînă acum, 

ca doi proşti 

care nu ţin minte cînd eclipsa 

şi-a născut poemul, 

deşi la botez am fost amîndoi 

şi ne-am rugat pentru cuvînt şi pentru 

lumea care nu mai crede 

decît în panouri de publicitate, 

de parcă viaţa-ar avea culcuş 

în ecranul televizorului!? 

trebuia 

să chemăm ursitoarele 

cînd ne-am născut să iubim, 

dar eram prea ocupaţi să găsim luna 

şi fluturii albaştri din pîntecul mamei. 

deşi nu ne-am cunoscut niciodată 

eu mai păstrez şi acum versurile tale 

printre firele de praf din bibliotecă. 

le citesc din cînd în cînd 

ca să-mi amintesc de oamenii care nu 

înţeleg 

de ce zîmbesc atît de mult. 

păcat că ei nu văd cum vrăbiile fac 

acrobaţii, 

erau să zîmbească şi ei găsind 

dragostea noastră 

strecurată în iarbă. 

cafeaua de dimineaţă 

preparai cafeaua de 

dimineaţă 

şi neglijeul tău 

transparent lăsa vederii 

minunăţii carnale 

nu ai fost niciodată 

conştientă de comorile 

tale trupeşti 

pentru care orice bărbat şi-ar pierde 

minţile – 

şi cine poate spune că eu nu mi le-am 

pierdut?!... 

orgolios din fire cum sunt nu recunosc că 

te iubesc 

nu recunosc că fără tine aş fi o frunză 

îngălbenită 

nu recunosc că tu eşti pansamentul meu 

pentru singurătate 

definiţia fiinţei mele neghioabe 

uneori greşeşti cafeaua prea dulce 

parcă pentru a masca amărăciunea zilei 

care urmează 

parcă pentru a-mi spune că sânii tăi 

tresaltă la gândul 

atingerilor mele 

care nu vin totdeauna la timp 

şi de fapt te iubesc până la ameţeală 

uneori plec de acasă epuizat 

clatinându-mă ca în beţie 

şi trec printre oameni cum aş trece printre 

lujere de trestie 

nevorbitoare 

pentru că nu mai aud nimic împrejur 

şi pentru că existenţa ta mă striveşte ca 

pe un vierme 

între coperţile unei Biblii vechi 

existenţa pusă la index 

dacă omida devine fluture 

dacă lutul devine cărămidă şi oală de gătit 

dacă tu devii tot mai femeie cu fiecare zi 

cu fiecare noapte de dragoste demenţială 

cu fiecare revoluţie hormonală 

înseamnă că şi eu pot deveni altceva 

mereu altceva… 

acum vreau numai să remarc că evoluez 

către ceva încă nedefinit 

vreau să remarc că astăzi lumina parcă 

vibrează altfel 

sânii tăi parcă sunt mai săltaţi 

şi mă pregătesc de plecare la slujbă 

şi niciodată nu ştiu dacă mă mai întorc 

teafăr 

din jungla asta de afară 

care mi-a pus sufletul în ghips şi existenţa 

la index 


Vreau iubirea ta 

Vreau iubirea ta 

Prea târziu am înţeles 

Că tu şi numai tu 

Mă iubeşti necondiţionat. 

Dans, învăluire, credinţă 

Trup sculptat 

De mâinile universului. 

Nemurirea mă lasă rece 

Nu doresc o veşnicie în această lume 

Ci doar o noapte cu tine. 

Ying şi Yang 

Eu şi tu mereu. 

Apus de soare 

Privesc în gol, apusul soarelui, 

Pierdută, în spaţiu şi timp, 

Frumoasa privelişte, mă cutremură, 

Bucuria mă reînvie, 

Doar pentru căteva 

clipe la viaţă. 

Sufletul meu cutezător, 

La găsirea iubirii, 

Pierdut în neant. 

Alege să plece, fără cuvinte 

Odată cu dragostea ta. 

DEBUT 

Glasul tău 

Mă cutremur, 

la auzul glasului tău, 

Rămân în absenţa 

trupului meu, 

Plutesc în aer petale, 

albastre de vânt, 

Distanţe, enigme, 

Sau poate cuvântul, 

Demult uitat, 

Soarele răstignind. 

Marea învolburată 

Ce ar putea fi absolut ? 

Aştept reîntâlnirea, 

Cuprinsă de dor. 

Cutezătoare, 

Surprinsă de al lumii ochi, 

Privind marea involburată, 

Salcia împletită, 

Protejăndu-mi iubirea, 

Şi apusul de soare, 

Rămas însingurat. 

Înmiresmare. 

Desprinsă dintr-o poveste 

de iubire 

Femeia dezpletită, voluptoasă, 

Cuprinsă de braţele mării învolburate, 

Continuă neînfricata iubire, 

Înmiresmării tactile. 

7505

LECTOR 

PRIMA EDIŢIE A FESTIVALULUI DE CREAŢIE LITERARǍ 

,,CONSTANTIN GHINIŢǍ” 

Duminicǎ,mijloc de noiembrie.Ne îndreptam spre 

Mǎrǎşeşti., în zi de iarnǎ adevǎratǎ. O comemorare, un festival 

de creaţie - Constantin Ghiniţǎ - la cea dintâia ediţie, şi cea de-a 

XI ediţie a Salonului Literelor vrâncene sânt evenimentele care 

ne-au au reunit. Între adoraţie şi priveghi, spirit frǎţesc/ de 

pelerin şi purtǎtor 

de sfânt Destin/ 

Trecând lumina şi 

Siretul/ Ajuns-am 

azi sǎ mǎ închin 

la/ Marele Altar din 

Mǎrǎşeşti/ Pe care 

stǎ jertfit, ca-n orice 

templu/ ‘neînţeles 

şi drag, POETUL,, 

- Cuvintele aparţin 

scriitorului ieşean, 

Liviu Pendefunda, 

stârnite de 

atmosfera lucrǎrilor 

mǎrǎşeştene. 

Dupǎ trei ani,Constantin Ghiniţǎ-prinţul ceţurilor este 

sǎrbǎtorit acasǎ. Poetul mǎrǎşeştean meritǎ sǎ numeascǎ un 

festival de creaţie local. 

Salonului literelor vrâncene, (aflat la cea de-a 

XI-a aniversare) a reunit, ca de obicei, multǎ-multǎ lume. Mai 

aproape de poet ca nicicând, spiritul lui e pa-aici pe undeva, 

sǎ ne bucurǎm cǎ lǎsam în urmǎ, copii precum Raluca Marina 

Baciu, Adelina Cristiana Bǎlan, Raluca Dumitrache, Alexandra 

Herghelegiu şi mǎrǎşeşteanca Elena Buzenche.Şi, nu numai 

pe ele!!! 

Sǎ nu uitǎm cǎ de curând am participat la o lansare de carte, 

cea a Ellenyei Pedefunda, de numai 9 ani spunea in cuvantul 

sau Gheorghe Neagu. Punctuali, organizatorii au fost succinţi 

şi la subiect(prof. 

Virgil Rǎileanu, 

moderatorul 

evenimentului, 

primarul oraşului 

Mǎrǎşeşti, dl.Vlase 

Constantin şi-au 

exprimat salutul de 

bun-venit în puţine 

cuvinte, înmânând 

microfonul prof. 

Adrian Botez în 

calitate de prieten 

întru veşnicie 

al poetului . 

Creionându-i un 

portret complex şi complet, prof.Adrian Botez a pictat cromatic, 

aşa cum se cuvine, un chip viu, energic, activ, generos, iertǎtor, 

iubitor, prietenos, dǎruitor, aşa cum a fost prietenul nostru, al 

tuturora, poetul Constantin Ghiniţǎ. Şi, chiar dacǎ evocǎrile 

lui Gheorghe Andrei Neagu, Liviu Pendefunda( din începutul 

cronicii),Ioan Culiţǎ Uşurelu,Constanţa Cornilǎ( cu o poezie 

sensibilǎ, diafanǎ ca şi poeta), Virgil Panait, Marin Moscu, 

Paul Spirescu, Adrian Grǎjdeanu, Dorel Vidraşcu, Mariana 

Vicky Vârtosu, Camelia Ciobotaru(poezie cititǎ de un elev !), 

Sterian Vicol, Petre Colǎcel, Vasile Tǎrâţeanu de la Cernǎuţi, 

Georgicǎ Pǎtrǎşcanu, omagiul lor a fost versificat pânǎ şi de dl. 

primar Constantin Vlase, dedicând un catren festivalului. Tema 

simpozionului la cea de-a XI ediţie a fost - ,,Cultura vrânceanǎ 

sub ochii altor culturi naţionale,,. Lucrǎrile au fost notate de 

directorul Direcţiei pentru Culte Culturǎ şi Patrimoniu, dl.Florin 

Micu Iliescu,cu nota zece.,,Cǎci, poezia religioasǎ, aşa cum 

este aceasta a poetului Constantin Ghiniţǎ, este magicǎ.Semn 

al rugului aprins, urcǎm pe scara inimii şi pe scara socraticǎ a 

Mariana Vicky Vârtosu 


minţii, prin poezia lui Constantin Ghiniţǎ, de facturǎ religioasaǎ. 

Opera acestui poet poate fi consideratǎ patrimoniu cultural,,. 

Petre Abeaboeru a prezentat un eseu despre ,,Fam. 

Roatǎ,, pe meleaguri vrâncene!!!. 

Au urmat recitǎrile, oferite de elevii şcolilor din Mǎrǎşeşti 

şi, rupturile muzicale oferite de Otiliei Gogu. 

Lansǎri de carte: 

1) - ,,Din cele patru zǎri,, - un volum colectiv, de debut, cu 

patru semnatare,Raluca Marina Baciu, Adelina Bǎlan, Raluca 

Dumitrache şi Alexandra Herghelegiu. Cartea a fost prezentatǎ 

de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, care ne asigurǎ cǎ girul 

si efortul dlui Marian Ruscu , primit de aceste fetiţe, nu a fost 

zadarnic; 

2)Cǎtǎlin Mocanu a prezentat cartea lui Adrian Botez 

,,Cazul Dacia: România de azi:Pregǎtirea cea tainicǎ; 

3)prof. Virgil Rǎileanu şi Ionel Mony Constantin au vorbit 

despre cartea prof.Aurel Neculai ,,Copiii în istorie,,; 

4) Tudor Cicu a prezentat cartea pe care i-a dedicat-o 

operei lui ,, LIS - Poezia şi subteranele ei,,; 

5) Pe prag(Vale-Deal) vol.de versuri semnat LIS - a 

fost prezentatǎ de 

scriitorul Ioan Culiţǎ 

Uşurelu şi Marin Ifrim 

de la Rm.Sǎrat; 

6) Vremuri 

Zbuciumate şi Sub 

puterea destinului, 

volume semnate Ion 

Lupu , prezentate de 

prof.Virgil Rǎileanu; 

7)Ultimul 

epistolar, un volum 

de corespondenţǎ 

ineditǎ, semnat de 

criticul Ionel Necula, 

a fost prezentat de 

Dorel Vidraşcu; 

Pe masa de lansǎri s-a aflat şi Insomnia, romanul Elenei 

Stroe-Otavǎ. 

Ca de obicei,prezente au fost şi cele douǎ publicaţii 

vrâncene Oglinda literarǎ , şi Salonul literar – dar si revista 

adjudeanǎ Contraatac , 

Un Festival de creaţie literarǎ – Constantin 

Ghiniţǎ-la prima sa ediţie, o reuşi 

tǎ(de nota zece):sǎ mulţumim organizatorilor, Direcţia 

pentru Culte Culturǎ şi Patrimoniu - Vrancea, Asociaţiei Culturalǎ 

Duiliu Zamfirescu şi Salonul Literar, Consiliului local Mǎrǎşeşti 

şi Primǎriei Mǎrǎşeşti pentru sprijinului acordat, fǎrǎ de care 

aceastǎ manifestaţie 

nu ar fi fost posibilǎ, 

reunind condeieri 

din Bucuresti, 

Galaţi, Iaşi,Buzǎu, 

Rm.Sǎrat,Buzǎu, 

Cernǎuţi şi, din toate 

colţurile Vrancei. 

Am sǎvârşi 

o impietate dacǎ nu 

amintim mesajul 

poeţilor Gheorghitǎ 

Istrate şi LIS, mesaje 

citite prin bunǎvoinţa 

cofraţilor aleşi. 

Important: 

pe tot parcursul lucrǎrilor simpozionului, ne-au fost alǎturi alǎturi 

domna Rodica Dumitra Ghiniţǎ şi întreaga familie Braşov, cǎrora 

le mulţumim cǎ au înţeles semnificaţia evenimentului.

Menuţ 

Maximinian 

Poetul Gheorghe Andrei Neagu propune, prin volumul „Nunta neagră”, apărut 

la Editura Valman din Râmnicu Sărat, întâlnirea cu dragostea ce abundă pe ritmurile 

cuvintelor. Un singur poem, de o întindere impresionantă, care aduce în faţa noastră 

zbuciumul sufletului, sacrificiul şi biruinţa celui mai puternic sentiment al omului, iubirea. 

Poezia este tradusă în engleză (Gabriela Pachia Tatonirescu), franceză (Virginia Bogdan), italiană 

(I.D. Denciu), rusă (Alla Murafa) şi spaniolă (Mioara Angheluţă), astfel încât de povestea neobişnuită a 

nunţii celor doi eroi să beneficieze cititori din întreaga lume. Povestea 

începe atunci când. „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită”. 

Natura este cea care va contura frumuseţile celor doi îndrăgostiţi. O 

poveste aparte, în care mireasa vine dintr-o lume aparte, cea a răului, 

a suferinţei, însă cu atât mai mare este patima: „Când cu ochii plini 

de patimi/ Mă îndrept spre ea, strigoi/ O aştept ca altădată/ Să se 

nască din copaci/ Alergând înfiorată/ Şi cu buze, ochi de maci”. Pe 

acorduri muzicale va veni şi primul fior: „În sărut suav de brumă/ Stau 

ascuns în zor de note/ O ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată/ 

De atâtea ori, pierind”. O poezie care ne aminteşte de Luceafărul lui 

Eminescu, iubirile împlinindu-se dincolo de gândurile umane: „Mă 

cuprinde cu durere/ Îmi ghiceşte gândul-taci!/ Şoapta este azi un 

strigăt”. Fie care trăire este completată de lacrimile care astâmpără 

dorul: „Iar plânsul, mut şi aspru/ Se aşază peste noi/ cerul nu mai e albastru/ ochii sunt văpăi”. 

Versurile, la persoana întâi, sunt ca o spovedanie în faţa cititorului, a eroului îndrăgostit: „Când 

cu buze tremurate/ Mă sărută pătimaş/ Ziua nunţii sorocite/ A venit! E azi.” În acest context, al 

nunţii, mireasa se vede năpădită de gândul dedicării persoanei iubite: „Plânge ea, iar eu sunt 

plânsul/ Florilor căzute-n drum/ Numai dorul meu, nebun, / Cată ochii-nfriguraţi”. Peste frunze 

sângerânde, iubiţii se vor însoţi cu vântul pentru ca trupurile să adune cântecul iubirii: „Despletind 

păduri de fum/ Trupul meu cuprins de jale/ Îşi înalţă rugi spre ceruri/ Zeilor, cer îndurare”. 

Nuntaşii sunt şi ei diferiţi faţă de petrecerile obişnuite, venind lălăind atunci când „Fata plângencetişor,/ 

Păru-i despletit în valuri/ Ochii cată ajutor”. În acest context, al dragostei interzise, apare în vers şi poetul care este luat 

la rost de zei pentru scrierile lui: „De data asta ai judecat/ Gândul tău poete/ Ce-i asta? Dragoste? Iubire?/ Au dreptul muritorii să 

iubească?/ Să prindă îndrăzneala nefirească?” Când mireasa este aşteptată peste vremile lumii, fiind îmbiată la un pahar de vin de 

zei, mirele este supus celor mai tari încercări psihologice: „Voi aţi ucis nevinovat/ Un zbor de inimă curat”. Atunci când zeii îl privesc de 

sus, el caută târzia mângâiere pentru salvarea dragostei: „Nuntaşii stau de piatră/ Cu ochii răi şi crunţi/ Şi fiecare aşteaptă/ Urmarea 

acestei nunţi”. Purtând-o „cu braţe de mort/ Dând iar tribut durerii”, iubitul îşi aşteaptă mireasa, fiind mângâiat de mâinile-crengi ale 

pădurii: „Se clatină copacii/ Cutremuraţi de vânt/ Din contopirea pură/ A dorului cu iarba/ Zac miri ucişi de ură/ Plânge pădurea”. 

O adevărată odă dedicată dragostei, cu versuri frumoase, care se citesc cu bucuria omului care iubeşte frumosul. Ţinuta grafică, 

paginile negre, florile care însoţesc versurile dau o notă aparte cărţii, făcându-ne s-o aşezăm pe raftul cu cele mai frumoase poeme 

de dragoste. 

„Şi iarăşi e noapte / şi-mi fumez 

iubirea cu disperare / ca şi cum aş 

cere-ndurare / platoşei mele de aer 

/ care mă soarbe / şi se retragencet 

spre mare / e somnul ce care 

dezleagă / ţinut pustiu / cutreierat 

de vrăbii oarbe” (p.67). 

Prin teoretizarea suficient de 

susţinută pe care o conţine poezia 

din această carte, Gheorghe 

Victor Sterom Dobre concede s-o apreciem 

pe un plan cognitiv superior, în 

raport de substanţialitatea trăirilor 

în zarea problematicii sufletului şi implicit a idealului „văzut” ca 

o propensiune spre simplitatea arderii şi a desăvârşitei dăruiri. 

Închinător al unei atitudini morale şi transcendentale, posesor 

al unor infailibile adevăruri, poetul Gheorghe Dobre se pare că 

se retrage în chilia cuvântului, cu un dulce-amar sentiment de 

implicare. 

„Respiri cu faţa spre viscol. / Sentimente zgribulite, / Aplecate 

unele peste altele. / Apoi / Dragostea părăsită, / Rostogolită de 

crivăţ / Peste Bărăgan. / Şi-un suflet indescifrabil / Ca un lup 

rătăcit / Gonind în urma ei” (p. 71). 

Avem de a face, în materie de teme, cum şi în – lărgimea de 

vederi - cu o poezie mai mult dialectică, meditativ-elegiacă 

decât seducătoare prin spontaneitate. Poetul Gheorghe Dobre 

are structural o înclinaţie ludică şi o gesticulaţie gotică în a 

dezvolta cu - contraforţă vizibilă – schiţa luminilor de vis. Spiritul 

nu aleargă în descripţia unui teritoriu absolut, închipuind utopii, 

ci, se construieşte pe sine în zonele fluxului unei lirici obiective 

O nuntă aparte 


de factură metafizică unde noţiunea de peisaj se dezvoltă într-o 

concepţie spiritualizată. 

„Ca un deget arătător / trenul acesta / spulberă fantoma altui tren 

/ Mă simt / ca o scrisoare de dragoste / aşezată de vânt / pe o 

cruce” (p.62). 

Înţelesul acestui poem vine din dorinţa de a accepta o lume 

simbolică în care se 

mărturiseşte însuşi poetul. 

În volumul – Sărind din 

piatră în piatră – îl aflăm 

pe Gheorghe Dobre în plină 

ascendenţă creatoare, 

matur, scăpărător în 

reflexivitatea lui insolită, 

deschis spre acea paletă 

ontică a existenţei pe care 

o întâlnim la mai toţi poeţii 

adevăraţi. 

„Mereu ne-aşteaptă la un 

colţ de stradă / o bătrână / 

să ne-ntrebe / cât e ceasul 

/ şi tot mereu răspundem 

/ c-am uitat / şi ea tot 

mereu / ne spune / să 

trăiţi / maică / şi noi trăim/ 

trecând mereu pe lângă / 

aceste inevitabile colţuri de 

stradă” (p.43). 

CRONICA 

Gheorghe Dobre: Sărind din piatră în piatră, 

editura Helis, Slobozia, 2011, 84 p. 

7507

FULGURAŢII 

LOBOTOMIA 

TALENTULUI 

Sau 

OCTOMBRIE GER 

Frigul e de vină! Octombrie ne-a adus în discuţii lecturi 

ciudate:un poem -Timp - al unei învăţătoare, Dujbă Maria, citit 

graţie Dianei Sava.Luând în consideraţie toţi factorii perturbatori 

dar şi participanţi la acest act creator, o felicităm pe autoare pentru 

cuminţenia exprimării. 

Explozia lui Gheorghe Andrei Neagu, o proză de dimensiuni 

considerabile ne-a scos din ritm prin construcţia ei.Dialogul viu, 

care şi-a creat personajele şi acţiunea putea să ne cucerească pe 

mai mult timp. Cum autorul şi-a,,masacrat,, creaţia prin tonalităţi 

incolore,inodore,insipide ne-am manifestat dorinţa de a afla urmarea 

povestirii, citind, în curând, întregul!(veţi vedea, acest lucru, al 

masacrării textului îl va împuta Ştefaniei Oproescu, însuşi autorul 

,,Exploziei,,, la rândul său nevoit să asculte acest ritm). 

Despre Adelina Bălan şi prozele ei, nu ştiu ce-ar mai putea 

fi spus.Renaşterea amor, este o proză bine alcătuită într-o baie 

metaforică, sesizată ca de obicei, de Gheorghe Andrei Neagu. 

Scriitorul atenţioneaza asupra modificării stilului,prin scurtimea 

frazării şi prospeţimea limbajului. Estetica şi metafora sânt apreciate 

şi de poeta Ştefania Oproescu et comp. - apreciere stropită cu 

parfum gelozie din partea unora (pentru culoare, nu de alta, prea e 

monoton, şi-apoi, îşi mai avea rost titlu?).Despre tristeţea exprimării 

şi melancolia boierească, a vorbit Dumitru Coşereanu , cel care a şi 

definit acest gen de exprimare. Pesimist şi abătut, aşa a găsit Raluca 

Baciu, textul Adelinei. 

O poveste cu fantome,semnată de Ionel Mony Constantin 

ne-a purtat în lumea cimitirelor, în lumea ciudată a relaţiilor create 

între gropar şi fantomele cu care împarte adesea emoţiile. Poate 

ar trebui schimbat numele fantomei( numele îl umanizează), cel al 

(urmare din pag. 7453) 

textului liric poate fi „dus” în timp înainte. Poate crea imagini poetice 

cu o amprentă personală aparte. Gheorghe Neagu îşi „umple visele 

cu flori” şi iubeşte femeia, iubeşte viaţa „beat de lumină”. Ştefania 

Oproescu cultivă metafora pentru a desena tablouri de sentimente şi 

stări, de amintiri şi întâmplări în vers. 

Din poezia lui Güner Akmolla răzbate dorul după patria visată, 

nostalgia după un trecut pe care unii l-ar vrea acoperit de colburile 

uitării, dar pe care tătarii nu vor să îl lase aşa, chemarea la cinstirea 

înaintaşilor şi, mai presus de toate, dragostea faţă de limba natală, dar 

şi respectul şi dragostea faţă de limba în care s-a format, româna, şi 

poezia scrisă la noi. La Fatma Sadâc e un cânt închinat vieţii, dragostei, 

bucuriei de a fi, marcată de apăsarea curgerii timpului, intonat parcă, 

uneori, pe melodia unei străvechi meterhanele 1 cu tobele acompaniate 

de paşii cămilelor prin deşert dar, poate, mai ales, de susurul brizei 

caline de pe coasta dobrogeană a Mării Negre. Boris Marian scrie o 

poezie rafinată, în care ironia, inteligenţa, nostalgia şi sentimentele 

profund umane se înlănţuie într-o delicată imagine, uneori cu încrustaţii 

biblice, aidoma unei nave „pentru zbor interior”. 

Poezia lui Luli e ca o călătorie cu trăsura sinelui drapată în 

întâmplări printre şi prin lumile de acasă, de pe meleagurile natale, apoi 

prin „Parisul îndrăgostiţilor”, pentru a se întoarce în „lumea” propriei 

inimi, între propriile întrebări, şi multele amintiri. 

Există un anume fel de a „reorganiza” lumea care pare a fi tendinţa 

evolutivă, trendul dominant, din nefericire, într-o formă sau alta, în multe 

locuri de pe planetă. Una dintre rezultantele cele mai periculoase pare 

a fi trecerea peste (a se citit uitarea, înlocuirea), tradiţiilor, a ceea ce 

înseamnă trecutul unui loc, a unei populaţii anume. Unul dintre marii 

scriitori ai Africii şi ai lumii, Chinua Achebe 2 scria despre o părticică de 

lume din Africa (departe de a fi ideală, dar ghidată după tradiţii, legi 

pe care oamenii se străduiau să le facă drepte, în acord cu principiile 

lor) care părea că dăinuia din totdeauna, şi va dăinui mereu. Dar se 

prăbuşeşte sub privirile celor care o credeau imuabilă. Zei, vrăjitori, 

tradiţii, ritualuri şi cutume au fost strivite de presiunea ordinii coloniale, 

reprezentată de oameni care nu pot vedea în frumuseţea lumii pe care 

vor să o schimbe decât sălbăticie şi primitivism, păgânism şi incultură. 

Chinua Achebe a subliniat 3 nu o dată că africanii nu au auzit despre 

cultură prima dată de la europeni şi că multe popoare africane şi-au 

pierdut în timpul guvernării coloniale demnitatea şi respectul de sine, 

iar „misiunea scriitorului este să-i ajute să se regăsească arătându-le în 

termeni umani ce s-a întâmplat cu ei, ce au pierdut”. Şi poezia are forţa 

de a arăta, în felul ei, toate acestea şi de a vorbi despre ce înseamnă 


bufniţei e magistral. Poate. E vorba de 

gusturi, de percepţie. Proza este reuşita, 

poate un strop prea cuminte şi previzibilă 

în comparaţie cu ceea ce ne-a servit 

autorul până acum.O trăznaie bine scrisă, 

decretează Ştefania Oproescu. 

Cel de-al doilea capitol din Pompei 

Fregatta( din luna mai al primului capitol, 

lumea a mai uitat de …Pompei!), citit de 

Dumitru Coşereanu a captivat atenţia 

dinozaurienilor( pe cale de dispariţie, 

recunosc); Este un real talent forţa 

frazării, a poetizării narative, abundenţa 

figurilor de stil, construcţia acţiunii în acest 

mod balzacian, cum l-a numit Gheorghe 

Andrei Neagu. 

Chiar de ziua ei, poeta Constanţa 

Cornilă a făcut o demonstraţie de 

virtuozitate, citind o serie de poezii:Punct 

cardinal, Junghiul timpului, Degetul 

luminii, Palma olarului, Apa înserării, 

Mugurii amurgului, Atingerea zării. 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Poezii care au atins pragul cel mai înalt al exprimării artistice.A avut 

votul unanim, uimindu-ne prin maturitatea filosofică şi temele alese. 

Nu putem decât s-o felicităm şi, să-i dorim să alcătuiască un volum, 

pe care să-l dăruiască nouă, cititorilor ei, un alt tablou, o pagină 

existenţialistă exprimată estetic. 

Octombrie s-a încheiat cu un fragment de roman , cel al 

Ştefaniei Oproescu , fragment dintr-o saga începută în primăvara 

acestui an. Dacă imaginile au fost extraordinar de bine redate, 

alcatuirea, se pare, are ceva probleme cu timpurile, cu planurile, fiind 

confuze pentru unii dintre noi(fără text în faţă, dezavantaj, autor), 

Ştefaniei i s-a reproşat tonul cu care şi-a citit textul, acelaşi insipid, 

incolor, inodor( similar cu cel al autorului Exploziei, care a şi adus 

în discuţie acest fapt).Elena Otavă a analizat pertinent, punctând 

partea artistică, exprimarea pur literară, valoroasă a fragmentului. 

Recitind, Gheorghe Andrei Neagu a constat acelaşi lucru, mai mult 

a felicitat-o pentru accentul proustian al exprimării.Pentru distanţa( 

nu distanţarea!) care a existat între cenaclu şi lord Denciu, şi pentru 

timpul reacomodării, avem înţelegere. Bine aţi evenit, lord Denciu! 

o naţiune. Şi a românilor, şi a congolezilor, şi a altor popoare. Dacă ar fi 

să căutăm acel ceva care uneşte poeţii din această carte am ajunge la 

imaginea unui cristal cu mai multe faţete. Dragostea de locurile natale, 

pentru unii, sfâşierea pe care numai depărtarea de un loc, de un om, 

de un timp o poate aduce, şi, peste toate acestea, căutarea frumosului 

din afară, din lume, înlăuntrul lor. În scolastica medievală se aprecia 

că frumosul face parte din clasa transcendentalilor, conducînd sufletul 

dincolo de ceea ce e limitat prin imanenţă. „La Roumanie et le Congo 

Brazzaville, deux pays que tout semble séparer: géographiquement, 

culturellement et politiquement”, scrie Marie-Léontine Tsibinda. 

Această carte, alcătuită mai după dictatul inimii, face şi ea, în felul 

ei, o „conducere” a sufletului prin vers între şi în două lumi, „Du Congo 

au Danube”, ce s-ar putea apropia şi prin poezie. 

Din multe privinţe în ton cu lirica din antologie, cu atmosfera 

degajată de poezie, sunt şi ilustraţiile semnate de Rhode Bath-Schéba 

Makoumbou şi Diana Adriana, care îmbină coloritul specific folosit cu 

măiestrie, exotismul şi autenticul cu, respectiv, puritatea şi prospeţimea, 

şi conduc cititorul şi cu ochiul, nu doar cu versul, Du Congo au Danube. 

Această carte, alcătuită mai după chemarea inimii, face şi ea, în 

felul ei, o „călăuzire” a sufletului prin vers între şi în două lumi, ce s-ar 

putea apropia şi prin poezie. 

Marilena Lică-Maşala, Du Congo au Danube. Anthologie bilingue, 

français-roumain, de poèsie contemporaine de Congo-Brazzaville 

et de Roumanie (premier tome), illustrée par : Rhode Makounbou et 

Diana Adriana, avec un message de Katia Dănilă, directrice de ICR 

Paris, avant propos de Marie-Léontine Tsibinda, préface de Marius 

Chelaru, Paris, ARC-Dagan & Poezia, 2011 

_____________________ 

1 Din turcă mehterhane; formaţie instrumentală (într-o vreme 

caracteristică corpului ienicerilor), în care predomină tobele. Iluministul 

Dimitrie Cantemir, în Istoria Imperiului Otoman, scrie că se mai numea şi 

tabulhana sau tabulchana. 

2 Albert Chinualumogu Achebe, din 1990 paralizat după un 

accident de maşină, poate cel mai faimos scriitor african al momentului, 

născut în 1930, într-o familie creştină (bunicii săi nu erau creştini) din 

satul Igbo, Ogidi, district în sudul Nigeriei. Scriitoarea sud-africană 

Nadine Gordimer, laureată Nobel pentru literatură în 1991, a spus că 

el este „tatăl literaturii africane moderne“ (citat dintr-un articol publicate 

de The Associated Press, la 13 iunie 2007, în The New York Times), 

iar Elaine Showalter, membru al juriului care i-a decernat premiul „Man 

Booker International Prize for Fiction”, consideră că „în O lume se 

destramă şi celelalte romane ale sale despre Nigeria, Chinua Achebe a 

inaugurat romanul african modern. 

3 Oseloka Obaze, Chike Momah, „Chinua Achebe and Things 

Fall Apart – Fifty years later”, în „Kwenu”, e noiembrie, 2007.

În gospodăria literară a 

lui Gheorghe Madan 

Haralambie Corbu, 

Scriitorul Gheorghe Madan osteneşte pe ogorul 

literilor moldave timp de aproape jumătate de secol. 

Osteneşte cu multă perseverenţă şi har creativ, fără a 

da greş şi a se îmbulzi la masa de bucate ademenitoare 

ale gloriei efemere, imprimînd celor înfăptuite ponderea, 

modestia şi echilibrul ce-l caracterizează. 

Debutează, editorial, cu volumul “Povestiri”, în anul 

1962, urmat apoi de “Semne bune anul are” (1965), “La 

gura grădinilor” (1969), “Spicul visului. Cruciş de săbii » 

(1973,1983), « Botezul » (1984), « Calea lupilor » (1989), 

« Grădina cu cireşe coapte » (2001), « Constantin 

Vodă cel Tînăr » (2004), « Lumina umbrelor » (2007), 

« Lebăda neagră »(2008) etc. Romanul, schiţa, nuvela, 

povestirea sînt speciile epice preferate, 

iar tematica istorică devine, treptat, 

preponderentă şi prioritară faţă de 

cea rurală şi ruralistă, inspirată de 

realitatea imediată. În vizorul autorului 

se află evenimente, personalităţi, 

coliziuni din cele mai diverse şi mai 

incitante din istoria Moldovei Medievale 

(secolele XVI-XVIII), aspectele sociale 

şi politice majore ale vremii aflînduşi 

reflectarea sincronică şi sincretică 

cu cele culturale, ştiinţifice, filozofice, 

spirituale. Ştefan cel Mare şi Vasile 

Lupu , Grigore Ureche şi Miron Costin, 

Nicolae Milescu Spătaru şi Ion Neculce, 

Dimitrie, Antioh şi Maria Cantemir – sînt 

doar cîteva nume culturale, istorice şi 

politice emblematice, care constituie 

chintesenţa investigaţiilor artistice şi 

ştiinţifice ale autorului, investigaţii făcute 

– trebuie să subliniem acest lucru – la 

scara rigorilor profesioniste moderne. 

Osatura documentar-istorică a subiectelor şi personajelor 

evocate capătă viaţă şi vigoare impresionantă graţie intuiţiei 

artistice şi forţei imaginative polivalente a creatorului. 

Printre cele mai reprezentative lucrări de inspiraţie 

istorică se înscrie , desigur, romanul « Cruciş de săbii » 

(ediţia din 2006 cuprinde, într-o formă autoricească 

revăzută, redactată, ambele părţi, apărute iniţial separat : 

« Spicul visului » şi « Cruciş de săbii »). Ideea dobîndirii 

independenţei de sub stăpînirea otomană e una de bază 

în roman. În numele ei îşi consacră minţile personalităţi 

luminate ale timpului, în frunte cu Dimitrie Cantemir, 

întreaga energie, întregul potenţial fizic şi moral. Lupta de 

eliberare se desfăsoară în condiţii ingrate şi inegale, de 

aceea acceptarea şi solicitarea sprijinului Rusiei creştine 

în frunte cu ţarul reformator Petru I devine iminent şi inspiră 

speranţe salvatoare. 

În această luptă se includ şi masele populare, 

mişcarea haiducească – considerată de unii, din motive 

uşor de înţeles, drept o mişcare improvizată de hoţi. Or, 

îi mărturiseşte Constantin Lupaşcu domnitorului savant şi 

filozof, Dimitrie Cantemir : « Noi nu furăm, măria ta! Noi 

judecăm şi pedepsim drept pe cei nelegiuiţi ». Încrucişarea 

de săbii politice şi militare pînă la înfrîngerea armatelor 

ruse şi moldoveneşti de la Stănileşti în vara anului 1711 

şi strămutarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia cedează 


LECTOR 

locul unui nou mod de încrucişări de săbii – cel diplomatic, 

ideologic, ştiinţific, filozofic, psihologic, intelectual. 

Înfrîngerea pe plan politic tot mai mult pare a fi recuperată, 

cel puţin parţial, sub aspect ştiinţific şi filozofic: marele 

nostru cărturar realizează cele mai importante şi temerare 

proiecte în domeniul investigării istoriei, culturii naţionale şi 

universale, obţine recunoaşterea meritelor sale din partea 

unor foruri ştiinţifice şi personalităţi europene de prima 

mărime. Cu toate acestea, problemele nerezolvate ale 

vieţii, realitatea crudă cu un viitor pîclos, faptul că anii trec 

iar soarta Ţării Moldovei rămîne incertă, îi cauzau marelui 

patriot adînci frămîntări, dureri şi nostalgii. 

Spre deosebire de « Cruciş de săbii », încărcat 

cu atîta substanţă epică şi intelectuală, străbătut de la 

un capăt de altul de un dramatism atotcuprinzător, dar 

totuşi vizionar şi licăritor de lumină şi nădejde, romanul 

« Constantin Vodă cel Tînăr » e realizat pe o altă axă, ce 

aminteşte parabola biblică a fraţilor Cain şi Abel, care din 

cauza invidiei negre a condus la săvirşirea marelui păcat, 

omorărea celui de-al doilea de către primul. Rivalitatea de 

domnie dintre fiii gemeni ai lui Petru Vodă cel Înţelept şi 

soţia sa dna Voica, pe nume Constantin şi Scarlat, sacrifică 

propria mamă în scopuri meschine de 

a obţine tronul cu orice preţ. Iniţiatorul 

farădelegii e desfrînatul Scarlat, 

versiunea moldovenească a lui Cain, 

cum spuneam mai sus. Lucru oarecum 

paradoxal şi zguduitor, că salvator al 

victimei trebuia să devină însuşi călăul, 

în conştiinţa căruia s-a trezit în ultimul 

moment sentimentul datoriei faţă de 

lucrurile sfinte. 

Pachetul de nuvele şi nuvelete cu 

genericul « Gradina cu cireşe coapte » 

reprezintă cel de-al treilea mod de a 

înţelege şi interpreta istoria – acela 

al minţii şi inelectului fragil, tineresc, 

plin de deschidere şi curiozitate către 

tainele trecutului şi semnificaţiile lui 

pline de lumină şi întuneric. Ici pe un ton 

şăgalnic, glumeţ şi plin de umor, acolo 

într-un stil sobru şi artistic disciplinat – 

sînt identificate tradiţii şi legende de 

sorginte istorico-popularo-folclorică, dar 

şi relatări confirmate parţial documentar, parţial intuite de 

imaginaţia şi ficţiunea autorului. Printre cele din urmă ar 

putea fi numite secvenţele Trădarea, Răfuirea şi Victima 

din compartimentul « Despre talentul moldovenilor de a se 

pîrî şi a se vinde unul pe altul », secvenţele în ansamblu 

din compartimentul « Despre un haiduc îndrăgostit şi o 

comoară boierească » sau « Despre lăcomia care strică 

omenia », povestirea de proporţii « Lumina umbrelor », 

conţin pagini memorabile privind destinul tragic al fraţilor 

Miron şi Velicico Costin, drama existenţială a distinsului 

cărturar moldovean Nicolae Milescu Spătaru, ultimele două 

scrieri depăşind cadrul nuveletelor din pachetul « Grădina 

cu cireşe coapte ». Toate acestea luate împreună lărgesc 

simţitor cadrul de cunoaştere a trecutului nostru istoric, 

deschizînd concomitent noi orizonturi şi noi posibilităţi 

de asimilare a prezentului în desfăşurare şi a viitorului în 

perspectivă imediată şi de lungă durată. 

Din cultura populară spre vîrfurile celei naţionale şi 

universale, acesta s-a vrut să fie traseul multor intelectuali 

de creaţie autohtoni, ca şi de pe alte meridiane ale lumii. 

Cum l-au parcurs fiecare în parte se cere a fi cercetat şi 

interceptat în mod individual şi personal. Inclusiv şi drumul 

parcurs de eroul acestui succint eseu , scriitorul Gheorghe 

Constantin Madan. 

7509

PROZA 

DORURI DIN STELE 

Pentru prima oară sunt singură în 

seara de Ajun. Nu mă bucură dar nici nu 

mă miră. E firesc. Timpul nu stă pe loc 

iar noi, vrem sau nu vrem, mergem cu el 

oriunde vrea să ne poarte. Mă aşez pe 

canapeaua din sufragerie şi privesc bradul 

împodobit pe jumătate. Pe fotolii şi pe jos, 

cutiile cu globuri şi ornamente strălucitoare 

stau parcă plictisite şi aşteaptă fără nicio 

reacţie. Nu par nerăbdătoare să se vadă la 

locul lor. Poate că şi ele, la fel ca mine, au 

trecut de la entuziasm la stadiul de rutină. 

Şi zău că nu mai e mult până la lehamite! 

La fel în fiecare an, la fel în fiecare lună, la 

fel în fiecare zi… Ceva nu merge. Parcă ar 

mai trebui oarece... 

Sporadic, se aud voci de copii pe 

palier. Pe stradă, când şi când, câte un 

pocnet de bici, sau o lumină firavă de 

artificii, apoi din nou linişte. Nici măcar nu 

ninge. Constat că în casă s-a proclamat 

dinastia olfactivă. Bradul miroase a 

pădure, din bucătărie vine aromă de 

cozonaci şi mirosul strident de friptură 

şi cârnaţi proaspeţi care se perpelesc 

la flacăra electrică a cuptorului încins la 

peste o sută de grade. Vinul stă cuminte 

şi limpede în sticle aburite, vişinata într-o 

damigeană, ţuică de ţară în alta, apă plată 

cu lămâie la discreţie…Frigiderul plin cu 

toate minunile preparate din bietul porc 

sacrificat-oare pentru ce? - de Ignat iar 

pe platouri, ca la expoziţie, salata Boeuf 

şi piftiile, frumos desenate din imaginaţia 

mea care încă funcţionează. Pe raftul de 

jos e şi un tort, înalt şi cu straturi groase 

de ciocolată, aşa cum îmi place mie, şi tot 

aşa cum îmi place mie, dintr-o cană mare, 

albastră, primită anul trecut de la liberali 

ca material electoral, se împrăştie un abur 

ameţitor de cafea Jacobs completată până 

la buză cu multă frişcă. De afară, fereastra 

întredeschisă lasă să intre în casă miros de 

iarnă. Mă întreb: Ce nu - mi ajunge?! 

Ciocăniturile din uşa de la intrare îmi 

tulburară liniştea cu care începusem să mă 

obişnuiesc. Cine o fi?! Şi de ce nu sună 

în loc să bată ca pe vremea lui Pazvante 

când stăteam la curte şi nu aveam încă 

minunile tehnicii la purtător? Şi mai ales, 

de ce insistă aşa?! 

Mă ridic cu părere de rău de pe 

canapea . Mi-era bine acolo. Era moale şi 

cald. Deschid şi spre surprinderea mea 

nu văd pe nimeni. Mă gândesc amuzată 

că vreunul dintre copii a făcut o glumă. Mă 

mai uit odată în jur. Nu , nu e nimeni, aşa 

că închid uşa. 

Intru în sufragerie cu gândul să 

continuu să împodobesc bradul. Şi am 

să pun şi colinde, că mi-e dor de Florile 

Dalbe, si Lerui Ler…şi…Trei Păstori…Dar 

Lerui Ler se auzea în surdină de undeva 

de departe şi totuşi la mine în sufragerie 

iar bradul meu era populat de nişte fiinţe 

mici şi vesele, făcute parcă din pene şi puf 

alb, strălucitor. Am rămas o clipă cu ochii 

la ele întrebându-mă dacă nu am cumva 

halucinaţii! 

- Nu ai halucinaţii. – se aude un 

glas şoptit în încăpere. Nu te teme! – îmi 

spuse chiar în momentul în care mi s-a 

făcut frică. Mă uit spre canapea, de acolo 

venea glasul, dar nu văd nimic. Sunt aici, la 

fereastră. Vino şi tu. 

Fără să rostesc un cuvânt, fac ce 

mi se spune. Am rămas fermecată de 

(fragment) 

ninsoarea care cădea grea, cu fulgi mari 

şi deşi, alb-albăstrii în lumina îngheţată 

a lunii, care, ciudat, se vedea mare, cu 

trena-i lungă de voal fumuriu, tolănită într-o 

caleaşcă de argint, pe un colţ de cer. 

Simţeam ceva straniu, senzaţii pe care de 

muuultă vreme nu le mai avusesem. Şi o 

imensă bucurie, aşa ca atunci când e ziua 

ta şi ştii că vine tortul cu lumânări aprinse 

iar tu trebuie să îţi pui o dorinţă. Dacă sufli 

tare şi le stingi pe toate, se împlineşte! 

Închid ochii şi , fără să îmi dau seama, 

mânată de ispita gândului: Îmi doresc să… 

- De ce te-ai oprit? Aud din nou 

vocea aceea, de care uitasem prinsă în 

vraja imaginilor şi gândurilor care veneau 

şi acum, tot mai multe şi mai multe şi nu 

le puteam stăvili, nici măcar pentru o clipă, 

atât cât să înţeleg ce se petrece! Vocea… 

fiinţele acelea albe şi pufoase…, colindele 

care se auzeau de nicăieri…, luna şi 

ninsoarea aceea de poveste! Spune mai 

departe, - continuă glasul şoptit despre care 

nu mă dumiream cum e, al cui e, pentru 

că nu vedeam în dreptul ferestrei decât 

o lumină albă-albăstruie, aşa ca fulgii de 

afară, sau ca trena de voal a Selenei, care 

îmi transmitea un soi de căldură plăcută, o 

energie binefăcătoare, divină. 

Îmi doresc…nu, nu pot. Am spus şi 

am plecat de lângă fereastra luminată de 

ninsoare ca de nişte focuri bengale. 

- De ce nu poţi? Curaj! Te temi că îţi 

doreşti ceva imposibil? 

- De unde ştii? Şi cine eşti tu? De 

ce ai venit? 

- Cine eşti tu! Asta vrei să afli. De 

ce ai venit tu! Asta ai vrea să ştii. 

- Cine sunt eu…de unde vin eu… 

de ce am venit aici şi nu în altă parte, 

atunci şi nu altă dată…- am spus încet, 

doar pentru mine.. Cuvintele au ţâşnit ca 

un şuvoi de apă care rupe un zid în dorinţa 

de a se elibera, din nevoia de spaţiu. Dar 

simţeam că nu e de ajuns. Că mai vreau 

să ştiu , să aflu, să văd, să aud, să am… 

şi aş mai fi vrut să mă întorc, atât de mult 

doream să mă întorc… 

- Sigur! Trebuie să te întorci ca să 

te regăseşti, să faci din nou cunoştinţă cu 

tine . Să afli, să şti! 

- De fapt, am foarte mulţi „de ce?” 

Înţelegi? 

- Ştiu! De asta sunt aici! 

M-am apropiat de fereastră. Aprind 

o ţigară şi trag cu nesaţ în piept fumul 

parfumat. Ninge în continuare. Cerul pare 

însă străin de ceea ce se întâmplă pe 

pământ. Acolo sus nu este la fel. Îmi îndrept 

privirea către adâncurile din înălţimi. 

În cealaltă cameră se simte mişcare. 

Deschid ochii şi sufletul meu de copil se 

bucură pentru că o aud pe mama. Dacă 

m-aş ridica puţin aş putea să o şi văd. Îmi 

place să o privesc pe mama fără să ştie. 

E aşa frumoasă, ca o zână din poveşti! 

Părul lung şi negru străluceşte în lumină 

şi fiecare buclă, naturală, pare o piatră 

preţioasă dintr-o coroniţă princiară. Ochii 

, puţin migdalaţi, de un căprui-verzui 

se potrivesc de minune cu tenul alb şi 

catifelat. Cel mai mult îmi place să o ţin pe 

mama de mână. Are mâini frumoase, cu 

degete fine , lungi, iar în căuşul palmelor 


* 

Mihaela Dordea 

ei e mereu cald. Când vin înfrigurată de la 

joacă, îmi pun mâinile în palmele ei şi mă 

încălzesc imediat. Ei nu îi este niciodată 

frig. Şi nici frică. Eu, mărturisesc că mă tem 

de întuneric, de tunete…Dar dacă e mama 

cu mine, e bine şi mă simt în siguranţă. 

Atunci când sunt bolnavă şi îmi pune mâna 

pe frunte să vadă dacă am febră, nu mă 

mai doare nimic. Dar stau acolo , înfofolită 

şi o strig des pe mama, doar aşa, ca să 

o vad şi să îi simt mângâierea, nu blândă, 

nu caldă, ci bună. Şi ..să îmi spună o 

poveste. Mor după poveşti. Eu sunt mică, 

nu ştiu încă să citesc. Am trei ani. Dar ştiu 

literele de tipar. A mare, b mare, c mare... 

Tot mama m-a învăţat. Când mergem la 

cumpărături mă uit deasupra uşilor de 

la magazine şi citesc: ALIMENTARA, 

MĂCELĂRIE, COFETĂRIE. Aici îmi place 

cel mai mult. Şi de fiecare dată intrăm să 

luăm prăjituri. Mama adoră Violetele. Mie 

îmi plac Amandinele. Şi amândouă vrem 

neapărat şi îngheţata cu frişcă. 

O aud în continuare pe mama 

dar nu mă ridic, mă mai răsfăţ puţin în 

aşternutul moale şi cald. În sobă duduie 

focul şi face umbre chinezeşti pe tavan. 

Închid din nou ochii şi încerc să ghicesc 

ce face mama dincolo. Cred că a pus 

deja perdelele albe care miros a zăpadă. 

Prin uşa întredeschisă pătrunde până la 

mine un miros binecunoscut de vanilie, 

de rom şi de ciocolată. Îmmmm! Cred că 

am să părăsesc, totuşi, patul şi am să 

merg acolo. Abia aştept să văd cum arată 

cozonăcelul meu rotund pe care mama îl 

umple cu multă nucă şi ciocolată. Deschid 

încet uşa şi văd masa plină cu dulciuri. Fel 

de fel de dulciuri. Jumătate dintre ele sunt 

cozonaci. Uite-l şi pe al meu. Mi-l arată ea. 

Ştie ce caut şi dă deoparte şervetul curat 

pus peste el. Rup o bucăţică şi mă bucur 

că m-am trezit la timp. E încă fierbinte şi 

are un guuust… Pe un scaun mă aşteaptă 

o traistă mare, albă, cu care am să plec mai 

târziu la colindat… cu tata. 

Mergem pe la rude. La mamaie şi 

tataie, la Băbiţa, aşa îi zic eu bunicii din 

partea mamei, apoi la străbunica Sultana… 

Când o să mai cresc am să merg cu Moş 

Ajunul împreună cu copiii ceilalţi. Îi văd pe 

stradă şi îmi place să îi ascult cântând pe 

la porţi: „Am venit şi noi odată, la un an cu 

sănătate…Ne daţi, ori nu ne daţi?” Şi eu 

ştiu să cânt, dar nu prea se aude, că sunt 

mică şi slăbuţă. Toată lumea zice că sunt 

„delicată”. Sună frumos, dar încă nu ştiu ce 

înseamnă. Am s-o întreb pe mama. Ea le 

ştie pe toate.

MĂRTURISITORI PENTRU HRISTOS 

Un popor îşi are cartea de vizită prin cultura sa, prin operele 

de artă pe care le creează. Dacă acestea au un caracter religios, ne pun în 

legătură cu Dumnezeu. (Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor) 

Chemarea, de dincolo de fapte şi de oameni e un destin neobişnuit care străbate 

timpul şi vremile mai presus de vremelnicia noastră, ancorându-se în evenimente 

înscrise pentru a nu fi şterse dintr-un memorial al tăcerii şi al durerii. O astfel de viaţă 

este prin ea însăşi o pildă, o parabolă care îşi are, peste timp, rostul ei: să lumineze alte 

destine. “Vegheaţi şi vă rugaţi!„,unul dintre îndemnurile christice ne aduce în preajma 

Părinţilor Bisericii, pentru care rugăciunea „trezie”, rugăciunea lucidităţii, „privegherea 

în sine”, acea „Rugăciune a inimii”, însemna „cămara puterii noastre mintale şi primul 

organ trupesc al minţii”. Problema inimii, problema minunii inefabile atunci când „omul a 

fost izgonit din rai” primea conotaţia unui Rug aprins, iar omul era izgonit din el însuşi. 

Mântuitorul spune: „împărăţia cerurilor este în voi” şi atunci, nimic nu-l mai desparte pe 

cel ce mărturiseşte dreapta credinţă de jertfa mântuitoare. Mărturisitorii pentru Hristos 

au făcut să crească dragostea şi recunoştinţa prin implicarea lor în fărâma ce hrăneşte 

duhurile noastre - rugăciunea neîncetată: “ Doamne Isuse Hristose, miluieşte-mă pe 

mine păcătosul”. Cu toate că, au suportat prigoana, au creat o literatură a detenţiei, 

adevărate imnuri ale vieţii şi ale salvării, ale redescoperirii umanului. Religiozitatea lor a 

reprezentat înaintea dogmei, o trăire puternică, prin care se realiza fuziunea intimă între 

imanent şi transcendent, între mundan şi divin:„ Şi iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse 

Cristoase, tu jertfă pe cruce,/ Hrăneşte-mă, mamă de sfânt Dumnezeu” (Cântecul 

potirului de Nichifor Crainic). Poemele carcerale, documente mărturisitoare tulburătoare, 

valorizează meditaţia tensionată a pierderii libertăţii, a depersonalizării, precum poezia 

lui Ioan Victor Pica, despre care Cornel Moraru spunea că „se naşte dintr-o situaţie limită 

a eului încarcerat” 1 (Poeme de celulă). Ei au cunoscut adâncimea, lărgimea şi înălţimea 

modelului cultural şi spiritual, producând acea voluptate inedită prin care actul creaţiei a 

însemnat re-descoperire a jertfei mântuitoare: ”De-aş avea o aripă de înger/ şi cerneală 

de bezne,/ poate atunci mi-ar fi mai lesne/ să mă adun din toate risipirile” (Amin - Sergiu 

Mandinescu). Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ioan Ploscaru, Traian Dorz, 

Sandu Tudor, Valeriu Anania, Alexandru Mironescu, Costache Ioanid, Valeriu Gafencu, 

Vasile Militaru, Petru C. Baciu, Zorica Laţcu Teodosia, nu sunt doar nume într-o carte a 

istoriei literaturii, ci pilda cea mai grăitoare a RuguluiAprins - îndumnezeirea umanului. 

Chiar dacă, ea ne arată pentru veşnicie datul tragic al vieţii, Crucea lui Hristos nu piere: 

„Dǎ-ne, Doamne, mîntuirea/ pentru jertfa ce-am adus/ şi ne curmǎ sângiuirea…/Dǎ-ne 

pacea ta de sus!” (Rugă din celulă de Radu Gyr). Tudor Sandu mărturisea: “Mântuitorul 

Lumii e numai o transfigurare a Crucii, o trecere de la Crucea morţii la Crucea Învierii”. 

Tânăra autoare a recentei Antologii a poeziei carcerale, Ioana Cistelecan, scria despre 

“transfigurarea experienţei religioase prin cuvânt” 2 , devenită o poezie a rugăciunii şi 

am putea continua spunând că a deschis “poarta cerurilor”, dovedindu-se, încă o dată, 

puterea de netăgăduit a divinităţii cuvântului rostit prin autoritatea Celui care a fost 

de la Început Cuvânt: „De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ / Din pulberea lumii îmi 

strig bucuria/ Că sînt întru Cel care este” (Laudă - Nichifor Crainic). P.S. Gherasim 

Putneanul spunea: “Poeţii, artiştii, monahii nu sunt ca ceilalţi oameni; aceştia au ceva 

în plus sau în minus, ceva deosebit, care-i desparte de lume. Dacă vom analiza profund 

aceste categorii de oameni, vom constata că poeţii sunt ca proorocii de odinioară care 

nu de la ei, ci inspiraţi de la Duhul Sfânt spuneau lucruri ce aveau să se petreacă.” 3 . 

Cultura creştină definită în cuvinte, înseamnă contemplarea naturală şi în duh a creaţiei 

dumnezeieşti. De aceea, cultura are caracter universal: „Nu mai aştept lumina din afară:/ 

O alta-n mine tainic s-a aprins/ Şi arde-n fund pojarnica ei pară,/ Văpaie noaptea, ziua 

stîlp de fum - / Cu ochii-ntorşi spre ea pornesc la drum” (Noul mag - Vasile Voiculescu). 

Uneori când ne cuprinde deznădejdea, întoarcerea la Sfânta Cruce este cu adevărat 

mântuitoare, scăpându-ne de veacul desacralizat. „Strîngînd din dinţi, primim de-a 

valma/ scuipatul, fierea şi sudalma,/ Când ne-mbrîncesc şi cînd ne-njură, cu pumnii 

strînşi, tăcem din gură” (Tăcere - Radu Gyr). Simţim cu adevărat schimbarea la faţă a 

„omului nostru interior”, sufletul se poate dărui Stăpânului, Mielului şi Poetului întregii 

zidiri, prin Logosul divin: „Trăia ca un înger fără de trup/ iar scara cu care se suia la cer/ 

dincolo de zidurile omeneşti/ era din lacrimi,/ din rugăciuni/ şi din poeme” (Om ceresc - 

Tudor Sandu). Poezia carcerală rămâne Logosul întrupat în istorie, mărturisitor de rug 

poematic nestins, o împlinire a subzistenţei personale, ca în versurile poeziei Logos 

a lui Ion Caraion : „Ajung cei ce nu se grăbesc,/ Dăinuie cine ştie s-aştepte./ Mereu 

e altfel. Cunoaşterea e suferinţă./ Viaţa îşi urmează ei însăşi ca o apă curgătoare”. 

Pentru poetul încarcerat , poezia a însemnat o tulburătoare litanie, un mijlocitor între 

om şi Dumnezeu. A învăţat trăirea ca în „miezul zilei”, alegând ceea ce s-ar putea 

numi ,,gândirea simbolică” 4 , după cum preciza Iulian Boldea (Istoria didactică a poeziei 

româneşti) şi a reuşit prin constanta teologică a metaforelor biblice, să reunească, 

într-un mod original, bucolicul şi evanghelicul ca idee şi ca artă. Poezia-rugăciune a 


Cristina Sava 

ESEU 

însemnat ascensiunea scării ce duce la 

cer: „Trăia ca un înger fără de trup/ iar 

scara cu care se suia la cer/ dincolo de 

zidurile omeneşti/ era din lacrimi,/ din 

rugăciuni/ şi din poeme” (Sandu Tudor 

- Om ceresc). Icoana preînchipuitoare 

a Crucii mărturisitoare, pentru cei din 

Rugului Aprins, aduna totul într-o mărturie 

de arzătoare credinţă întru cinstirea 

“Hristosului Domnului”, adeverind că 

relaţia dintre om şi Dumnezeu poate fi 

şi de natură poetică: „Să mori adânc, 

puţin câte puţin/ Nevâzut, neştiut să 

mori” (Să mori adânc - Tudor Sandu). 

Poeţii martiri recunosc vremea prigoanei 

venită peste creştini şi, ca un alt Christ, 

acceptă Crucea mântuitoare: “Tu, Cruce, 

dulce jug al lui Christos,/ De Tine-n veci 

acuma nu mai fug” (VasileVoiculescu - 

Crucea). Suferinţa asumată este condiţia 

mântuirii celui întemniţat: „...Pe roată 

striviţi în supliciu,/ ca boabe de grâu şi 

de struguri,/ îţi dăm un suprem sacrificiu/ 

de inimi în flăcări pe ruguri!” (Ioan Andrei 

- Rugăciune pentru martiriu) Simbolismul 

religios ca ,,limbaj universal” a unit 

divinul cu umanitatea. Considerăm că 

puterea magică a cuvântului în metafora 

deschisă şi hierofanie, aşa cum subliniază 

Alexandru Cistelecan, reprezintă „acel 

fior personal, unic” 5 (în Reţeaua literară) 

prezent în poezia Mărturisitorilor pentru 

Hristos, deschizând calea pentru 

cercetarea sacrului în cadrul acestui gen 

de poezie. 

______________ 

1 Cornel Moraru, Poeme de celulă 

(Ioan Victor Pica) înTribuna nr. 4/1995 

2 Ioana Cistelecan, Antologia 

poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj 

Napoca, 2006, p. 46 

3 P.S. Gherasim Putneanul, In 

Memoriam, în Crai Nou, martie, 2008 

4 Iulian Boldea, Istoria didactică a 

poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 

2005, p.32; 

5 Al. Cistelecan, interviu acordat 

lui Ion Mihai Ionescu în Reţeaua literară, 

martie, 2011 

7511

ADNOTĂRI 

Dumitru Hurubă - Carte 

de colorat mintea 

Al.Florin Ţene 

Un volum de poezii în care redescoperim 

prozatorul umoristic de talent, este Carte de 

colorat mintea de Dumitru Hurubă, Editura Corvin, 

Deva, 2008. 

Aşa cum mărturiseşte autorul, la originea 

acestei Antologii definitive, cu rol de ediţie de 

autor, are la origine un volumaş de versuri având 

acelaşi titlu, apărut în anul 1998, dar care pe 

parcursul anilor s-au adăugat alte poezii publicate 

în revistele satirico-umoristice:Moftul român, 

Urzica, Şopârla, Râsu`lumii, ş.a. 

Poeziile lui Dumitru Hurubă ce 

amintesc,unele,de proiecţiile sarcastice ale lui 

Ted Hughes, denunţă perversitatea conştiinţei, 

a faptelor,a întâmplărilor obnubilate de norme şi 

convenţii, într-o expresie a versului cizelat până la 

calofilie.nuanţele parodice, ecorseul,sunt metode 

de a predica în pustiu, efort pentru îndreptarea 

noastră prin Chestiuni legislative:Unde-i lege nu-i 

tocmeală,/Zice-o vorbă din bătrâni.../dar când ea 

e ilegală/Şi-i făcută drept scuteală/Pentru indivizi 

haini?(Chestiuni legislative). 

Volumul se deschide cu Rugăciunea unui 

dac,o parodie cu adresă precisă la mentalitatea 

acestui popor, defectele lui, instituţiile laice,sau 

religioase,la tot ce nemulţumeşte acest 

neam:Avem Bugete de-austeritate/dar cei puţiniişi 

construiesc palate;/Apreciază,Doamne-al lor 

efort,/Dar dă-le către Iad un paşaport(Rugăciunea 

unui dac). 

Volumul este structurat în trei cicluri:I- 

Predici în pustru,II-Sonete,şiIII-Păcătoşenii,toate 

interferând aceaşi temă: defectele umane şi 

înspecial cele româneşti.E mult sarcasm în poezia 

lui Dumitru Hurubă,îndulcit adesea prin inflexiuni 

psalmice şi perfecţiunea versului clasic,multă 

secreţie umorală şi humorală,patetică ,trasă 

prin filtrul ironiei:E ziua ta,frumoasă Coryntină,/ 

Şi dărui-ţi-aş,Doamnă,un cadou-/Măcar o ramă 

simplă de tablou/Din care s-a furat celebra 

Cină...(Moment sentimental).Laimotivul, 

refrenul,incantaţia sunt procedee predilecte 

prin care discursul lyric se încarcă de o priză 

magică,de sonorităţi oraculare:Sărmana mea 

singurătate/Ce bine semeni tu cu mine!/Când îmi 

e greu şi când mi-e bine,/Când n-am nimic sau 

am de toate...(Sărmana mea singurătate). 

Dumitru Hurubă este un bun cunoscător 

al versului clasic,şi al potenţialului acestuia,şi 

este sedus de el.O voluptate irepresibilă a rostirii 

impinge poezia spre incantaţii ritmice.Un aer 

topârcianist pluteşte peste acest volum,al cărui 

discurs rafinat până la eclatanţă construieşte o 

imagine copleşitoare,în care încap,deopotrivă,a 

devăruri,viziuni construite pe acestea şi explozii 

luminiscente,reprezentările sardonice împănate 

cu ironie şi desfăşurările beatitidinale.Dumitru 

Hurubă e un poet de înaltă vibraţie, convingător 

în toate privinţele şi o conştiinţă în stare de veghe. 


Iulia Bostan – Când macii 

au înflorit 

Dan Caragea 

Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli 

într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie 

decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, 

publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe 

care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: 

Teodora Mareş din Piatra Neamţ. 

Cum se întâmplă frecvent, din motive ştiute doar de marele 

creator al universului, oamenii cei mai buni, cei mai puri, trebuie să 

sufere cel mai mult, ca şi cum numai bunătatea şi puritatea lor mai 

pot salva lumea de la distrugere. Un sacrificiu plătit, în modul cel mai 

tragic cu putinţă, cu preţul vieţii. 

Cine a fost Teodora Mareş? O tânără deosebit de talentată şi 

înzestrată cu har, ale cărei picturi şi vorbe pline de înţelepciune şi 

iubire ne-au umplut fiinţa de bucurie şi fascinaţie. Acum, privind în 

urmă trecerea acestui grăunte de lumină prin clepsidra obscură a 

timpului, ne întrebăm: s-a meritat, va înţelege cineva ceva? 

Iulia Bostan încearcă să ne răspundă la aceste întrebări printrun 

mănunchi de poezii în proză însângerate de cele 39 de picturi ale 

regretatei sale nepoate, Teodora. Titlurile vorbesc de la sine: „Poem 

fără cuvinte”, „Mă cheamă Toda Maci-le”, „Rugăciune”, „Călător prin 

ploaie”, „Vis de fluture”, „S-a născut vara...”, „Reflecţii pe margine de 

gând”. 

Pentru o debuantă, aceste bijuterii sentimentale au şi o frumoasă 

şi valoroasă expresie artistică, de multe ori atenţia fiindu-ne reţinută 

de adevărate definiţii cu valoare de aforism: „pictura e o poartă de 

întoarcere în paradisul pe care doar cu ochii sufletului îl poţi vedea”; 

„fiecare moment este o răscruce, trebuie să ai capacitatea să continui 

drumul, să nu renunţi, să te reinventezi”; „fiecare dintre noi avem 

în calendarul amintirilor picături de ploaie”; „un fluture se aşază pe 

umărul meu şi parcă îmi zâmbeşte... ştiu atunci că nu sunt singură 

şi că în fiecare zi ce ne-a mai rămas, un fluture născut din suflet va 

veghea asupra noastră”; „simfonia tăcerii: sunetul ploii pierdut în 

noapte”; „cel mai greu verb de conjugat: a trăi”; „raiul e lumina de 

la periferia timpului nostru”; „timpul ne înapoiază ce am pierdut prin 

înţelepciune şi amintiri” etc. 

La final, mesajul Teodorei, desprins din catapeteasma luminii, 

vine să ne zidească pe retină următoarea pildă: „Acum ştiu ce contează 

cel mai mult în viaţă şi, rostul lucrurilor, nimic nu e o întâmplare... Mai 

devreme sau mai târziu trebuie să ni se întâmple ceva pentru a ne 

da seama cine suntem cu adevărat şi ce dorim de la viaţă. Mai ştiu 

un lucru: Dumnezeu îi încearcă pe cei care sunt puternici şi capabili 

să treacă prin aşa ceva. Niciodată nu mă voi ruga la Dumnezeu să 

se întâmple precum voinţei mele, pentru că tot cum trebuie să se 

întâmple, cum vrea Dumnezeu, e mai bine pentru mine, pentru toţi... 

aşa că de acum înainte mă voi ruga să se întâmple aşa cum trebuie 

să se întâmple, pentru că va fi mai bine decât mă aştept eu... Ştiu 

cum trebuie să gândesc şi cum trebuie să fiu de acum înainte în viaţă. 

La un moment dat m-am trezit şi mi-am zis că trebuie să lucrez cu 

mine şi să îmi zic în fiecare seară că sunt sănătoasă, crezând asta cu 

adevărat. Să nu fiu descurajată în nici o privinţă. Eu cred că dacă îţi 

doreşti ceva cu adevărat şi ceri acea dorinţă de la Univers în fiecare 

zi, toate energiile pozitive îţi vor îndeplini dorinţa atunci când te aştepţi 

cel mai puţin. Şi important e să crezi, să nu îţi pierzi niciodată credinţa 

nici în Dumnezeu şi nici în tine. În fiecare zi e ceva nou, cât de mărunt 

ar fi acel lucru... Şi indiferent de probleme, mereu trebuie să zici că 

viaţa e frumoasă şi satisfăcătoare. Totul e spre bine, aşa simt. O să se 

rezolve şi de data aceasta. Eu tot optimistă sunt şi nu m-a deprimat 

situaţia. Mai ales când ai atâtea persoane lângă tine care îţi vor 

binele...” (Teodora)

PARABOLA 

Fructul din vârf 

este cel prădat 

de soare 

de vulturi 

de clopote… 

sub pământ 

coroana cea 

geamănă 

ascunde 

ouă de şarpe. 

EUGEN 

EVU 

ACOLO 

Utopii cârpite 

Istorii în zdrenţe: 

Iar în osuarul Memoriei 

Fluieră Marele Nimeni. 

Cred în mine 

şi mă voi vindeca. 

Voi urca munţii 

interiori. 

Voi opri apele 

în vis 

cu pleoapele 

Viaţa, 

Ea ne ucide. 

Eternitatea 

resorbită 

din oglindire. 

Zeitatea ascunsă 

Sieşi. 

Nicio iubire 

nu este 

culpabilă. 

Ipocrizia 

are în ea 

frigul de solzi 

de sub aripi. 

CREZUL 

PARADOX 

IPOCRIZIA 

ARTA POETICĂ 

Năvod de grăunţe solare 

întind unduind peste lume 

cuvinte cu trupuri amare 

şi-n miez invizibil un nume 

Luminalume. 

Viteza Gândului 

este egală cu 

viteza luminii 

cu viteza 

întunericului. 

PERLA 

Firul de nisip 

Al verbului 

Sculptează răbdător 

Micul soare 

Pe care îl meriţi… 

POEZIE 

Augur 

E bine-aici, deajuns e şi atât. 

Ninsorile nu cad precum apasă. 

Stă-n osii reci un cer nehotărât 

şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă. 

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin 

Să bea la copci şi dacă nu, să taie 

În ţestul apei limpezii canini 

Şi lupilor genunchii li se-ndoaie. 

De foame muţi, în arc de salt avar, 

Cu umerii lovindu-se şi saltul, 

Mai bine vezi cum lupii râpa sar, 

Mai bine vezi cum unul după altul. 

Oaspetele cu spadă 

Veni de-afară-nvălmăşit şi ud. 

Nu-şi descălţă sandalele. Pe straie 

Suna tăios o platoşă şi, crud, 

Răcoarea spadei se lăsă-n odaie. 

Şi lucrurile toate – tresărind 

Sub o lumină încă neştiută 

s-au rupt de umbra lor şi reci au prins 

în limpezi muchii săbii să ascută. 

De mine azi mi-am amintit şi-mi spun 

Că mi-a intrat un oaspete în casă. 

Mă-nchin tăcut şi umbră i-o-ncunun 

Cu spada naltă-n pumnul meu rămasă. 

De când 

De când printre voi am venit 

Vorbele cui le-am rostit? 

O, de-ar fi fost ale mele 

Nu le-aş fi spus; 

Le-aş fi ţinut 

Pe toate ascunse 

În cugetul meu ca pe nişte 

Lucruri de preţ, 

Nici sorei tăinuitoare, 

Nici fratelui drept 

Nu le-aş fi dat 

Să le ţină la piept; 

Pe mări de-ar fi fost 

Să-mi caut pieirea, 

Pe mări împreună cu ele 

Aş fi pierit; 

În foc de-ar fi fost 

Să mă mistui, 

În foc împreună cu ele 

m-aş fi lăsat mistuit, 

împreună cu ele 


MIRCEA 

CIOBANU 

în ceasul temut 

al morţii la cer m-aş fi-ntors 

bogat, cum am fost, şi tăcut. 

Neauzitele 

Cum vin pe la casele noastre 

Tot astfel şi pleacă: neauzite. 

Doar cine vede ca printr-o ceaţă 

Le vede şi le deschide. 

Pline de somn au venit şi acum, 

Pline de somn au plecat, 

n-au luat nimic de la noi, 

nimic n-au lăsat – 

doar sunetul unor lucruri sărace 

care cad rând pe rând 

din mâinile celui ce n-are, 

dar i se va lua şi ce are, curând. 

Încă o zi, poate două 

Încă o zi, poate două – şi trece şi veacul, 

Suflete-al meu. 

Unii spun că demult a trecut. 

Bine de ei, ferice de ei – 

Ei se află în celălalt veac 

Printre ploile lui, pe sub arborii lui, 

Nu-l mai aşteaptă cu inima strânsă, ca 

mine, 

La streaşina-aceasta de gheaţă, sub 

vântul acesta spinos. 

Ceea ce se cuvine 

Marea şi-a scos, în sfârşit, din adâncuri 

Darul de carne şi sânge. 

Nici peşte, nici fiară de apă, 

Hoitul lui străluceşte pe ţărmul fierbinte, 

la soare – 

Încă e ud, dar pe cât se usucă de vântul 

amiezii 

Pe-atât şi duhorile lui 

Se ridică mai calde la cer. 

Ce le voi spune nu ştii, însă guşa 

Ţi s-a deschis de la sine 

Ca pentru marele, 

Mult aşteptatul cuvânt. 

Marele, 

Mult aşteptatul cuvând nu se-aude. 

Se-aude ân schimb, dintr-un crâng părăsit 

Ţipătul păsării verzi 

Şi-al jiivinei roşcate, 

Nerăăbdătorul lor ţipăt în timp ce-şi 

aşteaptă 

Rândul la hoitul acesta bogat ce se dă 

Pentru foamea popoarelor. 

7513

INTERVIU 

„MĂ SIMT, CA ŞI SCRIITOR, UN FEL 

DE INSECTĂ, CARE SE CURĂŢĂ TOT 

TIMPUL DE MEMORIE!” 

Ion Mihai 

Ionescu 

Interviu cu poetul Andrei Codrescu 

• Născut 

la Sibiu în 20 

decembrie 1946 

• Debut literar cu 

poezie în 1963 

la revista Steaua 

din Cluj • A mai 

publicat poeme 

sub pseudonimul 

Andrei Steiu, 

în Luceafărul şi 

Gazeta literară, 

1964 • La 20 de 

ani emigrează şi 

se stabileşte în 

Statele Unite, 1966 • Publică poezii şi eseuri 

în revistele româneşti din exil Limite (editată 

la Paris de Virgil Ierunca), Revista Fundaţiilor 

Regale, Destine şi Mele (coordonată de 

Ştefan Baciu în Hawai) 1968-1970. 

• Colaborează cu rubrici permanente 

la Gambit Weekley, Woodstock Journal, The 

Villager (New York City) Downtown Express 

(New York City), The Free Press (Maine), 

Featurwell.com.Jewish World Review. 

• Columnist şi editorialist la ziarul 

Baltimore Sun 1981-1988. 

• Editează jurnalul de poezie şi eseuri 

Exquiste Corpse 1983-1997, devenit apoi 

revistă literară electronică, cu apariţie şi în 

prezent • Publică articole, comentarii şi eseuri 

în principalele ziare din SUA, în New York 

Times, The Bostone Globe, The Philadelphia 

Inquieer, The Chicago Tribune şi Newsday. 

• Din 1983, comentator la postul 

naţional de Radio al Statelor Unite (National 

Public Radio) unde realizează emisiunea 

săptămânală All things considered. 

• Din 1990 colaborează la programul 

TV Nightline împreună cu Ted Koppel, la ABC 

• Realizator de documentare şi scenarii de 

film pentru posturile de televiziune PBS, ABC, 

NBC News, CBS şi CNN – International Hour. 

• Apariţii în cele mai imporatante 

emisiuni TV de talk-show din America: The 

Tonight Show, The Today Show, The David 

Letterman Show şi The Charlie Rose Show. 

• A debutat editorial cu volumul de 

poeme License to Carry a Gun, 1970, distins 

cu premiul Big Table Poetry din Chicago 

(Big Table/Follet, reeditare 1998 la Carnegie- 

Mellon University). 

„O PARTE DIN RĂZBUNAREA MEA A 

FOST LITERARĂ” 

Participaţi la lansarea propriilor cărţi, 

câştigând noi cititori în România. Apariţia 

„Instrumentului negru”, poezii din perioada 

1965-1968 au ca personaj literar oraşul natal, 

Sibiu. De ce? 

Sibiul îmi aduce aminte de dulceaţa 

copilărie mele, într-un fel de sentimentul de 

siguranţă pe care-l aveam când băteam 

câmpul pe străzi şi la un moment dat, probabil, 

în perioda în care am început să scriu poezie 

aici. Mama era preocupată cu un nou bărbat, 

fata care trebuia să aibă grijă de mine avea 

şi ea un băiat şi se ocupau unii de alţii, iar eu 

eram liber, eram pe străzi, mă ascundeam pe 

lângă case, pe lângă Biserica Evanghelică 

şi pe lângă turnul medieval de sub Podul 

Minciunilor, unde vara stăteam nemişcat ca 

un guşter, adulmecând pe lângă ferestrele 

oamenilor şi cred că ceva fenomenal s-a 

întâmplat atunci, o dragoste de libertate pentru 

mine, o libertate care era asigurată cumva de 

ceva sibian, de o vrajă care încă mai există 

aici. 

Vorbiţi-ne despre geneza acestui 

volum. Acestea sunt poeziile mele din tinereţe, 

de fapt ar fi fost debutul meu poetic, dar nu 

era, fiindcă primele poezii care erau aproape 

un volum le-am pierdut la plecarea în America. 

Acesta ar fi fost al doilea volum şi ciclul de la 

sfârşit „Dezlegări la marginea uitării” sunt de 

fapt uitarea limbii române, pentru că toată 

viaţa mea de atunci încolo s-a desfăşurat în 

limba engleză sau limba americană. Cum am 

început tânăr să scriu poezii? Românilor le 

plac poeţii precoci, tineri, fragezi. Am învăţat 

şi multă poezie de la critici, pentru că, pe 

vremurile acelea, citeam cu nesaţ cronicile lui 

Manolescu din „Gazeta literară” şi mai citeam 

şi alţi critici care remarcau apăsat felurile din 

care ieşeam din proletcultismul anilor ‘50. 

Deci, citeaţi multă critică? 

Exact, şi din critică citeam citatele. Îmi 

aduc aminte că citeam lucruri care-mi erau 

peste cap, la cincisprezece ani, dar era bine, 

e un mod de a citi care-mi place şi acum, să 

citesc cărţi pe care nu chiar le înţeleg, fiindcă 

atunci fac eu însumi legăturile şi imaginez 

ceva care, câteodată, e mai interesant decât 

textul iniţial. Dar aproape că mi-am imaginat 

ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi publicat o carte 

aici, deja anticipam cronicile literare iar o parte 

din imaginarul ăsta avea de a face cu faptul că 

nu-mi plăcea deloc soţul mamei, Puiu, de fapt 

îl uram cu pasiune şi o parte din răzbunerea 

mea a fost literară. Îmi imaginam cum aş fi 

fost eu recepţionat, pentru că mi se părea că 

sunt oprimat de acest om, şi practicam diverse 

răspunsuri la omoruri imaginare, scriind şi cărţi 

imaginare. Eram aici la Sibiu, toate au fost 

scrise în mine şi, probabil, că tot ceea ce am 

scris după aceea a fost o mică parte din cele 

pe care mi le-am imaginat atunci. 

De câte ori vă e dor de Sibiu? 

E o întrebare grea. Aş răspunde cu 

o poezie care se cheamă „În aceast timp” şi 

este din ciclul „Maria Parfenie”, care începe cu 

un citatul „Matriarhatul, totdeauna viu, apare 

vizibil în epocile fără istorie”, m-au amuzat 

citind lucrul acesta gândindu-mă că Gilles 

Deleuze vorbea de ceva similar. În orice caz 

este un poem în proză: „Excesele de regn fac 

bine animalelor viitoare, fiilor şi fiicelor / mele 

printre care se găsesc archetipurile (şi nu la 

început şi nici în cer), archetipurile pentru care 

îmi etalez membrele / ca pe nişte monede în 

numele Soarelui. Această cabană de / lemn 

solid, afumată de candele şi clătinată de urşi e 

ultima / martoră a ultimului meu păcat şi deci 

piatra bisericii mele / Cel ales de ea pe pământ, 

va fi ales în Numele Meu, între / urmaşii mei 

deasupra cărora zarurile ezită să numească 

/ archetipul. În acest timp lumina Soarelui 

ne putrezeşte taţii.” Evident poezia aceasta 

are probleme cu Patriarhia şi se substituie 


Divinităţii, aşa că nu ştiu dacă răspund exact 

la întrebarea „de câte ori mi-e dor de Sibiu?” 

Ceva din Sibiu mai este acolo. 

Evocaţi un timp şi o sensibilitate 

trecută. Şi, totuşi, ce s-a întâmplat cu primele 

dumneavoastră poeme? 

Poemele adolescenţei mele aş fi vrut 

desigur să fie în acest volum dar au dispărut 

complet. Nu am nici o idee unde sunt. Îmi 

amintesc un pic de ele. Sunt două momente 

semnificative pentru mine: primul este că 

scriam repede în două carnete, dar ciudat 

mi s-a părut că atunci când am scris ultima 

poezie în primul carnet, l-am pierdut imediat. 

Din cel de-al doilea, câteva poeme s-au 

publicat în „Luceafărul”. Al doilea moment 

a fost când vechiul meu prieten Adrian 

Munţiu, care avea o maşină de scris, un lucru 

nemaipomenit pe vremea aceea, m-a lăsat 

să bat poeziile la maşină şi m-am dus la el, 

în cameră, şi am stat aşa în faţa maşinii de 

scris şi am simţit că se petrece un moment 

istoric în care poeziile mele scrise cu mâna 

stăteau în pragul trecerii într-un spaţiu mai 

public, mai metalic. Şi chiar mi-am schimbat 

poziţia corpului, aşa ca să stau mai bine şi 

atunci am auzit o bătaie la uşă, am deschis 

uşa şi înăuntru a venit o fetiţă, cred de la ţară, 

cu năframă pe cap, pe care o chema Bety şi 

a spus că-l caută pe Adrian pe care l-a întâlnit 

în tren. I-am spus că nu e acasă şi a spus 

„eu, aştept” şi s-a lungit pe pat şi a aşteptat. 

Eu stăteam cu poeziile mele gata să fie scrise 

şi Bety era lungită pe pat şi respira frumos, 

mă uitam cum îi cădeau şi creşteau sânii sub 

bluză. Şi atunci am decis că poeziile mele mai 

pot să aştepte… Peste ani, în America, mi-am 

cumpărat o maşină de scris şi-am început, de 

atunci, să particip în spaţiu public, cu vocea 

asta metalică de maşină. Atunci mi-a plăcut 

fiindcă şi New York-ul şi lumea americană se 

mişcau la viteza tastaturilor, dar nu mai era 

visarea molcomă a Sibiului. 

Îmi aduc aminte, că am citit în mare 

acestă poveste în cartea „Gaura din Steag”. 

Probabil că am spus povestea asta mai 

bine în acea carte, dar ceea ce este straniu 

este că acel volum nu a fost tradus corect, 

mi-a spus prietena mea, Ioana Avădanei, ea 

a citit amândouă ediţiile, cea în engleză şi 

cea în română. În orice caz, trebuie reeditată, 

fiindcă, pe atunci, nu ştiam atâtea lucruri pe 

care le ştiu acum, dar cartea chiar a dispărut. 

A apărut pe piaţă o singură secundă şi apoi a 

fost aproape volatilizată instantaneu, voluntar 

sau nu. 

î

„ESTE CEVA ÎN VECHEA NOASTRĂ 

EUROPĂ PE CARE O IUBESC CA 

SCRIITOR, DAR CARE MĂ SPERIE CA 

OM” 

Aş vrea să vă provoc memoria şi să 

ne vorbiţi despre începutul d-voastră literar în 

America. 

Nu prea am memorie, de aceea 

scriu cărţi ca să uit. Doresc mai mult, să fiu 

proaspăt, ca să pun lucrurile în cărţi şi să-şi 

facă alţii probleme cu cele pe care le-am trăit 

eu, deoarece mă simt, ca şi scriitor, un fel de 

insectă care se curăţă tot timpul de memorie 

şi o pune în cărţi. 

Nici Generaţia Beat nu a fost un model 

de început, la San Francisco, pentru Andrei 

Codrescu? 

Nu. Nu a fost. Când am ajuns eu 

în America, la mijlocul anilor ‘65, tineretul 

american era în revoltă împotriva celor bătrâni 

care voiau să-i trimită în războiul din Vietnam, 

jumătate din generaţia mea era în război, 

jumătate era împotriva războiului. Imnurile 

noastre erau cântecele cu Bob Dylan, Beatles 

şi Rolling Stones, erau bătăi pe stradă şi eu 

veneam dintr-o paşnică ţară comunistă şi erau 

tancuri acolo şi ne băteam cu poliţia. Am găsit 

un stil de viaţă nouă în care tineretul încerca săşi 

creeze un mod de viaţă care era, poate, mai 

blând şi mai bun. Şi când, datorită priceperii 

de marketing a CIA-ului, am ajuns prima 

oară să experimentez LSD, am cunoscut 

că libertatea este infinit mai largă decât se 

recunoaşte oficial. În ce măsură au reuşit, am 

reuşit, nu ştiu, dar aşa erau timpurile. Extrem 

de incitante, iar pentru un scriitor, o mină de 

aur, fiindcă am avut deodată prieteni, am avut 

experienţe, am învăţat limba de la oameni şi 

nu de la şcoală. Am avut noroc. 

Vă simţiţi american 100%? 

Da, mă simt american, sunt american. 

Sunt şi sibian şi român şi american, dar în cea 

mai mare parte sunt american. Mă simt acasă 

în America. Îmi place sensul spaţiului, îmi place 

libertatea care este reală în America. Când 

călătoresc în Europa, în România sau chiar în 

Franţa, după vreo două-trei săptămâni, încep 

să simt graniţele invizibile ale unei istorii şi tot 

felul de lucruri care mă apasă, fără să ştiu de 

ce. Când mă întorc acasă, mă simt uşurat, îmi 

pun cum se spune picioarele pe masă, că e 

mai mult spaţiu. Este ceva în vechea noastră 

Europă, pe care o iubesc ca scriitor dar care 

mă sperie ca om. Pe de altă parte, îmi place 

să trec peste tabuuri, să nu respect genurile 

literaturii. Ori, literatura americană mă lasă să 

am curaj. 

V-aţi simţit, în America, un etern 

refugiat? 

Nu m-am simţit un refugiat, nici politic, 

nici economic. Ceea ce am simţit că este de 

datoria mea să produc a fost diferenţa, să 

mă fac pe cât posibil mai neasimilabil. Să 

îmi accentuez calitatea de străin, dacă vreţi. 

Aceasta a fost contribuţia mea la America. Nu 

dorinţa de a mă contopi, ci dorinţa de a întrupa 

diferenţa. 

Reformulez întrebarea, aţi avut 

complexe literare faţă de ţara în care v-aţi 

naturalizat? 

N-am avut nici un complex, de altfel am 

şi scris despre cele trei „şpiluri” ale exilului care 

dovedesc că literatura în America este un fel 

de a-ţi trăi viaţa. Primul: America este întocmai 

cum pare a fi. Nu are nimic de ascuns. Doi: nu 

privi înapoi! S-ar putea să pierzi. Trei: America 

este un creuzet. El te va topi. Acestea sunt 

„şpilurile” supravieţuirii pe care le-am învăţat 

în literatura de acolo. 

Aveţi o energie creatoare şi o putere de 

muncă debordante. Aţi scris peste 35 de cărţi. 

Aţi ratat vreo carte, până acum? 

Am ratat o grămadă de cărţi şi pe cele 

pe care nu le-am scris şi câteva pe care le-am 

scris şi n-a vrut nimeni să le citească, sigur că 

da. Acum lucrez la o carte care se desfăşoară 

în parte în România, dar nu vreau să vorbesc 

despre ea, pentru că sunt superstiţios şi dacămi 

deconspir un proiect, acesta s-ar putea să 

nu se realizeze. 

Este proza d-voastră o experienţă 

existenţială superioară poeziei? 

Nu cred. Pot vorbi 

de proză, de eseistică şi 

poezie de ca de un fel de 

alcool. Poezia are pentru 

mine sub 90 0 proza este 

ca berea-10 0 şi restul 

în diferite proporţii. Am 

început, ca poet, în 

America şi poezia este 

cea care mă satisface, 

dar în roman am mult 

loc să mă desfăşor, să 

vorbesc de tot felul de 

lucruri chiar şi curăţate 

de iluzie, dacă pe astea 

le vreau. 

Vă trăţi viaţa în 

limitele literaturii sau 

literatura în limitele vieţii? 

Nu prea ştiu ce înseamnă asta, dar 

eu trăiesc din scris şi scrisul e şi limpezime 

a spiritului dar e şi material. Pentru mine 

scrisul e mai mult un act de trăire, dar am şi 

eu momentele mele contemplative, nu chiar 

ca Whitman, pe vârful dealului, înconjurat 

de natură. Eu scriu în mijlocul oraşului, cu 

autobuzele şi maşinile sale asurzitoare, dar 

scriu aşa cum face albina şi cam asta e. 

Vârfurile nu mă interesează, pentru că, oricât 

am căuta, nu sunt flori pe vârfuri. 

Este literatura totul pentru Andrei 

Codrescu? 

Nu, deloc. Oamenii sunt şi viaţa. 

Literatura e doar by-product, cum spunem în 

America, e ceva ce fac eu şi nu pot să n-o fac. 

Vă simţiţi un scriitor universal? 

(Râde). Nu ştiu ce înseamnă scriitor 

universal. 

„POLITIC, ROMÂNIA ESTE UN ROMAN 

DE PROASTĂ CALITATE!” 

De ce cultură sunteţi ataşat? 

De cultura americană. Dar nu exclusiv, 

fiindcă eu sunt făcut din toate. Am trăit 

nouăsprezece ani la Sibiu, sunt ani importanţi 

pentru că erau ai copilăriei şi ai adolescenţei, 

dar mai sunt încă vreo patruzeci care sunt ai 

Americii. 

Elogiile, premiile literare, sunt parte 

a unui mod de recunoaştere publică. Este 

această recunoaştere cel mai bun lucru care 

i se poate întâmpla autorului? 

Dacă vin cu bani serioşi, da. Dacă e 

numai o hârtie frumos scrisă, mulţumesc, am 

un dulap plin acasă. 

Cine mai citeşte, totuşi poezie, astăzi, în 


America? 

INTERVIU 

Multă lume. O citeşte pe Internet şi 

chiar scrisă în graffiti, nu o citeşte neapărat 

în cărţile de poezie. De exemplu, eu am 

publicat câteva antologii, una la City Lights, 

cu primii cinci ani ai revistei „Exquiste Corpse” 

(Cadavrul desăvârşit sau Leşul elegant) şi 

alte două volume la editura Black Sparrow, 

primul volum era poezie şi eseistică, al doilea 

jurnal de călătorie şi ficţiuni. Acum, sunt numai 

pe Internet, pe site-ul corpse.org şi e destul 

de căutat şi probabil dacă publicăm încă o 

colecţie o să fie direct pe CD. 

Proza pe care o scrieţi în „Cassanova în 

Boemia” este citită cu intere,s dar cere multă 

disciplină a scrisului şi mult efort. Credeţi că 

sensul ei e diferit de cel al poeziei? 

Nu este, pentru că 

faptele trebuie să fie la 

locul lor. Cititorii mă pot 

verifica, am un dead-line 

când trebuie să termin 

ceva, aşa că sunt foarte 

disciplinat. Stilul meu e 

aparent uşor, dar de fapt 

este foarte lucrat fiecare 

cuvânt e acolo cu un rost. 

Vă aflaţi într-un 

moment bun al scrisului. 

Cum vă dominaţi totuşi 

spaimele? 

Spaimele sunt 

multe, dar nu prea au de 

a face cu mine. Mie, aici 

în România, mi-e frică 

de viitor, pentru că mi se pare că în ţara asta 

există multe contradicţii şi lucruri ascunse şi 

nu sunt chiar sigur că societatea asta se duce 

spre deschidere. Asta mă sperie. Am venit aici 

prima dată în 1989, la sfârşitul lui decembrie, 

ca să transmit despre evenimentele de aici, 

cu multă speranţă. De fiecare dată când mă 

întorc, ceva nou se adaugă şi nu întotdeauna 

este liniştitor. 

Cu ce seamănă România de astăzi? 

Politic, România este un roman de 

proastă calitate, şi mi-e teamă să nu fie scris 

şi mai prost. Din punct de vedere intelectual, 

România e o ţară în care sunt cititori buni, 

oameni cu suflet înspre poezie şi care chiar 

trăiesc la un nivel spiritual mai înalt decât 

intelectualii din Statele Unite. Am cititori mai 

buni în România decât am în America. Pe 

de altă parte, această societate se bazează 

pe multe „înţelegeri” private aşa şi legile 

nu se respectă, drumurile sunt rele şi după 

cincisprezece ani de la Revoluţie, când a 

crescut o întreagă generaţie, aş fi sperat că 

ar mai fi luat puterea în România oameni mai 

respectuoşi faţă de lege şi mai sinceri, mai 

oneşti, care ar fi pus interesele celor mulţi la 

inimă, mai mult decât ale lor. Din păcate, nu 

e aşa şi asta mă face să înţeleg mai puţin 

decât am înţeles ultima dată, aşa că mai 

adaugă ţara câte ceva la neînţelegerea mea 

fundamentală, câte ceva de neînţeles, la 

fiecare revenire. 

. 

Sunteţi singur, într-un ţinut izolat şi aveţi 

dreptul să vă alegeţi o singură carte. Care este 

aceasta? 

Am răspuns la întrebarea asta de 

câteva ori şi într-un fel diferit. Probabil mi-aş 

lua cu mine „Don Quijote” a lui Cervantes, 

fiindcă este deja un compendiu al tuturor 

cărţilor, aşa că, dacă iei cartea asta le ai pe 

toate celelalte. Prezentarea, notele şi interviul 

ION MIHAI IONESCU 

7515

IN MEMORIAM 

ION PENA - 100 de 

ani de la naştere 

Ion Scarlat 

În acest an s-au împlinit 100 de ani de la naşterea 

epigramistului, poetului şi prozatorului Ion Pena, scriitor mai 

puţin cunoscut marelui public datorită vieţii sale foarte scurte, dar 

mai ales faptului că a figurat în Catalogul alfabetic al cărţilor care 

au constituit Fondul special - interzise în 

perioada 1945 - 1989 din cadrul Bibliotecii 

Naţionale a României. 

Ion Pena s-a născut în 25 august 

1911 în fosta comună Belitori (azi, 

Troianul) din judeţul Teleorman şi a 

decedat la vârsta de doar 33 de ani (29 

iulie 1944) la Alba Iulia spre finalul celui 

de Al Doilea Război Mondial, în urma unui 

„accident de circulaţie”. Deşi a avut o viaţă 

scurtă şi o meserie ingrată (perceptor), 

ce nu era pe placul maselor, a găsit totuşi 

timp să se aplece 

asupra scrisului şi 

să fie permanent 

alături de actul de cultură. A fost membru 

activ al grupării literare „Drum” din Roşiorii 

de Vede, asociaţie a tinerilor publicişti 

teleormăneni. A colaborat la ziarele: „Drum” 

şi „Lumina Poporului” (din Roşiori), „SO 4 H 2 ”, 

„Graiul tineretului”, „Oltul” şi „Teleormanul” 

(din Turnu Măgurele), „Slove de foc” 

(din satul natal), „Epigrama”, „Păcală”, 

„Prepoem”, „Vremea” şi „Universul literar” 

(din Bucureşti), „Zarathustra” (din Buzău) şi 

altele. A scris peste 300 de epigrame, peste 

50 de poezii şi o proză utopică intitulată 

„Moneda Fantazienilor”. 

Este amintit, încă din 1941, în celebra 

„Istorie a literaturii române de la origini 

până în prezent” a lui George Călinescu. 

Este antologat în „Epigramişti de ieri şi de 

azi” (1975, sub îngrijirea lui N. Crevedia), cât şi în alte antologii 

interbelice alături de nume ilustre precum I. L. Caragiale, Anton 

Pann, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Cincinat Pavelescu şi alţii. A 

fost menţionat ca om „de litere” şi nicidecum ca om politic. 

Analizându-i epigramele şi poeziile publicate în ziarele şi 

revistele vremii, nu se vede niciunde tenta politică a acestora. A 

moravurilor epocii - da! 

Opera epigramistică a lui Ion Pena este plină de 

sensuri, „săgeţile” autorului fiind direcţionate într-o largă paletă 

de domenii: de la ginere, noră şi soacră la femei de moravuri 

uşoare, negustori, magistraţi, colegi de breaslă, până la potentaţii 

zilei, până la cele mai înalte personalităţi ale diplomaţiei şi 

intelectualităţii româneşti, demonstrând pe de o parte mult talent, 

iar pe de alta că nu era marcat sau obsedat de etichetarea de 

scriitor provincial. 

Fiind un bun cunoscător al diverselor aspecte ale vieţii şi al 

moravurilor timpului său, fiind înzestrat cu un acut şi profund simţ 

al realităţii sociale şi cu curajul - dublat de talent - de a se duela cu 

cele mai luminate minţi ale timpului, dialogurile epigramistice ale 

lui Ion Pena merg până la caricaturizarea celor mai înalte vârfuri 


ale societăţii literare sau politice. Compoziţiile sale au un caracter 

satiric cu iz moralizator, ele nu denigrează, nu degenerează în 

polemică, în ranchiună sau în calomnie, creaţiile sale în domeniu 

fiind marcate de echilibru şi obiectivitate, constituind un bun 

mijloc de purificare a vieţii sociale. 

Iată numai câteva din epigramele sale: 

Unui ginere 

Dîndu-i-se să aleagă 

Omului, un căpătîi, 

Între viperă şi soacră 

A ales pe cea dintîi ... 

Unui beţiv 

E peltic Ion vecinul 

Şi cu greu poate să lege 

Două vorbe – dar cu vinul 

De minune se ’nţelege. 

Globului pămîntesc. 

Absurd. Eu cheltui şi o mie 

Pe zi – cu bine or cu boli 

Iar tu trăeşti de-o veşnicie 

O! Tera, numai cu ... doi poli. 

Consider că Ion Pena trebuie văzut în toate cele trei 

ipostaze ale sale: epigramist, poet, prozator. Vitregia soartei (a 

decedat la vârsta de 33 de ani neîmpliniţi) l-a împiedicat să se 

realizeze în plan literar pe măsura înzestrării, posibilităţilor şi 

vocaţiei sale sau să-şi afirme cu maturitate intenţiile şi direcţiile 

culturale. Faptul că el nu a reuşit să-şi adune toate poeziile 

într-un volum, creaţiile sale poetice fiind 

împrăştiate prin diverse ziare şi reviste ale 

vremii sau rămânând în manuscris, nu-i pot 

diminua meritele de poet liric, de poet plin 

de talent robust, original şi format care face 

o figură aparte în cadrul celorlalţi. 

„Deşi a trăit puţin, Ion Pena a avut 

o activitate publicistică bogată. Era un bun 

versificator, poet de sensibilitate, versurile 

lui fiind străbătute de veşnicele întrebări 

din frământările vieţii, amestecate cu note 

ironice sau nostalgice pentru meleagurile 

natale, … un poet profund, uneori nostalgic, 

o voce originală şi convingătoare în spaţiul 

naţional …” consemna Ion Al. Stănescu în 

ziarul roşiorean „Drum” (14 - 20 septembrie 

2001). Iar în revista „Poesis” (an XI, nr. 10 

- 11- 12) din octombrie - decembrie 2000, 

la rubrica „Poeţi uitaţi” realizată de Nae 

Antonescu acesta consideră că: „Poezia lui 

Ion Pena s-a înscris la început pe portativul unei diversităţi lirice, 

dar cei 33 de ani pământeni s-au opus desăvârşirii lui artistice 

… Ion Pena poate fi inserat nenumăraţilor poeţi care s-au jertfit 

pe altarul poeziei româneşti dându-şi obştescul sfârşit înainte de 

vreme …” Şi cu astfel de referinţe am putea continua. 

Despre proza lui Ion Pena se ştie mai puţin (a rămas în 

manuscris - „Moneda Fantazienilor”), dar despre ea ar trebui să 

se vorbească mai mult. Ea este produsul harului său! Face o 

proză specială, de anticipaţie, dar nu ştiinţifico-fantastică. 

Am dorit să cinstim centenarul naşterii lui Ion Pena prin 

publicarea (sub îngrijirea mea si a fiicei mele) unei cărţi cu tot 

ceea ce s-a tipărit şi nu s-a tipărit de şi despre valorosul scriitor 

din fosta comună Belitori (azi Troianul). Aceasta va constitui 

un fapt reparatoriu şi un meritat omagiu adus acestuia. Vom 

constata că el se impune, în primul rând, prin opera sa şi mai 

puţin prin bibliografia ce i-a fost consacrată, opera la rândul 

ei neimpresionând prin întindere ci, mai ales, prin varietate şi 

valoare. Nu trebuie să-i analizăm cantitatea scrierilor sale ci 

calitatea acestora, talentul său multilateral (epigramă, poezie, 

proză, reportaj), bogăţia conţinutului de idei graţie talentului său, 

care s-a împletit cu o muncă titanică. 

Prin apariţia acestui volum cu scrierile 

sale, în editura Printech Bucuresti, îl 

readucem pe Ion Pena printre cititori 

şi totodată în faţa criticii literare, 

cea care cu înţelepciune şi decenţă 

sperăm să-l aşeze pe locul meritat, pe 

locul pe care vitregia destinului nu i-a 

permis să ajungă!

O radiografie complexă 

Eva Lazea 

Este o mare onoare pentru cultura şi locuitorii Municipiului 

Roman de a-l fi avut în urbea noastră, pentru a doua oară în acest 

an, pe scriitorul Gheorghe Andrei Neagu cu lansare de carte, om 

de cultură şi un valoros scriitor care a reprezentat şi reprezintă 

cultura şi literatura noastră la nenumărate evenimente din ţară şi 

de peste hotare, ducând de fiecare dată tradiţia culturală a zonei 

noastre şi a celei unde îşi are stabilită de ceva vreme reşedinţa, 

şi bineînţeles cultura românească. 

Panait Istrati spunea că „Există oameni frumoşi, suflete 

alese pe care Dumnezeu îi trimite în lume în zilele lui de 

sărbătoare”, iar scriitorul Gheorghe Andrei Neagu 

este unul dintre ei, care dintr-un preaplin de cultură 

şi imaginaţie ne oferă posibilitatea de a ne reîntoarce 

în noi înşine şi a ne descifra trăirea. Descoperim un 

suflet larg încărcat cu multă sinceritate, o gândire 

prolifică ce se deschide spre această lume vulcanică 

pentru a selecta şi aduce valorile ei în cultura şi 

literatura românească. Scrierile domniei sale sunt 

ca o ploaie mănoasă ce vine dintr-un univers ce 

poate să aparţină sieşi şi tuturor. 

Elegant ca o lebădă care lunecă discret pe 

cristaline ape, domol ca un zbor inocent de fluture, 

curat precum un nufăr – totdeauna cu rădăcini 

adânci în pământul acesta, de unde îşi extrage 

întreaga sevă creativă – şi discret ca o candelă 

ce luminează înstelat la altar, scriitorul Gheorghe 

Andrei Neagu face parte din universul inefabil 

al naturii şi al acestei lumi, iar volumele domniei 

sale parcă sunt acele raze luminoase care să ne 

reîntoarcă în noi înşine, pentru a redescoperi adevărul şi trăirea 

în universul teluric. 

Am lecturat doar câteva volume din opera domniei sale 

(Lacrima iubirii, poeme, Războiul muştelor şi Aesopicae), iar în 

ultimul volum primit, Aesopicae, cu subtitlul Nuvele cenzurate – 

am descoperit că într-o haină filozofică şi mitologică scriitorul ne 

oferă trepte de metafore prin care păşim în universul regimurilor 

totalitare, dar la fel de bine regăsim crunta realitate a vremurilor 

actuale. Scriitorul ne introduce într-un univers, parcă totdeauna 

actual, şi cu un dicţionar nou prin care face o radiografie perfectă 

a întregului regim şi a celor care conduceau şi conduc; cultura, 

presupusa lor cultură care îi ridică pe piedestalul ignoranţei şi 

Cornel Ungureanu 


EVENIMENT 

mândriei de sine; ei sunt mai presus de orice, sunt vârful piramidei 

de putere, când nu mai ştiu limita ei, ignoranţa vizavi de reala 

cultură şi de adevăraţii oameni ai culturii. Toate aceste realităţi 

sunt prezentate cu ajutorul mitologiei şi personajelor mitologice. 

Îmbină perfect izvoarele externe cu realitatea internă, care dă 

pondere actului creator, iar în vadul creat să descoperim o operă 

ce defineşte în profunzimea ei scriitorul cu imaginaţia sa. 

Mai găsim un realism crud construit cu personaje cărora le 

dă nume pestriţe şi îmbrăcăminte mitologică. Realitatea pe care 

o găsim atât de bine redată în nuvelele scriitorului tinde la un 

moment dat să te cutremure, căci descoperi că această realitate 

a vieţii este atât de bine condusă de „miniştrii episcopatului 

din „Pokerania” încât se prelungeşte chiar şi în viaţa veşniciei, 

unde locuitorii nu beneficiază nici măcar de liniştea mult dorită. 

În Pokerania există chiar moneda ţării numită pokerinul cu 

care supuşii îi plătesc pe „Dormitorii” statului. Însuşi numele 

personajelor redau puterea şi munca depusă de ele: Jurăstrâmb 

= avocat; Ion Fărăcarte, Chibiţoi = chelner, Iakobi Minciunel, 

Dormitor = demnitar de stat, etc. 

Potopul dezlănţuit pentru pedepsirea 

oamenilor este şirul interminabil de legi care sunt 

date doar pentru tulburarea liniştii şi minţii omului şi 

nu pentru apărarea lui, care sunt folosite la bunul 

plac de cei care le mânuiesc, evenimentele care se 

precipită în perioada alegerilor, redau atât de bine 

realitatea ca să ne redescoperim în acest univers 

obişnuiţi cu toate încât parcă nu le mai vedem în 

fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare an – trecători 

fiind prin aceste vâltori, care ne clatină dar nu ne 

doboară. 

Citind acest volum, te distrezi dar mai ales 

te pune pe gânduri când descoperi crunta realitate 

cu oameni care pleacă tot mai mult capul în faţa 

nedreptăţilor de tot felul; marii noştri filozofi care 

promit marea cu sarea când se apropie perioada 

schimbării experimentului la care suntem supuşi 

din patru în patru ani, promisiuni spulberate în vânt 

după ce au reuşit să schimbe ce au voit a schimba şi au ajuns 

unde au voit a ajunge; dreptatea care nu este pentru popor ci 

pentru mai marii puterii. 

Când începi lecturarea volumului, datorită dicţionarului 

nou, ţi se pare o carte greu de citit, dar, după ce pătrunzi în 

miezul problemelor descrise, parcă te regăseşti în actualitate, 

sau parcă trecutul filozofic, ori mitic, devine deodată o punte pe 

care treci fără să-ţi dai seama şi te trezeşti în realitatea pe care 

o trăieşti. 

Cartea îl apropie pe scriitorul Gheorghe Andrei Neagu de 

Caragiale, un Caragiale mereu autentic în oricare epocă. 

Domnului Calistrat Costin, dinspre Timişoara: La mulţi ani! 

Adevărul adevărat e că aş avea prea multe să scriu 

despre Calistrat Costin acum, când împlineşte o vârstă 

rotundă. Deşi mi-a luat-o puţin înainte, suntem simetrici. 

Ajungem primii la şedinţele Consiliului Uniunii scriitorilor, 

fiindcă el vine de la Bacău, eu de la Timişoara: cale lungă şi 

ajungem la Bucureşti dimineaţa, vreo două ceasuri înaintea 

celorlalţi. Vioi şi veseli. El e întotdeuna pregătit să învioreze 

provincialii care ajung prea devreme. Are şi rezervele de cafea 

pregătite, şi ciocolăţile aduse din Basarabiua, şi alcoolurile 

de prestigiu, cum nu se află la Bucureşti. Degustăm cu grijă, 

invitaţi insistent de boerul care mai ne pune pe masă cărţi, 

reviste, publicaţii rarisime care numai la Bacău se găsesc. 

Poate şi prin locurile împrejmuitoare, dar nu ajung la Bucureşti 

(cum să ajungă?) şi cu atât mai puţin la Timişoara. Mai pune 

pe masă cărţi. Cărţile sale personale, ale prietenilor săi şi ale 

supuşilor. Cadouri moldoveneşti de sărbătoare. . Şi pe urmă 

iar un pahar de whisky, adus de prin călătoriile sale irlandeze. 

Sau un pahar de vin pentru cine nu înţelege cât înseamnă 

patria noastră, văzută dinspre Basarabia. 

Aproape simetrici suntem şi în ceea ce priveşte relaţia 

cu teatrul. Directori, odinioară, şi el şi eu. Diferenţa începe 

de la observaţia că eu am fost o singură dată, am plecat de 

acolo şi am scris un jurnal de autor eşuat între întâmplări 

rele. Asta este, mie mi-a mers rău. El se-a întors mereu, 

când la teatrul de animaţie, pentru copii şi tineret, când la 

teatrul bătrânilor domni. A fost şi este un lider fericit şi asta 

se vede din scrisul său: cărţile domnului Costin se nasc şi 

din iubirea de spectacol, de teatru, din petrecerea unui autor 

care trăieşte şi bucuria întâlnirii cu publicul său. Cu cititorul. 

Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. E stenic. Scrie şi precum un 

neobosit gazetar şi ca un diriguitor de bună dispoziţie, şi ca 

un mentor care îşi protejează învăţăceii. Dacă aş fi ceva mai 

tânăr, aş cere transferul în Filiala Bacău a Uniunii scriitorilor, 

unde e preşedinte, ca, împreună cu el şi Sandu Dobrescu, să-i 

vânăm pe cei răi. Măcar în glumă, măcar ca autori ai acestor 

comedii postdecembriste, postmoderne şi postistorice. Cum 

ne pregătim, amândoi, să trecem cele şapte decenii, e cazul să 

rămânem, totuşi, acasă. Încă oarece vreme, nu-i aşa? 

7517

REMEMBER 

Din studiul despre 

CULTURA 

NAŢIONALĂ (1868) 

A.D. XENOPOL 

... LIMBA. Dintre toate formele sub care cuprinsul sufletului 

se reproduce în lumea esterioară, nici una nu este mai bogată, mai 

clară şi mai credincioasă decât limba. Element mobil şi curgător, 

ea porneşte din suflet spre lumea esterioară ca un curent ce 

izvoreşte din însăşi topirea cuprinsului sufletesc; ea dizolvă în 

elementul său atât de delicat, atât de impresionabil orice coloare, 

orice nuanţă întovărăşeşte gândirea, unind astfeliu într-un mod 

nedespărţibil pasiunea cu inteligenţa, dizgolind adeseori până în 

fundul lor, cele mai ascunse mişcări ale sufletului omenesc. Cu 

cât mai mult însă se arată a ei putere, când răsunând în un spaciu 

întins, pe cât puterea glasului poate să-l strebată, ea cuprinde 

ca o reţea întinsă, ce porneşte din sufletul oratorului, toate 

sufletele mulţimii, făcând să treacă cu repejune prin sufletele 

tuturor aceleaşi şiruri de gândiri, deşi adesea lasă în ele răsunete 

diverse, comunicând ca prin o scânteie electrică mişcările feţei, 

fulgerul privirei, agitaţiunea fiinţei întregi tuturor ascultătorilor, 

sau când, fixată în timp şi întinsă în spaciu sub formă de scriere, 

ea duce gândirea peste ţări îndepărtate, şi face să răsune încă la 

urechele noastre accentele stinse de mii de ani! 

Dar toate aceste nu se-ntâmplă în ori ce caz. Pentru ca 

efectele limbei să se poată reproduce, ea trebuie să fie înţeleasă... 

Această consideraţiune ne conduce a esamina, asupra cărei 

grupe de indivizi o limbă produce efectul său, adecă, care este 

împărţirea omenirei după limbi. Rezultatul va fi, că această 

împărţire cade împreună cu aceea a popoarelor, deci că grupele 

omenirei ce le-am studiat sub numele de popoare sunt totodată 

cele care înţeleg aceeaşi limbă. Vom vede totodată cum limba, 

întrunind toate condiţiunile precedente, este unul din obiectele, 

ba chiar cel de căpetenie, a culturei naţionale. Toate aceste se 

deduc din un singur adevăr de flat anume: ce este cuvântul? 

...Cuvântul este întruparea noţiunei în sunet (şi anume 

în sunet articulat)... el nu este numai semn esterior arbitrar, ci 

derivă din însăşi esenţa ei (a noţiunii pe care o întrupează), 

precum derivă figura unei statue din idealul artistului ce-i dă 

naştere... Noţiunile fiind diferite la popoare, vor fi şi cuvintele 

diferite; şirurile şi legăturile lor fiind de asemine deosebite, 

vor fi şi între cuvinte legături deosebite, care vor prezenta în 

originalitatea lor – deşi supunându-se legilor generale logice 

ale gândirei omeneşti – ceea ce se numeşte spiritul unei limbi... 

deci necesitatea deosebirei limbei după popoare şi numai după 

popoare este vederată. 

Limba dară răspunde la cerinţele impuse de cercetarea 

precedentă pentru a putea fi considerată ca obiect de cultură 

naţională căci, mai întâi, ea reproduce în cea mai mare parte, 

complexul de noţiuni ce un popor a adunat în sufletul său, apoi 

reproducerea se face într-un mod astfeliu încât mulţămeşte 

una din cerinţele naturei poporului ca atare, esenţa limbei 

fiind comunicarea interiorului sufletesc, mulţămirea simţului de 

sociabilitate a omului şi sociabilitatea dezvoltându-se natural în 

omenire numai sub forma de popoare. 

Limba are însă o importanţă şi mai mare. Revărsând 

ea în lumea esterioară în modul cel mai precis cea mai mare 

şi mai esenţială parte din cuprinsul sufletesc a unui popor, ea 

devine înainte de toate semnul cel mai clar al naţionalităţii. 

În ori ce se atinge de popor limba joacă rolul cel întîi, un rol 

atât de important, atât de reieşind, încât celelalte forme de viaţă 

ale poporului cad toate pe o treaptă secundară de importanţă. 

Astfeliu vedem totdeauna limba în cea mai strânsă legătură 

cu poporul, neamurile deosebindu-se instinctiv după idiomurile 

lor până ce ştiinţa vine şi ea de recunosc acest adevăr; vedem 

limba, oglindă credincioasă a lumei interioare, modificându-se 

împreună cu ea. Aşa limbile apar în lume odată cu popoarele, 

cresc şi se dezvoltă împreună cu ele, ajung la culme apoi şi 

decad iarăşi împreună cu întreaga putere de viaţă ce destinul 

acordă fiecărui din ele, în fine şi în mormânt rămân nedespărţite, 

limba păstrându-se uneori ca un ecou întins ce rămâne să 

spună secolilor viitoare geniul omenirei din un timp trecut. Peirea 

limbei este peirea poporului, ceea ce nu vrea să zică peirea 

generaţiunilor, acestea ţinându-se în timp ca lanţuri neîntrerupte, 

ci peirea acelui mod de a reflecta în sine lumea esterioară, care 


era comun nunei sume de indivizi. Dacă se pune ceva în valoare 

în această lume interioară a cărei importanţă vom căuta s-o 

arătăm după ce vom fi cercetat-o în totul, atunci se va acorda 

uşor că limba este cel întâi obiect pe care un popor ce aspiră 

la viaţă trebuie a cultiva, căci ea este condiţiunea chiar a 

existenţii sale... 

Mai întâi limba, dezvoltându-se cu întregul cuprins sufletesc 

a unui popor, urmează că ea are o dezvoltare istorică, adecă 

liberă, prin urmare nimic nu e mai contrar dezvoltărei limbei decât 

regulamentările arbitrare. Confusiunea necesară ce se-ntâmplă 

în o limbă care păşeşte deodată la o dezvoltare răpede, se 

clarifică cu timpul, şi limba păşeşte apoi în o dezvoltare regulată 

şi conformă spiritului poporului căruia aparţine. Câmpul liber al 

discuţiunii este singurul mijloc care trebuie întrebuinţat pentru 

apărarea limbei de formaţiuni străine. Aceste formaţiuni străine 

sunt de două neamuri: unele sunt acele ce ating materialul limbei, 

cuvintele, celelalte se rapoartă la spiritul ei, adecă la legătura 

originală a noţiunilor între ele. Ambele sunt periculoase, cele de 

felul al doile, însă într-un mod mult mai grozav... Nu trebuie să 

uităm că limba este a unui popor pentru ca prin ea să esprime 

interiorul său, că ea are valoare pentru el numai întrucât o 

înţelege. Apoi nu este nici un pericul dacă în o limbă se află o 

sumă oarecare de cuvinte prin originea lor cu totul străine, căci 

înţelesul ce limba a legat de ele, în timpul primirei lor, nu mai este 

în totul acel străin. Această preponderenţă a cuprinsului asupra 

formei face în genere de pericolul împrumutărei cuvintelor, nu 

este cel ce ameninţă existenţa limbei însăşi. 

Cu mult mai periculoasă e specia de formaţiuni străine în 

contra spiritului însuşi a limbei. Formaţiuni care imitează legături 

de cuvinte din alte limbi au de rezultat de a desface cu încetul şi 

în suflet legătura între noţiuni; şi de a o stabili iarăşi după forma 

ce o are la poporul imitat. Periculul este întâi neînsemnat, ba încă 

ce e mai mult, prin aceea că legăturile imitate din limba străină 

par a ave în limba ce imitează un caracter original, sunt chiar mai 

atrăgătoare pentru acei cari cred că original e orice lucru nou. Cu 

timpul însă el roade cu încetul firea însăşi a limbei, făcând-o să 

treacă în stare de traducţiune a limbei imitate, şi spiritul poporului 

însuşi, suflarea ce-i dă naştere, dispare pe nesimţite. Astfeliu 

se sfarmă cu încetul, prin nimicirea formei, cuprinsul preţios din 

sufletul unui popor. 

O altă consecvenţă ce am pute trage din cercetarea de 

faţă este, că trebuie să ne dezbrăcăm de acel fals simţământ de 

patriotism şi de românism care vra şi romanizarea terminologiilor 

ştiinţifice. Noţiunile ştiinţifice fiind aceleaşi la toate popoarele ce 

le posed, ar trebui ca şi cuvintele ce le esprimă să fie aceleaşi. 

Terminologia ştiinţifică trebuie în genere împrumutată de la 

poporul la care ştiinţa corespunzătoare s-a dezvoltat. Mai ales 

trebuie a se feri de traducerea cuvintelor tehnice ale altor limbi 

prin cuvinte din viaţa comună, care traducere pare unora un mare 

avantaj; căci aceste cuvinte având în genere mai multe înţelesuri 

întunecă noţiunile clare şi simple ale ştiinţei... 

Posibilitatea comunicării cuprinsului sufletesc sub forme 

determinate de natura poporului este dar una dintre condiţiunile 

cele dintâi a fericirii indivizilor săi şi din contra, nimic nu atinge 

mai adânc şi mai dureros fiinţa omenească decât împedecarea 

acestei comunicări, decât presiunea morală ce rezultă din 

înnăduşirea dorinţei nemărginite de a revărsa cuprinsul sufletului 

său prin ameninţarea altor interese scumpe sau chiar aceea a 

existenţei sale. . Aceasta se-ntâmplă când un popor mai mare, 

mai puternic, împins de un orb fanatism naţional, arogându-şi sie 

dreptul naturei de a da naştere popoarelor, imprimă unui altuia 

limba, moravurile şi în un cuvânt viaţa sa întreagă, când sfarmă 

monumentele amintirilor sale şi sacă prin mijloace cumplite viaţa 

întreagă a sufletului său... De aceea vedem în istorie popoarele 

preferând să piară decât să-şi sacrifice de bunăvoie tezaurul 

sufletului lor, şi omenirea vede în astfeliu de faptă o glorie pentru 

victimă, o infamare pentru călău... 

Aşadar, pentru a împinge omenirea spre activitate, pentru 

a face ca indivizii să producă cu încetul ideile cărora geniile vin 

de insuflă o nouă viaţă, trebuia ca sferile de activitate a indivizilor 

să fie restrânse în jurul lor, astfeliu ca în slăbiciunea instinctului 

sau a raţiunei lor să aibă totuşi conştiinţă de ele şi să capete 

astfel impulsul spre activitate. Aceasta a prevăzut-o natura când 

a legat de individ familia, când a unit familii împreună în neamuri 

şi ginţi, şi mai cu samă când a format naţionalităţile. Legată 

de sfera naţionalităţei, a poporului, activitatea individului ia un 

impuls puternic şi concură la progresul omenirei. Importanţa, 

dar, a culturei naţionale care constituie şi mănţine sferele 

de viaţă a popoarelor este în această privinţă ce favorizează 

însuşi progresul universal...

Convingerea morală disciplinează gândirea. Totodată 

asigură sinceritatea şi adevărul, singurele izvoare ale emoţiei, 

când cuvântul poetului vibrează de convingere. Emile Faguet 

distingea, în 1907, trei categorii de artă: pentru frumos, pentru 

adevăr şi pentru bine. Cu un secol mai devreme, Goethe 

îndemna: „fă din tine însuţi o fiinţă mai nobilă, un om mai 

desăvârşit” şi atunci „se va putea oricând extrage din operele tale 

destulă instrucţie morală, şi aceasta va avea cu atât mai multă 

savoare şi preţ, cu cât îşi va ignora propria sa prezenţă şi se 

va ascunde, cu mai multă discreţie, sub o formă pur artistică”. 

Noi nu vom putea înţelege alegoriile etice din primele volume 

voiculesciene, dacă nu încercăm să aflăm ce îi datorează autorul 

poporanismului literar şi grupului din jurul revistei ieşene „Viaţa 

românească”. În 1890, inspirat din ideologia narodnicismului 

rusesc, publicistul Constantin Stere a pus bazele unei teorii 

bazate pe credinţa în unicitatea civilizaţiei rurale, autentice, 

organice, opuse urbanismului neautentic şi inorganic. Într-o 

primă serie, „Viaţa românească” a debutat la 1 martie 1906, sub 

conducerea lui C. Stere şi P. Bujor. Într-un apel „Către cititori” se 

cerea ca românii să contribuie la îmbogăţirea culturii universale 

prin lucrări cu un pronunţat caracter naţional. Ei preluau preţuirea 

tradiţiilor istorice şi folclorice şi a valorilor naţionale de la 

sămănătoriştii lui N. Iorga, de pe alte poziţii estetice. Profesorul 

Garabet Ibrăileanu, care a asigurat secretariatul de redacţie până 

în 1933, s-a afirmat de la început ca partizan al energetismului 

estetic şi al teoriei selecţiei literare, disociindu-i, de exemplu, 

de romantismul paseist sămănătorist pe O. Goga şi P. Cerna şi 

considerându-i exponenţii poporanismului realist. După cum i-a 

anexat şi pe prozatorii Duiliu Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voineşti 

şi M. Sadoveanu, atenţi la conţinutul social, moral şi estetic al 

creaţiei lor. 

Reformele sociale se realizau cu încetineală. Se legifera, dar 

nu se punea în aplicare. Abia în 1921 s-a încheiat o reformă agrară. 

Doi ani mai târziu s-a acordat votul universal. Scriitorii poporanişti 

sperau ca literatura română, „diversificată de temperamente şi 

şcoli literare”, să capete specific naţional. Provinciile româneşti 

se uniseră şi se reorganizaseră. Statul reluase legăturile 

întrerupte de război. Câmpul de creaţie se lărgea, ceea ce a dus 

la apariţia romanului modern şi a prozei moderne. Critica literară 

avea datoria să cultive gustul artistic prin opere care dezvăluiau 

dilemele sufleteşti, „viaţa de familie, munca, cinstea şi celelalte 

virtuţi” (G. Ibrăileanu). Literatura originală trebuia să militeze 

pentru unionismul lingvistic, pentru unificarea ortografiei şi 

pentru alungarea barbarismelor franţuzeşti. Scriitorii naţionali vor 

elibera energiile neamului prin descoperirea sufletului românesc 

în poezia populară veche. Întocmai în acest fel V. Voiculescu a 

vibrat în faţa detaliului etic cu o mândrie care nu a rănit pe nimeni. 

Cititorul odelor sale închinate muncii nu se simte umilit. Poetul îl 

îndeamnă, îl îmbărbătează, poetica sa analitică se adaptează 

principiilor generale. Este o lirică a fermităţii, a faptei sociale 

şi a efervescenţei civice, susţinute printr-un lexic selectat din 

chestionarele folclorice, cuvinte considerate de Vladimir Streinu 

„curiozităţi lexicale inestetice”, provincialisme „care păgubesc 

poezia”, dar de care marele scriitor nu s-a despărţit până la 

sfârşitul activităţii: nămestii, grunji, hobaie, a hui, prour, bahnă, 

padină, sivă, şivoi, clină, mişună, celar, răstav, părângă, tainiţă, 

orcan, zbătaie, nahlap, gradină, chiant, chelbaş, poturi, a se 

clădări, pripor, firidă, sombru, obadă, sterlici, postaţă, zăpuşeală, 

strujeni, lefţi, covrag, vâlnic, a boncăi, năboi, robace, cintră. 

Sau termeni derivaţi în stil personal: undiş, pojarnic, zăbavnic, 

prepuielnic, priincios, a ulma, a chefui, lănţuş, tânjitor, învârstat. 

Considerând că locul natal a lăsat asupra lui V. Voiculescu o 

amprentă uşor identificabilă, publicistul Corneliu Ştefan a alcătuit 

un posibil dicţionar toponimic. Toponimia locală ar include nu 

numai denumirea, „ci şi trena de date care-i face specificul”, 

efectul artistic. Sunt 4 nume proprii preluate din geografia locală, 

folosite toate în proza voiculesciană, adică un număr extrem 

de mic, pentru a nu submina teoria subordonării toponimice a 

autorului. Lacul Rău era o suprafaţă de apă de 1460 metri pătraţi, 

cu o adâncime maximă de 3 metri, situată între satele Bădila şi 

Cornet, în zona Ştiubeu. Cârdurile de raţe şi gâşte nu părăseau 

malurile noroioase încât apa era tot timpul tulbure, aşadar „rea 

de băut”, chiar şi pentru animale. Prin alunecări de teren (1952) 

s-au format două ochiuri de apă care au căpătat numele de Lacul 

Mic şi Lacul Mare, ambele dispărute după alte alunecări şi ploi 

îndelungate în 1985. Podul Calului era un plai întins sub pădurea 


ESEU 

ELEMENTE LOCALE ÎN LIMBAJUL ARTISTIC VOICULESCIAN 

Butnaru. Acolo se schimbau 

caii furaţi, pentru a li se pierde 

urma („Pocnet de harapnic 

scurt a detunat, / Spartă-n 

gol tăcerea ţăndări a zburat; / 

Valvârtej prin vadul nopţii trec 

năluci, / Om cu ghebă neagră, 

cai plini de clăbuci. / Hii, 

căluţii tatii, hii la drum întins. 

/ Pân-acum nimeni urma nu 

ne-a prins”). În apropiere se 

afla o vână cu apă caldă şi 

sulfuroasă, numită Izvorul 

Calului sau Izvorul Puturos. 

Un toponim preferat al lui 

Voiculescu era Valea Seacă, 

situată în Cheile Sărăţelului, 

între Dealul Pârjoleşti şi Piscul Gheorghe Postelnicu 

de Sare. Prin secolul al XIVlea, 

o parte a pădurii Ruginoasa, care creştea până în lunca 

Buzăului, a fost „pârjolită” de foc, pentru a se elibera teren agricol. 

Lipsită de izvoare, valea a fost socotită „seacă”, adică fără apă. 

Şi astăzi, fântânile se sapă la mare adâncime (20-25 de metri) 

şi nu au întotdeauna apă potabilă. O denumire locală întâlnită în 

opera voiculesciană este şi Valea Urseiului, identificată de noi pe 

malul stâng al râului Buzău, între Bădila şi Ruşavăţu, în amonte 

de Cheile Ciutei („Sarea lui Buzău” sau „Megalitele lui Muzaios” 

de care vorbeşte poetul Ion Gheorghe). Acolo ar fi fost locul de 

popas al turmelor furate, în drum spre Ţara Bârsei, turme însoţite 

de câini ciobăneşti uriaşi cât urşii. Toponimul Padina, explicat de 

C. Ştefan ca referindu-se la cunoscuta localitate din Bărăganul 

buzoian în care, după reforma agrară din 1921, pârscovenii 

primiseră pământ (în special văduvele şi orfanii de război), are 

şi un echivalent local. E un platou colinar situat deasupra satului 

Bădila, în apropierea pădurii Predeal. În nuvela „Ciobănilă”, 

cătunul Poeni aparţine de comuna Lunca-Frumoasă, localitate 

reală, în imediata vecinătate a casei părinteşti, pe valea pârâului 

Bălăneasa. Numele aşezării nu are în vedere fâşia îngustă aflată 

de o parte şi de alta a albiei, ci suprafaţa întinsă, foarte bogată 

în fânuri şi pomi fructiferi, de la Odaie, până în apropierea satului 

Trestieni. Poetul a călătorit mult. Desigur că a descoperit alte 

şi alte denumiri geografice care, prin puterea semantică, s-au 

impus în disputa lexicală cu toponimele Pârscovului. Un scriitor 

nu stabileşte aprioric inventarul numelor proprii. Acestea se cer 

folosite, se impun, după reguli de nimeni ştiute. În atare situaţie, 

e bine ca problema toponimelor voiculesciene să fie tratată cu 

prudenţă. Ca şi localizarea. 

Subdialectul muntean are o zonă centrală care include 

Bucureştiul cu împrejurimile (Târgovişte, Argeş, Ilfov, Braşov, 

Prahova) şi zone de tranziţie la limitele acestei arii. Una 

din acestea cuprinde Buzăul, Brăila şi Galaţiul, în care se 

interferează izolglose specifice subdialectelor muntean şi 

moldovean. Comparând concluziile unei anchete lingvistice 

efectuate în Pârscov de profesorul Ion Nica în anii 1970 şi 1971, 

cu vocabularul poetic voiculescian de până la „Poeme cu îngeri”, 

am descoperit particularităţi fonetice, morfologice şi lexicale 

care caracterizează zona lingvistică de tranziţie definită anterior. 

Este vorba de afereza lui a iniţial (surzesc – asurzesc, coperiş – 

acoperiş, zvârlitură – azvârlitură), prezenţa lui a final nejustificat 

(acuma – acum, acuşa – acuş, nimenea – nimeni), de trecerea 

lui a la ă şi în rădăcina cuvintelor, ca urmare a tendinţei de 

generalizare a desinenţei i pentru substantivele feminine cu 

singularul în ă (capcană – căpcăni, tânjală – tânjăli). Limbajul 

artistic voiculescian are şi particularităţi morfologice regionale, 

cum sunt construcţia acuzativului obiect direct şi a dativului 

obiect indirect cu prepoziţia la, trecerea verbelor de la conjugarea 

a II-a la conjugarea a III-a, formarea viitorului cu auxiliarul a avea 

şi iotacizarea unor forme verbale (aud –auz, cred – crez, văd – 

văz, spun – spui, să auză, să spuie). Lexicul lui V. Voiculescu a 

fost deosebit de receptiv la fondul de cuvinte conservat în aria 

lingvistică a Văii Pârscovului. Horn, hârdău, coşar, oşliv, agud, 

fălcea, ghionoaie, gresie, lubine, teleagă, coporâie, cârlană, 

mânzat, şervet, beci, bulimac, buduruş, sunt termeni întâlniţi 

în poezii, nuvele, piese de teatru, dar şi în publicistica lui V. 

Voiculescu. 

7519

MAEŞTRI 

ALECSANDRI – PROFIL EUROPEAN 

Vasile Alecsandri este incontestabil o strălucită figură a 

literaturii române. Deşi el se bucură de o mare faimă şi numele 

lui circulă larg, iar manualele de şcoală îi consacră capitole 

impozante, este adevărat că se poate ridica întrebarea dacă mai 

este totuşi suficient de gustat, chiar citit atât cât s-ar cuveni. 

Comemorarea a trei sferturi de veac de la moartea lui, care a luat 

o mare amploare în întreaga ţară, trezind fără îndoială un interes 

sporit faţă de scriitor, a scos în lumină, poate cu o oarecare 

surprindere pentru unii, nu numai importanţa lui Alecsandri, dar 

şi faptul că el este mai vibrant şi mai prezent pe plan literar în 

conştiinţa publicului larg decât s-ar fi putut crede. S-a verificat 

efectiv că Alecsandri continuă să fie un scriitor popular, în sensul 

cel mai nobil al acestui cuvânt. 

Studiile apărute cu acest prilej au subliniat ceea ce asigură 

creaţiei şi activităţii lui Alecsandri, personalităţii sale multilaterale 

un loc adevărat de seamă în dezvoltarea literaturii române şi 

chiar dezvoltarea statului român modern. Cetăţean şi patriot, el a 

fost un militant de frunte în cele mai însemnate mişcări ale epocii 

– revoluţia de 1848 şi Unirea Principatelor – contribuind pe toate 

căile, de la primii săi paşi maturi în viaţa publică, până la capătul 

zilelor sale, la răspândirea unui spirit nou, înaintat, la realizarea 

unor reforme democratice, la consolidarea pe plan diplomatic, 

european, a tuturor progreselor înfăptuite în ţara sa. 

Deşi în primul rând scriitor, rolul jucat de Alecsandri în 

dezvoltarea politică, socială şi naţională a 

României la o analiză atentă este mult mai 

însemnat decât la prima vedere. Activitatea 

sa în acest domeniu trece mai puţin 

observată atât pentru că el a evitat să fie 

ceea ce se cheamă un om politic, părăsind 

arena luptei directe de îndată ce momentele 

grele au fost depăşite, cât şi pentru că opera 

sa literară a eclipsat-o. 

Există în creaţia lui Vasile Alecsandri 

un aspect oarecum contradictoriu la prima 

vedere. Pe de o parte, opera sa este profund 

naţională, bogat alimentată din izvoarele 

limpezi şi atât de autentice ale literaturii 

populare, determinând tocmai datorită 

acestui fapt o înflorire literară generală 

în România prin întoarcerea scriitorilor 

spre zăcămintele de simţire, gândire şi 

artă din sânul poporului. Pe de altă parte, 

această creaţie aparţine unuia dintre primii 

scriitori români cunoscuţi în Europa, unei 

personalităţi (poate cea dintâi de acest fel), 

care a cunoscut în Europa, unei personalităţi 

(poate cea dintâi de acest fel), care a fost 

cu adevărat contemporană cu spiritul 

european, pe toate planurile şi în primul rând pe plan literar. 

Devenind, cum spunea el însuşi, un poet «naţional şi popular», 

legat de popor ca entitate socială şi naţională, iar de folclor ca de 

cea mai vie şi caracteristică expresie artistică a poporului, Vasile 

Alecsandri caută în creaţiile sale să răspundă necesităţilor istorice 

concrete, legate de afirmarea individualităţii poporului român, în 

vederea constituirii statului său. Dar activitatea sa, determinată 

de realităţile concrete româneşti ale momentului, era în acelaşi 

timp şi în spiritul unor tendinţe europene, ce se afirmaseră întrun 

trecut nu prea îndepărtat în apusul continentului sau chiar 

contemporane la popoarele învecinate cu ţara noastră (ruşi, 

poloni, cehi, slovaci, unguri, sârbi). Alecsandri, în fond, îndeplinea 

în ţara lui, în chip practic, ceea ce Herder făcuse teoretic în 

Germania, ceea ce se realizaseră cu aplicare la realităţile istorice 

naţionale respective Puşkin, Chopin, Mickiewicz şi atâţia alţii în 

literatura şi muzica Europei răsăritene. Un scriitor pătrunde în 

istoria ştiinţifică a literaturii universale, concepută nu numai ca 

o înşiruire de piscuri înalte, ci ca un tablou general al mişcării 

literare, nu numai prin capodoperele sale, dar şi prin locul 

dominant ce l-a ocupat într-o literatură naţională, prin înrâuririle 

ce-a determinat. Este evident că prin rolul hotărâtor ce l-a avut în 

literatura română, lui Vasile Alecsandri îi revine un loc însemnat 

G.C. Nicolescu 


în istoria literaturii europene, a literaturii universale, locul cuvenit 

înnoitorilor. În această perspectivă, care uneori ne scapă în 

mod nedrept, proporţiile creaţiei lui Vasile Alecsandri sporesc 

neaşteptat. 

Alecsandri este, la o mai atentă considerare a tipului de 

scriitor pe care-l reprezintă o mărturie că în artă marile valori 

reprezentative ale unui popor nu se pot realiza decât prin 

îmbinarea filonului autentic naţional şi popular cu spiritul înaintat 

al epocii respective. Scriitorul nostru a regăsit filonul folcloric 

pe care-l cunoscuse încă din copilărie, după cum însuşi ne 

mărturiseşte în repetate rânduri, şi pentru că împrejurările istorice 

din ţara noastră îndreptau în acel moment atenţia oamenilor 

progresişti spre ţărănime, dar şi pentru că în capitala Franţei unde 

studiase, era un interes puternic pentru literatura populară, ca 

valoare artistică şi mărturie a individualităţii naţionale. A putut-o 

afla şi simţi din culegerile lui Fauriel sau Yuk Karagici, din studiile 

şi traducerile lui Michelet şli Quinet, din muzica lui Chopin. Iată 

dar cum la temelia a tot ce este mai autentic naţional în creaţia 

lui Alecsandri, mai fertil ca urmări pentru dezvoltarea literaturii 

române moderne, se află îmbinarea fericită între ceea ce este 

popular şi naţional românesc cu ceea ce era mai modern în spiritul 

european. Aici îşi află obârşia şi izbânzile literare ale scriitorului, 

aici găsim explicaţia durabilităţii creaţiei sale, a prestigiului de 

care s-au bucurat operele sale şi el însuşi ca personalitate, nu 

numai în ţara noastră dar şi peste hotare. 

Alecsandri a fost cel dintâi scriitor 

român cu adevărat european, în sensul 

contemporaneităţii sale cu spiritul şi mişcarea 

intelectuală din Apus, fără ca aceasta să 

însemne vreo clipă nesocotirea valorilor 

naţionale. La data când Vasile Alecsandri 

devenea om de cultură, literatura, ideile, 

cultura Occidentului pătrunseseră de mult 

în ţara noastră. Dar până la generaţia lui, 

contactul cu acestea se făcea prin călători 

întâmplători, prin cărţi şi ziare, sau ceva 

mai târziu, prin dascăli străini aduşi pentru 

odraslele lor de familiile cu mare stare. Este 

adevărat, că în câteva cazuri, rare de tot, 

unii scriitori studiaseră în străinătate. 

Alecsandri face parte din prima 

generaţie de tineri, care pleacă la studii în 

străinătate, chemaţi de o profundă nevoie 

interioară de înnoire pe toate planurile a 

propriilor concepţii şi de transformare a ţării 

lor. Este interesant de observat că bivalenţa 

formaţiei sale – împletirea filonului autentic 

popular cu spiritul înaintat european – este 

pregătită încă din copilărie. Primelor legături 

spontane cu folclorul, prin basmele ce i le spunea « manca », 

primelor învăţături primite de la un dascăl transilvănean, autor 

al unei gramatici româno-franceze, dar şi purtător înflăcărat al 

credinţelor patriotice ale şcolii ardelene, li se adaugă şase ani de 

studii în pensionul ieşean al francezului Victor Cuènin, fost ostaş 

al armatei napoleoniene şi propovăduitor al idealurilor revoluţiei 

franceze. Cu această pregătire incipientă, copilandrul Alecsandri 

pleacă la Paris în 1834 unde va rămâne la învăţătură până în 

1839. Această pregătire explică direcţiile ulterioarei formări ale lui 

Alecsandri, surprinzătoarei sale supleţe spirituale, remarcabilei 

sale virtuozităţi de a sintetiza spiritul popular autohton cu 

cel modern, european. Această pregătire a făcut ca tânărul 

Alecsandri să se întâlnească cu Europa contemporană lui fără să 

se sperie de noile realităţi cum se întâmplase cu Dinicu Golescu 

– ba dimpotrivă învăţând din fiecare lucru şi ştiind ce anume să-şi 

însuşească dar şi fără să trădeze autenticitatea fiinţei naţionale. 

În permanent contact cu ultimele idei, cu ultimele spectacole, 

cu ultimele cărţi şi reviste străine şi îndeosebi franceze, el n-a 

devenit niciodată – cum au încercat câteodată unii să insinueze 

– un «franţuzit». A fost un om al epocii sale care s-a ridicat la 

nivelul ideilor celor mai înainte, rămânând în permanenţă legat 

de pământul patriei sale. 


Un poet al 

emoţiei tragice, 

protagonistul 

unei experienţe 

iniţiatice originale 

în lirica noastră 

este Ion Stratan. 

Citindu-i cărţile, ai 

deodată revelaţia 

că ai făcut, 

dimpreună cu 

Ionel Bota autorul, o altfel de 

lectură libertăţii, un 

simultan de omenesc şi melancolie a fiinţeieveniment. 

În lirica sa, intropatia e suferinţă 

disimulată, visul – o gramatică a sinelui bricolat 

de realul exponenţial. Cumva, o ieşire la viaţă a 

omului interior, pe scena unde vor fi ghilotinate 

jocurile memoriei. 

În 1990, Ion Stratan apărea cu 

Lumină de la foc (Bucureşti, Editura Cartea 

Românească, 1990, 140 p., lector fiindu-i 

Mircea Ciobanu iar tehnoredactor Gh. 

Chiru, coperta realizând-o Dan Stanciu), o 

carte în care până şi germinaţia memoriei 

tragism este. Un imagism de energii estetice 

invadează încăperile poemului, sentimentul 

este domesticit până la convertirea în credinţa 

de a re-construi, nostalgia maladivă cheamă 

la un sfat al imensităţii spiritul timpului: „Eram 

singuratic şi-n nori nici o voce/Nu-ncuviinţase 

schimbarea atroce/Şi-adaug, cu ultimul 

capăt de aţă/Că totul făcusem să-l las doar 

în viaţă/Pe şarpele care conştiinţa să-mi 

schimbe/Cu-a lui ca pe serii de ieftine timbre/ 

Cercase în vocea şerpaşului meu/Cu care 

sunt una în umbre de hău (…)” (alpiniştii 

neantului, p. 133) Nu avem nimic din febra deconstructivă 

optzecistă, geografia expansivă 

este domeniul de proiecte al unui eu surd, 

altminteri, la vocile altor ispitiri. Dar nici nu 

poţi reduce la teme comune opera acestui 

lunedist remarcabil. Ion Stratan vieţuieşt în 

macropoemia, ţara melanjului dintre utopia 

reactivată ţi dezlînţuirile generalităţii despre 

care, în manuscrise, Eminescu spunea că 

ne coropeşte fiinţa şi idealurile. Poetul nostru 

este, însă, un „exorcizator”, în drama timpului 

poza sa etic-ideatică e a titanidului care-şi 

maschează vulnerabilităţile în convertirile 

materiei: „Pasărea s-a lovit de tăria cerului// 

priveam râul şi deodată râul/s-a grîbit//singur/ 

între Apele de deasupra cerului/şi Apele de 

sub pământ” (desfacerea, p. 81) 

În jocul de oglinzi, saţiul poemului 

LECTOR 

Coridorul dintre lumi. Despre poezia lui Ion Stratan 

rămâne, la Ion Stratan, lumina, traseul 

maternităţii cosmice. Decorul acestei liric este, 

deci, unul de re-editare a evanescenţelor, 

armătura luminiscentă o ipostază auratică 

dinamizând metafora. Timpul-miraj se 

pietrifică, rămâne o relicvă în jocurle memoriei, 

eul liric pare acum acel homo duplex invocând 

noua ordine, ţara ilusia, focul, extincţia tragicmelancoliei. 

Imensitatea e magazinul, magazia, 

depozitarul exhibiţiilor vinovate, voinţa de a trăi 

între simboluri. Iar asumarea acestei insolite 

narcoze înseamnă chiar poemul, derularea 

lui ca un discurs în contrapunct: „cu mare 

sfială bat la uşa fragilă/făcută de vânturi, 

făcută de milă/preamagazinului care încape/ 

în linguriţa unei hârtoape/bat fără zgomot la 

uşa din sticlă/din apă din aer din sunet dearipă/să-ntreb 

pe la unu dacî-au adus/ dacă 

ţin, dacă e dacă îs/despre Muntele-munte al 

munţilor munte/imagine unică a sute mărunte/ 

înmunţitoare, munţişori, de-nmunţit/imagine 

unică fără sfârşit/să-ntreb despre Munteimago, 

mandala de care îmi spuse-o Marie 

Magdală/dezprăfuind neatent o sandală (…)” 

(magazinul de timp, p. 127) 

Unda lirică, în poemul stratanian, e 

însoţită pentru marele şoc de dechronizare, 

evacuarea timpului din imaginea succesivă. 

Realitatea devine, mai degrabă, modelul 

mental de esenţializare autonomă a „replicilor” 

materiei. Şi, totuşi, atmosfera vesperală 

maschează un ritm interior, al mişcării şi al 

jocului elementelor. Aici, în poezia lui Ion 

Stratan, indeterminarea este dislocare. Eul 

scriptor e un desperado chiar dacă ţinta 

lui (una din ele) nu este lumea insolită, ci 

etapa necesară, popasul convenţional în 

lumea profană. Pe acest coridor dintre lumi 

se întâmplă rătăcirile iniţiatice, poetul fiind 

armatorul călătoriei, un regenerator: „Iar 

tavanul răsfrânt se strângea în ceaşca/defilată 

cu văi şi canioane ce împăiu/galeriile, jupuiau 

femeile lui Manet/aruncau serpentinele 

discului, însingurând/caseta verde cu 

arme oarbe de duel. Cât ochii/deveniseră 

transparenţi, prin care se vedeau/amintirile 

îtunescente prin geamuri cu o dungă metalică 

luminându-le pe ele. Şi-n/ochii tăi te zăreai tu, 

îmbrăcată-n/năvoade, eşarfe peste sute de 

kilometri, tresărite/cu fantome de ceasuri la 

momentele fixe pe care/se-nvârteşte secunda. 

Ninge de mine şi de sine/prin care se văd 

iliace, destine, ninge, pe urmă/se sparg ceştile 

oale, şi gata şi fulgi, ceşti/stelate, concrete, 

reale.” (desfacerea, p. 8) 

POMUL COPT ŞI OMUL BUN 

Degeaba îmi merge pana la scris, dacă nu ştiu să fac o pană la maşină! Ieri mergeam pe 

minunata şi fascinanta autostradă Strâmbeni – Corbeanca, nu cu mai mult de 40 de km la oră, deşi 

nu erau restricţii de viteză. Poate doar pentru că drumul naţional era ca-n palmă. Adică... brăzdat, 

cu bătături, plin de zbârcituri şi denivelări, o mândrie pentru întreaga Românie, odată ce ne face 

(şi prin asta), unici în Europa. 

Traseul, m-am gândit eu, s-ar fi tânguit, dacă ar fi vorbit, la modul: „Sunt prost de dau în 

gropi!” La un moment (nefericit) dat, am accelerat. O groapă, cam de înălţimea lui Boc, mi-a 

dislocat umărul din stânga şi proteza din gură. În dreapta, soţiei i s-a declanşat dispozitivul oral de 

foc automat şi scos flăcări. Din spate, soacră-mea m-a jignit: „Poetule! Scriitoraş de doi bani!” Cum 

să le fac să tacă? E ca şi cum ai încerca să baţi un cui în perete, cu un burete... 

M-am opărit şi m-am oprit, proptit de un pom. Evident, copt. Pomul copt şi omul...bum! 

A venit, după nici trei ore, un echipaj de la Poliţia rutieră care, paradoxal, m-a recunoscut. 

„Aaa, dumneata eşti! Marele scriitor de satiră şi umor A. G. ! Ce onoare! Vrei să te scoatem din şanţ, 

nu?...Ia mai spune pe aia cu poliţistul, care era aşa de prost, că şi-au dat şi colegii lui seama!” Apoi m-au 

îndemnat să mai scriu, până revin ei, că au o urgenţă, cu două maşini străine, pline de blonde, care s-au 

dat pe spate... 

Stau şi acum, cu maşina scrum, la margine de drum, pomul copt şi omul bun. Şi invers. Şi jur să nu 

mai scriu nici măcar un vers! 


Nucleul pasionărilor, al adoraţiilor 

acestei poezii rămâne antimitologia. Prin 

atitudine se vindecă „răni” vechi, melancolia 

se păstrează în tonalităţile acelui recurs la 

simplitatea provocatoare, în topos-ul poemului 

seducţiile ţin de perceptivism resentimentar. 

În registrul propriei discursivităţi, poezia lui 

Ion Stratan aparţine hoinarului post-modern 

care, în jemanfişismul său, ştie că nu poate 

distruge „misterele” cotidianului dar le poate reinventa. 

Chiar frumuseţea poate fi inventată ca 

melancolie vinovată. De aceea, oricărui curent, 

oricărui stil i-ar aparţine, un poem este protejat 

de aura magică a propriei amintiri despre 

sine. Iar amintirea trebuie povestită. În acest 

teren de joc este autorul un veritabil ideolog al 

visurilor sale: „ea mi s-a arătat dincolo/de vis, 

pe o sticlă sensibilă/ printr-o batistă de s’nge 

mi-a/arătat soarele, răurile şi cerul/cu cineva 

sunt pe norul şarg/care vede pentru mine, 

care/merge pentru mine, care tace/pentru 

mine,/care crede pentru/mine şi am rămas 

aplecat/peste inimă cu gust de leşie/pentru tot 

ce-a fost pastel vreodată.” (pastel, p. 33) 

Rostirea fiinţei dobândeşte tonalităţi 

elegiac-grave. În Cimitirul de maşini, simboluri 

vitaliste sunt demolate, devin reversive. 

Avem un onirism speculat ca şi cum e lansat 

avertismentul că nu intrăm în lume, trăind, ci 

într-o altfel de carte a ratării: „(…) O linie era 

totul. Acul vitezometrului/în linie cu bricheta, 

clapa radiatorului/în linie cu scala radioului. 

Totul în linie -/el înuşi era o linie, frântă la 

mijloc,/tăind aerul dimineţii cu faţa osoasă (…)” 

(cimitirul de maşini, p. 44) O ars dolores evocă 

nou cale, poezia şi noua retorică a adevărului: 

re-semantizarea. Autorul ne îmbie la o lecţie 

textualistă. Nu există, spuneam şi mai sus, 

teme esenţiale în creaţia lui Ion Stratan. Există, 

însă, o temă a răsfăţului în cuvinte, un răsfăţrevelaţie 

asemuit cu obsesia identităţii. Cortina 

se ridică, spectacolul începe: „Sunt atât de 

fragilă la chip/încît marmora mi se pare nisip./ 

Sunt atât de a cerului, vântului/Parcă-aş fi 

întruparea cuvântului/Sunt atât de filigranată/ 

Precum pe poteca de pe prundul mării/O 

singură fată.” (poesia, p. 29) 

Cu un bogat substrat metafizic, poezia lui 

Ion Stratan investighează una din modalităţile 

liricii optzeciste de arhitecturare a cotidianului 

prin melanjul discursului autoexaminator şi 

realul fracturat. Autorul acesta, în fapt, a fost 

cel mai eliberat de convenţii dintre toţi colegii 

de promoţie literară. 

Ananie 

Gagniuc 

7521

REMEMBER 

Amintiri din războiul 

de la 1877 

V. Vereşaghin 


Când bombele cădeau în valuri era foarte interesant de 

văzut cum o ţâşnitură de apă se ridica în aer până la o mare 

înălţime. 

Când văzui pe cea dintâi trecând, încercai un simţământ 

destul de straniu şi mă gândii: „acum locul, pe care mă aflu în 

picioare, are să fie lovit, iar eu voi fi trântit jos şi aruncat în apă şi 

nimeni nu va şti ce s-a făcut cu mine. 

Turcii azvârliră cincizeci de boabe şi se opriră. Rezultatul 

bombardării fu curat zero. 

- Dar unde erai dumneata?... mă întrebară apoi. Cum ai 

putut lăsa să-ţi scape prilejul de a vedea o privelişte atât de 

interesantă şi care se dădea pe degeaba? 

- O, am văzut-o mai bine decât dumneavoastră , deoarece 

am tot timpul pe vasul acesta!, răspunsei eu. 

- Cu neputinţă!... strigară cu toţii într-un glas. 

- Să mergem să vedem ce stricăciuni au făcut!, zise 

Skobeleff . 

Ne duseserăm pe puntea vaselor şi cercetarăm stricăciunile 

survenite, însă spre regretul nostru nu mai găsirăm căţeluşii. Le 

fusese oare frică, se duseră să se ascundă târâş, ori căzuseră 

în apă?... 

Însă am fost întâmpinaţi cu rezervă, neprimind răspunsuri 

pentru întrebările mele. Câţiva inşi refuzară să-mi acorde atenţie, 

socotind purtarea mea drept o lăudăroşenie. 

Nimănui nu-i trecu prin minte că întrebările puse 

erau chiar ţinta faptei mele. Dacă-aş fi avut la 

mine cutia de culori, aş fi zugrăvit câteva izbucniri. 

Tabăra aşeză străji de-a lungul Dunării, 

la o mare depărtare. Pe latura stângă la Malul 

Roş era tabăra cazacilor de Don sub Orlof. În 

centru, care se întindea până la satul Malul de 

Jos, cazacii din Cuban, apoi, mai încolo, până 

la Petroşani, Oseţii. M-am dus călare până la 

cazacii la Malu Roş; ei îşi întruchipaseră aici un 

turn de strajă model. Turcii, furioşi, deschiseră 

focul asupra cazacilor, ceea ce supără foarte mult 

pe Orlof. Bombele, căzute printre cai, îi speriau, 

punându-i pe fugă şi nemaiputând fi prinşi. 

Cazacii încercară să răspundă cu tunurile 

lor mici de câmp, dar renunţaseră spre a nu se 

face de râs. 

Au început să-şi construiască bateriile 

lângă Giurgiu iar eu m-am dus cu cei doi 

Skobeleff pentru a cerceta lucrările. Bătrânul 

Skobeleff îl atenţionă pe ofiţerul de geniu că 

făcea îmbrăcămintea tăpşanului prea subţire. 

Tânărul ofiţer, cu aerul unui fante şi care ne lăudase 

construcţia, răspunse: 

- E destul de groasă pentru nişte turci, Excelenţă! 

Ceva mai departe de oraş, în cel dintâi sat, Slobozia, se 

întruchipa altă baterie cu tunuri de asediu, care, după cât se 

părea, aveau o bătaie de vreo zece kilometri. Aici lucra neobositul 

colonel Plucinski. 

Orăşelul Giurgiu nu suferise nicio schimbare decât doar că 

domnea ici şi colo mai multă mişcare ca de obicei. Cea mai mare 

parte dintre locuitori au fost de bună seamă alungaţi de teama 

bombardării; îndeosebi, casele aşezate aproape de ţărm erau 

goale. Înăuntrul oraşului însă, pe pieţe şi pe uliţă, oamenii erau 

puzderie, iar afacerile foarte însufleţite. Hanurile şi oţelurile erau 

pline de ofiţeri, care făceau chefuri, unii singuri, alţii în grupuri, 

unii cu femei, alţii numai ei între ei. Petrecerile lor nu rămâneau 

totdeauna în marginile bunei-cuviinţe. Într-o seară, pe când 

intram într-un han cu Skobeleff şi alţi ofiţeri, spre a lua masa 

de seară, am găsit pe mai mulţi ofiţeri, într-o stare de beţie şi 

de dezmăţ; unii îşi scoase acolo săbiile şi chipiurile, alţii tunicile 

pentru a le împodobi pe cuconiţele care beau împreună cu ei. Şi 

asta se petrecea în sala cea mare!… 

Ofiţerii cei mai tineri din tabăra noastră, de care am mai 

pomenit se duceau frecvent la o anumită grădină, unde erau 

atraşi de nurii tinerelor domnişoare care cântau solo şi la harpă; 


aceştia povesteau adesea despre escapadele lor într-un astfel 

de loc. De aceea, bătrânul Skobeleff, temându-se să nu-l ia 

lumea la ochi, vizitând şi el grădina, se hotărî să fie prudent şi 

să inspecteze pe furiş locul. Se strecură de a lungul zidului şi se 

uită printr-o gaură a gardului. Dar pentru aceasta, îşi atrase ironii 

bine meritate. 

În Bucureşti, Skobeleff cel tânăr mă prezentă domnului Mac 

Gahan, corespondentul binecunoscut al ziarului Daily-New. Ceva 

mai târziu, la Giurgiu, întâlnii pe domnul Forbes, care avea de 

făcut o destăinuire statului major al batalionului. Eram singur care 

vorbea limba engleză, de aceea aveam rolul de tălmaci şi mă sili 

să micşorez răceala prea mare cu care am fost primit atât de el 

cât şi întrebările lui. Spre a mă scuti de neîncrederea mea faţă 

de „trădătorul de englez”, mă feream să stau de vorbă cu domnul 

Forbes când se întâmpla să ne întâlnim. Trebuie să mărturisesc 

însă că sarcina mea era anevoioasă, deoarece se vedea că el 

simte neîncrederea obştească ce-i atrăgea naţionalitatea lui şi-şi 

dădea toată silinţa să se facă cât mai plăcut. 

Ofiţerul care comanda divizia, locuia pe malul fluviului 

într-o căsuţă, unde ne adunam în fiece zi seara la masă. Aici 

ne întâlneam cu prinţul Ţertelef, fost secretar de ambasadă 

la Constantinopol, care intră întră în regimentul de Kuban ca 

uriadnic – subofiţer – şi era atunci de serviciu în batalionul lui 

Skobeleff. 

Tânărul Mihail Skobeleff, care era şef de stat-major al 

batalionului, se întâlnea numai arareori cu noi, de oarece îşi 

petrecea mai tot timpul la Bucureşti. Aici era reţinut mai ales de 

femeile din toate neamurile, care dădeau năvală din toată Europa. 

Serbările şi petrecerile formau o privelişte vrednică de văzut în 

oraşul acesta. De la locotenentul, care avea pentru întâia oară 

trei sute de ruble în buzunar, până la intendenţii, care le cheltuiau 

cu zecile de mii dintr-o dată, toţi îşi dădeau pe faţă firea lor slavă, 

toţi făceau gălăgie, mâncau şi beau – dar mai ales beau. 

Mihail Skobeleff n-avea pe vremea asta măcar un gologan 

în buzunar, aşa încât era aplecat a-şi face rost de parale de la 

cine putea, dar mai ales de la tatăl său, care nu 

era însă tocmai darnic. 

Într-o zi, Skobeleff ceru ceva bani de la 

bătrân, care-i trimise patru napoleoni de aur. Fiusău 

îşi pierdu firea: 

- Cum?, striga el în culmea furiei. Dar eu şi 

unui servitor îi dau mai mult!… 

E adevărat că în epoca aceasta de veselie 

nici cea mai mare sumă nu i-ar fi ajuns. 

Mă plimbam adesea cu bătrânul Skobeleff 

pe bulevardele oraşului. 

- Hai să vedem un spion!... îmi spuse el 

într-o zi. 

Ne aşezasem pe o bancă în faţa unei case 

în care intrase colonelul Parentoff împreună cu 

aghiotantul comandantului şef. Înaintea uşii erau 

de gardă soldaţi: doi la dreapta, doi la stânga. Neam 

aşezat câteva clipe, după care mă pregăteam 

să mă duc pentru a privi la judecată, însă 

Skobeleff mă opri. 

Când cei doi ieşiră în sfârşit afară, spionul 

mergea înaintea lor, cu mâinile în buzunarele 

hainei, ca şi cum lucrul nu-l privea pe dânsul de oarece se simţea 

nevinovat. La vederea soldaţilor însă, păru că înţelege că era 

într-adevăr un spion, în timp ce cobora scările. 

Era un oarecare baron K. Nu ştiu dacă era într-adevăr un 

spion, însă se găsise fără îndoială documente compromiţătoare 

şi astfel trimis în Siberia. Cu toate acestea, după două luni i se 

dădu voie să se întoarcă. 

Spionul 

Înainte de plecarea mea la Paris, întâlnisem în tabăra cea 

mare pe locotenentul Skridolf din straja de apă. Era gata să facă 

o recunoaştere pe Dunăre şi mă invită la Malul de Jos, unde era 

poposită pentru divizia de Dunăre a străjii de apă. Îmi spuse că 

avea de gând să atace un cuirasat turc cu unul din torpiloarele lui 

şi-mi propusese să-l însoţesc. Tocmai asta doream şi eu; îi cerui 

însă cuvântul său de cinste că are să mă facă să văd o izbucnire. 

Nu puteam să scap un prilej aşa de rar. 

La câteva zile după întoarcerea mea la Giurgiu, am 

vizitat pe ofiţerii de marină care locuiau într-un sat la o oarecare 

depărtare de fluviu, deoarece dinamita şi piroxilina, cu care se 

încarcă torpilele, trebuiau puse la adăpost, cât mai departe cu 

putinţă de focul turcilor. 


Evadare 

Nina 

Nicula 

Am visat cai negri 

alergând 

Pe drumuri bătătorite, 

din lut crăpat, 

Printre lanuri verzi de 

porumb 

Pe unde doar umbreau 

călcat! 

Trăgeau după ei o cutie de lemn, 

Un fel de cufăr pentru zestre… 

În noapte necheza un refren, 

Luna urca peste creste! 

Mânam sălbatică spre nicăieri, 

Să-mi împrăştii trecutul pe câmp, 

Să nu am nici un punct de reper, 

Să nu-l găsesc niciunde, nicicând! 

Mă trezesc, mă întreb cine sunt, 

Mă caut în ziua de ieri, obsesiv! 

Muguri încolţesc în gând, 

Sunt ruptă de trecut, definitiv! 

Ultimul capitol 

Cerul a crăpat, 

Scăpând ninsoarea peste asfinţit! 

Lumina a început să orbească 

Şi vântul s-a dezlănţuit! 

DEBUT 

O melodie, în surdină, ascult… 

Sunt doar un spectator pasiv, 

Blocată iremediabil într-un gând 

Ce se curbează, obosit de timp! 

Pun pe mine o haină la întâmplare. 

Ies! Să scap puţin din trup! 

Mototolesc zăpada între palme, 

O modelez cu atâta sârg 

Şi o arunc spre cer, în vânt, 

Să-mi şteargă el amprenta obosită! 

Urmele ce s-au zbătut, 

Să le îngheţe, să le-ascundă! 

Absolut 

Vreau să-ţi spun că-mi lipseşti 

Ca zăpezile ce se lasă aşteptate 

În nopţile reci şi pustii 

Din iernile lungi şi uscate… 

Vreau să-ţi spun că te caut, 

Rătăcită în timp printre secunde 

Şi nu ştiu unde te-am pierdut 

Sau unde cerul te ascunde! 

Vreau să-ţi spun că-mi e dor! 

Mi-e dor să uit de toate… 

Doar cu tine să rămân 

Şi luna, ce răsună în noapte! 

Vreau să-ţi spun că te iubesc! 

Restul e tăcere… 

Căutare fără rost… 

Şi dor fără durere! 

Toamna din 

oglinda mea 

POEZIE 

IONELA 

DOBRE 

Plină-i toamna, de 

parfum, cu cerceii ei 

din struguri! 

Colieru-i din 

castane mai 

aprinde-n inimi, 

ruguri. 

Şi-a luat rochia de 

frunze, decorată-n stilul ei 

Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. 

Are paşii măsuraţi şi privirile blajine. 

Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, 

la mine! 

Frunză ruginie 

Frunză, frunză ruginie, cine dorul tău îl 

ştie, 

Înţelege de ce pleci pe ape şi pe poteci! 

Frunză, ruginie doamnă, vine-n zborul 

tău o toamnă 

Mănoasă şi generoasă şi se 

cuibăreşte-n casă! 

Pică-n zborul tău alene, vara, adormind 

pe gene. 

Pică visele brumate, la pământ, 

înspăimântate! 

Corn de timp vrăjit 

Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca 

un gând! 

Mi-a păstrat soarele-n casă şi-amintirile 

pe rând. 

Cu lumina-i de poveste, mă-nconjoară 

braţul ei. 

Luminoasă toamnă este peste suflet şi 

pe-alei! 

Toamna asta-i minunată, generoasă 

peste poate, 

Cu vinul, mustind pe masă, jubilând 

printre bucate! 

Şi-n poiana toamnei noastre, 

prefăcută-n primăvară, 

Suntem regii către care, ploi de stele iar 

coboară. 

Visele se cern, fantastic, dintr-un corn 

de timp vrăjit 

Ca o veste minunată pe pământul 

înflorit. 

Sufletele cântă iară, melodii de mult 

uitate 

Şi amurgul-sur coboară, legănând 

acestea toate. 


MIHAI 

MERTICARU 

BEŢIE 

APOCALIPTICĂ 

prin posada 

întunericului de bazalt 

se strecoară caravana 

cu spaime 

tristeţea pietrei 

veghează 

arhipelagul dezastrelor 

din marea blestemelor 

un fluviu de oase 

inundă planeta dezmembrată 

herghelii de stranietăţi galopează 

pe pajiştea cu fulgere 

noaptea mânjeşte ruinele cu păcură 

şi înceţoşează ultimele gânduri 

neguri canibale 

moloz şi zgură 

cenuşă şi zaţ 

viermi şi pecingine 

lepră şi ciumă 

malaxoare şi abatoare 

rugina detronează lumina 

se dezlănţuie orgia… 

DEPĂRTĂRI 

privind prin vitraliile secundei 

din tranşeele tristeţii 

vezi herghelii de iluzii decapitate 

nebucuriile 

gloanţe oarbe pe la urechile nimicului 

tablă a înmulţirii punctului zero 

lecţie de geometrie a răbdării 

în tine e atâta luciditate 

câte otrăvuri s-au sedimentat 

pe cumpăna putredă 

dintre milenii 

grădini vestejite de dor 

roua de pe iarba înţelepciunii 

nu se usucă niciodată 

ce capodoperă de absurd 

când se dezlănţuie iarna 

din noi! 

două umbre îmbrăţişate 

două afişe 

pentru eternitate… 

7523

REPORTAJ 

SANCTUARE ŞI TEMPLE ÎN GRECIA ANTICĂ 

Despre etimologia 

cuvântului templu, aflăm că în 

greaca veche ὁ ναός, /ho NAOS 

se traduce prin “locuinţă”, în limba 

latină este templum. Templul a fost 

un edificiu sacru în care se oficia 

serviciul religios, închinat zeului ce 

era divinizat şi adorat de anumite 

popoare antice, printre care şi 

grecii. La început, sacrificiile şi 

ritualurile în cinstea zeilor aveau 

loc în afara templului. Templul 

putea reprezenta şi un depozit 

votiv. Până prin secolul al IX-lea 

î.Hr. Grecii construiau temple din 

cărămizi suprapuse din lut, apoi, 

odată pătrunse în arta elenă, ordinele dorice, corintice şi ionice au 

revoluţionat arhitectura greacă. 

Sanctuarul reprezintă partea sacră a templului, fiind cunoscut 

şi sub numele de altar şi fiind interzis 

profanilor. Sanctuarul este un loc de cul; în limba greacă fiind 

numit naos sau sanctuarium în latină. 

O să începem cu templul zeiţei Aphaia/Ἀθαία construit special 

pentru această divinitate, aflat în Attica, pe insula Aegina, la 30 de 

km de Atena. 

Sub hegemonia ateniană, zeiţa Aphaia a fost identificată cu 

Pallas Atena, Artemis sau Britomartis. Templul a fost construit în 

secolul al VI-lea î.Hr. pe locul unui alt templu vechi, care a fost distrus 

la sfârşitul aceluiaşi secol; rămăşiţele fiind îngropate în pământ pentru 

conservare. Pausanias a fost cel care a menţionat pentru prima dată 

în operele sale 

despre templul 

zeiţei Aphaia, în 

secolul al II-lea 

d.Hr. Sanctuarul 

dedicat zeiţei 

Aphaia a fost ridicat 

în vârful unei coline 

de aproximativ 160 

m, în partea de 

Nord-Est a insulei 

Aegina Templul de 

la Didyma/Δίδυμα 

a fost un templu 

ionian închinat 

zeului Apollo, situat în oraşul din zilele noastre numit Didim, în Vestul 

Turciei, pe coasta mării Egee. 

În vechea Ionie a fost întrecut ca mărime şi splendoare doar 

de templul Heraion de pe insula Samos şi templul Artemisei din Efes. 

În prezent, acest templu se află printre cele mai bine conservate 

temple din perioada antică, fiind vizitat de zeci de mii de turişti anual. 

Templul a fost construit în jurul anului 300 î.Hr. pe locul unui alt templu 

vechi, de secolul VI i.Hr. Numit se pare Didymaion, fiind înconjurat 

de două şiruri de coloane, care pornesc ca două aripi spre dreapta şi 

stânga lui. Aceste coloane înconjurau o cameră sacră, ce adăpostea 

statuia marelui zeu Apollo. Coloanele sunt în stilul ionic şi au 19.5 m 

înălţime, înfăţişându- ne grandoarea pe care acest templu sfânt o 

avea acum mai bine de două mii de ani. Pausanias de asemenea a 

vizitat templul, iar Pliniu cel Bătrân a scris despre el. 

Un alt templu al lui Apollo se află la Delphi (sau Delfi), fiind 

Dragnea Mihai 


localizat în partea centrală a Greciei, la nord de Golful Corintului. 

Numele de Delphois/δελφύς-delphus înseamnă “uter” şi reprezintă 

un vechi epitet al Mamei Mari (Terra Mater) sau Gaia ce simbolizează 

femininul pământ. 

În această locaţie se află un întreg complex spiritual; originile 

acestui complex fiind pre-elene (pelasge). Mnaseas din Patras, 

discipolul lui Eratosthene, ne spune că locuitorii din Delphi erau de 

naţionalitate Hiperborei (fragment făcând parte din Istoria grecilor III 

pag. 153 frag. 24.) Clearch din Soli, discipolul lui Aristotel, ne spune 

că Leto (Latona), după ce a născut pe Apollo şi Artemis (Diana) 

a venit la Delphi. (Istoria grecilor Ed. Dodot II pag. 318, frag. 46) 

Locuitorii din Delphi adresau în fiecare an rugăciuni lui Apolo, că zeul 

să vină în timpul verii de la hiperborei la ei. (Prefer, Griech Myth I 

1854 pag. 157-158). 

O altă legendă ne spune că Apollo, dorind să se răzbune pe 

odiosul Python 

pentru răul pricinuit 

de acesta mamei 

sale Leto, îl caută 

pe Python, îl 

găseşte, urmând 

apoi să-l ucide cu 

săgeţile lui care 

nu ratau niciodată 

ţinta. Apoi Apollo 

îngropă cadavrul 

lui Python în locul 

unde se află oraşul 

sfânt Delfi, punând 

acolo temelia unui 

altar şi al unui oracol, pentru a profeţi oamenilor dorinţele tatălui său, 

Zeus. Cum zări pe mare nişte marinari cretani, Apollo se duse pe 

vasul acestora însărcinându-i pe marinari să aibe grijă de oracolul din 

Delfi. Despre aceştia se spune că au fost primii preoţi ai oracolului. 

Un alt mare templu dedicat zeului Apollo se afla în Arcadia, la 

Bassae, fiind cunoscut şi sub numele de “Templu lui Apollo Epicurius”. 

Construcţia lui se situează la jumătatea secolului 5 i.Hr. Templu a 

fost dedicat lui Apollo Epikourios (Apollo Ajutătorul) şi a fost construit 

de arhitectul Iktinos. Pausanias a menţionat acest templu în scrierile 

sale. În prezent face parte din patrimoniul mondial UNESCO. 

Templul lui Zeus din Olympia se afla în partea de Vest a 

Peloponezului, în regiunea unde aveau loc jocurile olimpice în 

perioada clasică, comparabile cu jocurile Piţiene ţinute la Delphi. 

Aici se afla o statuie imensă ce reprezenta pe Zeus, construită 

din fildeş şi aur şi făcând parte din Cele Şapte Minuni ale Lumii, 

operă a marelui meşter Phidias. Se spune că statuia a fost găzduită 

la început în atelierul lui Phidias unde a fost creată, urmând ca acel 

atelier să fie transformat în templu. 

Săpăturile din jurul templului efectuate de către arheologii 

germani la sfârşitul secolului XIX au ajutat şi la descoperirea statuii lui 

Hermes de Praxiteles şi a stadionului, unde se desfăşurau întrecerile 

sportive. Acest sit a fost înscris în 1989 pe lista patrimoniului mondial 

UNESCO. 

Templul zeiţei dragostei Afrodita (Venus la romani) se află în 

oraşul antic Aphrodisias, în Asia Minor (Vestul Turciei de azi). 

Marele Templu Olimpian (Olympieion) al lui Zeus (Ναός ηου 

Ολυμπίου Διός) se află în centrul oraşului Atena. 

Construcţia acestui templu începe în secolul al VI-lea î.Hr. În 

timpul tiraniei ateniene, fiind terminat în timpul împăratului roman 

Adrian, în secolul al II-lea d.Hr. Durata lui nu a fost foarte mare, în 

următorul secol fiind distrus de o invazie barbară, lăsând în urmă 

doar ruine. Templul este localizat la aproximativ 500 m Sud-Est de 

î

Acropolis fiind construit în stilul corintic. 

Un alt mare templu al antichităţii a fost dedicate zeiţei Artemis 

(Diana la romani, Artume la etrusci, probabil Bendis la traci). Aceasta 

era sora zeului Apollo. Templul zeiţei se numea Artemision, (latină 

Artemisium), şi se află în faimosul oraş Efes din Vestul Turciei, la 

50 km sud de oraşul Izmir. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr, 

perioadă când oraşul Efes se afla sub Imperiul Ahemenid, făcând 

parte din Cele Şapte Minuni ale Lumii. 

Se spune că 

durata construcţiei 

a fost de 120 de 

ani. Clădirea avea 

51 m lăţime şi 

105 m lungime. 

Acoperişul era 

susţinut de 127 

coloane, fiecare 

măsurând 18 

m înălţime. În 

interiorul acestui 

templu se afla 

statuia zeiţei 

Artemis, înaltă 

de 2 m, fiind 

acoperită cu aur 

masiv şi argint. 

Philon, un mare 

architect atenian, a spus despre templu: 

„Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din 

Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, 

piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au 

dispărut ca în ceaţă.” 

La 22 iulie 356 i.Hr., templul a ars într-un incendiu. Se spune 

că un om numit Herostratus a aprins focul, urmând a-şi pierde viaţi 

în incendiu. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice şi 

pline de învăţături din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de 

semenii săi, însă în dorinţa de a se menţine în conştiinţa oamenilor 

şi în istorie, comite această crimă. De aici a luat naştere expresia 

„Slavă lui Herostrate”. O legendă ne spune că în noaptea în care 

templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea 

ocupată cu naşterea lui şi nu a avut grijă de templu. În 356 templul 

a fost reconstruit de către cetăţenii oraşului Efes, dar a fost dărmat 

odată cu apariţia creştinismului. 

Ne întoarcem din 

nou în Atena unde avem 

templul Atenei Nike, aflat pe 

Acropolis, fiind cel mai vechi 

templu ionic de pe Acropolis. 

Templul zeiţei se află 

la în partea dreaptă de 

propylaea, intrarea sacră 

în Acropolis. Acest edificiu 

religios mai purta numele 

şi de “Templul victoriei 

neînaripate”. Construcţia 

templului a fost finalizată 

în 410 î.He. Şi avea ca 

scop comemorarea victoriei 

grecilor asupra perşilor, 

fiind decorat cu ilustraţii ce 

reprezentau scene de luptă 

de la războaiele medice. În 

vremurile de demult, atenienii 

aduceau omagii “fără aripi” 

zeiţei Atena Nike astfel încât 

zeiţa să nu poată zbura dintre 


ei. 

Hefaistos (Ἀθαιζηος Hephaistos) la romani Vulcan, era zeul 

metalurgiei şi simboliza focul din cuptoarele în care se confecţionau 

arme şi unelte, dar şi focul din vetrele oamenilor, necesar preparării 

hranei. Hefaistos era protectorul fierarilor. 

Templul lui numit Hephaisteion (Ηθαιζηείον) sau Theseion 

(Θηζείον) se află în partea de Nord-Vest faţă de Agora din Atena. 

A fost construit în stilul Doric, în perioada 449-415 î.Hr. Fiind 

inaugurat oficial 

în 416 sau 415 

î.Hr. Nu se 

cunoaşte numele 

arhitectului, dar 

putem spune 

despre acest 

templu că a fost 

construit din 

marmură masivă 

şi bucăţi de calcar. 

Dimensiunile 

templului sunt de 

13.708 m (nord 

spre sud) şi 

31.776 m 

(Est spre Vest). 

Edificiul conţine 

şase coloane 

scurte în partea de Est şi Vest şi treisprezece coloane lungi în partea 

de nord şi sud, c ele patru coloane din colţ fiind numărate de două 

ori. 

Hera (Juno la romani) avea şi ea un sanctuar, în Corint, numit 

“Heraion de Perachora”. Acest sanctuar se află în golful Corint, la 

capătul peninsulei Perachora. O legendă relatată de Euripide ne 

spune că Medea şi-a îngropat copii ucişi la sanctuarul Hera Akraia, 

apoi a părăsit Corintul. Strabo, în primul secol d.Hr. Scria că aici se 

află şi un oracol asociat cu acest sanctuar. 

BIBLIOGRAFIE 

REPORTAJ 

1. Gottfried Gruben: Die Tempel der Griechen. Hirmer, München 2001 

(5. Edn.) 

2.Manfred Bietak (ed.): Archaische Griechische Tempel und 

Altägypten. Österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien 2001. 

3.Ralf Schenk: Der korinthische Tempel bis zum Ende des Prinzipats 

des Augustus. Internaţionale 

Archäologie Vol. 45, 1997. 

4.Dieter Mertens: Der 

alte Heratempel în Paestum 

und die archaische Baukunst în 

Unteritalien. 1993. 

5.Wolfgang Müller-Wiener: 

Griechisches Bauwesen în der 

Antike. C. H. Beck, München 

1988. 6.Heiner Knell: Architektur 

der Griechen: Grundzüge. Wiss. 

Buchges., Darmstadt 1988. 

7.Hans Lauter: Die 

Architektur des Hellenismus. 

Wiss. Buchges., Darmstadt 1986. 

8.Werner Fuchs: Die 

Skulptur der Griechen. Hirmer, 

München 1983 (3. Edn.). 

9.Nicolae Densuşianu: 

Dacia Preistorică, Bucureşti 

1913. 10. N.A.Kun: Legendele şi 

Miturile Greciei Antice, Bucureşti, 

Ed Ştiinţifică 1964. 

7525

CONSEMNĂRI 

Un document absolut 

senzaţional 


Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste 

persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc 

oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine 

sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. 

Unii au început să picteze zvastici pe magazinele 

evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german săşi 

dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie 

cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, 

pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să 

vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? 

Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. 

Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez 

a împuşcat un diplomat german în ambasada 

Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr 

duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele 

sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem. 

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» 

(pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă 

spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, 

supremul motiv pentru care în Germania a explodat 

antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era 

responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război 

mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în 

final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea 

război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi 

controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii săşi 

încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă 

odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. 

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că 

germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină 

sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii 

se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă 

creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea. 

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea 

Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania 

şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine 

şi rândul nostru”. 

Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem 

puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul 

nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi 

apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici 

evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii 

metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii. 

Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea 

război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte 

vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi 

chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, 

aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii 

făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le 

trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd 

ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la 

vremea respectivă? Nimeni. 

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar 

cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul 

House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi 

dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul 

de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul 

campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri 

prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere 

al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de 

finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, 

trezorierul. 


Deci am asistat 

la şedinţele lor, cu 

preşedintele Wilson în 

capul mesei. Toţi ceilalţi 

erau acolo şi îi auzeam 

cum îl bombardează pe 

preşedinte cu chestiunea 

impozitelor şi a situaţiei 

grave a lui Federal 

Reserve Bank şi îi auzeam 

cum îl îndoctrinează pe 

preşedintele nostru cu 

teorii sioniste. Judecătorul 

Brandeis şi preşedintele 

erau acolo şi vorbeau, îi 

văd şi acum, aproape unul Mihai Ştirbu 

de altul, la fel de lipiţi ca 

degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la 

discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor 

ca un nou-născut. 

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război 

mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii 

în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce 

fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră 

pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce 

spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. 

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti 

o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. 

Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte 

Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa 

aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice 

promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în 

următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu 

va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea 

nu vor avea nicio valoare. 

Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că 

ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu 

uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl 

scuteşte de respectarea lor. 

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea 

evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult 

cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără 

îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care 

au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive. 

Benjamin H. Freedman 

Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai 

uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului 

trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri 

evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar 

al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea 

război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile 

evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte 

din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, 

pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale 

evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile 

sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din 

interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti 

şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga 

şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman 

a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, 

Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, 

John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale 

societăţii americane. 

Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut 

în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat 

la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea 

mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să 

parcurgeţi cu atenţie discursul său.

Sub povara istoriei 

Un roman de dragoste 

în vremea noastră grăbită, 

supertehnologizată, cu un 

viitor imprevizibil? Pare 

atunci o carte fără prea 

multe şanse? Fără îndoială, 

„Amiaza iubirii” (Ed. Unirea, 

Alba Iulia, 2011) este, în 

bună parte, un roman de 

dragoste, dar nu numai 

atât. Mai bine am spune că 

este vorba şi de un roman 

de dragoste, care îşi are 

miza în trecerea destinului 

omenesc prin memoria 

istoriei. Scriitorul Ştefan 

Dinică îşi construieşte 

Liviu Comşia 

cartea pe vechea şi mereu 

provocatoarea zicere a 

cronicarului, care aşază omul sub vremuri. Chiar dacă nu ne 

simţim prea comod şi orgoliul nostru suferă, adevărul acesta 

mână din urmă destinele noastre. Povestea cărţii însăşi se 

împarte între aspiraţia umană şi inspiraţia imprevizibilă a 

unui viitor care poate deschide poarta împlinirii. 

Aşadar, în casa naţionalizată de comunişti a sculptorului 

Constantin Leonidas, într-o clipă a istoriei româneşti, trăieşte 

o mică comunitate, cu conflictele şi armoniile sale. Martor 

este un student eminent, care se apropie de aceşti actori 

ai piesei cehoviene sau se depărtează, schiţând caractere, 

mentalităţi, comportamente, care, dimpreună, construiesc 

epoca cu toate exerciţiile ei de-a supune fiinţa omenească. 

O profesoară care dă meditaţii clandestin şi se încaieră des 

cu cumnata, o Reta Ispas care îşi trăieşte iubirile mediocre 

pe un fond uman de mare profunzime, o Teodosia Leonidas, 

fiica sculptorului, o perfecţiune greacă transpusă în statuie, 

care se expune goală soarelui şi, între toţi, Gheorghe Vlad, 

turnătorul, cu acoperirea de corespondent voluntar la ziarul 

„Munca”, încercând din răsputeri să controleze comunitatea, 

în realitate trăindu-şi complexele omului fără însuşiri – iată o 

galerie de personaje care îşi duc viaţa fără a trăi, în conflicte 

mărunte, inutile, fără nici o perspectivă. În acest cenuşiu 

cotidian, inconsistent, meschin, doar iubirea studentului 

pentru Larisa (Isa), fiica ministrului de interne comunist 

aduce lumina pură şi strălucitoare a speranţei de-a nu se 

fi prăbuşit fiinţa, fără întoarcere, din condiţia ei de a fi fost 

întemeiată după chipul şi asemănarea Creatorului. 

Cu alte cuvinte, aici istoria încremeneşte, se lasă 

ca o cortină grea şi îmbâcsită de praf peste calea vieţii, 

provocând fracturi grave. Până şi iubirea celor doi tineri, 

studentul Ştefan şi Isa, este sufocată de lumea „nouă”, care, 

încercând să se instaleze în memoria istoriei, mimează 

valoarea; mai mult, ironică, pare a se repeta. Tovarăşul 

ministru de interne, mimând obiceiurile vechii aristocraţii, 

refuză iubirea fiicei sale într-o scenă antologică pe motiv 

că destinul ei este cu totul altul, atâta vreme cât ei fac parte 

dintr-o altă lume, superioară, intangibilă, în care copilul de 

la ţară, cu toată valoarea lui intelectuală, umană şi spirituală 

nu este suficient de bun pentru noua aristocraţie roşie. 

Aici, scriitorul ar fi putut pune punct povestirii. Ceea 

ce era de demonstrat, s-a demonstrat, şi încă extrem de 

convingător. Ce-ar mai fi de spus? O societate cu pretenţia 

declarată de-a fi corectitudinea şi armonia întruchipate 

se dovedeşte, în realitate, măruntă şi meschină, călcând 

nepăsătoare peste oameni, ignorându-le sentimentele 

şi batjocorindu-le aspiraţiile. Numai că scriitorul Ştefan 

Dinică nu se mulţumeşte doar cu atât, ci reia scenele, într-o 

perfectă simetrie, după douăzeci de ani, imediat după anul 

de graţie 1989, reconstituind destinele şi trasând noile 

poveri ale istoriei. Astfel, studentul (povestitorul) pornit 

dintr-un sat din apropierea oraşului Roşiorii de Vede, judeţul 


Teleorman, ajunge un celebru 

profesor universitar, aşa cum 

socotise fostul ministru de 

interne; Isa (Larisa) se măritase 

cu un diplomat, se întoarce din 

America de Sud, iar căsnicia ei 

ia sfârşit pentru că, întemeiată 

pe interesele tatălui, ignorase 

iubirea; Reta Ispas se mărită 

cu un turc şi devine femeie 

de afaceri; Dodo Leonidas îşi 

recuperează casa şi devine 

preşedintele Cooperativei 

„Desrobirea”; Gheorghe 

Vlad vinde pliante religioase 

şi îndeamnă la convertire; 

profesoara Uţa Clopotar este 

singura care îşi continuă 

viaţa cu schimbări minore, 

neînsemnate, între certurile cu 

cumnata şi prigonirea soţului. 

Cu delicateţe, prozatorul Ştefan 

Dinică ne propune o încheiere 

pentru personajele cehoviene, 

lăsând în urmă o întrebare 

gravă, aparent fără răspuns: 

Capriciile istoriei numeşte 

destinul oamenilor? 

Cu alte cuvinte, am citit 

un roman scris în prima parte 

şi rescris în partea a doua, pe 

principiul oglinzilor paralele. 

Tehnica romanescă devine 

însă artă în sine prin mânuirea 

cuvântului de către Ştefan 

Dinică. Fiindcă stilistic, se 

întâmplă acelaşi lucru: dialogul 

este dublat de un altul interior, 

ca un comentariu al gândului 

adevărat al personajului sau de 

către un monolog cu aceeaşi 

funcţie Dar acest comentariu de 

cele mai multe ori este încărcat 

cu ironie, alteori cu sarcasm. 

Adică, una spune, altul este 

sensul, trăirea, sentimentul. 

Ba mai mult, alteori, dialogul 

interior este mai mult decât 

continuarea celui la vedere, este 

cel adevărat. Iată un fragment 

din finalul cărţii: „La destinaţie, 

bărbatul a luat-o de mână şi a 

trecut-o în faţa sa la intrarea în 

bloc. „Urcăm la patru”. În faţa 

lui, femeia urca fără efort, cu 

paşi calculaţi, poate doarme 

cineva. „La ora asta?” Dar cât 

era ora? Nu conta, ceva dupăamiază. 

Scara s-a terminat şi 

s-a oprit în faţa unei uşi comune 

de bloc, de un alb pe care l-a 

lăcuit vremea. 

-E bine la tine!” 

Evident, cartea este 

construită în jurul iubirii dintre 

profesorul Ştefan Damian şi 

Larisa Busuioc, dar lumea lor 

este şi a noastră, este vie, o 

întâlnim ieşind în stradă. Iar arta 

prozatorului Ştefan Dinică ne 

aduce în memoria istoriei aşa 

neînsemnaţi cum suntem, cu 

destinele noastre împovărate 

de timp. 

NOTE DE LECTURĂ 

Ion Mazilu-Puls 

contra puls 

Viorel Coman- 

Corăbii de întoarcere 

Alain Finkielkraut- 

În numele celuilalt 

Vladimir Udrescu- 

Dolor 

Emanoil Toma- 

Miraculos, cuvântul 

7527

BLOGOSFERA 

Dacii de la capătul lumii 

Cercurile cu uriasi 

Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, 

un tumul urias de pamant, cu o camera 

funerara in interior, datand din aceleasi 

vremuri. In intunecimea mormantului simt 

ca am trecut din viata in moarte, asa cum 

trece copacul din toamna in iarna. Aici, 

la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand 

este cea mai scurta zi din an, lumina 

patrunde prin poarta de piatra a tumulului 

si se proiecteaza in interior. 

Probabil, in conceptia celor 

de atunci, viata, moartea 

si invierea se succedau 

ritmic, in deplina armonie 

cu natura, cu o credinta ce 

inlatura frica de moarte si 

celebra transformarea. 

Aproape de Maes 

Howe se afla doua cercuri 

de piatra, Stenness si 

Brodgar, care impreuna cu 

un al treilea, numit Bookan, 

reproduc pe pamant 

dispunerea celor trei stele 

luminoase din centura 

constelatiei Orion. Aceeasi 

reprezentare a lui Orion o au 

cele trei cercuri de pamant de 

la Thornborough, in Anglia. 

Dar si Orion este un semn al 

mortii si invierii, caci se ridica 

cel mai sus deasupra orizontului, tocmai 

la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca 

Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea 

salasul in constelatia Orion, 

iar piramidele de pe platoul 

de la Gizeh sunt dispuse 

ca o oglindire a acestei 

constelatii. Aici, in Orkney, 

unde lemnul lipseste cu 

desavarsire, unii sustin ca 

pietrele au fost cioplite dupa 

chipul stramosilor trecuti in 

lumea cealalta si asezate in 

cerc. E ca un sfat al 

batranilor. Asa au luat 

nastere cercurile de piatra. 

Cel de la Stenness avea 

12 megaliti, socotiti cei mai 

mari din Marea Britanie, 

mai mari si decat cei de la 

Stonehenge. Iar cel al lui 

Brodgar avea 60 de megaliti, 

formand un cerc imens, cu 

diametrul de 104 metri. La ce foloseau 

aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne 

este atat de greu sa le dezlegam misterul? 

Soarele e aproape de asfintit. 

Cercul lui Brodgar domina peisajul de 

departe, ca o pata intunecata pe verdele 

campiei. Inauntrul cercului este doar iarba 

neagra, celebra iarba neagra scotiana, 

care alcatuieste mare parte din vegetatia 

acestei tari. Umbrele a doi turisti se 

zaresc intre menhire, in lumina mieroasa 

a asfintitului. Pietrele ramase in picioare, 

stirbite de timp, capata umbre inselatoare. 

Legendele locului spun ca odata, tare 

demult, intr-o noapte plina de stele, aici 

au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa 

danseze. Unul dintre ei a scos o scripca 

si a inceput sa cante o invartita. Pamantul 

se cutremura sub pasii lor tot mai apasati 

si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, 

incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima 


raza de soare care le-a atins pielea i-a 

transformat in piatra. Si asa au ramas, 

pana astazi... 

Arheologii nu au sapat in interiorul 

cercului niciodata. Uriasii de piatra, 

stramosi sau zei coborati pe pamant, 

par sa ne spuna ca viata e asemenea 

anotimpului frumos, ce incepe cu 

incoltirea samantei si se sfarseste iarna, 

cand pamantul ingheata, pentru ca apoi 

sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara 

capat, asemenea unui cerc 

fara inceput si fara sfarsit. 

Povesti despre celti 

si daci Peter si Katlyn Leith 

locuiesc in Stenness, la 

doi pasi de megaliti. Sunt 

doi tarani scotieni care au 

copilarit in umbra uriasilor 

de piatra. Casa lor este 

izolata in camp, si multi 

turisti le trec pragul, cand vin 

sa vada megalitii. Peter tine 

chiar un caiet de oaspeti, 

foarte gros, a carui prima 

pagina dateaza din 1974. 

De atunci au trecut pe acolo 

japonezi, neo-zeelandezi, 

canadieni, greci, neamuri 

de tot felul... Dar nici un 

roman. La ora inserarii, la 

o ceasca de ceai, Peter imi 

povesteste despre pietrele 

lor si imi arata un album cu fotografii 

vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza 

la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. 

Ea este mai povestoasa. 

Accentul scotian, care face 

ca sfarsitul cuvintelor sa fie 

cantate, imi aminteste de 

graiul ardelenesc. Tinerii 

casatoriti din zona inca se 

duc la pietre, pentru ca le 

aduc noroc, imi povesteste 

Katlyn, fara sa se opreasca 

din tricotat. Iar in noaptea de 

anul nou, acolo se reinnoiesc 

juramintele. Unele obiceiuri 

au mai razbatut prin negura 

timpului. Dar orcadienii 

nu prea mai au sarbatori 

sau traditii. Sunt oameni 

inchisi, suspiciosi, care 

prefera sa-si petreaca in 

familie sarbatorile, nu in 

comunitate. Asa se face ca 

nu s-a pastrat mai nimic din 

vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, 

nici un ritual de nunta sau inmormantare, 

nimic... Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile 

locuite odinioara de daci, radacinile sunt 

teribil de adanci, cata vreme inca avem 

obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre 

solarul neolitic: de la paparude la calusari, 

de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci 

si sute de crampeie de viata de acum 

multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, 

pana azi. 

Lumea neoliticului este inca un 

mister pentru noi, dar ea se manifesta in 

esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e 

vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba 

de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care 

m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, 

si altii aveau cunostinte astronomice 

avansate, care s-au transmis prin timp. 

Asa se face ca in constructiile de 

cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat 


cultura megalitica din nord-vestul Europei, 

regasim aceleasi constructii circulare 

inchinate soarelui si aceeasi celebrare 

a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca 

este vorba de un fond comun, poate ca 

unii i-au influentat pe altii sau au invatat 

unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este 

felul in care fiecare a pus in practica un 

nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. 

Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, 

iar constructiile lor sacre erau plasate 

adesea in munti, in locuri greu accesibile. 

Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii 

prin grandoare, ci aveau o spiritualitate 

ezoterica, practicata in comunitati mai 

restranse. Oamenii neoliticului britanic 

au construit cu predilectie in zonele de 

ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca 

monumentele sacre cat mai impresionante 

prin dimensiuni si le plasau in locuri de 

unde sa poata fi zarite pana departe. 

Aceste monumente erau frecventate de 

multimi uriase de oameni. Asa se face ca 

civilizatia megalitilor s-a intins doar in nordvestul 

Europei, in zone joase, incercand 

parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in 

vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii 

insisi au fost sanctuare, locuri sfinte in 

care omul se intalnea cu Dumnezeu. 

Anglia: Stonehenge Vazusem o multime 

de fotografii si filmari cu complexul 

megalitic de la Stonehenge. Stiam unde 

e situat si cum arata, ii stiam istoria si 

interpretarile, dar, cu toate acestea, nu 

aveam cum sa banuiesc ce ma asteapta. 

De la Londra nu e foarte mult de mers cu 

masina pana in campia Salisbury, unde e 

situat Stonehenge. 

Stonehenge - centrul universului 

Casa pasarilor 

Drumul coboara, iar in partea 

stanga, in mijlocul unui camp verde si 

rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intrun 

cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un 

cerc multicolor ce se invarte lent, sute de 

oameni dau ocol, in tacere, monumentului. 

Iar deasupra, zeci de pasari negre se 

rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, 

alunecand spre un centru al lumii care 

pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb. 

Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel 

peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge 

se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in 

fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au 

fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult 

explicatiile ghidului audio, dar, destul de 

repede, „sorbul” ma atrage vrajitoreste si 

ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul 

monumentului, la fel ca toata lumea, cu 

gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in 

suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari. 

Este o liniste foarte stranie.

Surâsul 

amintirilor 

de Doina Dobreanu 

Ioan Dobreanu 

(fragment) 

Proza feminină, fie că este de 

confesiune sau de evocare, mai totdeauna 

este străbătută de un puternic fior liric. Şi în 

descrierile din natură simţim pulsaţia mai 

puternică a proiecţiei sufletului feminin. 

Amintirile îi surâd, după cum vrea să 

ne spună Doina Dobreanu în titlul cărţii sale, 

dar unda nostalgică a plăcutelor sau mai 

puţin plăcutelor sale aduceri-aminte porneşte 

dintr-o inimă rănită. Lacrimi picură din florile de 

cireş şi un dor pentru ce a fost şi nu mai e, 

după ce n-a fost şi putea să fie, din când în 

când pare a o răpune. 

Teama de a intra într-o lume 

necunoscută pe care o priveşte circumspect, 

legătura prin fire nevăzute de satul natal, de 

oamenii de acolo, de datini şi eresuri i-au 

îndreptat mereu paşii spre acasă. 

Acolo surâsul oamenilor este blând 

ca nopţile de mai, greierii, aceşti poeţii ai 

universului, cântă mai frumos ca oriunde. 

Mirosul fânului proaspăt cosit e mai îmbătător, 

fiarele pădurii nu se dau la oamenii locului 

fiindcă îi cunosc, cimitirul unde se află părinţii 

şi moşii e mai aproape şi se mai poate sfătui 

adesea cu ei. La cuiburile de sub streşina 

casei se întorc aceleaşi rândunele, iar cucul de 

pe creasta Filpei cântă mai duios. În poieniţele 

de la margine de codru mai joacă şi acum în 

miez de noapte zânele, caii năzdrăvani apar 

şi acum prin pădurile de dincolo de Făget 

nechezând şi dând flăcări pe nas în serile 

târzii. Poştaşul mi-a adus cartea ei şi n-am 

mai adormit până-n zori, când am închis 

ultima filă. Mă visam prin acele locuri unde şi 

eu mi-am petrecut anii copilăriei. 

Simţind nevoia unei confesiuni, Doina 

îşi face un admirabil autoportret: „… simt că 

port în mine seminţia şi seninătatea munţilor 

care mă înconjoară. Aici îmi sunt rădăcinile 

amestecate cu ale brazilor, aici îmi încarc cel 

mai bine sufletul şi trupul cu puteri noi la fiecare 

răsărit de soare… Port în mine cutezanţa 

strămoşilor mei, oameni aspri de la munte 

care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu 

numai iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria şi 

vitregia vremilor; sunt intransigentă, semeaţă, 

încăpăţânată şi hotărâtă, moştenesc de la 

ei răbdarea, robusteţea pentru muncă, sunt 

romantică, visătoare, iubesc natura şi tot ce e 

frumos, fericită nu pot fi decât în libertate”. 

Da, dragi cititori, aceasta este 

munteanca! 

Dar iată şi amărăciunea mărturisită 

mai încolo: „Să fi existat bărbatul care să mă 

accepte şi să mă iubească aşa cum sunt, în 

preajma căruia să nu mă simt ca o pasăre 

în colivie … cu siguranţă aş fi fost fericită. 

Probabil că nu l-am căutat îndeajuns, sau neam 

mişcat într-un cerc prea strâmt …” 

Urmează crochiuri de portrete ale 

părinţilor, bunicilor şi ale multor consăteni. 

Tata e „un om foarte echilibrat”, 

mama „o femeie conservatoare”, bunica 

„primul profesor de dialectologie”, bunicul 

„nu se pierdea în lucruri neesenţiale”, avea 

plăcerea conversaţiei, pe fratele tatei, unchiul 

Ştefan, părinţii s-au hotărât „să-l facă domn”. 

(Inginerul) El rămâne până la bătrâneţe, „înalt, 

frumos, cu chipul senin şi cu vorba blândă şi 

înţeleaptă, îngrijit, pedant şi cumpătat în toate 

cele”. Cel care rămâne mai adânc întipărit în 

sufletul Doinei este părintele Petru Dobreanu, 

„unchiul popa”. Acesta vorbeşte cu mândrie 

de predecesori; „preoţi de nădejde a căror 

tradiţie trebuie continuată”. Acesta după ce se 

întoarce de la puşcărie, „oficiază” zilnic în casa 

sa Sfânta Liturghie, acesta servindu-i drept 

altar, iar în apropierea casei face un „Drum al 

Crucii”. Sfâşietoare este drama trăită de mamă 

care îşi îngroapă unicul copil răpus de o boală 

neiertătoare la numai cincisprezece ani. 

(Mitruţ) Fiindu-i şi profesoară, nu mai poate 

intra în clasa unde în banca lui Mitruţ locul a 

rămas gol. 

Mama, orfană de copilul ei, încearcă să 

regăsească din când în când, „Căldura privirii 

fiului, zâmbetul şăgalnic şi blând, mlădierea 

trupului, ritmul paşilor, culoarea ochilor”. Totul 

este însă doar o amăgire şi autoarea încheie 

cu un strigăt: „Doamne, sfâşietor de triste sunt 

despărţirile eterne!” 

Capitolul „Magia sărbătorilor de iarnă” 

cuprinde evocări de o mare încărcătură 

poetică. Atmosfera în care respira copilul 

de odinioară în Ajunul Crăciunului era una 

de taină. Colindele, aşteptarea Moşului care 

împarte daruri, bradul împodobit, mirosul de 

pâine proaspăt scoasă din cuptor, de sarmale 

şi cozonaci învăluie satul. Pretutindeni în 

cuptoarele din ogrăzi se văd arzând focuri. 

În lungul post al Crăciunului, 

în nopţile târzii, femeile îşi 

iniţiază fiicele în muncile 

casnice. Dorul după aceste 

vremi, îi prilejuieşte autoarei 

frumoase aduceri aminte: 

„Mi-e dor de mirosul aburilor 

ce ieşeau din ţesăturile fierte 

în leşie, de mirosul duşumelei 

proaspăt spălate cu leşie şi 

paie de ovăs, de salteaua 

din cânepă umplută cu paie 

proaspete, de sfârâitul fusului 

la gura sobei, de scrâşnetul 

urzarului şi al sucalei”. 

O furtună în câmp 

descrisă gradat scoate în 

evidenţă stările sufleteşti ale 

copilului şi asprimea vieţii 

ţăranului care este surprins 

deseori vara de aceste dezlănţuiri ale stihiilor 

naturii. Copilul, de mic, e alături de părinţi vara 

la muncile câmpului şi nu e scutit de aceste 

asprimi ale vieţii. 

Copil fiind, al cărui raţiune de a fi e jocul, 

elevă mai apoi, studentă în Cluj la Facultatea 

de Litere şi în cele din urmă profesoară la liceul 

din satul natal, autoarea crede că şi-a împlinit 

menirea de apostol acolo în Subcetatea 

ei. Reîntâlnirile cu foştii colegi şi cu atâtea 

generaţii de elevi sunt evocate de autoare cu 

emoţia bucuriilor revederii dar şi cu tristeţea în 

faţa trecerii inexorabile a timpului. 

În alt capitol, „Călător prin ţara mea şi 

Popasuri europene” profesoara e ghidul de 

excepţie care îşi duce elevii prin locuri în care 

istoria a lăsat urme. Printre ele este Blajul pe 

unde şi-au purtat paşii corifeii Şcolii Ardelene, 

Iaşul cu „Casa Pogor” unde îşi citeau operele 

Eminescu şi Creangă, Cetatea Bălgradului, 

unde se înfăptuise Marea Unire. 

În itinerariile de peste hotare îşi duce 

învăţăceii la Roma şi le arată Columna 

lui Traian, la Paris unde urcă înălţimile 

Montmartre, Bazilica Sacré Coeur, la Muzeul 

Luvru şi la mormântul lui Napoleon, la Cracovia 

în Polonia unde era o celebră aniversare din 


JURNAL TEATRAL 

veacul al XIX-lea, la Gdansk de unde a început 

căderea comunismului. Din itinerar nu lipseşte 

Rusia, unde vizitează, în Moscova, bisericile 

din Kremlin, Muzeul Puşkin, iar la Sankt 

Petersburg a fost vizitat Ermitajul cu comorile 

sale de artă. Paşii elevilor mai sunt conduşi 

şi pe pământul Greciei, poposind la Atena în 

faţa Acropolei unde admiră Pantheonul, la 

Delphi unde se afla templul lui Apollo în care 

se făceau oracole, la Termopile locul unde 

grecii au salvat până la ultimul luptător valorile 

culturii europene şi ale democraţiei, apoi 

Complexul Monahal de la Meteora. 

Se întoarce în ţară după ce mai vizitează 

Viena şi Budapesta. Aici fac o plimbare 

cu autocarul pe Ring Straβe, poposesc la 

Catedrala Sfântul Ştefan, la Palatul Hofburg 

şi Belvedere, la Schönbrunn şi la Muzeul de 

Istoria Artei, la Universitate unde studiase 

Eminescu şi Blaga. Trecând peste podurile 

care leagă Buda de Pesta, situate de-o 

parte şi de alta a Dunării, excursioniştii se 

opresc în faţa Bibliotecii Naţionale, a clădirii 

Parlamentului, identic cu cel din Londra, a 

Muzeului de Istorie şi a Bisericii Mathyas loc 

de încoronare a regilor Ungariei. 

Cu aceste „popasuri europene” 

autoarea îşi încheie cartea de memorii, carte 

scrisă cu sufletul profesorului şi omului de 

cultură care e conştient că trebuie să lase în 

urmă mărturii despre un destin de apostol şi 

care şi-a iubit atât de mult satul natal. 

Dobreanu 

Ioan 

Din comuna Subcetate, judeţul 

Harghita, primim zilele 

acestea o carte ce poartă 

titlul unei poezii de Lucian 

Blaga, „Cântecul obârşiei”, în 

care autoarea, profesoară de 

Limba şi Literatura Română 

şi Limba franceză, aduce un 

elogiu locului natal după cum 

ea însăşi mărturiseşte într-o 

scurtă prefaţă. 

Aflată la a şasea carte, 

Doina întreprinde ceea ce ar 

trebui să facă oricare dintre 

profesorii care predau aceste 

discipline la şcolile din satele 

noastre. 

Cartea are trei părţi şi 

o anexă: 

1. Etnografie, folclor, 

grai; 

2. Sub pecetea dorului; 

3. În localitatea Subcetate, astăzi ... 

Anexa este un glosar din zona Topliţa, 

reprezentativă şi pentru zona lingvistică a 

Mureşului. 

Subcetate este satul copilăriei sale, 

nu doar frumos, ci şi „sacru”, după cum ne 

atrage atenţia autoarea, şi „aşezat înadins 

în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul 

lui Dumnezeu şi al morţilor”, citându-l iar pe 

Lucian Blaga („Elogiul satului românesc”). 

Într-o odaie spaţioasă a casei sala 

a deschis un muzeu în care a adunat cu o 

tenacitate demnă de invidiat câteva sute de 

exponate: ii împodobite cu frumoase cusături 

artistice, purtate cândva în zile de sărbătoare 

de fete şi neveste, cămăşi bărbăteşti, iţari, 

cioareci, năframe brodate, prigitoare, brâie şi 

bârneţe, bundiţe şi ştergare, feţe de masă, 

covoare cu motive geometrice şi florale, 

traiste, sumane şi laibăre. 

Toate acestea le prezintă detailat ca o 

specialistă în materie de industrie casnică de 

odinioară în volumele: „Cusături artistice din 

Subcetate – Mureş” şi „Ţesături româneşti din 

zona Mureşului superior”. 

7529

REMEMBER 

Vasile Moldovan. Prefectul 

legiunii a-III-a de câmpie 

Vasile Moldovan face parte din 

rândurile conducătorilor de seamă ai 

Revoluţiei române de la 1848-49 din 

Transilvania. Bun organizator Vasile 

Moldovan reuseşte într-un timp foarte 

scurt să adune în jurul său populaţia de pe 

valea Mureşul, alături de care a participat 

atât la evenimente strălucitoare pentru 

naţiunea română precum adunările de la 

Duminica Tomii şi 3/15 mai de la Blaj 1 , sau 

cea din Chirileu de pe locul numit „Unghiul 

Tatalui”, adunare în cadru căreia Vasile 

Moldovan a anunţat ştergerea iobăgiei 2 , 

cât şi la o serie de evenimente sângeroase 

precum bătăliile de la Santioan şi Regin 3 , 

dar şi la bătălile de apărare a Munţilor 

Apusenii 4 . Astfel pe parcursul celor doi ani 

de Revoluţie Vasile Moldovan devenise un 

adevart lider al zonei de câmpie, el fiind 

privit de locuitori de pe valea Muresului 

ca un devotat apărător al naţiunii române 

la fel cum era văzut şi Avram Iancu de 

locuitorii muntelui 5 . Însă pentru a vă 

convige că cele spuse de mine în această 

prime fraze vă invit sa paşim cu încredere 

pe drumul viţi ne-nfricatului luptător din 

Chirileu. 

Astfel Vasile Moldovan s-a născut 

la 24 iunie 1824 în satul Sânpaul, judeţul 

Mureş, într-o familie de ţăranii iobagi care 

avuseseră 16 copii, mulţi dintre aceştia 

murind la vârste foarte fragede datorită 

condiţilor dificile cu care se confrunta 

familia lor. Sunt cunoscute doar numele a 

trei băieţii (Isaia, Ioan şi Vasile) şi şapte 

fete (Sîia, Sofia, Gligeria, Maria, Tinia, 

Axinia şi Gatiţia). Însă origine familiei sale 

nu era una transilvană ci bunicul său pe 

nume Macarie a ajuns în Transilvania de 

la Iaş în anul 1717 devenind iobag pe 

moşia Contelui Haler 6 . Iobag a fost şi tatăl 

sau Nichifor Moldovan însa prin munca a 

reusit sa primească de la contele Haler un 

teren şi o casă în satul Chrileu 

Vasile este cel mai mic dintre copii 

familiei Moldovan, el începând şcoala, la 

fel ca fraţii săi, la Calugării Franciscani 

din Târgu-Mureş, unde va termina cursul 

elementar de patru clase în vara anului 

1836, urmând apoi gimnaziul inferior al 

Ordinului Fraciscan pe care îl va absolvi 

în anul 1841 cu calificative foarte bune. 

Aici la cunoscut pe Ioan Oros alias Rusu 

din Vidrăsău cu care va lega o trainică 

prietenie, acesta find unul dintre sfătuitări 

săi de seamă pe parcursul celor doi ani 

grei de Revoluţie 7 . În toamna anului 

1841, ajunge la Blaj, unde a urmat 

clasele superioare ale liceului din Blaj, 

ale carui cursuri le va încheia în 1845. 

În ani următori îşi va continua studiile 

la Seminarul teologic, unde îi va avea 

profesori pe Timotei Cipariu, Aron Pumnu 

şi Ioan Rusu. Primul an de teologie pentru 

studentul Vasile Moldovan a fost marcat 

de pierderea de către părinţii săi a casei 

din Chirileu. Aceştia fiind nevoiţi să se 

mute la fiul cel mare Isaia, care locuia în 

acelaşi sat, dar şi de pierderea mamei şi a 

cumnatei sale. 

Anul 1848 îl va prinde pe Vasile 

Moldovan student în anul trei la Blaj, el 

fiind unul dintre tineri care au luat parte la la 

prima Conferinţă cu caracter politic ţinută 

aici. Se alătură tinerilor care au hotărât 

organizarea unei adunări a românilor 

din Transilvania pentru Duminica Tomii. 

Vasile Moldovan va lua chiar cuvântul, 

asigurândul pe Avram Iancu „că Tinerimea 

din Blaj va cutreera toată ţara, va convoca 

poporul la adunare, ca şi care, na mai fost 

şi nu va mai fi, cùn cuvant, tinerimea va 

demonstra ca e demnă de misiunea grea 

ce i-o încredinţează naţiunea” 8 . 

Tinerimea din Blaj, în momentul 

în care li sa dat vacantă au plecat să 

anunţe populaţia de Marea Adunare, 

Vasile Moldovan alături de amicul sau 

Ilie Moldovan vor parăsi Blajul în după 

amiaza zilei de 8 aprile, ajungând seara în 

satul Alecuş, unde vor fi întâmpinaţi de o 

mulţime de oameni. În ziua următoare cei 

doi tineri se vor despărţi, fiecare urmând 

drumul său. Vasile Moldovan se va 

îndrepta spre Uioara, de aici spre Năslag, 

şi colindând mai multe sate va ajunge 

până la Bogata de Mureş. 

Între 10-13 aprilie a parcurs alte sate 

precum: Luduş, Cuci, Iernut, Lechinţa, 

Vidrăsău, Oarba, Incladu Mare, Vaidei, 

Seuşa, ajungat în Chirileu. În zilele de 

14-15 aprilie va străbate şi ultimele sate 

precum Vapindea, Daia, Lasfău, Odrihei, 

îndeplinind asfel misiunea. 

În ziua de 16 aprilie Vasile Moldovan 

se afla la protopopul Fogoraş, unde va 

primi vestea că adunarea de la Duminica 

Tomii este interzisă de atorităţii, momet ce 

l-a marcat profund după cum relatează 

mai tarziu în memoriile sale: „Nici-odată 

în viéţa mea, până atunci nàm primit o 

lovitură, care sĕ-mĭ cutremure tόtă fiinţa 

cum m’a lovit şi sguduit acea scire” 9 . 

După câteva zile de frământări, 

Vasile Moldovan va lua hotărârea să 

meargă la Blaj, la Duminica Tomii. Acesta 

va pleca din Chirileu în noaptea de 29 

spre 30 aprilie, parcurgând o parte a 

drumului cu o caruţă împrumutată, iar 

restul drumului pe jos. Va ajunge la Blaj, 

în zori zilei de 30 aprilie, unde va găsi 

oraşul plin de români veniţi din toate 

colţurile Transilvaniei, care se bucurau şi 

se înbrăţişau. 

După Adunarea de la Duminica 

Tomii, Vasile Moldovan va mai rămâne 

cateva zile în Blaj, pentru aş susţine 

examenele. În seara zilei de 6 mai are 

loc ultima masă comună a studenţilor, 

urmând ca în dimineaţa zilei următoare 

fiecare să străbată satele transilvanene 

pentru a convoca poporul la Adunarea de 

la 15 mai. Vasile Moldovan va străbate 

aprope aceiaşi zonă, pe care a strabătut-o 

şi în aprilie. În dimineaţa zilei de 8 mai, 

în mometul în care solgăbirăul a decretat 

starea de asediu, Vasie Moldovan era 

acasa şi ia parte alături de săteni săi 

la citirea decretului prin care se hotăra 

ridicarea de furci la marginea satului 

pentru agitatori. Acesta amintinduşi ca în 

momentul în care solobirăul a terminat 

de citit decretul, l-a căutat cu privire în 

public şi a zis: „De adi înainte, cei ce au 

tulburat ţéra, de se vor mai afla agitand 

(bujtόgatni) în trei dile, unde vor fi prinşĭ 

vorŭ fi traşĭ sus pe furci” 10 . Prin aceste 

cuvinte el dorea să impună teama în 

rândul populaţiei românesti ca aceasta să 

renunţe la ideea de eliberare. 

Zilele urmatore vor fi petrecute de 

Vasile Moldovan acasă, iar în dimineţa 

zilei de 10 mai va fi vizitat de amicul sau 

Ioan Oros, care îi povesteşte ce a păţit la 


Nicolae Dumbrăvescu 

Targu-Mureş în momentul în care Florin 

Micaşiu a fost adus aici. „Apropiindu-mă 

eu printre mulţime orăşenilor de trăsură 

ne-am înbrăţişat şi sărutat apoi mia zis: 

dacă vei merge la Blaj la adunare, faceţi 

ceva şi pentru mine şi după ce iam zis că 

mă duc şi că vom face, m-am depărtat 

de trăsură şi langă cei doi amici de lângă 

colegiu. Văzînd mulţimea orăsenilor că 

noi neam înbrăţişat şi sărutat sa iritat 

grozav şi au strigat în gura mare: uite cum 

se sărută agitatorii şi pe acela trebuie pus 

lângă celălalt dar eu nici nu iam luat în 

seamă” 11 . 

Această îndrăzneală a lui Oros îi va 

deranja pe unguri şi acesta va fi nevoit să 

părăsească Targu-Mureş cat mai repede 

şi să nu mai locuiască la el acasă, ci 

sa mergă la Vasile Moldovan în satul 

Chirileu. Aici se va pregăti alături de Vasile 

Moldovan pentru Adunarea de la 15 mai 

iar noaptea vor dormi pe câmp pentru a 

nu fi prinşi de autorităţi. Plecarea spre Blaj 

va avea loc în dimineţa zilei de 12 mai, 

după o scurtă cuvântare ţinută de Vasile 

Moldovan în centru satului, seara târziu 

mulţimea ajunsese în Şeuşa unde după 

cum spunea însuşi, conducatorul mulţimii 

Vasile Moldovan „că privind de pe cea 

mai înaltă culme nu vedeai nicĭ înainte 

nici îndĕrĕt, nu vedeam unde e fruntea şi 

unde e coada, ci cât cuprindeai cu ochii nu 

vedeai decat tot romani” 12 . 

În ziua de 13 mai Vasile Moldovan 

ajunge la Blaj, unde se va alătura celorlanţi 

românii care ajunseseră deja aici. În 

____________ 

1 Vasile Moldovan, Memorii din 1848-49, 

Braşov, Editura Tipografia A. Mureşanu, 

1895, p.53-60. (Vasile Moldovan, Memorii) 

2 Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii, în 

Nicolae Bocşan, Valriu Leu, Memorialistica 

Revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Cluj- 

Napoca, Editura Dacia, 1988, p. 244. 

3 Ioan Oros alias Rusu, Memorii, Bucureşti 

1989, p. 76-93 (Ioan Oros alias Rusu, 

Memorii). 

4 Vasile Moldovan, Memorii, p.102-152 

5 Forin Dudaş, Avram Iancu în tradiţia 

moţilor, Timişoara, Editura de Vest, 1998, 

p. 5. 

6 Petre Baciu, Prefectul legiuni a-III-a, 

Bucureşti, Editura Litera, 1976, p. 11. 

7 Ioan Chiorean, Vasile Moldovan, în 

Profiluri Mureşene vol I, Tărgu Mureş, 1971, 

p.144. 

8 Vasile Moldovan, Memorii, p.8. 

9 Ibidem, p. 18. 

10 Ibidem, p. 35. 

11 Ioan Oros alias Rusu, Memorii, p.34-35. 

12 Vasile, Moldovan, Memorii, p.55. 

î

ziua următoare el a participat la diverse 

activitaţii, iar în momentul în care ajunge 

în faţa Catedralei se ridică pe pietrele de 

aici dorind „să salut poporul şi sĕ-l felicit 

pentru resolutiunea cu care a învins toate 

piedicile” 13 . Dar nu a putut spune nimic, 

datorită emoţiilor care l-au cuprins când a 

văzut atâta popor adunat. Zilele urmatore 

au însemnat pentru tânărul student din 

Chirileu reântâlnirea cu mai mulţi colegii, 

dar si cu Avram Iancu şi Ioan Buteanu, şi 

tot acum va participa la lucrările Adunării 

dar şi la depunerea jurământului formulat 

de Simion Balint. „Jur cum că, ca român 

voi sustine totdeauna naţiunea noastră 

râmână pe calea dreaptă şi legiuită, şi voi 

apăra cu toate puterile în contra oricărui 

atac şi asupriri; nu voi lucra nici o dată in 

contra drepturilor şi a intereselor naţiuni 

române, ci voi ţine şi voi legea şi limba 

noastra romană, precum şi libertatea, 

egalitatea şi frăţietatea; pe aceste principi 

voi respecta toate naţiunile ardelene, 

poftind egala respectare de la dânsele; 

nu voi incerca să asupresc pe nimenea 

dar nici nu voi suferi să ne asuprească 

nimenea; voi conlucra după putinţă la 

desfinţarea iobăgiei, la emanciparea 

industriei şi comerţului, la păzirea dreptăţii, 

la înaintarea binelui umanităţii, al naţiuni 

romane şi al patriei noastre” 14 . 

De la Blaj Vasile Moldovan se va 

în întoarce în Chirileu, alături de fratele 

său Isaia dar şi de amicul Oros, aici ei 

find nevoiţi ca noaptea să o petrecă 

în câmp pentru a nu putea fi prinşi de 

autorităţi. Situaţia lor se înrăutăţeşte şi 

mai mult după adoptarea actului de Unire 

a Transilvaniei cu Ungaria. Cu toate 

primejdiile care îl paşteau tanărul student 

continuă să locuiască alături de fratele sau 

şi chiar va lua parte la recrutarea tinerilor 

pentru armata magheară, eveniment în 

urma căruia va fi nevoit să dea mai rar 

pe acasă, deoarece multimea agitată a 

respins conscrierea declarând că nu mai 

dau ascultare nici înaltelor dispoziţii şi 

nici comitetului suprem. Săteni au afirmat 

zgomotos că refuză să-şi înroleze feciorii 

în „armata lui Kossuth”şi au provocat 

un incident impunând comisiei de să 

părăsească satul 15 . Astfel că în dimineaţa 

zilei de 7 septembrie va fi nevoit să treacă 

Mureşul datorită garnizonei care venise în 

satul sau. Acesta va trece apa Muresului 

cu ajutorul lui Badea Dumitru, care îi 

va promite că în fiecare seară îi va lasa 

barca pe celălat mal al Muresului, pentru 

a se putea întoarce acasă când doreste. 

Trecut dincolo de Mureş tânărul student 

va ajunge la casa unui baci, ce avea soţia 

tot din Chirileu, unde va fi primit cu multa 

bucurie. După o încercare nereuşită de a 

se întorce în satul natal, Vasile Moldovan 

face cale întoarsă la casa baciului unde 

îl va găsi şi pe Vasile Pop, venit şi el de 

teama autorităţilor. Vasile Pop era fiul 

preotului ortodox din Nazna cel care luasă 

parte la toate adunările de la Blaj iar după 

cea dea treia adunare a primt misiunea 

de a organiza localitătile din jurul comunei 

Nazna. Însă în toana sângeroasă a fost 

arestat în comana natală şi spanzurat 

în mai putin de doua zile 16 . În zilele 

urmatoare va ajunge la casa baciului Ioan 

Sas, fratele său Isaia care îi va poveti 

cele întamplate în sat şi cum autorităţile 

îi chinuie pe oameni spunându-le „ hoţ, 

tălharĭ, ciόre dicêdu-le şi ameninţându-i 

că vor ţiné sodatiĭ şi o jumĕtate de an 

pe capul lor” 17 , până cand le va fi dat 

studentul Moldovan. 

Aflând aceste veşti cei doi se vor 

hotărâ să parăsească casa baciului, 

Vasile Moldovan urma sa se îndrepte spre 

Orlat, iar Vasile Pop urma calea Câmpiei, 

ambi având acelaş scop de a ridica ţăranii 

la luptă. Dar pentru a duce la bun sfârşit 

acest plan cei doi trebuiau să treacă pe 

acasă pentru a lua haine groase astfel 

seara după cină Vasile Pop a plecat spre 

Nasna, iar Vasile Moldovan va rămâne 

până la miezul nopţi, când a fost trezit de 

baci. „Du-te îmi dise, ca e tardiu, a încetat 

si plόia, dér sĕ grijescĭ ca Muresul a crescut 

de vîjăie asa turbat” 18 . Însă studentul din 

Chirileu va trece Mureşul cu bine şi va 

ajunge la casa parintească, unde a fost la 

un pas de a fi pris de autoritaţi. De aici va 

pleca cu ajutorul socrului fratelui său, care 

îl va duce ascuns întrun car cu fân până în 

zona Blajului. 

Participă la a treia Adunare de la 

Blaj la care mulţimea a venit înarmată; 

va lua parte la lucrările adunări dar şi la 

alegerea conducătorilor „ Comitetului 

de pacificatie”. La finalul Adunării Vasile 

Moldovan va mai rămâne cateva zile în 

Blaj pentru a primi de la Avram Iancu, 

Axente Sever şi Alexandru Papiu Ilarian 

instrucţiunile necesare pentru organizarea 

garzilor. 

Acesta sa întors în Chirileu după 

cinci zile de la cea dea treia Adunare de 

la Blaj, dupa cum relatează în memorile 

sale. „ Eu màm reîntorsǔ la casa 

părintéscă a cince di după adunare şi, 

fară multă socotélă am început sĕ-mĭ 

organisez legiunea a-III-a, al carei prefect 

eram eu” 19 . 

În ce a ce priveşte întinderea legiunii 

şi oameni săi de încredere tânărul prefec 

scria: „Legiunea mea se întindea de la 

Mureşiu pe Têrnava mică în sus, pănă 

unde sunt Românĭ, şi în Jos pănă la 

Jidveiu şi Căpâlna. Mĭ-am numit de viceprefect 

Florian Lăscudeanu [...] de tribunĭ 

pe Iosif Tămaşiu, [...] Iacob Oltean, [...] 

Alexandru Pop, [...] Petru Bonta” 20 . După 

organizarea conduceri Vasile Moldovan 

va trece la înarmarea si instruirea tinerilor 

din legiunea sa, după cum ne spune în 

memorile sale „Pentru uniĭ s’au făurit lăncĭ, 

pentru alţiĭ am procurat puscĭ şi pistόle 

dér muniţiune nu prea avean. [....] În tόte 

dilele îmĭ scotem la eserciţiu armata asfel 

constituită” 21 . 

La începutul luni octombrie, după 

ce a avut o întrunire cu Avram Iancu şi 

Axente Sever la Blaj, Vasile Moldovan va 

primi misiunea de dezarmare a trupelor 

ungure;ti din Sînpaul, dezarmare care 

nu va fi o reuşită în totalitate, şi în cursul 

căreia l-a pierdut şi pe tribunul Bonta. Un 

alt eveniment care a marcat activitatea 

militară a legiuni conduse de studentul 

Moldovan a fost arestarea lui Vasile Pop. 

În urma acestui eveniment armata legiuni 

a-III-a a luat hotararea de a merge la 

Târgu Mureş pentru a-l elibera, pe drum 

s-au întâlnit cu guvernatorul Miko, care 

a reuşit să-i păcălească pe oameni lui 

Moldovan şi să scape din captivitatea 

acestora, după cum tânărul prefect 

reflecta în memorile sale. „Eu nu eram 

de faţă, cand s’a întêmplat şcena acésta, 

care comunicăndu-mi-se, am făcut aspre 

imputărĭ όmenilor mei inteligenţĭ că de ce 

l’au lăsat pe Miko şi nu l’au făcut amanet, 

pănă ne vor reîntόrce întreg şi sănĕtos pe 

Vasile Pop” 22 . Datorită acestei nereuşite 

tânărul captiv va fi spânzurat pe dealul 

Mediaşfalăului. Înteţirea atacurilor duse 

de trupele ungureşti va determima pe 

prefectul Moldovan să părăsească satul 

natal şi să treacă cu trupele sale dincolo de 

Mureş acest eveniment fiind bine reflectat 

de Isaia Moldovan care scria: „Mi-am lăsat 


REMEMBER 

casa şi toate bunurile. În pripă umplu 10 

saci de grîu iau nescari veşminte de pat, 

Matricola şi trec Mureşul” 23 . 

După trecerea Mureşului, trupele 

legiuni a-III-a au suferit o serie de 

înfrângeri care l-a determinat pe prefectul 

Moldovan să se refugieze în tabăra 

locotenet-colonelului Urban, alaturi de 

care va participa la apărarea Reghinului 

dar şi la batălia de la Sîntioana, ambele 

terminându-se cu victoria adversarului. 

În bătălia de la Sîntiona tânărul student 

din Chirileu este uşor rănit după cum 

aminteste în memorile sale. „Chepenégul 

meu fù găurit de glonţe în vre-o 9-10 

locurĭ dér nici unul nu m’a atins, decat 

am căpĕtat o mica rană la genunchiul 

piciorului stâng” 24 . Îngrijorat de situaţia 

românilor din zona de câmpie, Vasile 

Modovan plecă din tabăra de la Reghin, 

îndreptându-se spre Blaj unde va sta 

câteva zile în tabăra lui Axente Sever. 

Apoi va lua parte la organizarea 

comitatului Cetaţi de Baltă, creând aici 

o nouă prefectură şi o noua armată. La 

începutul luni ianuarie 1849 comitatul 

Cetăţii de Balta fusese atacat de 

trupele maghiare care erau superioare 

atât numeric cât şi mai bine dotate 

cu armament. Neputând sa facă faţă 

adversarului, prefectul Moldovan însoţit 

de fratele său dar şi de alţi apropiaţi se 

refugiaza în padurea de la Cenade unde 

au loc si ultimele despărţăminte ale Legiuni 

a-III-a, după cum relevă Isaia Moldovan: 

„Lagărele noastre în acel timp stau mai 

mult din inteligenţi şi ceva puţin popor din 

satele învecinate, care îşi puteau aduce 

cu şine meride trebuincioase” 25 . 

Din pădurea de la Cenade Vasile 

Moldovan alături de tribuni săi se va 

îndrepta spre Sibiu, unde nu vor zăbovi 

mult deoarece vor veni la întrunirea 

prefecţilor revoluţionari care se ţinea la 

Câmpeni. Dupa această întâlnire Vasile 

Moldovan va merge iarăşi la Sibiu unde 

îşi va pregăti planul de a ajunge în Munţii 

Apuseni la trupele lui Avram Iancu; 

asfel la 26 februarie 1849 se afla la 

Chincesti însoţit de 12 tribuni dupa cum 

consemneaza Isaia Moldovan. „Pe cand 

eram la preotul Grigore Gherasim din 

Chinceşti, a venit la mine un om care m-a 

întrebat: D-ta eşti preotul din Chirileu? Da 

eu sînt. Să vi la căpitanul, ma trimis fratele 

dumitale dl. prefect Moldovan. M-am 

întâlnit cu fratele meu. El era însoţit de 12 

tribuni de-ai săi” 26 . 


___________________ 

13 Ibidem, p.57. 

14 Paul Abrudan, Prefectul pasoptist Vasile 

Moldovan, Bucureşti, Editura Militară, 1979, 

p. 52-53 (Paul Abrudan, Prefectul). 

15 Peter Modovan, Pace şi Război 1848- 

49 în Transilvania centrală. Mişcările 

revoluţionare şi răyboiul civil, Cluj-Napoca, 

Editura Presa universitară clujeană, 2008, 

p. 60. 

16 Grigore Ploieşteanu, Vasile Pop, în 

Profiluri Mureşene vol. II, Tărgu Mureş 

1973, p.47-51 

17 Vasile Moldovan, Memorii, p.75. 






23 Paul Abrudan, Prefectul, p. 94. 

24 Vasile Moldovan, Memorii, p. 101. 

25 Paul Abrudan, Prefectul, p.105. 

26 Ibidem, 107. 

7531

DEZVĂLUIRI 

Unitatea Specială “S” şi 

Francmasoneria - 1981 

Bogdan Constantin Dogaru – Arhivele Naţionale Vrancea 

Una din structurile Securităţii care 

intercepta corespondenţa francmasonilor 

români cu cei din străinătate cât şi a 

persoanelor interesate de francmasonerie, 

deşi dosarul de problemă fusese închis 

din 1975, era Unitatea Specială „S” 

din cadrul Comandamentului pentru 

Tehnică Operativă şi Transmisiuni. În 

raportul nr. 00400452 din 07.09.1981, 

întocmit de General – locotenent 

Diaconescu Ovidiu şi Colonel 

Marinescu Constantin, document 

aflat în arhiva C.N.S.A.S. 1 , se arată că 

respectiva unitate urmărea, la acea dată, 

corespondenţa a 105 persoane suspecte 

de activitate francmasonică. În material se 

preciza că „atenţia noastră s – a îndreptat 

în direcţia exploatării corespondenţei unor 

persoane cunoscute în trecut cu activitate 

francmasonică, urmărindu – se în mod 

deosebit eventuale încercări de reactivare 

a acestora de către persoane din exterior”. 

La data de 21.07.1981 a fost 

interceptat un material expediat de 

fratele MARCEL SCHAPIRA din Franţa 

(jurist, Paris, 118 – 130, Av. Jean Jaures) 

lui VASILE FLORESCU din Bucureşti 

(Calea Griviţei 107, ap. 17). Expeditorul 

expunea, în mod convenţional, activitatea 

francmasonică pe care o desfăşura 

precum şi interesul său pentru vechii 

francmasoni din România, urmărind să 

completeze „treimea necesară pentru 

o reprezentare”: „În iunie am avut 

sărbătorirea familiei noastre, banchetul 

prezidat de mine şi concursul prin 

„tombolă” pentru câteva „acţiuni bune”… 

Am câteva speranţe de a mă împăca cu 

fraţii mei din California ceea ce va deschide 

un orizont luminat pentru restul legumelor 

mari (n.n. personalităţilor).din Washington 

şi, în special, voi uşura şi situaţia branşei 

franceze a familiei mele. Prestigiul nostru 

creşte „frumos” şi noi devenim legendari! 

(Inteligenţă daco – traco – latină!!!). 

În interesul cauzei şi prin forţa 

împrejurărilor am luat poziţia de M. M. 

ad interim (Mare mahăr provizoriu !) 2 ; ştii 

că sunt capabil de orice îndrăzneală! Cei 

de aici mă aprobă dar n – am conştiinţa 

împăcată. Mi – ai uşura conştiinţa dacă 

mi – ai trimite un cuvânt prin care mi – ai 

spune că cei de – acasă, după o analiză 

a faptelor actuale, mă însărcinează cu 

calitatea de M. M. al MLNR (mare mahăr 

provizoriu „ad interim”) ceea ce m – ar face 

să mă simt mai cinstit. Evident numai cei 

vechi mă interesează, ca tine şi ei. Dacă 

vei putea să mai ai o semnătură, două 

în plus, dulceaţa va fi şi mai bună!... Te 

las singur să alegi forma expresiei pentru 

scrisoarea ta. În felul acesta urmăresc 

să completez treimea necesară pentru o 

reprezentare, adică familia mică R.U.S.C. 

cu ALFRED şi M.L.N.R. cu mine. Aşa e 

partida de şah!” 

Destinatarul Florescu Vasile îi va 

răspunde la 12 august 1981 lui Marcel 

Schapira că nu poate să îi furnizeze 

relaţiile cerute dat fiind că în România 

francmasoneria a fost intezisă încă din 

1948 şi nu vrea să depăşească limitele 

prudenţei: „Scrisoarea ta francă ilustrează 

odată mai mult concepţiile tale umane şi 

universale cât şi cinstirea românismului… 

Când vin rândurile tale mă transpun în 

lumea de acum 35 ani. Vreau să spun 

că stimez Arta R. şi tot ce radiază ea… 

Ca şi în artă… în viaţă e dificil de distins 

limitele între prudenţă şi imprudenţă ori 

infracţiune. Trăiesc într – o disciplină 

căreia mă conformez pentru a nu greşi 

limitele.Trebuie să se înţeleagă că nu 

pot corespunde dorinţelor care cer relaţii 

despre… De aceea nu i – am răspuns lui 

CANDREA. 

La noi este liber catolicismul, 

protestantismul ş.a. Masoneria nu deşi 

publicistica noastră vorbeşte despre 

ea – cu date istorice şi legendare. Hitler 

a pus – o la index ca şi regimul fascist. 

La noi, după 23 august 1944 a funcţionat 

autorizat şi în 1948 s – a dizolvat – a 

adormit şi somnul continuă. 

Pentru ce invederezi tu – regret că 

nu pot răspunde dar SEVERIN KNEBEL – 

82 ani – trăieşte în Viena, possingergasse 

31/9, este acum cetăţean austriac. 

Am vorbit cu el la telefon, are telefon - 

0222 – 9239372.” Unitatea Specială „S” 

va intercepta, la 15.08.1981, inclusiv 

convorbirile telefonice dintre Severin 

Knebel din Austria, Florescu Vasile şi 

HULLES LEOPOLD din Bucureşti, str. 

Radu Vodă 209. 

Se pare că Marcel Schapira a cerut 

anumite informaţii din România şi fratelui 

PETRESCU NIC. EDMOND din Bucureşti, 

Bd. Dimitrie Cantemir 15, ap. 187 care îi 

va răspunde în august 1981: 

„Îmi cer scuze pentru întârziere, … 

dar după ce mi s – a dat delegaţia oficială 

de la Operă pentru a studia la Academie 

publicaţii şi documente, postul meu de 

consilier juridic la Opera Română din 

Bucureşti s – a desfiinţat din schemă! Din 

motive de economii!... M – am adresat 

Ministerului Justiţiei cerând reprimirea 

mea… În acest context jalnic, în care mă 

zbat de câteva săptămâni, am încercat să 

mă prevalez de hârtia pentru Academie, 

însă colega care urma să mă introducă 

acolo, este în concediu…Dar va fi absolut 

necesar să – mi comunici urgent: anul, 

localitatea şi numele publicaţiei, pentru a 

nu căuta „acul în carul cu fân” mai ales în 

situaţia mea!! 

…Să nu te îndoieşti de dorinţa mea 

de a face ceva constructiv pentru tine! 

Sperasem, ca „avocat” să mă pot ocupa 

aici, în mod direct şi eficient, de toate 

problemele cetăţenilor străini, inclusiv cele 

care te interesează…Aştept de asemenea 

un semn de la colegul din Timişoara. 

Contează pe tot ce voi putea aduce de 

la el!...” Organele Securităţii îl aveau 

sub supraveghere şi pe fratele PANAIT 

STĂNESCU BELLU, din Timişoara, str. 12 


aprilie nr. 11, la 

care se referea, 

probabil, 

Petrescu Nic. 

Edmond în 

scrisoarea 

susmenţionată. 

Petrescu 

Nic. Edmond 

corespondează 

din nou cu 

Schapira după 

câteva zile 

anunţându – l 

că a fost reprimit 

să lucreze ca 

avocat şi îi 

promite acestuia 

că se va ocupa 

de problemele 

solicitate: „Îmi 

Bogdan 

Constantin 

Dogaru 

Arhivele Naţionale 

Vrancea 

poţi trimite liniştit orice probleme, telefon 

23.38.69, acasă … PORA va fi la New 

York între 27 august – 2 septembrie la un 

congres al avocaţilor!” 

Conform informaţiile deţinute de 

Securitate, Panait Stănescu Bellu făcuse 

mai înainte o vizită în Franţa şi Italia ocazie 

cu care avusese o dezbatere de idei cu 

Schapira şi discutaseră diverse chestiuni 

care îi frământau pe amândoi. Din 

pasajele scrisorii trimise la Paris de Bellu 

reiese hotărârea acestuia de a susţine şi 

dezvolta în rândul intelectualilor, avocaţilor 

şi oamenilor de artă din România, ideile 

discutate cu Schapira în străinătate: „Dacă 

în presa noastră se utilizează din ce în ce 

mai mult ideea dezvoltării valorilor umane, 

însemnează că aceste valori vor fi utile 

societăţii şi schimbul de discuţii nu poate 

decât să folosească cunoaşterii acestor 

noţiuni, despre care am discutat şi noi … 

Dragă frate Marcel… mă gândesc 

acum la legătura noastră de prietenie 

frăţească şi la discuţiile noastre în 

legătură cu preocupările universale ale 

intelectualităţii. La acele sentimente 

de frăţie, unitate şi sprijin pentru toţi 

intelectualii… la dezvoltarea acelor idei 

în scopul desăvârşirii unei conştiinţe 

universale … Discut aici cu colegii mei 

intelectuali, atât în profesia de avocat 

sau artişti plastici şi constat dorinţa 

unui schimb de impresii, cunoştinţe şi 

preocuparea pentru ceea ce noi am 

discutat… Acestea pot forma obiectul 

unor discuţii colective… Dragă frate 

Marcel te rog să – mi scrii dacă ai noutăţi 

de la prietenul nostru comun de la Roma, 

pentru care ţi – am exprimat bucuria de 

a – l fi cunoscut. Gândurile exprimate de 

tine le port cu mine, ca de la un frate mai 

mare, pentru o viaţă morală demnă şi 

cultivarea unei conştiinţe superioare”. 

Tot Panait Stănescu Bellu scria, la 

20 august 1981, profesorului CASTALDO 

AUGUSTO (Baroul de avocaţi din Roma, 

Via Anapo 48) împărtăşindu – i din 

impresiile avute în urma vizitei din Italia: 

„Foarte scump şi superior maestru, sunt 

sub impresia vizitei pe care v – am făcut 

– o la Roma. Prima impresie a fost aceea 

a unui mare maestru şi, în acelaşi timp, 

regretul că am întârziat atât această vizită 

la dv., contrar indicaţiilor socrului meu. 

Am aflat din discuţia cu dv. că aveţi o 

previziune clară asupra evenimentelor ca 

şi asupra situaţiei din minunata dv. ţară, 

Italia. Păstrez cu mare plăcere şi respect 

î

medaliile pe care le – am primit în Italia şi 

bineînţeles ultima pe care am primit – o 

la Roma”. (Menţionăm că în alte scrisori 

adresate unor persoane din străinătate 

Panait Stănescu Bellu aminteşte doar 

de două distincţii primite la Napoli pentru 

picturile sale). 

„Aştept cu emoţie confirmarea 

prietenului nostru comun Marcel Schapira 

care a primit preţioasa dv. scrisoare pe 

care mi – aţi promis să i – o scrieţi la 

Paris, scrisoare valoroasă pentru viaţa 

mea… Cu ocazia discuţiilor pe care le – 

am avut împreună, am aflat secretul marii 

dv. înţelegeri a lucrurilor. Aici la noi în 

România, v – am povestit că intelectualii 

au ocazia, în numeroase cercuri ştiinţifice, 

să discute despre problema existenţei şi 

să – şi dezvăluie ideile care trebuie să 

exprime progresul ştiinţific. Aştept de la 

dv. o scrisoare care să conţină ideile dv. 

pentru binele umanităţii, pentru că am 

văzut că dv. sunteţi un mare umanist… 

Vă trimit respectuoasa mea acoladă 

fraternă şi aştept răspunsul dv.” 

O altă scrisoare a fost trimisă de 

Panait Stănescu Bellu, la 3 septembrie 

1981, lui PENESCU NICOLAE în Franţa, 

Paris, rue Bertier, pe care l – a şi întâlnit 

în cursul vizitei sale în străinătate din 

vara aceluiaşi an: „ Prilejul ce l – am 

avut de a discuta despre ţara noastră, 

despre dorinţa comună şi sinceră pe care 

aţi exprimat – o şi dv. pentru binele ţării 

noastre, Patrie comună, m – au îndreptăţit 

să vă scriu acum cu emoţie. Anii care ne – 

au despărţir, deci 1944 până la revederea 

noastră, au fost parcă nu o întrerupere 

peste decenii ci e desfăşurare în timp a 

unor vieţi paralele… Sigur că şi prietenia 

noastră comună cu Marcel Schapira a fost 

un motiv în plus de confidenţă care pentru 

mine au constituit bucuria desăvârşirii. 

Vă îmbrăţişez cu acea acoladă 

frăţească despre care prietenul nostru 

Marcel Schapira ne – a îndreptăţit să o 

considerăm ca o legătură comună”. 

Ofiţerii de Securitate au remarcat 

faptul că, în cele două scrisori trimise 

lui Castaldo Augusto, respectiv Nicolae 

Penescu, fratele Panait Stănescu Bellu 

folosea alături de semnătura sa cele 

trei puncte, semnul distinctiv folosit 

Tiberiu COSOVAN prezintă: 

COLIND BUCOVINEAN: 

DUMNEZĂU CU PETRU 

SFÂNT* 

Dumnezău, cu Petru Sfânt, 

Coborât-au pe pământ, 

În mijlocul satului, 

La casa bogatului. 

Bună sara, om bogat, 

Gata-i cina de mâncat? 

Gata, gata-i mai acuşi, 

Dar nu-i pentru voi, aduşi. 

Dumnezău când o aflat, 

Tare s-o mai supărat 

Şi la drum iar o plecat, 

Spre capătul satului, 

de francmasoni în corespondenţa lor 

particulară. 

Tot din interceptările Unităţii 

Speciale „S” aflăm faptul că, în iunie 

1981, o societate din Franţa „GROUP 

SALVIN” (Asociaţie culturală cu scop 

nelucrativ, fondată în 1901), 83490 Le 

Muy, chemin de Pinedes, trimitea unor 

persoane din Judeţul Timiş materiale cu 

conţinut masonic. Era vorba despre 3 

persoane: Marinca Gheorghe, Timişoara, 

B – dul 6 Martie nr. 29, Mezin Emeric, 

Timişoara, str. Gh. Lazăr nr. 6, ap. 10 

şi Marinca Ioan din comuna Ghecea. 

Materialul trimis de „Group Salvin” avea 

drept moto „construiesc o casă luminoasă 

şi o locuiesc” şi se referea, evident, la 

edificarea templului masonic: „Scopul 

este în egală măsură al nostru şi al 

fiecăruia dintre noi care lucrează conştient 

şi se străduieşte să construiască propriul 

său templu, participând în cel mai înalt 

grad, prin posibilităţile sale la opera unică, 

colectivă. 

Fiecare dintre cei ce s – au lansat 

pe cărarea dezvoltării conştiinţei, pentru o 

mai bună expresie a vieţii, este un ziditor 

în templu şi firesc, el recunoaşte atunci 

singura mare şi unică LOJA MASONICĂ 

… cu toată ierarhia de ucenici, calfe, 

maeştri… 

La edificiul oricărei Loji Masonice 

autentice, care purcede din Unica Lojă 

Albă a lui Sirius, prezidează 7 mari Legi 

ale Focului…” 

La Galaţi a fost interceptată 

corespondenţa numitei Boldeanu 

Mihaela, str. Furnaliştilor nr. 4 care avea 

preocupări de a strânge materiale despre 

francmasonerie. În acest sens ea îi scria, 

la 24 august 1981, lui MARIN TARANGUL 

(scriitor emigrat în Franţa în 1979) – Paris, 

21 rue dÀssas, solicitându – i sprijinul: “Îţi 

transmit urările… şi rugămintea de a – 

mi trimite cărţile lui Rene Guenou “Studii 

asupra hinduismului” şi “Studii despre 

francmasonerie şi stagiul de ucenicie”, 

pe care le găseşti sigur la librăria Rene 

Guenou şi mai ieftin la vreun anticariat… 

Nu mă interesează altceva din Guenou 

pentru că am aproximativ tot”. 

Redeschiderea dosarului de 

problemă privind francmasoneria (închis 

La casa săracului. 

Bună sara om sărac, 

Gata-i cina de 

mâncat? 

Gata-i, gata-i dar 

puţână, 

Însă tăţi om prinde-oţâră. 

S-o-ntâmpla şi n-o ajunge 

Noi, din sat, vom mai aduce. 

Dumnezău când o aflat 

Tare mult s-o bucurat 

Şi totul s-o luminat, 


DEZVĂLUIRI 

în 1975) nu s-a produs,însă, din 1981. 

Aceasta s-a datorat, cel mai probabil, 

disputelor dintre diferitele unităţi ale 

Securităţii cu privire la compartimentul 

care ar fi trebuit să se ocupe de problema 

în cauză. La început, problema a căzut 

în sarcina U.M. 0544, dar, ulterior, ea a 

revenit compartimentelor care se ocupau 

de problemele interne (în special celor 

de informaţii interne şi contraspionaj), 

Direcţia I (Informaţii Interne) propunând, 

în 1982, deschiderea dosarului de 

problemă „Persoane care desfăşoară 

activitate francmasonică” sub îndrumarea 

angajaţilor săi. Câştig de cauză, în 

această privinţă, va avea însă Direcţia 

a III-a (Contraspionaj), care va aduce 

drept argument pentru acestă soluţie, 

între altele, faptul că francmasoneria ar 

fi o organizaţie cu caracter internaţional, 

structurată pe principii şi reguli de 

conspirativitate severe, similare activităţii 

serviciilor de spionaj. Iniţial, în martie 1983, 

dosarul de problemă a fost deschis doar 

la Direcţia a III-a şi la compartimentele 

corespondente din cadrul a 5 inspectorate 

judeţene şi la Securitatea Municipiului 

Bucureşti, urmând ca, în funcţie de 

rezultatul măsurilor întreprinse, să se 

deschidă şi la alte inspectorate din ţară. 

Abia în iulie 1984 s-a hotărât deschiderea 

dosarului la toate inspectoratele judeţene 

ale Securităţii din ţară. Coordonarea 

activităţii pe ţară era asigurată de Serviciul 

7 din cadrul Direcţiei a III-a, laolaltă 

cu celelalte probleme date în sarcina 

serviciului respectiv – radioamatori, 

filatelişti etc. Dosarul de problemă avea 

numărul 1780 - „Prevenirea acţiunilor 

organizaţiei francmasonice”- cu numele 

de cod – „Oculta” 3 . 

______________ 

1 Consiliul Naţional pentru 

Studierea Arhivelor Securităţii, Fond 

Documentar (Galaţi), ds. 004806, f. 16 – 

25. 

2 Completările dintre paranteze 

aparţin ofiţerilor de Securitate. 

3 Ioniţă Nicolaie, Problema 

„Oculta”. Securitatea şi masoneria în anii 

`80, în „Caietele CNSAS”, Ed. CNSAS, 

Bucureşti, nr. 1/2008, p. 115. 

În casa săracului, 

La capătul satului. 

-------------------------------------------- 

*Colind românesc cules din Bucovina 

detrunchiată de Ţară - din zona 

Storojineţ/Cernăuţi 

7533

LECTOR 

EU V-AM CITIT PE TOŢI! 

Florentin Popescu, în afară de 

faptul că este un scriitor important, este 

şi un istoric literar de excepţie, cercetările 

sale în diferite arhive materializându-se 

în numeroase volume, cele mai multe 

fiindu-i dedicate lui Vasile Voiculescu. De 

asemenea, este şi un atent observator al 

fenomenului literar contemporan, ochiului 

său critic nescăpându-i nimic din cele 

mai importante apariţii editoriale. Şi nu 

numai că a citit foarte mult dar şi-a şi spus 

părerea despre multe dintre ele. Toate 

aceste gânduri au fost adunate între 

coperţile unui volum, intitulat oarecum 

polemic şi sugestiv „Eu v-am citit pe toţi!”, 

un prim volum, cum ne asigură chiar 

Stan Brebenel autorul, ce a apărut la Editura Bibliotheca 

din Târgovişte în anul 2007. Pasiunea sa 

pentru istoria literară şi înclinaţia pentru critică este foarte bine reliefată 

de acest nou volum. Plecat din Lera Chiojdului de Buzău Florentin 

Popescu şi-a câştigat un loc de prestigiu în literatura româna, cu multă 

răbdare şi trudă, numele său fiind respectat în toate mediile literare şi 

datorită seriozităţii sale. S-a aplecat cu pasiune asupra cititului indiferent 

de autor. Toţi au beneficiat de acelaşi respect şi tratament. 

Volumul este structurat în trei secţiuni, autorul oferind 

explicaţiile necesare în „Notă asupra ediţiei”, după cum urmează: 

„I. Modele şi repere, însemnări despre autori şi volume ce 

pot constitui exemple morale şi literare, dar şi jaloane pentru lecturile 

viitoare. 

II. Flori din grădinile altora, generic metaforic sub care au fost 

reunite însemnări despre cărţi importante din cultura universală, care au 

văzut lumina tiparului, în traducere, în România ultimului deceniu. 

III. Lectura noastră cea de toate zilele, adnotări despre cărţi de 

proză, poezie, estetică, istorie şi critică literară de azi.” 

În prima secţiune Florentin Popescu analizează lucrările unor 

autori ce au ca obiect operele şi viaţa unor înaintaşi celebri. Este cazul lui 

D. Vatamaniuc – un exeget al operei Lui Mihai Eminescu, Aurel Ciulei – 

cu un studiu consacrat prozei lui Tudor Arghezi, Liviu Grăsoiu – propune 

o nouă interpretare a moştenirii literare George Topârceanu, Dumitru 

Micu – cu o introducere în opera lui Mircea Eliade. De asemenea găsim 

foarte multe evocări, unele antologice şi anecdotice, adunate cu osârdie 

din diferite surse, ce poartă parfumul epocii respective, despre unii 

autori şi opera lor. Ne referim aici la Al. Macedonski, V. Voiculescu, Ion 

Pillat, Ionel Teodoreanu, George Bacovia, Victor Eftimiu, Marin Preda, 

Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. 

În secţiunea a II-a autorul se opreşte la unele lucrări ce au 

ca subiect opera unor mari scriitori străini. Astfel este analizat Paul 

Evdokimov – unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi din Europa – 

cu volumul „Ortodoxia, ca subiect monografic” iar unui grup de eseişti 

şi scriitori ruşi le este prezentat volumul „Marele inchizitor, Dostoievski 

– lecturi teologice”. Mai analizează, printre altele, şi cartea „Bertolt 

Brecht şi lumea teatrului epic modern” a lui Alexander Ronay. Mai sunt 

prezentate cărţile editate sau reeditate recent ale unor autori precum 

Henri Bergson şi Sali Bashota. 

În ultima secţiune sunt prezentate cărţile unor autori 

contemporani, trăitori în diferite zone ale ţării: de la Suceava la Turnu 

Măgurele, de la Satu Mare la Focşani. Printre aceştia găsim referiri şi 

la câţiva autori buzoieni, dragi inimii autorului. Lui Marin Ifrim, sub titlul 

„Poezie şi contemplaţie”, îi este prezentat volumul de versuri „Poeme”. 

Prozatorului Gheorghe Stroe îi sunt prezentate mai multe volume, iar Titi 

Damian este anunţat ca un nou prozator promiţător prin romanul „Fagul”. 

Poetului A.I. Zăinescu îi este prezentată antologia de versuri „Ediţie 

deocamdată definitivă”. Mai sunt prezenţi Victor Andreica – cu referiri la 

cartea „Am trăit sub şase dinastii” şi Bazil Iorgulescu –o reeditare a unei 

lucrări monumentale „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric 

al judeţului Buzău”. Întâlnim şi alte nume prestigioase ale actualului val 

literar consacrat: Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu, George Vulturescu, 

Dumitru Pricop, Artur Silvestri, Ion Panait şi mulţi alţii. Prin acest volum 

Florentin Popescu vine în întâmpinarea cititorilor, istoricilor şi criticilor 

literari oferind o alternativă viabilă la cartea electronică şi Internet. Prin 

acest nou volum autorul îmbină în mod fericit istoria şi critica literară, 

oferind cititorilor tradiţionali noi valenţe. Scrisul său avizat este aşteptat 

cu nerăbdare de cititorii multor reviste literare, iar autorii ce i-au oferit 

lucrările lor aşteaptă cu emoţie analiza şi diagnosticul său. 


Moartea, ca un joc 

al vieţii 

Liviu Comşia 

Rar se întâmplă ca de la un volum la altul concepţia 

poetică să sufere schimbări radicale. În general, se observă 

o linie continuă cu mici ezitări sau cu semne aşezate iciacolo 

că expresia lirică promite şi o altă etapă. Cititorul de 

multe ori ignoră aceste semne, pentru că ele, aşa cum 

spuneam, nu lasă loc pentru începuturi durabile. 

Nu acesta este cazul 

poetei Florina Isache, care de 

la un volum la altul pare cu totul 

angajată în altă lirică. Dacă în 

volumul de debut, „Ieşirea din 

anotimp” (2006), scenariul liric 

era construit pe metafore ample, 

cu deschideri spre un optimism 

moderat, ei bine, cel de-al 

doilea, „Mă voi întoarce pasăre” 

(Supliment „Oglinda literară”, 

Focşani, 2011) reduce drastic 

metafora, impune sobrietate, 

solemnitate, sinteza, într-un 

cuvânt, se apropie de lirica în 

care prozodia este trecută pe 

locul secund. Mai mult, în locul 

temelor lirice cu deschidere 

luminoasă, aici avem de-a 

face cu o meditaţie gravă asupra morţii, care nu mai este 

un punct final al existenţei, ci face parte din viaţă: „Eşti 

primul bărbat/ pe care l-am cunoscut după ce am/ murit./ 

Între o sosire şi o plecare,/ florile din gară se acoperă cu 

zăpezi.// Sărutul s-a dezlipit de obraz,/ s-a făcut ţăndări pe 

asfalt…/ - Semn rău! zice rudăreasa care vinde/ flori la colţul 

străzii./ Înmormântează resturile în batistă. / - Nu ai noroc în 

dragoste”. Astfel, până şi visul devine distrugător: „Păsările 

se asfixiază cu vise.// Se estompează zboruri în geam,/ 

curgea fum de tămâie,/ ca dintr-o catedrală.// Ne legănam 

strâns unul de celălalt,/ cu durerea unei morţi respinse”. 

Încă de la bun început, moartea se află într-o continuă 

mişcare. Pe marele fluviu suntem doar o pată de culoare 

între naştere şi moarte. „Suntem o pată de culoare, /plutind 

pe ape ca o inimă”. În tot acest peisaj în care anotimpurile 

se succed fără să lase în urmă decât melancolie, poetul, 

ca un personaj de poveste cu sufletul ca o pasăre, trece 

ducându-şi povara sentimentelor şi senzaţiilor: „Stau întinsă 

pe burtă în mine./ Privesc prin gaura cheii/ asfaltul şi frânele 

de cauciuc/ topindu-se sub sarea aruncată să/ ardă zăpada”. 

Sau: „Trenurile de noapte anunţă ora exactă./ La polul opus 

al ploii este şi mai frig./ Întâmplarea face să-ţi simt răsuflarea/ 

pe gât,/ ca o atingere de aripă”. Şi încă: „Stau lângă trupul 

meu/ la priveghi.// Acopăr echimozele căzăturii din iubire/ 

şi urc în altă iubire”. Cum se întâmplă îndeobşte chiar în 

realitatea obiectivă, natura participă la clipa fatală ca făcând 

parte din ea însăşi: „Plouă, burniţează mărunt, ca toamna./ 

Galbenă şi rece,/ moartea trece în vârful picioarelor,/ să nu 

mă sperie./ Ştiu că este atât de aproape”. 

Astfel, imediat, atmosfera bacoviană trece peste 

poemul care acum se desfăşoară într-un scenariu bine 

articulat: „În magazinul second hand/ oamenii cumpără 

sentimente cu/ preţ redus./ La ultima lichidare de stoc,/ o 

mireasă trece prin poemele mele/ şi trena ei împrăştie 

parfum de/ altar./ Hainele fac somptuoasă/ viaţa celor care 

au trecut prin/ fereastră,/ în oraşul încremenit în cenuşă”. 

Sau: „Dorin mergea doi, trei metri şi/ privea în urmă./ Noi îl 

urmam tăcuţi, ca la o procesiune”. 

Cu alte cuvinte, se pare că poezia Florinei Isache din 

acest volum a deschis o nouă etapă de creaţie, în care, 

reducând mijloacele tehnice, a dat întâietate gândului. Se 

profilează un demers liric care poate întâlni răspunsuri 

la marile probleme ale fiinţei umane. Cu sufletul care se 

întoarce ca o pasăre, lirica Florinei Isache îşi găseşte ritmul 

interior în jocul vieţii şi al morţii pe ecranul larg al lumii 

moderne, aşa cum se întrevede în visul care trece dincolo 

de noi.

LECTOR 

Albanezul, revista unui neam cinsitit, fidel şi ospitalier 

Revista “Albanezul” a fost înfiinţată de Nikolla Naço (Nicolae 

Nacio) la Bucuresti, în 1880. Această tribună a albansimului din 

România, a funcţionat până in 1903, când şi-a încetat apariţia. 

În acelaşi an revista a reînviat ca pasărea Phönix din propria-i 

cenuşă graţie istoricului Dr. Gelcu Maksuovici, care a condus-o 

până în 2001 (fiind subvenţioantă de Guvernul Romaniei), 

iar din 2001, banii comunitţii albaneze au trecut în buzunarul 

Asociaţiei Liga Albanezilor din Romania, condusă de deputata 

(utecistă) nonalbaneză Oana Manolescu, contestată nu numai 

de albanezi, ci şi de Academia Caţavencu. Între anii 2001-2005 

revista a fost condusă de Dr. Luan Topciu, iar din 2005 de poetul 

şi traducătorul Baki Ymeri (redactor şef şi al revistei Kosova). 

Până în prezent, din seria nouă a revistei au fost publicate 150 

de numere. 

Realizarea oricărui lucru, cât de insignifiant implică un 

oarecare sacrificiu. Realizarea revistei Abanezul, aşişderea. 

Realizatorul şi editorul adună materialele colaboratorilor (care 

investesc şi ei timp şi efort intelectual), îşi foloseşte timpul şi chiar 

banii proprii pentru tipărire etc. Pentru că pe coperta revistei stă 

scris: Unicul popor din lume înrudit cu românii pe linie dacotraco-iliră 

este poporul albanez, am să povestesc o legendă 

albaneză, înrudită cu legenda românească a Meşterului manole, 

pe tema sacrificiului edificator. 

Textul, de o valoarea artistică deosebită, l-am descoperit, 

datorită lui Baki Ymeri, care mi-a dat să transcriu pe calculator 

un manuscris al lui Dimitrie Gusti reprezentând traducerea sa în 

limba româna a jurnalului de călătorie De Paris á Athènes/ De 

la Paris la Atena, scris în limba franceză de Ponson du Terrail şi 

publicat la Iaşi în anul 1851. În legenda albaneză este vorba de 

ridicarea cetăţii Scutari (Shkodra) de către cei trei fraţi: Scand, 

Ali şi Hamsea. Acestor viteji, Moira/Soarta le prezice că după 

îndeplinirea unor probe iniţiatice, vor întemeia un stat puternic şi 

vor ridica cetatea mândră Scutari, care nu va putea fi edificată 

fără sacrificarea acelei soţii a unuia dintre ei care va ajunge 

mamă în perioada zidirii. 

Aceasta afost Eucariea soţia lui Skand cel mai mare 

dintre fraţi. Eucariea îşi acceptă soarta dar cere să poată să-şi 

alăpteze pruncul, prin perete, până la moartea ei. Dorinţa îi este 

îndeplinită, construindu-se un canal adecvat, tapetat cu piele de 

ţap, care să facă legătura între sânul mamei şi guriţa copilului. 

Când nenorocita se făcu nevăzută sub giulgiul de petre ce-o 

înfăşura, au apropiat pe copil de mur şi i-a pus giulgiul cel strâns 

în gură. 

După doi ani, femeia muri, după care se petrecu o minune. 

După ce laptele s-a terminat, pe conductă începu să curgă apa 

limpede a unui izvor, mama fiind astfel preschimbată în fântână. 

Moira apare şi le spune că acest copil va fi nemuritor. Tot astfel, 

pe locul în care s-a prăbuşit Manole după ce i s-au frânt aripile 

în încercarea de a coborâ de pe biserica Argeşului, se iveşte 

o fântână. De ce ambele legende apelează la simbolul fântânii 

pentru a-şi întregi demersurile sinonime? Pentru că în tradiţia 

populară fântâna este mijloc de pomenire a constructorilor ei 

din partea celor ce-i beaua apa. Aşa este şi revista Albanezul. 

Cititorii îşi astâmpără setea de cultură din paginile ei şi aduc 

prinos de pomenire celor care au trudit pentru apariţia ei: Nicolae 

Nacio, Gelcu Maksutovici, Luan Topciu, Baki Ymeri. 

Şi pentru că popoarele român şi albanez sunt surori, 

începând din 2010, fiecare număr al revistei este dedicat unui 

autot român şi unuia albanez. Unul din cele mai frumoase 

numere este consacrat folcloristului interpret, critic de artă şi om 

de vastă cultură Alexandru Mica şi soţiei acestuia, poeta Ioana 

Greceanu. (Albanezul nr. 32/2011). Despre Alexandru Mica 

se pronunţă importanţi muzicologi 

şi etnomuzicologi cum ar fi: Viorel 

Cosma, Gruia Stoia, Hary Brauner, 

compozitorul Doru Popovici, Scriitorii 

Todor Octavian, Florentin Popescu, 

Baki Ymeri etc. 

Din prezentările acestora se 

conturează succint activitatea şi 

personalitatea lui Alexandru Mica. 

El s-a născut la 10 ianuarie 1945, în 

comuna Putineiu/Vlaşca. Studiază 

japoneza şi coreana, apoi absolvă 

Facultatea de limbi slave din cadrul 

Institutului de limbi şi literaturi străine 

din Bucureşti (în anul 1969). Alexandru 

Mica este doctor în ştiinţe filologice, 

Lucian Gruia 


autor a unor lucrări de literatură universală comparată (vezi 

Trilogia despre Fantasticul în literatura romantică europeană la 

N. V. Gogol şi E. T. A. Hoffmann) şi profesor universitar predând 

cursuri de etnologie şi etnografie românească etc. 

Sinteza activităţilor acestui om de cultură enciclopedist, 

o realizează Florentin Popescu: “Alexandru Mica a făcut o 

carieră culturală pe care nu mă sfiesc s-o numesc fulminantă: a 

studiat limbile japoneză şi coreeană, a fost ambasador, profesor 

universitar timp de trei decenii, este folclorist, doctor în ştiinţe 

filologice, membru sau membru fondator al unor foruri culturale 

şi politice europene, fiind distins cu înalte titluri, medalii şi onoruri. 

Dar poate că mai presus de tot şi de toate, interpretul de muzică 

românească tradiţională Alexandru Mica a intrat definitiv în istoria 

folclorului muzical românesc prin realizarea unei antologii ajunsă 

celebră, un unicat în istoria culturii europene: Cinci veacuri din 

istoria cântecului popular românesc (1540 - 2000), o veritabilă 

panoramă a nestematelor poetico-muzicale izvodite de geniul şi 

vocaţia creatoare a românilor.” 

Despre poeta Ioana Greceanu se propunţă: Cezar 

Ivănescu, Geo Vasile,Traian T. Coşovei, Octavian Soviany, 

Emanuela Ilie, Nexhat Rexha şi subsemnatul. Să cităm câteva 

părerei competente asupra liricii poetei: „Ioana Grăceanu este, 

indiscutabil, o foarte bună poetă, posesoare a unui discurs poetic 

sobru, rafinat, inteligent, fără stridenţe, fără locuri comune, discurs 

poetic aducând la suprafaţă zonele de adâncime ale fiinţei. De la 

început şi până la sfârşit, volumul ei de poeme este seducător la 

lectură printr-o egalitate stilistică fără păcat, într-un anume sens, 

previzibilă. Stăpână deplin pe o tehnică poetică fără cusur, nu-i 

mai rămâne Ioanei Greceanu decât să devină imprevizibilă şi, 

dacă se poate, sublimă.” (Cezar Ivănescu) 

“Totalitatea acestor poeme coexistă cu stilistica 

sensului interior, înveşnicind ideea de existenţă independentă. 

Aceasta este şi propunerea discursului poetei ca o sinteză care 

întăreşte adevărul real şi cel imaginar, în contextul unei simbioze 

menite să facilizeze concreteţea edificiului poetic creativ. Ioana 

Greceanu prin discursul ei poetic, reflectă o sensibilitate care îi 

confera vieţii funcţionalitate, în mişcare şi dinamism într-un sens 

pozitiv. “(Nexhat Rexha) 

“Încă de la primele pagini Ioana Greceanu anunţă 

o gamă expresivă amplă, de la senzaţia poetei că e trăită de 

“cineva” care “apoi se leapădă de mine” sau că este prada 

preferată a timpului implicabil, acest omnivor Cronos, de la 

meditaţia elegiacă, aproape religioasă până la căinţă şi penitenţă. 

Presimţind că dragostea este inseparabilă de dăruierea de sine, 

ungibilă aşadar numai prin ieşirea din propria piele/carapace, că 

unica răsplata pentru viaţa primită este asumarea suferinţelor 

celuilalt, poeta scrie una dintre cele mai emoţionante poezii 

de iubire filială din istoria literaturii 

române... (Geo Vasile) 

Revenind la legenda 

albaneză pomenită la începutul 

acestei prezentări, să ne reamintim 

că Moira a prezis viaţă veşnică 

copilului al lui Skand, care s-a alăptat 

întâi cu laptele mamei, apoi cu apa 

tămăduitoare a aceleaşi mame 

transformate în fântână. Să dorim 

şi noi viaţă îndfelungată (veşnică nu 

se poate decât în legendă) revistei 

Albanezul pentru ca de binefacerile ei 

să profite cât mai mulţi cititori! 

7535

PROZA 

Experienţă virtuală or reală, accesul 

într-un spaţiu necunoscut, o grotă? (există 

o poartă şi o cheie!) se face prin tatonări, 

descoperiri treptate ale unui univers 

care, deşi părea cunoscut, se dovedeşte 

inexplicabil de aspru, derutant, nou, 

„însîngerînd”, deci însemnînd parcursul 

îndrăzneţului în căutare de inefabil şi 

inedit, „piatra înfiptă în calea” sa, Lapsit 

exilis?, punîndu-l la încercare o dată în 

plus. 

Deci o căutare. 

Căci despre aventura cunoaşterii 

este vorba, un „imaginar închipuit dar 

neexplorat” (p. 2). 

Un fel de „corps à corps” sacrificial, 

desfăşurat într-un „spaţiu utopic „n” 

dimensional” (p.2), „palpabil doar de 

personajul ce mie mi se pare concret dar 

nefiresc de imaterial, implantat într-un fel 

de lume secundă sau paralelă, ascunsă 

însă, lume pe care m-ar bucura s-o cunosc” 

(p.2), avertizează autorul însuşi, grafician 

de asemeni, făcînd apel la „instrumentele” 

cunoaşterii şi ale creativităţii: mîna, ochiul, 

capacităţile cunoaşterii. 

Satya- Ioga sau „locul Adevărului” 

se află pe vîrful Muntelui., aflăm din 

scrierea Creangă şi creanga de aur, Vasile 

Lovinescu, C.R., 1989, Bucureşti, p. 247. 

Urmare a mersului descendent 

al ciclului evoluţiei umane, Adevărul 

nemaifiind accesibil decît unei elite, grota 

a fost simbolul mai apropiat Centrului 

Spiritual şi deci sanctuarelor de iniţiere 

care-i sunt imaginea. Centrul nu a părăsit 

Muntele dar s-a retras doar în interiorul lui. 

„Când ai gândit că este imperios 

necesară urcarea muntelui, va fi iminentă 

şi renaşterea ideii de divin, pentru că, 

altfel, nu ai mai fi fost acelaşi, cu răvăşelile 

obsesive şi cu năucitoarele tale aspiraţii. 

Este drept, fiecare om, odată cu trecerea 

timpului, suportă diverse „mutaţii” şi 

capătă diferite informaţii şi cunoştinţe 

care-i vor conferi o altă optică de abordare 

a aceleiaşi, repetată-n existenţa sa, 

pentru că, fiecare moment se defineşte 

prin alte coordonate spaţio-temporare 

şi nu în ultimul rând, sub alte expresiuni 

psihotice. Nici lăstarul ieşit din sămânţă 

nu se aseamănă cu el însuşi în măsura-n 

care peste el a trecut un an, dar totuşi, 

există ceva care-l defineşte independent 

de spaţiu şi timp : „esenţa”. » (p. 5) 

Cum a ajuns în acest spaţiu este un 

mister pentru însuşi personajul. 

Memoria afectivă fiind manifestă 

plenar, esenţă şi substanţă diferenţiind 

creatorii, autorul rememorează, ca 

punct de plecare, „un sanctuar superb”, 

în lumina nefirească a căruia s-a trezit 

complet descoperit. Gol. Descumpănit de 

forţa Luminii: 

„De aceea, lumina este un suprem 

edificiu construit dintr-o infinitate de 

cărămizi de întuneric” (motto cap. II). 

Iată deci că „subtilul ţi se păruse 

cumva anost, nesemnificativ pentru 

aspiraţiile (tale)”... se materializează 

năucitor. 

Revelaţia 

(fragment) 

„.....le discours n’est plus que le reflet d’une vérité qui assiste à sa 

propre naissance”, Michel Foucault, L’ordre du discours 

(„.... discursul nu mai este decît reflectarea unui adevăr care asistă la 

propria-i naştere”, Michel Foucault, Ordinea discursului, t.n.) 

Clipa de uluire, intrarea în labirint 

pune la grea încercare întreaga fiinţă. 

O stare pe loc, tribulaţii, mutaţii. De 

unde, întrebări şi trăiri hamletiene ale 

personajului. 

» În noapte şi-n uitare, în nălucite 

vise rătăcitoare stele prin oarba-ţi 

conştiinţă când pizma şi orgoliul, şi pofta 

de neant se vor fi-ngemănat în tine spre 

a-ţi recunoaşte gestul, superb, desprins 

din nenumărate antagonisme; nu frigul, 

nici pustiul, nu întunericul nici frica îţi vor 

străpunge-n suliţi a sufletului poartă şi a 

chipului substanţă ci, din neputinţă, dintr-o 

pornire fadă ai să-ţi determini locul de 

dinainte hărăzit. Hazardul ce te absoarbe; 

în bulboane, vârtejuri de ape secunde 

clipind în clipociri răsfrânte de oglindiri 

lucind, în zorii pe care noaptea-i naşte 

spre virtuale împliniri, din zi şi noapte se 

adună şi se sting dintotdeauna nemeritate 

sacrificii pe altarul unui om. Dar el nu-şi 

poate judeca de unul singur viaţa, nu! Nuşi 

judecă greşeli, păcate şi perversităţi, 

şi crime ce îi pavează calea spre iluzorii 

culmi. Căci, altfel, el, la stâlpul infamiei, 

cuprins de goliciune, frust, demachiat de 

false măşti parşive, în sac de forţă strâns, 

împachetat, cu sabia deasupra-ntoarsă 

către el, cu lama temeinic ascuţită de 

vajnicul călău, va trebui să fie pus, spre 

pildă şi luare aminte cum că nu a fost ce 

trebuia să fie în locu-n care a fost pus(,). De 

forul său interior, de steaua lui norocoasă, 

călăuzit, cu hoarda de blesteme şi 

fărădelegi, într-o amestecătură, un elixir 

amar, oricare, din neant către neant sentoarnă, 

extazul de-o secundă îl gustă cu 

nesaţ, cu poftă şi savoare uită uitând că, 

fără noimă, se crede infinit şi veşnic. Dar 

veşnicia lui nu e decât o clipă ce se târăşte 

lascivă către un banal sfârşit, sfârşit pe 

care îl ignoră şi-l detestă ori de câte ori 

gândul i se strecoară ghiduş în mintea 

lui orgolioasă şi vulgară. Cu mâna palmă 

ca pe o viespe, din faţa ochilor şi-alungă 

imaginea depresivă a trupului său stors, 

şi vlăguit de o viaţă lipsită de vreun rost, şi 

repede, cu grabă, se aruncă-n vâltoarea 

distracţiilor simple şi-n valuri de alcool, 

plutind în spaţiul închis, cu fumul de ţigară 

roind în jurul lui. Imaginea cotidianului sau 

anonimului individ de care ne atingem 

întâmplător pe trotuar, surprins vremelnic 

şi cu indiferenţă o clipă pe retina ochilor 

ce-ntâmplător fuseseră îndreptaţi către 

acolo. » bîntuit de nelinişti, incertitudini, 

perceperi obişnuite sau mai puţin obişnuite, 

îngrădiri care vor fi demolate, spulberate 

de neobişnuita bănuială a unei alte lumi, 

a unei alte dimensiuni existenţiale, care 

se cere exprimată. O încărcătură de trăiri 

care se etalează surprinzător. Dar care 

iniţiere nu este surprinzătoare? 

« Un tărâm straniu se arăta luminii 

reflectate-n ochii tăi. Un târâm straniu 

vedeau şi ochii tăi. Sub reflexele jucăuşe 

ale luminii, gura deschisă a unui şarpe 

gigantic sta gata să-nghită şi ceea ce mai 

rămăsese din corpurile a trei nefericiţi. 

Stigmatul morţii se citea pe chipurile 


Dumitru Cosereanu 

lor încremenite-n calcar, când lumina 

făcliei s-a prelins fugară peste culoarea 

lor marmoreană. Ai văzut acel straniu 

ansamblu în momentul tulburător al 

visului, al gândului tău, ai văzut feţele 

desfigurate de o ultimă imagine petrecută 

într-o eternitate de demult trecută. Cerul 

se-ngustase la dimensiunea acelei grote. 

Tu, proscrisul, stigmatizatul de un viciu 

nevinovat, te-ai prăbuşit sub povara 

sunetului ploii de afară, sfârtecând carnea 

gata să se destrame în nenumărate şi 

nesimţitoare celule. Crepusculul murise în 

noaptea de verde a visului tău. Şi mori de 

vânt, vitregite de mişcare, îşi desfăcuseră 

aripile de lilieci albinoşi, împerecheaţi întrun 

fel de horă-ncremenită în nesfârşita lor 

nemişcare. Doar ecoul umbrelor zburda 

haotic sub impulsul propriilor tale mişcări. 

Jucau în mii de oglinzi reflexele făcliei. 

Răşina pocnindă, se sparge de liniştea de 

piatră ce-şi etalează întregul său pastel 

de forme în mici fragmente de lumină. 

Ansamblul, prin întregul său, părea a fi 

metafora supremă inventată de natură 

încă de la începuturile ei De s-ar fi sfârşit 

acolo muntele, ar fi deajuns. 

În mângâierea ei fotonică, lumina, 

trecând sprinţar de pe o faţetă pe alta, 

dezvăluia în bucăţele o lume minerală 

splendidă prin care ecoul paşilor tăi se 

combină cu multiple sclipiri de energie. De 

nu aş fi văzut prin ochii, şi simţurile tale, 

te-aş fi invidiat cu siguranţă. 

Ai rătăcit un timp prin curcubeul 

acela de culoare şi materie. În urma ta, 

lumina, absorbită de cine ştie ce substanţă 

luminiscentă împlântată în structura 

calcaroasă a peşterii, se transmitea de 

la un cristal la altul, stimulându-se-n lanţ, 

unul după altul, până ce, în virtutea vitezei 

de stimulare, conversie şi reconversie, 

întreg teritoriul acela bizar se desfăşura de 

la sine privirilor tale. De la o vreme, făclia 

devenise inutilă. Dacă ar fi fost ca muntele 

să-şi construiască sieşi un sanctuar, 

acesta ar fi fost. În splendoarea aceea de 

calcar şi lumină trebuie să-1 fi găsit. Şi 

de acolo, prin canale nevăzute, conduce 

şi dirijează destinul propriei sale creaţii, 

iar pe tine, adoptându-te, te guvernează, 

oferind libertăţi şi restricţii, stabilind calea 

pe care o vei avea de urmat, şi sugerând 

gândurilor o anume logică şi sufletului, o 

anume stare. Ai fi vrut să intri în contact 

cu coregraful acelei lumi străine. Ai fi dorit 

să-i vezi chipul şi să-i auzi glasul, dar nu 

era posibil lucrul acesta; el este stăpânul 

iar tu sclavul.

“Imediat ce-l ştim pe 

celălalt, ne dăm seama că 

este ca şi noi” 

Ioana Petcu 

Ioana Petcu: Bună ziua, domnule Carol Iancu, voi începe ex abrupto cunoscînd 

faptul că sunteţi om de literă şi de istorie în acelaşi timp, prin formaţia dumneavoastră. 

Cred că prima întrebare va fi oarecum previzibilă, pentru că ştim despre cartea de 

referinţă Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité à nos jours (Miturile 

fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate pînă în prezent), vă rog să-mi spuneţi 

care sunt stereotipurile antisemite în cadrul bisericii creştine. 

Carol Iancu: Într-adevăr în această carte intitulată în franceză Les mythes 

fondateurs de l’antisémitisme, n-am vrut să scriu o istorie nouă a antisemitismului, ci să 

prezint acest fenomen în perspectiva miturilor sale fondatoare. Ca să putem ajunge la 

bisericile creştine ortodoxe este normal să începem cu antichitatea, chiar cu începuturile 

creştinismului, căci sunt anumite mituri care s-au perpetuat din antichitate pînă în zilele 

noastre, altele s-au reciclat de la civilizaţia creştină medievală spre civilizaţia musulmană 

contemporană şi o serie întreagă de mituri care se regăsesc la fel în diferitele biserici 

ortodoxe, catolice, protestante şi aşa mai departe. Aşadar, 

un prim mit care s-a menţinut pînă în secolul XX şi poate în 

anumite medii pînă în ziua de azi este acuza de sînge ritual 

sau omor ritual. Ceea ce e curios, e că în antichitate creştinii 

au fost acuzaţi de grecii politeişti că ar utiliza sînge în unele 

practici religioase. Iată că printr-un transfer psihanalitic asistăm 

la fenomenul cînd acuza se va îndrepta spre evrei. Legenda 

spune că pentru sărbătoarea de Paşte ca azimă, evreii “ar 

avea nevoie de sînge creştin” pentru a-l amesteca în făină şi a 

prepara această azimă. E vorba de un mit care nu se bazează 

pe absolut nimic, însă noi cunoaştem că un mit este o legendă 

inexactă dar în care oamenii cred. Se pare că această acuză 

s-a încetăţenit în Ţările Româneşti, şi astfel mă voi întoarce 

la întrebarea dumneavoastră, o dată cu venirea unor călugări 

de origine grecească. Am avut ocazia de a prezenta această 

problemă şi în cartea pe care o cunoaşteţi deja, dar şi în ultima 

carte apărută acum nici măcar două săptămîni numită Evreii 

din România. De la marginalizare la 

emancipare, unde am amintit o serie de fapte de acest gen. 

Vă daţi seama că ne aflăm în faţa unui fenomen excepţional. În 

ce sens? Ce înseamnă din punct de vedere religios iudaismul? 

Care este prima regulă: neconsumarea sîngelui. Că noi spunem 

carne aptă pentru a fi consumată, este vorba despre o carne 

din care se va extrage sîngele. Este iraţional să considerăm că 

evreii ar consuma sînge omenesc – aceasta fiind o interpretare 

psihanalitică. Totuşi această legendă s-a păstrat. Pînă şi în 

ţările musulmane, miturile referitoare la evrei s-au reciclat. 

Sunt acolo alte acuze. De exemplu, din cauza conflictului politic 

dintre Orientul Apropiat şi Mijlociu între Israel şi Ţările Arabe sau 

Palestina, acest mit capătă direcţia următoare: găsim în presa 

arabă “s-ar fi găsit cîţiva palestinieni care ar fi fost omorîţi, găsiţi 

fără o picătură de sînge. Li s-a extras sîngele pentru că riturile, 

Talmudul şi cărţile evreieşti reclamă sînge uman”. Iată cum o 

acuză care a apărut în creştinism şi lumea medievală s-a reciclat pînă în lumea arabă. 

Sunt şi alte acuze venite pe filială catolică, aici exsita o rugăciune specifică pînă în 

anii ’60 cu ocazia Sfintei Vineri înainte de Paşti: O remus pro 

perfidis eudeis, care s-ar treduce “să ne rugăm pentru evreii 

increduli sau necredincioşi”, ceea ce este total neadevărat 

pentru că evreii au fost primii monoteişti. Mitul cel mai celebru, 

de fapt probabil că ar fi trebuit să încep tocmai cu el, este mitul 

poporului deicid. E vorba de un concept grotesc: cum un om 

poate să-l omoare pe Dumnezeu? Dar şi aici este un transfer 

psihanalitic. Evreii au văzut un Dumnezeu transcendental, 

prezent pretutindeni dar nematerializat. Este Dumnezeul 

spirit care a creat întreaga lume şi la început un om. Careşi 

va trimite apoi Fiul printre oameni. E o adevărată revoluţie 

mentală: dacă noi ne tragem toţi dintr-un singur om, înseamnă 

că suntem cu toţii egali în faţa Sa. Indiferent că pielea noastră 

este roşie, albă, galbenă. 

I.P.: Sunteţi de multă vreme plecat în Franţa, de prin anii 

’50, aş vrea să-mi spuneţi dacă se simte acolo ceea ce şi în 

România se observă - viaţa culturală diferită dintre est şi vest, nord şi sud. Îmi puteţi 

face un racursi în cultura Franceză şi să-mi spuneţi cît se simte separaţia pe regiunile 

din Franţa? 

C.I.:Trebuie să ştiţi că oamenii au avut şi vor avea mai multe identităţi. Un francez, 


INTERVIU 

prof. univ. dr. Carol Iancu: 

Carol Iancu s-a născut la Hârlău, 

unde a fost elev la şcoala primară şi 

cea secundară. După bacalaureat, la 

vârsta de 17 ani, părăseşte definitiv 

România. Este profesor de Istorie 

contemporană, titular de catedră 

la Universitatea „Paul Valery“ din 

Montpellier, preşedinte fondator 

al Centrului de cercetări şi studii 

evreieşti şi ebraice, director la École 

des Hautes Études du Judaïsme. 

Venit la Iaşi pentru o conferinţă 

la Universitatea „Al. I. Cuza“ 

(Facultatea de Istorie) pe teme 

ebraice, profesorul Carol Iancu este 

din nou pe „meleagurile natale“, aşa 

cum îi place să spună. Master of Arts 

cu menţiunea Magna Cum Laude la 

Universitatea Ebraică din Ierusalim, 

domnia sa este şi Doctor în Litere 

şi Ştiinţe Umaniste la Universitatea 

Aix-en-Provence. Este recunoscut 

şi în plan naţional, fiind distins 

cu gradul Doctor Honoris Causa 

la Universitatea „Babeş-Bolyai“ 

din Cluj. Este autor a numeroase 

studii consacrate istoriei evreilor 

şi relaţiilor internaţionale. Din 

bibliografia lui am putea spicui câteva 

apariţii de notorietate: Permanences 

et ruptures dans l’histoire des juifs 

de Roumanie (XIXe-XXe siècles), 

2004, La Shoah en Roumanie, 

1999 (traducere în limba română 

la Editura Polirom cu titlul Shoah 

în România, 2002), Les mythes 

fondateurs de l’antisémitisme, 2003, 

ed. Bibliothèque historique private 

şi multe alte studii. 

de exemplu, este “un bon français” fiind şi 

un parizian sau un provensal un breton,un 

corsican, un alsacian, din punct de vedere 

georgafic. Putem fi în acelaşi timp un 

protestant, calvinist, luteran din punct de 

vedere religios. Cu anumite orientări. Şi în 

acelaşi timp putem avea şi o altă identitate, 

care poate este cea mai importantă şi care 

va uni pe toţi oamenii de pe acest bătrîn 

continent. Este vorba de cea Europeană. 

Din acest punct de vedere, există o mare 

diversitate în Franţa. Dintr-o anumită 

optică aceasta ar putea fi constatată şi 

aici în România. Eu sunt profound legat 

de plaiul Moldovei, pentru că am copilărit 

aici. Putem fi moldoveni, aşadar, munteni 

sau apuseni şi deja europeni. 

î 

I. P.: Cum e văzută cultura 

românească în percepţie franceză? Ce 

stare vă face această paralelă, ca om 

între două ţări? 

C.I.: Pot vorbi despre modelul 

7537

ESEU 

„Aspecte pedagogice şi catehetice 

în lucrarea de mântuire a 

Domnului Iisus Hristos” 

Valerian Marian 

Lucrarea părintelui Radu Botiş – „Aspecte pedagogice şi 

catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos” – 

are în vedere unul dintre aspectele fundamentale ale teologiei 

creştine. În cadrul hristologiei ortodoxe asocierea Persoanei 

divino-umane a Mântuitorului Iisus Hristos cu sintagma „Învăţătorul 

prin excelenţă”, corespunde, la modul potrivit, în termeni umani, 

Revelaţiei pe care El o aduce. Hristos e Învăţătorul prin excelenţă, 

Învăţător cu autoritate, întrucât transmite învăţătura vie, proprie, 

despre Dumnezeu. 

Conţinutul învăţăturilor lui Iisus Hristos este Hristos Însuşi. 

Revelaţia însăşi, în punctul ei culminant, este Hristos. Fiind 

Revelaţia desăvârşită, Hristos nu e numai Revelaţia despre 

Dumnezeu, ci, fiind Dumnezeu-Omul, El este şi descoperirea 

omului adevărat. Îl amintim aici pe Fergus Gordon Kerr care 

spune că „singurul om adevărat care a trăit pe acest pământ 

a fost Hristos”. El ne-a arătat ce înseamnă să fim oameni. 

Dumnezeu ne-a arătat ce înseamnă să fii om. Iisus Hristos, Fiul 

lui Dumnezeu Întrupat, este, prin aceasta, modelul personal 

general uman. 

Prin Persoana şi opera Sa, Mântuitorul este Cel Care 

explică, Care face vizibile şi limpezi raţiunile („λογοι”) lui 

Dumnezeu în lume, fie că ne referim la aspectul primordial, 

creaţional, fie că ne referim la aspectul soteriologic. Hristos este 

interpretul Scripturilor în sensul că el exprimă în limbaj omenesc 

ceea ce ştia din veci, în sfatul Treimic, de la Tatăl. În acest 

context activitatea catehetică a Mântuitorului nu e altceva decât 

revelarea, în termeni perceptibili, a iubirii Treimice faţă de lume 

şi om. 

Parabolele şi pildele Mântuitorului, nu trebuie să fie, din 

punct de vedere semiotic, izolate sub un aspect strict moral. Ele 

se înscriu, prin excelenţă, în categoria acelor exprimări care, sub 

universitar. De exemplu, universitatea noastră din Montpellir 

are legături privilegiate cu acelea din România: schimburi 

frecvente am realizat cu Universitatea “Al. I Cuza” din Iaşi, în 

ambele sensuri, cu Universitatea din Bucureşti şi cu “Babeş 

Bolyai” din Cluj. Înainte de ’89 era imposibil sau rarisim să 

vedem un student din România la o facultate străină. Azi la 

noi, la Montpellier la Facultatea de Litere avem 60 de cursanţi 

din România, iar eu coordonez numeroase teze de doctorat cu 

admişi de aici; menţionez că tinerii masteranzi sau doctoranzi 

sunt foarte serioşi. Ei sunt cei care aduc “un souffle nouveau” 

(un aer proaspăt) şi sunt foarte bine văzuţi în Franţa. În plus sunt 

responsabil cu stabilirea relaţiilor internaţionale şi încerc să le 

întăresc. Să nu uităm că oraşul Montpellier are o istorie adînc 

legată de Moldova. Vasile Alecsandri, fostul Ministru al Afacerilor 

Externe a fost premiat aici la concursul “Gintei Latine”. În plus 

acum, ţara noastră a intrat în Uniunea Europeană şi i s-a pus 

accentul pe latinitatea sa, România consideră Franţa ca o soră 

mai mare latină, şi de cealaltă parte este o deosebită simpatie. 

I.P.: Trecînd puţin pe latura socială, rupîndu-ne din subiectul 

strict cultural: cum priviţi integrarea ţării noastre? Suntem pregătiţi 

pentru aşa ceva? 

C.I.: Vreau să vă mărturisesc faptul că dacă există întradevăr 

o ţară Europeană, atunci aceasta e sigur România. Asta 

e paradoxal, ca una din cele mai europene ţări să intre în Europa 

doar în 2007, dar există o serie de factori sociali, economici, 

politici de care trebuie să ţinem cont. La nivel economic există 

contraste mari, care se explică şi prin istorie. Sunt convins că în 

ciuda anumitor dificultăţi, trebuie să fim realişti, integrarea se va 

face relativ rapid. Dar eu ca istoric, văd România ca o adevărată 

ţară Occidentală. 

I.P.: Care este statutul ortodoxiei în Franţa? 


forma cuvintelor înţelese de oameni, trimit la o realitate infinit mai 

profundă, inexprimabilă, inepuizabilă ca sens şi depăşind orice 

înţeles. Lucrarea părintelui Radu Botiş vizează tocmai o astfel de 

realitate. Ea are în vedere acea învăţătură a lui Iisus Hristos care 

se adresează celui mai profund plan al sensibilităţii, al conştiinţei 

umane. Prin parabolele şi pildele Sale, Hristos se descoperă 

ca fiind Învăţătorul tuturor oamenilor („Voi Mă numiţi pe Mine: 

Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt.” – Ioan 13, 13), 

întrucât se adresează unei profunzimi în care se regăsesc toţi – 

sau în care s-ar putea regăsi; în care ar trebui să se regăsească. 

Şi prin aceasta Hristos ni se descoperă a fi modelul Pedagogului 

suprem, modelul preotului, al profesorului, al credinciosului de 

lângă, personalităţi care, fiecare şi împreună, sunt chemate să 

vizeze acelaşi obiectiv existenţial: mântuirea omului. 

Lucrarea de faţă – cu atât mai mult prin faptul că aparţine 

unui preot al Bisericii – întregeşte, în modul ei specific, acea 

categorie de lucrări din teologia noastră care prin darul învăţării 

ni-L descoperă pe Dumnezeu ca om şi pe om ca potenţial 

dumnezeu. 

Scopul învăţării este mântuirea. În acest context considerăm 

că o astfel de lucrare nu poate fi decât binevenită spre întărirea 

credincioşilor şi, nădăjduim, spre mântuirea lor. 

C.I.: Trebuie să vă spun că din punct de vedere religios, 

în Franţa există o mare diversitate, iar la Montpellier se află o 

Biserică ortodoxă, unde un preot de origine română vine din 

cînd în cînd, sau alţi preoţi, studenţi de la facultatea de teologie 

participă la slujbe, rugăciuni de rit ortodox. Nu cred că din 

perspectiva practicării unei alte religii decît cea catolică, Franţa 

fiind dominată de catolicism, cineva să fie dezavantajat. De altfel 

aici, în România, Biserica Creştin-Ortodoxă a demonstrat că e 

una deschisă curentelor moderne. Să nu uităm că Papa a venit 

la Bucureşti. E o cinste pentru Biserica Ortodoxă de a facilita 

o astfel de întîlnire, de reuniune. Eu sunt interesat de relaţiile 

interreligioase. Este un prilej de a-l cunoaşte pe celălalt. Vedeţi 

dumneavoastră, necunoaşterea dă naştere la prejudecăţi. Ce 

însemnă rasismul? Înseamnă frica de celălalt. De ce? Pentru că 

imediat ce-l ştim pe celălalt, ne dăm seama că este ca şi noi, 

deşi poate se roagă în mod altfel. De aceea consider că trebuie 

să modificăm tipul de învăţamînt: de la cel al dispreţului, la cel 

al stimei. Acum am ajuns la momentul în care trebuie să căutăm 

care sunt elementele noastre comune. Numai respectînd pe 

celălalt, acceptîndu-l aşa cum este el şi nu aşa cum am vrea să 

fie, numai aşa putem avansa. 

Domnul profesor Carol Iancu este şi autorul unui foarte 

proaspăt volum de poeme, peste care am reuşit să aruncăm o 

privire şi din care am reuşit să extragem cîteva versuri. Memoriile 

Şoahului, apărut în Cluj-Napoca la editura Apostrof, cu o grafică 

excelentă de Tudor Banuş. Volumul debutează cu versuri din 

Paznic al memoriei: 

“Sunt păzitorul memoriei al generaţiilor dispărute 

Ultima picătură a lacrimilor îmbătrînite 

Din micile sate evreieşti înmormîntate 

Sunt lumînările dinaseara de vineri 

Chintesenţă a durerilor îngropate 

Obiect nemişcat în oglinda visurilor de astăzi.”

ISSA ÎNVAŢĂ 

DESPRE IGIENA 

DENTARĂ 

Într-o seară, chiar înainte ca Issa să 

meargă la culcare, auzi ciocănituri uşoare 

în geam. Obişnuită cu vizitele surpriză 

ale prietenelor sale, Zânele, se grăbi să 

deschidă fereastra, să vadă ce oaspeţi de 

vază va avea în acea seară. Nu mare îi fu 

mirarea când o văzu pe Zâna Mamă însoţită 

de o zână micuţă şi timidă. 

- Bună seara, poftiţi, poftiţi! Simţiţi-vă 

ca acasă... 

- Bună să îţi fie inima, Issa, şi îţi 

mulţumim de o astfel de primire ospitalieră. 

În această seară vreau să îţi prezint pe 

cineva special, fiica mea cea mai mică, Zâna 

Măseluţă. 

- Bună, Issa, îmi pare bine să te 

cunosc... sper că vom fi bune prietene... 

Zâna Măseluţă era foarte frumoasă. 

Purta o rochie albastră, de prinţesă şi avea 

o baghetă magică, cu care reuşea să îi 

adoarmă pe părinţi, pentru a nu fi văzută 

atunci când se afla în vizită la copii. Părul 

ei negru şi mătăsos îi curgea peste umeri, 

iar ochii ei verzi îi străluceau în încăperea 

copilului. 

- Haide, Issa, să ne cunoaştem. Ne 

jucăm un joc... eu îţi răspund la o întrebare, 

tu îmi răspunzi la o întrebare... ce zici? 

Issa încuviinţă îndată, îi plăceau mult 

jocurile... 

- Fii tu prima, întreabă-mă orice 

curiozitate ai! 

- Păi... Ce îţi place cel mai mult să faci? 

- Ceea ce îmi place cel mai mult este 

să zbor, să mă joc zburând. Zbor deasupra 

copiilor de pe alte tărâmuri. Copii ca şi tine, 

Issa. Îmi place să mă uit la ei cum se joacă, 

cum îşi împart jucăriile, cum desenează, 

cum se comporta când sunt la grădiniţă sau 

la şcoală. Mereu se joacă şi râd, ascultă 

poveşti, învaţă cântecele noi şi poezii. 

- Şi... 

- Nu, Issa, acum este rândul meu! Ai 

pus o întrebare, acum întreb eu... 

- Bine, oftă Issa, care era din ce în ce 

mai curioasă... 

- Să vedem... cum te pregăteşti tu 

înainte de culcare? 

- Înainte de somn îmi fac băiţă, iar apoi 

mă spăl pe dinţi cu periuţa şi pastă, iar apoi 

folosesc aţa dentară, ca să curăţ locurile 

mai greu accesibile. Mama spune că încă 

sunt prea mică să folosesc apă de gură, dar 

când voi creşte mare, îmi voi clăti gura cu 

apă din aceea specială, care îndepărtează 

bacteriile... 

- Foarte bine, Issa, eşti o fetiţă foarte 

inteligentă. Acum e rândul tău să mă întrebi 

ceva... - Da, aş vrea să ştiu cum îţi petreci tu 

nopţile, ce faci mai exact... 

- Ce curioasă eşti tu... îmi place că vrei 

să afli cât mai multe... noaptea merg în vizită 

la copiii de pe acest tărâm... mai ales la copiii 

cărora le cad dinţii de lapte. 

- Dar mie nu mi se mişcă dinţii... 

- Ştiu, Issa... eu merg la toţi copiii... la 

cei surprinşi şi speriaţi în acelaşi timp, care 

nu înţeleg de ce le cad dinţişorii, dar şi la 

cei care au nevoie de sfaturile mele. Zbor 

deasupra lor şi îi sărut pe frunte. Chiar dacă 

voi nu mă puteţi vedea întotdeauna, eu sunt 

acolo... Acum, spune-mi, draga mea, când îţi 

speli tu dinţii? 

- Mă spel pe dinţi după fiecare masă 

sau gustare, dar mai ales dimineaţa, imediat 

după ce mă trezesc, şi seara, înainte de 

culcare… 

- Dar când dormi de după masă, nu te 

speli înainte pe dinţi? 

- Nu întotdeauna... spuse Issa puţin 

ruşinată. 

Ce păcat însă că Mămica dormea... ce 

mult i-ar fi plăcut şi ei să participe la acest 

joc... - Nu e nicio problemă, Issa, dar de 

acum să te speli pe dinţi şi înainte de somnul 

de după masă. Ştii ce se întâmplă dacă nu te 

speli pe dinţi ori de câte ori este nevoie? 

- Da, ştiu, spuse mândră copila, m-a 

învăţat domnul doctor dentist! Am făcut un 

experiment împreună cu Bunica! 

- Şi îmi poţi povesti şi mie? 

- Da... Bunica a luat un ou şi l-a spălat 

jumătate cu pastă de dinţi cu periuţa, exact 

aşa cum mă spăl eu… făcând cercuri micuţe 

cu periuţa, pe toţii dinţii… Apoi am aşteptat 

până când pasta s-a uscat, dar nu mult, cinci 

sau zece minute, iar apoi am spălat bine oul 

cu apă. Am lăsat peste noapte oul într-o cană 

plină cu oţet… 

- Şi ce s-a întâmplat? 

- Dimineaţa… am ciocănit uşor oul… 

partea nespălată… partea spălată cu pasta 

de dinţi… Partea spălată cu periuţa şi pasta 

de dinţi era normală, însă partea nespălată 

era moale şi cu multe crăpături… Şi atunci 

am înţeles că aşa se întâmplă şi cu dinţii mei, 

dacă nu îi spăl, se strică şi apar carii… de 

aceea trebuie să folosesc şi aţa dentară, că 

pasta de dinţi nu ajunge în locurile ascunse… 

şi acolo apar carii… 

- Foarte bine, Issa, ştii ce e bine pentru 

sănătatea ta… dar mai e o problemă… 

mâncarea rămasă peste noapte strică dinţii, 

rădăcinile dinţilor, dar şi gingiile. Peste noapte 

în gură apar tot felul de microbi, precum cei 

care te fac să răceşti, şi dimineaţa, dacă bei 

laptele înainte să te speli pe dinţi, microbii 

ajung mai uşor în corp, şi te poate durea 

burtica… acum e rândul tău să mă întrebi… 

- Care e misiunea ta de zână? 

- Eu zbor printre fetiţele şi băieţeii de 

pe acest tărâm. Când ei sunt mici, eu am 

grijă de ei şi îi învăţ despre igiena dinţilor, iar 

atunci când aceştia cresc şi când îşi pierd un 

dinte de lapte, eu transform acest moment 

într-unul magic, ca şi cum nimic rău nu s-ar 

fi întâmplat. Nu mai există durere şi plânsete, 

Zmeul cel Rău nu o să apară în vise, pentru 

că eu protejez copiii de tot ce e rău în jurul 

lor. Eu strâng comoara copilăriei, aducând 

în schimb numai fericire, zâmbete şi cadouri 

copiilor. 

- Dar tu ai cea mai importantă misiune 

dintre toate! 

- Da, poţi spune şi aşa... Eu duc la 

Castelul Zânelor dinţii de lapte pierduţi de 

copiii născuţi din dragostea presărată de 

sora mea, Zâna cea Mijlocie, printre oamenii 

singuri. 

- Zâna cea Mijlocie? 

- Da, Issa, noi suntem trei surori, Zâna 

cea Mare rearanjează stelele şi Luna de pe 

bolta cerească şi ajută planetele să se mişte 

în sistemul solar. Zâna cea Mijlocie crează 

iubire, când doi oameni se simt singuri, 

se transformă într-un val de aer cald şi 

înmiresmat şi creează scântei invizibile. Eu, 

după cum ţi-am spus, sunt Zâna cea Mică, 

Zâna Măseluţă. Odată comoara copiilor 

ajunsă la Castel, se transformă în stele 

pentru a fi rearanjate de Zâna cea Mare. 


Patricia Lidia 

PROZA 

- Acest lucru înseamnă că o mică 

părticică din toţi copiii născuţi din toată 

dragostea creată de Zâna Mijlocie va fi 

prezentă în Castelul Zânelor? 

- Da, Issa, ai înţeles foarte bine! De 

aceea trebuie să îţi păstrezi dinţii mereu 

curaţi, ca stelele de pe cer să strălucească tot 

mai puternic! Să nu îţi fie teamă atunci când 

îţi vei pierde un dinţişor de lapte, el se va afla 

în siguranţă, pe cer... 

- Dar... 

- Niciun dar, Issa, e rândul meu să te 

întreb acum... 

Issa deveni repede atentă, nu voia să 

îşi uite întrebarea... 

- Ia spune-mi, draga mea, ştii tu ce 

efect au dulciurile asupra dinţilor tăi? 

- Mie îmi plac mult dulciurile, dar 

doctorul dentist mi-a spus că dulciurile multe 

strică şi ele dinţii... cariile apar mai repede... şi 

cariile aduc durere... şi pentru că mie nu îmi 

place să mă doară, dar nici să merg la medic, 

mănânc puţine dulciuri şi imediat după aceea 

merg să mă spăl pe dinţi. Tati m-a învăţat o 

poezie când am fost ultima dată la control la 

dentist... 

- Şi mi-o spui şi mie? 

- Da... 

Issa este cuminte, 

Pe dentist ea nu îl minte, 

Dulciuri multe a mâncat, 

Dinţii i s-au cariat. 

Cum mănâncă ciocolată 

Durerea o ia îndată. 

Doctorul trece la fapte. 

Curaţă dinţii de lapte, 

De acum ea în guriţă 

Are o mică plombiţă. 

Fericită ea promite 

Că de-acum va fi cuminte, 

Dinţii ei vor fi curaţi, 

Cu grijă vor fi spălaţi. 

Şi promite să consume 

Numai fructe şi legume, 

Doar aşa, pe zi, o dată, 

Doar de-i musai, cicocolată! 

- Minunat, Issa, minunat! Mă bucur că 

eşti aşa de cuminte… Acum haide să te speli 

pe dinţi cu peria şi pasta… şi să ne pregătim 

de culcare… este târziu şi sunt aşteptată 

şi de alţi copii, să duc dinţii lor în Castelul 

Zânelor. 

Issa ascultă cuminte, merse la baie 

şi se spălă cu grijă, iar apoi se aşeză în pat. 

Adormi liniştită şi bucuroasă că are dinţii 

curaţi şi sănătoşi. 

7539

EXPLOZIV 

UN TEXT CARE MERITA TOATA 

ATENTIA SI CARE AR TREBUI 

POPULARIZAT CAT MAI MULT… 


R. T.: Iata ce scrie istoricul Constantin C. Giurescu [tatal 

d-lui academician Dinu C. Giurescu] in Istoria Romanilor: 

“Judetele, ca subimpartiri administrative, sunt 

contemporane cu intemeierea statului.“ 

Mai departe: 

“Prima mentiune despre judetul Valcea o gasim in 

hrisovul din 8 ianuarie 1394, prin care Mircea cel Batran 

daruieste Manastirii Cozia, intre altele, dijma din miere si ceara a 

acestui judet“. 

“Cea dintai mentiune despre judetul Ilfov o gasim in 

documentul de la 23 Martie 1482 in care e vorba de “ 

“Rezumand constatarile facute asupra vechilor judete 

din Ardeal, observam ca daca multe din ele si-au luat numele 

de la cetatile in jurul carora s-au dezvoltat, altele s-au numit 

dupa cursurile de apa pe care le strabateau. O seama dintre 

vechile denumiri româno-slave sau chiar anterioare acestora au 

fost pastrate (Maramures, Bistrita, Crasna, Timis, Brasov) sau 

traduse din limba cuceritorilor (Tarnava, Alba). Ele constituie inca 

un argument pentru continuitatea noastra in Ardeal, aratand 

lipsa de temei a teoriei potrivit careia am fi venit in aceasta 

tara abia la sfarsitul secolului XII sau inceputul secolului XIII“. 

Acestea sunt argumentele esentiale pe care Constantin C. 

Giurescu le ofera in Istoria romanilor, argumente pentru judete, 

argumente pentru existenta romanilor pe aceste meleaguri, 

argumente care ne determina astazi sa pledam pentru mentinerea 

acestor judete. Din aceasta editie, pe care dumneavoastra personal 

ati ingrijit-o, domnule academician ce ati vrea sa comentati? 

D.C. Giurescu: Intai vechimea lor daca se poate. 

Subimpartirea lor [a judetelor] sunt contemporane cu intemeierea 

statului. Daca sunt contemporane cu intemeierea statului, 

inseamna ca in momentul cand Basarab a adunat diferitele parti 

si a facut Tara Romaneasca, sau cand Alexandru cel Bun a intarit, 

a consolidat Moldova, el a aflat acolo judetele si tinuturile 

respective. Ele sunt expreisia nevoilor populatiei de pe valea 

unui râu, de pe valea celuilalt râu, din jurul unei cetati sau a 

unui targ important. La fel si in Transilvania. Asta este! [Judetele] 

sunt o organizare naturala, normala, ivita din nevoile unei 

populatii dintr-o zona, si nu dintr-un decret prezidential care 

le anuleaza sau le da la o parte. Nu poti sa stergi istoria cu 

buretele fiindca vrei tu! Nu se poate acest lucru! Iar Constantin 

C. Giurescu inIstoria lui monumentala are un capitol special 

despre judetetele Tarii Romanesti. Din asta intelegand si cele ale 

Moldovei, si cele din Regatul Transilvaniei. 

R. T.: Aici este coperta cartii lui Constantin C. Giurescu. Nu 

stiu daca mai este nevoie de argumente suplimentare, dar sunt 

carti, sunt tratate, sunt volume de istorie dupa care au invatat sute 

de mii, poate milioane de elevi, de studenti din Romania, mai putin 

cei care ne conduc astazi. 

D.C. Giurescu: Da, si el a scris si doua manuale, de clasa 

a V-a si a VIII-a, care erau manuale standard pana in 1944-1945, 

care au fost anulate dupa aceea. Le compari, acelea care erau 

manuale tot alternative, cu ceea ce este acuma si vezi distanta 

enorma, vezi de ce elevii, studetii actuali fug de manualul de 

istorie. Simplu! 

R. T.: Am gasit in aceleasi resurse publice si o harta a 

judetelor Valahiei, domnule academician. Am vrea sa o aratam si 

celor care privesc Punctul de intalnire si sa o discutam putin. Sunt 

denumiri care, din punctul meu de vedre, starnesc emotii pentru 

cei care simt ceva pentru istorie. 

D.C. Giurescu: Da, uitati-va aici! Judetul de Balta: 

erau baltile de langa Dunare. Judetul Dolj:Dolj inseamna Jiul 

de Jos. Judetul Jalistea, de asemenea, un altul. Motru: 

era raul Motru. Arges, Dambovita, Buzau, Ramnicul 

Sarat, Ialomita sunt pe malul unor rauri, Paduret din 

cauzapadurilor, Ilfov inseamna Tara Arinilor. Erau probabil foarte 

multi arini in zona aceasta. 

R. T.: Vlasca de care pomeneati… 

D.C. Giurescu: Vlasca este nume dat de vechii slavii, care 

au venit aicea dupa anii 500-600 si au gasit aici, la Giurgiu, in 

padurile de acolo pe vlahi, pe valahi. Vlasca inseamna Tara 

Valahilor si cuceritoritorul slav, ocupantul slav de atunci a zis “da 

dom’le asta-i Vlasca, e Tara Valahilor” adica unde locuiau stramosii 

nostri. Adica vedeti ca ei s-au constituit si s-au format in mod 


natural in jurul unor puncte din astea, pe care acuma dupa 

600 de ani le desfiintam cu pixul sub motivari total false. 

R. T.: M-a miscat, trebuei sa recunosc, acea afirmatie 

din cartea tatalui dumneavoastra, faimosul istoric Constantin 

C. Girescu, in legatura cu pledoaria pentru judete, in zona 

Ardealului, si as vrea sa revenim, daca se poate in legatura cu 

acea afirmatie. 

Spune Constantin C. Giurescu: “existenta judetelor este cle 

mai bun argument pentru faptul ca noi am fost dintotdeauna 

prezenti, in special in zona aceasta a Ardealului“, pe care 

multi o contesta, si daca astazi vrem sa desfiintam judetele, ma 

gandesc cu infrigurare, domnule academician, ca cineva, 

probabil, cand contesta judetele si le desfiinteaza, urmatorul 

pas ar fi sa conteste si prezenta noastra, sau romanismul din 

Ardeal. 

D.C. Giurescu: Da, bineinteles, ca am venit in secolul 

XII, XIII, asta este o veche tema de propaganda, neputand 

sa conteste majoritatea absoluta a romanilor, au inceput sa 

spuna: “da, dar voi ati venit dupa noi, si noi am fost primii 

ocupanti” si alte teorii din acestea. In Ardeal, insasi constituirea 

voievodatului Transilvaniei in cadrul regatului maghiar este un 

ecou al formei vechi de organizare, din vremea cand romanii 

conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. Voievodatul, asa cum a 

fost voievodatul Tarii Romanesti. Asta e pe de-o parte. 

Pe de alta parte sigur ca au fost unele judete constituite de 

regalitatea maghiara care au tinut seama fie de Tarnava Mare si 

Tarnava Mica. Uite doua judete: Maramuresul care exista atunci si 

l-au constituit intr-un comitat. Bihorul de asemenea. Sunt forme 

vechi de organizare pe care regatul maghiar, in momentul in 

cand a incorporat Transilvania, le-a preluat si le-a transformat 

in comitatele regatului. Si mai tarziu cand Ungaria a facut 

dualismul cu Austria, a reinfiintat toate judetele. Judetele din 

Transilvania sunt judetele care s-au constituit de-a lungul 

vremilor. Asa de puternica era institutia, incat au extins 

aceasta institutie a comitatelor, echivalenta cu judetele, pe 

toata Ungaria mare, aceea din 1867.R. T.: Vad atacurile care 

vin din partea extremistilor maghiari; citesc aceasta afirmatie 

emotionanta a lui Constantin C. Giurescu, tatal dumneavoastra, 

care spune ca “judetele sunt o forma care demonstreaza in Ardeal 

existenta romanilor dinainte de secolul XII“, si o pledoarie pentru 

romanism in aceasta zona esentiala pentru existenta noastra ca 

stat; vad ca se doreste desfiintarea judetelor si imi dau seama 

ca, dupa aceasta discutie extrem de periculoasa si de care nu 

avem nevoie acuma in plina criza, pentru romani, urmatoarea 

discutie probabil va fi statul unitar roman. 

D.C. Giurescu: Da, pai e “normal”. Tot ce am insirat pana 

acuma, acei pasi mai mari sau mai mici pentru destramarea 

unitatii teritoriale si a demnitatii romanesti, merg toate ca un 

suvoi catre o singura tinta, articolul 1 din Constitutie: Romania 

este stat national unitar, suveran, si indivizibil. Asta le trebuie, 

asta vor sa suprime. Si suprima in momentul in care in 

constiintele noastre, ale elevilor din liceu, a disparut Istoria 

romanilor ca materie de invatamant. In momentul in care in 

constiinta cetatenilor dintr-o urbe, nu mai au constiinta ca sunt 

romani, poate nici macar ca sunt bucuresteni sau brasoveni, ci 

asa, suntem niste cetateni care navigam intr-o regiune de 

dezvoltare, asa 1,2,3, 4, sau 5. 

R. T.: Sa dea Dumnezeu sa n-aveti dreptate, domnule 

academician, dar mi-e teama ca experienta uriasa a dumneavoastra 

va indreptateste sa va ganditi la faptul ca idea de stat unitar a 

Romaniei, si modificare a Constitutiei va duce tocmai acolo. 

D.C. Giurescu: Pai da, si ca un corolar, va fi dupa acea 

renuntarea la ziua de 1 Decembrie, renuntarea la imnul 

statului, adica [la] Desteapta-te romane, si la alte lucruri. Toate 

merg in aceasi directie. Sunt insa, cum sa va spun, minti care 

conduc si care gandesc in felul acesta. 

R. T.: Daca doriti sa rememorati, sau sa vedeti pentru 

prima oara, cine au fost cei care au distrus judetele Romaniei, 

ne intoarcem in 1950, sa va arat o lege care a fost adoptata de 

Marea Adunare Nationala chiar in acel an, care reprezenta debutul 

obsedantului deceniu. As spune cel mai urat, si cel mai trist, si 

cel mai greu de suportat deceniu din istoria moderna a Romaniei. 

Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinta judetele Romaniei, 

si o facea sub conducere sovietica, o facea Gheorghiu Dej, 

impreuna cu bunul sau prieten Iosif Visarionovici Stalin. 

Am postat pe blogul meu in integralitate aceasta lege. Astazi, 

pe Punctul de Intalnire am adus un extras: 

Marea Adunare Nationala a Republicii Populare Romane 

In temeiul art. 38 din Constitutia Republicii Populare 

Romane, vazand Hotararea Consiliului de Ministri nr. 935 din 

31 august 1950, adopta urmatoarea lege pentru raionarea 

administrativ-economica a teritoriului Republicii Populare 

Romane. 

Articolul 1. Fiti foarte atenti la acest articol 1, fiindca seamana 

î

C 

O 

N 

S 

E 

M 

N 

A 

R 

I 

foarte mult argumentatia comunistilor sovietici din anii ’50, din 

Romania, cu ceea ce ofera astazi ca motivatie, regimul Basescu- 

Boc. Tot sub masca bunastarii economice si a atragerii unor 

fonduri si a cooperarii dintre tot felul de persoane fizice si 

juridice, sub aceeasi motivatie ne este propusa acum, ca si 

atunci, desfiintarea judetelor. Iata asadar ce spune acest articol 

1: 

“Pentru asigurarea dezvoltarii industriei si agriculturii, in 

scopul construirii socialismului si a ridicarii nivelului de trai 

al oamenilor muncii, pentru a inlesni cat mai mult apropierea 

aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui 

cat mai temeinic la asigurarea rolului politic conducator al 

clasei muncitoare si la intarirea aliantei clasei muncitoare cu 

taranimea muncitoare, TERITORIUL ROMANIEI SE IMPARTE 

IN: REGIUNI; ORASE; RAIOANE. 

Regiunile din Republica Populara Romana si capitalele lor 

sunt:” 

Domnule profesor, ati trait acele vremuri. 

D.C. Giurescu: Am trait acele vremuri si cand mi-ati 

reamintit lucrul asta, imi vine in minte acuma, ca pentru 

europenizarea Romaniei se desfiinteaza judetele, in vederea 

asigurarii nivelului de trai, a cresterii bunastarii poporului, 

etc. etc. Este o similitudine absolut de negandit, aproape. E 

aceeasi argumentare, numai ca acelasi Gheorgiu Dej a desprins 

Romania de sub tutela sovietica pe cand acuma nu stiu ce se 

intampla. 

R. T.: Domnule Dinu C. Gurescu, ce este de spus, ca un 

cuvant final, despre desfiintarea judetelor? 

D.C. Giurescu: Am sentimentul ca sunt in 1940, in 

preajma prabusirii hotarelor noastre. E de spus numai ca 

fiecare om trebuie sa-si dea seama ca soarta lui personala, 

afara de beneficiarii regimului, depinde de ce se joaca 

acuma. Se joaca integritatea teritoriala a Romaniei, se joaca 

stabilitatea ei, se joaca identitatea, sentimentul ca esti 

roman, se joaca apararea tarii. Statul de astazi nu mai apara 

Romania. Statul de astazi apara pe altcineva, dar nu obstea 

romaneasca. 

De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le 

are, trebuie sa spuna NU. “Nu!” – la ceea ce se pregateste 

in momentul de fata, si sa revenim la traditiile noastre, sa 

revenim la puterea noastra din totdeauna. 

R. T.: Multumesc pentru aceasta extraordinara lectie de 

istorie domnule academician Dinu C. Giurescu. Va astept oricand 


cu drag, inapoi la Punctul de intalnire. 

CONSEMNĂRI 

Biblioteca Jud.,,Duiliu Zamfirescu,, şi-a sǎrbǎtorit azi, 28 octombrie 2011, patronul spiritual DUILIU ZAMFIRESCU la 

cei 153 de ani de la naştere. Liceul Pedagogic ,,Spiru Haret,,- reprezentat de profesoara Livia Marcu împreunǎ cu un grup de 

elevi, Asociaţia Culturalǎ ,,Duiliu Zamfirescu,, reprezentatǎ de preşedintele ei, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu şi o parte din 

membrii sǎi, cât şi invitaţii bibliotecii, au sǎrbǎtorit împreunǎ evenimentul prin prezentarea unor eseuri cu tema:Iubirea galantǎ 

în opera lui Duiliu Zamfirescu.Moderatorul manifestaţiei a fost bibliotecarul Gabriel Funicǎ(scriitor şi publicist deopotrivǎ). 

Redau mai jos unul dintre eseurile prezentate: 

IUBIREA GALANTA,UN IDEAL PIERDUT 

Consider cǎ ar fi potrivit sǎ încep acest discurs cu câteva întrebǎri: ce este iubirea galantǎ, cum se manifestǎ ea, care 

sânt exemplele care confirmǎ acest ideal,a existat în sufletele şi mintea oamenilor?Iubirea galantǎ presupune atitudinea 

curtenitoare faţǎ de femeie,incluzând politeţea şi amabilitatea. Întrucât partenerul în cauzǎ face acest prim pas de angajare în 

relaţia sentimentalǎ prin complimente,atenţie, promisiuni faţǎ de celǎlalt partener,acesta câştigǎ atenţia, pasiunea şi în cele 

din urmǎ intimitatea doritǎ.Astfel se poate deduce cǎ iubirea galantǎ este identicǎ iubirii perfecte precizatǎ de psihologi.Un 

exemplu clar de iubire galantǎ se regǎseşte în opera autorului a cǎrui naştere o celebrǎm astǎzi.În romanul ,,Viaţa la ţarǎ,, 

Saşa şi Matei trǎiesc o dragoste idealǎ, datoritǎ gentileţei lor şi nu datoritǎ vreunui impuls.Iatǎ ce spune autorul despre aceasta 

operǎ:,,În câteva cuvinte este vorba despre o fmeie care a iubit întotdeauna un om pe tǎcute, de departe- şi de a fi cu un om, 

care, spre a îndeplini dorinţa mamei sale moartǎ, vrea sǎ ia pe aceastǎ femeie,, Unirea lor se face prin simţul datoriei ceea ce 

presupune din start dimensiunea de angajare din partea ambilor pǎrţi.Saşa este o femeie practicǎ, pozitivǎ, simplǎ, cultivatǎ 

având un suflet cu aspiraţie la bine şi sacrificiu din care emanǎ o caldurǎ trainicǎ.Este o femeie ancoratǎ în realitate, care 

înţelege ce o înconjoarǎ, de aceea se poate spune cǎ ar fi incapabilǎ de dragostea prosteascǎ pe care o manifestǎ Tincuţa 

faţǎ de Scatiu, care va avea urmǎri grave.Modul în care se poate intui bunul decurs al relaţiei dintre cei doi este o privire mai 

atentǎ în relaţia mamǎ-fiu, mai exact comportamentul lui Martei faţǎ de mama sa. El este atât de îndurerat de posibila pierdere 

a acesteia, încât, disperat vrea sǎ-i îndeplineascǎ toate dorinţele:,,Ce zici mamǎ?/Nimic.Îmi fǎgǎduieşti?/Tot mamǎ dragǎ/Te 

simţi mai bine?’’ Se pare cǎ în modul în care o trateazǎ pe mama sa pe patul morţii, o va trata şi pe Saşa pe parcursul povestei 

lor de iubire.De asemenea sânt douǎ secvenţe din text care demonstreazǎ educaţuia exemplarǎ pe care i-a oferit-o mama sa: 

,, bine ai venit, mamǎ.Eşti ostenit? /Nu sânt ostenit,,. Ca mai apoi, Matei sǎ o întrebe pe Saşa acelaşi lucru:,,nu esti ostenitǎ?/ 

Nu, deloc,,Exprimându-şi grija , într-o manierǎ maternǎ, aşa cum fusese educat.Matei este o fire sensibilǎ, un om de cuvânt, 

întrucât respectǎ dorinţa mamei lui de a se cǎsǎtori cu Saşa, iar simţul datoriei este calitatea lui dominantǎ.În antitezǎ, autorul 

prezintǎ cuplul Tincuţa-Scatiu, cei doi având o relaţiei asemǎnǎtoare cuplurilor secolului XXI. Cele douǎ personaje vor avea 

o viaţǎ dezechilibratǎ şi urâtǎ, care îi va aduce un final tragic personajului feminin.Cei doi nu par sǎ se potriveascǎ;în timp ce 

Tincuţa este un personaj în esenţǎ romantic, este visatoare, sentimentalǎ, cu un simţ practic nedezvoltat, soţul ei, Scatiu este 

bǎdǎran, crud,cârcotaş şi arogant. Relaţia lor este din start sortitǎ eşecului, deoarece nu le-a fost acordatǎ binecuvântarea 

tatǎlui fetei.Comportamentul lui Scatiu faţǎ de Tincuţa devine unul scandalos, dorind sǎ-i facǎ probleme tatǎlui acesteia şi, 

aducând injurii la adresa lor:,,Sunteţi cu toţii o casǎ de nebuni!,, Consider ca aprofundarea şi promovarea culturii rurale 

preprezintǎ un prim pas în readucerea idealului de iubire galantǎ în raţiunea oamenilor zilelor noastre. 

Iuliana Cracea, Liceul Spiru Haret, clasa a XI-a. 

Legaturi: 

• Acad. Dinu C. Giurescu si Prof. Radu Baltasiu despre 

STATUTUL MINORITATILOR SI LEGEA EDUCATIEI – metode 

de dezintegrare a statului national roman (VIDEO) 

• Prof. DINU C. GIURESCU si ANDREI MARGA despre 

PLANUL DE REGIONALIZARE A ROMANIEI pe demarcatia 

Diktatului de la Viena (VIDEO,“Punctul de intalnire”) 

• IMINENTA FEDERALIZARE SI DESTRAMARE A 

ROMANIEI PRIN REGIONALIZARE. Avertismentele Acad. 

Dinu Giurescu. Tradarea nationala in forma continuata a 

partidului lui Basescu 

*** 

• REGIONALIZARE, REORGANIZARE SAU… 

DESTRAMARE TERITORIALA?Cornel Nistorescu 

(video):“Suntem in fata unor decizii care pregatesc autonomia 

unui teritoriu din Romania” 

• STATUTUL MINORITATILOR – presa evacuata de 

la dezbaterile Comisiei, UDMR preseaza pentru autonomie. 

CARE E POZITIA ACADEMIEI ROMANE? 

• Provocari grave ale oficialilor unguri din 

Covasna. LIDERII SECUILOR INSTIGA LA DEMONSTRATII 

STRADALE SI LA NESUPUNERE CIVICA 

• Regionalizarea: ultima urgenta pe agenda 

guvernului. Presedintele UDMR, Kelemen Hunor sustine 

reprezentanta Tinutului Secuiesc de la Bruxelles si ne anunta 

ca legea statutului minoritatilor va fi adoptata… in mod 

obligatoriu! 

• TRANSILVANIA: MIZA REGIONALIZARII DIN 

2012. Despre miscarile subterane ale ”grupului de la Cluj” si 

cealalta fata a Ianusului maghiar populist din Budapesta 

• Din agenda prezidentiala: REIMPARTIREA 

ADMINISTRATIVA A ROMANIEI PANA IN 2012. REACTIE 

FURIOASA A UDMR FATA DE ABROGAREA INVATAMANTULUI 

LA ISTORIE SI GEOGRAFIE IN LIMBA MINORITATILOR – PDL 

se sesizeaza si executa “stanga’mprejur” 

• Şantajul UDMR, tot mai pe faţă 

• AUTONOMIA TERITORIALA: MAREA PRIORITATE 

PENTRU UDMR IN URMATORII ANI. Imnul Ungariei si al 

Tinutului Secuiesc, cantate la Congresul UDMR 

• TUPEUL SECESIONIST MAGHIAR NU ARE 

LIMITE: “Categoric vom obtine autonomie teritoriala!” 

7541

JURNAL TEATRAL 

Muzica – între nostalgie şi geografie 

Aud şi azi, în memorie, melodiile cu care-am 

crescut, în paupera-mi copilărie muzicală: Vino pe aleea 

Trandafirilor!, Peste vale, peste deal, trece-o mîndră pe 

un cal, Firicel, de floare-albastră, Drag îmi e bădiţa cu 

tractorul şi, mai ales, Serile în împrejurimile Moscovei – 

căci în deceniul şase din secolul trecut ni se spunea des, 

doar-doar ne-o intra în cap, ca URSS e a doua noastra 

patrie, iar limba româna este, kanejna, de origine slava. 

Tata, care stătuse-n prizonierat, la ruşi, pîna-n 1948, 

batea mărunt din buze cînd auzea de ei, dar nu mă 

influenţa, fiindcă făceam parte din generaţia îndoctrinată 

de bolşevici şi abia în clasa a doua am început să-nţeleg 

care-i realitatea. 

Dar dincolo de aspectul politic al muzicii (sunt 

inubliabile Republica, mareaţa vatră; Partidul, Ceauşescu, 

România, ori M-am născut în România, cu precizarea 

consecutivă într-o casă de români!), mă gîndesc şi la 

rolul... geografic al frumoaselor noastre melodii; fără 

cîntece, pesemne am fi ramas nişte ignoranţi – cel 

Bogdan Ulmu puţin, în domeniul frumuseţilor patriei. Cîntareţii au grijă 

să pomenească, pe la nunţi, botezuri, cumetrii, emisiuni 

tv, înmormîntari, divorţuri cu dar toate regiunile ţării, un 

itinerariu muzical incomplet (caci pîna şi eu am lipsuri!) incluzînd: 

La Sovata (unde fericită-i fata, fiindcă l-a găsit pe tata); Hai, Buzău, Buzău! (nu ştim 

unde, nici nu contează); Cîte flori pe Iza-n sus, numa cu mîndra le-am pus (fomeia, pesemne, 

era horticultoare!); Eu în deal şi badea-n şesu (deşi de la Capîlna, e valabila pentru toate 

regiunile cu deal, şes şi bade); Ana Lugojana (nu necesita lămuriri, ca nu e Ana & Caiafa!); 

Pe Mureş şi pe Tîrnava (se foloseşte singularul din motiv de rimă, plus ca pe Mureşe suna 

mai rău!)... 

Mergem apoi La noi, la Brăila (să vedem cît de uşor se cîştiga lira), mai la est găsim 

Galaţiul meu (cu infatigabilul Jula şi disparutul Miron); Iaşule, Iaşule mîndră cetate! (se cînta 

însa, nu ştim de ce, pe melodia Tumbala-la, tumbala-la, tum balalaika!); La Bacău, la Bacău, 

într-o mahala (melodie de pe vremea cînd în centru nu se-ntîmplau dandanale!)... Iar lîngă 

Bacău se fredoneaza Oneşti, Oneşti, melodia preferata a bîlbîiţilor... 

În fine, vara, fetele se roaga de părinţi Lasă-mă papa, la mare!, deoarece pîna şi 

Soarele e-ndragostit, la Mamaia!... deci, nolens-volens, Pe litoral mi-a rămas inima! Astenicii 

vor La cabana trei brazi; ghinioniştii se confeseaza Coborîi din deal, în vale şi-mi ieşi 

Gagniuc în cale!; pensionarii merg, influenţaţi de vocea inconfundabila a lui Dan Spataru, 

prin sindicat, Pe Valea Oltului... 

Şi ajungem în Capitală, În Bucureştiul iubit unde ne aşteapta Fetiţe dulci ca-n Bucureşti 

şi prietenii mei de pe Podul Grant... 

Deocamdata, lipsesc melodii dedicate Vasluiului, Oraviţei, Clujului-Napoca, Băicoiului, 

Drobetei Turnu - Severin, Roşiei Montana, Haimanalelor şi altor oraşe meritoase; dar să nu 

disperăm, apar ele cînd ne vom aştepta mai puţin... 

Continuaţi! (să fredonaţi). 

Fântâna Doamnei 

Petre Abeaboeru 

(URMARE DIN NR 118 CU SCUZELE RED.SEF.) 

Din câteva cuvinte au înţeles ce doreşte, s-au tocmit şi, mulţumiţi, s-au şi pucat de 

treabă. După două zile de săpat au dat de apă. Limpede şi rece. Au cioplit din lemn o 

împrejmuire, au adus un căuş, din casa moşului, pe care l-au fixat la capătul unei prăjini, 

l-au afundat în ochiul senin ca cerul al apei, după care l-au întins Doamnei să guste. După 

primele sorbituri, acesteia i se păru că nu mai băuse o apă aşa de bună. 

Bucuroasă îi răsplăti cum se cuvine pe lucrători. Aceştia plecară mulţumiţi şi miraţi în 

acelaşi timp, de misterul care înconjura această minunată femeie. Fiind şi ea pe picior de 

plecare, bătrânul i se adresă cu respect : 

- Bună Doamnă, apoi dacă tot pleci, spune-mi măcar un nume, să le zic şi eu băieţilor 

mei ce Doamnă cu suflet mare am găzduit şi...şi să botezăm această fântână.... 

Doamna râse bucuroasă că-şi văzuse realizat gândul ei tainic, apoi, urcănd în şa, 

răspunse : 

- Să vă bucuraţi cu toţii de apa limpede şi bună de aici şi să vă rugaţi Domnului pentru 

liniştea sufletului meu. Iar fântânii să-i spuneţi.... Fântâna Doamnei. Dacă Dumnezeu îmi va 

ajuta, voi reveni !... Rămâi sănătos !... şi dădu pinteni calului. 

Moşul îşi scoase cuşma fluturând cu mâna în semn de drum bun. 

Atât bătrânul cât şi cei patru lucrători de la fântână, povestiră apoi întâmplarea curioşilor 

din sat. Din spusele moşului înţeleseseră însă că Doamna ascunsese primprejur o 

comoară, de aceea nu mai avea desagii şi săpase fântâna ca reper. Au căutat ei un timp, 

dar nu au aflat nimic. Povestea însă s-a transmis din generaţie în generaţie, dovada fiind 

Fântâna Doamnei, care şi acum răcoreşte călătorul cu apa-i limpede şi rece. Iar deasupra, 

aceleaşi ramuri de cireş, crescute din bătrânul trunchi ales atunci de Doamna.... 


UNIUNEA SCRIITORILOR 

DIN ROMÂNIA – FILIALA 

IAŞI • CASA CU ABSIDĂ 

„Laurenţiu ULICI” 

PREMIILE USR 

FILIALA IAŞI 

PENTRU CĂRŢILE 

APĂRUTE ÎN ANUL 

2010 

Joi, 20 octombrie 2011, la 

sediul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor 

din România a avut loc ceremonia de 

acordare a Premiile USR Filiala Iaşi 

pentru cărţile apărute în anul 2010. 

Juriul format din 

Mircea A. Diaconu (preşedinte), 

Adi Cristi, Constantin Dram, 

Emil Nicolae şi Antonio Patraş 

(membri) 

a hotărât acordarea următoarelor 

premii: 

POEZIE: Adrian Alui Gheorghe – 

Paznicul ploii, Editura Limes – 2010 

PROZĂ: Nichita Danilov – 

Ambasadorul invizibil, Editura 

Polirom, 2010 

CRITICĂ, ISTORIE LITERARĂ, 

ESEU: 

Valentin Talpalaru – Academia de 

la Suceava şi schoala latină de la 

Cotnari, Editura Opera Magna, 2010 

Oltiţa Cântec – Hermeneutici 

Teatrale, Editura Niculescu, 2010 

PUBLICISTICĂ: Constantin 

Hrehor, Dimitrie Vatamaniuc – 

Convorbiri sub scară cu îngeri, 

Editura Timpul, 2010 

TRADUCERI: Petruţa Spânu, 

Camille Lemonir – Bărbatul 

îndrăgostit, Editura Fides, 2010 

DEBUT: Isabel Vintilă – Gellu 

Naum, Editura Timpul, 2010 

Juriul a acordat două premii 

speciale „JUNIOR” pentru 

încurajarea tinerilor autori, astfel: 

Elleny Pendefunda – Răsărit de 

curcubee, Editura PrincepsEdit 

Cassandra Corbu – Amuzament 

pentru singurătatea primordială, 

Editura PrincepsEdit 

De asemenea, în urmă hotărîrii 

Comitetului Filialei – în şedinţa din 

15 septembrie 2011 –, 

au fost acordate şi următoarele 

premii: 

PREMIUL DE EXCELENŢĂ: 

Constantin Arcu, Ştefan Avădanei 

şi Eugen Dimitriu 

PREMIUL „NICOLAE GANE”: 

Constantin Simirad 

PREMIULUI OPERA OMNIA: 

Nicolae Turtureanu. 

Cassian Maria SPIRIDON 

Preşedinte USR Filiala Iaşi

DRAGI TOVARĂŞI ! 

Mircea 

Bostan 

Acum, în plin proces de dezvoltare 

capitalistă, este imperios necesar să înfierăm 

elementele duşmănoase ce sunt îndârjite 

împotriva progresului şi fericirii neamului 

românesc! Se impune o atitudine necruţătoare 

faţă de cei ce au colaborat cu vechiul regim 

comunist ,în nefolosul ascensiunii noastre 

armonioase .Dacă nu îi vom contracara va fi vai 

şi amar de această naţie!Da,tovarăşi!Trebuie să 

fim necruţători în atitudine cu cei ce îşi permit a 

ne terfeli şi întina trecutul şi viitorul!Nu putem 

tolera ,sub nici o formă,atitudinea DOMNULUI 

NICOLAE BREBAN,că tovarăş nu-l putem 

denumi.Şi ce a făcut acest individ cu apucături 

mici burgheze?Noi,am descoperit cu stupoare 

,după douăzeci şi unu de ani de la magistrala 

lovitură de stat dată de organele securităţii 

occidentale şi autohtone ,după ce am răsfoit 

cu migală dosarele securităţii comniste avute la îndemână,că 

susnumitul a colaborat cu neruşinare cu organele represive ale statului 

comunist,respectiv, cu cea mai odioasă organizaţie, cu Securitatea. 

Susnumitul a contribuit de o manieră covârşitoare la surparea 

pilonilor moralităţii şi eticii româneşti.Vă imaginaţi ce s-ar fi întâmplat 

în situaţia în care acest individ ar fi refuzat colaborarea cu Securitatea 

comunistă,pe ce trepte de dezvoltare morală ne-am fi situate în 

momentul de faţă?Domul BREBAN “a gavarit”cu arhicunoscutul 

Pleşiţă ,vânzându-şi colegii de breaslă şi îngrădindu-le manifestările 

scriitoriceşti.După ce a fost exclus din Uniunea Scriitorilor,din P:C.R. 

şi din Comitetul Central ,pentru că a luat atitudine faţă de revoluţia 

culturală ceauşistă ,la Paris fiind el,s-a dat cu binişorul pe lângă călăii 

naţiunii pentru a-şi publica opera în detrimentul celorlalţi romancieri 

,mult mai talentaţi şi esenţializatori. 

Duplicitar,susnumitul a scris ceea ce nu gândea ,aşa-zise romane 

psihologice şi unele cică cu tentă anticommunistă.Să fim serioşi!Cu 

siguranţă era un aranjament prestabilit cu torţionarii neamului pentru a 

avea acoperire perfectă.Manipulare,ce mai! 

Iată că cel care spunea că”Eu exist nu atât prin istoria vieţii şi 

a carierei mele,cât mai ales prin cărţile mele”,ne-a dat pe goarnă în 

folosul propriilor sale măriri literare.Ce Miloia,personaj din romanul 

“Animale bolnave” al amintitului,criminal în serie,ce ucide din diferite 

pricini,pe secretarul de partid care nu se racordează la palierele 

biblice,pe Dabici,nefericitul ce îşi permite a desena scene obscene pe 

Mihaela CRISTESCU 

CĂLĂTORIA 

Şi totusi, l-am mai văzut o dată, înainte de lăsarea serii, acea seară 

de februarie în care ziua nu existase, o cană cu lapte şi cafea în care 

zahărul nu pătrunsese încă. Ceva, totuşi lipsea, încă... „Grabnic”, spuse 

călătorul, tremurând uşor din bărbie. „Să nu pierdem avionul.” 

Ne aştepta o călătorie lungă, la capătul căreia nu ştiam cum vom 

supravieţui. O busolă fabricată la temperatură Curie, magică în minutele 

de taină ale nopţii, vom descoperii în ochii copilului: „Eu merg cu mama!” 

Ce experienţă extraodinară atunci când călătoreşti cu propriul copil, 

întrebîndu-te cum de ai meritat zâmbetul acesta, cunoaşterea lumii fără 

raţionament, maniere sau devotament. Arderea are loc întotdeauna 

în prezenţa oxigenului, iar oxigenul nostru, acela din avionul cu care 

călătoream, putea fi îndoit de piloţi şi stewardese, de atâtea secole de 

nelinşte, revelaţie divină şi cunoaştere interioară. Să respiram cu multă 

grijă, molecula de lângă noi e vitală în golurile de aer prin care trecem. 

Nimic deosebit în jurul nostru, doar reuşeam să ascult zgomotul 

motorului şi să zăresc respiraţia uşoară şi regulată a piticului meu. De 

zece mii de ani vânătorii traiesc prin vânatul lor, îşi construiesc armele şi 

pornesc dis- de-dimineaţă, folosindu-şi puterea şi înteligenţa nativă, să recreeze 

mitul cosmogonic al apei primordiale din care s-au născut toate. 

„La început, Dumnezeu a facut cerurile şi pământul. Pămîntul era pustiu şi 

gol; peste faţa adâncului era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca 

pe deasupra apelor.” Cu siguranţă, vecinul meu se delecta nespus privind 

micul ecran încastrat în scaunul din faţa lui. Sau asta începusem să cred, 

fiindca râdea neascunzându-se, în noaptea dinlăuntru, ca şi în cea de 

afară. Apa deasupra căreia planam nu constituia nici un motiv metafizic, 

nici unul de îngrijorare. Ea nu exista, în favoarea tehnologiei complicate şi 

relaxante. Începuturile contează atât cat mai putem înţelege, bumerangul 

a devenit un obiect ieftin vândut în aglomeraţia urbană... 

S-a trezit şi m-a chestionat cât mai avem pâna aterizăm. M-am 

întrebat de multe ori dacă lingvistica este pregătită să înţeleagă discursul 

bilingv al copiiilor. Probabil că parametrizarea sintactică a avut un rol 

important în desluşirea înţelesurilor ascunse ale conversatiilor, doar că, 

mai departe, pragmatica a lăsat discursul la îndemâna profesioniştilor, o 


APEL 

Cartea Sfântă şi pe uriaşul predicator Krinitzki,ce răspândea percepte 

biblice printre muncitori,pentru simplul motiv că îl povăţuise a merge 

la miliţie, ci Breban,acest călău al neamului românesc!Nu putem 

sta impasibili în asemenea context.Pe noi nu ne interesează nici de 

Grobei,nici de Francesca,nici de alţii.,noi vrem să fim stăpânii în lipsa 

stăpânilor!Noroc de tovarăşii vigilenţi din rândurile noastre,elemente de 

nădejde ale CNSAS-ului,care au căutat cu înfocare şi profesionalism 

socialist,putem spune,documentele doveditoare .Şi chiar dacă unii 

aleşi ai acestui Consiliu Naţional au fost comunişti ori avură neamuri ce 

au lucrat în structurile comuniste la vârf,fiind “nagâţii” vremurilor trecut 

şi prezente,trebuie să îi felicităm pe tovarăşi,pentru că au fost devotaţi 

cauzei şi idealurilor propuse de mişcare! 

Ce a scris Domnul Breban,nu ne interesează pe noi şi de 

fapt nu interesează pe nimeni,în opinia noastră.Oportun pentru 

momentul actual este scoaterea la iveală,public şi necruţător,a unor 

documente care să ateste colaborarea scriitorului cu Securitatea.Nu ne 

interesează ce va spune lumea vis-a vis de acest episod din existenţa 

prozatorului,chiar dacă după unii el este contrafăcut,important este să 

lovim,să distrugem fără remuşcări pe cei ce îi bănuim,atunci când se 

impune şi este necesar pentru interesele ţării.Putem spune aici,fără a 

greşi, că toţi cei care vor proceda de asemenea manieră nu vor scăpa 

de judecata noastră nemiloasă. 

Apreciem că atitudinea noastră este corespunzătoare şi de folos 

patriei noastre iubite.Să nu creadă cumnva Domnul Breban că noi 

suntem proşti şi el este deştept şi să ne dea citate din propria-i operă,de 

genul:”Vigoarea omului,a specie umane constă în capacitatea de a 

crea mit,noi mituri”,pentru că noi nu vom cădea în capcană! 

Noi , cei care am umblat cu “Idiotul” lui Fiodor M. Dostoievski în 

traistă,care am fost împotriva regimului tocmai de la Tescani,în vreme 

ce răbdam de foame cu raţa cu portocale crăcănată în blide medievale, 

cei care l-am livrat securiştilor pe maestrul Noica,după care am copiat 

în detaliu opera lui Heidegger,cei cărora ne era scârbă de a sta la masă 

cu ceauşeştii în cartierul Primăverii,noi,cei care ne-am cufurit şi am 

urinat în capul acestui neam ,noi,cei ai căror părinţi au luptat pentru 

fericirea acestei seminţii înregimentaţi în structurile NKVD-ului ori KGBului 

,chiar dacă ,adevărat, nu am devenit la fel de altruişti ca prinţul 

Mîşkin,nu am refuzat sinecuri din prea mare jenă şi dintr-o elementară 

minimă morală,nu ne-am dat în lături de a spune orice dacă este 

,chipurile,bine formulat, am semănat şi semănăm idei în libertate şi 

ne-am burduşit fără de ruşine portofelul cu bani murdari ai preşedinţilor 

comunişti spălaţi de pana noastră magistrală, noi ştim cu adevărat ce 

avem de făcut pentru prosperitatea gliei strămoşeşti şi al ei popor.Aşa 

să ştiţi voi!Vă atenţionăm că în astfel de cazuri nu vom avea milă şi nu 

vom precupeţi niciun efort pentru a vă da în vileag fără nicio remuşcare! 

Trăiască lupta pentru transparenţă ! 

Trăiască CNSAS-ul şi conştiincioşii lui slujitori! 

adevărată magie a interpretărilor. „Da, am răspuns, mai avem încă o mare 

de traversat.” S-a ridicat încet şi a început să construiască Lego cu un 

aer foarte preocupat, făcând şi desfacând modelul din proiect, la lumina 

uşoară şi conică a lămpii superioare. Da, îmi zic, nu va citi niciodata pe Ionel 

Teodoreanu, viaţa lui a început cu o anti-poveste, aceea a lui Shrek, şi o 

parodie, aceea a lui Megamind. Uliţa copilăriei s-a transformat în aşteptările 

din aeroporturi, între doua avioane. „E o umilă şi neştiută uliţă de margine 

de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeaţă şi 

nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală.” Cât de exacte 

sunt acum preţurile din duty-free? Probabil nu voi putea înţelege niciodată 

cât de mic a devenit Pământul, ”o sfera al carei centru e pretutindeni, a carui 

circumferinta nu e nicaieri”, cum spunea Pascal, cât de strâmt este spaţiul 

în care ne mai mişcăm încă, cum normalitatea recunoscută ca lege deplină 

ne distruge lectura cărţilor, ne apără împotriva propriilor sentimente şi ne 

răsfaţă controlându-ne biletele de călătorie. 

Adaptabilitatea, principiul hotărâtor al inteligenţei, îndeamnă, 

probabil, o doamnă tânără şi frumoasă să ne înfioare cu ţipetele sale 

ascuţite conduse prin lipsa de aer exterior în adâncul cel mai deplin al 

inimilor noastre dimensionate minim. Fiul meu, imperturbabil, încearcă din 

ochi mâncarea elveţiană şi o găseşte insuficient de gustoasă. Doar sucul de 

mere aduce o oază de lumină în competiţia gastronomică. Budinca bunicii 

a rămas în cealaltă emisferă, vom mânca şi carne de cangur, capsicum şi 

vegemite, într-o linişte deplină sau cu prietenii de barbeque. 

In fine, în aeroport nu ne aşteapta nimeni, dar eram acasă, oricăt de 

cald ar fi fost. Ne întorceam în problematica pe care o uitasem şi careia îi 

simţisem lipsa, transfigurată şi împodobită. Durerea, însă, nu ne părăsise 

nici o clipă. „Old love will not be forgotten.” Şi ne întorceam la rădăcinile unui 

popor ascuns, într-o ţară în care intuiţia este încă recunoscută, cântărită şi 

ascultată. 

Am deschis uşa cu grijă, pentru a nu deranja spiritele domestice, 

am tras geamantanele pline de noutăţi istoric diferite şi ticsite cu amintiri. 

Fiul meu a adormit pe dată. In fine, am rămas singură în living şi am 

căutat telecomanda. Canapeaua primită cadou povestea despre vremea 

în care Sydney îşi începea trăirea: comoditatea şi tihna căminului, oricăt 

de complicata ar fi fost călătoria şi despartirea. L-am văzut aşezându-se 

lângă mine, pe călătorul fără de răgaz, zâmbind cu înţelepciune: „Ai aruncat 

bumerangul din nou.”, mi-a spus şi a zâmbit cu înţelegere. Doar dacă mi-ar 

fi reuşit aruncarea...! 

7543

REMEMBER 

O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE 

TEHNICA LOVITURII DE 

STAT LA NIVEL DE JUDEŢ 

Fără a avea loc vreun sufragiu, vreun 

vot cenzitar, nominal sau de vreo altă natură, 

Stan Popescu devine pentru o zi ministru de 

interne. Se vede că ploieştenii din a cărei 

statistică făcuse şi acesta parte, având ca 

reper un Camille Demolins, coordonatorul 

asaltului împotriva Bastiliei, Danton, 

Robespierre, St. Just, Marat, etc. etc. vor fi 

marcaţi (vae victis!) in corpore. Deveniţi peste 

noapte iacobini, aceştia vor ca prin mijloacele 

lui 1789 să se alăture unui imens proletariat 

general. În Boborul febra republicanismului 

ce se răspândeşte cu iuţeala unui virus, 

cuprinde întregul oraş. Revoluţia ia forma 

unui adevărat sistem de narcotizare. În 

această localitate oricine îşi oferă serviciile 

poate deveni de îndată şef de birou, comisar 

al guvernului, maior sau locotenent colonel. 

Pe fondul acestei meschine goane după 

posturi (o epocă de mişmaşuri, de 

mercantilism şi confuzie), se arată mult 

aşteptatele zori ale frăţiei generale. „Ca întrun 

univers al vidului, scrie B. Elvin, în care nu 

mai funcţionează principiul fizic al gravitaţiei, 

ideile şi simţămintele au intrat într-o stare de 

dulce imponderabilitate dereglând balanţele 

şi determinând oamenii să oscileze între 

indignare absolută şi toleranţă excesivă, 

creând un joc al opiniilor de o maximă 

labilitate, făcut la rândul său să adăpostească 

lanţul complezenţelor şi să întreţină 

sentimentul iresponsabilităţii.” Dar să revenim 

la Candiano Popescu (mai târziu în războiul 

pentru independenţă îl vom regăsi cucerind 

reduta Griviţa), legislatorul providenţial, care 

va mai apuca să spargă şi el o cană, aclamat 

de mulţime asemenea unui imperator, cu 

mina sa sobră, afişând solemnitatea 

ultracomică al unui judecător universal. Căci 

nu peste mult timp îl vom descoperii fugind 

pe câmp, tocmai el, cel ce coordonase 

„asaltul cerului”, urmărit de instruitele trupe 

ale vânătorilor de munte, trimise de un 

monarh ce avea deprinderile unui ofiţer 

prusac. „Umbla până la sfârşitul vieţii, îl va 

surprinde I. G. Duca într-unul din cele patru 

volume de memorii, bătând din talpă şi 

azvârlind din picioare cu o mişcare ce ar fi 

putut să pară tabetică dacă n-ar fi fost la el o 

reminiscenţă a parade-marşului cu care se 

obişnuise în tinereţe prin regimentele de 

gardă de la Berlin şi Postdam.” Brutala 

intervenţie poliţienească, pusă în slujba aşa 

zisei democraţii burgheze, va condamna pe 

Preşedintele Republicii la nulitate legală. 

Proaspătul monah adus din străinătate de 

către „monstruoasa coaliţie”, sub denumirea 

căreia convenţia partidelor avea să rămână 

în istorie, va stopa ascensiunea „nifiliştilor”. 

Carol I, căci despre el este vorba, „tânărul şi 

micul principe venit din Sigmaringhen pe 

tronul principatelor dunărene (…), primul şi 

ultimul rege al României Mici, cum îl va 

caracteriza I.G. Duca, politicianul longeviv, ce 

va ocupa în decursul carierei sale funcţia de 

prim ministru, pe lângă cea de ministru de 

culte şi de instrucţie, era o fire vicleană (ura 

Franţa deoarece aici se găsea focarul de 

-compendiu- 

(simplu exerciţiu de stil) 



Ion Ifrim 

republicani), urmărind să tragă de partea sa 

adversarii cei mai redutabili. „N-a fost o 

plăcere mai mare, va remarca Duca în 

excelentele sale memorii, decât să aducă pe 

duşmanii săi îmblânziţi la picioarele tronului. 

Pe Candiano Popescu care la 1870 făcuse 

revoluţia de la Ploieşti împotriva lui nu numai 

că l-a izgonit din armată sau l-a persecutat ci 

dimpotrivă, n-a avut astâmpăr până nu l-a 

făcut aghiotant regal şi până nu a avut 

întrânsul un slujbaş plecat.” Să fi întrezărit 

monarhul în aceşti revoluţionari nişte idolatri 

ai statului, partizani ai absolutismului? „Pe 

prezident l-au prins călăreţii prefecturii către 

seară de tot pe drumul Buzăului, dincolo de 

Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele 

răsăritene ale statului său. Când i-au strigat 

călăreţii prefecturii către seară de departe 

„Stai” el, care era pe jos a avut curajul să 

stea. Iar când l-au întrebat „Ce făceai aici” el 

a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Şi fiindcă 

este indiferent când te plimbi, aşa ori aşa, 

l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot 

înapoi şi iar înapoi! Niciodată înainte! Iată 

deviza reacţiunii.” Dar să revenim la Stan 

Popescu, care, începând cu salonul din otelul 

Moldova, unde se ingerau pantagruelice 

cantităţi de alcool şi unde tocmai era pe 

punctul de a câştiga pentru a doua partida în 

faţa unor redutabili adversari, o adevărată 

pleiadă a somităţilor în materie, acesta îşi va 

continua periplul bahic la Lipănescu-n 

grădină dirijând (el care deţine eligibila funcţie 

de ministru al justiţie), asemenea lui 

Caţavencu, fanfara de lăutari în timp ce 

boborul, nu mai puţin entuziast aruncă cu 

căciulile în sus strigând: „Ura! Vivat 

Republica!” Este de presupus, ba vom avea 

imediat confirmarea, că Stan Popescu, se 

afla la acea oră în care are loc vânătoarea 

după republicani, într-o stare deplorabilă. Cel 

ce odinioară făcuse parte din cei „1000 a lui 

Gisepe Gariballdi” se deplasează pe zece 

cărări pentru a-şi lua în primire jetul său de 

muşama din cancelaria poliţiei. O dată 

pătruns în cabinet „omul îşi încrucişă mâinile 

pe biroul său, îşi aşeză cu bine capul gândind 

cu drag la viitorul tinerei Republici -şi adormi 

butuc.” Vise, planuri, proecte?! Nimic. Dar 

absolut nimic din toate acestea. Stan 

Popescu cade într-un somn profund, 

anesteziat de derivatele spirtoaselor, încât nu 

se mai poate emite din partea sa absolut nici 

o pretenţie, gradul său de ebrietate fiind aşa 

de avansat. Tot timpul cât durează Republica 

din Ploieşti, în calitatea sa de şef al poliţiei, 

Stan Popescu nu va emite nici un ordin, nu 

va modifica cu nimic din ambientul 

cabinetului, cum ar fi de pildă tabloul 

monarhului dat jos şi în locul său pus portretul 

lui Gariballdi, „bărbosul din munţi”, cum îl va 

surprinde Giusepe Tomaso di Lampedusa în 

Ghepardul său. Franctirorul, cel ce odinioară 

escaladase, alături de marele şi onestul 

înaintaş, crestele abrupte ale Aspramontelui, 

nici măcar nu-şi va exersa pe o foaie de 

hârtie iscălitura, cu care va putea de acum 

încolo să semneze, în numele justiţiei 

imanente, grele sentinţe de condamnare. 

Tânărul Caragiale, arestat la domiciliu, ni-l 

descrie ca pe un incurabil alcoolic. Stan 

Popescu se foloseşte, am putea spune, de 

tot ce se întâmplă în jurul său ca de un pretext 

(Republica este unul din acestea), numai 

pentru a goli boloboacele şi a le da de-a dura 

ca pe nişte instituţiuni ce nu mai corespund 

intereselor vitale ale noii societăţii. „Eram la 

Lipănesc-n grădină de câteva ceasuri. 

Uraganul entuziasmului creştea mereu când 

o onoare neobişnuită veni să-l ridice la 

paroxism. Prezidentul el în persoană – urmat 

de un adiutant veni să viziteze petrecerea 

noastră populară. Marele om (pentru cât?! ne 

mirăm noi) ne zise câteva cuvinte. Era 

încântat de puterea bravilor ploieşteni care 

au ştiut să se sacrifice pentru libertate. A fost 

un fanatism, o furie, îşi aminteşte cu candoare 

memorialistul. Oalele toate de pământ şi Ura! 

Vivat Republica!” Nenumăratele boloboace, 

care, o dată golite, împinse de-a dura, 

asemenea unor instituţiuni ce nu mai 

corespund exigenţelor moderne, fiind 

înlocuite de altele pline, cârnaţii, fleicile, tot 

meniul acesta ce se va fi servit la Lipănescu-n 

grădină, urmează a fi trecut în contul viitorului 

buget (nici măcar dezbătut) al Republicii. 

Cine să mai conceapă măcar proiectul de 

buget?! Prezidentul care va fugi fără a mai 

privi înapoi asemenea lui Iona Ninivele? Stan 

Popescu ce-şi va începe cariera printr-un 

somn porcesc, horcăind în jeţul său de 

muşama din cancelaria poliţiei? Numele 

căror eroi vor fi bătute pe placa comemorativă 

a acestui oraş martir devenit Republică? La 

Lipănesu-n grădină nu se cântă Bach sau 

Chopin. Cu muzica aceasta se ocupau 

retrograzii, îmbuibaţii ce tocmai au fost 

alungaţi de la putere. Lăutarii, cu fălcile lor 

umflate de atâta suflat în trompete, ce îşi vor 

fi scos carnea de prin măsele cu beţe de 

chibrit transformate în scobitori, prinzând cu 

urechea din aer melodia Marsiliezei, îşi vor fi 

umflat pieptul într-o atitudine de emfază, 

emoţionaţi de evenimentele percepute chiar 

şi de ei. Era, presupunem, în cazul în care 

s-ar fi cântat acest cântec (autorul precizează 

că s-au cântat cântece de la ’48), o făcătură 

de Marsilieză întoarsă ca la Ploieşti de lăutarii 

versaţi ce vor fi jubilat din priviri, persiflând 

masa aceea de republicani în frunte cu 

Prezidentul. Sinistru veac, sinistră Republică, 

siniştrii republicani. Dealtfel, ca să recurgem 

la o digresiune mai mult sau mai puţin 

justificată, mai târziu, la aproape o jumătate 

de veac de la evenimentele descrise în 

Boborul, prin 1923, când presimţindu-şi 

sfârşitul, îşi va face şi sofisticatul său 

testament prevăzut cu fel de fel de codicile, 

condiţionând restricţionarea (în cazul 

nerespectării voinţei donatorului), privind 

transferul considerabilei sale averi, la sfârşitul 

memoriilor sale, cu o paralizantă premoniţie, 

dizgraţiatul Constantin Marghiloman va trage 

un exasperant semnal de alarmă: 

”AMENINŢARE DE PEPUBLICĂ”.

Un deceniu de 

Oglinda Literară 

Stăteam în cumpănă şi mă întrebam, dacă n-ar fi fost 

mai bine să-mi intitulez acest text - Un deceniu de suferinţă - 

. Bineînţeles că neprietenii s-ar fi înghesuit să mă catalogheze 

drept un plângăcios. 

Nu ţin să fiu în niciun fel! Pot spune doar că după ce am 

făcut celebri destui oameni politici prin Jurnalul de Vrancea şi mai 

apoi prin Gazeta Vrânceană, am considerat că a venit vremea să 

transform Oglinda Moldovei în Oglinda Literară. Este bine să 

precizez că primele numere au fost tipărite în mii de exemplare 

la „râşniţa” lui Dan Diaconescu – acuzat de mogulul Voiculescu 

că i-ar fi îndatorat pentru acest lucru. 

În primele apariţii mi-au fost alături şi Mircea Dinutz, 

şi Florinel Agafiţei, care astăzi cred că nu mai doresc să-şi 

amintească acest lucru, dar şi Dumitru Pricop, Constantin 

Ghiniţă, Florin Paraschiv, care astăzi s-au ridicat la ceruri. 

În primii şase ani de activitate nu ne-au oferit cineva vreun 

sprijin material. Tipografia Andrew desluşea alături de mine 

tainele tipăririi unui ziar. 

Celelalte tipografii tipăreau etichete, era o criză de hârtie 

cumplită în acele vremuri. Când s-a înfiinţat Asociaţia Culturală 

Duiliu Zamfirescu, scriitor vrâncean uitat pe nedrept şi pentru 

care prozatorii ar fi trebuit să aibă un respect deosebit, nu 

exista nicio dorinţă a scriitorimii vrâncene de a se grupa şi apăra 

interesele. Mitică Pricop şi Ion Panait alergau după Revista V cu 

îndreptăţire dar şi cu firească nereuşită. Că doar nu era să-i învie 

pe Muscalu şi Olteanu spre a le lua revista, care ajunsese doar o 

pompă familială de sifonare a banilor. 

Cum aş putea uita oare de faptul că Virgil Panait a adus 

alături de noi pe Magda Ursache încă de pe vremea când mai 

aveam Jurnalul de Vrancea. 

Iar astăzi ilustra doamnă este cine este. Ba chiar şi Virgil 

Panait a ajuns cine a ajuns! 

N-am să pot uita, că la şase luni de la apariţia noastră, 

politicienii îngroziţi de ceea ce am fi putut fi, au scos revista 

Saeculum, cu finanţare integrală de la buget, unde noi n-am 

ajuns nici până în ziua de astăzi. Şi pentru că veni vorba, precizez 

că doar în ultimii patru ani, primim o finanţare de la Consiliul 

Judeţean ce reprezintă doar 20 % din necesarul unei reviste de 

talia revistei Oglinda Literară. 

Mai mult, pot afirma că nu am ajuns să fim salariaţi din 

redacţie aşa cum ar trebui să se întâmple şi aşa cum se întâmplă 

în revistele de cultură din alte părţi ale României. 

Dar am reuşit să creăm un Festival Duiliu Zamfirescu, 

care a adus scriitorimii vrâncene ceva mai multă notorietate 

decât în alte intenţii începute de alţii. 

Am reuşit astfel, să publicam scriitori vranceni de la 

Ioan Dumitru Denciu, Gheorghe Mocanu,Mircea Dinutz,Fl. 

Agafitei,Virginia Paraschiv, Elena Otava,Dumitru Pricop, Ion 

Panait, Constantin Ghinita, Ştefania Oproescu, Gabriel Funica, 

Mariana Vârtosu, Lili Goia, Sava Francu, Stan Budeanu, 

Florin Paraschiv, Ala Murafa, Constantin Duşcă, Virginia 

Bogdan, Costică Neagu, Virgil Lovin, Teodora Fîntînaru, Adrian 

Ţiglea, Carmen Săpunaru, Mioara Angheluţă, Adrian Botez, 

Alexandru Cucereanu, Carmina Corbeanu, Paul Spirescu, Virgil 

Răileanu,Catalin Mocanu, Georgică Pătrăşcanu, Doina Cherciu, 

Dumitru Huţanu, Oana Cătănoiu, Anda Bejan, Sofia Ganea, 

Cosmin Dragomir, Stefan Neagu, Petre Abeaboieru, Constanţa 

Cornilă, Rodica Soreanu, George Cornilă, Doina Popa, Oana 

Panţuru, Adrian Cosmin Cocioabă, Gheorghe Suchoverschi etc , 

aducând în paginile ei şi nume importante ale culturii naţionale: Zoe 

Dumitrescu-Buşulenga, Nicolaie Manolescu,Cornel Ungureanu, 

D.R. Popescu, Ion Rotaru, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Breban, 

Radu Cârneci, Al. Săndulescu, Ion Adam, Constantin Ciopraga, 

Magda Ursache, Mihai Cimpoi, Ioan Adam, Al. Săndulescu, Liviu 

Grăsoiu,George Roca, Matei Romeo Pitulan, Cristian Tiberiu 

Popescu, Valeria Manta Tăicuţu,George Muntean, Theodor 

Codreanu, Theodor Damian, Adrian Dinu Rachieru, Constantin 

Miu, Dan Mazilu, Ion Deaconescu, Nicolae Turtureanu, Stelian 

Baboi, Virginia Şerbănescu, Cezar Ivănescu, Valeriu Rusu, 

Constantin Ciopraga, Petre Ursache, Lorian Carşochie, Aristide 

Butunoiu, Al. Pascu, Viorel Dinescu, Marian Drumur, Daniel D. 

Marin, Anatolie Paniş, Victor Sterom, Ludmila Bârsan, Valentina 


Bâtcă, Vasile Tărâţeanu, 

Cătălin Boacnă, Al. Florin 

Ţene, Daniel Dragomirescu, 

Cassian Maria Spiridon, Radu 

Cârneci, Florentin Popescu, 

Ionel Bota, Alexandra Hasan, 

Marin Ifrim, Tatiana Dragomir 

etc. şi internaţionale: Mimmo 

Morina, Paul Goma, Mihai 

Cimpoi, Valeriu Rusu, Sanda 

Stolojan, Vlad Pohilă, Leo 

Butnaru, Ion Mînăscurtă şi 

alţii. 

Revista şi-a propus 

încă de la începuturile sale o 

apropiere de generaţia tânără 

atât prin prezentarea de 

modele literare de genul celor 

prezentate mai sus cât şi prin 

promovarea creaţiei tinerilor 

talente. 

Astfel a reuşit să 

promoveze tineri vrânceni 

în lumea literelor şi artelor. 

SEMNAL 

Gheorghe Andrei 

Neagu 

Exemplificăm: Cătălin Boacnă, astăzi redactor şef la revista 

Junimea studenţească; Cosmin Dragomir, redactor şef adjunct 

la revista V.I.P; Ludmila Bârsan, eseist, absolvent al Facultăţii 

de Filologie Iaşi; Natalia Cebanu, student I.A.T.C. Bucureşti; 

Victor Bour, absolvent al Facultăţii de Filologie Timişoara; Artur 

Toth, student la Facultatea de Arhitectură Bucureşti; Gabriela 

Mocanu, studentă la Facultatea de Filologie Bucureşti; Aliona 

Muntean, studentă la Facultatea de Filologie Iaşi; Petre Fiştoc, 

student la Facultatea de Filologie Iaşi; Diana Blănaru, studentă la 

Facultatea de Biologie Iaşi; Tatiana Cerneţchi, Mihaela Prodan, 

Alina Tătaru şi alţii. 

Alte informaţii relevante: 

-OGLINDA LITERARA a primit Premiul de excelenţă ale 

Asociaţiei Române pentru Patrimoniu Bucureşti 2007, 

-Oglinda Literara a primit Diplóme de’honeure al Academiei 

Internaţionale Orient-Occident 2006 şi alte numeroase premii şi 

distincţii 

-Revista OGLINDA LITERARĂ este singura publicaţie 

vrânceană inclusă în Dicţionarul General Explicativ al Literaturii 

Române vol. IV al Academiei Române, primind 

Diplomă de Binecuvântare a Curţii Papale 2004, fiind 

inclusă şi în 

Asociatia Presei Literare şi Editurilor din România , 

Asociazzione dela Stampa Estera Italia 2005 si membru 

fondator al Asociatiei Publicatiilor Literare din Europa din 2007, 

fiind onorată şi cu 

Premiul I al Filialei Uniunii Scriitorilor din Bacău in 2005 şi 

numeroase alte premii. 

Şi cu toate aceste recunoaşteri de mare valoare, Oglinda 

Literară trece prin momente financiare grele ce nu pot asigura 

salarii sau colaborări plătite, munca redactorilor şi a tuturor 

colaboratorilor fiind în mare parte benevolă. 

Pentru prima oara in istoria judetului VRANCEA, pentru 

anii 2008 si 2009 Revista OGLINDA LITERARA se afla pe primul 

loc in TOPUL REVISTELOR LITERARE DIN ROMANIA conform 

www.oglindaliterara.ro sectiunea trafik. 

Practic, in 2009 revista Oglinda Literară avea între 4000 şi 

6000 de cititori lunar în format electronic, 800 de abonaţi la nivel 

naţional, 70 de abonaţi din străinătate şi circa 2000 de cititori 

care şi-o procurau lunar de la chioşcurile RODIPET. 

Prin comparaţie România Literară avea de cinci ori 

mai puţini cititori în format electronic decât Oglinda Literară, 

Luceafarul de trei ori mai putini vizitatori. 

Nu cred că se poate considera o laudă, dar acesta este 

adevărul . Aş dori să-i văd şi pe ceilalţi scriitori, din alte grupări, 

ridicându-se la acelaşi nivel. Aş dori să mă invite şi ceilalţi 

scriitori la evenimente culturale de orice fel. Dar mai ales, aş 

dori să facem front comun împotriva imposturii şi a mistificărilor 

veninoase de tot felul, care ne întunecă existenţa. 

În ceea ce mă priveşte, pot să spun senin că un deceniu de 

activitate materializată în acest fel este greu de realizat. 

Mă bate gândul să mă dedic exclusiv cărţilor ce aşteaptă 

să fie terminate şi publicate. 

Nu o fac doar din respect pentru colaboratorii ce mi-au stat 

alături timp de zece ani. Deşi, cred că şi ei m-ar înţelege până la 

urmă, dacă ar fi în locul meu. 

î 

7545

PROZA 

Eu nu mai locuiesc aici 

eu nu mai locuiesc aici, mi-am schimbat adresa. 

unde m-am mutat? pretutindeni si nicaieri. 

sunt o libelula ratacitoare care zboara mereu catre 

soare. intregul pamant se desfasoara sub aripile mele 

iar ochii mei vor sa vada toate misterele acestei lumi. ma 

pot apropia de oameni si le aflu toate secretele, fara ca 

ei sa banuiasca pentru ca nimeni nu crede ca le inteleg 

cuvintele. 

sunt un marinar plecat in cautarea necunoscutului pe 

marile si oceanele lumii, intr-o aventura in care ma pierd 

sau ma regasesc pe mine, intr-o calatorie in care singurul 

prieten mi-este vantul. trec prin furtuni care vor sa-mi 

rastoarne corabia si sa ma arunce printre valuri, imi pierd 

directia in locuri in care busola refuza sa arate nordul sau 

orice alt punct cardinal, nu stiu care va fi urmatorul port in 

care voi acosta si nici ce sau cine ma va astepta acolo. 

ritmul normal mi se parea miscarea valurilor, ma dor ochii 

de la atata soare reflectat in apa, linistea din jur ingheata 

peisajul si orice miscare asa ca de multe ori gandurile 

mele tipa doar pentru a-si auzi ecoul, doar pentru a se 

scutura de praful care le acopera si pentru a incerca sa 

ma trezeasca din visare. caut insule pustii si linia care 

marcheaza capatul lumii. 

sunt un nomad care isi numara pasii prin desert.imi 

caut drumul printre dunele ce acopera orizontul, tovaras de 

calatorie mi-e doar umbra care creste sau se micsoreaza 

dupa bunul plac al soarelui, cateodata ne confundam atat 

de tare incat nu stim daca eu copiez miscarile umbrei sau 

ea pe ale mele si devenim o singura marioneta legata cu 

fire invizibile de cer. orice sens al directiei este anulat, 

oriunde ma uit, ochii mei vad tot nisip si cer albastru si 

unde merg si de unde vin devin sinonime. doar urmele 

picioarelor imprimate in praf galben imi arata ce-a fost in 

urma cu cinci pasi pana cand vantul imi sterge si acest 

reper si memoria trecutului. am bagaje doar hainele lungi 

negre care sa ma apere de soare si am uitat de mult ce 


inseamna setea, foamea, 

oboseala. in jurul meu se 

nasc razboaie de nisip iar 

vantul urla in fata mea sa 

aleg o tabara sau alta. 

dar caldura soarelui a 

ars demult sentimentul 

de teama cu tot cu 

radacini si tipetele nu ma 

inspaimanta. imi numar 

pasii mai departe printre 

zboruri de sageti, fara 

amintiri si fara viitor...o 

umbra in desert. 

sunt un aventurier 

ce a pornit sa escaladeze 

un munte, ce vrea sa 

desparta norii si sa 

descopere daca in 

spatele lor chiar sunt 

zeii carora le-ar cere alt Raluca Demergean 

destin, ce doreste sa stea 

deasupra lumii si sa incearce sa ghiceasca unde ii e casa. 

un aventurier ce se impiedica de pietre ce-i julesc pielea, 

ce cauta un raspuns in incercarea lui de a atinge cerul, 

ce urca noaptea calauzit de luna si de stele, ce nu se 

opreste decat atunci cand corpul refuza sa-l mai asculte. 

un aventurier ce nu vede decat drumul si visul lui. 

sunt un maharaj impodobit cu perle si cu pietre 

pretioase, un strain in propria viata, un idol,un personaj 

de poveste sau o plasmuire a imaginatiei altora sau o 

nascocire a istoriei. un zeu al carui rol e doar de a exista, de 

a fi o statuie fara ganduri si pareri, din care conteaza doar 

chipul ca o poza a unei lungi traditii. o sculptura imobila, 

invelita in matase si parfum, un simplu decor fastuos intrun 

peisaj incremenit, un corp din care sufletul evadeaza in 

fiecare zi pentru a cunoastea adevarata fata a lumii si la 

care intr-o seara nu va mai reveni... 

sunt un calator care-mi reneg trecutul, care nu vrea 

sa-si cunoasca viitorul, o simpla umbra calatoare inchisa 

in bucuria unei clipe... 

Iar atunci cand privim la cuantumul bugetului alocat în 2008 de consiliile judeţene, instituţiilor de cultură subordonate, din total 

buget dupa un studiu efectuat de Ateneul Popular Mr.Gh.Pastia situatia este si mai clara : 

În condiţiile în care asistăm la o 

globalizare culturală tot mai accentuată nu 

este suficient să fi recunoscut ca valoare 

doar între graniţele unui judeţ sau al unei 

ţări, iar Oglinda Literară încearcă şi chiar 

reuşeşte să confirme numele literaţilor 

vrânceni şi în context mai larg fiind acesata 

de vizitatori din zeci de ţări de pe intregul 

mapamond. 

Probabil de aceea zeci de scriitori 

au înţeles că trebuie să-şi unească forţele 

în cadrul Asociaţiei Culturale „Duiliu 

Zamfirescu” pentru a da un conţinut 

semnificativ existenţei lor în această parte 

de ţară, conştientizând că împreună pot 

determina autorităţile la o mai atentă 

abordare a fenomenului cultural vrâncean 

implicit să finanţeze din când în când 

editarea revistei. 

Pe viitor revista îşi propune să-şi 

înteţească demersurile culturale în oraşele 

Cluj, Bucureşti, Iaşi, Braşov, Galaţi, Buzău, 

Bacău şi alte centre reprezentative pentru 

cultura românească în sensul descoperirii 

de noi colaborări şi cu aceste zone culturale 

din ţară. 

De asemenea Oglinda Literară îşi propune să continuie să promoveze şi în format electronic prin site-ul www.oglindaliterară. 

ro care permite descărcarea electronică a numerelor în întregime menite să atragă şi nume din diaspora românească uitate de 

majoritatea publicaţiilor culturale din România. 

Ambiţiile sunt mari, iar bugetul mic. De aceea există speranţa în colegiul de redacţie că odată şi odată să se redeştepte 

sentimentul salvării spiritului naţional şi în sufletul factorilor de decizie.

oglinda120 - Crestin ortodox

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?