Anuarul Institutului de Istorie âGeorge BariÅ£â din ... - Institutul de Istorie

ACADEMIA ROMÂNĂ 

FILIALA CLUJ-NAPOCA 

Anuarul 

Institutului de Istorie 

„George Bariţ” 

din Cluj-Napoca 

SERIES HISTORICA 

XLV 

2006 

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

COMITETUL DE REDACŢIE 

ANNELI UTE GABANYI (Berlin) 

KONRAD GÜNDISCH (Oldenburg, Germania) 

VICTOR KARADY (Paris/Budapesta) 

ANDRÉ LIEBICH (Geneva) 

IRINA LIVEZEANU (Pittsburgh) 

PAUL E. MICHELSON (Huntington) 

CAMIL MUREŞAN (Cluj, preşedinte) 

JOACHIM VON PUTTKAMER (Jena) 

STEFAN SIENERTH (München) 

ZOLTÁN SZÁSZ (Budapesta) 

MORDEHAI TAMARKIN (Tel Aviv) 

RAPHAEL VAGO (Tel Aviv) 

ALEXANDRU ZUB (Iaşi) 

COLEGIUL DE REDACŢIE 

CAMIL MUREŞANU (redactor şef) 

LUCIAN NASTASĂ (secretar ştiinţific de redacţie) 

SUSANA ANDEA 

REMUS CÂMPEANU 

GELU NEAMŢU 

STELIAN MÂNDRUŢ 

ELA COSMA 

SIMION RETEGAN 

GHEORGHE IANCU 

Revista se poate procura prin/Toute commande sera adressée à: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, 

Calea 13 Septembrie nr. 13, Sector 5, 050711, Bucureşti, România, Tel. 4021-318 8146, 4021-318 8106, 

Fax 4021-318 2444, e-mail: edacad@ear.ro; Adresa web: www.ear.ro; RODIPET S.A., Piaţa Presei Libere 

nr. 1, Sect. 1, P.O.Box 33–57, Bucureşti, România, Tel. 4021-318 7000, 4021-318 7001, Fax 4021-318 7002, 

4021-318 7003; ORION PRESS IMPEX 2000 S.R.L., P.O. BOX 77–19, sector 3, Bucureşti, România, 

Tel./ Fax: 4021-610 6765, 4021-210 6787; Tel.: 0311 044 668; E-mail: office@orionpress.ro 

REDACŢIA: Institutul de Istorie „George Bariţ”, str. Napoca nr. 11, Cluj-Napoca, România, 

Tel. 064-431669. 

© 2007, EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE 

Calea 13 Septembrie nr. 13, Sector 5, Bucureşti 

Tel. 4021-318 8106

CUPRINS 

STUDII ŞI ARTICOLE 

FRANCISC PAP, Negustori literaţi („deák”) la Cluj (1599-1637).............................. 9 

DANIELA DETEŞAN, Atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu. Între mit şi 

realitate ............................................................................................................... 23 

ANOUSHEH KARVAR, La formation des élèves roumains dans les écoles 

militaire françaises: un enjeu de politique extérieure dans les Balkans?............. 71 

LEONIDAS RADOS, Bursieri români la Universitatea din Atena în secolul XIX: 

portretul unui grup .............................................................................................. 83 

FLORIN ANGHEL, Oaspeţi de seamă şi tronurile lor: despre un proiect românopolon 

de Uniune, 1931–1932 .............................................................................. 113 

MARIUS TURDA, Craniometry and Racial Identity in Interwar Transylvania ......... 123 

PAUL JACKSON, A Case Study in Fascist Ideological Production: Corneliu 

Codreanu’s For My Legionaries (The Iron Guard) ........................................... 139 

MARIANA HAUSLEITNER, Deportationen als Mittel der Durchsetzung politischer 

Interessen in Südosteuropa bis 1944 ................................................................... 169 

OTTMAR TRAŞCĂ, 23 August 1944. Sfârşitul „camaraderiei de arme” românogermane............................................................................................................... 

179 

VIRGILIU ŢÂRĂU, Un oraş în tranziţie. Negocierile dintre Frontul Naţional Democrat 

şi Uniunea Democrată Română din Cluj (noiembrie 1944 – martie 1945) .............. 225 

STUDII DOCUMENTARE 

DUMITRU SUCIU, Grigore Silaşi (1836-1897) ......................................................... 261 

ELA COSMA, Casimir von Timoni, şeful agenţiei consulare austriece de la Bucureşti 

(1832-1849)......................................................................................................... 295 

GELU NEAMŢU, Din corespondenţa lui Alimpiu Barbolovici cu George Bariţiu 

(1879-1892) – 26 de scrisori inedite până acum ................................................ 327 

STELIAN MÂNDRUŢ, Virgil Vătăşianu şi Şcoala Română din Roma [III] (1930- 

1931, 1934-1936, 1938-1946)............................................................................. 349 

MIHAELA BEDECEAN, STELIAN MÂNDRUŢ, Anuarul Institutului de Istorie 

din Cluj-Napoca. Anuarul Institutului de Istorie „G. Bariţ” din Cluj-Napoca. 

Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca. Series 

Historica (1995-2005). Indice bibliografic ......................................................... 401 

Note şi recenzii ............................................................................................................ 435 

Necrolog ....................................................................................................................... 481 

Cărţi intrate în bibliotecă în anii 2005-2006.................................................................. 483 

Viaţa ştiinţifică a Institutului de Istorie „George Bariţ”................................................ 487 

„Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţ» din Cluj-Napoca”, tom. XLV, 2006, p. 1–496

CONTENTS 

STUDIES AND ARTICLES 

FRANCISC PAP, Literate Trademen („Deák”) in Cluj (1599-1637) .......................... 9 

DANIELA DETEŞAN, The Attempts on Simion Bărnuţiu. Between Myth and 

Reality ............................................................................................................... 23 

ANOUSHEH KARVAR, La formation des élèves roumains dans les écoles militaires 

françaises: un enjeu de politique extérieure dans les Balkans? ........................... 71 

LEONIDAS RADOS, The Romanian Stipendend Students at the University in 

Athens during the 19 th Century: Portrait of a Group ........................................... 83 

FLORIN ANGHEL, Guests of Prestige and Their Thrones: About a Romanian- 

Polish Union Project. 1931–1932 ....................................................................... 113 




MARIANA HAUSLEITNER, Deportationen als Mittel der Durchsetzung politischer 

Interessen in Südosteuropa bis 1944 ................................................................... 169 

OTTMAR TRAŞCĂ, 23 rd of August 1944. The End of the Romanian-German 

„Weapon-Brotherhood” ...................................................................................... 179 

VIRGILIU ŢÂRĂU, A City in Trasition. The Negociations between the Democratical 

National Front and the Democratical Romanian Union from Cluj (November 

1944-March 1945)............................................................................................... 225 

DOCUMENTARY STUDIES 


ELA COSMA, Casimir von Timoni, Chief of the Austrian Consular Agency in 

Bucharest (1831-1849)........................................................................................ 295 

GELU NEAMŢU, From the Correspondence Alimpiu Barbolovici´s with George 

Bariţiu (1879-1892) – 26 Unpublished Letters .................................................. 327 

STELIAN MÂNDRUŢ, Virgil Vătăşianu and the Romanian School in Rome [III] 

(1930-1931, 1934-1936, 1938-1946) .................................................................. 349 

MIHAELA BEDECEAN, STELIAN MÂNDRUŢ, Yearbook of the History Institute from 

Cluj. Yearbook of the History Institute from Cluj-Napoca. Yearbook of the History 

Institute „George Bariţ” from Cluj-Napoca. Series Historica (1995-2005). ............... 401 

Reviews ........................................................................................................................ 435 

Necrology ..................................................................................................................... 481 

Books received by the Library in the Years 2005-2006................................................ 483 

The Scientifical Life of “George Barit” Institute of History ........................................ 487 


INHALTSVERZEICHNIS 

STUDIEN UND AUFSÄTZE 

FRANCISC PAP, Gelernte Kaufleute („Deák”) in Klausenburg (1599-1637)............ 9 

DANIELA DETEŞAN, Die Attentate auf Simion Bărnuţiu. Zwischen Mythos und 

Wirklichkeit ....................................................................................................... 23 

ANOUSHEH KARVAR, La formation des élèves roumains dans les écoles militaire 

françaises: en enjeu de politique extérieure dans les Balkans? ........................... 71 

LEONIDAS RADOS, Die rumänischen Stipendiaten an der Universität aus Athen 

im 19. Jh.: ein Gruppenbild................................................................................. 83 

FLORIN ANGHEL, Hohe Gäste und ihre Throne: über einen rumänisch-politschen 

Unionsentwurf. 1931-1932 ................................................................................. 113 




MARIANA HAUSLEITNER, Deportationen als Mittel der Durchsetzung 

politischer Interessen in Südosteuropa bis 1944 ................................................. 169 

OTTMAR TRAŞCĂ, 23. August 1944. Das Ende der rumänisch-deutschen 

„Waffenbrüderschaft” ......................................................................................... 179 

VIRGILIU ŢÂRĂU, Eine Stadt in der Wende. Die Verhandlungen zwischen der 

Nationalen Demokratischen Front und der Rumänischen Demokratischen 

Union in Cluj (November 1944 – März 1945).................................................... 225 

DOKUMENTARSTUDIEN 


ELA COSMA, Casimir von Timoni, Chef der österreichischen Konsularagentie in 

Bukarest (1831-1849) ......................................................................................... 295 

GELU NEAMŢU, Aus dem Briefwechsel des Alimpiu Barbolovici mit George 

Bariţiu (1879-1892) – 26 bis jetzt unveröffentliche Briefe – ............................. 327 

STELIAN MÂNDRUŢ, Virgil Vătăşianu und die Rumänische Schule in Rom [III] 

(1930-1931, 1934-1936, 1938-1946) .................................................................. 349 

MIHAELA BEDECEAN, STELIAN MÂNDRUŢ, Das Jahrbuch des Institutes für 

Geschichte aus Cluj. Das Jahrbuch des Institutes für Geschichte aus Cluj- 

Napoca. Das Jahrbuch des Institutes für Geschichte “George Bariţ” aus Cluj- 

Napoca. Series Historica (1996-2006). Bibliographisches Verzeichnis............. 401 

Buchkritiken ............................................................................................................... 435 

Nachruf ........................................................................................................................ 481 

Von der Bibliothek in den Jahren 2005-2006 erhaltene Bücher ................................... 483 

Das wissenschaftliche Leben des Institutes für Geschichte "George Barit".................. 487 



NEGUSTORI LITERAŢI („DEÁK”) LA CLUJ (1599 – 1637) 

Francisc Pap 

Cluj-Napoca 

Începând cu penultimul an al secolului XVI şi până în anul 1637, oraşul Cluj 

a beneficiat de dreptul încasării vămii tricesimale (a treizecea parte din valoarea 

vamală – apropiată de preţul pe piaţă – a mărfurilor) 1 . Registrele vamale de 

tricesimă 2 (prelucrate de noi integral şi valorificate 3 ) informează, printre altele, 

1 Vezi, pentru cauzele şi împrejurările în care principele Sigismund Báthori a dat privilegiul 

din 3 septembrie 1598 [Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Cluj (infra: ANDJC), Fondul Primăria 

Oraşului Cluj, Privilegii, fasc. T.T. nr. 1], articolul nostru Marchands hongrois et allemands à Cluj, 

dans la première moitié du XVIIe siècle, „Colloquia”, vol. I, nr. 2, p. 70-71 (text şi notele 2, 3). Pentru 

raportul dintre valoarea vamală şi preţul comercial al mărfii, vezi S. Goldenberg, Despre vama 

(vigesima) Sibiului în secolul al XVI-lea, „Acta Musei Napocensis” (infra: ActaMN), II, 1965, p. 676. 

2 Iată cotele, la ANDJC, în Fondul Socotelile oraşului Cluj (infra: SOC): 8 XIV (1599); 9 

XXIV (1602); 12b VII (1610); 12b VIII (1611); 13a VI (dec. 1611-nov. 1612); 13a XVI (dec. 1612- 

nov. 1613); 13a XXIII (dec. 1613-nov. 1614); 13b IX (dec. 1614-ian. 1616), l4a XXII (ian.-nov. 

1617); 14a XXV (dec. 1617-ian. 1619); 15a III (ian.-iul. l619); 15b XII (dec. 1621-ian.1622); 15b 

XVIII (ian. 1622-ian.1623); 16 XI (ian.-nov. 1623); 16 XXVII (cheltuielile şi administrarea tricesimei 

încasate în 1625-1626); 18b IV (febr. 1630-ian. 1631); 19 I (Brevis Ratio Tricesimae 1630-1633); 

19 VII (ian. l632-dec. 1633); 19 XI (ian.-nov. 1634); 20 II-I (cronologic invers: dec. 1634-nov. 1635); 

20 V-VI (dec. 1635-nov. 1636); tot 20 VI, dar fasc. separat (oct.-nov. 1637). 

3 Fluctuaţii de valoare vamală la oficiul tricesimal clujean în prima jumătate a sec. XVII, în 

ActaMN, VIII, 1971, p. 239-250; Comerţul transilvănean al Clujului din prima jumătate a secolului 

XVII în registrele vamale, I, în ActaMN, XI, 1974, p.169-184; II, în ActaMN, XII, 1975, p. 237-250; 

Comerţul Clujului cu Cracovia în registrele vamale din prima jumătate a sec. XVII, în ActaMN, XIII, 

1976, p. 351-371; Schimbul de mărfuri între Cluj şi Polonia în registrele vamale clujene (1599-1637), 

în ActaMN, XIV, 1977, p. 371-400; Comerţul Clujului cu oraşele Slovaciei de astăzi (1599-1637), în 

ActaMN, XVI,1979, p. 235-249; Orientarea central-europeană a comerţului clujean în prima jumătate 

a secolului XVII, în ActaMN, XVII, 1980, p. 209-218; Comerţul Clujului cu Viena între 1599-1637 

(pe baza registrelor tricesimale), în ActaMN, XVIII, 1981, p. 171-190; Orientarea balcano-otomană şi 

mediteraneană în comerţul clujean (prima jumătate a secolului XVII), în ActaMN, XIX, 1982, p. 93-103; 

Negustori şi capital comercial la Cluj în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în AIIAC, XXIX, 

1988-1989, p. 147-156; Kolozsvár és a királyi Magyarország kereskedelmi kapcsolatai, în „Történelmi 

Szemle” (infra: TSz), Budapest, XXXIII, 1991, nr. 3-4, p. 239-248; Comercianţi în viaţa obştească a 

Clujului (secolele XVI-XVII), în ActaMN, 32.II, 1996, p. 101-108; Registrele vamale despre comerţul 

clujenilor (1599-1637). Reţeaua geografică. Dinamica transporturilor, în vol. Omagiu lui Radu Manolescu, 

Bucureşti, 1996, p. 239-247; A posztókereskedelem a kolozsvári vámnaplókban (1599-1637), în vol. 

Emlékkönyv Jakó Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára, Kolozsvár, 1996, p. 434-459; Kolozsvári 

harmincadjegyzékek, Bukarest-Kolozsvár, 2000; ş.a. 


10 

Francisc Pap 2 

despre identitatea celor care se prezentau la vămuire, cu mărfuri aduse la Cluj ori 

destinate transportului în diverse localităţi, zone, ţări. Negustorii literaţi („deák”) 

despre care amintim în titlu figurează deseori în înregistrările tricesimale. 

Din registrele vamale nu reiese şi vreo îndeletnicire cărturărească anume a 

acestor „deák” 4 . În textul registrelor ei apar numai cu apelativul „deák” (lat. 

„litteratus”), ca oameni care se prezintă la oficiul tricesimal cu mărfurile lor, fie 

aduse, fie cu intenţia de a le scoate din oraş, pentru ca acestea să fie vămuite. De 

regulă, apelativul se adaugă numelui de familie şi/sau de botez, fără vreo precizare 

din care să rezulte o eventuală îndeletnicire intelectuală. Din informaţiile pe care ni 

le dau registrele nu putem cunoaşte nici gradul lor de instruire, mediu sau superior, 

nici locul unde şi-au făcut şcoala. Totuşi, prezenţa acestor „deák” în înregistrările 

tricesimale merită remarcată, denotând nu numai ridicarea păturii angajate în negoţ 

la un anumit grad de cultură, dar şi alte fenomene caracteristice stadiului de 

dezvoltare social-economică a obştei urbane din civitas primaria a principatului 

transilvan în perioada dată. 

Iată numărul literaţilor implicaţi în comerţul clujean, între anii 1599 şi 1637 

Anul 

Numărul celor implicaţi Numărul celor implicaţi 

în importul de mărfuri în exportul de marfuri 

1599 6 1 

1602 6 5 

1610 6 7 

1611 4 2 

1612 7 4 

1613 4 4 

1614 7 3 

1615 3 3 

1616 6 5 

1617 8 3 

1618 5 3 

1619 2 4 

1621/22 2 – 

1622 15 1 

1623 3 4 

1630 26 15 

1632 17 10 

1633 16 10 

1634 13 6 

1635 14 8 

1636 13 8 

1637 4 – 

4 Deşi din alte surse aflăm că unii (mulţi?) dintre ei au fost teologi, profesori, tipografi. Vezi 

Szabó Miklós, Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a korai újkorban 1521-1700, Szeged, 1992, 

passim.

3 Negustori literaţi („deák”) la Cluj (1599–1637) 11 

Că aceste cifre nu reflectă întreaga realitate comercială, o putem afirma, o 

dată, pentru că am indicat doar numele de negustori „literaţi” luate separat; or, 

mulţi dintre ei efectuează mai multe transporturi pe an (de pildă: cei 7 negustori 

„literaţi” care exportă mărfuri în 1610 apar în acel an în 12 înregistrări; cei 

4 exportatori din anul 1612 sunt înregistraţi de 9 ori; cele 15 nume de aducători de 

mărfuri în 1622 figurează în total în acel an cu 23 de transporturi tricesimate; cei 

26 de negustori din 1630 au fost taxaţi cu 38 de transporturi de aducere de mărfuri 

etc.). Pe de altă parte, aceiaşi negustori fac drumuri comerciale atât de aducere, cât 

şi de scoatere de mărfuri. Nu întotdeauna cei ce întocmeau înregistrările au 

specificat în dreptul numelor calitatea de „deák”a clienţilor lor; o deducem din 

cazurile în care numele unor negustori „literaţi” este reluat, chiar în repetate 

rânduri, fără a i se mai adăuga amintita calitate. Vor fi fost, deci, cazuri de „literaţi” 

unde lipsea de la început specificarea şcolarizării lor. 

Oricum, apariţia negustorilor „literaţi” în comerţul clujean este deosebit de 

semnificativă. Dincolo de numărul mai mic sau mai mare al membrilor păturii 

orăşeneşti de meşteşugari-negustori care, în perioada de înflorire a economiei 

urbane transilvănene, se înzestrează cu cunoştinţele şcolare necesare pentru a face 

faţă unor cerinţe social-economice 

tot mai complexe 5 , remarcabilă este apariţia mentalităţii conform căreia instrucţia 

şcolară este nu numai compatibilă cu activitatea comercială, ci chiar firească pentru 

cei ce o exercită. 

Într-adevăr, o activitate negustorească desfăşurată de unul şi acelaşi orăşean, 

în ritmul şi cu intensitatea care cu prisosinţă reies din înregistrările vamale, 

necesită pregătire, iar în cazul celor cu stare materială potrivită – chiar şcoală. 

Atunci când, spre exemplu, literatul Jónás efectuează personal sau prin mandatari 6 , 

numai în anul 1635, comerţ de import concretizat în 4 înregistrări (două 

transporturi aduse de la Viena, unul din Prešov şi unul din Levoča), suma totală a 

tricesimei percepute ridicându-se la 184 florini 53 denari 7 – ceea ce corespunde, cu 

aproximaţie, unei valori vamale de 5.535 florini şi 90 denari (tricesima fiind, după 

cum am arătat, convenţional a treizecea parte din valoarea vamală) –, când acelaşi 

negustor este înregistrat în acelaşi an cu un singur caz de export, în direcţie 

neprecizată, taxat cu 360 florini 8 (valoarea vamală corespunzătoare fiind de 10.800 

5 După cum se observă, numărul negustorilor literaţi creşte după 1630. Aceasta corespunde 

creşterii numerice generale a negustorilor clujeni constatate după această dată. Vezi, pentru aceasta, 

articolul nostru din „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj” (infra: AIIAC), XXIX, 1988- 

1989, p. 148. 

6 Pentru apariţia şi cultivarea mandatariatului, conform registrelor de tricesimă din Cluj, ca 

metodă a activităţii comerciale moderne, vezi mai ales în articolul citat, nota 5, p. 150. 

7 SOC, 20, II, p. 16: 22 aprilie 1635; SOC, 20, I, p. 28: 22 octombrie 1635 (Viena); SOC, 20, 

II, p. 3: 14 decembrie 1634 (Prešov; face parte din anul vamal 1635); SOC, 20, I, p. 31: 26 octombrie 

l635 (Levoča). 

8 SOC, 20, I, p. 15: la 12 august 1635, literatul Jónás scoate din Cluj, în direcţie neprecizată, 

240 boi graşi, vămuit fiind cu 360 florini.

12 


florini), este firesc ca acest negustor să aibă nevoie de cunoştinţe cel puţin de nivel 

mediu, pentru a ţine evidenţa unui asemenea trafic comercial. 

Negustorii nu efectuau drumuri comerciale la întâmplare. Ei trebuiau să 

cunoască precis cel puţin situaţia cererii şi a ofertei pe pieţele de desfacere 

frecventate; în acest sens, este de admis că vor fi stabilit şi întreţinut relaţii de 

afaceri cu factori economici de peste hotare 9 . Nu întâmplător, de pildă, literatul 

(„deák”) Petru Nyiri se va fi specializat – se poate afirma – în importul a felurite 

produse din imperiul otoman; o denotă două drumuri efectuate în 1622 10 , unul în 

1623 11 , două în 1630 12 , două în 1632 13 , în afară de transporturile pe care acelaşi le 

efectuează în alte direcţii. El îşi va fi format aceste relaţii de afaceri, va fi contat 

drept cumpărător stabil de mărfuri en-gros (după cum spunem noi astăzi) la 

Constantinopol, Belgrad şi probabil în alte locuri din sud-estul otoman; ceea ce, 

evident, necesita, din partea acestui negustor, să fie la curent cu producţia, 

preţurile, posibilităţile şi regia transportului şi, ceea ce este poate şi mai important, 

să ţină acasă o evidenţă clară şi la zi a veniturilor sale, a intrărilor şi ieşirilor. Toate 

acestea, dacă nu necesitau, erau în orice caz mult înlesnite de o instrucţie 

corespunzătoare a negustorului (poate, chiar de ţinerea unui birou comercial şi 

întreţinerea personalului special corespunzător). 

Asemenea instruire era binevenită şi în cazul numeroşilor purtători de mărfuri 

care – fapt atestat documentar – erau în acelaşi timp angajaţi (fie personal, fie 

familial, fie chiar prin angrenarea în producţie, în absenţa titularilor, a unui 

personal subordonat) în activitatea meşteşugărească. Aceşti oameni, al căror 

potenţial economic se realiza din activitate meşteşugărească, neguţătorie, 

operaţiuni incipiente de creditare, avere imobiliară (case şi intravilane în oraş, 

proprietăţi de pământ în jurul Clujului 14 , valori mobiliare (argintărie, textile etc.), 

ca adevăraţi financiari ai vremii în Transilvania, dispuneau de un întreg organism 

economic, în care va fi intrat şi un fel de cancelarie, birou de contabilitate, cu 

personal anume, specializat în administrarea afacerilor. Vor fi fost instruiţi şi ei, 

financiarii în cauză, dar nu neapărat: puteau dispune, în rândul personalului aflat în 

slujba lor, de oameni pregătiţi, în stare să efectueze operaţiunile necesare şi chiar să 

ducă la bun sfârşit, la nevoie, o călătorie de afaceri. O asemenea situaţie o indică, 

de exemplu, o însemnare din anul 1622, conform căreia, la intrarea în oraş cu un 

transport de mărfuri, de provenienţă neprecizată, s-a perceput tricesima de 5 florini 

9 Vezi AIIAC, XXIX, 1988-1989, p. 154; ActaMN, 32.II, 1996, p. 107. 

10 SOC, 15b, XVIII, p. l5-16 (la 8 martie 1622 aduce marfă de la Constantinopol), 43-44 (la 20 

septembrie 1622, din acelaşi loc). 

11 SOC, 16, XI, p. 16: 18 august 1623 (import de la Constantinopol). 

12 SOC, 18b, IV, p. 33-34: 30 iunie 1630 (de la Constantinopol); p. 99-100: 14 ianuarie 1631 

(de la Belgrad). 

13 SOC, 19,VII, p. 9-10: 8 aprilie 1632 (mărfuri aduse de la Constantinopol); p. 51: 21 

octombrie 1632 (mărfuri aduse din „Turcia”). 

14 AIIAC, XXIX, 1988-1989, p. 154-155.


şi 45 denari literatului Ioan (János deák), slujitor al lui Matei Vicei 15 . Despre Matei 

Vicei se ştie că a fost unul dintre oamenii de afaceri cei mai activi şi înstăriţi ai 

oraşului Cluj, în acelaşi timp lucrând şi în administraţia urbană; ca meserie de bază 

aurar, îl găsim totuşi printre negustorii care desfăşurau curent un amplu trafic de 

import-export de mărfuri 16 . Este foarte probabil că literatul Ioan îl slujea tocmai în 

calitatea sa de om cu şcoală, putând fi utilizat nu numai în efectuarea 

transporturilor, ci şi în lucrările de afaceri anexe. Exemplele s-ar putea înmulţi 

chiar din materialul arhival ce ne slujeşte drept sursă. 

* 

Fenomenul ale cărui simptoame le-am schiţat nu trebuie, bineînţeles, nici 

supra-, nici subestimat. Fără să cunoaştem pregătirea fiecăruia dintre literaţii trecuţi 

în registrele de tricesimă clujene, ceea ce putem admite la ei, şi numai pe baza 

înregistrărilor tricesimale, este cel puţin o instrucţie şcolară orăşenească, 

înzestrându-i cu dexterităţile şi cunoştinţele necesare desfăşurării unor activităţi 

economice-administrative 17 . Nepropunându-şi neapărat un mod de viaţă specific 

intelectual, precum îndeletniciri ca activitate bisericească-teologică, profesorat, 

scrierea, editarea sau tipărirea de cărţi, nici nu aveau nevoie de studii făcute la 

universităţi străine. Şcoli orăşeneşti existau în Transilvania încă de prin secolele 

XIV–XV 18 . Chiar în mediul rural, documentele menţionează până la cotitura 

secolelor XV–XVI un număr crescând de oameni instruiţi, mai ales în şcolile rurale 

de pe lângă parohii 19 . În acelaşi timp însă, marele număr de tineri care merg la 

studii în străinătate 20 şi care nu se acoperă, totuşi, cu numărul de personalităţi 

culturale activând în Transilvania, ne determină să nu excludem nici posibilitatea 

unor studii la universităţi străine efectuate de literaţii despre care tratăm. 

Rolul şi locul literaţilor nu trebuie supraestimat nici din alt motiv. Cu toate că 

ei trebuie luaţi în considerare în făurirea unei imagini cât mai apropiate de realitate 

asupra complexităţii vieţii orăşeneşti clujene la finele secolului XVI şi în prima 

jumătate a celui următor, nu literaţii generează înflorirea acestei vieţi orăşeneşti. 

Nivelul general de cultură, deşi crescuse, nu este un mobil al evoluţiei în cazul dat, 

ci un efect al ei, un fenomen însoţitor. Literaţii, deopotrivă cu negustorii – instruiţi 

sau nu –, fac parte din pătura socială a celor angajaţi în activităţi economice 

urbane, pătură aflată în Transilvania vremii în treptată consolidare şi diferenţiere, 

manifestând aspiraţii şi obiective ce coincid în special în deceniile 2-4 ale secolului 

XVII cu cele ale autorităţii centrale. Poziţia economică, obiectivele, până şi modul 

15 SOC,15b, XVIII, p. 26: 24 mai 1622. 

16 Vezi F. Pap, în „Potaissa”, 1978, p. 96-97. 

17 Jakó Zsigmond, Írás,könyv,értelmiség, Bukarest, 1977, p. 21. 

18 Dankanits Ádám, XVI. századi olvasmányok, Bukarest, 1974, p. 10-11. 

19 Jakó Zsigmond, op. cit., p. 30. 

20 Dankanits Ádám, op. cit., p. 13-14.Vezi şi Szabó Miklós, Tonk Sándor, op. cit., passim.

14 


de viaţă – toate acestea esenţial deosebite de ale „plebei” orăşeneşti – uniformizează 

această pătură în atare măsură, încât nu există nicio diferenţă esenţială între 

componenţii ei aflaţi pe diverse trepte de instruire şi cultură. Literaţii în cauză nu 

pot fi consideraţi intelectuali ai vremii, creatori de valori spirituale 21 ; ei sunt 

orăşeni precapitalişti (deocamdată, cel mult, angajaţi, dar având aceleaşi veleităţi 

de înavuţire, ca şi angajatorii) în aceeaşi măsură în care sunt şi concetăţenii lor şi, 

în evoluţia social-economică, pot avea acelaşi rol şi loc ca şi aceştia din urmă. 

A nu le subestima însă importanţa ar însemna să ne dăm seama de faptul că, 

datorită surplusului de cunoştinţe, dexterităţii în mânuirea afacerilor, culturii lor 

generale, ca şi speciale, câştigate în şcoli din ţară sau străinătate, limbilor străine 

cunoscute, ei erau chemaţi pe bună dreptate să înlesnească crearea şi conservarea 

unor relaţii economice peste hotarele principatului. Dar literaţii erau foarte utili şi 

în administraţia orăşenească. Grafia marii majorităţi a registrelor tricesimale 

păstrate indică ţinerea acestor registre de către oameni instruiţi. Utilizabili, de bună 

seamă, şi în alte domenii ale administraţiei orăşeneşti, ei erau în măsură să asigure, 

pe lângă îndeletnicirea lor specifică din cadrul meşteşugului sau al activităţii 

negustoreşti, lucrările de cancelarie orăşenească, cu atât mai mult cu cât, în plină 

perioadă umanistă, acestea se întocmeau din ce în ce mai mult în limba maternă, în 

locul latinei accesibile unor pături mai restrânse. (De aici, de altfel, incertitudinile 

şi fluctuaţiile ortografice, denotând o fază de început a utilizării limbii materne în 

practica administrativă.) 

O dovadă indirectă a creşterii ponderii oamenilor înzestraţi cu cultură şcolară 

medie şi superioară, şi în general a creşterii nivelului de cultură, în primul rând 

vădită în administrarea treburilor orăşeneşti, meşteşugăreşti şi comerciale (bancarfinanciare 

avant-la-lettre), o constituie apreciabilele cantităţi de hârtie importate 

mai ales de la Viena 22 , din Polonia 23 , din oraşele Slovaciei de astăzi 24 . O lumină 

asupra specificului culturii orăşeneşti clujene aruncă, în acelaşi timp, tipăriturile – 

relativ puţine, e drept, de vreme ce activitatea tipografică era curentă, dar, fireşte, 

nu prea abundentă la Cluj. Tipăriturile aduse de la Viena, din Polonia, din Ungaria 

şi din oraşul Prešov sunt mai mult de caracter laic: gramatici, „Donat”-uri şi 

calendare 25 . În contextul prezentei contribuţii ne atrag în mod special atenţia însă 

acele jeczeo keonyv (= proces-verbal), probabil registre pentru administrarea 

21 Cu excepţia celor care erau în primul rând teologi, profesori, tipografi etc. şi practicau 

comerţul doar ocazional. Vezi şi Szabó Miklós, Tonk Sándor, op. cit., passim. 

22 ActaMN, XVIII, 1981, p. 176-177. 

23 ActaMN, XIV, 1977, p. 381, 389-390. 

24 ActaMN, XVI, 1979, p. 238, 246. 

25 Pentru publicaţii care conţineau şi informaţii ştiinţifice: de medicină,agronomie, astronomie, 

etc., deci destinate îmbogăţirii culturii generale, vezi Dankanits Ádám, op. cit., p. 87; vezi şi Francisc 

Pap, Importul de carte la Cluj în prima jumătate a secolului al XVII–lea, „Anuarul Institutului de 

Istorie Cluj” (infra: AIIC), XXX, 1990-1991, p. 37-46.


afacerilor, aduse în 1617 din Cracovia 26 , care indică tocmai menţionata sporire în 

complexitate a birocraţiei orăşeneşti, în pas cu diferenţierea social-economică în 

plină desfăşurare. 

Prezenţa literaţilor în societatea clujeană a primei jumătăţi a secolului XVII 

este, prin urmare, departe de a constitui o curiozitate istorică, o devansare a 

evoluţiei fireşti. Stadiul la care ajunsese economia orăşenească clujeană justifică 

această prezenţă, integrând-o în complexul evoluţiei urbane a vremii în Europa 

centrală. Tot atât de firesc este ca literaţii, prin specificul pregătirii lor, să fi 

contribuit substanţial la progresul procesului de diferenţiere, de evoluţie socialeconomică 

la Cluj, marcat şi de cristalizarea treptată a unei pături autonome de 

negustori, de ale cărei tendinţe şi direcţii de dezvoltare nu se poate face abstracţie 

în cercetarea istoriei economice a secolului XVII în Transilvania. 

ANEXĂ 

LITERAŢII („DEÁK”) 

IMPLICAŢI ÎN COMERŢUL CLUJEAN ÎNTRE 1599 ŞI 1637 

(PE BAZA REGISTRELOR TRICESIMALE CLUJENE) 

Observaţie: calitatea de literat (ung. „deák”) este specificată în registre după numele (de 

familie sau botez) menţionate; nu o redăm în prezenta listă. Respectăm grafia registrelor. 

Ordinea este următoarea: 

- numele 

- localitatea (zona, ţara) de unde se aduce sau încotro este îndreptat transportul de mărfuri 

- tricesima încasată. 

Observaţii privind lista literaţilor 

1. Reproduc toate prezentările la taxare chiar dacă unele se referă la acelaşi literat. Sursa 

arhivală (registrele de tricesimă) menţionează data exactă la care s-a efectuat fiecare 

transport, precum şi lista mărfurior aduse sau scoase din oraş. A se consulta pentru aceste 

informaţii registrele de tricesimă aflate la Arhivele Statului Filiala Cluj, publicate în 

volumul Kolozsvári harmincadjegyzékek (1599-1637). Bevezető tanulmánnyal és jegyzetekkel 

közreadja Pap Ferenc. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest-Kolozsvár, 2000. 

2. Subîmpărţirile „Import” şi „Export” conţin şi aducerea în, respectiv scoaterea de marfă din 

alte localităţi (zone) din Principatul Transilvaniei. 

3. Calitatea de literat („deák”) nu am menţionat-o totuşi, alături de alte amănunte de text, în 

cazul: 

a) mandatărilor 

b) soţiilor sau fiilor literaţi (şi ei titraţi) 

c) specificării titlului, inserată între prenume şi numele de familie. 

În aceste cazuri, am tradus textul la prima menţiune din registru a numelui respectiv. 

26 SOC, 14a, XXII, p. 34: 25 septembrie 1617. Vezi şi ActaMN, XIV, 1977, p. 390 şi nota 60.

16 


1599 

Import: 

Simon, Viena, 54 florini 25 denari 

Miglos,Viena, 85 fl 35 d 

Enendy Mattias, Viena, 212 fl 74 ½ d 

Istuan, Viena, 16 fl 22 d 

Simon, Carei, 28 fl 82 ½ d 

Kalmanchey Istwan, neprecizat, 75 fl 00d + 

armament netaxat 

Bekesi Istwan, neprecizat, 4 fl 46 d 

Export: 

Balint, Baia Mare, 0 fl 78 ½ d 

1602 

Import: 

Incedy Mathyass Kolosswary ( I.M. din Cluj), 

nepr., 105 fl 32 ½ d 

Mihaly kolozswary az kaalmar Janoss fia 

(M.din Cluj, fiul neguţătorului Ioan) 

nepr., 20 fl 92 d 

Bekesy Istuan, nepr., 17 fl 84 ½ d 

Makay Istuan, nepr., 6 fl 64 d 

Istuan, nepr., 2 fl 53 d 

Esaias, nepr., 24 fl. 47 ½ d 

Istuan, az kalmar Janoss fia (I., fiul neguţătorului 

Ioan), nepr., 117 fl 46 d 1610 

Import: 

Janos Bakos Borbara fia (Ioan, fiul Barbarei 

Bakos), nepr., 6 fl 09d 

Hary Mihaly, nepr., 0 fl 69 d 

Feierdy Miklos, nepr., 7 fl 52 d 

Torda Uzay Janos fia (fiul lit. Ioan de pe str. 

Turzii), nepr. fl 09d 

Jonas, Viena, 149 fl 70 111/2 d 

Lukacz deakne (soţia lit. Luca), nepr., 0 fl 54 d 

Janos fia Torda Uzay,nepr., 8 fl 88 d 

Export: 

Hari Mihaly, nepr., 2 fl 00 d 

Almasy Janos papne (soţia preotului A. J.), 

nepr., 0 fl 90 d 

Lukacz deakne (soţia lit. Luca) nepr., 0 fl 30 d 

Czomafay Marton deakne (soţia lit. C.M.), 

nepr., 0 fl 15 d 

Jonas, nepr., 8 fl 00 d 

Czomafay Marton deakne, nepr., 1 fl 01 d 

Lukacz deakne, nepr., 1 fl 17 d 

Almasi Janos papne, nepr., 1 fl 26 d 

Czomafay Marton deakne, nepr., 1 fl 48 ½ d 

Mihaly, nepr., 0 fl 12 d 

Almasi Janos papne, nepr., 1 fl 89 d 

Balint deakne (soţia lit. Valentin), Baia Mare, 

0 fl 08 

Makay Istuan, nepr., 9 fl 40 d 

Export: 

Istuan, nepr., 11 fl 00 ½ d 

Symon, nepr., 6 fl 78 d 

Janoss deakne (soţia literatului Ioan) nepr., 0 fl 

29 ½ d 

Jonass, nepr., 30 fl 00 d 

Makay Istuan, nepr., 1 fl. 28 d. 

1611 

Import: 

Cornelius, Viena, 6 fl 60 d 

Trombitas Jakab, Viena, 6 fl 00 d 

Razman, Viena, 18 fl 05 d 

Miklos deak Gaspar deakne fia (lit. M., fiul 

soţiei lit. G.), Viena, 5 fl 97 d 

Export: 


Lukacz deakne, Ungaria, 1 fl 00 d 

1612 

Import: 

Jonas deaknak ([i s-a adus] literatului Jonas), 

Viena, 29 fl 30 d 

Jonas, Viena, 23 fl 70 d 

Janos, Viena, 20 fl 28 d 

Jonas deaknak, Viena, 99 fl 00 d 

Miklos, Viena, 95 fl 60 d 

Gergely, Polonia, 13 fl 48 d 

Hari Mihaly, Polonia, 10 fl 19 d 

Lukaczj deakne, Ungaria, 0 fl 36 d 



Lukaczj deakne, Ungaria (?), 0 fl 18 d 

Trombitas Jakab deaknak ([i s-a adus] 

literatului T.J.), nepr., 1 fl 32 d 

Export: 

Istuan, Baia Mare, 0 fl 36 d 




Lukaczj deakne, Oradea, 0 fl 54 d 

Lukaczj deakne, Tăşnad, 0 fl 35 d 

Hari Mihaly, Viena (?), 9 fl 56 d 

Trombitas Jakab, nepr., 5 fl 00 d 

Lukaczj deakne, nepr., 1 fl 50 d 

1613 

Import 

Janos deak fia(fiul lit.J.), Viena, 28 fl 40 d 

Gergely, Viena, 22 fl 46 ½ d 

Gergej, Polonia, 13 fl 04 ½ d 

Lukacz deakne, nepr., 0 fl 50 d 

Marton, nepr., 7 fl 20 d 

Export: 

Myklos, Viena, 1 fl 35 d



Miklos, Viena, 24 fl 50 d 

Janos, Viena, 1 fl 50 d 

Lukaczj deakne, nepr., 1 fl 39 d 


1614 

Import: 

Miklos deak Caspar deakne fia (lit.M., fiul 

soţiei lit. C.), Viena, 103 fl 86 d 

Bartfay Gergely, Viena, 14 fl 45 d 

Havi (Hari ?) Mihaly, Polonia, 7 fl 48 d 

Christoph, Polonia, 6 fl 47 d 

Miklos és Jonas, Polonia, 60 fl 48 d 

Jonas deaknak ([i s-a adus] lit. J.), nepr., 108 fl 

Zakaczy Istvan, nepr., 1 fl 54 d 

Gaspar, nepr., 5 fl 01 d 

Export: 

Ifju Tököly Janos (T.J.junior), Viena, 

57 fl 00 d 


Hari (Havi ?) Mihali, Polonia, 15 fl 80 d 

1615 

Import: 


Varadi Miklos deaknak ([i s-a adus] lit. V.M.), 

Viena, 19 fl 56 ½ d 

Jonas deaknak, Polonia, 22 fl 00 d 

Teokeolj Marton, nepr., 9 fl 70 d 

Export: 

Teokeolj Janos, Viena, 14 fl 00 d 

Miklos, Polonia, 75 fl 00 d 

Jonas, Polonia, 38 fl 00 d 

Teokeoly Janos, nepr., 5 fl 00 d 

1616 

Import: 

Jonas deaknak, nepr., 39 fl 80 d 

Jonas deaknak Janos, Viena, 73 fl 77 d 

Teökeoly Janos, Viena, 66 fl 74 d 

Leorincz, Viena, 0 fl 62 d 


Gaspar, Viena, 16 fl 33 d 

Vasarhely Istvan, Ungaria, 0 fl 85 d 

Marthon, Jaroslaw, 7 fl 35 d 

Export: 

Vasarhely Istwan, Ungaria, 3 fl 72 d 

Vasarhely Istuan, Ungaria, 1 fl 47 ½ d 

Jonas, Ungaria, 77 fl 00 d 

Vasarhely Istuan, Ungaria, 2 fl 44 d 



Teokeoly Janos, Viena, 82 fl 00 d 


Debreczeni Marthon, nepr., 1 fl 37 d 

Vasarhelyi Istvan, nepr., 3 fl 34 d 

1617 

Import: 


Debreczeny Marthon, Viena, 3 fl 29 d 

Jonas deaknak Janos, Viena, 150 fl 39 d 

Debreczeni Marthon, Viena, 3 fl 01 ½ d 

Marthon deak Jonas deaknak (lit. M. literatului 

J.), Polonia, 10 fl 85 d 

Nagy Baniay Kalmar Janos, Polonia, 1 fl 63 d 

Teokeoly Marton deak Jonas deaknak, 

Jaroslaw, 30 fl 65 d 

Gergely, Prešov, 10 fl 00 d 

Export: 





Jonas deaknak Teokeoly Janos, Viena, 79 fl 00 d 

Ifju Teokeoly Janos deaknak (literatului T.J. 

junior), Viena, 7 fl 00 d 1618 

Import: 

Varadj Miklos, Viena, 202 fl 01 ½ d 

Varady deak Jonas deaknak, Viena, 10 fl 50 d 

Teokeoly Janos, Viena, 140 fl 05 ½ d 

Jonas deaknak, Polonia, 35 fl 00 d 

Teokeoly Marthon deaknak, Polonia, 18 fl 40 d 

Jonas deaknak Marton deak, Lwów, 17 fl 25 d 

Debreczeny Marthon, nepr., 2 fl 25 d 

Export: 





Varadi Miklos, Viena, 120 fl 00 d 

Teokeoly Janos, Viena, 114 fl 00 d 

1619 

Import: 

Debreczeni Marthon, Lwów, 1 fl 80 d 

Peter, Turcia, 17 fl 47 ½ d 

Peter, Nicopole, 20 fl 45 d 

Export: 

Peter, Ungaria, 0 fl 36 d 



Vasarhelyi Istvan, Oradea, 3 fl 64 d 

Vasarhelyi Istvan, Oradea, 1 fl 40 d 

Vasarhelyi Istvan, Ungaria (?), 4 fl 46 d 

162l/22 

Import: 

Döbretzenj Marthon, Prešov, 8 fl 72 ½ d

18 


Ifju Poztometö Janos deaknak ([i s-a adus] 

literatului P. J. junior), Prešov, 5 fl 25 d 

Ifju Poztometö Janos deaknak, Prešov, 

9 fl 00 d 

1622 

Import: 

Kovaczi Janos, Prešov,(?), 10 fl 18 d 

Ifju Poztometö Janos, Prešov (?), 0 fl, 20 d 

Jonas, Prešov, 67 fl 00 d 

Varadi Miklosnak Jonas deak (literatul J. i-a 

adus lui V.M.), Prešov, 11 fl 40 d 

Peter, Constantinopol,29 fl 12 ½ d 

Peter, Constantinopol, 42 fl 33 d 

Debreczeni Marton, Constantinopol, 3 fl 74 d 

Varadi Miklos es Jonas, Rimavská Sobota, 182 

fl 60 d 

Varadi Miklos, Rimavská Sobota, 

Varadi Miklos, Rimavská Sobota,12 fl 42 d 

Varadi Miklos, Rimavská Sobota, 4 fl 50 d 

Ifju Poztometo Marton, Polonia, 34 fl 35 d 

Jonas deaknak ės Varadi Miklosnak 

([li s-a adus] literaţilor J. şi V.M.), 

Polonia, 84 fl 00 d 

Ifju Poztometo Janos, nepr., 1 fl 40 d 

Gyeorgy, nepr., 7 fl 70 d 

Janos, nepr., 76 fl 65 d 

Vitzei Mate zolgaja Janos deak (servitorul lui 

V.M., literatul J.) 

Megyessi Ferenc, nepr., 17 fl 15 d 

Jonas deak Varadi Miklosnak (lit. J. [i-a adus] 

lui V.M.), nepr., 53 fl 00 d 

Cziki Peter, nepr., 2 fl 40 d 

Brassai Georgy, nepr., 7 fl 95 d 

Poztometeö Janos, nepr., 44 fl 79 d 

Büki Miklos, nepr., 2 fl 10 d 

Export: 

Zakatzi Istuan, nepr., 7 fl 22 ½ d 

1623 

Import: 

Wyfalvi Gaspar, Viena, 17 fl 63 d 

Nyri Peter, Constantinopol, 34 fl 92 d 

Wyfalvi Gaspar, nepr., 18 fl 05 d 

Jacab deakne (soţia lit. J.), nepr., 3 fl 00 d 

Export: 

Feiervari Benedek, Ungaria, 1 fl 00 d 


Nyri Peter, nepr., 2 fl 62 d 

Carkai Mihaly, nepr., 0 fl 98 d 

Carkai Mihaly, nepr., 4 fl 60 d 

1630 

Import: 

Thardasi Marthon, Viena, 14 fl 05 d 

Feyrvari Benedek, Viena, 49 fl 98 ½ d 

Galgoczi Pal, Viena, 3 fl 70 ½ d 

Ouarj Tamas, Viena, 20 fl 82 d 

Varadj Miklos, Viena, 4 fl 27 d 

Köuendj Gieörgy, Viena, 16 fl 55 d 

Köpczieny Andras, Viena, 56 fl 60 d 

Gergely, nepr., 3 fl 00 d 

Cziepregi Mihali, Viena, 21 fl 54 d 

Meggiesi Ferencz, Viena, 13 fl 90 d 

Waradi Janos, Viena, 2 fl 11 d 

Tökölj Janos, Viena, 58 fl 85 d 

Barati Gabor, Viena, 35 fl 86 d 


Ifju Jonas (lit.J. junior), Viena, 64 fl 64 d 

Ovari Tamas,Prešov,9 fl 00 d 

Eöliüosi Gergely, Prešov, 7 fl 5o d 

Szilagi Gergely, Prešov, 6 fl 14 d 

Feirdi Janos, Prešov, 12 fl 8o d 

Karkai Mihali, Prešov, o fl 6o d 

Eölyvösi Gergely,Prešov, 14 fl 3o d 

Karkai Mihal, Prešov, 2 fl 82 d 

Szilagi Gergeli, Prešov, 6 fl 8o d 

Eölivösi Gergely, Prešov, 15 fl oo d 

Abrugbanyai Geörgy, Prešov, o fl 99 d 

Zilagi Gergely, Prešov, 4 fl 42 d 

Lorincz, Carei, 0 fl 24 d 

KézdiVasarhelyi Ferenc, Carei, 0 fl 33 d 

Karkai Mihaly, Polonia, 9 fl 24 d 

Jonas deaknak, Jaroslaw, 49 fl 04 d 

Gaspar,Jaroslaw, 14 fl 30 d 

Wásarhelyi Ferenc, Ungaria, 0 fl 36 d 

Jonas deaknak, Lwów, 29 fl 84 d 

Nyri Peter, Turcia, 39 fl 37 d 

Iklodi Tamas, Belgrad, 3 fl 00 d 

Nyri Peter, Belgrad, 12 fl 46 d 

Szilagi Gergeli, Ujhely, 5 fl 08 d 

Jenei Istuan, Caransebeş, 3 fl 00 d 

Export: 

Karkai Mihali, Ungaria, 0 fl 16 d 

Mattias, Ungaria, 0 fl 12 d 

Kezdi Vasarhelyi Ferenc, Ungaria, 0 fl 12 d 

Feyrdi Janos, Ungaria, 7 fl 58 d 

Eöliuösi Gergely, Ungaria, 14 fl 00 d 

Cziepregi Mihaly, Ungaria, 0 fl 45 d 

Sárosi Peter, Ungaria, 1 fl 33 d 

Karkai Mihaly, Ungaria, 2 fl 53 d 

Vásárhely Ferenc, 2 fl 04 d 

Kezdi Vasarhelyi Ferenc, Ungaria, 1 fl 00 d 

Fejerdi Janos, Ungaria, 3 fl 93 d 

Fejerdi Janos, Ungaria, 0 fl 50 d 

Nyiri Peter, Baia Mare, 1 fl 98 ½ d 

Feyrvari Benedek, Viena, 18 fl 00 d


Köptseni Andras, Giulaj Ferenc, Viena, 

328 fl 00 d 

Szegedi Gergeli, Viena, 135 fl 00 d 

Tököli Janos, Viena, 315 fl 40 d 

Tököli Janos, Viena, 2 fl 00 d 

Sarosi Peter, Kallo, 1 fl 14 d 

Waradi Miklos, Viena, 579 fl 00 d 

1632 

Import: 

Jenei Istvan, Prešov, 7 fl 10 d 

Köpcseni Andras, Prešov, 11 fl 50 d 

Gyulai Ferenc, Prešov, 5 fl 23 ½ d 

Eölvesi Gergely, Prešov, 49 fl 10 d 

Tamas, Prešov, 12 fl 24 d 

Megyesi Ferenc deak szolgaia Carolus Seiber 

(C.S., slujitor al lit. M.F.), Viena, 1 fl 08 d 

Tordasi Marton, Viena, 13 fl 67 ½ d 

Georgy deak Brassai, Viena, 13 fl 54 ½ d 

Samuel, Viena, 12 fl 32 d 

Tamas, Viena, 28 fl 02 ½ d 

Keouendi Georgy, Viena, 18 fl 38 d 

Megyesi Ferenc, Viena, 30 fl 64 ½ d 


Ouari Tamas, Viena, 28 fl 93 ½ d 

Gyulai Ferencz, Viena, 40 fl 


Benedek, Jaroslaw, 16 fl 95 d 

Gaspar, Jaroslaw, 9 fl 90 d 

Jonas deaknak, Jaroslaw, 54 fl 36 d 

Ferencz deak Vasarhelyi, Carei, 2 fl 04 d 

Osuai Istuan, Carei, 0 fl 45 d 

Samuel, Belgrad, 13 fl 97 d 

Varadi Miklos, Lwów, 29 fl 8ö d 

Jonas, Lwów, 27 fl 7o d 

Nyri Peter, Constantinopol, 46 fl 53 d 

Jenei Istuan, Caransebeş, 4 fl 50 d 

Nyri Peternek ([i s-a adus lit.] N.P.), Turcia, 31 

fl 93 d 

Export: 

Janos deak hidelvi (lit. J. din Hidelve [începutul 

podului, cartier „extra muros” spre N. al 

Clujului]), Ungaria, 0 fl 40 d 

Jonas Andras, Ungaria, 114 fl 00 d 

Varadi Miklos, Ungaria, 36 fl 00 d 

Keopczieni Andras, 273 fl 00 d 

Karkai Mihaly, Ungaria, 39 fl 00 d 

Ferencz deak vasarhelyi, Ungaria, 2 fl 20 ½ d 

Osuai Istuan, Ungaria, 1 fl 50 d 

Karkay Mihaly, Ungaria, 3 fl 30 d 


Matyas, Baia Mare, 0 fl 8l d 

Ferencz deak Vasarhelyi, Carei, 1 fl 16 ½ d 

Karkai Mihaly, Carei, 1 fl 16 d 

Nyri Peter, Carei, 5 fl 40 d 


Varadi Miklos, nepr., 179 fl 00 d (dar e scutit 

de plată) 

Varadi Miklos, nepr., 112 fl 00 d 

1633 

Import: 

Tamas, Prešov, 12 fl 29 d 

Jeney Istvan, Prešov, 10 fl 53 d 

Osuay Istvan, Prešov, 2 fl 25 d 


Gaspar, Prešov, 9 fl 90 d 

Osvay Istvan, Prešov, 0 fl 90 d 

Varadi Miklos, Prešov, 9 fl 00 d 

Benedek, Viena, 58 fl 14 ½ d 

Tamas, Viena, 13 fl 47 ½ d 

Gyulai Ferenc, Viena, 19 fl 66 d 

Keouendi Georgy, Viena, 41 fl 45 ½ d 

Gyulaj Ferenc, Viena, 26 fl 43 d 

Gyulaj Ferenc, Viena, 46 fl 25 d 

Keopczieni Andras, Viena, 37 fl 33 d 

Benedek, Viena, 72 fl 49 d 

Keövendi Georgy, Jaroslaw, 16 fl 92 d 

Ouari Thamas, Viena, 19 fl 31 d 

Gaspar deak Ujfalvi, Viena, 6 fl 90 d 


Jonas Andras, Cracovia, 6 fl 25 d 

Jonas deak ifju (lit.J. junior), Cracovia, 66 fl 06 d 

Pakai Andras, Cracovia, 4 fl 02 d 

Keovendi Georgy, Cracovia, 32 fl 15 d 

Thamas deak Ouari, Cracovia, 10 fl 47 d 

Ferencz deak Vasarhelyi, Carei, 1 fl 7l d 


Export: 

Ferencz deak Vasarhelyi, Ungaria, 0 fl 95 d 

Nyri Peter, Ungaria, 17 fl 51 d 

Ferencz deak Vasarhelyi, Ungaria, 0 fl 85 ½ d 

Beregszászi Marton, Ungaria, 0 fl 63 d 

Ferencz deak Vasarhelyi, Ungaria, 1 fl 80 d 

Keczkemeti Istvan, Ungaria, 61 fl 20 d 

Osvay Istvan, Ungaria, 0 fl 72 d 




Karkai Mihaly, Baia Mare, 2 fl 29 ½ d 

Karkai Mihaly, Carei, 2 fl 35 d 

Feierdi Janos, nepr., 20 fl 55 d 

Keöpczieni Andras, nepr., 285 fl 00 d 

Giulay Ferencz, nepr., 210 fl 00 d 

1634 

Import: 

Desi Istuan, Prešov, 5 fl 25 d

20 


Gaspar deaknak, Prešov, 1 f 

Eölivösi Gergely, Prešov, 7 fl 32 d 




Ferencz, Prešov, 4 fl 05 ½ d 

Ouari Thamas, Prešov, 12 fl 54 d 

Keouendi Georgy, Prešov, 7 fl 24 d 

Keopczieni Andras, Viena, 21 fl 45 d 


Ouari Thamas, Viena, 24 fl 58 ½ d 


Szilagyi Gergelj, Viena, 19 fl 20 ½ d 

Giulay Ferencz, Viena, 58 fl 19 d 

Keöpczieni Andras, Viena, 52 fl 89 d 



Giulay Ferencz, Cracovia, 20 fl 34 d 

Keouendi Georgy, Viena, 20 fl 06 ½ d 

Ouari Tamas, Cracovia, 13 fl 49 ½ d 

Ouari Tamas deaknak, Cracovia, 7 fl 74 d 

Vasarhelyi Ferenc, Ungaria, 0 fl 27 d 

Keouendi Giergy, Jaroslaw, 18 fl 61 d 

Gaspar deak ujfalvi, Jaroslaw, 19 fl 20 d 

Subert Peter, Jaroslaw, 16 fl 72 ½ d 

Subert Peter, Lwów, 22 fl 76 ½ d 

Feyervari Benedeknek, Lwów, 3 fl 00 d 

Export: 


Eölueosi Gergely, Ungaria, 6 fl 00 d 

Ferencz deak vasarhelyi, Ungaria, 1 fl 56 d 

Ferencz deak vasarhelyi, Carei, 3 fl 46 ½ d 

Ferencz deak vasarhelyi, Prešov, 3 fl 67 ½ d 

Giulaj Ferenc, nepr., 211 fl 50 d 

Keopczeni Andras, nepr., 216 fl 00 d 

Varadi Miklos, nepr., scutit + 223 fl 50 d 

1635 

Import: 

Keovendi Georg, Viena, 36 fl 56 ½ d 

Ouari Tamas, Viena, 48 fl 41 d 

Szilagyi Gergely, Viena, 26 fl 15 d 


Feyervari Benedek, Viena, 78 fl 60 d 


Keopczieni Andras, Viena, 31 fl 58 ½ d 

Vyfalvi Gaspar, Viena, 18 fl 90 d 


Keovendi Georgy, Viena, 29 fl 98 ½ d 

Szilagyi Gergelj, Viena, 25 fl 13 ½ d 

Giulay Ferenc, Viena, 45 fl 27 d 


Subertt Peter, Viena, 59 fl 97 d 

Teokeoly Janos deaknak, Viena, 16 fl 80 d 

Keouendi Gieorgy, Viena, l7 fl 48 ½ d 

Giulay Ferencz, Viena, 7 fl 80 d 

Jonas deaknak, Prešov, 15 fl 00 d 

Varadi Miklosnak, Prešov, 18 fl 00 d 

Jeney Istuan, Prešov, 12 fl 82 ½ d 

Keouendi Gieorgy, Prešov, 12 fl 82 ½ d 


Ouarj Tamasnak, Prešov, 3 fl 00 d 


Keouendi Georgy, Jaroslaw, 12 fl 24 d 

Varadi Miklos, Jaroslaw, 123 fl 64 ½ d 

Benedek, Jaroslaw, 28 fl 84 d 

Teököly Janos, Jaroslaw, 6 fl 60 d 

Ouari Tamas, Jaroslaw, 29 fl 17 d 

Ferencz deakne (soţia lit. F.), Carei, 0 fl 94 ½ d 

Keöuendi Gieorgy, Cracovia, 15 fl 60 ½ d 

Keöuendi Giorgy, Cracovia, 16 fl 75 d 

Ouari Thamas, Cracovia, 23 fl 13 d 

Szilagyi Gergely, Cracovia, 20 fl 14 d 

Ouari Thamas, Cracovia, 21 fl 19 ½ d 

Vyfalvi Gaspar, Lwów, 17 fl 70 d 

Subertt Peter, Lwów, 26 fl 51 ½ d 

Jonas, Levoča, 2 fl 40 d 

Szilagyi Gergely, Moravia, 4l fl 76 ½ d 

Export: 

Desi Istuan, Ungaria, 2 fl 84 ½ d 

Ferencz deakne, Ungaria, 1 fl 78 ½ d 

Desi Istuan, Ungaria, 3 fl 17 ½ d 

Janos, Carei, 0 fl 50 d 

Ferencz deakne, Carei, 1 fl 09 d 



Subertt Peter, nepr., 217 fl 50 d 


Giulay Ferenc, nepr., 300 fl 00 d 

1636 

Import: 




Szilagyi Gergely, Viena, 16 fl 26 d 

Schubertt Peter, Viena, 26 fl 59 ½ d 


Ouari Thamas, Viena, 34 fl 51 d 

Jonas, Viena, 98 fl 76 ½ d 

Varadi Miklos, Viena, 55 fl 87 ½ d 



Desi Istuan, Viena, 5 fl 25 d 


Jonas, Prešov, 9 fl 00 d



Jenei Istuan, Prešov, 12 fl 60 d 


Ouari Thamas, Prešov, 7 fl 5o d 

Schubertt Peter deaknak, Prešov, 3 fl 75 d 


Keöuendi Gieorgy, Prešov, 8 fl 40 d 

Vyfalvi Gaspar, Prešov, 13 fl 03 ½ d 


Keöuendi Gieorgy, Cracovia, 25 fl 98 d 

Keöuendi Gieorgy, Cracovia, 4 fl 07 d 


Keöuendi Gieorgy, Jaroslaw, 7 fl 50 d 

Keöuendi Gieorgy, Levoča, 3 fl 60 d 

Export: 

Ferencz deakne, Ungaria, 1 fl 24 d 

Mihaly, Ungaria, 0 fl 76 ½ d 

Ferencz deakne, Carei, 0 fl 34 d 

Schubert Peter, nepr., 202 fl 50 d 



Ouari Thamas, nepr., 114 fl 00 d 

Varadi Miklos, nepr., 1125 fl 00 d 

Benedek, nepr., 348 fl 00 d 

1637 

Import: 

Giulay Ferencz, Viena, 67 fl 04 ½ d 

Varadi Miklosnak, Viena, 6 fl 00 d 

Keouendi Gieorgy, Levoča, 21 fl 75 d 

Ouari Thamas, Levoča, 17 fl 40 d 

Export: 

–

22 

Francisc Pap 14

ATENTATELE ÎMPOTRIVA LUI SIMION BĂRNUŢIU. 

ÎNTRE MIT ŞI REALITATE 

Daniela Deteşan 

Institutul de Istorie „George Bariţ”, Cluj-Napoca 

La începutul lunii ianuarie a anului 1843, încordarea din târgul Blajului a 

crescut considerabil, odată cu lansarea veştii că împotriva lui Simion Bărnuţiu s-a 

produs un „atentat”. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune, alimentată de acuzaţiile 

publice violente formulate de „agresat” la adresa episcopului greco-catolic de 

Făgăraş Ioan Lemeni şi a oamenilor săi. Episodul este punctul de pornire al 

celebrului şi controversatului proces lemenian 1 , desfăşurat în cetatea de pe Târnave 

între aprilie 1843, martie 1846. Mai mult decât atât, în seara zilei de 21 septembrie 

1843 se petrece „un nou atentat criminal” 2 atribuit de Simioin Bărnuţiu aceluiaşi 

episcop Lemeni. Toate interogatoriile, declaraţiile şi anchetele desfăşurate de către 

autorităţile locale şi centrale, abilitate cu menţinerea liniştii şi ordinii publice, n-au 

scos însă la iveală niciun vinovat. Cu toate acestea, în mentalul colectiv a persistat 

ideea existenţei celor două acţiuni criminale. 

1 Despre Procesul Lemenian vezi Eugen von Friendenfels, Joseph Bedeus von Scharberg. 

Beitraege zur Zeitgeschichte Siebenbürgens in 19-ten Jahrhundert, vol. I (1783-1847), ed. a II-a, 

Viena, 1885, p. 403-411; „Observatoriulu”, IV, 1881, nr. 6, p. 21-22, nr. 7, p. 25-26, nr. 8, p. 29; 

George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe 200 de ani în urmă, vol. I, ed. a II-a, Braşov, 

1993, p. 746-758; George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1924, p. 40- 

67, 224-237; Ioan Lupaş, Acte relative la procesul dintre episcopul Lemeni şi profesorii din Blaj, 

„Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, III, 1924-1925, p. 573-584; Coriolan Suciu, 

Crâmpeie din procesul dintre profesorii de la Blaj şi episcopul Lemeni (1843-1846), Blaj, 1938, p. 1-80; 

George Bariţ şi contemporanii săi, vol. I, III, IV, VII, X, Bucureşti, 1973, 1976, 1978, 1985, 2003; 

Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj, „Perspective”, X, 

nr. 37-38, 1987, München, p. 46-110; Idem, Între episcopul Ioan Lemeni şi Şcoala Ardeleană prin 

Simion Bărnuţiu, „Perspective”, XXIV, nr. 73, 2000, München, p. 173-196; Marcel Ştirban, 

Episcopul Ioan Lemeni (1832-1850) şi problemele epocii sale, „Sargeţia”, XXX, 2002, p. 411-431. 

2 Arhivele Primaţiale din Esztergom, Fondul Kopacsy, Colecţia „Balázsfalva, állásuktól 

megfosztott tanárai ügyében Erdély Vazul nagyváradi, majd Gaganecz József eperjesi görögkatolikus 

püspök vizsgálata, 1845-1846” (în continuare APE, FK), Categ. D, nr. 27, fasc. 4-6, cutia 

1187, „Scrisoarea lui Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I din 1 decembrie 1843. Opt rugăminţi 

preaplecate ale lui Simion Bărnuţiu către Majestatea sa Cezarocrăiască şi Apostolică Ferdinand I, care 

cere ajutor împotriva uneltirilor criminale ale lui Ioan Lemeni” (Vezi Anexe). 


24 

Daniela Deteşan 2 

Stereotipiile şi clişeele construite în epocă în jurul vlădicii Lemeni – 

distrugător al diocezei, hoţ, ucigaş şi sodomit – s-au păstrat în timp, au fost 

înregistrate la nivelul discursului public şi au influenţat comportamentul individual 

şi colectiv al membrilor comunităţii şi nu numai. Pentru a înţelege evoluţia 

relaţiilor dintre protagoniştii „atentatelor” în ansamblul lor, cu toate aspectele ce le 

implică (personal, profesional, naţional, politic, social, religios, cultural), vom 

analiza comportamentul individual al fiecăruia. Sursele primare de informaţie, 

memoriile, declaraţiile şi protocoalele comisionale de anchetă 3 scot la iveală 

virulenţa acuzaţiilor pe fondul unei realităţi istorice multidimensionale şi plurivalente. 

La momentul „atentatelor” Simion Bărnuţiu avea 35 de ani, iar episcopul 

Ioan Lemeni 63 de ani. Se cunoşteau de 17 ani, de pe vremea când tânărul Bărnuţiu 

studia la Blaj teologia (1826-1829) şi îl avea profesor la cursul de istorie 

bisericească pe canonicul Ioan Lemeni, pe atunci secretar al episcopului Ioan Bob. 

Din 4 noiembrie 1829 Simion Bărnuţiu a fost angajat profesor de sintaxă la 

Gimnaziul din Blaj, arhivar consistorial (1830), profesor de filosofie şi istorie 

universală (1832-1833) şi mai apoi numit prefect al Seminarului 4 . În scurt timp, el 

a devenit un apropiat al episcopului Lemeni. La sinodul electoral din 1832, când 

acesta din urmă a fost ales în funcţia de episcop, se pare că Bărnuţiu ar fi afirmat: 

„Dacă nu se alege Lemeni, mă împuşc!” 5 Colaborarea dintre cei doi a continuat: 

Bărnuţiu a fost desemnat notar consistorial, în locul lui Teodor Şereni, a participat la 

dieta de la Sibiu din 17 aprilie 1837-31 martie 1838, alături de episcopul Lemeni etc. 

Tensionarea relaţiilor dintre Ioan Lemeni şi Simion Bărnuţiu a devenit 

evidentă după publicarea la 20 septembrie 1842 a articolului Despre starea 

şcoalelor din Blaj în revista clujeană „Vasárnapi Újság”. Atunci s-au declanşat în 

presa română şi maghiară din Transilvania o serie de atacuri directe şi deschise la 

adresa episcopului Ioan Lemeni şi a colaboratorilor săi, privind starea învăţământului 

românesc. Asupra acestui subiect au revenit profesorul de istorie universală, 

geografie şi cronologie Ioan Rusu 6 , autor al tratatului de geografie Icoana 

pământului, Iosif Mány 7 , profesor şi el la Blaj, scriitor şi traducător, a cărui 

atitudine faţă de conflictul lemenian s-a modificat în favoarea lui Lemeni, gest 

determinat de numirea sa într-un post vacantat prin destituirea profesorilor 

3 Vezi documentele din Anexe. 

4 Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu. Suveranitate naţională şi integrare europeană, Cluj-Napoca, 

1998, p. 36-37. 

5 Ibidem, p. 14. 

6 A.B.C., Pentru Şematismul clerului din Episcopatul Făgăraşului şi încă ceva, „Foaie pentru 

minte, inimă şi literatură”, nr. 26, 1842, p. 201-205. Ioan Rusu l-a rugat pe George Bariţ, redactorul 

„Foii”, ca recenzia lui „să rămâie în anonimitate”. Tocmai de aceea, articolul a fost semnat sub 

pseudonim. Vezi George Bariţ şi contemporanii săi, vol. III, p. 390-391. 

7 D.E.F., A fogarasi görög egyült püspöki megye névtára s még valami, „Vasárnapi Újság”, 

nr. 26, 1842, p. 492-501. Deşi a fost semnat cu pseudonim, se pare că autorul articolului a fost Iosif 

Mány. Vezi George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile ..., p. 58-59, George Bariţ şi contemporanii săi, 

vol. III, p. 394.

3 Atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu. Între mit şi realitate 25 

inculpaţi şi, bineînţeles, Simion Bărnuţiu 8 . Acesta făcea o critică aspră la adresa 

episcopului pentru că la începutul anului şcolar înlocuise profesorii din cele cinci 

clase ale liceului din Blaj cu călugări bazilitani. 

Simion Bărnuţiu se ridica împotriva „spiritului călugărismului, care urăşte 

ştiinţa, dezvoltarea şi progresul” 9 , afirmând: „cu cât călugărul este mai stabil, cu 

atât este profesorul mai rău.” Trebuie remarcat că mesajul transmis avea un vădit 

caracter antimonahal. Totodată se trăgea un semnal de alarmă, arătându-se că, prin 

prezenţa profesorilor-călugări în cele mai importante institute de învăţământ ale 

românilor ardeleni din acea vreme, „neamul nostru este în primejdie” 10 . 

În partea a doua a articolului se supunea unei critici necruţătoare practica, 

moştenită de episcopul Ioan Lemeni de la Ioan Bob, de a hirotoni preoţi dintre 

aşa-zişii „moralişti” sau „popanduşi”. Aceştia abia dacă ştiau să scrie şi să citească, 

fiind consideraţi, alături de călugări, „o adevărată plagă atât pentru ei înşişi cât şi 

pentru popor” 11 . Extrem de revoltat, autorul comentariului îi reproşa indirect 

episcopului Lemeni că îi încurajează pe popanduşi în locul tinerilor absolvenţi de 

patru ani de teologie, care prin pregătirea lor pot răspândi în ţară „razele 

progresului spiritual” 12 . Propulsarea acestor apostoli ai întunericului în satele 

româneşti greco-catolice făcea să domnească ignoranţa, sărăcia şi incultura. 

Replica publică la acest articol a venit în mai 1845 din partea lui Vasile 

Erdeli, episcopul greco-catolic de Oradea, comisar imperial, desemnat de primatul 

Ungariei, arhiepiscopul József Kopácsy, să ancheteze evenimentele petrecute la 

Blaj între anii 1843 şi 1846. El aprecia că, prin comentariile publicate, Simion 

Bărnuţiu „s-a arătat a fi trădător şi duşman al bisericii sale catolice” 13 . 

Considerându-l foarte primejdios pentru biserică şi pentru dieceză, Erdeli atrăgea 

atenţia asupra faptului că Bărnuţiu „a răspândit între tineri lipsa de religiozitate şi 

necredinţa, el care nici măcar la Paşte nu celebrează liturghia, iar de doi ani nici nu 

mai calcă în biserică” 14 . Influenţa lui asupra studenţilor teologi fiind covârşitoare, 

Bărnuţiu era acuzat de coruperea tineretului atât la Blaj, cât şi la Cluj. 

Atitudinea ostilă a înaltului prelat greco-catolic (care la o lună după 

încheierea cercetărilor a fost consacrat episcop de Oradea în catedrala de la Blaj, de 

Rusalii, de către însuşi episcopul Ioan Lemeni) s-a concretizat în afirmaţii dintre 

cele mai necruţătoare: „[Simion Bărnuţiu este] un şarpe hrănit la sânul bisericii şi 

8 Vezi George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile ..., p. 191-195, George Bariţ şi contemporanii săi, 

vol. III, p. 292, 315, 316, 396-397, 400, vol. IV, p. 276, 277; Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu ..., 

p. 267-271. 

9 Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu ..., p. 269. 


11 Ibidem. 


13 APE, FK, „Protocolul Comisional din 3 martie–23 mai 1845”, semnat de Vasile Erdeli, vezi 

Anexe. 

14 Ibidem.

26 


duşman pe faţă, un defăimător al episcopului şi al diecezei sale, smintitor al 

cucernicelor învăţături catolice.” 15 

După cristalizarea opţiunilor teoretice ale profesorului Bărnuţiu şi popularizarea 

lor, strategia reformării societăţii şi bisericii româneşti implica traversarea unor etape 

distincte, realizabile la momentul Revoluţiei de la 1848. Până atunci, „fapte criminale”, 

„ticăloşii înspăimântătoare şi nemaiauzite” 16 au ţinut trează atenţia opiniei publice 

şi au alimentat din plin conflictul dintre gruparea episcopală şi cea bărnuţiană. 

Dar cum s-a petrecut totul? Pe fondul neînţelegerilor legate de proiectul de 

lege din ianuarie 1842 care declara limba maghiară ca limbă oficială 17 , al 

numeroaselor dezbateri în care se solicita convocarea „soborului cel mare” 18 , 

sinodul diecezan socotit un for consultativ, cu reprezentare naţională, al cărui 

congres putea să dezbată demersuri şi idei moderne, pe fondul diferendului 

desfăşurat la Blaj între Simion Bărnuţiu şi Ioan Lemeni, la sfârşitul lunii iunie 

1842, pe tema celibatului clerical 19 şi, nu în ultimul rând, a criticii „despotatului 

bisericesc”, au avut loc cele două „atentate”. 

Evenimentele s-au desfăşurat astfel. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1843, în 

jurul orei unu fără un sfert 20 , câţiva tâlhari au încercat să pătrundă cu forţa în 

dormitorul lui Simion Bărnuţiu. După ce au intrat în curtea casei capitulare unde 

locuia profesorul, urcând pe o scară, au încercat să spargă fereastra şi să smulgă 

gratiile de fier cu ajutorul unei bârne rezistente. Unul dintre bandiţi a lovit oblonul 

ferestrei şi, din cauza zgomotului, atât Bărnuţiu, cât şi servitorul care dormea în 

camera alăturată s-au trezit. Atunci servitorul a văzut că fereastra este deschisă şi că 

unul dintre atacatori încerca să se strecoare înăuntru printre gratii. A ţipat „Tâlharii!” 21 , 


16 Idem, „Scrisoarea lui Simion Bărnuţiu către guvernatorul Transilvaniei, Joseph Teleki, din 

15 ianuarie 1843“, vezi Anexe. 

17 Comentarii despre proiectul de lege din 1842, vezi Ioan Lupaş, O lege votată în Dieta 

transilvană din Cluj la 1842 în Studii istorice, V, Cluj-Sibiu, 1945-1946, p. 232-264; Ladislau Gyémánt, 

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790-1848, Bucureşti, 1986, p. 196-205. 

18 Despre „soborul cel mare” vezi Simion Bărnuţiu, Săborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului. 

Prologus galeatus, „Foaie pentru minte …”, VI, nr. 4, 1843, p. 26-29, nr. 5, 1843, p. 33-37; 

Constantin Papfalvi, Urmările primei publicaţiuni a lui Simion Bărnuţiu, „Observatoriul”, IV, 1881, 

nr. 6, p. 21; George Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile …, p. 212-219; Ladislau Gyémánt, Mişcarea 

naţională ..., p. 168; Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu …, p. 62-68, 271-275; George Bariţ şi 

contemporanii săi, vol. III, p. 292, Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite ..., p. 65-76, 

Idem, Între episcopul Ioan Lemeni şi Şcoala Ardeleană ..., p. 180. 

19 Chestiunea celibatului clerical a fost considerată una dintre cauzele directe ale primului 

atentat împotriva lui Bărnuţiu. Episodul a fost povestit de episcop în memoriile dictate la Viena. Vezi 

Ioanu Lemenyi. (Schitia biografica dictata de elu insusi), în „Şcoala română”, nr. 19, 1880, p. 148, 

Coriolan Suciu, Crâmpeie din procesul…, p. 53. 

20 Bărnuţiu a declarat în scrisoarea către guvernatorul Teleki că atentatul s-a produs „în jur de 

unu fără un sfert după miezul nopţii”, iar către comisia desemnată să ancheteze cazul că „incursiunea 

... împotriva vieţii şi casei mele ... [s-a produs] pe la douăsprezece şi jumătate după miezul nopţii”. 

APE, FK, Vezi Anexe. 

21 APE, FK, „Simion Bărnuţiu către comisia de anchetă, 6 februarie 1843”, vezi Anexe.


iar bandiţii, speriaţi, au luat-o la fugă, doi spre piaţa publică, ceilalţi spre locuinţa 

lui Simion Fülep 22 . 

Canonicul Ştefan Boer, proprietarul casei, a fost trezit de îndată, şi împreună 

cu câţiva studenţi a luat act de agresiunea săvârşită. Toţi au văzut „grinda proptită 

de grilajul ferestrei [...] zidul ruinat, jaluzelele luate jos [...] şi cele trei funii legate 

împreună” 23 . La faţa locului, în dimineaţa următoare s-au descoperit corpurile 

delicte – o scară, o bârnă de lemn şi trei funii răsucite aruncate pe jos – şi s-a 

observat că jaluzelele de lemn ale ferestrei fuseseră smulse, gratia de fier curbată şi 

zidul distrus de jur-împrejurul ferestrei. 

Întâmplarea a fost reclamată prefectului domeniului episcopal, Samuilă 

Vajda, în calitatea lui de supraveghetor al ordinii publice din Blaj. Reclamaţia lui 

Simion Bărnuţiu invoca, în principal, existenţa unor dovezi materiale şi necesitatea 

derulării unei anchete pentru identificarea şi pedepsirea vinovaţilor, precum şi 

pentru reinstaurarea liniştii. 

De asemenea, capitlul catedral din Blaj a luat cunoştinţă de „trista agresiune 

împotriva casei voastre” 24 , angajându-se la 2 februarie 1843 să acţioneze în vederea 

descoperirii tâlharilor. Lui Bărnuţiu i s-a recomandat însă, prin intermediul 

prepozitului Simion Crainic şi canonicului custode Ştefan Boer, să renunţe la 

învinovăţirile aduse clerului greco-catolic, „deoarece jignind ba pe unul, ba pe 

altul, nu ajutaţi defel cauzei noastre” 25 . 

Cea mai importantă descoperire şi în acelaşi timp unul dintre argumentele 

folosite de Simion Bărnuţiu în alcătuirea expozeului său argumentativ a fost că 

scara şi bârna folosite de atacatori şi abandonate la locul incidentului aparţineau lui 

Simion Fülep. Concluzia la care a ajuns ideologul Revoluţiei de la 1848 era 

indubitabilă: „este limpede că ticălosul atentat este opera pomenitului protopop 

[Simion Fülep], la care a consimţit prealuminatul domn episcop [Ioan Lemeni] şi 

despre care a ştiut Vasile Raţiu, directorul seminarului.” 26 

Demonstraţia lui se baza în acest caz pe următoarele elemente: a) cum 

scara şi bârna erau în proprietatea parohului blăjean Simion Fülep, el trebuie să 

fi avut cunoştinţă despre atentat; b) ruda episcopului s-a comportat neobişnuit: 

nu a declarat că cele două obiecte îi aparţin şi nu a raportat acest fapt până ce 

nu a fost chemat de prepozitul Simion Crainic; c) deteriorarea relaţiilor 

personale dintre Simion Fülep şi Simion Bărnuţiu pe fundalul abuzurilor din 

sânul bisericii greco-catolice a generat „răzbunare [...] pentru blamul anumitor 

22 Descrierea atacului din 4-5 ianuarie 1843 s-a făcut pe baza mărturiilor lui Simion Bărnuţiu. 

Vezi Anexe. 

23 APE, FK, „Simion Bărnuţiu către comisia de anchetă …”. 

24 Idem, „Scrisoarea semnată de Simion Crainic şi Ştefan Boer în numele capitlului catedralei 

din Blaj, adresată lui Simion Bărnuţiu în 2/14 februarie 1843”, „Extractul protocolului consistorial pe 

anul 1843 despre atentatul împotriva lui Simion Bărnuţiu din 2 februarie 1843 şi redactat la 13 mai 

1845”, vezi Anexe. 


26 APE, FK, „Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I ...”.

28 


prejudecăţi” 27 ; d) atitudinea soţiei protopopului părea suspectă de vreme ce nu 

recunoscuse că bârna şi scara aparţineau familiei şi afirmase despre arendaşul pe 

care-l aveau angajat că nu îndrăzneşte să iasă din casă oricât ar lătra câinele 28 ; 

e) cererea neobişnuită şi confidenţială a lui Simion Fülep care, înaintea atentatului 29 

solicitase administratorului curţii episcopale, doar pentru noaptea „atentatului”, o 

slugă, care a ieşit pe poarta prefectului Samuilă Vajda. 

Se adăugau acţiunile convergente ale episcopului Ioan Lemeni şi ale 

directorului Seminarului, Vasile Raţiu. Ei, care trebuiau să constituie modele de 

comportament şi ţinută morală exemplară în cadrul comunităţii, deveneau, prin 

prisma acuzatorului Bărnuţiu, factori ai perturbării moralităţii, integrităţii şi 

onorabilităţii tradiţionale. Astfel, cu puţin timp înainte de primul atentat, Ioan 

Lemeni „ar fi făcut cunoscut sfatul uciderii lui Simion Bărnuţiu” 30 , pe care îl 

dăduse la solicitarea lui Simion Fülep, Samoilă Vajda şi Vasile Raţiu. Cei trei îl 

trimiseseră la Cluj pe Ştefan Manfi, notarul consistorial şi în acelaşi timp nepotul 

lui Lemeni, ca să-i ceară povăţuire episcopului aflat atunci la dietă. 

Răspunsul nemijlocit al conducătorului bisericii greco-catolice din Făgăraş a 

fost o scrisoare adresată lui Vasile Raţiu. Documentul, intens comentat şi citat în 

epocă datorită conţinutului incriminator, îl învinuia pe Simion Bărnuţiu pentru 

articolul publicat la 20 septembrie 1842 în „Vasárnapi Újság”, numindu-l „unul 

dintre mulţii Brutus pe care i-a născut epoca sa” 31 . Neîndoielnic că, la citirea 

epistolei, directorul Seminarului fusese de acord cu toate afirmaţiile episcopului, ba 

mai mult, afirmase că [Simion Bărnuţiu] „este nedemn de viaţă şi prost şi va fi 

distrus în scurtă vreme prin aceste cuvinte: Vai de el, căci încă nu este târziu” 32 . 

Afirmaţia a fost făcută de Raţiu cu voce tare, în ziua de 3 ianuarie 1843, în prezenţa 

lui Vasile Maior, student în anul II la Teologie. Ieşind din biroul directorului, 

acesta a făcut cunoscută în sala festivă celorlalţi colegi „teribila ameninţare” 33 . 

Nu se poate însă neglija faptul că Vasile Maior era un duşman al lui Vasile 

Raţiu, complice la „răzmeriţa” alumnilor şi „dispreţuitor al autorităţii episcopale” 34 . 

Credibilitatea mărturiei lui, de altfel „coerentă până la cel mai mic amănunt” 35 , era 

discutabilă din punctul de vedere al anchetatorilor Vasile Erdeli, Joseph Gaganetz 

şi Ioan Csurgovich. 

27 Idem, „Simion Bărnuţiu către comisia de anchetă …”. 


29 APE, FK, „Declaraţia lui Nicolae Găitan, auditor de filosofie în anul I, din 8 iulie 1843”, 

vezi Anexe. 

30 Idem, „Protocolul Comisional din 3 martie-23 mai 1845”, vezi Anexe. 

31 Idem, „Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I ...”, vezi Anexe. 



34 APE, FK, „Informare asupra elevilor seminarului diecezan din Făgăraş pentru anul 1842- 

1843, Clasa de moravuri, dată la Blaj în 22 decembrie 1843 la porunca binevoitoare a Luminăţiei Sale 

Episcopale conform regulamentului intern, de către Demetriu Stoian şi Demetriu Ladai”. 

35 Idem, „Protocolul comisional din 29 septembrie 1845”.


Fiecare filă de document ne relevă, începând cu 15 ianuarie 1843, acuzaţii şi 

incriminări virulente la adresa modului în care şi-au desfăşurat cercetările organele 

competente. Evident, învinuirile erau formulate de Simion Bărnuţiu şi susţinătorii 

acestuia şi se refereau atât la activitatea administratorului Samuilă Vajda, rudă cu 

episcopul Ioan Lemeni, cât şi la cei doi comisari, vicecomitele Ioan Micşa şi 

vicejudele Samuel Szegedi, trimişi de guvernatorul Teleki la Blaj imediat după 

primul atentat. Este elocvent memoriul înaintat de Bărnuţiu la 6 februarie 1843 

comisiei de anchetă: „dumnealui [Samuilă Vajda] nu a ieşit nici un pas din cameră, 

[...] a venit la casa mea abia la opt dimineaţa şi a avut o atitudine cât se poate de 

detaşată. E drept că l-a trimis pe haiduc din casă în casă, dar – după ce s-a făcut 

cunoscut faptul că scara şi grinda aparţineau domnului Fülep – n-a mai întreprins 

nici un demers de cercetare, ci a lăsat totul baltă.” 36 Aceeaşi părere o împărtăşeau 

profesorul de filosofie Iosif Pop, susţinător înverşunat al cauzei bărnuţiene, şi pastorul 

reformat A. Benedek. Ambii considerau că „ancheta efectuată de vicecomitele Ioan 

Micşa şi de vicejudele nobililor Szegedi [...] s-a făcut fără suficientă rigoare” 37 . 

Derularea normală a investigaţiilor a depins, în bună măsură, de raporturile 

personale stabilite între membrii comunităţii şi, respectiv, între comisari şi restul 

populaţiei. Autoritatea oficialilor a fost subminată de apariţia stărilor conflictuale 

între Simion Bărnuţiu pe de o parte şi Simion Fülep, Vasile Raţiu, Constantin 

Alutan şi Ştefan Boer pe de alta. Aceştia din urmă erau consideraţi „vinovaţi” de 

răspândirea zvonurilor că atentatorii căutau să fure slănina canonicului Boer sau 

casa cu bani a capitlului şi a clerului şi nicidecum nu aveau intenţii criminale în 

ceea ce-l priveşte pe profesorul Bărnuţiu, ba chiar că tâlharii au fost deja prinşi de 

organele competente în Bălcaciu 38 . 

De altfel, George Bariţ a lansat în istoriografie ideea că autorul „atentatului” 

a urmărit într-adevăr să prade casa cu bani a capitlului, însă a greşit fereastra, 

atacând chilia lui Bărnuţiu 39 . Ipoteza a fost susţinută şi de Coriolan Suciu în 

singurul studiu mai consistent asupra procesului lemenian 40 . Este ştiut însă faptul 

că George Bariţ s-a străduit să îndulcească imaginea nefavorabilă pe care şi-au 

creat-o contemporanii cu privire la evenimentele conflictuale din Blaj, şi în special 

la persoana episcopului Lemeni 41 . 

36 Idem, „Protocolul Comisional din 3 martie-23 mai 1845”, vezi Anexe. 

37 Idem, „Protocolul comisional semnat de Joseph Gaganetz şi Ioan Csurgovich din 29 

septembrie 1845”, vezi Anexe. 

38 Idem, „Memoriul lui Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I ...”. 

39 George Bariţ a publicat în ziarul său articolul lui C-tin Papfalvi, Urmările ..., p. 21-22. 

40 Coriolan Suciu, Crâmpeie ..., p. 55-56. 

41 Demersul lui Bariţ a început încă din 1861 (anul decesului lui Ioan Lemeni), când, în nr. 13 al 

„Foii pentru minte, inimă şi literatură” a publicat Necrologu pentru episcopulu Ioanu de Lemeni, p. 97-99, 

încercând să-l reabiliteze pe ierarhul greco-catolic, însufleţit de un spirit de obiectivitate. A continuat apoi în 

Părţi alese ..., p. 574-577 şi p. 746-758. Despre relaţiile dintre George Bariţ şi Ioan Lemeni, respectiv 

poziţia vis-à-vis de procesul lemenian şi atentatele împotriva lui Simion Bărnuţiu, vezi George Bariţ şi 

contemporanii săi, vol. III, p. 320, vol. VII, p. 25-26, vol. X, p. 96-97; Ciprian Ghişa, O dezbatere în 

presa vremii: starea bisericii unite din Ardeal-viziunea lui Bariţ, „Revista Bistriţei”, XVIII, 2004, 

p. 281-289; Coriolan Suciu, Blajul, Braşovul şi Bariţiu, „Cultura creştină”, XIV, 1925, nr. 9, p. 314-321.

30 


Coriolan Suciu a acreditat ideea unui proces penal între cele două tabere, din 

care episcopul Lemeni a ieşit învingător şi declarat complet nevinovat. Publicat în 

revista „Cultura creştină”, studiul fostului director blăjean a reprezentat începutul 

unei serii de articole 42 pe aceeaşi temă – care arată că adevăratele motive ale 

neînţelegerilor dintre episcop şi partida bărnuţiană au fost de ordin personal şi nu 

politic, naţional sau bisericesc. 

Percepţia momentului în mijlocul populaţiei din Blaj a fost însoţită de 

distorsiunile de rigoare. Plângerile, reclamaţiile, mărturiile semnate de studenţii 

teologi aveau o trăsătură comună, generată de ideea solidarităţii cu dascălul 

Bărnuţiu. Stăruinţa cu care istoricul Coriolan Suciu s-a concentrat asupra 

memoriilor celor 12 alumni din 11 şi respectiv 16 martie 1845 43 ilustrează acest 

aspect. A fost redată în detaliu acţiunea celor 12 „apostoli” 44 care l-au instigat pe 

profesorul Simion Fülep – proaspăt numit la catedră în locul lui Iosif Pop – să-şi 

dovedească nevinovăţia în cazul atentatului împotriva lui Simion Bărnuţiu. De 

asemenea, şi-au luat libertatea de a-l critica pe profesorul de teologie morală 

Simion Fülep pentru complicitatea sa la „atentatul contra vieţii lui Bărnuţiu” 45 . 

Analiza întreprinsă asupra evenimentelor din 4–5 ianuarie 1843 a dus la 

următoarea concluzie oficială, conţinută în rezoluţia guvernatorului Transilvaniei 

Joseph Teleki, din 20 aprilie 1843: „[Ioan Micşa şi Samuel Szegedi] nu au putut să-i 

descopere pe autorii acestei ticăloşii.” 46 Mesajul transmis era direct şi în acelaşi 

timp sugestiv. Odată formulat, raportul comiţilor supremi a atras după sine 

promisiunea contelui Teleki ca, în eventualitatea în care mai persistă bănuieli în 

privinţa evenimentelor, să se acţioneze „după cerinţa legilor şi a ordonanţelor prea 

înalte în vigoare” 47 . 

Treptat, partida bărnuţiană, dorind tot mai mult să-şi împlinească propriile 

doleanţe şi interese, a acceptat că singurii vinovaţi pentru producerea „atentatului” 

din 4-5 ianuarie 1848 erau episcopul Ioan Lemeni şi apropiaţii săi: parohul blăjean 

Simion Fülep şi directorul Seminarului Vasile Raţiu. În plus, s-a invocat 

premeditarea, pe baza următoarelor argumente: a) afirmaţia lui Raţiu făcută în 

prezenţa studentului Vasile Maior: „Vai va fi de el şi este nedemn să trăiască! 48 ”, 

b) otrăvirea câinelui vecinului Nicolae Tipograf; c) smulgerea scândurilor din 

gardurile vecinilor pentru a găsi o intrare mai uşoară dinspre strada lui Simion 

Fülep spre casa lui Simion Bărnuţiu. 

42 Studiul semnat de Coriolan Suciu este: Preambule la procesul lemenian, „Cultura creştină”, 

XVIII, 1938, nr. 8-9, p. 501-520; nr. 10-11, p. 640-663; nr. 12, p. 730-745. 

43 Coriolan Suciu, Crâmpeie …, p. 57, 64-65. 

44 Este vorba despre următorii studenţi: Alexandru Baternai, Axente Ioanes, Alexander Papp, 

Stephanus Papp, Gregoriu German, Ioanes Marginai, Basiliu Puian, Roman Constantinus, Petru Brad, 

Basiliu Erdelyi, Ioanes Groze, Gabriel Manu, Ibidem, p. 58. 


46 APE, FK, „Rezoluţia guvernatorului Joseph Teleki în cazul primului atentat împotriva lui 

Simion Bărnuţiu dată la Cluj în 20 aprilie 1843”, vezi Anexe. 


48 Se referă la Simion Bărnuţiu.


Raţionamentul logic prin care profesorul Bărnuţiu a ajuns la concluziile 

culpabilizatoare la adresa episcopului Ioan Lemeni, protopopului Simion Fülep şi 

directorului Vasile Raţiu s-a dovedit deficitar şi a fost demontat punct cu punct. 

Mai cu seamă cea de-a doua comisie imperială, condusă de episcopul greco-catolic 

de Eperies, Joseph Gaganetz, canonicul bisericii catedrale din Eperies, Mihail 

Zubriczky, şi prepozitul greco-catolic de Muncačevo, Ioan Csurgovics, a respins 

prin contraargumente acuzaţiile lui Bărnuţiu. 

Astfel, singura mărturie nemijlocită a unui participant direct la „atentat”, 

Ştefan Rusz, administratorul lui Simion Fülep, s-a constatat a fi neclară. Acesta a 

declarat în faţa văduvei Carolina Szőtz „că este neliniştit şi cu sufletul tulburat 

pentru că participase la ambele atentate” 49 . După ce a recunoscut uneltele găsite la 

locul incidentului ca fiind proprietatea stăpânului său şi a fost confruntat cu 

Carolina Szőtz, şi-a modificat declaraţia. El a confirmat doar că a fost implicat în 

cele două atentate, dar nu a participat efectiv, spunând că „în amândouă baiurile 

sunt şi eu băgat” 50 . Prin cuvintele acestea, bărbatul ilustra o realitate des întâlnită în 

acea perioadă: schimbarea formei şi conţinutului depoziţiilor martorilor în procese, 

de la o anchetă la alta. Deviaţiile, abaterile, retractările erau consecinţe ale unor 

cauze profunde ce se regăsesc în presiunea socială exercitată de autorităţile laice şi 

ecleziastice, în starea afectivă şi emoţională din momentul desfăşurării unei 

anchete formale „în lanţuri” 51 , în condiţiile politice şi economice. 

Este consemnat şi cazul lui Nicolae Găitan, student teolog în anul I, care a 

susţinut că protopopul Fülep s-a implicat în „atentatul” din 4-5 ianuarie 1843 52 . 

Mărturia lui prezentată a fost însă respinsă prin intermediul altor trei declaraţii: a 

lui Simion Fülep, a clericului Vasile Pop, coleg cu Nicolae Găitan, şi a lui Petru 

Pop, fratele lui Vasile. 

În dosarul „atentatului” cercetarea şi analizarea acţiunilor lui Simion Fülep s-au 

înfăptuit pe baza unor probe indirecte. Deşi s-au consemnat sub jurământ şi de 

multe ori în prezenţa altor persoane, destăinuirile relatau ceea ce martorii auziseră 

de la vecini, colegi, prieteni etc., despre cei direct implicaţi în conflict. Tocmai de 

aceea, indiciile pe care le-a oferit profesorul de filosofie Iosif Pop 53 , ca urmare a 

conversaţiei avute cu preotul reformat A. Benedek despre arendaşul protopopului, 

nu au înrâurit cu nimic decizia finală, dată în defavoarea lui Simion Bărnuţiu. 

Primul „atentat” a despicat pe planul relaţiilor personale o rană adâncă între 

Ioan Lemeni şi Simion Bărnuţiu, un clivaj în societatea ardeleană, manifestat prin 

fronde ale alumnilor blăjeni, sinucideri, intrigi sau focuri de armă trase pe culoarele 

mănăstirii din Blaj. De atunci, „partida lemeniană” şi cea „antilemeniană” şi-au 

refuzat una alteia dialogul, acuzându-se reciproc. Neîncrederea, teama, bănuiala 

vor marca pentru un timp relaţiile dintre ele. 

49 APE, FK, „Protocolul Comisional din 29 septembrie 1845”. 



52 Vezi declaraţia lui Nicolae Găitan din Anexe. 

53 Vezi declaraţia lui Iosif Pop din Anexe.

32 


Monseniorul Octavian Bârlea, simbol al exilului românesc, cel care a 

interpretat fenomenele din Blaj din perspectivă teologică, analizând cele două 

curente din interiorul bisericii greco-catolice – „Unirea Dintâi” şi „Unirea a Doua” 

era de părere că „primul atentat” împotriva lui Simion Bărnuţiu a existat cu 

adevărat, însă „administraţia Blajului a muşamalizat fapta, neavând nici o intenţie 

de a descoperi făptaşul” 54 . 

Desfăşurarea cronologică a evenimentelor din Blaj a demonstrat acutizarea 

raporturilor dintre cele două grupări pe parcursul anului 1843: scandalul din Joia 

Mare, „războiul declaraţiilor” dintre alumnii blăjeni şi episcopul Ioan Lemeni, 

exmatricularea a 39 de studenţi din cei maximum 50 câţi putea să aibă Facultatea 

de Teologie, protestele profesorilor blăjeni Nicolae Marcu, Simion Bărnuţiu, Iosif 

Papp, Demetriu Boer, Vasile Pop, Andrei Pop, Grigore Elekesi, Ioan Fekete 

Negruţiu, Grigore Moldvai, către Consistoriu şi Curtea Aulică. Un astfel de context 

nu a făcut decât să întreţină şi să sporească tensiunea până în momentul când a avut 

loc al doilea „atentat” la viaţa lui Simion Bărnuţiu, în seara zilei de 21 septembrie 

1843. Atmosfera a persistat şi după încheierea anchetelor oficiale. 

Iată cum era descrisă desfăşurarea incidentului în memoriul înaintat 

împăratului Ferdinand I: imediat ce episcopul Ioan Lemeni a aflat că Simion 

Bărnuţiu s-a întors din vacanţa de vară la Blaj, „le-a poruncit din nou ucigaşilor 

tocmiţi de el, ca să-l agreseze” 55 . Aceştia spionau încă din 20 septembrie sub 

ferestrele locuinţei profesorului. În ziua următoare, s-au ascuns lângă casa în care 

Bărnuţiu lua cina împreună cu profesorul de istorie bisericească şi drept canonic, 

Dumitru Boer. Pe înserate, între orele nouă şi zece, după ce a fost condus de 

colegul Boer până la poartă şi mai avea paisprezece paşi până să ajungă acasă, 

„patru ucigaşi s-au năpustit asupra [lui Bărnuţiu]” 56 . Primul dintre aceştia, Pavel 

Rusz, slujbaş al domeniului episcopal, „năpustindu-se asupra lui în graba mare cu o 

măciucă”, i-a ordonat profesorului să nu scoată niciun sunet şi „se străduia să-i 

crape capul cu măciuca” 57 . Ca răspuns, Bărnuţiu a început să ţipe după ajutor, 

retrăgându-se spre locuinţa sa. Pe când se pregătea să-l mai lovească o dată cu 

ghioaga, haiducul curţii a fost împiedicat de Matei Moldovan, straja oficială, care a 

alergat la locul faptei şi a pus securea lui între tâlhar şi profesor. În cele din urmă, 

unul dintre vecini, Nicolae Tipograf, ieşind afară la auzul strigătelor împreună cu 

soţia şi slugile sale, i-a smuls atacatorului arma şi l-a imobilizat pe la spate. În 

mijlocul mulţimii adunate, agresorii, văzând că nu îşi pot pune în aplicare „planul 

criminal” 58 , au declarat că au fost angajaţi de la curtea episcopală ca să-l prindă pe 

acela care umbla fără felinar şi au tulit-o spre locuinţa episcopului. 

54 Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite ..., p. 76. 

55 APE, FK, „Scrisoarea lui Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I...”. 





Istoria se repetă după nici opt luni: declaraţii, jurăminte, mărturisiri, audieri 

de martori, anchete, interogatorii – toate pentru a clarifica şi lămuri desfăşurarea 

exactă a evenimentelor din seara de 21 septembrie 1843. Semnificative au fost 

depoziţiile legate de o măsură adoptată de autorităţi în urma primului atentat: după 

ora nouă seara să nu se mai circule pe stradă fără felinar (lămpaş), contravenienţii 

riscând încarcerarea. Administratorul domeniului episcopal, Samuilă Vajda, în 

calitate de şef al poliţiei, trebuia să vegheze la respectarea hotărârii prin 

intermediul străjilor de noapte ale vlădiciei. Tocmai de aceea, la 22 septembrie 

1843, Vajda reclama capitlului din Blaj faptul că liniştea publică a fost tulburată de 

Simion Bărnuţiu în seara precedentă, cerând cu insistenţă examinarea 

evenimentelor şi luarea unor măsuri punitive. 

Prepozitul capitular Simion Crainic a răspuns plângerii prefectului la 

3 octombrie 1843 astfel: „am cercetat în amănunt chestiunea şi, neaflându-l pe 

onoratul domn profesor Simeon Bărnuţ vinovat întru nimic, l-am achitat de 

plângerea dumneavoastră” 59 . Pe aceeaşi poziţie cu profesorul Bărnuţiu se situa 

însuşi auditorul general al proceselor ecleziastice, care a susţinut cauza 

antilemeniană. Această scrisoare atesta la fel ca şi „Ordinea unui bun 

interogatoriu” 60 din 27 septembrie 1843 – prin care au fost audiaţi principalii 

martori ai celui de-al doilea „atentat”, Precup Ioan (alias Manoilă), paznic de 

noapte, Moldovan Matei, slujitor al fiscului şi paznicul ordinar numărul doi al 

capitlului, Şofan Ioan, cetăţean blăjean şi arendaş, Tudor Martin, jude sătesc, 

Mărcuţ Ioan, jurat, Bucur Gabriel, preot în Jidvei, Tipograf Nicolae, cetăţean din 

Blaj, soţia lui, Szabo Aniko, diaconul Şoimoşan Ştefan, sluga Grama Alexandru, 

studenţii la teologie Vasile Maior, Gabriel Man şi Vasile Puian, că nişte tâlhari „au 

vrut iar să-l omoare-n bătaie” 61 pe Simion Bărnuţiu. 

Reacţia lui Vasile Erdeli nu a întârziat. În protocolul comisional din 3 martie- 

23 mai 1845, episcopul de Oradea îl numea pe Simion Crainic „stegarul 

complotiştilor, [...] promotorul şi sprijinitorul şi patronul detractorilor” 62 . Lăsând la 

o parte acuzaţiile aduse lui Ioan Lemeni – că ar plănui să-l otrăvească (şi pe Simion 

Crainic!) prin infestarea pâinii şi a vinului necesare pentru celebrarea liturghiei 

euharistice 63 – intenţia criminală apare formulată cu claritate încă o dată. Agitaţia 

în jurul acestui subiect a sporit din zi în zi, fapt confirmat de rapoartele şi 

depoziţiile unora dintre martorii la cele două „atentate”. 

Afirmaţiile despre al doilea „atentat” împotriva lui Simion Bărnuţiu cuprinse 

în ancheta imperială din data de 25 septembrie 1845 le întâlnim şi cu alte prilejuri 

59 APE, FK, „Scrisoarea lui Simion Crainic către administratorul [Samuilă Vajda], copie în 

limba germană, dată la Blaj în 3 octombrie 1843”. 

60 Idem, „Simion Crainic, directorul liceului din Blaj, Arsenie Popovici, canonic şi cancelar al 

catedralei, Ioan Barna, canonic, semnează Ordinea unui bun interogatoriu, copie şi traducere în limba 

germană, la 27 septembrie 1843”. 


62 APE, FK, „Protocolul Comisional din 3 martie-23 mai ...”. 

63 Acela ar fi fost motivul pentru care Simion Crainic ar fi pus să fie păzite în sacristie pâinea 

şi vinul. Vezi Anexe.

34 


în dosarul procesului 64 . Ele se referă punctual la următoarele aspecte: 1) paznicii de 

la curtea episcopală din seara atentatului au fost angajaţi fără ştirea şi 

consimţământul episcopului Lemeni; 2) ei aveau din partea prefectului Samuilă 

Vajda sarcina de a opri pe oricine circulă fără felinar; 3) ei nu au putut primi 

ordinul de a-l ucide pe Bărnuţiu, ci doar de a-l prinde şi a-l duce pe acesta la curtea 

episcopală deoarece a încălcat regulile târgului; 4) „incriminarea şi calomia 

profesorului de filosofie este demnă de cea mai aspră imputare şi mustrare, în 

spiritul preasfintelor canoane” 65 . Cu toate eforturile depuse, Bărnuţiu şi susţinătorii 

săi nu au avut câştig de cauză în faţa autorităţilor cel puţin pentru moment. 

Nemulţumit de răspunsul primit de la guvernatorul Teleki, Simion Bărnuţiu a 

solicitat împăratului Ferdinand I să intervină „împotriva uneltirilor criminale ale lui 

Ioan Lemeni” 66 printr-un memoriu în opt puncte redactat la 1 decembrie 1843. 

Corespondenţa trimisă de Bărnuţiu Curţii Aulice de la Viena conţinea critici aspre 

la adresa episcopului Lemeni, incriminând reaua administrare a diecezei, risipirea 

averii clerului şi şcolilor, împărţirea arbitrară a slujbelor preoţeşti, neglijarea 

educaţiei poporului. 

Astfel s-au desfăşurat două dintre cele mai controversate episoade ale perioadei 

prepaşoptiste. Primul a marcat, prin impactul asupra mediilor intelectualităţii 

româneşti, deschiderea în viaţa publică a Blajului a procesului lemenian. Semnele 

indubitabile ale agresiunii din 4-5 ianuarie 1843 asupra locuinţei lui Bărnuţiu au 

convins marea majoritate a populaţiei să-l susţină direct şi indirect în demersul 

împotriva episcopului Lemeni şi apropiaţilor săi. Cel de-al doilea, din seara zilei de 

21 septembrie 1843, a adâncit dezbinarea dintre cele două grupări. Dar imposibilitatea 

obiectivă de a demonstra că episcopul Ioan Lemeni a comandat cele două 

tentative de asasinat 67 , generează o firească impresia de confuzie. 

ANEXE 68 

I 

Blaj, 15 ianuarie 1843, Copia scrisorii lui Simion Bărnuţiu către guvernatorul Transilvaniei 

despre primul atentat 

Excellentissime ac Illustrissime Domine Gubernator 

Domine ac Patrone Gratiotissime! 

Die 5 Januarii a c horrendum, et in oppido Blasiensi non prius auditum facinus 

commissum esse infrascriptus moestus referre cogor scilicet circa secundum quadrantem ad primam 

64 Argumentele sunt folosite şi în argumentaţia lui Vasile Erdeli. Vezi Anexe. 

65 APE, FK, „Protocolul Comisional din 25 septembrie ...”. vezi Anexe. 

66 APE, FK, „Scrisoarea lui Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I...”. 

67 Cel puţin pe baza documentelor analizate până în acest moment. 

68 Transcrierea, colaţionarea şi traducerea au fost realizate pentru documentele redactate în 

limba latină de conf. univ. dr. Vasile Rus, iar pentru documentele redactate în limba germană, de cerc. 

şt. II dr. Ela Cosma. Le mulţumim şi pe această cale pentru sprijinul acordat.


post mediam noctem in 5-am Januarii vergentem, latrones non pauci in aulam Domus Capitularis 

quae Canonico Custodi destinata ac per ambitum et portam intermediam in duos tractus, quorum unus 

a Canonico Custode, alter ab infrascripto inhabitatur divisa et undique bene septa est irrumpentes ope 

scalae muro admotae, fenestram domus ab infrascripto inhabitate ad aulam respicientem tabulis 

ligneis cratibusque fereis crasis et solidissimis munitam aggressi; ac primum quidem tabulis depositis 

unoque quadrato vitreo excepto, fenestris apertis, unum e cratibus solida trabe a duobus tantum 

portabili ita inflexerunt, ut inter crates spatium pararetur, quo unus homo domum ingredi posset; 

jamque aderat spatium paratum quo latrones ingressuri erant cum aliquis e latronibus tabulas 

fenestrae alterius forum publicum respicientis valide percutiens infrascriptum in illo cubiculo, ejusque 

famulum in altero profunde dormientes excitaret, tunc famulus exigua mora interjecta januam 

cubiculi, cujus fenestram latrones expugnaverant, cum impetu aperuit, atque unum e latronibus inter 

crates ingredi conantem, etjam pectore tenus ingressum conspexit, quia vero nihil in promptu habebat, 

quo latronem percuteret, partim etiam terrore insoliti ac inexpectati eventus perculsus nil nisi clamare 

potuit, quo territi latrones aufugerunt, quin eos in tenebris distinguere potuisset, vidit tamen duos per 

forum publicum versus duas plateas fugientes, interea dum alii plateam, in qua Rmus 

D Simeon Fulep Parochus loci habitat, petebant; quo facto infrascriptus foras eggressus 

excitavit dormientem in altero Tractu Canonicum Custodem, atque violatam fenestram accedentes 

invenimus scalam, trabem ingentem tres item funes loco opportuno prope januam positos, quibus 

latrones proculdubio domum ingressi nefarium suum finem effecturi erant casus hic illico et Praefecto 

Dominii Episcopalis, ceu publicae securitatis in oppido Blasii invigilatori, notus redditus est; mane 

vero et Rmi D Capitulares ad faciem loci comparentes tabulas ligneas fenestrae 

depositas cratem ferreum recurvatuam, mutrum circa circumdirutum, atque scalam, trabem illam 

ligneam, et contortos tres funes in aula depositos conspexerunt. – Paulo post vero id quoque patuit, 

scalam, et trabem, quibus latrones provisi venerant memorati Domini Parochi propria esse. 

Tristissimum huncce casum dum maestus refero Excellentiam Vestram humillimis precibus 

exorare sustineo quatenus praepollenti auctoritate viris quibusdam dexteris, et egrejis ordinare 

Gratiotissime dignaretur, ut in faciem loci procedentes seposito omnis partium studio investigationem 

instituant ibi, quo signa relicta naturaliter deducunt, quo si fieri posset, tam malefactores detegantur, 

ac puniantur, quam etiam securitas publica jam turbata in tuto collocetur. 

Quod dum humillimis precibus orare sustineo prapotenti Excellentiae Vestrae Patrocinio me 

commendo, et in profundissima Veneratione emorior. Excellentiae vestrae 

Humillimus Servus 

Simeon Barnutz m[anu] p[ropria], Philosophiae Professor in Lyceo Blasiensi 

Hoc documentum concordare cum originali testor, Dr Josephus Papp m[anu] p[ropria] de 

Ujfalu, Dogmaticae Professor 

Subsemnatul sunt constrâns să relatez cu tristeţe că la 5 ianuarie, anul în curs, a fost comisă o 

ticăloşie înspăimântătoare şi nemaiauzită până acum în târgul Blajului, adică: în jur de unu fără un 

sfert după miezul nopţii spre ziua de 5 ianuarie, hoţi nu puţini dând buzna în curtea casei capitulare 

care este destinată canonicului custode şi care este despărţită prin trecerea şi prin poarta intermediară 

în două aripi, dintre care una este locuită de canonicul custode, cealaltă de subsemnatul, şi bine 

îngrădită din toate părţile, ajungând cu ajutorul scării proptite de zid la fereastra casei locuite de 

subsemnatul, fereastră care dădea înspre curte şi care era întărită cu jaluzele de lemn şi având 

deasupra gratii de fier groase şi foarte solide, şi mai întâi scoţând jaluzelele şi un ochi de sticlă pătrat, 

după ce au deschis calatele ferestrei au îndoit unul dintre grilaje cu ajutorul unei bârne solide care nu 

putea fi dusă decât de doi oameni, ca să se facă loc între gratii prin care să poată pătrunde înăuntru un 

om; şi deja se crease spaţiul respectiv, prin care tâlharii aveau de gând să intre, când unul dintre 

tâlhari, izbind cu putere jaluzelele celeilalte ferestre care dădea înspre piaţa publică i-a trezit pe 

subsemnatul, care dormea în cameră, şi pe servitorul lui care dormea profund în cealaltă cameră; 

atunci servitorul fără zăbavă a deschis cu avânt uşa încăperii a cărei fereastră o asaltaseră tâlharii şi l-a

36 


zărit pe unul dintre tâlhari care se străduia să pătrundă printre gratii şi care trecuse cu pieptul dincolo, 

însă, pentru că nu avea nimic la îndemână cu ce să-l lovească pe tâlhar, pe de-o parte înspăimântat de 

o întâmplare atât de neobişnuită, n-a putut să facă nimic altceva decât să ţipe astfel încât tâlharii, 

cuprinşi de teamă au fugit, fără ca el să mai poată să-i distingă pe întuneric: totuşi i-a văzut pe doi 

dintre ei, fugind de-a lungul pieţei publice înspre două uliţe, în timp ce alţii se îndreptau spre uliţa 

unde locuia Simion Fülep, parohul locului; după aceasta subsemnatul ieşind din casă l-a trezit pe 

canonicul custode care dormea în cealaltă aripă a curţii, şi ajungând la fereastra forţată am găsit scara 

împreună cu bârna cea uriaşă şi cu trei funii aşezate într-un loc potrivit lângă poarta cu care fără 

îndoială că tâlharii pătrunşi în casă aveau de gând să-şi ducă la îndeplinire scopul lor ticălos. Această 

întâmplare a fost adusă şi la cunoştinţa Prefectului Domeniului Episcopal în calitatea lui de apărător 

al siguranţei publice în târgul Blajului, iar în timpul dimineţii, apărând la faţa locului şi domnii 

capitulari, au văzut jaluzelele de lemn ale ferestrei smulse, gratia de fier curbată, zidul distrus de jurîmprejurul 

ferestrei, scara, bârna de lemn, trei funii răsucite aruncate pe jos în curte. Iar puţin mai 

târziu s-a descoperit faptul că scara şi bârna cu care au venit înzestraţi tâlharii aparţineau pomenitului 

domn paroh. 

Relatând această nefericită întâmplare continui să o implor pe Excelenţa Voastră cu 

preaplecate rugăminţi să se învrednicească să dispună prin autoritatea lui preaputernică să găsească 

nişte bărbaţi pricepuţi şi aleşi, care, mergând la faţa locului, fără întârziere să efectueze o cercetare 

acolo unde semnele lăsate conduc în mod natural, iar dacă acest lucru poate fi făcut, atât răufăcătorii 

să fie descoperiţi şi pedepsiţi, cât şi securitatea publică, atât de tulburată, să fie restabilită. 

Continuând să mă rog cu preaplecate rugăciuni, mă încredinţez protecţiei preaputernice a 

Excelenţei Voastre şi rămân până la moarte în profundă veneraţie. Excelenţei Voastre, 

Preaplecată slugă, Simion Bărnuţiu, cu mâna proprie 

Profesor de filosofie în Liceul din Blaj 

Confirm că acest document concordă întru totul cu originalul, Doctor Iosif Pap de Ujfalău, cu 

mâna proprie, Profesor de dogmatică 

II 

Blaj, 2 februarie 1843, Extras din Protocolul Consistorial pentru anul 1843 referitor la primul 

„atentat” 

Extractus Protocolli Consistorialis de Anno 1843 die 2-a Februarii in objecto Criminationis in Curia 

Canonici Custodis attentatos. Simeoni Barnutiu 

Silnica năvălire asupra casei fr[ăţiei] tale amaru o-au simţitu acest Capitulum, şi ca acea faptă 

criminală să nu rămână nepedepsită, nici acolo sau aicilea să se mai poftorească spre descoperirea 

hoţilor a da după putinţe mână de ajutoriu precum s-au făgăduit este gata. Numai paşi întru această 

treabă puşi să nu fie cu vătămarea numelui şi asuprirea celor nevinovaţi, nici cu defăimarea clerului. 

Drept aceea, părerea fr[ăţiei] tale că cum aceea criminală îndrăzneală ar fi fost numai asupra 

vieţii fr[ăţiei] tale pornită şi întru aceea a nu fi mestecate şi persoane din statul preoţesc, de tot 

neîntemeiată, şi preoţimii din Blasiu, despre care aşa ceva fără păcat nici a gândi putem, injurioasă şi 

mult stricătoare aflându-o. Strânsă dregătorie îşi ţine acest capitul, luând la socoteală tristele urmări ce 

s-ar putea naşte din acea stângace părere frăţeşte a-ţi aduce aminte că de la acea părere abătându-te, 

toate excepţiile pe acea netemeinică părere rezimate, din reflexiile, care le vei aşterne cinstitei 

comisii, să le laşi afară cu acelea, numai pe unul şi pe altul vătămându-l, iară lucrul nostru nimic 

ajutându-l. 

Almintrelea, lucrând neplăcutele urmări ce doară de aici s-ar naşte fr[ăţiei] tale vei avea de a ţi 

le imputa precum şi cheltuielile fără sfatul nostru făcute, singur a le purta vei trebui, cu atâta mai 

vârtos că şi până acum nu te-ai ţinut de încheirea capitului, anume ca lucru acesta să se aştearnă 

cinstitului comitat.


La care a noastră frăţiască aducere aminte voind ca cât mai curând în scris să ne răspunzi, şi 

rămânem 

Extradatus Blasii die 13-a Maji 845, Per Stephanum Manfi, Notar 

III 

Cluj, 20 aprilie 1843, Rezoluţia guvernatorului Iosif Teleki în cazul primului atentat împotriva lui 

Simion Bărnuţiu 

Resolutio 

Temerario ausu cujus Dominus Recurrens in hoc suo memoriali notitiam prebet medio 

concernentis V Comitis Ioannis Miksa, et vice Judicis Nobilium Samuelis Szegedi per 

D Supremum Comitem Comitatus Albae Inferioris e dispositione mea ad faciem loci 

exmissorum omnicum circumspectione ac rigore indagato, authores hujus nefarii facinoris juxta 

officiosam laudati D Supremi Comitis Relationem recentius ad me perlatam detegi quidem 

nequiverunt, repraesentantem tamen Supremum Comitem, hoc non obstante sub hodierno provocari: 

ut individua quae hac in parte aliqua suspicio premit vigili oculo servando, si uberiora indicia semet 

manifestaverint, contra talia individua inductu legum et subsistentium altmarum ordinationum 

procedi curet. Claudiopoli die 20 Aprili 1843, 

Comes Josephus Teleki m p 

Hotărâre 

În privinţa îndrăznelii sfruntate despre care ne informează domnul solicitant în acest memoriu al 

său, prin intermediul respectivului vicecomite Ioan Micşa şi al vicejudelui nobiliar Samuel Szegedi 

trimişi la faţa locului de către domnul comite suprem al comitatului Alba Inferior, din dispoziţia mea, 

după ce au cercetat cu toată atenţia şi rigoarea după cum rezultă din raportul de curând transmis mie, al 

pomenitului comite suprem, aceştia nu au putut să-i descopere pe autorii acestei ticăloşii; în ciuda acestui 

lucru eu l-am convocat în cursul zilei de astăzi pe comitele suprem raportor pentru ca în eventualitatea că 

mai apasă vreo bănuială în această privinţă asupra unor indivizi şi dacă aceşti indivizi au manifestat şi 

alte semne mai abundente, atunci să se îngrijească ca să procedeze împotriva acestor indivizi după 

cerinţa legilor şi a ordonanţelor prea înalte în vigoare. Cluj, în ziua de 20 aprilie 1843 

Comitele Iosif Teleki cu mâna proprie 

IV 

Blaj, 8 iulie 1843. Declaraţia lui Nicolae Găitan despre atentatul din 4-5 ianuarie 1843 

Endesgefertigter bezeige hiemit, daß: als ich neulich um zu studieren, mich in die Au über den 

Kokelfluß neben Blasendorf mit dem Herrn Basilius Papp Hörer der Philosophie des ersten Jahres am 

Blasendorfer Lyceo, begeben habe, unter anderen wovon uns unterredeten, kam die Rede auf den 

schrecklichen Vorfall, der am 4ten Jänner, nähmlich in der Nacht auf den 5ten geschah: als nähmlich 

einige Räuber das Haus des Hochwürdigen Herrn Simeon Barnutz Professors der Weltweisheit 

angegriffen, das Fenster ruinirt und die dicken eisernen Stäbe, mit einem Holz Balken so gebogen und 

ausgerenkt haben, daß sie durchs Fenster, in das Haus eindringen konnten, / er ohne daß ich ihn 

gefragt hätte, sagt: Ich habe gehört von meinem Bruder den Kellermeister vom bischöflichen Hofe, 

daß der Hochwürdige Herr Simeon Fülep Erzpriester, Pfarrer, und Professor der Moraltheologie im 

Seminar am 4ten Jänner Abends zu ihm gekommen seye, und ihm befohlen habe, er möge kein Gered 

machen wenn er wahrnehmen wird, daß der Haus Knecht des Hofes /Darabant/ uiber die Nacht 

ausgegangen sey, und er solle ihm ja deswegen keine Vorwürfe machen. Und vom selben Bruder 

Kellermeister habe ich vernommen, daß der Knecht selbe Nacht uiber das Thor des H. Verwalters

38 


springend ausgegangen sey. Mein Bruder sagte weiter: „Ich habe auch früher geglaubt daß der Erz 

Priester Fülep jenes Attentats nicht schuldig sey, aber nach dem ich mich erinnert habe daß er den 

Haus Knecht hinaus verlangt habe, so habe ich nachzudenken angefangen, warum hätte er den 

Darabant hinaus verlangt, wenn er ihn nicht dazu gebraucht hätte.“ 

Daß mir all dieses vom H. Basilius Papp erzählt worden sey, bin bereit auch mit einem Eide, 

wenn es nothwendig seyn soll, zu bekräftigen. Auch den Nahmen jenes Knechtes hat er mir gesagt, 

aber ich habe ihn vergessen. Zur Bekräftigung alles dessen, gab ich dies Zeugniß mit meiner eigenen 

Nahmens Unterschrift und Siegel bekräftigt zu Blasendorf am 8ten July 1843. 

Nicolaus Gaitan, primi anni Philosophiae auditor 

Coram nobis, 

Simeone Krajnik, 

Demetrius Boer, 

Praeposito et Prodirectore Lycei Historiae Ecclesiasticae et Juris Canonici Professor 

Für die Echtheit der Uibersetzung und pünktlicher Uibereinstimmung mit dem Originale haftet 

Dr. Joseph Papp Edler von Ujfalu, Professor der Dogmatik 

Subsemnatul atestă prin prezenta următoarele: recent, când mă dusesem pentru a studia în 

livada de dincolo de râul Târnavei, lângă Blaj, cu domnul Vasile Pop, auditor de filosofie în anul I la 

Liceul din Blaj, printre altele despre care am povestit, a venit vorba despre îngrozitorul incident 

petrecut în 4 ianuarie, respectiv în noaptea spre 5 [ianuarie], când câţiva tâlhari au atacat casa 

onoratului domn Simeon Bărnuţ, profesor de filosofie, i-au ruinat [stricat] fereastra, iar barele groase 

de fier le-au îndoit şi strivit atât de tare cu o grindă, încât au putut intra în casă pe geam. Fără să-l fi 

întrebat, el [Vasile Pop] a spus: „Am auzit de la fratele meu, pivnicerul curţii episcopale, că onoratul 

domn Simeon Fülep – protopop, preot şi profesor de teologie morală la seminar – a fost la el, în 

seara de 4 ianuarie, şi i-a poruncit sa-şi ţină gura asupra celor ce le va băga de seamă; că argatul 

curţii /dărăbanţul/ va ieşi în cursul noţii şi să nu îl dojenească din această pricină. De la acelaşi frate 

pivnicer am mai înţeles că argatul a ieşit [din curte] în aceeaşi noapte, sărind poarta domnului 

administrator.” Fratele meu a continuat: „Mai demult am crezut că protopopul Fülep nu este vinovat 

de atentat, dar după ce mi-am amintit că el a poruncit argatului să iasă, am început să cuget: de ce i- 

ar fi poruncit dărăbanţului să iasă, dacă nu ar fi avut nevoie de el afară?” 

Dacă este necesar, sunt gata să întăresc printr-un jurământ că acestea toate mi-au fost povestite de 

domnul Vasile Pop. Mi-a spus chiar şi numele acelui argat, dar l-am uitat. Pentru întărirea acestora, am 

dat această mărturie confirmată cu semnătura numelui propriu şi cu ştampilă. La Blaj, 8 iulie 1843. 

Nicolae Găitan, auditor de filosofie în anul I. 

În faţa noastră, 

Simeon Crainic, 

Dimitrie Boer, 

prepozit şi prodirector al liceului 

profesor de istoria bisericii şi de drept canonic 

Pentru autenticitatea traducerii şi concordanţă punctuală cu originalul atestă dr. Iosif Pop, nobil 

de Ujfalău, profesor de dogmatică. 

V 

Blaj, 2 / 14 februarie 1843. Mărturia profesorului Iosif Pop despre primul atentat 

Zeugniß 

Endesgefertigter bezeuget hiemit daß als er im Monath Junius und Julius l.J. in der Kost bei 

dem Herrn Pfarrer Reformirter Religion A. Benedek sich befand bei Gelegenheit einer Unterredung 

uiber den Einbruch der in der Nacht am 4ten Jänner 1843 in das Zimmer des Herrn Simeon Barnutz 

geschehen war, und die Räuber mit Zurücklassung von 3 Stricken einer Leiter und Balkens, / welche


letzten zwei Gegenstände der Herr Pfarrer Erz Priester und Professor der Moraltheologie Simeon 

Fülep als sein Eigenthum anerkannt hat / ein Umstand zur einiger Beleuchtung jenes Vorfalls bekannt 

wurde: 

Nähmlich der genannte Herr Pfarrer erzählte daß in jener Nacht krankheitshalber in seinem 

eigenen Hause gewacht wurde, und spät in der Meyerei des Herrn Simeon Fülep ein starkes Geräusch 

gehört wurde, wobei die eigenen Hunde, so wüthendes Gebell aufschlugen, daß man ausgehen mußte 

um nachzusehen - bei dieser Gelegenheit hat man bei dem Meyer des H. Simeon Fülep Licht gesehen 

- der jedoch bekanntermaßen bei der später stattgehabten Untersuchung weder das Geräusch gehört, 

noch die entwendeten genannten Instrumente als das Eigenthum seines Herren anzuerkennen sich 

weigerte. 

Diesen zur Beleuchtung jener Angelegenheit beitragenden Umstand als einen wahren von dem 

genannten Herrn Pfarrer gehört zu haben, bezeugen hiemit – und dieser Zeugniß mit der Unterschrift 

meines Eigennahmens und den Ausdruck meines Siegels. Zu Blasendorf am 26ten 9ber 843. 

Dr. Joseph Papp Edler von Ujfalu, Professor der Dogmatik 

Mărturie 

Subsemnatul adevereşte prin prezenta că: atunci când se afla, în luna [lunile] iunie şi iulie a.c., 

în chirie la domnul preot de religie reformată A. Benedek, cu ocazia unei conversaţii despre 

incursiunea din noaptea de 4 ianuarie 1843 în camera domnului Simeon Bărnuţ, când tâlharii au lăsat 

în urmă 3 funii, o scară şi o grindă – pe care ultime două obiecte domnul părinte protopop şi profesor 

de teologie morală Simeon Fülep le-a recunoscut ca fiind proprietatea sa, mi-a fost adusă la cunoştinţă 

o împrejurare ce poate face lumină asupra acelui incident: 

Şi anume, menţionatul preot a povestit că, în acea noapte, din motive de boală, a vegheat [a 

stat treaz], dar târziu în gospodăria domnului Simeon Fülep s-a auzit un zgomot puternic, la care 

propriii lui câini au început să latre atât de sălbatic, încât a trebuit să iasă afară, să vadă ce e. Cu acest 

prilej a văzut lumina aprinsă la maierul [arendaşul] domnului Simeon Fülep, care – după cum se ştie – 

la ancheta ulterioară [a declarat că] nu a auzit zgomotul şi a refuzat să recunoască ustensilele sustrase 

ca fiind în proprietatea stăpânului său. 

Această împrejurare, ce contribuie la luminarea acelei situaţii, este adevărată, aşa cum am 

auzit-o de la numitul preotul. Adeveresc mărturia prin prezenta, cu semnătura numelui meu propriu şi 

cu marca sigiliului meu. Dată la Blaj, în 26 noiembrie 1843. 

Dr. Iosif Pop, nobil de Ujfalău, profesor de dogmatică 

VI 

Blaj, 22 septembrie 1843. Declaraţia lui Vasile Gruiţa despre atentatul din 21 septembrie 1843 

Faţă fiind eu în făgădău la Duţu, în 22 septembrie cătră 7 ciasuri înainte de a însăra au nimeritu 

Pavel Cătană, haiducul curţii, care neîntrebat de nimenea au început a grăi: „Da nu ştii ce s-au întâmplat 

asară?” Eu am răspuns: „Nu ştiu.” „Na, să spui eu. Am vrut să prinz pre părintele Bărnuţiu”. Eu am zis: 

„Pentru ce?” La care au zis: „Aztănopte cătră zece ciasuri, au ieşit din corn de la celălalt profesor, care 

şede la ficiorii lui Gligoraşiu.” „D-apoi di ce nu i-ai dat pace, că acela e om bun şi n-o greşit la nimine 

nimica.” Iel au zis: „Da cum să-i dau pace, că eu am poruncă”. „Da de la cine?” Au răspuns: „De la 

Domnul Prefect ca cât îl voiu căpăta, minten să-l trimit acolo.” „Dar, Pavele, numai singur ai umblat 

după el?” „Ba nu, zisă, cu patr-inşi. Şi şi alaltă sară l-am păzit pe la fereşti şi peste tot locu până la 12 

ciasuri.” „D-apoi di ce ai păzit dupa el?” „Da cum nu, au răspuns, că ni-au 69 poruncit Prefectuşul că ne-a 

69 Iniţial în text apare sintagma mi-au poruncit peste care este corectat cu expresia ni-au 

poruncit.

40 


da 30 în cur de nu l-om duce, şi l-am fi şi prins de n-ar fi fujit ceialalţi trei, da singur mi-au fost frică şi 

am fujit. Şi cel din corn au vrut să sloboadă puşca pe ferestră şi nu s-au slobozit.” 

Toate aceste le-au spus odată, şi apoi s-au dus. După aceia iară s-au întorsu în făgădău. Şi mai 

sus scrisele le-au poftorit mai de multe ori în auzu tuturora şi au zis şi aceia: „Au avut noroc cu Liţă şi 

cu alţii care au fost acolo şi au prins a striga «Toloai» că-l ducem”. 

Basilius Gruitza m p 

Cantor Cat Ec Blaj 

VII 

Blaj, 22 septembrie 1843. Declaraţia lui Vasile Major despre al doilea atentat din 21 septembrie 

1843 

Testimonium 

Infrascriptus per Adm Rdum ac Clarissimum Dominum Simeonem 

Barnutiu Philosophiae in Lyceo Nationali Blasiensi Professorem provocatus ut Testimonium in re hac 

hominibus non decenti; imo horribili, ut pote qui hace omnia viderim – perhibeam. Ego proin 

conscientiose et fideliter ita totam exponiam rem, prout audivi et vidi – nempe die 21 septembris 1843 

Vespertino tempore, post horam nonam, cum praefatus clarissimus Professor a domo forum 

prospiciente ubi vitum habebat, me acensa lucerna suam claritatem expectante, ad suum cubiculum 

esset rediturus persecutus ab haidonibus el aula Episcopali missis auxilium clamabat, ego vocem 

clamantis agnosuns tentavi exire, interim obstitit clausa porta, cujus clavis erat apud 

Reverendissimum D Stephanum Boer custodem Capitularem, et serius mihi confuso in 

mentem occurebat per fenestram transilirii posse, hoc donec ego peregissem, auxiliares manus 

porrexere vicini homines, ac nocturni capitulariter constituti custodes illi enim ceperunt clavam 

persequentis tunc Reverendissimus Boer jussit constitutos custodes capere illum latronem sed ille 

asylum reperit in aula Praefecti Dominii Episcopalis, aderat multitudo hominum, aderat etiam 

Reverendissimus Cipariu Thimotheus adhuc facia fumans non enim dormiebat homo – haec ita. 

Statim postea certantes interse constituti custodes Ioannes et Matheus penes fenestram persecuti 

D Professoris dicebat Ioannes Matheo: Tu es homo multiceps. Tu hace omnia praescivisti; 

nome te interogavi, quid praeteritis vesperis illi iterum quaesierint? Tu autem dixisi quod tu scias quid 

illi quaerunt et bene dixisti quod sciveris, ideo enim mihi non patefecisti si enim ego illos tunc 

allocutus sum, et quaesivi quidnam quaererunt illi respondere: porcellum secunda vice unum ebtium 

ex aula Episcopali, sed en quaesivere D Barnutium, sed jam videbimus cras 

Dedi Blasii die 22 Sept 

Propria subscriptione usualique sigillo nunitum , Basilius Major m p, III-a anni 

SS Theologiae auditor 

Mărturie 

Subsemnatul, convocat de cu totul demnul de închinăciune şi luminatul domn Simion 

Bărnuţiu, profesor la Liceul Naţional din Blaj, ca să depun mărturie în această problemă 

necuviincioasă în ochii oamenilor, ba chiar înspăimântătoare, ca unul care am văzut cu ochii mei toate 

aceste lucruri, voi expune întreaga chestiune, cât mai conştiincios şi veridic, aşa cum am auzit şi am 

văzut; mai exact, în ziua de 21 septembrie 1843, pe înserate, după ora nouă, după ce ante-zisul 

prealuminat profesor pe când se întorcea în camera sa din casa aşezată spre piaţa publică unde servea 

masa fără să fi aprins felinarul său, după cum se cuvenea luminăţiei sale, fiind urmărit de străjile 

trimise de la Curtea Episcopală, striga după ajutor, eu, recunoscând vocea celui care strigă, am 

încercat să ies, dar m-am oprit pentru că poarta era închisă, iar cheia acesteia se afla la Ştefan Boer, 

custodele Capitlului, şi de-abia mai târziu mi-a venit în minte, pentru că eram tulburat, că pot să sar 

pe fereastră, şi până când am făcut eu lucrul acesta, i-au întins o mână de ajutor vecinii şi paznicii de 

noapte tocmiţi de Capitlu; şi aceia au înşfăcat măciuca celui care-l urmăreau şi atunci Boer a poruncit


paznicilor tocmiţi să-l prindă pe hoţul acela, însă acela şi-a găsit adăpost în curtea prefectului 

domeniului episcopal; era de faţă o mulţime de oameni, era de faţă şi preademnul de închinăciune 

domn Timotei Cipariu, fumând pipă, căci omul nu dormea – aceste lucruri aşa au fost. Îndată după 

aceea certându-se între ei paznicii tocmiţi, Ioan şi Matei, care l-au urmărit până la fereastra domnului 

profesor, îi zicea Ioan lui Matei: „Tu eşti un om cu multe feţe. Ai ştiut dinainte toate aceste lucruri. 

Oare nu te-am întrebat ce i-au cerut aceia din nou în serile trecute? Iar tu ai spus că ştii ce caută aceia 

şi bine ai spus că ştiai, căci de aceea nu mi-ai spus şi mie, căci dacă eu am vorbit cu aceia şi i-am 

întrebat ce caută, ei mi-au răspuns: un purcel, a doua oară mi-au spus că pe un beţiv din curtea 

episcopală, dar iată că l-au căutat de fapt pe domnul Bărnuţiu, însă vom vedea mâine.” 

Am dat la Blaj în data de 22 septembrie 

Cu semnătură proprie şi întărită cu pecetea obişnuită, Vasile Maior cu mâna proprie, student în 

anul trei la teologie. 

VIII 

Blaj, 2 septembrie 1845, Adeverinţă despre lucrul care s-a întâmplat în zilele trecute cu domnul 

profesor Bărnuţiu semnată de Nicolae Tipograf, Szabo Ana, Stefan Şoimoşan, Grama Alexandru, 

despre al doilea atentat împotriva lui Bărnuţiu 

Adeverinţă 

Venind la nouă ore acasă de la târgul S. Miklensului, am descărcat de pe car ce am avut, şi 

puindu-mă la cină cu muierea dimpreună am auzit în piaţ strigând „Tolvai” de multe ori. Eu 

spăimântându-mă că doară îi foc, sau alte primejdii precum s-au întâmplat şi în Postul Crăciunului, 

îndată am ieşit afară dimpreună cu muierea mea. Şi după noi au ieşit şi diacul care şede la mine, adecă 

Şoimoşan, şi sluga care învaţă la meştesug. 

Şi ieşind afară, am văzut o grămadă de oameni stând şi lermezuind la poarta domnului canonic 

Boer. Ne-am dus la dânşii şi am aflat pre d profesor Bărnuţiu strâmtorindu-l lângă poartă. 

Am întrebat: „Cine-i? Cine-i? Domnia-ta eşti d Bărnuţiu?” Domnia lui au răspuns: „Eu 

sunt jupâne. Bună mărturie să-mi fii, că vreu să mă omoare hoţii.” 

Atunci haiducul Pavel au ridicat bâta în sus, iar eu pe din dreptul lui i-am prins bâta şi am zis: 

„Ce faci Pavele? Pe samă că îi domnul prof Bărnuţiu!” El au zis: „Fie batăr canonic, aşa am poruncă 

de la d prefect să-l duc în bude dacă n-are lompaş”. Însă Pavel h tot îl trage, zicând: 

„Hai, hai în bude”. D Bărnuţiu a zis: „Eu să vin?” Haiducul a zis: „Tu să vii.” D 

Bărnuţiu a zis: „Pentru ce să vin, mă? Că eu vin de la cină.” Iar soţiul lui Petrea văcarul îl tot silea să-l 

ducă zicând: „Ia-l! Ia-l! Că ştii ce poruncă avem, să-l ducem în bude dacă n-are lompaş.” Atunci 

auzind d c Boer au zis: „Care sunteţi?”. D Bărn au zis: „Eu sunt, 

Reverendissime Dne! Vreu să mă omoare hoţii!” Iar D c Boer au strigat: 

„Prindeţi-i!” Însă dânşii au fugit şi strejile amândouă au fugit să-i prindă. Iară dânşii nu i-au ajuns. 

Pentru aceia mărturisim în cunoştinţa sufletului nostru, noi cei din jos subscrişi, cum că acestea 

aşa s-a întâmplat precum este scris, şi suntem gata a şi jura de cumva s-a pofti. 

Tipograph Nicolaus m pia, Szabo Aniko muiere, Soimosan Stephanus m 

pia, Grama Sandor, sluga 

IX 

Blaj, 1 decembrie 1843. Simion Bărnuţiu către împăratul Ferdinand I despre cele două atentate 

împotriva lui. 

Domine, Domine Benignissime, Naturaliter Clementissime! 

Etsi mala ne cogitari quidem sine horrore possint, quae sub pastorali regimine illustrissimi 

domini episcopi Fogarasiensis Ioannis Lemény professores perferre coguntur, ea tamen realia esse ex

42 


humillime advolutis documentis luculenter patet, iam enim altera vice illustrissimus d episcopus 

ope suorum infrascriptum e medio tollere tentavit notumque eidem imminere periculum tanto magis 

timendum habet, quod etsi attentatum de quinta Ianuarii a c ipsi etiam excellentissimo 

d gubernatori regio infrascriptus notum reddiderit: audaciam tamen illustrissimi d 

episcopi et suorum neque excellentissimi d regii gubernatoris auctoritas a temerario ausu 

repetendo cohibere valuit. In maxime itaque periculo audet infrascriptus ad altissimum thronum 

recurrere seriemque suarum tristium querelarum sequenti modo demississime recensere: 

Primus ausus temerarius contra vitam infrascripti sub a. b. d. uberius descriptus contigit nocte 

in quintam Ianuarii a c vergente internecinum attentatum dirigente Simeone Fülep 

parocho Blasiensi, archidiacono ac professore theologiae moralis et pastoralis in seminario 

dioecesano Blasiensi; vir hicce (affinis illustrissimi d episcopi ab agresti parochia Landorensi 

ad primam Metropolis Ecclesiae Graeco-Catholicae parochiam docendasque insuper sublimes 

theologicas scientias propter solam affinitatem vocatus et quatuor officiis totidemque beneficiis qua 

parochus, archidiaconus, capellanus et professor, contra canones et cum damno aliorum sacerdotum 

ac publici oneratus) odio in infrascriptum inflammatus ceu talem, qui eiusmodi abusus saepe verbis et 

nonnunquam coram instantiis competentibus etiam scripto carpebat, horrendum opus adgressus est ad 

infrascriptum e medio tollendum. 

Instrumenta ad propositum sibi finem necessaria: scala et trabs archidiacono propria ceu 

corpus delicti tanto maiori eundem suspicione iam tunc statim gravabant, quod odium illius in 

infrascriptum, uti et relatio hujus cum aula episcopali publice constaret; suspicionem v 

capitulum sua auctoritate mirum in modum confirmavit, illico enim post attentatum domini canonici 

capitulares ad dirutam fenestram accedentes et scalam, trabem contortosque funes conspicientes 

edixerunt: dominum scalae quicunque ille foret, gravi suspitioni obnoxium fore cumque brevi post 

scalam trabemque archidiacono Fülep propria esse detectum fuisset, publica opinione archidiaconus 

tanquam adtentati particeps notabatur. 

Quod cum observassent canonici: Basilius Rátz rector seminarii, Constantinus Alutan affinis 

episcopi et Stephanus Boer cognatus episcopi, proinde partium archidiaconi studiosi, omnem lapidem 

moverunt ad suspicionem participii ab archidiacono avertendam ideoque in publicum vulgare non 

cessabant latrones illos iam lardum Canonici Boer, iam cassam Cleri quaesivisse omnemque operam 

impendebant, ut commissarios ad investigandos latrones exmissos persuadere possent latronibus non 

fuisse consilium infrascripti occidendi, videbant enim hoc subsistente suspicionem ab archidiacono 

amoveri haud posse, imo etiam eo devenerunt, ut nomine v capituli infrascriptum 

admonitione sub x terrerent qua suspitio in archidiaconum annihilabatur atque infrascriptus ad 

respondendum provocabatur, ad quam admonitionem respondit infrascriptus sub y ostendens: 

admonitionem ipsam esse infundatam et simul postulans, ut in plena sessione capitulari perlegeretur 

responsum, quod, ubi factum fuit, canonici nihil, quod reflecterent, habentes suo silentio suspicionem 

infrascripti ad dirutam fenestram per se quoque confirmatam rursus confirmarunt. 

Verumtamen isthaec admonitio capitularium valde nocivum in inquisitionem influxum habuit, 

commissarii enim Ioannes Miksa vicecomes et Samuel Szegedi viceiudex nobilium i 

comitatus Albae Inferioris voto trium praefatorum canonicorum confisi neque vicinos interrogarunt 

omnes, neque citarunt omnes famulos, qui tempore attentati apud archidiaconum in servitio fuerunt, 

neque interrogarunt sacerdotes, a quibus hoc in negotio multum discere potuissent, neque aulicos 

curiae episcopalis examinarunt, potius cum illis ac praefecto curiae tractabant ac prandebant, licet 

hunc ceu suspectum commissariis exhibuerit infrascriptus sub d; imo commissarii officii sui obliti 

coram canonico Arsenio Popovics et aliis in domo praefecti infrascripto exprobrarunt, quod 

excellentissimo d gubernatori regio casum suum notum reddiderit, se per hoc laesos esse 

asserentes, unde secutum, quod ceu laesi, ut putabant, neque investigationem, cum debito rigore 

peregerint; hinc secuta fuit relatio illustrissimi domini supremi comitis ad excellentissimum dominum 

gubernatorem regium superficiali operato commissariorum superstructa et hac nixa resolutio 

excellentissimi d gubernatoris regii sub b, qua infrascripto gratiosissime resolvere dignatur, 

quod etsi auctores temerarii ausus detegi non potuerint, eo tamen non obstante supremum comitem 

provocatum esse, ut personae vigili oculo serventur, contra quas aliqua suspicio esset, et, si uberiora


indicia semet obtulerint, contra eiusmodi personas inductu legum patriae et subsistentium 

altissimarum ordinationum procedi curet. 

Esto vero auctores nonnisi ob defectum rigoris, a praelaudatis commissariis in obversum 

positivi mandati illustrissimi d supremi comitis, intermissi detegi non potuerint: internecinum 

nihilominus adtentatum praefati archidiaconi opus esse et quidem illustrissimo d episcopo 

consentiente et conscio Basilio Rátz rectore seminarii ex hucusque recensitis cum sequentibus 

conectendis liquidum fit; enimvero: 

1. Scala et trabs archidiacono propria inquirentem in auctorem internecini ausus inviant et 

deducunt ad toties fatum archidiaconum Simeonem Fülep. 

2. Odium eiusdem in infrascriptum iubet ibidem subsistendum eundemque archidiaconum 

tanquam participem internecini ausus eo magis considerandum esse, quod: 

3. Docente testimonio sub e archidiaconus Simeon Füleep quarta Ianuarii vespera attentati 

expetierit servum (darabant) a clavigero curiae episcopalis pro nocte illa, servus autem e curia 

episcopali per portam praefecti curialis egressus adivit archidiaconum; iste vero servum expetens 

diligenter inculcavit clavigero, ut nocturnam servi absentiam reticeret eique haud imputaret, indigebat 

enim opera illius ad internecinum suum consilium exequendum ideoque illius absentiam alto silentio 

sepelire oportebat, secus enim facile evenire poterat, ut qua absens fatali illa nocte ad reddendam 

absentiae rationem in ius adtrahetur examinique rigoroso subiiciatur, quod a commissariis iussa 

supremi sui comitis fideliter exequentibus postulari iure merito poterat et revera etiam factum fuisset. 

4. Simeon Fülep affinis episcopi Samuel Vajda praefectus et affinis eiusdem et Basilius Rátz 

rector seminarii simulque infausta connexione episcopo iunctus paulo ante internecinum ausum 

Stephanum Manfi notarium consistorialem et simul nepotem episcopi miserunt Claudiopolim consilii 

ab episcopo tunc in commitiis commorante petendi gratia; quale autem dederit consulentibus 

responsum patuit illico post reditum notarii, etquidem: 

a) Ex epistola illustrissimi d episcopi scripta ad Basilium Rátz rectorem seminarii, in 

qua infrascriptum unum esse declarabat e multis Brutis, quos genuit aetas, etsi nomen isthoc 

infrascriptus haud fuerit promeritus, cum illustrissimo d episcopo quotiescunnque salus 

Ecclesiae aut utillitas scholarum postulabat, quas d episcopus salaria professoribus solvere 

aegree ferens delere intendebat, semper optima consilia suppeditaverit partim qua iudex in 

sessionibus v consistorii, partim qua professor cum aliis professoribus saluti Ecclesiae 

addicis; at illustrissimus d eppus pro eiusmodi consiliis odio rependit et filialem 

sinceritatem pro hostilitate reputans vindictae studium ascripto factisque manifestare non dubitavit; 

huic vindictae studio adscribitur mors Ioannis Rusz professoris historiae universalis, qui die decima 

Aprilis a c non sine gravi suspicione veneni occubuit; hinc enata est superior epistola, 

qua infrascriptum immerito Brutum commpellat adeoque morte dignum iudicat, prouti ipse Basilius 

Rátz seminarii rector optimus consiliorum ac verborum episcopi interpres hanc epistolam tertia 

Ianuarii a c coram Basilio Maior secundi anni theologiae auditore legit et interpretatus 

est infrascriptum vita indignum ac stultum declarans dignumque, ut in momento deleatur, imo etiam 

brevi reipsa delendum fore praedicens his verbis: „vae illi, non enim est tarde”; quam terribilem 

comminationem praefatus s theologiae auditor a rectore egressus illico reliquis 

theologiae auditoribus in musaeo notam fecit ac narravit, uti testantur theologiae auditores sub c 

subscripti; ex hac igitur epistola non solum animus episcopi in infrascriptum sed et consilium, quid 

cum ipso fieri desiderabat eo magis elucet, quod: 

b) Illico post reditum notarii canem vicini Nicolai Typograph occiderint, ne latratu nocturno 

operi nefario intentos impediret aut proderet asseresque e sepibus vicinorum ademerint, ut eo facilior 

breviorque esset aditus e platea Simeonis Fülep ad domum infrascripti; ac tandem: 

c) Quemadmodum rector Basilius Rátz praedixerat infrascriptum brevi delendum fore, sicarii 

haud tardantes circa duodecimam noctis quartae Ianuarii omnibus necessariis instrumentis ab 

archidiacono Simeone Fülep (uti sub tertio docetur) cooperante provisi reipsa comparuerunt ad 

delendum infrascriptum; in cuius occasum episcopum consensisse, patuit etiam post ausum 

internecinum, enimvero:

44 


d) Iure postulari poterat, ut episccopus de hoc casu edoctus infrascripti defendendi ac 

nefariorum detegendorum negotium ipsemet in se assumat a nemine requisitus, quis enim maiore 

sacerdotes defendendi obligatione obstringitur ac episcopus? At illustrissimus dominus episcopus 

nullum unnquam passum fecit ad nefarios illos detegendos, imo, cum mense Ianuarii infrascriptus 

episcopum Claudiopoli accessisset, illustrissimus dominus nihil de hoc casu loqui ausus fuit, sed vix 

proposita quaestione „an non vestigia quaedam inventa sint?”, subito ad alias materias tremula voce 

transivit; redux vero ad cathedram nunquam super ccasu isthoc cum canonicis tractare ausus est metu 

publicae opinionis quam flectere in suas partes tentavit quidem vario modo, iam scilicet in vulgus 

spargere latrones illos laridum canonici Boer, mox vero cassam capituli et cleri quaesivisse; iam 

latrones illos in Bolkáts interceptos esse, mox verro Stephanum Boer canonicum eo adducendo, ut 

fenestras et ianuas suas inusitato modo muniri curaret, ita, ut fabri ipsi eundem viderent, utpote qui 

recte noscebant haec omnia nonnisi ad fucum metus faciendum fieri; verum cuncta haec aliaque 

similia tentamina recte sentientium iudicium in partem episcopi flectere non potuerunt. 

Etsi vero illustrissimus dominus episcopus suique horrendi istius ausus suspicione ab omnibus 

gravarentur, quibus allata adiuncta nota erant; nihilominus tantum abfuit, ut infamiam hanc de se 

suisque in vulgus sparsam emendasset honorique suo coram patria consuluisset, ut potius novo ausu 

internecino de vigesima prima Septembris a c semet ipsum amplius prodiderit ac 

probaverit, enimvero: 

5. Utprimum innotuit illustrissimo domino episcopo infrascriptum (qui metu iam expertae die 

quarta Ianuarii violentiae ferias scholasticas domi transigere haud ausus fuit) domum redivisse, illius 

sicariis suis in mandatis dedit, ut infrascriptum iterum adgrederentur, qui positivo huic mandato 

obsequentes vigesima Septembris ad fenestras proprii hospitii insidiati sunt, ast cum metu vigilum in 

domum irrumpere ausi non fuissent, repetierunt insidias die vigesima prima Septembris ad fenestras 

domus, ubi infrascriptus cum professore Demetrio Boer victum servabat, quemadmodum docetur 

testimoniis sub A et E; hinc illico post nonam horam a coena egressum et a praefato professore 

candelam ardentem in manu servante usque in porticum comitatum, postea vero solum versus 

proprium hospitium euntem et iam vix 14 passus ab eodem distantem quatuor sicarii adgressi sunt, 

quorum primum Paulum nomine cum infrascriptus elevato fuste in se rapido cursu ruentem vidisset, 

illico exclamans auxilium hominum implorauit, latro vero totus necis desiderium spirans lenta voce 

iubebat infrascriptum silere dicens: „sileas, sileas, non clames!” et fuste caput confringere nitebatur, 

cuius ictibus aegre admodum evitatis, inter continuum auxilii clamorem pervvenit infrascripptus ad 

ianuam proprii hospitii hic latro iterum fustem in caput summa cum violentia direxit, quam semel 

infrascriptus manibus exceptam altera vice Mathaeus vigil securi interpoosita a capite avertit; tertio 

itidem in caput directam a tergo prehendit Nicolaus Typograph vicinus, qui cum suis domesticis ad 

clamorem auxilium implorantis exiverat, itaque cum ad clamorem plures accurrissent, sicarii videntes 

se ab efficiendo internecino consilio per homines cohiberi, iam pro vigilibus ab aula episcopali 

constitutis se declarare atque inn mandatis habere, ut interceptum in carceres illustrissimi d 

episcopi deducerent, ea solum de causa, quod lampadem non haberet; tandem ab accurrente undique 

multitudine territi sicarii in aulam episcopalem profugerunt interrogaruntque episcopum, quid ultro 

fieri mandaret; illustrisssimus vero d episcopus interrogantes, siquidem inepti fuerint ad 

mandatum exequendum, iam quiescere iussit; altera vero die securitatis invigilatricem se ferens aula 

episcopalis et i comitatus mandatum quodpiam praetextens, campanam ecclesiae parochialis 

nona hora vespertina pulsari iussit, quod post quatuor dies iterum cessavit. Haec omnia docentur 

testibus sub I, item testimoniis sub B, C, D, G. E quibus elucet: 

6. Illud subterfugium illustrissimi d episcopi eiusque praefecti Samuelis Vajda, quod 

allati sicarii fuissent vigiles ad confirmandam publicam securitatem constituti fundamento penitus 

carere; neque enim vigilarunt unquam nisi 20 et 21a Sept cum ad fenestras insidiati sunt; - 

neque interrogarunt infrascriptum more vigilum: „Quis es?”, sed muti ruerunt in ipsum fustibus; - 

neque opus erat eorum vigiliis, cum adfuerint legitimi vigiles a mense Februario constituti; - neque 

etiam clamores nocturni committebantur, qui eiusmodi vigiliis sedandi cohibendique fuissent, nisi 

forte inter nocturnae quietis turbatores aulici episcopales referentur, qui totas noctes cum suspectis 

saltatoribus insumunt in diversis domibus civium cum scandalo populi ac scholasticae iuventutis


xhoreas ducentes; si vero illustrissimus d episcopus oppidum a furibus tutum reddere serio 

vellet, tunc ante omnes praefectum et affinem suum Samuelem Vajda incarcerare deberet, utpote 

primum in toto comitatu furem, imo etiam sacrilegum, ut qui a defuncto canonico Ioanne Nemes 

contractuales furatus sit super pecunia inter capitulum, pauperes cognatos et ecclesiam Nassodiensem, 

cui ultimo inservivit dividenda; neque postremo publicatum fuisse constat in hooce oppido i 

comitatus mandatum vi cuius sub poena trucidationis sine lampade a coena redire prohibitum fuisset; 

unde et pulsatio campanae nonnisi ad fucum faciendum et crimen suum taliter qualiter tegendum ab 

aula episcopali ordinationem comitatensem praetextente ordinata ideoque post quatuor dies rursus 

intermissa fuit. Hinc elucet: 

7. Eosdem non vigiles sed sicarios fuisse ab illustrissimo d episcopo ad infrascriptum 

trucidandum ablegatos, quod uberius elucet porro: 

a) Et estimonio Danielis servi et cognati episcopalis, qui sub H testatur se etiam missum fuisse 

cum reliquis, ast, cum ob debilem visum caeteros comitari sibi impossibile esse exposuisset, 

illustrissimus d episcopus subridens ipsum dispensavit dicens: „Non mittatis ipsum, quia 

ille non videt”, unde patet illustrissimum d episcopum consilio intterfuisse. 

b) E testimoniis vigilum sub I, quos sicarii corrumpere ac in suam partem pertrahere conati 

sunt promittentes a praefecto per talerum, ab epicopo vero per 14, 15 florenos, et ultra: 

c) Et estimonio Pauli hajdonis curialis, qui coram Ioanne Sofan arendatore Martino Zudor 

iudice pagensi et Sonea Marcutiu confessus est sub I se ab episcopo (desuper, de susu, von ober) ad 

quietem inviatos esse tanquam ineptos mandatorum executores postquam re infecta in curiam 

episcopalem rediverunt. 

d) Si nefarius actus non fuisset illustrissimo d episcopo consentiente tentatus iure 

postulari ac expectari poterat, ut illustrissimus d episcopus sicarios et praefectum Samuelem 

Vajda civili iurisdictioni pro demerito puniendos transponeret a nemine requisitus, hoc enim exigebat 

non tantum obligatio episcopalis sacerdotem et professorem defendendi sed vel maximme honor et 

existimatio episcopalis horrendi criminis participis notata; at illustrissimus d episcopus non 

tantum Samuelem Vajda notarium furem et sacrilegum sed et reliquos rusticos sicarios hodiedum in 

aula servat, fovet ac protegit, qui potenti patrocinio aulae episcopalis fulti terrent oppidum universum 

nullumque est facinus adeo horrendum, quod non facerent iussi per episcopum eiusque praefectum, 

uti sub I confitetur ipse Paulus hajdo curialis. E quibus clarum est sicarios per episcopum et 

praefectum ablegatos fuisse ad infrascriptum trucidandum, quem re ipsa trucidassent nisi ab 

accurrente multitudine ac vigilibus neci ereptus fuisset teste 1, 2 sub I item sub C. 

8. Siquidem illustrissimo d episcopo iam altera vice non successerit infrascriptum e 

medio tollere, idcirco mediante praefecto suo et affine Samuele Vajda omnium pravorum suorum 

consiliorum post Simeonem Fülep primario organo eundem infrascriptum coram v 

capitulo accusavit ac ad poenam postulavit, quod adgressus per sicarios auxilium hominum clamans 

imploraverit addito praetextu, quod per hunc clamorem primo somno sopiti conturbati sint (iam enim 

eo miseriarum devenerunt professores sub pastorali regimine illustrissimi d episcopi Ioannis 

Lemény, ut neque clamare et auxilium hominum implorare liceat per sicarios aggressis, cum sicarii 

sint episcopales), qui cum ipsi turbent securitatem civium reatum libenter in infrascriptum derivarent, 

qui in silentio ad suum hospitium a coena redibat et nonnisi per latrones adgressus exclamavit at 

neque tunc turbavit clamore suo dormientes, adhuc enim non dormiebant, eo minus praefectus cum 

suo principali illustrissimo d episcopo, qui eventum rei avidi expectabant candela ardente et 

nonnisi coepto clamore extincta, uti sub D et sub I, quod novum pravi consilii argumentum est. – 

Hanc accusationem v capitulum interposita per infrascriptum protestatione cu ad suam 

sphaeram haud pertinentem transposuit reverendissimo domino praeposito capitulari tanquam 

prodirectori lycei, cui infrascriptus qua professor immediate subest, qui ad postulatum praefecti 

adornata benigna inquisitione sub I, infrascriptum a praetensionibus illustrissimi d episcopi 

per suum praefectum exhibitis absolvit quidem sub K, ast a novis eiusmodi vitae periculis ab aula 

impendentibus eo minus liberare potest, cum nec ipse tutus sit. 

Cum itaque infrascriptus in maximo vitae periculo positus neque possit auxilium expectare a 

comitatu, cuius officiales ad similes ausus investigandos exmitti solitos facile Episcopus demereri

46 


potest – neque a capitulo aut consistorio locali, cuius pars maior partim cognatione, partim nexu 

pecuniae publicae pessumdatae aliaque multiplici connexione episcopum talia agentem et 

admittentem tuetur pars autem minor talia audentem timet – neque etiam huiusmodi iurisdictionibus 

subsit illustrissimus d episcopus, synodum vero generalem communem omnium 

personarum ecclesiasticarum ipso episcopo haud excepto (secundum Ecclesiae Graeco-Catholicae 

constitutionem etiam sub principibus reformatis intacte custoditam) iudicem ac defensorem 

illustrissimus d epiiscopus data opera suppresserit: ad Maiestatem Vestram Sacratissimam 

tanquam Regem Apostolicum et Summum Ecclesiarum Patronum recurrere audet infrascriptus 

Eandem demississimis precibus orando et obsecrando, quatenus securitatem per professores 25a 

Aug a c demississimis precibus immploratam clementissime elargiri dignaretur 

cum securitatem aliunde obtinere nequeamus sub eiusmodi vero pastoralii regimine illustrissimi 

d episcopi nostri post tot casus ac temerarios ausus amplius tuti non simus; aedes enim 

episcopaless a religiosissimis quondam episcopis inhabitatae hodie fornicariis et adulteris praebent 

habitationem; curia episcopalis a piissimis maioribus Maiestatis Vestrae Sacratissimae eum in finem 

nationi nostrae donata, ut esset domicilium reliigionis ac virtutis, hodie in asylum sicariorum conversa 

est; a quibus ut Maiestas Vestra Sacratissima suos fideles Ecclesiamque liberare dignetur nunquam 

satis orare possumus; actum enim iam est et conclamatum de salute nostra, nnisi auxilium a Maiestate 

Vestra Sacratissima periclitantibus quantocyus advenerit. 

Quod demissmis precibus orando fidelitatemque perpetuam vovendo emorior, 

Maiestatis Vestrae Sacratissimae 

Blasii die 1a Decembr 843 

Humillimus perpetuoque fidelis ac subditus 

Simeon Barnutius m pa, Philosophiae Professor V Cleri, Graeco- 

Catholici Notarius 

22. Ad Sacratissimam Caessareo-Regiam et Apostollicam Maiestatem Ferdinandum 

Primum. 6. Demisissimae preces Simeonis Barnutiu contra internecina molimina Ioannis Lemény 

Episcopi Fogarasiensis auxilium orantis. 

Preasfântă Maiestate Cezarocrăiască şi Apostolică, 

Preaîndurătorule Domn, 

De la natură Preaîngăduitorule! 

Cu toate că relele pe care profesorii sunt constrânşi să le îndure sub oblăduirea pastorală a 

prealuminatului domn Ioan Lemeny, episcopul de Făgăraş, nu pot fi nici măcar gândite fără oroare, 

totuşi din documentele anexate aici reiese pe deplin că acestea sunt reale, căci prealuminatul domn 

episcop a încercat încă o dată, cu ajutorul alor săi, să-l facă pe subsemnatul să dispară şi cu atât mai mult 

trebuie să se teamă acesta că îl paşte primejdia cunoscută lui, deoarece, în ciuda faptului că subsemnatul 

a adus la cunoştinţă atentatul din ziua de cinci ianuarie a anului în curs până şi prealuminatului domn 

guvernator regesc, totuşi nici măcar autoritatea preastrălucitului domn gubernator regesc nu a putut să 

înăbuşe îndrăzneala prealuminatului domn episcop şi a acoliţilor săi de a repeta încercarea temerară. Prin 

urmare, aflându-se în cea mai mare primejdie, subsemnatul îndrăzneşte să facă apel la preaînaltul tron şi 

să desfăşoare în felul următor răbojul tristelor sale plângeri: 

Prima încercare temerară împotriva vieţii subsemnatului, descrisă pe larg la punctele a, b şi d, 

a avut loc în noaptea dinspre cinci ianuarie, atentatul criminal fiind condus de Simion Fülep, parohul 

blăjean: acest bărbat (rudă a prealuminatului domn episcop, promovat, doar datorită înrudirii cu 

acesta, din parohia ţărănească de la Landor în prima parohie a Bisericii Metropolitane Greco-Catolice 

şi pe deasupra la predarea sublimelor ştiinţe teologice, fiind de asemenea încărcat, împotriva 

canoanelor şi spre dauna obştească a celorlalţi preoţi, cu patru slujbe laolaltă cu tot atâtea beneficii: 

cea de paroh, cea de arhidiacon, cea de capelan şi cea de profesor), aprins de ură împotriva 

subsemnatului ca împotriva celui care critica adesea cu vorbele sale astfel de abuzuri şi uneori le 

prezenta în scris în faţa instanţelor competente, a purces la ticăloasa faptă de a-l suprima pe 

subsemnatul.


Uneltele de care avea el nevoie pentru ţelul propus – scara şi bârna proprii protopopului fiind 

corpurile delicte, îl apăsau încă de atunci cu o bănuială cu atât mai mare, cu cât era îndeobşte 

cunoscută ura lui faţă de subsemnatul, precum şi relaţia acestuia cu curtea episcopală; bănuiala a 

întărit-o de-o manieră limpede venerabilul capitlu prin autoritatea sa, căci domnii canonici capitulari 

venind la faţa locului după atentat, adică la fereastra distrusă, şi văzând scara, bârna şi funiile răsucite, 

au declarat că, oricine va fi fost proprietarul scării, el se expune unei grave bănuieli, iar după ce, la 

scurtă vreme, s-a descoperit că scara şi bârna aparţineau protopopului Fülep, s-a răspândit în târg 

vestea că protopopul era părtaş la atentat. 

După ce canonicii au observat acest lucru, Vasile Raţ, directorul Seminarului, Constantin 

Alutan, ruda episcopului, şi Ştefan Boer, cumnatul episcopului, ca atare ţinând partea protopopului, 

au făcut tot posibilul să îndepărteze de protopop bănuiala participării şi de aceea nu încetau să 

răspândească ştirea cum că tâlharii aceia căutau ba slănina canonicului Boer, ba casa cu bani a 

Clerului şi se străduiau din răsputeri să-i convingă pe comisarii trimişi pentru a-i căuta pe tâlhari că 

aceia nu aveau de gând să-l ucidă pe subsemnatul, căci văzând că de vreme ce acesta insista, nu 

puteau să îndepărteze bănuiala de la protopop, au ajuns până acolo, încât să-l ameninţe pe 

subsemnatul cu mustrare – cuprinsă sub punctul x –, în numele capitlului, prin care era nimicită 

bănuiala faţă de protopop, iar subsemnatul era chemat să răspundă; subsemnatul a răspuns la acest 

avertisment – sub punctul y – arătând că mustrarea este nefondată şi cerând totodată ca răspunsul său 

să fie citit în plenul adunării capitulare; când acesta a fost citit, canonicii, neavând ce să chibzuiască, 

au confirmat din nou prin tăcerea lor bănuiala întărită de ei şi în faţa ferestrei distruse a 

subsemnatului. 

Totuşi, acest avertisment al capitularilor a avut o influenţă foarte dăunătoare asupra anchetei, 

căci comisarii Ioan Micşa, vicecomitele, şi Samuel Szegedi, vicejudele nobililor vestitului comitat al 

Albei Inferioare, bizuindu-se pe votul celor trei canonici pomeniţi, nici nu i-au anchetat pe toţi 

vecinii, nici nu au chemat toate slugile care, la vremea atentatului, erau în slujbă la protopop, nici nu 

i-au interogat pe preoţi, de la care ar fi putut afla multe în această pricină, nici nu i-au cercetat pe 

slujitorii de la curtea episcopală, ba chiar se întreţineau şi prânzeau cu aceia şi cu prefectul curţii, cu 

toate că subsemnatul indicase comisarilor că acesta din urmă era suspect – sub punctul d -; mai mult, 

uitând de îndatorirea lor, comisarii au dezaprobat, în faţa canonicului Arsenie Popovici precum şi a 

altora, în casa prefectului, faptul că subsemnatul a adus la cunoştinţa preastrălucitului domn 

guvernator nenorocirea sa, afirmând că ei se simţeau lezaţi prin acest lucru, şi, în consecinţă, 

socotindu-se lezaţi nu au mai efectuat ancheta cu cuvenita rigoare; de aici a rezultat raportul 

prealuminatului domn comite suprem către preastrălucitul domn guvenator, întocmit în temeiul 

muncii superficiale a comisarilor, precum şi, bazată pe acesta, hotărârea preastrălucitului domn 

guvernator – sub punctul b –, prin care se învredniceşte a hotărî cu toată îndurarea, pentru 

subsemnatul, că, deşi autorii încercării temerare nu au putut fi descoperiţi, în ciuda acestui fapt, totuşi, 

comitele suprem era chemat să supravegheze cu ochi atent persoanele asupra cărora plana vreo 

bănuială şi, dacă acestea ar fi oferit indicii mai îndestulătoare, să aibă grijă să se procedeze împotriva 

lor conform cerinţelor legilor patriei şi ale preaînaltelor ordonanţe în vigoare. 

Să admitem că autorii ticăloşiei nu au putut fi descoperiţi doar datorită lipsei de rigoare din 

partea comisarilor înainte-pomeniţi, care au nesocotit porunca expresă a prealuminatului domn comite 

suprem; totuşi, este limpede că ticălosul atentat este opera pomenitului protopop, la care a consimţit 

prealuminatul domn episcop şi despre care a ştiut Vasile Raţ, directorul seminarului, cele trecute în 

revistă până acum legându-se cu cele ce urmează. Căci: 

1. Scara şi bârna care aparţineau protopopului îl îndreaptă şi îl aduc pe anchetator la făptaşul 

criminalei încercări, adică la de atâtea ori pomenitul protopop Simion Fülep. 

2. Ura aceluiaşi faţă de subsemnatul pretinde să ne oprim în acelaşi loc şi să-l considerăm pe 

acelaşi protopop părtaş la ticălosul atentat, cu atât mai mult cu cât: 

3. După mărturia depusă sub punctul e, în seara zilei de 4 ianuarie, în ajunul atentatului, 

protopopul Simion Fülep a cerut de la chelarul curţii episcopale, pentru acea noapte, o slugă 

(darabant), iar sluga aceea s-a dus la protopop ieşind pe poarta prefectului curţii; când a cerut sluga 

de la prefect, protopopul i-a cerut să treacă sub tăcere absenţa acesteia şi să nu-i reproşeze nimic, căci

48 


avea nevoie de ajutorul aceleia pentru împlinirea planului său criminal şi, ca atare, trebuia să îngroape 

în cea mai adâncă tăcere lipsa slugii, altminteri uşor s-ar fi putut întâmpla ca, deoarece lipsise în acea 

noapte fatală, să fie chemată în instanţă pentru a da socoteală de absenţa ei şi să fie supusă unei 

cercetări riguroase, lucru care putea fi cerut pe bună dreptate de comisarii care împlineau cu credinţă 

poruncile comitelui lor suprem, iar acest lucru s-a şi întâmplat cu adevărat. 

4. Simion Fülep, ruda episcopului, Samoilă Vaida, prefectul şi ruda aceluiaşi episcop, precum şi 

Vasile Raţ, directorul Seminarului şi totodată legat de episcop printr-o legătură nefericită, l-au trimis la 

Cluj, cu puţin înainte de încercarea criminală, pe Ştefan Manfi, notarul consistorial şi în acelaşi timp şi 

nepotul episcopului, ca să-i ceară sfatul episcopului, care pe atunci se afla în dietă. Ce fel de răspuns le-a 

dat celor ce-i cereau sfatul a ieşit la iveală la Blaj, după întoarcerea notarului, şi anume: 

a) Din scrisoarea prealuminatului domn episcop scrisă lui Vasile Raţ, directorul Seminarului, 

în care subsemnatul este declarat ca fiind unul dintre numeroşii Brutus pe care i-a născut epoca, cu 

toate că subsemnatul nu merita deloc această poreclă, de vreme ce el a oferit mereu cele mai bune 

sfaturi preastrălucitului domn episcop, în parte ca judecător în şedinţele venerabilului consistoriu, în 

parte ca profesor, laolaltă cu alţi profesori consacraţi mântuirii Bisericii, ori de câte ori o cereau 

mântuirea Bisericii şi folosul şcolarilor, pe care domnul episcop, care cu greu suporta să plătească 

salariile profesorilor, intenţiona să le distrugă; însă prealuminatul domn episcop i-a plătit prin ură 

acele sfaturi şi, luând sinceritatea filială drept duşmănie, nu a ezitat să-şi manifeste dorinţa de 

răzbunare atât prin scris cât şi prin fapte; acestei dorinţe de răzbunare i se datorează moartea lui Ioan 

Rus, profesorul de istorie universală, care s-a prăpădit în ziua de 10 aprilie cu grava bănuială de a fi 

fost otrăvit; de aici s-a născut scrisoarea de mai sus, în care subsemnatul este poreclit pe nedrept 

Brutus şi considerat preademn de moarte, aşa cum însuşi Vasile Raţ, directorul seminarului, un 

excelent tălmăcitor al sfaturilor şi cuvintelor episcopului, a citit în această scrisoare, în ziua de 3 

ianuarie a anului în curs, şi a tălmăcit în faţa lui Vasile Maior, student în anul al doilea la teologie, 

declarând că subsemnatul este nedemn de viaţă şi prost şi merită să fie distrus de îndată, ba chiar 

prezicând că va fi distrus în scurtă vreme, prin aceste cuvinte: „Vai de el, căci încă nu este târziu!”; 

ieşind de la director, numitul student la teologie, a adus la cunoştinţă, în sala festivă, această teribilă 

ameninţare, celorlalţi studenţi în teologie, după cum dau mărturie la punctul c) studenţii cu pricina; 

prin urmare, din această scrisoare nu iese la lumină doar gândul episcopului faţă de subsemnatul, ci şi 

planul legat de ce voia să i se întâmple acestuia, cu atât mai mult cu cât: 

b) Tot acolo, după întoarcerea notarului, aceştia au ucis câinele vecinului Nicolae Tipograf, ca 

nu cumva să-i împiedice cu lătratul său nocturn pe cei ce intenţionau să săvârşească ticăloşia sau să-i 

dea de gol, şi au smuls scânduri din gardurile vecinilor, ca să găsească pe acolo o intrare mai uşoară şi 

mai scurtă dinspre uliţa lui Simion Fülep spre casa subsemnatului; şi în sfârşit: 

c) Aşa cum prezisese directorul Vasile Raţ, cum că subsemnatul va fi distrus în scurtă vreme, 

ucigaşii tocmiţi s-au şi arătat de fapt fără întârziere cam pe la ceasul al doisprezecelea din noaptea de 

4 ianuarie dotaţi de către protopopul Simion Fülep (aşa cum se arată la punctul 3), care le era 

complice, cu toate uneltele necesare, pentru a-l distruge pe subsemnatul; faptul că episcopul 

consimţise la pieirea acestuia a ieşit la iveală chiar după încercarea criminală, căci: 

d) Se putea cere pe bună dreptate, ca episcopul să ia el însuşi asupra sa, fără să i-o ceară 

nimeni, sarcina apărării subsemnatului şi descoperirii ticăloşilor, căci cine altcineva are o mai mare 

obligaţie de a-i apăra pe preoţi decât episcopul? Însă prealuminatul domn episcop n-a făcut nici un 

pas spre descoperirea acelor ticăloşi, ba mai mult, când, în cursul lunii ianuarie, subsemnatul s-a dus 

la Cluj, la episcop, prealuminatul domn n-a îndrăznit să sufle vreo vorbă despre această întâmplare, 

ci, de îndată ce i s-a pus întrebarea dacă nu cumva s-au găsit anumite urme, a trecut brusc la alte 

chestiuni cu o voce tremurătoare; iar după ce s-a întors la scaunul său episcopal, nu a îndrăznit 

vreodată să discute despre această întâmplare cu canonicii, de teama opiniei publice, pe care a şi 

încercat să o atragă de partea lui în diferite feluri, de vreme ce răspândise deja zvonul că acei tâlhari 

căutaseră slănina canonicului Boer, iar mai apoi că de fapt căutau casa cu bani a capitlului şi a 

clerului; ba chiar că acei tâlhari erau deja prinşi în Bolkáts 70 , determinându-l în curând pe canonicul 

70 Bălcaciu.


Ştefan Boer să pună să i se zăbrelească ferestrele şi uşile sale într-un fel nemaipomenit, astfel încât 

înşişi fierarii să înţeleagă limpede că acesta doar se prefăcea că îi este teamă; însă toate acestea şi alte 

încercări asemănătoare nu au putut să-i atragă de partea episcopului pe cei care deprinseseră corect 

judecata. 

Şi deşi prealuminatului domn episcop şi ciracilor săi li se punea în sarcină bănuiala acestei 

tentative criminale de către toţi cei cărora le ajunsese la urechi aceasta, totuşi el nu a reuşit să 

corecteze această opinie răspândită prin târg în legătură cu el şi cu ai săi şi să-şi apere onoarea în faţa 

patriei, astfel că mai degrabă el s-a trădat şi mai mult şi şi-a dovedit vinovăţia prin noul atentat 

criminal din ziua de 21 septembrie a anului în curs, căci: 

5. De îndată ce i s-a adus la cunoştinţă domnului episcop că subsemnatul (care nu a îndrăznit 

să-şi petreacă vacanţa şcolară acasă, de teama agresiunii descoperite din ziua de 4 ianuarie) s-a întors 

acasă, le-a poruncit ucigaşilor tocmiţi de el ca să-l agreseze din nou pe subsemnatul; aceştia, dând 

ascultare acestei porunci, la 20 septembrie s-au ascuns sub ferestrele casei unde era găzduit acesta, 

însă, deoarece, de teama străjilor, nu îndrăzniseră să dea buzna în casă, în ziua de 21 septembrie s-au 

ascuns din nou sub ferestrele casei, în care subsemnatul lua masa împreună cu profesorul Dumitru 

Boer, aşa cum reiese din mărturiile de la punctele A şi E; de unde, patru ucigaşi s-au năpustit asupra 

subsemnatului după ce acesta a ieşit de la cină şi era însoţit de sus-zisul profesor, care avea o 

lumânare în mână, până la poartă, dar care, după aceea se îndrepta singur spre propria locuinţă şi se 

afla deja cam la 14 paşi de aceasta; deoarece subsemnatul îl văzuse pe primul dintre aceştia, pe nume 

Pavel, năpustindu-se asupra lui în graba mare cu o măciucă, strigând de îndată a cerut ajutorul 

oamenilor; însă tâlharul cuprins cu totul de dorinţa crimei îi poruncea cu voce stinsă subsemnatului să 

tacă spunând: „Să taci, să taci, să nu strigi!” şi se străduia să-i crape capul cu măciuca; după ce a 

evitat cu greu loviturile acestuia, pe când striga fără încetare după ajutor, subsemnatul a ajuns la 

poarta gazdei sale; aici, tâlharul şi-a îndreptat din nou cu toată furia asupra capului subsemnatului 

ghioaga, pe care, după ce mai întâi a apucat-o cu mâinile, chiar acesta mai apoi a îndepărtat-o de la 

capul lui straja Matei care şi-a pus securea la mijloc; pe acelaşi tâlhar l-a prins de la spate vecinul 

Nicolae Tipograf, pe când îşi îndrepta pentru a treia oară ghioaga spre capul subsemnatului; acest 

vecin ieşise împreună cu slugile sale la strigătul celui ce cerea ajutor şi astfel, deoarece se adunaseră 

mai mulţi din cauza strigătelor, ucigaşii, văzând că sunt împiedicaţi de oameni să-şi pună în aplicare 

planul criminal, au început să spună că de fapt ei sunt străji tocmite de curtea episcopală şi că li s-a 

poruncit să ducă în temniţa prealuminatului domn episcop pe un captiv, doar din simplul motiv că nu 

avea felinar; în cele din urmă, înspăimântaţi de mulţimea ce se adunase, ucigaşii s-au refugiat la 

curtea episcopului şi l-au întrebat pe episcop, ce porunceşte să se facă în continuare; iar prealuminatul 

domn episcop le-a poruncit celor ce-l întrebau să se potolească, de vreme ce n-au fost în stare să 

execute porunca; în schimb, a doua zi, dând de înţeles că curtea episcopală ar fi protectoarea liniştii 

obşteşti şi luând drept pretext o poruncă oarecare a vestitului comitat, a poruncit să fie tras clopotul 

bisericii parohiale la ora a noua a serii, lucru pe care l-au încetat după patru zile. Toate acestea sunt 

arătate în mărturiile de la punctul I şi de asemenea de mărturiile de la punctele B, C, D, G. Din aceste 

lucruri iese la lumină: 

6. Acel subterfugiu al prealuminatului domn episcop şi al prefectului său Samuilă Vaida, cum 

că ucigaşii tocmiţi ar fi fost străji tocmite pentru întărirea liniştii, publice este cu totul lipsit de temei; 

căci n-au vegheat decât în zilele de 20 şi 21 septembrie, când s-au ascuns sub ferestrele casei 

subsemnatului şi nici nu l-au întrebat pe acesta: „Cine eşti?”, ci s-au repezit pe tăcute asupra lui cu 

ghioagele; nici nu era nevoie de străjitul lor, de vreme ce existau străjeri tocmiţi încă din luna 

februarie; nici nu se producea larmă nocturnă, care să trebuiască să fie potolită şi stinsă prin astfel de 

străjuire, doar dacă nu sunt de luat în considerare printre tulburătorii liniştii nocturne curtenii de la 

episcopie, care în toate nopţile se însoţesc cu dănţuitori suspecţi, încingând dansuri în diferite case ale 

târgoveţilor, spre scandalul poporului şi al tinerimii şcolare; iar dacă prealuminatul domn episcop ar 

dori într-adevăr să pună târgul la adăpost de hoţi, atunci, mai întâi de toate, ar trebui să-l arunce în 

temniţă pe prefectul curţii şi pe ruda sa Samuilă Vaida, ca hoţ de frunte în întreg comitatul, ba chiar şi 

nelegiuit, deoarece a furat de la defunctul canonic Ioan Nemeş un contract financiar între capitlu, 

rudele sărace şi biserica din Năsăud, contract care servise celui din urmă pentru a împărţi banii; în

50 


fine, se observă că nici nu a fost făcută publică în acest târg porunca vestitului comitat, în virtutea 

căreia era interzis, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să te întorci de la cină fără felinar: de aceea, 

şi trasul clopotului a fost poruncit de către curtea episcopală care pretexta o poruncă a comitatului, 

doar pentru derutare şi pentru a acoperi pur şi simplu crima sa şi de aceea după patru zile a fost 

întrerupt din nou. De aici iese la iveală: 

7. Aceştia nu au fost străjeri, ci ucigaşi trimişi de prealuminatul domn episcop pentru a-l ucide 

pe subsemnatul, lucru care iese mai limpede la lumină în continuare: 

a) Din mărturia slugii Daniel, rudă cu episcopul, care dă mărturie la punctul H, cum că şi el a 

fost trimis cu ceilalţi, însă, pentru că arătase că îi era imposibil să-i însoţească pe ceilalţi datorită 

vederii sale slabe, prealuminatul domn episcop zâmbind l-a scutit zicând: „Să nu-l trimiteţi pe acesta, 

pentru că nu vede”; de aici se arată că prealuminatul domn episcop a luat parte la complot. 

b) Din mărturiile străjilor cuprinse la punctul I, pe care ucigaşii au încercat să le corupă şi să le 

atragă de partea lor promiţându-le din partea prefectului câte un taler, iar din partea episcopului câte 

14 sau 15 florini, şi pe deasupra: 

c) Din mărturia lui Pavel slujbaş al curţii episcopale, care a dat mărturia cuprinsă la punctul I 

(deasupra, de susu, von ober) făcută înaintea arendaşului Ioan Şofan, a lui Martin Zudor, judele 

sătesc, şi a lui Sonea Mărcuţiu, reiese că ei au fost trimişi la culcare de către episcop după ce s-au 

întors la curtea episcopală fără să împlinească treaba lor, ca unii care nu fuseseră în stare să 

îndeplinească poruncile. 

d) Dacă fapta ticăloasă nu ar fi fost încercată cu consimţământul prealuminatului domn 

episcop, se putea cere şi pretinde ca prealuminatul domn episcop să-i pună, fără să-i ceară nimeni, la 

dispoziţia jurisdicţiei civile pe ucigaşi şi pe prefectul Samuilă Vaida pentru a fi pedepsiţi pe bună 

dreptate, căci faptul de a apăra un preot şi un profesor nu i-l cerea doar îndatorirea episcopală, ci mai 

ales cinstea şi respectul episcopal pătat de participarea la o crimă înspăimântătoare; dar prealuminatul 

domn episcop nu îl păstrează până în ziua de azi la curtea episcopală, îl apără şi îl protejează doar pe 

notarul Samuilă Vaida, hoţ şi nelegiuit, ci şi pe ceilalţi ucigaşi ţărani, care, bizuindu-se pe protecţia 

puternică a curţii episcopale, terorizează întregul târg şi nu există ticăloşie îndeajuns de 

înspăimântătoare pe care să nu o săvârşească din porunca episcopului şi a prefectului acestuia, aşa 

cum mărturiseşte la punctul I însuşi Pavel, slujbaşul curţii episcopale. Din acestea rezultă cu 

limpezime că ucigaşii au fost trimişi de episcop şi prefect pentru a-l ucide pe subsemnatul, pe care l-ar 

fi ucis cu adevărat dacă n-ar fi fost smuls din ghearele morţii de mulţimea care se adunase şi de străji, 

după mătruriile 1 şi 2 de la punctul I şi de asemenea de la punctul C. 

8. Într-adevăr, dacă nici a doua oară nu i-a reuşit prealuminatului domn episcop să-l facă să 

dispară pe subsemnatul, atunci l-a acuzat pe acelaşi subsemnat, în faţa venerabilului capitlu, prin 

intermediul prefectului său şi a rudei sale Samuilă Vaida, unealta de frunte, după Simion Fülep, a 

tuturor planurilor sale strâmbe, şi a pretins să fie pedepsit, pentru că ceruse, pe când era agresat de 

ucigaşi, ajutor în gura mare de la oameni, adăugându-se pretextul că prin acest strigăt au fost deranjaţi 

cei care se scufundaseră în primul somn (căci deja la un asemenea grad de nenorocire ajunseseră 

profesorii în timpul păstoririi prealuminatului domn episcop Ioan Lemeny, ca nici măcar să nu poată 

striga după ajutor când sunt atacaţi de ucigaşi, de vreme ce ucigaşii sunt ai episcopului); aceştia, deşi 

ei înşişi tulburau liniştea obştească, dădeau cu plăcere vina pe subsemnatul, care se întorcea în tăcere 

de la cină spre locuinţa sa şi nu ar fi strigat dacă nu ar fi fost atacat de tâlhari, dar nici măcar atunci 

nu i-a tulburat cu strigătul său pe cei ce dormeau, căci aceştia nu dormeau încă, cu atât mai puţin 

prefectul împreună cu stăpânul lui prealuminatul domn episcop, care aşteptau cu lăcomie 

deznodământul întâmplării cu lumânarea aprinsă, şi nu ar fi stins-o decât în momentul auzirii 

strigătului, cum se mărturiseşte la punctele D şi I: acest lucru reprezintă o dovadă nouă a planului 

ticălos. După ce subsemnatul a depus un protest, venerabilul capitlu, pentru că nu ţinea de sfera sa de 

activitate, a transmis această acuzaţie preademnului de închinăciune domn prefect capitular în 

calitatea lui de director adjunct al liceului, cărui subsemnatul îi este nemijlocit subordonat ca 

profesor; acesta, la cererea prefectului, dispunând o binevoitoare anchetă cuprinsă la punctul I, l-a 

absolvit pe subsemnatul de pretenţiile prealuminatului domn episcop şi ale prefectului său, expuse la


punctul K, dar prea puţin a putut să-l scape de noile primejduiri ale vieţii sale pregătite de curtea 

episcopală, cu cât nici măcar el nu era în siguranţă. 

Prin urmare, pentru că subsemnatul, deşi se află azvârlit în cea mai mare primejdie a vieţii, nici 

nu poate să aştepte vreun ajutor de la comitat, pe ai cărui slujbaşi trimişi de obicei pentru a cerceta 

asemenea încercări ticăloase episcopul poate să-i anihileze cu uşurinţă, nici de la capitlu sau de la 

consistoriul local, din care partea cea mai mare îl păzeşte pe episcopul care săvârşeşte şi îngăduie 

ticăloşiile, pentru că în parte sunt legaţi de acesta prin întrudire, în parte prin banii publici extorcaţi şi 

prin alt fel de legătură complexă, iar partea mai mică se teme de el pentru că îndrăzneşte astfel de 

lucruri; iar prealuminatul domn episcop nici nu se supune unor asemenea jurisdicţii, căci el, când i s-a 

dat ocazia, a suprimat sinodul general, care era judecătorul şi apărătorul comun al tuturor feţelor 

bisericeşti, episcopul nefăcând excepţie (conform constituţiei Bisericii Greco-Catolice, respectată 

chiar şi sub principii reformaţi), subsemnatul îndrăzneşte să facă apel la Maiestatea Voastră 

sacratisimă, în calitatea sa de Rege Apostolic şi Protector Suprem al Bisericilor, implorând-O cu 

rugăminţi preaumile să se învrednicescească să dăruiască cu toată îngăduinţa siguranţa implorată prin 

preaplecate rugăminţi de către profesori în ziua de 25 august a anului în curs, de vreme ce nu putem 

obţine siguranţa noastră din altă parte, iar sub păstorirea prealuminatului domn episcop al nostru, 

după atâtea nenorociri şi încercări ticăloase, nu mai suntem în siguranţă, căci lăcaşurile episcopale, 

locuite cândva de cei mai cucernici episcopi, astăzi oferă sălaş destrăbălaţilor şi adulterilor; curtea 

episcopală dăruită de preacucernicii strămoşi ai Maiestăţii Voastre Sacratisime neamului nostru cu 

scopul de a fi locuinţa credinţei şi a virtuţii, astăzi a fost transformată în azil de ucigaşi; nu putem 

nicicând să ne rugăm îndeajuns de Maiestatea Voastră Sacratisimă să scape Biserica Sa şi pe 

credincioşii ei de aceştia. Căci s-ar acţiona şi s-ar striga pentru mântuirea noastră, doar dacă ar veni 

cât mai iute în întâmpinarea celor primejduiţi ajutorul din partea Maiestăţii Voastre Sacratisime. 

Cerând acest lucru prin preaplecate rugăminţi şi făgăduind credinţă veşnică, rămân până la 

moarte preaumil şi în veci supus credincios al Maiestăţii Voastre Sacratisime Simion Bărnuţiu, cu 

propria mână, profesor de filosofie, notar al venerabilului cler Greco-Catolic. 

Opt rugăminţi preaplecate către Maiestatea Sa Cezarocrăiască şi Apostolică 

Ferdinad I ale lui Simion Bărnuţiu care cere ajutor împotriva uneltirilor criminale ale lui Ioan Lemeny 

episcopul Făgăraşului. 

X 

Blaj, 3 martie – 23 mai 1845. Extras din Protocolul Comisional referitor la cele două „atentate” 

împotriva lui Simion Bărnuţiu, semnat de episcopul greco-catolic de Oradea Vasile Erdeli 

Protocollum Commissionale 

1° Relate ad denunciationem per philosophiae professorem Simeonem Barnutiu de internecinis 

moliminibus praesulis sui Ioannis Leményi contra eius vitam suae maiestati sacratissimae de dato 1 

Decembris 1843 factam. 

Exceptis testium fassionibus ex omnibus hoc denunciationis punctum concernentibus actis, 

attestatis et fassionibus ipsaque denunciantis professoris allegatione et expositione recursuali 

sequentia eveniunt et quidem: 

Simeon Barnutiu denuncians crimen suo episcopo de decreta et tentata per suo homines ipsius 

nece appictum sequentibus adstruit: /25/ 

Paulo antequam tentamen 1 um videlicet nocte in 5 Ianuarii 1843 vergente internecinum 

attentatum, dum nempe latrones per fenestram eius cubiculum violenter ingredi tentarunt, contigit 

homines episcopales, quibus denuncians professor invisus erat, utpote qui abusus eorum verbis et 

nonnunquam etiam coram instantiis competentibus scripto carpebat, videlicet: Simeon Fülep 

archidiaconus et parochus Blasiensis episcopo affinitate iunctus, Samuel Vajda praefectus bonorum 

episcopalis et episcopo affinis et Basilius Rátz canonicus infausta connexione episcopo iunctus, 

notarium consistorialem et simul nepotem episcopi Stephanum Manfi Claudiopolim consilii ab

52 


episcopo tunc in comitiis commorante petendi gratia expediverunt atque episcopum illud consilium 

dedisse, ut denunciantem occidant apparere e literis episcopi ad canonicum et tunc seminarii rectorem 

Basilium Rátz reditis, quas literas episcopi canonicus Rátz ostendit clerico Basilio Maior et coram 

illo ita interpraetatus est: Simeonem Barnutiu professorem unum esse e Brutis, quos genuit aetas, 

quem in momento delere non noceret; eo addito: „Vae illi, non enim est tarde” – iuxta testimonium 

clericorum sub c) quibus audiens interpretationem clericus Basilius Maior in recenti a rectore 

egressus narravit; ad internecinum itaque propositum exequendum mox praeparationes factae sunt et 

quidem canem vicini Nicolai Tipograf, ne latratu nocturno operi nefario intentos impediret aut 

proderet, occiderunt asseresque e sepibus /26/ vicinorum ademerunt, ut eo facilius breviusque e platea 

Simeonis Fülep ad quarterium occidendi penetrare possint, quibus taliter praemissis nocte 4 ianuarii 

in diem 5 am Ianuarii vergente latrones per fenestram quarterii denunciantis versus aulam respicientem 

violenter trabe curvatis cratibus ferreis fenestrae applicitis irrumpere tentarunt auctoremque huius 

attentati esse debere Simeonem Fülep archidiaconum et affinem episcopi ipsum corpus delicti 

videlicet scala et trabs, quae instrumenta idem archidiaconus propria esse recognoscit, probant idque 

tanto magis, quia iuxta testimonium sub e) idem archidiaconus Simeon Fülep 4 Ianuarii vespere 

attentati expetiit a clavigero episcopali pro nocte illa unum servum e curia episcopali, ita tamen ut 

claviger nemini revelaret, expetitus autem servus reipsa per portam praefecti curialis egressus adivit 

archidiaconum internecinum tentamen perfecturus, - cuius internecini attentati imputationem episcopo 

ut auctori mandatario faciendam esse ex eo patet: quia secus de casu edoctus sacerdotem suum 

defensurus etiam a nemine requisitus passus facere debuisset ad latrones detegendos, quod non fecit, 

imo cum mox post attentatum denuncians episcopum Claudiopoli accessisset, nihil de hoc casu loqui 

ausus est, sed vix proposita quaestione, an non vestigia quaepiam inventa sint, subito /27/ ad alias 

materias tremula voce transivit; redux autem ad cathedram nunquam super hoc casu canonicis 

tractavit sed tentavit vario modo suum crimen tegere, videlicet in vulgus spargendo latrones illos 

lardum canonici Boër, dein vero cassam capituli et cleri quaesivisse, postmodum vero latrones illos in 

Bolkats interceptos esse, mox vero Stephanum Boër canonicum eo adducendo, ut fenestras et ianuas 

suas inusitato modo muniri curaret, ita ut fabri ipsi riderent, utpote noscentes haec omnia ad fucum 

faciendum fieri; atque etiamsi his nonobstantibus perrecte sentientes attentatum episcopo imputaretur, 

nihilominus tamen non modo infamiam de se suisque sparsam tollere adnisus non est, quin potius 

novo attentato se auctorem internecini facinoris esse probavit, quod facinus internecinum contigit 21 

Septembris 1843 namque iuxta instrumentum investigationale sub I) sicarii ab Episcopo mandatum 

acceperunt querulantem professorem iterum adgrediendi, qui etiam positivo huic iussui obsequentes 

20 Septembris memorati anni ad fenestras hospitii eius insidiati sunt, quas insidias repetierunt 21 

Septembris ad fenestra domus, in qua adgrediendus cum professore Demetrio Boër victum servabat, 

donec tandem egressum et domum revertentem vixque iam 14 passibus a proprio quarterio distantem 

comprehendere vellent et fuste concutere, ni accurrentes ipsum liberassent, quodve ipsum siccarii ad 

necem quaesiverint e iussu episcopi patet ex argumentis, quia iuxta fassionem testis 1 et 2 sub I 14 et 

15 florenos /28/ ab episcopo et unum thalerum a praefecto promittebant siccarii dummodo 

cointelligenter se cum iis vigiles haberent; et testis 2us dixit 1 se scire, quod siccarii querant 

denunciantem in popina autem unus ex siccariis hajdo aulicus Paulus coram tribus testibus dixit: 

„quodsi intercepissent ipsum iam modo Balasfalva non esset et tunc non fuisset vester.” Ubi autem re 

infecta siccarii redierunt ad aulam episcopalem et interrogassent, quid faciendum haberent, episcopus, 

qui in constituendis siccariis partem habuit, quive dicebat ne Danielem ephebum episcopalem, qui 

etiam pro siccario constitutus erat mitterent, quia non videt, indignabundus reposuit: „ite iam et 

dormite, si inepti fuistis mandati executores” – Combinata autem hac expositione atque allegatione 

nominati reverendi Simeonis Barnutiu tam cum provocatis testium per ipsum commissarium hunc 

regium personaliter auditorum fassionibus aliisque documentis investigationalibus actis et testimoniis 

commissario exhibitis. 

Decisum. Fundamento suspicionis de internecinis molimibus illustrissimi domini Ioannis 

Leményi episcopi Fogarasiensis contra vitam reverendi Simeonis Barnutiu iuxta huius allegationem 

in eo provocato, quod idem Praesul consilium ipsum occidendi medio notarii consistorialis Stephani 

Manfi per episcopales homines sine ulla proba coniective /29/ expetitum in literis suis paulo ante


primum attentatum 5 Ianuarii 1853 Claudiopoli ad reverendissimum dominum Basilium Rátz 

canonicum tunc seminarii domestici rectorem datis manifestasset, quemadmodum eas literas 

canonicus et rector Basilius Rátz coram clerico Basilio Maior interpretatus est per tenores ipsarum 

originalium literarum episcopalium de dato 25 Decembris 1842 datarum commissario huic 

exhibitarum et actis hoc meritum concernentibus sub A) et I) provocative acclusarum plene subruto 

namque considerato imprimis motivo exaratarum earundem praesulearum literarum ex tenoribus 

articuli de dato 20 Septembris 1842 in „Vasárnapi Újság” vulgati, - quo articulo auctorem se 

ingratissimum ecclesiae catholicae et dioecesis suae filium, salvificae religionis catholicae veritate et 

doctrina spiritualiter ad salutem nutritum suae matris ecclesiae proditorem, serpentem in sinu fotum et 

hostem manifestum, insuper sui praesulis et dioecesis infamatorem, piorum institutionum 

catholicorum traductorem exhibet, tamen episcopus in adductis suis literis nullum vindicandi studium 

sed solummodo intimi doloris sensum exprimit et vere scribere poterat: „Et tu fili mi, Brute” – etsi 

eiusdem articuli auctor ipse denuncians Simeon Barnutiu fuit, non solum hoc ingrati ecclesiae et 

dioecesis filii adeoque „Bruti” nomine dignus fuit, sed sufficienter explicari non potest praesulis /30/ 

indulgentia, quod sive illum sive alium, qui auctor eiusdem articuli fuit, a quocunque beneficio et 

officio ecclesiastico aut dioecesano mox non amoverit atque ad animi mentisve renovationem non 

relegaverit; – ut adeo literae hae praesuleae adeo parum consilium occidendi denunciantem produnt, 

ut potius summa benignitas ex illis elucet sintque illae literae omni respectu consideratae viro 

apostolico dignae; – id autem credere licet: quod reverendissimus dominus Basilius Rátz canonicus, 

quemadmodum quilibet catholicus vir ob eundem articulum commoveri potuerit et contra auctorem 

eiusdem articuli excanduerit, quin tamen exinde propositum eum enecandi deducere liceat et si etiam 

dixerit canonicus Rátz auctorem articuli dignum fore, ut in momento deleatur, item: „Vae illi, non 

enim est tarde” – quod tamen uno solum teste Basilio Maior, qui ipse etiam iuxta clericorum Petri 

Papp et Ioannis Tohati confessionem rectori canonico Rátz infensus erat adeoque debite non probatur 

exinde tamen propositum occisionis nimis violenter infertur idque tanto inconsequentius, – quod 

attentatum non Basilio Rátz sed Simeoni Fülep archidiacono, qui eius necem nullatenus 

praenunciavit, adscribatur; quod vero alias huius coniecturae de intenta allegantis nece adductas 

probas concernit, videlicet: quod archidiaconus Fülep petierit pro nocte attentati unum famulum ex 

aula a clavigero episcopali, quod tam Simeon Fülep quam claviger aulicus in declarationibus suis sub 

C) et D) negant, testimonium vero ad recursum denunciantis Barnutiu sub e) citatum contraria 

fassione /31/ Basilii Papp clerici eliditur, suspicionem vero in episcopales homines de occiso per eos 

cane Nicolai Tipograph, ne videlicet canis latratu suo in exequendo nefario suo proposito eos 

impediret aut proderet sicut etiam de excussis e sepibus vicinorum asseribus per eosdem episcopales 

homines, prouti ipse allegans Simeon Barnutiu nullo teste probat, ita fassione Nicolai Tipograph sub 

E) actis adcopulata refutatur, quae interim omnia secus quoque nullatenus probarent, nec quidquam 

conferirent ad probandum episcopum mandasse suis hominibus, ut allegantem Barnutiu occidant; ad 

quod probandum nec illud argumento deservit, quod episcopus ipsum defendere et irrumpere volentes 

latrones detegere debuisset, cum hoc non ad spirituale episcopi officium et sollicitudinem aliis 

intentam spectet, indignum est omnino episcopum securitatis externe custodem facere cum hoc 

officium ad saecularem iurisdictionem et officiolatum dominalem spectet, per quem in specie autem 

per praefectum episcopalem operam adhibitam esse ad fures in quarterium allegantis irrumpere 

volentes detegendos eoque fine iudicem quoque nobilium per praefectum evocatum fuisse 

confessione capitularium sub F) ad 2 um perhibetur; e qua confessione capitularium virorum una 

apparet: mediante concluso capitulari die 13 Maii 1844 alleganti Simeoni Barnutiu perscripto ipsum 

venerabile capitulum Blasiense /32/ de huius coniecturae nec a quoquam ingenuo viro creditae nisi 

fors ab iis, quos ipse Simeon Barnutiu impiissime persuadere conabatur, vanitate convictum 

allegantem praemonuisse sub incursione sequelarum exinde enasciturum, ne in ullum ecclesiasticum 

virum infundatam omnino suspicionem de intenta eius nece vovere praesummeret, tanto a fortiori, 

quod iurisdictio saecularis e positivo excellentissimi domini Iosephi e comitibus Teleky mandato 

inquirens, perhibente eius sub G) relatione, post diligentissimam licet indaginem nihil aliud detegere 

potuerit, quam scalam et trabem per Simeonem Fülep archidiaconum sponte pro suis recognita esse, 

quae per eosdem fures ex allodio facile auferri potuit exindeque contra notissimae probitatis virum

54 


nulla rationabilis suspicio sine aliis iisque evidentibus probis et testibus concipi potest; omnem autem 

in casum philosophiae professore indigna est et irrationabilis argumentatio: quia scala et trabs fuerunt 

affinis episcopi Simeonis Fülep, ergo episcopus me occidere voluit–. 

Quoad tentamen vero interceptionis actoris Simeonis Barnutiu die 21 Septembris 1843 per 

custodes a praefecto dominali episcopali constitutos, si momenta declarationis dominalis praefecti 

Samuelis Vajda considerentur, quod videlicet idem per reverendissimum dominum Basilium Rátz 

canonicum perhibente eius testimonio sub C) ad H) provocato 18a vel 19a Septembris praeallati anni 

requisitus fuerit, ut postquam eliminati e seminario sententia episcopali clerici pro initio anni 

scholastici /33/ ad oppidum comparuerunt et turmatim ambulant famaque ferente Claudiopoli quidam 

minati sint, quodsi non triumphaverint, in primo episcopum deinde rectorem trucidaturos, qua localis 

politiae director vigilibus nocturnis per capitulum et oppidum constitutis e parte etiam dominii vigiles 

adiungeret ad securitatem custodiendam accedente etiam eo, quod secundum fassionem Ioannis 

Precup nocturni custodis sub II) Iosephus Papp professor pistoletam per plateas explodebat et certa 

occasione eundem custodem interrogando: „Quis es?”, obtento responso: „Ego sum” – professor 

Iosephus Papp addiderit: „Fortuna est, quod non sit vigil ex aula, quia statim traiecissem illum” – 

insuper clamores etiam noctu per studiosos aliosque excitabantur, ita ut omnes formidine replerentur; 

huic requisitioni obsequendo pro 20 Septembris tres vigiles constituerit, ut una cum caeteris vigilibus 

quemcunque sine lampade incedentem iuxta editos et publicatos multo ante hunc casum ordines, quos 

ipse etiam Simeon Barnutiu post tentatam in eius quarterium nocturnorum furum irruptionem fieri 

petiit, quive omnibus omnino noti et publicati fuerunt . – Vigiles autem eosdem per 

praefectum qua politiae directorem absque omni scitu et influxu praesulis constitutos sive 

instructionem sive intentionem actorem Simeonem Barnutiu trucidandi habuisse, ne allegatis quidem 

et altissimo /34/ loco substratis recursuique Barnutiano adnexis testium fassionibus probatur, in ipso 

enim actu, dum iidem haidones dominales eum comprehendere volebant, non modo iuxta fassionem 

Nicolai Tipograph sub E) item Annae Szabo, Stephani Sormosan et Alexandri Gramma sub C) se 

mandatum habere, etiamsi canonicus esset, quemcunque si non habet lampadem intercipiendi et in 

arestum dominale inferendi declararunt, quod ipse denuncians in recursu suo ad 5 um recognoscit sed 

nec instrumentum ad occidendum qualificatum erat, etenim tantum baculum habuit hajdo dominalis, 

insuper bini erant imo terni ad necem inferendam autem suffecisset unus, etsi eam intentionem 

habuissent excitato per actorem clamore certe profugissent, sed non profugerunt, verum ultro pluribus 

licet accurrentibus iuxta testimonium Nicolai Tipograph et actorem defendentibus, tamen mandatum 

executuri eundem comprehendere voluerunt et nonnisi reverendissimo domino Stephano Boër per 

fenestram dicente: „Intercipiatis eos!”, studiosis aliisque vigiles persequentibus in aulam episcopalem 

evaserunt, episcopum autem sive cum iis locutum esse sive eos ad quietem tamquam ineptos mandati 

executores inviasse testes unanimiter diffitentur, sicut etiam quod dixerit episcopus: „Non mittatis 

Danielem, quia non videt”, ut sub P), Ioannes Csáklány autem dicit sub H) eum ebrium fuisse et e 

popina extrusum et quod Paulus hajdo dominalis adpromiserit ab episcopo 15 florenos, a praefecto 

autem unum thalerum, quod hajdo Paulus ita modificat sub K): „si quemcunque interceperimus, /35/ 

accipiemus proemium vel unum vigessimarium”, collata eius fassione cum Ioannis Precup sub II), 

item quod dixerit Paulus hajdo aulicus: „In popina si intercepissemus, modo non esset Blasii et fuisset 

noster, modo autem est vester” sub Q) quae omnia secus quoque consilium occisionis non probarent, 

non modo autem mandatum vel consilium occidendi actorem sed nec speciale ad illum 

intercipiendum sive mandatum sive consilium ex testium fassionibus eruitur, omnes enim testes in 

causa hac auditi id solum fatentur generale mandatum vigiles et habuisse et habere, quemcunque 

etiam canonicum, imo etiam episcopum sine lampade incedentem post 9 am horam intercipiendi, 

Mathaeum autem Moldován dixisse Ioanni Precup, iuxta testimonium sub B) collato cum Q) se scire, 

quod querant actorem Simeonem Barnutiu, collata huius cum Ioannis Precup fassione sub I), qui 

dicunt: haidones aulicos dixisse: „Quaerimus unum porcellum aut ebriosum aulicum” ad suspicionem 

intentae necis probandam non conferunt; sed, si reipsa dixisset hajdo aulicus se quaerere professorem 

Barnutiu, exinde tamen non sequeretur collatis huius meriti adiunctis, eum quesivisse, ut interficerent, 

sed ut sine lampade incedentem comprehenderent, hoc enim ipsis officium erat; quod autem hajdones 

dominales voluerint comprehendere actorem et eo fine ipsum persecuti sunt, ipse actor causa fuit


namque iuxta utriusque vigilis sub K) /36/ ad 11 et N) ad 8 et Ioannis Precup sub I) interrogarunt 

vigiles actorem: „Quis es?” - binis vicibus, ille autem nihil reposuit, sed fugam arripuit, hinc se 

suspectum reddidit, deinde vero cum parapluie semet vigilibus opposuit, hinc combinata fassione sub 

N) sub 8 et K) ad 11 e parte vigilum, quorum unus, Paulus, aliquantum ebrius fuisse dicitur, elevatio 

baculi ad sui defensam facile explicari potest; quod autem insidias vigiles praevie ad fenestras 

struxerint, per indeterminata testimonia et fassiones sub A) item sub I) non probatur; ex omnibus 

igitur circumstantiis nihil evenire quam quod custodes nocturni actorem Simeonem Barnutiu iuxta 

acceptum mandatum nullam personarum distinctionem admittens, eo quod sine lampade post 9 am 

horam in platea inventus sit, suo officio satisfacturi comprehendere voluerint in illustrissimum 

dominum episcopum, ne quidem coniectura adeo horrendi facinoris cadente, ut adeo quod his non 

obstantibus Simeon Barnutiu non modo charitate erga suum praesulem, reverentia item et debita 

devotione sed ipso humano sensu exuto, malitioso omnino supra omnem conceptum animo praesulem 

suum, virum tam a suis quam ab aliis universae Transylvaniae cordatis, eum propius noscentibus viris 

a religiositate, pietate atque probitate notum, coram aliis tam atrocis criminis insimulare et 

depraedicare aliisque ingenerare praesumpserit atque Praesuli suo nunciaverit se nolle ab episcopo 

suo necem intendente mandatum recipere vulgataque hac sua nulli reali fundamento superstructa 

coniectura universam diversim /37/ ipsam scholasticam iuventutem scandalisaverit atque in multis 

priorem erga praesulem suum veneratissimum devotionem optimumque de eo sensum partim 

imminuerit, partim vero exstinerit auctorque exstiterit inauditi illius ausus et temeritatis ut sub 9a 

currentis mensis aliqui archidiaconorum praesulem suum velut homicidam a functionibus officii sui 

inhibuerint, eundem Simeonem Barnutiu crimen summum et atrocissimum, quo plurimorum 

conscientiam suffodit et insontem suum Episcopum moraliter peremerit supra ipsum homicidium 

atrocius crimen commisisse – gravissimaeque ob id imputationi et censurae ad mentem sacrorum 

canonum semet obnoxium reddidisse –. 

Protocol comisional 

1) În legătură cu denunţul făcut de profesorul de filosofie Simion Bărnuţiu privind 

maşinaţiunile criminale ale episcopului Ioan Leményi asupra vieţii sale, denunţ înaintat Maiestăţii 

Sale Sacratisime la data de 1 decembrie a anului 1843. 

După ce au fost adunate depoziţiile martorilor, din toate actele, mărturiile şi depoziţiile care 

privesc problema denunţului, precum şi din însăşi afirmaţia şi expunerea recursuală a profesorului 

denunţător, rezultă următoarele, şi anume: 

Denunţătorul Simion Bărnuţiu reconstituie prin următoarele crima pusă pe seama episcopului 

său care hotărâse şi încercase, chipurile, prin oamenii săi uciderea sa: 

Cu puţin înainte de a avea loc prima încercare, adică atentatul criminal din noaptea dinspre 5 

ianuarie a anului 1843, când tâlharii au încercat să pătrundă cu forţa pe fereastră în dormitorul lui, 

oamenii episcopului, care îl urau pe profesorul denunţător, pentru că critica abuzurile lor prin vorbele 

lui şi de multe ori chiar în scris în faţa instanţelor competente, în speţă: Simion Fülep, protopop şi 

paroh al Blajului, rudă cu episcopul, Samoilă Vaida, prefectul bunurilor episcopale şi rudă cu 

episcopul, precum şi Vasile Raţ, canonicul, legat de episcop printr-o relaţie nefericită, l-au trimis pe 

notarul consistorial şi în acelaşi timp nepotul episcopului, Ştefan Manfi, la Cluj, ca să ceară sfat de la 

episcopul aflat pe atunci în Dietă, iar faptul că episcopul i-a sfătuit să-l ucidă pe denunţător reiese din 

scrisoarea pe care episcopul a adresat-o canonicului şi pe atunci directorul seminarului Vasile Raţ; 

această scrisoare a fost arătată de Vasile Raţ clericului Vasile Maior, ea fiind tălmăcită astfel de către 

acesta în faţa clericului: profesorul Bărnuţiu este un Brutus dintre mulţii pe care i-a născut epoca şi n- 

ar strica ca el să fie de îndată distrus, la care a mai spus: „Vai de el, căci încă nu este târziu!” – 

conform mărturiei clericilor de la litera c), cărora clericul Vasile Maior le relatase interpretarea auzită 

de îndată ce ieşise de la director; prin urmare, în curând s-au făcut pregătiri pentru împlinirea crimei 

propuse, adică au ucis câinele vecinului Nicolae Tipograf, pentru ca acesta să nu îi împiedice sau să-i 

dea de gol cu lătratul lui pe cei care plănuiau fapta ticăloasă, şi au smuls scânduri din gardurile 

vecinilor, ca să poată pătrunde mai uşor şi mai repede în curtea celui ce urma să fie ucis dinspre uliţa

56 


lui Simion Fülep; după ce au fost săvârşite mai întâi aceste lucruri, tâlharii au încercat, în noaptea 

dinspre 4 spre 5 ianuarie, să pătrundă pe fereastra locuinţei denunţătorului care dădea spre curte 

îndoind cu violenţă, cu ajutorul unei bârne, gratiile puse la fereastră, iar faptul că iniţiatorul acestui 

atentat trebuie să fie Simion Fülep, protopopul şi ruda episcopului, îl dovedeşte însuşi corpul delict, 

adică scara şi bârna, instrumente care au fost recunoscute ca fiind ale acestuia, şi acest lucru cu atât 

mai mult, potrivit mărturiei de la litera e), acelaşi protopop Simion Fülep a cerut în seara dinaintea 

atentatului de la administratorul curţii episcopale, pentru acea noapte, un om de la curtea episcopală, 

în aşa fel, ca totuşi, administratorul să nu dezvăluie nimănui acest fapt, iar sluga cerută a ajuns la 

protopopul care avea de gând să săvârşească crima ieşind pe poarta prefectului curţii episcopale – 

faptul că imputarea acestui atentat trebuie făcută episcopului ca iniţiator mandatar al acestuia rezultă 

din următorul aspect: fiindcă odată informat despre această întâmplare, pentru a-l apăra pe preotul 

său, chiar fără să i-o ceară nimeni, ar fi trebuit să purceadă la descoperirea tâlharilor, lucru pe care nu 

l-a făcut, ba mai mult, când imediat după atentat denunţătorul s-a dus la Cluj, la episcop, acela n-a 

îndrăznit să vorbească ceva despre această întâmplare, ci, de îndată ce a fost întrebat dacă nu cumva 

au mai fost descoperite anumite urme, a trecut brusc, cu o voce tremurătoare, la alte subiecte; iar după 

ce s-a întors la scaunul său nu a discutat niciodată cu canonici despre întâmplare, ci a încercat pe 

felurite căi să-şi acopere crima, răspândind prin târg zvonul cum că acei tâlhari căutau slănina 

canonicului Boer, iar mai apoi casa de economii a capitlului şi a clerului, şi că mai târziu acei tâlhari 

au fost prinşi în Bolkats 71 ; iar la puţină vreme după aceea l-a adus pe canonicul Boer 

în situaţia de a pune să i se zăbrelească ferestrele şi uşile sale într-un mod neobişnuit, astfel încât 

râdeau chiar fierarii, deoarece ştiau că toate acestea trebuiau făcute doar de ochii lumii; şi chiar dacă, 

în ciuda acestor lucruri, simţeau corect cum stau lucrurile, atentatul fiind imputat episcopului, totuşi 

acesta nu numai că nu s-a străduit ca, de îndată ce s-a răspândit infamia despre el şi despre ai săi, să o 

îndepărteze, ci mai degrabă a dovedit că este iniţiatorul unei noi încercări criminale, ticăloşie care a 

avut loc pe data de 21 septembrie 1843, căci, în conformitate cu actul de cercetare aflat la litera I), 

ucigaşii au primit de la episcop porunca de a-l ataca din nou pe profesorul care depusese plângerea; 

aceştia dând curs chiar imediat acestei porunci, s-au ascuns, în data de 20 septembrie a anului 

menţionat, sub ferestrele locuinţei aceluia, întinzându-i o cursă; ei au repetat această cursă la 

21 septembrie, când s-au ascuns sub ferestrele casei în care cel ce urma să fie atacat lua masa 

împreună cu profesorul Dumitru Boer, până când, după ce profesorul a ieşit întorcându-se acasă şi se 

afla deja la 14 paşi de locuinţa lui, aceştia voiau să-l prindă şi l-ar fi lovit cu măciuca, dacă nu l-ar fi 

scăpat oamenii care se adunaseră în fugă acolo, or, faptul că ucigaşii îl căutau pe acesta pentru a-l 

ucide, din porunca episcopului, rezultă din următoarele argumente: fiindcă, în conformitate cu 

depoziţia martorilor 1 şi 2 de la litera I), ucigaşii promiteau 14 şi 15 florini din partea episcopului şi 

un taler din partea prefectului curţii episcopale în eventualitatea că străjile ar fi devenit complicii lor; 

iar martorul al doilea i-a spus primului că el ştie că ucigaşii îl căutau pe denunţător la cârciumă, iar 

unul dintre ucigaşi, în speţă slujbaşul curţii episcopale Pavel, a spus în faţa a trei martori: „Dacă l-am 

fi prins acum nu ar mai fi la Blaj şi atunci nu ar mai fi fost al vostru.” Iar când ucigaşii s-au întors la 

curtea episcopală fără să-şi fi făcut treaba şi au întrebat ce trebuiau să facă, episcopul, care avusese 

partea lui în tocmirea ucigaşilor şi care le spunea să nu-l trimită pe Daniel, flăcăul episcopal ce fusese 

şi el tocmit printre ucigaşi, fiindcă acesta nu vedea, a răspuns furios: „Duceţi-vă de acum la culcare, 

dacă nu aţi fost în stare să-mi împliniţi porunca” – confruntată fiind această expunere şi alegaţie a 

numitului reverend Simion Bărnuţiu atât cu depoziţiile martorilor audiaţi în persoană de acest comisar 

regesc, cât şi cu alte acte investigative şi mărturii expuse comisarului. 

Decizie. Temeiul bănuielii legate de maşinaţiunile criminale ale prealuminatului domn Ioan 

Leményi, episcopul de Făgăraş, împotriva vieţii reverendului Simion Bărnuţiu, care, conform 

afirmaţiei acestuia din urmă, reiese din faptul că acelaşi episcop ar fi făcut cunoscut sfatul uciderii 

acestuia, sfat cerut – îşi închipuie reclamantul fără nici o dovadă – de către oamenii episcopului prin 

intermediul notarului consistorial Ştefan Manfi, în scrisoarea adresată cu puţin timp înaintea primului 

atentat din data de 5 ianuarie a anului 1843, de la Cluj, preademnului de închinăciune domn Vasile Raţ, 



canonicul, pe atunci directorul Seminarului domestic, după cum canonicul şi directorul Vasile Raţ a 

interpretat această scrisoare în faţa clericului Vasile Maior conform conţinutului scrisorii originale 

episcopale din data de 25 decembrie a anului 1843 arătată comisarului acesta şi inclusă, la cerere, în 

actele care se referă la acest fapt de la literele A) şi I), trebuie dărâmat, dacă se ia în considerare, în 

primul rând, motivul redactării aceleiaşi scrisori episcopale, motiv ce izvorăşte din conţinutul 

articolului publicat în data de 20 septembrie 1842 în „Vasárnapi Újság”, articol prin care autorul său 

se arată a fi un foarte nerecunoscător fiu al Bisericii Catolice şi al diecezei sale, fiind, deşi a fost 

hrănit cu adevărul religiei catolice mântuitoare şi cu învăţătura acesteia întru mântuire, un trădător al 

maicii sale Biserica, un şarpe hrănit la sânul ei şi duşman pe faţă, pe deasupra defăimător al 

episcopului şi al diecezei sale, smintitor al cucernicelor învăţături catolice; totuşi, episcopul nu 

exprimă în scrisoarea sa nici un fel de dorinţă de răzbunare, ci doar un simţământ profund de durere şi 

putea să scrie întru adevăr: „Chiar şi tu fiul meu, Brutus!” – deşi autorul aceluiaşi articol a fost însuşi 

denunţătorul Simion Bărnuţiu, acesta nu numai că este demn de acest nume de fiu nerecunoscător al 

diecezei şi cu atât mai mult de Brutus, dar nici nu poate explica îndeajuns îngăduinţa episcopului, 

deoarece acesta, indiferent dacă autorul articolului a fost el sau un altul, nu l-a îndepărtat de îndată de 

la orice beneficiu şi slujbă bisericească sau diecezană şi nu l-a prigonit pentru îndreptarea cugetului 

sau a minţii, încât această scrisoare episcopală prezintă prea puţin hotărârea de a-l ucide pe 

denunţător, ci mai degrabă, din aceasta iese la lumină cea mai mare bunăvoinţă şi această scrisoare 

trebuie considerată cu cel mai mare respect demnă de un bărbat apostolic; şi trebuie crezut următorul 

lucru: că preademnul de închinăciune domn Vasile Raţ, canonicul, a putut fi impresionat, la fel ca şi 

oricare alt bărbat catolic, din pricina aceluiaşi articol şi s-a aprins împotriva autorului acestuia, totuşi 

nu este îngăduit să deducem de aici hotărârea sa de a-l ucide pe autor, chiar dacă a spus canonicul Raţ 

că autorul articolului ar fi demn să fie distrus de îndată, de asemenea: „Vai de el, căci încă nu este 

târziu!”, afirmaţie pe care, totuşi, a auzit-o un singur martor, Vasile Maior, care era el însuşi duşman 

al directorului canonic Raţ, conform mărturiei clericilor Petru Papp şi Ioan Tohati, şi, ca atare, pe 

bună dreptate nu este credibil, de unde se deduce, totuşi, că este prea forţată acuzaţia privind 

hotărârea uciderii şi cu atât mai inconsecventă, cu cât atentatul nu îi era atribuit lui Vasile Raţ, ci 

protopopului Simion Fülep, care nu prevestise în nici un fel moartea autorului; iar în ceea ce priveşte 

celelalte dovezi ale acestei conjecturi legate de intenţionata ucidere a exponentului, în speţă: că 

protopopul Simion Fülep a cerut, pentru noaptea atentatului, un slujitor al curţii episcopale de la 

administratorul episcopal, acest lucru îl neagă atât Simion Fülep cât şi administratorul curţii 

episcopale prin declaraţiile lor cuprinse la literele C) şi D), iar depoziţia făcută la recursul 

denunţătorului Bărnuţiu – cuprinsă la litera e) este demontată prin mărturia contrară a clericului 

Vasile Papp, în timp ce bănuiala aruncată asupra oamenilor episcopului în legătură cu uciderea 

câinelui lui Nicolae Tipograf, chipurile pentru ca nu cumva acesta să-i împiedice sau să-i dea de gol 

prin lătratul său pe cei care aveau de gând să pună în aplicare planul lor ticălos, cât şi în legătură cu 

scândurile smulse din gardurile vecinilor de către aceiaşi oameni ai episcopului, aşa cum dovedeşte 

exponentul Simion Bărnuţiu fără nici un martor, este respinsă în aşa fel prin însăşi mărturia lui 

Nicolae Tipograf inclusă în acte la litera E), încât aceste lucruri să nu fie, de altminteri, în nici un fel 

dovedite şi nici să nu poată oferi vreo dovadă că episcopul ar fi poruncit oamenilor săi să-l ucidă pe 

denunţătorul Bărnuţiu; iar pentru dovedirea acestui fapt nu se poate sluji nici de argumentul că 

episcopul ar fi trebuit să-l apere şi să-i descopere pe tâlharii care voiau să-l atace, de vreme ce acest 

lucru nu ţine de îndatorirea spirituală a episcopului, nici de grija faţă de alţii, drept pentru care este cu 

totul nedemn să faci din episcop un paznic din exterior al liniştii obşteşti, de vreme ce această 

îndatorire ţine de jurisdicţia seculară şi de oficiolatul dominal, prin care şi în speţă prin prefectul 

episcopal, se arată în mărturia membrilor capitlului cuprinsă la litera F), punctul 2, chiar s-a depus 

efortul de a-i descoperi pe hoţii care voiau să pătrundă cu forţa în locuinţa denunţătorului şi, în 

vederea acestui lucru, a fost chemat de către prefect şi judele nobililor; din această mărturie a 

bărbaţilor din capitlu rezultă în mod unic, prin intermediul concluziei capitulare din data de 13 mai a 

anului 1844 transmisă în scris denunţătorului Simion Bărnuţiu, că însuşi venerabilul capitlu din Blaj 

era convins de deşertăciunea acestei conjecturi, care nu putea fi crezută nici măcar de un bărbat naiv, 

cu excepţia celor pe care însuşi Simion Bărnuţiu se străduia, cu nelegiuire, să-i convingă, acelaşi

58 


capitlu arătând că l-a prevenit pe denuţător, ca nu cumva, cu riscul consecinţelor care ar decurge de 

aici, să îndrăznească să insufle vreunei feţe bisericeşti bănuiala neîntemeiată legată de plănuita lui 

ucidere, cu atât mai mult cu cât jurisdicţia seculară cercetând, în urma poruncii exprese a 

preastrălucitului domn Iosif conte din familia Teleki, aşa cum arată raportul cuprins la litera G, şi cu 

toate că cercetarea a fost foarte atentă, nu a putut descoperi altceva decât faptul că scara şi bârna au 

fost recunoscute imediat de către protopopul Simion Fülep ca fiind ale lui, însă acestea au putut fi cu 

uşurinţă sustrase de către hoţi din curtea sa şi, în consecinţă, nu poate fi concepută nici o bănuială 

raţională împotriva acestui bărbat de o preacunoscută cinste fără a se aduce alte dovezi şi acelea să 

fie limpezi; şi în orice caz, argumentaţia este nedemnă de un profesor de filosofie şi lipsită de raţiune: 

fiindcă scara şi bârna au fost ale rudei episcopului, Simion Fülep, rezultă că episcopul a vrut să mă 

ucidă. 

Iar în ce priveşte încercarea din 21 septembrie 1843 de prindere a pârâşului Simion Bărnuţiu 

de către paznicii tocmiţi de prefectul domeniului episcopal, dacă se iau în considerare punctele 

declaraţiei prefectului dominial Samuilă Vaida, cum că el fusese rugat de către canonicul Vasile Raţ – 

după cum arată mărturia de la litera C), punctul H) depusă la data de 18 sau 19 septembrie a anului 

menţionat – ca, după ce clericii eliminaţi din Seminar prin sentinţă episcopală au apărut în târg pentru 

începutul anului şcolar şi umblă în turmă, circulând chiar zvonul că şi la Cluj au ameninţat că, în 

eventualitatea că nu vor triumfa, au de gând să-l ucidă mai întâi pe episcop, apoi pe director, în 

calitatea sa de director al poliţiei locale, să adauge la străjile nocturne tocmite de capitlu şi de târg şi 

din partea domeniului episcopal nişte străji pentru păzirea liniştii, adăugând şi faptul că, după 

mărturia de la litera II) a străjii de noapte Ioan Precup, profesorul Iosif Papp trăgea cu pistoletul pe 

uliţi şi chiar, cu o anumită ocazie, întrebându-l pe acelaşi paznic „Cine eşti” şi obţinând răspunsul „Eu 

sunt”, profesorul Iosif Papp a mai adăugat: „Noroc că nu este o strajă de la curtea episcopală, pentru 

că l-aş fi împuşcat pe loc”; în plus, strigătele scoase în noapte de studenţi îi trezeau şi pe alţii, astfel 

încât toţi erau cuprinşi de teamă; dând curs acestei rugăminţi, prefectul a tocmit, pentru data de 20 

septembrie, trei străji, pentru ca, împreună cu celelalte străji, pe oricine mergea fără 

felinar, conform dispoziţiilor date şi publicate cu mult înaintea acestei întâmplări, dispoziţii pe care 

le-a cerut să se facă chiar Simion Bărnuţiu după încercarea de pătrundere cu forţa a hoţilor nocturni în 

locuinţa sa şi care erau cunoscute întru totul de toată lumea din târg. – Iar dacă aceleaşi străji tocmite 

de prefect în calitatea sa de director al poliţiei fără ştirea şi amestecul episcopului au avut fie o 

instrucţiune, fie intenţia de a-l ucide pe pârâşul Simion Bărnuţiu, acest lucru nu este dovedit nici de 

mărturiile depuse în instanţa cea mai înaltă şi anexate recursului bărnuţian, căci din acelaşi act 

, conform mărturiei lui Nicolae Tipograf de la litera E), dar şi a Anei Szabo, a lui Ştefan 

Sormosan şi a lui Alexandru Gramma de la litera C), că, atunci când slujbaşii domeniului episcopal 

voiau să-l prindă pe pârâş, ei au declarat că aveau, de fapt, ordin de a opri pe oricine, fie el şi canonic, 

dacă nu avea felinar, şi să-l ducă în arestul domeniului, lucru pe care îl recunoaşte însuşi denunţătorul 

în recursul său la punctul 5, însă nici unealta folosită nu era potrivită pentru a ucide, căci slujbaşul 

episcopal nu avea decât un baston, şi pe deasupra ei erau câte doi sau câte trei, iar pentru crimă ar fi 

fost de ajuns unul singur, şi chiar dacă ar fi avut această intenţie, cu siguranţă că ar fi fugit din cauza 

strigătului scos de pârâş, însă ei nu au fugit, ba chiar, în ciuda faptului că se strânsese în grabă multă 

lume – conform mărturiei lui Nicolae Tipograf – şi îl apărau pe pârâş, au vrut totuşi să-l prindă pe 

acela, pentru a împlini porunca primită, şi doar când preademnul de închinăciune domn Ştefan Boer a 

spus de la fereastră: „Prindeţi-i!”, străjile, urmărite de studenţi şi de alţii, au rupt-o la fugă spre curtea 

episcopală; iar dacă episcopul fie că a vorbit cu ei, fie că i-a trimis la culcare ca pe nişte netrebnici 

care n-au fost în stare să împlinească porunca primită, acest fapt este dezminţit în unanimitate de 

martori, la fel cu ceea ce a spus episcopul: „Să nu-l trimiteţi pe Daniel, fiindcă nu vede” – de la litera P); iar Ioan Csáclány declară – la litera H) – că el era beat şi că a fost scos cu 

forţa din cârciumă, iar Pavel, slujbaşul dominial, le-a promis câte 15 florini din partea episcopului şi 

câte un taler din partea prefectului, declaraţie pe care slujbaşul Pavel o schimbă în felul următor, la 

litera K): „Dacă vom opri pe oricine, vom primi, drept răsplată, fiecare câte 20 de florini” – declaraţia 

lui fiind comparată cu cea a lui Ioan Precup de la litera I); de asemenea, ceea ce a spus slujbaşul curţii 

episcopale Pavel, la litera Q): „Dacă l-am fi prins în cârciumă, în eventualitatea că n-ar fi fost la Blaj,


ar fi fost al nostru, aşa însă este al vostru”; toate acestea, de altminteri, nu ar dovedi deloc planul 

uciderii şi nu reiese din depoziţiile martorilor nici că ar fi existat vreo poruncă sau vreun plan de 

ucidere a pârâşului, dar nici vreo poruncă sau vreun plan special de a-l captura, căci toţi martorii 

audiaţi în această cauză declară doar faptul că străjile aveau şi au o poruncă generală de a opri pe 

oricine, fie el şi canonic, ba chiar şi pe episcop, dacă circulă fără felinar după ora a noua a serii, iar 

după mărturia de la litera B), comparată cu mărturia de la litera Q), Matei Moldovan i-ar fi spus lui 

Ioan Precup că el ştie că îl caută pe pârâşul Simion Bărnuţiu; comparând mărturia lui cu cea a lui Ioan 

Precup de la litera I), când aceştia spun cum că slujbaşii curţii episcopale ar fi declarat: „Căutăm un 

purcel sau pe un beţiv de la Curte”, ei nu aduc nici un sprijin pentru dovedirea bănuielii crimei 

plănuite; dar, dacă într-adevăr slujbaşul curţii episcopale ar fi spus că îl caută pe profesorul Bărnuţiu, 

de aici nu ar reieşi totuşi, comparând aceste spuse cu cele adăugate în acest sens, că îl căutau ca să-l 

ucidă, ci ca să-l prindă pentru că umbla fără felinar, căci aceasta era îndatorirea lor; cât despre faptul 

că slujbaşii dominiali au vrut să-l prindă pe pârâş şi că l-au urmărit cu acest ţel, însuşi pârâşul a fost 

cauza căci, după mărturiile ambelor străji de la litere K), punctul 11 şi de la litera N), punctul 8, 

precum şi a lui Ioan Precup de la litera I), străjile l-au întrebat de două ori pe pârâş: „Cine eşti?”, iar 

acela n-a răspuns nimic, ci a rupt-o la fugă, făcându-se prin aceasta suspect, iar apoi s-a împotrivit 

străjilor cu umbrela, de unde, combinând mărturia de la litera N), punctul 8 cu cea de la litera K), 

punctul 11 poate fi explicată cu uşurinţă ridicarea bastonului întru apărarea lor din partea străjilor, 

dintre care una, Pavel, se spune că era destul de beată; iar despre faptul că străjile au întins în 

prealabil o capcană sub ferestrele pârâşului, el nu este dovedit prin mărturiile şi depoziţiile 

indeterminate de la litera A) şi, de asemenea, de la litera I); prin urmare, din toate împrejurările nu 

rezultă nimic decât faptul că paznicii de noapte au vrut să-l prindă pe pârâşul Simion Bărnuţiu, pentru 

a-şi face datoria, conform poruncii primite care nu admitea nici o deosebire de persoană, pentru aceea 

că fost găsit pe uliţă, fără felinar după ora a noua a serii, fără să mai cadă asupra prealuminatului 

domn episcop nici măcar conjectura unei crime atât de teribile, precum aceea prin care, în ciuda 

acestor lucruri, Simion Bărnuţiu lipsit nu numai de iubire faţă de episcopul său, totodată de respectul 

şi de devoţiunea cuvenite, ci şi de orice simţământ omenesc, având un suflet răutăcios peste orice 

închipuire, a îndrăznit să-l acuze în faţa altora pe episcopul său, un bărbat remarcat pentru 

religiozitatea, cucernicia şi cinstea sa atât de către oamenii săi cât şi de alţi bărbaţi cu inimă din 

întreaga Transilvanie, care îl cunosc mai de aproape, de o crimă atât de cumplită, să o propovăduiască 

peste tot şi să o insinueze în cugetele altora şi l-a anunţat pe episcopul său că el nu vrea să primească 

vreo poruncă de la episcopul său care intenţionase să-l ucidă şi, după ce a răspândit prin târg 

scorneala aceasta construită pe o bază lipsită de realitate, a scandalizat în diverse feluri întreaga 

tinerime şcolară, ba chiar în parte a ştirbit, în parte chiar a stins în mulţi devoţiunea anterioară faţă de 

preaveneratul lor episcop şi simţământul foarte bun faţă de acesta, şi a fost iniţiatorul acelei 

nemaiauzite îndrăzneli şi al curajului sfruntat prin care, la data de 9 a lunii în curs, câţiva protopopi l-au 

oprit pe episcopul lor de la împlinirea sfintelor sale îndatoriri deoarece era, chipurile, un criminal; 

că acelaşi Simion Bărnuţiu a comis o crimă mai atroce decât omuciderea, 

o crimă foarte gravă şi foarte cumplită prin care a sfredelit conştiinţa multora şi l-a veştejit moral pe 

episcopul său lipsit de vină, drept pentru care el s-a expus unei imputări şi pedepse foarte grave, în 

spiritul canoanelor sacre. 

XI 

Blaj, 29 septembrie 1845, Extras din Protocolul Comisional privitor la atentatele împotriva lui 

Simion Bărnuţiu, semnat de Joseph Gaganetz şi Ioan Csurgovich 

Protocollum Comissionale 

§ 23 

Superata taliter hac propudiosa materia et quaestione commissio haec regia transiit ad aliam priori 

atrociorem accusationem de intentato Simeoni Barnutiu homicidio examinandam et pertractandam, in qua

60 


denominati testes pariformiter auditi et depositiones eorundem inter se et cum merito accusationis 

combinatae sunt, ut sequitur: 

Cum duplex idmodi internecinum attentatum aliud de 5 Ianuarii 1843 noctu, qua quidam 

latrones Simeonis Barnutz hospitii fenestram effringere, crates ferreos evellere tentarunt; aliud autem 

die 21a Septembris 1843, ubi in platea aulici servi Simeonem Barnutz aggressi sunt opinione actoris 

ad occidendum illum evenisset. – Primo antecedaneum casum de 5a Ianuarii hic sepa/33/ratim 

assumit commissio regia proque attentato hocce eppo attribuendo, utpote per suos homines 

suscepto idem actor sequentes probas ac testimonia subministrat, quod: 

a) Stephanus Rusz tunc temporis oeconomus Simeonis Fülep parochi Blasiensis unaque 

archidiaconi et simul afinis episcopi coram vidua gremiali Carolina Szötz quondam 

Háromszekiensis adiaconi coniuge haec verba protulerit: se anxium et animo inquietum esse 

ideo, quod ille utrique attentato interfuerit. 

Qui false praetensus tunc temporis oeconomus Simeonis Fülep adiaconi nam adhuc ante 

medium annum e servitio dimissus et in propria domuncula infra ecclesiam habitavit. – Stephanus 

Rusz sub fide iurata fatetur sibi hoc tantum et quidem ex relationibus aliorum innotuisse: quod aliqui 

homines noctu aulam Barnutiam cum frusto ligni, scala et tribus funibus ingressi, crates ferreos unius 

fenestrae effringere tentaverint; quae instrumenta idem, qua prius oeconomus, pro proprietate 

adiaconi heri sui subin agnovit, ut autem dixisset: se in animo inquietum esse, quod utrique 

attentato interfuerit, simpliciter negans in confrontatione cum Carolina Szőts recognovit quidem se 

coram eadem questum fuisse, non tamen eo sensu acsi utrique attentato interfuisset, sed quod in 

utroque casu implicitus sit atque haec testi dixerit: „intra amandoao bajuri sum begatu” azaz: „mind a 

két bajba engemetis kevertek”, quod ipsum testis eo addito recognovit, quod illa in dictorum 

verborum malo intellectu /34/ suam relationem fundaverit, prout id ex accluso sub no Io 

clarum est. 

b) Quod Basilius Papp studiosus alteri studioso Nicolao Guitán, cuius testimonium sub 

e) producitur, narraverit sibi a fratre suo Petro Papp clavigero eppali narratum fuisse, quod 

Simeon Fülep archidiaconus die 5a Ianuarii 1843 vesperi venerit ad aulam et petierit ab illo pro nocte 

unum servum aulicum et iniunxerit, ne hoc ulli revellit nec imputet ipsi, quod illa nocte non fuerit 

domi. 

Assertum hoc primo refutat ipse adiaconus totam rem intrepide pernegans sub 

no IIo – tum testimonium prolatum nullius fidei efficit contrarium praemisso iuramento 

extradatum testimonium clerici Basilii Papp sub no IIIo et proinde sub fide iurata 

authenticatae fassiones Petri Papp clavigeri sub no IVo. 

c) Quod Marian Turk oeconomus adiaconi mox post attentatum hoc e servitio 

profugerit, aliquandiu latitaverit et sic iterum rediverit; - quod tota nocte huius attentati in domo dicti 

oeconomi lumen candelae, homines circa ambulantes et unum horum talem latum pileum in capite 

habentem, qualem adiaconus aestate gestare solet, vicinus reformatorum verbi divini minister 

observasset hasque circumstantias coram Basilio Kutfalvi principiorum et alio dogmatices professore 

iam aquis merso Iosepho Papp retulisset, denique eundem verbi divini ministrum etiam inquisitioni 

per vcomitem Ioannem Miksa et viud lium Szegedi peractae interfuisse 

illamque coram Iosepho Papp (hoc eodem dicente) non suffici/35/enti cum rigore institutam 

declarasset. 

Marianum Turk oeconomum fuisse suum negat Simeon Fülep adiaconus, prout et 

profugisse post attentatum atque latitasse, fuit enim extra servitium, tantum qua inquilinus in domo 

sua villari, quin unquam fugisset vel latitasset; occasione peractae initio Februarii 1843 inquisitionis 

formalis ex vinculis plane una cum caeteris minimum suspectis examinatus nec ipsis studiosis 

exceptis, qui apud adiaconum tunc in hospitio erant; quin teste officiosa relatione inquirentium 

sub GG. adnexa plus detectum fuisset quam quod trabs et scala adiaconi fuerint per illum 

ultronee pro suis recognita; alias omnes circumstantias, quarum notitia verbi divini ministro tribuitur, 

nullo fundamento pollere sub no Vo advoluta declaratio eiusdem verbi divini ministri 

perhibet. 

d) Quod Ioann Nezdravenu actu quoque servus quoque adiaconi Iacobo Papp famulo 

actoris narraverit se etiam illa nocte audivisse clamorem «Tolvaj!»


Quid exinde surgat argumenti commissionem regiam minime pervidere. 

e) Quod studiosi tum apud archidiaconum Simeonem Fülep in hospitio existentes Michael 

Nikulitza et Ananias Gyulafi aliis studiosis suspecti fuerint de eo, quod debuerint observare, quae illa 

nocte agebantur apud adiaconum. 

Nihil mirum est apud alios studiosos Michaelem Nikulitza et Ananiam Gyulafi in tali 

suspicione fuisse, dum in eadem sunt apud actorem Barnutz, non est enim discipulus supra 

magistrum. /36/ Postquam hi per inquisitores saeculares examinati et ignorantes omnia deprehensi 

sunt officium magistri philosophi fuisset eosdem sinistram opinionem dedocere. 

f) Quod illa nocte acta in domo archidiaconi indubie observaverint vicini et fide iurata obstricti 

fatebantur omnia in specie Lepedutz, qui die attentatum praecedente porcum adiaconi 

mactando usque ad serum vesperum ibi moratus fuisse dicitur et duo fratres Imandi penes 

adiaconum habitantes. 

Pessime fit provocatio, quia Lepedutz, alias Demetrius Rajka sub no VI sub fide iurata 

recte contrarium fatetur se nihil praeallatorum observasse. 

Denique g). Quod canonicus Basilius Rácz paulo attentatum hoc seu 3. Ianuarii 1843°: „Vae 

sibi fore et se vita indignum!” coram clerico Basilio Major pronunciaverit teste c) proin probabilius 

sciverit, quaenam cum illo futura erant. Ex quibus omnibus persuadetur eppum medio suorum 

hominum signanter cooperatione Simeonis Fülep adiaconi et afinis sui necem sibi 

intentasse. 

Quamquam attestatio Basilii Major qua notati clerici et internuncii Barnutziani sola canonici 

Rácz attestatione sub AA.iam elidi videretur, tamen etiamsi clerici Major expositio ad iotta 

cohaereret, nullus philosophorum imo nec ruricolarum illam combinationem facere posset, qualem 

facit Barnutz, dum fundamentalem suspicionem /37/ explicatione Ratiana litterarum eppi 

innocuarum, tandem institutum attentatum sibi inferendae necis in archidiacono Fülep defigit, quorum 

prius semper in nexu amicitiae stabat imo victum in domo illius desiderabat, cui suspitioni, imo 

persuasioni nec affinitas 6i gradus inter adiaconum et eppum intercedens suffragari 

potuit. 

Praemissis accedit, quod argumentum actoris de intoxicato prius Nicolai Typograph cane, ne 

ex aula eppali venturos latratu suo proderet et exceptis e cinctura asseribus ad habendum ad 

aulam professoris faciliorem introitum iurata et authenticata eiusdem Tipograff fassio, quae sub 

no VIIIo occurrit, sat superque refutet. 

§ 24 

Aliud attentatum die 21a Septembris 1843ii interveniens secundum praetensionem contra 

vitam Simeonis Barnutiu. 

Simeon Barnutz in declaratione huic commissioni regiae exhibita parum quid ultra praestando 

quam quod testes pro altera machinatione contra vitam suam consignaverit, necessitatem fecit, 

expositionem suam e recursu suo altiori loco promoto extrahendi, quam iam prior cossarius 

pro et contra excussit quidem sed fassiones tantum benevolas excepit, quae nunc authenticandae et 

quod insuper allatum est examinandum erat. 

Iam denunciatio actoris Barnutz in his consistit: 

a) Ut primum innotuit eppo, quod Simeon Barnutz e feriis Blasium rediverit, /38/ illico 

siccariis suis in mandatis dedit, ut ipsum iterum aggrediantur; qui tam 20a Septembris 843ii ad 

fenestras sui hospitii quam 21a penes illam domum, in qua victum servabat, ipsi insidias struebant. – 

Cumque 21a Septembris post horam 9am a cena domum iret, in via quatuor sicarii aulici ipsum 

aggressi, quorum unum Paulum nempe Rusz hajdonem dominalem, dum elevato fuste in se ruere 

conspexisset, clamore excitato homines in auxilium provocavit, dictus autem latro silere ipsum iussit 

fustemque constanter contra caput illius vibrabat, Barnutz autem semet deffendendo usque ad portam 

hospitii sui pertigit latrone Paulo ipsum insequente; hic Paulus ultro fustem contra caput eius directum 

tenebat sed ictus solus manu sua opposita, alia vice Matthaeus Moldovan accurens ordinarius vigil 

securi sua interposita impedivit, donec dein Nicolaus Typograph ad clamorem cum suis domesticis

62 


foras exiens Paulo haidoni baculum e manu eripuit. – Postmodum, accurentibus pluribus etiam 

hominibus, sicarii, viso eo, quod nihil amplius effecturi sint dicentesque, quod illi vigiles constituti 

sint ad capiendum et in carcerem abducendum, quia sine lampade ambulat, ad aulam profugerunt et 

episcopum interogarunt, quid /39/ ergo adhuc faciendum haberent? Hic vero iisdem dixit: „Si 

inepti fuistis ad mandatum exequendum iam modo quiescere potestis.” 

Per actorem allatis cum omnibus rei gestae adiunctis testimoniis et fassionibus exceptis ad 

invicem collatis siquidem praefectus dominalis Samuel Vajda sub HH. recognoscat hajdonem Paulum 

Rusz cum assumendis sociis directe tantum per se qua politiae directorem sine scitu et consensu 

eppi die 20a et 21a Septembris 1843., uti etiam alias pluries fecit, pro vigilia nocturna 

constitutum fuisse, cum eatenus per canonicum Basilium Rácz brevi ante hoc tempus ex indicatis 

rationibus specialiter requisitus fuisset, quod producto testimonio sub C) et nova sua fassione sub D) 

confirmat, tum et Paulus hajdo dominalis in iurata sua fassione no IX confiteatur se solum per 

praefecum pro vigilia constitutum fuisse eppumque desuper nihil scivisse et cum fassione 

huius fassio Petri Rezore et Stephani Rusz aulicorum vigilum, uti ex no X et XI videre est, 

consentiat neque Daniel Papp contrarium in sua fassione no XII statueret. – Postremo, cum 

etiam Matthaeus Moldovan ordinarius vigil in fassione sua no XIIIo perhibeat aulicos coram 

se dixisse, quod per praefectum dominalem pro vigilibus constituti habeantur, apparet falsissime 

supponi et adstrui, quod, audito adventu Barnutiano Blasium, statim siccarios constituerit 

mandatumque illis dederit, ut Barnutz actorem aggrediatur. 

Nec aliud puncti huius assertum plus veri superiori puncto /40/ in se complecti cernitur, quasi 

vigiles aulici unice ac directe ad capiendum Barnutz per praefectum constituti fuissent, nam primo 

tale generale mandatum, ut quisquis post horam 9am sine lampade incesserit, capiatur atque ad aulam 

deducatur, iam prius extiterat illudque medio dimissae tabulae omnibus oppidanis promulgatum fuit 

adeoque speciali non fuerat opus. – Tum speciale mandatum de Simeone tantum Barnutz praefectus 

in utraque declaratione et Paulus Rusz et Petrus Rezore vigiles in fassionibus suis negent. – Dein 

Nicolaus Typograf in fassione sua tantum generale mandatum se ab iis audivisse unacum Matthaeo 

Moldovan confitetur; qui posteriori no XIII. palam dicit sibi Stephanum Rusz vespere 20ae 

Septembris aperte hoc dixisse: „Hoc habemus mandatum a praefecto, ut quemcunque sine lampade 

invenerimus, illum comprehendamus et ad ipsum deducamus”, cui consentit fassio Ioannis Manuila 

alias Prekup alterius vigilis sub no XIV et XV, prout effective tum etiam voluerunt Nicolaum 

Tipograf et Ioannem Schiller capere, cum sine lampadibus fuerint; denique hoc confirmat etiam 

Basilius Gruitza cantor in sua fassione no XVIo statuens, quod, licet Paulus qua potus in 

popina Ioannis Sofan garrivisset de mandato intercipiendi Barnutz, accepto hoc, tamen mandatum ad 

alium quemcunque extenderit, Ioannes autem Sofan, Martinus Zudor et Markuts Szoányi in fassione 

priori sub I. testantur quidem Paulum nominatim de Barnutio capiendo mandatum coram illis 

memorasse, quod probabilius /41/ sensu Basilii Gruicza summendum esse videtur, cum tamen 

fassiones ipsorum per commissionem hanc sub fide iurata authentificatae fuissent, omnes Paulum 

tunc potum fuisse et qua talem locutum fuisse omnes aequaliter recognoscunt. 

Ita, dum Paulus Rusz dictis quibusdam in popina oppidana certa occasione coram Iosepho 

Schiller, Basilio Szűts et Alexandro Papp praetensive prolatis (vide I.) gravatur, sibi cum sociis a 

praefecto iniunctum fuisse, quam primum Barnutz Blasium rediverit, etiam si infra terram fuerit, 

illum capiant et ad aulam episcopalem deducant, ex haec fassione benevola illorum nihil ad scopum 

erui potest, dum enim praedesignati testes authenticarentur, Iosephus Schiller priorem fassionem 

suam negativam confirmat quidem, addit tamen se iam tardius caeteris ad popinam venisse; Basilius 

Szűts nihil horum propriis auribus audisse statuit; nisi solus Alexander Papp inhaeret priori fassioni, 

ast dicit tunc Paulum tinctum fuisse, ut ex nris XVII et XVIII patet. 

Omnium vero quam falsissimum est nec ullam minimae probabilitatis speciem habet, quod 

dicti vigiles, qua sicarii, ad perimendum actorem cum cuiuscunque demum consilio exmissi fuissent, 

nemo namque sana mente concipere valet, ut quis tot homines tam ineptos, tam palam sine 

secretissima conspiratione ac instructione, ad occidendum aliquem constituant hique mox post horam 

9am vigilantibus omnibus hominibus, in foro publico undique domibus circumdato, quo ordinarii /42/ 

vigiles per totam noctem oberrant, quibuscum aulici homines paulo ante convenerunt et


colloquebantur, actorem occidere voluissent; qui nec ad excitatum clamorem diffugerunt sed ultro 

eundem iam aliis etiam accurentibus comprehendere nisi voluerunt ac, ut ipse in recursu suo puncto 

5to exposuit, palam coram omnibus praesentibus edixerunt se ad capiendum illum et ad carcerem 

eppi deducendum constitutos esse. – Praeterea datum mandatum occidendi omnes negant, imo 

et persecutionem actoris Paulus Rusz et Petrus Rezore coniiciunt, quod bis interrogatus, quisnam sit? 

non responderit, - accedit, quod Paulus, utut qua potus in popina quoque sine luce balbutiverit, nullus 

tamen audivit aliud eum dixisse quam, quod ad intercipiendum ac ad carcerem deducendum missus 

fuerit. – Neque ex eo, quod is elevatum baculum tenebat, intentio occidendi deduci potest, huius enim 

causam reddit Paulus, quod secus Barnutz illum suo spadett confodisset, ni semet in via defendere 

scivisset, ideo ergo etiam ad portam hospitii baculum elevatum tenuit. 

Postremum, quod, dum post casum ad aulam redivissent, eppum interrogarint, quidnam 

ultra agendum ipsis esset et ab hoc responsum accepissent: „Si inepti fuistis executores mandati, iam 

nunc quiescere potestis”, Daniel Papp, Paulus Rusz et Petrus Rezore nris IX, X et XII rotunde 

negant. – Neque sana mente ac recta cum combinatione adiunctorum ullus de eppo vel ominari 

potest. 

b) Quod Ilie Boeriu incola /43/ Nagy Csergediensis ad auditum aliorum hominum retulerit 

Petrum Rezore hominem Verensem in mola penes possessionem Csanád sita coram aliis hoc locutum 

fuisse: „Si me vocaverint, dicam ego, quia miserunt nos, ut occidamus popam illum, sed si me non 

adiurant, ego non dixi”, unde adparet „studio ad me occidendum” missum fuisse Petrum Rezore ex 

aula cum aliis sociis. 

Hic Boeriu sub fide iurata examinatus dicit se in mola Csanadiensi tota vita sua nunquam 

fuisse, igitur cum Petro Rezore non fuisse constitutum, imo nec hoc scire, quisnam hominum idem 

sit?, uti ex fassione no XIX apparet. Idem confirmavit Petrus Rezore sub fide iurata fatens, 

quod ille in vita sua semel tantum in mola Csanadiensi existens, simile quod de occidendo Barnutz 

non sit locutus, imo nec potuerit loqui, nam duo anni hac aestate elapsi sunt, ex quo ille ibi fuit, tum 

autem casus hic secundus Barnutianus nondum evenerat: vide no XX. 

c) Quod eosdem vigiles non vigiles sed siccarios fuisse ab eppo ad occidendum actorem 

ablegatos uberius eluceat e testimonio Danielis servi, qui sub H. testatur, se etiam constitutum fuisse 

cum caeteris sed, cum debilem visum se habere diceret, eppum subrisisse atque dixisse: „Non 

mitatis illum, quia non videt”, unde patet episcopum consilio /44/ ad attentatum influxisse. 

Daniel auriga constitutionem suam simpliciter negat no XII nec ipse Ioannes Csaklany 

recognoscit Danielem dixisse, quisnam illum pro vigile constituere voluerit ac denique confitetur 

fuisse potum Danielem, dum haec locutus fuisset, prout id apparet ex no XXI. 

d) Quod hoc patet etiam e testimonio vigilium oppidanorum Matthaei Moldovan et Ioannis 

Manuila sub I., quos siccarii corrumpere promissoque a praefecto talero, ab eppo autem 14, 15 

fnis in suam partem pertrahere voluerunt. 

Promissum tale aulicos enunciasse nec illi soli, nec dicti vigiles oppidani recognoscunt, tam illi 

quam hi id solum perhibentes, quod saltem generale dictum intervenerit: „Vigilemus, si aliquem 

interceperimus, proemium accipiemus a praefecto” vel quod unus ait: „Vigesimarium accipiemus a 

praefecto”, tantum enim pro singulo capite vigiles solebant obtinere, ut ex no XIII et XIV 

apparet. 

e) Quod Paulus haido coram Ioanne Sofan arendatore, Martino Zudor et Szoanya Markuts sub 

I) confessus sit se post casum illum una cum sociis per eppum (desuper, de susu,) ad quietem 

inviatos fuisse tanquam ineptos mandatorum executores. 

Quod factum attinet, ut reipsa post casum reduces ad aulam per eppum ad quietem 

fuissent inviati, iam superius demonstratum est falsum esse, nam Daniel /45/ Papp, Paulus Rusz et 

Petrus Rezore fide iurata negarunt se eppum vel vidisse vel audivisse. – Quod vero tantum 

sermonem Pauli Rusz concernit, hic sermo fuit in popina ductus et praeterquam quod omnes tres 

testes Paulum tunc potum fuisse recognoscant, insuper Martinus Zudor occasione authenticationis 

haec in specie dicta Pauli una cum illa circumstantia, quod exorto casu statim candela in domo 

praefecti exstincta sit, quae prius ardebat, positive negat; Szoanya Markuts vero seipsum etiam potum 

fuisse recognoscendo se nullius alterius dicti Pauli recordari dicit quam quod Paulus dixerit:

64 


„Barnutium voluimus comprehendere sed fuga amissimus ipsum”, prout ex fassione sub no 

XXII et XXIII. . 

f) Quod Paulus alias coram Ioanne Sofan retulerit se, cum Blasii eppus MagnoVaradinensis 

qua commissarius fuisset, per praefectum plane ad cubilis ipsius portam ductum fuisse, imo et 

praefectum ipsi inculcasse: „Dicas, quod fueris custos ac interogaveris ipsum, quis est? audis, ita 

dicas.” – seu quod in persecutione in foro Barnuczium interogaverit, quisnam sit? 

Praeter quam quod ex fidedigna relatione, commissio haec regia intellexerit Ioannem Sofan 

testem cum tota domo sua erga eppum inimico ferri affectu, propter acceptam ab illo arendam 

iuris nundinalis in oppido Balasfalva prius tentam; hic pravus animus ipsius ex ipsa fassione ipsius 

no XXIV manifeste elucet, solus enim suggesta Paulo quaestione ad fatendum coram se 

contra praefectum instigavit hacque /46/ ratione ad id perduxit, ut dixerit coram illo sibi a praefecto 

promissos fuisse pro percussione Barnutiana duos taleros, non tamen datos, etiam id, quod alias 

negavit aut igitur hajdo Paulus aut provocatus testis, qui hoc puncto nullam fidem meretur. 

g) Quod Nicolaus Ketskés dixerit, quod Michael Grama caupo oppidanus praesentibus Ioanne 

Csaklany et Basilio Bran defuncto Danielem Papp aurigam ex popina exstruserit, quia dixerat se 

etiam missum fuisse ad aggrediendum Barnucz, tum, quod Ioannes Rácz retulerit, Danielem coram se 

certa vice dixisse, quod ipsi praefectum imperialem promiserit, si iverit cum aliis contra Barnutz. 

Sicut hanc relationem suam Ketskés Nicolaus negat no XXVIII, ita extrusionem 

Danielis propter illud dictum fide iurata negat Grama caupo no XXVI; tandem hoc ipsum 

negat Daniel in confrontatione cum Csaklany Ioanne no XII. Ita etiam cum Ioanne Rácz 

confrontatus attributum sibi dictum negat no XXVII. 

Denique h). Quod Nicolaus Monorai, dum fuisset servus apud praefectum, retulerit Nicolao 

Mark professori praefectum omnino promisisse pecuniam iis, qui Barnuczium aggrederentur. 

Quaestionatus auriga non constante eo, ubinam locorum serviat, auditus non est, ut adeo 

Nicolai Mark ceu non immediati testis testimonium sub no XXVIII advolutum pro nudo 

adserto habendum esse videatur et non plus ex hoc et aliis testimoniis inferri posse iudicatur quam 

forte praefectum habuisse intentionem illam, ut, cum nocturni vigiles propter casum Barnuczianum 

conducti et nocturna ambulatio absque lam/47/pade generatim prohibita fuerit, quam tamen legem 

ipse non observavit, solus etiam actor Barnucz caperetur et ad aulam episcopalem deducatur. 

Alii testes ceu non immediati plerumque studiosi haud optime notati hinc inde dispersi, qua 

non idonei et superflui, examinati non sunt, quales forte tres, quatuor universim fuissent. 

Votum 

Combinatis omnibus rei adiunctis, fassionibus et confrontationibus clarum fuit, quod : 1 o . Vigiles 

aulici sine scitu et consensu episcopi constituti. 2 o . Per praefectum cum illo generali mandato, ut omnem 

sine discrimine absque lampade incedentem intercipiant exmissi. 3°. Denique, etiam si speciale 

mandatum quoad Barnutzium obtinuissent, illud de capiendo tantum ipso ac ad aulam eppalem 

deducendo, cum sine lampade ambulaverit, non autem occidendo accipere potuerint, neque mandatum 

tale exequi adlaborantes vigiles aulici dictum Barnucz occidere voluerint intenderintque. 

Cum ergo fatus professor utrumque casum tamquam attentatum necis suae immediate quidem 

hominibus eppalibus, mediate vero ipsi eppo attribueret, consequitur inde enormem 

hanc criminationem et calumniam temerarii huius actoris in sensu sannctissimorum canonum 

gravissima imputatione et animadversione dignam esse. 

Protocol Comisional 

Paragraful 23 

După ce a fost depăşită astfel această neruşinată temă şi chestiune, comisia regală a trecut la 

examinarea şi tratarea celeilalte acuzaţii, mai cumplită decât prima, în legătură cu încercarea de 

ucidere a lui Simion Bărnuţiu, în care examinare numiţii martori au fost audiaţi în acelaşi fel, iar 

depoziţiile lor au fost combinate între ele şi cu spiritul acuzaţiei, după cum urmează:


Având în vedere că au avut loc, în opinia pârâşului, două astfel de încercări de a-l ucide, una în 

noaptea dinspre 5 ianuarie 1843, în care câţiva tâlhari au încercat să spargă fereastra locuinţei lui 

Simion Bărnuţiu şi să smulgă gratiile de fier, iar celălalt în ziua de 21 septembrie 1843, când slugile 

curţii episcopale l-au atacat pe Simion Bărnuţiu pe uliţă, în primul rând comisia regală abordează 

separat primul eveniment, cel din 5 ianuarie, iar pentru a atribui acest atentat episcopului, bănuit prin 

oamenii săi, acelaşi pârâş prezintă următoarele dovezi şi mărturii, anume că: 

a) Ştefan Rusz, pe atunci economul lui Simion Fülep, parohul de Blaj şi totodată protopop şi 

rudă a episcopului, a rostit înaintea Carolinei Szőtz, văduvă aflată în casă, fosta soţie a protopopului 

de Trei Scaune, următoarele vorbe, cum că el este neliniştit şi cu sufletul tulburat pentru că participase 

la ambele atentate. 

Acesta pretinde în mod fals că pe atunci ar fi fost administratorul protopopului Simion Fülep, 

căci deja fusese eliberat din slujbă cu o jumătate de an înainte şi locuia în propria căsuţă de lângă 

biserică. – Ştefan Rusz mărturiseşte sub jurământ că lui îi fusese cunoscut, din ce relataseră alţii, doar 

faptul că nişte oameni, intrând în timpul nopţii cu o bârnă de lemn, o scară şi trei funii în curtea lui 

Bărnuţiu, au încercat să rupă gratiile de fier ale unei ferestre; acelaşi, în calitate de fost administrator, 

a recunoscut de îndată aceste unelte, ca fiind proprietatea protopopului, stăpânul său, negând însă pur 

şi simplu că ar fi spus că el se simte neliniştit în sufletul său pentru că participase la ambele atentate 

şi, confruntat fiind cu Carolina Szőts, a recunoscut chiar că s-a plâns înaintea acesteia, dar nu în 

sensul că ar fi participat efectiv la ambele atentate, ci că ar fi implicat în ambele întâmplări şi a spus 

următoarele vorbe martorei: „Întră amândoao baiuri sum begatu”, adică: „mind a két bajba engemetis 

kevertek” (în amândouă baiurile sunt şi eu băgat), lucru pe care martorul l-a recunoscut, adăugând şi 

faptul că aceea şi-a întemeiat relatarea pe o proastă înţelegere a vorbelor sale, aşa cum acest lucru 

rezultă limpede din mărturia adăugată la numărul respectiv. 

b) Cât despre faptul că studentul Vasile Papp ar fi povestit altui student, pe nume Nicolae 

Guitan, a cărui mărturie este prezentată la litera e), că i-ar fi povestit fratele său Petru Papp, 

administratorul episcopal, cum că protopopul Simion Fülep a venit în seara zilei dinspre 5 ianuarie 

1843 la curtea episcopului şi a cerut de la administrator o slugă de la curte, pentru noaptea aceea, 

poruncindu-i să nu dezvăluie acest lucru nimănui şi nici să nu-i impute slugii faptul că în acea noapte 

nu a fost acasă. 

În primul rând această afirmaţie o respinge chiar protopopul, care neagă întreaga poveste la 

numărul II, iar apoi a făcut să fie lipsită de credibilitate mărturia adusă prin depoziţia contrară, făcută 

sub jurământ, a clericului Vasile Papp, aflată la numărul III şi, în continuare, depoziţiile autentificate 

sub jurământ ale administratorului Petru Papp, aflate la numărul IV. 

c) Cât despre faptul că Marian Turk, administratorul protopopului, a fugit din serviciu imediat 

după acest atentat, a stat ascuns o bucată de vreme şi apoi s-a întors; de asemenea, despre faptul că 

vecinul, care era pastor reformat, văzuse lumânarea arzând toată noaptea în care s-a produs atentatul 

şi oameni umblând în jur, unul dintre ei purtând pe creştet o tocă largă de felul celei pe care 

obişnuieşte s-o poarte vara protopopul, şi că a relatat aceste împrejurări în faţa lui Vasile Kutfalvi, 

dascălul de principii, şi a dascălului de dogmatică Iosif Papp, pe care l-au înghiţit deja apele, şi că, în 

cele din urmă, acelaşi pastor reformat a declarat că a participat şi la ancheta efectuată de vicecomitele 

Ioan Micşa şi de vicejudele nobiliar Szegedi şi i-a spus lui Iosif Papp (care era de aceeaşi părere) că 

această anchetă s-a făcut fără suficientă rigoare. 

Protopopul Simion Fülep neagă că Marian Turk ar fi fost administratorul său, precum şi faptul 

că, după atentat, ar fi fugit şi ar fi stat ascuns, căci era fără slujbă şi stătea doar ca şi chiriaş în conacul 

său, aşa că nici n-a fugit nici nu s-a ascuns; cu ocazia anchetei formale efectuate la începutul lunii 

februarie a fost cercetat în lanţuri la fel ca şi ceilalţi mai puţin suspecţi şi n-au fost scutiţi de acest 

tratament nici studenţii care erau pe atunci în gazdă la protopop; în temeiul mărturiei oficiale a 

anchetatorilor, anexată la litera G., nu s-a descoperit mai mult decât că bârna şi scara erau ale 

protopopului, de altminteri recunoscute de bună voie de către acesta ca fiind ale lui; iar declaraţia 

aceluiaşi pastor reformat anexată la numărul V arată că toate celelalte împrejurări, a căror cunoaştere 

este atribuită pastorului, nu se sprijină pe nici o temelie. 

d) Cât despre faptul că Ioan Nezdravănul, slugă, cu adevărat, a protopopului, i-ar fi povestit lui 

Iacob Papp, slujitorul pârâşului, că şi el a auzit în acea noapte strigătul: „Tulai!”.

66 


Comisia regească prea puţin vede ce dovadă s-ar scoate de aici. 

e) Cât despre faptul că studenţii care se aflau pe atunci în gazdă la protopop, în speţă Mihail 

Niculiţă şi Ananias Gyulafi, erau suspectaţi de ceilalţi studenţi că vor fi văzut ce s-a întâmplat în acea 

noapte la protopop. 

Nu este întru nimic de mirare că Mihail Niculiţă şi Ananias Gyulafi erau suspecţi în ochii 

celorlalţi studenţi, de vreme ce sunt la fel de suspecţi şi în ochii pârâşului Simion Bărnuţiu, căci 

discipolul nu este deasupra magistrului. După ce aceştia au fost cercetaţi de către anchetatorii seculari 

şi au fost prinşi că nu ştiu nimic, sarcina magistrului de filosofie ar fi fost să-i dezveţe pe aceştia de 

părerea strâmbă. 

f) Cât desspre faptul că vecinii au observat fără îndoială cele petrecute în casa protopopului în 

acea noapte şi că mărturiseau toate lucrurile constrânşi de jurământ, în special Lepeduţ, despre care se 

spune că a zăbovit, alături de cei doi fraţi Imandi care locuiau la protopop, până seara târziu la acesta, 

pentru că îi tăiase porcul. 

Este o chemare la depoziţie foarte prost făcută, deoarece Lepeduţ, cu alt nume Dumitru Raica, 

mărturiseşte, sub jurământ, la numărul VI, exact contrariul, cum că el n-a observat nimic din cele 

pomenite mai înainte. 

În fine, litera g). Cât despre faptul că Vasile Raţ canonicul a pronunţat, cu puţin înaintea 

acestui atentat, mai exact la 3 ianuarie 1843, înaintea clericului Vasile Maior următoarele: „Va fi vai 

de el şi este nedemn să trăiască!”, după mărturia de la litera c), el ştia probabil ce urmează să se 

întâmple cu pârâşul. În baza tuturor acestora, este convins că episcopul i-a căutat moartea 

prin oamenii săi şi mai ales prin cooperarea cu Simion Fülep, protopopul şi ruda sa. 

Cu toate că mărturia lui Vasile Maior, pomenitul cleric şi informator al lui Bărnuţiu, pare că 

este dărâmată fie doar şi de mărturia cuprinsă la litera A) a canonicului Vasile Raţ, totuşi, şi dacă 

expunerea clericului Maior este coerentă până la cel mai mic amănunt, niciunul dintre filosofi, ba 

chiar dintre ţărani n-ar putea face o astfel de deducţie logică, de felul celei făcute de Bărnuţiu, de 

vreme ce a izvodit fundamentala bănuială de plănuire a morţii sale bizuindu-se pe interpretarea făcută 

de Raţ unei scrisori nevinovate a episcopului, pentru ca mai apoi să arunce vina acestui atentat pe 

umerii protopopului Fülep, deşi înainte era legat prin prietenie de aceştia şi dorea să ia masa în casa 

protopopului, a cărui suspectare sau chiar participare la crimă nu a putut fi sprijinită nici măcar dacă 

ar interveni în cauză înrudirea la a şasea spiţă între protopop şi episcop. 

La cele pomenite mai înainte se adaugă şi faptul că argumentul pârâşului privind otrăvirea în 

prealabil a câinelui lui Nicolae Tipograf, pentru ca nu cumva să-i dea de gol pe cei care urmau să vină 

dinspre curtea episcopului, precum şi cu privire la scândurile smulse din gardul împrejmuitor, pentru 

a dobândi o cale de acces mai uşoară spre curtea profesorului, este în suficientă măsură şi chiar mai 

mult respins de mărturia autentificată prin jurământ a aceluiaşi Tipograf, mărturie care apare la 

numărul VIII. 

Paragraful 24 

Celălalt atentat care a avut loc, după pretenţia pârâşului Simion Bărnuţiu, împotriva vieţii sale, 

la 21 septembrie 1843. 

Simion Bărnuţiu, prezentând, în declaraţia sa făcută în faţa comisiei regale, puţine 

faţă de ceea ce oferise drept dovezi pentru celălalt complot împotriva vieţii lui, a impus necesitatea ca 

expunerea sa să fie extrasă din recursul făcut către instanţa superioară, expunere pe care comisarul 

anterior o examinase deja pro şi contra, dar respinsese doar mărturiile binevoitoare, care acum 

urmează să fie autentificate, ceea ce a fost adăugat urmând a fi cercetat în continuare. 

Deja, denunţul pârâşului Bărnuţiu constă în următoarele: 

a) De îndată ce episcopul a aflat că Simion Bărnuţiu se întorsese din vacanţă la Blaj, a poruncit 

de îndată cuţitarilor săi să-l atace din nou; aceştia pândeau ascunşi atât în ziua de 20 septembrie 1843 

sub ferestrele locuinţei acestuia, cât şi în ziua de 21 septembrie lângă casa în care acesta servea masa. 

Şi, pe când se întorcea spre casă de la cină, în ziua de 21 septembrie, după ora a noua a serii, 

atacându-l pe uliţă patru cuţitari de la curtea episcopului, deoarece îl observase pe unul dintre ei, 

anume pe Pavel Rusz, slujbaşul domeniului episcopal, pe când se repezea cu o măciucă asupra lui,


scoţând un ţipăt, a chemat lumea în ajutor, însă zisul tâlhar i-a poruncit să tacă şi învârtea într-una 

ghioaga deasupra capului său. Iar Bărnuţiu, apărându-se, a răzbit până la poarta locuinţei lui, cu 

tâlharul Pavel pe urmele lui; acest Pavel ţinea ghioaga aţintită spre creştetul său, însă după ce mai 

întâi a parat lovitura doar cu mâna goală, a doua oară l-a împiedicat pe tâlhar Matei Moldovan, straja 

oficială, care a alergat punând securea lui între tâlhar şi profesor, până când, în cele din urmă, Nicolae 

Tipograf, ieşind afară la auzul ţipătului împreună cu slugile sale, i-a smuls slujbaşului Pavel bastonul 

din mână. – După aceea, adunându-se în grabă şi mai mulţi oameni, ucigaşii, văzând că nu mai pot 

face nimic şi zicând că ei au fost puşi ca străji pentru a-l prinde pe acela şi a-l duce în temniţă pentru 

că umblă fără felinar, au rupt-o la fugă spre curtea episcopală şi l-au întrebat pe episcop, ce anume 

mai au de făcut? Iar episcopul le-a zis: „Dacă nu aţi fost în stare să împliniţi porunca mea, atunci vă 

puteţi duce de acum la culcare.” 

Deoarece au fost aduse de pârâş mărturii, adăugate împreună cu toate celelalte referitoare la 

întâmplare, şi au fost confruntate între ele declaraţiile respinse cu privire la faptul dacă prefectul 

domeniului episcopal Samuilă Vaida recunoaşte, la litera H) că slujbaşul Pavel Rusz, împreună cu 

tovarăşii pe care urma să-i ia cu el, a fost orânduit direct de către el, în calitate de director al poliţiei, 

fără ştirea şi consimţământul episcopului, pentru paza nocturnă în zilele de 20 şi 21 septembrie 1843, 

aşa cum făcuse de mai multe ori şi altă dată, deoarece fusese rugat în mod expres, cu puţin înainte, să 

facă acest lucru, din motivele arătate, de către canonicul Vasile Raţ, lucrul acesta este confirmat prin 

mărturia cuprinsă la litera C), precum şi prin noua sa depoziţie de la litera D), iar Pavel slujbaşul 

episcopal mărturiseşte, în depoziţia sa făcută sub jurământ, că el a fost orânduit pentru strajă doar de 

către prefect şi că episcopul nu a ştiut nimic despre acest lucru, şi, odată cu mărturia lui, consimt 

acelaşi lucru şi mărturiile străjilor de la curtea episcopului, Petru Rezore şi Ştefan Rusz, mărturii care 

sunt de văzut la numerele X şi XI, şi nici Daniel Papp nu afirmă contrariul în mărturia sa de la 

numărul XII, – În cele din urmă, de vreme ce şi Matei Moldovan, paznic oficial, admite, în depoziţia 

sa de la numărul XIII că oamenii de la curtea episcopului au spus în faţa lui cum că ei erau orânduiţi 

de către prefectul domeniului episcopal drept străji, rezultă că ar fi un lucru foarte fals să presupui şi 

să deduci că, după ce s-a auzit de sosirea lui Bărnuţiu la Blaj, el a tocmit de îndată nişte ucigaşi şi le-a 

poruncit să-l atace pe pârâşul Bărnuţiu. 

Nici cealaltă afirmaţie de la acest punct nu pare să cuprindă mai mult adevăr în ea decât 

punctul anterior, cum că paznicii de la curtea episcopului au fost orânduiţi, chipurile, de către prefect 

cu scopul unic şi direct de a-l prinde pe Bărnuţiu, căci, în primul rând, o astfel de poruncă generală, ca 

oricine circulă fără felinar după ora a noua a serii să fie prins şi adus la curtea episcopală existase şi 

mai înainte şi fusese făcută cunoscută printr-o tablă afişată tuturor târgoveţilor şi prin urmare nu mai 

era nevoie de o poruncă specială. – Ca atare, atât prefectul, în ambele sale depoziţii, cât şi străjile 

Pavel Rusz şi Petru Rezore, în mărturiile lor, neagă existenţa unei porunci speciale doar în privinţa 

lui Simion Bărnuţiu. – Apoi, Nicolae Tipograf mărturiseşte, laolaltă cu Matei Moldovan, în depoziţia 

sa, că el a auzit de la paznici doar de porunca generală; acesta, în numărul următor XIII, spune pe faţă 

că, în seara zilei de 20 septembrie, Ştefan Rusz i-a spus deschis: „Avem această poruncă de la 

prefect, ca, pe oricine găsim fără felinar, să-l prindem şi să-l ducem la el”, cu care se potriveşte 

mărturia celuilalt paznic Ioan Manuilă, zis şi Prekup, de la numerele XIV şi XV, după cum chiar au 

vrut să-i prindă pe Nicolae Tipograf şi pe Ioan Schiller, deoarece erau fără felinare; în fine, acest 

lucru îl confirmă şi cantorul Vasile Gruiţă în mărturia sa de la numărul XVI care declară că, deşi 

Pavel, beat fiind, a trăncănit în cârciuma lui Ioan Sofan despre porunca de a-l prinde pe Bărnuţiu, 

chiar dacă s-ar accepta acest lucru, totuşi porunca s-a extins la oricine altcineva, iar Ioan Sofan, 

Martin Zudor şi Markuts Szoányi mărturisesc în depoziţia anterioară de la litera I cum că Pavel amintise 

în faţa lor de porunca nominală de a-l prinde pe Bărnuţiu, lucru care mai degrabă pare că trebuie luat 

în înţelesul dat de Vasile Gruiţă, dar de vreme ce mărturiile lor au fost autentificate de această comisie 

sub jurământ, toţi recunosc la unison că atunci Pavel era beat şi că a vorbit în această stare. 

Astfel, de vreme ce lui Pavel Rusz i se reproşează anumite vorbe rostite într-o anumită ocazie 

în mod închipuit în cârciuma târgului, înaintea lui Iosif Schiller, Vasile Szűts şi Alexandru Papp (vezi 

litera I), anume că lui şi tovarăşilor săi li s-a poruncit de către prefect ca, de îndată ce Bărnuţiu se va fi 

întors la Blaj, chiar de ar fi în fundul pământului, să-l prindă şi să-l aducă la curtea episcopală, din

68 


aceeastă mărturisire binevoitoare a lor nu poate fi scos nimic util ţelului , căci, pe când 

martorii înainte pomeniţi erau autentificaţi, Iosif Schiller confirmă mărturia sa negativă anterioară, dar 

adaugă totuşi că el venise mai târziu la cârciumă decât ceilalţi; Vasile Szűts a declarat că el n-a auzit 

nimic cu propriile lui urechi; doar Alexandru Papp îşi menţine depoziţia anterioară, însă zice că Pavel 

era pilit atunci, cum reiese din numerele XVII şi XVIII. 

Însă dintre toate lucrurile cel mai fals cu putinţă şi care nu are nici cel mai mic aspect de 

probabilitate este faptul că zisele străji, în calitatea lor de ucigaşi, au fost trimişi ca să-l distrugă pe 

pârâş chiar din îndemnul cuiva, căci nimeni care are mintea sănătoasă nu poate să conceapă că cineva 

orânduieşte atâţia oameni atât de nepricepuţi, atât de limpede lipsiţi de orice conspiraţie foarte secretă 

şi de orice instrucţiune, ca să ucidă pe cineva şi că aceştia, imediat după ora a noua a serii, pe când 

erau treji toţi oamenii, în piaţa publică înconjurată de jur împrejur de case şi în care patrulează toată 

noaptea străjile oficiale, cu care oamenii de la curtea episcopală s-au întâlnit cu puţin înainte şi cu 

care au discutat, au vrut să-l ucidă pe pârâş; aceştia nu au fugit nici când pârâşul a ţipat, ci n-au vrut 

decât să-l prindă, chiar dacă deja se aduna lume din toate părţile, şi, după cum însuşi pârâşul a relatat 

în recursul său, la punctul 5, au spus făţiş înaintea tuturor că ei au fost orânduiţi ca să-l prindă pe 

acesta şi să-l ducă la temniţa episcopului. – Pe lângă acestea, toţi neagă că li s-ar fi dat porunca de a 

ucide, iar Pavel Rusz şi Petru Rezore explică chiar şi urmărirea pârâşului, cum că, deşi a fost întrebat 

de două ori cine este, acesta nu a răspuns. – Se mai adaugă şi ceea ce Pavel, băut fiind, a bolborosit în 

cârciumă, fără lumină, însă nimeni nu l-a auzit, totuşi, să fi spus altceva decât că el a fost trimis ca 

să-l prindă şi să-l ducă la temniţă pe pârâş. – Nici nu poate fi dedusă intenţia de a ucide din faptul că 

acesta ţinea bastonul ridicat, căci Pavel arată cauza acestui gest, prin aceea că Bărnuţiu l-ar fi străpuns 

cu umbrela sa, dacă nu ar fi ştiut să se apere în drum, de aceea el ţinea bastonul ridicat chiar şi în 

poarta locuinţei aceluia. 

În fine, cât despre faptul că, pe când, după consumarea faptului, se întorseseră la curtea 

episcopală, l-au întrebat pe episcop ce anume mai trebuie să facă şi că ar fi primit de la acesta 

răspunsul: „Dacă aţi fost proşti executanţi ai poruncii, de acum puteţi să mergeţi la culcare”, Daniel 

Papp, Pavel Rusz şi Petru Rezore îl neagă categoric la numerele IX, X şi XI. – Şi niciunul, dacă are 

mintea sănătoasă şi confruntă corect mărturiile adăugate, nu poate nici măcar să prevestească ceva rău 

pe seama episcopului. 

b) Cât despre faptul că Ilie Boeriu, locuitor din Nagy Cserged, a relatat, auzind de la alţi 

oameni, că Petru Rezore, om din Veren, ar fi spus următoarele în faţa altora, în moara situată pe 

moşia Csanád: „Dacă mă vor cita ca martor, le voi spune că ne-au trimis să-l ucidem pe popa acela, 

dar dacă nu mă pun să jur, nu le-am spus nimic”, de unde, , rezultă că Petru Rezore 

a fost trimis de la curtea episcopală împreună cu ceilalţi tovarăşi „cu dorinţa de a mă ucide”. 

Acest Boeriu, cercetat sub jurământ, zice că el n-a fost în viaţa lui la moara din Csanad, prin 

urmare nu s-a întâlnit cu Petru Rezore, ba chiar el nici nu ştie cine este omul acesta, aşa cum reiese 

din depoziţia de la numărul XIX. Acelaşi lucru îl confirmă şi Petru Rezore, care mărturiseşte sub 

jurământ că el a fost o singură dată în viaţa sa la moara din Csanad şi, la fel, că nu a spus nimic despre 

moartea lui Bărnuţiu, ba chiar că nici nu putea să spună nimic, căci în această vară s-au împlinit doi 

ani de când a fost acolo, însă pe atunci această a doua nenorocire a lui Bărnuţiu nu se petrecuse încă: 

vezi la numărul XX. 

c) Cât despre faptul că din mărturia slugii Daniel ar rezulta cu prisosinţă că aceiaşi oameni de 

la curtea episcopului nu erau străji, ci ucigaşi trimişi de episcop pentru a-l ucide pe pârâş; că acesta 

mărturiseşte la litera H), cum că şi el a fost orânduit împreună cu ceilalţi, însă, pentru că zicea că are 

vederea slabă, episcopul ar fi zâmbit şi ar fi spus: „Nu-l trimiteţi pe acela, pentru că nu vede”, de unde 

rezultă că episcopul ar fi sugerat intenţia atentatului. 

Vizitiul Daniel neagă pur şi simplu, la numărul XII, orânduirea sa şi nici Ioan Csaklany însuşi 

nu recunoaşte că Daniel ar fi zis cine a vrut să-l orânduiască pe el ca strajă şi în cele din urmă 

mărturiseşte că Daniel era beat când a spus aceste lucruri, aşa cum reiese de la numărul XXI. 

d) Cât despre faptul că acest lucru rezultă şi din mărturia, de la litera I), a străjilor târgului 

Matei Moldovan şi Ioan Manuilă, pe care ucigaşii au vrut să-i corupă şi să-i atragă de partea lor cu un 

taler promis de prefect şi cu 14 sau 15 florini promişi de episcop.


Că o astfel de promisiune a fost rostită de oamenii de la curtea episcopală nu recunosc nici 

măcar ei înşişi, nici zisele străji ale târgului, atât aceia, cât şi aceştia admiţând doar faptul că a avut 

loc între ei doar o discuţie generală: „Să veghem, iar dacă vom prinde pe cineva, vom primi o răsplată 

de la prefect”, sau cum a zis unul dintre ei: „Vom primi douăzeci de florini de la prefect”, căci atâta 

primeau de obicei străjile pe cap, după cum rezultă de la numerele XIII şi XIV. 

e) Cât despre faptul că slujbaşul Pavel ar fi mărturisit, la litera I), în faţa lui Ioan Sofan, 

arendaşul, a lui Martin Zudor şi a Szoanya Markuts că el, după acea întâmplare, ar fi fost trimis de 

episcop (deasupra, de susu) la culcare, împreună cu tovarăşii săi, ca nişte incapabili de a împlini 

poruncile. 

Cu privire la faptul dacă într-adevăr, întorcându-se la curte după consumarea evenimentului, ei 

au fost trimişi la culcare de către episcop, s-a demonstrat deja mai sus că nu este adevărat, căci 

Daniel Papp, Pavel Rusz şi Petru Rezore au negat sub jurământ că l-ar fi văzut măcar sau că l-ar fi 

auzit pe episcop. – Iar în ceea ce priveşte doar discursul lui Pavel Rusz, acest discurs a fost ţinut în 

cârciumă şi pe lângă faptul că toşi trei martorii recunosc că atunci Pavel era beat, pe deasupra Martin 

Zudor neagă categoric, cu ocazia autentificării depoziţiei sale, mai ales aceste vorbe ale lui Pavel 

împreună cu faptul că, îndată ce evenimentul s-a consumat, lumânarea care ardea în casa prefectului 

s-a stins; iar Szoanya Markuts, recunoscând că şi el era beat, spune că nu-şi mai aminteşte nici o altă 

vorbă a lui Pavel decât ceea ce a zis acesta: „Am vrut să-l prindem pe Bărnuţiu dar a scăpat fugind”, 

după cum din mărturia de la numerele XXII şi XXIII. 

f) Cât despre faptul că odinioară, pe când se afla la Blaj episcopul de Oradea Mare în calitate 

de comisar, Pavel ar fi relatat lui Ioan Sofan că ar fi fost dus de prefect de-a dreptul la uşa camerei 

comisarului, ba chiar că prefectul i-ar fi poruncit: „Să-i spui că ai fost paznic şi că l-ai întrebat pe 

cine este, mă auzi?, aşa să-i spui!” – sau că în urmărirea din piaţă l-ar fi întrebat pe Bărnuţiu 

cine este. 

Pe lângă ceea ce reiese din această relatare demnă de crezare, comisia regală a înţeles că 

martorul Ioan Sofan este purtat, împreună cu întreaga sa casă, de un sentiment de duşmănie împotriva 

episcopului, datorită primirii de către acesta din urmă a arendei dreptului de târg în Blaj pe care 

înainte o deţinea el; acest cuget strâmb al lui reiese limpede din însăşi depoziţia sa de la numărul 

XXIV, căci el singur, sugerându-i lui Pavel chestiunea, l-a instigat să mărturisească înaintea sa 

împotriva prefectului şi din acest motiv l-a făcut să spună înaintea lui că i-au fost promişi de prefect, 

pentru străpungerea lui Bărnuţiu, doi taleri, care, totuşi, nu i-au fost daţi, chiar şi acest lucru fiind unul 

pe care altă dată l-a negat fie slujbaşul Pavel, fie martorul citat, care în acest punct nu este demn de 

crezare. 

g) Cât despre faptul că Nicolae Ketskés ar fi spus că Mihail Grama, crâşmarul târgului, l-ar fi 

scos cu forţa din cârciumă pe vizitiul Daniel Papp, în prezenţa lui Ioan Csaklany şi a defunctului 

Daniel Bran, pentru că zisese că şi el a fost trimis ca să-l atace pe Bărnuţiu, ca şi despre faptul că Ioan 

Raţ a relatat cum că Daniel ar fi spus cândva, de faţă cu el, că prefectul i-a promis un galben imperial 

dacă va merge cu ceilalţi împotriva lui Bărnuţiu. 

Aşa cum Ketskés Nicolae neagă această relatare a sa la numărul XXVIII, tot aşa neagă sub 

jurământ, la numărul XXVI, crâşmarul Grama aruncarea cu forţa din cârciumă a lui Daniel din cauza 

acelei vorbe; în fine, acest lucru îl neagă şi Daniel în confruntare cu Csaklany Ioan, la numărul 

XXVII. 

În fine, h). Cât despre faptul că Nicolae Monorai, pe când era slugă la prefect, i-ar fi relatat 

profesorului Nicolae Mark că prefectul le-ar fi promis bani tuturor acelora care îl vor ataca pe 

Bărnuţiu. 

De vreme ce, după ce a fost întrebat vizitiul, nu s-a aflat unde anume slujeşte, el nu a mai fost 

audiat ca martor, încât se pare că trebuie socotită ca vorbă goală afirmaţia lui Nicolae Mark, ca 

depoziţie, de la numărul XXVIII, a unui martor indirect, şi se consideră că nu se poate deduce nici din 

mărturia lui, nici din a altora că prefectul ar fi avut intenţia ca, de vreme ce străjile nocturne au fost 

instituite pentru nenorocirea lui Bărnuţiu şi pentru că fusese interzisă tuturor circulaţia fără felinar, 

pentru că Bărnuţiu nu a respectat acea lege, doar părâşul să fie prins şi să fie adus la curtea 

episcopală.

70 


Alţi martori, fiind indirecţi şi, de cele mai multe ori, studenţi care nu aveau referinţe bune, 

risipiţi ici şi colo, ca nepotriviţi şi inutili, n-au mai fost cercetaţi, iar în situaţia aceasta au fost în total 

cam doi sau trei. 

Vot 

După ce au fost combinate între ele toate depoziţiile adăugate, declaraţiile şi confruntările a 

fost limpede că: 1) Străjile de la curtea episcopală au fost instituite fără ştirea şi consimţământul 

episcopului. 2) Ele au fost trimise de către prefect cu porunca generală de a opri, fără deosebire, pe 

oricine circulă fără felinar. 3) În fine, chiar dacă ar fi avut o poruncă specială în privinţa lui Bărnuţiu, 

ea se referea doar la prinderea şi la aducerea lui la curtea episcopală, pentru că a circulat fără felinar, 

însă n-au putut primi ordinul de a-l omorî, iar când străjile de la curtea episcopului se străduiau să 

execute o astfel de poruncă, ele nici nu voiau, nici nu intenţionau să-l ucidă pe zisul Bărnuţiu. 

Prin urmare, de vreme ce numitul profesor a atribuit ambele nenorociri, considerate încercări 

de ucidere a sa, în mod direct oamenilor episcopului şi indirect episcopului, rezultă că această enormă 

incriminare şi calomnie a îndrăzneţului pârâş este demnă de cea mai aspră imputare şi mustrare, în 

spiritul preasfintelor canoane.

LA FORMATION DES ÉLÈVES ROUMAINS 

DANS LES ÉCOLES MILITAIRES FRANÇAISES: 

UN ENJEU DE POLITIQUE EXTÉRIEURE DANS LES BALKANS? 

Anousheh Karvar 

Centre National de Recherche Scientifique, Paris 

La présence importante, au cours de la seconde moitié du 19e siècle, des 

élèves roumains à l’École polytechnique, puis à l’École d’État-major, à l’École de 

l’Artillerie et du Génie de Metz (puis de Fontainebleau) ou à l’École de Cavalerie 

de Saumur nous invite à examiner de plus près les raisons de cette arrivée, en 

nombre et en France. Tout aussi intéressant serait de vérifier le bien-fondé de 

l’assertion des diplomates et attachés militaires français de l’époque selon laquelle 

le passage par les écoles militaires françaises d’une partie de l’élite roumaine aurait 

des retombées favorables en termes d’influence politique française dans les 

Balkans. Pour répondre à cette double interrogation, nous avons procédé à la 

reconstitution des relations intellectuelles et politiques reliant les deux pays, 

comme à celle de la trajectoire des anciens élèves roumains de l’École 

polytechnique une fois de retour dans leur pays, afin d’y déceler un éventuel 

fonctionnement en réseau, en l’occurrence polarisé vers la France. 

L’environnement politique roumain 

L’histoire de l’affranchissement progressif des deux principautés de la 

Moldavie et de la Valachie de l’emprise ottomane est jalonnée par deux dates. En 

1829, avec le traité d’Andrianople, la Russie est autorisée à accorder un nouveau 

statut politique d’autonomie interne aux deux principautés occupées depuis la fin 

du 14e siècle par les Ottomans. En 1856, le traité de Paris place celles-ci sous la 

protection collective des grandes puissances européennes, en attendant le futur 

statut d’autonomie. En Roumanie, cette marche vers l’indépendance nationale se 

traduit par la nécessité de construire un État moderne et ses corollaires, une armée 

et une administration calquées sur celles des grandes puissances européennes. Dès 

1857, la France reçoit la première demande d’assistance militaire et administrative 

de la Moldavie 1 . L’organisation de l’armée, la création de la cour des comptes et du 

1 Lettre du Consul d’Iasi au ministre français des Affaires étrangères, 20 mars 1857. Archives 

du SHAT, 7N1451, Roumanie 1834-1895. 


72 

Anousheh Karvar 2 

conseil d’État sur le modèle français, la promulgation du code pénal et du code 

civil inspirés du code Napoléon font partie de la conquête de l’appareil 

administratif et militaire par les fils des grands propriétaires (boyards) moldaves et 

valaques formés essentiellement à Paris 2 . 

La conférence internationale de 1858 décide de l’autonomie des deux 

principautés et l’intervention décisive de Napoléon III pour faire admettre aux 

autres puissances européennes l’élection d’un même prince pour les deux 

principautés entraîne l’unité roumaine. La demande d’assistance adressée à la 

France par la Roumanie fait alors partie d’un programme global de réformes visant 

à fusionner le système législatif et à unifier l’administration et l’armée. Le prince 

A.-I. Cuza, auteur de la demande, a lui-même fait ses études et ses premières armes 

politiques à Paris. Pendant les sept années de son règne (1859-1866), A.-I. Cuza 

jette les bases de la Roumanie moderne tout en menant le processus de l’unification 

et de l’indépendance du pays. 

La Roumanie réclame à la France des officiers pour l’instruction des troupes, 

l’organisation de l’intendance militaire et la refonte des écoles militaires de 

Bucarest et d’Iasi. Parallèlement, des fonctionnaires français sont appelés à 

réformer le système financier de la jeune nation. C’est dans ce cadre qu’on prévoit 

d’envoyer un nombre de jeunes gens à faire des études à Saint-Cyr et à l’École 

polytechnique et de faire compléter l’instruction des sous-lieutenants sortant des 

écoles militaires roumaines à l’École d’État-major, à l’École de l’Artillerie et du 

Génie de Metz et à l’École de Cavalerie de Saumur 3 . 

Le contexte d’arrivée en France 

Les jeunes Roumains admis dans ce cadre à l’École polytechnique dans les 

années 1860-1870 suivent pas à pas un itinéraire tracé et éprouvé par les 

générations précédentes, celles qui donnèrent au mouvement nationaliste roumain 

ses figures les plus marquantes. Dans les années 1830-1840, les Bratianu, Ghica, 

Rosetti, Golescu, Cuza, issus de familles de boyards, reçurent les premiers éléments 

de leur éducation occidentale auprès de précepteurs français en Roumanie, ou bien 

dans l’un des nombreux collèges grecs disséminés de Constantinople à Padoue et 

fortement imprégnés de culture française (principalement l’Académie grecque 

Friedrich Thiersch de Munich) 4 . 

2 Sur les débuts de l’État roumain, voir l’excellent ouvrage de synthèse de G. Castellan, 

Histoire des Balkans, XIVe-XXe siècle, Paris, Fayard, 1991. 

3 Le contenu détaillé de la demande roumaine se trouve dans la lettre du 26 août 1860 du 

ministre des Affaires étrangères au ministre de la Guerre. Archives du SHAT, Ibidem. 

4 L’itinéraire éducatif de ces jeunes a été minutieusement décrit dans P.H. Griffin, Fathers and 

sons in the nineteenth-century Romania: a study of a generational thinking, Thèse de doctorat, 

University of Southern California, 1969, p. 16 et suite.

3 La formation des élèves roumains dans les écoles militaires françaises 73 

De 1815 à 1848, quelques deux cents Roumains suivent cet itinéraire pour 

venir étudier à Paris. Soixante-quinze d’entre eux au moins occuperont des 

positions politiques et sociales importantes après l’indépendance 5 . L’octroi de 

bourses privées et publiques à partir des années 1820 confère aux séjours à 

l’étranger une valeur sociale indéniable. Cette pratique est pérennisée grâce aux 

positions politiques et administratives élevées que se voient offrir les jeunes gens 

formés en France: une fois au pouvoir, ils continuent à parrainer les séjours 

suivants. 

La première génération des Roumains en France se livre principalement à 

l’étude du droit, de la médecine et à la fréquentation des cours de culture générale 

(une poignée seulement fréquentera l’École polytechnique). Paris offre avant tout 

aux étudiants moldaves, valaques et aux transylvains désireux de se rattacher à la 

Roumanie un espace de rencontre, de mise en commun et de confrontation d’idées 

sur la nation. Les conférences d’A. Mickiewiez, de J. Michelet et d’E. Quinet au 

Collège de France, celles de Lamartine et de Louis Blanc, la fréquentation du salon 

de Ledru-Rollin leur permettent de formuler cet idéal national dans un 

environnement politique romantique en pleine effervescence. Un premier cercle 

révolutionnaire roumain est créé par C.A. Rosetti, N. Kretzulescu et A.-I. Cuza 

(le futur prince des Principatés Unies), N. Balcescu et I. Ghica, suivi d’une 

association littéraire en 1845. Un an plus tard, les étudiants s’organisent grâce à la 

fondation de la Société des étudiants roumains à Paris. En outre, une bibliothèque 

roumaine comprenant une salle d’étude, une résidence pour étudiants, un salon de 

„dissémination” des idées politiques, une école pour acclimatiser les nouveaux 

étudiants viennent compléter le dispositif d’accueil. La Société s’efforce de 

contrôler le flux des étudiants à Paris, de les aider à s’adapter à la société française, 

tout en „préservant le sentiment de leur nationalité” pendant le séjour à l’étranger 6 . 

D’inspiration résolument française, le mouvement d’unification nationale 

roumain fut en grande partie l’oeuvre de cette génération d’étudiants roumains 

issue de 1848 et formée essentiellement à Paris 7 . Une fois l’indépendance acquise, 

la France fut désignée d’emblée par elle comme modèle de référence 

administrative et politique, ayant à charge de former les futurs cadres de l’État 

roumain. L’accroissement régulier du nombre des jeunes Roumains fréquentant 

l’École polytechnique parisienne à partir de 1857 témoigne de la concrétisation du 

projet de modernisation étatique, dont le volet militaire reste prépondérant. 

5 Ibidem, p. 102-103. 

6 Sur l’organisation des étudiants nationalistes roumains à Paris, voir J.C. Campbell, French 

influence and the rise of roumanian nationalism, New York, Arno Press & the New York Times, 

1971, mais aussi, P.H. Griffin, op. cit. 

7 Sur la référence à la France dans le mouvement nationaliste roumain, voir l’analyse détaillée de 

C. Durandin, La politique française et les Roumains. 1878-1913: La recherche d’une influence, these 

d’État, Université de Paris, 1980. L’historiographie roumaine témoigne aussi de l’influence française sur 

la formation du mouvement national roumain. Voir à titre d’exemple l’ouvrage en langue française de P. 

Eliade, De l’influence française sur l’esprit public roumain, Paris, Leroux, 1898.

74 


Ainsi, sur les 127 élèves roumains ayant fréquenté l’établissement entre 1861 

et 1900, cinquante-trois entrent à l’École avec le grade de sous-lieutenant ou 

lieutenant, vingt-et-un continuent leurs études à l’École d’Artillerie et du Génie et 

quatre à l’École du Génie maritime. Onze seulement se destinent à l’École des 

Ponts et chaussées et cinq à l’École des Mines de Paris. Sur les soixante carrières 

reconstituées, Cinquante-six se déroulent partiellement ou intégralement dans la 

sphère militaire, dans les hauts rangs de l’armée ou dans les écoles militaires 

roumaines. 

La création d’une armée moderne 

La guerre russo-turque de 1877-78 prépare la proclamation de l’indépendance 

roumaine et le prince Charles de Hohenzollern venu remplacer A.-I. Cuza en 1866 

devient alors le roi Carol 1er. La participation de la Roumanie à cette guerre aux 

côtés de la Russie joue un rôle initiatique dans la modernisation de l’armée. Les 

jeunes polytechniciens roumains ayant complété leurs études à l’École de 

l’Artillerie et du Génie et versés aux rangs de l’armée y trouvent l’occasion de 

prouver leur qualification et leurs qualités d’encadrement 8 . 

Cette transformation de l’armée roumaine est minutieusement notée par les 

attachés militaires et les officiers français en visite dans le pays. Le rapport du 

capitaine d’État-major Torcy représentant la France dans les manoeuvres de 

Bucarest mentionne encore en 1874 le manque d’officiers de commandement dans 

une armée neuve et artificielle, où tous les emplois sont réservés à une petite 

aristocratie 9 . Dix ans après, le capitaine Blanche, attaché militaire à Vienne, note 

en revanche les progrès considérables réalisés depuis la guerre où les jeunes 

officiers formés en France, tenus à l’écart jusqu’ici par des officiers supérieurs 

incompétents, ont pu faire preuve de leur mérite: „Aujourd’hui encore [1884] les 

officiers polytechniciens sont écartés, mais dans quelques années leur arrivée aux 

rangs supérieurs est la garantie de la suppression des privilèges et de l’avancement 

d’après une certaine hiérarchie.” 10 

L’État roumain reste néanmoins une construction fragile et inachevée, enjeu 

des rivalités politiques et économiques des grandes puissances européennes. Le 

capitaine Torcy souligne dans le même rapport de 1874 le jeu indécis de la jeune 

nation face à l’Autriche, la Russie et l’Allemagne lors d’une éventuelle guerre 

européenne en préconisant: „Il ne dépend que de nous de la faire basculer, en 

facilitant (aux Roumains) l’accès à nos écoles.” 11 Or, le partage territorial peu 

8 Sur la quarantaines d’élèves roumains ayant fréquenté l’École polytechnique entre 1857 et 

1880, quinze d’entre elles témoignent d’une participation à la guerre russo-turque de 1877-1878. 

9 Rapport du capitaine Torcy, daté d’octobre 1874. Archives du SHAT, 7N1451, Roumanie 

1834-1895. 

10 Rapport du capitaine Blanche du 12 avril 1884. Archives du SHAT, Ibidem. 

11 Rapport du Capitaine Torcy, daté d’octobre 1874. Archives du SHAT, Ibidem.


avantageux imposé par la Russie à la Roumanie à la fin de la guerre russo-turque 

de 1877 jette un froid durable entre les deux pays. De plus, le souverain roumain, 

de par ses liens familiaux, penche pour l’Allemagne en matière de politique 

internationale. Par conséquent, la Roumanie signe en 1883 un traité d’alliance 

défensive contre la Russie avec l’Autriche-Hongrie. Elle adhère la même année à la 

Triple-Alliance conclue par l’Allemagne, l’Autriche-Hongrie et l’Italie en 1882. 

Elle devient dès lors un terrain favorable au déploiement de la diplomatie 

allemande. 

Le rapprochement avec l’Allemagne rencontre les réticences des milieux 

politiques pro-français en Roumanie, mais la diplomatie française, ayant adopté 

une politique de prudence dans les Balkans depuis la défaite de 1871, n’entame 

aucune tentative de récupération 12 . 

Sur le plan de la formation des cadres, la nouvelle orientation internationale 

de la Roumanie se traduit par l’instruction en nombre des élèves officiers roumains 

dans les académies militaires allemandes, autrichiennes et italiennes 13 . Parallèlement, 

le Ministère roumain de la Guerre, tenu par les anciens élèves formés en France, 

émet le désir de maintenir à son niveau antérieur le taux de fréquentation des 

Écoles françaises 14 . La mise en place par la France de la politique restrictive 

d’admission d’officiers étrangers va à l’encontre des demandes roumaines, et ceci 

indépendamment des options diplomatiques prises par la Roumanie. 

La doctrine des attachés militaires français 

Les décisions contraignantes de l’administration française entraînent la 

protestation du gouvernement roumain. Les attachés militaires français en charge 

du poste de Bucarest se font un principe de répercuter et d’amplifier les plaintes 

roumaines. Ils déplorent la position de la métropole au nom de la sauvegarde de 

l’influence historique française sur le mouvement national roumain. Selon eux, les 

jeunes qui ont effectué leurs études en France donneront à ce pays des partisans 

décidés qui, de retour chez eux, seront pour le reste de leur existence des 

propagateurs convaincus de son influence et lui permettront par la même occasion 

de retrouver son statut de grande puissance, face à la concurrence germanique. 

Animés d’une tel credo, les attachés militaires déploient un zèle sans 

précédent à transmettre les demandes pressantes du Ministère roumain de la Guerre 

et obtiennent à l’arraché des dérogations exceptionnelles en faveur des officiers 

12 Sur les fortes réserves du Quai d’Orsay à l’encontre des agitations anti-dynastiques et profrançaises, 

voir C. Durandin, op. cit., p. 1063 et suite. 

13 Rapport de l’attaché militaire au ministre de la Guerre datée du 25 octobre 1890. Archives 

du SHAT, 7N1452, Roumanie 1887-1896. Voir aussi le rapport du 29 octobre 1898, sur l’admission 

des Roumains dans les écoles militaires allemandes et dans les corps et États-majors autrichiens. 

Archives du SHAT, 7N1453, Roumanie 1898-1903. 

14 Rapport du 17 février 1889. Archives du SHAT, 7N1452, Roumanie 1887-1896.

76 


roumains. On peut ainsi expliquer la présence continue des élèves roumains à 

l’École polytechnique pendant les années de restriction, même si leur nombre est 

en voie de diminution à partir de 1880. 

Dans leurs rapports et correspondances avec la tutelle, les attachés militaires 

ne cessent d’insister sur l’enjeu que constitue l’admission des jeunes Roumains 

dans les écoles militaires françaises, non seulement sur le plan militaire, mais aussi 

du point de vue politique. L’élite formée en France fait partie des intérêts culturels, 

économiques et financiers sur lesquels la diplomatie doit s’appuyer et qu’elle doit 

s’efforcer de développer. 

Selon les attachés militaires, le fait d’avoir étudié en France est 

inévitablement assimilé à la francophilie politique: „C’est à cette circonstance 

[études faites en France], en grande partie, qu’une proportion notable des membres 

du parti conservateur doit ses tendances anti-allemandes.” 15 

Ils incitent ainsi la diplomatie française à ne pas rester indifférente à ce vivier 

de jeunes gens envoyés en France par leur gouvernement et qui ont tissé, au cours 

de leurs années d’études, des liens culturels et politiques privilégiés avec leur pays 

d’accueil. La correspondance diplomatique entre Bucarest et Paris foisonne d’exemples 

de présentation des personnalités politiques roumaines avec la référence sur le pays 

où elles ont fait leurs études, le degré de maîtrise de la langue française, les liens de 

famille ou de mariage avec des Françaises. A titre d’exemple, le commandant 

Gradesco du corps du génie roumain est présenté en ces termes: „... a suivi comme 

lieutenant les cours de l’École d’application de l’Artillerie et du Génie pendant les 

années 1885-1887. C’est un officier intelligent, énergique, connaissant très bien la 

langue française, très intrigant... A sa sortie, il s’est activement occupé de la 

question d’aérostation pour son pays et s’est mis en relation avec plusieurs 

industriels parisiens après avoir essayé en vain d’obtenir des renseignements soit 

de l’établissement de Chalais soit de la Compagnie d’Aérostiers de Versailles... À 

la fin de 1887 ou au commencement de 1888 il a épousé à Paris Mlle Davioud, 

dont le père ou les frères sont commissionnaires en vins et liqueurs avec la Suède 

et la Russie.” 16 

Notons au passage que d’autres observateurs étrangers partagent cette 

manière de positionner les individus sur l’échiquier politique intérieur et extérieur 

conformément au pays où ils ont poursuivi leurs études. Un article du journal 

„Times” de février 1892 qualifie de germanophiles les membres „junimistes” du 

gouvernement, car: „They have been educated for the most part in German 

Universities, and have always sung the praises of Teutonic learning and culture”, 

en contraste avec le mouvement général préconisé par les membres du vieux parti 

libéral qui considèrent le séjour à Paris comme une qualification essentielle pour la 


16 Rapport du 9 février 1897. Ibidem.


vie politique, „the young gentlemen who go abroad to complete their education 

generally go to Paris, and return home enthusiastic Francophils” 17 . 

Ce type de raisonnement ne tient pas compte du paradoxe inhérent au 

nationalisme culturel roumain fondé sur des idéologies importées, paradoxe qui fit 

éclater le mouvement nationaliste univoque des jeunes intellectuels roumains de 

1848 en partis politiques tiraillés entre l’affirmation de leur culture nationale et 

l’assimilation des valeurs venues de l’Europe occidentale et pas seulement de la 

France 18 . Or, les attachés militaires français souhaitent rétablir l’image révolue de 

la génération de 1848 unanimement imprégnée de culture française. Ils demandent 

au gouvernement français de prendre en main la destinée de la nouvelle génération 

issue de l’indépendance, fortement divisée sur la définition de son unité morale, de 

ses relations avec l’Occident et avec les couches populaires de la société, pour lui 

inculquer une orientation française. Ils utilisent désormais les rivalités francoallemandes 

pour appuyer leur demande. 

Par conséquent, devant les contre-exemples rencontrés ici ou là d’officiers 

formés en France mais attirés par la puissance germanique, ils s’indignent face à 

tant d’ingratitude envers le pays qui les a accueillis. À leurs yeux, les sentiments 

francophiles de ces hommes sont soumis à l’épreuve de la germanophilie du 

souverain roumain, situation à laquelle la France devrait parer sans tarder. 

L’aspiration éventuelle d’une partie de l’élite à l’indépendance est également 

traduite en termes de rivalités avec l’Allemagne. Dans son rapport de 1889, le 

capitaine Torcy, attaché militaire à Vienne et à Bucarest, note avec regret la réserve 

des officiers roumains dans „l’expression de sympathies traditionnelles pour la 

France”. Il attribue certes cette mise à distance du rapprochement franco-russe, à la 

présence du prince et à la glorification à outrance de la force militaire allemande. 

En revanche, il refuse explicitement de justifier ce changement d’attitude par les 

„préoccupations patriotiques” de ces officiers. Il propose même d’user de rétorsion 

et „couper court aux distributions de légions d’honneur” 19 . 

Pour que la France retrouve sa place dans cette partie du monde au détriment 

de l’Allemagne, les attachés militaire en poste à Bucarest préconisent de 

développer le réseau des cadres roumains issus des écoles françaises. Pour 

démontrer l’efficacité d’un tel réseau, les attachés militaires français peuvent 

s’appuyer sur des situations concrètes. Grâce aux relations qu’ils établissent avec 

leurs anciens camarades roumains de Polytechnique, de Fontainebleau ou de la rue 

de Grenelle, Bucarest est devenu un excellent poste d’observation pour la 

diplomatie française. L’usage de la langue française et les anciens liens de 

camaraderie facilitent les rencontres et délient les langues: „Les séjours à Bucarest 

17 L’article de „Times” daté du 22 février 1892 est reproduit par le capitaine Sailly, attaché 

militaire à Bucarest, à son rapport du 2 juillet 1892. Ibidem. 

18 Les meilleures analyses des mouvements politiques en jeu en Roumanie sont données dans 

P.H. Griffin, op. cit., C. Durandin, op. cit. 

19 Rapport du 27 octobre 1889. Archives du SHAT, 7N1452, Roumanie 1887-1896.

78 


nous sont toujours très profitables. La majeure partie des officiers ayant fait leurs 

études en France, se montrent pleins d’amabilité pour nous et fort 

communicatifs…” 20 

Par ce biais, non seulement les représentants de l’industrie française de 

l’armement obtiennent des contrats, mais les attachés militaires recueillent des 

renseignements précieux sur les caractéristiques techniques des armes allemandes 

grâce aux achats effectués par leurs confrères roumains 21 . 

La doctrine des attachés militaires selon laquelle les anciens élèves des écoles 

françaises conservent un certain attachement, une compréhension privilégiée, un 

intérêt permanent pour la France s’intègre progressivement dans le discours des 

Ministères des Affaires étrangères et de la Guerre. Il profite pour cela du renouveau 

diplomatique de la France dans les années 1890. Avec la chute de Bismarck, la 

France sort de l’isolement politique et la reconstitution de ses forces économiques 

et militaires prépare le terrain au déploiement d’actions extérieures vigoureuses: la 

France est en passe de reconquérir sa place de grande puissance mondiale. Par 

conséquent, la diplomatie recherche un compromis entre les impératifs de la 

politique d’expansion coloniale et ceux de la politique européenne. De même, 

l’attitude réservée et prudente vis-à-vis des grandes puissances n’exclut plus les 

efforts pour affirmer la présence française dans les pays balkaniques. On peut citer 

entre autres le soutien aux oeuvres religieuses et au réseau des Alliances françaises 

créé sur initiative privée, ainsi que la fondation d’écoles et de lycées français. 

Au niveau de l’admission des élèves et officiers étrangers, le Ministère des 

Affaires étrangères qui, jusque là, était resté inopérant en bloquant les demandes 

roumaines, commence pour la première fois à faire pression sur le Ministère de la 

Guerre: „l’admission d’officiers étrangers dans nos établissements d’instruction 

militaire présente trop d’avantages au point de vue de l’extension de notre 

influence”, suggère le chef de la diplomatie à son collègue de la Guerre 22 . 

Pour appuyer cette requête, le Quai d’Orsay cite les demandes répétées des 

gouvernements étrangers et met en avant l’attitude favorable du gouvernement 

allemand quand des demandes de ce type lui sont adressées. Il reproche à 

l’administration française – entendons le Ministère de la Guerre – „les trop 

nombreuses variations dans notre manière de voir” 23 . 

Le Ministère de la Guerre se plie aux exigences de la diplomatie et consent à 

émettre un avis favorable aux demandes approuvées par le Quai, tout en imposant 

un numerus clausus 24 . Les dispositions en faveur de l’admission des étrangers dans 

20 Rapport du capitaine Villeneuve, attaché militaire à Vienne et à Bucarest daté du 14 mai 

1889. Ibidem. 

21 Voir le rapport du colonel d’artillerie Saint-Georges au ministre de la Guerre sur les 

performances des fusils Martini-Henri et des canons Krupp achetés par les Roumains et le Rapport de 

Villeneuve du 11 mai 1889. Ibidem. 

22 Lettre du ministre des Affaires étrangères à son collègue de la Guerre, 19 août 1896. Ibidem. 


24 Lettre du 21 novembre 1896. Ibidem.


les écoles militaires françaises reçoivent un accueil favorable en Roumanie, où le 

ministre de la Guerre, J. Lahovary, ancien élève de l’École polytechnique et de 

l’École de l’État-major ne dissimule pas ses sympathies pour la France. La 

réglementation roumaine de 1898 détermine le quota d’élèves par pays de la 

manière suivante: la France recevra douze élèves roumains dans ses Écoles 

militaires, l’Allemagne dix, l’Autriche trois et l’Italie deux 25 . 

Mais le département de la Guerre revient aussitôt sur sa décision sous la 

pression du ministre de la Marine qui évoque „les nombreuses difficultés que la 

présence des étrangers crée aux officiers instructeurs dans la présentation des 

accords maritimes secrets à leurs élèves”. En 1899, le séjour des étrangers sur les 

bâtiments de guerre et dans les régiments d’artillerie de marine est totalement 

interdit 26 . 

Pris entre les deux logiques difficilement conciliables des intérêts 

diplomatiques et du secret défense, l’attitude du Ministère de la Guerre au cours 

des années qui nous séparent de la Première Guerre mondiale est caractérisée par 

une succession de tergiversations: en 1896, tandis que l’accès à l’École supérieure 

de la Guerre et à l’École de l’Artillerie et du Génie est totalement interdit aux 

étrangers, un numerus clausus est appliqué aux autres écoles; en 1899, on accorde 

des autorisations pour toutes les écoles et régiments à la seule exception des stages 

dans les régiments d’artillerie 27 . 

En 1905, le Ministère de la Guerre passe d’un extrême à l’autre. L’ensemble 

des mesures prises en faveur de l’admission des étrangers est alors remis en 

question; le département de la Guerre évoque la gêne créée par la présence des 

étrangers en ce qui concerne la liberté de l’enseignement des professeurs et 

l’insuffisance des mesures de prudence au cours des stages dans les corps de 

troupe, étant donné que „les officiers étant, en général, des sujets d’élite, il est bien 

difficile de les empêcher de se documenter” et invite le Ministère des Affaires 

étrangères à n’accorder des autorisations qu’en cas d’intérêt diplomatique ou 

économique de premier ordre 28 . 

À peine six mois plus tard, ayant été informé des pratiques de propagande 

allemande en la matière, le même département de la Guerre pousse la politique 

d’attraction jusqu’à voler l’initiative aux Affaires étrangères: soulignant l’intérêt 

25 Rapport de l’attaché militaire, 17 novembre 1900. Archives du SHAT, 7N1453, Roumanie 

1898-1903. 

26 Le ministre de la Marine est cité dans la minute de la note du directeur des affaires 

politiques au ministre des Affaires étrangères sur l’admission d’officiers étrangers dans l’armée et la 

marine datée du 18 avril 1899. Archives des Affaires étrangères, C-Administrative 197, Admission 

d’étrangers dans les Écoles militaires françaises. 

27 On peut effectivement établir un parallèle entre les dates marquantes de l’affaire Dreyfus - 

vue sous l’angle d’espionnage - et les positions du Ministère de la Guerre, sans toutefois être en 

mesure de déceler un lien direct entre cet événement et la réglementation concernant la présence des 

étrangers dans les écoles militaires françaises. 

28 Lettre du ministre de la Guerre au ministre des Affaires étrangères du 25 juillet 1905. 

Archives des Affaires étrangères, Ibidem.

80 


primordial de recevoir et d’attirer le plus grand nombre d’étrangers, le nouveau 

ministre, Picquart, rappelle la politique similaire appliquée par l’Allemagne. Il ne 

faut plus attendre, mais provoquer les demandes dans les pays étrangers. Une 

circulaire est envoyée à cette fin à tous les postes, sauf à Berlin, Vienne, Rome et 

Londres. Les attachés militaires sont désignés par les deux départements des 

Affaires étrangères et de la Guerre pour diffuser l’information 29 . 

Un coup d’oeil sur la fréquentation de l’École polytechnique par les étrangers 

de 1895 à 1914 révèle l’inefficacité des dernières orientations libérales. Les 

changements de cap successifs de l’administration française, la fermeture de l’École 

de l’Artillerie et du Génie de Fontainebleau aux étrangers, alors qu’elle reste de loin 

l’école d’application la plus prisée des élèves roumains, mais aussi l’emprise 

financière des banques allemandes sur l’économie de ce pays, incitent la Roumanie à 

opter pour le modèle germanique en matière d’instruction des cadres de son armée 30 . 

C’est la fin de la présence des élèves roumains à l’École polytechnique. 

Conclusion 

À travers les rapports envoyés en France et les correspondances privées des 

officiers français, on peut tirer un bilan globalement positif des missions françaises en 

Roumanie. Les réserves émises interviennent presque toujours à des moments où ces 

derniers rencontrent des difficultés pour prolonger leur séjour dans ce pays. On peut 

légitimement penser que l’assistance militaire française en matière d’organisation, de 

réglementation et d’instruction a permis à la Roumanie de se doter d’une armée 

moderne et professionnelle. Le volet le plus important de cette assistance a sans doute 

été l’instruction dispensée aux ressortissants roumains sur place, en France et pour 

certains à l’École polytechnique et dans les écoles militaires de province. 

Le recrutement sur la base de connaissances spécialisées se substitue au 

recrutement traditionnel dans les rangs de boyards, alors que les premiers aspirants 

officiers sont choisis dans les rangs de cette même classe. Le déroulement de la 

carrière militaire semble désormais s’effectuer sur la base du mérite et de 

l’ancienneté. Enfin, l’armée en cours de constitution consolide son apprentissage 

dans une épreuve initiatique et démontre son utilité à la cause nationale pendant la 

guerre de 1877-1878 contre les Ottomans. 

Tout au long de cette seconde moitié du 19e siècle, la diplomatie française 

n’a pu rester indifférente au vivier des étudiants étrangers ayant tissé, au cours de 

leurs années d’études, des liens culturels et politiques privilégié avec le pays 

d’accueil. Jadis considérée comme une politique d’appoint, indicateur de bons 

rapports diplomatiques, l’attraction des étudiants étrangers devait peu à peu se 

29 La note du 6 janvier 1906 annule les décisions du 25 juillet 1905 et la note du 26 novembre 

1906 suggère la mise en place du nouveau dispositif. Ibidem. 

30 Rapport du 26 décembre 1899. Archives du SHAT, 7N1453, Roumanie 1898-1903. 

Correspondance de l’ambassadeur de France en Roumanie avec son ministre, 31 octobre 1901. 

Archives du Quai d’Orsay, CCC. NS. 23, Roumanie 1896-1905.


transformer en un instrument actif de la préparation et de l’avènement des affinités 

politiques. L’exemple des anciens élèves roumains dans les écoles militaires 

françaises illustre cette prise de conscience dynamique de l’enjeu qu’ils 

représentent en termes d’influence politique dans les Balkans. Il précise, dans le 

même temps, les limites du champ d’action des attachés militaires français dans 

l’engrenage des prises de décision diplomatiques. 

BIBLIOGRAPHIE 

Sources manuscrites 

Archives du Service historique de l’Armée de terre 

Série 7N: État-major – missions militaires, officiers étrangers, attachés militaries 

7N1451: Roumanie 1834-1895. 

7N1452: Roumanie 1887-1896. 

7N1453: Roumanie 1898-1903. 

7N 1708: 1865-1913. Missions militaires. 

Archives des Affaires étrangères 

C-Administrative 197: Admission d’étrangers dans les Écoles militaires françaises. 

CCC. NS. 23, Roumanie 1896-1905. 

Sources imprimées 

Eliade P., De l’influence française sur l’esprit public roumain, Paris, Leroux, 1898. 

Monographies 

Basilesco N., La Roumanie dans la guerre et dans la paix, Paris, 1919. 

Bonzon J.-P., Origine géographique et sociale des étudiants étrangers de l’Académie, Genève, 

Université de Genève, 1982. 

Castellan G., Histoire des Balkans, XIVe-XXe siècle, Paris, Fayard, 1991. 

Doise J., Vaïsse M., Diplomatie et outil militaire. 1871-1991, Paris, Seuil, 1992. 

Durandin C., La politique française et les Roumains 1878-1913: La recherche d’une influence, Thèse 

d’État, Université Paris III, 1980. 

Griffin P. H., Fathers and sons in the nineteenth-century Romania: a study of generational thinking, 

Thèse de doctorat, University of Southern California, 1969. 

Guillen P., L’Expansion. 1881-1898, Paris, Imprimerie Nationale, Collection politique étrangère de la 

France, 1871-1969. 

Iorga N., Roumania. The Encyclopedia and Dictionary of Education, London, Sir Isaac Pitman & 

Sons, 1922, p. 1452-1454. 

Kiritzesco C., La Roumanie dans la première guerre mondiale, Bucarest, 1927. 

Mahmoudi M., Les États balkaniques ottomans vers l’indépendance et l’intervention française, Thèse 

Université de Nice, 1983. 

Mantoux P., Les délibérations du Conseil des Quatre, Paris, 1955. 

Pascu S., L’opinion publique internationale et le problème de l’unité nationale et politique des 

Roumains, Éd. Academiei (Bibliotheca historica Romaniae. Études; 24). 

Sadlak J., The Use and abuse of the University: Higher education in Roumania, 1860-1990, Minerva, 

XXIX (2), Summer 1991. 

Spector D., Rumania at the Paris Peace Conference. A Study of the Diplomacy of Ioan I.C. Bratianu, 

New York, 1962. 

Vesa V., Les relations politiques roumano-françaises au début du XXe siècle (1900-1916), Éd. 

Academiei (Bibliotheca historica Romaniae. Études; 68), Bucureşti, 1986.

82 

Anousheh Karvar 12

BURSIERI ROMÂNI LA UNIVERSITATEA DIN ATENA 

ÎN SECOLUL XIX: PORTRETUL UNUI GRUP 

Leonidas Rados 

Institutul „A.D. Xenopol” din Iaşi 

Apărută ca o anexă a istoriei sociale a muncii şi a istoriei relaţiilor 

internaţionale, istoria migraţiilor moderne s-a metamorfozat în ultimele decenii 

într-un câmp de cercetare autonom şi totodată deosebit de dinamic. Este cunoscut 

faptul că o parte din arsenalul metodologic din această sferă se pliază foarte bine pe 

necesităţile de anchetă ale istoriei educaţiei, domeniu în care tema deplasării la 

studii are deja patina timpului. Spaţiul istoriografic românesc a produs numeroase 

studii în acest registru şi amintim aici preocupările unor cercetători precum 

Pompiliu Eliade 1 , D. C. Amzăr 2 , C.C. Angelescu 3 , N. Isar 4 , Dan Berindei 5 , 

1 Din arhivele Sorbonei Ştiinţifice, în „Revista generală a învăţământului”, I, 1906, nr. 6, p. 451-463. 

2 Studenţi români în străinătate (Universitatea din Berlin). Date şi interpretări statistice, în 

„Cercetări literare”, IV, 1941, p. 215-240; Studenţii români la Universitatea din Leipzig, în „Cercetări 

literare”, V, 1943, p. 21-39. 

3 Studenţii români în străinătate. Universitatea din Bruxelles, în „Studii şi cercetări istorice”, 

XVIII, 1943, p. 119-126. 

4 Românii la studii în Franţa în anii 1800-1834, în „Analele Universităţii Bucureşti, Istorie”, 

XXVIII, 1979, p. 41-59. 

5 Studenţi români peste hotare şi procesul de constituire a României moderne, în vol. Dan Berindei, 

Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1986, p. 38-55 (reprodus în vol. Dan 

Berindei, Modernitate şi trezire naţională. Cultura naţională română modernă. Studii şi eseuri, Bucureşti, 

Edit.Fundaţiei PRO, 2003); Rumänische Studenten im Ausland und die Enstehung des modernen Rumänien 

im 20. Jahrhundert, în vol. Wegenetz europäischen Geistes, II, Universitäten und Studenten. Die Bedeutung 

studentischer Migrationen in Mittel- und Südosteuropa vom 18. bis zum 20. Jahrhundert, Hrsg. Richard 

Georg Plaschka und Karlheinz Mack, Wien, Verlag für Geschichte und Politik, 1987 [Schriftenreihe des 

Österreichischen Ost-und-Südeuropa-Instituts; Bd. 12], p. 83-100; Paris et Vienne, centres de formation des 

cadres intellectuels roumaines aux XIX-ème siècle, în „Études danubiennes”, revue publiée par le Groupe 

d’études de la monarchie des Habsbourg de l’Institut des hautes études européennes de Strasbourg V, 1989, 

nr. 2, p. 72-82; Tineri români la Paris înainte de 1848, în vol. Dan Berindei, Românii şi Europa. Istorie, 

societate, cultură, Bucureşti, 1991, p. 71-79 (reprodus în vol. Dan Berindei, Românii şi Europa în 

perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, 1997, 136-156; La jeunesse et le processus de la 

constitution de la Roumanie moderne (jusqu’en 1878), în vol. La jeunesse et ses mouvements. Influence 

sur l’évolution des Sociétés aux 19 e et 20 e siècles, éd. par Denise Fauvel-Rouif, Paris, Èditions du Centre 

National de la Recherche Scientifique [Commission internationale d’histoire des mouvements sociaux et 

des structures sociales], 1992, p. 157-167; Formarea elitei româneşti peste hotare în cel de-al doilea 

sfert al secolului al XIX-lea. Parisul, în „Revista de istorie”, V, 1994, nr. 5-6, p. 515-521. 


84 

Leonidas Rados 2 

Stelian Mândruţ 6 , Mihai Sorin Rădulescu 7 , Elena Siupiur 8 , Lucian Nastasă 9 , Cornel 

Sigmirean 10 , Florea Ioncioaia 11 . Totuşi, istoriografia română este încă deficitară în 

abordarea elementelor care trimit la originea socială a studioşilor, la timpul şi 

nivelul studiilor etc. 12 , iar această insuficienţă poate fi pusă şi pe seama specificului 

investigaţiei, care trebuie derulată în centre universitare distincte, chiar în state diferite, 

necesitând resurse semnificative, de care mediul academic românesc încă nu dispune. 

O cercetare aprofundată şi complexă a fenomenului prezenţei bursierilor 

români la Atena nu se poate rezuma la ancheta „migratorului” doar din momentul 

sosirii sale în capitala elenă 13 . Este imperios necesar să culegem date – atât cât ne 

6 Rolul politehnicii din Viena în formarea intelectualităţii tehnice româneşti (1867-1918), în 

„Xenopoliana”, Iaşi, IV, 1996, nr. 1-4, p. 156-162; Studenţi din România, Transilvania şi Bucovina la 

Universitatea Tehnică din Viena (1867-1918), în „Anuarul Institutului de cercetări socio-umane «Gh. 

Şincai»”, Târgu Mureş, 1, 1998, p. 58-78 (republicat în limba franceză în „Colloquia”, III-IV, 1996- 

1997, p. 151-166). 

7 Acte privind studenţii români medicinişti la Paris în deceniul 1850-1860, în „Revista istorică”, 

V, 1994, nr. 5-6, p. 523-527; Rumänische Studenten an den Universitäten in Tübingen und Halle 

zwischen 1848-1918, în „Revue Roumaine d’histoire”, 35, 1997, nr. 1-2, p. 27-47; Studenţi români la 

Universitatea din Gelssen, în vol. Timpul istoriei. Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de 

I. Scurtu şi M. S. Rădulescu, Bucureşti, 1998, p. 242-253. 

8 Die Intellektuellen aus Rumänien und den Südosteuropäischen Ländern in den deutschen 

Universitäten (19. Jahrhundert). I Teil, în „Revue des études sud-est européennes”, 33, 1995, nr. 1-2, 

p. 83-100; II Teil, nr. 3-4, p. 251-265; Étudiants de l’éspace roumain et du Sud-Est européen dans les 

Universités allemandes au XIX e siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 35, 1997, nr. 3-4, p. 299- 

314; Die Deutschen Universitäten und die Bildung der Intelligenz in Rumänien und den Ländern 

Südosteuropas im 19. Jahrhundert, în New Europe College Yearbook 1994-1995, Bucureşti, 

Edit.Humanitas, 1998, p. 213-246; Intellektuelle aus Rumänien und den Südosteuropäischen Ländern 

an den Deutschen Universitäten im 19. Jahrhundert. III Teil: Ruprecht-Karls-Universität zu 

Heidelberg, în „Revue des études sud-est européennes”, 39, 2001, nr. 1-4, p. 143-195. 

9 L’espace universitaire allemand et la formation de l’élite intellectuelle roumaine (1864- 

1944), în „Transylvanian Review”, 12, 2003, nr. 3, p. 38-51; Rolul universităţilor occidentale în 

modernizarea şi europenizarea elitelor româneşti, 1860-1918, în „Xenopoliana”, Iaşi, 6, 1998, nr. 1-2, 

p. 169-181; Le rôle des études à l’étranger dans la carrière des professeurs d’université roumains 

(1878-1944), în vol. L’enseignement des Elites en Europe Centrale (19-20 e siècles), sous la direction 

de Victor Karady et Mariusz Kulczykowski, Cracovie, Université Jagellonne, 1999, p. 149-158. 

10 Din viaţa cotidiană a studenţimii române de la universităţile din Austro-Ungaria, 

în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «Gheorghe Şincai»”, Târgu-Mureş, II, 1999, 

p. 162-174; Universitatea din Budapesta şi formarea intelectualităţii româneşti transilvănene, 1867- 

1918, în vol. Studii istorice româno-ungare, ed. Lucian Nastasă, Iaşi, 1999. 

11 Tineri din Principate la studii în Europa (1800-1834). O tentativă de sistematizare, în 

„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «Gheorghe Şincai»”, I, 1998, p. 20-46; Tineri români şi 

greci la studii în Franţa (în deceniul III al secolului trecut), în vol. Istoria ca lectură a lumii, coordonat 

de L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 525-542. 

12 Situaţia nu este proprie doar spaţiului românesc, pentru că nici Franţa, bunăoară, nu are 

lucrări de sinteză pe această temă ori monografii pe grupuri naţionale. Cf. Nicolas Manitakis, L’essor 

de la mobilité étudiante internationale à l’âge des Etats-nations. Une étude de cas: les étudiants 

grecs en France (1880-1940), thèse de doctorat dirigée par Gérard Noiriel, Paris, 2004, p. 6. 

13 Acum câţiva ani propuneam un chestionar care nu putea fi decât provizoriu, în studiul nostru 

Students from Romania at the University of Athens (1845-1890), apărut în „Anuarul Institutului de 

Istorie «A.D. Xenopol»” (infra AIIX), XXXVII, 2000, p. 295-314.

3 Bursieri români la Universitatea din Atena în secolul XIX: portretul unui grup 85 

permit izvoarele în general, sursele de arhivă în special - şi despre trecutul 

educaţional ori despre itinerarul acestuia, apoi amănunte privind obţinerea bursei, 

gestionarea fondurilor provenite de la autorităţile române, condiţiile de trai şi de 

studiu, finalizarea studiilor, evoluţia profesională. Se ştie că, de regulă, sursele 

creionează aspectul şi mai ales dau direcţiile unei investigaţii, cel puţin în faza 

preliminară. Ele sunt utilizate în mod diferit, în funcţie de experienţa şi de bagajul 

intelectual al fiecăruia dintre noi. Aceasta a fost, în parte, şi situaţia anchetei de faţă, 

nici pe departe completă sau ideală, din motive ce ţin de insuficienţa resurselor 14 . 

Din pricina carenţelor fireşti ale învăţământului superior românesc (lipsa 

publicului şi a infrastructurii adecvate, pregătirea slabă a profesorilor, cursurile 

superficiale, programa învechită, etc.) 15 , aflat la început de drum, şi atracţiei 

exercitate de civilizaţia apuseană, universităţile străine au deţinut vreme 

îndelungată monopolul formări elitei culturale autohtone. De altfel, faptul explică 

în parte modificarea formelor societăţii şi culturii româneşti în veacul care uneşte 

revoluţia paşoptistă cu instalarea regimului comunist 16 . Înainte de a avea pretenţia 

ca universităţile româneşti să poată egala prestaţia celor occidentale, era nevoie de 

reforme profunde în întregul sistem de învăţământ. Acestea au avut loc la finele 

secolului XIX, din păcate secvenţial, iar efectele noii legislaţii au înlăturat doar o 

parte din gravele probleme ale universităţii româneşti. Aparent paradoxal, în 

paralel cu îmbunătăţirea calităţii educaţiei universitare din ţară, se constată că 

sporeşte numărul de studenţi români implicaţi în fenomenul peregrinatio academica, 

fiind vorba de un proces general european (vizibil îndeosebi în Elveţia şi Belgia) 17 , 

14 Pe lângă apelul indispensabil la literatura de specialitate, am utilizat documente din fondul 

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aflat în custodia Arhivelor Istorice Centrale, din fondul 

Secretariatul General al Guvernului Moldovei, aflat la Arhivele Naţionale din Iaşi, documente din 

arhivele greceşti. A urmat recursul la memorialistica vremii, la cuvântările rectorilor Universităţii 

ateniene, la ghidurile studenţeşti ale perioadei şi la legislaţia universitară. Pe lângă dificultăţile de 

cercetare exhaustivă, anchetatorul este stânjenit – pentru că nu e o dificultate insurmontabilă – şi de 

transcrierea diferită, dacă nu defectuoasă a numelor româneşti, fapt întâlnit şi în cazul altor centre 

universitare din Occident [în acest sens, vezi comunicarea lui Florea Ioncioaia, „Les Normaliens” 

Romanian Students at the Ecole Normale Superieure in Paris 1867-1940: Sources and Issues, în 

actele conferinţei Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of National States in 

Europe (second part of the 19 th century-1939), 7th-9th April 2005, Central European University, 

Budapest, p. 200-209]. Unele informaţii sunt adesea contradictorii şi necesită investigaţii mai 

profunde; în ultimul timp, anumite date din Registrul de înscrieri la Universitatea din Atena, pe care 

pusesem poate prea mult preţ, mi-au fost infirmate de alte surse. Apoi, în fondul Ministerul Cultelor şi 

Instrucţiunii Publice dosarele sunt uneori deficitar organizate, în primul rând după ştiinţa, atâta câtă 

era, a funcţionarului de secol XIX, dar şi din lipsa de interes a arhivistului din ultimul demisecol. 

15 Cf. Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în 

străinătate (1864-1944), manuscris preconizat a fi publicat în toamna anului 2006 la Edit. Limes din 

Cluj. Nu vom face trimiteri la paginaţie, pentru că aceasta este irelevantă în acest moment. 


17 Pentru anul 1912, una dintre cele mai avizate cercetătoare ale fenomenului, Natalia Tikhonov, 

dădea cifra de 287 de studenţi străini la mia de înscrişi pentru universităţile din Belgia şi 503 pentru 

cele din Elveţia. Cf. Natalia Tikhonov, Migrations des étudiants et féminisation de quelques 

universités européennes. À la recherche d’une convergence, în vol. Universitäten als Brücken in 

Europa. Les universités: des ponts à travers l’Europe, Hrsg. Hartmut Rüdinger Peter, Natalia 

Tikhonov, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Peter Lang, 2003, p. 43.

86 


care are cauze concrete (în principal, instituţionalizarea pieţei universitare 

europene). 

Astfel, chiar şi la cumpăna secolelor XIX-XX, obţinerea unui titlu universitar 

într-o instituţie străină asigura posesorului posibilitatea unei cariere adesea în 

slujba statului şi o certă ascensiune socială, chiar şi atunci când pregătirea nu 

corespundea întru totul capitalului simbolic înmagazinat în diploma de studii. Cei 

care nu urmează stagii în afara ţării regretă faptul la vârsta la care migraţia 

academică nu-şi mai are rostul (spre exemplu, cazul lui Al. Lapedatu), iar alţii, ca 

Pompiliu Eliade, având posibilitatea comparaţiei, erau pur şi simplu dezgustaţi de 

calitatea educaţiei superioare din Vechiul Regat 18 . Existau, fireşte, şi reacţii 

adverse, îndeosebi din partea intelectualităţii legate, instituţional sau nu, de cele 

două universităţi de la noi: Dragomir Hurmuzescu se pronunţa, la începutul 

secolului trecut, pentru restricţionarea ocupării funcţiilor la stat de obţinerea unei 

licenţe în ţară 19 . 

Din a doua jumătate a secolului XIX românesc, sistemul formativ specific 

medievalităţii (care viza menţinerea şi transmiterea în familie a poziţiei sociale şi a 

funcţiilor, promovând o educaţie de ordin general şi dobândirea unei minime 

abilităţi intelectuale) este împins spre zona privată, locul său fiind ocupat de 

sistemul modern, „burghez”, care promova cunoaşterea în scopuri pragmatice. 

Aşadar, educaţia de tip tradiţional este treptat înlocuită cu instrucţia şcolară care, 

după cum bine sublinia Florea Ioncioaia 20 , are drept punct terminus obţinerea unei 

diplome, ca mărturie a posesiei de cunoştinţe intelectuale ori a competenţei 

profesionale 21 . 

Oricum, angrenajul educativ nu funcţiona aşa cum ar fi trebuit nici măcar 

după setul de reforme de la finele secolul XIX, iar N. Iorga trăgea semnalul de 

18 Într-o scrisoare către Titu Maiorescu, tânărul studios afirma: „Liceul şi Universitatea din 

Bucureşti reuşiseră numai să mă dezguste şi să mă ostenească. Şcoala Normală de la Paris mi-a 

împrospătat toată inteligenţa”, în Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, 

ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit.Minerva, 1978, p. 241, apud Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea 

savantă. 


20 Florea Ioncioaia, Stat, societate, cultură în Principatele Române (prima jumătate a secolului 

XIX), Teză de doctorat, coordonator Al. Zub, Iaşi, 1999, p. 126-127. 

21 Întârzierea faţă de Europa era în această privinţă de aproape un demisecol. Sfârşitul 

secolului XVIII marcase apariţia în Occident, pe de o parte, a unei noi concepţii socio-politice care 

vedea în tineret o bogăţie socială, plină de promisiuni pentru construirea unui alt tip de societate, şi pe 

de alta, a unei pedagogii novatoare în care, pe lângă definirea unui nou set de practici, se afirma şi 

ideea supremaţiei educaţiei în formarea omului. În aceeaşi ordine de idei, statul sesizase importanţa 

instrucţiei şi iniţia deja ample proiecte de naţionalizare a învăţământului în care şcoala nu mai are ca 

finalitate socializarea, ci promovarea socială. Vezi Jean Claude Caron, Tinerii la şcoală, în Istoria 

tinerilor în Occident, vol. 2, coord. Giovani Levi, Jean Claude Schmitt, Iaşi, Institutul European, 

2001, p. 162-163. Scopul efortului şcolar din secolul XVIII nefiind acela de a oferi o diplomă sau o 

meserie, elemente proprii sistemului meritocratic, accentul era pus pe cizelarea persoanei, pe 

formarea gentilomului perfect. Oricum, şi aici se observă o transformare calitativă faţă de educaţia 

medievală, care era menită a pregăti omul pentru a fi plăcut Divinităţii; cu alte cuvinte, în secolul 

XVIII scopul nu mai era Cerul, ci Fericirea.


alarmă în două texte care au stârnit vâlvă în epocă 22 ; plurivalentul istoric remarca 

erorile de parcurs şi direcţia generală greşită a studiilor, aceasta din urmă fără alt 

scop decât acela de a produce exclusiv şi în număr îndestulător profesori secundari 

lipsiţi de baza şi instrumentele cunoaşterii ştiinţifice. Statul era însă dispus să 

acorde tinerilor de origine modestă numeroase burse pentru a-şi acoperi deficitul de 

cadre specializate. În 1857, „Gazeta de Moldova” anunţa că un număr de 23 de 

tineri studioşi beneficiază de burse în Austria, Franţa, Prusia, Rusia şi Grecia 23 . De 

asemenea, conform „Anuarului General al Instrucţiunii Publice”, în anii 1862-1864 

au obţinut stipendii de stat 38 de tineri la Paris, doi la Atena şi Leipzig, doi la 

Berlin şi Roma, unul la München şi unul la Viena. În 1864-1865 alţi 28 de studioşi 

au luat calea străinătăţii, „migrând” spre centre ca Paris, Liège, Bonn, alţii în 

Grecia, Italia, Spania 24 . 

Să nu se creadă că statul elen beneficia de un sistem de educaţie strălucit 25 , în 

ciuda paradigmei germane ori a admiraţiei pentru progresul şcolilor exprimate de 

unii romantici precum Ion Heliade-Rădulescu. Cauzele sunt diverse şi privesc 

incapacitatea clasei politice de a construi, după obţinerea independenţei, o 

economie solidă care să susţină generoasele proiectele creionate de intelighenţie. 

Regimul Kapodistria schiţase un plan menit a normaliza viaţa comunităţii elene în 

toate domeniile. Eşecul său a lăsat în sarcina Regenţei (1833-1835), a domniei 

autoritare (1835-1843) şi apoi constituţionale (1844-1862) a lui Otto I construcţia 

unei viziuni coerente a proiectelor de dezvoltare şi reformare a societăţii şi a 

statului grec. Apropiaţii germani ai regelui încercau transplantarea instituţiilor de 

acasă în spaţiul grecesc, fără a definitiva însă această lucrare, mai ales că realităţile 

locului şi chiar idealismul romantic al casei regale (care dorea o Grecie 

clasicizantă, coagulată în jurul Atenei, condusă de rege din palatul său construit pe 

Acropole 26 ) complica orice iniţiativă constructivă. 

Studioşii români de la Atena 27 s-au confruntat în prima fază a acestei 

„migraţii” cu o situaţie socio-politică explozivă, pe fondul unei fragilităţii 

macroeconomice unice în zonă. La un sfert de veac după 1821, grecii nu îşi 

22 Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899, Bucureşti, Imprimerie 

„L’Indépendence Roumaine”, 1899; Opinions pernicièuses d’unes mauvais patriote, Bucureşti, 

Imprimerie „L’Indépendence Roumaine”, 1900. 

23 Cf. Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, ed. 1986, p. 47. 

24 Cf. Elena Siupiur, Viaţa intelectuală la români în secolul XIX, în Cartea interferenţelor, 

Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 239. 

25 Asupra acestei chestiuni, vezi David Antoniou, Ta programmata tis mesis ekpaidefsis 1833- 

1929 (Programele educaţiei secundare 1833-1929), Istoriko Archeio Ellinikis Neolaias, Geniki 

Grammateia Neas Genias, Atena, 1987. 

26 Cf. K.Th. Dimaras, Ellinikos Romantismos (Romantismul elen), Atena, Edit. Ermis, 1982, p. 349. 

27 Există trei texte ce abordează chestiunea prezenţei tinerilor la studii în Grecia acelei vremi: 

M. Regleanu, Les premiers boursiers roumains à Athènes, în „Balcania”, vol. VI, 1943, p. 417-422; 

Leonidas Rados, Students from Romania at the University of Athens (1845-1890), în AIIX, nr. 37, 

2000, p. 295-314; Idem, Mărturii privind instrucţia fraţilor Sturdza la pensionul profesorului 

Ghenadie din Atena (mijlocul veacului XIX), în AIIX, nr. 38, 2001, p. 77-97.

88 


regăsiseră liniştea, pentru că se menţinea un climat revoluţionar cu accente pe 

alocuri haotice, în vreme ce noile instituţii coexistau cu vechile practici sociale 28 ; 

răscoalele ţărăneşti, izbucnind una după alta, şi insurecţiile din diferite zone 

sporesc sentimentul general de nesiguranţă al cetăţenilor tânărului stat elen 29 , chiar 

în condiţiile în care fenomenul haiduciei, simbol al rezistenţei populaţiei greceşti 

împotriva stăpânitorilor otomani, fusese izolat de autorităţi. În 1846, spre exemplu, 

Ioan Nicolescu, unul dintre studioşii români, trimitea în ţară o scrisoare în care 

zugrăvea mediul în tonuri întunecate. „Starea Eladei se află într-o mare strâmtorare 

din pricina lipsei [iar] lipsa şi sărăcia îl îndeamnă pe om la ruşinoase fapte”, scria 

seminaristul încă de la început. Cauza situaţiei economice dezastruoase a grecilor 

ar fi, în viziunea observatorului român, „multa slobozenie ce domneşte între dânşii”, 

apoi „duhul lor totdeauna aplecat spre bătaie” şi, în cele din urmă, petrecerile la 

care participă aceştia în detrimentul muncii. De aici „lipsa şi sărăcia” locuitorilor, 

de aici apetitul spre „omoruri”; insecuritatea cotidiană îl face pe Ioan Nicolescu să 

creadă chiar că „barbarismul încă nu s-au şters din neamul elinesc”, iar violenţei 

fizice îi alătură pornirea spre speculă („spiculaţie”), îndreptată îndeosebi asupra 

„străinilor ce n-au nici o idee de starea ţării sau a capitalei în care intră”. O 

constatare dureroasă, mai ales că era probată de propria experienţă; faptul că 

învăţăceii sunt munteni, îngroaşă cheltuielile de acomodare şi studiu, din pricina 

faimei de ţinut bogat a Ţării Româneşti, imagine ce a persistat până după primul 

război mondial: „când aud că a venit cineva din Valahia, socotesc că au venit plin 

de bani, nu ştie cum să-l linguşească mai bine ca să-şi poată dobândi scopul său.” 30 

Să mai adăugăm că tot la 1846 şi în acelaşi registru, colegul său de studii, Ilie 

Benescu, deplângea dificultăţile şederii la Atena, nu din pricina lipsei mijloacelor de 

trai, ci pentru că „viaţa, nu numai a mea, ci şi a tovarăşilor mei, se află în primejdie” 31 . 

În altă ordine de idei, o dezbatere pe tema formelor fără fond şi o reacţie de 

respingere a influenţelor occidentale concurată chiar de imitaţia originalelor 

apusene s-au consumat şi în spaţiul culturii elene 32 . Reacţia de negare era provocată 

nu de spiritul religios, ortodox, aşa cum ne-am putea aştepta, ci izvora din acutul 

28 Vezi amănunte în Catherine Aroni-Tsichli, La Grèce de 1848: modernité et résistance 

traditionnelles, în „Revue des études sud-est européennes”, XXXVII (nr. 1-2), p. 123-130. 

29 Despre evoluţiile tensionate pe scena politică, până la detronarea lui Otto I, vezi lucrările 

colective Istoria tou Ellinikou Ethnous, vol. 14, Neoteros Ellinismos apo 1833 os 1881 (Istoria 

poporului elen. Elenismul modern 1833-1881), Atena, 1977, p. 126-133, şi Ellada, Istoria kai 

Politismos, vol. 6, To Neo Elliniko Kratos. Istoria (Grecia, istorie şi civilizaţie. Statul grec modern. 

Istoria), Atena, 1982, p. 42-50. 

30 Documentul CXXVI, redat în Seminarul Central 1836-1936. Documentele întemeierii, ed. 

Victor Papacostea şi Mihail Regleanu, Bucureşti, 1938, p. 202-205. 

31 Documentul CXXXIV. Ibidem p. 214-218. 

32 Charles Lenormant, membru al expediţiei ştiinţifice franceze în Moreea, nota chiar la 1841: 

„Tout est français ici autant que possible, et nous possédons sans contestation l’empire des idées” 

(Charles Lenormant, Beaux et voyages, t. II, Lévy, Paris, 1861, p. 302, apud Sophie Basch, Le mirage 

grec. La Grèce moderne devant l’opinion française depuis la création de l’école d’Athènes jusqu’à la 

guerre civile grecque (1846-1946), Préface de Robert Jouanny, Paris, Édition Hatier, an?? p. 19).


sentiment al trădării intereselor tânărului stat de către cabinetele occidentale 33 şi din 

conştientizarea fragilităţii curentului european filoelen 34 . Această situaţie generează 

un curent care promova întoarcerea la rădăcini, clasicismul şi ortodoxia, elemente 

necesare pentru a demonstra elenismul grecilor moderni, pus sub semnul întrebării 

de unii savanţi europeni. În paralel, elita încerca să arate Europei că societatea 

greacă poate asimila facil ideile contemporane şi progresiste europene. 

Angrenajul educativ grecesc cunoscuse proiecte şi încercări de reformă, 

începând chiar cu adunările panelenice, precum cele de la Epidaur în anii luptei 

pentru independenţă 35 , şi continuând cu scurta guvernare a lui Ioan Kapodistria. 

Bazele temeinice ale învăţământului de concepţie modernă, în care statul este 

răspunzător de instrucţia tinerilor văzuţi ca un important capital social, sunt puse în 

timpul Regenţei şi al lui Otto I, căci sistemul impus în acei ani, caracterizat prin 

centralizare şi orientare clasicistă, trebuia să rămână în vigoare aproape un secol 36 . 

Artizanii acestuia au fost doi mari cărturari germani, Fr. Tiersh şi Georg Ludwig 

Maurer, primul susţinând introducerea modelului german, dar pliat pe trecutul şi 

nevoile culturale ale Greciei, în vreme ce ultimul, membru al Regenţei, milita 

pentru o construcţie pe baze total noi, evident, după acelaşi model german 37 . 

Fondată la 1837 din iniţiativa cărturarilor bavarezi amintiţi 38 , Universitatea 

din Atena a cunoscut un aflux important de studenţi pentru zona sud-est europeană 

(17.000 de înscrişi până la 1890, cifră semnificativ mai mare decât a universităţilor 

din România, şi aceasta la o populaţie mai redusă 39 ). La acest efectiv contribuiau, 

33 Istoria tou Ellinikou Ethnous, vol. 14, p. 21. 

34 Apusul sprijinea menţinerea statului otoman, fapt ce venea în contradicţie cu mişcarea 

greacă de risorgimento şi tot de acolo veneau teorii jignitoare pentru elita greacă, precum cea 

formulată de Falmerauer, care se îndoia de identitatea antropologică între grecii din vremea lui Pericle 

şi cei moderni. Vezi amănunte în cartea noastră Sub semnul acvilei. Preocupări de bizantinistică în 

România până la 1918, Bucureşti, Omonia, 2005, subcapitolul intitulat Mediul cultural şi 

istoriografic elen, p. 41-51. 

35 I Metarithmisi pou den eghine. Tekmiria Istorias, I, 1821-1894 (Reforma care nu a mai avut 

loc. Note de istorie, I. 1821-1894), Athina, Epimelia Alexis Dimaras, 1973, p. 15. 

36 Mai exact, până la 1929. Cf. Ellada, Istoria kai Politismos, vol. 10, To Neo Elliniko Kratos. 

O Politismos (Statul grec modern. Cultura), p. 128. 

37 Ibidem, p. 129; vezi şi Alexis Dimaras, Xenes epidraseis sti diamorfosi tou ekpaideftikou 

sistimatos (Influenţe străine în transformarea sistemului educativ), în „Deltio tis Etairias Spoudon 

Neoellinikou Politismou kai Genikis Paidias”, Athina, nr. 2, 1978, p. 60-63. 

38 În 1835 Maurer sublinia public utilitatea urgentă a creării unei şcoli de ştiinţe înalte în 

spaţiul grecesc, instituţie menită să transmită Orientului lumina primită din Occident. Cf. K.Th. 

Dimaras, Ellinikos Romantismos (Romantismul elen), p. 349-350. 

39 În primul an Universitatea număra 52 de studenţi înscrişi (8 la Teologie, 22 la Drept, 4 la 

Medicină şi 18 la Filosofie), la care se adăugau 75 de „auditori regulaţi”. Cf. Istoria tou Ellinikou Ethnous, 

vol. 14, p. 487. Totuşi, după două decenii de funcţionare, numărul total al absolvenţilor (566) nu era unul 

care să mulţumească autorităţile elene. Cf. Logoi ekfonithentes ti 13 Septemvriou 1859 (Cuvântări ţinute pe 

13 septembrie 1859), Atena, 1859, p. 17, apud Theodoros Kritikos, I epistimi os epanghelma sti 

metaepanastatiki Ellada tou 19ou aiona. Prokatarktikes skepseis kai provlimatismoi (Ştiinţa ca profesie în 

Grecia postrevoluţionară în secolul XIX. Gânduri preliminare şi problematizări), în vol. I Epistimoniki 

skepsi ston Elliniko choro 18os-19os ai. (Gândirea ştiinţifică în spaţiul elen, secolele XVIII-XIX), Atena, 

1998, p. 234 (volum cuprinzând lucrările simpozionului de Istorie a ştiinţelor, Atena, 19-21 iunie 1997).

90 


fără îndoială, şi migraţiile studenţeşti din zonele locuite de greci, dar aflate în afara 

hotarelor statului elen sau din diaspora. De altfel, scopul construcţiei universitare 

elene era unul întreit: să asigure statului numărul necesar de funcţionari calificaţi; 

să funcţioneze ca un canal cultural care să lege Răsăritul tradiţionalist şi înapoiat de 

Apusul eficient şi evoluat; să ofere o alternativă de studii superioare conaţionalilor 

din afara statului elen, contribuind la procesul de unificare. 

Deşi aşezământul ottonian 40 a reprodus în organizarea sa modelul german (cu 

unele influenţe napoleoniene, proprii universităţilor de stat), la Atena nu se 

întruneau condiţiile care să facă din el unul de referinţă pentru viaţa universitară 

europeană. Nu exista o concurenţă reală între aspiranţii la fotoliul universitar, 

cadrele didactice nu aveau unde pleca în căutare de slujbe mai bine plătite în 

interiorul sistemului (ca acele Ruf-uri, transferuri în reţeaua universităţilor 

germane), aşa că, imobilizate în acelaşi post era lipsit de sens pentru ele să caute a-şi 

dovedi pregătirea ori să confirme faptul că au meritat investiţia. Universitatea fiind 

una de stat şi naţională, profesorii nu aveau alternativă şi, mai mult, chiar idealul 

humboldtian, care viza libertatea neîngrădită de a învăţa, de a preda, autonomia 

deplină financiară şi instituţională 41 , era de neimaginat. Amestecul politicului, nu 

doar în numirea profesorilor, dar chiar şi în stabilirea programei, apoi finanţarea 

instituţiei în proporţie covârşitoare de la buget, au condus, încă de la primii paşi, la 

devierea de la modelul ales. De altfel, situaţia este similară întregii zone sud-est 

europene, unde realităţile socio-economice şi culturale nu puteau susţine decât o 

singură universitate pentru fiecare stat 42 . Poate şi din dorinţa de a-şi supune deplin 

universitatea prin pârghii financiare, autorităţile elene recomandă rectoratului să nu 

forţeze colectarea taxelor, căci exista pericolul ca Universitatea să rămână fără 

public, profesorii fără slujbe, iar statul fără învăţământ superior 43 . 

40 Ceremonia de deschidere a Universităţii, cu participarea regelui Otto I, s-a desfăşurat la 3 mai 

1837, la poalele Acropolei, în casa lui S. Kleanthis, care a devenit sediul provizoriu al instituţiei (astăzi 

clădirea adăposteşte Muzeul Universităţii), iar primul rector a fost numit K. Schinas, profesor de istorie. 

S-a alcătuit şi o comisie din personalităţi celebre (Theodoros Kolokotronis, legendarul luptător pentru 

independenţă, Andreas Zaimis, Georgios Ghenadios, Neofytos Vamvas, Christian August Brantis), care 

avea menirea de a construi un sediu potrivit scopurilor Universităţii, iar piatra de temelie a fost pusă doi 

ani mai târziu, la 20 iulie 1839. Cf. Istoria tou Ellinikou Ethnous, vol. 14, p. 69-70. 

41 Despre modelul german vezi sintetica lucrare: Christophe Charles, Jacques Verger, Istoria 

universităţilor, Iaşi, 2001. 

42 Cazul românesc nu iese nici el din acest tipar, pentru că cele două universităţi au fost 

construite pe principiul compensaţiei, iar cea de la Iaşi, care oricum nu prea conta statistic, a dus o 

luptă acerbă pentru supravieţuire, încă de la fondarea sa, în 1860; lipsa de personal competent şi de 

public, alături de concepţiile centraliste întâlnite nu doar la Bucureşti, au făcut ca Universitatea de aici 

să fie, de mai multe ori până la începutul secolului XX, supusă pericolului desfiinţării ca aşezământ 

autonom, vocile care militau pentru aceasta argumentând că poporul român nu îşi poate permite 

costurile funcţionării a două universităţi. 

43 Cf. Kostas Lappas, Panepistimio kai foitites stin Ellada kata ton 19 o aiona (Universitatea şi 

studenţii în Grecia secolului XIX), teză de doctorat, Atena, 1997, vol. 3, p. 250. Cercetarea întreprinsă 

de reputatul savant elen a văzut deja lumina tiparului în 2005, dar, din nefericire, nu am avut acces la 

ea, fiind nevoiţi a ne mulţumi cu lucrarea de doctorat.


Nu întâlnim nici acea migraţie studenţească proprie Germaniei, unde o parte 

din învăţăcei se perindă pe la mai multe universităţi, cu posibilitatea urmării 

semestrelor în oraşe diferite. Totuşi prevederile din legea de organizare şi din 

regulamentul Universităţii din Atena menţionează ca posibilă mutarea de la o 

facultate la alta sau de la o specializare la alta, deşi nici măcar lucrul acesta nu era 

recomandat, din motive pedagogice. Apoi, rolul docenţilor din sistemul german nu 

corespunde aproape deloc realităţilor Universităţii elene de stat unde întâlnim totuşi 

numeroşi docenţi, cu o situaţie atent reglementată de legiuitor. Şi în România a 

existat instituţia docentului, dar, ca şi în cazul grecesc, ea nu a dat rezultate, dovadă 

a mimetismului formelor fără asigurarea fondului. 

Explicaţia numeroaselor probleme pare a fi aceea că emergenţa învăţământului 

superior modern coincide în toată această zonă cu formarea statului naţional. 

Aşadar, ideea de naţiune ajunge să prevaleze chiar în sistemul educativ, iar rolul 

discreţionar al statului este acceptat de toată lumea. Universitatea devine, în acest 

fel, în mâna statului, un instrument eficient de modernizare şi de occidentalizare, 

dar şi de centralizare şi de impunere a ideologiei oficiale, de promovare mai subtilă 

a ideilor naţionale. 

Bursierii români de la Atena luau aşadar contact cu un mediu cultural 

complex, care nu se putea compara însă, ca evantai de opţiuni universitare sau ca 

rigurozitate, cu cel occidental. Nu aveau să găsească acolo nici seriozitatea dublată 

de libertatea spiritului, elemente specifice universităţilor germane, nici viaţa 

mondenă a Parisului. Apoi imaginarul colectiv românesc nu era unul tocmai 

favorabil grecilor, din pricina epocii fanariote, aşa că alegerea Atenei ca loc de 

studiu este mai degrabă consecinţa lipsei alternativei, datorită faptului că statul 

român scotea la concurs burse pentru Atena doar la specializări precum teologia şi 

filologia greacă. Aşadar, bursierii români de la Universitatea Ottoniană, ulterior 

Naţională (după detronarea lui Otto I), au de ales între studii în ţară (dar unde se 

plăteau, cel puţin în principiu, taxe) şi o instrucţie sistematică la Atena, capitală 

recunoscută în spaţiul civilizaţiei de esenţă ortodoxă, pentru şcoala sa de teologie. 

În aceeaşi ordine de idei, aceia care primesc burse în domeniul filologiei, aveau 

avantajul studierii limbii şi literaturii greceşti în locul cel mai prielnic cu putinţă, 

dat fiind că însuşirea unei limbi, a unei culturi, se face mai temeinic în chiar mediul 

care a generat-o. Din scrisorile unor studioşi înţelegem că exista, cel puţin printre 

seminarişti, dorinţa aprofundării studiilor teologice în Grecia, deşi cei care testaseră 

deja calitatea educaţiei secundare de acolo, pregătindu-se pentru intrarea în 

învăţământul superior, recomandau amatorilor să nu facă acest pas, din pricina 

cheltuielilor exagerate şi a prestaţiei slabe a profesorilor 44 . 

44 Unul dintre studioşi, Ilie Benescu, contura o sumbră imagine a sistemului de învăţământ din 

Grecia, criticând aspru şcoala clericală Rizarios, unde fusese rânduit împreună cu ai săi colegi, dar şi 

organizarea aşezămintelor educative ale Greciei, în care, spunea el, „din norocire sau din nenorocire, 

numai cu limba elinească am să mă folosesc”. Apud Victor Papacostea şi Mihail Regleanu, op. cit., 

documentul CXX (scrisoare datată 1846), p. 214-218.

92 


Stipendiştii din Principate, mai târziu din România, identificaţi de noi la 

Universitatea din Atena, sunt în număr de 19 pentru perioada luată în discuţie, dar 

nu ne-ar mira ca numărul să crească cu doi-trei studioşi, în contextul lărgirii ariei 

de investigaţie 45 . Ei urmează cum am mai spus, specializări ca filologia sau 

teologia, ai căror profesori titulari erau şcoliţi, în mare parte, la universităţi 

occidentale, graţie tocmai burselor de stat pe care şi Universitatea din Atena la 

punea la dispoziţia absolvenţilor săi. 

Există două etape pe care le considerăm distincte în migraţia stipendiştilor 

români spre Atena. Prima se consumă de la începutul deceniului 5 şi până în anii de 

după Unirea Principatelor (coincide cu domnia lui Otto I al Greciei), evidenţiind 

primatul, iniţiativa şi influenţa ierarhiei ecleziastice, în vreme ce a doua se întinde 

pe ultimele patru decenii ale secolului, marcând transferul către autorităţile laice, 

mai precis către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, al programului de 

educaţie a tinerilor peste hotare. 

Prima serie de bursieri debutează în deceniul cinci, având ca protagonişti pe 

Dimitrie Racoviţă de 22 de ani, din Bucureşti, înscris la 6 octombrie 1845 (dar care 

se afla la Atena din 1842, căci într-un document se menţionează că a studiat la 

Atena 8 ani şi jumătate 46 ), Ilie Benescu de 23 de ani, tot din Bucureşti, înscris trei 

ani mai târziu, şi Ioan Nicolescu (călugărit în timpul studiilor sub numele de 

Ierothei), de 30 de ani, înmatriculat, conform datelor culese la Atena, în 1849. Se 

pare că l-au avut coleg pe Lazăr Drugeanu, aşa cum rezultă din documentele 

româneşti 47 , deşi numele acestuia nu apare în Registrul matricol de la 

Atena 48 , situaţie care se va repeta la mijlocul deceniului şapte cu un alt studios 49 . 

45 Un asemenea caz ar fi putut fi Gheorghe Enăceanu (1837-1897), călugărit sub numele de 

Ghenadie (la numirea ca arhiereu şi-a ales supranumele de „Craioveanul”), ajuns apoi episcop de 

Râmnic (decembrie 1886 - ianuarie 1898), instruit la Seminarul de la Socola, apoi în insula Halchi (din 

Dodecanez), unde funcţiona o vestită şcoală clericală sub patronajul Patriarhiei Ecumenice, şi în cele din 

urmă la Academia din Kiev (Cf. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III (secolele 

XIX şi XX), Bucureşti, 1994, p. 149 şi 537). Protectorii săi au ales pentru tânărul studios şcoala din 

Halchi în dauna Universităţii din Atena (oricum nu apare în Registrul matricol al studenţilor atenieni), 

dându-i drept coleg de învăţătură pe Damaschin Matiescu. În orice caz, îşi însuşise bine limba greacă, 

pentru că, dacă la 1857 era deja suplinitor la şcoala amintită, în 1859 îl aflăm predând limba elenă. Cf. 

Gh. Adamescu, Istoria Seminarului „Veniamin” din Iaşi (1803-1903), Bucureşti, 1904, p. 137. 

46 Documentul 357, reprodus în I. Ionaşcu, Material documentar privitor la Istoria Seminarului 

din Buzău 1836-1936, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1937, p. 216. Documentul menţionează că în 

august 1863 D. Racoviţă avea 44 de ani, aşadar s-ar fi născut în 1819. În Registrul matricol al 

Universităţii din Atena apare ca având 22 de ani în 1845, de unde rezultă o diferenţă de 4 ani; este 

posibil ca tânărul să îşi fi declarat o vârstă cu 4 ani mai mică decât cea reală (care a 26 de ani), din 

motive care ne scapă deocamdată. 

47 Lazăr Drugeanu era absolvent al Seminarului Central de la Bucureşti. 

48 Lazăr Drugeanu figurează între profesorii Seminarului Central în 1851, când se redeschide 

aşezământul, ceea ce ne face să credem că este vorba de o omisiune a Registrului matricol al Universităţii 

din Atena. El apare în documentele interne ca având studii la Atena, dar termenul acesta era destul de vag în 

epocă, putând indica, la fel de bine, că şi-a făcut studiile la şcoala teologică Rizarios din Atena. 

49 Consultând cele două culegeri de documente menţionate mai sus, eruditul profesor Mircea Păcurariu 

rezerva şi el câteva rânduri prezenţei la Atena a acestor studioşi. Vezi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 389.


Istoria lor este una mai specială, fiind sosiţi în capitala greacă primul în 1842, 

trimis de episcopul de Buzău, Chesarie, ceilalţi în 1844, selectaţi de mitropolitul 

Ungrovlahiei, Neofit, care îşi făcuse un program din calificarea în străinătate a 

„românilor autohtoni” pentru a servi la întoarcere drept profesori în seminariile 

teologice 50 . Deschiderea manifestată de înalta faţă bisericească era remarcată de 

Eufrosin Poteca, care, într-o epistolă adresată mitropolitului la 6 octombrie 1845, 

sublinia că numele îi va fi înscris în istoria bisericească între sfinţi pentru că „mare 

faptă bună de mitropolit făcând, i-ai trimis [pe tineri] spre învăţăturile 

theologhiceşti şi la Peştea şi la Athina şi la Moscva” 51 . 

Audierea cursurilor Universităţii de la Atena nu era pentru aceştia scopul 

imediat, pentru că, fără temeinice cunoştinţe de limbă greacă, era inutil să devină 

studenţi. Astfel, la sfatul îndrumătorului lor din Atena, Georgios Tisamenos, om de 

încredere al lui Neofit, protejaţii acestuia sunt aşezaţi la Şcoala ecleziastică Rizarios 52 , 

unde se mai aflau şi doi clerici cu state mai vechi în slujirea Domnului, ierodiaconul 

Dionisie Măldărescu şi monahul Dosithei 53 . Mai mult, sistemul educativ elen nu 

permitea absolvenţilor de şcoli profesionale, categorie în care era inclusă Şcoala 

ecleziastică Rizarios, să intre pe băncile Universităţii dacă nu absolveau şi gimnaziul 54 . 

50 A trimis bursieri la teologie atât la Pesta, pentru studiul latinei, cât şi la Atena, pentru greaca 

veche, dar şi la Chişinău ori Kiev, astfel că în 1845 erau 17 tineri absolvenţi ai şcolilor clericale 

muntene la studii în străinătate. Documentul CXI, reprodus în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, 

op. cit., p. 187-189. 

51 Documentul CXX. Ibidem, p. 195. 

52 Fondată în 1844, Şcoala clericală Rizarios beneficia de o bibliotecă bogată pentru acea 

vreme (7000 de volume, cf. Ellada, Istoria kai Politismos, vol. 6, partea a II-a, p. 110), avea drept 

director desemnat pe vestitul aticist Neofytos Doukas, cărturar cu stagii vechi în Principate, elev şi 

apoi profesor (1815-1818) la Academia Domnească din Bucureşti, ulterior profesor particular la 

Braşov şi Bucureşti. Din păcate, acesta nu a apucat să îşi ia în primire atribuţiile, decedând tocmai 

atunci când toată lumea îl socotea unica personalitate capabilă a conduce respectiva instituţie. Vezi 

amănunte despre personalitatea cărturarului în erudita lucrare a Ariadnei Camariano-Cioran, Les 

Académies princières de Bucharest et de Jassy et leurs professeures, Thessaloniki,Institute for Balkan 

Studies, 1974, p. 494-511. După o perioadă de incertitudini (vezi scrisorile semnate împreună de 

Dositei şi Dionisie Măldărescu, datate 08.01.1846, respectiv 23.01.1846, în Victor Papacostea, Mihail 

Regleanu, op. cit., documentul CXXIV, p. 199-201, respectiv CXXVIII, p. 207), direcţiunea a fost 

ocupată în cele din urmă de teologul Konstantinos Kalaganis. 

53 Tot la Atena ajungea, pentru studii teologice (nu am aflat însă în ce instituţie a fost aşezat), 

Veniamin Cananău, pentru a cărui instrucţie mitropolitul Veniamin Costachi lăsa prin testamentul 

redactat în 1844 engolpionul de aur dăruit de ţarul Nicolae (banii rămaşi după finalizarea studiilor 

urmau a fi utilizaţi, conform dorinţei înaltei feţe bisericeşti, pentru înfiinţarea unui premiu pentru cele 

mai bune lucrări de istorie naţională). Cf. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 23. 

54 Caracteristica treptei secundare a învăţământului era predominanţa ştiinţelor umaniste, 

îndeosebi a filologiei, ca urmare a imitării modelului german, accentuată de respectul arătat Greciei 

clasice. Astfel, materiile filologice ocupau mai bine de jumătate din programă, în vreme ce disciplinelor 

precum matematica sau fizica li se rezerva aproape o cincime, ceea ce face ca acest program educaţional, 

insistând pe latura pur teoretică, să se îndepărteze de problemele reale ale societăţii. Conform Legii 

Educaţiei din 31 decembrie 1836, în gimnazii, din totalul de 24 de ore săptămânal, greaca veche 

beneficia în medie de 6 ore, latina şi franceza de 5, respectiv 2 ore, iar fizica, chimia sau matematica, de 

2, respectiv 1 oră. Cf. Istoria tou Ellinikou Ethnous, vol. 14, p. 485-487.

94 


Cele mai multe date le avem despre un studios bine pregătit, e drept, aflat şi de 

mai multă vreme în Grecia, anume Dimitrie Racoviţă, absolvent al Seminarului din 

Buzău 55 , care ajunge pe băncile Facultăţii de Teologie a Universităţii ateniene în 

octombrie 1845. Până la 1848 frecventează cursurile teologice, beneficiind de 

îndrumarea unor profesori celebri în specialităţile lor, precum Misail Apostolidis, 

Teokles Farmakidis, Konstantinos Kontogonis, apoi, între 1848 şi 1850, cursurile 

Facultăţii de Filosofie, audiind prelegerile lui Nefytos Vamvas (filosofie şi retorică), 

Konstantinos Asopios (literatură greacă), Ioannes Venthilos (filologie greacă), S. 

Koumanoudis (filologie latină), Efthimios Kastorchis (filologie latină) Theodoros 

Manoussis (istorie), Er. Mitsopoulos (istorie naturală), S. Strumbos (fizică) 56 . În 

perioada aceea existau şi relaţii destul de strânse între profesori ai Universităţii din 

Atena şi cărturari din Principate, mai ales că unii dintre ei trecuseră, în virtutea 

mobilităţii recunoscute, şi prin teritoriul românesc. Un exemplu este Neofytos 

Vamvas 57 , aflat în raporturi cordiale cu mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, căruia îi 

şi trimite câteva cărţi prin intermediul stipendiştilor români 58 . 

Lipsa de rezultate palpabile în cazul ierodiaconului Dionisie Măldărescu şi al 

monahului Dosithei, poate prea tomnateci pentru studiile extenuante de la Atena, 

conduce la rechemarea lor în ţară (1848). Interesant este că, deşi în anii precedenţi 

studioşii nu aveau a spune decât cuvinte aspre la adresa sistemului educativ elen, 

într-o înduioşătoare scrisoare din 20 martie 1848, redactată în greacă (pentru a mări 

efectul preconizat şi pentru a demonstra stăpânirea limbii), Lazăr Drugeanu, Ilie 

Benescu şi Ioan Nicolescu îl roagă pe mitropolit să le permită continuarea studiilor. 

Ei îşi exprimă recunoştinţa pentru „bunul protector” şi se arată conştienţi de faptul 

că sunt necesare două condiţii pentru reuşita lor: asigurarea fondurilor de către 

mitropolit şi atitudinea personală faţă de învăţătură, dând asigurări că nu vor 

„nesocoti obligaţiile impuse […] garantând cu viaţa” pentru respectarea termenilor 

înţelegerii. Ştim că atât D. Racoviţă, cât şi ceilalţi trei amintiţi mai sus se întorc în 

Principate după ce au obţinut diplome de absolvire a studiilor Facultăţii de 

Teologie, devenind profesori în sistemul de învăţământ ecleziastic, fapt asupra 

căruia vom reveni spre finalul studiului. 

55 În actele de la Atena el se declarase a fi originar din Bucureşti, dar sursele interne arată că 

este născut în Focşani. 

56 Din fericire este publicată diploma de absolvire a facultăţilor de Teologie şi Filosofie eliberată 

la 13 iunie 1850 pe numele lui D. Racoviţă, semnată de Rectorul G.A. Mavrocordat şi Decanul de la 

Teologie Konstantinos Kontogonis, care conţine numele profesorilor şi a cursurilor audiate „până la 

finit” de studiosul român. Vezi documentul 119, editat în I. Ionaşcu, op. cit., p. 76-77. În aceeaşi 

culegere de documente, găsim atestatele de frecventare a cursurilor eliberate separat pentru cursurile 

teologice şi pentru cele de la filosofie în 1848, respectiv 1850 (documentele 94, p. 63-64 şi 118, p. 75). 

57 Neofytos Vamvas (1770-1855), cleric şi filosof, a predat mai întâi la Academia Ionică (1828- 

1833), fiind printre primii profesori numiţi la proaspăt fondata Universitate din Atena. Între lucrările sale 

amintim Stoichia tis Filosofikis Ithikis (Elemente de etică filosofică), Viena, 1818, Stoichia Filosofias 

(Elemente de filosofie), Atena, 1838, Enchiridio Ithikis (Manual de Etică), Atena, 1853. 

58 Vezi scrisoarea din 7 martie 1846 trimisă mitropolitului Neofit de Dositei şi Dionisie 

Măldărescu (Documentul CXXVIII, editat în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 208-209).


Al doilea val de bursieri vine în deceniul şase, când forurile ecleziastice 

moldovene constată ceea ce la sud de Milcov mitropolitul Neofit observase de mai 

bine de un deceniu, anume că învăţământul religios duce lipsă de tineri bine pregătiţi 

în domeniul teologiei şi mai ales al limbii greceşti, atât de necesare cercetării directe 

a surselor 59 . În aceste condiţii, Seminarul Teologic „Veniamin” de la Socola trimite 

la Atena trei proaspeţi absolvenţi (Clement Nicolau, 25 de ani, Filaret Dimitriu, 21 de 

ani, George Erbiceanu, 20 de ani), înmatriculaţi în octombrie 1856 la Facultatea de 

Filosofie, cu specializarea filologie. Ei au urmat însă şi unele cursuri de la teologie, 

obţinând diploma de absolvire după un stagiu de trei ani, iar la întoarcere au fost 

angajaţi ca profesori chiar la instituţia care îi trimisese la studii. Ca şi în cazul 

anterior, Seminarul de la Socola se afla în raporturi bune cu Universitatea ateniană, 

dovada cea mai clară fiind chiar faptul că rectorul, Konstantinos Asopios i-a luat pe 

tineri sub protecţia sa (era una dintre prerogativele stabilite de Regulamentul 

Universităţii), trecându-şi numele în rubrica tutorelui. Tot în al doilea val trebuie 

amintit şi Constantin Dimitriu, de 21 de ani, din Muntenia, înscris concomitent cu 

ceilalţi trei, dar nu la Filosofie, ci la Teologie, şi cu alt tutore (K. Dokos). 

Între 1860 şi 1865 avem, se pare, înscris un singur bursier, George Vorvoranu, 

de la Craiova, de 20 de ani, înmatriculat în aprilie 1860 la Facultatea de Filosofie. 

Deşi fusese student la Pesta, inspectorul arhimandrit Inochentie Chiţulescu propunea 

Ministrului în acelaşi an trimiterea a 16 „tineri capabili la diferite Academii” din 

străinătate, care ar trebui să ocupe la întoarcere o poziţie didactică la seminariile din 

ţară 60 . Mai mult, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, căruia, din 1860, îi erau 

subordonate seminariile teologice 61 , făcea cunoscut, un an mai târziu, faptul că în 

buget sunt prevăzute 12 burse pentru seminariştii care vor fi selectaţi pentru 

străinătate, după ce vor fi pregătiţi în ţară la limbile necesare studiilor 62 . 

Un alt moment important este deplasarea la Atena a primilor absolvenţi ai 

Facultăţii de Teologie din Iaşi, Filotei Romanescu 63 şi Constantin Erbiceanu, 

viitorul deschizător de drumuri în studiile neoelene, ambii înmatriculaţi în 

59 De altfel, erudiţi cercetători ai registrului vieţii bisericeşti constatau faptul că şirul traducerilor 

de profil din limba greacă se rupe după Veniamin Costachi şi Grigore Dascălul, pentru a fi reluat la 

începutul secolului XX tocmai de foştii studenţi de la Atena (Vezi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 389). 

60 Inochentie Chiţulescu susţinea pregătirea în prealabil a candidaţilor selectaţi (câte patru 

pentru fiecare seminar, cifră prea generoasă pentru bugetul insuficient al educaţiei), pe durata unui an, 

în „limba locului” unde urmau să studieze, pentru că „de se vor trimite nepregătiţi cu scop ca acolo 

să-şi facă pregătirile, prea anevoie se va dobândi ce se doreşte, făcându-se totodată şi cheltuieli prea 

mari”. Experienţa personală îşi spunea cuvântul, căci el însuşi fusese preparat în particular, cu multă 

cheltuială pentru mitropolie, de dr. Cosmas Triandafillos şi de avocatul Iosif Nistor la Pesta. Vezi 

documentele CCXXIII, CXLII şi CXXVII, în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 354-355, 

234-235, 205-206. 

61 Vezi documentul datat 26 august 1860, prin care Alexandru Ioan Cuza aproba jurnalul 

Consiliului de Miniştri în sensul de mai sus. Cf. Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., 

documentul CCVIII, p. 330. 

62 Documentul CCXXIX, datat 14.01.1861. Ibidem, p. 355-366. 

63 Pe Filotei Romanescu nu l-am găsit în arhivele ateniene, dar în fondul Ministerul Cultelor şi 

Instrucţiunii Publice există menţiuni în legătură cu prezenţa sa în capitala elenă.

96 


septembrie 1865 la Teologie. De această dată, documentele sunt mute în privinţa 

mobilului acordării acestor două burse, dar trebuie să fie vorba de acelaşi 

considerent ca în cazurile anterioare: deficitul de specialişti în limba elenă, capabili 

a utiliza competent sursele greceşti din registrul teologic. Ştim doar că bursa 

începea în ianuarie 1865, prevăzută în buget pentru o perioadă de doi ani (un an 

trebuia consumat la Paris). Ea a fost curând prelungită cu un an, eliminându-se 

prevederea referitoare la stagiul parizian. Astfel, cel puţin C. Erbiceanu era declarat 

în ianuarie 1868 doctor al Facultăţii de Teologie de la Atena, notat cu „foarte bine” 

la examenele de absolvire 64 . 

O altă serie de stipendişti se alcătuieşte în anul 1873, când Christea 

Constantinescu Orleanu din Ploieşti, de 33 de ani, şi Petru Stancu Clinceni 65 din 

capitală, de 26 de ani, se înscriu la Facultatea de Teologie în luna octombrie. Un an 

mai târziu, după o riguroasă selecţie în ţară, celor doi li se alătura Dragomir 

Demetrescu (călugărit după ce a ajuns la Atena, aşa cum prevedeau şi regulamentele 

Bisericii, sub numele Damaschin). Cu toţii au absolvit cu succes (primul în 1876, al 

doilea în 1877 şi ultimul în 1878), obţinând diplome de doctor în teologie. 

Să mai amintim pe Dosithei Perieceanu (numele indică un călugăr ce şi-a luat 

ca nume de familie un toponim) de 30 de ani din Perieci, absolvent al învăţământului 

secundar la Iaşi, înscris la Teologie în septembrie 1881 şi licenţiat, cu titlul de doctor, 

în 1886; alte date nu avem despre acesta, cel puţin în acest stadiu al anchetei. Câţiva 

ani mai târziu, în octombrie 1885, Octavian Erbiceanu, de 20 de ani, din Iaşi, fiul 

fostului student George Erbiceanu, era înscris la Facultatea de Filosofie; nici despre 

stagiul atenian al acestuia nu avem detalii, dar studiile sale trebuie să fi fost foarte 

temeinice, dovadă stând excelenta traducere a Iliadei lui Homer. 

Un caz special este reprezentat de un studios tomnatec, de 42 de ani, înscris 

la Teologie în noiembrie 1890 şi care apare în Registrul de înmatriculări sub 

numele de Saffirinos Gherasimos. Am reuşit să îl identificăm în persoana lui 

Gherasie Saffirin, ieromonah, posesorul unei diplome de bacalaureat din 1871, 

participant la concursul pentru bursa în studiul teologiei la Atena, organizat de 

autorităţile române în anul 1874, stipendiu adjudecat în final de Dragomir 

Demetrescu. El a ajuns totuşi în cele din urmă la Atena, e drept, mult mai târziu 

decât sperase, şi după terminarea facultăţii a urcat rapid treptele ierarhiei 

ecleziastice. Despre un arhimandrit (fără a da nume) vorbeşte Teohari Antonescu în 

Jurnalul său care a văzut de curând lumina tiparului. Acest arhimandrit anonim se 

apropia în primăvara lui 1894 de terminarea studiilor teologice şi, primind unele 

semnale de la superiorii ecleziastici din ţară că ar avea şanse să obţină unul din cele 

patru locuri libere în Sfântul Sinod, îşi presa profesorii (în faţa cărora se declara un 

64 Vezi ediţia anastatică Constantin Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în 

epoca fanariotă, Postfaţă de Andrei Pippidi, Cuvânt introductiv şi arbore genealogic de Constantin 

Erbiceanu, Bucureşti, 2003, anexa 1, p. 35. Diploma de doctor în teologie, purtând nr. 97, este 

semnată de rectorul Orfanidis şi decanul de la Teologie, K. Kontogonis. 

65 În documente numele apare şi sub forma Clinceanu.


filoelen activ) să intervină pentru a primi o dispensă care să-i permită a obţine mai 

repede titlul universitar. Răspunsul a venit de la profesorul Diomidis Kyriakos, 

care i-a cerut să prezinte acceptul Mitropoliei din ţară, dar cum acesta nu a ajuns în 

forma potrivită, insistenţele arhimandritului au rămas fără rezultat 66 . 

Mai cunoaştem doi bursieri întârziaţi 67 , tot la Teologie, Teodor Atanasiu şi 

cumnatul său Stefanov, personaje care încheie un pluton curajos, ba chiar 

performant şi merituos. Primul, protoiereu în Moldova 68 , înscris în 1893, obţine în 

1898 titlul de doctor în teologie la Universitatea ateniană, cu o lucrare asupra 

şcolilor greceşti din România între 1644-1821. Subiectul a fost ales la sugestia lui 

Constantin Erbiceanu, forma prelucrată a disertaţiei văzând lumina tiparului în 

capitala elenă, în acelaşi an 69 . O parte din date provin din acelaşi Jurnal al lui 

Teohari Antonescu, care aminteşte de protoiereul Atanasiu însoţit de mitocanul şi 

semi-barbarul său cumnat, Stefanov, tot preot, ambii aflaţi la studii teologice la 

Universitatea din Atena şi în tovărăşia cărora a petrecut adesea, nu întotdeauna cu 

plăcere, după cum mărturisea junimistul. 

Să încercăm reconstituirea traseului pe care stipendiştii îl parcurg până la 

obţinerea titlului pentru care autorităţile din patrie investiseră încredere şi sume 

importante de bani. Din documentele găsite secvenţial în arhive rezultă că selecţia 

bursierilor era una foarte riguroasă. Una dintre condiţiile neoficiale era ca aspiranţii 

să fie sănătoşi din punct de vedere fizic şi capabili să facă faţă cerinţelor studiului 

într-un mediu străin. În 1874, bunăoară, o singură bursă era scoasă la concurs 

pentru studierea teologiei în Universitatea din Atena, termenii fiind stabiliţi încă 

din 2 mai 1873 şi publicaţi în oficiosul guvernului 70 . La concurs, desfăşurat în 

66 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ediţie, studiu introductiv şi note de Lucian Nastasă, 

Cluj, Limes, 2005, p. 68. 

67 Despre Stefanov, Teohari Antonescu lasă să se înţeleagă faptul că era trecut de 50 de ani, iar 

cumnatul său avea aceeaşi vârstă. Ibidem, p. 74. 

68 Absolvent al Seminarului de la Socola, a primit o parohie în Roman, apoi a devenit protopop 

la Bacău. Cf. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 172. 

69 Titlul complet al lucrării era Peri ton Ellinikon scholon en Roumania 1644-1821 kai peri tis 

epirois afton epi tou te thriskeftikou kai politikou (Asupra şcolilor greceşti din România 1644-821 şi 

asupra influenţei lor în spaţiul ecleziastic şi laic), Atena, 1898, şi era dedicată rudelor, prietenilor şi 

„binecuvântaţilor mei profesori de la Facultatea de Teologie din Atena, cu respect şi consideraţie”, 

dar şi lui Constantin Erbiceanu, profesor la Facultatea de Teologie de la Universitatea bucureşteană. 

70 La rubrica anunţuri ministeriale, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice informa publicul 

studios de intenţia de a scoate la concurs trei asemenea burse. Redăm aici conţinutul anunţului: 

„Ministerul, auzind pe Consiliul Permanent al Instrucţiunii, publică concurs pentru trimiterea a trei 

stipendişti la Atena pentru a studia teologia în timp de trei ani. Concursul se va ţine la 20 august viitor, în 

localul Seminarului Central din Bucureşti, înaintea unui juriu ad-hoc ce se va numi atunci. De la 

aspiranţii care ar dori a beneficia de aceste stipendii se va cere: 1. calitatea de român indigen, iar nu 

naturalizat, conform art. 2, alin. II din legea bisericească; 2. certificat de absolvire a 7 clase dintr-un 

seminar central; 3. cunoştinţe de limba greacă modernă. Concursul, sau examenul, de se va prezenta un 

singur aspirant, se va face asupra obiectelor mai cu seamă teologice ce se propun în seminariile centrale. 

Aspiranţii sunt obligaţi, conform art. 335 din Legea Instrucţiunii, a servi la întoarcerea în ţară ca 

profesori timp îndoit de cât au stat în străinătate pe spesele statului; şi fiindcă, conform art. 2, alin. III din 

legea organică a Bisericii, au dreptul de a fi chemaţi în gradul de episcopi, aspiranţii laici vor fi obligaţi 

după întoarcerea în ţară a intra imediat în cler.” Cf. „Monitorul Oficial” nr. 98, din 6/18 mai 1873.

98 


localul Seminarului Central din Bucureşti, în ciuda cererii profesorilor Seminarului 

„Veniamin” de la Socola ca examinarea celor „de dincoace de Milcov” să aibă loc 

la Iaşi, se prezentaseră Dragomir Demetrescu, Gherasie Saffirin şi George 

Costăchescu, care au fost examinaţi, scris şi oral, la materiile limba elenă, religie, 

matematică, istorie naturală. Mai făcuse cerere pentru bursă şi Conon Arămescu 

Donici, viitorul episcop de Huşi (1902-1912) şi mitropolit primat (1912-1919), pe 

atunci ierodiacon, solicitând bursa doar în virtutea titlurilor, fără a veni la lista 71 . 

Ministerul recomandase şi pe George Gherghiceanu, încă elev la Seminarul Central 

din capitală, dar acesta, neavând certificat de absolvire, a fost exclus din listă 72 . În 

această situaţie, comisia alcătuită din cinci profesori (D. Petrescu, Ghenadie 

Popescu, Gh. Zottu 73 , C. Bobescu, Epaminonda Francudi), în frunte cu directorul 

Seminarului, Ghenadie Popescu, el însuşi cu studii în străinătate, îl recomandă 

Ministerului drept câştigător pe Dragomir Demetrescu 74 . 

În joc intrase şi Mitropolia Ungrovlahiei, care, prin intervenţia lipsită de tact 

a directorului G. Ionescu, ceruse dreptul exclusiv al selecţiei bursierilor, 

argumentându-şi insistenţa prin aceea că viitorii profesori ai seminariilor trebuie 

verificaţi nu doar ştiinţific, ci şi moral, mai ales că angajamentele luate înainte de 

plecarea din ţară au fost de atâtea ori încălcate; mai mult, competenţa comisiei 

stabilite de Minister era negată în domeniul ştiinţelor ecleziastice şi se solicita ca 

măcar cei declaraţi reuşiţi să fie clerici, nu laici 75 . 

Înainte de a părăsi ţara, stipendiştii sunt obligaţi, conform articolului 335 

din Legea Învăţământului, să semneze o declaraţie prin care îşi iau angajamentul 

de a funcţiona ca profesori în specialitatea obţinută pe o perioadă dublă decât anii 

de studii 76 , obligaţie care se regăseşte într-o formă asemănătoare şi în prima 

etapă. Ei primesc trimestrial bani din ţară dar cuantumul este variabil şi, de 

71 Fusese absolvent al Seminarului de la Socola, continuându-şi studiile la Universitatea din 

Iaşi şi la cea din Cernăuţi, unde obţine şi un doctorat în teologie. 

72 ANIC (infra: ANIC), fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 44. 

73 Gh. Zottu (1842-1885) a fost un personaj interesant în viaţa învăţământului teologic românesc 

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El însuşi elen (originar din Epir), cu studii în Grecia, 

Germania şi Franţa, a predat la Seminarul Central din capitală, apoi la Colegiul Sf. Sava şi la 

Facultatea de Teologie, fiind şi director al Cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei şi redactor (între 

1 ianuarie 1880 şi 24 august 1886) la revista bilunară „Ortodoxul” care apărea la Bucureşti (Cf. 

Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti, Bucureşti, 1995, p. 308, şi Mircea 

Păcurariu, op. cit., p. 389). 

74 Mediile obţinute dădeau într-adevăr întâietate lui Dragomir Demetrescu, absolvent a şapte 

clase seminariale la Seminarul Central. Acesta primise notele 7 2/3 şi 7 7/35 la scris şi oral, cu media 

7 19/15, urmat de Gherasie Saffirin, care a primit doar 5 2/3 şi 6 1/5, cu media 5 28/30 şi de George 

Costăchescu, care a obţinut 6 1/3 şi 5 3/5, cu media 5 29/30. ANIC, fond Ministerul Cultelor şi 

Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 45 f-v. 

75 ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 39-40 f-v. 

Ministerul răspundea că alcătuirea comisiei şi organizarea concursului cad, conform legislaţiei, în 

sarcina sa (Ibidem, fila 38). 

76 S-a păstrat angajamentul luat, sub semnătură, de Dragomir Demetrescu. ANIC, fond 

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 57.


regulă, mai mic decât ceea ce sperau bursierii (spre exemplu, au loc reduceri de 

la 2400 la 1600 de lei 77 ) şi, în plus o sumă modică pentru cheltuielile de drum 

dus-întors 78 . 

Mijlocul de transport cel mai practic, mai rapid şi mai sigur era, bineînţeles, 

vaporul, de aceea stipendiştii se îmbarcă la Brăila, Galaţi sau Constanţa, via 

Constantinopol, unde călătorii sunt adesea nevoiţi să rămână câteva zile în 

carantină 79 . Debarcarea are loc la Pireu unde „asaltul” proprietarilor de birjă, aflaţi 

în concurenţă pentru clienţi, l-a şocat bunăoară, prin insistenţa lor de factură 

orientală, pe Teohari Antonescu, proaspăt sosit direct din Occident 80 . 

Pe un drum prost întreţinut şi monoton, flancat de case prăpădite, ei se 

deplasează din port spre capitală 81 , cazându-se, de regulă, la un proprietar deja 

recomandat din ţară. În publicaţiile adresate studenţilor, autorităţile universitare 

recomandau ca locuinţa să fie spaţioasă, aerisită, luminoasă şi ferită de umezeală, 

pentru ca cei veniţi să aibă condiţii de trai care să le permită concentrarea totală 

asupra studiului 82 . Regula spunea că proprietarul trebuia să şi semneze ca tutore 

provizoriu la înregistrarea studiosului, dar nu întotdeauna prevederea era 

respectată. În interval de 24 de ore de la sosirea în Atena, studiosul străin era 

obligat să-şi anunţe prezenţa în oraş la poliţie şi în interval de 8 zile să se prezinte 

personal la rectorat pentru înmatriculare, fiind acceptat cu o condiţie: să 

dovedească faptul că are cunoştinţele necesare studiului universitar (deci dovada 

absolvirii unei şcoli secundare) şi un comportament compatibil cu normele locale 83 . 

Mai era necesară depunerea unui jurământ ce pare azi ciudat (de ex. conţinea 

menţiunea că nu face parte din nicio societate secretă), dar care era privit ca 

77 Studiosul Christea Constantinescu Orleanu aminteşte chiar într-o scrisoare către Minister că este 

foarte dificil a trăi la Atena „doar cu 1600 de franci pe lună”. ANIC, fond Ministerul Cultelor şi 

Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 15. De altfel, anul următor cuantumul burselor a fost suplimentat. 

78 Spre exemplu, Constantin Erbiceanu şi Filotei Romanescu au primit, în 1865, câte 80 de 

galbeni pentru „cheltuielile de voiagiu”. Cf. documentul nr. 12 în Leonidas Rados, Acte şi documente 

privitoare la viaţa şi activitatea lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), în „Arhiva Istorică a 

României”, serie nouă, vol. 1 (2004), nr. 1, p. 179. 

79 Bunăoară, Christea Constantinescu Orleanu şi Petru Stancu Clinceni au vegetat aici 11 zile 

în 1873, motiv pentru care şi întârzie să se înscrie la Universitate. Fond Ministerul Cultelor şi 

Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 3 şi 5. 

80 Înainte de stagiul atenian, el obţinuse, prin influenţa protectorului său (Titu Maiorescu), o 

generoasă bursă în Apus, aprofundând la Paris, Heidelberg şi München studiile făcute în ţară. Vezi 

Teohari Antonescu, op. cit., p. 12. 

81 În lungime de 8 km, drumul fusese construit în 1835, cu poduri de lemn şi carosabil pietruit, 

lucrare pentru care guvernul a plătit 126.277 de drahme la acea vreme. Cf. Ellada, Istoria kai 

Politismos, vol. 8, To Neo Elliniko Kratos. I Oikonomia (Grecia, istorie şi civilizaţie, vol. 8, Statul 

grec modern. Economia), p 185. 

82 Athanasios Rousopoulos, Odigos ton foititon tou Panepistimiou Othonos (Ghid al studenţilor 

Universităţii Ottoniene), Atena, 1857, p. 90. 

83 Ibidem, Anexa I, Diatagma peri sistaseos tou Panepistimiou (Decret asupra înfiinţării 

Universităţii), p. 113-114.

100 


necesar în inflamabilul mediu politic atenian, după care tânărul era înscris la 

facultatea şi specializarea dorită 84 . 

La Universitatea din Atena, înscrierea, cursurile, ca şi examenele, se 

plăteau 85 , iar ceea ce rămânea era drămuit cu grijă de bursieri, pentru traiul zilnic şi 

pentru rechizite sau cărţi (foarte scumpe de altfel, mai ales în prima parte a 

perioadei) 86 . Costurile vieţii erau mari; s-au păstrat, din fericire, mai multe 

documente care atestă cheltuielile serioase la care era supus bugetul instituţiilor 

române trimiţând studioşi în capitala greacă 87 . La sfatul persoanei de încredere a lui 

Neofit, Georgios Tisamenos, stipendiştii selectaţi de mitropolit trimit în ţară 

următoarea justificare privind necesarul de vestimentaţie şi lenjerie pentru fiecare 

persoană: „1 pălărie de vară (18 drahme), 1 şapcă (9 drahme), 6 cămăşi (36 

drahme), 6 perechi de izmene (36 drahme), 4 perechi de pantaloni, din care 2 de 

vară şi 2 de iarnă (120 drahme), 2 gheroace (180 drahme), 5 jiletci (80 drahme), 4 

basmale de gât (40 drahme), 6 idem pentru nas (12 drahme), 3 perechi de cizme 

(60 drahme), 2 papuci (8 drahme), 8 perechi de ciorapi (12 drahme), 4 cearşafuri 

(15 drahme)”. La acestea se adăugau cheltuielile cu rechizitele necesare învăţăturii, 

cărţi şi caiete (nedefinit) şi cerneală (15 drahme) 88 . Reieşea un total de 650 de 

drahme, la care s-ar fi adăugat alte câteva sute pentru cărţi şi caiete şi apoi, evident, 

pentru plata profesorilor particulari, chiria locuinţei, alimentaţie, taxele şcolare, alte 

cheltuieli extraordinare (tratamente medicale, excursii etc.) 89 . 

Regulamentele prevedeau audierea constantă a cursurilor, căci numai aşa 

studentul era primit la examene. Oricum, autorităţile române ştiau precis ce se 


85 Aşa erau taxa de timbru, taxa de înscriere, 10 drahme, taxa de folosire a utilităţilor 

ştiinţifice, 10 drahme, taxa pentru cursurile speciale, 10-40 de drahme pe an taxa de absolvire şi cea 

pentru titluri academice (mai mare). Ibidem, Anexa III, Diatagma peri prosorinou kanonismou tou en 

Athinais sistithisomenou Panepistimiou (Decret asupra regulamentului provizoriu al universităţii 

înfiinţate la Atena), p. 145. 

86 Kostas Lappas, op. cit. 

87 Chiar şi aşa, învăţăceilor cu burse la instituţii din alte părţi ale Europei li se rezervau sume 

mai mari de bani. Seminarul Teologic din Buzău avea prevăzut în 1847 un buget de 60.000 de lei, în 

care era inclus un capitol de 8000 de lei, pentru întreţinerea a doi studioşi, D. Racoviţă la Atena şi 

G. Tătărăscu la Roma (documentul 90, în I. Ionaşcu, op. cit., p. 57). Într-un alt document din 1849 

capitolul este detaliat, suma crescând simţitor în bugetul pe anul 1850, când primul primeşte 4800 de 

lei, iar cel de-al doilea 6400 lei, la care se adăugau alţi 640 de lei reprezentând „cheltuiala trimiterii 

acestor bani la locurile stabilite” (Ibidem, documentul 114, p. 73). 

88 Scrisoarea din 22.07.1846 semnată Ilie Benescu şi Lazăr Drugeanu, în Victor Papacostea, 

Mihail Regleanu, op. cit., documentul CXXXII, p. 212-213. 

89 La 23 decembrie 1847 bursierii trimiteau protectorului de la Bucureşti o scrisoare cu toate 

cheltuielile făcute pe lunile iulie, august şi septembrie ale anului respectiv (se dă şi paritatea drahmăgalben 

în acel moment, de 1950 la 150) în care vedem că pentru hrana celor cinci (Ilie Benescu, Ioan 

Nicolescu, Lazăr Drugeanu, Dionisie Măldărescu şi Dosithei) se consumau 170 de drahme lunar, iar 

pentru chiria locuinţei, 50, Documentul CXL (Ibidem, p. 231-232). Evident, atunci când banii din ţară 

întârzie, bursierii puteau apela la împrumuturi de la apropiaţi, aşa cum se întâmplă în ianuarie 1846, 

când Georgios Tisamenos le împrumută 350 de drahme „pentru mâncare, casă şi profesor” 

(documentul CXXIV, p. 200).


dorea de la tinerii trimişi cu burse, condiţionând cel mai adesea continuarea 

stipendiului (trimis prin mandat cu intermedierea unor bancheri specializaţi, ca 

Jacques Poumay sau Ştefan Ioanide, care primeau cel puţin 5% din fondurile 

transferate) de rezultate concrete, trecerea unui semestru, promovarea unor 

examene, ş.a. Şi din acest motiv, mare parte dintre bursierii români s-au întors cu 

diplome, deşi statisticile recente arată că doar jumătate dintre studenţii grecii 

ordinari (deci înscrişi) obţineau diplomă, procentul străinilor diplomaţi fiind mult 

mai redus. Pentru eliberarea trimestrială a stipendiului, Ministerul de profil solicita 

– şi faptul e comun bursierilor români de pretutindeni - dovada audierii 

conştiincioase a cursurilor, semnată de un profesor. În cazul Atenei, dovada este 

eliberată întotdeauna de rectorat, care se interesează la decanatul Facultăţii pentru a 

da, în cunoştinţă de cauză, certificarea; mai mult, actul era legalizat uneori la 

Ministerul Elen de Externe, pentru un plus de autenticitate. La fel de adevărat e şi 

că uneori actele trimise de bursieri nu ajung la timp, se pierd pe drum sau sunt 

rătăcite de funcţionarii Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Aşa se 

întâmplă în 1876 când cei trei stipendişti de la Atena (Christea Constantinescu 

Orleanu, Petru Stancu Clinceni şi Dragomir-Damaschin Demetrescu) scriu 

Ministerului pentru că la urechi le-a ajuns zvonul că funcţionarii nu ştiu nimic de 

soarta lor şi se declară „tare surprinşi, şi poate chiar loviţi de trăsnet” la auzul tristei 

veşti, căci nu au întârziat niciodată trimiterea adeverinţelor 90 . 

Durata studiilor, iniţial de trei ani (patru aveau doar dreptul şi medicina), a sporit 

mai târziu cu încă un an. În tot cazul, cunoştinţele de greacă asimilate în ţară nu par 

suficiente şi bursierii se văd nevoiţi a studia limba cu profesori particulari, fapt general 

valabil. Este aproape o regulă: de la primii până la ultimii, studenţii iau lecţii private, 

cu siguranţă şi la sugestia apropiaţilor sau a profesorilor de la facultate 91 . Relevant 

este că primii studioşi, trimişi de mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, întârzie mult 

până a se înscrie la teologie, dovadă a pregătirii insuficiente din ţară şi a severităţii 

vieţii universitare locale. Ştim că examenele erau dure, chiar şi studenţii greci ezitau 

mult înainte de confruntarea cu profesorul sau comisia, dar nu aveau nicidecum 

complexitatea acelor tripos introduse în secolul XIX la Oxford şi Cambridge 92 . 

Documentele ne dau unele informaţii şi cu privire la tehnicile de învăţare la 

care recurgeau bursierii români. Putem generaliza, cu unele rezerve 93 , cazul lui 

Lazăr Drugeanu, care se plângea, în 1846, mitropolitului de faptul că intenţia sa de 

a traduce o carte din limba greacă era amânată de „sforţările de care am nevoie să 

90 ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 187/1876, fila 11 f-v. 

91 Există asemenea menţiuni pentru foarte mulţi dintre stipendişti, care îşi rezervau o parte din 

bani pentru „proghimnasiu”. 

92 Cf. Christophe Charle, Jacques Verger, op. cit., p. 117-120. 

93 Dintr-o scrisoare adresată mitropolitului, la 28 ianuarie 1846, rezultă că Lazăr Drugeanu se 

dovedea mai slab la învăţătură, deşi îşi dădea toată silinţa, fiind mai aplecat spre latura practică. 

Îndemânarea acestuia „pentru orice lucru atingător de existenţa corporală” îi făcea pe Dionisie 

Măldărescu şi pe Dositei să creadă că „mult mai potrivite ar fi fost pentru dânsul meşteşugurile”. Vezi 

documentul CXXVIII, în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p 207-208.

102 


depun pentru studiul lecţiilor cele mai necesare şi pentru traducerea lor în limba 

maternă” 94 . Aşadar învăţăceii apelează, cel puţin în primii doi-trei ani, la această 

metodă mai puţin recomandabilă, în ciuda eforturilor semnificative pe care le 

presupunea, pentru că nu veneau din ţară cu nivelul de cunoştinţe la care să poată 

gândi şi exprima idei direct în limba greacă. Autorităţile pedagogice recomandau 

atât studiul individual (util pentru sedimentarea cunoştinţelor obţinute în facultate, 

cât şi pentru completarea acestora), dar mai ales studiul în grup, foarte potrivit 

pentru pregătirea examenelor. Studiosul era invitat să îşi organizeze lectura cărţilor 

pe două registre, de cultură generală şi de specialitate, ambele fiind indispensabile 

viitorului absolvent; de asemenea, cărţile „bune” puteau fi recitite de mai multe ori, 

iar în vacanţe era recomandată repetarea materiei din timpul anului, cu 

sistematizarea în notiţe personale 95 . 

De altfel, studiul materiei universitare, la care se adăugau lecturile private şi 

orele de limbă greacă luate de la profesori particulari, afecta uneori sănătatea 

tinerilor 96 . Dacă ţinem seama şi de asistenţa medicală precară, specifică acelor 

vremuri, este evident că orice afecţiune minoră se putea transforma într-o dramă; 

nu a fost cazul cu personajele luate în discuţie în acest context, dar o situaţie limită 

apare la începutul anului 1849, când bursierul Spiridon Bădescu, trimis de Neofit la 

Moscova în scopul „de a se educa şi a se civiliza în şcoalele duhovniceşti ale 

Rosiei”, fiind grav bolnavcronic, îşi conjura protectorul să îl retragă de la şcoală, 

pentru a-şi scăpa „tinereţile de pogorârea în mormânt” 97 . 

Autorităţile universitare recomandau studenţilor o viaţă echilibrată (7 ceasuri 

de somn, de la 10 seara la 5 dimineaţa), fără excese precum tutunul sau alcoolul, 

insistând pe necesitatea îngrijirii atente a corpului şi pe mişcarea fizică (pentru că, 

spun pedagogii eleni, neexersarea trupului atrage după sine lenevirea minţii), în 

particular însă, pentru că programa nu cuprindea şi ore de educaţie fizică 98 . 

Scrisorile bursierilor trimişi de Neofit ne dau suficiente amănunte în legătură cu 

afecţiunile lor fizice ocazionale. La 25 iulie 1846 Dionisie Măldărescu îşi anunţa 

binefăcătorul că este aproape vindecat, deşi „patima nu l-a lăsat”, iar Ilie Benescu 

suferea uneori de dureri de piept şi cronic de ochi „din pricina luminii lângă care îşi 

face meditaţia” 99 ; dintr-o epistolă aflăm că lui Ioan Nicolescu i se recomandau în 

94 Documentul CXXXVI (Ibidem, p. 219-220). 

95 Era impus chiar un set de reguli pentru lectură, între care amintim: citirea zilnică, regulată la 

anumite ore, începerea lecturii de la titlul cărţii, luarea de notiţe, evitarea citirii mai multor cărţi odată 

sau a textelor prea dificile. În plus, lecturile din clasici, foarte necesare îndeosebi disciplinelor 

umaniste, impuneau scrierea unor marginalii. Cf. Athanasios Rousopoulos, op. cit., p. 86-88. 

96 Selecţia pentru bursele în afară ţinea cont şi de starea de sănătate a candidaţilor, care trebuia 

să fie apţi a face faţă diverselor situaţii care puteau apărea în timpul studiilor departe de ţară şi de 

mediul familial. 

97 Documentul CXLVIII, în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 240-241. 

98 Erau recomandate plimbările, excursiile, lupta, jocurile sportive, dar mai ales înotul şi 

„gimnastica militară”, ca unele care puneau în mişcare toate grupele musculare. Apud Athanasios 

Rousopoulos, op. cit., p. 89. 

99 Documentul CXXXIII, în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 213-214.


1847 băile de mare, indicaţie pe care a şi urmat-o (16 băi, care reduc bugetul 

comun cu 17,5 drahme) 100 . În cazuri acute, se recurgea la serviciile personalului 

sanitar: ieromonahul Dositei vizita în iulie 1845 medicul pentru o gravă afecţiune, 

fiind tratat cu „8 lipitori la stomac, împreună cu alte doctorii” 101 , iar Ilie Benescu 

plătea 6 drahme în 1847 pentru două extracţii dentare 102 . 

Înscrierea la Universitate avea şi rolul de a pregăti sistematic pe tânărul care a 

ales calea studiilor, pentru o viitoare profesiune. Pentru a răspunde la întrebarea 

care vizează tipul de cursuri audiate de bursierii noştri şi examenele pentru care se 

pregăteau, e necesar să spunem mai întâi că la Atena existau mai multe prelegeri 

magistrale, generale, ţinute de profesori de renume, la care numărul auditorilor era 

foarte mare, dar acestea nu dau neapărat valoarea unei Universităţi, pentru că ele 

nu stimulează gândirea studenţilor. Pentru sistemul educativ, pentru filosofia 

educativă a sfârşitului de secol XIX, cursurile magistrale, deşi îşi au rostul lor, nu 

prezintă o importanţă covârşitoare, deoarece induc pasivitate auditoriului universitar. 

Mult mai utile erau seminariile şi cursurile speciale, unde profesorul se 

asigura de cooperarea studentului. Deşi cursurile generale aveau un rol important în 

educaţia tânărului, mai ales pe tărâm umanist, chiar studenţii militează pentru 

prevalenţa cursurilor speciale, care facilitau un acces mai rapid la cunoştinţele 

necesare viitoarei profesiuni. 

Pentru aprofundarea subiectului, este necesară o scurtă incursiune în structura 

sistemului universitar atenian. Universitatea avea patru facultăţi, după model 

german (teologie, filosofie, drept, medicină) care două aveau multiple specializări; 

filosofia îngloba istoria, filosofia, filologia şi ştiinţele exacte, iar dreptul – politica 

şi ştiinţele juridice. Anul de studii se deschidea la începutul toamnei şi avea un 

semestru de iarnă şi unul de vară, după modelul deja încetăţenit. 

De asemenea, ştiinţele găzduite de facultăţi erau de două categorii: generale 

(filosofia, istoria, mate-fizica, filologia) şi speciale (teologia, dreptul, politica, 

medicina), fiecare cu mai multe cursuri. Profesorii recomandau învăţăceilor să nu 

renunţe la cursurile deja începute, dovadă că fenomenul nu era tocmai izolat şi să 

îşi facă un program aerisit, pentru a evita obosirea spiritului. Studentul ideal trebuia 

să aibă o sănătate mulţumitoare, atât fizică (acuitatea auditivă şi vizuală), cât şi 

spirituală, aceasta din urmă însemnând minte sănătoasă, imaginaţie, isteţime, 

memorie bună, capacitatea de a distinge nuanţele 103 . 

Specializările conţineau un număr de cursuri speciale şi auxiliare sau 

ajutătoare ce variau de la epocă la epocă, în funcţie de profesori. Interesează aici 

exclusiv filologia şi teologia. Prima era considerată temelia şi instrumentul 

celorlalte discipline, pentru că în afara limbii nu poate exista cunoaştere sau ştiinţă. 

Studenţii erau invitaţi să urmeze cu regularitate mai ales cursurile practice, de 

100 Documentul CXL (Ibidem, p. 231-232). 

101 Documentul CXIX (Ibidem, p. 193-194). 

102 Documentul CXL (Ibidem, p. 231-232). 

103 Athanasios Rousopoulos, op. cit., p. 29.

104 


hermeneutică filologică, şi să nu rămână în urmă cu materia de bază. Filosofia şi 

istoria se constituiau în ştiinţe auxiliare studiului filologiei, studentul trebuind să 

asimileze cunoştinţe şi din aceste domenii 104 . Cursurile principale erau obligatorii, 

iar la cursurile auxiliare, studentul avea posibilitatea opţiunii. 

Facultatea de Teologie avea o singură specializare, teologia fiind considerată 

una din cele mai severe şi totodată dificile ştiinţe, pentru că, spun textele vremii, 

„teologul se cere a fi un bun istoric, un bun filosof şi un bun filolog”; să adăugăm 

fireasca credinţă în Dumnezeu şi asimilarea crezului ortodox. Din acest motiv, 

doctoratul se cere în mod curent studentului la Teologie, chiar dacă aceasta 

presupune un studiu asiduu, derulat pe mai mulţi ani. Materia era împărţită în trei 

părţi, explicativă sau exegetică, istorică şi sistematică, în prima construindu-se 

bazele studiului teologic prin asimilări de factură filologică (gramatica ebraică şi 

greacă, dialectul Sfintei Scripturi), în etapa secundă urmând istoria religiei creştine, 

a vieţii sfinţilor şi Apostolilor, a evoluţiei Bisericii Creştine; în fine, ultima parte 

cuprindea dogmatica şi etica creştină, patrologia, drept ecleziastic ş.a. Nu în 

ultimul rând, studentul trebuia să ia cunoştinţă cu aspectele practice, teologia 

catehetică, omiletică şi pastorală, în seminarii de profil 105 . Deşi prezente în spaţiul 

german, materii ca pedagogia şi didactica nu erau incluse în rândul materiilor 

obligatorii ale Facultăţii, în ciuda faptului că unii dintre profesori argumentaseră 

utilitatea introducerii lor 106 . 

104 Iată câteva cursuri principale întâlnite în deceniile şase şi şapte: Enciclopedia şi bibliografia 

filologiei; Gramatica greacă şi latină, teoria înrudirii lor; Metrica; Istoria literelor greceşti; Istoria 

literelor latine; Istoria şi geografia antică; Studiul limbii şi filologiei germane (anul I); Critică şi 

hermeneutică; Diplomatică şi paleografie; Arheologie elenă; Arheologie romană; Mitologie; Retorică; 

Exerciţii practice în scrierea şi citirea elinei şi latinei (anul II); Istoria artei antice; Istoria artei medievale 

şi moderne; Istoria generală a limbilor (anul III). Cursuri ajutătoare: Enciclopedia filosofiei; Logică şi 

metafizică; Psihologie; Antropologie; Istoria dreptului roman (anul I); Filosofia dreptului şi a statului; 

Etică; Filosofia istoriei; Istoria şi filologia medievalităţii; Istorie ecleziastică şi religie; Istoria naturală; 

Istoria limbii şi a filologiei neogreceşti (anul II); Filosofia artei – estetică; Istoria filosofiei; Istoria 

modernă a statelor europene; Fizică; Chimie; Pedagogie şi didactică (anul III). Ibidem, p. 49-55. 

105 Vezi şi D.S. Balanos, I Theologiki Scholi tou Panepistiniou Athinon (Facultatea de 

Teologie a Universităţii din Atena), extras din „Enaisima”, Atena, 1931, p. 142-186. 

106 Materii principale: Enciclopedia şi bibliografia teologiei; Introducere în Vechiul şi Noul 

Testament; Studiul limbii ebraice; Hermeneutica şi critica Scripturilor; Erminia cărţilor istorice şi a 

psalmilor din Vechiul Testament; Erminia cărţilor din Noul Testament; Istoria ecleziastică partea I 

(anul I); Erminia cărţilor din Noul Testament, cu deosebire a epistolelor; Istoria ecleziastică partea II; 

Dogmatica şi istoria dogmelor; Istoria lui Iisus Hristos şi a creştinismului primar; Arheologie ebraică 

şi creştină; Studiul istoricilor ecleziastici, cu deosebire a lui Eusebiu (anul II); Simbolistica 

ecleziastică şi istoria dogmaticii ortodoxe; Arheologia Bisericii; Istoria ereziilor; Omiletica prin 

exerciţii; Catehetica prin exerciţii; Teologia pastorală prin exerciţii; Istoria critică a Sfinţilor Părinţi ai 

Bisericii; Studiul Scripturilor şi al Părinţilor greci şi latini (anul III). Materii auxiliare: Enciclopedia 

filosofiei; Logica şi metafizica; Antropologia; Istoria generală; Studiul clasicilor greci şi latini; 

Studiul limbii germane (anul I); Filosofia dreptului şi a statului; Etica; Filosofia şi religia; Filosofia 

artei; Istoria literelor şi a civilizaţiei; Istoria naturală; Istoria filosofiei; Retorica; Pedagogia şi 

didactica; Istoria Greciei; Istoria literelor greceşti; Fizica; Chimia (anul III). Athanasios Rousopoulos, 

op. cit., p. 55-60.


Orele de curs se derulau de luni până sâmbătă între 8 dimineaţa şi 6 seara; 

fireşte, iarna ziua de studiu începea mai târziu şi se termina mai devreme. Studenţii 

erau liberi duminicile şi sărbătorile legale (religioase: 1 ianuarie, Sf. Ioan, Sf. Trei 

Ierarhi, Sf. Gheorghe, Sf. Constantin şi Elena, Sf. Apostoli, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae 

ş.a.; apoi laice: 25 ianuarie, 25 martie, 20 mai, 3 septembrie, 3 decembrie), iar 

vacanţele durau de la 15 iulie la 15 septembrie, şi două săptămâni de Paşte (de la 

începutul săptămânii mari până la a doua săptămână după Paşte) 107 . Într-un stat cu 

o influenţă considerabilă a Bisericii, duminica dimineaţa era recomandată prezenţa 

la biserică sau, în cazul în care lucrul nu era posibil, citirea Bibliei acasă 108 . De 

asemenea, ştim că românii erau foarte serioşi în audierea cursurilor şi aveau un 

comportament adecvat faţă de profesori şi de colegi 109 . Diplomele de absolvire şi 

certificatele de audiere a cursurilor, eliberate de Universitatea din Atena, atestă din 

plin acest lucru, toţi bursierii fiind consideraţi studioşi, plini de zel, prezenţi la ore 

tot anul, valoroşi ca nivel de pregătire şi responsabili pentru propria soartă 110 . 

La Facultatea de Teologie şi la Filosofie, examenele de diplomă erau de două 

tipuri, desfăşurate după un tipic complicat: pentru doctorat, ele se puteau susţine 

după cel puţin patru ani de studii, fiind mai amănunţite şi mai dificile şi necesitând 

prezenţa tuturor profesorilor de specialitate, iar pentru simpla absolvire, examenele 

se puteau susţine după trei ani de cursuri. Pentru a fi acceptat la examinare, 

studentul trebuia să depună cu 15 zile înainte de sesiune o cerere către decan, în 

care îşi prezenta pe scurt biografia, ataşând adeverinţe de la profesorii ale căror 

cursuri le-a audiat 111 . În cazul doctoratului, după riguroasa examinare a candidatului 

de către comisie, acesta prezenta în faţa decanului o disertaţie în greaca veche şi, 

dacă aceasta era acceptată, se stabileau ziua şi ora pentru prezentarea publică 

solemnă, la care era prezent şi rectorul. După susţinerea tezei, candidatul primea 

diploma din mâna decanului. În principiu, doar clericii puteau primi „distincţia 

doctoratului” în studii teologice, ceilalţi având nevoie de o dispensă în acest 

sens 112 . Prevederile cu privire la examenele de diplomă sunt incluse atât în 

decretele regale succesive, de după fondarea Universităţii, cât şi în Hotărârile 



109 Profesorii trebuiau salutaţi cu respect şi o largă plecăciune, iar către colegi studiosul trebuia 

să se manifeste ca un frate şi un colaborator. Ibidem, p. 91. 

110 Toate dovezile converg spre această concluzie, fie că este vorba despre prima serie (vezi 

livretul de student, diplomele şi certificatele lui Dimitrie Racoviţă eliberate între 1845-1850, în 

I. Ionaşcu, op. cit., documentele 82, 94, 96, 118, 119), fie că ne referim la bursieri mai târzii, ca des 

amintitul Constantin Erbiceanu la 1868 (Vezi Leonidas Rados, The first Romanian Neohellenist: 

Constantin Erbiceanu. 1838-1913, în „Balkan Studies”, 41 (2000), 1, p. 113-137), Christea 

Constantinescu Orleanu sau Petru Stancu Clinceni între 1874-1878 (ANIC, fond Ministerul Cultelor 

şi Instrucţiunii Publice, dosar 191/1874, fila 30). 

111 Athanasios Rousopoulos, op. cit., Anexa VI, Diatagma peri exetaseos ton foititon tou 

Panepistimiou (Decret asupra examinării studenţilor Universităţii) p 157. 

112 Ibidem, p. 158.

106 


Ministerului Cultelor şi Educaţiei şi mai ales în cele ale Senatului Universitar, 

sursa din urmă beneficiind de o descriere extrem de amănunţită a subiectului 113 . 

Până la 1868, bursierii români obţin doar diplome de absolvire. Cercetările 

noastre (incomplete, e drept, şi deloc definitive) au indicat faptul că prima diplomă 

de doctor i s-a decernat lui Constantin Erbiceanu, care în anul amintit primea 

diploma de teologie ce va fi recunoscută ca atare în ţară. După acesta, majoritatea 

studioşilor din a doua perioadă şi-au adjudecat asemenea documente, devenind mai 

ales profesori ai seminariilor teologice. Din lipsa spaţiului şi a informaţiilor 

complete, nu putem analiza aici finalizarea studiilor la Atena şi evoluţiile 

profesionale ale tuturor bursierilor. Cu toate acestea, vom oferi unele repere pentru 

câţiva dintre ei. 

Despre primul bursier, Dimitrie Racoviţă, ştim că a absolvit în ianuarie 1850 

ambele facultăţi (Teologie şi Filosofie), fiind numit „verbal” profesor la Seminarul 

din Buzău de către episcopul Filotei. Cu o pregătire temeinică, se afla, cu siguranţă, 

în graţiile acestuia din urmă (era, încă din 1847, prevăzut în bugetul şcolii, ca 

bursier la Atena), căci la 1853 vorbea deja în calitate de director al şcolii 114 , pentru 

ca la 28 martie 1856 să apară cu rangul de pitar 115 . Evoluţia profesională a lui 

Dimitrie Racoviţă nu a fost una lipsită de incidente, căci în acelaşi an o inspecţie 

găsea Seminarul din Buzău într-o „stare rea şi neîngrijire”, mizeria din dormitoare, 

săli de clasă sau bucătărie nefiind întrecută decât de proasta alimentaţie a 

internilor 116 . El era implicat la 1863 într-un nou scandal, de data aceasta mai grav, 

pentru că îl expunea personal, Consiliul Superior de Instrucţiune 117 aducându-i 

acuzaţia că „s-ar fi abătut de la îndatoriile sale, prin fapte şi vorbe incompatibile cu 

misiunea de profesor şi afară din sfera sa” şi recomandând Ministerului a i se face 

„admoniţiune severă” 118 . 

Cel de-al doilea absolvent, Lazăr Drugeanu, era angajat, la redeschiderea 

Seminarului Central din Bucureşti (24 mai 1851), ca profesor de ştiinţe 119 , iar un an 

mai târziu, mulţumit de „silinţa şi râvna” fostului student la Atena, mitropolitul 

Nifon cerea domnului acordarea unor stimulente materiale şi a unui rang 

113 Ibidem, Anexa XIV, Peri ton didaktikon kai apolytirion exetaseon (Asupra examenelor de 

absolvire şi doctorat), p. 187-197. 

114 Într-un discurs ţinut la pomenirea a şapte ani de la dispariţia lui Chesarie. Cf. Dionisie 

Romano, Principii de retorică şi elocvenţa amvonului, Iaşi, 1859, apud I. Ionaşcu, op. cit., p. 113, 

nota 4. Vezi şi documentul 163, p. 113, din 29 decembrie 1853. 

115 Documentul 180 (Ibidem, p. 123). 

116 Vezi documentele 184 şi 185 (Ibidem, p. 128-130). 

117 Alcătuit la acea vreme din Boerescu, Laurian, Costaforu şi Zalomit. 

118 În caz de repetare a situaţiei, D. Racoviţă era ameninţat de pedepse mai aspre. Ibidem, 

documentul 352, datat 18 mai 1853, p. 214. La nota 2 se menţionează că D. Racoviţă ar fi făcut o 

întâmpinare Ministerului pe 25 mai, afirmând că nu s-a abătut de la datoria de profesor nici prin fapte, 

nici prin vorbe neconforme statutului („inima mea a rămas sângerată la primirea asprei mustrări, 

ştiindu-mă cu totul nevinovat … îndeplinindu-mi cu credinţă penibila, dar frumoasa şi mângâietoarea 

pentru mine misiune de profesor”). 

119 Documentul CLVIII, în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 264-265.


boieresc 120 . În aprilie 1853 Mitropolia solicita un post de profesor la aceeaşi 

instituţie şi pentru cel de-al treilea studios, Ilie Benescu, „care s-a distingat prin 

silinţa sa”, iar tânărul obţinea, într-adevăr, la 2 mai 1853, de la domnitorul Barbu 

Ştirbei, decretul de numire ca profesor la clasa a IV-a a Seminarului Central 121 . Îl 

aflăm, alături de arhimandritul D. Dionisie, între iniţiatorii şi redactorii revistei 

„Predicatorul” (cu apariţie săptămânală în capitala valahă în intervalul 1857-25 

decembrie 1857 şi 1 martie 1858-19 februarie 1859) 122 . Nu cunoaştem motivele 

pentru care s-a transferat mult mai târziu la „Sf. Sava”, prestigiul şcolii laice 

nefiind probabil singura explicaţie pentru gestul său 123 . 

Gheorghe Erbiceanu a absolvit în 1859, odată cu colegii săi, şi a ajuns 

profesor provizoriu, apoi titular la Seminarul „Veniamin” de la Socola (Iaşi), 

devenind o personalitate însemnată a învăţământului ieşean 124 . La aceeaşi 

instituţie au fost angajaţi ca profesori şi ceilalţi doi: ierodiaconul Filaret Dimitriu, 

care preda în 1863 teologia dogmatică şi morală, şi Clement (sau Climent) 

Nicolau, avansat la rangul de arhimandrit, care îi învăţa pe seminarişti la 1860 

dreptul canonic şi limba elenă (ulterior teologia morală, pastorală, dogmatică şi 

limba latină), afirmându-se ca redactor a două publicaţii 125 şi ca director al 

Seminarului între 1863 şi 1870 126 . 

Tot aici a predat din 1871 până la 1887, întâi ca profesor provizoriu, apoi 

definitiv, Constantin Erbiceanu (asupra căruia nu mai insistăm aici) 127 , înainte de 

mutarea la Bucureşti, unde devenea profesor la Seminarul Central, suplinitor la 

Facultatea de Teologie şi director al Tipografiei cărţilor bisericeşti, apoi, în culmea 

faimei, academician şi chiar vicepreşedinte al Academiei Române. Cât a stat la 

Iaşi, a colaborat strâns cu Mitropolia, publicând, împreună cu Dragomir 

Demetrescu, un alt doctor în teologie de la Atena şi profesor la Seminar (1878- 

120 Documentul CLXXXIV (Ibidem, p. 295-296). 

121 Documentele CLXXXVII şi CLXXXVIII (Ibidem, p. 299-300). 

122 Cf. Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, op. cit., p. 322. 

123 A încetat din viaţă în primul an al noului secol. Cf. Lucian Predescu, Enciclopedia 

Cugetarea, Bucureşti, 1940, p. 94. 

124 Cum reiese din numeroase dosare păstrate la Arhivele Naţionale din Iaşi, Gh. Erbiceanu era 

un personaj omniprezent în comisiile de bacalaureat din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, 

alături de alţi dascăli de renume şi de universitari ieşeni. 

125 Ca redactor şi proprietar, ajutat de monahul Inochentie, scotea „Preotul” („foaie bisericească” 

ce a apărut săptămânal la Iaşi, între 15 aprilie 1861 şi 30 octombrie 1865, apoi la 9 aprilie 

1866, în alfabetul de tranziţie), în vreme ce alături de Carol Scarlat tipărea „Ecclesia” („ziar moralreligios” 

ce apărea săptămânal la Bucureşti între 8 mai 1866 şi 30 aprilie 1867). Cf. Georgeta 

Răduică, Nicolin Răduică, op. cit., p. 173 şi 323. 

126 Cf. Gh. Adamescu, Istoria Seminarului „Veniamin” din Iaşi (1803-1903), Bucureşti, 1904, 

p. 141. În 1871 el atentează la viaţa mitropolitului Calinic Miclescu, fiind judecat şi condamnat la doi 

ani de detenţie. „Rătăcirea” sa a lăsat liber un post de profesor, pe care a venit Constantin Erbiceanu, 

în acelaşi an. Vezi amănunte în Leonidas Rados, The first Romanian …, p. 118 şi Idem, Acte şi 

documente… (cu deosebire documentul 16). 

127 Amănunte se pot găsi în cele două lucrări ale noastre amintite în nota precedentă precum şi 

în volumul Sub semnul acvilei. Preocupări de bizantinistică în România până la 1918, p. 280-293.

108 


1891, ulterior profesor la Universitatea din Bucureşti) 128 , „Revista Teologică” 

(„ecleziastică, săptămânală”, care a apărut la Iaşi între 25 martie 1883 şi 18 

ianuarie 1887). La Seminarul „Veniamin” a fost numit director şi arhimandritul 

Filotei Romanescu, colegul de studii al lui Constantin Erbiceanu, pe care îl găsim 

între 1877 şi 1884 predând istoria Vechiului şi Noului Testament şi istoria 

bisericească 129 . 

Petru Stancu Clinceni (1847-1910) a fost numit, după terminarea studiilor la 

Atena, superior la capela română din Lipsca, apoi la cea din Paris, având 

posibilitatea să îşi aprofundeze studiile. În 1886, Partenie Clinceni este ales, cu 

sprijin liberal, arhiereu cu cognomenul „Băcăuanul”, apoi, în acelaşi an, episcop al 

Dunării de Jos. Evoluţia sa în ierarhia ecleziastică a culminat cu urcarea, în 1902, 

pe tronul mitropolitan al Moldovei 130 . 

Un alt absolvent celebru a fost Gherasim Saffirin (1849-1922), originar din 

judeţul Mehedinţi, interesat încă din timpul studiilor la Atena, cum am amintit deja, 

de ascensiunea în ierarhia Bisericii. După absolvire a ocupat postul de profesor şi 

director la Seminarul teologic din Râmnic, realizând traduceri de texte ecleziastice 

din limbile greacă şi franceză. La 17 februarie 1900 clerul l-a ales episcop de 

Roman, după ce în anul anterior devenise arhiereu cu cognomenul „Craioveanul”. 

Dacă păstoria sa nu a înregistrat fapte deosebite pe plan local, el este foarte 

cunoscut în legătură cu ceea ce s-a numit „criza bisericească” din 1909-1911, când 

s-a pronunţat vehement împotriva Legii Consistoriului Superior Bisericesc şi 

împotriva mitropolitului primat Athanasie Mironescu 131 . Reacţia sa a generat o 

întreagă serie de lupte, inclusiv pe plan politic, şi s-a ajuns chiar la un proces 

sinodal, ceea ce a tulburat şi mai mult mediul ecleziastic şi societatea vremii, în 

general. Sfântul Sinod l-a găsit nevinovat pe mitropolit, iar Gherasim Saffirin a 

fost depus din scaunul episcopal, aflându-şi sfârşitul în 1922 132 . 

La fel de cunoscut a fost Teodor Atanasiu (1851-1927), implicat şi el în 

scandalul de mai sus, chiar dacă nu direct, memoria fiindu-i adânc respectată şi 

după trecerea sa în lumea celor drepţi. Întors de la Atena, şi-a reluat parohia din 

128 Cf. Gh. Adamescu, op. cit., p. 149-151. Cf. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 260, la Bucureşti 

preda cursul de istorie bisericească. 


130 „N-a fost la înălţimea înaintaşilor săi”, scria un erudit istoric al Bisericii Române despre 

Partenie Clinceni. Cu toate acestea, ar fi de amintit măcar finalizarea clădirii care adăposteşte Catedrala 

Mitropolitană din Iaşi, înainte de a fi silit, al 1908, să demisioneze de la cârma Mitropoliei, ca urmare a 

nemulţumirilor acumulate de cler împotriva sa. Cf. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 163-164. 

131 Ibidem, p. 172. În şedinţa sinodală din 12 octombrie 1909, Gherasim Saffirin a aruncat 

anatema asupra feţelor bisericeşti care alcătuiau Sfântul Sinod, precum şi asupra celor care 

contribuiseră la conceperea legii amintite, pe care o socotea profund anticanonică (p. 139). 

132 Ibidem, p. 140. Despre criză şi implicarea fostului student de la Atena (inclusiv opinia sa) 

vezi următoarele: Gherasim Saf[f]irin, Cuvântări rostite cu privire la proiectul de lege pentru 

modificarea legii sinodale din 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc, 

Bucureşti, 1909; Tulburările bisericeşti şi politicianismul, Vălenii de Munte, 1911; Spiru Haret, Criza 

bisericească, Bucureşti, 1912.


Moldova, după care devine consecutiv vicar la Roman, egumen la Sfântul Spiridon 

din Iaşi şi la Precista Mare din Roman, arhiereu locotenent şi vicar al Mitropoliei la 

Bucureşti sub păstoria lui Athanasie Mironescu, apoi s-a ocupat de treburile 

Mitropoliei de la retragerea primatului (iunie 1911) şi până la alegerea lui Conon 

Arămescu Donici (februarie 1912). Teodosie Atanasiu Ploieşteanul este ales 

imediat episcop de Roman (4 februarie 1912), unde păstoreşte până la 1 februarie 

1923, când se retrage la Mănăstirea Neamţ 133 . Spirit diligent, foarte bun cunoscător 

al limbii elene, după ce a reuşit să îşi publice teza de doctorat chiar la Atena, 

performanţă neegalată în epocă, a început traducerea în 9 volume a Omiliilor 

Sfântului Ioan Gură de Aur, demers laborios şi mai ales de durată, dar dus la bun 

sfârşit în cele din urmă 134 . 

Având imaginea de ansamblu, putem concluziona că studioşii români sosesc 

în grupuri de câte doi-trei, închiriind împreună o locuinţă, bănuim modestă, 

aproape de centrul Atenei, unde se aflau pe atunci clădirile Universităţii. Ca o 

excepţie, cumnaţii Atanasiu şi Stefanov îşi permit să locuiască la hotel şi să ia 

masa, cel puţin ocazional, la restaurant 135 , dar aceştia aveau şi alte surse de venit. 

Diferenţiat, în funcţie de rigurozitatea instrucţiei din ţară şi de calităţile 

personale, stipendiştii înving treptat dificultăţile, serioase, e drept, ale însuşirii 

limbii greceşti (mai ales că era vorba şi de greaca veche) şi ale unui mediu care nu 

oferea prea multe alternative de petrecere a timpului unor trupuri şi spirite tinere. 

Faptul că mulţi erau clerici i-a ajutat să facă faţă greutăţilor studiului (există 

mărturii care vorbesc despre ore târzii de noapte dedicate perfecţionării), dar şi 

mediului adesea anost. Deşi la prima vedere pare neverosimil (date fiind afinităţile 

religioase), bursierii români de la Atena nu se integrează facil nici măcar acolo 

unde nu ar fi trebuit să existe piedici, adică în mediul ecleziastic. În ciuda faptului 

că împărţeau aceeaşi religie (creştin-ortodoxă), studioşii clerici proveniţi din spaţiul 

românesc (ieromonahul Dositei şi ierodiaconul Dionisie Măldărescu) refuză de la o 

vreme slujirea serviciului divin în biserici greceşti, din pricina diferenţelor de 

mentalitate şi a „mândriei ce decurge din multa slobozenie a grecilor”, alegând, în 

1846, „o biserică hotărâtă şi potrivită cu caracterul nostru, precum şi cu 

obiceiurile”, adică un locaş de cult rusesc, al cărui preot, cu reputaţie şi bună, oficia 

în rusă şi greacă 136 . Pentru cei mai tineri, cum este bunăoară cazul lui Ilie Benescu, 

adaptarea la mediul atenian, cu specificul său, pare şi mai dificilă, studentul 

criticând, de-a valma, realităţile socio-politice şi culturale ale Greciei de la 

jumătatea secolului al XIX-lea 137 . 

133 Vezi amănunte în Mircea Păcurariu, op. cit., p. 140, 172 şi 295. 

134 E vorba despre Comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele Sf. Apostol Pavel, vol 

I-IX, Bucureşti, 1901-1923, lucrare prin care se reia şirul traducerilor ecleziastice din limba greacă. 

135 Cf. Teohari Antonescu, op. cit., p. 65 şi 73. 

136 Cf. documentului CXXVIII (culegerea conţine două acte cu acelaşi număr, aici fiind vorba 

de primul), în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 207-208. 

137 Documentul CXXXIV (Ibidem, p. 214-215).

110 


Ruperea de ţară şi de mediul familial nu i-a făcut să uite de realităţile 

româneşti, care revin adesea în discuţiile studioşilor. Mai cu seamă în prima 

perioadă, corespondenţa lor mărturiseşte ideea, apăsată cu obstinaţie, că prezenţa 

lor în şcoli de pe meleaguri străine este o obligaţie patriotică şi că sunt datori a 

învăţa cât mai bine pentru a-şi onora protectorii, dar mai ales pentru propăşirea 

patriei 138 . La fel, cei doi preoţi care fac companie lui Teohari Antonescu la 1893- 

1894 întreţin discuţii asupra viitorului ţării sau a politicii statelor din jur 139 . Totuşi 

nu s-a înfiinţat nicio asociaţie a studenţilor români la Atena (ca la Paris, bunăoară), 

căci, pe lângă faptul că erau clerici (având respectul autorităţii), erau foarte puţini 

şi soseau în serii între care nu exista vreo continuitate. Nici alte minorităţi 

universitare nu aveau asemenea organizaţii, numărul total al studenţilor străini 

nefiind mai mare de câteva zeci, răsfiraţi pe mai bine de jumătate de veac 140 . 

În Atena secolului al XIX-lea distracţiile erau puţine, cum am mai sugerat, 

fapt firesc într-o ţară cu grave probleme economice şi dominată substanţial de cler. 

Din acest punct de vedere, diferenţele erau enorme nu doar între Atena şi Paris, dar 

chiar şi între capitala elenă şi un oraş central-european, precum Pesta, spre care se 

îndreptau, la mijlocul secolului al XIX-lea, tinerii români pentru studiul limbilor 

clasice (cu accent pe latină) şi al teologiei 141 . Pentru autorul Jurnalului mai înainte 

amintit, starea depresivă pe care i-o pricinuia capitala elenă era întreţinută şi de 

138 Sentimentul patriotic sau, mai corect spus, exprimarea acestuia se diluează întru câtva în a 

doua perioadă şi mai ales spre finele secolului al XIX-lea. Până atunci însă, numeroase documente 

vorbesc despre simţămintele patriotice ale bursierilor de la Atena. Lazăr Drugeanu, din primul val de 

stipendişti, scria la 17 octombrie 1846 mitropolitului Neofit că intenţionează să traducă din limba greacă 

o carte, pentru că „e bine şi folositor” (documentul CXXXVI, ibidem, p. 219-220); Ilie Benescu, din 

acelaşi grup, descrie amicilor din ţară starea Eladei, făcând apel la „simţămintele de român” (documentul 

CXXXIV, ibidem, p. 214-218); în fine, toţi studenţii grupului trimit lui Neofit în 1848 o scrisoare în care 

promit să depună toate eforturile pentru absolvirea studiilor, care le-ar aduce un viitor strălucit lor şi 

„pentru patrie slăvit” (documentul CXLI, ibidem, p. 232-234); în fine, la 3 august 1848, Ilie Benescu, 

Ioan Nicolescu, Dimitrie Racoviţă şi Lazăr Drugeanu îi scriau lui C.D. Aricescu, interesându-se de 

evoluţiile politice de acasă, bucurându-se de reuşita revoluţiei din iunie 1848, care ar fi deschis pentru 

români „o epocă de aur, o epocă de fericire”, şi anunţându-şi amicul de faptul că au tradus în greacă, 

pentru colegii de la Atena, cântecele patriotice primite din ţară (I. Ionaşcu, op. cit., documentul 101, p. 67). 

139 Cf. Teohari Antonescu, op. cit., p. 65-67. 

140 Cf. Kostas Lappas, op. cit. 

141 Avem posibilitatea să facem o comparaţie simplă între grupul de studioşi de la Atena şi cel 

din Pesta, ambele trimise din iniţiativa mitropolitului Neofit. Dacă pentru cel din capitala Greciei 

unicele modalităţi de petrecere a timpului liber care să nu aibă legătură cu mediul ecleziastic erau 

plimbările sau excursiile, grupul din Pesta dă piept cu o adevărată avalanşă a tentaţiilor. Scrisorile 

sosite de la Iosif Nistor, persoana căreia îi fuseseră încredinţaţi studioşii români, vorbesc despre 

moralitatea scăzută a bursierilor şi despre comportamentul lor ce pare a fi mai curând al unor laici. 

Despre părintele Chesarie, bunăoară, aflăm că „nu înceta a umbla pe la teatruri, pe la locuri publice, 

unde strânsori mari fiind, adesea pricinuieşte scandal” şi, mai grav, cleric fiind, „în soţietate cu 

studenţii să duce în locuri care nici de om sivil, cu atâta mai puţin de om călugăr sânt cuviincioase”. 

Despre un alt studios, Athanasie, „un desfrânat în poftele sale”, nici măcar nu doreşte să mai scrie, 

pentru a nu fi bănuit de părtinire, sfătuind pe mitropolit să îşi cheme acasă protejaţii pentru că, în lipsa 

îndreptării lor, „cu ruşine să vor trimite în ţara lor”. Vezi scrisoarea trimisă din Buda, la 18/30 iulie 

1846 (documentul CXXXI, în Victor Papacostea, Mihail Regleanu, op. cit., p. 211-212).


puţinătatea divertismentelor, mai ales în sezonul rece, ca să nu mai vorbim de ceea ce 

el numea „lipsa femeilor”. Printre rarele plăceri „ortodoxe” se numărau scurtele 

excursii, pe uscat sau pe mare, către obiective turistice sau arheologice 142 , deşi ne 

îndoim că peregrinările de acest tip – oricum rezervate cu predilecţie vacanţelor 143 – 

presupunând cheltuieli suplimentare, puteau fi prea numeroase pentru mare parte 

dintre stipendişti, ei preferând să economisească pentru „ziua de mâine”, aşa cum a 

fost cazul lui Constantin Erbiceanu, care a strâns astfel fonduri pentru o excursie de 

studii în Franţa, după absolvire 144 . De altminteri, spiritul expansiv, caracteristic lui 

Teohari Antonescu (care era şi posesorul unei burse consistente şi se afla sub o 

subtilă influenţă occidentală), nu face parte din cultura comportamentală românească, 

mai ales că vorbim în majoritate de clerici, pentru care sunt valabile alte norme. 

Alături de stipendiştii români, întâlnim numeroşi greci din România, aflaţi la 

studii pe cont propriu, dintre care o bună parte ştiu româneşte, aşa că în unele 

situaţii interacţionează cu românii, fără ca aceasta să constituie un element definitor 

sau care să modifice anumite traiectorii 145 . Fără îndoială, pe cei mai vârstnici dintre 

studenţii români îi întâlnim în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi aceştia 

sunt tomnaticii Gherasie Saffirin şi cumnaţii Teodor Atanasiu şi Stefanov, ambii 

preoţi şi „decani de vârstă”. Cei mai tineri sunt George Erbiceanu şi ulterior fiul 

său, Octavian apoi George Vorvoranu din Craiova, toţi în etate de 20 de ani. Există 

studioşi proveniţi din România chiar sub această vârstă, dar ei fac parte din 

categoria celor care se instruiesc pe cheltuiala familiei (urmând facultăţi ca 

Medicina şi Dreptul) şi nu ne interesează aici. Media de vârstă a stipendiştilor era 

de 25 de ani (considerând anul înmatriculării), semnificativ mai mare decât în cazul 

bursierilor români de la universităţile apusene ori al studenţilor greci. Maturitatea 

reprezintă fără îndoială un element important care, adăugat altora expuse anterior, 

explică performanţele bursierilor de la Atena 146 . 

142 Câteva asemenea informaţii cu privire la Lazăr Drugeanu şi la cumnaţii Atanasiu şi 

Stefanov. Primul, aflăm din scrisoarea datată 23.12.1847 şi adresată Mitropolitului, a întreprins în 

august 1847 o excursie de o săptămână în insula Egina (în apropiere de Atena) şi, în aceeaşi lună, o 

plimbare până în Kifisia, vizitând muzeul natural de acolo (documentul CXL, Ibidem, p. 231). 

Despre cei din urmă ştim că l-au însoţit duminică, 10/22 iulie 1894, pe Teohari Antonescu într-o 

astfel de „plimbare” cu barca spre mănăstirea de pe insula Poros, dar, din pricina mării agitate şi a 

ambarcaţiunii prea încărcate, nu şi-au mai atins obiectivul, preferând să se întoarcă la Pireu. Vezi 

Teohari Antonescu, op. cit., p. 73-75. 

143 Autorităţile universitare chiar recomandau plimbările şi excursiile turistice, arheologice sau 

botanice ca pe instrumente utile păstrării condiţiei fizice. Cf. Athanasios Rousopoulos, op. cit., p. 89. 

144 Cf. C. Erbiceanu, Viaţa mea scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte, Bucureşti, 

1913, p. 15. Vezi şi Leonidas Rados, The first Romanian …, p. 116. 

145 Vezi amănunte în Idem, Students from Romania …, p. 295-314. 

146 Poate şi din pricina eforturilor susţinute pe care le presupunea audierea cursurilor unei 

facultăţi la Atena, prea puţini dintre foştii bursieri aleg, după absolvire, să îşi completeze studiile şi în 

alte centre universitare europene. Dacă Partenie Clinceni avusese ocazia să urmeze alte studii la 

Leipzig şi Paris, iar Dragomir Demetrescu în Germania (filosofia), lui Constantin Erbiceanu îi părea 

rău, în amurgul existenţei, de faptul că responsabilii Ministerului nu îi aprobaseră, la 1868, cererea de 

bursă pentru Germania, susţinând că ar fi reuşit mai multe în viaţă dacă ar fi studiat şi acolo.

112 


Direcţia Atena de studii universitare a reprezentat, fără putinţă de tăgadă, o 

filieră secundară în arealul instrucţiei tinerimii române peste hotare. Bursele sunt 

rezervate exclusiv specializărilor în teologie şi filologie şi clericii sunt cei care 

ocupă îndeosebi respectivele locuri 147 . Dată fiind influenţa considerabilă a mediului 

ecleziastic la acea vreme, importanţa unui doctorat în teologie obţinut la Atena nu 

este de ignorat, căci un asemenea titlu îl putea conduce pe posesor către un loc în 

Sfântul Sinod sau chiar pe un scaun episcopal ori mitropolitan. Nu putem spune în 

ce măsură a influenţat fenomenul de peregrinatio academica al studioşilor români 

spre Atena, defecţiunea produsă în raporturile ecleziastice de iniţiativa din 1863 a 

domnitorului Al.I. Cuza (secularizarea averilor mănăstireşti), dar, cel puţin în acest 

stadiu al anchetei, impactul nu pare a fi fost unul important, în ciuda reacţiilor dure 

ale Patriarhiei Ecumenice şi ale Bisericii Române, exprimate în publicaţiile vremii 

de teologi şi intelectuali greci şi români. Absolvenţii laici ai Universităţii ateniene 

au şi ei de cariere de succes, cum este cazul lui Dragomir Demetrescu, ajuns 

profesor de teologie la Universitatea bucureşteană (e drept, şi după studii de 

filosofie în Germania) sau al familiei Erbiceanu: George, Constantin, Octavian, 

personalităţi remarcabile ale instituţiilor de învăţământ din acel timp. Mai mult, 

„migraţia” spre Universitatea din Atena a tinerilor clerici sau laici dornici să 

urmeze sau să-şi completeze studiile teologice ori filologice continuă şi în secolul 

al XX-lea 148 , fenomenul câştigând chiar în amplitudine mai ales în interbelic, prin 

prezenţa în capitala elenă a unor studioşi din Transilvania. 

147 Interesant este că, atât cât ne-au permis sursele să observăm, lexicul studenţilor români, atât 

pe durata bursei (vizibil în corespondenţă), cât şi după revenirea în ţară (evidenţiat în publicaţii), este 

plin de grecisme, până târziu, în ultimele două decenii ale secolului XIX, la aceasta contribuind, 

fireşte, chiar specificul studiilor (teologie şi filologie); ar fi relevantă o cuantificare a acestor termeni 

greceşti, care ar putea da indicii despre influenţa mediului atenian asupra bursierilor, dar nu este aici 

locul unei asemenea dezvoltări. 

148 Cf. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 436.

OASPEŢI DE SEAMĂ ŞI TRONURILE LOR: 

DESPRE UN PROIECT ROMÂNO-POLON DE UNIUNE, 

1931–1932 

Florin Anghel 

Universitatea Ovidius, Constanţa 

1. Regatul politic 

Polemica dintre tradiţionalişti (adepţii restaurării structurilor Republicii 

nobiliare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi elita naţionalistă modernă 

(fondatorii Republicii polone interbelice) nu a fost, paradoxal, capabilă să 

capaciteze mare parte a bazelor culturii politice polone. Intelectualitatea polonă a 

constatat, decenii mai târziu, înaintea istoricilor, această anomalie 1 . 

Negocierile germano-austro-ungare, desfăşurate pe parcursul întregului an 

1916, alături de structurarea procesului de constituire a legiunilor militare conduse 

de Józef Piłsudski, au avut drept rezultat, la 5 noiembrie 1916, actul-manifest 

semnat de către suveranii de la Berlin şi Viena. Fără să se bazeze pe spaţiul etnic, 

cultural sau tradiţional polon, cele două imperii au luat, unilateral, decizia 

constituirii Regatului polon, „stat de sine stătător, cu o monarhie ereditară şi un 

regim constituţional”. O lună mai târziu, Puterile Centrale au decis şi înfiinţarea 

Consiliului de Regenţă, chemat să coopereze la crearea instituţiilor de stat în regat 

(Piłsudski era desemnat director al Departamentului militar) 2 . Evoluţia militară şi 

politică a regiunii central-orientale şi sud-est europene în 1917-1918 a anulat, 

practic, proiectul Centralilor de închegare a unui regat polon (se preconiza, în 

paralel, şi un regat independent lituanian, condus de un principe dintr-o dinastie 

germană). Instituţionalizarea avansată de Viena şi Berlin, ca răspuns la mişcarea 

naţională polonă, nu mai putea reprezenta un mijloc de dezamorsare a impasului 

provocat viitorul statului polon. 

1 În acest sens, vezi, în traducere, textele lui Adam Michnik, Umbrele strămoşilor, în vol. 

Restauraţia de catifea, Iaşi, 2002; Czeslaw Milosz, Europa natală, Bucureşti, 1999; Idem, Ţinutul 

Ulro, Bucureşti, 2002. 

2 Milică Moldoveanu, Polonia, în vol. Afirmarea statelor naţionale independente unitare din 

Centrul şi Sud-Estul Europei, 1821-1923, ed. Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Bucureşti, 1979, 

p. 215. La fel, Henryk Wereszycki, Historia polityczna Polski, 1864-1918, Warszawa, 1990. 


114 

Florin Anghel 2 

Disputa din interiorul societăţii polone, variantele de dezvoltare viitoare a 

statalităţii nu au privit, esenţial, forma de stat. Józef Piłsudski, născut în Lituania, 

lângă Wilno (Vilnius), cu educaţie în şcolile Rusiei ţariste, lider incontestabil al 

armatei, dar şi al Partidului Socialist, a avansat ideea unei republici care să reia 

tradiţia secolului al XVIII-lea, respectiv crearea unei federaţii cu Lituania, Ucraina 

şi Bielorusia. Departe de a fi un promotor activ al catolicismului şi naţionalismului, 

Piłsudski a construit o politică externă iremediabil opusă Rusiei, considerând că 

pericolul major al desfiinţării tânărului stat nu poate veni decât dinspre Răsărit. 

Opozantul său politic constant, Roman Dmowski, liderul Partidului Naţional 

Democrat, exponent al polonităţii din Germania şi Austro-Ungaria, acuza imperiile 

central-europene ca fiind principala ameninţare la existenţa unei Polonii 

independente, puternice şi catolice. Dmowski nu avea în vedere un stat care să fie 

„o cârpă oarecare aflată sub cizmă germană” şi a preconizat o alianţă cu Franţa şi 

Rusia, ultima urmând a fi convinsă că „în lupta împotriva Germaniei poate să 

conteze pe poloni” 3 . 

2. Mareşalul şi planurile de restauraţie 

Sosirea lui Piłsudski la Varşovia, după detenţia politică în închisoarea 

germană din Magdeburg, şi instalarea sa ca şef al statului – Naczelnik Państwa – au 

anulat toate deciziile Consiliului de Regenţă. Oficial, la 11 noiembrie 1918, 

mareşalul a proclamat Republica polonă 4 . 

Primele indicii că şeful necontestat al statului ar dori renunţarea la forma 

republicană au apărut în toamna anului 1926, câteva luni după ce, în mai, printr-o 

lovitură de stat, regimul parlamentar liberal a fost înlocuit. Unul dintre primele 

documente documente programatice ale Sanacjei (denumirea noului regim politic), 

elaborat de primul ministru Kazimierz Bartel, lua în discuţie contopirea unui 

liberalism moderat cu tendinţele autoritariste şi restrângerea proiectului politic 

constituţional din 1921. În total acord cu Józef Piłsudski, premierul Bartel 

propunea lărgirea prerogativelor preşedintelui Republicii. Astfel, actul de 

guvernare trebuia să reprezinte asumarea unor responsabilităţi, acestea nefiind date 

de doctrine şi partide politice, ci de către „evenimente care ne ating şi care se nasc 

în fiecare zi” 5 . Guvernul era obligat să „observe strict” cheltuielile bugetare, să 

lupte împotriva corupţiei, a „spiritului de partid şi a nepotismului”, să se opună 

„diferenţierii între clasele sociale”, dar şi „experienţelor inspirate din doctrinele 

economice şi sociale”. Noul regim propunea implicarea totală a maselor în munca 

politică a noilor autorităţi, dorind să pună în valoare „participarea directă, iniţiativa 

şi capacităţile de organizare ale naţiunii” 6 . 

3 Roman Dmowski, Polityka polska i odbudowania państwa, Warszawa, 1925, p. 215. 

4 Andrzej Albert (Wojciech Roszkowski), Najnowsza historia Polska, Warszawa, 1999, p. 135. 

5 „Le Messager Polonais”, Warszawa, an II, nr. 161 (456), 21.07.1926. 


3 Oaspeţi de seamă şi tronurile lor 115 

Nu în puţine ocazii ideile elitei nobiliare, reunită în cercuri politice de 

inspiraţie conservatoare (fără o aderenţă politică semnificativă), se întâlneau cu 

cele ale colaboratorilor mareşalului. Programul Uniunii Conservatoare, fondată la 

Varşovia după lovitura de stat din mai 1926, amintea, la fel ca ideologii sanatişti, 

primordialitatea luptei împotriva libertăţilor politice necontrolate, ideea autorităţii 

guvernului şi şefului statului, sprijinirea libertăţilor individuale şi opoziţia la 

controlul statului. Conservatorii mai militau, totodată, pentru un rol major al 

familiei şi religiei în societate 7 . Lovitura de stat din mai 1926 a fost percepută de 

către cercurile conservatoare drept un „serviciu total” al intereselor proprii. Cel 

puţin aceasta este esenţa programului publicat de istoricul şi omul politic Stanisław 

Mackiewicz-Cat, ideologul conservatorismului, care dădea girul său politic noului 

regim: „pentru o autoritate puternică, pentru un guvern cu o durată lungă de viaţă, 

noi suntem gata să plătim chiar cu trupuri dacă Polonia va cere un astfel de tribut, 

dar Dumneavoastră, Mareşale, daţi-ne un guvern puternic!” 8 

Atragerea conservatorilor monarhişti în tabăra noului regim (alături de 

socialişti, organizaţii ale minorităţilor, ofiţeri superiori) nu era nimic altceva decât 

o inteligentă mişcare de ordin politic, Piłsudski dorind slăbirea poziţiilor naţionaldemocraţilor 

rivalului Dmowski. În toamna anului 1926, mareşalul concepuse deja 

un plan care urmărea evitarea oricărei colaborări între grupările conservatoare, 

naţional-creştine şi creştin democrate cu formaţiunea lui Roman Dmowski. Pentru 

obţinerea unui avantaj, în prima fază, mareşalul a inspirat şi încurajat frământările 

de esenţă monarhistă 9 . În guvernul creat la începutul lunii octombrie 1926, cabinet 

condus pentru prima dată de către Józef Piłsudski (care deţinea şi portofoliul 

Apărării), era loc atât pentru promotorii liberalismului (fostul premier Bartel, la 

Instrucţie Publică şi Culte, Gabriel Czechowicz, la Finanţe), pentru componenţii 

aşa-numitului „grup al coloneilor” (generalul Felicjan Sławoj-Składkowski, la 

Interne), dar şi pentru magnaţii poloni din regiunile răsăritene (Aleksander 

Meystowicz, la Justiţie) 10 . 

La 25 octombrie 1926, la Nieświez, la doar zece kilometri de frontiera 

sovietică de atunci, în palatul familiei Radziwiłł, monument de arhitectură din 

secolul al XVI-lea, întreaga nobilime polonă şi-a dat întâlnire cu noul şef al 

statului 11 . Mareşalul a fost întâmpinat, printre alţii, de prinţii Janusz şi Karol 

Radziwiłł (primul ocupând un important loc politic în structura noului regim), 

Olgierd Czartoryski, Zdzislas Lubomirski, Eustachy Sapieha (ministru de Externe 

7 Szymon Rudnicki, The Polish Conservative Idea After 1918, în „Acta Poloniae Historica”, 

an. 40, 1979, p. 127-128. 

8 Stanisław Mackiewicz-Cat, Panie Marzałka ,în „Słowo”, Wilno (Vilnius), an I, nr. 93, 17. 05. 

1926. 

9 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.), fond 71/1920-1944 Polonia, 

vol. 16, f. 318. 

10 Ibidem, f. 309-310. 

11 Ibidem, f. 318.

116 


în perioada 1920-1921, semnatarul Convenţiei de alianţă cu România din 3 martie 

1921), conţii Jòzef Potocki şi Jan Tyszkiewicz 12 . Aristocraţii din Kresy au profitat 

de această sărbătoare monarhistă inedită pentru a anunţa sprijinul necondiţionat 

acordat lui Józef Piłsudski (el însuşi provenind din mediul micii nobilimi polone 

din Lituania). Pentru prima dată, conservatorii poloni au luat în discuţie o formulă 

politică destul de dragă mareşalului – şi cu tradiţie – şi anume ca şeful Poloniei să-şi 

recapete titulatura de Rex Poloniae et Magnus Dux Lithuaniae. Oficiosul 

conservator „Słowo” din Wilno (Vilnius) şi-a permis, chiar, înainte de întâlnirea de 

la Nieświez, să publice pe prima pagină un colaj fotografic sugestiv: de o parte 

Stanisław August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei, iar de cealaltă Józef 

Piłsudski 13 . 

Prinţul Sapieha, deschizând reuniunea politică, a vorbit mareşalului ca unui 

suveran: „După înlăturarea tuturor celorlalte piedici (n.n. – regimul constituţional 

parlamentar inspirat de Constituţia liberală din martie 1921), ai luat asupra Ta o 

răspundere în faţa Istoriei şi viitorului Poloniei. Ai început războiul cu invidia, cu 

egoismul şi necinstea, nu în numele unui partid sau al unei doctrine, ci pentru 

binele Republicii, pe care-l vezi în formarea unei puternice autorităţi de stat, bazată 

pe drepturi naţionale.” 14 Mai mult decât atât, prinţul Janusz Radziwiłł amintea 

asistenţei că ipoteticul ales, Józef Piłsudski, deţinea „calităţile unei vechi şi nobile 

familii devotate ţării, legată de trecut prin firul neîntrerupt al unei splendide 

tradiţii” 15 . Conform mărturiilor de la Nieświez – probabil, în urma unor aluzii sau 

chiar declaraţii directe –, discuţii care au fost relatate şi ministrului român de la 

Varşovia 16 , Piłsudski ar fi dorit alegerea ca rege al Poloniei a unui tânăr prinţ dintr-o 

dinastie străină, căruia mareşalul i-ar fi servit de mentor şi pe care l-ar fi format şi 

pregătit pentru menirea lui viitoare. 

O altă informaţie pe care o prezentăm în demersul nostru privind eventuala 

instalare a monarhiei la Varşovia provine de la unul dintre cei mai influenţi lideri ai 

regimului sanatist: ne referim la colonelul Walery Sławek, de câteva ori primministru 

17 şi preşedintele Blocului Independent de Colaborare cu Guvernul 

(B.B.W.R., bază politică a Sanacjei). Sławek se destănuia, în martie 1928, unui 

prieten senator, redând, de bună seamă, o discuţie intimă cu mareşalul: „Un simbol 

indispensabil, care să ralieze în jurul lui elementele disparate din care se compune 

ţara noastră. Acest simbol nu poate fi decât Monarhia şi din această cauză, politica 

internă polonă se bazează în prezent pe instaurarea monarhiei, zdrobind orice 

12 Kazimierz Smogorzewski, La Pologne restaureée, Paris, 1927, p. 327. 

13 „Słowo”, Wilno (Vilnius), 23 octombrie 1926. 

14 A.M.A.E., fond 71/1920-1944, Polonia, 16, f. 320. 

15 Ibidem, f. 319. 

16 Ibidem, f. 320. 

17 A deţinut funcţia de şef al guvernului polon în perioadele 29 martie–23 august 1930, 

4 decembrie 1930-26 mai 1931, 28 martie-12 octombrie 1935.


opoziţie şi luând în stăpânire completă administraţia şi chiar organizaţiile sociale 

din ţară. Progresăm în această direcţie pas cu pas.” 18 

La fel ca în cazul majorităţii monarhiilor central şi sud-est europene, şi 

apropiaţii lui Józef Piłsudski au pornit de la premisa instalării unei dinastii străine, 

care ar fi scutit ţara de divergenţe fără sfârşit între familiile princiare autohtone şi 

ar fi întărit substanţial statutul extern al Poloniei. E uşor de înţeles de ce, din start, 

orice variantă germană a fost exclusă. Cum nici formula adoptată de Ungaria (un 

regat fără rege, cu amiralul Miklos Horthy drept regent) nu era o soluţie, Varşovia 

a preferat să-şi capaciteze interesele politice, strategice şi personale într-o direcţie 

inedită. Aceasta deoarece mare parte din ambiţiile lui Piłsudski duceau spre palatul 

Cotroceni din Bucureşti, acolo unde se aflau moştenitorii regelui Ferdinand şi ai 

reginei Maria (aceasta din urmă, prietena apropiată a mareşalului). De altfel, 

Cotroceniul contractase importante legături matrimoniale cu casele domnitoare ale 

Greciei (Carol al II-lea şi Elisabeta) şi Iugoslaviei (Mărioara), astfel încât devenise 

un important centru de relaţii între suverani. 

Căutările noastre în aflarea elementelor determinante ale analizei pe care ne-am 

propus-o se îndreaptă cu precădere spre vara şi toamna anului 1931, cel puţin 

imediat după ce în fotoliul de prim-ministru al României s-a instalat N. Iorga, poate 

cel mai important prieten pe care l-a avut Polonia la Bucureşti. La sfârşitul 

primăverii lui 1931, prin mijlocirea primului ministru Iorga, între Belwedere 

(palatul lui Piłsudski) şi Cotroceni au avut loc discuţii confidenţiale privind 

oportunitatea unei vizite oficiale a prinţului Nicolae, fratele regelui Carol al II-lea 

şi fost membru al Regenţei, în Polonia. Temperamentul extrem de dificil al lui 

Piłsudski, precum şi obişnuinţa lucrului în clandestinitate (practicată cu succes 

până în toamna anului 1918) au făcut, probabil, să nu existe nicio documentaţie 

despre această problemă. Monografiile dedicate lui Piłsudski, unele scrise chiar de 

către prietenii săi, la fel ca şi memoriile sale publicate în timpul vieţii nu au făcut 

vreo referire la aceste preocupări. La fel, arhivele polone nu ne-au relevat, încă, 

mărturiile documentare pe care le-am căutat. Şi de partea română, personajele 

principale ale acţiunii (prinţul Nicolae, regele Carol al II-lea, regina Maria, 

N. Iorga) nu au lăsat vreo urmă în acest sens. Am utilizat acte oficiale emise în 

interiorul Ministerului român de Externe şi, deci, cunoscute la nivelul conducerii 

guvernului şi în sânul Casei Regale. 

Prinţul Nicolae a sosit la Varşovia în seara zilei de 20 august 1931, după o 

escală de câteva ore la Lwów. Pe aerodromul capitalei polone a fost întâmpinat de 

importante oficialităţi, precum ministrul de Externe, August Zaleski, şi şeful 

Marelui Stat Major, generalul Pyskor. Programul stabilit a fost deosebit de încărcat 

pentru ziua următoare, 21 august: vizitarea uzinelor aeronautice de la Okecie, a 

unor şcoli militare de aviaţie, o audienţă la preşedintele Republicii, Ignacy 

Mościcki. În aceeaşi seară, la palatul Belwedere, prinţul Nicolae a fost primit, 

18 Idem, fond 71/1920-1944 Polonia, 18, f. 22.

118 


câteva ore, de Piłsudski 19 . Despre ceea ce s-a discutat atunci, în prezenţa doar a 

unui translator, nu am descoperit încă vreo mărturie, iar sursele de informaţii sunt 

cât se poate de zgârcite. Prinţul Nicolae îi mărturisea, însă, unui diplomat român de 

la Varşovia că „nu au fost atinse chestiuni politice” 20 şi nu avem motive de a-l 

contrazice. Presupunem, cunoscând temperamentele celor două personaje, că 

Piłsudski a preferat mai degrabă o discuţie amicală şi neoficială pentru a-l observa 

şi analiza cât mai bine pe prinţ. După audienţa de la Belwedere, cei doi au sosit 

împreună, demonstrativ, la recepţia dată la palatul regal de către preşedintele 

Mościcki 21 . În celelalte două zile ale vizitei sale în Polonia, mareşalul s-a preocupat 

personal ca prinţul Nicolae să viziteze importante locuri istorice polone: castelul 

Wawel şi catedrala Sf. Maria din Cracovia, salinele de la Wieliczka, centrul istoric 

al Lwów-ului 22 . 

Peste două luni, în prima jumătate a lui octombrie 1931, determinat de 

agravarea bolii sale de plămâni, Piłsudski a sosit într-o vizită neoficială în 

România. A preferat, conform prescripţiilor, dar şi ca să fie departe de ochii presei, 

sanatoriile de la Techirghiol şi Carmen Sylva 23 . Sosirea sa, destul de şters reflectată 

în presa românească (preocupată, mai degrabă, de criza economică) a fost salutată 

cu căldură de oficiosul guvernamental „Neamul românesc” al prietenului său, 

Nicolae Iorga. „Ostaş şi om politic – afirma, fără a-şi reţine admiraţia, editorialul 

din 15 octombrie –, revoluţionar şi creator, naţionalist şi adânc înţelegător a ceea ce 

trece şi pe deasupra sacrului cult al propriei individualităţii naţionale, acest 

splendid exemplar al nobilei sale rase şi-a scris în analele Poloniei şi a poporului 

polon o pagină din cele mai strălucite.” 24 

Vremea deosebit de rece pentru acea perioadă a anului, ploile abundente, 

şubrezirea organismului provocată de excesele la care Piłsudski nu a renunţat 

niciodată (fumat, puţine ore de somn, regim alimentar neregulat) au declanşat, în 

11 octombrie, o pneumonie serioasă, necesitând trimiterea de urgenţă a pacientului la 

Constanţa şi, de aici, la Bucureşti 25 . În această călătorie, mareşalul era însoţit de doar 

două persoane: aghiotantul său, Adam Sokolowski, şi doctorul Lucjan Skupiewski, 

din Târgovişte, un bun prieten la care a şi locuit, de altfel, de câteva ori. 

19 Idem, fond 71/1920-1944, 17, f. 157-158; raport 2578 din 24 august 1931, de la 

G. Davidescu, însărcinat cu afaceri la Varşovia, pentru D. Ghica, ministru de Externe. 


21 Idem, fond 71/1920-1944, 54, f. 157-158. 

22 Ibidem, f. 154; raport 1240 din 20 august 1931 de la Dan Cârstiuc, girantul Consulatului 

român din Lwów, către ministrul de Externe, D. Ghica. 

23 Despre această vizită, vezi Florin Anghel, Despre o călătorie puţin cunoscută a lui Piłsudski 

în România (august-octombrie 1931), în vol. Istorie şi societate. Culegere de studii de istorie 

modernă şi contemporană, ed. Constantin Buşe, Ileana Căzan, Bucureşti, 2000, p. 139-153. 

24 N. Iorga, Un creator: Mareşalul Piłsudski, în „Neamul românesc”, an XXVI, nr. 231, 15 

octombrie 1931. 

25 Pentru cronologia vizitei am utilizat monografia scrisă de un prieten foarte apropiat, Waclaw 

Jedrzejewicz, Kronika zycia Jòzefa Piłsudskiego, 1867-1935, 2 vol., London, 1977.


În Bucureşti, şi-a stabilit reşedinţa în localul Legaţiei Polone şi, bolnav, a 

insistat să se întâlnească în particular şi, dacă se putea, confidenţial cu trei 

persoane. Prima întrevedere a avut loc la 13 octombrie, într-unul din saloanele bine 

încălzite ale Legaţiei: o discuţie lungă cu prinţul Nicolae. Este probabil ca prinţul 

să-i fi destăinuit mareşalului proiectul de căsătorie cu Ioana Dumitrescu-Tohani 

(Doletti) 26 , ca şi relaţiile tot mai deteriorate cu fratele său, regele Carol al II-lea. A 

doua zi, la castelul Peleş din Sinaia, Piłsudski a fost primit de suveran, întrevedere 

despre care, de asemenea, nu deţinem date amănunţite. Este posibil ca, acum, 

mareşalul să fi discutat proiectul său matrimonial (acceptat anterior de regina 

Maria). În sfârşit, la 15 octombrie, reîntors la Bucureşti, Piłsudski a fost invitat în 

casa prietenului său, primul ministru N. Iorga, ocazie cu care liderul polon a primit 

însemnele de mareşal al României 27 . Memoriile savantului ocolesc acest eveniment 

28 , deşi există pagini foarte calde despre Piłsudski. Astfel, Iorga îşi aminteşte 

cum, în iunie 1923, aflat în vizită în Polonia, l-a văzut şi pe mareşal în casa de exil 

de la Sulejówec (lângă Varşovia), spre indispoziţia preşedintelui Republicii, 

Stanislaw Wojciechowski 29 . 

De ce a ţinut Piłsudski, foarte bolnav, să se întâlnească cu prinţul Nicolae, 

membru al Casei Regale fără atribuţiuni deosebite? 

Un posibil răspuns îl poate oferi, o lună şi jumătate mai târziu, editorialul 

despre o posibilă instaurare a monarhiei în Polonia, publicat în informatul ziar 

conservator din Cracovia, „Czas”, din 5 decembrie 1931. Gazeta dădea drept sigură o 

nouă vizită a prinţului Nicolae la Varşovia pentru a cunoaşte pe una din fiicele lui 

Piłsudski, Jadwiga; „Czas” mai ştia că regele Carol al II-lea era deranjat de căsătoria 

recentă a lui Nicolae cu Ioana Doletti. Ştirea din mediile polone de informare era 

transmisă şi publicului francez de către istoricul Jacques Bainville, în „Action 

Française” 30 . Nicolae chiar recunoaşte că fratele său îi retrăsese, din toamna anului 

1931, toate stipendiile materiale cuvenite din lista civilă a Casei Regale 31 . 

La 14 ianuarie 1932, în Comisia constituţională a Sejmului s-a adus în 

discuţie şi proiectul monarhic polon (oficial, promovat de magnaţii din răsăritul 

ţării). Prinţul Janusz Radziwiłł, preşedintele Comisiei Parlamentare pentru afaceri 

externe, admitea, în faţa asistenţei, că „aderenţii principiului monarhic în Polonia 

sunt cu mult mai numeroşi decât s-ar crede. Însă instaurarea monarhiei depinde de 

împrejurări care adeseori sunt independente de voinţa noastră” 32 . Aflat de faţă, 

prinţul Zdzislas Lubomirski informa mediile politice că sincera sa convingere este 

26 Prinţul Nicolae, În umbra coroanei României, ed. Gheorghe Buzatu, Iaşi, 1991, p. 70. 

27 „Neamul românesc”, an XXVI, nr. 273, 3 decembrie 1931. 

28 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 

1984. 


30 A.M.A.E., fond 71/1920-1944, Polonia, 18, f. 132-134. 

31 Prinţul Nicolae, op. cit., p. 70. 

32 A.M.A.E., fond 71/1920-1944, Polonia, vol. 18, f. 135; raport 229 din 21 ianuarie 1932 de la 

Gr. Bilciurescu, însărcinat cu afaceri la Varşovia, pentru primul ministru N. Iorga.

120 


aceea că „Prinţul Radziwill nu a putut face această declaraţie decât în urma unei 

indicaţii de sus” 33 . 

Ceva mai târziu, la 1 martie 1932, primul ministru N. Iorga primea de la 

Varşovia un raport confidenţial, cu date concrete, de la experimentatul diplomat 

Grigore Bilciurescu. Beneficiar al intrărilor în saloanele mondene din capitala 

polonă, lui Bilciurescu i s-au relatat pe larg conţinuturile discuţiilor de la sfârşitul 

lunii februarie 1932, din palatul Tarnowski, de pe strada Piekna din Varşovia. 

Adunarea grupărilor politice conservatoare (guvernamentale) a adoptat o rezoluţie în 

care se avansa un proiect de uniune personală între România şi Polonia, pentru 

început acceptându-se ideea instituirii unei regenţe comune, compuse din Piłsudski şi 

Carol al II-lea. Prinţul Zdzislas Lubomirski, autorul raportului prezentat adunării, a 

asigurat asistenţa că mareşalul era la curent şi că sprijinea procesul 34 . Din nefericire, 

până acum nu am depistat – în ideea că el mai există – acest document şi nici nu 

dispunem de vreun răspuns, chiar formal, al lui N. Iorga. Observăm, însă, un lucru 

cel puţin interesant: rapoartele de la Varşovia care conţineau informaţii despre acest 

proiect dinastic ocoleau cu străşnicie cabinetul ministrului de Externe, Dimitrie 

Ghica, fiind adresate, cu titlu personal şi confidenţial, doar premierului Iorga. 

Dacă observaţiile propuse erau clar conturate la Varşovia, evident că ne 

punem întrebarea ce a împiedicat materializarea acestui inedit şi ambiţios proiect? 

Discutând pe marginea analizei prezentate, avansăm cel puţin cinci tipuri de 

explicaţii. 

Conflictul ideologic şi personal între Piłsudski şi Dmowski, între regimul 

Sanacjei şi Partidul Naţional Democrat s-a amplificat, luând aspecte dintre cele mai 

dure, îndeosebi după alegerile parlamentare din 1928 şi 1930 care nu au adus 

B.B.W.R. (forţa politică a regimului sanatist) majoritatea absolută dorită şi necesară. 

De altfel, B.B.W.R. nu controla din punct de vedere politic regiuni precum Silezia, 

Poznania şi Pomerania, foarte dezvoltate din punct de vedere economic şi social şi 

aflate sub dominaţia politică a P.N.D. Mareşalul Piłsudski, sprijinit de „grupul 

coloneilor” şi al conservatorilor, a pus în discuţie strategii de penetrare politică în 

această regiune, distinctă de celelalte ale ţării, şi, totodată, de evitare a deplasării spre 

P.N.D. a grupărilor de inspiraţie creştin-democrată şi spre liderul incontestabil al 

opoziţiei, Roman Dmowski. Tradiţia şi cultura politică a alegătorilor din aceste zone 

geografice şi social-politice convergeau spre un obiectiv deloc plăcut lui Piłsudski. 

Monarhia a fost, credem, argumentul decisiv în lupta pentru supremaţie politică 

asupra naţional-democraţilor lui Dmowski (foarte apropiaţi de ideile franceze ale 

liberalismului, parlamentarismului şi republicanismului). 

După alegerile parlamentare din 1928 şi 1930, „grupul coloneilor” a început 

să dovedească o consistentă forţă decizională în viaţa politică. Militarii de rang 

superior au deţineau funcţii importante în administraţia centrală, locală şi 


34 Ibidem, f. 137; raport 777 din 1 martie 1932 de la Gr. Bilciurescu, Varşovia, pentru N. Iorga.


economică a statului. În perioada aprilie 1929 – mai 1933, prim-miniştrii au 

provenit exclusiv din interiorul cercurilor militare: Kazimierz Świtalski (14 aprilie 

– 7 decembrie 1929), care, deşi nu era militar de carieră era strâns legat de 

interesele oligarhiei ofiţereşti, Walery Sławek (29 martie – 23 august 1930 şi 

4 decembrie 1930 – 26 mai 1931), Józef Piłsudski (25 august – 4 decembrie 1930) 

şi Aleksander Prystor (27 mai 1931 – 9 mai 1933). Ofiţerii se doreau mandatarii 

testamentari, din punct de vedere politic, ai mareşalului şi ştiau că Piłsudski 

pregătea o Constituţie autoritară, prin care şeful statului dobândea puteri 

decizionale foarte mari (ea va fi adoptată în 1935, câteva zile înainte de moartea lui 

Piłsudski). Un monarh – venit din afara structurilor politice polone şi imposibil de 

controlat în cadrul sistemului impus de „grupul coloneilor” – ar fi afectat, evident, 

concentrarea de putere la care râvneau militarii în era post-Piłsudski. 

Opinia publică polonă cunoştea destul de puţin, la 1930, România şi familia 

ei regală. Regele Ferdinand şi regina Maria vizitaseră Polonia în vara anului 1923, 

dar, bunăoară, Carol al II-lea era slab perceput. Mai mult, clasa politică românească 

îşi dovedise carenţele în timpul Regenţei, iar căsătoriile contractate de palatul 

Cotroceni cu suverani balcanici (Grecia, Iugoslavia) nu schimbaseră decisiv datele 

problemei. Prinţul Nicolae, dincolo de calităţile sale, era departe de imaginea pe 

care un viitor monarh trebuia să o aibă, într-o opinie publică (polonă) hrănită 

decenii la rând cu creaţiile romantice ale secolului al XIX-lea. 

Ideea monarhică nu era populară – cel puţin în straturile vizibile – în opinia 

publică polonă. La alegerile din 1928, monarhiştii declaraţi au adunat doar 54.000 

de voturi (0,5% din total), neobţinând niciun mandat în Sejm. Gruparea politică cea 

mai apropiată de ideile monarhice, Partidul Naţional Catolic, a obţinut 926.000 de 

voturi (8,3% din total) şi 37 de mandate de deputaţi (dintr-un total de 444) 35 . Doi 

ani mai târziu, la alegerile din 1930, monarhiştii obţineau doar 2.000 de voturi, în 

vreme ce Partidul Naţional (Catolic) aproape 1.443.000 de voturi (12,7% din total) 

şi 62 de mandate în Sejm 36 . 

În 1930, conform proiectului elaborat de fostul cancelar german, Hermann 

Müller, şi pus în circulaţie şi în istoriografia noastră 37 , era preconizată o uniune 

35 Antony Polonsky, Politics in Independent Poland, 1921-1939. The Crisis of Constitutional 

Governement, Oxford, 1972, p. 248-249. 


37 Constantin Buchet, Proiecte de uniune dinastică româno-maghiară, în „Magazin istoric”, nr. 

11 (392), noiembrie 1999, p. 29-31. Un document inedit, provenit din arhivele americane şi pus în 

circulaţie de către Ioan Chiper, propune o altă abordare specifică a problemei uniunii dinastice românoungare. 

Astfel, prin mijlocirea lordului Rothermere, Barbu Ionescu (din anturajul viitorului rege Carol al 

II-lea şi cu ştirea preşedintelui P.N.Ţ., Iuliu Maniu) ar fi negociat - cu aprobarea explicită a lui Mussolini 

şi a lui Lloyd George - o înţelegere politică româno-ungară, în 1928, care propunea, între altele: 

„coroana Ungariei să fie oferită regelui României după cum e Uniunea dintre Anglia şi Scoţia, fiecare 

ţară păstrându-şi independenţa parlamentară şi administrativă”; „Sediul acestei instituţii de coordonare, 

precum şi sediul unui parlament comun - continuă textul lui Barbu Ionescu - pentru chestiunile ce 

privesc ambele ţări să fie la Alba Iulia.” Vezi: Ioan Chiper, 1928: Proiectul unirii coroanei României şi 

a Ungariei, în „Expres Magazin”, an III, nr. 6 (80), 12-19 februarie 1992.

122 


dinastică între România şi Ungaria. Potrivit lui, regentul Miklos Horthy urma să 

guverneze Ungaria, marele voievod Mihai – Transilvania, prinţul Nicolae – 

Vechiul Regat, întreaga construcţie politică urmând a se afla sub conducerea lui 

Carol al II-lea. Această uniune personală, opina Herman Müller, putea avea drept 

model fie monarhia austro-ungară, fie uniunea dintre Suedia şi Norvegia. La rândul 

ei, regina Maria a gândit o căsătorie între fiul ei, Nicolae, şi Ioana de Savoia, fiica 

regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea. Acest cuplu – susţinea ambiţioasa 

suverană a României – ar fi urmat să ocupe tronul Ungariei. Cum Mussolini şi-a 

declarat făţiş opoziţia faţă de acest plan, prinţesa Ioana a „revenit” ţarului Boris 

al III-lea al Bulgariei 38 . 

Conflictul permanent dintre regele Carol al II-lea şi prinţul Nicolae, relaţiile 

tensionate dintre suveran şi ceilalţi membri ai familiei regale au subminat, chiar de 

la bun început şi în bună măsură, orice tentativă de progres în eventualele 

negocieri. Regele nu accepta o asemenea concurenţă (Polonia era de aproape două 

ori mai mare decât România), iar regina Maria – „soacra Balcanilor” – nu mai 

dispunea de pârghiile de decizie de odinioară. Mai mult, intrigile răspândite din 

belşug de persoanele din imediata apropiere a suveranului au avut un efect 

devastator asupra relaţiilor personale, mareşalul Piłsudski folosind, la un moment 

dat, referitor la vlăstarele regale de la Cotroceni, epitetul de „descreieraţi”. 

38 Guy Gauthier, Missy, Reine de Roumanie, Paris, 1994, p. 382.

CRANIOMETRY AND RACIAL IDENTITY 

IN INTERWAR TRANSYLVANIA * 

Marius Turda 

Oxford Brookes University 

Introduction 

The entanglement of racial anthropology with nationalism is particularly 

important to understand considering that there has always been ambivalence in the 

way in which racial anthropologists viewed their own nation. The development of a 

scientific worldview of race in the eighteenth and nineteenth centuries contributed 

greatly to the emergence of a new idea of nation – one seen in organic, biological 

terms. Paralleling the aspirations for a great historical destiny, the nation could now 

claim uniqueness in terms of racial qualities. Ultimately, the story of Romanian 

anthropology in Transylvania during the interwar period reflects the competition of 

two mutually exclusive ambitions: the encroaching ambition of the state upon the 

body of the nation as a whole; and the less successful ambition of the ethnic 

communities of Transylvania to translate their common history into reality. 

Accounts of interwar Romania generally neglect racial anthropology 1 . An 

examination of racial anthropology, in fact, compels a re-examination of the 

theoretical contexts which shaped interwar discussions of the nation. This approach 

contrasts with that adopted by other scholars working on this period, such as 

Katherine Verdery, Keith Hitchins or László Kürti 2 . Although these scholars have 

shaped the current historiographic narratives about interwar Romania, their 

* Research for this paper was sponsored by the Marie Curie Intra-European Fellowship. I 

should also like to express my thanks to Matt Feldman for his suggestions and remarks. 

1 The only reference is to the relationship between political movements, like anti-Semitism and 

fascism, and racism. See Radu Ioanid, The Sword of the Archangel. Fascist Ideology in Romania, 

Boulder, CO., Columbia University Press, 1990. 

2 See Katherine Verdery, National Ideology and National Character in Interwar Romania, in 

National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe, Ivo Banac and Katherine 

Verdery eds., New Haven, Yale Center for International and Area Studies, 1995, p. 103-133; Keith 

Hitchins, Orthodoxism. Polemics over Ethnicity and Religion in Interwar Romania, ibidem, p. 135- 

156; László Kürti, The Remote Borderland: Transylvania in the Hungarian Imagination, New York, 

State University of New York Press, 2001. 


124 

Marius Turda 2 

reluctance to explain the existence of racial tropes in what Katherine Verdery calls 

the ‘production of the nation’ in Romania, are indicative of a scholarly difficulty in 

addressing the complex relationship between politics and cultural production. This 

is partly the product of difficulties intrinsic to identifying the elusive nature of 

racism within Romanian nationalist discourses; more overtly, however, this is the 

result of an imperfect and partial assessment of texts on national identity produced 

in the interwar period 3 . 

Racial Representations of the Nation 

Scholars dealing with interwar Romania largely agree that the two main 

sources for the creation of national identity were literary texts and historical 

symbols. According to this view, participants in the debate about the nation 

appropriated themes and characters that were created by successive generations of 

poets, artists, and scholars. The narratives of national belonging thus functioned at 

a discursive level 4 . Anthropologists, on the other hand, represented and viewed 

objects such as crania and archaeological artefacts and conducted technical 

experiments such as cataloguing and classifying the blood-groups of the population 

in order to create what they considered to be scientific knowledge about the nation. 

In other words, racial anthropology aimed at creating a graphic ontology, whereas 

the physical characterisation of the nation was seen to provide a certain source of 

knowledge. These graphic representations of the nation allowed anthropologists to 

engage in allegedly objective incursions into the ethnic fabric of society, 

comparing their interpretations of national identity with those viewed as more 

subjective, particularly literary texts. 

Therefore, it must be recognised that racial anthropologists were subject to 

increasing critical pressure: in the interwar period the nation as object captured the 

attention of specialists and lay commentators alike, from sceptical believers in the 

historical destiny of both nations to those obsessed with the ‘genius of the nation’. 

3 To her credit, nevertheless, in the introduction to National Character and National Ideology in 

Interwar Eastern Europe, Katherine Verdery touches upon the distinction between racial (based on 

innate characteristics) and cultural national identity (formed by social experience). In her view, “the 

salient distinction between the two forms is not whether they refer to physical versus cultural difference 

but whether they presume that difference is immutable vs. mutable. That is, a racist ideology is one that 

classifies a person on the bases of what are socially presumed to be unchangeable characteristics, like 

skin colour, as distinct from other ideologies that classify on the basis of criteria that are at least in theory 

changeable”. See Katherine Verdery, Introduction, in National Character and National Ideology in 

Interwar Eastern Europe, Ivo Banac and Katherine Verdery eds., p. XVII, note 9. Unfortunately, she 

does not employ this distinction when discussing national character in interwar Romania. 

4 All studies dealing with nationalism concur on this issue. I mention only two of the most 

quoted references: Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread 

of Nationalism, London, Verso, 1983, and Nation and Narration, Homi Bhabha ed., New York, 

Routledge, 1990.

3 Craniometry and racial identity in interwar Transylvania 125 

Yet as all concerned soon came to realise one could not appeal to the reputation of 

racial anthropology without disrupting the monopoly on the discursive production 

of the nation created by other institutionalised disciplines like history and literature. 

As anthropology was brought under nationalist scrutiny and made the basis for 

racial thinking, its scientific pretensions were increasingly constrained by 

numerous conflicts. This was the case mainly because the graphic representation of 

the nation envisioned by racial anthropology was bound to find itself struggling for 

recognition in the field of nationalist construction 5 . By entering this contested field, 

racial anthropologists were therefore compelled to articulate an interpretation of the 

nation based on previously unexplored sources. In the following, I shall devote 

attention to one of these sources: craniometry. 

With the emergence of national schools of anthropology in the nineteenth 

century, the idea of racial origins hitherto cultivated by historiography and 

literature was given a new impetus. To be sure, speculations about the role of race 

in shaping the destiny and history of peoples characterised the development of 

every European nation 6 . Racial anthropology manoeuvred these narratives of 

historical experience and cultural tradition towards the idea of an essential racial 

core of the nation. The nation thus came to embody great physical qualities, 

symbols of innate virtues transmitted from generation to generation. Once endowed 

with a noble genealogy, the nation was then assigned particular physical 

characteristics. The nation consequently became a visible, quantifiable entity: 

testable characteristics of the human body, such as the cranium or the composition 

of blood, were transformed into speculative ideas about the nation. Henceforth, 

illumination about its descriptions had to come from an understanding of its 

physical structure and functions. 

The new idea of the nation was also inseparable from racial anatomy. 

However, the racial terminology employed was rather fluid and was further 

undermined by divergent interpretations. Indeed, during the interwar period, race 

was severely criticised for its conceptual laxity. Accordingly, Romanian racial 

anthropologists struggled to formulate a definition of ‘race’ able to encompass both 

the latest developments in racial science and salient local, nationalist tradition. 

Race was thus both a physical entity – described by French naturalist and 

anthropologist, Joseph Deniker (1852-1918) as being the “sum-total of 

somatological characteristics once met with in a real union of individuals, now 

scattered in fragments of varying proportions among several ‘ethnic groups’, from 

5 Improvements in anthropology’s social and scientific status were not accompanied by major 

attempts to institutionalise the discipline. The Romanian Institute of Anthropology was established only 

in 1940. See Gh. Pavelescu, Etnografia românească din Ardeal în ultimii douăzeci de ani (1919-1939), 

in “Gând românesc”, 7, 1939, p. 462-470 and Ion Chelcea, Le mouvement ethnographique et folklorique 

en ces dernières années, in “Archives pour la Science et la Réforme Sociale”, 16 (1943), p. 363-369. 

6 Paul Conlinvaux, The Fates of Nations. A Biological Theory of History, New York, Simon & 

Schuster, 1980.

126 


which it can no longer be differentiated except by a process of delicate analysis” 7 – 

and a historical symbiosis, both physical and spiritual; the result of specific 

geographical conditions 8 . 

Craniometry and Racial Cartography: The ‘Dacian Type’ 

As many anthropologists of the period recognised, there was no consensus 

about what constituted race, let alone how many races populated Europe. Attempts 

to work through this problem are detectable in the effort to standardise racial 

cartography. Here, three models of racial mapping competed for prominence. The 

first was proposed by Joseph Deniker, who identified six primary races: Northern, 

Eastern, Ibero-Insular, Western or Cenevole, Littoral or Atlanto-Mediterranean, 

and Adriatic or Dinaric; along with four sub-races: sub-Northern, Vistulian, North- 

Western, and sub-Adriatic 9 . Another model was outlined by the American racial 

cartographer William Z. Ripley (1867-1941), who insisted that there were only 

three European races Teutonic, Alpine (Celtic) and Mediterranean 10 . In turn, the 

German racial anthropologist Hans F. K. Günther (1891-1968), suggested that 

there were five European races: Nordic, Western, Dinaric, Eastern and Baltic 11 . 

Importantly, all three authors considered the cephalic index to be a reliable 

instrument for classification, meaning that what differentiated races was ultimately 

cranial capacity: some were dolichocephalic (mainly the Northern and Ibero- 

Insular); others were brachycephalic (the Eastern, Western and Dinaric); and, 

finally, some were mesocephalic 12 . 

Craniology was extremely popular in the nineteenth century. In 1842, the 

Swedish anatomist Anders Retzius (1796-1860) first used the ratio of width to 

length in order to distinguish between dolichocephalic and brachycephalic crania, 

thus establishing a craniological comparative study of racial groups (see figure 1). 

7 J. Deniker, The Races of Man. An Outline of Anthropology and Ethnography, London, 

Walter Scott Ltd., 1900, p. 8. 

8 During the interwar period the most enticing definition of race as a spiritual category was 

offered by the poet and philosopher Lucian Blaga (1895-1961). See for example Lucian Blaga, 

Despre rasă ca stil, in “Gândirea”, XIV, 2 (1935), p. 69-84. 

9 J. Deniker, The Races of Man. An Outline of Anthropology and Ethnography, London, 

Walter Scott Ltd., 1900. 

10 William Z. Ripley, The Races of Europe. A Sociological Study, New York, D. Appleton and 

Company, 1899. 

11 Hans F. K. Günther, Rassenkunde Europas, 2 nd ed., München, J. F. Lehmanns, 1926. 

12 The respected Hungarian anatomist, Mihály Lenhossék (1863-1937), extensively reviewed 

Deniker’s and Ripley’s theories in two articles he devoted to the development of Hungarian 

anthropology. See Mihály Lenhossék, A magyarság anthropológiai vizsgálata, in “Természettudományi 

Közlöny” 47, 1915, p.639-640, 757-783; and Európa lakosságának eredete és fajbeli összetétele, in 

“Természettudományi Közlöny”, 50, 697-698 (1918): 269-293. For the Romanian evaluation, see 

Iordache Făcăoaru, Socialanthropologia ca ştiinţă pragmatică, in “Buletin eugenic şi biopolitic”, 9, 

9-10 (1938), p. 352-365.


It was thereafter assumed that craniology could provide a basis for claims that 

original, pure races had their corresponding, homogeneous cranial features, either 

dolichocephalic or brachycephalic. Racial purity could also be documented through 

craniometrical analysis: arithmetic average could reveal whether the racial type 

was ‘pure’ or ‘cross-bred’. Craniologists assumed that the more measurements and 

indexes of racial type to near the arithmetic average value, the more a given racial 

type could be understood as pure; conversely, the more a racial type diverged from 

this ideal average, the more ‘cross-bred’ it was 13 . 

Fig. 1. Eugène Pittard: The Brachycephalic and Dolicocephalic Crania 

From Les Peuples des Balkans. Esquisses Anthropologique (1916). 

13 See the critique provided by G. M. Morant, A Preliminary Classification of European Races 

Based on Cranial Measurements, in “Biometrika”, 20, 3-4 (1928), p. 301-375.

128 


Retzius’ system suffered successive transformations, including new index 

categories, as well as various combinations between the cephalic index and the 

facial index. Towards the end of the nineteenth century, craniometry could claim 

the support of such diverse scholars as the German pathologist, Rudolf Virchow 

(1821-1902), and the English statistician, Karl Pearson (1857-1936). It was also 

during this period that growing scepticism with respect to the utility of cranial 

research for racial purposes led many leading anthropologists to question its 

scientific credentials 14 . 

Craniology, like any other form of racial research during the interwar period, 

had strong ideological connotations. For example, an oft-voiced motive 

underpinning Romanian racial anthropology was the notion that the territories 

constituting Greater Romania had been frequently invaded (from the Romans of 

the Antiquity to the Magyars of the Middle Ages and the Jews of modern times). 

This idea was neither new nor specifically Romanian: the countries of Central and 

Southeast Europe (especially the Balkans) have been repeatedly singled out as 

extremely heterogeneous ethnic regions. But Romanians were rather late in 

producing a common racial narrative for their territories, which had been the focus 

of other competing racial anthropologies before 1918 (Hungarian, German, 

Serbian, Bulgarian or Russian) 15 . Not surprisingly, it was a French anthropologist, 

Eugène Pittard (1867-1962), who produced one of the first racial researches in 

Transylvania after 1918 16 . In Recherches anthropologiques sur les Roumains de 

Transylvanie, Pittard endeavoured to verify the claim that Romanians from the Old 

Kingdom were dolichocephalic, whilst those from Bukovina and Transylvania 

were brachycephalic 17 . 

In parallel, racial research focused on the differences between the cranial 

characteristics of Romanians and Hungarians in Transylvania. Thus, the Hungarian 

anatomist, Jenő Davida (1884-1929), contributed to the discussion with an article 

entitled “Beiträge zur Kraniologie der Magyaren und der siebenbürgischen 

Walachen”. Davida used the cranial collection, already existing at the Hungarian 

University of Cluj (Kolozsvár) prior to 1919, within which he thought that he had 

14 In 1890, the Hungarian anthropologist, Aurel Török (1842-1912), produced one of the most 

substantial critiques of craniometry, Grundzüge einer systematischen Kraniometrie - arguably the 

most detailed craniological analysis of a single skull: 5371 measurements. See Aurel V. Török, 

Grundzüge einer Systematischen Kraniometrie, Stuttgart, Verlag von Ferdinand Enke, 1890. 

15 See for example Jovan Cvijić, La Péninsule Balkanique. Géographie humaine, Paris, 

Libraire Armand Colin, 1918. 

16 Already in 1916 Pittard produced a survey of the peoples in the Balkans, which he analysed 

from the perspectives of racial anthropology. See Eugène Pittard, Les Peuples des Balkans. Esquisses 

Anthropologique, Paris, Neuchatel, 1916. 

17 Eugène Pittard, Recherches anthropologiques sur les Roumains de Transylvanie, in “Revue 

anthropologique”, 29, 3-4 (1919), p. 57-76. He presented the same arguments in his La Roumanie, 

Paris, Éditions Bossard, 1917.


found “pure” Hungarian and Romanian crania. Those Hungarian came from largely 

Protestant communities, whilst the Romanian crania were collected from Greek- 

Orthodox and Greek-Catholic communities 18 . A similar argument was advanced by 

the Romanian physician and anatomist, Victor Papilian (1888-1956), in one of his 

articles, Nouvelles recherches anthropologiques sur la tête des Roumains de 

Transylvanie. Papilian hoped to demonstrate the existence of “special 

cephalometric characteristics” amongst Romanians in Transylvania. He reached the 

following conclusions: the cranial characteristics of Romanians from Transylvania 

differed from both those of Romanians in the Old Kingdom and Hungarians in 

Transylvania; compared with to the latter groups, the former were 

“hyperbrachephalic” and “mesocephalic” 19 . 

Given the use of the tandem dolichocephalic-brachycephalic in most of the 

analytical discourses on anthropological writings dealing with ethnic groups in 

Transylvania – particularly the alleged racial divide between Romanians from the 

Old Kingdom and those from the newly united provinces, as well as between 

Romanians and Hungarians – the conclusions reached by craniometry were 

politically contested. One radical interpretation was produced by the sociologist 

and anthropologist, Ion Chelcea (1902-1991), in his study, “Tipuri de cranii 

româneşti din Ardeal (Cercetare antropologică)” 20 . Chelcea based his analysis on 

the crania collection existing in the Museum of Natural History in Vienna, 

assembled by the Austrian anthropologist, Augustin Weisbach (1836-1914) in the 

second half of the nineteenth century. Chelcea pushed his craniological research to 

a more unorthodox level than Pittard, Davida or Papilian. Methodologically, he 

followed the craniological principles outlined by the German anthropologist, 

Rudolf Martin (1864-1925) in his 1914 Lehrbuch der Anthropologie, namely 

individual measurements of cranium (length, breadth, diameter, and so on) 21 . Based 

on these principles, Chelcea grouped Romanian crania into five racial types: 

Roman-Mediterranean (or Ibero-Mediterranean); Nordic, Kurgan, Dinaric, Dacian, 

and Avar-Turanic (see Figure 2) 22 . Practically, however, he followed the Romanian 

nationalist tradition, and thus suggested the existence of a “Dacian racial type”, 

which was to be found especially amongst the inhabitants of the Apuseni (Western) 

Mountains in Transylvania. (See Figures 3 and 4) 

18 Jenő Davida, Beiträge zur Kraniologie der Magyaren und der siebenbürgischen Walachen, 

in “Anatomischer Anzeiger”, 66, 1-3 (1928), p. 30-42. 

19 Victor Papilian, Nouvelles recherches anthropologiques sur la tête des Roumains de 

Transylvanie, in “Revue anthropologique”, 33, 9-10 (1923), p. 337-341. 

20 

Ion Chelcea, Tipuri de cranii româneşti din Ardeal (Cercetare antropologică), in 

“Memoriile Secţiunii Ştiinţifice”, seria 3, vol. 10 (1934/35), p. 341-368. 

21 Rudolf Martin, Lehrbuch der Anthropologie in systematischer Darstellung mit besonderer 

Berücksichtigung der anthropologischen Methoden, Jena, Gustav Fischer, 1914. 

22 I. Chelcea, Tipuri de cranii româneşti din Ardeal (Cercetare antropologică), p. 360-362.

130 


Fig. 2. Ion Chelcea: Racial Indexes for Different Races from Tipuri de cranii româneşti din Ardeal 

(Cercetare antropologică) (1934/1935).


Fig. 3. Ion Chelcea: The Racial Indexes of the ‘Dacian Type’ 

From “Tipuri de cranii româneşti din Ardeal (Cercetare antropologică)” (1934/1935). 

Fig. 4. Ion Chelcea: The ‘Dacian Type’ 

From “Tipuri de cranii româneşti din Ardeal (Cercetare antropologică)” (1934/1935).

132 


This obsession with craniology was disseminated so as to make the racist logic 

of anthropology seem natural. As played out in the conceptions about racial 

belonging outlined in his article, the anthropological permutations in Chelcea’s 

reasoning suggest that he was following a specific anthropological tradition, for he 

found it perfectly possible to differentiate between Romanian crania from 

Transylvania and the rest of Romania. However, as Figure 4 shows, Chelcea’s 

description of “Dacian” cranial characteristics bears more than a passing resemblance 

to other anthropological writings. The graphic illustration of this resemblance does 

not only bespeak a direct influence, but also is testimony to the way that racial 

anthropology turned nationalist, and became obsessed with racial origins. 

Yet to recognise the disturbing insistence with racial attributes, one must 

investigate racial studies not only in their most technical formulations (charts, 

diagrams, mathematical equations and so on) but also in the popularly reiterated 

images that traversed interwar philosophy, literature, and medicine, amongst other 

fields of study 23 . In other contemporary responses to this problem, writers, 

philosophers and sociologists often imagined national metamorphoses based on 

real or imaginary racial content 24 . More generally, discussions on national essence 

in the interwar period frequently returned to an emphasis on national 

metamorphosis, as this was an image through which the assumptions of racial 

individuality could be correlated with the recognition of ethnic diversity. The 

problem of national essence was especially exacerbated at the juncture of racial 

individuality and ethnic diversity, for it was here that fundamental relation between 

majority and minority was articulated; and during this period, racial anthropology 

was the mechanism called upon to perform this articulation. 

Eugenics and Racial Identity in Transylvania 

Within the general racial representations of the Romanians, the racial 

eugenicist Iordache Făcăoaru helped to construct a second tradition, 

complementary to yet distinct from that set out by other scholars. He criticised the 

racial typologies proposed by foreign researches, like the Austrian ethnologist 

Viktor Lebzelter (1889-1936) for example 25 , and proposed a more rigorous analysis 

of Romanian racial characteristics. Furthermore, whereas Chelcea or Davida 

expressed restrained interest in connecting racial anthropology with territorial 

claims, Făcăoaru responded by constructing a Romanian racial ontology, including 

23 For the relationship between racial anthropology and eugenics in interwar Romania see 

Maria Bucur, Eugenics and Modernization in Interwar Romania, Pittsburgh, University of Pittsburgh 

Press, 2002. 

24 See for example Ion Foti, Concepţia eroică a rasei, Bucureşti, Biblioteca Eroică Generaţia 

nouă’, 1936; and Alexandru Randa, Rasism românesc, Bucureşti, I.E. Torouţiu, 1941. 

25 See Viktor Lebzelter, “La Répartition des Types Raciaux Romano-Méditerranéens en 

Roumanie”, in “L’Anthropologie”, 45, 1-2 (1935), p. 65-69.


all territories where Romanians could be found 26 . The racial history of Romanians 

became for him an occasion for an investigation into the relationship between 

heredity and nationalist reflection. A new national politics required a committed 

racial anthropology. As Făcăoaru openly stated: “In our national politics, 

anthropology has the role to clarify some of the most important issues concerning 

our political rights over the territory we possess and over territories we do not 

possess” 27 . In proffering this assumption, Făcăoaru made clear reference to the new 

direction in Romanian national politics, which had done so much to lead 

intellectuals and scientists of this period to re-evaluate their importance as 

participants to the nationalist scene 28 . Furthermore, despite his critical attitude 

towards foreign anthropological studies of Romanians, when it came to explaining 

racial variety and composition, Făcăoaru had to rely on the racial taxonomies 

produced by Deniker, Ripley and others. Such methodological strategy is most 

visible in Făcăoaru’s most elaborated racial study, Criteriile pentru diagnoză 

rasială (1935) 29 . He accepted six criteria for racial classification: height, the 

cephalic index, the facial index, the nasal index, eye colour, and hair colour (see 

Figure 5). Based on these criteria, Făcăoaru then identified four principal races: 

Alpine, Dinaric, Mediterranean and Nordic; and five secondary races: Dalic, East- 

European, Oriental, West-Asian and Indian 30 . 

By the late 1930s, Făcăoaru became not only a noted eugenicist but also a 

highly-praised racial anthropologist. In 1939, he published an article in Zeitschrift 

für Rassenkunde, the journal edited by the German racial anthropologist and Nazi 

supporter, Freihher von Eickstedt (1892-1965), in which he assessed the 

importance of economic and social contexts in the preservation of racial 

characteristics 31 . He further developed these arguments in the study of the racial 

26 

See Iordache Făcăoaru, Cercetări antropologicice în patru sate din Transnistria. 

Unpublished manuscript (1943). Microfilm, Fond 2242, Opis no. 1, RG-31.004, Reel 4. Holocaust 

Memorial Museum Institute (I should like to thank Radu Ioanid and Carl Modig for their help in 

obtaining this manuscript). A similar perspective was advocated by another prominent Romanian 

eugenicist, Petru Râmneanţu, Românii dintre Morava şi Timoc şi continuitatea spaţiului lor etnic cu al 

Românilor din Banat şi din Timocul bulgar, in “Buletin eugenic şi biopolitic”, 12, 1-4 (1941), p. 40-62. 

27 Iordache Făcăoaru, Socialantropologia ca ştiinţă pragmatistă, in “Buletin eugenic şi 

biopolitic”, 9, 9-10 (1938), p. 358. 

28 For a discussion of the nationalist politics of interwar Romania see Irina Livezeanu, Cultural 

Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Strife, 1918-1930, Ithaca, 

Cornell University Press, 1995. 

29 The study was first published as Criteriile pentru diagnoză rasială, in “Buletin eugenic şi 

biopolitic” 6, 10-11-12 (1935): 341-368; and then as a brochure in the collection edited by the 

Institute of Hygiene and Social Hygiene from Cluj. See I. Făcăoaru, Criteriile pentru diagnoză 

rasială, Cluj, Tip. Universală, 1936. 

30 I. Făcăoaru, Criteriile pentru diagnoză rasială, p. 11-21. 

31 I. Făcăoaru, Beitrag zum Studium der wirtschaftlichen und sozialen Bewährung der Rassen, 

“Zeitschrift für Rassenkunde”, 9, 1 (1939), p. 26-39.

134 


structure of the rural population in Romania 32 . Făcăoaru was devoted to developing 

a bio-political programme, and one should locate his racial arguments within this 

ambition. The fact that racial differentiation and classification were explicitly 

contextualised within the purpose of an ethno-pedagogy should alert us when it 

comes to the use of categories such as science and politics in referring to interwar 

racial anthropology. Făcăoaru made it clear that the final goal of racial 

anthropology was to determine the “right to leadership of those superior”, namely 

those belonging to races deemed superior 33 . Făcăoaru further developed his racial 

theories into a synopsis of “ethnic hierarchy” in one of his most controversial 

articles, “Valoarea biorasială a naţiunilor europene şi a provinciilor româneşti”. 

There are three main ideas concerning Făcăoaru in this article: racial composition, 

racial hierarchy and Romania’s racial diversity. All three ideas were based on the 

relationship between race, blood and spiritual achievements 34 . 

In order to determine the racial composition of the main European nations, 

Făcăoaru claimed to have synthesised the main racial theories of his time, and 

indeed he utilised no less than 25 racial terms in his study. Thus, for example, 

Bulgarians were composed of the following racial components: M41%; D-A24%; 

A15%; Pas-Mo12% and N8% (M=Mediterranean; D-A=Dinaric-Alpine; 

A=Alpine; Pas-Mo= Paleoasiatic-Mongoloid; and, finally, N=Nordic); Germans 

were composed of N50%; A20%; D15%; E6%; O5%; M2%; L1%, Mo1% 

(E=East-European; O=Oriental; L=Lapoid); Romanians were composed of A29%; 

M19%; N14%; E12%; D11%; X10%; O3%; Da2% (Da=Dalic; X=Atlantid); whilst 

Hungarians were composed of E35%; D20%; C-Mo20%; A15%, N5%, Mo4% and 

M1% (C-Mo=Caucasian-Mongoloid) (See Figure 5) 35 . 

Next, Făcăoaru surveyed the “biological value” of European races, namely 

their biological and spiritual value. He divided them into “over-endowed races” 

(+), “medium-endowed race” (±); and “under-medium races” (-). According to this 

diagram, Swedes were placed on the top of the chart with (+) 80%; (±) 0% and (-) 

20%; Romanians were sixth, based on the following data (+) 26%; (±) 33%; and (-) 

41%; whilst Hungarians occupied one of the last places, considering that they were 

just (+) 5%; (±) 21%; and (-) 74% (See Figures 7 and 8) 36 . 

Finally, Făcăoaru focused on the “biological value of the Romanian 

population” from the geographical/historical regions constituting Romania, namely 

32 I. Făcăoaru, Structura rasială a populaţiei rurale din România, Bucureşti, Tip. Curţii Regale 

F. Göbl, 1940. 

33 I. Făcăoaru, Structura rasială a populaţiei rurale din România, p. 16 (italics in original). 

34 I. Făcăoaru, Valoarea biorasială a naţiunilor europene şi a provinciilor româneşti, in 

“Buletin eugenic şi biopolitic” , 14, 9-10 (1943), p. 278-310. 

35 Ibidem, p. 280-281. The less known “Dalic” and “Atlantid” races are sub-divisions of the 

Nordic race. 



Bukovina, the Banat, Transylvania, Crişana-Maramureş (termed the “Western 

provinces”); Moldavia, Bessarabia, Transnistria (the so-called “Eastern 

provinces”); and Oltenia, Muntenia and Dobrudja (or the “Southern provinces”). 

Both rural and urban populations (male and female) were examined, and Făcăoaru 

employed four criteria upon which the “bio-racial level” of these samples of the 

population was established: economic efficiency, social mobility, military 

propensity, and spiritual development 37 . The conclusions are, as expected, the 

reflection of Făcăoaru’s own nationalist commitment. Thus, the “Western 

provinces (Bukovina, Transylvania and the Banat) are at the highest biological 

level; the Eastern provinces (Moldavia, Bessarabia and Transnistria) occupy an 

intermediary place, while the Southern provinces (Oltenia, Muntenia and 

Dobrudja) are last”. The rest of his conclusions suggest the same stereotypical and 

simplistic vision: superior racial qualities are to be found amongst urban, educated 

and wealthy social classes 38 . 

Fig. 5. Iordache Făcăoaru: Racial Diagnosis From Criteriile pentru diagnoză rasială (1935). 

37 I. Făcăoaru, Valoarea biorasială a naţiunilor europene şi a provinciilor româneşti, p. 292. 

38 Ibidem, p. 306-307.

136 


Fig. 6. Iordache Făcăoaru: Racial Composition of European Nations 

From “Valoarea biorasială a naţiunilor europene şi a provinciilor româneşti” (1943). 

Fig. 7. Iordache Făcăoaru: Biological Value of European Nations 

From “Valoarea biorasială a naţiunilor europene şi a provinciilor româneşti” (1943).


Fig. 8. Iordache Făcăoaru: Biological Hierarchy of European Nations 

From “Valoarea biorasială a naţiunilor europene şi a provinciilor româneşti” (1943). 

Romania’s racial diversity was a problem that fascinated protagonists of the 

debate about the nation in interwar Romania. Not many followed Făcăoaru’s radical 

version of national identity, but he communicated in racial terms what others 

struggled to express in poetic or philosophic terms 39 . Ultimately, what transpired 

from Făcăoaru’s racial analysis is the complete veneration for bi-polar and 

stereotypical interpretations of the nation. It was taken for granted that, as there were 

superior and inferior races, there must be a racial engine of superior origin within the 

nation, and Făcăoaru located it amongst the Romanians of Transylvania 40 . 

39 The classical example can be found in the work of the Romanian poet and philosopher of 

culture, Lucian Blaga (1895-1961), especially in his Trilogia Culturii (1944). 

40 See also Iordache Făcăoaru, Amestecul rasial şi etnic în România, in “Buletin eugenic şi 

biopolitic”, 9, 9-10 (1938), p. 276-287.

138 


Related to Făcăoaru’s theory of racial difference was another significant 

aspect characterising racial anthropology in interwar Romania: the existence of a 

specific racial type. In fact, precisely the extent to which it was repeatedly 

reiterated, this emphasis on racial singularity served continually to reproduce an 

ideological distinction between social and somatic, political and biological aspects 

of the nation. The racial type in its singularity posed the question of national 

metamorphosis; that is, the process of viewing national belonging through a twopronged 

process: one internal (classification and differentiation); the other external 

(delineating relations to other racial groups). The particularity of the nation was 

then embodied in an ideal racial type, a hypostasis in which national 

metamorphosis found its quintessential form in nature, culture and spirit. 

Conclusion 

In interwar Romania, an impressive emphasis was placed upon racial 

characteristics and their connection to physical mechanisms of identification and 

classification. They were also associated with all the other processes intrinsic to the 

discussion on national identity, such as national particularity, historical destiny, 

ethnic assimilation and racial supremacy. Moreover, to engage in discussions about 

national essence and racial character during the interwar period was also to focus 

on physical descriptions, and thus on the nation as a physical entity existing in and 

through its exchanges with other nations and races. By association with traditional 

nationalist values, but also in terms with the political climate of the period, racial 

anthropology opened onto racist and anti-Semitic questions. It is for this reason 

that, towards the end of the 1930s, Romanian national anthropology more closely 

resembled a political programme than scientific research. In the dialogue between 

science and politics, the same motivations that universalised racial anthropology 

also nationalised it; the same developments that made craniometry fundamental to 

anthropology also gave rise to their championing within the contested field of 

national identification.

A CASE STUDY IN FASCIST IDEOLOGICAL PRODUCTION: 

CORNELIU CODREANU’S 

FOR MY LEGIONARIES (THE IRON GUARD) 

Paul Jackson 

Oxford Brookes University 

Introduction – the study of fascism through 

its ideological production 

The ideology of Codreanu’s Iron Guard is of perennial interest to scholars of 

generic fascism because of its fusion of sacred recourses drawn from the Orthodox 

Church alongside a vicious ultra-nationalism that was steeped in the experiences of 

the First World War. A mood of national shortcomings marked interwar Romania, 

despite the fact that the country emerged from the cauldron of the war greatly 

enlarged thanks to the treaties of Neuilly and Trianon. During the interwar period 

the country had to contend with a far more diverse ethnic makeup, alongside an 

increasingly literate society who desired modernising reforms. Such aspirations 

were hampered due to an over-populated state sector, and a largely stagnant 

economy. In the main eschewing the left, many of the country’s interwar 

ideologues tended forward resolutions to these tensions through nationalist politics. 

For his part, Codreanu offered a type of fascism that combined the regeneration of 

Romania with a sense of sacrifice and martyrdom unequalled in fascist ideologies. 

The basic premise of this paper is that a close analysis of a key piece of his 

ideological production, his political autobiography For My Legionaries (The Iron 

Guard), through the lens of current thinking within generic fascist studies will cast 

fresh light on this topic and generate a new reading of his ideology. 

However, before doing so it is important to note that the study of ideologies – 

and especially the complex debate concerning the nature of fascist ideology (see 

below) – is an inherently difficult task, one in which researchers are presented with 

myriad possible techniques to inform their inquiry. In short, the study of ideology is 

littered with many conceptual problematics of how to construe meaning in such 

work, and as a consequence such analysis bears a closer relation to the hermeneutical 

work of literary criticism that to the empirical investigations more typical of the work 


140 

Paul Jackson 2 

of historians and political scientists 1 . The reason for attempting to surmount these 

difficulties lies in the fact that the study of the ideologies of political actors is of 

fundamental importance to understanding their behaviour, alongside the behaviour of 

those they sought to influence. Consequently, this is an area of analysis that is too 

important to leave uncharted because its problematics appear to great to overcome, or 

because a conflicting school of thought will disagree with some assertions. To help 

combat such confusion, it is imperative that researchers in this field develop an acute 

sense of methodological self-consciousness in order to justify the findings of their 

assertions and demonstrate that, though their conclusions will not be founded upon 

the same epistemological level of truth as empirical surveys of historical events, their 

readings have been intelligently pursued and contain an inner logic which can be 

clearly grasped by those who may find the analysis of interest when conducting 

related research in the field. It is to this task that I now turn. 

Political religion and a cluster of concepts 

for developing readings of fascist ideological production 

As a point of departure for analysing the ideology presented by Codreanu, the 

designation of the work as distinctly manifesting a form of fascism may seem 

somewhat presumptuous. It is the purpose of this section to delineate what is, at 

least for heuristic purposes, meant by fascism, and to forward a set of categories 

whereby one can extend this working definition into a useful framework through 

which researchers can produce hermeneutics of fascist ideological production, such 

as For My Legionaries (The Iron Guard). 

Aside from nominalist viewpoints that deny the existence of generic patterns to 

the radical nationalisms of the interwar period, and mono-causal Marxist positions 

that insist on viewing generic fascism as a form of capitalist defence against the 

impending economic revolution of Marxist communism, there exists a growing pool 

of scholars who form another school, the “new consensus”, who see a range of 

interesting patterns that help researcher understand fascist ideology, and delineate 

between fascist and non fascist movements 2 . Key figures in this school include Roger 

Griffin, who designates the core of generic fascism lying in endless permutations of 

palingenetic (rebirth) myth combined with “ultra-nationalism”, a highly emotive 

1 In fact, the comparison with literary hermeneutics is a fruitful one for conceiving of the task 

of analysing ideologically marked material. Just as a literary critic may look for a series of related 

themes in a work of fiction and then highlight the nuances of the way the author has dealt with them 

to produce a „reading” of a novel, so the analyst of ideologies uses similar techniques when studying 

political texts to develop their reading of the ideology contained therein. Of course, such an approach 

is beset with the problem of subjectivity, manifesting itself both in the various opinions presented by 

the author of the text, alongside the inescapable problem of the preconceptions of the analyst 

potentially hindering intelligent dissection of the work in question. 

2 Roger Griffin, The Primacy of Culture. The Current Growth (or Manufacture) of Consensus 

within Fascist Studies, in „The Journal of Contemporary History”, vol. 37, 2002, no. 1, p. 21-43.

3 A case study in fascist ideological production 141 

nationalist politics that seeks to usurp the institutions of liberal democratic 

parliamentary procedure 3 ; Roger Eatwell, who forwards an ideal type that 

emphasises fascism as a national “third way” between liberalism and communism 

that offers “social rebirth” 4 ; and Stanley Payne who also asserts that it was an 

nationalist ideology characterised by “creative destruction” to usher in a new era” in 

his typological description of fascism 5 . The common factor between these theorists is 

the sense of an impending new age brought about through fascist agency as being a 

central factor to the highly charged nationalism of fascist movements. Other theorists 

of the ideology include Robert Paxton, whose Anatomy of Fascism suggests that 

fascisms, including the Iron Guard, can be seen to exhibit five stages. Through this 

ideal type the Iron Guard reached stage four, the attainment of power 6 . Finally, 

perhaps the most fruitful area of recent enquiries exploring its ideological dynamics 

comes from the work of Emilio Gentile, who has developed his own, influential 

variant on the concept of political religion to investigate the workings of the 

ideology. In doing so he has eschewed a simple definition of the concept and instead 

adopted a “cluster” concept whereby a series of interrelated phenomena (which 

includes political religion, totalitarianism, the new man and palingenetic myth) 

manifest fascism when they appear in a discrete ideological matrix 7 . 

Seeking a syncretic definition of complex socio-political phenomena, the 

approach of clustering related concepts will be used by this paper to construct a set 

of categories for analysing ideological production by members of the fascist 

intelligentsia (though the term is used here somewhat loosely). This is consciously 

pursued in order to highlight that, following Gentile, fascist ideology can be seen to 

comprise of a cluster of interrelated traits, yet in isolation these qualities can also 

be seen in a wide variety of other political ideologies. Therefore, in contrast to using 

the defining terms for the ideology in an exclusivist fashion, a clustering approach 

allows researchers to approach problematic areas with a methodologically plural 

strategy derived from a range of political theorists. Further, this approach explicitly 

rejects the exclusivist and essentialist atmospheres so often associated with the 

defining of political concepts. The cluster that I am forwarding will unpack the 

following description of interwar fascist ideology: 

A series of ultra-nationalist ideologies that in their external manifestations 

and historical reference points were profoundly affected by the events, and 

3 Roger Griffin, The Nature of Fascism, London, Routledge, 1993. 

4 Roger Eatwell, Fascism: A History, London, Pimlico, 2003. 

5 Stanley Payne, A History of Fascism, 1914-1945, London, UCL Press, 1995, p. 8. 

6 Robert O. Paxton, The Anatomy of Fascism, London, Penguin, 2004. 

7 Emilio Gentile, The Sacralisation of Politics: Definitions, Interpretations and reflections on 

the Question of Secular Religion and Totalitarianism, in „Totalitarian Movements and Political 

Religions”, vol. 1, 2000, No. 1, p. 18-55. For a more detailed summery of the principles of clustering 

ideological characteristics, see Roger Griffin, Cloister or Cluster? The Implications of Emilio 

Gentile’s Ecumenical Theory of Political Religion for the Study of Extremism, in „Totalitarian 

Movements and Political Religions”, vol. 6, 2005, No. 2, p. 33-52.

142 


especially militarised nationalisms, of the First World War, and saw 

themselves as modernising forces. These ideologies were highly sensitive to 

a sense of iiberfremdung (literally being overtaken by foreign and alien 

forces) that placed the organic idea of the nation in a state of danger and 

decadence. This inculcated a lack of trust in the mechanisms of the state and 

necessitated its replacement with a modern totalitarian state to secure what 

they perceived in the best interests of the future life of the nation. This sense 

of political and cultural crisis engendered a sense of liminality, or living 

between two historical epochs, fermenting the production of political myths 

that narrated the potential dawn of a new age for the organic nation. This 

sense of liminality inculcated a need for charismatic leaders and communitas 

movements to develop, which developed syncretic relationships with past 

myths and histories in order to inspire hope for a “purified” future for the 

nation. Such a process impregnated their ideological matrixes with sacred 

elements, resulting in these ideologies becoming political religions. In their 

extreme form these ideologies also sought an anthropological revolution and 

the creation of a nationalised “new man”. 

We will begin to unpack this cluster with the impact of the First World War. 

It is clear that, across all the belligerent nations, the effects of total war created a 

series of nationalised myths. Also, the war not only demonstrated the immense 

destructive power of the modern state, but also highlighted the ability for them to 

make large incursions into an individual’s life in the name of a “sacred duty” 

towards the nation. Across Europe during and after the war national myths 

developed that sacralised the nation, often through the cult of the fallen soldier. A 

diverse range of historical analyses have explored this trend 8 , and many have 

commented on how the war was understood in eschatological terms as a great 

purging and rejuvenating event for Europe, sanctifying the use of extreme violence 

as the will of God. Gentile continues this line of enquiry by asserting that the 

symbolism of death and resurrection, dedication to the nation, the mystic 

qualities of blood and sacrifice, the cult of heroes and martyrs, the 

“communion” offered by comeraderie, all of this led to the diffusion among 

the combatants of ideas of politics as a total experience, and, therefore, a 

religious experience that would renew all aspects of existence 9 . 

Therefore, many – though by no means all – who found themselves caught up 

in the whirlwind of Europe-wide war responded by crystallising the events through 

the lens of decadence and regeneration. This was often combined with the belief that 

8 See Annette Becker, War and Faith: the religious imagination in France, 1914-1930, 

Oxford-Berg, 1998; Allen J. Frantzen, Bloody Good: chivalry, sacrifice, and the Great War, Chicago- 

London, University of Chicago Press, 2004; Roland Stromberg, Redemption by War: the intellectuals 

and 1914, Lawrence, Regents Press of Kansas, 1982. 

9 Gentile, op. cit., p. 38.


the war marked the end point of the liberal systems of the nineteenth century, which 

conferred a form of normative value to the cataclysmic events. This sense of an 

ending of an old order was given objective qualities by events such as the destruction 

of the ancient regimes of the Habsburg, Hohenzollern and Romanov monarchies, and 

further, the fact that in Russia this process actually led to the institution of the first 

Marxist state. Also, this mood found expression in philosophies that manifested the 

archetype of death and renewal that became popularised by events, a trope of 

interwar culture typified by the success of Oswald Spengler’s Decline of the West. 

Such sensitivity to national or even European decadence could often lead to the 

sublimation of profound senses of existential crisis into programmatic visions for the 

total transformation of western society. Therefore, also key to Gentile’s observation 

was the “total” conception of life that the war engendered, and fascists were heavily 

influenced by the idea that all aspects of life could be governed by a single, massive 

event. The totalitarianism of fascism can be understood as attempts to recreate this 

total sense of life, both among its ideologues at the stage of political movements and, 

when in power, they attempted to impose this vision upon entire national populations 

by generating modern totalitarian states. 

Another historian whose book explored the politicisation of culture as a result 

of the war is Modris Eksteins. He too asserted that for many the war presented 

the idea that the world was in the throws of destruction, which now seemed 

irreversible, but was also in the process of renewal, which seemed inevitable. 

In this latter process lay a reality of astounding implications: the soldier 

represented a creative force. As an agent of both destruction and regeneration, 

of death and rebirth, the soldier inclined to see himself as a “frontier” 

personality, as a paladin of change and new life 10 . 

Eksteins demonstrates the connection between the idea of the creative artist 

and the creative soldier, and the elision with the concept of modernism in art and 

modernism in politics. In its defining quality of ushering in the new, modernism in 

politics infused itself with the spirit of the creative soldier after the war. The thesis 

of his book, Rites of Spring, took this idea to argue persuasively that the modernist 

ideology par excellence to emerge from the war was Nazism. With its emphasis on 

breaking through into the future for the nation, it epitomised the instincts of revolt 

characteristic of the avant-garde. Following this perspective, we can view the 

expression of the desire to forge a new era for the nation through varieties of 

totalitarian para-military politics, when infused with palingenetic mythology, as 

modernising forces in interwar politics, ones that sought to create their own, 

alternate modernities. Further, although they drew heavily on the myths of the past 

to create their sense of nationalism, they produced a new type of national 

10 Modris Eksteins, Rites of Spring: The Great War and the Birth of the Modern Age, London, 

Papermac, 2000, p. 211.

144 


consciousness that, in their brutality and religious parallels, were dramatically 

unlike previous incarnations of nationalism. This is an important point to grasp 

when attempting to understand the dynamics of the militaristic nationalisms that 

were created by the war, and their impact on the European political dynamic. 

Of course, this was a process influenced by the inescapable fact that a new 

generation came of age, constructed identities, and became politically conscious 

during and immediately after the war. It was this generation, who had tasted war 

either through limited battlefront experiences or through the myths of nationalism 

and heroism that developed in the home front, which were particularly susceptible 

to the vainglorious dimensions of militarised nationalism. Therefore, their politics 

were often shot through with tropes of this milieu, though of course not all of these 

developed into fascism. By analysing this uniquely nationalised culture, George 

Mosse has developed the concept of a “myth of war experience” to help understand 

the impact and mass trauma of the war on interwar politics and society. 11 In sum, 

he found that the experiences of war were often either trivialised through 

ephemeral cultural products, or turned into secular transcendental nationalisms, a 

response that both strengthened the concept of the nation as a civic religion as well 

as normalising, domesticating and often trivialising the idea of war and political 

violence. Further, the strengthening of the national community through extreme 

wartime propaganda – often predicated upon “us verses them” dichotomies – 

created a trend for people to construct increasingly homogeneous identities after 

the war. In turn this led to the role of those considered “other” in many national 

societies, for example Jewish communities, to become increasingly seen as 

nomadic, international and alien presences by nationalists. This produced the space 

to make populist appeals to resolve senses of überfremdung in nationalist politics 

to hold widespread appeal, because such figures could be presented as the enemies 

of the rooted nation (and thereby paradoxically became key figures in the definition 

of that concept). This trend resulted in the creation of political myths that offered 

exclusive concepts of national community, sometimes dependent on scientistic 

blood theories, such as the Nazi model, or myriad cultural or pseudo-religious 

theses to construct exclusivist national communities. 

One consequence of this trend was that fresh life was bestowed upon the 

concept of the nation as an organic community, as opposed to the legalistic view of 

the nation as an entity comprised of lawfully defined citizens in possession of rights. 

Organic nationalism saw the nation as an entity with a life of its own and could 

literally be healthy or unhealthy, and ultimately one that could either live and die. 

Therefore, what appear on first inspection to be metaphors of the organic qualities of 

the nation were actually often meant in literal terms, and originate from the secular yet 

metaphysical conception that fascists conferred onto their conception of the national 

homeland. This concept was in direct conflict with the legalistic ideas of liberal 

11 G. L. Mosse, Fallen Soldiers: Reshaping the Memory of the World Wars, Oxford, Oxford 

University Press, 1990.


democratic governance, and formed the basis of fascist critiques of the institutions of 

constitutional governance and the various institutions of the state. This theory of the 

nation also allowed for ideas of alternate models for rendering the state to develop 

among fascist ideologues, which were more closely aligned with the ideals of organic 

ultra-nationalism. This form of organic nationalism, which sought to radically alter the 

constitution of the state, was not only fundamentally incompatible with the institutions 

of liberal states but also was characterised by actively seeking to “go beyond” these 

limits. This explains the use of the “ultra” prefix employed by political theorists as it 

allows a differentiation between this form of nationalism and those entirely 

compatible with liberal democratic institutions. One way in which this was 

characterised was through the appeal to communal rights over individual rights, which 

both highlights the primacy of the community over the individual in such an 

ideological system, alongside demonstrating how these nationalisms conceptualised 

their opposition to the liberal notion of the individual – a creation fascists often 

blamed on the French Revolution. Therefore, fascism can be seen as a response to the 

failure of legalistic approaches to politics to produce a satisfactory psychological 

homeland, leading to grassroots movements to develop, usually among those sensitive 

to modern anomie, ennui and rootlessness, to find in organic nationalism a way to 

construct a new, seemingly authentic sense of community. 

Underpinning this forward looking sense of their psychological homeland, 

which was viewed as in a state of crisis due to the presence of nationalised enemies, 

yet contained the potential to be reborn into a new maturity and strength, was the 

sense of living between two historical epochs. We can flesh out some of the 

dynamics of this sense by drawing on the social anthropology of Victor Turner and 

his concept of communitas, or revitalisation, movements. Turner’s concept proposed 

a dialectical relationship between two forms of community, which he termed 

structured society and communitas. The former represented ordered and stable 

communities, whereas the latter state was generated when these became “an 

unstructured or rudimentarily structured and relatively undifferentiated comitatus, 

community, or even communion of equal individuals who submit together to the 

general authority of the ritual elders” 12 . This was a dialectic found at all levels of 

human existence, and was not exclusively applicable to the revitalisation movements 

that he discovered in primitive tribes. Turner observed how such societies, when the 

sense of community of a tribe was placed into crisis by a dramatic event – e.g. 

devastation by a flood or after a highly destructive battle with another tribe – resulted 

in the spontaneous creation of new myths and rituals that served to re-root their sense 

of community in a new reality. He highlighted that until this process was completed, 

they remained in a state of liminality, living neither in the structured society that 

characterised the reality that existed before the crisis, or were able to inhabit the new 

reality and structured society that a communitas movement needed create and render 

12 Victor Turner, The Ritual Process. Structure and Anti-Structure, New York, Aldine de 

Gruyter, 1997, p. 96.

146 


stable. Living between two epochs, they lacked a mythic system to confer a sense of 

order upon their community and sought from a communitas movement new myths 

synthesising old and new to fill this void. 

Roger Griffin, one scholar who has highlighted the synergy between this 

anthropological concept and the dynamics of fascist ideology 13 , has asserted that a 

sensitivity to an impression of liminality, the feeling of living during a period of 

disenchantment, and of national society seemingly being uprooted by modernising 

trends within the political and cultural milieu, among other factors, caused fascist 

ideologues to develop an ultra-nationalist political religion because for them, as for 

the primitive tribe, the world is 

experienced as out of joint or descending into chaos. This may provoke an 

intensified bout of ritualistic activity in which the tribe or people 

symbolically re-centre (re-ground, re-root, re-embed) themselves in reality, 

and thereby ensure that the symbolic axis of the world which has become 

dislodged once more runs through the heart (the sacred middle) of the life of 

the community 14 . 

This role of re-rooting society through myth and ritual is key to helping explain 

why many fascist ideologues felt they were responding to sense of existential crisis 

of some description, as well as informing us how the ideology was allowed to 

develop its “total” dimension. Broadly, this was because fascism’s various 

ideological fantasies were motivated by offering a system of politics that rationalised 

all thought and behaviour as a praxis that pursued the single, ultimate end of national 

regeneration. This provided a simplistic and unifying response to complex political 

issues, alongside answers to questions of a religious nature, such as faith in personal 

destiny. Also it could offer a renewed sense of community, and conveyed a 

metaphysical dimension that conferred meaning onto their lives life through the idea 

of the organic nation. This perspective also highlights the modernising dimension of 

the ideology as one presenting a synthesis of old and new properties offering its 

adherents a pathway through a seemingly unconquerable sense of crisis, one that 

presents both a sense of continuity with the past while also ushering in a new era. 

Such systems in modern politics can also be associated with the need for 

charismatic figures to provide such leadership, predicated upon emotional rather than 

legalistic legitimacy. Yet even Max Weber, whose work fluently explored this 

charismatic form of legitimacy, leaves its exact causes under defined 15 . Charismatic 

appeal consists of an “x-factor” conferred onto a heroic figure of some description 

13 Another analysist of First World War culture has also highlighted the notion of liminality as 

a heuristically useful concept. See Eric J. Leed, No Man's Land: combat and identity in World War I, 

Cambridge, Cambridge University Press, 1979. 

14 Roger Griffin, Ideology and Culture, in „Journal of Political Ideologies”, 2006, forthcoming. 

15 See especially Max Weber, The Sociology of Charismatic Authority in From Max Weber: 

essays in sociology, H. H. Gerth and C. W. Mills eds., London, Routledge, 2004, p. 245-251.


during a time of crisis, and is a force that will eventually ebb away if the leader fails 

to come up with the goods, which in this case is the rebirth of the nation. 

A further facet to this world of politicised mythology worth briefly 

highlighting was the development of a circular rather than linear conception of 

time, a feeling of living during a period of profound endings and beginnings, 

epitomised by the sense of liminality. When we acknowledge the centrality of this 

aspect of the ideology we can more fully comprehend the ruthless logic of 

fascism’s spin on the idea of “creative destruction”, as they sought to hasten the 

end of the “old” and usher in the “new”. From this we can appreciate how various 

surface characteristics of fascism – e.g. militarist style, political violence, hatred of 

parliamentary politics and even the charismatic leader cult – were not the defining 

point or the end goal of the ideology, but rather were adopted by fascist 

movements, either consciously or intuitively, as the means to act out the myth of 

rebirth, of decadence being overcome by new fertility. Also, it is likely that, for all 

their surface conviction of being devout Christians, fascists who combined their 

ultra-nationalist ideology with their Christianity drew on the Bible and Christian 

theology to confer a sacred dimension onto their politics, rather than using them to 

genuinely move closer to spiritual enlightenment – a delusion that they themselves 

often appear not to have been aware of. 

An another key aspect drawn out by fascist movements” worlds of myths is 

the employment of hero mythology in order to construct the fascist “new man”. For 

fascists, this was a figure who believed himself to be living at a special time – or 

moment of kairos, a time infused with mythic possibility – in which he must enact 

a mission where he would go beyond the subjectively conceived normal boundaries 

of everyday life, either through a metaphoric sense of conversion or by enacting 

this in a more literal fashion with initiation rituals and unlawful political activity, 

such as political violence 16 . Once “outside” these normal boundaries, the “heroic” 

fascist believed that he must battle with the enemies of the nation, as conceived by 

their ideology. By living out this mythology, even though it may be of great 

personal risk, fascists believed that they would confer a boon on their national 

community in order to, through their eyes, redeem it from a destructive evil 

(of course, fascists conceived of their actions as the forces of good). Therefore, by 

enacting the role of the mythic hero through the lens of their ideology, fascists 

could rationalise their relationship to the national community and divide it into a 

16 For an exhaustive exploration of this archetype see Joseph Campbell, The Hero with a 

Thousand Faces (London, Fontana Press, 1993). In this fusion of anthropology and psychoanalysis 

Campbell forwards an ideal typical description of the hero archetype as follows: „A hero ventures 

forth from the world of common day into a religion of supernatural wonder: fabulous forces are there 

encountered and a decisive victory is won: the hero comes back from this mysterious adventure with 

the power to bestow boons on his fellow man.”, p. 30. For a history of how the concept of male 

heroism has been integrated into the construction of male identity throughout the twentieth century, 

see G. L. Mosse, The Image of Man: the creation of modern masculinity, New York, Oxford 

University Press, 1996.

148 


Manichean division between good and evil. This variant of the palingenetic myth 

could sometimes be pursued to the point of personal death and martyrdom, 

indicative of the levels of faith that the political religion could draw out in its 

protagonists. 

Many theorists of fascism have noted the fascist hero figure, or the fascist 

variant of the new man, was an archetype that has many precursors. For example, it 

can be found in the Pauline doctrine of Old and New Adam, Enlightenment 

concepts of progress, such as Rousseau’s education of Emile, and also its presence 

in Soviet the idea of the new Soviet man. Nevertheless in its fascist permutation the 

archetype does have some distinctive characteristics, especially its propensity 

towards “creative” violence. For fascists, the new man was a belligerent figure who 

privileged decisive feats over discussion and reasoned action, either peacefully 

through sport (which was conceived as a prelude to fighting), or violently through 

combat and war. The cult of military combat created by the First World War 

allowed him to demonstrate a healthy body that distinguished him from, in their 

eyes, the decadent bourgeoisie. This characterised the tropes through which the 

interwar fascist leaders often sought to refract their charismatic appeal when 

presenting themselves to their followers. Further, fascism seized upon the notion 

that healthy and disciplined men symbolised the metaphysical “health” of the 

nation, and sought to extend the concept onto the new political constituency of 

twentieth century Europe: the masses. The concept of a heroic, masculine vanguard 

would enact the ideology’s revolutionary dimension: an anthropological revolution 

that would transform diverse populations into homogeneous units. Fascists often 

believed that they could lead the masses by seizing the power of the modern state 

in order to redeem them from the “decadence”, which they had fallen into under 

the liberal and bourgeois political systems. This would transform the national 

masses into a healthy, disciplined and unified body of people, revitalised through a 

reconnection with the idea of the organic nation. 

This highly condensed summary of key concepts in fascist ideology is far 

from exhaustive, but represents many of the important characteristics of interwar 

fascist politics. Therefore it provides a useful map of the generic qualities of the 

ideology that researchers should arm themselves with before venturing into the 

confusing landscape of fascist writings. As already stated, this paper argues that 

researchers can make sense of fascist ideological production by highlighting how 

these generic features were expressed in fascism’s idiosyncratic settings. However, 

the point of this map is that it is a means to an end, not the end in itself; though 

historians should be aware of generic features and the importance of wider 

patterns, they should ultimately be concerned with drawing out unique and 

idiosyncratic aspects of their subject matter. Therefore, now suitably endowed with 

the correct exploratory equipment, this paper will now leave the comfortable realm 

of generic patterns in order to traverse the more difficult terrain of Codreanu’s 

permutation of fascist discourse.


Corneliu Zelea Codreanu, For My Legionaries (The Iron Guard) 17 

Codreanu’s book comprises of a series of first person narratives which tells 

the “inspiring” and “heroic” story of how he and his followers took a leading role 

in a series of political movements – The Guard of the National Conscience, League 

of National Christian Defence, the Legion of the Archangel Michael, and the Iron 

Guard – in order to defend the newly constructed Greater Romania from a heavily 

demonised set of national enemies. It is interspersed with clippings from 

contemporary journals, as well as quotes from relevant intellectuals. The narrative 

starts in the Dobrina forest in the spring of 1919, where a group of students are 

preparing to defend the nation from a potential Bolshevik invasion. From these 

opening pages, we learn how, for the young Codreanu, military education was vital 

to forming his personality. This training would “be with me all my life” we are 

told; that discipline and military values “moulded my blood from an early age”; 

and, rejecting bourgeois values, that he “learned to love the trenches and to despise 

the drawing room.” 18 These assertions are followed by a short description of how 

he joined his father at the front in 1917, only to be sent back due to the army’s age 

restrictions. By the time he was of fighting age, he informs us “we, the children 

ready to die, were scattered, each to his home” 19 . All of this adds up to an 

idealisation of soldierly comportment and a generalised sense of European 

disruption that is typical of inter-war fascisms, and demonstrates how First World 

War mythology was formative in the mindset of Codreanu’s politics. 

Key to this rhetoric is Codreanu’s belief in the creative power of the war, and 

therefore of war in general. To give some examples, in one early proclamation he 

tells soldiers that: “With your weapons you have carved for eternity your country’s 

17 The following texts were of general help in writing this section: Native Fascism in the 

Successor States, 1918-1945, ed. Peter F. Sugar, California, ABC-Clio, 1971; Radu Ioanid, The 

Sword of the Archangel. Fascist Ideology in Romania, New York, East European Monographs, 1990; 

Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and Others: A History of Fascism in Hungary and 

Romania, California, Hoover Institution Press, Stanford University, 1970; Zeef Barbu, Psycho- 

Historical and Social Perspectives on the Iron Guard, The Fascist Movement of Romania, Who Were 

the Fascists, Social Roots of European Fascism, S. U. Larsen, B. Hagtvet and J. P. Myklebust eds., 

Bergen, Universitetsforlaget, 1980, p. 379-394; Eugene Weber, Romania, in The European Right: A 

Historic Profile, H. Rogger and E. Weber eds., Berkeley, University of California Press, 1965, p. 501- 

574; E. Weber, The Men of the Archangel in International Fascism, 1920-1945, W. Laqueur and G. 

L. Mosse eds., New York, Harper and Row, 1966, p. 317-343; Constatin Iordachi, Charisma, 

Religion and Ideology: Romania’s Interwar Legion of the Archangel Micahel in Ideologies and 

National Identities. The Case of Twentieth Century Southeastern Europe, Budapest, Central 

European University Press, 2004; Zvi Yavetz, An Eyewitness Note: Reflections on the Rumanian Iron 

Guard in „Journal of Contemporary History”, vol. 26 (1991), p. 597-610; Radu Ioanid The Sacralized 

Politics of the Rumanian Iron Guard in „Totalitarian Movements and Political Religions”, vol. 5, no. 

3 (2004), p. 419-453. 

18 Corneliu Codreanu, For My legionaries (The Iron Guard), Reedy, WV, Liberty Bell 

Publications, 1990, p. 4. 


150 


borders. With your blood you have perfected and sealed your sacrifice” 20 . We are 

also told that the first students” congress meeting in Cluj in September 1920 was 

marked by a great atmosphere, due to “the unification of the Romanian people by 

force of arms and their sacrifice” 21 . Moreover, it is clear that he understands that 

“sacrifice and fighting create the state” 22 . And after Codreanu had formed the Iron 

Guard, he circulated a pamphlet that railed: 

A New Romania cannot be born from the back rooms of political parties, just as 

Greater Romania was not born from the calculations of politicians, but on the 

battlefields of Marasesti and the deep valleys upon which cannon rained steel… 

A New Romania cannot be born except by battle; from the sacrifice of its 

sons… Soldier! Rise up! History calls you again! As you are. With your 

broken arm. With your fractured leg. With your bullet ridden chest… 23 

Creativity and war are constantly elided in this way in the text. Elsewhere, we 

are told how, after the war, “peasants returned home from the front resolutely 

desiring a new life” 24 ; and 

that: 

Their sacrifice of blood on all fronts created Greater Romania. But to their 

great chagrin and disappointment Greater Romania did not meet their 

expectations… Greater Romania abandoned them to further Jewish 

exploitation and brought down upon their heads the whiplashes of politicians 

who would send them into prison when they tried to reclaim their stolen 

political rights 25 . 

It is from this final quote that we see the key conflation of Codreanu’s views on 

the role of the First World War in the construction of a “Greater Romanian” homeland. 

Here he also introduces his vicious critique of the Jews. On the one hand, he presented 

the war as the creative act leading to the possibility of a “true” Greater Romania, 

drawing on the heroic comportment of the soldier as the creative force capable of 

regenerating the nation. Yet on the other hand, this process was constrained by an 

enemy that, in his view, had infiltrated the entire Romanian body politic, and 

consequently for Codreanu, the journey to a pure Greater Romania was being stymied 

by the presence of Romania’s Jews. This tension was where he often appealed to senses 

of injustice being perpetrated against the nation to justify his anti-Semitic stance. 

By definition for Codreanu, the Jewish population lacked the ability to be a 

part of the nation as “true Romanians” (essentially because he believed that their 








blood was different in that it was not directly descended from “national ancestors”, 

see below), also he criticised Romanian “traitors”, who, either consciously or 

unconsciously, were believed to be in league with Jewish conspiracies. We are 

treated to lengthy descriptions of such “treason”, especially in reference to officials at 

his various trials. One can deduce from all of this that Codreanu’s conception of the 

role of Jews in Romanian life was pivotal to the ideology that he sought to promote, 

and the way he defined his national identity. Further, underlying Codreanu’s whole 

ideological stance is the idea of an intense sense of überfremdung, the perception of a 

foreign culture overrunning a subjectively constructed “indigenous” one, which can 

create a sense of profound anxiety and dread. For Codreanu, the issue of anti- 

Semitism should be viewed as the core component of his ideological matrix: the 

consistent teleological point of his ideology was that this subjective sensitivity to 

überfremdung needed to be eliminated. This allowed him to find a fixed object of 

hate, which appears to have given focus to the generalised anxiety he felt to the lack 

of trust in the political and state institutions of post-war Romania. This catalysed 

Codreanu’s readings of past Romanian anti-Semitic intellectuals into a new 

ideological construct that made sense of the antinomies of modern life. The nuances 

of this point are worth tracking further. 

The core of Codreanu’s argument was that Romania’s Jewish communities 

were united and involved in a conspiracy to colonise the Romanian nation through 

economic means, thereby reducing “true” Romanians to economic slavery. For a 

newly formed nation-state, whose territory and population had experienced a long 

history of control from external powers, the colonial rhetoric that he gave to this 

perceived “Jewish threat” is especially significant. Early on, Codreanu outlined his 

basic theory, arguing Jews were latecomers to Romania, arriving from the early 

1800’s onwards. This “infiltration”, as he dubbed it, saw Jews gain control of 

“Romanian small commerce and industry; then, by using the same fraudulent tactics, 

they attacked big commerce and industry.” He continued that: “Successfully 

attacking the middle class meant breaking the Romanian people in two.” This would 

result in a future comprised of: “a) The collapse of the ruling class… b) the imposing 

of its reconstitution [by a Jewish vanguard, presumably], c) the confusion and 

animalisation, the vanquishing and enslavement of the peasant class” 26 . Therefore, 

Codreanu’s meta-narrative details a Jewish colonisation of Romania that involved the 

Jewish community gaining control of local economies in the towns before 

subjugating “true” Romanians to subordinate positions, thereby enslaving the entire 

nation. The strategy of this “infiltration” was primarily economic, in Codreanu’s 

view, and he argued that, “Whoever controls the towns controls the means of 

subsistence, the wealth of a nation” 27 . From this position, a sense of generalised 

paranoia and lack of trust in modern commercial life was easy to attribute to a Jewish 

influence. 



152 


Consequently, this meta-narrative formed the founding blocks upon which 

Codreanu could repeatedly assert that all state apparatus, and of the dynamic of 

liberal democratic politics and its entire philosophy in general, were fundamentally 

discredited – further, that they were untrustworthy. The lack of trust Codreanu 

could find in the post-war civil and political society was not only “explained” 

through the “infiltration” of Jews, but also, once this perception gained genuine 

verisimilitude in Codreanu’s mind, it meant that the teleology of his ideology was 

for Romania to reach a sort of post-Jewish post-colonialism. All reasoning 

emanated from this ultra-nationalist idea, a theory that Codreanu believed was as 

the core truth of his age. 

To give some examples of how all encompassing a threat Codreanu believed this 

to be, one only has to read the subtext to the narratives of battles between his 

“organic” 28 political movements and the state. At his first arrest in spring of 1923, 

we get a range of elisions surrounding the issue of this sort of corruption, with 

examples of officials “betraying” the nationalist vanguard that he attempted to 

represent. Later, he makes particular play of a report that supports his claims of 

state violence and torture committed by a policeman. Despite the claims being 

backed up independent investigators, the policeman eventually received a 

promotion. This flagged up, for Codreanu, a corrupt policing system and 

legislature, and he constantly tried to illuminate this point with emotive examples 

of injustice when discussing his dealings with the Romanian state 29 . (Arguably the 

courts treated him leniently, he was acquitted both in 1924 after he shot dead the 

prefect of Iaşi, and again in 1933 after instigating the death of I.G. Duca.) Further, 

as a self-styled defender of the nation, he offers an idea of how he saw the Jewish 

threat in metaphysical terms. He describes how “the Jews will apply a truly unique 

and diabolical plan”, which contains the sacrilegious act of “breaking the spiritual 

ties of the Romanians to heaven and earth”. He continues that the Jewish 

population will attempt to spread atheistic material, including – somewhat 

ridiculously, considering his elision between Judaism and advanced capitalism – 

international communism. All of this was perpetrated by Jewish agency in order to 

sever “the roots of their [i.e. Romanians] spiritual life” 30 . 

Later, we learn that democratic politics was yet another aspect of this matrix 

of reasons for developing distrust in modern society. For Codreanu, “The 

Romanian People will not be able to solve the Jewish problem unless it first solves 

28 The allusion is to Gramsci, and his dichotomy between „organic” and „traditional” intellectuals 

who operate within modern civil society. He understood organic intellectuals to be those who generate 

ideologies that seek to subvert the status quo and enact radical new futures through wars of manoeuvre 

followed by wars of position; and traditional intellectuals to be those who seek to maintain the status quo 

and existing power structures, and whose power they are often under the sphere of influence. See 

Gramsci, Selections from the Prison Notebooks, London, Lawrence and Wishart, 1998. 

29 Codreanu, For My Legionaries, p. 150-182. 



the problem of political parties.” 31 When Codreanu delivers narratives in which he 

himself contested elections, we are given further examples of his impressions on the 

corruption of democracy. When he was on the campaign trail, crowds of “noble” 

Romanians were painted as “corrupted” by partisan election officials using drinks as 

bribes so that “over the serene and clean life into villages there descend the 

floodtides of political corruption” 32 . The binaries he invokes here are clear: the 

decadence of modern democracy destroying the nobility of the peasant and the “true” 

Romania, a rhetorical strategy that was typical of his ideological construction of an 

idealised Romanian identity by opposing it to a demonised other. Therefore, this 

portrayal of the peasants as a key aspect of national identity was far from unique to 

Codreanu, for example it was epitomised by the nationalist poetry of Eminescu, yet 

Codreanu’s use of the idealised peasant was an extreme variant of this aspect of 

Romanian nationalist identity. The 1907 Peasant Uprising, an event well within 

living memory for many Romanians of the era, had further augmented the 

widespread appeal of an agrarian populism marked by a Christian political dynamic, 

and such use of the peasantry by Codreanu can be seen to be broadly in line with that 

tradition. Finally, such a concept of the peasant also chimed with the thought of 

Constantin Rădulescu-Notru and his theory of Românismul or Romanianism. Like 

Codreanu, Rădulescu-Notru believed the Romanian nation had a unique cultural role 

in the modern world that lay in preserving the village community and eventually 

developing a new peasant state, which he combined with a profound distrust of 

bourgeois parliamentary institutions. 

We can see such as anti-politician standpoint in Codreanu when he was 

elected to Parliament. Here we are told that his strategy was to paint himself as a 

righteous and honest figure the face of corrupt career politicians. He tells us that he: 

…tried to show them that our country had been invaded by Jewry; that where 

the invasion is greatest, human misery is most frightening: in Maramures; 

that the beginning of the Jewish existence on our soil, foreshadowed the 

death of Romanians; that as their numbers increased, we would die; that 

finally, the leaders of Romanian nation, the men of the century of democracy 

and of political parties, have betrayed their people in this fight by placing 

themselves at the service of great national or international finance 33 . 

He then delivered a report to the Parliament that argued the Romanian state 

had been defrauded to the tune of some 50 billion lei, before listing his own anticorruption 

and nationalising agenda. Here we have it all: the elision between 

foreign invasion and the image of Jewishness to argue the presence of an 

existential threat to his idea of the nation, and the more general notion that nations 




154 


can literally “die”; Codreanu’s Jewish colonial theory used to give a racist and 

caricatured image to a more general and complex state of corruption and 

institutional problems in the developing public and private national institutions 34 ; 

and the presentation of his own persona as one providing a constructive and 

redemptive counterpoint to the political “decadence” of democracy. 

By deriding the political process so comprehensively, the subtext of 

Codreanu’s ideology articulates a sense of living in a state “outside” of normal 

society, and during a period of national existential crisis. He paints this as a period 

of national liminality necessitating the creation of political movements that 

responded to the crisis within “structured society” and which sought to revitalise 

the nation. We can find examples of this desire for a politics of redemption 

throughout the text. An early account of a student movement gives a description of 

Codreanu realising himself as a part of a liminal collective of disaffected youths, 

and runs as follows: 

A great collective electrifying moment, with no preparation beforehand… A 

great moment of collective enlightenment like the lightening in the middle of 

a dark night, in which the entire youth of the country recognised its own 

destiny in life as well as that of its people… 

All the millions of dead and of the martyrs of the past are with them, as well 

as the nation’s life tomorrow 35 . 

Of especial interest in this excerpt is the way he links the present to an, 

essentially imagined, sense of connection to past national ancestors as well as to 

future generations, thereby generating a sense of time marked by a mythic sense of 

past and future that impacts on, informs and inspires the present. Also, along the 

same sacralising lines, we can see in Codreanu’s description of the role played by 

the League of Christian National Defence in the emergence of a politics of 

conversion. Indeed, members were expected to enter “villages to organise them and 

to win them over to the new faith” 36 . 

Revealingly, this sense a sub-community developing a politics of deliverance 

from “evil”, or revitalising communitas movement, was expressed through the 

symbolism of flags used by the L.A.N.C. He describes that: 

34 Of course Romania’s political life was shot through with problems. For more on the political 

dynamics of the development of modern Romania, see Social Change in Romania, 1860–1940, 

K. Jowett ed., Berkeley, Institute of International Studies, University of California, 1978; and 

National Character and National Ideology in Inter-War Eastern Europe, Ivo Banac and Katherine 

Verdery eds., New Haven, Yale Center for International & Area Studies, 1995, especially the essays 

National Ideology and National Character in Inter-War Romania by K. Verdery, Orthodoxism: 

Polemics Over Ethnicity and Religion in Interwar Romania by K. Hitchins, and The „National 

Essence” in Interwar Romanian Literary Life by M. Papahagi. 

35 Codreanu, op. cit., p. 54. 



The cloth of these flags was black – a sign of mourning; in the centre a round 

white spot, signifying our hopes surrounded by the darkness they will have to 

conquer; in the centre of the white, a swastika, the symbol of the anti-Semitic 

struggle throughout the world; and all around the flag, a band of the 

Romanian tricolour – red, yellow and blue 37 . 

This symbolism reveals the consciousness of the movement clearly: its 

underlying desire to find hope from a world filled with despair, the centrality of 

anti-Semitism as the cause and focus for this despair, and the nationalisation of this 

condition. Also it contains the idea of a movement of more than one nation, each 

co-operating as anti-Semitic fellow travellers. Again, we see that the awareness of 

spiritual purpose is key to this sense of mission. This sacralisation of politics 

increases as the text progresses. By the time he created of the Legion of the 

Archangel Michael, we find Codreanu claiming that his ideology operated in strict 

opposition to the materialism of modern life: 

Through our daring gesture we turned our backs on a mentality that 

dominated everything. We killed in ourselves a world in order to raise 

another, high as the sky. The absolute rule of matter was overthrown so it 

could be replaced by the rule of spirit, of moral values 38 . 

We are then told the four principles of the Legionary lifestyle: faith in God; 

trust in their mission, which would include personal sacrifice (see below); mutual 

love and a need for “inner equilibrium”; and legionary songs. In Codreanu’s 

description of the third of these points especially, we find many of the 

characteristics that Turner attributed to communitas movements: close friendships 

and a sense of family privileged over “cold, official life”; a “warmth” to the life 

within the legionary nests, where one found a “ray of love”; and also, legionaries 

were expected to display “propriety, faith, devotion and zeal for work” 39 . Further, a 

sense of revitalising communitas and common spirit explained the requirement for 

uniforms, a characteristic that, as Codreanu notes, was common to Fascists and 

Nazis too. Explicitly for Codreanu, these uniforms were “the visible face of an 

unseen reality”, i.e. he thought they symbolised the existence of the metaphysical 

entirety of the organic nation. 

Clear in Codreanu’s writings is the fact that he sees these features as a 

modernising force for Romanian politics. This is most plainly revealed in 

Codreanu’s explanation of the state of contemporary national politics in Europe. 

He viewed the Iron Guard as Romania’s variant on the new nationalist movements 

– with Nazism as Germany’s variant and Fascism as Italy”s. These regimes, he stated, 

were not “dictatorships”, and he described the novelty of this new politics thus: 




156 


If these regimes are not dictatorships or democracies, what then are they? 

Without defining them one must admit they represent a new form of 

government, sui generis, in the modern states… 

I believe it has at its base that state of spirit, that state of elevated national 

consciousness which, sooner or later, spreads to the outskirts of the national 

organism. 

It is a state of inner revelation. That which of old was the people’s instinctive 

repository is reflected in these movements in the people’s conscience, 

creating a state of unanimous illumination which is encountered only in 

religious revivals. This phenomenon could rightly be called national 

oecumenicity 40 . 

This nationalism represented for Codreanu the coming of age of national 

consciousness across interwar Europe. He claimed that this sense of national 

consciousness had flashed in and out of existence in the past, but was now in the 

process of achieving a state of permanence. For Codreanu, this was the politics of 

the future. In these new systems, the leader was “the incarnation of this unseen 

state of spirit, the symbol of this state of consciousness” 41 . Further, he was a figure 

that was guided by the “interests of the immortal nation which have penetrated the 

consciousness of the peoples” 42 . We can also see Codreanu drawing upon the past 

in a way not dissimilar to Charles Maurras concept of integral nationalism. Like 

Maurras, Codreanu believed the eternal concept of the real nation (pays réel) was 

under attack by the legal nation (pays légal), and also was subverted by foreigners, 

especially Jews. However, though influential, Codreanu differed from this perspective 

in his assertion of the need for a new order and a new elite to emerge, unlike 

Maurras’s” proto-fascist vision for France, which rested upon the tradition of 

hereditary monarchy to conceptualise its “re-rooting” principle. 

Further, this concept of a nation – one yet to reach full development – 

brought out the idea of living during a period of kairos and consequently 

heightened a mythic sense of possibility, which resulted in giving the characteristic 

tone of redemptive mission and purpose to Codreanu’s ideology. In relation to this 

sense of kairos, we are treated throughout the text to descriptions of how national 

ancestors were being honoured, and how future generations will see then the 

present as the era in which the historic opportunity for the creation of the pure 

modern nation and its new elite – its new men – emerged. Codreanu’s ideology 

makes it clear that Legionaries must fail neither party, i.e. their responsibility was 

to both the past and to the future. These uses of mythic senses of identification with 

the past that inspired visions for a new modernity were key to the rhetoric of the 

movement. In addition to this, we can find an explanation of the mythic sense of 





time eliding Christian eschatology to nationalism that Codreanu wanted to alert his 

followers to. The clearest evocation of this ran thus: 

The final aim [of a nation] is not life but resurrection. The resurrection of 

peoples in the name of Jesus Christ. Creation and culture are but a means, not 

a purpose [in order to achieve this]… 

There will come a time when all the peoples of the earth shall be resurrected, 

with all their dead and all their kings and emperors… This final moment, “the 

resurrection from the dead,” is the noblest and most sublime one towards 

which a people can rise. 

The nation then is an entity which prolongs her existence even beyond this 

earth. Peoples are realities even in the nether world… 43 

The use of a mythopoeic temporal framework within the ideology’s 

construction of time here is clear; and we get an idea of the wider, metaphysical 

dimension to the construction of time within which the ideology operated. Also, to 

give just one example of the appeal to future action in this world, we can find 

toward the end of the text the following: Codreanu tells the story of how the Iron 

Guard attempted to build a dam in the summer of 1933 to aid a local village. In the 

order that he issued to the Legionary Unit Leaders, he made the following claim for 

how the dam would serve as an inspirational metaphor for the Legionaries: 

We too, want to build; from a broken bridge to a road and the tapping of a 

waterfall and its change into energy; from a peasant homestead into a new 

type of Romanian village, Romanian town, Romanian state. 

This is the historic call of our generation, that on today’s ruins we will build a 

new and beautiful country 44 . 

The rhetoric of being involved in a process of renewal is very clear here. Also 

one can get a sense of how building a dam that was symbolic of modernising this 

world, and the idea of a final end point to time and God’s judgement in a 

metaphysical reality were related for Codreanu. This is because he presents time in 

the following fashion: the present holds a great potential, but is essentially in a 

state of crisis; by gaining consciousness of a national mission the future for 

Romania will be created anew; this itself is a process tied to the metaphysical end 

of time and to divine sanction. Therefore the ideology was marked by a totalising 

temporal framework that, by drawing on Christian theology, extended from a 

mythic past, through the present and up to the end of time itself. 

We saw earlier that Turner noted how the notion of liminality was also tied to 

a sense of suffering. In Codreanu’s text, we are repeatedly treated to examples of 

how the Legionary members must physically and mentally suffer in order to 



158 


awaken the wider conscience of the nation. This sense of suffering is usually given 

a sacred dimension and we can again see Christian theology and suffering elided 

with nationalist ideology. To give some examples of the way he justified suffering in 

the present for a better future, when he was imprisoned he made statements such as: 

I looked well and saw the misery of the cell. I told myself “difficult 

situation.” A wave of pain ripped through my heart. But I consoled myself: 

“It is for our People” 45 . 

And: 

Lord! We take upon ourselves all the sins of this nation. Receive this our 

suffering now. See that a better day for this people be forthcoming through 

this suffering 46 . 

By the time he had formed the Legion of the Archangel Michael, this rhetoric 

became even stronger, though the underlying justification remained a perceived 

altruism, divinely sanctioned. For example, Codreanu describes how he, along with 

Ion Moţa and others, came to the realisation that the Legion of the Archangel 

Michael should be formed as an esoteric, vanguard style movement, rather than a 

populist one, and that each member of the new movement had to have accepted 

their own death and martyrdom as part of the regeneration of the national cause. 

Drawing on the mythic qualities of the sacrificial hero, his palingenetic reasoning 

for such an ideology ran thus: 

It cannot be that this sacrifice of ours will not be understood by Romanians, 

that it would not make their souls and consciences tremble and that this will 

not constitute a starting point, a point of resurrection for Romanians. 

Our death, in this fashion, could eventually bring this people more good than 

all the frustrated endeavours of our lifetime… 

There are others among our ranks who will avenge us. Not being able to win 

while alive, we will win by dying 47 . 

Later we are given a description of the motivation for forming the Iron 

Guard’s famous “Death Teams” that crystallises the – initially counter-intuitive – 

idea that one can escape from a world of alienation and despair into one of hope 

and community through an ideology that fetishises the notion of death: 

But in the face of these obstacles, blows, intrigues and persecutions… this 

terrible feeling of aloneness, having nowhere to turn, – we oppose all this 

with a firm determination to die. 


46 Ibidem, p. 124 



“The death team” is the expression of these inner feelings of the legionary 

youth throughout the whole country, to receive death; its determination to go 

forward, through death 48 . 

The idea of a nationalised hero figure who goes beyond the everyday 

boundaries of life and who martyrs themselves for their national community 

demonstrates how the hero mythology was utilised as a sacralising force in 

Codreanu’s text. Other, less profound, aspects of suffering are also painted in a 

romantic light: lack of money, lack of leisure time, a constant sense of persecution, 

and so on. Codreanu constantly privileged a sense of suffering and asceticism in 

the present over self-gratification, and when he did so, he usually added an 

acknowledgement of a better world to come. By doing so, he heightened the 

contrast between present and future, and therefore the attractiveness of the 

ideology’s narrative of national regeneration. Consequently, by emphasising 

suffering in the present, the idealised future becomes even more appealing, thereby 

augmenting the motivation for members to continue with their “mission” as a boon 

to the national community. 

To turn more squarely to how Codreanu developed his sense of a mythic 

Romanian homeland, we find definitions of the Romanian people as those who have 

inhabited the geographical region of Romania, and who repeatedly had fought off the 

various “external races”, which could be seen to have historically populated the land. 

Note again how such a meta-narrative generates a sense of uberfremdung by describing 

the nation through a process of conferring the other with a variety of negative properties. 

The positive origins of Romanians themselves were given rooted, as opposed to 

nomadic, characteristics and were described far more poetically. For example: 

We were born in the mist of time on this land together with the oaks and the 

fir trees. We are bound to it not only by the bread and existence it furnishes 

us with as we toil on it, but also by all the bones of our ancestors who sleep 

in its ground. All our parents are here. All our memories, all our war-like 

glory, all our history is here… 49 

Of course, a sense of the fragmented life, intrinsic to modernity, was 

presented as an existential threat to his idea of a sacred homeland and people. As 

we have seen, for him both democracy and Judaism were the destructive agents of 

the national homeland. Another quotation emphasises this point: 

…democracy will break up the unity and the spirit of the people, which, faced 

with the perfect unity and solidarity of Judaism in Romania… once divided 

into democratic parties, thus fragmented, will be defeated 50 . 




160 


So, because democracy has multiple parties it was too heterogeneous a 

phenomenon to be tolerated by Coderanu’s ultra-nationalism and had to go. In its 

place a single party with a totalitarian ideology would be a uniting force that would 

re-root the national community. 

Codreanu also gives descriptions of how one could gain consciousness of the 

nation through the collective ecstasis (literally transcending oneself), found in the 

dynamic of crowds during perceived historic moments: 

Crowds sometimes establish contact with the soul of the people. A moment 

of vision. Multitudes see the nation, with its dead and all its past… they feel 

the future seething. This touch with the whole immortal and collective soul of 

the nation is feverish, full of trembling. 

…national mystique is nothing more than man’s contact, or that of the 

multitude, with the soul of their people, through a jump outside of personal 

preoccupations into the eternal life of the people 51 . 

And finally, it is also worth quoting at length his most articulate definition of 

the nation, which offers the clearest idea of how Codreanu conceived of the idea of 

“Romania” as offering an ontological homeland in the face of rootless modernity: 

The nation includes: 

1. All the Romanians presently alive. 

2. All the souls of our dead and the tombs of our ancestors. 

3. All those who will be born Romanians. 

A people becomes conscious of itself when it attains the consciousness of this 

whole… 

The Nation possesses: 

1. A physical, biological patrimony – her flesh and blood. 

2. A Material patrimony – the soil of her country and its riches. 

3. A spiritual patrimony which contains: 

a) Her concept of God, the world and life. This concept forms a… 

spiritual property… There exists a country of the national spirit, a 

country of its visions obtained by revelation or by her own efforts. 

b) Her honour… 

c) Her culture… This culture is not international. It is the expression 

of her blood… 

Each of these patrimonies has its importance… The most important 

however is the spiritual patrimony, for only it carries the stamp of eternity, it 

alone endures through the centuries… 52 




From this statement describing the properties of the nation, we can see how 

Codreanu conflated spiritual and biological dimensions in his conception of the 

Romanian homeland. 

He also repeatedly sought to sacralise the concept by using various legendary 

figures and intellectuals as nationalist precursors – sparks on the road to national selfconsciousness. 

Early on, we get an extended piece of idealisation of a contemporary 

figure that appears to have inspired Codreanu, Constantin Pancu. He is described as a 

“hero”, down to earth and likable, typical of an honest Romanian. He fought the “Red 

Beast” of communism, yet died in poverty in the early 1920’s – a national martyr for 

Codreanu. A more intellectual pantheon is offered a few pages later, consisting of the 

following “national geniuses”: Bogdan Hajdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile 

Alecsandri; and later, further intellectuals are added to the list: Vasile Alecsandri, 

Mihail Kogalniceanu, Ion Radulescu, Costache Negri and A. D. Xenopol. 

Contemporary figures are also cited at length, especially Alexandru Ioan Cuza, 

alongside other, “fellow-travelling” professors. This sense of the ideology possessing 

national pre-cursors was important to Codreanu’s anti-Semitic constructions, as this 

offered a quotable reservoir of nationalised intellectual resources for historicising the 

new, palingenetic sense of national consciousness that he wishes to disseminate. As 

well as figures close to the movement’s historical period, Codreanu also incorporated 

extracts by St. Paul. By quoting Corinthians I, 13, 1-8, Codreanu derived further 

credence to his ideology of “love” and “discipline”. He argued: “it is from here that our 

movement stems… Where there is no love there is no Legionary life” 53 . (Of course, 

unlike true Christian conceptions of Love, Codreanu could not extend this to those he 

considered other, such as the Jews.) Further, the Archangel Michael himself 

incorporated a sacred, mythic figure into Codreanu’s pantheon of ideological 

precursors, whose thoughts and actions were felt, collectively, to illuminate and 

animate the movement. In short, the movement’s past was historicised using both 

historical and cosmological resources, typical of the sacralisation of politics. 

Therefore, it is also worth looking at how Codreanu used various categories 

of knowledge to build up his arguments. Many of his claims to validity were taken, 

ultimately, from the Bible, and he genuinely seems to have believed that he was 

exacting a Christian mission 54 . In contrast, we also find a role for what he 


54 We can find a telling example of how Codreanu privileged an ideology of national preservation 

over the more established universal Truths of Christianity when he entered Parliament and was confronted 

by an objection from a professor of Theology on his point of the death penalty for all those convicted of 

being “fraudulent manipulators of public funds” (the nebulousness of this description is obvious). Professor 

Ispir calls this extremist attitude „anti-Christian”, yet Codreanu replied that the „death of a thief” was 

“preferable” in comparison to the potential death of his country. Indeed, for Codreanu this made him a 

better Christian. See: Ibidem, p. 303. This also raises further questions concerning the extent to which 

Christianity can be seen as appropriated by the ideology on the one hand, or „genuinely” pursued on the 

other. The text itself appears to privilege the concept of the nation to such an extent that the notion of the 

universality of the religious dimension is fundamentally corrupted. However, the ideology did hold an 

appeal among the genuinely faithful, and Priests partook in its activities.

162 


conceives of as “scientific” knowledge (though actually crude scientistic theories), 

when he wishes to appropriate a more modern rhetoric – for example, when he 

cites at length a paper by A. Cuza on the nature of “the science of anti- 

Semitism” 55 . Such appeals to a “scientific” knowledge demonstrates the ambivalence 

in Codreanu’s ideology regarding such rational thought, especially when it could 

be marshalled in favour of what was, to his mind, a positive end – namely a 

convincing way to demonise his enemies. Later, we are told how the ideology was 

founded not upon a rational sense of “thinking alike”, but rather an emotional sense 

of “feeling alike” amongst those who held the “same moral-emotional-spiritual 

construction”, as he phrased it. Following this point, Codreanu gave a clear 

explanation of how he conceived a hierarchy of reason and faith: 

This was the signal that the statue of another Goddess – Reason – was to be 

smashed; that which mankind raised against God, we – not intending to 

throw away or despise – should put her in her proper place, in the service of 

God and of life’s meaning 56 . 

Later, we can see how the ideology developed is own sense of inner logic. 

We are told how the Legionary movement had “laws of ethics”, which stressed a 

sense of moral duty, action and regeneration for the nation 57 ; and then of a set of 

“laws”, which consisted of notes on the topics of: discipline, work, silence, 

education, reciprocal help, and honour 58 . 

Further, we must fully appreciate the way the ideology played with this 

distinction between senses of the sacred and the profane, which are of great 

importance if we are to more fully comprehend it. We have seen how Codreanu 

collapsed the secularisation of the West, and his perceived idea of Jewish 

colonialism, into the same phenomenon. Therefore, anything connected with 

modern Judaism was seen as a profaning influence. For example, towards the 

beginning of the text we are told how the University of Iaşi attempted to suspend 

religious service at its annual opening ceremony. This provoked Codreanu into 

action: “we provoked disorder… but those disorders would stop the great disorder, 

the irreparable disorder”, which, at this point, was primarily seen as communism – 

55 This was a discipline that synthesised History, Anthropology, Theology, Politics, Political 

Economy and Philosophy which, in a highly a priori rather than inductive scientific methodology, 

concluded the necessity for: „The elimination of the Jews from the midst of other people putting an 

end to their unnatural, parasitic existence that is due to an anachronistic concept opposed to the 

civilisation and peace of all nations who can no longer tolerate it… The science of anti-Semitism 

finally comes to explain this phenomenon…Thus it gives us the formula of the scientific solution for 

the problem of Judaism, which in order to realise we have only to apply. Modern anti-Semitism then, 

pools all energies… forming a formidable force, certainly capable of solving the greatest problem of 

civilization of our times, which is the Jewish problem.” A. C. Cuza, as quoted in Ibidem, p. 42-43. 





seen by Codreanu as a profane, “international” attack by “international Jewry” on 

the sacred sense of nationhood. Later, the importance of the sacred becomes more 

explicit when we are told of how the Archangel Michael became the movement’s 

icon. At a meal on the 8 November 1923, Codreanu suggested the name Michael 

the Archangel for the youth organisation of the L.A.N.C. Mota, Codreanu and 

others then went to view the icon, and Codreanu recalled that: 

I felt bound to this one with all my soul and I had the feeling the Archangel 

was alive. Since then, I have come to love that icon. Any time we found the 

church open, we entered and prayed before that icon. Our hearts were filled 

with peace and joy 59 . 

As well as absorbing Christian symbolism into the ideological matrix, the 

movement also developed its own sacred liturgies and rituals. For example, the 

Legionaries developed ritual that began on 8 November 1927, when the first 

Legionaries took their vows to join the organisation. Codreanu described how small 

quantities of soil were gathered from “glorious spots of Romanian history”. These 

were mixed together and then placed in small leather sacks as ritual symbols of the 

nation. Prayer and an overarching sense of sacredness and solemnity accompanied 

these initiation rituals. Later, we are told how the movement honoured Professor Ion 

Gavanescul with “the most precious gift we could give him”, a ritual sack of soil. 

Subsequently, General Ion Tarnoschi also received a sack, this time containing the 

blood of his soldiers. Tarnoschi is described as having tears running down his cheeks 

as he received it. Further, the sacralisation of the geographical space of the Romanian 

land through ancient legends can be seen throughout the text, but is epitomised by 

the rationale behind the title for the publication of the league: The Ancestral Land. 

Codreanu described the significance of the title thus: 

This title keeps us tied to the country’s earth in which our ancestors rest; the 

land which must be defended. It plunges us deep into undefined realms; it will 

be more than a name, it will be a constant call to battle, the appeal to bravery, 

the stirring up of the warlike qualities of our race… Here we have the axis of 

our movement already fixed; one end rooted in the earth of our Fatherland, the 

other in the heavens: “The Ancestral Land” and Michael the Archangel 60 . 

Note especially in this remarkable passage, synthesising the idea of a sacred 

territory and a holy war, how the metaphysical realm and the geographical space of 

Romania are fused. 

In order to enact this new holy war, the league developed a need to generate a 

vanguard of “new men”. We are clearly told that in such “critical times” Romania 



164 


needs a new and heroic breed of men to enact their “historic” mission. Describing 

himself, Codreanu claimed Romania would be lead by a figure possessing 

charismatic qualities. For example, he prophesised: 

…a great educator and leader… From this legionary school a new man will 

have to emerge, a man with heroic qualities; a giant of our history to do battle 

and win over all the enemies of our Fatherland… Everything that our mind 

can imagine more beautiful spiritually; everything the proudest that our race 

can produce, greater, more just, more powerful, wiser, purer, more diligent 

and more heroic… 61 

Codreanu continued that this charismatic leader would be heroic, and would 

offer political and national redemption: 

This hero… will also know how to elaborate programs; will also know how to 

solve the Jewish problem; will also know how to organise the state well; will 

also know how to convince other Romanians; and if not, he will know how to 

win, for that is why he is a hero 62 . 

Later, Codreanu describes the nation not only as an entity that can live or die, 

but also one that can only be led by a heroic vanguard. He concluded, “…a people 

are not capable of governing itself. It ought to be governed by its elite.” He then 

recapitulates his view that, as a consequence of the post war settlement, the nation 

had fallen into a state of decadence due to the democratic political process and 

increased racial heterogeneity, and that the old national elite had also degenerated. 

He continued this point by arguing that the Legionaries must wage a generational 

war against the old elites because he believed that though national elites were 

continued along hereditary blood principles a new elite could remove these if they 

no longer function as the “real” elite, meaning they had become decadent. In this 

case, he argued that: “…the real elite is born out of a war with the degenerate elite, 

the false one.” As such, the purpose of an elite was: 

a) To lead the nation according to the life laws of a people. 

b) To leave behind an inheriting elite based not only on the principle of 

heredity but also on that of selection… It is like a gardener who works 

his garden and sees to it that before he dies he has an inheritor… for he 

alone can say who among those working with him is best placed to 

take his place… 63 

He concluded by claiming the national elite is founded on the principles of: a 

purity of soul, the capacity of work and creativity, bravery, war against threats to 





the nation, a lack of desire for personal wealth, faith in God, and love. From this 

characterisation of the role of elites, the notion of liminality is one again clear in 

the ideology, here finding expression in the archetype of generation conflict. We 

can also find the rhetoric of the heroic outsider fighting for the cause of the 

peasants in the rhetorical use of the Captain, his moniker within the movement, as 

it is suggestive of the myth of “Robin Hood” style irregular troops, or sometimes 

bandits, the haiduci – a popular myth common to much of the Balkans region. 

Overall, one cannot help but conclude that the text is shot through with the 

archetype of rebirth. We have seen this repeatedly in the categories previously 

analysed, but to give one final example of how Codreanu’s ideology clearly was 

constructed upon a base of mythic palingenesis we can read: 

The hour of Romanian resurrection and deliverance is approaching. He who 

believes, he who will fight and suffer, will be rewarded and blessed by this 

people. New times knock at our gates! A world, with an infertile and dry soul 

is dying and another one is being born, belonging to those who are full of 

faith. 64 

Again, we have many key elements comprising Codreanu’s ideology: the 

present understood as decadent; a sensitivity to liminality; sacralising rhetoric; the 

idealisation of suffering and sacrifice; and a glimpse of the emergence of a new 

age. This was the palingenetic, mythic core of fascist ideology that can be seen as 

the subjective quality that followers of The Guard of the National Conscience, 

League of National Christian Defence, the Legion of the Archangel Michael, and 

the Iron Guard, all attempted to live out. 

Conclusions 

To conclude, it is worth tying together the ideological tropes that were 

offered in the cluster concept outlined at the start of the paper by summarising they 

ways in which we can see examples of these manifesting themselves in the text. By 

doing so, it is possible to construct the following summary of the ideology: 

Codreanu’s variant of ultra-nationalism was clearly a politics that was not 

compatible with liberal democratic institutions. He detested these and, despite 

partaking in elections and parliamentary procedure, he sought to disregard their 

worth at every opportunity in the text. He made reference to a series of ultranationalisms, 

such as Fascism and Nazism, achieving their national revolutions, 

and clearly saw himself as part of a community of ultra-nationalist ideologies that, 

though marked by much national detail, bore the family relationship of viewing 

their actions as a necessary defence of the ideologically conceived national 


166 


community by developing new, totalitarian forms for the state that would further 

ultra-nationalist ends. Like so many people during this period, and not only 

fascists, he was highly influenced by military style and the creative force of the 

soldier, as evidenced by his fascination with the myths of heroism produced by the 

First World War. He was also motivated by the sense of failure of the war because 

it had not produced his utopian vision of a unified and ethnically homogeneous 

Romanian nation. This failure to produce a harmonized national population 

contributed to his paranoia of Romania being overtaken by “rootless” outsiders. By 

giving them nomadic, international characteristics, the Jews for Codreanu became 

the most demonised of these groups, and this led to his assertions that, through 

their supposed conquest of Romania through economic means, alongside the 

destruction of the metaphysical idea of Romania, they were the nation’s primary 

enemy. 

Their presence in the country was seen to have helped induce in the nation a 

state of decadence, and he believed that the only way to protect and forward the 

future health and vitality of Romania was by the introduction of his variant on the 

idea of a modern totalitarian state. This would inaugurate a new age for the nation, 

offering a renewal of a sacred communion with the organic nation that he felt was 

being lost in the modern, rootless age. Therefore, his ideology was heavily marked 

with mythic qualities, especially of hero myths narrating individuals going beyond 

everyday boundaries, including self-sacrifice, in order to serve the needs of their 

nation. (In reality, these missions by Iron Guard nests were marked by extreme 

political violence, some of the worst of which occurred when the movement was 

finally put down after its attempted coup in January of 1941.) We also saw many 

tropes of liminality in the ideology. “Romanianism” emerged poetically from the 

mists of time, yet in recent years was presented as having fallen into a profound 

state of decadence. In response, the ideology sought a new form of political agency 

to bring about its regeneration. It was this re-vitalising role of the ideology that 

manifested its dimension as a political religion. By drawing the Orthodox Church, 

Codreanu and other ideologues appropriated a set of sacralising resources that 

imbued the ideology with a spiritual dimension that possessed a genuine sense of 

verisimilitude for its followers. Codreanu also sought a form of national revolution, 

or rather anthropological revolution, which would be enacted by the new men of 

the Iron Guard, who would be able to convert the nation into “purified”, “healthy” 

and homogeneous community. 

This reading of the ideology has sought to highlight the appeal among fascist 

ideologues of the need to find in the nation a transcendental idea that promises a 

vision of hope for the future, and in so doing produces the belief that their ideology 

was the only true elixir for the nation. The universal need for people to find forms 

of transcendence may seem a million miles away from the vicious characteristics of


violence and hatred that Codreanu summoned up in his writing, and that was 

enacted by Romanian fascists during the interwar years, but by acknowledging this 

spiritual dimension to his thinking we can get closer to mapping his political 

thought and the way it drew on aspects of Orthodox Christianity to construct its 

ideological dynamic. Further, in this worldview faith and violence were 

inextricably linked, a fact that Codreanu repeatedly asserts in the book. Through 

the anthropological aspect of the methodology of this paper, we can tackle the 

complex issue of the religiosity of the movement by characterising it as a 

communitas, or revitalisation, movement. Therefore, though it contained many 

tropes of Orthodox thinking, and consequently appears very similar to it in some 

ways, the primary purpose of the ideology was the rejuvenation of the nation and 

the completion of the idea of “Greater Romania”. Orthodoxy was subverted to a 

political idea. The political project of the movement intuitively drew upon the 

resources of the church, both because they were an integral aspect of the nation’s 

identity and also because they lent themselves so readily to generate a symbolic 

world that sacralised, and therefore legitimised, extreme behaviour and violence. 

However, the limits of this paper lay in the fact that we have a restricted 

perspective, i.e. that of Codreanu. This is a field of research that is already well 

worn, though what remains under-researched is the perspective of the Orthodox 

Church to the Iron Guard. It is likely that detailed study from this perspective will 

shed far more light upon the complex relationship between the traditional and wellestablished 

religion of Romanian Orthodoxy and the modern political religion of 

the Iron Guard. 

A final point worth highlighting is the issue of resonance with contemporary 

political practices. Clearly, despite major divergences, some aspects of this cluster 

of ideological tropes can be seen in postwar variants of fascism. These ideologies 

continue to demonstrate a variety of different surface characteristics to forward 

organic concepts of ultra-nationalist identity and programmatic fantasies for its 

regeneration. They offer their followers, who can often be found surfing in 

rhizomic web communities discussing their sensitivities to new manifestations of 

modernity’s rootless characteristics, novel frameworks through which to organise 

their political praxis. These disparate groups, refracting modern society through 

new senses of liminality, remain deeply influenced by past “heroes” of the 

ideology, such as Codreanu, whose work they continue to disseminate and read 

with interest. For example, this can be found not only in works such as Julius 

Evola’s application of Codreanu’s thought to contemporary political issues, but 

also through web outlets, such as ebay or far right specialist, that stocks his work in 

a number of foreign translations. The impact and power of conversion of the 

ideology contained within For My Legionaries (The Iron Guard), both within 

Romania and internationally, is far from merely being a historical concern. In 

respect to this ongoing interest, it is worth bearing in mind the words of Eugene 

Ionesco, who, when asked to comment on his satire The Rhinoceros and on the

168 


conversion among his fellow Romanians to fascism, offered the following on how 

the ideology influenced his thinking: 

… in the course of my life I have been very struck by what one might call the 

current of opinion, by its rapid evolution, its power of contagion, which is 

that of a real epidemic. People allow themselves suddenly to be invaded by a 

new religion, a doctrine, a fanaticism … At such moments we witness a 

veritable mental mutation. I don”t know if you have noticed it, but when 

people no longer share your opinions, when you can no longer make yourself 

understood by them, on has the impression of being confronted by monsters – 

rhinos, for example. They have that mixture of candour and ferocity. They 

would kill you with the best of consciences 65 . 

65 Martin Esslin, The Theatre of the Absurd. Revised and Enlarged Edition, Middlesex, 

Penguin Books Ltd, 1968, p. 178-179.

DEPORTATIONEN ALS MITTEL DER DURCHSETZUNG 

POLITISCHER INTERESSEN IN SÜDOSTEUROPA BIS 1944 

Mariana Hausleitner 

Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, München 

1. Internationale Vergleiche von Großverbrechen 

Seit den Kriegen nach dem Zerfall Jugoslawiens hat sich in den 1990er 

Jahren ein neuer Forschungsstrang etabliert: der internationale Vergleich so 

genannter "ethnischer Säuberungen" 1 . Doch alle Versuche die Vernichtungsaktionen 

im Faschismus und Stalinismus komparativ anzugehen, entfachten heftige 

Kontroversen. Besonders deutlich wurde dies, als das "Schwarzbuch des 

Kommunismus" erschien 2 . Es gibt unter Historikern keine allgemein anerkannte 

Klassifizierung der Großverbrechen. Trotz unterschiedlicher Bewertung der 

Massenverbrechen sind sich die Forscher zumindest darin einig, dass das 20. 

Jahrhundert eine neue Dimension an Gewalttätigkeit hervorgebracht hat. 

Verglichen mit ähnlichen Großverbrechen in vorangegangenen Jahrhunderten hat 

der Ausbau der Bürokratie ein planmäßiges Vorgehen der Täter ermöglicht. Durch 

die Einführung von Volkszählungen und Melderegistern wurde die Durchführung 

der Deportationen perfektioniert 3 . 

Ich fasse unter Deportationen die von staatlichen Organen unter Zwang 

durchgeführte Vertreibung großer Bevölkerungsgruppen aus ihrer Heimat mit dem 

Ziel ihre Existenzbedingungen an einem anderen Ort zu bestimmen 4 . Die 

1 Stellvertretend seien hier nur zwei vergleichende Arbeiten genannt, aus denen ich im 

Weiteren zitiere: Norman M. Naimark, Ethnic-Cleansing in Twentieth Century Europe, Washington 

1998; Is the Holocaust unique?, Alan S. Rosenbaum (ed.), Boulder, Oxford 1996. 

2 Stéphane Courtois u.a., Das Schwarzbuch des Kommunismus. Unterdrückung, Verbrechen 

und Terror, München 1998. 

3 Zygmunt Bauman, Modernity and the Holocaust, New York, 1991. 

4 Nicht einbezogen sind hier die Vertreibungen der Deutschen aus Jugoslawien, Polen, Ungarn und 

der Tschechoslowakei 1945/46, bei denen es den Regierungen nur darauf ankam, die Deutschen außerhalb 

der Landesgrenze zu befördern. Bei den Umsiedlungen der deutschen Minderheiten 1939/1940 aus dem 

Baltikum, aus Bessarabien, der Bukowina und Dobrudscha wurden die Betroffenen ohne direkten 

Zwang in neu eroberte Gebiete gebracht, die das Deutsche Reich germanisieren wollte. Wegen diesen 

Umsiedlungen wurden aber Polen und Juden deportiert und viele kamen in der Folgezeit um. Vgl. Götz 

Aly, "Endlösung". Völkerverschiebung und der Mord an den europäischen Juden, Frankfurt, 1995. 


170 

Mariana Hausleitner 2 

umfangreichsten Deportationen im 20. Jahrhundert hat sicher das "Dritte Reich" 

konzipiert und durchgeführt. Hier kann nicht auf die deutschen Pläne zur 

ethnischen Neuordnung Europas eingegangen werden, sie werden nur insoweit 

behandelt, wie sie die Bürokraten aus den Bündnisstaaten in Südosteuropa in ihren 

Plänen zur sogenannten "ethnischen Säuberung" bestärkten 5 . 

Unter deutsche Verantwortung fallen die Deportationen von Juden aus dem 

besetzten Griechenland und Teilen Jugoslawiens. Hierbei war die Deportation in 

Konzentrationslager aber nur der erste Schritt zur systematischen Massenvernichtung 

6 . Deutsche Behörden führten nach 1938 ebenfalls die Deportationen 

der Slowenen in Kärnten durch 7 . 

Betrachtet man Deportationen als Instrumente von Herrschaftspolitik, so 

lassen sich verschiedenartige Ziele ausmachen, welche die jeweilige Regierung 

damit verfolgte. Ich werde drei unterschiedliche Typen vorstellen: 

1) Deportationen als Begleiterscheinung der Entstehung von Nationalstaaten: 

wobei ich die Türkei als Beispiel wähle; 

2) Deportationen im Zweiten Weltkrieg als Mittel der "ethnischen Säuberung" 

am Beispiel Rumäniens und Bulgariens; 

3) Stalinistische Säuberungen, die eine "soziale Homogenität" herstellen 

sollten im Fall Bessarabiens und der Nord-Bukowina 1940/41 und 1944 

bis 1949. 

2. Deportationen mit verschiedenen Zielsetzungen 

2.1. Die Entstehung der Türkei durch die Ausgrenzung 

von Nichtmuslimen 

In der Forschung herrscht darüber Konsens, dass die ersten großen Deportationen 

des 20. Jahrhunderts im Osmanischen Reich begannen, wo den Nichtmuslimen bis 

zu den Balkankriegen 1912/13 eine beschränkte Selbstverwaltung zugestanden 

worden war. Im 19. Jahrhundert gab es dort zwar auch Ausschreitungen gegen 

Nichtmuslime, doch sie hatten einen zeitlich und örtlich begrenzten Charakter. 

Zumeist handelte es sich um die Niederschlagung von Aufständen. Erst nachdem 

die Revolution der Jungtürken 1908 einen Modernisierungsschub in Gang gesetzt 

hatte, nahmen die Abschottungsprozesse zwischen den Ethnien eine beständige 

Form an. Das Osmanische Reich war so geschwächt, dass während der 

Balkankriege griechische und bulgarische Militäreinheiten Muslime vertreiben 

konnten. Die Vertriebenen wurden in Anatolien angesiedelt, wo sich danach 

5 Würde ich Ostmitteleuropabehandeln, müssten die deutschen Massenverbrechen an Juden, 

Slawen und Roma im Mittelpunkt stehen. 

6 Raul Hilberg, Die Vernichtung der europäischen Juden, 2. Bd., Frankfurt, 1990. 

7 Karl Stuhlpfarrer, Umsiedlungen und Deportationen während des zweiten Weltkriegs, in Die 

Vertreibung der Kärntner Slowenen, Avguštin Malle (Hg.), Klagenfurt, 2002, S. 119-131.

3 Deportationen als mittel der durchsetzung politischer interessen in Südosteuropa 171 

Zusammenstöße mit Ortsansässigen häuften. Bei Kriegsbeginn 1914 entstand neuer 

Konfliktstoff, weil viele Griechen aus den Küstenorten an der Ägäis und dem 

Marmarameer nach Anatolien deportiert wurden und es dort zu Ausschreitungen 

von Muslimen kam. Während bei dieser Deportation die Betroffenen zumeist 

überlebten, war dies bei den Armeniern 1915 nicht der Fall 8 . 

Während des Ersten Weltkrieges hofften viele Armenier mit Unterstützung 

der Entente einen eigenen Staat gründen zu können. Auf der Seite Rußlands 

kämpften daher auch vier Einheiten mit armenischen Freiwilligen, die an der 

Niederlage der osmanischen Armee mitbeteiligt waren. Obwohl die im 

Osmanischen Reich lebenden Armenier loyal geblieben waren, wurden sie im 

Februar 1915 von der türkischen Regierung zum wichtigsten "inneren Feind" 

erklärt. Die in der osmanischen Armee dienenden Armenier wurden in Lagern 

isoliert und im April 1915 von Militäreinheiten ermordet. Gleichzeitig begann die 

Deportation armenischer Frauen, Kinder und Alten aus Ost-Anatolien und Kilikien 

in eine Wüste Nordsyriens. Da die Vertreibung zumeist zu Fuß und ohne Nahrung 

stattfand, starben dabei Tausende an Entkräftung und Hunger. Von den insgesamt 

etwa zwei Millionen Armeniern im Osmanischen Reich kamen bis 1918 

mindestens 200.000 um 9 . 

Eine Folge dieses Großverbrechens war nicht nur die dauerhafte Verfeindung 

zwischen diesen beiden Ethnien, sondern auch schnell eskalierende Konflikte mit 

anderen Nichtmuslimen. 

Während der Pariser Friedenskonferenz war ein griechischer Truppenverband 

mit einem Mandat des Obersten Rates der Alliierten im Mai 1919 in Smyrna 

(Izmir) gelandet. Unterstützt von Griechen aus den Küstenstädten drang er ins 

türkisch besiedelte Hinterland vor. Ausschreitungen gegen die Muslime waren an 

der Tagesordnung und bewirkten Racheaktionen gegen Griechen und Armenier. 

Nachdem Mustafa Kemal, der später Atatürk genannt wurde, 1922 unter der 

Losung des Panturkismus ein neues Heer aufgestellt hatte, richtete sich die 

staatliche Gewalt vor allem gegen die Griechen. Viele flohen aus Kleinasien, 

andere wurden vertrieben. Die Friedenskonferenz in Lausanne 1923 versuchte, 

diesen Prozessen nachträglich eine legale Form zu verleihen. Sie verfügte, dass 1,2 

Millionen Griechen Anatolien und 356.000 Türken Mazedonien verlassen müssen. 

Der Bevölkerungsaustausch sollte in geordneten Bahnen ablaufen, doch es gab 

viele Übergriffe und so starben dabei erneut viele Menschen 10 . 

8 Dan Diner, Das Jahrhundert verstehen. Eine universalgeschichtliche Deutung, München, 

1999, S. 198ff. 

9 Vahakn N. Dadrian, The Comparative Aspects of the Armenian and Jewish Cases of 

Genocide: A Sociohistorical Perspective, in Rosenbaum, Is the Holocaust unique? a. a. O., S. 101- 

135; Bernard Lewis, Stern, Kreuz und Halbmond. 2000 Jahre Geschichte des Nahen Ostens, 

München, 1997, S. 419ff; Robert F. Melson, The Armenian Genocide as Precursor and Prototype of 

Twentieth-Century Genocide, in Rosenbaum, Is the Holocaust unique?, a. a. O., S. 87-99. 

10 Naimark, Ethnic-Cleansing, S. 19ff; Hakki Keskin, Die Türkei. Vom Osmanischen Reich 

zum Nationalstaat, Berlin, 1981, S. 55-60.

172 


Nach dem Zusammenbruch des Osmanischen Reiches entstand der türkische 

Nationalstaat durch die Ausgrenzung vieler Nichtmuslime. Ihre Stigmatisierung als 

"illoyale Kräfte" wurde dadurch erleichtert, dass sich der gesamte Prozeß unter den 

Bedingungen der militärischen Auseinandersetzungen vollzog. 

2.2. "Ethnische Säuberungen" in Rumänien 1941-1943 

Die Deportationen der Juden aus Bessarabien und der Nord-Bukowina nach 

Beginn des Krieges gegen die Sowjetunion wurden ebenfalls mit der Illoyalität 

dieser Gruppe legitimiert. Da auch das Deutsche Reich alle Juden ostwärts 

vertreiben wollte, nutzte die rumänische Regierung die Situation. Im Ministerrat 

setzte sich besonders der Außenminister Mihai Antonescu im Juni 1941 für die 

Vertreibung aller "fremden Elemente" aus den beiden zurückeroberten Gebieten 

ein, er nannte dies "Politik der Purifizierung und Vereinheitlichung der Rasse" 11 . 

Mitarbeiter des Bukarester Zentralen Statistischen Instituts zählten im August 1941 

in Bessarabien die von Juden verlassenen Häuser, Ackerflächen, Werkstätten und 

Betriebe. Das jüdische Eigentum wurde so genau erfaßt, weil es an Rumänen als 

Belohnung für besondere Verdienste bei der Kriegsteilnahme verteilt werden sollte. 

In den Rubriken über die Juden Bessarabiens, die 1930 noch mit einer die 

Viertelmillion bezifferten worden waren, vermerkten die Statistiker lapidar, dass 

sie sich in Lagern befänden 12 . 

Die erste Mordaktion hatten rumänische Sondereinheiten gemeinsam mit 

Kommandos der deutschen Einsatzgruppe D des SS-Gruppenführers Otto 

Ohlendorf im Juli 1941 durchgeführt 13 . Dagegen waren die Deportationen ab 

August 1941 eine vom Generalstab der rumänischen Armee geplante Aktion. 

Durchgeführt wurde sie vor allem von Einheiten der Gendarmerie. Das Ziel war 

die Vertreibung aller Juden, doch starben bereits während der Deportation 

Tausende Juden an Hunger und Mangelkrankheiten, weil sie mehrere Tage zu Fuß 

und ohne Versorgung unterwegs waren. Nachdem im September 1941 das Gebiet 

zwischen Dnjestr und südlichem Bug rumänisches Besatzungsgebiet wurde, trieb 

man die Juden in die oft völlig zerstörten Ortschaften. Die meisten konnten sich 

nicht mehr versorgen, weil sie auf dem Transport mehrmals ausgeplündert worden 

waren. Im ersten Winter starb in Transnistrien fast ein Drittel der Deportierten 14 . 

11 Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Lya Benjamin (ed.), Bucureşti, 

1996, S. 234f. 

12 Staatsarchiv der Republik Moldova, Chişinău, Fond 706, 555, vol. 1-3. 

13 The Einsatzgruppenreports, Yitzhak Arad, Shmuel Krakowski, Shmuel Spector (eds.), New 

York, 1989; S. 19, 25, 73; 76, 105f und 111; Ralf Ogorreck, Die Einsatzgruppen und die Genesis der 

Endlösung, Berlin, 1996, S. 154ff. 

14 Radu Ioanid, The deportation of the jews to Transnistria, in Rumänien und der Holocaust. 

Zu den Massenverbrechen in Transnistrien 1941-1944, Mariana Hausleitner, Brigitte Mihok, Juliane 

Wetzel (Hg.), Berlin, 2001, S. 69-100.


Nachdem die Deportation der Juden begonnen hatte, setzte sich der Vize- 

Bürgermeister von Czernowitz, Traian Popovici, für sie ein. Auch andere 

Interventen wiesen auf die großen Versorgungsprobleme hin, die durch die 

Deportation von 35% der Czernowitzer Bewohner entstehen würden. Daraufhin 

gab General Antonescu seine Einwilligung vorerst 20.000 für die Wirtschaft 

wichtige Juden von der Deportation zurückzustellen. Popovici vergab aus eigener 

Initiative noch einmal an 5.000 Juden Aufenthaltspapiere, doch die meisten dieser 

Juden wurden nach seiner Absetzung 1942 vertrieben. Aus der Bukowina wurden 

insgesamt etwa 50.000 Juden deportiert. Durch die Geldsendungen von 

Verwandten aus Czernowitz konnten sie Netzwerke für die Bedürftigen aufbauen, 

so dass mehr Bukowiner als bessarabische Juden überlebten 15 . 

Die geringsten Überlebenschancen hatten die Juden Transnistriens nach der 

Eroberung des Gebietes durch rumänische und deutsche Truppen. Ich will nur den 

Fall von Odessa erwähnen, wo Antonescu als Strafmaßnahme nach einem 

Bombenattentat im Oktober 1941 auf das rumänische Hauptquartier den Befehl zu 

Geiselerschießungen gab. Etwa 20.000 Juden und andere kamen dabei um. Auch dort 

trat ein mutiger rumänischer Bürgermeister, Gherman Pântea, auf und konnte die 

Erschießung beenden. Doch die von ihm Geretteten starben fast alle zwei Monate 

später in den Lagern im Süden Transnistriens. Von den 130.000 Juden Transnistriens 

überlebte nur eine sehr geringe Anzahl. An den Morden in Transnistrien waren auch 

die deutsche Einsatzgruppe D von Otto Ohlendorf und eine SS-Gruppe (der so 

genannte Selbstschutz) der dortigen Volksdeutschen beteiligt 16 . 

Nach der Einnahme von Odessa waren die Planer eines ethnisch homogenen 

Rumäniens vom Sieg der Achsenmächte überzeugt. Der Direktor des Statistischen 

Amtes im Innenministerium, Sabin Manuilă, legte im Oktober 1941 einen Plan vor, 

wie während des Krieges schrittweise 3,5 Millionen Nichtrumänen aus Rumänien 

verschwinden sollten. Bei 1,3 Millionen Ungarn und kleineren Gruppen wie 

Serben, Bulgaren und andere schlug er einen Bevölkerungsaustausch mit 

auswärtigen Rumänen vor. Die Deportation der gesamten jüdische Bevölkerung 

und der Roma nannte er "einseitigen Transfer" 17 . 

Im Frühjahr 1942 bestimmten die örtlichen Gendarmerieposten, welche 

Roma als besonders "gefährlich" einzustufen sind und als erste zu deportieren 

seien. Auf Befehl von Marschall Antonescu wurden zwischen Juni und September 

15 Traian Popovici, Cernăuţi 1941. Prigoana, ghetoul şi deportarea. Spovedanea fostului 

primar al Municipiului Cernăuţi, in Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. 3, Bucureşti, 1996, S. 164-189; 

Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen 

Anspruchs Grossrumäniens 1918-1944, München, 2001, S. 393ff. 

16 Jean Ancel, Transnistria, vol. II, Bucureşti, 1998; Andrej Angrick, Rumänien, die SS und 

die Vernichtung der Juden, in Hausleitner u.a, Rumänien, a.a.O., S. 113-138; S. Ja. Borovoj, Gibel' 

evrejskogo naselenija Odessy, in Katastrofa i soprotivlenie ukrainskogo evrejstva 1941-1944, Kiev, 

1999, S. 118-153. 

17 Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Problemele demografice ale Transilvaniei între stiinţă şi 

politică 1920-1945, in Transilvania între medieval şi modern, Camil Mureşan (Hg.), Cluj, 1996, 

S. 125-131 (Sabin Manuilă, Anexa).

174 


1942 über 24.000 Roma deportiert. Sie kamen in transnistrische Dörfer, wo es 

zumeist keine Arbeits- und Versorgungsmöglichkeiten gab und daher starb ein 

großer Anteil von ihnen. Diese Deportation kritisierte der liberale Politiker 

Constantin I. C. Brătianu im September 1942 als ungerechtfertigt 18 . 

Vorbereitet wurde ebenfalls die Deportation von fast einer Million Ukrainer 

und Russen aus der Bukowina und Bessarabien. Die durch ihre Vertreibung 

freiwerdenden Ackerflächen wurden von den Ämtern für Rumänisierung genau 

berechnet 19 . Da an ihre Stelle Rumänen gebracht werden sollten, die in der Ukraine 

und Rußland in Streusiedlungen lebten, zählten Statistiker auch diese Gruppen 20 . 

Durch die Entwicklung an der Ostfront wurde die für 1943 geplante Deportation 

der Slawen nicht in Angriff genommen. 

Ebenfalls vertagt wurde die im Juli 1942 mit den deutschen Behörden 

vereinbarten Deportationen von Juden aus dem Süden Siebenbürgens und dem 

Altreich in die deutschen Vernichtungslager. Sie sollte im September beginnen, 

aber für diese Juden intervenierten verschiedene Kräfte wie zum Beispiel der 

rumänische Erzbischof von Siebenbürgen Nicolae Bălan 21 . Danach veränderte sich 

die Frontlage zuungunsten der Achsenmächte und in Rumänien mahnten immer 

mehr Stimmen zur Besonnenheit. Man muß Marschall Antonescu zubilligen, dass 

er nach Stalingrad die militärische Lage realistisch einschätzte. Dagegen trieb 

Eichmanns Behörde ihr Vernichtungsprogramm noch im Verlauf des Jahres 1944 

eisern voran. Seit 1943 verhandelten rumänische Politiker über die Verschickung 

der überlebenden Juden aus Transnistrien gegen hohe Geldsummen nach Palästina. 

Einige Hundert Juden durften Transnistrien verlassen, aber der Mehrheit 

verweigerte Antonescu 1944 die Rückkehr. Auch wenn die genaue Zahl der Opfer 

umstritten ist, gilt der untere Wert der Schätzungen mit einer Viertelmillion unter 

Fachleuten als Konsens 22 . 

2.3. Deportationen von Juden aus den neuen Territorien Bulgariens 

Um den Handlungsspielraum in den Bündnisstaaten deutlich zu machen, 

sollen kurz die Deportationen in Bulgarien dargestellt werden. Auch auf die 

18 Brătianus Protestbrief vgl. Appendix A, in Helsinki Watch, The Persecution of Gypsies in 

Romania, New York, 1991, S. 106f; Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998, 

S. 136-152; Ţiganii din România 1919-1944, Lucian Nastasa, Andrea Varga (Hg.), Cluj, 2001. 

19 Zentrales Staatsarchiv Rumäniens, Bukarest, f. Preşedenţia Consiliului de Miniştri, 

Directoratul Românizării, 72, 1941, S. 10-18. 

20 Anton Golopenţia, Ultima carte, Bucureşti, 2001, S. 4f, 359 und 450f; Anton Raţiu, Românii 

de la est de Bug, Bucureşti, 1994. 

21 Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, Bucureşti, 1999, S. 148-159. 

22 Da die Opfer nicht registriert wurden, gibt es verschiedene Schätzungen. Unter den 

ausländischen Historikern nennt Ioanid die geringste Anzahl mit 250.000, während Jean Ancel von 

410.000 Opfern ausgeht. Vgl. Jean Ancel, Transnistria vol. III, Bucureşti, 1998; Radu Ioanid, Evreii 

sub regimul Antonescu, Bucureşti, 1997, S. 398. In Publikationen aus Rumänien wird zumeist das von 

den Behörden damals registrierte Minimum von 108.711 Deportierten angegeben. Vgl. Dinu C. 

Giurescu, România în al doilea război mondial, Bucureşti, 1999, S. 149.


bulgarische Regierung übte 1942 Eichmanns Behörde Druck aus, damit sie der 

Auslieferung der Juden zustimme. Wie in Rumänien arbeitete ein einheimischer 

Kommissar für Judenfragen an der Organisation der Transporte. Kommissar Belev 

unterzeichnete im Februar 1943 ein Abkommen mit dem SS-Obergruppenführer 

Dannecker über die Deportationen. Zuerst wurden 11.400 Juden aus Thrakien und 

Mazedonien deportiert, zwei Gebiete die erst durch die Kriegsteilnahme 1941 unter 

bulgarische Verwaltung kamen. Als die Deportation aus Altbulgarien begann, 

setzten sich namhafte Politiker für die Juden ein. Selbst der regierungstreue 

Vizepräsident des Parlamentes Dimitar Pešev protestierte 23 . Die Aktion in 

Altbulgarien wurde verschoben, während die Transporte aus den neu 

angeschlossenen Gebieten weitergingen. Im August 1943 begannen geheime 

Verhandlungen mit den Alliierten und es gab keine Deportationen mehr 24 . 

Die geringere Zahl deportierter Juden in Bulgarien liegt nicht nur daran, dass 

Bulgarien insgesamt weitaus weniger Juden als Rumänien hatte: 1941 waren es 

65.000. Meines Erachtens war auch der Antisemitismus in der Gesellschaft 

Bulgariens nicht so verbreitet wie in Rumänien. Die soziale Konkurrenzsituation 

war weniger ausgeprägt: es gab kaum jüdische Großhändler und Bankiers gegen 

welche die Antisemiten hätten hetzen können. Die Mehrheit der bulgarischen 

Juden waren kleine Handwerker und Ladenbesitzer, die selten ihre Kinder zum 

Studium schickten. Daher war bei den Intellektuellen kein so stark auf die Juden 

konzentriertes Feindbild vorhanden wie in Rumänien. Die Feindseligkeiten 

richteten sich auch gegen Griechen und Türken. Antisemitismus fungierte also 

nicht als einziger "cultural code" eines Minimalkonsenses in der Gesellschaft wie 

in Rumänien 25 . 

2.4. Stalinistische Deportationen aus Bessarabien 

und der Nordbukowina 

In Russland waren Deportationen von großen Bevölkerungsgruppen bereits 

während des Ersten Weltkrieges ein wichtiges Instrumetarium gewesen. Die 

Begründung, dass im Fall von kriegerischen Auseinandersetzungen im Grenzgebiet 

nur loyale Kräfte geduldet werden können, tauchte erneut 1939 auf zur 

Legitimation der Deportationen von Nichtrussen nach der Erweiterung der 

sowjetischen Grenzen infolge des Hitler-Stalin-Paktes. Doch es ging auch um ein 

23 Gabriele Nissim, Der Mann der Hitler stoppte. Dimitar Pešev und die Rettung der 

bulgarischen Juden, Berlin, 2000. 

24 Hans-Joachim Hoppe, Bulgarien, in Dimension des Völkermords, Wolfgang Benz (Hg.), 

München 1996, S. 275-310; Stefan Troebst, Antisemitismus im "Land ohne Antisemitismus". Staat, 

Titularnation und jüdische Minderheit in Bulgarien 1878-1993, in Juden und Antisemitismus im 

östlichen Europa, Mariana Hausleitner, Monika Katz (Hg.), Berlin, 1995, 109-126. 

25 Dietmar Müller, Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartner im 

rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte 1878-1941, 

Wiesbaden, 2005.

176 


anderes Ziel: die soziale Homogenisierung in den neu erworbenen Gebieten. Die 

sowjetischen Behörden bemühten sich um eine schnelle Nivellierung, die sie 

"Ausschaltung der Klassenfeinde" nannten. Soziale Prozesse, die sich in der 

Sowjetunion über zwei Jahrzehnte hingezogen hatten, sollten nun in einigen 

Monaten stattfinden 26 . 

Nach der Einverleibung Bessarabiens und der Nordbukowina in die 

Sowjetunion 1940 verhaftete der sowjetische Geheimdienst zuerst alle Träger der 

rumänischen Verwaltung, die nicht geflohen waren. Auch viele Pfarrer und Lehrer 

wurden sofort deportiert. Danach kamen diejenigen an die Reihe, die durch die 

Verstaatlichung der Betriebe, Banken, Werkstätten und Geschäfte überflüssig 

geworden waren. Auch die Landwirtschaft sollte neu organisiert werden: 

Großgrundbesitzer und angebliche Kulaken/ rumän. Chiaburi / wurden deportiert. 

Da nicht genau definiert war, wer welcher Kategorie zugeordnet wurde, verbreitete 

sich die Angst auch in der gesamten Mittelschicht. Besonders diejenigen, die 

wegen des Verlustes ihres Arbeitsplatzes vom Verkauf ihres Besitzes lebten, 

mussten befürchten, als Schwarzhändler verhaftet zu werden. Während bei der 

Verbannung der angeblichen "Kapitalisten" die jüdische Bevölkerung stärker 

betroffen war, gerieten in die Kategorie "Kulaken" vor allem Rumänen und 

Ukrainer 27 . Unmittelbar vor dem Rückzug des sowjetischen Militärs erfolgte die 

letzte Verhaftungswelle. Am 13. Juni 1941 wurden diejenigen deportiert, die zuvor 

in politischen oder gesellschaftlichen Organisationen gewirkt hatten. Es machte 

keinen Unterschied, ob es zionistische Wohltätigkeitsvereine oder sozialdemokratische 

Gruppen gewesen waren. Ihre Familien wurden auch verschleppt, 

kamen aber in separate Lager 28 . Die genaue Anzahl der Deportierten aus 

Bessarabien und der Nordbukowina in dem einen Jahr der sowjetischen Herrschaft 

lässt sich nur schwer ermitteln. Im August 1940 befahl die NKVD-Führung die 

Deportation von 43.890 "antisowjetischen Elementen". Im Juni 1941 sollten 85.000 

Bessarabier deportiert werden, bis Kriegsbeginn waren über 22.000 abtransportiert 

worden. In rumänischen Darstellungen findet man Schätzungen zwischen 25.000 

bis zu 250.000 Deportierten 29 . 

26 Jan T. Gross, Revolution from Abroad. The Soviet Conquest of Poland’s Western Ukraine 

and Western Belorussia, Princeton, 1988. 

27 Mariana Hausleitner, Die Sowjetisierung der Nordbukowina 1940/1941 und die Umsiedlung 

der deutschen Minderheit, in East-Central Europe and the Great Powers Politics, Veniamin Ciobanu 

(ed.), Iaşi, 2004, S. 338-358; Dov Levin, The Jews and the Inception of Soviet Rule in Bukovina, in 

Soviet Jewish Affairs, 6 (1976), 2, S. 59. 

28 Bericht eines Überlebenden: Julius Wolfenhaut, Nach Sibirien verbannt. Als Jude von 

Czernowitz nach Stalinka 1941-1994, Frankfurt a. M., 2005. 

29 Zum Deportationsbefehl von 1940 vgl. Nicolas Werth, Ein Staat gegen sein Volk, in Das 

Schwarzbuch, Courtois u. a. (Hg.), S. 237. Die Zahlen für 1941 vgl. Anatol Petrencu, România şi Basarabia 

în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, 1999, S. 51. Die Zahl von über 250.000 Deportierten 

stammt aus Hetzschriften von 1943. Vgl. Mihai Gribnicea, Deportările staliniste din Basarabia, in Sub 

povara graniţei imperiale, ed. Adrian Pop, Bucureşti, 1993, S. 45. Die niedrigste Schätzung liegt bei 25.000 

Rumänen aus Bessarabien, die kleinere Nordbukowina ist dabei ausgeklammert. Vgl. Ion Constantin, 

România, marile puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti, 1995, S. 109.


Als die sowjetische Armee im Frühjahr 1944 in Bessarabien und der 

Nordbukowina einrückte, begannen erneut umfangreiche Deportationen. Da fast 

alle geflohen waren, die mit der rumänischen Verwaltung in den Kriegsjahren 

kooperiert hatten, gehörten zu dieser Deportationswelle vor allem diejenigen, die 

Widerstand gegen die Neuordnung der dörflichen Strukturen leisteten. Als Folge 

dieser Deportationen kann die Hungersnot 1946/47 angesehen werden, der etwa 

200.000 Menschen zum Opfer fielen 30 . Deportiert wurden auch all diejenigen, die 

in den Verdacht gerieten, die Widerstandsgruppen in den Wäldern zu 

unterstützen 31 . Als die Kollektivierung vollendet werden sollte, wurden im Juni/ 

Juli 1949 erneut angebliche "Kulaken" verhaftet. Danach folgte die Deportation 

bestimmter religiöser Gruppen wie die Zeugen Jehovas. Insgesamt wurden 1949 

über 48.000 Männer, Frauen und Kinder deportiert 32 . 

3. Gemeinsamkeiten der genannten Großverbrechen 

In autoritären Staaten unabhängig von ihrer politischen Orientierung sind 

Deportationen ein zentrales Mittel zur Durchsetzung von Herrschaft 33 . Je stärker 

rechtsstaatliche Normen abgebaut sind, umso höher ist die Zahl der Todesopfer. 

Unter Bedingungen des Kriegsrechtes ist nicht mit einer juristischen Überprüfung 

von Gewaltakten zu rechnen und daher kann jeder Soldat jemanden ermorden, der 

zum inneren Feind erklärt wurde. Im Stalinismus gab es zwar auch viele 

Übergriffe, doch in der Regel konnten nur hochrangige Amtsträger über Leben und 

Tod entscheiden. Da es sich um Friedenszeiten handelte, war das System in sich 

unter Kontrolle. Todesfälle konnten daher auch unangenehme Folgen für die 

Verursacher haben, wenn sie ohne Anordnung gehandelt hatten. 

In den Bündnisstaaten des Deutschen Reiches und im Stalinismus wurden 

ähnliche Argumentationsstränge entwickelt, um die Deportationen zu begründen. 

In allen genannten Fällen legitimierten die Regierungen ihre Verbrechen damit, 

dass so genannte "illoyale Kräfte" in exponierten Grenzregionen nicht geduldet 

werden könnten 34 . 

Doch es gab Unterschiede in der Akzeptanz der Zwangsmaßnahmen durch 

die Bevölkerung. Die Deportationen der Juden aus Bessarabien und der 

30 Hungertote gab es in jenen Jahren auch in der benachbarten rumänischen Moldau, doch in 

weitaus geringerer Zahl, weil es dort noch keine Kollektivierung gab. Vgl. zur Moldau: Gheorghe 

Onişoru, România în anii 1944-1948, Bucureşti, 1998, S. 104 und zur Moldauischen SSR: Ion 

Ţurcanu, Foametea din Basarabia în anii 1946/1947, Chişinău, 1993. 

31 Igor Caşu, "Politica naţională" in Moldova sovietică 1944-1989, Chişinău, 2000; Elena 

Postica, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950, Chişinău, 1997. 

32 Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic 1940-1952, Bucureşti 1998, S.104-112; 

Vasile Stati, Istoria Moldovei, Chişinău, 2002, S. 361ff. 

33 Aus der Vielzahl der Arbeiten über strukturelle und ideologische Berührungspunkten des 

Nationalsozialismus und Stalinismus sei nur eine zitiert: Thierry Wolton, Roşu-brun. Răul secolului, 

Bucureşti, 2001. 

34 Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, Bucureşti, 2000, S. 141.

178 


Nordbukowina wurden von der rumänischen Gesellschaft bis 1942 weitgehend 

akzeptiert. Seit 1918 war systematisch das Feindbild verbreitet worden, dass vor 

allem Juden bolschewistische Agenten seien. Daher konnten rumänische Zeitungen 

im Juli 1941 Fotos veröffentlichen, auf denen Frauen und Kinder bei der 

Deportation zu sehen waren und nur wenige wunderten sich über die Erklärung, 

diese "Judeo-Bolschewisten" würden nun wegen ihrer Angriffe auf die Armee 

bestraft 35 . In der bulgarischen Gesellschaft waren die Juden nicht durchgehend als 

"innere Feinde" stigmatisiert worden und so regte sich weitaus mehr Protest gegen 

ihre Deportation. 

Besonders schwierig ist es, die Akzeptanz bei den stalinistischen 

Deportationen zu ergründen. Aus Interviews mit über fünfzig Czernowitzer Juden, 

deren Familien 1940 und 1941 betroffen waren, entnehme ich eine unterschiedliche 

Haltung gegenüber den Deportationen des NKVD und der rumänischen 

Gendarmerie. Auch wenn 1940 kaum jemand eine Geste der Solidarität wagte, so 

sahen doch alle Mitbürger die Aktionen des NKVD als Willkür an. Anders erlebten 

diese Juden die Haltung ihrer nichtjüdischen Nachbarn nach dem Einmarsch der 

rumänischen Armee 1941: viele nahmen die Gelegenheit wahr, jüdisches Eigentum 

zu plündern. Diese Juden sprachen mit umso stärkerer Anerkennung von der 

Rettungsaktion des rumänischen Bürgermeisters 36 . 

Nach dem Zusammenbruch des Kommunismus in Rumänien wurde viel über 

die stalinistischen Deportationen publiziert und oft die Rumänen insgesamt als 

Opfer der Kommunisten ausgegeben. Dass unter den Opfern viele Ethnien 

vertreten waren, gerät erst langsam ins Gesichtsfeld. Das größte Hindernis war 

lange das Feindbild der Juden, die angeblich alle mit der Sowjetunion kollaboriert 

hätten, das aus Akten der Sicherheitsbehörden übernommen und nach 1991 ein 

Gemeinplatz in vielen Publikationen aus Rumänien und der Moldaurepublik 

wurde 37 . 

Wenn die Feindbilder eng mit staatsbegründenden Mythen verwoben sind 

und Forderungen nach Entschädigung gestellt werden, ist ihre Aufarbeitung 

besonders schwierig. Dies zeigt sich auch daran, dass in der Türkei über das 

Massaker an den Armenier von 1915 und die Ausschreitungen gegen Griechen 

unter Atatürk bis heute nicht öffentlich diskutiert werden kann. 

35 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, 1996, S. 359. 

36 Gaby Coldewey u.a., Zwischen Prut und Jordan. Lebenserinnerungen Czernowitzer Juden, 

Köln (im Erscheinen). 

37 Stellvertretend aus einer Vielzahl: Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în 

anii celui de al doilea război mondial, Iaşi, 1995, S. 185-190; Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a 

Basarabiei, Bucureşti, 2002, S. 162; Giurescu, România, S. 136f; Petrencu, România, S. 53.

23 AUGUST 1944. SFÂRŞITUL „CAMARADERIEI DE ARME” 

ROMÂNO-GERMANĂ 

Ottmar Traşcă 


I. Introducere 

Succesul debarcării aliate în Normandia, operaţiune demarată la 6 iunie 1944, 

a hotărât cursul militar al celui de-al Doilea Război Mondial în favoarea Naţiunilor 

Unite. În acest context, situaţia internaţională a României a cunoscut în vara anului 

1944 o nouă agravare considerabilă, perspectiva transformării teritoriului naţional 

într-un teatru de operaţiuni militare, cu cortegiul de distrugeri aferent, conturându-se 

tot mai clar pentru factorii decizionali din Bucureşti. Într-adevăr, evenimentele 

derulate pe diferitele teatre de operaţiuni militare, precum şi intensificarea 

bombardamentelor devastatoare efectuate de forţele aeriene anglo-americane asupra 

României 1 păreau să justifice aceste temeri sumbre. La 22 iunie 1944 Armata Roşie 

a declanşat în Bielorusia marea ofensivă împotriva Grupului de Armate german 

„Centru” (operaţiunea „Bagration”), ce a condus la nimicirea aproape în totalitate a 

forţelor germane (28 de divizii) şi avansarea unităţilor sovietice cu mai mult de 600 

de km spre vest, acestea ajungând în aproximativ 5 săptămâni de la începerea 

ofensivei la frontiera germană în Prusia Orientală şi la porţile Varşoviei 2 . La scurt 

timp, mai exact la 13 iulie 1944, forţele sovietice şi-au extins ofensiva împotriva 

1 În perioada aprilie-august 1944 aviaţia anglo-americană a întreprins 83 de atacuri asupra 

obiectivelor militare şi industriale aflate pe teritoriul României, cel mai intens bombardat obiectiv 

constituindu-l regiunea petroliferă Ploieşti, fapt ce a produs pagube însemnate industriei petrolifere şi a 

dus la scăderea dramatică a exportului de petrol românesc către Germania. Vezi în acest sens Gheorghe 

Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, 1998, p. 359-370; Maurice Pearton, Oil and the 

Romanian State, Oxford, 1971, p. 260-263; Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavril Preda, Petrol şi 

bombe la Ploieşti, Ploieşti, 1994; John Sweetman, Ploieşti Oil Strike, New York, 1974, passim; Ottmar 

Traşcă, Bombardamentele anglo-americane asupra României, aprilie-august 1944. Percepţii germane şi 

maghiare, în „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca”, XLI/2002, p. 191-211. 

2 John Erickson, The Road to Berlin. Stalin’s War with Germany, vol. II, London, 1983, p. 215-231; 

Hermann Gackenholz, Der Zusammenbruch der Heeresgruppe Mitte 1944, în Entscheidungsschlachten 

des Zweiten Weltkrieges, Hans-Adolf Jacobsen und Jürgen Rohwer (Hrsg.), Frankfurt am Main, 1960, 

p. 445-481; Rolf Hinze, Das Ostfront-Drama. Rückzugskämpfe der Heeresgruppe Mitte, Stuttgart, 1987, 

passim; David Irving, Hitlers Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, München-Berlin, 1986, p. 268-270, 

280-281; Albert Seaton, The Russo-German War 1941-1945, London, 1971, p. 432-442. 


180 

Ottmar Traşcă 2 

Grupului de Armate „Ucraina de nord” în sectorul Tarnopol-Kovel (operaţiunea 

„Lvov-Sandomierz”), în urma căreia trupele Fronturilor 1 şi 4 Ucrainiene 

comandate de mareşalul I.S. Koniev, respectiv generalul-colonel I.E. Petrov au 

pătruns în adâncime pe teritoriul Poloniei, ocupând Galiţia şi atingând la rândul lor 

fluviul Vistula în prima decadă a lunii august 3 . Frontul sovieto-german nu a 

reprezentat singurul teatru de război unde Wehrmachtul a înregistrat înfrângeri 

repetate în vara anului 1944. Concomitent cu operaţiunile militare iniţiate de Armata 

Roşie pe frontul din est, trupele aliate – profitând de superioritatea lor materială şi 

numerică zdrobitoare – au înfrânt în Normandia rezistenţa îndârjită opusă de 

armatele germane şi, în urma străpungerii de la Avranches realizată la sfârşitul lunii 

iulie 1944, ele au avansat rapid spre est, eliberând în perioada imediat următoare cea 

mai mare parte a teritoriului Franţei 4 . În fine, ruperea de către Turcia la 2 august 

1944 a relaţiilor diplomatice cu cel de-al III-lea Reich lăsa să se întrevadă schimbări 

importante de natură politico-militară inclusiv pe teatrul de război din sud-estul 

Europei, cu posibile repercusiuni negative asupra atitudinii României faţă de 

menţinerea alianţei cu cel de-al III-lea Reich 5 . Evenimentele enumerate anterior 

aveau să influenţeze în mod nefavorabil evoluţia relaţiilor româno-germane în 

perioada iunie-august 1944, contribuind la accentuarea scepticismului manifestat de 

opinia publică din România, precum şi de o mare parte a oamenilor politici şi a 

militarilor români cu privire la posibilitatea continuării războiului alături de 

Germania nazistă, conturându-se din ce în ce mai mult un curent de opinie favorabil 

ieşirii României din alianţa cu Berlinul şi trecerea de partea Naţiunilor Unite. 

II. Evoluţia relaţiilor româno-germane 

de la declanşarea operaţiunii „Barbarossa” 

până la ocuparea militară a Ungariei (operaţiunea „Margarethe I”) 

Relaţiile dintre România şi Germania în cursul celui de-al doilea război 

mondial au cunoscut o evoluţie sinuoasă, perioadele de cooperare fructuoasă 

3 John Erickson, The Road to Berlin. Stalin’s War with Germany, p. 231-247; David Irving, 

Hitlers Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, p. 310-311; Albert Seaton, The Russo-German War 

1941-1945, p. 444-454. 

4 Paul Carell, Ils arrivent. La bataille de Normandie, 6 juin-25 août, vu du coté allemand, 

Paris, 1961, passim; David Irving, Hitlers Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, p. 275-277, 308, 

313-321; Joachim Ludwig, Der deutsche Rückzug aus Frankreich 1944, Freiburg im Breisgau, 1994 

p. 21-247; Charles B. MacDonald, The Mighty Endeavour. American Armed Forces in the European 

Theater in World War II, New York, 1969, passim. 

5 Bundesarchiv-Militärarchiv Freiburg im Breisgau, RH 19 V – Heeresgruppe Südukraine/30, 

Kriegstagebuch des Oberkommandos der Heeresgruppe Südukraine, Eintragung vom 01.08.1944 (Citat în 

continuare BMF, RH 19 V/KTBHgrSU); Hans-Joachim Hoppe, Bulgarien–Hitlers eigenwilliger 

Verbündeter. Eine Fallstudie zur nationalsozialistischen Südosteuropapolitik, Stuttgart, 1979, p. 158-166; 

Klaus Schönherr, Die Türkei im Schatten Stalingrads. Von der aktiven Neutralität zum Kriegseintritt, în 

Stalingrad. Ereignis-Wirkung-Symbol, Jürgen Förster (Hrsg.), München, 1992, p. 397-415, 411-415.

3 23 August 1944. Sfârşitul „camaraderiei de arme” româno-germană 181 

alternând cu cele de răceală accentuată şi chiar de ostilitate 6 . Această evoluţie a fost 

determinată în principal de desfăşurarea operaţiunilor militare pe diferitele teatre de 

război, îndeosebi pe frontul sovieto-german, dar şi de chestiuni politice ce au 

împovărat mai mult sau mai puţin, direct ori indirect, relaţiile statornicite între 

Berlin şi Bucureşti, precum problema membrilor Gărzii de Fier aflaţi pe teritoriul 

Reichului în perioada 1941-1944 7 ori disputa dintre România şi Ungaria cu privire 

la apartenenţa Transilvaniei de nord şi raporturile tensionate dintre cele două state 

rezultate în urma celui de-al doilea arbitraj germano-italian de la Viena din 30 

august 1940 8 . România a luat parte din primul moment de partea Germaniei la 

„cruciada împotriva bolşevismului”, participarea sa la campania din est urmărind 

redobândirea teritoriilor pierdute în vara anului 1940 în favoarea statelor vecine 

(URSS şi Ungaria). După eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în iulie 1941 

– provincii cedate URSS în urma ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 

6 Pentru evoluţia relaţiilor politice şi militare româno-germane în cursul celui de-al Doilea Război 

Mondial vezi îndeosebi Alexandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament 

româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Bucureşti, 2000, p. 17-212; Jürgen Förster, 

Rumäniens Weg in die deutsche Abhängigkeit. Zur Rolle der deutschen Militärmission 1940/41, în 

„Militärgeschichtliche Mitteilungen”, 25/1979, Heft 1, p. 47-77; Rebecca Haynes, Politica României 

faţă de Germania între 1936 şi 1940, Iaşi, 2003, passim; Andreas Hillgruber, Die Krise in den deutschrumänischen 

Beziehungen im Herbst 1943 im Zusammenhang mit dem Problem der Räumung der Krim 

und der Benutzung Transnistriens als rückwärtiges Heeresgebiet, în „Wehrwissenschaftliche 

Rundschau”, 6/1956, Heft 12, p. 663-672; Idem, Die letzten Monate der deutsch-rumänischen 

Waffenbrüderschaft, în „Wehrwissenschaftliche Rundschau”, 7/1957, Heft 7, p. 377-397; Idem, Die 

Räumung der Krim 1944. Eine Studie zur Entstehung der deutschen Führungsentschlüsse, Frankfurt am 

Main, 1959, passim; Idem, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 

(1938-1944), Bucureşti, 1994, passim; Dumitru Şandru, Aurel Kareţchi, Ioan Saizu, Dificultăţi în 

„colaborarea” româno-germană (1940-1944), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. 

Xenopol»”, XXIII/1986, p. 201-229; Klaus Schönherr, Der deutsche Lehrverband R I und der 

Legionärputsch in Rumänien, Januar 1941, în „Militärgeschichtliche Mitteilungen”, 53/1994, Heft 2, 

p. 421-447; Idem, Die Auswirkungen der militärischen Situation 1944 auf die deutsch-rumänischen 

Beziehungen, în „Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 38, 1999, nr. 1-4, p. 151-181; Idem, Luptele 

Wehrmachtului în România 1944, Bucureşti, 2004, passim; Aurică Simion, Preliminarii politicodiplomatice 

ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, 1979, p. 136-182; 225-420. 

7 După înăbuşirea rebeliunii din ianuarie 1941, ce a vizat îndepărtarea de la putere a 

generalului Ion Antonescu, un număr semnificativ de membri ai Gărzii de Fier – aproximativ 260 – s-au 

refugiat în Germania unde au primit drept de azil. Vezi în acest sens Walter Hagen, Die geheime 

Front. Organisation, Personen und Aktionen des deutschen Geheimdienstes, Linz-Wien, 1950, 

p. 281-293; Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O 

contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, 1999, p. 398-445. 

8 Pentru evoluţia relaţiilor dintre România şi Ungaria după cel de-al doilea arbitraj germano-italian 

din Viena, prin care România a fost nevoită să cedeze Ungariei un teritoriu de aproximativ 42.000 km 

pătraţi, a se vedea îndeosebi Csatári Dániel, Forgószélben. (Magyar-román viszony 1940-1945), Budapest, 

1969, passim; Stephen D. Kertesz, From the Second Vienna Award to Paris: Transylvania and Hungarian- 

Romanian Relations During World War II, în The Roots of Ethnic Conflict, ed. by John F. Cadzow, Kent 

University Press, 1978, p. 190-223; Yehuda Lahav/Giva’t Shmuel, Die Sowjetunion und die 

transsylvanische Frage, în „Ungarn Jahrbuch” 10/1979, p. 261-299; Tofik Iszlámov, Erdély a szovjet 

külpolitikában a második világháború alatt, în „Múltunk”, 1994, nr. 1-2, p. 17-50.

182 


1940 9 – Armata română a continuat campania dincolo de Nistru, fiind angrenată în 

operaţiunile militare ce au vizat cucerirea Odessei, peninsulei Crimeea, Caucazului 

şi, nu în ultimul rând, a Stalingradului 10 . 

Deşi participarea forţelor române la războiul sovieto-german a fost iniţial 

acceptată şi sprijinită de opinia publică, precum şi de întreaga clasă politică 

românească, continuarea operaţiunilor peste fluviul Nistru, în adâncimea teritoriului 

sovietic, a fost vehement criticată de opoziţia democratică proaliată reprezentată de Partidul 

Naţional Ţărănesc şi de Partidul Naţional Liberal, dar şi de o parte considerabilă a 

populaţiei, a corpului ofiţeresc şi nu în ultimul rând a Marelui Stat Major. Motivul 

acestei opoziţii trebuie căutat pe de o parte în teama cercurilor amintite ca România 

să nu apară drept stat agresor în faţa puterilor aliate, pe de altă parte în dorinţa 

acestora de a prezerva potenţialul militar al României în vederea soluţionării pe 

calea armelor a diferendului teritorial cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei de nord 11 . 

9 Pentru contextul intern şi internaţional în care România a fost nevoită să accepte ultimatumurile 

sovietice vezi pe larg Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop–Molotov, Bucureşti, 

1991, p. 92-96; Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de al doilea război mondial, 

Iaşi, 1995, p. 149-191; Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti, 1995, p. 62–100; 

10 Pentru participarea Armatei române la operaţiunile militare de pe frontal de est în anii 1941- 

1942 şi pentru relaţiile militare cu Wehrmachtul a se vedea Hans Doerr, Der Feldzug nach Stalingrad. 

Versuch eines operativen Überblickes, Darmstadt, 1955, p. 55-116; Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi 

Armata Roşie, p. 57-97; Friedrich Forstmeier, Odessa 1941. Der Kampf um Stadt und Hafen und die Räumung 

der Seefestung 15. August bis 16. Oktober 1941, Freiburg im Breisgau, 1967, passim; Andreas Hillgruber, 

Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 171-192; Manfred Kehrig, Stalingrad. Analyse und 

Dokumentation einer Schlacht, Stuttgart, 1974, p. 45-69, 131-276, 456-473; Adrian Pandea, Ion 

Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad. Viziunea românească asupra tragediei din Cotul 

Donului şi Stepa Calmucă, Bucureşti, 1992, passim; Gosztony Peter, Hitlers fremde Heere. Das Schicksal 

der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug, Düsseldorf-Wien, 1976, p. 140-153, 196-237, 291-328, 350-355. 

11 De exemplu, într-un memoriu argumentat din 18 iulie 1941, principalul lider al opoziţiei democratice, 

şeful Partidului Naţional Ţărănesc – Iuliu Maniu –, atrăgea atenţia Conducătorului statului asupra 

faptului că lupta dusă de armata română în vederea recuperării Basarabiei şi a Bucovinei de nord nu era o 

agresiune „cu intenţia de cucerire, intenţii care trebuie să ne fie străine, ci urmarea unei invazii care trebuia 

respinsă din primul moment”. În schimb, cântărind riscurile ce rezultau din angajarea României într-un 

război de cotropire alături de Puterile Axei, liderul ţărănist se considera dator – „ca nu cumva mai târziu să fiu 

făcut vinovat de reticenţe, de echivoc, sau de lipsă de vigilenţă, atât de necesare în vremuri de azi” – să protesteze 

împotriva participării României la un război de agresiune: „Nu este admisibil să ne prezentăm ca 

agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau 

Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de 

nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămând-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională. Chiar şi 

tovărăşia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare, câtă vreme încă nu 

am primit nici o satisfacţie în problema Transilvaniei.” În continuare Iuliu Maniu se pronunţa ferm împotriva 

participării în continuare la războiul germano-sovietic şi mai ales împotriva ideii de a prezenta participarea 

armatei române ca o contribuţie la „războiul sfânt contra Rusiei”, pe considerentul că toate energiile trebuie 

canalizate „pentru România Mare, cu toate provinciile sale”, prin urmare în vederea redobândirii Transilvaniei 

de nord. Cf. Mareşalul Ion Antonescu. Epistolarul Infernului, Bucureşti, 1993, doc. nr. 25, p. 190-197; 

Într-un raport înaintat Berlinului la 7 august 1941, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti, Manfred 

von Killinger, a încercat să diminueze însemnătatea acestei opoziţii: „Însemnătatea politică a trecerii 

Nistrului a condus la reacţia – chiar dacă neînsemnată – a unor grupări ale opoziţiei.” Cf. Politisches Archiv 

des Auswärtigen Amtes Berlin, R 29702, Büro des Staatssekretärs-Rumänien, Band 7, E 149866. Telegramm 

Nr. 2503 der deutschen Gesandtschaft Bukarest vom 07.08.1941, gez. Killinger (În continuare: PAAAB).


Dimpotrivă, mareşalul Ion Antonescu a susţinut necesitatea continuării 

operaţiunilor militare alături de Wehrmachtul german, invocând în sprijinul 

deciziei sale motive de natură militară şi politică şi, nu în ultimul rând, de prestigiu. 

Din punct de vedere militar şi de prestigiu, el a susţinut că oprirea trupelor române 

pe aliniamentul fluviului Nistru era imposibilă atâta timp cât Wehrmachtul 

continua operaţiunile militare, iar Armata Roşie opunea o rezistenţă îndârjită 

înaintării germane. În opinia sa, trupele române – în calitate de aliate ale Armatei 

germane – nu puteau să se oprească pur şi simplu la frontieră şi să privească cu 

arma la picior desfăşurarea ulterioară a campaniei din Rusia, ci, dimpotrivă, ele 

trebuiau să participe în continuare în mod activ la operaţiuni până când Armata 

Roşie ar fi fost învinsă definitiv 12 . Al doilea motiv principal – cel politic – invocat 

de mareşalul Antonescu era strâns legat de primul şi avea în vedere crearea 

premiselor în vederea refacererii frontierelor României Mari. El era ferm convins 

că prin participarea necondiţionată şi masivă a Armatei Române la campania din 

est şi, totodată, prin respectarea integrală a angajamentelor economice, politice şi 

militare asumate faţă de Germania, România va obţine „merite” la nivelul 

conducerii Reichului – evident, în detrimentul Ungariei – fapt ce-l va determina pe 

Adolf Hitler să revizuiască decizia din 30 august 1940 şi să restituie României 

Transilvania de nord. Această convingere era împărtăşită inclusiv de majoritatea 

ofiţerilor şi militarilor români, precum şi de o parte semnificativă a opiniei publice, 

astfel că, deşi Armata Română a continuat să participe la campaniile din 1941-1942 

cu contingente militare considerabile, adversarul principal al României nu a fost 

considerat U.R.S.S., aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci ... Ungaria 13 . 

12 În şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941 mareşalul Ion Antonescu a expus pe 

larg motivele militare ce au stat la baza deciziei sale de a continua operaţiunile dincolo de fluviul 

Nistru: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră? Pe germani. 

Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi 

în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, 

puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? 

Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea 

Basarabia de către englezi? Şi dacă am pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. [...] 

Şi după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să 

spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? […] Ar însemna să dezonorez şi Armata şi poporul 

român pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: 

la revedere.” Cf. Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, vol. IV 

(iulie-septembrie 1941), alcătuit de Marcel-Dumitru Ciucă şi Maria Ignat, Bucureşti, 2000, p. 569 

(Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941). 

13 Două exemple sunt mai mult decât relevante în ceea ce priveşte această atitudine. Inspectând 

unităţile româneşti aflate pe front în toamna anului 1942, comandantul Armatei a 17–a germane, 

generalul-colonel Richard Ruoff, a întrebat câţiva soldaţi români dacă sunt conştienţi de scopul 

prezenţei lor în Rusia. Toţi cei chestionaţi au răspuns în unanimitate: „Desigur, domnule general! 

Pentru Transilvania!” Cf. Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Antonescu. Calea României 

spre Statul satelit, Bucureşti, 1996, p. 243. Într-un amplu raport înaintat O.K.W.-ului la 5 martie 1943 

de şeful Misiunii Militare germane din România, generalul de cavalerie Erik Hansen, referitor la 

situaţia din România, el remarca în primul rând o „accentuată oboseală de război”, atât în armată, cât 

şi în cadrul populaţiei (Kriegsmüdigkeit). În continuare, prezentând campania din Rusia şi cauzele 

înfrângerii româneşti, el era nevoit să constate: „amploarea şi importanţa luptei din răsărit nu le este

184 


Deşi comportamentul trupelor române pe frontul de est a fost satisfăcător – 

ţinând cont de sarcinile operative ce le-au fost încredinţate, precum şi de instruirea şi 

dotarea cu armament mare parte inferioare unităţilor germane –, pe măsura 

intensificării rezistenţei opuse de Armata Roşie şi a îndepărtării perspectivelor unei 

victorii a Puterilor Axei pe frontul de est, în rândul militarilor români s-a propagat 

din ce în ce mai mult un curent de opinie antigerman ce solicita încetarea luptelor în 

Rusia şi readucerea lor în ţară pentru a putea lupta împotriva principalului inamic, 

Ungaria. Mai mult, ca urmare a eşecurilor suferite de maşina de război germană la 

sfârşitul anului 1942 – începutul anului 1943, atitudinea unei părţi considerabile a 

soldaţilor, ofiţerilor şi opiniei publice româneşti faţă de continuarea războiului şi 

menţinerii alianţei cu Reichul s-a radicalizat treptat, mergând chiar până la solicitarea 

încetării colaborării politico-militare româno-germane şi ieşirii din război. În acest 

context, înfrângerea dezastruoasă de la Stalingrad nu a făcut decât să adâncească 

divergenţele existente între Bucureşti şi Berlin, ca urmare a distrugerii aproape în 

totalitate a celor două armate româneşti aflate pe front – Armatele 3 şi 4 române 14 –, 

dar mai cu seamă datorită atitudinii abuzive şi umilitoare manifestate de 

comandamentele şi militarii germani faţă de anumiţi comandanţi, state majore şi 

unităţi româneşti, consideraţi de partea germană drept vinovaţi pentru înfrângere 15 . 

lor (românilor – n.n.) în nici un fel cunoscută. Ca urmare a ‹‹duşmăniei ereditare›› întreţinute de 

propaganda românească din cele mai vechi timpuri, până în perioada recentă, astăzi tot Ungaria este 

receptată ca inamic. Chiar în cadrul unităţilor româneşti combatante în răsărit, Ungaria a fost 

prezentată drept inamicul principal de către elementele şoviniste ale corpului ofiţeresc, iar ca scop al 

luptei româneşti în război s-a lăsat să se înţeleagă retrocedarea ulterioară a părţiii anexate a 

Ardealului, oarecum ca o recompensă pentru ajutorul românesc.” În opinia lui Hansen această viziune 

se datora politicii promovate de Iuliu Maniu, cele mai receptive la această linie politică fiind cercurile 

ofiţereşti provenite din Transilvania. B.M.F., RH 31-I (Deutsche Heeresmission in Rumänien)/v.134. 

(Lage in Rumänien vom 05.03.1943. Deutscher General beim Obkdos. d. Rum. Wehrmacht an das 

O.K.W./W.F.St. Ia Nr 14/43 g.Kdos vom 05.03.1943, gez. Hansen). Raportul generalului Hansen este 

publicat în Jürgen Förster, Stalingrad. Risse im Bündnis 1942/43, Freiburg im Breisgau, p. 137-142; 

Magyar Országos Levéltár Budapest, K 63 - 1942 - 269 - 27/1 - 8530. Raportul nr. 475 din 21.11.1942 

al Legaţiei maghiare din Bucureşti (în continuare: MOL). 

14 Armatele a 3-a şi a 4-a române (comandate de generalul de corp de armată Petre 

Dumitrescu, respectiv generalul de corp de armată Constantin Constantinescu-Klaps) au înregistrat în 

perioada 15 noiembrie 1942-15 martie 1943 pierderi cifrate la 143.026 morţi, răniţi şi dispăruţi. Cf. 

Arhivele Ministerului Apărării Naţionale Piteşti, fond 5423 - Marele Stat Major, Secţia a 7-a Legătura 

cu Armatele Aliate, dosar nr. 330, f. 5 (în continuare: AMAN). 

15 Pentru criza relaţiilor româno-germane rezultată în urma înfrângerii de la Stalingrad vezi 

Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, p. 98-127; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele 

Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 187-192; Manfred Kehrig, Stalingrad. Analyse und Dokumentation 

einer Schlacht, Stuttgart, 1974, p. 456-473; Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, 

Românii la Stalingrad, p. 62-83; Gosztony Peter, Hitlers fremde Heere. Das Schicksal der 

nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug, p. 325-328; Ministrul propagandei Joseph Goebbels nota în 

jurnalul său, la 23 ianuarie 1943, opinia lui Hitler potrivit căreia „Situaţia extrem de critică existentă 

momentan pe frontul de est se datorează eşecului total al aliaţilor noştri [...] Maghiarii s-au gândit 

numai la disputele teritoriale ulterioare cu românii şi reciproca fiind valabilă. [...] Românii sunt slabi, 

italienii sunt şi mai slabi, iar cei mai slabi – sub orice critică – sunt maghiarii”. Cf. Die Tagebücher 

von Joseph Goebbels. Teil 1I Diktate 1941-1945, Band 7, Januar-März 1943, herausgegeben von 

Elke Fröhlich, bearbeitet von Elke Fröhlich, München, 1993, p. 162.


Eşecul suferit de Wehrmacht şi Armata română în bătălia de la Stalingrad a 

însemnat nu numai o cotitură importantă în desfăşurarea militară a celui de-al 

doilea război mondial, dar a constituit totodată un punct de turnură şi în ceea ce 

priveşte evoluţia ulterioară a relaţiilor româno-germane. Mareşalul Ion Antonescu 

şi-a dat seama că Reichul a pierdut războiul şi, prin urmare, din partea cercurilor 

decizionale române se impunea luarea măsurilor adecvate pentru ca România să 

evite aceeaşi soartă 16 . În consecinţă, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai 

Antonescu s-a decis – cu acordul tacit al mareşalului – să promoveze, începând cu 

prima jumătate a anului 1943, o politică de desprindere treptată din alianţa cu cel 

de-al III-lea Reich, politică ce s-a concretizat prin refuzul de a trimite noi 

contingente de trupe pe frontul de est, retragerea treptată a unităţilor aflate încă în 

Rusia, precum şi reluarea contactelor cu Puterile Aliate pe diferite canale de 

comunicare secrete, ca de exemplu, Lisabona, Madrid, Ankara, Stockholm în 

vederea pregătirii ieşirii României din război şi a încheierii unei păci separate 17 . 

Aceste demersuri nu au rămas necunoscute conducerii Reichului 18 , la Berlin 

existând temerea – mai ales după defecţiunea Italiei – că Bucureştiul, dar şi 

Budapesta, vor încerca să urmeze în scurt timp exemplul italian 19 . Întrucât 

disensiunile dintre Reich şi aliaţii/sateliţii săi România şi Ungaria s-au înmulţit şi 

agravat necontenit în a doua jumătate a anului 1943 pe fondul înfrângerilor suferite 

de Wehrmacht şi a încercărilor din ce în ce mai vizibile a celor două state de a se 

16 Potrivit afirmaţiilor secretarului particular al vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Mihai 

Antonescu, mareşalul Ion Antonescu a afirmat după vizita efectuată la sfârşitul anului 1942 în Cartierul 

General al Führerului: „Germania a pierdut războiul. Acum, trebuie să ne concentrăm eforturile ca să nu-l 

pierdem pe al nostrum.” Cf. Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Iaşi, 1992, p. 85. 

17 Vezi pe larg Jürgen Förster, Stalingrad. Risse im Bündnis, p. 107-113; Andreas Hillgruber, 

Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 211-214; Aurică Simion, Preliminarii politicodiplomatice, 

p. 263 şi următoarele. 

18 PAAAB, R 29711, Büro des Staatssekretärs-Rumänien, Band 15, E. 186928. Telegramm 

Nr. 3845 der deutschen Gesandtschaft in Lissabon vom 03.11.1943, gez. Dietmar; E. 186938-186940. 

Telegramm Nr. 2223 der deutschen Gesandtschaft in Budapest vom 10.11.1943, gez. Jagow; 

E. 186948-186949. Telegramm Nr. 3961 der deutschen Gesandtschaft in Lissabon vom 12.11.1943, 

gez. Huene; E. 186963. Telegramm Nr. 253 der deutschen Botschaft in Vatikan vom 15.11.1943, gez. 

Weizsäcker; BMF, RW 5 - OKW/WFSt/Abt. Ausl - 363 (Rapoartele Abwehrului din 20 respectiv 

25 septembrie 1943 cu privire la tratativele de pace ale emisarilor români în Madrid şi Ankara). 

19 „În ce priveşte posibilităţile de trădare la celelalte state satelite – nota în jurnalul său la 23 

septembrie 1943 Goebbels –, Horthy ar dori cu plăcere să treacă de partea cealaltă, dar Führerul a luat 

deja măsurile necesare. Dealtfel, la prima menţionare a unei asemenea trădări el va deplasa la Viena 

două divizii blindate; cred că asta îi va trezi la realitate pe maghiari. Kállay, primul ministru maghiar 

este un porc. Dar el nu se deconspiră, este prea precaut pentru a se descoperi. Prin urmare noi trebuie 

momentan să facem o figură bună la un joc răuvoitor. Antonescu este un aliat de încredere, în măsura 

în care se poate afirma aşa ceva despre un balcanic. Chiar şi el se află însă în mâna coruptului şi 

anglofilului Mihai Antonescu, ce ar trece de partea cealaltă mai degrabă azi decât mâine”. Cf. Die 

Tagebücher von Joseph Goebbels. Teil 1I Diktate 1941-1945, Band 9 Juli-September 1943, 

herausgegeben von Elke Fröhlich, bearbeitet von Manfred Kittel, München, 1993, p. 589; Walter 

Warlimont, Al treilea Reich. Comanda Supremă. În inima Cartierului General al Führer-ului 1939– 

1945, f.l., f.a., p. 417 şi în special partea a V-a, capitolul IV, nota nr. 6.

186 


distanţa de linia politică promovată de conducerea Reichului şi de a se apropia de 

Puterile Aliate, Hitler şi Înaltul Comandament al Wehrmachtului (OKW) au luat 

decizia elaborării unor planuri militare ce vizau ocuparea României şi Ungariei şi 

prevenirea desprinderii acestora din alianţa cu Germania. Astfel, în perioada 

septembrie 1943–februarie 1944 OKW în colaborare cu OKH – Înaltul Comandament 

al Armatei de Uscat – au elaborat sub numele de cod „Margarethe I”, respectiv 

„Margarethe II” planurile militare ce vizau ocuparea militară a ambelor state 20 . Dat 

fiind faptul că la acea dată Wehrmachtul nu dispunea de suficiente trupe în vederea 

ocupării concomitente a celor două state, iar situaţia militară grea pe teatrele de 

operaţiuni nu permitea retragerea unor divizii necesare în acest scop, conducerea 

germană a dat dovadă de abilitate şi pragmatism elaborând variante care compensau 

lipsa efectivelor necesare prin exploatarea disensiunilor teritoriale dintre Ungaria, 

respectiv adversarele acesteia, România, Slovacia şi Croaţia. 

Astfel, potrivit primei variante a planului „Margarethe I”, teritoriul maghiar 

urma să fie împărţit în trei regiuni militare. Prima regiune era reprezentată de 

teritoriul aflat la vest de Tisa, inclusiv capitala Budapesta, unde ocupaţia militară 

avea să fie exercitată exclusiv de trupele germane. A doua zonă cuprindea teritoriul 

situat la est şi sud de Tisa (inclusiv Transilvania de nord), în această parte ocupaţia 

militară urmând să fie realizată de unităţile armatelor române. În fine, a treia zonă – 

nordul Ungariei – avea să fie plasată sub controlul militar al trupelor germane şi 

slovace. Implicarea forţelor militare ale României şi Slovaciei în cadrul operaţiunii 

„Margarethe I”, prezenta o tentă politică evidentă, întrucât planurile elaborate de 

OKW şi OKH stipulau că „românilor şi slovacilor le-au fost rezervate sarcini care 

coincid cu principalele lor scopuri politice” 21 . S-ar putea crede că „recompensa” 

oferită de cercurile decizionale germane pentru colaborarea celor două state la 

„reglementarea” situaţiei din Ungaria ar fi fost retrocedarea teritoriilor pierdute de 

acestea în favoarea Budapestei în urma arbitrajelor de la Viena din 2 noiembrie 

1938, respectiv 30 august 1940. În realitate Hitler nu a intenţionat să anuleze 

efectele teritoriale ale deciziilor de la Viena, obiectivul principal în viziunea 

Führerului constituindu-l „modelarea atitudinii” guvernului maghiar în conformitate 

cu interesele Reichului, respectiv transpunerea în practică a ocupării Ungariei fără 

a întâmpina rezistenţă, înlocuirea guvernului condus de Kállay Miklós cu unul 

obedient şi mobilizarea totală a resurselor materiale şi umane ale statului maghiar 

în vederea continuării războiului alături de Reich. În acest sens, utilizarea în cursul 

convorbirilor desfăşurate cu regentul Horthy Miklós la castelul Klessheim în 18 

martie 1944 a „argumentului” referitor la o posibilă implicare militară a României, 

20 Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht, herausgegeben Von Percy Ernst 

Schramm in Zusammenarbeit mit Hans-Adolf Jacobsen, Andreas Hillgruber, Walther Hubatsch, Band 

IV, 1 Januar 1944 – 12 Mai 1945, eingeleitet und erläutert von Percy Ernst Schramm, Frankfurt am 

Main, 1961, p. 189-249. (În continuare: KTB - OKW); Vezi şi BMF, RW 4 – OKW/WFSt - 584, 585, 

passim (Chefsachen „Margarethe”). 

21 KTB–OKW, Band IV, p. 190, 211.


Slovaciei şi chiar a Croaţiei în ocuparea Ungariei, avea să se dovedească un 

element decisiv în atingerea acestor obiective 22 . Acelaşi scenariu – cel al 

manipulării disensiunilor teritoriale româno-maghiare –, a stat şi la baza elaborării 

planului militar ce avea ca scop ocuparea României („Margarethe II”), plan ce lua 

în calcul posibilitatea participării forţelor armate maghiare la operaţiunile de 

ocupare a părţii de sud a Transilvaniei 23 . Dacă în cazul Ungariei, operaţiunea 

„Margarethe I” a fost pusă în aplicare la 19 martie 1944 24 – eveniment receptat cu 

satisfacţie şi speranţa retrocedării Transilvaniei de nord de către opinia publică şi 

oficialii români 25 –, în ceea ce priveşte ocuparea României, Hitler a dispus la 

sfârşitul lunii februarie sistarea preparativelor militare. Această decizie a fost luată 

după vizita de stat întreprinsă de mareşalul Ion Antonescu în Germania în perioada 

26-27 februarie, vizită ce a risipit momentan temerile conducerii germane cu 

22 În şedinţa Consiliului de Coroană din 19 martie, Horthy afirma faptul că nu a fost în postura 

de a opune rezistenţă în faţa ocupaţiei germane deoarece „Nu dispunem de forţele militare necesare. 

Dar chiar dacă le-am fi avut, germanii ar fi distrus naţiunea maghiară şi ar fi luat în stăpânire Ungaria. 

Rezistenţa din partea noastră ar atrage după sine pătrunderea armatei române în Ungaria. Croaţii şi 

slovacii ar proceda la fel”. Cf. Horthy Miklós titkos iratai, az iratokat sajtó alá rendezte, magyarázó 

szövegekkel és jegyzetekkel ellátta: Szinai Miklós és Szűcs László, második kiadás, Budapest, 1963, 

doc. nr. 81, p. 427 (Stenograma şedinţei Consiliului de Coroană din 19.03.1944); Mai mult, se pare că 

principalul motiv care l-a determinat pe Horthy să nu demisioneze din funcţia de regent - în semn de 

protest la adresa ocupaţiei germane –, a fost ameninţarea proferată de Hitler, potrivit căreia într-o 

asemenea ipostază „Ungaria urma să fie tratată ca un stat inamic, vor fi trimise inclusiv trupele 

române, slovace şi croate, iar cele două arbitraje de la Viena urmau să fie anulate. Aceste argumente 

au avut un efect demoralizant asupra lui Horthy”. Cf. Bánffy Miklós, Emlékeimből (1932). Huszonöt 

év (1945), második, bővitett kiadás, Kolozsvár, 2001, p. 351; Vezi de asemenea Allianz Hitler – 

Horthy – Mussolini. Dokumente zur ungarischen Aussenpolitik (1933-1944), einleitende Studie und 

Vorbereitung der Akten zum Druck von Magda Ádám, Gyula Juhász, Lajos Kerekes, redigiert von 

Lajos Kerekes, Budapest, 1966, doc. nr. 125, p. 367. (Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri 

maghiar din 19.03.1944); Horthy Miklós, Emlékirataim, Budapest, 1993, p. 281-285. 

23 KTB–OKW, Band IV, p. 247-249. (Die Bearbeitung des Falles „Margarethe II”. Besetzung 

Rumäniens durch deutsche Truppen, eingestellt am 28 Februar 1944, gez. Warlimont) 

24 Vezi pentru detalii Ránki György, Unternehmen Margarethe. Die deutsche Besetzung 

Ungarns, Budapest, 1984, p. 127 şi următoarele. 

25 „Domneşte bucuria generală ca urmare a intrării trupelor germane în Ungaria – raporta la 

21 martie 1944 ministrul plenipotenţiar german von Killinger – Cercurile din jurul mareşalului 

Antonescu şi opoziţia naţionalistă speră la retrocedarea în scurt timp a Transilvaniei.” PAAAB, Büro 

des Staatssekretärs-Rumänien, Band 15, R 29711, E. 187312. Telegramm Nr. 1032 der deutschen 

Gesandtschaft in Bukarest vom 21.03.1944, gez. Killinger; „Ocupaţia germană din 1944 a creat mari 

speranţe pentru Românii din Transilvania de nord – relevă un raport înaintat de delegatul Marelui Stat 

Major pe lângă comisia de ofiţeri germano-italiană din Transilvania – care însă nu s-au împlinit, nici în 

ceea ce priveşte aşteptările minime. Este drept că românii în urma acestei ocupaţii au devenit mai 

îndrăzneţi, dar situaţia lor în cadrul statului maghiar nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Din contră, în unele 

cazuri – ca urmare a insinuărilor maghiare – românii au avut de suferit represiuni chiar şi din partea 

germanilor.” Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Delegatul Marelui Stat Major, dosar nr. 15/1944, 

f. 93. (Situaţia românilor în Transilvania de nord de la cedare până la 01.06.1944) (În continuare: 

ANIC); Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, ataşat de legaţie, şi 

dr. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, traducere de Ileana Sturdza şi Cristian Scarlat, ediţie îngrijită, 

note, indice şi selecţia materialului ilustrativ de Cristian Scarlat, Bucureşti 2001, p.185.

188 


privire la posibilitatea unei defecţiuni politico-militare imediate a României 26 . Mai 

mult, la scurt timp după înfăptuirea operaţiunii „Margarethe I”, Führerul l-a invitat 

pe Conducătorul statului român la o nouă rundă de convorbiri (23-24 martie) 27 în 

cursul cărora i-a prezentat motivele ce l-au determinat să ordone ocuparea Ungariei 

şi i-a comunicat confidenţial faptul că „atitudinii neloiale a guvernului maghiar şi 

după ce atât România cât şi Ungaria nu au recunoscut niciodată arbitrajul de la 

Viena şi după ce Italia s-a desprins, consideră că nu mai este potrivit pentru 

Germania să funcţioneze în continuare ca semnatar al arbitrajului de la Viena. El 

(Führerul) îl roagă pe Antonescu ca, deocamdată, să nu vorbească nimănui de 

această declaraţie; la momentul potrivit o va face el (Führerul) publică” 28 . 

La prima vedere, această declaraţie părea să dea câştig de cauză României în 

disputa sa teritorială cu Ungaria şi să justifice astfel linia politică promovată până 

la acea dată de mareşalul Ion Antonescu în privinţa colaborării politice şi militare 

româno-germane. În realitate, declaraţia a avut un scop tactic, fiind determinată de 

contextul internaţional nefavorabil. Hitler şi-a dat seama că numai prin simple 

promisiuni nu va reuşi să menţină România alături de Reich, într-un moment în 

care armatele germane înregistrau eşecuri repetate pe toate teatrele de război, iar 

aliaţii anunţaseră în public faptul că ei considerau „nul şi neavenit” arbitrajul din 

30 august 1940. Deşi declaraţia a rămas confidenţială şi nu avem nici un motiv să 

credem că Führerul a intenţionat vreodată să o facă publică şi cu atât mai puţin să o 

transpună în practică – datorită posibilelor repercusiuni politice şi, mai ales, 

militare imprevizibile pentru Reich – trebuie spus că ea a avut, totuşi, efecte 

imediate în ceea ce priveşte atitudinea României faţă de continuarea războiului 

alături de Germania. Promiţându-i „retrocedarea” Transilvaniei de nord, nu numai 

că Hitler a reuşit să-l determine pe mareşalul Ion Antonescu să renunţe momentan 

la intenţia de a ieşi din război, menţinând în continuare colaborarea politică şi 

militară cu cel de-al III-lea Reich, dar a obţinut în acelaşi timp o sensibilă sporire a 

contribuţiei militare a României pe frontul de est, prin mobilizarea şi trimiterea pe 

front a trupelor ce fuseseră reţinute până la acea dată de autorităţile române în 

interiorul ţării, îndeosebi de-a lungul frontierei cu Ungaria, sub pretextul prevenirii 

unei agresiuni maghiare 29 . 

26 Pentru convorbirile la nivel înalt româno-germane din 26-27.02.1944 a se vedea Akten zur 

deutschen auswärtigen Politik, Serie E: 1941-1945, Band VII 1. Oktober 1943 bis 30. April 1944, 

Göttingen, 1979, doc. nr. 236, p. 446-451; doc. nr. 237, p. 451-454; doc. nr. 238, p. 454-459 (în 

continuare: ADAP). 

27 Pentru convorbirile româno-germane din 23-24.03.1944 vezi ADAP, Serie E, Band VII, doc. 

nr. 292, p. 555-562; doc. nr. 293, p. 563-567; doc. nr. 296, p. 570-577; doc. nr. 297, p. 578.. 

28 ADAP, Serie E, Band VII, doc. nr. 292, p. 556-557. (Aufzeichnung über die Unterredung 

zwischen dem Führer und Marschall Antonescu in Schloss Klessheim am 23. März 1944). 

29 Ca urmare a înrăutăţirii situaţiei în sectorul sudic al frontului de est şi a apropierii unităţilor 

Armatei Roşii de frontiera cu România, mareşalul Ion Antonescu ordonase încă din data de 

19.03.1944 mobilizarea generală a Armatei române. Totuşi, este incontestabil faptul că evenimentele 

petrecute în Ungaria, respectiv dispariţia ameninţării militare maghiare în urma mobilizării şi 

trimiterii pe front a trupelor maghiare dispuse în Transilvania de nord, precum şi promisiunea


III. Situaţia militară de pe flancul sudic al frontului de est şi influenţa sa 

asupra evoluţiei relaţiilor politico-militare dintre România şi cel de-al III-lea 

Reich în primăvara şi vara anului 1944 

Măsura mobilizării Armatei Române fusese cu atât mai necesară ţinând 

seamă de faptul că situaţia militară în sectorul sudic al frontului, de est s-a 

deteriorat rapid în primele luni ale anului 1944. La 4 martie 1944 Fronturile 1, 2 şi 

3 ucrainene au declanşat în regiunea Şepetovka ofensiva de primăvară ce a condus 

în scurt timp la străpungerea frontului apărat de Grupurile de Armate „Sud” şi „A” 

şi la avansarea în adâncime a trupelor sovietice, astfel încât la sfârşitul aceleiaşi 

luni unităţile Armatei Roşii reuşiseră traversarea Nistrului şi a Bugului, pătrunzând 

pe teritoriul României 30 . Slaba rezistenţă opusă de Wehrmacht presiunii sovietice, 

evacuarea administraţiei româneşti din Transnistria, Bucovina şi partea de nord a 

Basarabiei, precum şi starea deplorabilă a unităţilor germane aflate în retragere au 

făcut o impresie profundă asupra opiniei publice şi a cercurilor decizionale din 

România, conturându-se temerea că ocuparea de către sovietici a Moldovei şi a 

regiunii petrolifere de la Ploieşti era doar o chestiune de timp 31 . Pătrunderea 

Armatei Roşii pe teritoriul României, dar mai ales slăbiciunea evidentă dovedită de 

Wehrmacht au dus la tensionarea relaţiilor dintre Berlin şi Bucureşti. provocând o 

criză de încredere la nivelul oficialităţilor politice şi militare române în privinţa 

capacităţii conducerii germane de a face faţă situaţiei create în urma ofensivei 

declanşate pe frontul de est de Armata Roşie. Acest fapt s-a manifestat în cadrul 

schimbului de mesaje Hitler-Antonescu, petrecut la sfârşitul lunii martie, în cadrul 

căruia conducătorul statului român a criticat – chiar dacă într-o formă voalată – 

conducerea superioară germană, solicitând măsuri imediate şi radicale în vederea 

redresării situaţiei, respectiv dirijarea spre sectorul de front ameninţat a unor unităţi 

de blindate germane, înarmarea cu armament antitanc a diviziilor româneşti aflate 

în curs de mobilizare şi, nu în ultimul rând, evacuarea trupelor aflate în Crimeea. 

Hitler s-a arătat dispus să examineze cererile părţii române şi să pună la dispoziţie 

ajutorul militar solicitat, dar a refuzat categoric să ia în considerare posibilitatea 

conducerii germane de a livra urgent armament antitanc şi tunuri de asalt armatei române, au 

constituit factori ce au contribuit la decizia autorităţilor române de a trimite pe front cea mai mare 

parte a unităţilor româneşti aflate în interior. PAAAB, R 29711, Büro des Staatssekretärs-Rumänien, 

Band 15, E. 187318-187319. Telegramm Nr. 1064 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 

22.03.1944, gez. Gerstenberg, Killinger; E. 187365. Telegramm Nr. 1198 der deutschen Gesandtschaft 

in Bukarest vom 30.03.1944, gez. Gerstenberg, Killinger; E. 187392. Telegramm Nr. 533 des Auswärtigen 

Amtes vom 02.04.1944, gez. Ritter; KTB–OKW, Band IV, p. 767-768. 

30 KTB–OKW, Band IV, p. 766, 769; John Erickson, The Road to Berlin. Stalin’s War with 

Germany, p. 182-188. 

31 PAAAB, R 29711, Büro des Staatssekretärs-Rumänien, Band 15, E. 187318-187319. 

Telegramm Nr. 1064 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 22.03.1944, gez. Gerstenberg, 

Killinger; E. 187361-187362. Telegramm Nr. 1195 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 

30.03.1944, gez. Killinger; E. 187386. Telegramm nr. 1249 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 

01.04.1944, gez. Killinger; E. 187409-187410. Telegramm Nr. 1275 der deutschen Gesandtschaft in 

Bukarest vom 04.04.1944, gez. Killinger; Diplomaţi germani la Bucureşti, p. 185-186.

190 


evacuării unităţilor germane şi române din Crimeea, invocând în sprijinul deciziei 

sale considerente de natură politică şi militară (posibilitatea modificării atitudinii 

Turciei şi Bulgariei, respectiv utilizarea forţelor sovietice aflate în Crimeea în alte 

sectoare ale frontului de est, bombardarea regiunii petrolifere Ploieşti etc) 32 . 

Înfrângerile suferite pe front s-au repercutat negativ inclusiv asupra stabilităţii 

politice interne a României, contribuind la creşterea nemulţumirii populaţiei civile, 

dar şi a cercurilor opoziţiei democratice faţă de Germania şi faţă de guvernarea 

mareşalului Ion Antonescu. Descriind situaţia creată în România în urma recentelor 

succese repurtate de Armata Roşie, Legaţia germană arăta la începutul lunii aprilie 

1944 că „Atmosfera generală în România este deosebit de sumbră şi nervoasă. În 

timp ce o parte a populaţiei reproşează germanilor de a nu fi trimis la timp rezerve 

pe frontul de est, cealaltă parte a populaţiei reproşează mareşalului faptul că nu a 

mobilizat la timp. În calitate de conducător al statului şi comandant suprem ar fi 

trebuit, personal, să evalueze în mod corect situaţia; scuza sa că nu a fost informat 

corespunzător de către Germania nu este acceptată.” 33 

Situaţia militară creată în urma succesului neaşteptat al ofensivei Armatei 

Roşii pe flancul sudic al frontului de răsărit, ce a avut drept consecinţă imediată 

pierderea Transnistriei, Bucovinei şi a părţii de nord a Basarabiei, precum şi 

transformarea părţii de est şi de nord-est a teritoriului românesc în teatru de 

operaţiuni militare, i-a determinat pe Hitler şi pe Înaltul Comandament al 

Wehrmachtului să opereze modificări la nivelul eşalonului de comandă şi a 

organigramei Grupurilor de Armate „Sud” şi „A”, respectiv să reorganizeze 

structurile de comandă germane din România în vederea adaptării lor la noua 

conjunctură şi a asigurării unei colaborări eficiente cu autorităţile române. Astfel la 

26 martie 1944 Grupurile de Armate „Sud” şi „A” au fost redenumite „Ucraina de 

nord”, respectiv „Ucraina de sud”, iar la 31 martie comandanţii celor două Grupuri 

de Armate, feldmareşalii Erich von Manstein şi Ewald von Kleist, au fost înlocuiţi 

cu feldmareşalul Walter Model, respectiv generalul-colonel Ferdinand Schörner 34 . 

În ce priveşte Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, el era constituit din subgrupul 

32 A se vedea în acest sens şi schimbul de mesaje Hitler-Antonescu de la sfârşitul lunii martie 

1944 în Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), vol. II, ediţie alcătuită de 

Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, coordonator ştiinţific dr. Florin Constantiniu, Bucureşti, 

1991, doc. nr. 75, p. 150-151; doc. nr. 76, p. 151-153; doc. nr. 77, p. 154-156; doc. nr. 78, p. 156-159; 

doc. nr. 80, p. 160-162; KTB–OKW, Band IV, p. 769-775; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol 

şi Mareşalul Antonescu, p. 222-224. 

33 PAAAB, R 29711, Büro des Staatssekretärs-Rumänien, Band 15, E. 187400. Telegramm Nr. 

1270 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 03.04.1944, gez. Killinger. 

34 KTB–OKW, Band IV, p. 775-776; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul 

Antonescu, p. 224; Referitor la motivele care l-au determinat pe Hitler să ia decizia înlocuirii 

feldmareşalilor Erich von Manstein şi Ewald von Kleist vezi Erich von Manstein, Victorii pierdute, 

Bucureşti, f. a., p. 485-487; David Irving, Hitlers Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, p. 234-236; 

Atât Manstein, cât şi Kleist s-au bucurat de încrederea totală a oficialităţilor militare române, măsura 

înlocuirii celor doi comandanţi fiind dezavuată de mareşalul Ion Antonescu. Institut für Zeigeschichte 

München, ZS 1130-Hansen. Antworten in erweiterter Berichtform auf eine Anfrage des Instituts für 

Zeitgeschichte-München (Br/be vom 21.01.1956), gez. Hansen, fol. 00029 (în continuare: Ifz.).


de Armate „Wöhler”, comandat de generalul de infanterie Otto Wöhler, ce reunea 

Armata a 8-a germană şi Armata a 4-a română, respectiv subgrupul de Armate 

„Dumitrescu”, comandat de generalul-colonel Petre Dumitrescu, în compunerea 

căruia intrau Armata a 6-a germană şi Armata a 3-a română. Adoptarea acestei 

structuri de comandă mixtă în cadrul Grupului de Armate „Ucraina de sud” nu era 

întâmplătoare, ea fiind pe de o parte rezultatul experienţei anterioare în privinţa 

colaborării militare româno-germane, pe de altă parte urmarea solicitării insistente 

a părţii române de a fi implicată activ în cadrul deciziilor referitoare la elaborarea 

planurilor de operaţiuni şi la conducerea efectivă a acestora. Evoluţia cooperării 

dintre Wehrmacht şi Armata română pe frontul de est până la acea dată demonstrase 

în mod evident faptul că trupele române – datorită pregătirii şi înzestrării lor 

materiale inferioare –, nu au fost în măsură să planifice şi să execute independent, 

cu rezultate mulţumitoare, o operaţiune militară de anvergură, în acest sens cel mai 

concludent argument reprezentându-l eşecul drastic suferit de cele două Armate 

române (a 3-a şi a 4-a) în bătălia de la Stalingrad. Sub impresia traumatizantă a 

acestei înfrângeri, Hitler a ordonat în 1943 ca trupele române să nu mai fie utilizate 

în sectoare de front independente, ci să fie intercalate cu trupele germane. Deşi, 

iniţial, aliatul român a acceptat această structură de subordonare, totuşi în 

momentul în care teatrul de război a ajuns pe teritoriul României, mareşalul Ion 

Antonescu şi Marele Stat Major român au ridicat pretenţia justificată de a se 

implica substanţial în cadrul conducerii operaţiunilor militare de pe teritoriul 

României, refuzând categoric subordonarea trupelor române din Basarabia şi din 

Moldova comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” 35 . Întrucât Berlinul 

şi-a menţinut punctul de vedere referitor la necesitatea intercalării trupelor române 

cu cele germane, după mai multe runde de negocieri s-a ajuns la o soluţie de 

compromis. Astfel OKH a subordonat comandamentului Grupului de Armate „Ucraina 

de Sud” două subgrupuri de Armate, unul condus de un comandant german (generalul 

de infanterie Otto Wöhler), iar celălalt de către un comandant român (generalul de 

armată Petre Dumitrescu. Aşa cum am arătat anterior, ambele subgrupuri de 

Armate dispuneau de câte o armată germană şi una română, care la rândul lor 

cuprindeau corpuri şi divizii germane, respectiv române. Cu toate că noua structură 

prezenta avantaje evidente pentru conducerea germană, ea avea totuşi şi un 

handicap major, deoarece unităţile şi comandamentele române erau subordonate 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud” doar din punct de vedere tactic, în celelalte 

chestiuni atribuţiile de comandă fiind exercitate în continuare de mareşalul Ion 

Antonescu şi de Marele Stat Major român. În plus, cooperarea dintre Armata 

română şi cea germană avea să fie grevată şi de tendinţele vădite ale oficialităţilor 

militare române de a limita pe cât posibil competenţele eşalonului de comandă 

german, de disensiunile dintre cele două părţi, precum şi de distanţarea treptată, dar 

vizibilă în primăvara şi vara anului 1944 a aliatului român faţă de Reich 36 . 

35 Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 58. 


192 


Concomitent cu aceste schimbări, OKW-ul a decis să delimiteze exact sferele 

de autoritate şi competenţele structurilor de comandă ale Armatei germane ce 

activau deja sau urmau să activeze pe teritoriul României, pentru a asigura în acest 

fel o cooperare eficientă cu aliatul român, plecându-se de la premiza că aportul 

eşalonului român de comandă era esenţial în realizarea sarcinilor trasate de 

conducerea germană Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Deşi la prima vedere 

soluţionarea acestei chestiuni nu părea să creeze dificultăţi majore, totuşi ea a fost 

îngreunată considerabil de opiniile divergente, precum şi de animozităţile personale 

existente între comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” – generalulcolonel 

Ferdinand Schörner, un om de mână forte şi unul dintre comandanţii 

preferaţi ai lui Hitler 37 –, şi generalul de cavalerie Erik Hansen, ce deţinea funcţia 

de „general german acreditat pe lângă Înaltul Comandament al Armatei Române”, 

fiind totodată şeful Misiunii Militare germane în România. În vreme ce generalulcolonel 

Schörner privea problema competenţelor şi a relaţiilor de subordonare 

exclusiv din punctul de vedere al comandantului aflat în zona de operaţii, respectiv 

al necesităţilor trupelor combatante, generalul Hansen – în calitatea sa de „curea de 

transmisie” între cei doi aliaţi –, trebuia să ţină seama de interesele şi de 

susceptibilitatea părţii române, mai ales că Hitler interzisese categoric exercitarea 

oricăror presiuni asupra mareşalului Ion Antonescu 38 . În consecinţă, în cadrul 

acţiunilor pe care le-a întreprins, Hansen a acţionat cu oarecare menajamente faţă 

de partea română, ceea ce l-a iritat pe Schörner. Acesta din urmă i-a imputat şefului 

Misiunii Militare germane faptul că nu a pregătit în mod corespunzător primirea 

trupelor Grupului de Armate „Ucraina de Sud” pe teritoriul României, solicitând 

chiar, la OKW şi OKH, rechemarea acestuia 39 . În vederea detensionării situaţiei a 

fost necesară intervenţia combinată a OKW şi a OKH, dar nici în urma acestei 

medieri nu s-a ajuns la o cooperare armonioasă, întrucât între cele două foruri 

decizionale exista o competiţie intensă în ceea ce priveşte extinderea atribuţiilor şi 

a sferelor de competenţă în privinţa conducerii operaţiunilor 40 . 

Reorganizarea structurii de comandă a trupelor germane din România a 

demarat la sfârşitul lunii martie 1944, în toiul luptelor grele purtate în Bucovina şi 

în partea de nord-est a României. La 29 martie, OKH – ce era responsabil de 

conducerea operaţiilor pe frontul de est –, a emis un ordin prin care şeful Misiunii 

Militare germane din România a fost subordonat din punct de vedere tactic 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Această modificare în cadrul raporturilor de 

subordonare contravenea însă instrucţiunilor primite de generalul Hansen de la 

OKW, fapt ce s-a răsfrânt asupra raporturilor acestuia cu autorităţile militare 

române. În realitate, dificultăţile au survenit ca urmare a demersurilor întreprinse 

37 Pentru personalitatea, cariera şi activitatea feldmareşalului Ferdinand Schörner vezi Roland 

Kaltenegger, Schörner: Feldmarschall der letzten Stunde, München-Berlin, 1994, passim. 

38 KTB–OKW, Band IV, p. 775; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, 

p. 50; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 224-225. 

39 KTB–OKW, Band IV, p. 775; David Irving, Hitlers Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, p. 248. 

40 KTB–OKW, Band IV, p. 775-776.


de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în vederea asigurării 

aprovizionării şi cazării trupelor sale pe teritoriul român, demersuri ce au vizat 

exclusiv satisfacerea nevoilor proprii, fără a ţine seama de opiniile autorităţilor 

române. Acţionând în această manieră, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina 

de Sud” a încălcat prevederile acordurilor politice şi economice româno-germane 

aflate în vigoare, ceea ce a provocat fricţiuni între aliaţi şi a atras protestele 

vehemente ale mareşalului Ion Antonescu şi ale şefului Marelui Stat Major român, 

generalul Ilie Şteflea, pe lângă conducerea germană 41 . În vederea detensionării 

situaţiei şi a evitării pe viitor a disensiunilor între cele două părţi, OKW a emis la 

2 aprilie 1944 „Directiva temporară pentru conducerea aprovizionării în România”, 

prin care măsura subordonării „Generalului german acreditat pe lângă Înaltul 

Comandament al Armatei Române” faţă de Grupul de Armate „Ucraina de Sud” era 

anulată. Totodată instrucţiunea amintită preciza că în ceea ce priveşte cazarea şi 

aprovizionarea trupelor germane aflate pe teritoriul României, generalul Hansen se 

subordona exclusiv OKW, atribuţiile comandamentului Grupului de Armate „Ucraina 

de Sud” în acest domeniu fiind limitate doar la partea de nord a României 42 . 

Prin această instrucţiune fusese corectată eroarea provocată în urma emiterii 

ordinului din 29 martie, dar problema de fond reprezentată de delimitarea 

atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor şi serviciilor germane aflate pe teritoriul 

României rămânea deschisă. După ce această ultimă chestiune a fost reglementată 

la nivelul OKW şi OKH, conducerea germană a iniţiat discuţii cu aliatul român în 

vederea stabilirii relaţiilor de comandă şi a atribuţiilor structurilor militare românogermane 

din România. În urma tratativelor desfăşurate la 9 aprilie între mareşalul 

Ion Antonescu şi generalul de artilerie Eduard Wagner, şeful serviciului 

încartiruire, aprovizionare şi administraţie din cadrul OKH, teritoriul român de la 

est de Bucureşti şi Ploieşti – linia pasul Buzău-Cislău-Mizil-Urziceni-Dunăre – a 

fost declarat „zonă de operaţii”. Din punct de vedere administrativ zona operativă 

urma să fie condusă – independent de guvernul de la Bucureşti, de către un 

comandant militar român, în vreme ce restul teritoriului României rămânea în 

continuare sub administraţia autorităţilor române. Zona de operaţii, stabilită de 

comun acord prin protocolul semnat la 9 aprilie, a fost împărţită în două regiuni 

distincte, respectiv regiunea propriu-zisă a frontului – linia pasul Ghimeş – 

Moineşti-Faraoani – Leova – Româneşti – Sărata – Gălileşti – şi regiunea situată la 

sud de acest aliniament, constituind zona etapelor formată din cinci comandamente 

de etapă române. Tratativele s-au desfăşurat într-o manieră armonioasă, întrucât 

soluţia adoptată la finalul acestora, propusă din proprie iniţativă de mareşalul 

Antonescu, corespundea în întregime doleanţelor părţii germane. În plus, în 

vederea asigurării unei colaborări eficiente între armatele germane şi române, OKH 

l-a numit pe generalul de infanterie Helge Arthur Auleb „Comandant militar al 

teatrului de operaţiuni din nordul României”, printre alte atribuţii acestuia 

41 KTB–OKW, Band IV, p. 775-777; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 

1944, p. 51. 

42 KTB–OKW, Band IV, p. 777.

194 


revenindu-i inclusiv sarcina de a asigura legătura dintre comandamentul Grupului 

de Armate „Ucraina de Sud” şi comandantul român din zona etapelor 43 . Soluţia 

adoptată prezenta într-adevăr avantaje evidente pentru conducerea germană, totuşi 

ea avea şi un neajuns major. Deşi în zona operativă, conducerea germană dispunea 

de o structură clară de comandă, punctul nevralgic al teatrului de operaţiuni militare 

din România era reprezentat de teritoriul situat în spatele zonei operative ce rămânea 

sub autoritatea guvernului de la Bucureşti, astfel că atribuţiile comandamentului 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud” rămâneau limitate, fapt ce avea să constituie 

unul dintre motivele esenţiale ale catastrofei militare din august 1944. 

După reorganizarea structurilor de comandament şi delimitarea sferelor de 

competenţă, atenţia forurilor decizionale române şi germane a fost îndreptată în 

direcţia stabilizării şi consolidării liniei frontului din România. În urma măsurilor 

draconice adoptate de noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, 

generalul-colonel Ferdinand Schörner, a fost restabilită disciplina în cadrul 

unităţilor germane, serios afectată de retragerile continue, reuşindu-se totodată 

instaurarea ordinii pe front şi în spatele acestuia. De asemenea, cu ajutorul 

diviziilor române recent mobilizate, precum şi cu forţele germane trimise, în 

special divizii blindate, frontul a putut fi stabilizat în luna aprilie pe aliniamentul 

situat între Nistru şi Carpaţi, la nord-vest de Câmpulung Moldovenesc. Mai mult, 

în perioada următoare, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a 

reuşit să completeze cu efective şi să mărească capacitatea combativă a diviziilor 

germane, reuşind totodată ca prin acţiuni ofensive locale să amelioreze şi să 

scurteze linia frontului, respectiv să constituie în spatele acestuia rezerve blindate 

în vederea contracarării străpungerilor realizate în urma unei eventuale ofensive 

sovietice. În fine, au fost depuse eforturi serioase pentru crearea unui sistem de 

apărare eficient, organizat în adâncime, al cărui element principal era reprezentat 

de linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi 44 . În urma acestor măsuri, capacitatea 

de luptă a trupelor germane şi române crescuse considerabil, ceea ce părea să 

justifice optimismul ce predomina la nivelul comandamentului Grupului de Armate 

„Ucraina de Sud” cu privire la posibilitatea de a rezista cu succes în cazul unei 

ofensive de anvergură sovietice. Potrivit evaluării şefului de stat major, generalullocotenent 

Walter Wenck, capacitatea de luptă a Grupului de Armate atinsese în 

iunie 1944 un stadiu ce-i permitea nu numai să facă faţă cerinţelor operative, ci să 

şi cedeze o parte a unităţilor sale blindate în vederea întăririi sectoarelor periclitate 

de pe frontul de est 45 . Criza creată în urma declanşării la 22 iunie 1944 a ofensivei 

43 AMAN, fond Marele Stat Major, Secţia a 7-a. Legătura cu Armatele Aliate, dosar nr. 530, f. 

7 şi următoarele. (Protocolul germano-român din 09.04.1944); KTB–OKW, Band IV, p. 782-783; 

Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 52-53; Andreas Hillgruber, Hitler, 

Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 224-225. 

44 Pentru detalii vezi BMF, RH 31-I/v.190, passim; KTB–OKW, Band IV, p. 774-775; Alexandru 

Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, p. 150-18; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi 

Mareşalul Antonescu, p. 224; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 52-53. 

45 BMF, RH 19 V/28, fol. 142. KTBHgrSU, Eintragung vom 21.06.1944; Klaus Schönherr, 

Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 60-61.


sovietice de vară – ce a dus în scurt timp la prăbuşirea Grupului de Armate 

„Centru” –, a afectat însă situaţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud” întrucât 

confruntat cu lipsa rezervelor operative OHK, a fost constrâns să retragă în 

săptămânile următoare mai multe divizii de pe teatrul de operaţiuni din România, 

în special diviziile blindate, acestea fiind trimise pentru a astupa breşele create de 

tăvălugul sovietic în Bielorusia, Polonia şi Galiţia. Iniţial, comandamentul 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu a formulat obiecţii faţă de aceste măsuri, 

considerând că în lipsa semnalelor referitoare la declanşarea unei ofensive a 

Armatei Roşii pe flancul sudic al frontului de est, Grupul de Armate se putea 

dispensa de 2-3 divizii, el dispunând în continuare de forţe suficiente pentru a face 

faţă oricărei eventualităţi. Totuşi, pe măsură ce operaţiunile desfăşurate pe frontul 

Grupurilor de Armate „Centru” şi „Ucraina de Nord” au absorbit divizie după 

divizie, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a atras atenţia OKH 

la jumătatea lunii iulie că retragerea a noi forţe germane din România atinsese o 

limită periculoasă, avertizând că în cazul continuării transferului de trupe 

capacitatea de luptă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să fie slăbită într-o 

asemenea măsură încât şansele de a rezista cu succes în faţa unei ofensive sovietice 

de proporţii erau practic inexistente 46 . OKH a neglijat însă protestele formulate de 

comandamentul Grupului de Armate şi în lipsa rezervelor a continuat retragerea 

diviziilor germane de pe frontul român, astfel că până la începutul lunii august 

1944 nu mai puţin de 10 divizii – dintre care 6 blindate –, fuseseră transferate în 

alte sectoare ale frontului de est 47 . Operaţiunile Grupului de Armate se defăşuraseră 

satisfăcător până la acea dată datorită existenţei unor rezerve suficiente, îndeosebi a 

prezenţei în spatele frontului în calitate de forţe de intervenţie a unor divizii 

blindate de elită. Odată cu dirijarea acestora în punctele fierbinţi de pe frontul de 

răsărit, teatrul de operaţiuni din România, şi aşa extrem de întins, a rămas 

descoperit, cu şanse minime de a rezista în faţa unei ofensive de proporţii a forţelor 

sovietice grupate în cadrul Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene. 

IV. Tratativele iniţiate de România în primăvara şi vara anului 1944 

în vederea desprinderii din alianţa cu Germania şi ieşirea din război. 

Poziţia autorităţilor germane faţă de evoluţiile politice din România 

Situaţia militară precară de pe frontul de est s-a răsfrânt negativ inclusiv 

asupra evoluţiei relaţiilor politice dintre România şi cel de-al III-lea Reich în 

primăvara şi vara anului 1944. Pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul României în 

martie 1944, precum şi bombardamentele masive întreprinse de aviaţia anglo- 

46 BMF, RH 19 V/29, fol. 58, 95. KTBHgrSU, Eintragungen vom 15.07.1944 und 22.07.1944; 

Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 61-62. 

47 BMF, RH 19 V/29, fol. 110 şi următoarele. KTBHgrSU, Eintragung vom 24.07.1944, RH 

19 V/30, fol. 3, Eintragung vom 01.08.1944; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul 

Antonescu, p. 251; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 62, 64.

196 


americană asupra României începând cu luna aprilie 1944 au provocat panică şi 

derută la nivelul cercurilor guvernamentale, dar şi ale opoziţiei politice 

democratice române, determinând intensificarea eforturilor pentru identificarea 

unor soluţii care să ofere posibilitatea desprinderii României din alianţa cu 

Germania naţional-socialistă şi a ieşirii din război. Astfel, după contactele 

diplomatice iniţiate cu reprezentanţii puterilor aliate de către vicepreşedintele 

Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu – cu ştiinţa şi încuviinţarea mareşalului 

Ion Antonescu –, pe parcursul anului 1943, prin intermediul misiunilor diplomatice 

ale României în unele state neutre (Portugalia, Spania, Elveţia, Turcia, Suedia), 

conducătorul statului român a autorizat la începutul lunii martie 1944 plecarea 

prinţului Barbu Ştirbey la Cairo, unde acesta urma să desfăşoare tratative cu 

reprezentanţii URSS, Angliei şi SUA în vederea ieşirii României din război. 

Concomitent, reprezentanţii diplomatici români în Suedia – ministrul plenipotenţiar 

Frederic Nanu şi consilierul de legaţie George Duca –, au reluat contactele cu 

diplomaţii sovietici acreditaţi în capitala suedeză, respectiv ambasadoarea 

Alexandra Kollontai şi consilierul de ambasadă Vladimir Semionov 48 . La scurt 

timp după reluarea tratativelor, mai precis la 12 aprilie 1944, atât la Ankara, cât şi 

la Cairo, reprezentanţii sovietici au făcut cunoscute emisarilor români condiţiile 

„minimale” de armistiţiu. Propunerile sovietice, elaborate de comun acord cu 

guvernele Angliei şi SUA, erau adresate deopotrivă mareşalului Ion Antonescu şi 

liderului opoziţiei democratice 49 Iuliu Maniu, conţinând următoarele puncte: 

1. ruperea relaţiilor cu Germania şi operaţii comune ale Armatei române 

împreună cu Armatele Aliate – inclusiv Armata Roşie – împotriva 

armatelor germane; 

2. restabilirea frontierei sovieto-române din 28 iunie 1940; 

3. plata de către guvernul român a unor despăgubiri pentru pierderile cauzate 

URSS în cursul războiului purtat pe teritoriul sovietic; 

4. eliberarea şi repatrierea tuturor prizonierilor de război aliaţi şi a persoanelor 

internate; 

5. libertate de mişcare neîngrădită pentru trupele sovietice şi aliate pe întregul 

teritoriu al României, în cazul în care situaţia militară va necesita acest lucru; 

6. decizia comună a guvernului sovietic, britanic şi american de a anula cel 

de-al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940 şi de a restitui 

României Transilvania de nord sau cea mai mare parte a ei 50 . 

48 Pentru contextul iniţierii de către guvernul român a tratativelor de la Cairo şi Stockholm în 

primăvara anului 1944 vezi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 380 şi următoarele; 

Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1988, 

p. 256 şi următoarele. 

49 Opoziţia democratică era formată din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, 

cele două formaţiuni politice fiind conduse la acea dată de Iuliu Maniu, respectiv Constantin I. C. Brătianu. 

50 România marele sacrificat al celui de al doilea război mondial. Documente,. I, coord. Marin 

Radu Mocanu, vol. I, Bucureşti, 1994, doc. nr. 73, p. 183-185; Aurică Simion, Preliminarii politicodiplomatice, 

p. 387-388; Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, p. 268.


În timp ce la 20 aprilie Iuliu Maniu a comunicat prin intermediul unei 

telegrame adresate prinţului Barbu Ştirbey că a acceptat condiţiile transmise de 

Puterile Aliate ca bază de discuţie, guvernul Antonescu a respins – după oarecare 

ezitări – la 15 mai propunerile de armistiţiu, considerându-le nesatisfăcătoare 51 . 

Atât cercurile guvernamentale în frunte cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri 

Mihai Antonescu, cât şi opoziţia democratică erau convinse de necesitatea 

desprinderii din alianţa cu Reichul, dorind totodată fie încheierea unui armistiţiu, 

separat cu reprezentanţii Angliei şi SUA, fie încheierea unui armistiţiu care să 

includă şi reprezentanţii URSS, dar care să fie garantat de Aliaţii occidentali prin 

trimiterea în România a unor forţe militare simbolice, sperându-se astfel 

preîntâmpinarea ocupaţiei unilaterale a României de către trupele Armatei Roşii. 

Întrucât toate încercările întreprinse de cercurile guvernamentale şi ale opoziţiei 

democratice de a încheia un armistiţiu separat cu Puterile Aliate – fără participarea 

URSS – s-au soldat cu un eşec, atât Washingtonul cât şi Londra refuzând categoric 

angajarea într-o asemenea direcţie, guvernului de la Bucureşti, ca de altfel şi 

opoziţiei, nu i-a rămas decât soluţia ameliorării pe calea tratativelor a condiţiilor 

transmise la 12 aprilie. În acest punct însă căile de acţiune ale guvernului 

Antonescu şi ale opoziţiei s-au despărţit. În vreme ce liderul opoziţiei, Iuliu Maniu, 

a continuat să insiste până la 23 august 1944 pe finalizarea tratativelor de armistiţiu 

derulate prin intermediul canalului de negociere de la Cairo, acceptând chiar 

răsturnarea printr-o lovitură de stat a mareşalului Ion Antonescu în cazul în care 

acesta refuza încheierea armistiţiului în termenii solicitaţi de Aliaţi în aprilie, 

guvernul antonescian a încercat ameliorarea condiţiilor de armistiţiu prin 

intermediul tratativelor desfăşurate la Stockholm cu reprezentanţii URSS 52 . 

Deşi pe parcursul negocierilor derulate în capitala suedeză în cursul lunilor 

mai-iunie 1944 Kremlinul s-a arătat dispus să amelioreze condiţiile de armistiţiu 

din 12 aprilie 1944, odată cu victoriile strălucite obţinute de Armata Roşie pe 

frontul de est în vara anului 1944, interesul Moscovei în vederea încheierii unui 

armistiţiu cu România a scăzut considerabil. Diminuarea interesului manifestat de 

sovietici este în strânsă legătură cu scopurile politice urmărite de Kremlin în 

România. Oprirea ofensivei Armatei Roşii din zona centrală a frontului de est în a 

doua jumătate a lunii iulie 1944 a oferit Moscovei posibilitatea declanşării unei 

operaţiuni de mari proporţii pe frontul românesc. Întrucât în România nu avusese 

loc până la acea dată nici o schimbare politică sau revoltă militară îndreptată 

împotriva Reichului, care să ofere sovieticilor oportunităţi tactice similare celor 

create în Polonia de insurecţia antigermană condusă de generalul Bor-Komorovski, 

liderii de la Kremlin au decis să grăbească cucerirea militară a României, 

concentrând în acest scop forţe militare considerabile. În consecinţă, sperând într-o 

„neutralizare” rapidă a României şi impunerea ulterior la conducerea ţării a unui 

51 Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 393-396; Gheorghe Buzatu, Din istoria 

secretă a celui de-al doilea război mondial, p. 271-272. 

52 Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 394-414; Gheorghe Buzatu, Din istoria 

secretă a celui de-al doilea război mondial, p. 273-292.

198 


regim politic prosovietic, este lesne de înţeles că în lunile iulie-august 1944 

sovieticii nu au mai fost interesaţi în încheierea unui armistiţiu 53 . Pe de altă parte, 

este la fel de adevărat că nici factorii decizionali de la Bucureşti nu s-au arătat 

entuziasmaţi în semnarea unui armistiţiu cu Moscova, datorită temerilor legate de 

posibila reacţie a numeroaselor trupe germane aflate pe teritoriul României la 

vremea respectivă 54 , dar mai cu seamă datorită reticenţelor – pe deplin justificate – 

manifestate faţă de scopurile politice urmărite de Kremlin. Mai mult, până la 

încheierea unui acord care să asigure prezervarea intereselor naţionale, mareşalul 

Ion Antonescu considera că era în interesul României să continue rezistenţa alături 

de Armata germană, deoarece în opinia sa doar forţa Wehrmachtului era în măsură 

să garanteze în acel context internaţional menţinerea independenţei şi suveranităţii 

statului român. În cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri din 21 iulie 1944, el 

şi-a exprimat convingerea că „singura forţă în Europa care era şi este capabilă să 

mai ţină ordine în acest continent este tot forţa germană. În ziua când forţele 

militare germane se vor prăbuşi şi vor antrena în această prăbuşire întreaga 

prăbuşire socială şi militară a Germaniei, atunci toată Europa va cădea în anarhie. 

Nu văd posibilitatea din partea americanilor, şi în special, a englezilor ca să 

menţină şi să salveze Europa de la anarhie şi de aceea interesul nostru politic şi 

militar este ca Germania să nu se prăbuşească.” 55 

Ţinând seama de opiniile Conducătorului statului român, precum şi de 

diminuarea interesului manifestat de Kremlin, dar în egală măsură şi de Aliaţii 

occidentali, în vederea încheierii armistiţiului cu România, nu este deloc 

surprinzător faptul că în pofida înfrângerilor suferite de Wehrmacht pe teatrele 

de război din Europa, mareşalul Ion Antonescu a decis în vara anului 1944 – 

ignorând protestele venite din partea opoziţiei, Casei regale şi chiar din rândurile 

guvernului pe care-l conducea –, continuarea ostilităţilor alături de Wehrmacht. 

Pe lângă motivele de genul celor invocate anterior, la adoptarea acestei decizii 

se pare că a contribuit şi convingerea împărtăşită de mareşal că, şi în cazul în 

care Armata germană nu va putea opri tăvălugul sovietic pe frontul de est, 

Anglia şi SUA vor conştientiza în cele din urmă consecinţele politice şi militare 

ce puteau decurge din avansarea Armatei Roşii spre vest şi ca atare vor lua 

măsuri pentru a contracara acest pericol. El a continuat să ignore toate semnalele 

primite din SUA şi Anglia ce îndicau cât se poate de evident că pentru 

oficialităţile aliate drumul României către Washington şi Londra trecea 

53 Liviu C. Ţârău, Între Washington şi Moscova. Politicile de securitate naţională ale SUA şi 

URSS şi impactul lor asupra României (1945-1965), Cluj-Napoca, 2005, p. 317-318. 

54 În vara anului 1944 Marele Stat Major român a dispus în secret monitorizarea efectivelor 

Armatei germane staţionate pe teritoriul românesc (operaţiunea „Cosma”). Potrivit datelor oferite de 

documentele de arhivă româneşti, numărul militarilor germani din România (incluzând zona 

operaţiilor, zona etapelor şi regiunea interioară) în perioada 15.06.1944-15.08.1944 a evoluat după 

cum urmează: 675.224 - 15.06.1944; 574.331 - 30.07.1944; 562.514 - 15.08.1944. Cf. AMAN, fond 

5423 – Marele Stat Major, Secţia a 7-a Legătura cu Armatele Aliate, dosar nr. 380, f. 29-31, 97, 100-101. 

55 ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 31/1944, f. 105-106 (Stenograma 

şedinţei Consiliului de Miniştri din 21.07.1944).


obligatoriu prin Moscova 56 , căutând fapte şi evenimente care să-i sprijine 

raţionamentul referitor la interesul Aliaţilor de a preîntâmpina instaurarea 

hegemoniei sovietice în Europa de est. Deşi după lansarea cu succes de către 

forţele anglo-americane a operaţiunii „Overlord” devenise evident chiar şi pentru 

cei mai optimişti partizani ai colaborării româno-germane că Reichul se îndrepta 

vertiginos spre o înfrângere dezastruoasă, situaţie ce obliga România să adopte 

măsuri imediate pentru a evita aceeaşi soartă, de pe urma aceluiaşi eveniment 

conducătorul statului român a ajuns la o concluzie diametral opusă. Pentru el 

debarcarea din Normandia şi avansarea trupelor aliate spre Germania constituiau 

un motiv în plus în vederea continuării rezistenţei României pe frontul de est, fiind 

convins că această rezistenţă era aprobată şi încurajată tacit de Aliaţii occidentali, 

dat fiind faptul că aceştia nu aveau nici un interes în a permite extinderea 

hegemoniei Moscovei în estul şi centrul Europei. Pe de altă parte, el nu excludea 

nici varianta încheierii unei păci de compromis între Germania şi Aliaţii occidentali 

– fără participarea URSS – chiar dacă la vremea respectivă nu exista nici un indiciu 

semnificativ care să justifice o asemenea perspectivă 57 . În ceea ce priveşte situaţia 

imediată a României, el opina că şi în ipoteza în care sperata intervenţie angloamericană 

nu avea să se realizeze, iar derularea ulterioară a evenimentelor pe 

frontul de est ar fi determinat totuşi statul român să încheie armistiţiul cu URSS, 

conducerea germană urma să fie anunţată în prealabil de această decizie, deoarece 

el nu concepea ca România să procedeze aidoma Italiei cu un an în urmă 58 . Până la 

clarificarea din punct de vedere politic şi militar a situaţiei, mareşalul Ion Antonescu 

56 Dacă oficialii români mai nutreau oarecari speranţe în ceea ce priveşte posibilitatea 

încheierii unui armistiţiu separat cu Aliaţii occidentali, acestea au fost spulberate de alocuţiunea 

rostită de Winston Churchill în Camera Comunelor la 02.08.1944, în care premierul britanic a afirmat 

textual: „Mi se pare acum că românii trebuie, înainte de toate, să ajungă la o înţelegere cu Rusia, pe 

care au atacat-o aşa de josnic şi la a cărei discreţie se vor găsi foarte curând. Rusia a oferit condiţiuni 

generoase României şi nu are nici o îndoială că ele vor fi acceptate cu gratitudine de către poporul 

român, afară numai dacă conducătorii români nu ar avea pistol automat prusian înfipt în piept sau la 

ceafă”. Gheorghe Buzatu, Dana Beldiman, 23 August 1939-1944. România şi proba bumerangului, 

Bucureşti, 2003, doc. nr. 39, p. 133-134. 

57 Pentru detalii în acest sens vezi Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al 

Axei, p. 159-160; Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Antonescu. Calea României spre 

Statul satelit, p. 310; Ioan Hudiţă, Jurnal Politic 1 ianuarie-24 august 1944, publicat cu un studiu 

introductiv şi note de academician Dan Berindei, Bucureşti, 1997, p. 433-434; ADAP, Serie E: 1941- 

1945, Band VIII 1. Mai 1944 bis 8. Mai 1944, Göttingen, 1979, doc. nr. 110, p. 197-198. 

58 Într-un amplu raport intitulat „Notă despre situaţia din România”, întocmit la 12.07.1944, 

expertul economic german Karl Clodius arăta la capitolul consacrat poziţiei României în politica 

externă: „Am impresia că în ultimul timp s-a întărit la mareşal recunoaşterea faptului că soarta 

României în lupta împotriva Rusiei este inseparabil legată de soarta Germaniei. Nu numai că a 

confirmat aceasta de nenumărate ori faţă de mine, dar s-a exprimat foarte categoric în acelaşi sens şi 

faţă de o serie de personalităţi române. Adâncul dispreţ pe care îl manifestă cu orice prilej pentru 

atitudinea Italiei confirmă această impresie. De curând mi-a spus că atunci când şeful opoziţiei, 

domnul Maniu, a vrut să-l determine la o pace separată, el i-a declarat că România nu trebuie să 

sufere niciodată aceeaşi soartă ca Italia şi că el nu va permite ca domnul Maniu să încerce să joace 

rolul lui Badoglio”. ADAP, Serie E, Bd. VIII, doc. nr. 110, p. 197.

200 


aprecia însă că România trebuia să continue războiul alături de Reich pentru a 

câştiga timp şi, mai ales, pentru a evita ocupaţia sovietică. Totuşi, potrivit 

informaţiilor de arhivă româneşti disponibile, cercurile decizionale din Bucureşti 

au adus în repetate rânduri la cunoştinţa autorităţilor germane, într-o manieră 

neechivocă, faptul că pentru atitudinea viitoare a României determinantă avea să 

fie în ultimă instanţă situaţia militară de pe frontul de est. De exemplu, în cadrul 

unei convorbiri avute la sfârşitul lunii aprilie 1944 cu ministrul plenipotenţiar 

Manfred von Killinger, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a 

spus răspicat interlocutorului său: „Dacă Germania îşi respectă garanţia sa şi 

teritoriul românesc este respectat ca şi fiinţa şi libertatea României, România va 

urma drumul de onoare şi legile libertăţii sale. Dacă însă Germania nu mai este în 

măsură să apere pământul României sau nu mai poate să-şi respecte garanţia sa, 

atunci trebuie să ne-o spună lămurit. Doresc preciziuni, doresc să ştiu adevărul, 

oricum ar fi el, pentru că Neamul Românesc nu poate să fie dus la moarte. [...] 

Dacă deci frontul rus nu va putea să fie stăvilit şi Ruşii vor coborî spre Sud, 

ameninţând câmpia muntenească şi alunecând spre Bucureşti, nu numai Mareşalul 

Antonescu sau eu, dar nimeni în România nu va mai putea să răspundă de ce se va 

întâmpla, pentru că un popor astfel ameninţat are dreptul şi datoria să-şi salveze 

existenţa prin toate mijloacele.” 59 (s.n. – O. T.) 

Evoluţia situaţiei politice interne din România, accentuarea nemulţumirii 

opiniei publice faţă de regimul patronat de mareşalul Ion Antonescu şi, îndeosebi, 

acţiunile iniţiate de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu, 

precum şi de opoziţia democratică în vederea încheierii unui armistiţiu cu Naţiunile 

Unite nu au rămas necunoscute conducerii Reichului, sporind temerile referitoare 

la posibilitatea desprinderii României din alianţa cu Germania şi a ieşirii din 

război. În primăvara şi vara anului 1944, avertismentele recepţionate de Berlin cu 

privire la posibilitatea unei defecţiuni româneşti s-au înmulţit. Deşi rapoartele 

parvenite conducerii celui de-al III-lea Reich prin intermediul serviciilor de 

informaţii, al Legaţiei germane din Bucureşti, al reprezentanţilor Wehrmachtului 

din România şi al conducerii Grupului Etnic German conţineau în general date 

contradictorii cu privire la situaţia din România, în cadrul acestora pot fi 

identificate totuşi două elemente comune ce aveau să influenţeze într-o manieră 

hotărâtoare evoluţia raporturilor româno-germane, prefigurând totodată deznodământul 

din august 1944. Astfel, în pofida faptului că au existat date relevante şi veridice 

privind acţiunile iniţiate de opoziţia democratică, de Casa Regală şi, nu în ultimul 

rând, de elementele nemulţumite din cadrul Marelui Stat Major în vederea 

înlăturării de la putere a regimului antonescian şi a încheierii unui armistiţiu, 

Berlinul a ignorat constant aceste avertismente şi a subapreciat posibilităţile de 

acţiune ale opoziţiei antonesciene, considerând că atâta timp cât mareşalul 

59 Arhiva Ministerului de Externe Bucureşti, fond 71/Germania, vol. 94, f. 186-187. Notă 

asupra convorbirii avute în ziua de 25.04.1944 de dl Mihai Antonescu, vice-preşedintele Consiliului 

de Miniştri cu dl von Killinger, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în continuare: AME).


Ion Antonescu rămâne la conducerea statului român nu existau motive de îngrijorare 

pentru Germania. Pe de altă parte, oficialităţile politice şi militare ale Reichului 

apreciau la unison faptul că stabilitatea internă a regimului antonescian, respectiv 

atitudinea viitoare a României în privinţa alianţei cu Germania şi continuarea 

războiului erau condiţionate de evoluţia situaţiei militare pe teatrele de operaţiuni 

militare din Europa, îndeosebi de derularea ostilităţilor pe frontul de est. Într-un raport 

înaintat în februarie 1944 către Auswärtiges Amt, Legaţia germană din Bucureşti 

considera în mod eronat că eventuala transformare a teritoriului României în teatru de 

operaţiuni militare va avea ca rezultat consolidarea poziţiei mareşalului Antonescu, 

„întrucât rezultatul luptei dintre Germania şi Rusia reprezintă o chestiune existenţială 

pentru România”. În această eventualitate, era de aşteptat ca Armata română să opună 

cu certitudine rezistenţă atâta timp cât operaţiunile se vor desfăşura în Basarabia, în 

schimb, dacă trupele sovietice depăşeau Prutul şi pătrundeau în Vechiul Regat, aceasta 

„va însemna probabil, în măsura în care ajutoare germane nu vor sta la dispoziţie, 

prăbuşirea politică şi militară a României, chiar şi în cazul în care în ultima clipă se va 

fi încercat încheierea păcii cu Anglia şi America” 60 . 

O altă evaluare a situaţiei şi a atitudinii României din aceeaşi lună realizată de 

„Statul Major de Legătură România al Marinei de Război germane-Marine- 

Verbindungsstab Rumänien” pleca de la premisa că mareşalul deţine ferm în mâini 

frâiele puterii şi că nu există nici un motiv de îndoială în privinţa loialităţii sale în 

raport cu Germania, chiar dacă anturajul lui era format parţial din personalităţi 

anglofile. După prezentarea poziţiei regelui, a armatei şi a diferitelor curente politice 

faţă de regimul antonescian şi de alianţa cu Germania, autorii raportului au reiterat 

importanţa deosebită a frontului de est pentru poziţia mareşalului şi a evoluţiei relaţiilor 

româno-germane: „Dacă pe frontul de est nu intervin situaţii nefavorabile şi Turcia 

rămâne neutră, nu există pericolul ca România să dezerteze. Dar dacă aceste premise ar 

urma să nu fie îndeplinite, atunci trebuie să ne aşteptăm la ieşirea din război a 

României, în măsura în care în componenţa guvernului actual nu vor interveni 

modificări la momentul corespunzător.” 61 Chiar şi pătrunderea Armatei Roşii pe 

teritoriul României în cursul operaţiunilor ofensive din luna martie 1944 părea să nu fi 

afectat în viziunea conducerii militare germane poziţia conducătorului statului român şi 

atitudinea opiniei publice, întrucât şeful Misiunii Militare germane, generalul de 

cavalerie Erik Hansen, comunica OKW la 2 aprilie 1944 că voinţa de luptă a 

mareşalului era „nezdruncinată”, iar două zile mai târziu reprezentantul OKW, 

colonelul de stat major Poleck, ce efectuase o călătorie de serviciu în România, raporta 

forurilor superioare că „România nu se prăbuşeşte, ci va lua parte în continuare cu 

eforturi sporite la luptă”. 62 

60 PAAAB, R 29711, Büro des Staatssekretärs-Rumänien, Band 15, E. 187204-187205. 

Telegramm Nr. 520 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 15.02.1944, gez. Killinger. 

61 BMF, RM 35 III/173, Bericht des Marine-Verbindungsstabes Rumänien vom 05.02.1944 

über Lage und Stimmung in Rumänien. 

62 KTB–OKW, Band IV, p. 774-775.

202 


Dacă rapoartele întocmite de reprezentanţii din România ai Wehrmachtului şi 

Auswärtiges Amt-ului încercau – după cum am putut constata –, să prezinte situaţia 

într-o lumină favorabilă, prin accentul pus pe autoritatea de care se bucura încă pe 

plan intern mareşalul Ion Antonescu şi pe loialitatea sa faţă de Germania, respectiv 

prin minimalizarea importanţei şi acţiunilor opoziţiei, evaluările realizate de 

conducerea Grupului Etnic German în frunte cu Andreas Schmidt înfăţişau situaţia 

existentă în România în culori mult mai sumbre. Beneficiind de o reţea de 

informaţii ce acoperea practic întregul teritoriu al ţării şi care activa extrem de 

eficient, conducerea Grupului Etnic German a furnizat Berlinului în perioada 1940- 

1944 rapoarte critice cu privire la politica promovată de guvernul român, din acest 

punct de vedere acestea diferenţiindu-se net de documentele elaborate de celelalte 

servicii germane prezente în România. În acest sens, nici informările şi notele 

întocmite în primăvara şi vara anului 1944 de conducătorul GEG, Andreas 

Schmidt, nu au constituit o excepţie de la regulă: în pofida prezenţei unor clişee – 

ca de exemplu exagerarea pretinsei influenţe exercitate de evrei asupra evoluţiei 

vieţii politice din România –, aceste rapoarte dovedesc totuşi o bună cunoaştere a 

stării de spirit ce domnea în România, precum şi a demersurilor întreprinse în 

culise de către principalii factori politici şi militari din guvern şi opoziţie, îndeosebi 

tratativele de armistiţiu cu Aliaţii şi URSS. 

De la bun început, Andreas Schmidt a identificat două tendinţe prezente, în 

opinia sa, în cadrul politicii promovate de guvernul român, ale căror exponenţi erau 

mareşalul Ion Antonescu, respectiv vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai 

Antonescu. În vreme ce conducătorul statului român era considerat partizanul 

colaborării cu Germania şi al continuării războiului, Mihai Antonescu era apreciat 

drept principalul exponent al cercurilor care se străduiau să „saboteze” linia 

politică a mareşalului, scopul urmărit fiind abandonarea alianţei cu cel de-al III-lea 

Reich şi ieşirea României din război. În acest sens, în cadrul unui raport din iunie 

1944 referitor la situaţia politică din România, Schmidt aprecia: „Mareşalul 

Antonescu se va strădui, desigur, ca şi până acum, să continue războiul alături de 

Germania, în timp ce eforturile lui Mihai Antonescu tind în continuare spre ieşirea 

cât mai curând posibil a României din război.” 63 În ce priveşte poziţia mareşalului 

Antonescu în cadrul vieţii politice româneşti şi modalităţile aflate la îndemâna 

Germaniei pentru a menţine în continuare statul român în sfera de influenţă 

63 Bundesarchiv Berlin, NS 19 (Persönlicher Stab des Reichsführers SS)/ 2146, fol. 1. Bericht 

des Voksgruppenführers Andreas Schmidt vom 02.06.1944 über die Lage in Rumänien (în 

continuare: BB). Într-un alt raport înaintat Berlinului în aprilie 1944, Andreas Schmidt îl caracterizase 

pe Mihai Antonescu drept „un mare laş”, pronunţându-se pentru supravegherea sa strictă şi 

interzicerea plecării lui în străinătate pentru a desfăşura acolo demersuri pacifiste – aşa cum solicitase 

Mihai Antonescu – deoarece „Acum nu este cu siguranţă momentul ca Mihai Antonescu să fie lăsat 

liber, întrucât el ne poate provoca numai pagube”. Vezi şi PAAAB, R 101118, Inland II geheim, Bd. 

427, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1944-1945, E. 296287-296288. Inl. II 

223 gRs, Bericht über meine Vorsprache beim Marschall und Vizeministerpräsident Mihai Antonescu 

am 28.03.1944, gez. Andreas Schmidt.


germană, Andreas Schmidt se pronunţa împotriva ocupării militare a României, cel 

puţin din două motive, respectiv slăbirea Armatei române şi pericolul reprezentat 

de posibilitatea apariţiei mişcărilor de partizani în spatele frontului german. Ţinând 

seama de aceste considerente, el propunea o soluţie politico-diplomatică, respectiv 

remanierea guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu prin înlocuirea 

miniştrilor care aveau vederi antigermane cu personalităţi de orientare naţionalconservatoare 

şi cu militari germanofili, eventual prin cooptarea unor experţi 

germani. Pe lângă eliminarea elementelor opoziţioniste din guvern şi garanţia 

menţinerii României în cadrul sferei de influenţă germană, în opinia sa această 

soluţie oferea avantajul unei mai bune mobilizări şi exploatări a potenţialului 

economic şi militar al ţării în folosul maşinii de război germane 64 . Conducătorul 

GEG atribuia la rândul său o importanţă deosebită evoluţiei ostilităţilor pe frontul 

de est pentru atitudinea viitoare a României faţă de menţinerea alianţei cu 

Germania şi continuarea războiului 65 . 

Spre deosebire însă de celelalte servicii germane ce mizau în evaluările pe 

care le întocmeau pe loialitatea necondiţionată a mareşalului Antonescu faţă de 

Reich şi pe capacitatea acestuia de a gestiona destinele României, Andreas Schmidt 

se pronunţa pentru o implicare activă a forurilor decizionale germane în viaţa 

politică internă a statului român, dat fiind faptul că, în opinia sa, conducerea 

efectivă a ţării era exercitată de Mihai Antonescu şi nu de conducătorul statului 

român, ultimul fiind ocupat exclusiv cu inspecţiile pe front şi chestiunile de natură 

militară. În acest sens concluzia lui Andreas Schmidt la raportul său lunar înaintat 

forurilor superioare din Berlin este mai mult decât relevantă şi merită a fi reţinută 

ca atare: „Dacă vrem să menţinem România, într-o bună zi mareşalul Antonescu va 

trebui să afle prin intermediul nostru adevărul – exact ca Mussolini – sau renunţăm 

la cooperarea cu România, ca stat. România nu poate învinge dificultăţile interne, 

aşa cum a demonstrat acest fapt şi pe front.” 66 Mai mult, în cadrul raportului lunar 

din iulie, Andreas Schmidt a reiterat aceeaşi opinie cu privire la modalităţile de 

menţinere a României ca aliat al Reichului, dar a ţinut să adauge că „această 

chestiune, fireşte, are sens să fie ridicată doar dacă guvernul mareşalului nu 

64 BB, NS 19/2146, fol. 1-2. Bericht des Voksgruppenführers Andreas Schmidt vom 

02.06.1944 über die Lage in Rumänien; PAAAB, R 101118, Inland II geheim, Bd. 427, Berichte und 

Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1944-1945, E. 393421-393425. Inl. II 1418 g, Auszug 

aus dem Monatsbericht für Juni 1944 der Deutschen Volksgruppe in Rumänien. 

65 Andreas Schmidt şi-a exprimat în mod consecvent această convingere în cadrul rapoartelor 

înaintate Berlinului în primăvara şi vara anului 1944. De exemplu, într-o notă de la sfârşitul lunii iulie 

– începutul lunii august, el arăta că: „În aceste note situaţia politică a fost caracterizată, la urma 

urmelor, drept stabilă, în sensul că doar o schimbare a situaţiei militare în sectorul sudic al frontului 

de est poate provoca schimbări de natură politică în România.” PAAAB, R 101118, Inland II geheim, 

Bd. 427, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1944-1945, E. 393363. Inl. II 

1634 g. Aufzeichnung über die politische Atmosphäre in Rumänien. 

66 PAAAB, R 101118, Inland II geheim, Bd. 427, Berichte und Meldungen zur Lage in und 

über Rumänien 1944-1945, E. 393421-393425. Inl. II 1418 g, Auszug aus dem Monatsbericht Juni 

1944 der Deutschen Volksgruppe in Rumänien.

204 


conspiră cu Anglia şi America. Dar dacă această eventualitate se confirmă, atunci 

aici nu există decât o posibilitate, formarea unui guvern militar din ofiţeri români 

cinstiţi în colaborare cu aripa radicală a Legiunii, aflată în Germania.” 67 

Din cele expuse anterior se poate constata faptul că, deşi Berlinul a fost 

informat în general cu privire la evoluţia situaţiei politice din România şi la 

iniţiativele ce aveau ca scop desprinderea din alianţa cu Germania şi ieşirea din 

război, totuşi în majoritatea cazurilor datele obţinute au fost de natură contradictorie, 

fără a putea oferi o imagine clară şi convingătoare asupra adevăratelor intenţii ale 

cercurilor decizionale din România – deopotrivă ale puterii sau opoziţiei, conducerea 

germană fiind convinsă în continuare că atâta timp cât mareşalul Ion Antonescu se 

află la putere nu existau motive de îngrijorare. Această constatare este argumentată 

de faptul că Berlinul nu a reuşit să obţină nici măcar în august 1944 informaţii 

vitale referitoare, la stadiul preparativelor opoziţiei în vederea răsturnării de la 

putere a regimului patronat de mareşalul Ion Antonescu şi, cu atât mai puţin, data 

exactă sau măcar aproximativă a înfăptuirii loviturii de stat. De exemplu un raport 

întocmit de Secţia militară din cadrul Oficiului Central pentru Siguranţa Reichului 

din 5 august 1944, cu alte cuvinte, de un serviciu ce teoretic ar fi trebuit să prezinte 

informaţii sigure şi credibile, mai ales că la vremea respectivă pregătirile opoziţiei 

democratice în vederea loviturii de stat erau foarte avansate, concluziona eronat: 

„Ca şi până acum, mijloacele politice de forţă se află exclusiv în mâinile 

mareşalului şi ale Armatei române. Opoziţia nu are în spate nici o mişcare care să 

fie într-adevăr decisă să lupte şi care să aibă posibilitatea de a smulge mareşalului 

puterea.” 68 În consecinţă, nebeneficiind de informaţii credibile cu privire la 

proiectata lovitură de stat, Berlinul – aşa cum vom vedea –, a fost luat total prin 

surprindere de evenimentele din 23 august 1944, fără a putea riposta pe măsura 

gravităţii situaţiei politice şi militare rezultate în urma defecţiunii aliatului român. 

V. Desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich: evenimentele 

de la 23 august 1944 şi sfârşitul „camaraderiei de arme germano-române”. 

Bătălia pentru capitala Bucureşti şi catastrofa Grupului de Armate 

„Ucraina de Sud” în România 

După criza gravă creată pe flancul sudic al frontului de est în urma ofensivei 

Armatei Roşii din martie 1944, situaţia militară de pe teatrul de operaţiuni din 

România s-a consolidat treptat în perioada următoare, atât OKW şi OKH, cât şi 

67 PAAAB, R 100377, Inland II C (Volkstumsfragen, Volksgruppen, VoMi), D 1 Rumänien – 

Deutschtum in Rumänien, Bd. 54, 1944. Auszug aus dem Monatsbericht Juli 1944 des 

Volksgruppenführers. 

68 ANIC, colecţia Microfilme SUA – Documente germane microfilmate la Alexandria/Virginia 

– rola 59, fol. 5631433-5631434. Oberkommando der Wehrmacht, Wehrmachtführungsstab, 

Amtsgruppe Ausland, OKW/988.2. Bericht des Militärischen Amtes des Reichsicherheitshauptamtes 

vom 05.08.1944 über die innerpolitische Lage in Rumänien.


conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” depunând din aprilie 1944 

eforturi considerabile în vederea stabilizării şi menţinerii liniei frontului. Pentru 

conducerea Reichului, menţinerea României în sfera de influenţă germană devenise 

în primăvara şi vara anului 1944 o problemă de importanţă vitală pentru 

continuarea războiului. Din punctul de vedere al intereselor economice şi militare 

ale Reichului, România reprezenta la acea dată nu numai principalul furnizor de 

petrol pentru maşina de război germană, dar, prin contingentele militare româneşti 

aflate pe frontul de est, era în acelaşi timp principalul aliat al Wehrmachtului în 

războiul împotriva URSS. Pe de altă parte România era extrem de importantă şi din 

punctul de vedere al căilor de comunicaţii şi aprovizionare ale trupelor aflate pe 

frontul de est. Nu în ultimul rând necesitatea apărării teritoriului României era 

determinată de considerente politice, deopotrivă interne şi externe. Ocuparea de 

către Armata Roşie a noi teritorii româneşti ar fi condus cu certitudine la o gravă 

criză internă, fapt ce ar fi afectat nu numai atitudinea României faţă de colaborarea 

cu Germania, ci şi a celorlalte state balcanice. Ca urmare a măsurilor luate de 

OKW, OKH şi de comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalulcolonel 

Ferdinand Schörner, acesta din urmă recunoscut de altfel pentru stilul dur 

de conducere, situaţia militară – ce păruse la un moment dat compromisă –, nu 

numai că a putut fi remediată, chiar mai mult, în urma completărilor materiale şi 

umane repartizate pe parcursul lunilor aprilie-iunie, precum şi a construirii de 

poziţii fortificate în spatele liniei principale de rezistenţă, capacitatea combativă a 

Grupului de Armate atinsese un stadiu ce îndreptăţea speranţele conducerii 

germano-române de a respinge cu succes o ofensivă de proporţii a Armatei Roşii 69 . 

Situaţia teatrului operaţional din România avea să cunoască însă o turnură 

nefavorabilă în urma debarcării Aliaţilor în Normandia, dar, mai cu seamă, după 

declanşarea la 22 iunie 1944 de către trupele sovietice a amplelor operaţiuni 

ofensive în sectorul de front al Grupului de Armate „Centru”, operaţiuni ce s-au 

extins în cursul lunii iulie inclusiv pe frontul apărat de Grupul de Armate „Ucraina 

de nord”. Deteriorarea rapidă şi ireversibilă a situaţiei militare în sectoarele de 

front ale celor două Grupuri de Armate germane a determinat OKH – în lipsă acută 

de rezerve – să retragă în cursul lunii iulie 1944 un număr de 11 divizii de pe 

teatrul operaţional din România. Transferarea acestor unităţi, în mare parte de elită 

– amintim numai divizia de infanterie motorizată „Grossdeutschland”, ori diviziile 

blindate 17, 24, 3 SS „Totenkopf” – a afectat în mod decisiv capacitatea operativă a 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a stârnit îngrijorare la Bucureşti. 

Guvernul român a reacţionat prompt, avertizând încă o dată conducerea Reichului 

că slăbirea frontului românesc putea avea repercusiuni politice nedorite. La 18 iulie 

1944 vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu a reproşat într-o 

manieră dură ministrului plenipotenţiar Manfred von Killinger retragerea diviziilor 

69 Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 60.

206 


germane, afirmând în acest sens că „începe a deveni vexatoriu pentru noi, ca 

teritoriul nostru să fie sanatoriul unde se refac trupele, pentru ca apoi să plece pe alt 

front”. În continuarea discuţiei, oficialul român a lansat un avertisment nedisimulat 

la adresa Reichului: „politica românească este în raport cu situaţia frontului din 

răsărit, cu apărarea graniţelor române şi respectul garanţiei date de germani. Dacă 

frontul nu ţine, nu pot eu însumi să declar formal să mai iau nicio răspundere şi 

nimeni n-ar mai putea s-o facă, fiindcă poporul român are desigur dreptul să-şi 

salveze existenţa prin orice mijloace.” 70 Avertismentele părţii române, dar şi 

protestele conducerii Grupului de Armate „Ucraina de Sud” au fost ignorate la 

Berlin, astfel că OKH a continuat să apeleze şi în perioada următoare la resursele 

militare oferite de teatrul de operaţiuni din România, locul diviziilor germane 

transferate în alte sectoare de front fiind luat fie de unităţi româneşti – inferioare 

din punctul de vedere al pregătirii şi înzestrării cu armament –, fie de divizii 

germane decimate. În consecinţă, ca urmare a diminuării capacităţii combative a 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, şansele forţelor germano-române – expuse 

pe un front mult prea întins pentru posibilităţile lor operative –, de a rezista cu 

succes unei ofensive de anvergură sovietice deveniseră infime. 

La sfârşitul lunii iulie 1944 au intervenit schimbări inclusiv la nivelul 

comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca urmare a deteriorării 

rapide a situaţiei militare de pe flancul nordic al frontului de est în primele zile din 

iulie, fapt ce a periclitat poziţia forţele germane din statele baltice şi a generat 

neînţelegeri între Hitler şi comandantul Grupului de Armate „Nord”, generalul de 

infanterie Hans Friessner, Führerul a decis înlocuirea lui Friessner cu generalulcolonel 

Ferdinand Schörner, Friessner preluând în schimb la 23 iulie 1944 

comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud” 71 . De asemenea, cu câteva zile în 

urmă fusese înlocuit şi şeful de Stat-Major al Grupului de Armate, respectiv 

generalul-locotenent Walter Wenck a fost transferat la OKH, în locul său fiind 

numit generalul-maior Helmuth von Grolmann 72 . Înainte de a se prezenta la noul 

post de comandă – cartierul general al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” 

aflându-se la acea dată în localitatea Slănic Moldova din Carpaţii Orientali –, 

Friessner, avansat între timp la gradul de general-colonel, a fost primit la 24 iulie 

de Hitler, care cu acest prilej i-a expus situaţia politică şi militară de pe teatrul de 

operaţiuni din România. În urma expozeului ţinut de Führer, Friessner a sesizat 

imediat poziţia vulnerabilă a frontului din Basarabia şi Moldova. Spre deosebire 

însă de Hitler care se aştepta la un atac sovietic pe flancul sudic al Grupului de 

Armate „Ucraina de Sud” în direcţia Galaţi, Friessner a arătat că flancul nordic 

70 AME, fond 71/Germania, Bd. 94, fol. 338. Notă asupra convorbirii avute în zile de 

09.06.1944 şi 18.07.1944 de dl Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri cu dl von 

Killinger, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. 

71 Hans Friessner, Árulások, vesztett csaták, Budapest, 1992, p. 31. 

72 BMF, RH 19 V/29, fol. 95. KTBHgrSU, Eintragung vom 22.07.1944; Klaus Schönherr, 

Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 63.


descoperit al dispozitivului germano-român invita Armata Roşie la un atac spre 

sud, în spaţiul situat între râurile Siret şi Prut, ceea ce în caz de reuşită ar fi condus 

la blocarea trecerilor peste Prut şi implicit la încercuirea forţelor germano-române 

din Basarabia. Hitler nu a fost de acord cu opiniile lui Friessner, refuzând de 

asemenea de o manieră categorică propunerea acestuia ce viza retragerea frontului 

în spatele râului Prut în cazul unui atac sovietic în direcţia sud 73 . O zi mai târziu 

Friessner s-a prezentat la comandamentul Grupului de Armate din Slănic Moldova, 

unde şeful secţiei de operaţii, colonelul de stat major Ivo Thilo von Trotha, i-a 

prezentat o evaluare a situaţiei de pe frontul din România, ce contrazicea în mare 

parte expozeul optimist ţinut de Hitler. Deşi acesta din urmă caracterizase situaţia 

politică din România drept „stabilă”, afirmând că „Mareşalul îmi este devotat. Şi 

poporul român, şi armata română stau în spatele lui precum un singur om” 74 , din 

prezentarea colonelului von Trotha reieşea faptul că atitudinea guvernului român – 

cu excepţia notabilă a mareşalului Ion Antonescu –, era nesigură. Din punct de 

vedere militar, capacitatea de luptă a Grupului de Armate fusese diminuată ca 

urmare a transferării rezervelor în alte sectoare de front, ceea ce, coroborat cu 

situaţia politică neclară din România, punea sub semnul întrebării posibilitate de a 

face faţă cu succes unui masiv atac sovietic 75 . Astfel, în urma analizei întreprinse 

de colonelul Ivo Thilo von Trotha, pentru generalul-colonel Hans Fiessner s-au 

desprins două concluzii importante: 

1. necesitatea retragerii în timp util a frontului Grupului de Armate în spatele 

râului Prut şi, în cazul în care situaţia militară o impunea, chiar pe linia 

fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi; 

2. trecerea tuturor forţelor germane aflate în spatele zonei operative sub 

autoritatea comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” 76 . 

Informaţiile îngrijorătoare recepţionate de generalul-colonel Friessner cu 

privire la starea de spirit a românilor şi la schimbarea unor comandanţi români – 

fără ştirea germanilor – i-au accentuat suspiciunea cu privire la pregătirea unui puci 

în vederea răsturnării mareşalului Antonescu şi l-au determinat să se deplaseze la 

Bucureşti la 1 august 1944 în vederea obţinerii unei clarificări a situaţiei din partea 

forurilor germane competente. Totuşi, rezultatele obţinute în urma convorbirilor 

desfăşurate în capitala României cu generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, 

comandant al Deutsche Luftwaffenmission in Rumänien-Misiunii Militare Aeronautice 

germane în România, şi responsabil pentru apărarea regiunii petrolifere, cu 

Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german, şi generalul de cavalerie 

Erik Hansen, Befehlshaber der Deutschen Heeresmission in Rumänien, nu au fost 

în măsură să-l liniştească pe comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. 

73 Hans Friessner, Árulások, vesztett csaták, p. 35-36. 




208 


Chestionat de Friessner cu privire la încrederea ce se putea acorda guvernului 

român, von Killinger a replicat: „Mareşalul Antonescu are în spatele lui poporul şi 

guvernul.” Nemulţumit de răspuns, Friessner a insistat dorind să afle măsurile 

prevăzute de autorităţile germane în eventualitatea producerii unei crize de guvern 

în România. Răspunsul oferit de ministrul plenipotenţiar german relevă elocvent 

imaginea falsă existentă în cadrul forurilor germane cu privire la situaţia guvernării 

mareşalului Ion Antonescu: „Până acum niciun fel de măsuri ! Nici nu este de 

aşteptat vreo criză de guvern şi dacă totuşi s-ar întâmpla, vom avea destul timp să 

luăm măsuri.” 77 Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg a fost şi mai categoric, 

asigurându-l pe Friessner că „în caz de incidente o singură (!) baterie de artilerie 

antiaeriană va fi suficientă pentru a lichida orice lovitură de stat la Bucureşti” 78 . 

O impresie nesatisfăcătoare avea să dobândească Friessner şi în urma 

convorbirii cu generalul de cavalerie Erik Hansen. Alarmat de naivitatea şi 

pasivitatea autorităţilor germane din Bucureşti, generalul-colonel Hans Friessner a 

decis să ia măsuri pentru a putea contracara o eventuală schimbare a orientării 

politice a României. Astfel, imediat după întoarcerea sa la Slănic Moldova a 

ordonat Armatei a 6-a şi grupării armate „Wöhler” să organizeze unităţi de 

intervenţie 79 . Pe de altă parte Friessner a hotărât să trimită lui Hitler o scrisoare 

personală ce urma să fie înmânată de colonelul de stat major Ivo Thilo von Trotha. 

Referindu-se la situaţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, Friessner aprecia în 

scrisoare că „în acest moment nu există motive de îngrijorare şi frontul Grupului de 

Armate poate fi menţinut, dacă Grupului de Armate îi vor fi lăsate la dispoziţie 

puţinele rezerve existente încă (două divizii blindate germane de putere medie, o 

divizie de grenadieri blindaţi şi o divizie blindată română)” 80 . Pe de altă parte, 

Friessner a adus la cunoştinţa forurilor superioare nemulţumirea sa faţă de evoluţia 

situaţiei politice din România şi faţă de lipsa de reacţie a autorităţilor germane din 

Bucureşti, arătând că „trebuie luate toatea măsurile necesare, pentru a se putea face 

faţă oricărei eventualităţi”. Prin urmare, Friessner era de părere că pe teatrul de 

operaţiuni din România se impunea „o conducere operativă unitară” şi cerea lui 

Hitler „să treacă asupra sa toate prerogativele de conducere ale Wehrmachtului în 

România şi totodată să desemneze în vederea cooperării o singură instituţie politică 

abilitată” 81 . Concomitent, Gruparea Armată Wöhler a remis comandamentului 

Grupului de Armate „Ucraina de Sud” un studiu ce examina posibilitatea Armatei a 

8-a germane de a apăra teritoriul românesc în eventualitatea ieşirii României din 

război. Ţinând seama de forţele aflate la dispoziţia Armatei a 8-a, studiul ajungea 



79 BMF, RH 19 V/30, fol. 5. KTBHgrSU, Eintragung vom 01.08.1944. 

80 Ibidem, fol. 14. KTBHgrSU, Eintragung vom 03.08.1944. 

81 BMF, RH 19 V/30, fol. 15. KTBHgrSU, Eintragung vom 03.08.1944; Vezi şi Hans 

Friessner, Árulások, vesztett csaták, p. 58.


la concluzia că în cel mai bun caz putea fi apărată poziţia subcarpatică de-a lungul 

Siretului până la Adjud, ceea ce practic însemna renunţarea la teritoriul românesc 

situat la est de această linie 82 . 

Ajuns în Cartierul General de la Rastenburg, colonelul von Trotha a avut mai 

multe convorbiri cu şeful OKW, feldmareşalul Wilhelm Keitel, respectiv cu şeful 

Statului Major al OKH, generalul-colonel Heinz Guderian, precum şi cu generalii 

Alfred Jodl şi Walter Wenck. Potrivit raportului întocmit la întoarcerea sa în Slănic 

Moldova, în cadrul discuţiei cu generalul Guderian, von Trotha a atras atenţia că în 

cazul transferării a noi unităţi de pe frontul din România era imposibil să se reziste 

unui atac sovietic masiv. Ţinând seama şi de atitudinea aliatului român, el a 

solicitat permisiunea replierii frontului pe linia Dunăre-Carpaţi, în cazul în care 

situaţia o cerea. Deşi Guderian împărtăşise în principiu temerile exprimate de 

comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, răspunsul oferit a doua zi, 

după convorbirea cu Hitler, era totuşi neconcludent: „el [Guderian] speră, să poată 

emite, la momentul corespunzător, ordinele necesare Grupului de Armate, dacă 

situaţia ar urma să se dezvolte în această direcţie.” 83 Nici convorbirile avute de 

colonelul von Trotha cu şeful OKW din 4, respectiv 6 august nu s-au soldat cu 

rezultatele sperate de conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Deşi în 

cadrul primei întrevederi – premergătoare vizitei efectuate de conducătorul statului 

român în Cartierul General al Führerului –, feldmareşalul Keitel manifestase 

înţelegere faţă de solicitările formulate în scrisoarea sa de Friessner cu privire la 

modificarea structurii de comandă din România şi adoptarea unor măsuri 

preventive pentru eventualitatea ieşirii din război a aliatului român, totuşi el a 

refuzat soluţionarea acestora, considerând că „românii îşi vor da seama de 

motivaţia unei asemenea măsuri”. În replică, colonelul von Trotha a atras din nou 

atenţia asupra consecinţelor ce rezultau în urma evoluţiei situaţiei din Balcani şi a 

propus ca pregătirile militare pentru eventualitatea defecţiunii româneşti să fie 

iniţiate sub pretextul adoptării de „măsuri în vederea combaterii acţiunilor de 

desant şi paraşutare”. La sfârşitul convorbirii, feldmareşalul Keitel a promis să 

examineze încă o dată propunerile Grupului de Armate şi să emită în scurt timp un 

ordin corespunzător către Wehrmacht 84 . Cu toate acestea, după vizita efectuată de 

mareşalul Antonescu la Hitler, atitudinea şefului OKW s-a schimbat cu 180 de 

grade, el arătându-se mult mai optimist în ceea ce priveşte fidelitatea aliatului 

român faţă de Reich şi apreciind că „România este legată de noi pe viaţă şi pe 

moarte şi el nu crede că în următoarea perioadă se va întâmpla ceva” 85 . Această 

82 BMF, RH 19 V/30, fol. 15. KTBHgrSU, Eintragung vom 03.08.1944. 

83 BMF, RH 19 V/30, fol. 39-40. KTBHgrSU, Eintragung vom 08.08.1944; Hans Friessner, 

Árulások, vesztett csaták, p. 58-59. 

84 BMF, RH 19 V/30, fol. 40. KTBHgrSU, Eintragung vom 08.08.1944; Hans Friessner, 

Árulások, vesztett csaták, p. 59. 

85 BMF, RH 19 V/30, fol. 40. KTBHgrSU, Eintragung vom 08.08.1944; Hans Friessner, 

Árulások, vesztett csaták, p. 59.

210 


schimbare a atitudinii feldmareşalului Keitel pare cu atât mai surprinzătoare dacă 

luâm în considerare faptul că – aşa cum vom vedea –, rezultatele practice ale 

întrevederii Hitler-Antonescu nu ar fi trebuit să fie prea încurajatoare pentru partea 

germană. Cert este că feldmareşalul Keitel a irosit o ocazie prielnică de a adopta 

măsuri ce ar fi putut, poate, preîntâmpina producerea evenimentelor din ultima 

decadă a lunii august, preferând încă o dată să susţină opinia preconcepută a 

Führerului. 

Deşi este incontestabil faptul că întrevederile avute de colonelul Ivo Thilo 

von Trotha cu oficialităţile militare germane nu s-au soldat cu adoptarea măsurilor 

sperate de conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, există totuşi indicii 

documentare care ne îndreptăţesc să afirmăm că solicitările conţinute în scrisoarea 

înaintată de generalul-colonel Friessner nu au rămas fără urmări. Astfel, probabil, 

sub impresia evoluţiei nefavorabile a ofensivei sovietice declanşate de Fronturile 2 

şi 3 Ucrainene, precum şi a schimbării atitudinii Bulgariei, Hitler şi OKW au iniţiat 

la 21 august 1944 pregătirea şi executarea măsurilor solicitate de Friessner cu trei 

săptămâni în urmă ce purtau denumirea codificată de „Fall Rheingold”. Plecând de 

la premiza unei eventuale lovituri de stat în România sau a unei operaţiuni 

executate de inamic, în urma căreia forţele germane din România ar fi fost 

temporar încercuite, planurile elaborate de OKW prevedeau transferarea 

competenţelor de comandă asupra unităţilor Wehrmachtului şi Waffen-SS aflate pe 

teritoriul românesc în mâna comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, 

scopul fundamental urmărit fiind „protecţia efectivă a zonei petrolifere româneşti, 

asigurarea continuării producţiei de carburanţi precum şi a menţinerii deschise a 

căilor de transport vitale” 86 . Măsurile prevăzute de OKW au fost însă tardive – 

fiind şi de această dată depăşite de derularea evenimentelor –, în condiţiile în care 

planurile pentru „Fall Rheingold” au fost trimise OKH spre examinare şi aprobare 

– ironia sorţii –, doar în ziua de 23 august 1944 87 , ordinul corespunzător către 

comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” fiind recepţionat de 

generalul-colonel Friessner – după cum se va putea constata –, abia în noaptea de 

23/24 august 1944 88 . Prin urmare, structura de comandă creată încă în luna aprilie a 

rămas neschimbată până la înfăptuirea loviturii de stat, ceea ce a îngrădit în mod 

vizibil libertatea de manevră a Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Mai mult, în 

pofida faptului că începând cu data de 7 august 1944 s-a semnalat o intensificare a 

activităţii inamicului, în special a Frontului 2 Ucrainean, potenţialul militar al 

86 BMF, RW 4/664, fol. 18. OKW/WFSt/Qu.2(Ost)/Verw.1 Nr. 772891/44 g.Kdos.Chefs. 

Befehlsentwurf vom 21.08.1944 betreffend Befehlsregelung im Falle „Rheingold”; fol. 19. 

OKW/WFSt/Qu.2(Ost)/Verw.1 Nr. 772891/44 g.Kdos.Chefs. Befehlsentwurf vom 21.08.1944 

betreffend Durchführungsbestimmungen zum Fall „Rheingold”; fol. 20-21. OKW/WFSt/Qu.2(Ost)/Verw.1 

Nr. 772891/44 g.Kdos.Chefs. Vortragsnotiz vom 21.08.1944 betreffend Befehlsregelung in Rumänien 

im Falle besonderer Vorkommnisse. 

87 Ibidem, fol. 17. Schreiben des OKW vom 23.08.1944 an Chef Gen.St. d. Heeres. 

88 23 August 1944. Documente, vol. II, Colectivul de coordonare: Ion Ardeleanu, Vasile Irimia, 

Mircea Muşat, Bucureşti, 1984, doc. nr. 689, p. 449-451.


Grupului de Armate nu numai că nu a fost întărit, ci, dimpotrivă, slăbit, ca urmare a 

retragerii unei noi divizii blindate (divizia 14 blindată), ceea ce a iritat aliatul 

român. În plus, rămăsese nesoluţionată inclusiv spinoasa problemă a aprovizionării 

trupelor germane de pe teritoriul României, dat fiind faptul că guvernul de la 

Bucureşti a refuzat sistematic să pună la dispoziţie sumele solicitate în acest scop 

de autorităţile germane 89 . Astfel că atmosfera în cadrul relaţiilor dintre România şi 

Germania era mai mult decât tensionată în momentul în care Conducătorul Statului 

român a primit invitaţia de a efectua o vizită la Cartierul General al Führerului din 

Prusia Orientală. 

După mai multe ezitări 90 , mareşalul Ion Antonescu a acceptat în cele din 

urmă invitaţia şi, însoţit de vicepreşedintele Consiliului de miniştri, Mihai 

Antonescu, şi de şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Şteflea, s-a deplasat la 5 

august 1944 la Rastenburg pentru o ultimă rundă de convorbiri cu Adolf Hitler, ce 

ar fi avut menirea să clarifice stadiul în care se aflau relaţiile relaţiile dintre 

Bucureşti şi Berlin. În ce priveşte problemele ce au fost discutate în cadrul acestei 

reuniuni, atât sursele germane, respectiv stenograma întrevederii redactată de 

translatorul oficial Paul Otto Schmidt 91 şi raportul întocmit de locotenent-colonelul 

von Mengden din cadrul secţiei de ataşaţi a OKH 92 , cât şi cele româneşti, respectiv 

nota dictată de mareşalul Ion Antonescu după întoarcerea sa la Bucureşti 93 ori 

relatarea generalului Titus Gârbea, ce îndeplinea la acea dată funcţia de „general 

român acreditat pe lângă şeful Statului Major al Armatei de Uscat Germane” 94 , 

menţionează trei chestiuni principale, în jurul cărora s-au axat discuţiile: atentatul 

comis asupra Führerului la 20 iulie, situaţia militară de pe frontul de est, atitudinea 

viitoare a României. După expunerea referitoare la măsurile adoptate împotriva 

organizatorilor complotului şi a complicilor acestora din rândurile Armatei germane, 

Hitler a prezentat situaţia militară creată în urma gravelor crize cu care se 

confruntase Wehrmachtul în cursul anului 1944, subliniind că acestea se datorau 

exclusiv „elementelor defetiste şi trădătoare” din cadrul corpului ofiţeresc german, 

şi a ţinut să-l asigure pe mareşal că pierderile umane şi materiale suferite vor fi 

înlocuite rapid. Ajuns în acest punct al convorbirii, Hitler a făcut cunoscut 

interlocutorului său adevăratul motiv al invitaţiei: „Führerul – citim în nota dictată 

de mareşalul Antonescu –, uitându-se drept în ochii mei, mi-a spus în mod cu totul 

intempestiv şi cu totul neobişnuit în practica dintre conducătorii de state, fără nici o 

indicaţie anterioară, că acesta a fost scopul întrevederii noastre, chestiunea 

89 Pentru detalii, vezi Klaus Schönherr, Problema bilaterală a aprovizionării Grupului de 

Armate „Ucraina de Sud”, aprilie-august 1944, în „Revista istorică”, nr. 3-4, 1999, p. 333-346. 

90 Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944, p. 191-193. 

91 ADAP, Serie E, Bd. VIII, doc. nr. 150, p. 294-308. 

92 BMF, RH 2 (Generalstab des Heeres) /2911, fol. 11-14. Bericht über die Reise mit dem Kgl. 

Rumän. Mil. Att. ins F. H. Qu., anläßlich des Staatsbesuches des Marschalls Antonescu am 5. und 

6.8.1944. 

93 Antonescu-Hitler, vol. II, doc. nr. 83, p. 166-176. 

94 Ibidem, doc. nr. 86, p. 195-204.

212 


raporturilor viitoare dintre România şi Germania, arătând că vrea să ştie atunci, 

deci imediat, dacă România şi în mod special, conducătorul ei, mareşalul 

Antonescu – a subliniat – sunt decişi să urmeze până la sfârşit Germania.” 95 

Neplăcut surprins de cererea ultimativă a Führerului, dar fără a-şi pierde cumpătul, 

conducătorul statului român a declarat că decizia sa depindea de răspunsurile pe 

care le va oferi Hitler la următoarele întrebări: 1) Ce obiective urmăreşte Germania 

în flancul sudic al frontului de est? Antonescu a subliniat faptul că în cazul în care 

Grupul de Armate „Ucraina de Sud” nu va fi în măsură să menţină linia de front 

existentă la acea dată, atunci România nu va mai putea continua lupta, întrucât 

aceasta ar însemna să meargă până la „distrugerea ei totală”; 2) Era Germania în 

măsură să oprească într-o perioadă de timp determinată ofensiva aeriană aliată 

asupra regiunii petrolifere? În cazul continuării cu aceeaşi intensitate a atacurilor 

aeriene – arăta mareşalul –, capacitatea de rezistenţă a României se apropia de 

sfârşit; 3) Ce măsuri intenţiona să adopte Reichul în cazul în care Turcia urma să 

permită accesul prin Strâmtori pentru forţele navale aliate, respectiv să pună la 

dispoziţia acestora aerodromurile sale? Întrucât Hitler nu a fost în măsură să ofere 

răspunsuri edificatoare la aceste întrebări, discuţia a alunecat spre chestiuni de 

importanţă secundară (fiind discutate printre altele producţia de armament, situaţia 

raporturilor economice româno-germane etc.), astfel că după o convorbire ce a 

durat peste cinci ore, mareşalul Ion Antonescu şi-a luat rămas bun fără să ofere un 

răspuns concludent referitor la problema continuării războiului până la capăt alături 

de Germania 96 . 

În aceeaşi zi a avut loc şi întrevederea dintre ministrul de Externe Joachim 

von Ribbentrop şi omologul său român Mihai Antonescu, convorbire ce a fost de 

asemenea agitată şi în cadrul căreia au fost abordate atât evoluţia de ansamblu a 

războiului, cât şi situaţia relaţiilor româno-germane. Ribbentrop i-a reproşat 

interlocutorului său tratativele pe care emisarii guvernului român le purtau cu 

reprezentanţii aliaţilor în diferite capitale neutre şi care în opinia sa însemnau „o 

slăbire a frontului de luptă românesc”, Ribbentrop manifestându-şi în consecinţă 

dorinţa de a cunoaşte intenţiile de viitor ale guvernului român. Mihai Antonescu a 

recunoscut faptul că iniţiase unele discuţii cu Aliaţii, dar a ţinut să precizeze că nu 

făcuse altceva decât să urmeze exemplul german. În acest sens el a menţionat că 

deţine informaţii cu privire la contactele dintre emisarii germani şi cei ruşi la 

Helsinki, respectiv Stockholm, afirmând că inclusiv ministrul de Externe german ar 

fi discutat cu reprezentanţii sovietici în capitala finlandeză. Această afirmaţie a fost 

95 Antonescu-Hitler, vol II, doc. nr. 83, p. 172; în stenograma germană a întrevederii, această 

somaţie este redată astfel: „El (Führerul) poate declara, în mod formal că Germania nu va părăsi pe 

nici un aliat; trebuie însă să ceară din partea fiecărui aliat un răspuns clar la întrebarea dacă el este 

gata într-adevăr de a lupta până la capăt. Dacă nu, aliatul trebuie să spună, pentru ca Germania să 

tragă consecinţele necesare spre a salva Reichul de soarta pe care i-ar aduce-o înaintarea bolşevică 

sau anglo-americană.” ADAP, Serie E, Bd. VIII, doc. nr. 150, p. 302. 

96 Antonescu-Hitler, vol II, doc. nr. 83, p. 172-176; ADAP, Serie E, Bd. VIII, doc. nr. 150, 

p. 303-308.


respinsă vehement de Ribbentrop, care a catalogat-o drept „flecăreală proastă”. În 

continuare, referindu-se la atitudinea viitoare a guvernului român, Mihai 

Antonescu a declarat deschis că „atâta timp cât frontul de est se menţine, el nu 

cunoaşte nici o slăbiciune sau laşitate şi că o lovitură de pumnal în spate nu este 

compatibilă cu concepţia de onoare românească. Dar dacă frontul din Moldova nu 

se mai menţine şi ruşii se apropie de Bucureşti, atunci el nu-şi mai poate asuma 

răspunderea”. După un schimb de replici referitor la intenţiile Berlinului în privinţa 

continuării războiului şi asigurarea dată de Ribbentrop că „Germania nu va 

abandona niciodată România”, discuţia s-a îndreptat spre chestiunile economice şi 

s-a încheiat fără ca Mihai Antonescu să-şi fi asumat vreun angajament concret în 

privinţa soluţionării cererilor formulate de partea germană 97 . Rezumând, întrevederile 

la nivel înalt germano-române din 5 august 1944 nu au adus clarificarea 

sperată de Berlin în sensul angajamentului României de a continua până la capăt 

războiul alături de cel de-al III-lea Reich, chestiune care fusese în fapt adevăratul 

scop al invitării delegaţiei române la Rastenburg. 

Deşi declaraţiile oficialilor români puteau fi considerate în cel mai bun caz 

rezervate, totuşi Hitler şi anturajul său apropiat au rămas cu convingerea că 

reuşiseră să-l determine pe Conducătorul Statului român să rămână alături de 

Germania. Această convingere, la prima vedere de neînţeles şi care a dăinuit până 

la evenimentele din 23 august, se explică atât prin încrederea personală de care se 

bucura mareşalul Antonescu din partea lui Hitler, cât mai ales prin rapoartele 

înaintate de autorităţile germane din Bucureşti în cursul lunii august ce au scos în 

evidenţă faptul că întrevederea cu Führerul şi stabilizarea situaţiei militare pe 

frontul de est contribuiseră la redobândirea încrederii mareşalului Antonescu în 

capacitatea Germaniei, el fiind convins să meargă până la capăt alături de Reich 98 . 

Totuşi, elementul decisiv de care depindea în ultimă instanţă atitudinea României 

rămânea situaţia militară de pe frontul de est. În acest sens concluzia exprimată de 

ataşatul militar german, generalul-maior Karl Spalcke, cu puţin timp înainte de 

producerea loviturii de stat este elocventă: „Situaţia pe frontul de est şi, îndeosebi, 

puterea de rezistenţă a Grupului de Armate Sud este şi rămâne în continuare 

elementul determinant pentru atitudinea României.” 99 Se pare că aceste evaluări au 

influenţat inclusiv modalitatea în care forurile de conducere germane au perceput 

evoluţiile politico-militare din România, întrucât Hitler, Ministerul de Externe şi 

OKW-ul au continuat să ignore informaţiile parvenite prin intermediul altor canale 

de informaţii ce subliniau situaţia încordată din România şi iminenţa defecţiunii 

aliatului român. De exemplu, la 10 august 1944, conducătorul G.E.G., Andreas 

Schmidt, a fost primit în audienţă de ministrul de Externe von Ribbentrop, căruia 

Schmidt i-a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei politice din România. După 

97 ADAP, Serie E, Bd. VIII, doc. nr. 149, p. 278-292. 

98 BMF, RH 2/2911, fol. 24. Bericht des Mil. Attachés Bukarest Nr. 404/44 gKdos. vom 

08.08.1944; RW 5/470. Bericht des Mil. Attachés Bukarest Nr. 483/44 gKdos. vom 14.08.1944. 

99 Ebd., RW 5/470. Bericht des Mil. Attachés Bukarest Nr. 483/44 gKdos. vom 14.08.1944.

214 


întrevedere, Ribbentrop a trimis o telegramă Legaţiei Germane din Bucureşti în 

care solicita verificarea informaţiilor referitoare la o iminentă defecţiune a 

României. În răspunsul său – datând probabil din 15 august 1944 –, ministrul 

plenipotenţiar von Killinger a calificat aceste afirmaţii drept „zvonuri murdare” şi a 

susţinut că nu exista nici un motiv de îndoială cu privire la loialitatea României! 100 

În realitate, în a doua decadă a lunii august 1944 toate pregătirile interne în vederea 

răsturnării de la putere a guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu şi a 

desprinderii României din război erau practic încheiate. Factorii militari şi politici 

implicaţi (Casa Regală, partidele din opoziţia democratică, elementele antigermane 

din Armată etc.) hotărâseră de comun acord ca acţiunea să fie declanşată 

concomitent cu începerea ofensivei sovietice pe aripa de sud a frontului de răsărit, 

tocmai pentru a nu permite comandamentului german să poată reacţiona în mod 

corespunzător. De asemenea, complotiştii mizau şi pe sprijinul aviaţiei angloamericane, 

ce urma să bombardeze concentrările de forţe germane şi principalele 

căi de comunicaţie. Data loviturii de stat a fost fixată pentru ziua de 26 august 

1944 101 . 

Acesta era contextul politic şi militar în care pe teatrul de operaţiuni din 

România a debutat la 20 august 1944 aşteptata ofensivă a Armatei Roşii 

(„Operaţiunea Iaşi-Chişinău”). Deşi pregătirile efectuate de unităţile sovietice 

grupate în cadrul Fronturilor 1 şi 2 Ucrainene, comandate de generalii de armată R. 

I. Malinovski, respectiv F. I. Tolbuhin, nu au rămas necunoscute comandamentelor 

române şi germane 102 , totuşi sovieticii au reuşit să-şi mascheze atât de bine 

intenţiile operative încât conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi OKH 

nu au fost în măsură să realizeze practic până la declanşarea ofensivei pericolul 

mortal ce ameninţa trupele germano-române din Basarabia şi Moldova 103 . Pe deplin 

conştient de lungimea excesivă a frontului ce trebuia apărat comandamentul 

Grupului de Armate elaborase din timp planul unei retrageri sistematice pe 

aliniamentul Dunăre-Carpaţi („Studie Bär”), retragere determinată fie de presiunea 

100 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 396 (nota 20). 

101 Vezi pe larg în Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 472-474; Gheorghe 

Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, p. 153-155; Klaus Beer, Vorbereitung 

und Durchführung des Umsturzes vom 23. August 1944 in Rumänien, în „Südostforschungen“, nr. 38, 

1979, p. 123; Walter Hagen, Die geheime Front, p. 303. 

102 Primele indicii referitoare la pregătirea unei operaţiuni sovietice pe frontul din România 

fuseseră semnalate de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” încă din 8 august, dar 

acestea au devenit certitudini ale unei ofensive de proporţii iminente abia în 18 august 1944. Vezi în 

acest sens BMF, RH 19 V/30, fol. 41-42; 87-93. KTBHgrSU, Eintragungen vom 08.08.1944 und 

18.08.1944; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 70-73. 

103 Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 1944, Darmstadt, 1964, p. 179-181. Referindu-se 

la intenţiile probabile ale inamicului în sectorul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, „Abteilung 

Fremde Heere Ost” aprecia la 15.08.1944: „Prin urmare o operaţiune ofensivă de proporţii, cu 

obiective operative vaste, împotriva Grupului de Armate Ucraina de Sud este în continuare 

improbabilă.”, BMF, RH 2/2086, fol. 4. Abteilung Fremde Heere Ost (I) Nr. 2683/44 gKdos. 

Beurteilung der Gesamtfeindlage vor deutscher Ostfront. Stand 15.08.1944.


exercitată de Armata Roşie, fie de comportamentul trupelor române – situaţie în 

care comandamentul german considera că aliniamentul menţionat putea fi apărat cu 

succes exclusiv de forţe germane (19 divizii) 104 . Dar derularea evenimentelor pe 

frontul din Moldova avea să răstoarne total aceste planuri şi să confirme cele mai 

sumbre previziuni referitoare la atitudinea aliatului român. Astfel, ofensiva 

sovietică declanşată în spaţiul cuprins între regiunea de la nord de Iaşi şi capul de 

pod aflat la sud-est de Tiraspol s-a soldat chiar din primele două zile cu pătrunderi 

adânci ale Armatei Roşii în sectoarele de front apărate de diviziile româneşti şi cu 

apariţia unor semne de descompunere în rândul acestora 105 . Lipsa de combativitate 

a diviziilor româneşti şi mai ales cedarea fără luptă, chiar de la primul atac, a 

poziţiilor apărate a dus la adâncirea crizei de încredere existente la nivelul 

comandamentelor militare româno-germane, partea germană acuzând deschis 

anumite comandamente româneşti de trădare. De exemplu, colonelul Ivo Thilo von 

Trotha scria în jurnalul său: „Românii […] nu mai luptau în mod conştient […] 

pentru a scurta desigur războiul” 106 . 

Evoluţia îngrijorătoare a operaţiunilor militare l-a determinat pe mareşalul 

Ion Antonescu să plece pe front pentru a analiza la faţa locului împreună cu 

comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, situaţia creată şi pentru a 

adopta măsurile ce se impuneau în vederea opririi ofensivei sovietice. La 21 august 

1944 conducătorul statului român a avut o primă întrevedere oficială cu generalulcolonel 

Hans Friessner în cadrul căreia a fost discutată situaţia creată în urma 

străpungerii frontului de către trupele sovietice. Cu acest prilej, mareşalul 

Antonescu – surprins la rândul său de retragerea precipitată a unor divizii 

româneşti –, a promis să clarifice împrejurările în care s-au produs aceste 

defecţiuni neaşteptate şi să ia măsuri împotriva celor vinovaţi. În ce priveşte 

situaţia de pe teatrul de operaţiuni, el s-a declarat de acord cu măsurile militare 

iniţiate de partea germană şi a promis trimiterea a noi efective pe front, dar a ţinut 

să evidenţieze din nou importanţa deosebită a menţinerii cu orice preţ a Basarabiei 

şi a oraşului Iaşi, întrucât „Aici este în joc nu numai soarta Basarabiei, ci şi soarta 

pentru totdeauna a poporului român” 107 . După încheierea acestei convorbiri, 

generalul-colonel Hans Friessner i-a solicitat mareşalului o discuţie confidenţială, 

în cursul căreia i-a atras atenţia asupra zvonurilor care circulau în ţară şi în armată 

104 BMF, RH 19 V/64, fol. 2-9. Besprechung mit dem Chefs d. Gen. St. Der 6. und 8. Armee 

und dem Chef d. D. V. St. 3 am 19.08.1944 im Slănic; RH 19 V/30, fol. 97-98. KTBHgrSU, 

Eintragung vom 19.08.1944. 

105 BMF, RH 19 V/36, fol. 3-14. KTBHgrSU, Eintragung vom 20.08.1944; Die geheimen 

Tagesberichte der deutschen Wehrmachtführung im Zweiten Weltkrieg 1939-1945, Band 10: 1. März 

1944-31. August 1944, Kurt Mehner (Hrsg.), Osnabrück 1985, S. 458, 461. Tagesmeldungen vom 20. 

und 21.08.1944; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 98 şi următoarele; 

Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 253; Hans Friessner, Árulások, 

vesztett csaták, p. 71-73. 

106 David Irving, Hitlers Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, p. 323. 

107 BMF, RH 19 V/1, fol. 15-24. Besprechung des Oberbefehlshabers mit Marschall Antonescu 

am 21.08.1944 in Slănic; Hans Friessner, Árulások, vesztett csaták, p. 75-77.

216 


cu privire la o posibilă lovitură de stat îndreptată împotriva sa. În replică, 

Antonescu a imputat conducerii Reichului politica duplicitară promovată faţă de 

România, îndeosebi în chestiunea Transilvaniei de nord, ceea ce explica în opinia 

sa tendinţele centrifuge la care făcuse aluzie Friessner. Cu toate acestea, în finalul 

discuţiei el a dat asigurări interlocutorului său că „poporul român a păşit şi va păşi 

şi de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină şi ca cel mai cinstit 

şi loial aliat.” 108 A doua zi, 22 august, după ce a vizitat din nou frontul, mareşalul 

Antonescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu comandantul Grupului de Armate 

„Ucraina de Sud”. Întrucât situaţia militară se agravase între timp considerabil, cei 

doi au convenit să retragă trupele germano-române pe linia Focşani-Galaţi, 

mareşalul promiţând totodată să trimită pe front toate rezervele disponibile. 

Conducătorul Statului român şi-a luat rămas bun de la Friessner cu următoarele 

cuvinte: „Dacă ruşii trec linia Focşani-Galaţi, România este pierdută pentru 

totdeaua” 109 , el urmând să revină în aceeaşi seară la Bucureşti pentru a-l informa pe 

regele Mihai cu privire la situaţia militară. 

După vizita efectuată pe front, mareşalul Antonescu a înţeles că războiul era 

practic pierdut de către România şi, reîntors în capitală, a decis să acţioneze în 

consecinţă. Asistat de vicepreşedintele Consiliului de miniştri Mihai Antonescu şi 

ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, el l-a primit în jurul orei 22 pe 

trimisul Reichului Karl Clodius, căruia i-a dezvăluit gravitatea situaţiei de pe 

frontul din Moldova şi i-a comunicat faptul că va arunca în luptă ultimele rezerve 

pentru o încercare disperată de a stăvili ofensiva sovietică. Totuşi, a continuat 

Antonescu, dat fiind faptul că Berlinul nu ţinuse seama de avertismentele sale cu 

privire la consecinţele slăbirii flancului sudic al frontului de est, el se vedea nevoit 

să solicite redobândirea „libertăţii de acţiune politică” 110 . În dimineaţa zilei 

următoare, 23 august, mareşalul a convocat o şedinţă restrânsă a Consiliului de 

Miniştri, în cadrul căreia a fost luată decizia retragerii forţelor armate pe 

aliniamentul Focşani-Galaţi şi a evacuării guvernului şi a instituţiilor centrale în 

zona Haţeg 111 . Deşi la prima vedere aceste măsuri ar putea crea impresia că Ion 

Antonescu dorea să continue lupta până la capăt alături de Germania, în realitate, în 

urma evoluţiei catastrofale a operaţiunilor din Moldova, el se decisese să încheie 

armistiţiul 112 . Consecvent însă opiniilor sale, considera că situaţia militară trebuia 

mai întâi stabilizată pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, pentru a 

determina Aliaţii să amelioreze condiţiile de armistiţiu oferite guvernului român. 

108 BMF, RH 19 V/1, fol. 25-29; Hans Friessner, Árulások, vesztett csaták, p. 78-83. 

109 BMF, RH 19 V/1, fol. 30-31. Besprechung des Oberbefehlshabers mit Marschall Antonescu 

und dem Oberbefehlshaber der Armeegruppe Wöhler in Slănic am 22.08.1944; Hans Friessner, 

Árulások, vesztett csaták, p. 83. 

110 23 August 1944, vol. II, doc. nr. 687, p. 447-448. 

111 Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 478. 

112 Gheorghe Buzatu, Dana Beldiman, 23 August 1939-1944, doc. nr. 51, p. 155-157; doc. nr. 

52, p. 157-159.


Între timp, regele Mihai I şi forţele democratice ostile regimului antonescian 

şi continuării războiului alături de Reich, grupate în aşa-numitul Bloc Naţional 

Democrat, încheiaseră pregătirile în vederea îndepărtării de la putere a mareşalului 

Antonescu şi a încheierii armistiţiului cu Puterile Aliate. Spre deosebire de 

mareşal, opoziţia democratică considera absolut necesară încheierea cât mai 

grabnică a armistiţiului pentru a evita ocuparea militară a teritoriului naţional de 

către Armata Roşie în urma unor lupte grele, precum şi tratarea României în 

calitate de ţară ocupată, cu toate consecinţele politice, economice şi militare ce 

decurgeau de aici. Lovitura de stat planificată pentru data de 26 august 1944 a 

trebuit să fie devansată însă, ca urmare a precipitării evenimentelor pe teatrul de 

operaţiuni din Moldova şi a intenţiei mareşalului Ion Antonescu de a părăsi capitala 

şi a pleca pe front, după audienţa pe care urma să o aibă la regele Mihai. În aceste 

condiţii, personalităţile marcante ale opoziţiei, reunite în dimineaţa zilei de 23 

august, au decis să acţioneze imediat, luând hotărârea ca în cursul audienţei 

mareşalul să fie somat fie să încheie imediat armistiţiul, fie să demisioneze, în 

eventualitatea unui refuz el urmând să fie arestat 113 . Cert este că poziţiile diametral 

opuse pe care se situau opoziţia şi guvernul Antonescu cu privire la modalitatea 

ieşirii României din război au ieşit cu claritate în evidenţă în cursul audienţei 

acordate în după-amiaza zilei de 23 august 1944 de regele Mihai conducătorului 

statului român şi vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu. 

Regele a solicitat încheierea imediată a armistiţiului, cerere refuzată categoric de 

mareşal, care s-a pronunţat în favoarea continuării rezistenţei pe aliniamentul 

Focşani-Nămoloasa-Galaţi până la obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile 

din partea aliaţilor. Mai mult, în eventualitatea încheierii armistiţiului, el şi-a 

exprimat intenţia de a-i comunica în prealabil lui Hitler această decizie. În 

consecinţă, regele a dispus arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu, precum 

şi a colaboratorilor apropiaţi ai acestora, care fuseseră chemaţi la palatul regal sub 

pretextul convocării unui Consiliu de Coroană 114 . Ulterior regele Mihai a numit un 

guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu şeful Casei Militare Regale, generalul 

Constantin Sănătescu, guvern din care făceau parte – în calitate de miniştri 

secretari de stat fără portofoliu –, inclusiv reprezentanţii partidelor care formau 

Blocul Naţional Democrat 115 . De asemenea în seara aceleiaşi zile a fost difuzată o 

113 Ioan Hudiţă, Jurnal Politic 1 ianuarie-24 august 1944, p. 489-494, însemnarea din 

23.08.1944; Constantin Sănătescu, Jurnal, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-Sănătescu, Bucureşti, 

1993, p. 160-161, însemnarea din 23.08.1944. 

114 Vezi în acest sens, Constantin Sănătescu, Jurnal, p. 162-163, însemnarea din 23.08.1944; 

Mihai al României, O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, Bucureşti, 1995, 

p. 90-92; Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 480; Walter Hagen, Die geheime Front, 

p. 303-306; Klaus Beer, Vorbereitung und Durchführung des Umsturzes vom 23. August 1944 in 

Rumänien, p. 125-126; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 256-257. 

115 „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 187 bis din 24.08.1944. Decretele nr. 1619 şi 1620 din 

23.08.1944.

218 


proclamaţie a regelui ce anunţa desprinderea României din alianţa cu Germania, 

încetarea războiului şi acceptarea armistiţiului oferit de Aliaţi 116 . 

Evenimentele petrecute la Bucureşti au luat total prin surprindere atât pe 

Hitler, OKW-ul şi Auswärtiges Amt-ul, cât şi autorităţile germane aflate în 

România. În jurul orei 16, locotenent-colonelul Röstel i-a comunicat telefonic 

generalului de cavalerie Erik Hansen că „în oraş circulă zvonuri despre arestarea 

lui Antonescu”. Informat şi rugat să verifice autenticitatea informaţiei, consilierul 

de legaţie Gerhard Stelzer a comunicat la scurt timp că „nu există nici un sâmbure 

de adevăr în acest zvon”, întrucât el discutase cu colonelul Radu Davidescu, şeful 

cabinetului militar al mareşalului, care îi explicase râzând că Ion Antonescu se 

dusese la Palat din proprie voinţă şi că era aşteptat să se întoarcă 117 . Totuşi, la ora 

17 generalul Hansen a fost convocat urgent în clădirea Legaţiei germane, unde l-a 

găsit – în afară de consilierul de legaţie Stelzer –, pe Eugen Cristescu, şeful 

Serviciului de Informaţii român, care i-a comunicat suspiciunea sa referitoare la 

arestarea mareşalului Antonescu „de către gărzile regale”. Hansen a alertat imediat 

serviciile germane din Bucureşti şi din împrejurimi, luând legătura în acelaşi timp 

cu ministrul plenipotenţiar german von Killinger, aflat în acel moment la reşedinţa 

sa de lângă lacul Snagov. Sosind la Legaţie în jurul orei 19 şi informat de cei 

prezenţi cu privire la cele întâmplate, ministrul plenipotenţiar german a solicitat 

imediat o audienţă la regele Mihai pentru a-i cere explicaţii în legătură cu situaţia 

creată, audienţă ce a avut loc în jurul orei 20.30 118 . Regele Mihai i-a comunicat 

ministrului plenipotenţiar von Killinger că mareşalul Ion Antonescu şi ministrul de 

Externe Mihai Antonescu fuseseră destituiţi şi arestaţi, comunicându-i totodată 

intenţia României de a ieşi din război şi de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite. 

În dorinţa de a evita confruntările cu Wehrmachtul, regele a oferit Berlinului 

posibilitatea retragerii imediate a trupelor germane din România, sub rezerva ca ele 

să nu deschidă ostilităţile împotriva Armatei române, menţionând că această ofertă 

fusese acceptată inclusiv de Kremlin. Killinger, care a primit cu scepticism 

comunicarea regelui, i-a făcut acestuia reproşuri violente şi a declarat că Germania 

nu poate accepta o schimbare a politicii externe a României. Regele a replicat că 

trupele germane nu mai apărau ţara şi, în consecinţă, era nevoit să ia legătura cu 

inamicul pentru a diminua astfel catastrofa devenită inevitabilă 119 . La scurt timp 

după difuzarea proclamaţiei regale, noul ministru de Externe, Grigore Niculescu- 

Buzeşti, l-a primit în audienţă pe consilierul de legaţie Gerhard Stelzer, căruia i-a 

comunicat oficial ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Germania. 

116 23 August 1944, vol. II, doc. nr. 668, p. 407-408. 

117 Ifz., ZS 1130, fol. 00094. 

118 Ibidem, fol. 00094-00095. 

119 PAAAB, R 27801, Handakten Ritter-1944, E. 370509-370511. Telegramm Nr. 2456 der 

deutschen Gesandtschaft in Budapest vom 30.08.1944, gez. Klugkist, Veesenmayer; BMF, RW 5/470. 

Fernmündliche Mitteilung des Generals Spalcke vom 23.08.1944, 22.30 Uhr; RH 19 V/36, fol. 51. 

KTBHgrSU, Eintragung vom 23.08.1944; Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944, p. 195-196.


Totodată, ministrul de Externe a reiterat oferta guvernului român referitoare la 

posibilitatea retragerii trupelor germane şi s-a plâns de unele incidente provocate 

de trupele germane în capitală, mai ales în zona Băneasa 120 . 

Între timp, în clădirea Legaţiei germane din Bucureşti s-au adunat principalii 

reprezentanţii ai Reichului din România: generalul de cavalerie Erik Hansen, 

generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, amiralul Werner Tillessen şi generalulmaior 

Karl Spalcke. După întoarcerea consilierului de legaţie Gerhard Stelzer de la 

palatul regal, ministrul plenipotenţiar von Killinger şi generalul Gerstenberg au luat 

legătura prin intermediul unui fir special al Wehrmachtului cu Berlinul, 

transmiţând informaţiile referitoare la răsturnarea regimului antonescian şefului de 

Stat Major al Luftwaffe –, generalul de aviaţie Werner Kreipe 121 . În curând în 

cadrul reprezentanţilor Reichului aflaţi în sediul Legaţiei s-au conturat două 

curente în ce priveşte percepţia asupra evenimentelor petrecute la Bucureşti, 

modalitatea de reacţie germană, respectiv oferta înaintată de guvernul român. 

Generalul Gerstenberg a subestimat în mod grav importanţa şi consecinţele 

evenimentelor, considerând că lovitura de stat fusese realizată de o clică redusă ca 

număr în frunte cu regele, fără a avea susţinerea populaţiei şi a armatei, şi a propus 

înăbuşirea puciului şi capturarea autorilor acestuia. În acest sens el a susţinut 

executarea unui atac aerian asupra capitalei şi trimiterea diviziei a 5-a de artilerie 

antiaerienă cantonată la Ploieşti în vederea ocupării Bucureştiului 122 . De cealaltă 

parte s-au situat Hansen, Tillessen, Spalcke şi membrii corpului diplomatic, care 

considerau că lovitura de stat era susţinută de opinia publică şi armată, apreciind că 

se impunea acceptarea condiţiilor oferite de partea română 123 . Hitler, care a aflat de 

evenimentele petrecute în capitala României prin intermediul proclamaţiei regale şi 

a comunicării generalului Kreipe, a optat în favoarea soluţiei propuse de 

Gerstenberg, ordonând în noaptea de 23/24 august înăbuşirea puciului, ocuparea 

Bucureştiului şi constituirea unui guvern condus de un general filogerman în cazul 

în care mareşalul Ion Antonescu nu mai era disponibil 124 . De asemenea, Hitler a 

120 Ifz, ZS 1130, fol. 00096; Walter Hagen, Die geheime Front, p. 310; Andreas Hillgruber, Hitler, 

Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 257-258; Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944, p. 196. 

121 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 258. 

122 Vezi în acest sens însemnarea din 23 august din jurnalul generalului de aviaţie Werner Kreipe: 

„Convorbire telefonică cu Manfred von Killinger (ministrul plenipotenţiar) şi Gerstenberg (ataşatul Luftwaffe) 

în Bucureşti. Amândoi închişi în clădirea Legaţiei. Killinger complet distrus, trimite salutări Führerului. 

Propunerea lui Gerstenberg referitoare la folosirea Stuka şi a diviziei de artilerie antiaeriană, vrea să 

ocupe oraşul! Convorbire telefonică cu Hitler, care aprobă propunerile lui Gerstenberg. Solicită capturarea 

regelui. Legătura telefonică cu Bucureşti restabilită din nou, ulterior întreruptă.” David Irving, Hitlers 

Krieg. Götterdämmerung 1942-1945, p. 324; BMF, RL 7 (Luftflottenkommando 4)/ 485, fol. 7-8. 

Bericht der Luftflotte 4 an OKL über Verrat und Rückzug aus Rumänien vom 11.02.1945. 

123 Ifz, ZS 1130, fol. 00097. 

124 Ordinul dat de Hitler avea următorul conţinut: „Ordinul Führerului: Arestaţi imediat 

camarila trădătorilor; înăbuşiţi o eventuală răscoală. Formaţi un nou guvern prezidat de un general 

filogerman. Împuternicesc pe generalul Gerstenberg de a asigura executarea, în consens cu ministrul 

plenipotenţiar german. Toate forţele germane accesibile stau la dispoziţie. Comunicaţi imediat dacă 

dispuneţi de forţe suficiente”. 23 August 1944, vol. II, doc. nr. 690, p. 451-452; BMF, RH 19 V/36, 

fol. 57. KTBHgrSU, Eintragung vom 24.08.1944; KTB–OKW, Band IV, p. 805.

220 


subordonat toate autorităţile, eşaloanele de comandă şi trupele germane – 

Wehrmacht şi SS – aflate pe teritoriul României, comandamentului Grupului de 

Armate „Ucraina de Sud” 125 . 

La scurt timp după ce Hitler şi OKW-ul – eronat informaţi cu privire la 

situaţia din Bucureşti de către generalul Gerstenberg –, au emis ordinul de 

înăbuşire a puciului şi au precizat detaliile intervenţiei armate, în jurul orei 2 

generalii Hansen şi Gerstenberg însoţiţi de consilierul de legaţie Gerhard Stelzer s-au 

îndreptat spre Palat pentru a discuta cu primul ministru, generalul Constantin 

Sănătescu, şi ministrul de Externe Grigore Niculescu-Buzeşti posibilităţile de 

retragere a trupelor germane de pe teritoriul României. După o primire „rece, dar 

corectă”, primul ministru le-a adus la cunoştinţă că România este nevoită să ceară 

armistiţiu şi a reiterat oferta de liberă trecere pentru trupele germane, în cazul în 

care acestea se abţineau de la orice fel de acte ostile. După o consultare telefonică 

cu Legaţia, Hansen şi Gerstenberg s-au declarat de acord să transmită oferta 

guvernului român forurilor superioare. Întrucât ministrul de Externe Niculescu- 

Buzeşti s-a plâns din nou de faptul că trupele germane deschiseseră focul în zona 

Băneasa, generalul Gerstenberg s-a arătat dispus – cu permisiunea autorităţilor 

române –, să se deplaseze acolo pentru a obţine încetarea ostilităţilor. Ajuns însă în 

tabăra germană, Gerstenberg şi-a încălcat cuvântul de onoare, arestându-l pe 

colonelul român ce-l însoţea, şi a dispus efectuarea ultimelor pregătiri în vederea 

executării operaţiunii de ocupare a capitalei, ce urma să înceapă la ora 7.30 126 . 

Generalul Hansen, reîntors între timp în clădirea Legaţiei, a trimis în jurul orei 3 o 

radiogramă şefului de Stat-Major al OKW, generalul-colonel Alfred Jodl, în care a 

prezentat situaţia reală din Bucureşti şi a pledat insistent împotriva acţiunii 

proiectate, pe care, ţinând seama de raportul de forţe existent, o considera lipsită de 

perspectivă 127 . Acelaşi punct de vedere a fost susţinut stăruitor de Hansen şi în 

cadrul convorbirilor telefonice avute cu generalul-colonel Jodl (în jurul orei 

3.30) 128 , respectiv comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” (în jurul 

orei 4,05) 129 . Aşa cum era de aşteptat, eforturile depuse de Hansen în vederea 

125 23 August 1944, vol. II, doc. nr. 689, p. 449-451; KTB–OKW, Band IV, p. 805. 

126 Constantin Sănătescu, Jurnal, p. 166, însemnarea din 24.08.1944; Ifz, ZS 1130, fol. 00098- 

00099; Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944, p. 196. 

127 „[...] Pregătirile au fost efectuate potrivit ordinului din 23.8. ora 23.45, în măsura în care 

acest lucru a fost posibil. În consens cu ministrul plenipotenţiar german vă anunţ totuşi că nu este 

vorba de puciul camarilei de palat, ci este vorba de o lovitură de stat bine pregătită, anunţată 

populaţiei şi trupelor prin intermediul postului de radio. Măsura beneficiază de asentimentul 

majorităţii populaţiei. Împotriva regelui şi pentru formarea unui nou guvern nu poate fi identificat nici 

un general, deoarece toţi sunt credincioşi regelui. Au fost luate măsuri extinse de izolare împotriva 

tuturor serviciilor şi trupelor germane din Bucureşti. Transmiterea ordinelor a devenit practic 

imposibilă. Raportul de forţe nu oferă momentan perspective în vederea unui succes militar sau 

politic. [...] semnat Hansen.” BMF, RL 7/485, fol. 28. Funkspruch des Deutschen Generals b. d. 

Ob.Kdo d. Rum. Wehrmacht vom 24.08.1944, 02.58. Uhr. 

128 Ifz, ZS 1130, fol. 00099. 

129 BMF, RH 19 V/36, fol. 58. KTBHgrSU, Eintragung vom 24.08.1944.


acceptării de către Berlin a ofertei guvernului român au rămas fără rezultat. Potrivit 

mărturiei sale, Jodl „a primit în tăcere explicaţiile mele; numai la sfârşit a spus 

«Voi raporta în mod corespunzător Führerului»” 130 . Hitler şi-a menţinut însă 

decizia cu privire la ocuparea capitalei şi înăbuşirea puciului, ea fiind reconfirmată 

telefonic Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în dimineaţa zilei de 24 august (ora 5) 

de către feldmareşalul Wilhelm Keitel 131 . La scurt timp după această comunicare 

(ora 5.10), ordinul de declanşare al contraloviturii germane a fost transmis 

generalului Gerstenberg care, aflat la marginea Bucureştiului, continua să fie 

optimist în ceea ce priveşte şansele de reuşită ale acţiunii. Convins că „în ceea ce 

priveşte noul guvern român este vorba doar de o clică restrânsă care «are pantalonii 

plini de frică» şi că în împrejurimile Bucureştiului se află numai o perdea foarte 

subţire de trupe româneşti”, el a dispus la ora 7.30 începerea atacului 132 . 

Contramăsurile germane erau însă tardive şi nerealiste. Datorită întârzierii, 

pregătirii insuficiente, dar, mai ales, subevaluării grave a potenţialului părţii 

române şi lipsei trupelor germane cu experienţă de luptă, operaţiunea ce viza 

ocuparea capitalei şi înăbuşirea puciului era condamnată de la bun început la un 

eşec sigur. Într-adevăr, încă din primele ore ale atacului gruparea condusă de 

generalul Gerstenberg s-a confruntat cu rezistenţă îndârjită a trupelor române – 

bine pregătite şi înzestrate cu armament, inclusiv cu tancuri germane Tigru –, aflate 

sub comanda generalului Iosif Teodorescu 133 . Astfel că după progrese iniţiale, 

atacul a fost oprit în scurt timp la periferia de nord a Bucureştiului. La ora 11.30 

generalul Gerstenberg a raportat telefonic comandamentului Grupului de Armate 

„Ucraina de Sud” „rezistenţa este foarte îndârjită şi nu se poate pătrunde în oraş”, 

solicitând trimiterea a noi forţe şi sprijinul sporit al aviaţiei 134 . Luftwaffe executase 

deja în jurul orei 11 un atac asupra a 150 de puncte din capitală, dar efectele 

acestuia au fost contrare aşteptărilor oficialităţilor germane. Comparativ cu 

pagubele provocate de aviaţia aliată în perioada aprilie-august 1944, 

bombardamentul executat de Luftwaffe – chiar dacă a lovit obiective importante 

precum Palatul regal sau clădirea Preşedinţiei Consiliului de miniştri – nu a 

provocat daune materiale sau umane semnificative, dar din punct de vedere politic 

a constituit o gravă eroare, întrucât a accentuat sentimentele antigermane ale 

opiniei publice şi a oferit autorităţilor române pretextul pentru a declara război 

Reichului la 25 august 1944 135 . 

130 Ifz, ZS 1130, fol. 00100. 

131 BMF, RH 19 V/36, fol. 58-59. KTBHgrSU, Eintragung vom 24.08.1944. 

132 Ibidem, fol. 59. 

133 BMF, RL 7/485, fol. 12-13; KTB–OKW, Band IV, p. 806; Andreas Hillgruber, Hitler, 

Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 260. 

134 BMF, RH 19 V/36, fol. 59. KTBHgrSU, Eintragung vom 24.08.1944; KTB–OKW, Band 

IV, p. 807. 

135 KTB–OKW, Band IV, p. 806-808; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul 

Antonescu, p. 260-261; Walter Hagen, Die geheime Front, p. 312; Diplomaţi germani la Bucureşti 

1937-1944, p. 196.

222 


În tot cursul zilei de 24 august s-au dat lupte grele, situaţia grupării 

Gerstenberg înrăutăţindu-se constant ca urmare a concentrării de către partea 

română în jurul capitalei a noi efective, dotate cu blindate. Este adevărat că în 

primele ore ale zilei de 25 august gruparea de luptă condusă de Gerstenberg a reuşit 

să străpungă liniile defensive româneşti şi să câştige teren, dar ofensiva a fost 

oprită definitiv la nord de Arcul de Triumf. În aceste condiţii, inclusiv Gerstenberg 

a fost nevoit să admită faptul că, în lipsa trupelor experimentate şi a armamentului 

greu, şansele de succes ale ofensivei erau practic nule: „Situaţia în Bucureşti foarte 

gravă. Ne aflăm cu forţe insuficiente la periferia de nord a Bucureştiului, în dreptul 

aeroportului Băneasa (3 km sud-est de Mogoşoaia) şi la marginea de nord a 

aeroportului Otopeni. [...] Atacul în vederea ocupării oraşului şi executării 

ordinului Führerului nu poate fi adus la îndeplinire fără alocarea de arme grele şi 

aducerea la aeroportul Otopeni a unor trupe combatante, cu experienţă de front.” 136 

În consecinţă, OKW a decis întărirea pe calea aerului a grupării Gerstenberg cu 

trupe de paraşutişti (batalionul 1 paraşutişti din cadrul celebrei divizii 

„Brandenburg”) şi de infanterie în vederea resuscitării atacului, însă nici aceste 

unităţi experimentate nu au fost în măsură să restabilească situaţia 137 . Mai mult, în 

cursul aceleiaşi zile unităţile militare germane aflate în capitală au fost încercuite 

de către două grupări de luptă româneşti comandate de generalii Iosif Teodorescu 

şi Gheorghe Rozin, iar în 26 august trupele române au ocupat şi regiunea 

petroliferă Ploieşti, apărată de slabe unităţi germane, a căror rezistenţă a fost 

anihilată definitiv până la 29 august 138 . Astfel că în momentul intrării în capitală a 

trupelor sovietice, rezistenţa germană fusese complet eliminată. În cursul luptelor 

desfăşurate pentru Bucureşti, dar şi în alte zone ale ţării, trupele române au capturat 

aproximativ 56.500 de prizonieri germani, dintre care cea mai mare parte au fost 

predaţi în perioada 3 septembrie-5 octombrie autorităţilor militare sovietice 139 . 

Aceeaşi soartă a fost împărtăşită inclusiv de majoritatea reprezentanţilor politici şi 

militari ai Reichului acreditaţi în capitala României, excepţia constituind-o doar 

ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger, care în dorinţa de a evita cu orice 

preţ captivitatea sovietică s-a sinucis împreună cu secretara sa în clădirea Legaţiei 

la data de 2 septembrie 1944 140 . 

136 BMF, RW 5/470. Funkspruch Generalleutnants Gerstenberg vom 25.08.1944 2.30 Uhr an 

OKW/WFSt. 

137 KTB–OKW, Band IV, p. 806-807; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 

1944, p. 140-142. 

138 KTB–OKW, Band IV, p. 807; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, 

p. 142-151; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 261. 

139 Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice, p. 485. În perioada amintită au fost 

predaţi autorităţilor sovietice un număr de 36.433 prizonieri germani, dintre care 9 generali, 1.215 

ofiţeri, 4.244 subofiţeri şi 30.965 trupă. Cf. Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, 

p. 247. 

140 Ifz, ZS 1130, fol. 00101-00102; Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944, p. 197-203; 

Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 266.


Lovitura de stat din 23 august şi desprinderea României din alianţa cu cel 

de-al III-lea Reich au accelerat deznodământul ostilităţilor pe flancul sudic al 

frontului de est, situaţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud” devenind în scurt 

timp catastrofală. Ca urmare a faptului că Armata română a dat curs fără ezitare 

proclamaţiei regale – ce prevedea încetarea focului pe frontul de est –, părăsindu-şi 

în consecinţă poziţiile 141 , numeroase unităţi germane au fost în scurt timp 

încercuite, capturate sau distruse de către forţele Armatei Roşii. Astfel, în 24 august 

armatele sovietice aparţinând Fronturilor 2 şi 3 ucrainene au făcut joncţiunea în 

localitatea Leova, încercuind 5 comandamente generale şi 16 divizii ale Armatei a 

6-a Germane, care au fost capturate sau nimicite 142 . Cauzele acestei înfrângeri de 

proporţii nu pot fi atribuite exclusiv loviturii de stat de la 23 august şi ieşirii 

României de război –, aşa cum au încercat să explice în bună măsură foştii 

comandanţi militari germani, implicaţi la acea dată mai mult sau mai puţin în 

evenimentele de pe teatrul de operaţiuni din România. O responsabilitate cel puţin 

la fel de mare revine şi măsurilor eronate şi tardive luate de forurile decizionale ale 

Reichului. În acest sens, credem că este suficient să menţionăm slăbirea 

potenţialului de luptă al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în ajunul declanşării 

ofensivei sovietice, prin transferarea aproape în totalitate în alte sectoare de front a 

diviziilor sale blindate, eşecul serviciilor de informaţii germane în aflarea 

planurilor ce vizau îndepărtarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, erorile 

comise de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în conducerea 

operaţiunilor militare şi, nu în ultimul rând, subevaluarea consecinţelor şi 

sprijinului de care s-a bucurat din partea opiniei publice, a clasei politice şi a 

Armatei, actul realizat de regele Mihai. 

Pentru cel de-al III-lea Reich consecinţele din punct de vedere politic, 

economic şi militar ale defecţiunii României au fost dezastruoase. Din punct de 

vedere politic, actul de la 23 august a însemnat pentru Berlin pierderea unui aliat şi 

câştigarea unui nou inamic. În plus, pasul făcut de România a influenţat 

considerabil atitudinea celorlalţi aliaţi/sateliţi ai Germaniei, respectiv Bulgaria, 

Ungaria, Finlanda şi Slovacia. Din punct de vedere economic, pierderea regiunii 

petrolifere de la Ploieşti a dus la scăderea dramatică a cantităţilor de carburanţi 

141 „În urma trădării României la 23.8., Armatele 3 şi 4 române împreună cu unităţile 

subordonate au ieşit din dispozitiv. Masa trupelor române şi-a părăsit poziţiile şi se află parţial în 

retragere ordonată, parţial în retragere haotică spre sud şi sud-vest”. Die geheimen Tagesberichte der 

deutschen Wehrmachtführung, Band 10, p. 472. Tagesmeldungen vom 24.08.1944. 

142 „După adunarea tuturor elementelor dispersate următoarele comandamente de Corp de 

Armată şi divizii trebuie considerate distruse: Gen. Kdo. IV., VII., XXX., XXXIV., LII., A.K.; 9., 62., 

79., 106., 161., 257., 258., 282., 294., 302., 306., 320., 335., 370., 376., 384. I. Div.”. BMF, RH 19 

V/98, fol. 23. Fernschreiben der Heeresgruppe Südukraine an OKH/Gen. St. d. Heeres, I a Nr. 

3648/g.Kdos. vom 22.09.1944, gez. v. Grolmann; RW 4/845. Zustand der Divisionen Heeresgruppe 

Südukraine nach Wochenmeldung. Stand: 04.09.1944; Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 

1944, p. 125 şi următoarele; Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România 1944, p. 161-172; 

Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 263.

224 


necesari maşinii de război germane. Astfel, potrivit unui raport înaintat OKW-ului 

în 13 octombrie 1944, după pierderea regiunii petrolifere producţia de carburant 

comparativ cu luna aprilie 1944 – ultima lună „normală” înaintea începerii 

bombardamentelor aviaţiei aliate – scăzuse cu 95% la cherosen, 61% la benzină şi 

40% la motorină! 143 În fine, pierderile militare înregistrate de Grupul de Armate 

„Ucraina de Sud” au constituit un handicap major pentru potenţialul militar al 

Reichului. Astfel, în intervalul de timp 01.01-31.12.1944, Armata de Uscat 

germană (inclusiv Waffen SS) a suferit pierderi cifrate la 88 divizii, numărul celor 

nou înfiinţate sau reconstituite fiind evaluat la 110 144 . Prin urmare, la o sumară 

estimare putem constata că aproximativ 1/5 din totalul pierderilor militare germane 

în 1944 s-a datorat catastrofei Grupului de Armate „Ucraina de Sud în România”. 

La acestea trebuie adăugat faptul că poziţiile germane în Balcani au fost spulberate, 

obligând OKW-ul să ia decizia retragerii trupelor germane din Bulgaria, Grecia şi 

Iugoslavia. Toate aceste fapte îl confirmă deplin pe eminentul analist militar al 

celui de-al Doilea Război Mondial, B.H. Liddell Hart, care a spus că înfrângerea 

Wehrmachtului în România a reprezentat un al doilea Stalingrad 145 . De altfel, în 

cursul unei convorbiri ulterioare dintre Hitler şi Ante Pavelic (18 septembrie 1944), 

însuşi Führerul avea să nominalizeze trei crize majore, cărora Wehrmachtul fusese 

nevoit să le facă faţă în cursul anului 1944: debarcarea din Normandia, prăbuşirea 

Grupului de Armate „Centru” şi, nu în ultimul rând, „trădarea României” de la 

23 august 1944 146 . 

143 BMF, RW 19 (OKW/Wehrwirtschafts – und Rüstungsamt)/3168. Beitrag zum Monatsbericht 

vom 13.10.1944. 

144 Ibidem, RH 2/1387. Verluste und Zugänge von Division Verbänden vom 01.01-31.12.1944. 

145 B. H. Liddell Hart, History of the Second World War, London, 1971, p. 585. 

146 Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler, Andreas Hillgruber (Hrsg.), Band II, Frankfurt 

am Main, 1970, p. 511.

UN ORAŞ ÎN TRANZIŢIE. 

NEGOCIERILE DINTRE FRONTUL NAŢIONAL DEMOCRAT 

ŞI UNIUNEA DEMOCRATĂ ROMÂNĂ DIN CLUJ 

(NOIEMBRIE 1944–MARTIE 1945) 

Virgiliu Ţârău 

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca 

La 10 decembrie 1944, într-o scrisoare adresată unei corespondente din 

Bucureşti – păstrată în copie de Biroul de Cenzură Cluj-Turda 1 –, Teofil Vescan 

Jr., marcant membru al Partidului Comunist aflat la Cluj, regreta sentimental că nu 

poate fi alături de „Ica sa iubită” implicat fiind în ample dezbateri şi discuţii 

politice şi administrative, care îl obligau să rămână în localitate. Având un tată fost 

prefect de Cluj, până la începutul lunii decembrie, lider al organizaţiei locale a 

Frontului Naţional Democrat (în continuare FND), devenit mai apoi co-preşedinte 

al Comitetului Consultativ FND din Nordul Ardealului, tânărul Vescan era implicat 

şi responsabil pentru organizarea politică a acestei regiuni în raport de planurile şi 

proiectele autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi Moscova. În fapt, el se afla în 

centrul unei dispute politice, ca reprezentant al Partidului Comunist, cu 

reprezentanţii Uniunii Democrate Române (în continuare UDR), organizaţie a 

românilor din Cluj, înfiinţată la 17 noiembrie 1944, la scurt timp după instaurarea 

administraţiei sovietice în această parte de ţară. 

Istoria acestor tratative face obiectul demersului de faţă, restitutiv documentar, 

în esenţa sa. Documentele selectate şi publicate în anexă le-am identificat în fondul 

personal Emil Haţieganu, aflat în păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, 

Bucureşti, în urmă cu câţiva ani. Fireşte, din raţiuni de spaţiu, am ales să publicăm 

cu acest prilej doar câteva dintre cele 65 de dactilograme păstrate în Dosarul nr. 46 

din fondul mai sus amintit. Cu toate că am încercat să identificăm modul în care 

acestea au ajuns la Emil Haţieganu, datele sau referinţele la acest lucru s-au dovedit 

imposibil de găsit. Din analiza textelor, cel mai probabil, ele au ajuns la liderul 

românilor transilvăneni imediat după eliberarea sa din captivitatea maghiară 2 , la 

1 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj (în continuare ANDJC), Fond Biroul de Cenzură 

Cluj-Turda, dosar nr. 4, f. 16 

2 Deşi trecuse din Ardealul de nord, ocupat, în România, la 16 august 1944, Emil Haţieganu s-a 

întors la 1 septembrie la Cluj, fiind arestat la trecerea frontierei peste Feleac. Perioada de detenţie în 

Ungaria a luat sfârşit la finele lunii aprilie 1945. Vezi Aurel Socol, Furtună asupra Ardealului, 

Biblioteca Tribuna, 1991, p. 86-88, 100. 


226 

Virgiliu Ţârău 2 

sfârşitul lunii aprilie 1945, fiindu-i transmise de unul dintre cei doi apropiaţi ai săi, 

care au ocupat funcţia de secretar general, respectiv secretar al UDR-ului, 

Gheorghe V. Giurgiu şi Gheorghe Ropan. Primul a fost colaboratorul său apropiat 

la ziarul „Tribuna Ardealului” 3 , iar cel de al doilea a fost însărcinat cu redactarea 

proceselor verbale ale UDR. În fapt, toate documentele predate lui Haţieganu au 

fost cele elaborate sub formă de procese verbale de către Gheorghe Ropan. Ele fac 

referire la discuţiile purtate în cadrul organismelor de conducere ale Uniunii 

Democrate Române din Ardealul eliberat – denumită din 6 decembrie, din raţiuni 

strategice, UDR din teritoriile eliberate, organizaţia locală Cluj 4 – de la fondarea sa, 

la 17 noiembrie 1944, şi până la autodizolvare, în 15 martie 1945. 

Izvoarele istorice în discuţie deschid noi perspective pentru cunoaşterea 

evoluţiilor politice din toamna anului 1944 în nordul Transilvaniei. Elaborate într-o 

perioadă specială – aceea a administraţiei militare sovietice asupra acestei regiuni –, 

ele discută materializarea locală a proiectelor politice imaginate de comunişti 

conducătorii de la Moscova, Bucureşti sau Cluj, fiind extrem de ilustrative pentru 

forma şi substanţa negocierii cu liderii comunităţii locale din Cluj. În fapt, 

documentele selectate de noi se referă la felul în care s-a organizat UDR, ca 

organizaţie politică reprezentativă pentru comunitatea românească din Cluj, cum a 

devenit ea obiectul unor încercări de integrare în organizaţia locală a FND, trecând 

prin diferite runde de negocieri, pe parcursul cărora UDR a încercat să nu cadă în 

capcanele întinse politic de reprezentanţii Partidului Comunist, asumându-şi o 

misiune exclusiv consultativă în plan administrativ. Ele pot fi sugestive pentru 

cunoaşterea reacţiilor liderilor comunităţii româneşti, a problemelor cu care se 

confrunta oraşul în tranziţia de la starea de război la cea de pace, şi nu în ultimul 

rând pentru felul în care s-au preliminat strategiile politice ale forţelor de stânga, 

respectiv ale celor istorice în această perioadă. 

Situaţia politică şi administrativă a Transilvaniei din toamna anului 1944 şi 

până în primăvara anului 1945 a fost un subiect în aparenţă mult discutat în 

istoriografia românească de după 1989. Discuţia istoriografică debutează odată cu 

publicarea, în 1983, a studiului realizat de Ioan Silviu Nistor în care este analizată 

activitatea sau mai ales lipsa acesteia, din raţiuni care au ţinut de planurile sovietice 5 

3 Apare la Cluj la 15 septembrie 1940 şi funcţionează cu mici întreruperi până în ianuarie 

1945, având şase ediţii pe săptămână şi subtitlul „Organ de afirmare a Românilor din Ungaria”. 

Editor-responsabil al ziarului era Emil Haţieganu, iar redactor-responsabil a fost Gh. V. Giurgiu de la 

începutul apariţiei ziarului şi până la numărul 1063/17 iunie 1944, când i-a urmat în funcţie Vasile 

Vartolomei. Odată cu numărul 1145 din 19 octombrie 1944 pe manşeta ziarului mai apare doar 

numele directorului, Emil Haţieganu, iar cu nr. 1166/17 din 17 noiembrie reapare şi numele primredactorului 

Gh. V. Giurgiu, revenit după eliberarea Clujului. 

4 Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare ANICB), Fond personal Emil 

Haţieganu, dosar nr. 46, f. 14. 

5 O bogată literatură publicată în ultimii ani, cu un caracter preponderent documentar şi 

provenind din arhivele din Rusia, a luat în discuţie felul în care sovieticii şi-au proiectat atitudinile şi 

planurile cu privire la Transilvania. Dintre scrierile istorice relevante amintim: T.M. Islamov 

(redactor responsabil), Transilvanskii vopros. Venghero-rumânskii teritorialnîi spor i SSSR 1940- 

1946. Documentî, Moscova, 2000; G.P. Muraşko (red. responsabil), Vostocinaia Evropa v 

Dokumentah rosiiskih arhivov 1944-1953gg, tom I, 1944-1948, Moscova, 1997.

3 Negocierile dintre Frontul Naţional Democrat şi Uniunea Democrată Română din Cluj 227 

– Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei eliberate 6 , organism creat prin 

legea 487 din 10 octombrie 1944 de autorităţile de la Bucureşti, ca să administreze 

această parte din România. Fireşte, după 1990, atât în istoriografia română, cât şi în 

cea maghiară problematica a fost intens dezbătută, fiind focalizate mai ales formele 

în care situaţia din Transilvania a fost folosită pentru a înlesni instaurarea regimului 

comunist în România 7 . Fie că a fost vorba de abordări monografice, fie de articole 

sau studii speciale, problematica pe care o discutăm aici a făcut foarte rar şi 

inconsistent obiectul reconstituirilor şi analizelor istorice 8 . 

Tocmai de aceea am ales să publicăm, într-o formă apropiată de textele 

originale (corectând tacit greşelile de dactilografie şi unele forme lexicale 

învechite), o parte dintre documentele amintite, cu speranţa că astfel un episod, 

aparent uitat, dar plin de semnificaţii, va fi readus în atenţia contemporanilor. 

Documentele aruncă o lumină nouă asupra unei perioade tulburi, pe care un oraş şi 

o comunitate, ce tranzitau de la starea de război la cea de pace, le-au înregistrat la 

nivelul dezbaterii publice. Ele lămuresc una dintre problemele importante din 

perspectivă istoriografică, respectiv aceea a creării în nordul Transilvaniei a unor 

structuri guvernamentale paralele faţă de cele ale statului român în perioada 

noiembrie 1944-martie 1945, structuri din care ar fi făcut parte şi Uniunea 

Democrată Română 9 . În fapt, reprezentanţii români ai acestei organizaţii au evitat, 

pe toată perioada funcţionării lor, să participe la activitatea vreunui for de 

reprezentare politică alături de FND. Toate propunerile comuniştilor, fie că au 

venit de la Teofil Vescan, fie de la Miklos Goldberger sau Jakab Alexandru, 

potrivit cărora colaborarea în plan administrativ – la care UDR acceptase să 

participe la nivelul oraşului Cluj – să devină una politică în cadrul unui Consiliu 

Dirigent sau Comitet Executiv, au fost respinse public de către purtătorii de cuvânt 

ai românilor din această regiune. Documentele publicate în anexă arată tocmai cum 

şi în ce fel au rezistat liderii UDR repetatelor propuneri comuniste de a constitui un 

6 Aut. cit., Constituirea şi activitatea Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei 

eliberate (octombrie 1944-martie 1945, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Cluj-Napoca, 

XXVI, 1983-1984, 26, p. 491-498. 

7 Vezi realizări de tip monografic la Marcela Sălăgean, Administraţia sovietică în Nordul 

Transilvaniei, noiembrie 1944-martie 1945, Cluj-Napoca, 2002; Florin Constantiniu, PCR, Pătrăşcanu 

şi Transilvania 1945-1946, Bucureşti, 2001; Petre Ţurlea, Transilvania de Nord-Est, 1944-1952, 

Bucureşti, 2005; în istoriografia maghiară au publicat cercetări similare Fülop Mihály, Vincze Gabor, 

Nagy Mihaly Zoltan şi Lipcsey Ildiko. 

8 Comentarii parţiale şi lipsite de consistenţă sunt de găsit în majoritatea lucrărilor dedicate 

perioadei, situaţia locală, implicit constituirea şi funcţionarea UDR, apărând într-o singură prezentare, 

cea realizată de Ioan Lăcustă (Cluj, noiembrie 1944-martie 1945. Uniunea Democrată Română face 

opoziţie comuniştilor, în „Magazin Istoric”, nr. 12, 1995, p. 13-17). 

9 Mai cu seamă în ultimii ani au apărut astfel de interpretări în istoriografia maghiară, ele 

acreditând chiar ideea că a funcţionat un „guvern provizoriu de coaliţie” la Cluj, începând din 

decembrie 1944, sub numele de Comitet Central Consultativ pentru Nordul Ardealului. Vezi, spre 

exemplu, Nagy, Zoltán Mihály, in, Kolozsvár az észak-erdélyi szovjet katonai közigazgatás idoszakában. 

Kolozsvár 1000 éve, Cluj Napoca, 2001, p. 314; Lipcsey, Ildikó, Észak-Erdély szovjet katonai 

közigazgatás alatt. 1944, November 15 - 1945, Mácius 13, în „História”, nr. 4-5, 1989.

228 


atare organism politic, care ar fi conferit reprezentativitate proiectelor FND din 

regiune. Ca urmare, doar această ultimă structură politică, o coaliţie creată şi 

dominată de reprezentanţii Partidului Comunist, a funcţionat la acest nivel, însă nu 

din decembrie 1944, ci din februarie 1945, atunci când în cadrul unei conferinţe a 

prefecţilor numiţi de autorităţile sovietice în cele 11 judeţe din regiune, s-a propus 

formarea de structuri instituţionale care să facă posibilă o coordonare regională 10 . 

Ne referim la originarul Comitet Democrat din Ardealul de Nord, creat la 

21 octombrie 1944, în urma semnării platformei comune de către reprezentanţii 

organizaţiei regionale Cluj a PCR (Pál Veress, Lajos Jordaky şi Alexandru Jakab) 

şi cei ai PSD (Victor Pocol, Al. Wolff, Francisc Bruder). La această platformă au 

aderat la scurt timp, Frontul Plugarilor, Blocul intelectualilor democraţi români, 

MADOSz, Sindicatele Unite şi Gruparea evreiască antifascistă, iar la începutul lui 

noiembrie au fost integrate şi organizaţiile de front popular create de comunişti, 

Apărarea Patriotică şi Uniunea Patrioţilor. În luna decembrie, în urma tratativelor 

duse cu Uniunea Democrată din Cluj, acest Comitet, a acceptat aparent să 

recunoască „fără echivoc” suveranitatea României asupra Transilvaniei de Nord 11 . 

Integrarea UDR în structurile imaginate de FND nu s-a efectuat, până la urmă, 

datorită poziţiei duplicitare a liderilor comunişti locali, care cu prilejul rundelor de 

negocieri – noiembrie şi decembrie 1944, ianuarie şi martie 1945 – au impus 

condiţii de neacceptat pentru exponenţii populaţiei româneşti din Cluj. În fapt, aşa 

cum arată documentele, trei au fost problemele principale care au grevat asupra 

înţelegerii dintre cele două tabere. Prima a fost cea a impredictibilităţii politicii 

duse de către FND local, care în permanenţă, dincolo de termenii înţelegerilor 

convenite, inventa noi soluţii de administrare politică a problemelor regiunii. În 

principal, liderii FND s-au aflat în căutarea unor pârghii politice prin care să 

transforme UDR într-o rotiţă în mecanismul FND, aşa cum erau şi celelalte 

organizaţii, tovarăşe de drum, create doar cu scopul de a conferi legitimitate socială 

şi simbolică acestei coaliţii dominate de către comunişti. Cum FND s-a perceput a 

fi o formaţiune politică în sine, şi nu o soluţie conjucturală, apărută pentru 

rezolvarea tranziţiei, românii reprezentaţi în UDR – organizaţi iniţial pe profesii, 

semn al păstrării ultimei formule de agregare politică, specifică regimului lui 

Carol II, dar şi ca expresie pragmatică a unei nevoi de reprezentare politică în lipsa 

funcţionării partidelor politice tradiţionale –, au refuzat să trădeze interesele 

politice ale comunităţii pe care o reprezentau într-o epocă de tranziţie nu doar de la 

război la pace, ci şi de la un stat la altul. 

A doua mare problemă survenită în cursul negocierilor se lega de modul în 

care FND a înţeles să se pronunţe asupra recunoaşterii suveranităţii statului român 

asupra Transilvaniei de Nord. Laconici, lipsiţi de fermitate şi asertivitate în 

10 Vezi, mai pe larg, discuţia în Virgiliu Ţârău, Problema naţională în politica Partidului 

Comunist Român în anii 1944-1946. Consideraţii preliminare, în „Anuarul Institutului de Istorie 

Cluj-Napoca”, XXXVI, 1997, p. 223-239. 

11 Comunicatul UDR, Plugarii, Cluj, 28 decembrie 1944.


comunicatele publice pe această temă, atingând punctul culminant atunci când au 

condiţionat recunoaşterea apartenenţei regiunii la România de cedarea guvernului 

către coaliţia politică pe care o reprezentau, liderii comunişti ai FND au avut a se 

confrunta cu solicitări repetate din partea UDR asupra acestei probleme. În fapt, 

din conţinutul negocierilor se poate observa dublul limbaj sau, mai bine zis, dublul 

standard pe care comuniştii l-au folosit în această direcţie. Or, tocmai acest lucru i-a 

făcut pe liderii UDR să perceapă FND local ca exponentul unor interese politice 

care urmăreau menţinerea stării de provizorat în regiune, o stare care nu era de 

natură să asigure suveranitatea statului român asupra acesteia. Nu în ultimul rând, 

dificultăţi au fost înregistrate în ceea ce priveşte felul în care erau luate hotărârile 

administrative la nivel local, modul în care acestea se transpuneau în practică şi ce, 

efecte aveau asupra comunităţii româneşti. Cazul ziarului „Tribuna Ardealului” 

este semnificativ în acest sens. 

Insuccesul negocierilor cu UDR a generat un interesant dans al denumirilor 

organismului de reprezentare politică al FND: numit iniţial Delegaţie permanentă, 

iar din decembrie Consiliul Central Suprem al FND, a devenit în urma întrunirii de 

la Bucureşti, din ianuarie 1945, Comitetul Central Consultativ din Cluj al FND din 

România. O nouă modificare a structurii şi numelui acestui for a avut loc cu 

prilejul, „Conferinţei politice pentru Nordul Ardealului a Frontului Naţional 

Democratic din România”, începută la Cluj în 12 februarie 1945 12 . Programul 

acesteia a cuprins pe parcursul a patru zile, două conferinţe plenare ale tuturor 

prefecţilor FND, în care a fost analizată situaţia politică şi a fost ales Comitetul 

Executiv al Consiliului FND pentru Nordul Ardealului, organism desfiinţat odată 

cu restaurarea administraţiei româneşti în regiune. În fapt, deşi reprezentanţii locali 

ai FND şi-au asumat un cadru autonomist în planificarea politică, dependenţa lor 

faţă de Bucureşti, concedată de Moscova, a condus la treptata dizolvare a 

competenţelor lor politice odată cu integrarea Transilvaniei în România. Au 

dispărut atunci nu doar proiectele autonomiste, ci şi puterea simbolică primită de 

unii dintre liderii percepuţi de la Bucureşti ca fiind autonomişti 13 . 

12 „Plugarii”, nr. 19, 11 februarie 1945, p. 1. 

13 Formal, Comitetul executiv FND din Nordul Ardealului s-a autodizolvat la 21 iunie 1945 

(„Făclia Democraţiei Române Ardelene”, 21 iunie 1945, p. 3), urmând ca activităţile sale să treacă în 

sarcina autorităţilor locale şi a unei organizaţii FND judeţene (aceasta a fost înfiinţată în 28 iunie, în 

conducerea ei nu se mai regăsea niciunul dintre foştii diriguitori ai Comitetului, cf. „Făclia”, nr. 87, 

29 iunie, 1945, p. 1). În fond această structură a încercat să se suprapună după 6 martie autorităţilor 

guvernamentale, ceea ce venea în continuarea tendinţelor de autonomie exprimate anterior, şi a 

condus la o reacţie adversă din partea liderilor comunişti de la Bucureşti. De asemenea, unele dintre 

poziţiile exprimate de Teofil Vescan cu privire la activitatea autorităţilor sau referitoare la activitatea 

şi organizarea PCR au constituit un motiv întemeiat pentru o atare decizie. De altfel, acestuia, în urma 

unui comunicat oficial din „Scânteia” (2 iunie 1945, p. 3), i-au fost retrase toate funcţiile de 

conducere din cadrul PCR. Hotărârea luată la Bucureşti cu acest prilej lovea în sectarismul şi 

tendinţele autonomiste exprimate şi de alţi lideri ai Comitetului FND Un alt motiv al deciziei de 

autodizolvare este şi constituirea, la 12 iunie 1945 a Consiliului politic şi administrativ al Prefecturii 

Cluj, organism ce prelua la nivel judeţean (toate judeţele din Transilvania au constituit astfel de 

organisme începând cu luna iunie) atribuţiile avute anterior de Comitet.

230 


Dincolo de capitolul de istorie instituţională pe care publicarea acestor 

documente încearcă să îl lămurească, ele sunt ilustrative pentru felul în care, după 

eliberarea Clujului, reprezentanţii de origine română ai diferitelor profesiuni au 

înţeles să contribuie la structurarea unui punct de vedere românesc în ecuaţia 

administrativă a oraşului. 

Lista documentelor : 

1. Constituirea Uniunii Democrate Române, 17 noiembrie 1944. 

2. Organizarea şi planurile iniţiale ale UDR. 

3. Primele tatonări cu reprezentanţii PCR şi FND 

4. Prima încercare de integrare în FND, 27 noiembrie 1944. 

5. Colaborarea administrativă între UDR şi FND, 29 noiembrie 1944. 

6. Prima şedinţă a Comisiilor Consultative. 

7. Proiecte FND şi răspunsuri UDR. Transformarea UDR în organizaţie 

locală, consultativă. 

8. Acordul de principiu dintre FND şi UDR în plan economic, social şi 

administrativ, 9 decembrie 1944. 

9. Primele reacţii ale UDR cu privire la proiectele autonomiste ale FND, 14 

decembrie 1944 

10. Declaraţia UDR cu privire la colaborarea cu FND, 15 decembrie 1945 

11. Delegaţiile FND şi UDR la Bucureşti. 

12. Pregătirea unei noi runde de negocieri cu FND, 24 decembrie 1944 

13. Negocierile din 30 decembrie 1944. 

14. Declaraţiile UDR cu prilejul întrunirii cu FND, 30 decembrie 1944 

A. În ceea ce priveşte Platforma FND 

B. Principiile colaborării 

C. Declaraţia a I-a 

D. Declaraţia a II-a 

E. Planul de colaborarea comun al UDR şi FND Cluj 

15. „Recunoaşterea suveranităţii statului român” condiţionată de FND de 

aderarea UDR la platforma FND. Reorganizarea UDR, 7 ianuarie 1945. 

16. Neînţelegerile dintre UDR şi FND devin publice, 18 ianuarie 1945 

17. Suspendarea „Tribunei Ardealului” şi încercarea de dizolvare a UDR de 

către FND, 30 ianuarie 1945. 

18. Scrisoarea lui Teofil Vescan către UDR, 3 februarie 1945. 

19. Poziţii ale UDR cu privire la evoluţiile politice de la începutul lunii 

februarie 

20. Ultima rundă de negocieri FND-UDR, martie 1945 

21. Negocierile continuă…. 

22. … la 11 martie 1945 

23. Discuţii cu privire la viitorul UDR, 12 martie 1945 

24. Autodizolvarea Uniunii Democrate Române, 15 martie 1945


1 

Constituirea Uniunii Democrate Române, 17 noiembrie 1944 

Proces-verbal 

Luat în Marea consfătuire a Românilor Democraţi, ţinută în ziua de 17 noiembrie 1944, 

orele 11 a.m., în localul Băncii „Albina” din Cluj. 

Asistenţa: 

În rândul celor prezenţi la această întâlnire am remarcat pe următorii: 

Anca Paul, contabil; dr. Aştileanu Vasile, 

preot; Albu Gherman, comerciant; Bulboacă 

Ionel, comerciant; Bărăianu Ioan, funcţionar; 

Bucşa Tiberiu, avocat; Boariu Teodor, 

agricultor; Bota Gheorghe, pantofar; dr. Bobb 

E. Doina, profesoară; Bobb Gheorghe; Banciu 

Ilariu, pensionar; Borzescu Petre, ziarist; dr. 

Baciu Ştefan, avocat; Bozac Aurel, director; 

Borzan Vasile, profesor; Bercean Traian, 

pantofar; dr. Bolchiş Victor, fost director CEC; 

dr. Băliban Virgil, protopop; Bălosu Virgil, 

director; dr. Başotă Emil, medic; Băliban 

Anton, funcţionar; Buzea Ioan, director 

„Plugarul”; dr. Chitta Iulian, avocat; Cuibuş 

Aurel, pantofar; Ciceu Teodor, preot; Costea 

Ioan, protopop; Cucu Ştefan, croitor; Caiţă 

Ioan, comerciant; Corondan Gheorghe, croitor; 

Corcheş Virgil, funcţionar; Cristian Ioan, 

director pensionar; Cotoc Victor, preot; Covaciu 

Iosif, student; Crişan Gheorghe, student; 

Coroianu Ioan, pensionar; Curea Laurenţiu, 

consilier eparhial; Ceuca Anton, director; Curta 

Ioan, croitor; Cornea Emil, pictor profesor; 

Dragoş Ioan, proprietar; Duma Vasile, proprietar; 

Dobocan Sabin, controlor; Dăncuş Gheorghe, 

profesor; Dascalovici Nicolae, director pensionar; 

Darida Mihail, maestru hornar; dr. Deac Aurel, 

industriaş; Erdeli Vasile, funcţionar; Floruţia 

Ioan, şofer; Forna Gheorghe, preot; Farcaşiu 

Vasile, funcţionar; dr. Filip V. Coriolan, 

medic; Gherman Iosif, protopop; Galoş Ioan, 

funcţionar; Grama Alexandru, farmacist; 

Ghirişan Vasile, pantofar; Giurgea Ioan, student; 

Gădălean Iosif, contabil; dr. Gherman Gheorghe, 

medic; Giurgiu V. Gheorghe, ziarist; Huneade 

Petre, contabil; Hagea Florian, comerciant; 

Herşeni Gheorghe, pensionar; Haţieganu Ioan, 

inspector pensionar; dr. Hossu Vasile, avocat; 

Hossu Iosif, inginer; dr. Hetco Aurel, avocat; 

dr. Handrea Ioan, protopop; dr. Hendea Gheorghe, 

medic; Iagăr Gavril, profesor de teologie; 

Irimie Iulian, preot; Jenei Mihai, comerciant; 

Ilia Vasile, restaurator; Ionescu Gheorghe, 

pensionar CFR; dr. Jurcan Constantin, 

pensionar; Jelmerean Iuliu, croitor; dr. Lupan 

Aurel, avocat; Labrău Grigore, contabil; Lazăr 

Adrian, director bancă; Longariu Gheorghe 

pensionar; dr. Lazăr Liviu, profesor 

universitar; Manea Iuliu, blănar; Moraru 

Vasile, contabil; dr. Muntean Ioan, avocat; 

Maier Dumitru, comerciant; Medeşan Liviu, 

contabil; Micle Ioan, funcţionar; Mercan 

Nicolae, funcţionar; Moldovan Vasile, ziarist; 

Martin Ioan, administrator; Meteş Nistor, 

inginer; Macinic Maxim, pantofar; dr. Miclea 

Gheorghe, avocat; Niculescu Haralambie, 

agricultor; Negruţiu Mihai, funcţionar; Nicula 

Alexandru, preot; Nemeşiu Andrei, proprietar; 

Olteanu Dionisie, cleric; Oţiel Grigorie, 

comerciant; Pop Romul, preot; Pop Niculae, 

învăţător; Pop Augustin, controlor; Pop Ioan, 

pantofar; dr. Poenariu Eugen, medic; Pop 

Mihai, student; dr. Pop Liviu, medic; dr. Pop 

Ioan, avocat; Pop Gheorghe, proprietar; Popa 

Ioan, comerciant; Pop Remus, tipograf; Pisău 

Ioan, funcţionar; Puticiu Traian, contabil; Pop 

Miron, preot; Radeş Ioan, director; dr. Ranta 

Vasile, medic; dr. Ropan Gheorghe, funcţionar; 

dr. Rebreanu Petre, avocat; Ranta Vasile, 

funcţionar; Şorban Raul, ziarist; Şandor Ioan, 

pensionar; Staicoviciu Emil, funcţionar; Suciu 

Augustin, preot; Sava Nicolae, consilier 

eparhial; dr. Strâmbu Grigorie, canonic; 

dr. Strâmbu Gr. Ioan, medic; Săcuiu Andrei, 

director; Sălăgeanu Vasile, inginer; Scridon 

Vasile, director; Suceava Ioan, funcţionar; 

Ţion Alexandru, pantofar; dr. Telia Liviu, 

medic; Ţibrea Ioan, funcţionar; Topan Iuliu, 

funcţionar; Toşa Ioan, funcţionar; Topan 

Victor, pensionar; Teodoru Constantin, artist; 

Vescan Teofil, prefect; Vlad Valer, profesor; 

Vlaicu Alexandru, profesor; Vâlcu Timotei, 

învăţător, şi mulţi alţii, ale căror nume ne 

scapă.

232 


Părintele consilier Vasile Sava este solicitat, de unanimitatea celor prezenţi, să conducă 

dezbaterile adunării în calitate de preşedinte ad-hoc. Preluând preşedinţia adunării, părintele Sava, în 

câteva cuvinte, arată care este scopul întrunirii: cerinţa de a da Românilor din Ardealul Eliberat, a(l) 

căror număr este covârşitor pe aceste meleaguri faţă de celelalte naţionalităţi conlocuitoare, un 

organism politic corespunzător numărului pe care îl reprezintă şi rolului care li se cuvine în 

administrarea acestei provincii. Propune ca noua organizaţie, care trebuie să fie condusă de spiritul 

democratic al vremurilor de azi - în semnul libertăţilor cetăţeneşti atât de dragi nouă românilor şi a(l) 

înţelegerii nevoilor şi drepturilor tuturor naţionalităţilor conlocuitoare pe pământul nostru strămoşesc 

– din care să nu poată face parte decât cetăţeni cu convingeri democrate, să poarte numele de Uniunea 

Democrată Română din Ardealul Eliberat [s.n.]. Dl. Prefect Teofil Vescan, arătând marile principii 

ale democraţiei situează poporul român în rândul democraţilor şi îşi exprimă mulţumirea, văzând 

organizarea democratică română din Ardealul eliberat. [Adunarea aprobând] cu unanimitate 

principiile care trebuie să stea la bazele noii organizaţiuni politice, acceptă ca numirea ei să fie 

Uniunea Democrată Română din Ardealul Eliberat. În continuare dl. Preşedinte cons[ilier] Sava 

propune ca o Comisiune de candidare, din care să facă parte domnii: Ioan Buzea, Gh. V. Giurgiu, 

Vasile Ghirişan, Hagea Florian, Jelmereanu Ioan, dr. Pop Ioan, Giurgea Ioan, reprezentând toate 

păturile sociale româneşti, din toate ramurile de activitate, având ca secretar pe dl. Gheorghe Ropan, 

să facă propunerile în vederea alegerii comitetului de conducere al Uniunii, din sânul căruia se va 

alege, la rândul său, Comitetul Executiv. 

La propunerea părintelui consilier Laurenţiu Curea, întrunirea proclamă de preşedinte de 

onoare al Uniunii pe dl. Prof. Emil Haţieganu şi pe cei doi arhierei români, I.P.S. Sa Iuliu Hossu şi pe 

P.S. Sa Nicolae Colan. Alege apoi, prin aclamaţie, cu unanimitate, următorul Comitet de Conducere, 

propus de Comisiunea de candidare, reprezentând toate instituţiile româneşti şi toate clasele sociale şi 

muncitoare, după cum urmează: 

Biserica Ortodoxă Română: părintele consilier Vasile Sava 

Biserica Română Unită: rev. canonic Grigore Strâmbu 

Bănci şi cooperaţie: Vasile Ghircoiaşu, Ioan Buzea, Emil Birtolanu, Gheorghe Ropan 

Meseriaşi şi industriaşi: Romul Blaga, Gheorghe Corondan, Vasile Ghirişan, Romul Borgovan 

Comercianţi: Florian Hagea, Iacob Albu 

Ţărani agricultori: Vasile Pop (Borhanci), Ioan Mureşan- Bigu (Mănăştur), un loc rezervat 

Muncitori: Vasile Stan, Pop Ioan, Darida Mihai 

Medici : dr. Liviu Pop 

Avocaţi : Petre Rebreanu, dr. Aurel Hetco, dr. Ioan Pop, dr. Vasile Hossu 

Profesori: Aurel Coza, Valer Vlad 

Învăţători : Timotei Vâlcu, Eugen Simonca 

Ziarişti şi publicişti : Gheorghe V. Giurgiu, dr. Aurel Socol 

Ingineri : V. Metea, Burzo Teodor 

Funcţionari : Paul Anca, Virgil Scridon, Vasile Erdely 

Tineret : Ioan Giurgea, Pop Mihai I., dr. Bucea Tiberiu 

Pensionari: Gheorghe Pop, Victor Bolchiş, Vasile Mariş 

Dl. preşedinte consilier V. Sava declară ales Comitetul de Conducere, mulţumind celor 

prezenţi pentru însufleţirea cu care au răspuns la chemarea ce li s-a adresat. Speră că toată suflarea 

românească din Cluj, şi acei care n-au putut fi prezenţi la adunare, se vor ataşa la hotărârile aduse, 

contribuind prin munca lor la desăvârşirea dezideratelor politice ale Românilor din Ardealul Eliberat. 

Adresează un cuvânt de mulţumire armatelor sovietice şi române eliberatoare, prin jertfa 

cărora graiul românesc răsună din nou liber în capitala Ardealului şi tălmăceşte întreaga sa gratitudine 

M.S. Regelui Mihai I, prin înţelepciunea căruia s-a putut realiza marele act de la 23 august. Exprimă 

recunoştinţa poporului ardelean Naţiunilor Unite şi conducătorilor lor, mareşalul Stalin, preşedintele 

Roosevelt şi premierul Churchill, pentru tot ce au făcut pentru înfrângerea duşmanului cotropitor.


Şedinţa Comitetului de conducere 

Imediat după terminarea adunării de constituire a Uniunii Democrate Române din Ardealul 

eliberat, Comitetul de conducere s-a întrunit sub prezidenţia ad-hoc a părintelui consilier Vasile Sava, 

pentru a desemna Comitetul executiv al Uniunii. 

La propunerea comisiei de candidare, compusă din domnii Ioan Buzea, Vasile Hossu, 

dr. Aurel Hetco şi Gheorghe V. Giurgiu, a fost ales cu unanimitate, prin aclamaţie, următorul Comitet 

executiv: 

Preşedinte: prof. Aurel Coza 

Vicepreşedinţi: Părintele consilier Vasile Sava; 

Rev. Canonic Grigore Strâmbu 

Secretar general: Gheorge V. Giurgiu 

Secretari: dr. Gheorghe Ropan 

Vasile Erdeli 

Casier: Paul Anca 

Controlor: Gheorghe Pop 

Membri în Comitet: Ioan Buzea, dr. Vasile Hossu, dr. Aurel Hetco, Valer Ghircoiaş, Vasile 

Stan, Romul Blaga, Mureşan Ioan, Giurgea Ioan, Liviu Pop, Victor Bolchiş, Alexandru Lucian şi 

Timotei Vâlcu, pentru a face legăturile cu autorităţile ruseşti. 

Secretar 

[s.s. indescifrabil] 

2 

Organizarea şi planurile iniţiale ale UDR 

Uniunea Democrată Română din Ardealul Eliberat 

Proces verbal, 

Luat în şedinţa din 19 noiembrie 1944, orele 9.00 în Comitetul Executiv al UDR, ţinută în 

localul Centralei Plugarul. 

Sunt prezenţi domnii: prof. Aurel Coza, preşedinte; Gheorghe V. Giurgiu, secretar-general; 

Paul Anca; Vasile Stan; Ioan Giurgea; Gheorghe Pop; dr. Vasile Hossu; dr. Aurel Hetco; dr. Liviu 

Pop; dr. Grigoriu Strâmbu; Vasile Bolchiş; Vasile Erdely; Romulus Blaga; dr. Vasile Sava, consilier 

eparhial; dr. Gheorghe Ropan, membri în comitet. Mai sunt de faţă şi domnii dr. I. Suceava, Pleşa 

Juga, dr. P. Rebreanu şi Ghirişan Vasile. 

Dl. preşedinte salută pe cei prezenţi şi roagă să se treacă la discutarea problemelor urgente, 

invitând pe cei de faţă să ridice problemele importante de dezbătut. 

Dl. Dl. Iustin Cl. Iuga prezintă adeziunea lumii IOVR la UDR, şi roagă să fie cooptat în 

comitet reprezentantul IOVR. Se ia la cunoştinţă adeziunea şi se salută IOVR, prin reprezentantul său. 

După ce se dau lămuriri domnului Vasile Stan asupra rosturilor UDR, se trece la dezbaterea 

chestiunilor propuse de către dl. Secretar-general, dl. Gheorghe V. Giurgiu. 

Prima chestiune supusă discuţiei este aceea a primiri membrilor în sânul Uniunii, ţinându-se 

sever seama de atitudinea din trecut a fiecărui cetăţean care doreşte să fie membrul Uniunii. Se va ţine 

seama şi de eventualele observaţii care se vor face de către organizaţiile politice constituite, şi se vor 

cerceta cu toată seriozitatea. În acest scop şi pentru a se evita orice posibilităţi de insinuări asupra 

membrilor noştri se constituie o Comisie de Verificare, indicată de către toţi cei de faţă, alcătuită din 

d-nii dr. P. Rebreanu, Vasile Stan şi Vasile Ghirişan, declaraţi inexcepţionabili, şi această comisie 

după deliberare constată că atât biroul Comitetului Executiv, cât şi dl. Romulus Blaga, care 

constituiesc Comisiunea admiterii de membru al Uniunii (,) sunt declaraţi de verificaţi şi după cea mai 

bună cunoştinţă a lor au avut o atitudine conformă cu principiile democrate.

234 


La propunerea dr. A. Hetco, se constituie Comisiunea de prezentare la Autorităţi a Uniunii, 

care se compune din Dl. Preşedinte Aurel Coza, dl. Secretar general Gheorghe V. Giurgiu, dl. Stan 

Vasile, Ghirişan Vasile şi Ion Mureşan. 

Pentru înscrierea de membru se adoptă principiul de înscriere pe profesiuni, putându-se 

verifica atitudinea fiecăruia mai uşor (,) şi se adoptă propunerea dlui Blaga Romulus de a se introduce 

chestionarul tipărit, care va fi totodată şi cererea de înscriere a membrului. Pentru verificarea 

înscrierii, se va apela la 2 membri din fiecare profesiune care cunosc mai bine trecutul fiecăruia. 

A doua chestiune supusă discuţiei este aceea a organizării Uniunii în judeţ şi provincie. După 

dezbateri se hotărăsc următoarele: 

Pentru judeţul Cluj se delegă următorii domni, rugaţi să ia legături cum vor afla de bine. Din 

Comisie fac parte d-nii: Consilier eparhial dr. Vasile Sava, vicepreşedinte; dr. Grigoriu Strâmbu, 

vicepreşedinte; Vasile Bolchiş, Tiberiu Bucşa şi Ion Giurgea. 

În judeţul Someş vor fi rugaţi d-nii: dr. Iuliu Micşa şi Alexandru Coroiu. 

În judeţul Năsăud, d-nii: dr. Mihăese, dr. Ceuca, dr. Mihăilaş şi dr. Nicolae Pop. 

În Satu Mare, d-nii: Victor Demian, Ştefan Anderco, protopop Dragomir. 

În Maramureş: d-nul Ion Bilţiu Dăncuş. 

În Sălaj, d-nii: Emil Demian, Sever Oros, protopop Trufaş şi Vaida. 

În jud. Mureş, d-nii: dr. Ion Togănel şi dr. Petre Muscă, şi se vor ruga să organizeze şi 

Secuimea, după posibilităţi. 

În jud. Bihor, d-nii: avocat Chiş, Gavril Stan şi Petre Mărcuşiu 

Se trece apoi la discutarea principiilor care vor fi trecute în manifestul ce se va redacta. Se 

deleagă o comisie compusă din d-nii dr. Vasile Hossu, Gheorghe V. Giurgiu şi Ioan Buzea, pentru 

redactarea manifestului care va cuprinde principiile în baza cărora va activa UDR din Ardealul 

Eliberat. 

Se mai instituie o comisie pentru elaborarea unui Regulament de funcţionare, compusă din d-nii 

Vasile Hossu, Gheorghe V. Giurgiu şi Gheorghe Ropan. 

Dl. Gheorghe Ropan propune să se ceară ca în administraţia judeţului şi a Primăriei 

Municipiului să se numească şi un subprefect şi un subprimar, pentru că numai aşa se poate începe 

restabilirea unui început de administrare conformă majorităţii ce reprezintă elementul românesc. Se 

dă delegaţie d-lui preşedinte să discute această problemă cu autorităţile în drept şi să indice chiar 

persoanele potrivite. 

Dl. Gheorghe Pop se numeşte administrator al noului local câştigat de Uniune, ajutat fiind de 

dl. Vasile Erdelyi. 

Se mai discută încunoştiinţarea directă a organizaţiunilor politice cu sediul în Cluj, aducânduse 

la cunoştinţă adresa Partidului Comunist-regiunea Cluj, prin care salută înfiinţarea UDR. 

Pentru serbarea zilei de 1 decembrie se discută organizarea unui festival, cu colaborarea 

activiştilor români din localitate, şi un discurs care se va ţine de dl. preşedinte. 

Cluj, 19 noiembrie 1944. 

3 

Primele tatonări cu reprezentanţii PCR şi FND 

Proces-verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al UDR, ţinută în 26 Noiembrie 1944, în localul Centralei 

„Plugarul”, fiind prezenţi domnii Prof. Aurel Coza, preşedinte; dr. Vasile Hossu, Gh. V. Giurgiu, 

dr. Aurel Hetco; dr. Alexandru Lucian; Paul Anca; Timotei Vâlcu; dr. L. Pop şi dr. Gheorghe Ropan, 

membri, şi dl. Tiberiu Bucşa. 

Dl. preşedinte salută pe cei prezenţi şi dă cuvântul d-lui secretar general Gh. V. Giurgiu care 

citeşte Regulamentul Provizoriu al Uniunii.


Se distribuie exemplare din acest regulament membrilor şi sunt rugaţi ca după ce îl vor studia 

să-şi facă observaţiile lor. 

Dl. preşedinte aduce la cunoştinţă invitarea Partidului Comunist de a participa la consfătuirea 

proiectată pe ziua de 27 noiembrie, pentru a discuta problemele Ardealului de Nord (,) şi cere să se 

fixeze atitudinea Uniunii în cazul în care s-ar pune problema înfiinţării unei organizaţii pentru 

Ardealul de Nord. 

Dl. dr. Aurel Hetco ia cuvântul şi cere să fim precauţi şi să nu ne angajăm politiceşte, ci numai 

realizarea problemelor practice să fie ţinta discuţiilor noastre. Astfel de probleme ar privi 

administraţia, finanţele, siguranţa, aprovizionarea, salubritatea, învăţământul şi altele de acest gen. 

Dl. Gh. V. Giurgiu este de acord cu cele expuse de dl. dr. Hetco, cere să activăm, dar cu 

condiţii şi fără a ne angaja şi a ne lega fără ştirea Guvernului Român. 

Dl. dr. Liviu Pop arată că delegaţii UDR, neavând mandatul reprezentativ al populaţiei, nu pot 

lua hotărâri, ci numai să asiste la dezbateri şi să refere Comitetului, care va putea hotărî în urmă. 

Dl. dr. Vasile Hossu expune că fiind numit deja Comisarul pentru Ardealul de Nord, ar putea 

să-şi ia locul fără a se recurge la înfiinţarea unei astfel de organizaţiuni. 

Dl. dr. Alexandru Lucian ne expune, pentru orientare, discuţiile avute cu un reprezentant al 

Partidului Comunist, [Nicolae] Goldberger, care i-a declarat că din partea P[artidului] Comunist se 

recunoaşte că Ardealul de Nord face parte integrantă din România, [şi] că nu ar fi împiedicat să facă o 

declaraţie în acest sens; mai departe este de părere reprezentantul P.C. să se înfiinţeze un Comitet 

Central pentru Ardealul de Nord şi este pentru participarea proporţională a naţionalităţilor la 

conducere. 

Mai departe discută problema pasivităţii şi a activării la o conducere şi se pronunţă pentru a 

participa. 

Dl. dr. Gheorghe Ropan propune să nu tindem la înfiinţarea unui organ autonom, acest lucru ar 

însemna crearea unei organizaţii politice autonome şi ar putea aduce numai complicaţii de viitor 

Guvernului Român în rezolvarea definitivă a problemei Ardealului de Nord. 

În urma discuţiilor desfăşurate, se hotărăşte să se participe la consfătuire, unde vom asista la 

discuţii, urmând să se refere totul Comitetului. Se va face şi o declaraţie principială prin care se va 

arăta că dorim să colaborăm, însă nu înţelegem să facem angajamente politice care ar privi pe diferiţii 

noştri membri, pentru a împiedica astfel orientarea lor politică în viitor. 

Se deleagă următorii domni [pentru a participa la consfătuire]: dr. Liviu Pop, dr. Vasile Hossu, 

dr. Alexandru Lucian, Gheorghe V. Giurgiu, Ion Buzea şi dr. Gheorghe Ropan. 

Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal 

Preşedinte 

Secretar 

4 

Prima încercare de integrare în FND, 27 noiembrie 1944 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al UDR, ţinută în 28 Noiembrie 1944, în localul Centralei 

„Plugarul”, fiind prezenţi d-nii: Prof. Aurel Coza, preşedinte; dr. Liviu Pop; dr. Vasile Hossu; 

dr. Vasile Sava; Ion Buzea; Gh. V. Giurgiu, dr. Alexandru Lucian; Gheorghe Pop; Vasile Erdelyi şi 

dr. Gheorghe Ropan. 

Dl. Preşedinte roagă pe dl Alexandru Lucian să facă expunerea celor discutate la consfătuirea 

din 27 noiembrie, convocată de către Partidul Comunist. 

Dl. Alexandru Lucian, luând cuvântul, arată că la această consfătuire s-a discutat un singur 

lucru, anume aderarea grupărilor şi organizaţiilor politice la Platforma Frontului Naţional Democrat şi 

crearea unui Comitet pentru oraşul Cluj al FND. Discuţiile au fost lipsite de obiectivitate şi 

tendenţioase. La discuţii a luat cuvântul din partea Uniunii dl. Gheorghe V. Giurgiu şi a declarat că 

înţelegem să colaborăm pe teren practic, însă angajamente politice nu putem lua neavând delegaţie în

236 


acest sens. Dl. dr. Alexandru Lucian a susţinut că este greşit interpretată atitudinea UDR, de a nu 

participa la colaborare aşa cum reprezentanţii ceilalţi interpretează, dar angajamente care ar tinde la 

obligarea unor membri ai Uniunii să adere la Platforma FND şi a căror organizaţii din care vor face 

parte nu au aderat, ar însemna o anticipare asupra viitoarei lor atitudini, contrară cu atitudinea actuală 

a organizaţiilor lor politice. Mai departe arată că s-a dat o moţiune sub formă de ultimat ca Uniunea să 

îşi precizeze atitudinea faţă de aderarea sau neaderarea la Platformă, în mod neîntârziat. 

Asupra celor spuse se deschide discuţia şi ia cuvântul dl. consilier dr. Vasile Sava şi arată că 

UDR reprezintă marea majoritate a Românilor care doreşte definitivarea termenilor din tratatul de 

armistiţiu. Platforma FND a fost acceptată numai de o parte a membrilor din Guvernul Român şi 

astfel nu este cazul să fim obligaţi, necondiţionat (,) la aderare pentru a putea colabora. Guvernul 

Român în această direcţie este unitar şi nu dorim să facem dificultăţi acestui Guvern. 

Dl. dr. Alexandru Lucian arată că două posibilităţi avem, să colaborăm sau să nu colaborăm. 

Putem colabora şi fără a adera la Platformă. În caz de necolaborare Domnia Sa n-ar mai putea face 

parte din Uniune, fiind membru al Partidului Social Democrat care a aderat la Platformă. 

După mai multe discuţii, toţi sunt de acord pentru a participa la colaborare, însă numai pe teren 

economic şi practic, lăsând la o parte latura politică. De asemenea, dl. dr. Lucian arată că aderarea 

fiind un act politic, trebuie să ne abţinem de la aceasta. Dl. dr. Gheorghe Ropan citeşte anumite 

sugestii care ar trebui cuprinse în răspunsul ce trebuie să trimitem reprezentanţilor FND. 

Dl. dr. Liviu Pop arată că locurile rezervate, chiar pentru Uniune, nu reprezintă adevărata 

proporţionalitate care ni s-ar cuveni. 

Pentru eventuala participare la următoarele consfătuiri delegaţii Uniunii vor avea căderea să se 

pronunţe numai în chestiuni de natură administrativ-economică. 

Se redactează un răspuns care va fi înmânat azi după masă Partidului Comunist. 

După cele de mai sus, procesul verbal se semnează, urmând ca în ziua de 29 să se întrunească 

Comitetul pentru a vedea răspunsul, în vederea participării Uniunii la viitoarele consfătuiri. 

Cluj, 28 noiembrie 1944 


Secretar 

5 

Colaborarea administrativă între FND şi UDR, 29 noiembrie 1944 

Proces verbal 

Luat în şedinţa din 30 noiembrie 1944, orele 11, în localul Centralei „Plugarul”, prezenţi fiind 

domnii: dr. Liviu Pop, dr. Vasile Hossu, dr. Liviu Lazăr, Ghircoiaş Valer, Ion Buzea, Virgil Bălosu, 

Paul Anca, Vasile Erdeli, dr. Alexandru Lucian, dr. Alexandru Lucian, dr. Petre Rebreanu, 

dr. Gheorghe Ropan. 

Dl. dr. Alexandru Lucian face rezumatul celor dezbătute în şedinţa din 29 noiembrie a FND şi 

a UDR. Arată că în viitor în toate manifestările publice şi în toate chestiunile unde se vor lua hotărâri 

de comun acord între organizaţiile politice, Uniunea nu va lucra contopită în FND, ci va figura în 

chestiunile de acord, arătată în mod expres ca: Frontul N.D. în colaborare cu Uniunea D.R.. 

În şedinţa aceasta s-a făcut împărţirea în comisii, pe resorturi şi s-a dublat numărul membrilor 

participanţi. Toată această împărţire este iniţiativa P. Comunist şi modificarea în esenţă nu se admite. 

Aceasta este propunerea P. Comunist şi s-a căutat să fie impusă aşa cum este. Comisiile acestea vor 

avea atribuţii numai consultative şi numai pentru oraşul Cluj. 

Comisiile sunt: 

I. Preşedinţia 

II. Administraţia, sănătatea şi asistenţa socială. 

III. Justiţia şi siguranţa. 

IV. Cultură, învăţământ şi arte. 

V. Financiară


VI. Economie 

VII. Muncă şi transport. 

Se hotăreşte să dăm delegaţii provizorii, să dăm dovadă de colaborare şi înţelegere, forţa 

numerică nu are importanţă, fiind rolul comisiilor numai consultativ. 

După alte îndrumări de ordin general se dau următoarele delegaţii: 

I. Preşedinţia: dr. Vasile Hossu şi Iacob Tis 

II. Administraţia şi Săn.: dr. Liviu Pop şi dr. Gh. Ropan 

III. Justiţia şi Sig. : dr. Liviu Lazăr şi dr. Alexandru Lucian 

IV. Culturală: prof. Aurel Coza 

V. Financiară: Ghircoiaş Valer 

VI. Economie: Ion Buzea şi dr. Petre Rebreanu 

VII. Muncă şi Transp.: Ing. Teodor Burzo şi Virgil Bălosu. 

Prima şedinţă va avea loc azi la orele 15, a doua în 2 decembrie, acestea cu caracter de 

orientare (,) şi a treia, marţi, în 5 decembrie 1944. 

Prezentul proces verbal s-a încheiat şi semnat. 



Secretar 

6 

Prima şedinţă a Comisiilor Consultative, 1 decembrie 1944 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al UDR, ţinută în ziua de 1 decembrie 1944, prezenţi 

fiind domnii: Valer Ghircoiaş, Vasile Hossu, dr. G. Strâmbu, V. Bolchiş, I. Buzea, dr. Al. Lucian, dr. 

P. Rebreanu, V. Bălosu, Ion Giurgea, dr. L. Pop, R. Blaga şi dr. Gh. Ropan. 

Se dă delgaţie d-lui Silaghi Buta, în comisia de rechiziţie de imobile pentru armata sovietică, 

apoi se trece la referatul comisiilor consultative. 

I. Dl. V. Hossu de la Comisia Preşedinţiei expune că în comisie s-au discutat următoarele: 

• Madosz cere un observator la Comisia Preşedinţiei şi să se dea şi Uniunii un loc 

într-un loc unde va dori. 

• S-au cerut să se comunice Comisiei toate ordonanţele, deciziile date de către 

Prefectură, Poliţie, Primărie, Adm. fin., pentru studiere în vederea coordonării 

• S-a cerut să se schimbe numirea organizaţiilor în colaborare cu „Consiliul Dirigent 

Provizoriu al oraşului Cluj”. La această cerere delegatul Uniunii s-a opus, cerând 

să se respecte cele discutate şi adoptate de cele două organizaţii în colaborare. 

• S-a mai cerut ca după şedinţa plenară să fie încunoştiinţat Guvernul Român de 

începutul acestei colaborări. 

• Şi s-a cerut şi aprobat localul Băncii Naţionale pentru sediu. 

II. Comisia administrativă: Dl. dr. Gh. Ropan face referatul celor discutate la Comisia 

Administrativă. Problemele discutate au fost cele privitoare la epurarea aparatului 

administrativ, organizarea administraţiei Primăriei şi cele de la salubritate şi asistenţă 

socială. 

III. Comisia Juridică: Referatul îl face dl. dr. Al. Lucian şi arată că s-au discutat chestiuni 

referitoare la organizarea justiţiei, minorităţi şi la ordonanţele date de către Prefect. S-a 

ajuns la concluzia că Prefectul nu are drept să dea ordonanţe cu caracter general, 

nefiind decât reprezentantul administrativ al unui judeţ. Toate ordonanţele vor trebui 

trecute înainte pe la comisia juridică. 

IV. Comisia Culturală: dl. insp. A. Coza prezintă chestiunile învăţământului şi greutăţile 

avute în organizare.

238 


V. Comisia Financiară: n-a ţinut şedinţă. Dl. Valer Ghircoiaş arată că nu s-a prezentat nici 

un delegat. 

VI. Comisia Economică: Problemele discutate au privit agricultura, industria, comerţul, 

cooperaţia şi aprovizionarea. Referatul a fost întocmit de către dl. dir. Ion Buzea şi 

expune că s-a abandonat proiectul de a se menţine planul lui Jurcsek, în problema 

aprovizionării s-a cerut să se aplice schimbul în natură şi să se acorde preţul produselor 

industriale cu cele agricole. În chestiunea preţurilor s-a ajuns la acordul ca să se aplice 

preţurile din celelalte părţi din România. 

VII. Comisia Muncă şi Transporturi: referatul făcut de către dl. V. Bălosu, după ce a luat 

avizul d-lui insp. CFR Mărgărin prezintă următoarele concluzii: trebuie făcute plăţi, dar 

lipsesc resursele, actualii funcţionari şi muncitori fiind plătiţi pe trei luni, iar ceilalţi 

încă neplătiţi. 

În transporturi, deşi şoselele ar fi practicabile într-o măsură, lipsesc vehicolele, calea 

ferată neputând intra în această combinaţie. Mai departe lipsesc materiile prime, şi în 

concluzie finală: cu mijloace proprii nu putem realiza aproape nimic. 

Dl. dr. Liviu Pop trage concluzii că delegaţii Uniunii s-au prezentat cu competenţă în toate 

problemele unde trebuiau date soluţii adecvate. 

Dl. Ion Giurgea a prezentat un memoriu al Tineretului Universitar care a fost îndelung 

dezbătut, acest memoriu va fi multiplicat şi prezentat la dezbaterile plenare. […] 

7 

Proiecte FND şi răspunsuri UDR. Transformarea UDR în organizaţie locală, consultativă, 

6 decembrie 1944 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al UDR, Organizaţia locală Cluj, ţinută în ziua de 

6 decembrie 1944, în localul Centralei „Plugarul”, la orele 11 a.m. 

Prezenţi sunt următorii domni: Aurel Coza, preşedinte; dr. Liviu Lazăr; dr. Liviu Pop; 

dr. Alexandru Lucian; Valer Ghircoiaş; dr. Iuliu Oros; dr. Petre Rebreanu; Ion Buzea; Iacob Tis; Paul 

Anca; Ing. Teodor Burzo; Virgil Bălosu şi dr. Gheroghe Ropan, membri. 

Se pune în discuţie modificarea, în parte, a denumirii Uniunii şi se hotărăşte ca în loc de 

„Ardealul Eliberat” să se adopte din „Teritoriile Eliberate”, fiind un termen mai general şi care 

cuprinde de fapt mai mult decât înţelesul istoric al teritoriului Ardealului, astfel denumirea va fi: 

Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, iar pentru oraşul Cluj, se va mai adăuga 

„Organizaţia Cluj” sau „Organizaţia locală Cluj”. 

Dl. dr. Alexandru Lucian expune cele discutate în Comisia prezidenţială şi arată că se 

intenţionează înfiinţarea unui Comisariat pentru Ardealul de Nord. În unanimitate se hotărăşte că 

Uniunea stă pe baza scrisorii adresată Frontului Naţional Democrat şi a declaraţiilor din repetate 

rânduri şi se înţelege să colaboreze pe teren practic, fără să ia angajamente de ordin politic. Se va 

colabora şi pe mai departe în Comisiile Consultative, pentru oraşul Cluj. 

Dl. dr. Liviu Lazăr prezintă concluziile Comisiei Juridice, care se rezumă la următoarele: 

- izvorul de drept în teritoriile eliberate rezidă în Tratatul de armistiţiu semnat de cele trei 

puteri aliate şi România. 

- Suveranitatea o exercită pe acest teritoriu mareşalul Malinovski, pe baza delegaţiei 

Comisiei de Armistiţiu din Bucureşti. 

- Prefectura să-şi revizuiască activitatea desfăşurată pe bază de ordonanţe, pentru a se pune 

în armonie cu principiile de mai sus. 

În celelalte Comisii nu s-au adus lucruri noi, faţă de cele referate în şedinţa anterioară a 

Comitetului.


Dl. dr. Liviu Pop face cunoscut că în urma informaţiei d-lui Pogăceanu, membru al Partidului 

Comunist, deţine ştirea că Rectorul Universităţii, dr. Miskolczy, a luat jurământul de la funcţionari pe 

numele Regentului Horthy. După ce se arată o adâncă revoltă din partea tuturor membrilor din 

Comitet, faţă de acest caz de şovinism, se hotărăşte să se redacteze o scrisoare de sesizare a Comisiei 

Prezidenţiale, pentru a aviza asupra acestui caz, cu atât mai vârtos că tot susnumitul domn a scris un 

articol în ziarul „Vilagosság”, cu tendinţe reacţionare, despre „Universitatea maghiară” din Cluj. 

În urma celor discutate, şedinţa se închide. 

Cluj, 6 decembrie 1944 


Secretar General 

8 

Acordul de principiu dintre FND şi UDR în plan economic, social şi administrativ, 

9 decembrie 1944 

Comitetul Frontului Naţional Democrat 

Organizaţia Cluj 

În colaborare cu Uniunea Democrată Română 

Frontul Naţional Democrat în colaborare cu Uniunea Democrată Română. Organizaţia locală 

Cluj, dă delegaţie membrilor de mai jos, ca în chestiunile privitoare la finanţe şi economie, transport 

şi muncă, precum şi în celelalte domenii care sunt în strânsă legătură cu nevoile vieţii economice din 

teritoriile eliberate, să reprezinte cele două organizaţii politice în colaborare, făcând totodată un 

călduros apel către autorităţile româneşti să dea tot concursul lor pentru curmarea mizeriei şi 

neajunsurilor în faţa cărora stă întreaga populaţie din acest teritoriu. 

Delegaţii noştri sunt: 

Din partea FND: 

De la UDR 

Gheorghe TIMOFI 

dr. Alexandru LUCIAN 

Jakab ALEXANDRU 

Ioan BUZEA 

Stefan LAKATOS 

dr. Vasile SAVA, ca membru consultativ 

Cluj, la 9 decembrie 1944 

În numele FND 

[ss. indescifrabil] 

În numele UDR 

[ss. indescifrabil] 

/ Notă: Formula acceptată de FND 

9 

Primele reacţii ale UDR cu privire la proiectele autonomiste ale FND 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al UDR, Organizaţia locală Cluj, ţinută în ziua de 14 

decembrie 1944, orele 11 a.m., la sediul Uniunii din str. Memorandului, nr. 13. 

Sunt prezenţi d-nii: Aurel Coza, preşedinte, dr. Vasile Hossu, dr. Liviu Lazăr, Valer Ghircoiaş, 

dr. Petre Rebreanu, Paul Anca, Virgil Bălosu, dr. Iuliu Oros, Gheorghe Pop, Vasile Erdeli, 

dr. Gheorghe Ropan şi Gheorghe V. Giurgiu. 

Dl. preşedinte Aurel Coza, deschizând şedinţa, arată pe scurt atitudinea politică din ultimul 

timp a Uniunii, care se menţine ferm pe linia democrată, fidelă aliaţilor şi hotărât pentru afirmarea

240 


expresă a unităţii teritoriale şi naţionale a României, precum şi a suveranităţii indiscutabile a Statului 

Român asupra Ardealului de Nord, până când unele organizaţii politice cu care colaborăm se menţin 

pe o poziţie plină de duplicităţi şi imprecizii de natură politică care ar putea avea urmări grave şi 

asupra organizaţiei noastre în caz de colaborare în astfel de condiţiuni neclarificate. Dl. preşedinte 

expune mai departe că interese străine şi ascunse vor să se camufleze în organizaţii ce se tind a se 

crea, pentru a se ajunge la o organizaţie autonomă provincială. O astfel de organizaţie ar fi şi 

Comitetul Central Consultativ ce se proiectează a se înfiinţa, care ar fi un început în acest sens. Pentru 

aceasta citează şi atmosfera în care decurg dezbaterile plenare în Comisiile întrunite, unde prin 

surprindere, delegaţii diferitelor organizaţii politice vin cu păreri personale, fără să se discute în 

prealabil în Comisii. Un astfel de caz este al Madosz-ului, prin dr. Bernard Augustin. 

În urma discuţiilor la care au participat toţi membrii prezenţi, se hotărăşte în unanimitate ca 

proiectul de declaraţie prezentat de către dl. Preşedinte, asupra atitudinii Uniunii Democrate Române 

şi asupra condiţiilor de colaborare în viitor, să fie discutat şi redactat în formă definitivă de către o 

comisie compusă din d-nii dr. Liviu Lazăr, dr. Vasile Hossu, dr. Iuliu Oros, dr. Petre Rebreanu, 

Gheorghe V. Giurgiu şi dr. Gheorghe Ropan. Această declaraţie va cuprinde afirmarea expresă a 

suveranităţii Statului Român asupra Ardealului de Nord şi refuzul categoric de a participa la vreo 

organizaţie care ar tinde la o autonomie provincială, contrară integrităţii şi unităţii Statului Român. 

În continuarea şedinţei, d-nii prof. Liviu Lazăr, Petre Rebreanu şi ing. Teodor Burzo fac 

referatul celor discutate în şedinţa Comisiilor, arătând că delegaţii Frontului Naţional Democrat dau 

dovadă de o atitudine mereu separaţionistă şi şovină. 

Dl. Preşedinte mulţumeşte pentru participarea şi colaborarea membrilor, închizând şedinţa. 

Cluj, 14 decembrie, 1944 


Secretar 

10 

Declaraţia UDR cu privire la colaborarea cu FND, 15 decembrie 1945 

Uniunea Democrată Română 

din teritoriile eliberate 

Organizaţia locală Cluj. 

Declaraţie, 

Uniunea Democrată Română din teritoriile eliberate imediat după constituirea ei, fidelă 

principiilor enunţate în manifestul său program, a crezut de datoria ei să caute o colaborare cu forţele 

democrate din Cluj, pentru a găsi soluţii potrivite şi practice pentru rezolvarea tuturor problemelor 

urgente şi de interes local. Drept urmare Uniunea Democrată Română a salutat cu sinceră bucurie 

propunerea de colaborare a grupărilor din Frontul Naţional Democrat, crezând că prin această 

colaborare va putea contribui la rezolvarea nevoilor cu caracter urgent, până la încadrarea teritoriilor 

eliberate în administraţia Statului Român. 

Faţă de această atitudine loială şi precis delimitată, acceptată şi de grupările din Frontul 

Naţional Democrat, în sensul că colaborarea noastră se restrânge numai la discutarea problemelor de 

interes local şi numai în comisii de specialitate - cu regret constatăm că din toate manifestările de 

până acum ale reprezentanţilor grupărilor din Frontul Naţional Democrat, precum şi ale presei locale 

maghiare, se desprinde tendinţa de a extinde funcţiunile acestor comisii asupra întregului Ardeal de 

Nord, cu scopul vădit de a se ajunge prin aceasta la instituirea unei autonomii regionale. 

Pentru a delimita şi preciza încă o dată atitudinea noastră precis în cadrele colaborării cu 

grupările din Frontul Naţional Democrat, ţinem să accentuăm următoarele: 

1. Faţă de situaţia de drept, creată pentru teritoriile Transilvaniei eliberate, de convenţiunea de 

armistiţiu de la 12 Septembrie 1944, nu este admisibilă nici o formaţiune administrativă care ar crea o


autonomie pentru acele teritorii. Ele au revenit de drept în suveranitatea Statului Român, fiind numai 

temporar în administrarea militară a armatei sovietice eliberatoare. 

2. În ce priveşte organizarea acestor teritorii, autoritatea de a dispune are numai Guvernul 

Regal al României. În timpul cât administrarea lor este prevăzută de autorităţile militare sovietice, 

organele administrative locale sunt desemnate de aceste autorităţi. Prin urmare, autoinvestirea unei 

formaţiuni de natura celei vizate de noi, mai sus, cu orice fel de ingerinţe sau puteri politice este 

lipsită de temei legal. 

În consecinţă Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, Organizaţia locală Cluj, 

declară categoric refuzul său de a face parte dintr-un Comitet Central Consultativ sau orice altă 

formaţiune similară instituită cu dela sine putere, care fie făţiş sau în mod deghizat urmăreşte 

instituirea unei autonomii regionale în teritoriile eliberate. 

Cluj, la 15 Decembrie 1944. 

Dată în Comitetul Executiv al Uniunii Democrate Române din Teritoriile eliberate, 


11 

Delegaţiile FND şi UDR la Bucureşti 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al UDR, ţinută în ziua de 21 decembrie 1944, la orele 10 

a.m., în sediul Uniunii, prezenţi fiind d-nii Prof. Aurel Coza, preşedinte, dr. Liviu Lazăr, dr. 

Alexandru Lucian, dr. Liviu Pop, dr. Iuliu Oros, Ioan Buzea, Gheorghe Pop, Paul Anca, Valer 

Ghircoiaş, Vasile Erdeli, dr. Gheorghe Ropan şi Gheorghe V. Giurgiu. 

Dl. Alexandru Lucian este rugat să facă o expunere asupra demersurilor făcute de către 

delegaţii comuni ai FND şi UDR, în Bucureşti. Dl. Alexandru Lucian, luând cuvântul, arată că în 

prima zi, după sosirea la Bucureşti, fiecare delegat a luat legătura cu organizaţia sa politică. A doua zi 

s-au prezentat în comun la Comisariatul Ardealului, la dl. dr. Ionel Pop, comisarul Ardealului de 

Nord, făcând o expunere asupra doleanţelor Clujului, şi s-a convenit ca împreună cu dl. dr. Ionel Pop 

să se prezinte delegaţia la dl. Prim-ministru, General Rădescu. S-a redactat şi un memoriu de către 

delegaţii Uniunii, dar acest memoriu a fost acceptat doar în parte de delegaţii FND, astfel că a trebuit 

redactat din nou. De altfel şi în memoriul acceptat de către delegaţii FND-ului s-a inclus implicit 

recunoaşterea autorităţii Statului Român asupra Ardealului de Nord. 

Din partea d-lui General Rădescu, prim-ministru, s-a arătat toată solicitudinea şi s-a promis tot 

ajutorul posibil, dar va trebui să fie obţinută aprobarea Comandamentului Sovietic, pentru aprobarea 

unei expozituri a Ministerului Aprovizionării, iar partea comercială să poată fi rezolvată de 

întreprinderile comerciale de aici. 

În toate problemele economice, financiare s-a arătat toată atenţia şi s-a promis tot ajutorul 

posibil, urmând ca Statul Român să suporte la caz de nevoie şi o parte din pierderi, prin diferenţa de 

curs, însă toate depind de concesiunile la care vor fi dispuse autorităţile Comandamentului militar 

sovietic. 

În continuarea şedinţei se citeşte răspunsul Frontului Naţional Democrat, organizaţia Cluj, dat 

în scris, în urma declaraţiei noastre din 15 decembrie 1944. 

Se constată în unanimitate că este un răspuns neprecis, plin de acuzaţii nedrepte şi chiar 

insinuări la adresa Uniunii Democrat Române, ba chiar făcut în termeni dictatoriali şi ultimativi. 

Dl. Liviu Pop cere să se dea un răspuns energic, hotărât, şi să aducem la cunoştinţa 

autorităţilor militare loialitatea intenţiei noastre sincere de colaborare. 

Dl. dr. Alexandru Lucian arată că indiferent de atitudinea noastră privitoare la Comitetul 

Central Consultativ, cu sau fără de noi, FND îl va face, dar ar fi bine să luăm parte în acest Comitet, 

după ce vor obţine declaraţii precise asupra atitudinii FND în toate chestiunile teritoriale şi de 

suveranitate.

242 


Dl. dr. Gh. Ropan crede că orice declaraţii se vor da, dar se îndoieşte că se vor putea obţine 

declaraţii precise, nu vor fi respectate, având în vedere chiar ţinuta de până acum a FND, care în toate 

ocaziile s-a prezentat prin surpriză mereu cu chestiuni noi şi delicate, punându-ne în faţa unor fapte 

împlinite şi în mod dictatorial. Este pentru un răspuns categoric de nu, în ce priveşte crearea acestui 

Comitet Central Consultativ, care ar fi cotemplat de FND ca un adevărat guvern al acestei provincii. 

În urma discuţiilor, la care au luat parte dr. I. Oros, I. Buzea, Gh. V. Giurgiu, dr. Liviu Lazăr, 

Aurel Coza, se hotăreşte să se redacteze răspunsul, la care au colaborat toţi cei de faţă. 

Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal. 

Cluj, la 21 decembrie 1944 


Secretar 

12 

Pregătirea unei noi runde de negocieri cu FND, 24 decembrie 1944 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului executiv al UDR, din ziua de 24 decembrie 1944, orele 9 a.m. 

ţinută la sediul Uniunii, cu participarea d-lor prof. A. Coza, preşedinte, dr. Al. Lucian, dr. L. Pop, 

dr. P. Rebreanu, Gh. V. Giurgiu, Ion Buzea, Valer Ghircoiaş, dr. Liviu Lazăr şi dr. Gh. Ropan. 

În ordinea de zi este adresa de răspuns a FND-ului, dată la scrisoarea noastră din 21 decembrie 

1944. În urma citirii adresei şi a discuţiilor deschise, se constată că şi de data aceasta nu s-a dat un 

răspuns precis chestiunilor relevate de noi şi care prezintă o importanţă şi o gravitate a situaţiei, mai 

ales prin atitudinea de echivoc a FND-ului. Se mai constată că ni se anunţă continuarea lucrărilor 

comisiilor pentru ziua de 27 decembrie 1944. 

Dl. dr. Liviu Lazăr arată că în urma propunerii noastre acceptată de FND, mai întâi trebuie să 

se discute în prealabil un plan de colaborare şi dacă vom putea cădea de acord, numai atunci este 

actuală participarea la şedinţele comisiilor. 

Dl. dr. A. Lucian prezintă un memoriu personal, în care face istoricul tratativelor între FND şi 

Uniune, arătând că este pentru colaborarea în comisii şi eventual şi în Comitetul Central, dacă o atare 

formaţiune ar fi instituită de către autorităţile militare ruseşti. 

Dl. dr. Liviu Pop observă că în memoriul citit se pledează pentru o colaborare, dar aceasta 

numai în cazul când s-ar institui un organ de către autorităţile sovietice, care singure sunt în drept să 

numească sau să instituie şi fără ca noi să fim aceia care vom furniza sugestii sau să cerem acest 

lucru. La acestea se asociază toţi cei prezenţi şi în acest fel ne declarăm de acord cu cele propuse de 

dl. Al. Lucian. 

Dl. Valer Ghircoiaş este pentru colaborare, dar numai aşa putem înţelege o colaborare în 

condiţiuni de egalitate dacă suntem consultaţi în toate problemele de rezolvat, atât la numiri, cât şi la 

organizarea vieţii administrative şi economice, altfel nu vedem în colaborare decât acte impuse şi 

fapte împlinite în faţa cărora ne aflăm. 

Dl. dr. Alexandru Lucian propune să se discute în prealabil planul de colaborare care nu se va 

termina aşa uşor şi să facem o declaraţie că nu suntem în contra colaborării şi pentru întreg Ardealul 

de Nord, dacă se va numi un organ pentru întreg Ardealul de nord, iar până nu se va stabili planul de 

colaborare să nu discutăm chestiunile privitoare la Ardealul de nord. 

Dl. dr. Gh. Ropan ţine să se precizeze că ridicarea chestiunii şi a problemelor pentru Ardealul 

de nord nu este în competenţa noastră, astfel nici declaraţii de ordin principial nu este locul să se facă. 

Aceste declaraţii ar fi numai dăunătoare pentru interesul acestei părţi de pământ românesc, pe care o 

dorim cât mai repede încadrată în viaţa Statului Român. 

În urma propunerii d-lui prof. dr. Lazăr se acceptă să se dea un răspuns prin care anunţăm 

participarea la elaborarea planului minimal de colaborare, însă pentru ziua de 30 decembrie 1944, în 

ziua de 27 decembrie fixată de FND fiind sărbătoare, iar delegaţii noştri nu ar putea lua parte.


Dl. Gh. V. Giurgiu, delegat în comisia de anchetă a Universităţii, face un raport şi se hotăreşte 

să se facă un memoriu. 



Secretar 


Organizaţia Cluj 

13 

Negocierile din 30 decembrie 1944 

Întâlnirea din 30 decembrie 1944 

Note sumare 

Luate cu ocazia şedinţei delegaţilor UDR şi ai FND, organizaţia din Cluj, pentru a discuta 

preliminariile unui program minimal de colaborare între organizaţiile de mai sus, program pe care 

UDR a fost nevoit să-l propună în scrisoarea din 21 decembrie 1944, adresată FND Cluj. 

La şedinţa de mai sus, care a avut loc în localul Băncii Naţionale, au luat parte de la Uniunea 

Democrată Română domnii Liviu Lazăr, dr. Iuliu Oros, Aurel Coza, preşedinte, şi dr. Gheorghe 

Ropan, iar din partea Frontului Naţional Democrat, domnii prof. dr. Teofil Vescan şi Francisc Bruder. 

A lipsit dl. consilier eparhial Laurenţiu Curea. 

Dl. dr. Gheorghe Ropan expune dorinţa domnului consilier Laurenţiu Curea de a participa şi 

dânsul la aceste convorbiri, deoarece „dânsul ţine mult să poată dezbate d-sa cu neamul său”, la 

această şedinţă neputând lua parte, fiind plecat din localitate. 

Dl. prof. dr. Teofil Vescan declară că absenţa d-lui Curea nu este o piedică pentru a putea 

continua discuţiile, FND-ul fiind legal reprezentat prin delegaţii prezenţi. 

Dl. dr. T. Vescan oferă preşedinţia dlui prof. Aurel Coza, pentru continuarea discuţiilor, însă 

dl. Coza declină, oferind-o dlui. dr. T. Vescan, adăugând că şi prin aceasta vrem să dăm dovadă de 

bunele noastre intenţii de a colabora cu FND-ul, fără să avem rezerve nemotivate just şi condiţii 

inutile de tărăgănare, după cum suntem atât de nedrept acuzaţia]. 

Dl prof. Coza începând discuţiile, cere dlui. prof. dr. T. Vescan mai multă răbdare şi este 

nedumerit faţă de afirmaţia din scrisoarea primită de la FND, la 23 decembrie 1944, prin care domnia 

sa a refuzat de a mai discuta cu UDR-ul. 

Dl. dr. T. Vescan şi-a exprimat părerea că din discuţiile avute şi cunoscând atitudinea UDR-ului, 

şi-a pierdut răbdarea de vreme ce nu ar vedea că ar putea duce la vreun rezultat / procesul verbal 

rezultat, dorit de dânsul şi FND/ [n.n.] şi nu ar vrea să aibă un eşec tocmai dânsul care este român. În 

continuare arată că prefectul, tatăl domniei sale a fost înlăturat, şi nu a demisionat, cum s-a prezentat 

în ziare, pe motivul că ar fi avut o atitudine şovinistă. Dacă dânsul ar pleca de pe aceste meleaguri, în 

alte părţi, poate s-ar periclita soarta acestui teritoriu de a nu mai fi ţară românească. 

Dl prof. Coza ţine să observe că domnia sa crede că tatăl domniei sale este într-adevăr şovinist 

sau nu. La acestea dl T. Vescan răspunde că este o acuză nedreaptă. 

Dl. prof. Coza în continuare observă că tocmai aşa şi noi Românii de aici suntem acuzaţi tot 

aşa de şovinism pe nedrept, dacă şi noi încercăm să ne apărăm dreptul nostru şi interesele noastre 

legitime, după cum şi prefectul pe nedrept a fost acuzat de şovinism. Aceasta este şi situaţia UDR-ului 

care încearcă să apere drepturile şi interesele legitime ale românilor şi poate pentru aceasta nu se 

poate mai bine zis nu se crede că s-ar putea ajunge la o înţelegere cu UDR-ul. 

Dl. prof. dr. Liviu Lazăr, făcând unele consideraţiuni cu caracter general, arată poziţia 

democrată a UDR-ului şi a tuturor românilor de aici, constată că ne lovim mereu de falşii democraţi, 

care oportun s-au îmbrăcat în haina democraţiei, iar noi nu putem face discriminare între democraţie 

şi ideea naţională, nu putem denega că suntem români şi să nu ne apărăm neamul din care facem 

parte, câtă vreme alte naţionalităţi îşi apără neamul cu atâta zel că trec în şovinism. Arată mai departe

244 


că se poate colabora şi între organizaţii cu programe diferite, dovadă este colaborarea cu Guvernul 

Român. Noi, adică UDR, desfidem pe oricine ar încerca să ne acuze că nu am dori colaborarea şi nu 

am vrea să colaborăm pe baze democrate 

Dl. dr. T. Vescan îşi exprimă părerea că UDR-ul nefiind într-o organizaţie comună nu-i poate 

lua apărarea, fiind o organizaţie aparte şi astfel nu putem lupta în contra şovinismului / notă 

personală: adică dacă nu suntem în FND nu poate susţine interesele noastre, dar recunoaşte că este un 

şovinism chiar în sânul organizaţiilor care fac parte din FND/. Continuă [prin a spune n.n.] că Partidul 

Comunist înţelege ca fiecare naţiune să colaboreze, şi nu exclude naţionalul. Toate organizaţiile să ia 

atitudine împotriva şovinismului. Personal fiecare are dreptul să aibă orice părere, dar este obligat să 

se supună, adică să ţină socoteală de hotărârea majorităţii. 

Domnii prof. dr. Liviu Lazăr şi prof. Coza, alternativ, fac consideraţii asupra motivelor care au 

determinat ca UDR-ul să ceară în prealabil de la toate grupările o declaraţie în scris /a se vedea declaraţia 

UDR, nr. 1, din 30 decembrie 1944/ asupra suveranităţii. În special se relevă ţinuta îndoielnică a unor 

grupări, declaraţii ale exponenţilor de grupări, care contrazic convenţiile internaţionale pe baza cărora 

stă. Unii delegaţi în comisiile de specialitate consultative au substituit declaraţii personale celor hotărâte 

în comisii, unde au participat şi delegaţii UDR-ului. Mai ales în comisia juridică, în chestiunea 

suveranităţii, a fost o adevărată bătălie şi nu s-a putut exprima punctul de vedere adevărat, ci numai 

compromisuri, deoarece delegaţii Uniunii Populare Maghiare susţin teze străine de convenţia de 

armistiţiu şi cu interese vizibil contrarii drepturilor României. Pentru toate aceste motive, şi pentru ca nu 

tocmai noi românii să fim aceia care să servim material de propagandă pentru Ungaria şi să fim implicaţi 

într-o acţiune străină de interesele Statului Român, pentru a se pune odată clar teza de stat românească, şi 

în mod deschis şi neechivoc, delegaţii UDR-ului prezintă o declaraţie în scris referitor la suveranitatea 

statului român şi cer să fie semnată de toate grupările din FND. 

Dl. dr. T. Vescan face numai observaţii de formă, la unele expresii, după ce declaraţia UDR-ului 

a fost citită şi explicată în detaliu. În fond dl. Vescan crede că teza pusă de UDR, adică teza 

românească de stat, nu este irezolvabilă. 

Dl. Bruder expune că teza pusă de UDR este o condiţie şi crede că aceasta nu va fi acceptată 

de către Uniunea Populară Maghiară. UDR trebuie să colaboreze fără condiţii. UPM nu poate să 

accepte cererea UDR-ului, aceasta fiind o condiţie / dr. Gheorghe Ropan, intervenind, arată că a 

recunoaşte drepturile statului român peste aceste teritorii nu este o condiţie şi acest lucru trebuie făcut 

de oricare cetăţean al statului, acestea decurg[ând] din Convenţia de Armistiţiu, iar declaraţia noastră 

numai acest lucru cuprinde, însă în mod explicit şi indiscutabil/. Mai departe arată că în felul acesta ar 

pierde colaborarea grupării maghiare din FND, astfel că românii ar putea renunţa la această condiţie. 

Românii au avut o atitudine antimaghiară după ce au intrat trupele româneşti şi ruse, spărgând table şi 

inscripţii – la acestea dl. Oros arată cu ungurii, în 1940, au spart capete de români, iar românii poate 

numai table cu inscripţii. Acest fapt a fost recunoscut de dl. Bruder, confirmând chiar cu fapte 

întâmplate aievea./ 

Dl. prof. A. Coza, în replică, îi documentează domnului Bruder că prin felul domniei sale de a 

prezenta teza expusă, înţelege ca să menajeze partea maghiară, să renunţe la colaborarea românească, 

care reprezintă partea covârşitoare în aceste locuri, numai de dragul de a nu voi să recunoască un fapt 

şi un drept care decurge din Convenţia de Armistiţiu, adică de a declara în mod expres că asupra 

teritoriilor eliberate suveranitatea o are statul român. 

Dl. dr. Liviu Lazăr răspunde domnului Bruder că domnia sa şi FND pentru motivele juste 

expuse mai sus şi drepturile noastre se tem că vor pierde colaborarea cu ungurii, noi românii nu putem 

merge alături de cei care nu ar vrea să recunoască drepturile României, noi susţinem aceste drepturi, 

nu putem furniza material de revizionism pentru nimeni, prin faptul că nu am lămuri de la început 

această teză clară de altfel, şi care a încercat să se conteste. 

Dl. prof. A. Coza, în urma celor discutate asupra declaraţiei noastre şi motivele care ne-au 

determinat să o prezentăm ca prealabil, arată că UDR este pregătită să discute în continuare şi alte 

probleme, dacă din parte grupărilor din FND se doreşte asta.


Dl. Vescan crede că fiind de căderea Comitetului FND această problemă, ea va trebui avizată 

acolo. 


Delegaţia UDR, A. Coza, Liviu Lazăr, Iuliu Oros, Gheorghe Ropan. 

[ss. Indescifrabil] 

14 

Declaraţiile UDR cu prilejul întrunirii cu FND, 30 decembrie 1944 

A. În ce priveşte „platforma” FND 

II 

„Platforma” formulată de FND Bucureşti e un proiect de program de guvernare a ţării întregi, 

propus de FND. 

Partidele democratice PNŢ şi PNL au respins colaborarea pe baza acestei platforme. Deci ea a 

rămas numai un program de partid, sau de grupare (FND). 

FND Cluj, poate să-şi însuşească, dacă vrea acel program-platformă. E o chestiune internă a lui. 

II 

UDR respinge această platformă ca temei de colaborare cu celelalte partide din Cluj, pentru 

următoarele motive: 

1. UDR e de fapt, după cum a declarat deja UDR, reprezentanta celor două partide „istorice”, 

în colaborare şi la guvernul român. În urmare UDR nu poate accepta o platformă respinsă de aceleaşi 

partide. 

2. Cu toate că PNŢ şi PNL au respins platforma FND, totuşi e posibilă o guvernare de 

colaborare. 

Deci această platformă, pusă de unele partide, nu e o condiţie de colaborare nici chiar la 

guvernarea ţării. 

3. PNŢ şi PNL – deci şi UDR – au alte programe care diferă de platformă. Aceste programe au 

fost publicate. UDR stă pe baza acestor programe şi ar face un act de lipsă de conştiinţă politică dacă 

le-ar refuza şi ar accepta alt program – pe care nu-l împărtăşeşte tale-quale. 

4. Platforma e un program de guvernare a ţării, în toate compartimentele vieţii de stat, cu 

soluţionarea diferitelor probleme fundamentale politice, rasiale, etc. 

Or colaborarea partidelor din Cluj are cu totul alt scop. Nu au să facă reforme, nu au să 

guverneze, nu au să facă politică sau să legifereze. Are o singură misiune: administrarea, resp[ectiv] 

colaborarea cu administrarea temporară a Clujului. 

În consecinţă e deplasat să se discute „platforma” pentru o activitate restrânsă, locală, 

administrativă – de expedient. 

26.XII.1944. 

B. Principiile colaborării 

I. Atitudinea şi declaraţiunile de până acum sunt bune. 

II. Faţă de oricare încercare de a forma o autoritate, fie şi numai consultativă cu ingerinţă 

asupra Transilvaniei de Nord întregi, trebuie luată atitudine dârză de respingere. 

III. În cazul, dacă s-ar institui un comandament sovietic militar-administrativ cu autoritate pe 

întreg Ardealul de Nord, dacă această calitate regională a comandantului ar fi certă şi dovedită precis 

şi dacă acest comandament va cere să se instituie oarecare formaţiune sau comisie consultativă, cu 

repercusiune asupra întregului Ardeal de Nord, se vor cere noi instrucţiuni, urmând a se lua avizul şi 

al Ministerului de Externe. Până vor sosi aceste instrucţiuni se va temporiza răspunsul. 

IV. Exclusiv pentru ajutorarea administraţiunii locale (oraşul şi jud. Cluj) UDR să colaboreze 

la următoarele condiţiuni:

246 


a. Delimitată precis activitatea pentru Cluj. 

b. Comisia Consultativă să îşi păstreze strict această calitate: să îşi dea părerea numai 

asupra chestiunilor, care îi vor fi supuse din partea autorităţilor constituite de aut[oritatea] sovietică 

(prefect, primar). În urmare să nu ia iniţiative, ci să consulte o autoritate oarecare, care îi cere această 

consultare. 

c. Hotărârile acestei Comisii să cuprindă totdeauna părerea, chiar dacă ar rămâne în 

minoritate, a UDR. Deci comisiile să nu aducă hotărâri - acestea le vor aduce autorităţile consultate – 

ci să dea numai opinii. UDR chiar şi prin opinii separate, înaintate în scris, să îşi arate punctul de 

vedere. Prin aceasta răspunderea hotărârilor rămâne în sarcina autorităţii, iar UDR rămâne 

credincioasă convingerilor sale. 

d. Deoarece „administrare” nu înseamnă legiferare - UDR să se ferească şi la caz de 

nevoie să uzeze de opinii separate, de câte ori se vor cere măsuri cu caracter legislativ. 

e. În această comisie consultativă a Clujului, românii trebuie să aibă majoritatea. În 

cazul, când nu s-ar admite că UDR să aibă majoritatea, se va tinde ca românii din toate partidele să 

aibă, ca o oglindă a situaţiei etnice a judeţului, inclusiv Clujul. 

f. Să se redacteze procese verbale în mai multe originale, din care să se păstreze în 

arhiva UDR un original. 

V. Planul prezentat de FND pare că intenţionează un fel de „cerc de studiu”, care îşi pune 

singur problemele. Aceasta o poate face fiecare partid în casa lui, nu e nevoie de o colaborare pentru 

aşa ceva. Rost are numai o comisie consultativă, care să dea sfaturi cerute de autorităţi. O asemenea 

comisie, care studiază problemele care şi le pune singură, are numai un caracter academic, care nu 

ajută administraţia. Iar să vie această comisie cu propuneri, ar însemna instituirea unui organism 

necunoscut în constituţie şi în alte legi. Sau chiar să aducă hotărâri ar fi un nonsens juridic. 

VI. Dacă se va cădea de acord asupra rostului de mai sus (consultativ, la cerere) a acestei 

comisii, se va elabora în comun un fel de regulament în care se vor fixa principiile de mai sus (p. IV.) 

VII. Un contact cu celelalte partide trebuieşte ţinut. El să fie cât se poate de cordial, până la 

puncte de program şi răspundere, în care materie nu trebuie făcută nici o concesiune. 

VIII. Trebuieşte luat contact cu comandamentul sovietic, arătându-i caracterul democratic al 

UDR şi stându-i la dispoziţie în ce priveşte administrarea pe care o exercită acel comandament. 

Dacă se instituie un comandament pentru întreg Ardealul, se vor cere instrucţiunile amintite - 

luându-se şi până la primirea lor contact pe cât posibil. 

Ierarhii noştri, ar fi bine dacă ar face invitaţii acestui comandament regional, dacă s-ar institui el. 

IX. În ce priveşte „platforma” FND, sunt indicaţiuni separate. 

26.XII.1944 

C. Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, Organizaţia Cluj. 

Declaraţia I-a, 

Uniunea Democrată Română cere ca în prealabil să se dea o declaraţie principială, semnată nu 

numai de către delegaţii Frontului Naţional Democrat, organizaţia Cluj, emişi în comisiunea restrânsă 

pentru elaborarea planului minimal de colaborare, ci (de) către toate grupările care formează FND din 

Cluj, în care declaraţie să se precizeze în mod categoric şi fără vreo posibilitate de răstălmăcire, 

problema suveranităţii a teritoriilor eliberate. 

În lipsa acestei declaraţii solemne, UDR nu poate discuta bazele de colaborare cu FND. 

UDR se vede nevoită să pună această problemă principiară prealabilă, fiindcă câţiva exponenţi 

din sânul comisiilor de specialitate au discutat bazele legale ale dreptului României asupra Ardealului 

eliberat, ba chiar şi asupra Transilvaniei întregi. 

UDR a constatat din cuprinsul celor trei adrese primite de la FND, că acesta recunoaşte 

incontestabila autoritate a convenţiunei de armistiţiu, din 12 Septembrie 1944, privitor la situaţia de 

drept public a Ardealului eliberat. Însă fiindcă din redactarea acestor adrese, rezultă numai în mod 

implicit, însă nu reiese în mod evident şi expresis verbis, recunoaşterea legalităţii dreptului României 

asupra teritoriilor eliberate, UDR este constrânsă – pentru a elimina orice echivoc – să pună problema 

prealabilă a suveranităţii.


UDR nu ar fi ridicat această problemă, fiindcă a presupus despre fiecare bun cetăţean al 

Statului Român, că problema suveranităţii nu comportă şi nu poate comporta posibilitate de discuţie. 

Nu UDR a ridicat, deci, această chestiune, care propriu zis nu are ce căuta în discuţiile unor comisii 

de specialitate, instituite pentru asistarea cu opinii a administraţiilor locale din Cluj, ci atitudinea, 

adesea ambiguă, ba uneori chiar categorică şi mai mult ca evidentă a unora din rândurile FND-ului. 

Nu este suficient să aparţii organizaţiunilor centrale din România, dar mai trebuie să simţi, să gândeşti 

şi să te manifeşti (ca cetăţean) româneşte, pentru ca să te identifici cu teza (de stat) românească care, 

de altfel, pe lângă că este cea legală, este şi cea dreaptă. 

Textul declaraţiei pe care cerem să fie semnată de către toate partidele şi formaţiunile făcând 

parte din FND din Cluj, urmează să fie astfel redactat: 

„Subsemnatele partide politice, respectiv grupări, făcând parte din Frontul Naţional Democrat 

din Cluj, prin semnătura conducătorilor noştri autorizaţi, declarăm în mod solemn, că situaţia de drept 

public a teritoriilor eliberate din Ardealul de Nord, este concretizată de Convenţiunea de armistiţiu, 

încheiată la Moscova în 12 Septembrie 1944, pe de o parte de URSS, USA şi Marea Britanie, iar pe 

de altă parte de România. 

Asupra Ardealului de Nord, suveranitatea a avut-o România. Prin dictatul de la Viena 

exercitarea de fapt a acestei autorităţi a fost numai suspendată. În punctul 15 din Convenţiunea de 

armistiţiu, din 12 Septembrie 1944, puterile aliate au declarat nul şi inexistent dictatul de la Viena. 

Aceasta înseamnă că sunt nule şi neexistente toate consecinţele de drept ale acestui dictat, ca şi când 

de la început n-ar fi fost (existat). În consecinţă suveranitatea României asupra Ardealului de Nord 

este considerată de drept ca una care n-a încetat niciodată, ci a fost numai tulburată de o stare de fapt, 

întemeiată pe un act declarat nul şi neexistent. 

Prin aceeaşi Convenţiune de armistiţiu, puterile aliate au hotărât revenirea la România a 

Transilvaniei (sau în cea mai mare parte). Din toate aceste rezultă că Transilvania de Nord se găseşte 

în suveranitatea Statului Român. 

(Grupările din FND, Comitetul constată că) Din motive militare, autoritatea militară sovietică 

exercită controlul asupra acestor teritorii. 

Cluj, 30.XII.1944 

(Pentru conformitate, Dr. Gheorghe Ropan, secretar) 

D. Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, Organizaţia Cluj. 

Declaraţia a II-a, 

În chestiunea aderării la „Platforma Frontului Naţional Democrat” pusă în discuţie la prima 

întrunire a grupărilor FND-ului şi a UDR-ului din Cluj, cu toate că această chestiune nu mai face 

obiect de discuţie şi deci nu mai poate influenţa colaborarea noastră, UDR ţine să facă următoarea 

declaraţie: 

„Platforma formulată de FND Bucureşti e un proiect de program de guvernare a ţării întregi, 

propus de FND. 

Partidele democrate PNŢ şi PNL au respins colaborarea pe baza acestei platforme. Deci ea a 

rămas numai un program de partid, sau de grupare (FND). 

FND Cluj poate să-şi însuşească, dacă vrea, acel program-platformă. Este o chestiune internă a 

organizaţiei. 

UDR însă, respinge această platformă ca temei de colaborare cu celelalte grupări şi partide din 

Cluj, pentru următoarele motive: 

1. UDR, este de fapt, după cum a declarat deja UDR, şi reprezentarea [reprezentanta, n.n.] 

celor două partide „istorice”, în colaborare şi în guvernul român. Prin urmare UDR nu poate accepta o 

platformă respinsă de aceleaşi partide. 

2. Cu toate că PNŢ şi PNL au respins platforma FND, totuşi e posibilă o guvernare de 

colaborare. Deci această platformă, pusă de unele partide, nu e o condiţie de colaborare nici chiar la 

guvernarea ţării.

248 


3. PNŢ şi PNL – deci şi UDR – au alte programe care diferă de platformă. Aceste programe au 

fost publicate. UDR stă pe baza acestor programe şi ar face un act de lipsă de conştiinţă politică dacă 

le-ar refuza şi ar accepta alt program – pe care nu-l împărtăşeşte tale-quale. 

4. O platformă este un program de guvernare a ţării, în toate compartimentele vieţii de stat, cu 

soluţionare diferitelor probleme fundamentale, politice, rasiale, etc… 

Or, colaborarea partidelor din Cluj are cu totul alt scop. Nu au să facă reforme, nu au să 

guverneze, nu au să facă politică sau să legifereze. Are o singură misiune: administrarea, respectiv 

colaborarea cu administrarea temporară a Clujului. 

În consecinţă e deplasat să se discute „platforma” pentru o activitate restrânsă, locală, 

administrativă – de expedient.” 

Cluj, 30.XII.1944 

(pentru conformitate, dr. Gh. Ropan, secretar) 

E. Uniunea Democrată Română din Teritoriile eliberate, Organizaţia Cluj. 

Planul de colaborare comun al UDR şi FND Cluj 

UDR dorind să faciliteze lucrările comisiei restrânse, propune următoarea formulă de 

colaborare cu FND Cluj. 

1. Colaborarea dintre UDR şi FND din Cluj se limitează la teritoriul şi populaţiunea oraşului 

Cluj / municipiului Cluj /. 

Având în vedere că: 

a) UDR doreşte să înlăture orice motiv de discuţie care ar putea prelungi încheierea acordului 

pentru stabilirea modalităţilor de colaborare, şi 

b) fiindcă rolul comisiilor de specialitate este numai de a ajuta autorităţile locale cu emiteri de 

opinii de ordin practic, UDR nu discută proporţia numerică prin care diferitele organizaţiuni politice 

participă în aceste comisii, rezervându-şi dreptul de a pune această problemă în cazul lărgirii cadrului 

de colaborare. 

Delegaţii FND-ului iau act de această declaraţiune. 

2. Pentru orice lărgire a cadrului de colaborare stabilit la punctul 1, trebuie ca în prealabil să se 

cadă de acord în comisia restrânsă emisă de UDR şi FND din Cluj. 

3. Delegaţii specialişti ai UDR şi FND colaborează în comisiile de specialitate consultative 

care formulează numai opinii/avize consultative/la cererea autorităţilor locale administrative/prefectul 

şi primarul municipiului Cluj, dând acestora soluţiuni de ordin practic administrativ, în scopul de a 

facilita munca acestor autorităţi şi de a contribui la uşurarea traiului populaţiunii clujene. 

Cluj, 30.XII. 1944 

(pentru conformitate, dr. Gh. Ropan) 

Compunerea şi procedura în comisiile de specialitate consultative. 

1. Se instituiesc următoarele comisii de specialitate consultative pentru a da avize consultative 

la cererea autorităţilor locale: 

a) Comisia preşedinţiei; b) Comisia administrativă şi de sănătate şi asistenţă; c) Comisia 

justiţiei; d) Comisia economică; e) Comisia financiară; f) Comisia muncă şi transport; g) Comisia 

culturală şi arte 

2. Procedura în comisiile de specialitate consultative 

a) Aici se vor discuta şi opinia numai asupra chestiunilor din punctul 1. şi 3. din planul 

de colaborare /anexat/ 

b) În caz de divergenţă se vor trece la proces verbal toate soluţiunile propuse, fără de a 

se proceda la vot. 

c) În procesele verbale ale comisiilor de specialitate, nu se vor trece decât opiniile 

emise, iar expunerile de opinii şi discuţiile numai în acel caz se vor nota, întrucât cel care a luat 

cuvântul sau vreun alt membru al comisiei cere.


d) Minuta proceselor verbale se va semna de către fiecare membru al comisiei chiar în 

acea şedinţă. 

e) Procesele verbale numai atunci vor fi considerate autentice, dacă fiecare membru îl 

va semna. Întrucât oricare dintre membrii ar refuza semnarea procesului verbal comisia va trebui să se 

întrunească într-o nouă şedinţă pentru verificarea procesului verbal. 

f) Până când procesul verbal nu este semnat de către fiecare membru al comisiei sau în 

caz de refuz de semnare, nu s-a ţinut încă o şedinţă de verificare, acel proces verbal nu va putea fi 

înaintat nici comisiunei prezidenţiale, nici autorităţilor locale administrative. 

g) Procesele verbale se vor dresa în atâtea exemplare câte grupări sunt reprezentate în 

aceste comisii, plus un exemplar pentru arhivă. 

3. Lucrările comisiei prezidenţiale: 

a) Coordonează lucrările comisiilor de specialitate. 

b) Ţine legătura cu autorităţile administrative locale şi le transmite acestora opiniile 

formulate de către comisiile de specialişti. 

c) Se îngrijeşte ca fiecare comisie de specialitate să fie informată, prin copii de procese 

verbale, asupra lucrărilor celorlalte comisii. 

d) Întrucât comisia în unanimitate sau prin majoritate absolută a voturilor este de părere 

că vreo opiniune emisă de vreuna din comisiile de specialitate ar trebui să fie discutată, fiind subiectul 

de o importanţă mai deosebită, în şedinţa comună a comisiilor de specialitate, convoacă şedinţa 

plenară a comisiilor. 

În această unică ipoteză se admite procedura la vot. 

e) Pentru a asigura publicitatea lucrărilor comisiilor de specialitate, se îngrijeşte ca 

extrasele diferitelor opiuniuni emise de către comisiile de specialitate să parvină tuturor organelor 

periodice din localitate. 

De asemenea se îngrijeşte ca să se dea comunicate obiective presei locale despre lucrările 

şedinţelor plenare. 

f) Procesele verbale ale sale le încheie la fel şi urmând aceeaşi procedură ca şi cea 

stabilită pentru comisiile de specialitate. 

g) Organizează un secretariat şi controlează lucrările acestuia. 

h) Primeşte interpelările redactate de către grupări sau de către oricare membru al 

comisiilor de specialitate, pe care fie că le rezolvă, în caz de unanimitate, de păreri prezidenţiale, fie 

că le trimite – în caz de divergenţă – în faţa şedinţei plenare. 

4. Şedinţa plenară a comisiilor de specialitate: 

a) Este prezidată de către un membru delegat din comisia prezidenţială. 

b) Ascultă interpelările aduse în faţa ei prin comisia prezidenţială, asupra cărora, la 

cererea reprezentantului uneia din grupările politice, deschide discuţia. 

c) Ascultă acele opinii ale comisiilor de specialitate, pe care comisia prezidenţială le-a 

deferit, în conformitate cu punctul 3, lit.d), în faţa şedinţei plenare. 

d) în şedinţa plenară nu se pot modifica opiniile emise de către diferitele comisii de 

specialitate. Discuţia are drept scop numai lămurirea reciprocă a diferitelor puncte de vedere, iar nu 

formularea de opinii. 

Comisiile de specialitate a (le) căror opinii au fost astfel dezbătute în şedinţa plenară, se 

întrunesc pentru a discuta din nou, în baza materialului documentar expus în şedinţa plenară, 

problemele care formează baza acestor opinii şi procedând în lucrările sale conform celor stabilite în 

punctul 2. poate formula opinii noi, revenind asupra textelor mai înainte stabilite sau îşi poate menţine 

opiniile sale original formulate. 

Comisia prezidenţială, luând cunoştinţă de rezultatul acestor noi lucrări, trimite opiniile 

acestea autorităţilor administrative competente, fără de a putea deferi a doua oară problema în faţa 

şedinţei plenare. 

e) Procesele verbale ale şedinţei plenare se întocmesc cu îngrijirea comisiei 

prezidenţiale şi se dresează atâtea exemplare câte grupări politice sunt reprezentate în acea comisie, 

plus un exemplar original pentru arhivă. 

Cluj, 30.XII.1944 

s. Gh. Ropan, secretar

250 


14 

„Recunoaşterea suveranităţii statului român” condiţionată de FND de aderarea UDR la 

platforma FND. Reorganizarea UDR, 7 ianuarie 1945 


Organizaţia locală Cluj 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului de direcţie al UDR, organizaţia Cluj, ţinută în localul sediului, în 

ziua de 7 ianuarie 1945. Sunt prezenţi domnii: prof. A. Coza, preşedinte, dr. Grigoriu Strâmbu, 

vicepreşedinte, dr. V. Bolchiş, Paul Anca, Gh. V. Giurgiu, dr. I. Oros, dr. Alexandru Lucian, 

Gheorghe Pop, dr. L. Pop, V. Erdelyi, dr. Gheorghe Ropan şi mai mulţi membri ai Uniunii. 

Dl. prof. A. Coza face o dare de seamă asupra tratativelor ce au dus delegaţii Uniunii cu 

delegaţii FND, în ziua de 30 ianuarie [decembrie, n.n.] 1944. Asupra mersului tratativelor s-au luat 

note care se vor depune la dosar. 

Fiind de faţă mai mulţi membri, se citesc din nou declaraţiile noastre şi răspunsul FND-ului, 

primit în urma convorbirilor noastre. Dl. prof. Liviu Lazăr, luând cuvântul, constată cu surprindere că 

în loc să ne dea un răspuns pozitiv FND vine din nou cu o cerere, prin care condiţionează 

recunoaşterea suveranităţii Statului Român de aderarea UDR-ului la platforma FND-ului şi intrarea în 

FND a UDR-ului. Domnia sa cere să se dea un răspuns prin care să arătăm că nu este nici o legătură 

între cererea formulată de FND şi declaraţia noastră, şi dacă totuşi fac o astfel de legătură şi menţin 

cererea înseamnă că refuză colaborarea noastră. 

Dl. dr. Alexandru Lucian face istoricul tratativelor dintre UDR şi FND, din care reiese că noi 

am refuzat aderarea la platforma FND-ului, precizându-ne atitudinea în scrisoarea noastră din 28 

noiembrie 1944, la care FND a acceptat o colaborare cu UDR, fără să aderăm, indicând chiar şi 

formula de colaborare. Azi nu mai pot veni cu aceeaşi condiţie, peste care deja am trecut, dânşii pot 

cere ori de câte ori vor dori aderarea noastră la platformă, însă atitudinea noastră este deja precizată. 

FND nu poate lucra ca singur reprezentant al întregii populaţii şi ar fi chiar periculos să lucreze 

singur. Drepturile noastre numai aşa pot fi apărate dacă vom colabora cu dânşii. Propune să dăm un 

răspuns prin care am da dovadă că dorim să colaborăm. Dovadă că dorim colaborarea şi mai ales că 

stăm în ajutorul administraţiilor să o dăm chiar noi prin crearea unei comisii de studii. Propunerea de 

a se crea un cerc de studii, prin instituirea comisiilor de specialitate în sânul cercului de studii, este 

acceptată de întreg plenul comitetului. 

Asupra cercului de studii se deschide discuţia, luând cuvântul dl. preşedinte A. Coza, şi arată 

că nu trebuie să fim pasivi şi tocmai pentru acest motiv trebuie să activăm în cadrul acestui cerc de 

studii. 

În sensul activării mai iau cuvântul d-nii Gh. V. Giurgiu, arătând succesul tratativelor noastre 

care s-au soldat mereu în favorul nostru, este pentru propunerea d-lui I. Oros de a se da o adresă 

autorităţilor locale, prin care aducem la cunoştinţă înfiinţarea Cercului de Studii, şi Comandamentului 

sovietic să i se facă un scurt istoric, prin care să arate că stăm la dispoziţia autorităţilor. Tot pentru 

activare vorbeşte şi dl. Baba Mihai, arătând falsitatea pretinşilor socialişti şi comunişti care şi azi 

terorizează şi persecută pe români ca şi în trecut, fără nici o deosebire. 

Dl. T. Vâlcu arată că, Comandamentul sovietic este greşit informat, pentru aceea cere 

înfiinţarea unei comisii care va culege date şi domnia sa stă la dispoziţie, pentru a se mijloci 

informarea acestui comandament. Cere să trecem la o atitudine mai ofensivă, ieşind din rezervă. Tot 

în acest sens iau cuvântul domnii Rebreanu şi Gheorghe Ropan. 

Dl. dr. L. Pop revenind la răspunsul ce trebuie dat, este de părere că noi deja am dat de atâtea 

ori acest răspuns, şi noi mereu ne-am ţinut pe linia dreaptă, FND-ul a fost acela care a deviat de la 

linia dreaptă. Pentru un răspuns categoric de refuz este dl. Gheorghe Pop, arătând că trebuie să rupem 

legăturile cu FND-ul. 

În concluzie se hotărăsc următoarele:


Să se redacteze un răspuns FND-ului, de către o comisie instituită deja, în care să se ţină cont 

de cele comunicate deja, prin adresele şi scrisorile noastre anterioare, şi în special de cele ce însuşi 

FND-ul ne-a comunicat în scris. 

Se înfiinţează un cerc de studii, cu secţiuni de specialitate consultative, a (i) căror preşedinţi 

vor constitui Biroul cercului de studii. În acest scop se deleagă o comisie, pentru a face propuneri, 

compusă din d-nii dr. I. Oros, Gh. V. Giurgiu şi R. Blaga. 

Comisia a făcut următoarele propuneri: 

1. Secţiunea de studii, documentare şi naţionalităţi, preş. Dr. Liviu Lazăr 

2. Secţiunea administrativă şi sănătate, preş. Dr. Iuliu Oros 

3. Secţiunea juridică, preş. Dr. Alexandru Lucian 

4. Secţiunea finanţe, preş. Valer Ghircoiaş 

5. Secţiunea industrie şi comerţ, preş. I. Buzea 

6. Secţiunea instrucţiune şi culte, preş. I. Simonca 

7. Secţiunea muncă şi asigurări, preş. Gheorghe Ropan. 

Despre înfiinţarea acestui cerc de studii se vor încunoştiinţa autorităţile locale, prin adresă, 

făcându-se cunoscut că înţelegem să colaborăm prin toate mijloacele care ne stau la dispoziţie. În 

acest sens se va notifica, prin adresa de răspuns şi FND-ului. 

Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal. 

Cluj, la 7 ianuarie 1944. 


Secretar 

15 

Neînţelegerile dintre UDR şi FND devin publice, 18 ianuarie 1945 


din Teritoriile eliberate 

Organizaţia Cluj. 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Comitetului Executiv al Uniunii Democrate Române, ţinută în ziua de 18 

ianuarie 1945; la sediul Uniunii, fiind prezenţi d-nii Prof. Aurel Coza, dr. Liviu Pop, Ion Buzea, 

dr. Vasile Hossu, ing. Teodor Burzo, Gh. V. Giurgiu, Paul Anca, Vasile Bolchiş, dr. Iuliu Oros, 

dr. Vasile Sava, dr. Petre Rebreanu, dr. Alexandru Lucian, dr. Traian Giurgiu, dr. P. Meteş şi dr. Gh. Ropan. 

Dl. preşedinte Aurel Coza deschide şedinţa, dă cuvântul secretarului pentru a citi procesul 

verbal al şedinţei anterioare. 

Dl. Gh. Pop cere să se completeze procesul verbal cu aceea că dsa a cerut ca FND-ul să-şi 

precizeze atitudinea precis şi în mod dogmatic. Cu această completare se declară de verificat procesul 

verbal. 

În continuarea discuţiilor dl. dr. I. Oros cere mai mult tact în divulgarea celor discutate, apoi 

citeşte din ziarul unguresc „Vilagossag” un comunicat al FND-ului care ar fi şi un răspuns la 

scrisoarea noastră. Dsa mai adaugă că deşi în loc să ne dea un răspuns prin acelaşi procedeu, adică în 

scris adresat Uniunii, şi contrar tuturor uzanţelor şi practicelor, FND-ul se crede achitat de o datorie 

elementară şi rupe brusc tratativele printr-o diversiune şi un comunicat plin de inexactităţi, dar noi nu-i 

putem ierta, şi nu trebuie să rămânem pasivi la acest caz şi printr-un comunicat de presă în mod 

ofensiv să dăm răspunsul nostru. 

Dnii prof. A. Coza, dr. T. Giurgiu se asociază dlui dr. I. Oros, iar dl Gh. V. Giurgiu este şi 

pentru un istoric al tratativelor noastre care neapărat ar trebui făcut cunoscut opiniei publice. De 

asemenea dl I. Buzea cere ca prin răspunsul nostru să se şteargă din opinia publică falsa impresie că 

FND-ul ne creează, asupra atitudinii noastre.

252 


Dl. dr. L. Pop expune că ar fi mai bine ca răspunsul nostru să-l pregătim, dar să aşteptăm până 

după congresul sindicatelor, la Bucureşti, deoarece în ziarul unguresc „Vilagossag” a apărut un 

deziderat separaţionist al sindicatelor din Ardealul de Nord şi ar fi bine ca întâi să vedem punctul de 

vedere al congresului, apoi sa dăm publicităţii răspunsul. 

Dl. dr. Al. Lucian este de părere că deşi în trecut a fost pentru un răspuns în tratativele noastre, 

cât mai moderat, azi este pentru o atitudine energică şi un răspuns categoric. Mai departe arată că 

avertismentul publicat în ziarul unguresc „Erdely”, privitor la administraţia românească, nu a fost 

publicat la vreo ingerinţă a Comandamentului sovietic, nici chiar cu ştirea centrului Partidului Social 

Democrat. Răspunsul nostru să fie scurt, pentru a avea efect şi să facem un istoric, în care să se arate 

că FND-ul a căutat mereu subterfugii şi a sabotat colaborarea noastră, precizându-se din nou teza 

noastră clară. 

Secretarul citeşte notele luate cu ocazia tratativelor dintre delegaţii noştri şi ai FND-ului, 

pentru a se lua la cunoştinţa plenului. 

Dl. Ion Buzea luând cuvântul constată că motivul pentru care nu se poate realiza colaborarea 

este atât de clar acuma şi este mai mult decât evident că FND-ul, menajând gruparea Madosz în orice 

ocazii, este foarte natural că în felul acesta nu se poate realiza o sinceră colaborare. Cere mai departe 

ca să se arate în mod detailat toate aceste motive, pentru a se informa opinia publică. 

Pentru redactarea comunicatului nostru se deleagă o comisie din dnii dr. L. Lazăr, dr. I. Oros, 

dr. Al. Lucian, I. Buzea şi Gh. V. Giurgiu. 

Dl. dr. Al. Lucian prezintă rezultatele frumoase ale Cercului de studii. Pentru a continua 

activitatea noastră, fără de nici o piedică ar fi bine să se facă epuraţia în sânul nostru, păzindu-ne de 

orice. Dl Dr. Gh. Ropan citeşte procesul verbal al primei şedinţe a Comitetului, în care se vede că 

epuraţia comitetului s-a făcut. 

Dl. dr. Petre Rebreanu cere să se facă un regulament al epuraţiei, pentru a se avea la îndemână 

normele de epuraţie, altfel toată munca comisiilor de epuraţie este zadarnică, nu poate fi dusă fructuos 

la bun sfârşit. 

Se hotăreşte ca Secţiunea juridică a Cercului de studii să elaboreze normele de epuraţie sub 

forma unui regulament. 

Dl. dr. Petre Meteş cere să se ia atitudine în fiecare chestiune şi să se dea comunicate de presă. 

Să luăm atitudine mai ales împotriva elementelor reacţionare care vreau astăzi să democratizeze viaţa 

în Cluj. 

Chestiunea înfiinţării unui contencios al Uniunii urmează să fie discutată mai târziu când vom 

putea afla persoana care să-l conducă. 

În urma celor discutate şedinţa se închide. 

Cluj, la 18 Ianuarie 1945 


Secretar 

16 

Suspendarea Tribunei Ardealului şi încercarea de dizolvare a UDR de către FND, 

30 ianuarie 1945 


din Teritoriile eliberate 

Organizaţia Cluj. 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Biroului Executiv al Uniunii Democrate Române, ţinută în ziua de 31 Ianuarie 

1945, la sediul Uniunii fiind prezenţi dnii prof. Aurel Coza preşedinte, dr. Liviu Pop, dr. Iuliu Oros, 

dr. Liviu Lazăr, Valer Ghircoiaş, dr. Alexandru Lucian, Dr. Vasile Hossu, Gheorghe Pop, Paul Anca, 

şi mai asistă dr. Iacob Tis, redactor al ziarului Tribuna Ardealului şi Dr. Gheorghe Ropan secretar.


Se deschide şedinţa de către dl. preşedinte, la ordinea zilei, fiind problema suspendării ziarului 

„Tribuna Ardealului”. 

Dl. secretar Dr. Gh. Ropan luând cuvântul face cunoscut că din informaţiile pe care le deţine în 

urma Comunicatului dat spre publicare de către Uniune, Frontul Naţional Democrat s-a sesizat şi 

după dezbaterile din şedinţa publică în comitetul său, s-a delegat o comisie din care se spune că au 

făcut parte Jakab, Wolf, Lakatos, dr. Pocol şi s-au cooptat dnii V. Pogăceanu şi T. Bugnariu, prefectul 

şi primarul, pentru a studia posibilitatea de a face demersurile pentru dizolvarea Uniunii şi suprimarea 

ziarului românesc „Tribuna Ardealului”. Această comisie dis-de-dimineaţă împreună, pe la orele 7 s-a 

întrunit şi-n urmă s-a prezentat comandanţilor militari ruşi unde au cerut dizolvarea Uniunii şi 

suprimarea gazetei româneşti. Rezultatul a şi fost, în ziua de 30 Ianuarie s-a interzis apariţia ziarului şi 

s-a închis şi tipografia. 

Dl Iacob Tis în completarea informaţiilor mai adaugă că în urma convorbirilor ce a avut cu 

prefectul judeţului, acesta s-a arătat surprins de cele întâmplate. Incriminările ce se aduc ziarului ar fi 

comunicatul Uniunii, vreo 5-6 articole semnate cu I. şi vreo 2-3 articole de presă semnate de dsa, 

precum şi o scrisoare a unui ţăran ce s-a publicat în ziar, scrisoare ce aducea unele acuze 

administraţiei şi rezultatul rechiziţiilor asupra crescătorilor de vite şi a disproporţiei de preţuri ce 

domneşte azi. 

După mai multe discuţii la care au luat parte dnii dr. L. Pop, V. Ghircoiaş, dr. Al. Lucian, dr. I. 

Oros în care s-a (u) propus diferite soluţii să prezentăm colecţia ziarului unguresc „Vilagossag”, unde 

se află toate atacurile mincinoase şi aluzii răutăcioase la neamul românesc, să se obţină autorizaţie 

pentru un nou ziar, să cerem să fim ascultaţi şi noi, se hotăreşte ca o delegaţie compusă din dnii dr. L. 

Lazăr, dr. L. Pop şi Dr. Al. Lucian să se prezinte Comandantului sovietic, unde vor arăta că Tribuna 

este singurul ziar românesc, care a luptat timp de 4 ani sub tirania fascistă maghiară şi azi populaţia 

românească ar fi lipsită de o gazetă. Se vor arăta şi atacurile neîntemeiate ale ziarului „Vilagossag” la 

care nu s-a răspuns niciodată şi motivele care au dus la darea comunicatului nostru. 

În urma discuţiilor avute şi mai înainte se deleagă o comisie de iniţiativă care va fi comunicată 

Prefectului pentru înfiinţarea Asociaţiei ARLUS, filiala Cluj. Comisia se compune din dnii prof. L. 

Lazăr, dr. L. Pop, dr. V. Hossu, dr. Al Lucian, V. Ghircoiaş şi dr. I. Oros. Această comisie va lua 

legătura cu oficialităţile, pentru ca având colaborarea tuturor românilor să se poată constitui asociaţia 

cât mai degrabă. 

Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal. 


Secretar 

16 

Scrisoarea lui Teofil Vescan către UDR, 3 februarie 1945 

Către 

Comitetul de Direcţie al Uniunii Democrate Române 

Cluj 

Reîntors din capitală şi de la Sibiu unde am dezbătut o serie de chestiuni în legătură cu 

ameliorarea situaţiei în nordul Ardealului, am rămas foarte prost impresionat de felul în care în lipsa 

mea Uniunea Democrată Română a încercat să nu efectueze contrar înţelegerii noastre colaborarea cu 

FND-ul. 

Menţionez un singur fapt care poate să Vă lămurească pe deplin lucrurile. În ziua de 19 

Ianuarie 1945, la una din şedinţele obişnuite de vineri ale Comitetului General Consultativ din Cluj al 

FND-ului din România, s-a votat o moţiune cu privire la Nordul Ardealului şi la lupta noastră pentru

254 


democraţie în care s-a precizat, fără nici o ambiguitate, dreptul şi suveranitatea României asupra 

acestui teritoriu, moţiune de declaraţie care trebuia să fie baza de plecare a colaborării dintre toate 

forţele democratice din Cluj. Încă în aceeaşi zi moţiunea a fost trimisă spre publicare ziarului 

„Tribuna” din Cluj prin dl. Gh. Russu, delegatul Uniunii Patrioţilor la FND. 

Faţă de această situaţie UDR-ul a făcut o afirmaţie cu totul falsă şi de rea credinţă arătând / 

vezi ziarul „Tribuna” din 26 Ianuarie 1945, pag. 3./ că „ acest răspuns s-a dat abia acum, în 23 

ianuarie 1945. Înregistrăm aceasta dată fără nici un comentariu, lăsând la aprecierea cititorilor noştri 

să judece oarecare eveniment extern a determinat ca răspunsul să aibă conţinutul cunoscut.” De 

asemenea în pag. 4 a aceluiaşi număr din „Tribuna”, comunicatul UDR-ului afirma următoarele: 

„FND-ul silit de ultimele evenimente politice prin semnarea armistiţiului intervenit între puterile 

aliate de o parte şi Ungaria de altă parte..., văzând spulberate unele nădejdi a fost nevoit să iasă din 

rezerva de menajare a unor grupări ale sale şi a dat un comunicat...prin care recunoaşte abia acum „în 

mod natural” suveranitatea indiscutabilă a României”. 

Ţinând seama de faptul că declaraţia noastră a fost dată pe ziua de 19 ianuarie 1945, iar 

convenţia datează din ziua de 21 ianuarie 1945, această mistificare mă surprinde şi mă pune pe 

gânduri în privinţa bunelor intenţii ale UDR-ului, care s-a folosit de absenţa mea din Cluj pentru a da 

comunicatul său în care aduce acuzaţii cu totul neîntemeiate FND-ului, unica grupare, care prin 

exponenţii săi oficiali şi administrativi / V. Pogăceanu, T. Bugnariu, I. Cioclu şi alţi mulţi / a 

contribuit în spiritul cel mai democratic la repunerea în drepturi a populaţiei româneşti. 

Cluj, 3 Februarie 1945 

[ss. prof. dr. T. Vescan] 

17 

Poziţii ale UDR cu privire la evoluţiile politice de la începutul lunii februarie 

Proces verbal 

Luat în şedinţa Biroului Executiv ţinută în ziua de 11 februarie 1945, la sediu, fiind prezenţi 

dnii prof. A Coza preşedinte, dr. L. Pop, dr. I Oros, dr. V. Hossu, dr. Al. Lucian, V. Ghircoiaş, 

V. Bolchiş, P. Anca, ing. T. Burzo, dr. Gh. Ropan, secretar. 

Dl. prof. A. Coza expune pe scurt informaţiunile ce deţine în privinţa înfiinţării asociaţiei 

ARLUS. 

După discuţiile ce au avut loc şi la care au participat toţi cei prezenţi se constată cu mare 

surprindere acţiunea unilaterală şi caracterul politic ce i se dă, excluzându-ne făţiş pe noi cei încadraţi 

în Uniunea Democrată Română, adică elementul românesc. Desigur aceasta este o manevră tot a 

FND-ului pentru a putea monopoliza în scop numai de propagandă, şi de altfel de nu colabora cu noi. 

Ne vom prezenta la adunarea convocată şi dacă ne vor oferi colaborarea desigur că vom participa. 

Se ia în discuţie scrisoarea dlui T. Vescan diriguitorul Partidului Comunist din localitate. 

După discuţii în care se arată că este surprinzătoare atitudinea d-sale/a d-lui Vescan T./ de 

censor al vieţii politice şi chiar şi în alte domenii aici, se constată că această scrisoare este a unui 

particular şi nu merită răspuns din partea Uniunii, cu atât mai vârtos că dsa a dat-o publicităţii ca 

scrisoare deschisă, posibilitate de care noi suntem lipsiţi, chiar prin atitudinea celor din FND, care au 

contribuit la suprimarea ziarului românesc „Tribuna Ardealului”. De altfel comunicatul Uniunii a fost 

dat corect în urma faptului că FND a luat calea ziaristică, şi noi am ales tot aceeaşi cale şi am răspuns 

comunicatului dat de FND, din „Vilagossag”. 

Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal 

Cluj, la 11 Februarie 1945 


Secretar


19 

Ultima rundă de negocieri FND-UDR, martie 1945 



Proces-verbal 

Întocmit în şedinţa Comitetului Uniunii Democratice Române, ţinută în ziua de 9 Martie 1945, 

fiind prezenţi d-nii: prof. Aurel Coza preşedinte, dr. Liviu Lazăr, dr. Alexandru Lucian, Gh. Pop, 

dr. Traian Giurgiu, V. Ghircoiaş, Paul Anca, dr. Liviu Pop, şi dr. Gheorghe Ropan. 

Dl. Liviu Lazăr este rugat să facă o expunere a celor discutate în convorbirea din 8 Martie 

1945, care a avut loc între unii membri din Comitetul UDR şi cei ai FND. Aceste tratative au fost 

iniţiate de către dl. Teofil Vescan sen[ior] care a cerut mereu dlui Ghircoiaş să găsească un prilej când 

reprezentanţi ai UDR şi FND ar putea sta de vorbă în vederea unei colaborări. Dl. V. Ghircoiaş ne 

comunică, că neputând evita propunerea făcută deja de mai multe ori, dsa a cerut unor membri din 

Comitet să se întrunească. 

Dl. dr. L. Lazăr, continuându-şi expunerea, arată că la această consfătuire au luat parte de la 

UDR, dr. L. Pop, dr. L. Lazăr, Gh. V. Giurgiu, iar din partea FND, dl. Vescan, Nicolae Goldberger şi 

Teofil Vescan jun[ior]. Dl. Goldberger a făcut o expunere a situaţiei, a cerut colaborare, adecă 

acceptarea programului de guvernare FND al Guvernului Petre Groza, iar în ceea ce priveşte 

chestiunile de detaliu ne vom înţelege. Vescan T. a propus net platforma FND-ului, în tratarea 

problemelor privitoare la minorităţi, a reuşit ca săcuimea să declare că luptă pentru o democraţie 

românească, organizarea Ardealului de Nord de către FND. 

În continuare mai arată că pentru ziua de duminică este proiectată o nouă convorbire între 

delegaţii UDR şi ai FND. 

Dl. L. Lazăr rezumează opiniunea dsale în următoarele: întreaga activitate a FND-ului este o 

mare inconsecvenţă politică şi dsa pre-având deja precizată încă de mult atitudinea dsale, n-ar putea 

accepta nici un program FND, dar dacă UDR va hotărî se va supune disciplinei. 

Dl. dr. L. Pop crede că impresia generală a celor prezenţi a fost că FND ar dori o disidenţă în 

rândurile noastre şi cu acea fracţiune să facă colaborarea. Ar fi să le fim de unealtă, iar mai târziu să 

fim lăsaţi la o parte. 

Dl. V. Ghircoiaş face o expunere a situaţiei şi arată că noi avem o răspundere faţă de acest 

popor de aici, fiindu-i reprezentanţii lui şi trebuie să luăm o hotărâre. Dsa crede că între cele două 

programe ale FND-ului şi a celorlalte partide istorice nu este deosebire. 

Dr. Gh. Ropan face o precizare şi îi replică dlui V. Ghircoiaş, arătând că nu numai că este o 

deosebire de programe între part[idele] istorice şi FND, dar orice început de colaborare ar fi un 

început de compromitere politică a noastră. 

Dl. dr. Al. Lucian crede că ar fi mai bine să amânăm până mâine discutarea acestei chestiuni, 

să ne mai consultăm şi cu cei care nu sunt de faţă şi apoi să luăm o hotărâre. 


Secretar 

20 

Negocierile continuă…. 



Proces-verbal 

Întocmit în şedinţa Comitetului Executiv al Uniunii Democratice Române, ţinută în ziua de 

11 Martie 1945, prezenţi fiind dnii Prof. Aurel Coza preş[edinte], dr. Al. Lucian, dr. L. Pop, dr. V. 

Bolchiş, dr. Traian Giurgiu, V. Ghircoiaş, dr. L. Telia, I. Tis, dr. P. Meteş, Gh. Pop, I. Buzea, V. Erdelyi, 

R. Blaga şi Dr. Gh. Ropan.

256 


Dl. dr. Traian Giurgiu face din nou o expunere asupra tratativelor dintre delegaţii UDR şi ai 

FND din ziua de 8 Martie 1945. Iniţiativa acestei consfătuiri se pare că a avut-o pref[ectul] judeţului 

Cluj, V. Pogăceanu. În rezumat s-a cerut o colaborare care ar merge până la fuziunea cu FND. 

Dl. preşedinte atrage atenţia asupra situaţiei extrem de grele şi deschide discuţia. 

Dl. V. Ghircoiaş face o expunerea asupra mişcării politice începând cu partidul ardelean 

naţional şi pune întrebarea că oare n-a fi posibilă o unire a tuturor forţelor politice româneşti? Este 

oare deosebirea între programele partidelor şi a [l] FND-ului aşa de mare că nu am putea colabora? 

Dl. dr. Al. Lucian pune întrebarea că ajunşi la putere cei din FND de ce au nevoie de noi 

pentru colaborare? Fiindcă numai aşa ar putea să se prezinte ca un guvern autoritar şi democratic în 

faţa ţării. Colaborarea cu ungurii a FND-iştilor nu este sinceră din partea acestora din urmă şi FND-ul 

ar vrea să se sprijine pe masele mari ale populaţiei. Tocmai pentru aceasta nu ne este indiferent nouă 

şi ar trebui să colaborăm, pentru a contrabalansa pe duşmanii noştrii /ungurii/, a ocupa diferitele 

posturi şi a ne interesa în chestiunea epuraţiei. Pentru aceasta se impune ca o grupare în interesul 

oportunismului să ia parte la colaborare, iar restul să stea pe o poziţie intransigentă. 

Dl. dr. Gh. Ropan arată că tocmai aceasta este ceea ce ar dori FND-ul, adică o disidenţă, că 

doar ei ştiu că partidele istorice nu pot colabora pe baza programului lor de guvernământ. 

Dr. P. Meteş vede că pentru ajungerea scopului nostru de integrare nu are importanţă chiar 

dacă vom face aceasta printr-o aderare la FND. 

I. Tis: am putea colabora chiar pe baza programului FND, numai să ne garanteze libertatea de 

organizare a noastră. 

Dl. dr. L. Lazăr: programul FND ar putea fi acceptat, dar este actul politic care însemnează 

defecţiunea în organizaţia din care facem parte. Opoziţia partidelor istorice este în interesul neamului, 

nu este o răzbunare pe FND. Dacă ne convine politica partidelor istorice rămânem alături de ele, dacă 

nu tragem consecinţele. Colaborarea ar însemna ruperea legăturilor cu partidele istorice. 

După ce iau cuvântul mai mulţi toţi sunt de acord cu cele expuse de dl. Dr. L. Lazăr şi se 

hotărăşte ca o delegaţie să ia tratativele cu FND, oferind o colaborare, dar fără să adere la FND. 

La serbările din 13 Martie crt. va lua parte toată Uniunea. 

DCMS 


Secretar 

21 

… la 11 martie 1945 

Tratativele între delegaţii UDR şi FND din Cluj ţinute în locuinţa dlui Jakab din strada Regală 14 

la 11 Martie 1945 ora 3 p.m. 

Sunt de faţă din partea FND dnii: dr. Teofil Vescan, Vasile Pogăceanu, Jakab [Alexandru] şi 

Crăciunaş. Din partea UDR: dnii: prof. Aurel Coza, Valeriu Ghircoiaş, dr. Traian Giurgiu şi Iacob Tis. 

1. D. prof. Aurel Coza, preşedintele UDR-ului, arată că în urma raportului făcut de delegaţii 

care au discutat în cursul zilei de Joi problema respectivă, propunerea colaborării, în şedinţa 

comitetului UDR de duminică înainte de masă s-a discutat problema colaborării şi în consecinţă 

delegaţia actuală a primit mandat să se informeze şi să discute eventualele condiţii de colaborare. Dsa 

regretă foarte mult absenţa dlui dr. Goldberger care a condus tratativele iniţiale. 

2. Dl. dr. Teofil Vescan arată că dl. dr. Nicolae Goldberger fiind la Zalău n-a putut sosi din 

cauza unui defect de motor, dar dsa şi cu ceilalţi delegaţi au mandat deplin să comunice condiţiile 

colaborării care sunt următoarele: 

a) FND ar saluta cu bucurie colaborarea cu UDR cu condiţia ca aceasta să adere la programul 

guvernului „FND”. 

b) Organizaţia UDR să facă parte din FND pe baza programului minimal al FND-ului 

păstrându-şi libertatea de organizare.


c) UDR va trebui să semneze o declaraţie subscrisă de toţi membrii comitetului, prin care se va 

accentua hotărârea de a lupta în cadrul FND-ului pentru o democraţie curată, pentru egalitatea 

naţională a tuturor cetăţenilor ţării indiferent de originea lor şi pentru realizarea programului de 

guvernare. 

d) Pentru a demonstra şi mai mult sinceritatea colaborării ar fi bine primită o desolidarizare cu 

vârfurile reacţionare a[le] partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal care au împiedicat până 

acum o sinceră democratizare a ţării nereuşind să câştige încrederea marilor puteri aliate. Aceasta, 

desolidarizarea, s-ar putea manifesta eventual prin aderarea la acţiunea celor 17 organizaţii naţional 

ţărăniste care au intrat în FND sau cu organizaţia liberală de sub conducerea dlui Gheorghe Tătărescu. 

Cele cuprinse în punctul „d” nu formează o condiţie sine-qua-non a colaborării, ci exprimă 

numai dorinţa partidelor care fac parte din FND. 

3. Dl. Valeriu Ghircoiaş şi Traian Giurgiu arată că la întrevederea de Joi d. dr. Nicolae 

Goldberger a vorbit numai despre o colaborare cu FND exprimând numai ca o dorinţă problema 

aderării la programul de guvernare şi n-a pus aceasta ca o condiţie sine-qua-non. Este adevărat că la 

sfârşit dl. prof. Vescan a amintit în rezumat şi această problemă, dar delegaţii UDR-ului au considerat 

aceasta numai ca o dorinţă şi nu ca o condiţie a colaborării. 

D. prof. Aurel Coza a arătat că membrii comitetului UDR-ului n-au avut cunoştinţă despre 

astfel de condiţii rigide şi categorice şi astfel au discutat numai problema colaborării fără nici o 

aderare şi s-a hotărât cu unanimitate că UDR-ul este gata pentru o colaborare sinceră ţinându-se 

seama de interesele specifice locale şi judeţene. Nediscutându-se însă problema aderării la program şi 

încadrării în FND dsa şi membrii delegaţiei n-au mandat să discute astfel de probleme politice atât de 

grele fără ştirea şi aprobarea comitetului întreg. 

5. D. dr. Teofil Vescan arată că înainte de a începe tratativele de Joi, reprezentanţii partidelor 

din FND au discutat în prealabil condiţiunile colaborării şi au venit la şedinţă cu un program de 

discuţie bine definit, în sensul căruia, d.dr. Nicolae Goldberger a avut rolul să expună interesele care 

pledează pentru o colaborare atât pentru unii cât şi pentru alţii, iar dsa a avut misiunea de a concretiza 

forma şi condiţiunile colaborării care sunt cele amintite mai sus şi din care în baza instrucţiunilor 

primite de la centru nu poate lăsa nimic. 

6. D. Iacob Tis întreabă dacă este vorba despre aderarea la „platformă” sau despre programul 

de guvernare al FND-ului. 

La răspunsul dlui Teofil Vescan, că este vorba de programul de guvernare, d. Iacob Tis a 

întrebat dacă din punct de vedere practic şi al realizării celor cuprinse în programul de guvernare / 

care ar putea fi acceptat nu numai de partidele democratice care au un program mult mai avansat ci şi 

de fostele partide conservative / atunci de ce nu se mulţumesc partidele din FND cu o colaborare 

sinceră şi efectivă din partea UDR-ului, fără a-i pune pe membrii naţional ţărănişti şi liberali în 

situaţia de a săvârşi o indisciplină faţă de partidele lor? O colaborare efectivă şi sinceră poate să fie cu 

mult mai folositoare pentru binele obştesc şi mai ales pentru binele oraşului, judeţului şi dacă vreţi a 

provinciei, decât nişte declaraţii politice umilitoare. Credeţi-ne în cazul dacă noi ne vom înhăma în 

jug vom munci în mod dezinteresat pentru bine obştesc în colaborare cu dvs. fără a căuta posturi, 

titluri sau beneficii personale. Prin urmare nu vede nici o piedică în a colabora cu FND fără a adera în 

scris la vreun program şi fără a intra în această organizaţie politică. 

D. Vasile Pogăceanu spune că ţara se află azi în două tabere diametral opuse. Pe de o parte se 

află toţi cei care doresc o democraţie avansată aşa cum ne-am obligat prin actul dela 23 August, pe de 

altă parte se află vârfurile reacţionare ale partidelor naţional ţărănist şi naţional liberal în frunte cu d. 

Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Tabăra din urmă n-a învăţat nimica din evoluţia evenimentelor. D. Iuliu 

Maniu, care în 1938 şi-a exprimat admiraţia faţă de bărbaţii de stat fascişti cum e[rau] Hitler şi 

Mussolini, nu şi-a schimbat deloc atitudinea ocrotind pe foştii fruntaşi legionari şi fascişti care 

împreună cu alte elemente reacţionare au provocat evenimentele sângeroase din Bucureşti şi alte 

oraşe. Dsa spune că d. prof. Victor Jinga i-ar fi spus că trecând pe lângă clubul partidului naţional 

ţărănist a auzit cum au huiduit cei adunaţi acolo pe muncitorii care demonstrau paşnic în stradă pentru 

FND. Prin urmare provocărilor celor aflaţi la club se datoresc evenimentele petrecute acolo. Azi, când 

trebuie să demonstrăm prin fapte că vrem de fapt o democratizare a vieţii publice aşa cum ne-au cerut

258 


aliaţii şi cum ne-am obligat prin armistiţiu, nu putem accepta decât o colaborare absolut sinceră 

dovedită prin încadrarea noastră necondiţionată în FND. Partidele din FND care au ajuns la cârma 

ţării sunt pentru o democraţie evolutivă, de aceea nu vor o colaborare forţată, ci benevolă din partea 

acelor fruntaşi care doresc de fapt democratizarea ţării. Cu metodele trecutului nu mai merge, de acea 

o colaborare fără aderare la programul FND şi fără intrarea în această organizaţie nu poate fi 

acceptată. Dsa arată că organizaţia naţional ţărănistă din judeţul Someş, în frunte cu d. dr. Micşa a 

aderat la programul de guvernare şi a intrat în FND, de ce să fie Clujul la coadă când ar trebui să fie 

în fruntea acelora care au curajul de a lua o hotărâre salvatoare pe care va trebui să o ia în mod fatal 

peste câteva săptămâni sau luni? 

D. dr. Teofil Vescan vorbeşte în acelaşi sens, arătând că dsa a ştiut şi a declarat-o destul de 

lămurit că aliaţii n-au încredere decât într-un guvern FND, ceea ce împreună s-a confirmat acum când 

Ardealul a revenit de fapt României. 

D. Valeriu Ghircoiaş arată că pretenţiunea de a adera la FND l-a surprins. Noi suntem cu toţi 

pentru o colaborare sinceră şi dezinteresată. Nu râvnim la onoruri sau la avantagii personale, ci dorim 

să colaborăm cu administraţia română pentru binele neamului nostru. Primiţi această colaborare fără 

alte condiţii căci aşa cer interesele poporului. Dsa nu crede că de exemplu d. dr. Petre Groza n-ar 

accepta cu bucurie o colaborare cu UDR, fără a pretinde de la noi declaraţii sau acte pe care cei care 

am făcut şi facem politica liberală sau naţional ţărănistă nu le vom putea face. 

D. Jakab arată că toate ţările din vecinătate, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia şi 

chiar şi Ungaria, au făcut mai mult pentru democraţie decât noi. E timpul să ne hotărâm şi noi. O 

colaborare fără aderare la FND nu poate fi privită [ca fiind] sinceră. Sinceritatea reclamă o hotărâre 

categorică. FND nu poate renunţa la cererea de a ne încadra deoarece în momentul de faţă printr-un 

astfel de act am face servicii reale guvernului FND şi ne-am bucura de tot sprijinul partidelor care fac 

parte din această organizaţie atât la desăvârşirea şi dezvoltarea organizaţiilor provinciale, cât şi la 

participarea în conducerea oraşului şi judeţului etc. 

D. dr. Teofil Vescan a arătat că va tălmăci propunerea dlui Valeriu Ghircoiaş forurilor 

superioare FND, dar nu crede că se va renunţa la pretenţiunea intrării în FND. De altfel d. dr. Petre 

Groza este numai unul dintre cei 13 membri ai comitetului central şi disciplina nu permite nici 

membrilor comitetului central, nici comitetelor provinciale sau regionale să renunţe la intrarea în 

FND. Până acuma au intrat 13 organizaţii naţional ţărăniste şi 70% din membrii partidului liberal au 

urmat pe d. Gheorghe Tătărescu. Dsa roagă comitetul UDR-ului să discute propunerile sus amintite şi 

să se pronunţe încă luni după masă între orele 3 şi 4. O hotărâre mai întârziată ar fi dăunătoare 

intereselor UDR-ului fiindcă după sărbătorile de marţi vor avea loc consfătuiri politice între miniştri 

şi între comitetul regional al FND-ului cu privire la introducerea de fapt a administraţiei, numirea 

funcţionarilor etc. şi ar fi păcat dacă UDR ar lipsi de la această consfătuire atât de importantă pentru 

provincia noastră. 

D. Valeriu Ghircoiaş a arătat că timpul este prea scurt pentru convocarea comitetului, dar am 

putea participa la discuţiile cu membrii guvernului şi până atunci. 

S-a hotărât că despre hotărârea comitetului UDR să fie avizat d. prefect şi d. Vescan. 

23 

Discuţii cu privire la viitorul UDR, 12 martie 1945 



Proces-verbal 

Întocmit în şedinţa Comitetului Executiv al Uniunii Democratice Române, ţinută în ziua de 

12 Martie 1945, prezenţi fiind dnii prof. A. Coza preş[edinte], dr. Traian Giurgiu, Ion Buzea, dr. V. 

Bolchiş, V. Ghircoiaş, dr. Al. Lucian, dr. Petre Meteş, Gh. Pop, Gh. V. Giurgiu, Al. Stănescu, I. Tis, 

dr. Al. Tufan şi dr. Gh Ropan.


Dl. preşedinte A. Coza deschizând şedinţa face o expunere a celor discutate în şedinţa din 11 

luna curentă. Dsa le rezumă în următoarele: 

- Acceptarea programului FND 

- Desolidarizarea cu vârfurile reacţionare din partidele istorice şi să dăm o declaraţie de 

veştejire a acestora 

- Intrarea necondiţionată în FND 

Dsa crede că ceea ce dl Goldberger a expus a fost mai mult o expunere de motive, concluziile 

le pune dl. T Vescan în mod dictatorial. Dl. preşedinte crede că dată fiind noua situaţie, adică 

încadrarea Ardealului de Nord în administraţia de stat românească poate ar fi cazul să ne 

autodizolvăm, fiind constituiţi doar numai pentru un timp limitat, care s-a şi ajuns. 

Dl. V. Ghircoiaş crede totuşi că ar fi posibilă o colaborare, iar dl Dr. P. Meteş cere să 

colaborăm chiar pe baza programului FND, dată fiind situaţia specială a Ardealului de Nord. 

Dl. Al. Lucian crede totuşi că ar fi mai bine ca o grupare din sânul nostru să ofere colaborare, 

fără ca Uniunea să adere la FND. 

Dl. L. Pop crede că ar fi mai bine să se amâne şedinţa până se va vedea cum vor evolua 

evenimentele. 

Şedinţa se amână, nefiind de altfel nici complet Comitetul. 

DCMS 


Secretar 



24 

Autodizolvarea Uniunii Democrate Române, 15 martie 1945 

Proces verbal 

Întocmit în şedinţa Comitetului Executiv al Uniunii Democrate Române, 

ţinută în ziua de 15 martie 1945 

Sunt prezenţi domnii Prof. A. Coza, preşedinte, dr. Vasile Sava, dr. Grigore Strâmbu, dr. 

Vasile Hossu, dr. Alexandru Lucian, Gheorghe V. Giurgiu, dr. P. Rebreanu, dr. I. Pop, Romul Blaga, 

Paul Anca, Iacob Tis, dr. Gheorghe Ropan, Gheorghe Pop, Vasile Erdelyi, dr. Liviu Pop, Prof. 

Marian, Ing. Hossu, dr. Deleu O., şi mulţi prieteni. 

Dl. preşedinte deschide şedinţa, salută pe cei prezenţi şi face o expunere a situaţiei, arătând că 

menirea noastră s-a terminat conform actului nostru de constituire, deoarece în urma evenimentelor 

petrecute, administraţia românească este introdusă, şi deschide discuţia asupra acestei teze. 

Deschizându-se discuţia asupra dizolvării sau menţinerii, majoritatea se alătură tezei puse de a 

se dizolva Uniunea deoarece în urma terorii ce s-a introdus ar fi imposibil a activa mai departe fără a 

ne expune la internarea tuturor celor care ar mai face parte din această organizaţie. Informaţiile ce le 

deţine, precum şi faptul că preşedintele şi unii dintre membrii noştri au fost arestaţi fără nici o 

justificare este cea mai bună dovadă că nu putem activa, cu atât mai vârtos că am avut o poziţie fermă 

faţă de toate tentativele de a ne încadra în FND. 

O parte din membrii Comitetului este de părere că totuşi nu ar trebui să lăsăm populaţia fără o 

organizaţie unde ar fi apărate interesele româneşti, economice, politice, etc. 

La această teză se răspunde că dacă va fi posibilă activitatea partidelor atunci sigur că partidele 

istorice chiar mâine vor fi pe teren, şi cu atât mai mult să nu le facem dificultăţi prin organismul 

nostru care ar fi superfluu. 

În urma celor de mai sus se cere punerea la vot a menţinerii sau dizolvării, şi după ce se 

constată că, Comitetul este legal convocat, sunt prezenţi majoritatea membrilor, se citesc nominal şi 

11 /unsprezece/ sunt pentru dizolvare şi 3 /trei/ se abţin de la vot.

260 


În urma votului dat domnul preşedinte declară dizolvată Uniunea Democrată Română, 

mulţumeşte tuturor pentru colaborare şi [le] cere ca şi în viitor să stea dârzi pentru apărarea 

patrimoniului nostru românesc. 

În numele Partidului Naţional Ţărănesc, dl. Liviu Pop aduce mulţumiri activităţii Uniunii care a 

apărat şi interesele acestui partid. În numele Partidului Naţional Liberal mulţumeşte dl. Gheorghe Pop. 

Pentru aducerea la cunoştinţa Prefectului a dizolvării se încredinţează dl. dr. Gheorghe Ropan, 

secretarul Uniunii 


Secretar 

A. Convocator în care Gh. Ropan a consemnat prezenţa şi votul membrilor comitetului UDR 



Convocare 

Domnii membri ai Comitetului Executiv al Uniunii Democrate Române sunt rugaţi să participe 

necondiţionat la şedinţa de comitet care va avea loc în ziua de Joi, 15 martie, orele 12, la sediul 

Uniunii, la ordinea de zi fiind chestiuni de importanţă foarte mare. 

[da] p[rezent]. Prof. Aurel Coza, preş. [s.s. indescifrabil] 

[abţ] p[prezent]. Dr. Vasile Sava, vpreş. [s.s. indescifrabil] 

[da] p[rezent]. Dr. Grigore Strâmbu, vpreş. [s.s. indescifrabil] 

[-] a[bsent]. Valer Ghircoiaş.....[nu sunt acasă]...................... 

[-] a[bsent]. Dr. Liviu Lazăr......[nu sunt acasă]...................... 

[abţ] p[rezent]. Dr. Alexandru Lucian [s.s. indescifrabil] 

[da] p[rezent] 












Dr. Liviu Pop [s.s. indescifrabil] 

Dr. Vasile Hossu [s.s. indescifrabil] 

Dr. Traian Giurgiu 

Dr. Iuliu Oros 

Gheorghe V. Giurgiu 

Dr. Gheorghe Ropan 

Dr. Victor Bolchiş 

Ion Buzea 

Paul Anca 

Romul Blaga 

Dr. Petre Rebreanu 

Gheorghe Pop 

Dr. Petre Meteş 

Iacob Tis 

Ion Giurgea 

Vasile Erdelyi 

Ing. Teodor Burzo 


Secretar [s.s. indescifrabil] 

[Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond personal Emil Haţieganu, Dosar nr. 46, ff. 1-64]

STUDII ŞI DOCUMENTE 

GRIGORE SILAŞI 

(1836-1897) 

Dumitru Suciu 


Figura şi activitatea distinsului folclorist şi lider naţional al românilor din 

Transilvania, ca şi unele din scrisorile lui pline de conţinut politic către George 

Bariţiu au fost deseori apreciate sau publicate de către diferite generaţii de literaţi şi 

istorici români 1 . 

Corespondenţa de faţă completează în mod fericit datele referitoare la 

activitatea lui publicistică sau politică. Ea ni-l dezvăluie ca om harnic, competent şi 

dornic de acţiune. Silaşi a acţionat în viaţă după principiul că vorba sau promisiunea 

trebuia să devină faptă. După ce a observat că patru clerici români uniţi nu şi-au 

onorat promisiunea de a edita un ziar naţional bisericesc, Silaşi a tipărit în 1865 

„Sionul românesc” prin care a luptat pentru promovarea intereselor naţiunii române 

şi ale bisericilor sale. Ziarul şi-a făcut repede circa 450 de abonaţi şi a fost onorat de 

mulţi colaboratori. Silaşi, pretenţios şi pedant, corectează stilul defectuos al unor 

corespondenţe, le îmbunătăţeşte la nevoie şi fondul, pentru a menţine calitatea şi 

conţinutul ziarului la un nivel înalt. Prelatul unit s-a bucurat că ziarul a pătruns şi în 

aşa-zisele părţi ungurene (Banat, Crişana, Maramureş, Partium) unde se vorbea şi se 

scria româneşte stâlcit şi chiar existau clerici români care preferau să citească sau 

scrie încă în limba maghiară. Silaşi a fost convins că ziarul său va întări sentimentul 

naţional şi va îmbunătăţi stilul, vorbirea şi scrierea română din zonă. 

În această privinţă – după părerea lui – Ardealul a stat înaintea părţilor 

ungurene, care trebuiau însă ajutate să-l ajungă din urmă în promovarea conştiinţei 

naţionale şi a practicării unei limbi române clare şi corecte în vorbire sau în scris. Cu 

toate că unii corespondenţi nu cunoşteau nici măcar ortografia, Silaşi consideră că în 

1 Vezi „Transilvania”, XXVIII, nr. 1, 1897, p. 20-21, unde Silvestru Moldovan face o scurtă 

prezentare a operei şi a vieţii distinsului prelat unit. Referiri şi analize ample asupra activităţii şi 

personalităţii lui Grigore Silaşi, vezi şi la Gh. Platon şi V. Russu, Grigore Silaşi, luptător pentru 

cauza naţională a românilor, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi”, Serie nouă, 

Secţiunea III, a. Istorie, tomul XIX, 1973, fasc. 1, p. 35-54, unde sunt publicate în anexă şi opt 

scrisori ale lui Silaşi către Bariţiu; Grigore Silaşi. 100 de ani de la moarte. 1836-1897, în „Studii şi 

Cercetări Etnoculturale”, Bistriţa, vol. III, 1997, p. 81-130. 


262 

Dumitru Suciu 2 

general poporul român, deşi a avut un trecut dureros şi se zbătea în condiţii sociale şi 

materiale nu prea favorabile, s-a emancipat de curând din punct de vedere cultural şi 

dovedise zel şi vitalitate prin specialiştii săi din domeniul literaturii şi ziaristicii. El a 

constatat însă, cu regret, că multe talente tinere şi competente dintre clericii ambelor 

biserici stăteau „ca îngropate” şi nu erau ajutate să se ridice. Tocmai de aceea Silaşi 

spera că un ziar naţional bisericesc îi va ajuta să se manifeste şi să se afirme 2 . 

Un grupaj de scrisori către Bariţiu stă mărturie asupra concepţiei şi acţiunii 

politice a lui Silaşi. Blajul fiind „părintele” pasivismului şi Silaşi unul dintre fiii 

sufleteşti ai greco-catolicismului român din Transilvania, el a urmat această tactică 

fiind influenţat şi de personalitatea puternică a lui Bariţ, unul din stâlpii boicotului 

parlamentar, adept convins al petiţionării către tron. Dar petiţionarismul către monarh 

într-o Europă străbătută de revoluţia industrială şi de parlamentarism s-a dovedit cu 

timpul depăşit şi prăfuit chiar şi în Transilvania unde se vor impune, peste câteva 

decenii, activismul şi confruntările electorale şi parlamentare dure şi deschise între 

români şi guvernanţii dualişti unguri. Aflat la Viena, Silaşi sprijină conţinutul Petiţiei 

lui Bariţiu şi Raţiu, care n-a avut nici un efect la monarh sau la puternicii zilei. Dar 

prelatul unit i-a popularizat conţinutul naţional axat pe ideea autonomiei Transilvaniei 

şi pe recunoaşterea legală a naţionalităţii şi limbii române în presa germană din capitala 

Monarhiei. El a considerat necesară tipărirea de către români a unui ziar în limba 

germană în capitală, care să promoveze interesele românilor transilvăneni şi, în 

anumite momente importante sau contorsionate ale situaţiei lor politice, a recomandat 

trimiterea a doi-trei fruntaşi naţionali pe lângă împăratul-rege Francisc Iosif. 

Este interesant că Silaşi, căzut sub impactul pasivismului petiţionarist, deşi a 

trăit într-o atmosferă europeană dominată de ofensiva regimurilor parlamentare, n-a 

intuit că monarhii nu mai aveau puterea de decizie de mai înainte care a fost 

transferată către parlamente şi guverne, ceea ce a însemnat că Francisc Iosif I mai 

mult a domnit decât a guvernat, atât în Austria cât şi în Ungaria. Într-un fel, 

petiţionariştii s-au dus încă de pe acum la Viena „să-l pârască pe rege la împărat” 

întrucât monarhul era legat de mâini şi de picioare de constituţia maghiară pe care a 

jurat să o respecte şi, în acest context, nici dacă ar fi fost bine intenţionat faţă de 

români nu-i putea ajuta substanţial, deoarece aceştia căzuseră sub autoritatea şi în 

competenţa guvernului Ungariei. Monarhul a fost însă influenţat mai mult de 

supuşii şi de noii lui prieteni unguri – cu care s-a bătut în 1848-1849 – dar 

2 Scrisorile I-II. În iulie 1865, Silaşi l-a informat pe mitropolitul Şuluţiu că Biserica Română 

Unită avea nevoie de un jurnal care să-i apere interesele, întrucât în perioada istorică ce o străbătea 

întreaga Europă, orice asociaţie politică sau religioasă trebuia înzestrată cu instrumente solide care să-i 

promoveze dorinţele, să-i consolideze situaţia: dacă nu se îndeplineau aceste cerinţe, acestea rămâneau în 

urmă sau erau respinse de peste tot, fiind călcate în picioare. În consecinţă, Silaşi îşi informa mitropolitul 

că publică „Sionul românesc” şi speră că i-a citit deja programul în primul număr, este de acord cu el şi îl 

aprobă, atât el, cât şi ceilalţi prelaţi şi fii ai Bisericii Române Unite şi ai naţiunii române. Silaşi pune 

revista sub scutul puternic al mitropolitului, asigurându-l că „Sionul românesc” va fi totdeauna 

credincios Bisericii Române Unite cu Roma, îi va ţine ridicat stindardul, fără a prejudicia cauza naţiunii 

ai cărei membrii erau toţi (deci şi ortodocşii). Vezi Dumitru Suciu, Studii privind mişcarea naţională a 

românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, 2004, p. 150-151.

3 Grigore Silaşi (1836-1897) 263 

deoarece, vorba proverbului, stăpânii se ceartă, stăpânii se împacă – el şi 

guvernanţii din Pesta au avut tot interesul să combată împreună daco-românismul 

şi tendinţele de apropiere ale românilor din Transilvania de Bucureşti, lucru 

constatat chiar de Silaşi în timpul audienţelor la Francisc Iosif I. Prelatul unit a 

început imediat să devină mai realist şi mai sceptic în bunăvoinţa monarhului şi a 

miniştrilor săi şi a pus accentul pe propaganda europeană, pe cunoaşterea 

suferinţelor şi umilinţelor suferite de românii transilvăneni de către opinia publică 

democratică din întregul continent. Cu toate acestea, Silaşi a sperat, în unele 

momente de optimism, că cercurile politice austriece antiungureşti vor stopa 

drumul spre instaurarea dualismului şi-l vor readuce la putere pe Schmerling, după 

care s-a convins singur de contrarul situaţiei şi de deşertăciunea speranţelor sale. 

Împreună cu Brote şi cu Galu, Silaşi a publicat materiale politice antidualiste 

în unele ziare germane şi mai ales în „Die Presse” şi i-a relatat lui Bariţiu că 

petiţiunea cu 1493 de semnături a fost larg comentată de „Presse”, „Vaterland”, 

„Zukunft”, dar „Debatte” şi „Wanderer” au susţinut că nu era valabilă deoarece nu 

a fost semnată şi de Andrei Şaguna. Silaşi aştepta ca petiţiunea să fie sprijinită 

intens de „Reforma” lui Schuselka, de orientare clară antimaghiară şi antidualistă. 

Deşi adept al pasivismului, Silaşi, om echilibrat şi conştient de pericolul ivirii unor 

contradicţii interne între români, a încercat să-i împace pe studenţii români din 

Viena, adepţi ai activismului sau ai pasivismului, care se certau destul de rău şi de 

zgomotos. Pentru a-i domoli, Silaşi le făcea vizite pe la locuinţe sau îi căuta prin 

cafenelele pe care le frecventau şi le transformau, nu rareori, în teren de dispute pe 

seama alegerii alternativei tactice a mişcării naţionale din Transilvania 3 . 

După ce a realizat că prin acţiunea organizată în jurul Memorandului cu 1493 

de semnături nu se vor salva interesele naţionale, Silaşi s-a reorientat prompt şi a 

propus recurgerea la opinia publică, la forţa poporului prin formula organizării unei 

adunări naţionale generale, de genul celei din 1848, care să impună respect, dar să 

insufle şi o oarecare teamă guvernanţilor unguri. El a simţit nevoia ca românii să 

fie deosebit de activi şi de energici în mişcarea naţională şi să apere autonomia 

Transilvaniei care, după părerea lui, a constituit „punctul arhimedic al românilor”. 

Silaşi n-a realizat că nu trebuia mers numai şi numai pe autonomia ardeleană 

înscrisă, în vechile diplome şi acte de stat care, risipite atunci în eter, nu mai aveau 

nici o valoare politică practică, ci trebuia ţinut cont şi de interesele celuilalt milion 

de români – din Banat, Crişana, Maramureş, Crasna, Zarand, Solnocul de Mijloc, 

Chioar. Aceştia urmau să fie incluşi, împreună cu ardelenii, într-un corp politic 

unitar şi indivizibil şi din punct de vedere programatic, care urmărea eliberarea 

întregului şi nu numai a uneia sau a alteia din părţile lui componente. Deşi 

autonomia ardeleană a fost într-adevăr, o bună perioadă de timp, un punct 

arhimedic românesc în lupta contra centralismului maghiar de stat, ea, odată 

desfiinţată, nu mai putea servi ca structură de rezistenţă pentru mişcarea naţională 

generală a tuturor românilor din Ungaria. Situaţia politică generală era, ea însăşi, 

într-un flux ce-şi modifica direcţiile şi orientările, astfel că ceea ce fusese bine 

3 Scrisorile III-VIII.

264 


pentru români în anumite perioade putea deveni uşor fatal în altele. Nu te puteai 

crampona la nesfârşit de separatismul sau elitismul ardelenesc lăsând pe dinafară 

din punct de vedere politic, al structurilor de partid şi al organizării tactice sau 

practice a rezistenţei comune antidualiste, pe românii din părţile vestice şi nu 

puteai nici să-i faci cadou ungurilor 4 , pe motiv că ei n-au avut autonomie, vezi 

Diploma Leopoldină din 1691, legile Dietei din Sibiu din 1863-1864 etc. 

Unii dintre liderii naţionali au sperat zadarnic că, odată recâştigată şi salvată 

autonomia Transilvaniei, vor reuşi să-i adune în sânul ei nu numai pe cei din Banat, 

Crişana, Maramureş, Partium, dar şi pe cei din Bucovina. Silaşi însuşi, deşi merge 

pe autonomia ardeleană calificată de el ca punct arhimedic, simte viitorul şi 

unitatea când insistă asupra cultivării sentimentului, a limbii şi a literaturii 

naţionale în părţile ungurene, ca şi în cele ardelene. Problema realizării unităţii 

organizatorice de partid, a evoluţiei programatice comune şi a rezolvării 

alternativei tactice se va soluţiona pe etape între 1881 şi 1905. 

Silaşi a recomandat mereu soluţia apelului la cercurile largi ale societăţii 

româneşti în lupta antiunionistă şi antidualistă care, la nivel de districte 

(năsăudenii, făgărăşenii), comune şi corporaţii româneşti, dar şi minorităţi 

româneşti din administraţia locală de stat, să protesteze contra alipirii Transilvaniei 

la Ungaria. El însuşi, împreună cu alţi colegi de idei din Viena, au trimis un proiect 

de protest antiunionist în Transilvania pentru ca Bariţ, Raţiu, Nicola, Mureşan, 

Antonelli, Sever şi Papfalvi să-l folosească în lupta antidualistă curentă 5 . 

4 Dumitru Suciu, Mentalităţi europene în gândirea şi acţiunea politică a românilor din 

Transilvania faţă de unele realităţi din propria mişcare naţională şi din România în secolul al XIX-lea 

(), în „Acta Musei Napocensis”, Istorie, 23-30, II, 1989-1993, p. 235-262 şi II în 31, II, 1994, p. 145-159. 

Idem, Mişcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria şi Ilie Măcelariu. 1867-1891, Bucureşti, 

2002, p. 262-418, 526-542. 

5 Scrisoarea X. Presupunem că memoriul a fost trimis după instalarea guvernului maghiar. El cere 

convocarea dietei Transilvaniei pe baza legii electorale din 1864, aşa cum s-a cerut în votul separat 

românesc dietal din 1865 şi în petiţia Raţiu-Bariţiu din 1866. Se pretinde sistarea oricărei proceduri 

menite să desfiinţeze legile şi instituţiile Transilvaniei, sperându-se că va fi respectată prevederea din 

rescriptul din 25 decembrie 1865 care menţinea formal şi valoarea legilor elaborate până atunci, pe 

români interesându-i mai ales susţinerea legilor I şi II din 1863-1864. Se constată că după ce ungurii au 

căpătat influenţă la Curte, românii sunt ignoraţi politic, Transilvania este lichidată şi atribuţiile ei sunt 

preluate de cabinetul ungar. Românii se simt uimiţi şi răniţi, deoarece tot ce s-a făcut, s-a făcut fără 

consultarea şi acordul lor. Asemenea măsuri vor duce la grave consecinţe, nu numai asupra românilor, 

dar şi asupra monarhiei şi a regimului ei de stat. Este reamintită Sancţiunea Pragmatică, se face apel şi la 

legile din 1791, care au consfinţit autonomia şi personalitatea Marelui Principat al Transilvaniei, şi se 

subliniază că şefii politici unguri au forţat uniunea Transilvaniei cu Ungaria, la 1848, pentru a întemeia 

un „imperiu maghiar”. Românii au protestat în mai, septembrie la Blaj, Năsăud şi Orlat contra uniunii şi 

dorinţa lor de a nu fi contopiţi cu Ungaria a fost plătită cu 40.000 de morţi. Se apelează la legile din 

1863-1864, actele imperiale dn 1860 şi 1861, care au negat uniunea, deoarce primejduia interesele 

saşilor şi românilor, însă anii 1865-1867 au dovedit că autonomia Transilvaniei, locuită în majoritate de 

români, era dată pradă maghiarismului, iar românii sunt predaţi domniei lui nemărginite. Autorii 

proiectului intuiesc că ungurii, reactivând uniunea de la 1848, nu vor accepta revizuiri şi îmbunătăţiri ale 

acesteia şi vor zdrobi legile ce au acordat drepturi naţionale colective şi naţiunii şi limbii române. 

Românii nu renunţă la constituţia din 1863/64 şi vor dietă democratică în Ardeal. Vezi D. Suciu, Acţiuni 

politice româneşti împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei între 1848-1868, în vol. Românii din 

Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900), Cluj-Napoca, 1978, p. 146-147.


Silaşi a încercat, într-o audienţă la şefii politici ai Monarhiei, să combată 

acuzaţiile aduse contra românilor din Transilvania, prin care guvernul ungar şi-a 

justificat măsurile represive şi centralizatoare întreprinse contra lor. Guvernanţii 

unguri i-au acuzat de daco-românism şi de tendinţe centrifugale către Bucureşti 

pentru a obţine mai uşor sprijinul monarhului şi al guvernului austriac în vederea 

susţinerii unităţii Imperiului. Silaşi a afirmat că în mod legal românii respingeau 

centralismul maghiar de stat şi pretindeau respectarea autonomiei Transilvaniei şi a 

legilor din 1863-1864 care nu însemnau daco-românism sau atentat la integritatea 

Monarhiei. El a insistat pe tactica veche a sprijinului Vienei împotriva abuzurilor 

ungureşti, dar în condiţiile dualismului lucrul s-a dovedit a fi o imposibilitate sau o 

utopie. Silaşi i-a cerut lui Bariţiu să intervină pe lângă noul mitropolit Ioan Vancea 

– numit de Măcelariu „Papele nostru” – pentru a se angaja în combaterea intrigilor 

şi acuzaţiilor ungureşti, cu rugămintea să-i furnizeze totodată şi datele necesare. 

Maşinaţiile ungureşti trebuiau combătute şi în broşuri care puteau exprima un 

protest mai dens decât cel exprimat în articole de ziar. Silaşi l-a crezut pe 

împăratul-rege „sedus” sau înşelat de propaganda maghiară prin diferite minciuni şi 

informaţiuni false şi neruşinate care îi calificau pe autorii Pronunciamentului de la 

Blaj – din 1868 – conspiratori împotriva existenţei Monarhiei. Dacă s-ar zădărnici 

această procedură maghiară şi s-ar pune capăt calomniilor ungureşti, românii ar fi 

trataţi cu totul altfel la Viena. 

Silaşi i-a înaintat lui Francisc Iosif I 14 petiţii ale proprietarilor şi preoţilor 

români din Transilvania care cereau sistarea urmăririi judiciare a autorilor 

Pronunciamentului de la Blaj. El a afirmat că guvernul maghiar nu avea dreptul să-i 

persecute juridic pe bărbaţii importanţi ai naţiunii române pentru crezul lor politic, 

mai ales că românii n-au recunoscut problema uniunii Transilvaniei cu Ungaria ca 

fiind soluţionată sau tranşată definitiv. Problema uniunii urma să depindă nu numai 

de Dieta Ungariei, dar şi de o viitoare dietă democratică a Transilvaniei care să 

solicite respect faţă de interesele speciale ardelene şi faţă de legile ce au garantat 

legal naţionalitatea politică a românilor şi le-a declarat limba ca oficială şi egal 

îndreptăţită cu maghiara şi germana. Silaşi i-a dat monarhului exemplul Croaţiei 

sau al altor provincii mici ale Monarhiei, pentru ca şi Transilvania să se bucure de 

autonomia ei veche şi legală. 

Francisc Iosif I i-a răspuns lui Silaşi că problema uniunii şi a recunoaşterii 

naţiunii române a intrat în competenţa legislaţiei maghiare întrucât reglementarea 

afacerilor politice de dincolo de Leitha se afla în resortul parlamentului şi a 

guvernului Ungariei. Era greu să-i ajuţi pe oamenii implicaţi în procesul politic al 

Pronunciamentului, deoarece desfăşuraseră o agitaţie periculoasă în rândurile 

poporului român. Aceşti oameni, aflaţi în legături strânse cu Principatele Române 

învecinate, au conspirat contra existenţei Monarhiei, deşi împăratul-rege nu putea 

să înţeleagă cum de-i atrage pe românii din Austro-Ungaria situaţia mizerabilă de 

acolo (deci din România). Toată această afacere şi agitaţie erau cu atât mai triste cu 

cât în fruntea lor s-a situat clerul. Silaşi a îndrăznit să remarce că în realitate exista 

doar o presupusă sau falsă agitaţie, fiind vorba, în fond, de insinuări duşmănoase şi

266 


răuvoitoare îndreptate împotriva românilor credincioşi. Francisc Iosif I a replicat 

însă că nu era vorba deloc de simple insinuări, deoarece acuzaţiile n-au venit doar 

de la guvernul ungar, ci au fost confirmate şi de jandarmi ale căror rapoarte atestă 

un element în plus, şi anume că agitaţia era întreţinută de Bucureşti. În concluzie, 

era în interesul autorităţilor să continue cercetările până la capăt pentru ca 

nevinovăţia celor implicaţi să iasă la iveală 6 . Este de remarcat că monarhul n-a 

folosit cuvântul România, ci doar Principatele Române, lucru întâlnit şi în 

terminologia altor politicieni austro-ungari. 

Monarhul a fost desigur informat de Ministerul de Externe al Austro- 

Ungariei despre rapoartele consulului Eder care a informat Viena şi Pesta că la 

Bucureşti ar exista un Comitet daco-român care-şi trimitea agenţi în Transilvania 

ca să pregătesacă o revoltă şi, prin eforturi comune, să realizeze Daco-România. O 

strânsă corespondenţă a fost întreţinută de ministrul de Interne, baronul Wenkheim, 

comisarul regal al Ungariei pentru Transilvania, Péchy şi serviciul de jandarmi în 

vederea arestării agenţilor români veniţi de la Bucureşti şi pentru înăbuşirea în faşă 

a oricăror agitaţii care ar duce la declanşarea unei eventuale insurecţii generale în 

Transilvania. În acest context au fost identificaţi mai mulţi agitatori, dintre care 

Alexandru Candiano Popescu a fost arestat, anchetat, i s-au confiscat toate hârtiile 

şi scrisorile considerate incitatoare în sens antimaghiar şi a fost expulzat peste 

graniţă. 

Alţi oameni de stat unguri au fost însă mai calmi şi nu s-au temut de spectrul 

unei insurecţii generale antimaghiare a românilor din Transilvania, chiar ajutată de 

intervenţia armatei din România, deoarece erau convinşi că Austro-Ungaria ar fi 

putut uşor reprima asemenea acţiuni. Mai mult, unii oameni de stat unguri afirmau 

ironic că, dacă toţi românii doresc să facă parte dintr-un stat unitar, Austro-Ungaria 

va ataca şi va anexa Principatul România astfel ca ei toţi să fie incluşi în unul şi 

acelaşi stat-maghiar. Teama reală a unor guvernanţi unguri şi austrieci a fost ca nu 

cumva să izbucnească un război european în cadrul căruia România şi Serbia s-ar 

alia cu Franţa, Italia, Rusia sau alte mari puteri, deoarece numai cu ajutorul 

acestora Bucureştiul şi Belgradul ar fi putut anexa Transilvania, Banatul, Bucovina 

respectiv Voievodina, Croaţia, Slovenia sau Dalmaţia 7 . 

Silaşi a încercat să-i apere pe românii din Transilvania de acuzaţiile de dacoromânism 

pentru a obţine un eventual sprijin de la guvernanţii austrieci care să 

intervină la Pesta în vederea adoptării unei atitudini mai tolerante faţă de ei. Cu 

ocazia unui banchet organizat de nunciul papal de la Viena, în cinstea instalării 

mitropolitului român unit Ioan Vancea, Silaşi a avut o discuţie foarte interesantă cu 

6 Scrisoarea XI. 

7 Dumitru Suciu, George Cipăianu, Contribution à l’étude des relations diplomatiques 

roumaino-austro-hongroises au début du dualisme, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, 34, 1989, 

fasc. 2, p. 25-36; Dumitru Suciu, Contribuţia elitelor politice româneşti la democratizarea şi armonizarea 

geografiei politice europene: 1848-1918, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXXII, 

1993, p. 165-166; Biblioteca Academiei Române, Manuscrise române, nr. 1006, f. 21-22; Dumitru 

Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari. 1866-1918, Bucureşti, 1997.


baronul Biegeleben, consilier la Ministerul de Externe al Austro-Ungariei şi 

consilier intim al maiestăţii sale cezaro-regalo-apostolice – împăratul-rege Francisc 

Iosif I. Dialogul evidenţiază subtilitatea şi profunzimea gândirii politice a lui 

Grigore Silaşi, abilitatea lui în acţiunea de apărare a intereselor Principatului 

România şi ale românilor din Transilvania în situaţia specifică evoluţiei lor politice 

de atunci. 

Silaşi i-a spus lui Biegeleben că era absurd şi nedrept să-i acuzi pe românii de 

viţă latină că ar avea simpatii pentru Rusia şi a combătut toate atacurile 

antiromâneşti din scrierile englezului Bonner, folosindu-se de argumentele dintr-o 

recenzie a lui Hasdeu, publicată în „Românul”. Silaşi a susţinut totodată că frica de 

România era neîntemeiată, deoarece această ţărişoară abia începuse să se 

mântuiască de rămăşiţele unei gospodării orientale şi să păşească pe urmele 

Europei civilizate şi democratice. Biegeleben l-a combătut şi a afirmat că Brătianu 

nutrea tendinţe iredentiste, dar prelatul român a replicat că patriotul român nu 

dorea altceva decât să facă ordine şi lucrurile să prospere în România. Biegeleben a 

pretins că la Bucureşti nu se va consolida ordinea cât timp va exista un 

Hohenzollern pe tronul României. Răspunsul l-a frapat pe Silaşi care şi-a adus 

aminte că Bariţiu i-a spus într-o scrisoare că România a făcut o mare gafă şi că 

purta pe umerii ei vina impardonabilă de a fi adus pe tronul din Bucureşti un 

Hohenzollern. Habsburgii – bătuţi şi umiliţi de Prusia în 1866 – au considerat că 

Bucureştiul le-a aruncat mănuşa în faţă aducându-l pe Carol la Bucureşti şi de 

aceea i-au lăsat pe românii din Transilvania la discreţia şi batjocura ungurilor. Dar 

acest raţionament al lui Bariţiu nu era just, creând o falsă problemă în jurul 

instalării lui Carol I în România. Fenomenul se petrecuse în alt context intern şi 

internaţional şi fusese benefic 8 – lucru realizat ulterior şi de Bariţiu – deoarece 

salvarea României Mici, combaterea intrigilor antiunioniste ruso-turce cu ajutorul 

Prusiei şi Franţei, instaurarea unei democraţii reale prin funcţionarea unui regim 

monarhic parlamentar pe baza Constituţiei din 1866, elaborată după model belgian, 

au asigurat întărirea şi progresul statului princiar şi apoi regal român, ce a fost un 

Piemont al tuturor românilor asupriţi de la răsăritul la apusul lui. 

Silaşi i-a dezvăluit un adevăr major lui Biegeleben când i-a spus că aducerea 

unui prinţ străin a fost legală şi necesară şi fusese propusă de aleşii naţiunii, 

deputaţii din cele două Divanuri Ad-hoc, de la Iaşi şi Bucureşti, încă din 1857 şi 

înfăptuită în 1866. Patrioţii români, prin alegerea unui prinţ străin, au tăiat calea 

ambiţiilor descreierate ale prinţilor şi boierilor indigeni în luptele lor necurmate 

pentru tron şi putere. Prelatul unit a fost şocat că mitropolitul Vancea care a auzit 

întregul dialog nu a rostit un cuvânt de apărare la adresa României şi a românilor 

din Transilvania. Deziluzia lui a fost cu atât mai mare cu cât el sperase că, dacă 

Şuluţiu fusese un adevărat Moise român care, cu curaj şi hotărâre antică s-a luptat 

8 D. Suciu, From the Union of the Principalities to the creation of Greater Romania, Cluj- 

Napoca, Center for Transylvanian Studies. The Romanian Cultural Foundation, 1993, p. 5-77; Idem, 

Monarhia şi făurirea României Mari. 1866-1918, p. 33-70.

268 


pentru a scoate naţiunea şi biserica din Egiptul sclaviei, al împilărilor şi 

nedreptăţilor seculare, Vancea – în împrejurările critice ale dualismului – se va 

strădui să fie un adevărat Josua ce-i va ajuta şi-i va conduce pe români să intre în 

pământul numeroaselor promisiuni de egală îndreptăţire politică. 

Silaşi i-a dus cancelarului Beust o scrisoare a lui Bariţiu în care erau 

combătute acuzaţiile ungureşti privind agitaţiile daco-române şi conspiraţiile contra 

Monarhiei. Beust a afirmat că acuzaţiile fuseseră formulate de guvernul Ungariei, 

de fapt neştiind cum stau lucrurile şi cât adevăr exista în ele. Silaşi şi-a dat seama 

însă că de facto n-a reuşit să obţină nimic concret de la cancelar. Într-o nouă rundă 

de convorbiri cu Biegeleben acesta i-a spus că e preferabil ca regimul dualist să se 

consolideze deoarece pentru Austria nu exista altul mai bun. Dar de pe acest teren, 

baronul austriac i-a recomandat lui Silaşi ca românii să reziste contra asupririlor 

ungare şi a afirmat că nu aprobă procedurile dure ale guvernului pestan faţă de ei. 

Baronul austriac a regretat că guvernul Andrássy şi parlamentul ungar n-au aprobat 

menţinerea unei diete a Transilvaniei după modelul Croaţiei. Biegeleben şi-a 

exprimat în faţa lui Silaşi bucuria şi satisfacţia pentru împăcarea croato-maghiară 

realizată prin Nagodbă 9 . 

Mai multe scrisori către Bariţiu dezvăluie modul strălucit în care Silaşi a 

colaborat cu interlocutorul său, ce conducea şi revista Astrei, „Transilvania”. În 

această revistă literatul român, devenit profesor universitar la catedra de limbă şi 

literatură română din Cluj, şi-a publicat scrieri, consistente şi de mare ecou în 

epocă, precum Studiu asupra dialectului macedo-român în comparaţie cu cel dacoromân, 

Psaltirea calviniano-română versificată, Românul în poesia sa poporală. 

Prin intermediul lui Bariţiu sau singur, Silaşi şi-a completat biblioteca de 

specialitate cu cărţile editate de Societatea Academică Română din Bucureşti, 

printre care operele lui Kogălniceanu, Urechia, Eliade, Hasdeu, Dicţionarul şi 

Glosarul Academiei, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 

Ispirescu, Pann, Baronzi, Donici, cartea Despre elocinţa română cu celebrele 

discursuri parlamentare ale lui Brătianu, Kogălniceanu, Barbu Catargiu şi alţii. El a 

consultat şi manuscrisul lui Petru Bod din Ighiu, Historia Valachorum, considerat o 

operă reuşită asupra căreia i-a atras atenţia şi lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. 

Operele sale literare au fost viu apreciate în epocă, iar Silaşi a fost ales 

membru al Secţiei literare a Astrei şi membru al Societăţii Academice Române, 

devenită din 1879 Academia Română. Silaşi a recomandat cu căldură Academiei 

Române să tipărească opera fundamentală a botanistului Augustin Kaunitz despre 

Flora României în limba română. Botanistul se bucura de un bun renume ca 

specialist respectat şi în afara Austro-Ungariei şi era filo-român, născut în Lugoj şi 

cunoscător de limbă română. Silaşi îl apreciază şi din alte motive, considerându-l 

curajos şi credincios convingerilor sale deoarece nu era puţin lucru ca între 

profesorii universitari unguri din Cluj să scrii în limba urgisită a „olahilor”. Silaşi 

s-a certat cu profesorul de pedagogie Ludovic Felméri, un secui înfocat, cu studii la 

9 Scrisoarea XIII.


Sárospatak, care a scris o recenzie pătrunsă de fierea urii naţionale şi plină de 

invective la adresa istoriei, literaturii, culturii şi învăţământului românesc. Secuiul 

a negat până şi existenţa Academiei Latine de la Cotnari condusă de Ioan Sommer 

şi înfiinţată de Despot Vodă în secolul al XVI-lea, dar a fost combătut dur, pe bază 

de argumente şi de documente, de Silaşi 10 . 

Paralel cu activitatea literară, Silaşi a desfăşurat o susţinută propagandă 

naţională şi a combătut nu rareori regimul dualist. El a adunat din arhiva 

comitatului Cluj, dar şi de la persoane particulare, mărturii despre modul barbar în 

care au fost executaţi la Cluj, în 1848-1849, Turcu, Bătrâneanu, Simonis şi alţi 

români, mărturii pe care le-a tipărit tot în revista „Transilvania” sub pseudonimul 

„Sălăuşeanul” 11 . Silaşi a făcut o propagandă susţinută pentru ajutorarea materială a 

răniţilor şi orfanilor Războiului de Independenţă a României, şi-a exprimat 

protestul şi nemulţumirea împotriva atacurilor antiromâneşti din ziarul „Kelet” sau 

contra măsurilor abuzive luate de guvern împotriva comitetelor române din 

Transilvania care s-au ocupat de aceste acţiuni. 

Mai mult, Silaşi a intervenit pe lângă Bariţiu să-l recomande Ministerului de 

Război din Bucureşti pe căpitanul cezaro-regal Lucian Câmpian pentru a fi cooptat 

în Armata României în vederea participării lui la Războiul de Independenţă. 

Ofiţerul român era un militar strălucit care şi-a afirmat talentul în războaiele 

Monarhiei şi era un român „pe sprânceană, zelos uneori până la esces”, membru al 

Astrei. Recomandarea lui Silaşi a fost acceptată. În acest context este explicabilă 

pensionarea lui forţată survenită în 1885. Lui Silaşi i s-a fixat o pensie de 1058 fl. 

anual. El s-a considerat pensionat abuziv, fără a avea vreo vină documentată cu 

probe, fără nici o sentinţă disciplinară şi fără să i se fi recunoscut cei 11 ani 

petrecuţi la Viena ca prefect de studii şi vicerector la Seminarul Central Cezaro- 

Regal Greco-Catolic. Silaşi a protestat împotriva acestor nedreptăţi într-un 

memoriu trimis ministrului Trefort Agoston şi, dacă avea să primească răspuns 

negativ, intenţiona să meargă la suveran, deşi îi mărturisise lui Bariţiu că nici în 

acest caz nu-şi făcea iluzii în privinţa rezultatului. Oricum, pensia acordată i-a 

permis lui Silaşi să trăiască la nivelul unui călugăr, deci „cam pe subţâre”, mai ales 

că scăpase şi de cei cinci nepoţi de soră orfani pe care i-a crescut, i-a ajutat să-şi 

termine studiile şi să se ducă la slujbele lor 12 . 

Grigore Silaşi a fost un om demn şi ar fi vrut ca şi societatea românească în 

ansamblul ei să adopte o ţinută demnă, inclusiv în politică. Deşi adept al 

pasivismului, el a intuit degrabă că petiţionarismul nu este adecvat timpului său şi 

ar fi vrut să se termine odată cu cerşitul politic pentru ca românul să nu umble 

mereu cu comănacul, cu căciula sau cu memorii şi suplici în mână. Astfel, 

eminentul profesor s-a dovedit a fi capabil de a-şi modifica şi moderniza 

concepţiile şi acţiunile politice. De asemenea, el a luptat şi în Transilvania pentru 

10 Scrisorile XIV-XXXI. 

11 Scrisorile XV, XVII, XVIII. 

12 Scrisorile XXIV, XXVII, XXIX, XXXII.

270 


atenuarea contradicţiilor interne acute din sânul mişcării naţionale, pentru evitarea 

disputelor dure şi interminabile dintre activişti şi pasivişti şi, ceea ce este mai 

important, – a militat – în 1875 şi după aceea – pentru înlăturarea separatismului 

sau elitismului ardelenesc şi înfăptuirea unor acţiuni comune cu românii 

„ungureni” (Banat, Crişana, Maramureş, Partium) în vederea făuririi unităţii 

organizatorice a mişcării politice româneşti din Ungaria în ansamblul ei. Uneori a 

refuzat posturi de director la şcolile româneşti pentru a nu stârni invidia sau ura 

unor români răutăcioşi şi egoişti. 

În calitatea lui de prefect de studii, vicerector la Seminarul Cezaro Regal 

Greco-Catolic din Viena, profesor universitar la Universitatea maghiară din Cluj, 

Silaşi a contribuit nu numai la formarea profesională a studenţilor săi, ci şi la 

organizarea activităţii lor literare şi cultural-politice prin cunoscutele societăţi ale 

timpului. În 1852 a organizat solid şi modern, pe bază de statut, „Societatea 

bisericească-literară a teologilor români” din Viena care a atins performanţa de a 

edita opere bisericeşti importante. Tot Silaşi a fost sufletul „Sionului românesc” şi a 

contribuit la înfiinţarea societăţii academice „România Jună”. 

Numele şi activitatea sa militantă şi mobilizatoare sunt de asemenea strâns 

legate de societatea universitară „Iulia” ce a desfăşurat o muncă naţională asiduă şi 

a combătut dualismul, de „Reuniunea sodalilor români din Cluj”, de „Fondul 

pentru înfiinţarea unei şcoli române de fete din Cluj”. Silaşi a însufleţit prin 

exemplu personal pe tineri, îndemnându-i la muncă şi la activitate, fiind el însuşi 

un eminent om de cultură care a lucrat cu abnegaţiune, modest, cinstit şi cu mult 

entuziasm naţional 13 . 

I 

Viena, 29 mai 1864 

Prea stimate domnule 

Amabilitatea ce am întâmpinat din partea preastimatei domniei voastre mă încurajează să nu 

vă dau pace nice măcar acasă, departe de locul unde fui fericit a vă face întâia cunoştinţă mie în veci 

neuitată şi preapreţuită. 

Eu, preastimate domnule n-am uitat despre tractatul despre sinoade la a cărui elaborare mă 

îndemnarăţi când cu paşii făcuţi aice la Nunciatura Papală în trebile noastre bisericeşti, mai ales că 

articlii cei preapipăiţi ce-i publicaţi de atunci încoace în Gazetă îmi împrospătară acel îndemn în 

memorie şi mă încurajară din nou. Ci în decursul lucrărilor mele iară şi iară începe a mă predomni 

ideea despre lipsa neapărată de un ziar românesc special carea altcum o recunoscurăţi şi preastimata 

domnia voastră; o simţiesc şi alţi preademni bărbaţi. De-mi aduc bine aminte, eu v-am fost împărtăşit, 

preastimate domnule, cum că în urma provocărei mele se vorbia astă vară în Blaş serios de una foaie 

băsericească cu nu mai puţini de patru redactori. Din patru pe urmă se alese niceunul şi aşa lucrul 

amorţi. Tot astfeli o păţi şi o încercare renoită în privinţa aceasta cam pre la începutul anului curent 

încâtu-ţi vine să strigi cu scriptura: „Din Nazaret mai poate ieşi ceva bun?!” După toate aceste, 

preastimate domnule, eu mi-am propus tare ca de ceea ce se tem alţii să cutez eu a mă apuca şi să 

public acel tractat despre sinoade în 1 număr de probă al Sionului românesc şi aceasta nestrămutat în 

13 Silvestru Moldovan, Dr. Gregoru Silaşi, în „Transilvania”, XXVIII, 1897, nr. 1, p. 19-20.


1 iuliu a.c. Iată ceea despre ce doriam a vă înştiinţa în privinţa cărei însă totuşi doriam a vă cere mult 

esperatul sfat. 

Fireşte că neavând eu minimul de 5000 fl. m.a. ce s-ar pofti aice în Viena ca cauţiune şi de altă 

parte vrând să suprind încâtva pre Ordinariatele şi clerul nostru cu foaia proiectată, că nu se va putea 

mesteca în politică ci se va mărgini la causele noastre bisericeşti scientifice şi scolarii: cuget ca dintru 

început să urzesc lucrul cam cu 1 ½ coala cel mult două coale în 1 şi 15 a fiecărei lune, bunăoară ca 

jurnalele noastre beletristice. 

Ce ziceţi, preastimate domnule, la aceste? Nu cumva mă desfătuiţi? Căci io vă mărturisesc că 

mie acum nu-mi răsună alta în urechi decât „Audaces fortuna iuvat timidosque repellit”. Nu ca şi cum 

m-aş încrede doară prea mult în mărginitele puteri, dară ştim prea bine, preastimate domnule, câte 

talente eminenţi în clerurile noastre stau ca îngropate. O gazetă specialminte besericească, cine ştie 

poate le-ar veni de îndemână spre a se arăta în toată splendoarea lor. 

Dacă cumva, preastimate domnule, n-aţi fi în contra îndrăsneţiului meu propus, atunci nu-mi 

reieptaţi nice preaumilita-mi rugare ca să binevoiţi a concurge cu peană-va emininte măcar la cei doi 

numeri de întâiu pentru ca nimbul ce vă împresoară pre cariera literară şi politică a naţiunii noastre să 

împrumute şi fragedei acestei intreprinderi o avântare şi putere carea să o scape norocită din greutatea 

naşterei. 

Răspunsurile episcopilor la întrebările Nunciaturei au sosit. Cea a lui Szilágyi 1 e 

preafavoritoare, celealalte două nu mi le-au putut încă spune la Nunciatură înainte cu vreo 8 zile 

fiindcă numai atunci sosiră de la Blaş şi Lugoş. 

Închinându-mă de sănătate, preastimatei doamne şi îndrăznind a mă ruga de răspuns măcar până 

în 25 iunie cu cea mai profundă reverinţă mă dechiar al preastimatei domniei voastre plecat şierb! 


Dr. Gregoriu Silaşi 

prefect de stud. în sem.gr.c.central 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 164-164v.] 

______ 

1 

Iosif Pop Sălăşeanul, episcop greco-catolic de Oradea. 

II 


Preastimate domnule! 

Multpreţuita epistolă şi alăturea materialul trămis pentru Sionul rom. cu carea mă onoraţi îmi 

înplu anima de sentimentele mulţămitei şi bucuriei celei mai sincere. Mă bucurai mai ales căci văzui 

dintr-însa cum că pronia cerească binevoi a vă restatornici sănătatea şi a vă prelungi firul vieţii atât de 

scumpe şi neapărate pentru urzirea şi îndireptarea înţieleaptă a destinelor chiarei noastre naţiuni pe un 

viitor îndelungat înainte. Io-mi şi unesc, preastimate domule, în ajunul lui S. Georgiu în care am 

onoare a vă scrie rugăciunile mele cu celea alor mii şi mii de români ca bunul Dumnezeu pentru 

rugăciunile şi prin intercesiunile marelui patron de nume al preastimatei domniei voastre să ni te 

trăiască întru mulţi ani! 

Şi ca să mă întorn la cuprinsul lăudatei epistole, articlii alăturaţi lângă dânsa cu atât la mai 

mare recunoştinţă mă deobligă cu cât că dacă mi-aş lua îndrăsneala a aştepta vreodată ceva de la 

peană-vă aşia de ocupată pe alte terenuri şi pentru alte interese naţionale mai cumpănitoare, apoi 

aceea ar fi ca sfaturile mature şi basate pre o esperienţă atât de adâncă să nu pregete a îndrepta unde ar 

fi de lipsă neesperienţa mea cu carea am cutezat a mă apuca de redigerea unei foae besericeşti numai 

înpins de dorul de a contribui după micele mele puteri şi io cât de cât la clădirea culturei şi 

prosperărei noastre şi numai pentru că alţii n-arătau voia de a mişca odată lucrul. 

Mă întrebaţi, preastimate domnule, că am prenumeranţi de ajuns cât să se poată susţine Sionul. 

Har ceriului am încă ceva mai multişori. Spesele adecă mi le scot de la 360-400 de prenumeranţi iară 

în semestrul curinte numărul lor sue la 450. Fireşte că cea mai mare parte dintre aceştia e din Ardeal.

272 


În Ungaria şi în treaba aceasta se par a fi indiferinţi, la ce mai adaug că ilustr. Sa episcopul Szilágyi 

vrând a mă subvenţiona a prenumerat dintr-al său câte un esemplar pentru cele 21 de protopopiate din 

eparhia-şi prin ce s-a micşiorat şi mai tare numărul prenumeranţilor din acea diecesă. Altmintrea mă 

bucur că străbate în acelea părţi măcar la puţini şi măcar ziarul meu deoarece ca să fie prenumerate 

pre acolo alte foi politice rom., şi mai mică sperare am. Pentru că, Doamne, pierduţi mai sunt! N-ai 

crede, preastimate domnule, dar capăt câte o epistolă din acele părţi în carea limba rom. e mai 

torturată şi mai stricată decât în gura lui Pişta din Umoristu. Ba un protopop rom. de pre lângă Baia 

Mare mi-a scris ungureşte şi a poftit să-i adresez Sionul în limba magiară. Aşiadară S.r. cu ajutoriul 

lui D[umne]zeu are în atari locuri şi cu privire la atari rele de a aplana cu încetul calea propăşirei 

naţionale. Vezi bine că în respectul acesta încă mai mult ar putea face când ar fi în stare să iasă odată 

pre fiecare săptămână. Dară unde e mecenatul nostru besericesc care să depună cauţiunea de 4000 fl.? 

Zel de scris ar fi în preoţii noştri cei de la sate nu însă şi în cei de pre guvernele diecesane /cu 

două trei escepţiuni lăudabile/, ceea ce mă prinde mirarea astfel nescriindu-mi cei ce „habent unde 

clament” îmi scriu destul cei ce nu prea ştiu încât mai fiecare articlu sum nevoit să-l prelucru de nou 

căci cu nepublicarea lor n-aş vrea să desgust pre scriitori. Tac despre ortografie că de aceasta nu aflu 

ca în palmă de unde mi-am şi propus să-i provoc odată în vreo notă la mai mare grijă întru urmarea 

ortografiei noastre utcunque generale în Austria, lăsând afară Bucovina. Cu toate şi pre lângă toate 

acestea io privind trecutul poporului rom., emanciparea lui ce datează numai de ieri de alaltă[ieri] 

cum şi cercustările lui presinţi sociali şi materiali încă nu prea favorizorii, zic că dânsul şi în privinţa 

părtinirei literaturei naţionale preste tot şi a ziaristicei în special documentează un zel şi o putere de 

viaţă demnă de mirat. 

Dară io vă ocupai, preastimate domnule, şi prea lung cu verbositatea mea. Închei drept aceea 

oftându-vă de nou din adâncul sufletului meu tot binele şi comendându-mă şi de aci încolo 

binevoitoarelor preastimatei domniei voastre afecturi, 

Al preastimatei domniei voastre pururea reveritor 1 


prefect de stud. în sem. gr. c. central 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 166-167]. 

______ 

1 

Adnotarea lui Bariţiu la f. 167 v: „1866. Dr. Greg. Silaşi, Prefectul Studiilor în Sem. gr. cath. 

Central. Viena 4 mai. Prim. 8 mai. Răsp. 28 mai” 

III 

Viena, 8 ianuarie 1867 

Domnului Georgiu Bariţiu, Kronstadt 

Lucrul 1 a sosit la dicasteriul ţărei noastre 2 fără semn. Să-l public? Broşurile 3 să le împărţiesc? 

Silaşi 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 168]. 

______ 

1 Memoriul pasivist al lui George Bariţiu şi Ioan Raţiu ce purta 1493 semnături. 

2 

Cancelaria Aulică a Transilvaniei ce-şi trăia ultimele săptămâni. 

3 

Memoriul s-a tipărit în broşuri în limbile română şi germană. 

Georg Bariţiu, Kronstadt 

Eingabe gestern zum gubernium 

Druckt fertig. Soll nach ihrem Brief vom 6. vertheilen? In 

Zeitungen veröffentlichen? Silasi 

IV 

Viena, 10 ianuarie 1867


V 



Mult preţuita-ţi epistolă din 6 ian. c.n. cum şi telegramul de ieri primindu-le mă grăbesc a vă 

raporta următoarele: 

D. dr. Ioan Raţiu plecând în 7 ian. cătră casă io în ziua următoare adecă marţi în 8 ian. m-am şi 

răpezât la cancelaria aul. Ca doară voi să aud ceva despre starea lucrului. Am şi auzât, şi anume cum 

că memorandul încă în 4 ori 5 ianuariu a sosit din cabinetul împ. fără semnătură la cancelarie unde a 

făcut sensaţiune şi a stârnit acea părere că la spatele domniilor voastre cu memorandul ar sta 

Reichenstein 1 . De pre original s-au făcut numaidecât cinci copii scrise din cari una s-a trămis ieri în 9 

ian. cancelariului Mailath 2 , una cu originalul dinpreună/ s-a trămis la gubernatoriul Crennville 3 , 

celelalte stau încă la cancelarie. 

Faţă de această stare a lucrului treaba cu comitetul naţional 4 ar trebui inteţâtă pentru ca să nu 

se poată zice că paşii făcuţi sunt numai ai unei fracţiuni 5 . De altă parte precum preastimata domnia 

voastră totdeauna aţi fost de aceea opiniune, publicitatea în o causă dreaptă ca şi aceasta ne poate încă 

doară mai mult ajuta. De aceea io cred asemenea cumcă „va fi bine a nu mai amâna” după cum vă 

răspicaţi în epistola susamintită. Drept ce io mai consultându-mă cu cunoscutul nostru bărbat de aici 

şi cu deosebire dacă va sosi broşiura românească pentru Albina, acesta îmi va fi semnalu ca să public 

tecstul german în Presse pentru ca astfel să devină obieptul desbaterilor jurnalisticei şi pentru ca să 

prevenim escerpte rele şi întortocate ce poate mai târzior ar eşi în public doară chiar la iniţiativa 

regimului şi chiar din inpulsul lui. 

Tipărirea n-am mai putut-o opri deoarece coala de colectură încă în 8 dimineaţa am şi căpătato. 

S-au tipărit 500 de esempl. cari broşiurate cu învelitoare de papir colorat costă cu totul 20 fl. v.a. 

Din broşiure 50 de esempl. vă trămit preastimat domniei voastre, 150 sub adresa lui Drotleff 6 , cum şi 

arhi şi episcopilor şi capitulelor rom.: precum mă însărcinarăţi! D. Hormuzache vine azi încoace şi i le 

voi da în persoană. În privinţa celorlalte aştept dispuseţiuni ulterioare. Pachetul domniei voastre şi al 

domnului Drotleff îl trămit cu poşta de azi. 

Despre calea memorandului îl înştiinţez şi pe d. Dr. Raţiu. 

În fine mulţămindu-vă sincer pentru încrederea nemeritată cu care mă onoraţi şi carea-mi va fi 

un strămur (!) spre a mă face demn de dânsa cel puţin de aci încolo mă dechiar de cel ce am fost şi voi 

fi totodeauna al preastimatei domniei voastre cel mai profund reveritoriu 7 . 

Viena, 10 ianuariu 1867 n. 

Dr. Gregoriu Silaşi, 

prefect de studiu 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 168]. 

______ 

1 

Franz Reichenstein, vicecancelar aulic al Transilvaniei în perioada regimului Rainer-Anton von 

Schmerling, ultimul care a recunoscut autonomia Marelui Principat al Transilvaniei şi a negat legile 

uniunii lui cu Ungaria votate de unguri la 1848. 

2 

Majláth György, cancelar aulic al Ungariei, care pregătea instaurarea dualismului. Practic afacerile 

politice din Transilvania erau puse şi sub competenţa sa până vor fi trecute sub autoritatea viitorului 

guvern Andrássy. Dieta de Încoronare de la Pesta revendica şi ea aplicarea legilor uniunii din 1848, 

integrarea Transilvaniei în statul „naţional” maghiar unitar şi ştergerea oricărei urme de autonomie a 

Marelui Principat. 

3 

Ludovic Folliot de Grenneville, ultimul guvernator al Transilvaniei numit în timpul regimului 

Rainer-Schmerling. 

4 

Comitetul Permanent condus de Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu. Întrucât Şaguna era 

pentru lupta parlamentară şi contra petiţionării şi a boicotului electoral, pasiviştii n-au mai recunoscut 

comitetul ca for conducător naţional. Ei au motivat gestul şi prin necesitatea laicizării mişcării 

naţionale. Dar în acest context unii au afirmat că memoriul lui Bariţiu şi Raţiu a fost o acţiune 

particulară, nu naţională.

274 


5 

Deci a celei pasiviste. 

6 

Cunoscut tipograf din Transilvania. 

7 

Adnotare a lui Bariţ: „Răsp.: 14 ianuar pe larg. Tot atunci D-nei Olimpia Sai. (!). Fam. Filtsch 

Ieronim. Tot în 14 s-a scris părintelui Alecsandru la Blaş pe lângă estras din această scrisoare. Detto 

se scrise lui Drotleff în privinţa celor 150 es. nemţieşti din petiţiune cum să le împartă. Detto lui 

Schindler.” 

VI 

Viena, 11 ianuarie 1867 s.n. 


Ieri în 10 ianuariu v-am adresat o epistolă înştiinţătoare despre stadiul ce l-a parcurs până 

acuma petiţiunea şi mă rog de iertare căci astănoapte de nou v-am incomodat cu un telegram. Eu 

adecă după cum v-am scris în acum amintita epistolă a mea m-am dus să mă înţeleg cu cunoscutul 

nostru bărbat cumcă oare faţă cu înpregiurarea că memorandul s-a şi trămis în 9 ian. cătră guberniul 

transilvan n-ar fi cu sfat să-l publicăm fără amânare în Presse ca opiniunea publică să reţină guvernul 

de la apucarea posibilă de cutari măsure neplăcute pentru noi? Memoratul domn preaînţelepţeşte 

desfătuindu-mă de a face vreun pas fără ştirea domniei voastre deoparte iar de altă parte temându-mă 

să nu greşesc cumva neînştiinţându-vă timpuriu despre îndrumarea memorandului cătră guberniu, am 

fost silit să-mi iau refugiu la telegraf. 

Într-aceea tot ieri deodată cu epistola v-am spedat şi doritele 50 de broşiure din tecstul german 

şi am spedat şi lui Drotleff 150. Azi spedai metropoliţilor şi episcopilor. 

Contul tipărirei tecstului germ. din tâmplare ieri uitându-l îl alătur cu această ocasiune. 

Bărbatul nostru mai sus amintit intonă necesitatea adunărei comitetului. 

Dealtmintrea poftindu-vă de la bunul Dumnezeu ca ziua de Anul Nou să o ajungeţi întru mulţi 

fericiţi ani mă subscriu al preastimatei domniei voastre adânc reveritoru/ 

Viena, 11 ianuariu 1867 s.n. 


prefect de stud. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 171-172v; Platon, Russu, op.cit., p. 46]. 

VII 

Viena, 22 ian. 1867 


Am primit şi mult preţuita domniei voastre epistolă din 14 ianuariu carea-mi dă plăcuta 

ocasiune de a vă mulţămi de nou pentru încrederea în puţinătatea mea dechiarând totodată că ori şi în 

ce causă cu atât mai vârtos în sânta causă naţională vă stau pururea spre dispuseţiune. 

Petiţiunea până acum au reprodus-o în estras şi premiţând introduceri comentatoare ziarelor 

Presse, Vaterland şi Zukunft. Acestea au pledat pe lângă petiţiune. Iară Debatte şi Wanderer încă au 

amintit oarece despre ea însă s-au nevoit a-i deprima valoarea mai cu seamă pentru nesubscrierea lui 

Şaguna şi preste tot a întortoca lucrul. „Reforma” lui Schuselka încă va arăta-o cetitorilor săi per 

extensum dară numai în numărul din 30 ian. fiindcă în presinte îl cam îmbulzeşte materialul. Presse ar 

primi comentarii dar nu prea este cine să lucre. Totuşi cu dr. Galu şi dr. Brote trei inşi vom face tot ce va 

fi cu putinţă. Jurişti din partea Blaşiului n-avem numai trei începători pentru că nime nu-i îndeamnă şi 

sprigioneşte. Din ceea parte sunt numeroşi însă purtarea lor vădeşte cumcă toată tâmplarea aceasta cu 

metr. Şiaguna-i doare, nu le place. În acest înţieles se şi tâmplă între dânşii şi câte o dispută deşi 

cercându-i pe acasă şi prin vecina căfană mă năsuesc cu toată ocasiunea a-i domoli. Drept că unii şi din 

tinerii gr. or. condamnă purtarea lui Telegrafescu 1 , dar aceştia-s puţini faţă cu cei ce i se închină. 

Tecstul german l-am împărţât după cum aţi binevoit a ordina. Domnului Eud. Hormuzache i-am 

dat în persoană cele 10 esempl. Căci a sosit alaltăieri aici ca conducătoriul deputaţiunei de adresă. Restul 

broşiurelor le voi păstra precum mi-aţi scris/ Albina va apăra bucuros petiţiunea şi din parte-şi. Dară 

redactorul G. Popa mi-a spus că mai bucuros ar primi articlii scrişi de preastimata domnia voastră or de


alţii din Ardeal fiindcă d. Popa ar putea grăi pre lângă dânsa mai mult din punct de vedere general decât 

dintr-unul mai special al giurstărilor actuali din Transilvania cari giurstări le cunosc mai bine cei ce se 

află la faţa locului. Io încă v-aş ruga să deferiţi acestei cereri a d-lui redactor Popa măcar şi numai din 

acel temei pentru ca prin aceasta să îndreptaţi părerea unui bărbat corifeu al Albinei ca şi cum prin articlii 

publicaţi în Conc. cu subscripţiunea „G. Baricensis” aţi fi voit din toate puterile a sprigioni Concordia şi 

a sugruma tânăra Albina. Apoi din atari articli am mai putea traduce şi pentru Presse. 

Despre soartea ulterioară a petiţiunei de când aceea s-a trămis în jos la guberniu n-am mai 

auzit nemic. Cele audiende nu voi lipsi a vi le reporta fără întârziare. 

Pre aici discursul zilei e ministeriul unguresc. Unii nici acum nu cred că regimul austriac le va 

concede cândva aşia ceva ungurilor. Alţii iară zic că discursul zilei e ministeriul unguresc. Alţii iară 

zic că ministeriu unguresc se va denumi numai pentru că prin el magiarii iar să dee cu capul de părete. 

Beserecanii de pre aici se tem şi de o revoluţiune posibilă cu ocasiunea adunărei „senatului imperial 

straordinar”. Nemţii de aici însă nici nu vor să audă de senat straordinar. De aceea alegerile vor cădea 

tot pre „Verfassungstreue”. 

Comendându-mă cunoscutelor afecturi de bunăvoinţă cu tot respectul vecuesc (!) al 

preastimatei domniei voastre profund reveritor 2 



prefect de studii 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 173-175 v.; Platon, Russu, op.cit., p. 46-47]. 

______ 

1 

Andrei Şaguna. „Telegraful român” era organul de presă al activiştilor români din Transilvania, 

considerat de Eminescu cel mai modern ziar românesc din Austro-Ungaria. Într-adevăr, alegerile şi 

parlamentarismul erau la ordinea zilei în Europa revoluţiei industriale de atunci. Dar românii din 

Transilvania vor adopta activismul abia la 1905. 

2 

Adnotarea lui Bariţ: „Răsp. 1 febr.” 

VIII 


Preastimate domnule 

În fuga mare-ţi scriu aceste şire pentru ca să se poată speda cu poşta cea mai deaproape. 

Am auzit din funtană secură că atenţiunea încordată a cercurilor mai înalte e îndreptată deja 

asupra celor ce se fac şi se scriu de cătră români şi despre români. Tot de acolo aud că Belcredi 1 ieri 

ori alaltăieri a cerut de la cancelaria de curte transilvană toate actele dietelor transilvane de sub 

Schmerling 2 – Reichenstein. Aşiadară numai în solidaritate cât se poate mai compactă şi cu curaj 

înainte! Curtea împărătească tot se pare că n-are voia a ne jertfi cu totul magiarilor 3 . Oare n-ar fi bine 

să mai faceţi după aceasta un pas încă şi mai solidar? 

Dar când lucrul ar merge totuşi spre rău oare atunci un protest inposant a la 1848 n-ar fi cu 

scop? Celea ... le-am înpărţât precum mi-aţi demandat. „Presse” a început a se lupta pentru noi 

bărbăteşte fireşte că cam tot cu condei românesc. 

Cu destins respect rămânând al preastimatei domniei voastre cunoscut 4 


Trămit epistola sub adresa preastimatului domn red. şi director I. Mureşianu, pentru ca să 

încungiure posibila atenţiune a organelor regimului. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 176-177; Platon, Russu, op.cit., p. 47-48]. 

______ 

1 

Belcredi, om politic austriac. 

2 

Anton von Schmerling, om politic austriac de orientare antidualistă, ministru de Interne, dar în fond 

eminenţa cenuşie a întreg regimului politic ce a funcţionat între 1861 şi 1865. El i-a ajutat pe românii

276 


ardeleni să scape de pretenţiile unioniste maghiare şi să convoace Dieta de la Sibiu care le-a 

recunoscut naţionalitatea politică, egalitatea religiilor şi limba ca limbă oficială coordonată cu 

maghiara şi germana. Tocmai de aceea, în 1865 când ungurii s-au ridicat ca uleiul deasupra apei şi au 

redevenit puternici, au impus căderea lui Schmerling şi l-au trimis ambasador pentru a netezi drumul 

spre instaurarea dualismului. 

3 

Silaşi se înşală, deoarece împăratul-rege i-a lăsat pe români „la batjocura ungurilor” după cum au 

constatat unii contemporani. El însuşi se corectează şi vede şi răul, deci instaurarea dualismului, ce a 

fost un dublu rău, mai rău decât unul singur, şi în acest caz ar dori organizarea unui protest a la 1848. 

4 

Adresa: „Preastimatului domn Georgiu Bariţiu în Braşiov”. 

IX 

Viena, 9 februarie 1867 

Preastimate domnule 

Neştiind io oare înştiinţatu-te-a sau ba cunoscutul nostru bărbat de aici despre soarta ce a ajuns 

pre petiţiunea celor 1493 la cancelaria aul. transilv. Îmi ţin de datorinţă patriotică a-ţi relaţiona eu cu 

câteva cuvinte despre acel lucru. 

Aşiadară petiţiunea sosind îndărăt de la guvern s-a referit în şiedinţa cancelariei din 7 l.c. 

având în referata consiliariul gub. şi secretar presidial Szentgyörgyi. Voturile consiliarilor au fost 

următoarele: sasul br. Friedendels a fost de părere ca să se pună „ad acta”. Românul Moldovan 1 de 

sine se înţelege că a defendat-o consiliind ca cancelaria să propună petiţiunea Maiestăţii sale 

împărăteşti sprigionind totodată şi din parte-şi petitele aceleia pentru nesanţionarea uniunei şi 

conchiamarea dietei săbiiane. Consiliarii magiari au sfătuit să roage cancelaria pre Maiestatea sa ca să 

se îndure a trămite pe români cu petiţiunea lor la Pesta. Consiliariu săsesc la cancelaria de curte se 

află de presinte numai unul, românesc încă numai unul iară magiari patru. Prin urmare patru voturi au 

învins pe cele două şi aşia petiţiunea s-a subşternut împăratului pentru ca preaînălţatul împărat să-i 

mâne pe români la Pesta. Însemn că magiarii cancelariei cu această ocasiune iar s-au călărit pre 

nesubscrierea metropolitului Şaguna zicând că lăudata petiţune e numai fătul câtorva agitatori. Nu 

cugetaţi, preastimate domnule, a mai face vreo manifestaţiune naţională înpuitoare bunăoare un 

protest a la 1848 în contra uniunei (şi încă de s-ar putea încă înainte de denumirea ministeriului 

unguresc) pentru ca astfel adversarii românilor să pipăească dacă nu vor a crede cumcă cu petiţiunea 

ceor 1493 consinte tot sufletul românesc din Ardeal? 

Sasul baron Rosenfeld (fostul pare-mi-se consiliar de finanţe şi acum precât ştiu om cu 

înrâurinţă în cercurile mai înalte) în zilele aceste a întrebat de cineva că cum se poate ca A. Bohăţiel 

să vină acuma la dieta pestană când de la el ca de la un apărător aprig al autonomiei Ardealului se 

aştepta altceva? 

Corespondinţa de la Turda din „Presse” s-a fost scris în urma duor ştiri autentice sosite din 

Gherla din cari una ne înştiinţă despre cumpărările făcute prin comisiunea gubern, esmisă, cealaltă ne 

face cunoscută sistarea comisiunei prin telegramul cancelariei de curte. Altmintrea cumcă acea 

corespondinţă a nimerit buba s-a putut vedea din înverşiunarea şi din înveninarea şi necasul ce l-a 

provocat în cercurile înalt acelei, aşiacât chiar secretariul presid. Szentgyörgy se apucă de scrise acel 

„Eingesendet” prin carele numai s-a blamat. Diavoliţa de „Presse” adecă şi-a bătut joc de el 

necoregând acel stil rău nemţiesc şi fără interpuncţiunile recerute de corectitate. Corespondinţa din 

vorbă altcum dinpreună cu celelalte ce au eşit în „Presse” cu referinţă la petiţiune nu sunt scrise nici 

de sas nici de neamţ ci de români. Greşieşte drept aceea d. redactor I. Mureşianu în numărul penultim 

al Gazetei Tr. Iară apoi/ când se nevoeşte tot acolo a desvinovăţi şi a măguli ori linguşi cancelaria, cu 

aceasta numai se face de râs. Noi credem pre aici că doară a mai şi trecut odată timpul în care românul 

să umble pururea cu comănacul amână sau să sărute braţul şi vergea ce-l striveşte. Mult ne-au mai 

necăjit fraţii maghiari pre noi şi ne mai necăjiesc şi până azi. Să ne pară bine când putem să-i necăjim 

şi noi căci neplăcerea ce le-o căşiunăm noi purcede mai mult din voinţa lor. 

Despre şiedinţa cancelariei aul. mai sus descrisă l-am încunoştiinţat şi pre escelinţa sa părintele 

metropolitul Şuluţiu.


Rugându-mă de iertare pentru vorbositatea mea, pre lângă răspicarea adâncei mele reverinţe 

mă subscriu al preastimatei domniei voastre plecat şierb. 

Viena, 9 febr. 1867 

Cunoscutul 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 178-179v; Platon, Russu, op.cit., p. 48-49]. 

______ 

1 

Dimitrie Moldovan. Despre el vezi George Bariţiu şi contemporanii săi, vol. V, Bucureşti, 1981, 

p. 105-166. Pe viitor George Bariţiu şi contemporanii săi se citează G. B. 

X 

Viena, 7 martie 1867 


Faţă cu evenimentele zilelor mai noi se simte general că e de lipsă ca românii transilvani să 

facă paşi mai energioşi spre salvarea onoarei lor politice dacă nu vor a-şi pierde înaintea tuturor 

partidelor însemnătatea de un factor vital de căpetenie la orice decidere asupra destinelor 

Transilvaniei şi dacă nu vor a abzâce de misiunea lor providenţială faţă cu întreaga românime. Fără 

îndoeală simte oricare român că punctul archimedic al românilor e susţinerea autonomiei 

Transilvaniei cu orice preţ. 

Conduşi de această convingere noi mai mulţi dintre tinerii bărboşi din Viena după consultări 

serioase am aflat mai cu sfat spre scopul arătat următoarea purcedere: 

Năsăudenii şi de s-ar putea şi făgărăşianii să dechiare cât mai în grabă un protest în contra 

uniunei „de noi fără noi” cătră cari să se alăture apoi comunele şi corporaţiunele române de prin/ ţară 

care cum vor putea prin declarări simple de consentire. Fireşte că mai cu scop ar fi când protestul s-ar 

face într-o adunare districtuală. Dacă însă aceasta nu s-ar putea ţinea atunci e destul şi într-o 

conferinţă a inteligenţei districtuale cât se poate de cercetată. Deschizându-se însă mai târziu 

adunările comitatense protestul şi dechiarările să se repeţiească chiar şi de minorităţi 1 . 

Ca să arătăm seriozitatea cu carea ne-am ocupat de cestiunea din vorbă compuserăm laolaltă 

alăturatul substrat de protest 2 care-l trămitem tot azi şi pt. domnilor I. Raţiu, Nicola 3 , Ioachim 

Mureşan, Antonelli 4 , Axente Sever şi Costantin Papfalvi 5 . 

Departe să fie de noi a voi să ne arogăm prin aceasta vreo rolă de iniţiatori! Tendinţa noastră e 

numai ca în haosul acesta mare să contribuim după puteri la lămurirea causei naţionale. Toată 

acţiunea în presinte o aşteptăm împreună cu naţiunea de la înţelepciunea şi judecata defecată (!) a 

domniei voastre şi unica dorinţă ne-ar fi numai ca coînţelegerea rezultândă din consfătuirile necesare 

ale domniilor voastre dinpreaună cu alţi bărbaţi aleşi ai naţiunii să aducă efectul cel mai salutar pentru 

patrie şi naţiune oferindu-ne îndirepţiunea ce veţi afla cu cale a o alege şi noi şierbitul nostru după 

puteri. 

Rămânând cu deosebită reverinţă al preastimat domniei voastre profund reveritor 6 . 

Viena, 7 martie 1867 


prefect de stud. 


______ 

1 

Este vorba desigur de minorităţile române din congregaţiile comitatense. Aceste foruri locale au 

continuat să fie instrumentele ungurilor graţie regulamentelor şi reglementărilor electorale mai vechi 

sau mai noi. Jumătate din locuri a aparţinut automat viriliştilor, deci marilor proprietari ce plătiseră 

impozite mari statului, mai întotdeauna şi peste tot moşieri unguri, şi cealaltă jumătate se împărţea 

prin vot celorlalţi locuitori din comitate, deci unguri, români, germani, armeni, evrei etc. Astfel, deşi 

românii constituiau majorităţi etnice în comitate, ei au fost reprezentaţi prin minorităţi în organele 

comitatense. Totuşi Silaşi doreşte participarea acestor minorităţi la lupta antidualistă şi la apărarea 

autonomiei Transilvaniei.

278 


2 

Protestul comentat pe larg la Dumitru Suciu, Acţiuni politice româneşti pentru apărarea autonomiei 

Transilvaniei între 1848-1868 în Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar, Cluj- 

Napoa, 1978, p. 146-147. 

3 

Matei Nicola, lider politic de orientare pasivistă. 

4 

Despre Ioan Antonelli vezi G.B., III, Bucureşti, 1976, p. 212-288. 

5 

Despre Constantin Papfalvi vezi G.B., IV, Bucureşti, 1878, p. 1-36. 

6 

Adnotarea lui Bariţiu: „1867. Dr. Greg. Silaşi. Viena, 7 mart. Răsp. pe larg în 3 mai. Naţiunea liberă, 

ţara autonomă în Monarhie austriacă”. 

XI 

Viena, 15 noiembrie 1868 


Cele 14 petiţiuni trămise mie de d. G. Manu 1 din Deş ca într-una audienţă să le subştern M. 

Sale împăratului le-am predat întogma după dorinţă în audienţa ce o avem în 12 l.c. la 10 ore şi despre 

a cărei decurs şi resultat nemijlocit îmi ţin de datorinţă românească a vă înştiinţa şi pre preastimata 

domnia voastră. 

Audienţa mi se dete fără vreo gruetate mare. Drept că io mă întinai numai cu următoarele 

petite: 

Ich will 14 von mehren, siebenbürgischen romanischen Grundbesitzern und Geistlichen 

verfass te Gesuch S. Majestät überreichen, um die allergnädigste Veranlassung, da der gegen die 

Blasendorfer Pronunciamentisten angängig gemachtes strafgerichtlichtes Prozess niedergeschlagen 

werde. Poate asta fu causa de fui admis aşa de uşior. La subşternerea petiţiunii am resumat petitul în 

cuvintele următoare rostite către Împăratul: 

„Ich wage, E.M., diese allerunterthänigsten Gesuche in tiefster Ehrfurcht zu unterbreiten. In 

denselben nahmen mehre romanische Grundbesitzer und Geistliche aus Siebenbürgen ihre Zuflucht 

an die allerhöchste Gnade E.M., damit der gegen die hervorragendsten Männer und Redakteure der 

Romänen wegen Kundgebung ihres politischen Glaubens angängig gemachtes strafgerichtliches 

Prozess durch die Gnade E.M. niedergeschlagen werde, als jenes politische Glaubensbekenntni gegen 

kein ausdrückliches Staatsgesutz verstös? Denn die Union Siebenbürgens mit Ungarn ist noch offene 

Frage und wird von den Romanen als solche betrachtet, da sie sowohl das VIII. Ung. Gestzesartikel 

vom Jahr 1848 einem späteren reugulierenden Gesetze, als auch das allerhöchste Reskript E.M. vom 

25 Dez. 1865 dieselbe Frage der definitiven Union von der gehörigen Berücksichtigung der 

besonderen Interesse Sieben bürgens und von der Garantirung der Rechtsforderungen der 

verschiedenen dasigen Nationalitäten abhängig macht. Aus eben diesem Grunde bitten die 

allerunterthänigsten Gesuchsteller um die allerhöchstenorts zu veranlassende Reaktivirung jener 

Gesetze, durch welche die politische nationale Existenz der E.M. stets correct getreuen von Nation 

sichergestellt wird? Sowie behufs Regelung der Staatsverhältnisse Siebenbürgens zur ung. Krone um 

die allergnadigste Einberufung des siebenbürgischen Landtages, damit auch Siebenbürgen wenigstens 

so viel von seiner gesetzlichen Autonomie hatten können, als Kroatien oder eine jede andere noch so 

unbedeuten de Provinz durch die Gnade E.M. besitzt.” 

Precum vedeţi i-am vorbit cam lung, dar totuşi m-a ascultat până la capăt. În răspunsul ce M.S. 

a binevoit a mi-l da, trecu cu câteva cuvinte preste cestiunea uniunei şi a dietei, poate căci n-a fost 

preparat să audă şi despre acestea cu atât mai multe-mi vorbi despre procesul pronunciamentiştilor 

precum urmează: 

„die Sache der Union und der Sicherung der Rechte der Romanen wird durch die ung. 

Gestzgebung geordnet werden, in deren Ressort dieselbe gehört. Was jenen politischen Proze 

anbelangt, so wird es den Leuten schwer zu helfen sein, denn sie treiben eine gefährliche Agitation 

unter dem romanischen Volke und conspiriren augenscheinlich mit den benachbarten romanischen 

Fürstenthümern gegen den Bestand der Monarchie, wie ich doch nicht begreifen kann, was die 

dortigen miserablen Zustände an sich anziehendes für die Leute haben können. Die Sache st um so 

bedauerlicher, als die Geistlichkeit selbst sich an die Spitze deser Agitation stellt. (Ich wage, E.M. die 

allerunterthänigste Bemerkung zu machen, da jene vermeintliche Agitation nur eine der Euerer


Majestät getreuen Romanen übelwollende feindliche Insinuation ist) Maiestatea Sa: „Nein es ist keine 

blose Insinuation, denn die Anzeige kommt nicht blos von Seite der ung. Behörden, es liegen auch die 

Berichte der Gensdarmerie und ander vor, welche bestätigen, dass die Agitation von Bukarest aus 

unterhalten wird. Er liegt demnach vielmehr im Interesse der Inprozessierten selbst, da die 

Untersuchung zu Ende gefürt verde, damit ihre allfällige Unschuld asss Tageslicht komme. Wie 

gesagt, es ist schwer. Ich werde ih übrigen sichen, was sich thun lä βt.” 

După acestea fui dimis şi aşa mai mult nu putui zice deşi bucuros i-aş fi dat desluşiri despre 

causatorii acelei agitaţiuni întreţinute din Bucureşti. Doară va face aceasta nou denumitul mitropolit 

Vancea dacă, preastimate domnule, veţi stărui la dânsul şi-i veţi da datele necesare. După modesta-mi 

părere doară n-ar strica a descoperi aceste maşinaţiuni maghiareşti şi prin o broşiură căci acestea tot 

mai mult se consideră decât un simplu articol de jurnal. Împăratul, precum se vede, şi de astădată e 

sedus prin informaţiuni de cele mai mincinoase şi mai neruşinate cari califică pre blăşiani de 

conspiratori contra esistinţei monarhiei. Calea acestor calomnii de s-ar putea cumva odată închide şi 

atunci nu mă îndoesc că am fi tractaţi cu totul altmintre. 

Acestea le-am scris şi domnului G.M. 1 Despre soartea ulterioară a petiţiunilor dându-mi-se a 

auzi ceva, nu voi lipsi a vă înştiinţa fără amânare. 

Primiţi, preastimate domnule, asecurarea stimei mele celei mai distinse cu carea am fost şi voi 

fi deapururea al preastimatei domniei voastre sincer servitor. 

Viena, 13 noiembr. 1868 


vicerector în semin.grec.conf. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 181-183; Platon, Russu, op.cit., p. 50-51]. 

______ 

1 

Gabriel Manul, Corespondenţa lui cu Bariţiu la B.A.R., mss. rom., nr. 1005, f. 362-384; nr. 1006, f. 

25, nr. 1008, f. 223-227, 299, 237, 247, 264, 269, 300, 351; nr. 1009, f. 6; 296, 434; nr. 1010, f. 64, 

109, 131, 142; nr. 1011, f. 10, 46, 68, 83, 129, 137; nr. 1012, f. 293, 316, 411, 497. 

XII 

Viena, 8 decembrie 1868 

Georgiu Bariţiu, Kronstadt 

Vancea metropolitu soseşte la 11 decembrie în Viena. Nu mult va fi aici. Trămiteţi 

informaţiuni? Grăbiţi 1 . 

Silaşi 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 184]. 

______ 

1 Adnotarea lui Bariţiu: „1868. Viena, 8 dec. Dr. Silaşi. Răsp. în 11 d. prin poştă pe larg dându-i mai 

multe informaţiuni”. 

XIII 

Viena, 31 decembrie 1868 


Mult preţuita epistolă ce mi-o adresară-ţi (sic) în 10 decembre a.c. eu o căpătai numai după 

plecarea de aici a noului metropolit. Eu adecă pe basa unei scrisori primite de-a dreptul de la 

mitropolitul combinasem că au să sosiască în Viena la 11 decembre. A sosit însă la 9 l.a. şi deoarece 

se auzia că M. Sa împăratul nu va veni de la Pesta până pre sărbătorile Crăciunului aşia Ilustritatea sa 

în 12 seara şi plecă cătră Pesta de unde i se telegrafase că în 14 decemb. vor fi audienţe. Epistola 

preastimatei domniei voastre totuşi am folosit-o Nu ştiu bine sau rău? Dar să vă enarez toate în 

ordine.

280 


Îndată după sosirea Ilustr. sale făcui a se întreba că fi-vom primiţi spre a ne face reverinţă au şi 

cei 14 clerici români? Ni se răspunse că în corp nu se primesc ca mitropolit ci numai ca episcop al 

Gherlei, ceea ce mi-am explicat-o aşia că preas. sa nu ar vrea să asculte bucuros bineventări cu 

alusiuni şi cam politice după cum în giurstările noastre presinţi şi faţă cu o persoană de o puseţiune 

aşia de înaltă nu se poate almintre. Cu toate aceste io i-o spusei în puţinele cuvinte ce i le-am ţinut şi 

aceea că, naţiunea rom. aşteaptă ca precum fericitul Şiuluţiu a fost un adevărat Moise român carele cu 

un curagiu şi o resoluţiune adevărat antică s-a luptat pentru a scoate naţiunea şi băserica sa din 

Egipetul sclaviei şi al împilărilor şi nedreptăţilor seculare, succesoriul lui să fie în acelaşi înţieles şi 

după împregiurările critice încă în mai mare grad un adevărat Iosua care să ne conducă şi ajute a intra 

în pământul atâtor promisiuni de egală îndreptăţire ş.c.l. Preas. sa ne răspunse foarte pre lung în esinţă 

însă cam acestea: „nu e omul promisiunilor ci al faptelor că deşi la toate evenimentele concurg trei 

faptori, Dumnezeu adecă şi sârguinţa tenace a omului şi a treia cercustările favorabile sau 

nefavorabile, totuşi preas. sa orunde vor cere interesele noastre comune ca dimpreună să apese în 

cumpănă cu ajutoriul lui Dumnezeu şi încât îl vor ierta giurstările şi puterile nicăiri nu va fi defi 

(lipsi). Pentru aceea să avem încredere întrânsul. Clericii mei au observat că cuvântul „naţiune” nu i-a 

ieşit pe buze nici măcar o dată. Altcum primirea a fost prea binevoitoare. 

Joi în 10 decembre s-a tâmplat procesul canonic. Aici fiind pre câteva momente cu 

mitropolitul singur i-adusăi înainte între alte enciclica orădană. La acest preas. sa observă că faptul e 

prea întristător deoarece pre temeiul lui regimele pestan ne poate pretinde ca şi ceilalţi episcopi ai 

noştri să lucre tot astfel, căci dacă a putut orădanul, de ce să nu poată şi dânşii? (Nu cumva a fost şi 

este noul mitropolit doară şi provocat deja în respectul acesta?!) 

În 12 decembre după ameazi la nunciul prânz în onoarea mitropolitului nou numit. La masă pe 

lângă personalul de la Nunciatură au mai fost br. Reisenburg, fostul ambasador la Roma, comitele 

Piatti, senator imp., şi br. Biegeleben, consiliar în Ministeriul de esterne comune şi totodată consiliar 

intim. Norocul vru să şied lângă cesta din urmă şi io folosii ocasiunea numaidecât îndreptând 

discursul asupra afacerilor noastre române şi ale României. Astfeli i-arătai escelinţei sale cât de 

nedrept şi totodată absurd lucru e a acusa pe români, viţă latină, de simpatie pentru Rusia, câte bârfe 

neadevărate şi contraziceri cuprinde cartea englezului Bonner criticată de d. Hajdeu în „Românul”, 

cât de neîntemeiată e presupusa frică de România când această ţărişioară numai acum se luptă spre a 

se mântui de rămăşiţiele unei gospodării orientale şi altele. Aci-mi obiectă de tendinţele d-lui 

Brăteanu. Io i-observai că d. Brăteanu nu vrea decât ca patriot român bun a consolida ordinea şi 

prosperarea lucrurilor în patria sa. Acolo ordinea nu se va consolida până când pe tron siede un 

Hohenzollern fu răspunsul frapant al esc. sale carele mi-aduse aminte ceea ce mi-aţi fost scris într-o 

epistolă precedentă despre vina neiertabilă a românilor. Fireşte că acel răspuns încă nu rămase 

nerefutat în care privinţă mă provocai la dorul nutrit de patrioţii români încă înainte de Convenţiunea 

de Paris ca adecă prin alegerea unui prinţ străin să taie calea ambiţiunei celei fără de creeri a boiarilor 

indigeni etc. etc. Mi-a bătut la ochi că în toate acestea convorbiri mitropolitul nici barem cu un cuvânt 

nu s-a mestecat cu toate că escelinţa sa şiedea între mine şi între metropolitul nemijlocit. 

Cum memorai, mitropolitul în aceeaşi seară a şi plecat. Epistola preastimatei domniei voastre 

căpătând-o în 15 dec., am fost mult timp în dubiu că de ce să mă apuc? În fine mă deţărmurii şi 

făcând despre tecstul aceleia german două copii întogma şi subscriindu-vă pre preastimata domnia 

voastră şi pre mine ca copiator una o dusăi la Beust 1 , cealaltă baronului Biegeleben, ieri în 

30 decembrie. 

Beust, cancelariul de stat, mă primi vezi bine cu multă curtenire dându-mi chiar şi scaun să 

şied. Dară de scos n-am putut scoate nemica dintr-însul. M-a ascultat altmintrea până în capăt ca să-i 

spun că „faţă cu acusările rădicate de nou cu multă înverşiunare în contra românilor transilvani ca şi 

cum ar fi aplecaţi şi ar lucra pentru daco-românism şi ar agita şi conspira contra împărăţiei, mi-am 

ţinut ca român transilvan de datorinţă a aşterne ex. sale epistola ce o căpătai ocasionalmente de la 

unul dintre bărbaţii cei mai distinşi ai românilor şi în care, deşi în trăsure foarte generale, se descoperă 

netemeinicia acelor acuse cum şi adevăraţii tătâni şi propagatori ai daco-românismului şi alte lucruri 

cari revarsă lumină nu puţină asupra situaţiunei presinte în Transilvania, de unde rog pre esc. sa ca pre 

dibaciul conducător şi dispunător ai destinelor presinţi ale monarhiei să binevoiască a învrednici


epistola subşternută de graţioasa sa considerare”. La ce numai atâta-mi răspunse că „acusările acestea 

se ridică din partea Pestei şi esc. sa nu ştie ce şi cât adevăr este într-însele”. La aceasta io-i repusăi că 

togma de aceea îndrăsnii a-l incomoda eu cu acea copie pentru ca esc. sa să fie în stare a se informa şi 

din fontană română după acsioma „audietur et altera pars” şi că preast. domnia voastră sunteţi gata a 

adeveri toate cu documente s.c.l. La toate acestea nu-mi răspundea decât „ich danke sehr, ich bin sehr 

dankbar” aşiacât dacă io stăteam în loc ca să-i dau timp de a-şi face observaţiunile sale sau să mă 

întrebe ceva ca apoi io să pot continua mai departe, esc. sa nu zicea niciun cuvânt. Şi aşia 

comendându-mă-l părăsii. 

Chiar din contră de br. Biegeleben abia putui scăpa atâtea m-a întrebat şi la atâtea l-am 

„reflecţit”. Esinţa celor zâse de cătră esc. sa este „că e de dorit ca sistemul dualistic de azi să se 

consolideze deoarece pentru Austria nu avem altul; că pre terenul acesta noi românii să facem 

resistinţă contra asupririlor magiare, că esc. sa nu aprobă purcederea magiarilor cea necruţătoare faţă 

cu românii, că s-ar fi putut păstra prea bine din partea magiarilor dieta Transilvaniei aşia ca a 

Croaţiei, de a cărei împăcare trebue să ne bucurăm că altmintrea esc. sa caută să mărturisească cumcă 

referinţele noastre din Ungaria nu le cunoaşte prea bine”. Eu m-am năsuit a-i da la toate cât mai 

detaiate şi mai posibile desluşiri. 

Din cele de sus se pare că domnii de aici nu s-ar supăra nicidecum dacă românii iară s-ar acăţia 

de cap cu ungurii. Mai amintesc ştirea că în cercuri aristocratice nu se priveşte a fi departe timpul 

când Schmerling ar avea a relua dânsu cârma lucrărilor; cel puţin aşia auzii şi de la unii juni de la 

Academia Teresiană şi apoi proverbul zice: „was die alten sungen, zwit scherten die Jungen”. 

Poporaţiunea pre aici încă e tare nemulţumită cu starea de azi. 

Modesta mea părere ar fi ca în presinte românii să-şi cumpere vreun jurnal german mai de 

însemnătate să mai lumineze opiniunea publică şi prin câte o broşiură germană şi franceză şi la 

întâmplări mai ponderoase să mai trămită şi câte o deputaţiune de 2-3 bărbaţi din cas în cas la 

împăratul. Doară s-ar putea colecta un micuţel fond spre aceasta. 

În fine rugându-mă de iertare pentru lunga mea referadă poftindu-vă dimpreună cu la 

preastimata familie sărbători fericite şi în anul nou şi încă în alţi mulţi tot binele şi toată fericirea de la 

bunul Dumnezeu, peren al preastimatei domniei voastre profund reveritor. 

Viena, 31 decembre 1868. 


Vicerector 

P.S. Alătur copia dorită. Dr. G.S. 


______ 

1 Adnotarea lui Bariţiu: „Răsp. 15 febr. Despre cei 50 f. Audienţe la Beust şi Biegeleben”. 

XIV 

Cluj, 12 martie 1874 

Preastimate doamne 

În noua mea vocaţiune de profesor al limbei şi literaturei rom. la universitatea de aici şi oficiul 

mă îndatoreşte şi anima mă trage cu desclintită predilecţiune a mă ocupa de istoria limbei şi literaturei 

noastre la a cărei conscriere acum în al doilea an adun şi combin datele cu toată posibila diligenţă. Ba 

pot zice că preambulul operei tractator despre originea d[aco]-românei (până la sec. V d. Cr.) cum şi 

cele două epoci prime ale limbei d[aco]-române ca atari şi ale literaturei ei (secl. V-XV şi secl. XV- 

1780) le şi am binişor schiţate şi puse pre papir. 

În cadrul epocelor memorate va avea să cuprindă loc şi tractatul despre dialectul nostru 

m[acedo?!]-român 1 . Acest tratat cu oarecari adause îndrăsnesc prin aceste a vi-l trămite cu acea rugare 

să nu prejetaţi – de-l veţi afla acomodat – a-i dare (!) loc în columnele preţuitei Transilvania. Scopul 

publicărei tractatului îl espusăi în fruntea lui. Ci mai am şi un alt motiv. În despărţământul X al 

„Asociaţiunei noastre transilv.” provocai adecă membrii să se înscrie în vreuna din cele trei secţiuni

282 


ştiinţifice ale lăudatei „Asociaţiuni”, io însumi înscriindu-mă în secţiunea filologică. Ca provocator 

am aşiadară să dau esemplu bun şi cu fapta. 

De sine se înţelege că nu pot şi nu voi niciodată să-mi arog în de aceste una atare perfecţiune 

cât să nu vă conced, preastimate domnule, dreptul ce vă compeţieşte ca unui veteran laborator în vinia 

(!?) românimei şi a literaturei ei de a face la tratul meu oserbaţiunile cuvenite sau a şi arunca în foc 

operatul găsindu-l neapt. 

Perseverând cu destinsă veneraţiune al preastimatei dvoastre plecat serv. 

Cluj, 12/3 1874 


prof. de universit. 

P.S. În cas de publicare, tratatul s-ar mai continua încă cam pre atâta. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 191-191v]. 

______ 

1 A apărut în „Transilvania”, VII, nr. 8, p. 89-92; nr. 9, p. 101-103; nr. 10, p. 113-115; nr. 12, p. 137- 

140; nr. 14, p. 161-164; nr. 15, p. 173-175 sub titlul Studiu asupra dialectului macedo-român paralel 

cu cel daco-român. 

XV 

Cluj, 6 mai 1874 

Preastimate doamne! 

La preţuita-ţi epistolă numai acum sum în stare de a răspunde. Morbul bubatului mă deţinu 

două săptămâne în pat din care numai alaltăeri mă rădicai. Într-aceea în afacerea nefericitului 

protopop Ioan Turcu umblasem încă înainte de aceea şi vorbisem cu un oficial român de la comitat 

unde a fost memoratul protopop judecat, legat de stâlp şi ăstimp espus la tot soiul de batjocuri din 

partea plebei orăşeneşti ca să cerce dacă se mai găsesc ori ba pre acolo acte din 1848? Îndată ce 

cunoscutul meu va înstrăina în respectul acesta în casul afirmativ voi şi cere licenţă de la vicecomitele 

ca să pot scoate şi folosi actele respective din arhivul comitatului şi aşa în răstimp, sau termin de una 

săptămână sper a-ţi putea scrie în causa aceasta ceva sigur. Altmintre din matriculele parohiei gr. c. de 

aici scosăi ziua justiţiarei sau mai derept grăind nejustiţiarăi amintitului protopop (23 octobre 1848) 

depreună cu alţi vreo 26 inşi cari în răstimpul de la octobre 1848 până în aprilie 1849 parte fură 

spânziuraţi, parte împuşcaţi în aşainumitul „fellegvár”, între ei câţiva preoţi şi clerici. 

Cu o cale-mi iau libertate de a alătura din studiul asupra dialectului m[acedo]român, încă 

câteva filiere manuscript. Cu vreo 4-5 filere afară de ceste presenţi cari peste una săptămână încă se 

vor speda voi termina micul şi neînsemnatul meu operat pentru a cărui publicare primeşte te rog cea 

mai cordială mulţămită de la al preastimat d-tale adânc reveritor 1 . 

Cluj, în 6 mai 1874 


[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 192-193]. 

______ 

1 Adnotarea lui Bariţiu: „Grig. Silaşi, profes.; colecta (!) numai după reîntoarcerea mea din Bucureşti 

în 26 mai. R. 1 iunie în T-nia. Protop. Turcu spânzurat în 23 octobre 1848.” 

XVI 

Cluj, 20 iunie 1874 

Preastimate doamne 

Grăbesc a trămite aici alăturat capătul tractatului meu despre dialectul m[acedo]român pentru a 

cărui publicare te rog acceptă mulţămita mea cea mai fierbinte. 

Ştiu că aştepţi cu nerăbdare datele relative la fericitul protopop Turcu. Crede-mă preastimate 

doamne că n-am lipsit a mişca toate petrele numai să ajung la obiectul căutat şi dorit. Se pare însă că


cererea mea va fi deşiartă deoarece un oficial mă informă că acea parte a actelor din anii 1848-9 ar fi 

fost secvestrată de guvernul absolutistic şi Dumnezeu ştie încătrău transportată. Cu toate acestea n-am 

desperat încă de tot. Un alt oficial îmi promise că va scruta prin podurile şi celariile edificiului 

comitatens unde sunt depuse acte din anii şi dieceniile trecute. Într-aceea mă adresai către fiicele şi 

familiarii lădatului protopop cari-mi promiseră că vor culege şi vor însemna tot ce vor şti sigur despre 

tragica lui fine. 

Cu una cale nu-mi vei lua în nume de rău umilita rugare să binevoieşti a dispune să mi să 

trămită pre lângă recepere poştală a preţiului câte/ un exemplar din cărţile anunţate în nr. ultim al 

Transilvaniei şi depuse şi la redacţiunea acestei spre vânziare. Nu puteţi avea închipuire ce anevoie-mi 

pot căştiga cărţile rom. de cari am atâta lipsă la cursul literaturei. Librariul meu de aici în dar scrise la 

Bucureşti şi Săbii de repeţâte ori. Librarii de acolo nice că-i dădu răspuns. Îmi procură câteva anu, 

ştiţi de unde? Din Lipsca şi Berlin fiind din tâmplare anunţate în nişte cataloage anticarii. Ăst timp mă 

adresai eu însumi cătră librăria Spreer din Săbii. Nice vorbă să-mi răspundă. Tare m-aţi deoblega, 

preastimate doamne, când concedându-ţi multifariile ocupaţiuni n-ai prejeta a-mi da oarecari 

inviaţiuni ca pre ce cale mi-aş putea şi io procura productele literaturei noastre în timp scurt şi în mod 

sigur şi convenitor? 

Perseverând cu totul respectul al prea. stim. d-tale pururea reveritor 2 / 

Cluj, în 20 iuniu 1874. 

Dr. Greg. Silaşi 

profes. de universit. 


______ 

1 Lista la capitolul sau rubrica Anunţ literar din „Transilvania”, VII, an? nr. 12, p. 148. Operele erau 

recomandate tuturor acelora care se ocupau cu istoria şi cultura naţională şi afacerile politice ale 

românilor. Eliade spune mult românilor în scrierile sale, dar a exagerat chestiunile religioase pe care 

nu le ştie. Este recomandat şi Catalogul lui Iarcu, minus unele greşeli. 

2 Adnotarea lui Bariţ: „1874. Grig. Silaşi. Cluş, 20 iun. Răsp. 1 iuliu. Tarife egvilibri. Tăutu Lazăr. 

1,80 şi 4,40 = 7,20”. 

XVII 

Cluj, 15 septembrie 1874 


În ultima preţuita epistolă avuşi rara bunătate de a-mi promite tot sucursul posibil întru a-mi 

procura cărţile româneşti necesare pre cari prin librarii de aici în deşiert mi-le comandasem în decurs 

de un an şi jumătate de repeţâte ori. Iată că io şi grăbesc a mă folosi de acea binevoitoare promisiune 

şi deşi ştiu cât de multe şi mari ocupaţiuni vă consumă timpul petrecerei la Bucureşti totuşi necesitat 

îndrăsnesc şi io a te mai incomoda în respectul amintit. 

De astă dată aş avea lipsă de următoarele opuri cari nu prejetarăţi fiind la faţa locului a dispune 

să mi se trămită pre lângă recepere poştală a preţiului. Anume: 

M. Kogălniceanu, Cronicele românilor: edit. II; I. Eliade, Curieriul de ambe secse, toate 

cursurile: Analile Societăţei academice rom., toate de la început. Dicţionariul şi Glosariul academicie 

cât a eşit; Principele Neagoe Basarab, Învăţături relig-morale şi politice pentru fiiu-so Teod., 

Bucureşti, 1843, [B.P. Haşdeu Tratatul Neagoe Basarab despre arta militară (de nu cumva e tot un 

op cu cel de sus şi de a eşit separat); V. A. Urechia, Despre literatura desfrânată ce se încearcă a se 

introduce la români. Despre elocenţia română (oratorii Barbu Catargiu, Cogălniceanu, Brăteanu etc), 

Despre cronicarii români. Despre clasicism şi romanticism în poesie (sau aşia ceva se intitula una 

broşură), Anton Pan, Proverburi, Buc., 1853; Ispirescu, Legende sau basme rom., Buc., 1872; 

Baronzi, Limba rom. în literatura tradiţională (sau aşia ceva e titlul unui tratat mai proaspăt). 

Cu una cale mă încumet a vă atrage atenţiunea asupra opului manuscript Historia Valachorum 

scrisă pre la mijlocul secolului espirat de preotul reform. din M. Igeu, Petru Bod, care op se citează 

cum se ştie nu odată de cei ce ne tractă istoria fie scriitori români fie neromâni. Manuscriptul lui Bod

284 


se află aici într-un esemplar în Colecţiunea Keményiană a „Museului Transilvan”, într-altul în 

biblioteca colegiului unitarilor care se zice a fi originalul. Avui ocasiune de a le vedea amândouă ci 

numai prin treacăt. Dar şi aşia mi se păru opul într-adevăr interesant pentru noi ales pentru varii datine 

străvechi rom. şi cu preferinţă pentru istoria unirei băsericeşti a românilor ciscarpatini în care privinţă 

lăudatul op cuprinde multe date de moment superioare. Adevărat că autoriul ca reformat se uită din 

perspectivă reformată. Dară togmai aceasta e bine ca să se auză et altera pars. Nu cumva ar fi 

Societatea noastre academică aplecată să-l editeze? 

Adunarea de la Deva 1 decurse în deplină armonie spre bucuria tuturor celor buni. Ne temeam 

şi noi. Ne temeam şi noi de temerile esprese în ultima-ţi epistolă preţuită mai ales că corifeii cabalelor 

erau de faţă şi ne şi pregătisem a preîntâmpina deturnarea orcanului. Într-aceea partea alaltă, cum se 

pare, îşi număra legiunarii şi se află inferioară şi aşia lasă cursa neconturbată, naturală şi naţională 

lucrului. 

Rugându-mă de iertare pentru incomodarea ce-ţi fac perseverez cu distinsă stimă al preastim. 

d-tale sincer reveritor 2 . 

Dr. Gregoriu Silaşi profes. de universit. 


______ 

1 Despre Adunarea Astrei vezi „Transilvania”, VII, an? nr. 17-18, p. 197-204; nr. 19, p. 221-227; nr. 

20, p. 233-236. 

2 

Adnotarea lui Bariţiu: „Răsp.: 19 oct. Dicţionar glossar. 40. Anale 1,1/69, 1/73, 1/74 – 5 lei; 1 

mostră; Cathalog 65 gratis: 1 Legende. Snoave – 60 bani. 1. Dezb. Gen. 64-5; 1 ex. Cunius (?!) de 

aici”. 

XVIII 



Îmi iau libertate de a vă trămite aici alăturat jumătate din disertaţiunea mea ţinută la adunarea 

din Deva despre însemnătatea literaturei române tradiţionale. Împregiurările, pre lângă tot propusul şi 

toată voinţa nu-mi conceseră să o amplific şi purisez. Cred însă că între culegătorii Transilvaniei vor 

fi şi cunoscători de limbă rom., apoi corecturele unele nu-s de tot neligibile. Cealaltă jumătate va 

urma cel mult pre 23-24 diecembre. 

Cu bucurie v-am primit şi cetit ca totdeauna preţiuitele epistole din 19 octobre şi 30 nov. a.c. 

Credeţi-mă cel puţin de douăzeci de ori fu provocat din parte-mi oficialul judecătoresc Ioan Şiuluţu, 

ginere al fericitului protopop Turcu, ca să-mi culeagă din gura nevestei şi cumnatelor sale date 

autentice despre catastrofă şi moartea socru-so. Totdeauna-mi promite niceodată însă nu-şi ţinu 

cuvântul încât însumi mă mir de atâta nepăsare a lui. Vă promit deci că nu voi mai aştepta după 

promisiunea memoratului domn ci numaidecât mă voi apuca a însemna împărtăşiri din gura 

martorilor ochiulaţi: Lazăr Baldi carele văzuse pre Turcu legat de stâlp şi batjocurit de plebea urbană, 

L. Vaida şi desclinit preotul din Cluş-Monasteriu care petrecu pe Turcu ca sufleteriu până la locul 

pierzărei şi-mi spusă şi ziua morţii lui (23 octombre 1848). De azi în opt zile veţi accepta primele 

împărtăşiri din cele ce le voi fi aflat. 

Afacerea cu Istoria scrisă de P. Bod şi cu Haşdeu stă aşia că io adevărat despre acea istorie 

scriam numai din scrierile lui Cipariu. Dară astă vară conducând io pre d. Haşdeu prin toate arhivele 

de aici d.sa dete preste dânsa în colecţiunea Keményiană şi mă provocă să mă folosesc de acea istorie 

să o fac cunoscută ca unul pre carele mai mult m-ar interesa. Mai târziu zise că ar decopia-o şi pentru 

sine de i-aş câştiga vreun studinte. Imi zise însă numai cam doară. Într-aceea io căpătai notiţie despre 

un alt esemplar, doară originalul, aflător în biblioteca colegiului unitarian de aici, despre care 

esemplar d. Haşdeu cărui io i-am ajutat cu cea mai sinceră frăţie şi la decopiarea de documente, nu 

ştia nemica. Asta mă făcuse a vă scrie şi a îmbia academia ca să editeze acel opşior nu neinteresant. 

Aşia cred că procedura mea nu involvă ceva nelealitate.


Ştiţi că lui Popasu şi aceea i s-a crestat de culpă că oarecând a stat în relaţiuni bune cu prea 

stim. d-voastră?! O auzii cu urechile mele din gura unui bărbat magiar competinte. Altcum moral e că 

derepturi băsericeşti fără derepturi politice sunt numai ceea ce zice proverbul românesc că „sai rău din 

părău, că-i mai rău fără de rău”. Pentru aceea cei ce câştigă derepturi băsericeşti cu sacrificarea 

derepturilor naţiunei politice nu merită apoteoze. Asta e convingereea şi predica mea de vreo şiepte 

ani şi durere azi se constată ca adevărată. Statutul organic fără derepturi politice recunoscute naţiunei 

rom. e păpuşărie în mâna celor potinţi politiceşte. Dar încă dacă acei potinţi n-ar fi în perplesităţi 

finanţiale şi altele, încă atunci cum i-ar juca pre fraţii gr.or.! 

De ameninţarea clerului gr. c. român că i se va subtrage subvenţiunea nu am auzât. Dar am 

auzit din gura unei foarte înalte persoane băsericeşti că clerului nostru i se promit toate emolumentele 

materiale numai să tacă, să nu facă larmă. Aşiadară iarăşi confirmarea convingerei mele de mai sus: 

„Vă dăm toate numai derepturi politice nu reclamaţi (subînţelege „că cu aceste vă ştim noi apoi scoate 

din mâni tot ce v-am dat pentru moment”). 

Aţi văzut că „Hon” şi după el „Kelet” în câţiva numeri după olaltă pre toţi moldovanii de la 

vodă până la agricultori, îi face ciangăi romanisaţi? Apoi cu câte injurii aruncate în faţa românilor! 

Oare jurnalistica din România are notiţie despre atari proceduri? 

Perseverez în tot respectul al prea stim. d-tale pururea venerator 1 . 

Dr. Greg.Silaşi m.p. 

[B.A.R., Mss. Rom., nr. 1002, f. 199-200v.] 

______ 

1 

Adnotarea lui Bariţiu: „Lecta în 5 ian. 1875 după reînt. mea de la Bucur”. 

XVIII 

Cluj, în ajunul Crăciunului 1874 


Jumătatea a doua din disertaţiunea ce o ţinui la adunarea din Deva asupra „însemnătăţii 

literaturei rom. tradiţionale”, am onoare a vi-o trămite aice alăturată. 

Totodată vă espedez şi câteva date despre orele ultime ale vieţii protopopului Vas. Turcu şi a 

tribunilor Bătrâneanu şi Simoniş 1 esecutaţi la 1848 în Cluş. Puţine putui aduna şi aceste încă nu de la 

membrii familiei repausatului protopop cari şi până astăzi tot numai cu vorba şi cu promisiunea goală 

mă ţin şi mă mână de pre o zi pre alta. Sentinţa judecătorească cu actele mi se spune că ar fi nemicit-o 

mădularii judeciului sau tribunalului de sânge înşişi când văzură steaua revoluţiunei magiare apunând 

ca nu cumva pentru atari judecate să ajungă ei înşişi pre furci. Cu toate aste mai făcui una încercare, 

doară doară s-ar afla, despre ce nu voi lipsi a vă reporta cât de curând. 

Io pre aci propusăi confraţilor români să ne cugetăm de cu bun timp asupra viitoarelor alegeri 

dietale şi aşia facem apel nominativ 2 pentru conchiemarea unei conferinţe la Alba Iulia pre 15 febr. 

Care apel până acum se poate lăţi şi ceti. Conchiamarea definitivă, după părerea românilor cluşiani, ar 

fi bine să o faceţi preastimata d-voastră. Barem de i-ar succede conferinţei a decide şi înscena o ţinută 

mai demnă şi mai folositoare pentru românimea transilvană decum fuse cea de la ultimele alegeri 

dietale. 

După cari poftindu-vă sărbători fericite cum şi „la anul şi la mulţi ani” în deplină sănătate şi 

fericire perseverez cu tot respectul al preastim. d-voastră etern reveritor. 


Prof. de universit. 


______ 

1 

Semnate cu pseudonimul Sălăuşeanu, datele apar în „Transilvania”, VIII, 1875, nr. 3, p. 30-31. 

2 

Despre apel vezi G.B., V, Bucureşti, 1981, p. 244.

286 


XIX 

Cluj, 24 aprilie 1875 

Onorabilă Redacţiune! 

Grăbesc a trămite alăturatul tractat pentru Transilv. Binevoiţi, aflându-l de interes, a-i da loc în 

columnele Transilvaniei 1 . În acest cas va urma un Vocabular de vreo 2-3 coale. 

Perseverând cu distinsă onoare al onorab. Redacţiuni plecat şierb 

Cluş, 24/4. 875 

Dr. Silaşi, m.p. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 203]. 

______ 

1 

Vezi Psaltirea calviniano-română versificată în „Transilvania”, VIII, an? nr. 12, p. 141-145; nr. 13, 

p. 151-153; nr. 14, p. 160-163. 

XX 

Onorabilă Redacţiune 

După ce trămisii partea primă din noul meu tratat despre Psaltirea calv. rom 1 , grăbesc a trămite 

şi partea ultimă, vocabulariul de cuvinte mai arcaice. 

La care nu mai am alta de adaus decât în presara sântului Georgiu dorinţa ce o are în mine 

împreună toată românimea ca bunul Dumnezeu să custe (?) pre preastim. redactoru al Transilvaniei 

încă în mulţi mulţi fericiţi ani! 

Perseverând cu distins respect al onorab. Redacţiuni plecat serv. 

Cluş, 2/5. 875 

Dr. Silaşi 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 204] 

______ 

1 Vezi nota 1 de la Scrisoarea XIX. 

XXI 

Cluj, 13 ianuarie 1877 

Preaonorată Redacţiune 

Cu distint respect mai trămit din tractatul meu Românul în poesia poporală câteva filere spre 

publicare în Transilvania 1 . Tractatul e demult gata. Cu copiarea lui însă avui şi mai am şi astăzi necas. 

Dară în 10-15 zile cred că voi putea trămite şi restul. 

Poftind preastimatului domn redactor şi celorlalţi membri ai redacţiunei „la anul şi la mulţi ani 

fericiţi” perseverez al prea onor. Redacţiuni sincer reveritor. 

Cluş, în 2 mai 1875 

Dr. Greg. 

Silaşi m.p. prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 205]. 

_____ 

1 Vezi „Transilvania”, IX, 1876, nr. 18-23; X, 1877, nr. 4-18. 

XXII 


Preaonorată Redacţiune 

Mai trămit 8 coale manuscript din Românul în poesia sa poporală 1 . Retează încă din întregul 

tractat la 14 coale scrise cari încă le voi trămite la timp ca să nu se mai întrerupă publicarea 

tractatului. Până la tipărirea ăstora trămise acum poate să mai revăz şi coreg una alta într-însele. Cer 

scuse căci manuscriptul e cam cu corecture. Dară purisatorii mei îmi descoperiră lucrul în mod mai 

rău şi mai nelegibil decum e impurul meu original. Sper că pe scrisoarea mea va putea merge fără 

greutate un culegător braşiovan despre cari cred că nu va fi niceunul care să nu ştie ceva româneşte.


Mulţămindu-vă din animă pentru îmbărbătarea ce mi-o faceţi mai de curând în Gaz.Trans 2 . 

perseverez cu distinsă onoare al on. Redacţiuni pururea referitor 3 

Cluş în 8/III 1877 


[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 206-207]. 

______ 

1 Vezi nota 1 de la scrisoarea XXI. Într-adevăr, studiul a apărut cu o întrerupere destul de mare, în 

sensul că unele părţi au apărut în nr. 18-23 din 1876, iar celelalte în nr. 4-18 din 1877. 

2 

În „Gazeta Transilvaniei”, XL, 1877, nr. 25 Grigore Silaşi este omagiat pentru activitatea Societăţii 

„Iulia”. El a insuflat şi insuflă curaj şi iniţiativă printre tinerii studioşi români ce-şi cultivă şi-şi 

profesează spiritul naţional. Acest merit este cu atât mai mare cu cât mulţi tineri veniţi din gimnaziile 

ungureşti şi deveniţi studenţi la Universitatea maghiară de stat nu ştiau să vorbească corect în română 

iar corespondenţele le scriau de obicei în maghiară. 

3 

Adnotarea lui Bariţiu „1877. Dr. Gr. Silaşi. Cluş, 8/III. R. 22 mai”. 

XXIII 

Cluj, 21 mai 1877 

Preastimată redacţiune 

Grăbesc a mai trămite cu tot respectul din tractatul meu Românul în poesia ş.a. câteva coale. 

Restanţile şiepte coale vor urma la timpul său de cu bun timp. 

Rog umilit pre preastim. d. redactor al Transilvaniei ca pre membru al „Societăţei acad. Rom.” 

să nu prejete a mă înştiinţa prin una carte de corespondenţă oarea „Societatea acad. rom.” între 

împregiurările critice de faţă ţinea-va ăst an şiedinţe anuale. Un prea bun cunoscut al meu ar vrea să 

concure cu ceva şi la cas afirmativ s-ar grăbi cu purisarea elaboratului. 

Perseverând cu distint respect al preastim. redacţiuni stimător 

Cluş 21/V 1877 


[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 209]. 

XXIV 

Cluj, 31 mai 1877 

Preastimate domn! 

Îţi mulţămesc din animă atât pentru încunoştiinţiarea cum că adunarea generală a Asociaţiunii 

noastre se va ţinea şi ăst timp cât şi pentru epistola-ţi precedentă în carea binevoiţi a-ţi manifesta faţă 

de mine cu atăta sinceră bunăvoinţă părerea despre încurcăturile actuale iară în special despre 

colectarea de ajutoare pecuniare şi altele pe seama confraţilor din România răniţi în lupta pentru 

esistenţa statului lor. 

Iartă-mă însă să-ţi spun că io întrebasem despre Societatea acad. rom. care dânsa între gravele 

cercustări de azi întruni-se-va în siesiunea sa ordinară actuală sau va fi amânat lucrul pe anul venitor 

doară mai păciuit? Cineva s-ar prepara cu un operat ştiinţific pe carele în casul afirmativ l-ar purisa 

numaidecât ca acesta pe termenul prefipt să poată fi spedit şi să ajungă în Bucureşti. La din contra ar 

mai amâna purisarea pentru ca eventual să mai poată corege şi adăuga câteva ceva la cestionatul 

operat. Te rog dară de nou cu tot respectul binevoieşte în vreuna oră liberă a-mi răspunde de două-trei 

şire la întrebarea aceasta. 

Ce se ţine de colecta pentru oştenii rom. răniţi ziarele locale mag. de aici îţi vor fi spus jó (?!) 

că românii de aici deodată cu patriotica, umana şi româneasca d-tale iniţiativă în Gaz. Trans. făcuse 

jó (?!) paşi în aceeaşi direcţiune 1 . Se înfiinţiase un comitet în frunte cu zeloasa d-na Maria Ilieşiu n. 

Sándor şi se luase alte măsure preparative. Alaltăieri însă lăudata d-nă se deşteptă cu una citaţiune la 

poliţia locală unde i se ceti una ordinaţiune ministerială carea întrezâce înfiinţarea de atari comitete nu 

însă şi colectarea de ajutoare prin persoane singurite. Cum înţelesei memorata doamnă ceru 

ordinaţiunea minist. în copie spre a se şti orienta. Până acum însă nu i se dete ci numai i se promise

288 


cam cu gura jumătate. Într-aceea comitetul apucase a spedi una sumă de apeluri cătră românii din 

toate regiunile Cluşiului şi resultatul promite acum a fi cu mult mai îmbucurător de-ar fi fost poate 

fără acel interdict. Mi se spune că mai mulţi bărbaţi tineri se conţieleseră a lucra într-acolo ca dintre 

cei mai cu avere nimene să nu contribuiească mai puţin de un # iară secsul frumos şiarpie (!) ş.c.l. Ăst 

mod vor cluşianii rom. să răspunză la invectivele pre cât nesocotite, pre atât şi eronate ale lui Kelet 2 . 

Junimea de aici însufleţită îşi arată reverinţa prin una deputaţiune numeroasă d-nei Ilieşiu pentru 

afrontul suferit în causa aceasta putem zice mai mult umanitară decât naţională. Iară primarul Simon 

Elek se nevoi a netezi lucrul corectând în persoană azi pre des memorata d-nă şi ascriind faptul de a 

cita pre una doamnă onorabilă şi de toţi stimată înaintea poliţiei numai prostiei urbei. 

Dealtmintre precum auzii de aici se trămiseră rapoarte despre aceasta şi la ziare străine 

germane ş.a., ceea ce ar fi [de] dorit să se facă în toate cestiunile ca lumea Europei civilisate încă să 

ne cunoască păsurile după informaţiuni genuine iară nu după întortocări jurnalistice judano-renegate. 

Perseverând cu distint respect al d-tale pururea stimător. 

Cluş în 31 mai 1877 

Dr. Greg.Silaşi m.p.prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 210-211]. 

______ 

1 Despre comitetele de ajutorare a răniţilor Războiului de Independenţă a României ca şi despre 

interzicerea lor de către guvernul maghiar cu concesia ca iniţiativa să fie preluată de cetăţeni ca 

persoane particulare, vezi G.B., V, p. 248-258. 

2 Atacurile dure împotriva comitetelor româneşti din Transilvania care au ajutat răniţii unei armate 

străine care, odată vindecaţi, vor putea ataca nu numai Turcia, dar şi Ungaria, în nr. 116 din „Kelet”. 

Atacul din „Kelet” a fost la rândul lui combătut de „Telegraful român”, XXV, 1877, nr. 38. Ziarul 

român a afirmat că atacurile furibunde şi tendenţioase din „Kelet” erau menite să justifice şi să 

pregătească atmosfera pentru luarea unor măsuri de represiune şi de intimdare a românilor din 

Transilvania în momentul în care fraţii lor de peste Carpaţi luptau pentru independenţa României. 

XXV 

Cluj, 8 iulie 1877 

Preonorată redacţiune! 

Grăbesc a trămite încă 41/2 coale mss. din tractatul meu „Românul în poesia sa poporală”. 

Restanţile 5 coale vor urma poimâne. 

Perseverez cu distint respect al on. Redacţiuni stimător. 

Cluş în 8/VII 1877 

Dr. Gr. Silaşi 

prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 212]. 

XXVI 

Preastimată redacţiune! 

Cu cel mai distint respect trămit aici alăturata restul din manuscriptul „Românul în poesia 

poporală” 1 , perseverând al pr. stim. Redacţiuni reveritor 2 . 

Cluş, în 11 iuliu 1877 

Dr. Greg. 

Silaşi prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 213] 

______ 

1 

Vezi nota 1 de la Scrisorile XXI şi XXII. 

2 

Adnotarea lui Bariţiu: „1877. Greg. Silaşi. Cluş, 11 iul. Primit 15”.


XXVII 



Din nr. ultim al Gazetei Tr. văz că te afli în Bucureşti la sesiunea anuală a „Societăţei acad. 

rom.” şi iată că nice acolo nu-ţi dau pace ci îndrăsnesc a te incomoda cu una rugare umilită în 

favoarea unui bun confrate al nostru. 

Acesta e căpitanul c.r. Lucian Câmpian de naştere din Teleiu, distr. Năsăudului, carele între 

împregiurări ar dori şi voi a trece în armata României. 

Numitul căpitan e de present de cl. I în regimentul Regelui Ţărilor de Jos nr. 64. Are şierbiţiu 

militar de 29 ani dintre care 23 ca ofiţir, 2 ani de campanie, poartă pe piept medalia capitulaţiunei 

secunde, are decret recunoscător de la Maiestatea sa împăratul şi regele Francisc Josef I pentru 

bravura şi şierbiţiile sale făcute la Königratz. De curând făcu esamenele teoretice şi practice pentru 

înaintare în ordul ofiţirilor stabali (maior etc.). La cari toate se adaugă laudele superiorilor prin carile 

şi şi altmintre prin opiniunea publică din armată e recunoscut ca oştean din creştet până în tălpi, 

născut şi crescut de oştean în care respect e unanimă opiniunea între camarazii săi. Şi io mai fac încă 

un adaus: e român din cei căutaţi pe sprânceană, zelos uneori până la esces (am putea zice) [,] 

membru de mai mulţi ani încoace al „Asociaţiunei rom. Transilvn.” scl. 

Fratele Câmpean vrând a trece în armata rom. pune trei condiţiuni: 1. să i se recunoască anii de 

şierbiţiu militar pentru pensiune şi celelalte; 2. banii de călătorie până la locul destinaţiunei sale în 

România; 3. reflectare (după putinţă) la aceea că dânsu e acum şi în armata austro-ungară pe puntul de 

a înainta între ofiţirii stabali. 

Iacă dară în ce-mi stă prea plecata rugare: să binevoiţi a sonda prin cineva la măritul ministeriu 

de resbel al României ca întrucât ar putea memoratul amic al meu sub condiţiunile preînfirate ajunge 

la ţinta dorinţei sale. Fireşte că el, în cas de prospect favorabil, mai întâi ar abzice aici şi după aceea 

şi-ar subşterne recursul împreună cu toate documentele despre calităţile lui preamintite. În acest 

aspect rog cu distinct respect şi pre meritatul veteran al literaturei noastre, preastim. d. A.T. Laurian 

pentru intercesiune cărui fiţi buni a-i spune din partea puţinătăţii mele cele mai profunde închinăţiuni. 

Prin căpitanul cestionat oastea României ar face un câştig real. El e recunoscut ca model de oştean şi 

ofiţir în toată armata din părţile acestea. Un singur defect are: ar vrea să facă preste noapte din toţi 

românii tot atâţi oameni ai onoarei şi eroi. 

Aşteptându-vă răspunsul binevoitor perseverez cu cel mai distint respect al pr.stim. d-tale 

pururea reveritor 2 

Dr. Silaşi 


______ 

1 Adnotarea lui Bariţiu: „1877. Dr. G. Silaşi. Cluş, 7 sept. R. 1 nov. Coresi. Pravila n. de la Govora. 

Divanul 1a. Psaltirea lui Dosoftei” şi adresa: „Preastimatului domn Georgiu Bariţiu membru act. al 

„Societăţei academice române”. Bucureşti (Romänen). francat”. 

XXVIII 



Înainte de aceasta cu vreo trei săptămâni îndrăsnisem a incomoda cu una rugare, respectiv 

întrebare. Epistola mea de atunci poate s-a pierdut pe poştă. De aci caut să îndrăsnesc a te incomoda 

de nou. 

E vorba de un căpitan român din armata austro-magiară comună carele ar dori să treacă în 

armata României. Cestiunatul căpitan trece de cel mai bun oştean în regimentul său (Regele Ţărilor de 

Jos nr. 64). Pre lângă calitatea de oştean de model mai întruneşte şi sentimentele unui prea bun şi 

devotat român aşiacât dânsu şi pentru brava armată jună a României ar fi un adevărat câştig. 

Respectiv ar dori: a) să i se ştie anii de şierbiţiu; b) deoarece a făcut esamenele de ofiţiri ştabali 

sau de statul major să se primească de se poate în calitate de maior sau cel puţin să i se dea prospect

290 


de a înainta curând la acel grad; c) spese de călătorie la locul destinaţiunii sale. Te asecur, preastim. d. 

că pre cât e de esemplar ca militar, pre atâta e şi cel mai sincer şi zelos în privinţa rom. Ca 

„năsăudean” şi-a dat toată silinţa a se perfecţiona în limbă şi e de mai mulţi ani încoace membru 

ordinar la institutul nostru cultural transilvan. 

Fii bun drept aceea ştiriceşte la ministeriul de resbel al României dacă şi în ce mod şi calitate 

ar afla cestiunatul individ primire? Şi despre resultat nu prejeta a mă încunoştinţa în zilele prosime în 

două-trei şire. 

Pre aici demonstraţiuni preste demonstraţiuni în 15 sept. foc şi iluminare pentru pretinsele 

învingeri ale turcilor la Plevna cu care ocasiune se sparseră ferestrele neiluminate ale protopopului 

rom. gr. c. Românii la rândul lor sparseră ferestrele iluminate ale unei văduve române (?!). Lucruri de 

tânguit! În 10 septembrie despărţământul cerc. X al „Asociaţiunei” ţinu adunare anuală la Budatelec 

pe Câmpie. Guvernul se presentă la acea mică adunare prin un solgăbirău asistat de gendarmi, 

bagseama să nu facem vreuna revoltă ceea ce nu-i trecuse nimănui prin minte! 

Ca unui binevoitor vechi şi de mine preastimat îţi descopăr că io am gata un tractat sau operat 

Despre formaţiunea cuvintelor în limba rom. prin derivare şi compunere. Cu purisarea şi revederea 

lui până la concurs mă întârziasem. Acum însă v-aşi putea trămite un prospect din el au l-aş putea 

subşterne după aceea delegaţiunei. Ce ziceţi la aceasta? 

Perseverând cu cel mai distint respect al preastim. d-tale purure reveritor. 

Dr. Silaşi prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 216-217]. 

XXIX 



Îţi sum dător cu un car de mulţămite. Îţi mulţumesc din animă sinceră pentru tipăriturile 

Societăţei noastre academice din carile acum de repeţâte ori binevoieşte a-mi face presenţa. Îţi 

mulţumesc pentru denumirea mea de membru onorar al Societăţii academice rom. la care act sum 

convins că ai fost primul motor şi esoperator şi care pe cât mă onoră pre atât mă deprimă întru 

conscrierea nemeritului meu într-una însă împintenându-mă după măsura mărginitelor mele puteri a le 

merita cel puţin pe venitor. Îţi mulţămesc în fine atât în numele meu cât şi al amicului de la oaste 

pentru fatigiile puse la Bucureşti în afacerea lui militară. Scusă-mă te rog pentru incomoditatea 

causată cu aceasta. Ştiu prea bine în câte părţi cu câte de toate eşti ocupat. Dară ce era să fac? Amicul 

doria informaţiuni esacte întemeiate iar io nu aveam în alt bărbat mai cunoscut şi de aceea mai de 

încredere cătră carele să mă încumet a mă adresa în cestionata causă – cel puţin pentru amicul meu – 

nu nedelicată. 

Îmi pare rău că disertaţiunea mea anunţată la adunarea gen. din Blaş 1 încă nu ţi-o pot trămite 

spre publicare în Transilvania. Am păcatul că nu ştiu să fiu scurt. Disertaţiunea o urzâsăm de 3-4 

coale iară acum am scris 13 coale şi mai restau 3-4 coale până să fie materia ce tratează terminată. 

Promit însă că favorindu-mă sănătatea până în ianuar 1878 voi fi finit-o şi poleit-o întru atâta cât să-ţi 

pot spedi spre publicare măcar una parte bună din ea dacă nu toată deodată. Ast mod cel puţin se va 

publica în acelaşi curs anual al Transilvaniei. 

Îţi promit şi mai mult dară nu ca să-ţi dau puţin ci că voi să-mi ţiu promisiunea sub cestiunea 

vieţii şi sănătăţii favoritorii. Din tractatul meu întârziat de la concursul academiei despre Formarea 

cuvintelor în limba rom. prin derivare şi compunere aş putea în 15 coale şierbi Transilvaniei dacă 

materia o ai cugeta aptă pentru columnele dânsei. Partea specială s-ar putea apoi tipări în foaia 

„Asociaţunei” după oarecare întrerumpere pentru ca publicul Transilvaniei să nu ieie cumva în nume 

de rău că-l regulăm tot cu lucruri seci filologice. 

Adevărat că aş dori şi însumi să pot mai întâi citi operatul meu în secţiunea filologică a 

„Asociaţiunei”. Debunăseamă aş primi prea bucuros nu una indigitare folositoare din partea 

membrilor secţiunei. E întrebare însă când vom fi în stare a ne constitui în acea secţiune? La adunarea


gen. din 5-6 aug. ne înscrisem în secţiunea din vorbă numai 2 inşi cu preşiedintele 3. Mai lipsesc 

drept aceea patru membri. D-voastră cu secţiunea istorică, de-mi aduc bine aminte, încă nu sunteţi în 

acest respect mai de invidiat. Ar fi dară de dorit ca spre a ajunge odată la mult dorita ţinută să se facă 

în afacerea subversantă un apel pe calea publicităţii ori provocări de-a dreptul îndreptate bărbaţilor 

noştri cunoscuţi ca specialişti ori altceva de aşia. Iniţiativa ar competi doară ilustrului nostru 

preşiedinte şi preastimat d-tale spre care scop ar fi bine să vă puneţi cât mai curând în conţielegere. 

După mulţămite şi alalte încă un rugământ. Nu prejeta a adresa alăturata epistolă d-lui Grg. 

Misail, literatoriului nostru. Io nu-i ştiu ubicaţiunea. Altmintre în causa pentru care-l recer îndrăsnesc 

a te ruga şi pre preastim. d-ta. Iac-o. 

Urbea Cluş face una fundaţiune de 1600 fl. anuali pentru premiarea de operate concursuale ce 

le-ar elabora studenţii acestei universităţi. Io încă pusăi acum de trei ori tema din sfera literaturei rom: 

A kotnári tudományegyetem és a többi XVI-XVIII századbéli román tanintézetek állapota s befólyásuk 

a rom. irodalomra. Ast timp sosi un operat în carele bietul tânăr debunăseamă român (cum se poate 

gâci din căsnita-i limbă mag.) se estinse prea mult şi prea cu zel românesc înfocat asupra istoriei 

noastre naţionale. Premiul nu i-l recunoscui nice io ca censor dară-i lăudai multe părţi bune şi 

diligenţa întru scrutare. Însă celălalt censor Lud. Felmeri prof. de pedagogie, un secui studiat la 

Sarospatak, scrise una recensiune cu peană întinsă în fierea urei naţionale şi plină de invective contra 

a tot ce este românesc în istorie culminând întru a nega esistenţa atinsei universităţi din Cotnari. 

Aşiadară îmi atacă chiar tema. Sum dară angagiat a mă apăra în vreuna foaie periodică magiară. Io 

amintii acea universitate abia proiectată şi doară şi mai abia începută numai ca un semn de mişcământ 

cultural din partea românilor pe acele timpuri „dară Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţieleagă”. Despre 

dânsa stă una fugitivă memorare în „Pumnul”, Lepturar, A. IV p. 1 pg. 124. Afară de aceea încă fiind 

la Viena citisem despre ea în Traian un estras din Ioan Sommer, De Iacobo Despota Moldaviae 

Vajvoda, Wittembergae 158. Însă opul acesta, liber unicissimus, în bibliotecile de aici nu se află. Miar 

fi dară foarte binevenite nescari indigetări privitoare la istoria şi organizarea internă a acelei 

universităţi cum şi a şcoalelor superioare înfiinţate de Alesandru cel Bun al Moldavei la 1430 şi de 

Vas. Lupu la 1632 şi a şcoalelor parochialo-sinodale întemeiate de Şerban Cantacuzeanu şi Duca /la 

finele secolului al XVII. Despre cari altcum cunosc cronicarii rom. şi scrierea lui Misail „Epoca” lui 

V. Lupu şi Mat. Basarab. Tot aşia despre şcoalele începătoare rom. din Transilvania de prin 

memoratele secle despre cari nu mă îndoiesc că că ai citit prin cele legiuiri transilvane compilatale şi 

aprobatale neasemănat mai multe decât mine. Deci nu prejeta, te rog, a-mi sta în acest respect întrajutor 

precât îţi vor concede numeroasele ocupaţiuni. 

Perseverând cu distint respect al prea stim. d-tale pururea reveritor. 

Dr. Greg. Silaşi prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 218-219f] 

______ 

1 

Despre Adunarea generală a Astrei ţinută la Blaj vezi „Transilvania”, X, 1877, nr. 17, p. 193-195; 

nr. 18, p. 205-210; nr. 19, p. 217-222. Grigore Silaşi şi-a anunţat dizertaţia cu titlul Caracterul şi 

necesitatea dezvoltării lui pedagogice, iar Artemiu Publiu Alessi dizertaţia Despre omul fosil sau 

preistoric. Adunarea generală, sub motiv că are multe afaceri de rezolvat, le-a amânat pe amândouă 

cu recomandarea că dacă nu vor putea fi citite în plen să fie publicate în „Transilvania”. La aceeaşi 

Adunare Grigore Silaşi a fost ales notar şi membru în Secţiunea filologică a Astrei împreună cu I. M. 

Moldovan, preşedinte al Secţiei fiind Timotei Cipariu. 

XXX 


Onorată redacţiune! 

Societatea rom. de lectură Iulia e a tinerimei noastre de la universitate iară Societatea rom. de 

lectură fără epitet vulgo „casina română” e a noastră a bătrânilor rom. din Cluş. Aceasta ultima e 

prenumerată la Observ. chiar prin mine care trămisei deodată 7 prenumeraţiune anume: pentru Societ.

292 


Rom. de lect., L. Vaida, I. Petran, Iul. Coroianu avocaţi, Silaşi prof., Ios. Rusu telegraf, Laz. Baldi 

privat. Societăţii Iulia de bună seamă-l spediţi gratis. 

Altcum din incidentele acesta iaca vă alătur una scurtă notiţie fugitivă despre societăţile 

române culturale din Cluş. De veţi afla cu cale înseraţi-o între varietăţile Observatoriului. 

Perseverând al On. Redacţiuni reveritor 1 . 

Dr. Silaşi prof. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 220]. 

______ 

1 Adnotarea lui Bariţiu: „1878. Dr. G. Silaşi, Cluş, 4/III” şi adresa: „Onoratei redacţiuni Observatorului. 

Nagy Szeben (Erdély ország). franco”. 

XXXI 



Înainte de toate primeşte sincerele mele fericitări căci te mântuişi de nou de una din 

numeroasele şicanări cărora ai fost şi eşti espus în bărbăteasca luptă pentru derepturile 

neprescriptibile ale amatei noastre naţiuni. Oare însă până când atâte batjocure, nedreptăţiri şi 

maltractări de tot soiul?! Din alăturata epistolă 1 a colegului meu profesor de botanică la universitatea 

de aici dr. Aug. Kanitz vei binevoi a vedea că dânsul are gata de tipar un op foarte interesant şi 

fundamental cu privire la Flora României. El s-a declarat ocasionalmente şi io încă l-am îndemnat să-l 

publice în limba rom. Însă cum, prin ce mijloace şi cu ale cui spese? Io l-am îndereptat la Academia 

rom. şi Delegaţiunei academice i-am şi scris în afacerea aceasta cu datul de azi. Kanitz înteţieşte 

tipărirea temându-se să nu-l prevină alţii. Are oare Academia noastră funduri şi spre scopuri de 

acestea? Ori că operatul lui K. s-ar putea doară tipări în Analile Academiei şi de acolo să se facă una 

ediţiune separată? La toată tâmplarea aşia am observat că K. ar aştepta în cas de a ceda manuscriptul 

său Academiei şi un modest onorar. Scurt: te rog binevoieşte a te întrepune pentru ca de se poate să 

fie îmbrăţioşiat un bărbat de ştiinţă care se bucură şi preste fruntariile austro-magiare de renume nu de 

toate zâlele ca botanic când dânsul vrea a păşi pre arena junei noastre literaturi şi a ştiinţelor literelor 

române. El e încâtva filoromân. Născut în Lugoş, ştie româneşte bine. Şi cu acest pas arătă curagiul 

convicţiunei deoarece între chauviniştii din Cluş nu e lucru puţin a cuteza ca profesor la universitatea 

magiară să scrii în limba urgisită a olahilor. 

Încă una rugare. N-aveţi pre acolo Fabulele lui Donici şi Cost./Bălăcescu? Aş da bucuros şi 

câte 10 fl. pre aceste broşiurele atâta lipsă le duc precum duc lipsa şi altor cărţi rom. de înainte de 

1848. 

Cerând mii de scuse pentru atâte incomodări perseverez cu cel mai distint respect al preastim. 

d-tale pururea reveritor. 


[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 222-223]. 

______ 

1 

Scrisoarea se află la B.A.R., mss rom.., nr. 1002, f. 224-225. 

XXXII 

Cluj, 10 iulie 1886 


Permite-mi, te rog, ca, basându-mă pre rara voinţă ce totdeauna mi-ai arătat într-o afacere şi 

publică română şi privată a mea să-ţi cer un svat aşia zicând părintesc. Îndrăsnesc a te incomoda în 

acest respect din causa căci sum convins că nimeni nu cunoaşte mai bine afacerea din vorbă şi 

cercustările ei ca prea st. d-ta.


Debunăseamă-ţi va fi deja cunoscut că încă înainte de asta cu două luni preaon. d. protopop 

Ioan Rusu din însărcinarea ilustrului d.br. Ursu-mi scrisese iară la vreo săptămână după aceea veni 

chair br. Ursu în persoană la Cluş spre a se înţielege cu mine dacă în casul pensionărei mele aş fi 

aplecat ori ba a primi sarcina derecţiunei de studii la noua şcoală superioară de fete a Asociaţunei 

noastre transil.? Atât la epistola dlui protopop cât şi d-lui baron în persoană am răspuns afirmativ dară 

sub două condiţiuni: întâi ca nu cumva punându-mă eu un individ „in politicis” notat, în fruntea acelui 

institut, între împregiurările actuale să-i stric mai mult decât să-i pot folosi. A doua ca nu cumva 

primind eu acea onorifică invitare şi însărcinare prin asta să abat de la speranţiele lor pre alţii cari 

poate chiar aspiră la acel post de director. 

Prin câteva şire scurte din 5 l.c. dl. baron mă întrebă de nou dacă sunt pensionat ori transferit? 

„Căci suntem prăpădiţi cu şcoala noastră de fete dacă nu vini d-ta”, îmi zice ilustrul şi zelosul nostru 

bărbat. Răspunsul meu ce i l-am trămis cu datul de ieri sună tot cam în înţielesul condiţiunilor de mai 

sus că adecă primesc cel puţin în mod provisoriu directoratul de studii decumva la Săbii e dorinţa 

oareşicum generală ca eu şi numai eu să vin a ocupa acea staţiune. 

Într-adevăr eu sum preast. domn acuma pensiunat cu 1058 fl. Pensiunat fără vreo culpă 

documentată, fără sentenţă disciplinară, fără să-mi fi cerut măcar documentele de pensionare, fără să-mi 

fi computat din cei doi ani de concediu în sensul legei măcar unul, fără să-mi fie ştiut şi recunoscut 

măcar unul din cei vreo 11 ani petrecuţi ca prefect de studii şi vicerector în „Kais. Kön. Gr. Kath 

Central-Seminar” de la S. Barbara cu superiori numiţi de-a dreptul de ministerul cultelor din Viena, 

cu un custor superior în frunte şi în persoana unui consiliar ministerial şi preste tot şi în toate stătător 

direct sub respectivul minister ca şi oricare alt oficiu şi institut de stat. Contra acestei nedreptăţi am 

remustrat la ministerul Trefort şi în cas de negativ am de cuget să mă duc şi la Majestatea sa deşi nu-mi 

fac ilusiuni în privinţa resultatului. 

La toată întâmplarea însă din pensiunea mea deşi nu prea mare tot pot trăi ca un călugăr şi cam 

pe subţâre mai vârtos că vreo cinci nepoţi de soră pre cari ca pre orfani i-am crescut şi purtat la şcoală 

sunt acum parte de tot parte aproape sburătăciţi. 

Vedeţi, preast. domn, că oarecum de sine se pune întrebarea să risc oare a mă muta la Săbii şi a 

mă espune acolo în etatea mea de 50 de ani eventualminte la varii neplăceri? Ori mai bine să rămân 

tot în Cluş unde pot sta şi mai departe de studiile mele în al căror curent mă aflu şi unde micul cerc al 

inteligenţei noastre din loc (fără lauda de sine fie zis) încă mă ţine necesar? 

Crede-mă nu mă tem de lucru care totdeauna mi-a plăcut ci mă spării „a priori” de eventuale 

intrici, şicanări, căutări de nod în papură ce poate mi s-ar face din partea cutăror aspiranţi la direcţiune 

căzuţi de la speranţa lor. Cu de acestea crede-mă că sum sătul până preste cap cari mi-au căziut cu atât 

mai greu şi dureros cu cât pururea m-am năsuit a fi omul păcii. Sum sătul, cum am scris ieri şi dlui br. 

Ursu, de şicanele şi intricile rutenilor din Viena dintre 1859-1872 cari odată mersese până a mă 

propune ministeriului iară acesta nemuritoriului mitropolit A. Sterca-Şuluţiu să fiu revocat din 

seminar. Sum sătul şi de ale ungurilor din Cluş şi de la universitatea din Cluş. Şi toate aceste numai şi 

numai pentru că Dumnezeu sântul m-a făcut român cu caracter prea drept şi prea deschis. Acum să 

mai esperiez cumva asemeni lucruri şi din partea chiar a fraţilor mei români când n-am togmai lipsă 

de a face atari esperinţe neplăcute? 

Ce să fac dară? Ce mă sfătuiţi? 

Binevoiţi a-mi răspunde la această întrebare a mea cam incomodătoare ce-i drept dar 

provenitoare mai mult din grija pentru interesele noastre naţionale române şi a mă sfătui nu zic 

frăţieşte ci ca un părinte pre fiiu-so. Rog în această privinţă şi pre spectabilul d. jude de tribunal reg. 

în pensiune Iosif Sterca Şuluţiu căruia-i răspic complimentele mele de sinceră reverinţă şi în care 

asemenea am cea mai deplină încredere. 

Cerându-mi scuse pentru incomodarea ce vă fac ca la unui cari cunoaşteţi mai bine 

împregiurările din Săbii şi preste tot ale noastre de pretutindeni şi aşteptându-vă binevoitorul răspuns 

cu respectul cel mai distins perseverez al preastim. d-tale pururea reveritor 1 . 


prof. de univ. pens.

294 


P. S. Îmi permit a vă atrage atenţiunea cu calea aceasta asupra absolventei de la preparandiu 

din Cluş, Cornelia Lupu din Ghierla. Dânsa a făcut în iunie a.c. esemanele de calificaţiune cu succes 

din cele mai strălucite. Superiorii şi senatorul preparandiei vreau să-i mijlocească ca să poată merge 

pentru calificarea ulterioară în preparandia superioară de fete din Budapesta. Tânăra însă a concurs la 

profesurele de la şcoala noastră super. de fete din Săbii. Ar fi bine să o sprigioniţi ca nu cumva să o 

scăpăm căci promite a deveni o profesoară eminentă. 

Dr. Silaşi m.p. 

[B.A.R., Mss. rom., nr. 1002, f. 226-229]. 

______ 

1 Adnotarea lui Bariţiu: „Pres. 11 iul. 1886. Dr. Gr. Silaşi. Cluş, primit 11 răsp. 15”.

CASIMIR VON TIMONI, 

ŞEFUL AGENŢIEI C.C. DE LA BUCUREŞTI 

(1832-1849) 

Ela Cosma 


Casimir von Timoni a fost unul dintre cei mai harnici agenţi consulari ai 

Austriei în principatele dunărene. Cum mandatul său la Bucureşti a fost unul 

îndelungat (1832-1849), Timoni a avut vreme să cunoască îndeaproape realităţile 

locului. Dacă funcţia sa presupunea trimiterea regulată de rapoarte către Ministerul 

austriac de Externe, cantitatea imensă a rapoartelor păstrate îi atestă acribia, dar şi 

înclinaţia clară şi plăcerea de a se exprima în scris. 

În acelaşi timp, rapoartele lui Timoni se constituie într-o adevărată cronică 

sau un jurnal al revoluţiei paşoptiste în principatele române. 

Numele reprezentanţilor „consulaturilor străine” în Muntenia, înregistrate în 

Almanahul statului pe anul 1844, erau următoarele: Austria – Casimir von Timoni 

(1832-1849); Rusia – Iacob Andreevici Daşcov (1840-1847); Franţa – Adrien 

Billecocq; Anglia – Robert Colquhoun („Colcum”, 1834-1859); Prusia – baron 

Constantin Sachelarie; Grecia – Constantin I de Rizo (cel puţin 1844-1848); Belgia 

– Biscop (Bischop, cel puţin 1844-1848). 

Dintre reprezentanţii puterilor străine la Bucureşti, consulul englez, Robert 

Colquhoun (1804-1870), a avut, se pare, cea mai îndelungată misiune în capitala 

Munteniei. El a stabilit multiple şi apropiate legături cu patrioţii români, inclusiv cu 

revoluţionarii de la 1848 („Cun-cun” al nostru) 1 . 

Din rapoartele lui Timoni reiese acest aspect, după cum este descrisă şi 

atitudinea fiecărui consul în parte. Poziţia lui Timoni însuşi, reflectând evident 

politica ţării sale, este opusă celei afişate de Colquhoun. Dacă englezul este un 

liberal, deschis înnoirilor reformatoare, chiar revoluţionare, susţinând idealul 

desprinderii Munteniei de sub tutela puterilor suzerană şi protectoare, fireşte că 

austriacul nu poate împărtăşi această orientare, Timoni manifestându-se conservator 

– în sensul menţinerii statu-quo-ului şi a echilibrului politic, precum şi a relaţiilor 

1 

Nicolae Isar, Sub semnul romantismului, de la domnitorul Gheorghe Bibescu la scriitorul 

Simeon Marcovici, Universitatea din Bucureşti, 2003. Cartea a apărut şi pe format electronic, de unde 

cităm: http://www.univbuc.ro/eBooks/istorie/isar/3.htm. 


296 

Ela Cosma 2 

deferente de supunere a Munteniei faţă de imperiile otoman şi ţarist, aliatele 

principale ale Austriei. 

În anii revoluţiei paşoptiste, reprezentanţii diplomatici ai marilor puteri în 

Muntenia erau: Austria – agentul c.c. Casimir von Timoni; Rusia – Christian [sau 

Wilhelm] von Kotzebue; Franţa – girantul consular Hory; Anglia – consulul Robert 

Colquhoun; Prusia – baronul Emil von Richthofen; Grecia – Constantin I de Rizo; 

Belgia – Biscop 2 . 

* 

Institutul de Istorie din Cluj deţine un fond de 1339 documente relative la 

anii 1848-1849, dar şi la perioadele ce premerg şi succed revoluţiei. Este vorba 

despre xeroxuri efectuate de Victor Cheresteşiu, în anii ’60, după originale aflate la 

Haus-, Hof- und Staatsarchiv din Viena. Catalogul documentelor şi regestele 

acestui fond masiv poate fi consultat în cele două volume recent apărute 3 . 

În acest fond sunt foarte bine reprezentate cantitativ documentele care 

reflectă activitatea agenţiilor consulare austriece în Muntenia (Bucureşti), Moldova 

(Iaşi, Galaţi, Bârlad, Huşi), Serbia (Belgrad), Turcia (Constantinopol), activitate 

aflată în evidentă legătură cu desfăşurarea revoluţiei în principate şi în Banat, dar 

cu implicaţii şi repercusiuni şi în Transilvania. Aceste documente luminează 

extrem de sugestiv relaţiile întreţinute de Casa de Habsburg în afara arcului 

carpatic, informaţiile pertinente pe care le deţinea nu numai cu privire la 

evenimentele aflate în curs de desfăşurare, ci şi la antecedentele şi premisele care le 

generau. Pe alocuri, munca de informare atât de minuţioasă a unor persoane aflate 

în slujba statului austriac, precum consulul general de la Bucureşti Timoni, 

consulul c.c. din Iaşi Eisenbach, consulul Huber din Galaţi, internunţiul Stürmer 

din Constantinopol, consulul Mayerhofer din Belgrad – concretizată în rapoarte 

trimise cu regularitate neabătută (rapoarte care ni s-au păstrat) –, nu diferă întru 

nimic de acţiunile de spionaj extern ale timpurilor ulterioare. 

Din acest fond, un număr impresionant de documente, mai mult de 200, îl au 

drept emitent sau destinatar pe agentul c.c. din Muntenia. 

Prezentul studiu exploatează documentele referitoare strict la activitatea lui 

Timoni. Am grupat cronologic materialul astfel: I. perioada 1832 – martie 1848, 

cuprinzând începuturile misiunii lui Timoni la Bucureşti şi implicarea lui politică 

până la izbucnirea evenimentelor revoluţionare; II. anii revoluţiei, 1848-1849; la 

finele lui 1849 îndepărtarea lui Timoni (prin pensionare) şi numirea lui Anton von 

Laurin în funcţia de consul general al Austriei la Bucureşti. 

Trimiterile din parantezele drepte se fac la numărul cutiei şi al documentului, 

din volumele de regeste menţionate, specificându-se locul şi data emiterii 

2 Fondul 1848 al Institutului de Istorie din Cluj; Grigore Ploeşteanu, Românii în conştiinţa 

Europei. Studii şi articole, Târgu Mureş, Edit. Veritas, 1994. 

3 Ela Cosma, Revoluţia de la 1848-1849. Un catalog de documente şi regeste. (Fondul 

Institutului de Istorie din Cluj), I–II, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2005. În curând, cartea va putea fi 

consultată, gratuit, şi pe format electronic.

3 Casimir von Timoni 297 

documentului. În paranteze rotunde sunt citate din documente, în limba germană 

sau franceză. 

Fiind vorba despre un material documentar atât de vast, ne-am mărginit a 

puncta sintetic coordonatele misiunii lui Timoni la Bucureşti. Deşi am alcătuit o 

anexă cu regestele documentelor ce reflectă această misiune în ordine cronologică, 

spaţiul nu ne permite acum redarea ei. 

Ca o ultimă observaţie preliminară: funcţia deţinută de Timoni a fost cea de 

agent c.c. al agenţiei consulare de la Bucureşti. Abia în octombrie 1849, odată cu 

pensionarea lui Timoni, are loc transformarea agenţiei c.c. din capitala munteană în 

consulat. Cavalerul Anton von Laurin, succesorul lui Timoni, este numit pe post în 

calitate de consul general al Austriei în Muntenia. 

* 

I. Numirea lui Casimir von Timoni la Bucureşti are loc în septembrie 1832. 

Într-un document din 24 septembrie 1832, datat la Viena, Metternich îl anunţă pe 

agentul c.c. din Muntenia, von Hackenau, că împăratul a emis în data de 15 ale 

lunii decizia de pensionare a sa, cu o pensie anuală de 4.000 [?] florini, 

reprezentând echivalentul salariului său de până acum. În locul lui Hackenau, pe 

post este numit Casimir von Timoni. Totodată, ajutorul de translator (k.k. 

Interndolmetschgehilfe) von Hillen va fi transferat în altă parte, cu un salariu egal 

celui de până atunci, de 1.000 florini, lăsând în locul său pe von Ferro. Deocamdată 

von Hillen va aştepta sosirea lui Timoni la Bucureşti, pentru a-i preda afacerile 

agenţiei [3/29]. 

În 1833 Timoni se plânge prinţului Metternich, rugând să i se mărească 

salariul atât lui, cât şi personalului agenţiei c.c. din Bucureşti, şi prezentând spre 

comparaţie situaţia consulilor Rusiei, Angliei şi Franţei, dar şi a colegului său 

austriac de la Iaşi [3/31, Bucureşti, 1 aprilie 1833]. Abia în ianuarie 1835 soseşte 

decizia de mărire a salariilor agenţilor c.c. Timoni din Bucureşti şi Wollenberg din 

Iaşi, acordându-i-se fiecăruia un salariu anual de 2.000 florini şi o sumă de 600 

florini pe an pentru plata cheltuielilor de cazare [3/33, Viena, 22 ianuarie 1835]. 

În septembrie 1845, Ministerul austriac de Externe îi cere lui Timoni să 

treacă la depunerea jurământului de către actualul cancelar al agenţiei c.c. din 

Muntenia, von Schweiger, conform formulei de jurământ uzitate de către fostul 

cancelar von Ferro, la 21 ianuarie 1833 [3/50, Viena, 12 septembrie 1845]. 

Agentul Timoni răspunde însă că, chiar la sosirea lui de la Viena, în 1832, a luat 

jurământul cancelarului de atunci al agenţiei, von Ferro. Îi trimite lui Metternich, 

într-o anexă care nu s-a păstrat, formula jurământului, cerându-i totodată să 

dispună depunerea jurământului de către actualul cancelar von Schweiger, care în 

momentul numirii sale în calitate de cancelar de agenţie din Muntenia îndeplinea 

funcţia de ajutor de translator (Dolmetschgehülfe) la Iaşi şi care încă nu a depus 

respectivul jurământ [3/48, Bucureşti, 29 septembrie 1845].

298 

Ela Cosma 4 

Una din problemele care îl va urmări pe Timoni de-a lungul carierei sale în 

Munteia este cea a păstorilor transhumanţi, a mocanilor ardeleni. Încă înainte de 

plecarea sa la Bucureşti, pentru a lua în primire postul de agent c.c. în Muntenia, 

lui Timoni i se transmit plângerile oierilor transilvăneni din data de 15 septembrie 

1832 şi o notă a Cancelariei transilvane aulice de la Viena din 19 septembrie 1832, 

pentru a lua cunoştinţă de această problemă [3/30, Viena, 8 decembrie 1832]. 

Rapoartele politice sunt cele mai frecvente. Din 1834 Timoni îi scrie direct 

lui Metternich, despre: demiterea unor boieri din opoziţie şi despre tensiunea astfel 

creată între guvernul muntean şi boierime [3/36, Bucureşti, 29 martie 1844]; un 

individ suspect, chipurile maior nordamerican de miliţie, pe nume Bratis, care ar 

intenţiona să se deplaseze la Pesta, dar desfăşurând activităţi ciudate la Bucureşti 

[3/37, 38, 39, Bucureşti, 9 aprilie 1844; Viena, 28 mai 1844; Bucureşti, 3 mai 

1844]. Apoi îi raportează aceluiaşi despre: a) numirea unor boieri în diferite funcţii; 

b) agentul Marii Britanii Lowy şi cel al Franţei Cochelet; c) efectul provocat de 

instituirea carantinei la graniţa cu Transilvania; d) atacul din 3 decembrie, de la 

Kanisa (Ungaria), asupra poştei conţinând înalte indicaţii; Timoni cere duplicate al 

acestora [3/32, Bucureşti, 26 decembrie 1834]. 

În atribuţiile lui Timoni intră acţiuni diplomatice. În 1836, Metternich îi cere 

lui Timoni să militeze pe lângă guvernul muntean pentru recunoaşterea consulului 

c.c. din Galaţi, Atanaskovics, în această calitate, deoarece autorităţile de la 

Bucureşti nu îl recunosc decât ca viceconsul [3/35, Viena, 29 septembrie 1836]. 

Câteva luni mai târziu, Timoni se adresează Cancelariei secrete a Casei, Curţii şi 

Statului c.c. (k.k. geheime Haus-, Hof- und Staats-Kanzlei), arătând demersurile 

sale încununate de succes, întreprinse pe lângă autorităţile bucureştene pentru 

recunoaşterea domnului Atanaskovics în funcţia de consul c.c. la Brăila [3/34, 

Bucureşti, 12 decembrie 1836]. 

Metternich îl anunţă pe Timoni că, în data de 11 mai 1847, maiestatea sa a 

binevoit să aprobe transformarea agenţiei consulare din Ismail într-un viceconsulat, 

subordonat consulatului din Odessa, numind drept viceconsul la Ismail pe Nikolaus 

Sgardelli, fostul agent consular de la Brăila. Consulul Huber de la Galaţi se 

plânsese baronului von Kübeck în 28 iulie 1848 că el nu va mai accepta la Brăila 

un agent consular pe un post neplătit, deoarece acest lucru nu este în interesul c.c. 

Preşedintele Camerei aulice, Kübeck, a stabilit în acord cu Huber că persoana care 

va ocupa acest post la Brăila trebuie să fie o persoană iniţiată în relaţiile 

comerciale, juridice şi politice, urmând să primească un salariu anual de 1.200 

florini, plus 600 florini cheltuieli locale şi 700 florini pentru cheltuielile cancelariei 

viceconsulare. Concomitent, agenţia consulară din Brăila se va transforma în 

viceconsulat c.c. Metternich îi cere lui Timoni să aducă toate acestea la cunoştinţa 

internunţiului papal la Constantinopol, Stürmer [3/87, Viena, 14 septembrie 1847]. 

Ceea ce se şi întâmplă, din însărcinarea lui Metternich, Timoni informându-l pe 

contele Stürmer despre demersurile consulului din Galaţi, Huber, în legătură cu 

regularizarea (Sistemirung) unui viceconsulat austriac plătit la Brăila, aşa cum la


Brăila există şi alte viceconsulate: al Marii Britanii, al Greciei şi al Sardiniei [3/89, 

Viena, 15 octombrie 1847]. 

Timoni relatează despre evenimente remarcabile: „răscoala bulgarilor” 

(Bulgaren-Emeute) din Brăila, care a fost reprimată, garnizoana asigurând ordinea 

în oraş. Se spune că gospodarul va emite o proclamaţie către toţi bulgarii aşezaţi în 

Muntenia. Doi funcţionari din Brăila au fost demişi [3/77, Bucureşti, 6 august 

1841]. Descrie alungarea din ţară (Zurückweisung) a francezului Vaillant de către 

conducerea Munteniei [3/49, Bucureşti, 3 noiembrie 1845]. Altădată este informat 

despre reţinerea de către consulul c.c. din Galaţi, Huber, a suspectului Erast Mayer, 

asupra căruia se descoperise un paşaport fals, şi despre predarea acestuia 

Comandamentului suprem din Transilvania. A reieşit că este vorba de un ungur 

fugar din Galiţia, Ladislaus Dybowski, condamnat la domiciliu forţat în 1846 la 

Lemberg pentru că participase la agitaţii politice. Trebuie supravegheaţi toţi 

polonezii aflaţi în Brăila şi în localităţile din împrejurimi [3/88, Viena, 20 

septembrie 1847]. 

Timoni este solicitat de Metternich să se implice în soluţionarea oricărui fel 

de chestiuni legate de cetăţenii monarhiei c.c. în Muntenia. Cazul celor doi soţi 

Sinkovits, care au cerut divorţul, ridică probleme de legislaţie canonică [3/40, 

Viena, 8 noiembrie 1844]. Episcopul catolic din Bucureşti, Malajoni, protestează 

împotriva divorţului soţilor Sinkovits. Timoni cere instrucţiuni suplimentare [3/42, 

Bucureşti, 27 septembrie 1844]. 

Alte documente vizează aspecte legate de succesiune, cum este cazul 

Dorotheei Schobel, [3/85, Viena, 8 iunie 1847] ori al altui supus austriac din 

Muntenia, calitatea de moştenitor nefiind reglementată în acest principat, spre 

deosebire de Moldova [3/81, Bucureşti, 8 iunie 1847]. 

În 1844, Carl Schweder, profesor privat („Privatlehrer”) din Berlin, stabilit în 

capitala munteană, se adresează consulatului c.c. Are rugămintea ca acesta să 

intervină la Viena pentru susţinerea ziarului „Bukurester Zeitung”. Argumentează 

necesitatea apariţiei unui ziar german la Bucureşti, în folosul „elementului german 

de aici, care sporeşte pe zi ce trece”, prin dorinţa de a aduce informaţii din lume – 

germanii din Muntenia fiind rupţi de comunicarea cu alte produse ale presei de 

limbă germană, dar şi de informaţiile din ţară – inaccesibile germanilor din cauza 

necunoaşterii limbii române. Mai doreşte să facă cunoscută ţara, care în mare 

măsură este o terra incognita. Intenţia lui Schweder este de a edita o foaie politică, 

urmată de un foileton beletristic. Despre sine însuşi, Schweder menţionează că 

persoana sa prezintă garanţii, întrucât este la Bucureşti de trei ani de zile, 

cunoscând situaţia de aici; a predat în cele mai înalte case şi familii, făcându-se 

cunoscut; a depăşit iluziile tinereţii şi are o concepţie conservatoare bine precizată. 

Ca cenzor al ziarului l-a numit pe profesorul de latină de la „Sfântul Sava”, 

ardeleanul Hill. Îl roagă pe Timoni să intervină pe lângă înaltele foruri c.c. pentru a 

se permite difuziunea ziarului, prin intermediul serviciului aulic poştal de expediţie 

a ziarelor centrale de la Viena (die k.k. Hofpostamts-Haupt-Zeitungs-Expedition in

300 

Ela Cosma 6 

Wien), în Transilvania şi Ungaria, ca şi în alte state ale monarhiei. Anexează 

anunţul tipărit în noiembrie 1844, în care se arată că „Bukurester deutsche Zeitung” 

apare la 1 ianuarie 1845, în limba germană. Scopul pe care şi-l propune acest ziar 

este triplu: 1. să-i informeze pe germanii locuitori în principate; 2. să ofere 

reportaje din Orient, dar mai ales din principate, pentru turiştii şi călătorii neiniţiaţi; 

3. să ofere o lectură interesantă (prin articole de cultură). Preţul de prenumeraţie 

este, pentru Bucureşti de 28 de poli (Zwanziger) pe an, adică 9 florini 20 crăiţari 

m.c.; respectiv, 14 poli pe jumătate de an şi 7 poli pe un sfert de an [3/44, 

Bucureşti, 7 octombrie 1844]. 

În 1845, agentul de la Bucureşti îl roagă pe Metternich să aprobe difuzarea 

ziarului lui Carl Schweder în Monarhie şi să permită ca acesta să beneficieze de 

tariful rezervat ziarelor vieneze. Carl Schweder trimite numerele 41-66 ale ziarului 

său, pentru a convinge oficiul de cenzură de la Viena. Timoni intervine în favoarea 

publicaţiei, cu atât mai mult cu cât editorului i s-a permis difuzarea în Prusia, iar 

pentru stabilirea preţului de vânzare acolo i s-a cerut şi preţul cu care „Bukurester 

deutsche Zeitung” se vinde la Viena [3/51, Bucureşti, 1 septembrie 1845]. 

Doi ani mai târziu, Timoni se implică din nou în favoarea ziarului lui Carl 

Schweder. În ianuarie 1847, agentul c.c. îi raportează prinţului Metternich că, din 

pricina numărului mic de abonaţi, ziarul lui Carl Schweder, „Bukurester deutsche 

Zeitung”, al cărui prim număr apăruse în ianuarie 1845, a trebuit să fie sistat la 

finele aceluiaşi an, cu toate că obţinuse permisiunea de tarif. Obţinând fonduri de la 

conducerea Munteniei, care sprijină reapariţia ziarului, Schweder intenţionează să-l 

reediteze, cerând din nou permisiunea tarifului de circulaţie în statele monarhiei. 

Timoni îl asigură pe Metternich că ziarul va fi redactat în acelaşi spirit de până 

acum. Anexează anunţul reapariţiei şi exemplare din ziar [3/57, Bucureşti, 25 

ianuarie 1847]. Răspunsul lui Metternich la cererea formulată de Timoni este 

favorabil, editorul de la Bucureşti obţinând acceptul înaltului oficiu al poliţiei şi 

cenzurii [3/84, Viena, 27 martie 1847]. 

Alteori este vizată situaţia legislativă. La cererea lui Metternich, Timoni 

întocmeşte situaţia legislaţiei în vigoare în principatul Munteniei. Dreptul civil 

(Civilrecht) a fost legiferat de prinţul Caragea, înainte de introducerea 

Regulamentului organic în 1833, apărând în româneşte şi greceşte în Condica 

pravilnicească a Domnului Caragea. Dreptul penal (Strafrecht) apare în secţiunea 

ultimă a aceleiaşi condici. Dreptul comercial şi cambial (Handels- und 

Wechselrecht) este un extras din Codul lui Napoleon, tradus şi promulgat în 1840 

sub denumirea de Condica comercială. În ceea ce priveşte dreptul bisericesc 

(Kirchenrecht), acesta a fost tipărit în 1652, în limba română, de către mitropolitul 

de atunci al Munteniei, Ştefan, şi reprezintă o compilaţie preluată din culegerea de 

legi bisericeşti întocmită de Alexi Arentin din porunca împăratului bizantin Ioan 

Comnenus; dreptul bisericesc este rar utilizat, iar exemplarele din 1652 sunt puţine 

la număr. Procedura civilă şi penală (das Verfahren in Civilrechtsstreitigkeiten und 

in Criminalfällen) reprezintă un extras din Regulamentul Organic, publicat de sine


stătător în limba română, în anul 1839. Nu există legislaţia mineritului (Lehensund 

Berggesetze). De altfel, nici mineritul ca atare nu există în Muntenia. A existat 

o societate rusă, creată pentru prelucrare minieră, cu ajutorul inginerilor care urmau 

să execute foraje şi cercetări. Despre acest aspect, Timoni a transmis deja 

rapoartele din 19 februarie 1844, 23 februarie 1844, 6 octombrie 1845. Până acum 

s-a realizat doar exploatarea sării, care este regal de stat. Regulamentul organic 

prevede că, dacă se descoperă o mină pe o moşie, într-un interval de 18 luni de la 

descoperire, proprietarul pământului trebuie să înceapă exploatarea ei, predând 

statului 10% din venitul net (10% des reinen Gewinns); dacă se depăşeşte acest 

interval de timp, statul va prelua exploatarea minei, plătind proprietarului 10% din 

venitul net realizat [3/47, Bucureşti, 19 ianuarie 1846]. 

Într-un raport ce nu s-a păstrat, din 31 decembrie 1846, Timoni arată 

speranţele domnului Bibescu referitoare la creşterea taxei de exportare din 

Muntenia în Austria, de la 3 la 5 %. Între timp Timoni a aflat că principele a primit 

informaţii de la capuchehaia sa din Constantinopol, conform cărora este în curs 

dezbaterea pentru noul tratat dintre Austria şi Înalta Poartă. Potrivit acestui nou 

tratat, în ceea ce priveşte principatul Munteniei se vor menţine în vigoare toate 

stipulaţiile de până acum, ceea ce este de natură să-l nemulţumească pe gospodar 

[3/73, Bucureşti, 24 ianuarie 1847]. 

În rapoartele lui Timoni către Metternich din 2 iunie, 9 şi 13 noiembrie 1840, 

se dau informaţii despre conjuraţia recent descoperită în Muntenia. Metternich 

mărturiseşte că avea cunoştinţă atât de agitaţiile „boierilor moldo-valahi”, amintind 

numele lui Colson şi Ion Câmpineanu, cât şi de cea desfăşurată de câţiva agenţi 

consulari la Bucureşti; de asemenea, de activitatea revoluţionară a tineretului 

moldo-valah care studiază la Paris. Metternich îi doreşte gospodarului succes, în 

depistarea tuturor capilor agitaţiei, sperând că nu se va lăsa pradă milei şi 

moliciunii când va purcede la anchetarea lor. Îi transmite lui Timoni indicaţia de a 

prelucra pe toţi membrii agenţiei c.c., în sensul de a strânge date despre posibila 

extindere a conjuraţiei în Transilvania, precum şi de a-l informa pe comandantul 

general de la Sibiu în legătură cu datele obţinute. Despre Eftimie Murgu, „avocatul 

ungar” amestecat în conjuraţia din Muntenia, se spune că dacă gospodarul va 

considera oportune, arestarea şi anchetarea lui, autorităţile austriece vor susţine 

această iniţiativă, iar dacă Murgu nu va fi arestat, să fie escortat sub supraveghere 

în Transilvania [3/74, Viena, 27 noiembrie 1840]. 

Timoni raportează despre relaţiile tensionate dintre gospodar şi consulul 

englez la Bucureşti, Colquhoun, agravate în urma arestării unui „ex-becher” 

(Exbeker), aflat sub protecţia consulatului Marii Britanii, care pierduse în două 

instanţe un proces şi refuzase executarea silită. Domnitorul Ghica îl roagă pe 

Timoni să-i transmită lui Metternich o scrisoare, pentru a-i cere acestuia susţinerea. 

Domnitorul îl acuză pe Colquhoun că întreţine legături cu opoziţia, aflându-se în 

corespondenţă chiar cu Câmpinenanu, şi ar dori mult înlocuirea consulului englez 

[3/80, Bucureşti, 31 iulie 1840].

302 

Ela Cosma 8 

Abia un an mai târziu aflăm epilogul complotului din 1840. Timoni a primit 

din partea conducerii muntene, în traducere franceză, actele procesului 

complotiştilor, sentinţa de condamnare a acestora, precum şi confirmarea sentinţei 

de către domnitor. Este redată şi judecarea lui Murgu, a cărui sentinţă prevede ca 

numitul Murgu să fie extrădat, iar dacă va mai călca vreodată în principat, să fie 

adus în faţa tribunalului penal pentru a-şi executa pedeapsa. În anexa dată la 

Bucureşti, în 13 mai 1841, se reproduce raportul primei secţii a Divanului suprem 

şi a Divanului penal către principele domnitor, raport ce se referă la atentatul 

împotriva ordinii publice, ai cărui autori sunt: Marin Serghiescu, Constantin 

Telegescu, Sotir Géran, Grigore Radoşan, cadetul Nicolae Bălcescu, Constantin 

Baronescu, serdarul Dimitrie Macedonski, Mihai Mologescu, Constantin 

Cămărăşescu. Sunt arătate relaţiile dintre aceştia şi sunt prezentate faptele care îi 

incriminează, pe baza depoziţiilor lor. Toţi acuzaţii trebuie să sufere pedeapsa cu 

ocna, şi anume: Marin Serghiescu, Sotir Géran, Constantin Telegescu şi Grigore 

Radoşan 10 ani de ocnă; serdarul Macedonski, Constantin Baronescu, Constantin 

Cămărăşescu, Mihai Mologescu şi căminarul Mitică Filipescu 8 ani; cadetul 

Nicolae Bălcescu este condamnat la o recluziune de trei ani la Mărgineni 

(domiciliu forţat); Eftimie Murgu şi Vaillant sunt arestaţi şi puşi sub anchetă 

penală; Antonie Panovski a fost pedepsit îndeajuns prin închisoarea suferită până 

acum. Se ataşează 4 opinii separate faţă de protocol ale unor membri ai Divanului 

[3/78, Bucureşti, 17 septembrie 1841]. 

Interesant este raportul din martie 1842. Timoni îi relatează lui Metternich o 

lungă convorbire a sa cu consulul rus Daşkov, în care acesta îşi declară 

nemulţumirile legate de prinţul Ghica (domnul Munteniei, 1834-1842): conducerea 

autocrată, conflictele cu boierii, deturnarea banilor publici în interes personal. 

Daşkov arată că, pe vremea investiturii sale la Constantinopol, prinţul Ghica a 

nesocotit puterea protectoare, precum şi prezenţa lui Daşkov la Bucureşti. Prin 

comportamentul său şi-a câştigat ura boierimii, dar – în conflictul deschis izbucnit 

între domn şi opoziţie – Poarta a dat primului câştig de cauză. Daşkov s-a aliat cu 

boierii opoziţiei, deşi recunoaşte că şi ei îşi urmăresc doar interesele personale. În 

cursul unei călătorii la Viena, în iarna dintre anii 1839 şi 1840, prinţul Ghica l-a 

câştigat de partea sa pe trimisul rus Oloff, care a transmis la Sankt Petersburg 

rapoarte foarte favorabile despre situaţia din Muntenia. Daşkov este conştient că, 

prin acutizarea conflictului între domn şi boieri, curtea ţaristă va trebui fie să 

ordone o anchetă împotriva prinţului domnitor, fie să afirme că dreptatea este de 

partea acestuia, ceea ce va atrage după sine căderea capului lui Daşkov. Ghica 

luptă prin toate mijloacele, provocându-i pe boieri să declanşeze un scandal în 

adunarea generală, răspândind zvonuri false, acuzându-i de complicitate cu 

răscoala bulgarilor [3/77]. Domnitorul a demis câţiva miniştri, înlocuindu-i cu 

membri ai opoziţiei, pentru a da astfel boierilor o mică satisfacţie. Timoni observă 

ca oricât de „obişnuit aş fi cu lipsa de caracter a valahilor” (So sehr ich an die 

Charakterlosigkeit der Walachen gewohnt sein sollte), şi-a dat seama că Daşkov


era la curent cu amănunte din proximitatea domnitorului, trădate de oameni ai săi 

de încredere, ceea ce îl conduce la concluzia că „prinţul Ghica este complet 

părăsit” (daß Fürst Ghika vollkommen verlassen ist) [3/79, Bucureşti, 25 martie 

1842]. Într-adevăr, prinţul Alexandru Ghica va fi curând demis cu concursul 

comisarului rus Duhamel şi al celui turc Şekib effendi. Abia în 1856 va reveni în 

Muntenia, fiind numit caimacam, calitate în care a sprijinit unirea principatelor 

române. 

La 1847, despre presupusa uniune din principate a „românilor şi ardelenilor” 

(die in den Fürstenthümern vermuthete Union der Romanier und Ardelier), Timoni 

îi scrie lui Metternich că nu a găsit nici o urmă. A existat însă la Paris proiectul 

unei asociaţii pentru susţinerea studenţilor săraci din principate (ein Verein zur 

Unterstützung der unbemittleten Studenten), dar acest proiect nu s-a materializat 

din lipsă de participanţi. Protector spiritual al asociaţiei fusese numit poetul 

Lamartine, iar capii ei erau C.A. Rosetti şi Iancu Ghica. Susţinătorii proiectului i-au 

înaintat la Bucureşti prinţului Bibescu prospectul asociaţiei, tipărit la Paris, şi o 

chemare adresată muntenilor, şi în special doamnelor din înalta societate de a 

sprijini această asociaţie. Conducerea ţaristă, prin consulul Daşkov, a intervenit la 

Bucureşti în această chestiune. La sfatul lui Daşkov, prinţul Bibescu a respins 

cererea şi a interzis preocupări legate de înfiinţarea de asociaţii. Domnitorul le-a 

cerut şi fiilor săi, studenţi la Paris, să nu se amestece în astfel de proiecte. Timoni 

anexează traducerea prospectului de constituire a respectivei asociaţii [3/82, 83, 

Bucureşti, 30 martie 1847]. 

* 

II. Suntem în zorii revoluţiei paşoptiste. 

La începutul lunii martie 1848, Timoni se află la Viena, pentru a dobândi 

instrucţiunile necesare participării la negocierile, care au drept scop încheierea 

acordului dintre Imperiul habsburgic şi Muntenia. Austria este pe punctul de a-şi 

restructura relaţiile cu ţările ce găzduiesc un mare număr de supuşi austrieci: 

Moldova, Muntenia, Serbia. În acest scop, Cancelaria secretă a Casei, Curţii şi 

Statului a elaborat un proiect de acord cu cele 3 principate menţionate. Întrucât în 

Muntenia „dezvoltarea noilor aşezăminte de stat se face cu paşii cei mai repezi”, cu 

ajutorul agentului c.c. Timoni, Cancelaria secretă a elaborat, pentru început, 

proiectul acordului cu Muntenia [1/10, 14]. Încă la 23 aprilie 1848, la Viena, un 

anume Vesque semnează un document de 19 file, intitulat Memoriu despre 

tratatele juridice din principatele dunărene referitoare la Austria” (Memoire über 

die Oesterreich betreffende tractatenmäßige Rechtspflege in den Donaufürstenthümern). 

Memoriul oferă, în acelaşi timp, răspuns la raportul din 3 aprilie 

1847 al agentului c.c. din Bucureşti, Timoni [1/9]. 

Aşadar, acesta este, la Viena, consultant de specialitate şi referent, în 

chestiunea viitorului acord interstatal. Concomitent, la 8 martie, Ministerul c.c. de 

Interne îi atrage expres atenţia agentului, să manifeste cea mai mare discreţie în

304 

Ela Cosma 10 

tratativele de reglementare a chestiunilor de drept statal între Austria şi Muntenia, 

tratative purtate cu prinţul Bibescu, pentru a nu trezi suspiciunea curţii ţariste şi a 

Porţii otomane [1/5] Cancelaria secretă îl dotează cu norme de comportament 

[1/11], iar Metternich personal îi transmite indicaţii [1/13]. 

Astfel înarmat, Timoni revine la Bucureşti, la 20 martie 1848, gata să 

declanşeze negocierile de semnare a acordului. Însă, aici constată o agitaţie, 

mirosind a revoluţie, care sporeşte întruna. Timoni are neîntârziat o întrevedere cu 

domnitorul Bibescu şi cu consulul rus, von Kotzebue. Situaţia i se pare tot mai 

îngrijorătoare, iar atitudinea gospodarului echivocă şi nesinceră. Sesisează semne 

de nelinişte în sânul boierimii opozante, observând că tineretul studios de la Paris a 

îmbrăţişat rapid cauza franceză, stabilindu-şi deziderate proprii, şi în primul rând: 

„unirea întregii naţionalităţi valahe şi formarea unui imperiu dacic” (die gesammte 

Wallachische Nazionalität zu vereinen, und ein Dazisches Reich zu gründen) 

[3/168, Bucureşti, 27 martie 1848]. 

În aprilie, Timoni raportează iar şi iar despre tensiunea crescândă din ţară. 

Domnul Bibescu are, în continuare, o conduită duplicitară, fluctuantă şi incoerentă. 

Kotzebue i-a chemat la el pe capii mişcării revoluţionare, sondându-le intenţiile. 

La 7 aprilie soseşte la Bucureşti depeşa ţaristă din 16/28 martie, în care Rusia îşi 

exprimă intenţia de a interveni cu toată puterea, pentru a împiedeca răspândirea 

spiritului revoluţionar în principatele române. Această depeşă iscă teama de o 

invazie rusă. Vestea plecării subite a lui Kotzebue la Iaşi (13 aprilie) este 

interpretată în sensul iminenţei invaziei militare [3/160, 161, 162]. 

Alexandru Moruzzi, Emanuil Costache Epureanu, Vasile Cantacuzino, 

Zaharia Moldovanu – supuşi moldavi, arestaţi din „motive necunoscute” lor la Iaşi 

de prinţul Mihail Sturdza şi escortaţi la Galaţi şi Brăila, de unde urmează a fi 

îmbarcaţi şi duşi la Măcin –, se adresează lui Timoni, rugându-l să intervină la 

conducerea Munteniei pentru eliberarea lor (7 aprilie) [3/94] 

La mijlocul lui aprilie Timoni află şi relatează despre revoluţia sângeroasă de 

la Iaşi. Kotzebue, revenit la Bucureşti, confirmă zvonurile neliniştitoare din 

Moldova, cu privire la atitudinea vindicativă a prinţului Sturdza, pe de o parte, şi la 

posibila intervenţie a trupelor ruse, pe de altă parte [3/163-166, 174, 178] 

Alarmat, la 22 aprilie, Timoni cere instrucţiuni precise. Neutralitatea 

promovată de Austria fusese deja încălcată de consulul c.c. Huber din Galaţi, acesta 

asigurând paşapoarte unor fugari moldoveni şi chiar deplasându-se, la Brăila, la casa 

viceconsulului britanic, pentru a-şi oferi ajutorul [3/179]. 

La fine de aprilie generalul Duhamel soseşte la Iaşi, în calitate de comisar 

rus, cu misiunea de a restabili poziţia celor doi gospodari în principatele dunărene, 

precum şi de a menţine raporturile de statu-quo ale acestora faţă de Poartă şi Rusia 

[3/180, Bucureşti, 27 aprilie 1848; 3/183, 184]. 

La început de mai, Kotzebue îi cere prinţului Bibescu să supună unei severe 

cenzuri „Curierul românesc” al lui Eliade-Rădulescu, care a publicat articole ostile 

Rusiei şi favorabile independenţei Munteniei. Câteva zile mai târziu, ziarul este 

suspendat! [3/181, 182, Bucureşti, 1 şi 9 mai 1848].


Consulul Prusiei din Moldova, baronul Richthofen, ajunge la Bucureşti în 8 

mai, venind de la Constantinopol şi îndreptându-se spre Iaşi, cu „intenţia sa de a 

dejuca influenţa rusă în Moldova”, după ce obţinuse sprijinul Porţii în favoarea 

boierilor moldoveni arestaţi de Mihail Sturdza. 

Kotzebue este în relaţii tensionate cu principele domnitor. Sosirea lui 

Duhamel la Bucureşti (12 mai) va complica tabloul, marii boierii aşteptându-l cu o 

petiţie împotriva gospodarului. Acesta s-ar afla în legături cu fraţii Golescu, nutrind 

simpatii faţă de partida liberală. Fraţii Golescu, se ştie, şi-au eliberat ţăranii din 

legăturile feudale. La întrevederea cu domnitorul, în 13 mai, se pare că generalul 

rus îi oferă acestuia inclusiv sprijin financiar. În data de 14 mai, toţi boierii în 

frunte cu mitropolitul Neofit s-au deplasat la comisarul Duhamel [3/182-184; 

10/7]. 

La finele lui mai, comisarul rus face pregătiri logistice ce atestă intenţia 

invaziei militare: cere informări în legătură cu posibilităţile de aprovizionare în ţară 

şi cu preţul de achiziţie; se execută reparaţii de poduri [10/9]. 

Holera izbucneşte şi se răspândeşte, la Brăila şi Galaţi [10/7]. Aici este 

aşteptată sosirea comisarului turc, Fuad effendi, numit în contrapartidă după 

desemnarea generalului Duhamel [10/8] 

La 1 iunie, Timoni raportează despre noua plecare bruscă, la Iaşi, a 

consulului Kotzebue, însoţit de familia sa [10/10]. După vizita la domnul Bibescu, 

agentul c.c. raportează Ministerului c.c. de Externe impresiile lăsate de convorbirea 

purtată cu prinţul domnitor. Prinţul Bibescu i-a lăsat lui Timoni o impresie tulbure, 

că nu este un om corect. Pe de o parte, pare a nutri „sentimente patriotice”, 

fraternizând cu ideile tinerilor liberali – aşa cum îl acuză Kotzebue –, pe de altă 

parte îi acuză pe ruşi, pe consulul general şi pe generalul Duhamel că nu iau măsuri 

ferme împotriva celor care atentează la ordinea existentă. În mod cert, Bibescu vrea 

să se răzbune pe duşmanii săi personali, marii boieri, creându-şi imaginea unui 

domn iubit de popor. Nici atitudinea lui Fuad effendi nu este mai puţin duplicitară, 

deoarece nu acţionează în consens cu ruşii, şi nici nu ezită să primească plângerile 

tuturor nemulţumiţilor, intrând în legătură tocmai cu facţiunea revoluţionară 

[3/185]. 

Interesant este răspunsul Ministerului austriac de Externe, din 19 iunie 1848, 

care aprobă solicitarea marelui logofăt al Munteniei, Johann Mano (Iancu Manu), 

de a i se permite exhumarea fratelui său, Dimitrie Mano, mort la Freiwaldau şi 

îngropat tot acolo în 27 februarie 1842, şi aducerea lui în ţară, sub strictă observare 

[3/96]. 

La jumătatea lui iunie, holera face ravagii în capitala Munteniei. În dimineaţa 

zilei de 20 iunie, Timoni însuşi, simţindu-se rău, a trebuit să meargă la medic; la fel 

von Kotzebue [3/186]. 

Concomitent, sporeşte neliniştea stârnită de arestările necontenite, poruncite 

de Bibescu, sub stricta observare consulului rus şi a comisarului rus [3/186]. Ca 

reacţie, în 22 iunie 1848 are loc un atentat armat la viaţa domnitorului, descris pe

306 

Ela Cosma 12 

larg într-un raport al lui Timoni. În cursul aceleiaşi zile, aidoma celorlalţi consuli 

străini, agentul c.c. îl vizitează pe domnul rănit. Îl află foarte afectat de atentat, 

acceptând acum – ca pe o salvare – ideea intervenţiei ruseşti. Diplomatul austriac 

sesizează corect faptul că din proclamaţiile tipărite rezultă că întreaga mişcare este 

îndreptată împotriva influenţei ruseşti şi a protectoratului rus, cerându-se 

subordonarea Munteniei doar faţă de Înalta Poartă. De aceea, cei doi funcţionari 

ruşi se tem că se află în pericol. Atât prinţul Bibescu, cât şi partea rusă îl 

învinovăţesc pe Talaat effendi de pasivitate, de fraternizare cu revoluţionarii, de 

acţiune în dizarmonie faţă de ruşi. În ceea ce priveşte poziţia agenţiei c.c. şi a lui 

Timoni însuşi, acesta se arată extrem de îngrijorat. „Doamne fereşte, ca nu cumva 

să cadă guvernul! Altfel cădem pradă nu unui partid politic, ci unei mulţimi ahtiate 

după sânge şi pradă.” (Gott verhütte daß die Regierung unterliege, denn dann sind 

wir nicht einer politischen Partei sondern einer Mord und Beutelustigen Menge 

preis gegeben) [3/187]. 

Două zile mai târziu, la 24 iunie, Timoni relatează pe larg despre răscoala din 

Oltenia, condusă de maiorul Tell, care a instituit la Caracal, în locul isprăvniciei, o 

conducere provizorie, şi l-a somat pe domnitor fie să se pună în fruntea mişcării, fie 

să abdice. La atare somaţie, Bibescu ar fi fost gata să abdice. Tratativele cu 

generalul Duhamel şi cu Kotzebue l-au convins să nu facă acest pas. La 23 iunie, 

gospodarul s-a deplasat la cazarmă, cerând miliţiei credinţă în lupta împotriva 

rebelilor. Infanteria i-a răspuns însă că este gata să lupte împotriva duşmanilor, dar 

nu împotriva fraţilor ei. La ora 6 după-masa, generalul Duhamel a părăsit brusc 

capitala. Se spune că a plecat pentru a declanşa invazia rusă. 

Mulţimea începe să curgă din toate părţile, spre curtea domnească, cerând 

gospodarului să-i elibereze pe cei arestaţi în ultimele zile şi să accepte principiile 

expuse în proclamaţia căreia i se dă citire, respectiv: libertatea personală şi a presei, 

interzicerea bătăilor, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea moşierilor de către 

stat, convocarea unei adunări constituante, alegerea unui gospodar responsabil pe 

cinci ani cu o listă civilă diminuată, ieşirea de sub orice influenţă străină cu 

revenirea la vechile privilegii ale ţării, recunoaşterea relaţiei exprese cu Poarta. 

Prinţul Bibescu dă poruncă pe dată să fie eliberaţi prizonierii politici, apoi trebuie 

să semneze toate reformele cerute de popor, îi îmbrăţişează pe toţi, ridică steagul 

tricolor şi formează tot atunci un nou guvern. Nicolae Golescu este numit ministru 

de Interne, cunoscutul scriitor şi editor Eliade ministru al Cultelor, Ştefan Golescu 

– fratele primului menţionat – ministru de Justiţie, maiorul de miliţie Tell spătar, 

Rosetti – care fusese în arest în ultimele două zile – agă, adică şeful poliţiei din 

Bucureşti. Pe la ora 9, procesiuni cu steaguri tricolore străbat oraşul, spărgând 

geamurile caselor unor funcţionari din vechiul regim, foarte urâţi de popor: fostul 

ministru de Interne Villara, fostul agă Iancu Manu. În „toată această revoluţie”, 

desfăşurată paşnic, doar doi dorobanţi sunt înghesuiţi de mulţime şi câteva 

persoane suferă răni minore [3/188]. 

În dimineaţa zilei de 24 iunie, devreme, apare proclamaţia lui C.A. Rosetti, 

Respect către proprietate, respect către persoane, reprodusă atât în originalul


românesc, cât şi în traducerea germană [3/100 şi 188 anexa 2]. Noii miniştri îşi 

preiau deja funcţiile. Şi în posturile externe sunt numiţi noi oameni: ca agent al 

gospodarului la Viena, în locul lui Phillipsborn, e numit Brătianu; capu-chehaie la 

Constantinopol în locul consilierului de stat Mavros devine Ion Ghica. În această 

situaţie, Timoni se află în încurcătură. Vede că întreaga mişcare revoluţionară din 

Muntenia este îndreptată împotriva influenţei ruseşti. Dacă Poarta va ratifica 

intervenţia Rusiei în principate, Timoni nu are nici o problemă, deoarece 

împrejurarea este conformă tratatelor şi legală. Dacă Poarta nu ratifică o viitoare 

imixtiune militară rusă, atunci Timoni va trebui poate să părăsească ţara. 

Deocamdată este previzibil ca noul guvern să emită o notă circulară către toate 

consulatele străine. Momentan Timoni poate răspunde că se află în aşteptarea 

instrucţiunilor de la guvernul său. Atitudinea consulului englez Colquhoun este 

univocă, deoarece întreţine legături strânse cu noii miniştri şi cu cauza lor. 

Bucureştenii au credinţa că azilanţii politici îşi pot găsi un refugiu în casa acestuia, 

deşi Colquhoun afirmă oficial că nu are permisiunea de a oferi protecţie. Timoni 

cere instrucţiuni grabnice. În clipa de faţă, Timoni s-a asociat cu consulul prus şi au 

comandat două steaguri: unul c.c. şi unul german. Asta deoarece agenţiei c.c. îi 

lipsesc de 15 ani însemnele oficiale ale statului austriac [3/188]. 

La 25 iunie, Timoni raportează despre presupusa boală a principelui Bibescu, 

un uşor atac de holeră, despre care unii cred ca ar constitui preambulul abdicării, 

iar alţii spun că îi oferă prilejul de a se refugia din Bucureşti [3/97]. Cu o zi înainte, 

după depunerea protestului lor, reprezentanţii puterii ruse părăsiseră capitala. 

Timoni află, confuz, la 26 iunie, vestea abdicării şi fugii lui Bibescu. Se constituie 

un guvern provizoriu, format din boieri, între care Scurtu – un comerciant din 

Leipzig aflat sub protectorat englez; Margarit Moşoiu – şeful poliţiei, care este 

supus transilvan şi comis al negustorului Danielopulo; Rosetti – numit secretar al 

guvernului; Voinescu – secretar de stat. O delegaţie compusă din câţiva membri ai 

guvernului provizoriu îl vizitează pe Timoni, aducându-i la cunoştinţă ultimele 

evenimente şi invitându-l la serbarea din data de 27 iunie. Timoni refuză invitaţia 

[3/98]. Cât priveşte epidemia de holeră, la 150 de îmbolnăviri mor circa 50 de 

persoane pe zi. 

În 27 iunie, Timoni este vizitat de consulul britanic, Colquhoun, care îl 

îndeamnă să adreseze un protest comun, în cazul în care trupele ruse ar trece 

Prutul. Atitudinea lui Colquhoun, favorabilă guvernului provizoriu – cu ai cărui 

membri se află în strânsă legătură – nu este împărtăşită de Timoni [3/101]. 

La 29 iunie, Eliade, maiorul Tell şi Magheru, care au condus mişcarea din 

Oltenia, ajung la Bucureşti, fiind entuziast întâmpinaţi de mulţime. Secretariatul de 

stat trimite consulilor din Bucureşti cererea de a susţine revoluţia din Muntenia. Se 

zvoneşte că ruşii au trecut Prutul şi au intrat în Iaşi [3/189]. 

La 1 iulie are loc încercarea de reacţiune din partea colonelului Solomon, 

care – în fruntea regimentului de infanterie de la garnizoana Bucureşti – vrea să 

înlăture guvernul provizoriu. Se trag clopotele de furtună şi o mare mulţime de

308 

Ela Cosma 14 

oameni înconjură clădirea guvernului, pentru capturarea colonelului Solomon. 

Acesta porunceşte foc. Cad 10-15 persoane. Solomon se retrage la o cazarmă, 

aflată pe o înălţime. Acolo se deplasează mitropolitul Neofit şi câţiva conducători 

ai revoluţiei. Datorită ascendentului său spiritual, mitropolitul reuşeşte spre seară, 

să-l convingă pe Solomon să accepte un soi de convenţie, prin care colonelul îşi dă 

demisia şi promite să părăsească Muntenia. Noaptea este emis un decret, pentru 

liniştirea marilor moşieri [3/190]. 

În aceeaşi zi, Timoni raportează Ministerului de Externe că ruşii au trecut 

Prutul. A apărut un nou ziar în limba germană, editat de C.A. Rosetti şi 

Winterhalder, „Roumania”, al cărui prim număr îl trimite în anexă. Arată că în 

acest număr persoana sa este atacată, pentru că ar fi ridicat la agenţia c.c. doar 

steagul negru-galben c.c., nu şi pe cel german roşu-galben-negru. Timoni susţine că 

e o minciună, întrucât el a înălţat alternativ cele două drapele. Acest incident îi 

pricinuieşte comentarii amare. În rapoartele anterioare el se referise la pericolul în 

care se află. Instrucţiunile aşteptate tot nu sosesc, iar funcţia şi persoana lui devin 

pe zi ce trece tot mai periclitate. Pe de o parte, Timoni trebuie să apere interesele 

supuşilor austrieci care nu îl apreciază întotdeauna; pe de altă parte, el trebuie să 

protesteze adesea pe lângă autorităţile ţării, deşi protestele sale nu sunt luate în 

seamă. În cazul în care în Muntenia s-ar instala anarhia, „probabil va fi obligat să 

se salveze” (so werde ich vielleicht gezwungen sein mich zu retten), evident numai 

în acord cu colegii săi. În ceea ce-i priveşte pe colegii săi, atitudinea lor este mult 

mai clară: consulul Marii Britanii (Colquhoun) are legături strânse şi deschise cu 

noul guvern, nutrind sentimente antiruseşti; girantul Franţei are simpatii proturce şi 

se gândeşte să protesteze în cazul unei intervenţii ruse; consulul prusac nici nu mai 

intră în discuţie, iar cel al Greciei mai mult lipseşte din Bucureşti, pendulând între 

capitală şi moşia sa de la Buzău [3/191, Bucureşti, 1 iulie 1848]. 

Guvernul provizoriu, care a acordat până acum paşapoarte marilor boieri 

pentru a putea părăsi ţara, nu mai permite din 8 iulie acest lucru, pentru a-i sili pe 

puţinii boieri rămaşi la Bucureşti să semneze şi ei adresa către ţarul Nicolae. 

Această adresă, semnată de mitropolitul Neofit şi de membrii guvernului, este un 

răspuns la nota lui Kotzebue şi arată că, aflându-se sub suzeranitatea Porţii şi 

beneficiind de o administraţie internă independentă, Muntenia şi-a câştigat dreptul 

unei noi legislaţii interne, prin intermediul „unei revoluţii paşnice şi pline de 

demnitate”. Poporul român îl roagă pe ţarul Rusiei să recunoască „această operă de 

regenerare paşnică, singura şi adevărata expresie a voinţei ţării”. În cazul refuzului 

de a se recunoaşte noile drepturi şi noua ordine de lucruri, poporul român va apela 

la Europa, punându-se sub protecţia acesteia şi cerând ajutorul ei imediat [3/192]. 

În aceeaşi zi, Timoni transmite că Bălăşescu, membru al guvernului 

provizoriu, întors de la Focşani unde s-a întâlnit cu Talaat effendi, a adus vestea că 

ar exista un acord între ruşi şi turci, ca ambele puteri să-şi trimită trupele militare în 

principate [3/193]. 

La graniţele principatului au loc concentrări de trupe ruse şi turce. Ministerul 

de Externe austriac îl sfătuieşte pe Timoni să dea dovadă de prudenţă şi măsură în


atitudinea sa, pentru a pune în acord şi a păstra echilibrul între poziţia Austriei şi 

cea a Rusiei [1/25]. 

La 13 iulie, Timoni raportează despre scurta existenţă a caimacamiei despre 

rechemarea membrilor conducerii provizorii, refugiaţi din Bucureşti în urma unei 

revolte, despre situaţia periculoasă în care se află capitala Bucureşti, deoarece 

„poporul” a devastat şi aproape a demolat mai multe case. Dacă „această anarhie 

mai durează”, sunt de aşteptat lucruri şi mai rele [1/26, 27]. 

Raportul din 15 iulie relatează despre demisia din 14 iulie a coloneilor Ioan 

Odobescu şi Ioan Solomon, în pofida protestului unei mari gloate populare, căreia i 

s-a adăugat clasa comercianţilor şi a clerului. Solomon, însoţit de cinci comercianţi, 

a fost condus prin Giurgiu până la Mehadia, pentru a i se asigura paza. În seara 

aceleiaşi zile, în dangătul clopotelor, s-au reîntors la Bucureşti doi membri ai 

guvernului provizoriu: Eliade şi Constantin Flippescu; în 15 iulie se aşteaptă 

sosirea celorlalţi. În ziua de 15 miliţia cere diferite favoruri, la un moment dat 

soldaţii reţinându-l pe mitropolitul Neofit în cazarmă. Se dă alarma, bătându-se 

clopotele de furtună, mulţimea se scurge în masă spre cazarmă, iar mitropolitul este 

eliberat. Mai târziu, clopotele bat din nou în dungă, din cauză că miliţia ar fi vrut să 

ducă la cazarmă cele patru tunuri aflate în faţa clădirii guvernului. Aceste tunuri nu 

folosesc de fapt nimănui, deoarece nu există patroane de tun pentru ele [2/26]. 

După reîntrunirea la Bucureşti a membrilor guvernului, la jumătatea lunii 

iulie, Timoni nu constată totuşi o activitate prea intensă a guvernului. Abia în 

17 iulie, mulţimea se adună la mitropolie, la Neofit – „care, indiferent de 

duplicitatea lui, este considerat prin înalta lui funcţie spirituală drept cap al 

conducerii” (welcher ungeachtet seiner Zweideutigkeit, wegen seiner hohen 

geistlichen Würde als das Haupt der Regierung angesehen wird), dându-se citire 

publică: 1. scrisorii lui Ioan Ghica, care îşi exprimă speranţa că sultanul va 

confirma noua constituţie munteană; 2. scrisorii lui Kotzebue, care cere muntenilor 

să asigure intendenţa trupelor ruse care vor intra în ţară; 3. scrisorii unui funcţionar 

muntean, scrisă în numele lui Talaat effendi, pentru a pregăti înaintarea şi primirea 

trupelor turce. Ultimele două scrisori nu sunt crezute de mulţime, fiind considerate 

minciuni [2/30]. 

Într-un raport din Galaţi, din 20 iulie, consulul c.c. Huber anunţă Ministerul 

austriac de Externe sosirea la Galaţi în 18 iulie a comisarului Porţii Talaat effendi, 

venit de la Iaşi. În urma acestuia au sosit generalul rus Duhamel şi consulul rus von 

Kotzebue. Într-o întrevedere privată, Talaat i-a mărturisit lui Huber convingerea sa 

personală că intervenţia rusă a fost instrumentată de Duhamel pe cont propriu, nu 

numai fără ştirea Porţii, dar şi fără porunca expresă a curţii de la Sankt Petersburg 

(von General Duhamel auf eigene Gefahr veranlaßt worden). Talaat consideră 

întemeiate plângerile împotriva prinţilor Sturdza şi Bibescu, iar Poarta e gata să 

aprobe reforme adaptate timpului, cu atât mai mult cu cât partidele reformiste din 

cele două principate sunt dispuse să accepte suzeranitatea Porţii. Talaat s-a 

exprimat foarte laudativ la adresa lui Richthofen, dar nefavorabil la adresa lui

310 

Ela Cosma 16 

Timoni. Grecii au lansat „zvonul ridicol” (das lächerliche Gerücht) că ruşii ar fi 

venit să-l ajute pe împăratul Austriei să restabilească „vechea ordine” (die alte 

Ordnung, s. în text) în Monarhia sa. Huber nici n-ar fi amintit acest zvon, dacă 

emisarii ruşi, mai numeroşi ca oricând în lunile aprilie şi mai 1848, n-ar fi 

„prelucrat” (bearbeitet) de ani de zile populaţia slavă de la Dunărea de jos. O parte 

a trupelor otomane se află la Brăila, o alta la Focşani. Rifaat paşa, comandantul 

trupelor otomane, pare a aştepta poruncă de la Constantinopol pentru a acţiona. La 

Iaşi domnesc ruşii, la consulat; chiar prinţului Sturdza i s-a limitat libertatea 

personală. Se spune că ţarul Nicolae va exercita protectoratul rus asupra celor două 

principate „mai eficace ca niciodată” (plus efficace que jamais). În Muntenia, foştii 

miniştri – de dinainte de 11 / 23 iunie 1848 – au condus doar o zi (11 iulie), apoi 

din 12 iulie a revenit la conducere guvernul provizoriu. Se spune că Poarta va 

recunoaşte noua stare de lucruri. În Brăila au avut deja loc iluminări pentru aceasta. 

Rusia a declarat Muntenia şi Moldova „necurate” (unrein) din cauza intrării 

otomanilor şi a instituit carantină pentru 14 zile [2/31]. 

Guvernul provizoriu trimite o notă circulară către consulatele străine. Timoni 

nu a răspuns nici circularei anterioare, nici acesteia, care se referă la retragerea şi 

revenirea guvernului provizoriu. Timoni relatează, la 22 iulie, despre depeşa 

expediată în 14 iulie de sir Stratford Canning din Constantinopol consulului englez 

la Bucureşti, Colquhoun, în care se arată că Poarta e înclinată să aprobe noua 

constituţie munteană. Însă Omer paşa este trimis cu trupe la Giurgiu, pentru a 

supraveghea ordinea în Muntenia. Poarta îl va trimite şi pe Suleiman, în calitate de 

comisar extraordinar [2/36]. 

Timoni este sceptic, arătând că ambasadele Angliei şi Franţei sunt de partea 

cauzei muntenilor, dar cruţă relaţiile Porţii cu Rusia. Guvernul provizoriu lansează 

veşti pozitive, dar în sinea sa se teme de ce e mai rău şi e gata să fugă iar în caz de 

nevoie. Timoni raportează că atât el, cât şi girantul consular prusac König au 

constatat că sunt violete corespondenţa şi pachetele primite de la starostia din 

Focşani (acolo de unde au sosit primele ştiri în legătură cu invazia ruşilor). I-a 

reproşat ruperea sigiliilor lui Ştefan Golescu, membru al guvernului, care l-a 

asigurat că vina nu o poartă conducerea, ci subordonaţii. Golescu i-a promis lui 

Timoni să-i arate o copie a scrisorii lui Talaat effendi către guvern, în care se 

specifica disponibilitatea Porţii de a aproba constituţia. Golescu nu s-a ţinut de 

cuvânt; niciunul din consuli nu a văzut acea scrisoare. „Se pare că scrisoarea lui 

Talaat effendi nu conţine defel o asemenea ştire politică” (Es scheint daß in dem 

Briefe Talaat Effendis eine solche politische Nachricht gar nicht enthalten ist.) 

[2/38]. 

Altă notă a lui Timoni, din 25 iulie, arată că Suleiman paşa este aşteptat la 

Bucureşti, unde i s-a pregătit locuinţa prinţului Bibescu şi o iluminaţie. Puterile 

suzerană şi protectoare tot nu şi-au declarat deschis intenţiile, deşi 20.000 de 

otomani şi 20.000 de ruşi staţionează la graniţele Munteniei. Guvernul provizoriu 

publică aceleaşi ştiri pozitive, contrazise de prezenţa armatelor străine la frontiere.


În ultima sa proclamaţie, guvernul provizoriu îndeamnă poporul la pedepsirea 

intriganţilor şi a celor care trădează noua ordine. Timoni comentează perspectivele 

sumbre ale aţâţării poporului, care până acum s-a manifestat temperat, chiar şi când 

lipsea cârmuirea. Comercianţii au înaintat guvernului în 25 iulie o petiţie, cu multe 

semnături, în care se cere numirea celor trei episcopi, de Râmnic, de Argeş şi de 

Buzău. La ora actuală doar scaunul mitropolitan este ocupat. În Bucureşti holera 

aproape a încetat. În ţară molima încă bântuie cu tărie, datorită lipsei asistenţei 

medicale şi a medicamentelor [2/39] 

La 29 iulie, veştile sunt aceleaşi, referitoare la asigurarea lui Talaat că Poarta 

a aprobat noua constituţie, că ruşii se retrag, iar turcii vor ocupa Moldova. Aceleaşi 

lucruri i le-a confirmat lui Timoni şi viceconsulul britanic din Galaţi, Cunningham. 

Guvernul provizoriu lucrează la legea pentru alcătuirea adunării naţionale. S-a 

anunţat eliberarea ţăranilor din iobăgie; legile corespunzătoare vor fi adoptate de 

adunarea generală. Multe deputăţii ţărăneşti din districtele ţării, dar şi ţigani 

individuali vin la Bucureşti, pentru a încerca să afle momentul precis al eliberării 

lor. Astfel poporul de la ţară, până acum liniştit – „căci până acum numai populaţia 

Bucureştiului a luat parte activă la mişcare” – se va trezi în curând şi se pot isca 

nenorociri [2/41]. 

Ministerul austriac de Externe comunică, la 1 august, agenţilor c.c. de la 

Bucureşti şi Iaşi, precum şi internunţiului de la Constantinopol conţinutul depeşei 

trimise ambasadei (Botschaft) ruse, respectiv comunicatul Rusiei vizavi de 

ocuparea principatelor dunărene. Rusia susţine că ea a acţionat împreună cu Poarta 

[!] şi în baza tratatelor existente, departe fiind de ea „orice tendinţă expansionistă” 

(entfernt von jeder Vergrößerungsabsicht). Motivele expuse sunt aceleaşi: 

refacerea ordinii şi interesele Austriei. Ministrul de Externe indică agenţilor c.c. că 

şi Austria trebuie să susţină aceleaşi motive pe lângă Înalta Poartă. Austria „nu are 

nici un motiv întemeiat să reproşeze această ocupaţie” [a principatelor] (So ist für 

uns kein Grund zu gültigem Eispruch gegen diese Besetzung vorhanden). Celor doi 

agenţi li se cere să nu se alăture protestelor consulilor prusac şi francez faţă de 

intervenţia rusă în principate; să apere interesele supuşilor c.c. în aceste ţări, chiar 

apelând la autorităţile rusă şi otomană în caz de nevoie; să cultive relaţii amicale cu 

autorităţile puterii protectoare şi suzerane [1/34]. 

Un nou raport al lui Timoni, la 5 august, relatează că în faţa adunării populare 

de la mitropolie s-a dat citire scrisorii lui Suleiman paşa din 3 august. Suleiman 

declară mişcarea din Muntenia ca fiind revoluţionară şi cere alcătuirea unei 

caimacamii în 24 de ore, în caz de nesupunere ameninţând cu înaintarea trupelor 

sale. Guvernul provizoriu solicită un răgaz de trei zile, dar Tangir oglu, trimisul lui 

Suleiman, nu îi acordă acest răgaz. La 4 august este convocată pe câmpul de la 

Filaret o nouă adunare populară, pentru a fi consultată voinţa poporului. Poporul 

decide ca în caimacamie să fie numite aceleaşi persoane care formau conducerea 

provizorie şi să fie trimisă o delegaţie de 30 de persoane la Giurgiu, la paşă. 

Consulul Colquhoun îi arată personal lui Timoni că indicaţiile primite de Suleiman

312 

Ela Cosma 18 

nu se referă la părăsirea Giurgiului. La Bucureşti circulă două opinii: unii cred că 

sosirea lui Suleiman este doar de ochii ruşilor şi că la urmă Poarta va aproba toate 

reformele; alţii se tem că Suleiman aşteaptă adunarea tuturor trupelor pentru a 

înainta apoi în forţă [2/45]. 

La 12 august se descrie primirea fastuoasă, cu onoruri militare şi salve de tun, 

a lui Nicolae Golescu, membru al conducerii provizorii, în tabăra lui Suleiman, 

unde se discută perspectivele pozitive care li se deschid muntenilor. Suleiman ar fi 

fost de acord cu trimiterea unei delegaţii, care să prezinte la Constantinopol 

dorinţele şi plângerile muntenilor [2/47]. La 15 august, Suleiman recunoaşte oficial 

caimacamia. Timoni însuşi consideră, în aceste circumstanţe, caimacamia ca fiind 

conducerea legitimă a ţării. În acelaşi timp, agentul c.c. cere Ministerului său 

reluarea dezbaterilor în vederea stabilirii drepturilor şi privilegiilor cetăţenilor 

austrieci din Muntenia, propunând ca nu el, cel care de 16 ani discută probleme 

litigioase cu guvernele muntene, ci o altă persoană capabilă să fie desemnată să 

purceadă la negocieri [2/53]. 

În zilele de 13 şi 14 august s-au întrunit la Bucureşti cam 10.000 de ţărani, 

veniţi din toate părţile Munteniei, – fiecare localitate fiind reprezentată de câte trei 

ţărani şi un cleric, pentru a participa la adunarea ţării. Conducerea i-a trimis însă 

acasă, amânând deschiderea adunării pentru o dată ulterioară. Prezenţa acestei mari 

mulţimi de oameni nu a provocat nici cea mai mică neorânduială [2/54]. 

În data de 16 august 1848, consulul general al Marii Britanii, Colquhoun, în 

uniformă şi însoţit de jandarmi, a făcut o vizită oficială locotenenţei, recunoscută 

deja de Poartă. Timoni şi consulul Prusiei au decis să facă o vizită similară a doua 

zi. Consulul francez, care nu a fost recunoscut încă de Poartă în această calitate, 

trebuie să se manifeste pasiv. – Emisari transilvăneni au sosit la Bucureşti, 

propunând locotenenţei ajutorul românilor ardeleni în scopul creării unui imperiu 

dacic (zur Errichtung eines dazischen Reiches). Timoni crede că, dacă locotenenţa 

va ceda unor astfel de idei, îşi va semna singură condamnarea [3/102]. 

Vizita făcută locotenenţei de către Timoni, ca şi cea a consulului prusac şi a 

celui grec, are loc la 19 august. O zi mai târziu Suleiman soseşte la Bucureşti, fiind 

întâmpinat de o mare mulţime de oameni [2/56]. În dimineaţa zilei de 22 Suleiman 

îi primeşte în audienţă pe consulii străini. Din declaraţiile sale rezultă că misiunea 

sa este de a restabili liniştea în Muntenia, dizolvând conducerea provizorie şi 

instituind o caimacamie. Seara are loc o reprezentaţie teatrală în cinstea lui 

Suleiman, pe al cărei fundal portretul sultanului Abdul este puternic luminat, la fel 

ca şi 21 de transperante pe care sunt scrise cele 21 de puncte ale noii constituţii. 

Timoni spune că declaraţiile lui Suleiman paşa – care crede că, prin suspendarea 

guvernului provizoriu şi prin înlocuirea acestuia cu o caimacamie, a restabilit 

situaţia de drept – sunt în contradicţie atât cu acţiunile guvernului muntean, care 

continuă să domnească conform noii constituţii, cât şi cu declaraţiile cabinetului de 

la Sankt Petersburg, publicate în jurnalul capitalei Rusiei la 21 iulie, despre 

intervenţia trupelor ţariste în principate [3/103]. La 29 august, Timoni constată că,


după plecarea lui Suleiman din capitala munteană, locotenenţa domnească conduce 

ţara în sensul noii constituţii; o adunare formată din reprezentanţii ţăranilor şi ai 

boierilor dezbate chestiunea agrară. În acelaşi timp, agentul c.c. îşi expune temerile 

legate de faptul că „românii învecinaţi din Transilvania vor constitui un permanent 

mijloc de zgândărire pentru cei de aici” (die benachbarten Walachen in Siebenbürgen 

ein beständiges Reizmittel für die hiesigen sein werden) [3/104, 10/6]. 

La începutul lui septembrie, rapoartele sunt alarmante, vorbind despre teama 

şi neorânduiala crescânde în Bucureşti: adunări care se ţin pe câmpul libertăţii, 

ţiganii liberi care îşi caută o pâine, recolta de porumb compromisă din cauza 

secetei, preţurile la alimente care sporesc pe zi ce trece, incendiul provocat în 

Piteşti – când a ars jumătate din oraş [3/106, Bucureşti, 2 septembrie 1848]. În 

Muntenia bântuie cu putere dizenteria asiatică (asiatische Brechruhr), care, 

conform datelor oficiale din prima săptămână de septembrie, a provocat 4.500 de 

îmbolnăviri şi 1.600 de decese. În Bucureşti se înregistrează 15-20 îmbolnăviri şi 7 

morţi săptămânal [5/194, Bucureşti, 5 septembrie 1848]. 

Timoni redă în copie traducerea în limba franceză a actului de acuzare a 

prinţului Bibescu, trimis sultanului Abdul şi semnat de locotenenţa domnească, 

care arată totodată inconsecvenţele şi incorectitudinile conţinute de Regulamentul 

Organic, caracterizat drept „ansamblu inform de vicii şi contradicţii de toate 

speciile” (assemblage informe de vices et de contradictions de toute espèce). Fiind 

Regulamentul în sine atât de defectuos, prinţul Bibescu l-a aplicat şi mai defectuos. 

Se enumeră doar câteva dintre actele arbitrare ale gospodarului, arătându-se că nu a 

convocat timp de trei ani adunarea reprezentativă, că trezoreria publică este sleită, 

că administraţia publică şi cea juridică au lucrat făcând numeroase abuzuri. 

Memoriul are drept scop nu acuzarea gratuită a fostului principe, ci dorinţa de a-l 

convinge pe sultan asupra necesităţii remedierii urgente a stării de lucruri, pentru a 

se evita „o explozie populară”. În consecinţă, membrii locotenenţei domneşti – în 

numele poporului român – îl roagă pe sultan să ia în considerare cererea lor, să 

recunoască cele 22 articole anexate, ca să împiedice revenirea la nefericita stare de 

lucruri de odinioară [5/194 anexă]. 

La 5 septembrie, Ministerul c.c. de Externe aduce la cunoştinţa agenţilor săi 

faptul că a cerut atât Rusiei cât şi Turciei, după ocuparea principatelor dunărene, 

să respecte şi asigure drepturile şi privilegiile supuşilor c.c. în Moldova şi 

Muntenia [2/66]. 

În data de 7 septembrie Fuad effendi soseşte la Galaţi, declarând că va 

suspenda locotenenţa şi va institui o caimacamie [2/69]. În 9 septembrie Golescu, 

membru al locotenenţei domneşti, se deplasează la Giurgiu, la Suleiman paşa. 

Întorcându-se la Bucureşti, Golescu transmite sfatul lui Suleiman, de a se organiza 

adunări populare, în care poporul să fie chemat să protesteze paşnic împotriva 

reintorducerii Regulamentului Organic. Prin urmare, în data de 10 şi 11 septembrie 

1848 au loc două astfel de adunări. Timoni observă că Suleiman paşa, în pofida 

caracterului reţinut al declaraţiilor sale oficiale, vădeşte în realitate o atitudine de

314 

Ela Cosma 20 

sprijin faţă de înnoirile din Muntenia [3/107]. În data de 14, Fuad effendi soseşte la 

Giurgiu, unde este întâmpinat de generalul Duhamel, dar şi de o deputăţie română. 

Suleiman se străduieşte să-l convingă pe succesorul său, Fuad, să adopte linia 

urmată de el [2/80]. În aceeaşi zi este primită la Suleiman, la Giurgiu, delegaţia 

locotenenţei domneşti, însoţită de o mulţime de câteva mii de oameni. Fuad nu 

acceptă vizita locotenenţei, mulţumindu-se să îi preia doar petiţia. În pofida acestei 

întâlniri de rău augur, partida revoluţionară speră că Poarta va accepta constituţia 

cea nouă. Partida boierilor, în schimb, crede că Poarta va reintroduce Regulamentul 

Organic [2/85, 86]. 

În 19 septembrie, Timoni relatează despre arderea Regulamentului Organic şi 

a arhondologiei în faţa mitropoliei în 18 septembrie 1848 şi despre proclamaţia 

emisă de mitropolitul Neofit, sub presiunea mulţimii, de aderare la principiile 

constituţiei. Mitropolitul îi trimite generalului Duhamel o scrisoare de ameninţare. 

La Brăila au sosit numeroase trupe otomane, sub conducerea lui Refad [Rifaat!] 

paşa [2/89]. Acestea sunt aşteptate la Bucureşti. În ziua de 21, o mare mulţime de 

circa 10.000 oameni, având în frunte mulţi preoţi, au ieşit neînarmaţi, în dangătul 

clopotelor, la marginea capitalei, aşteptând zadarnic sosirea trupelor otomane 

[2/91]. La 23 septembrie, cam 10.000 de otomani, sub conducerea lui Omer paşa, 

se află cantonaţi la Sinteşti, lângă Bucureşti. La chemarea locotenenţei domneşti, o 

mare mulţime de ţărani sosesc în capitală. Boierii, sperând ca – la intrarea turcilor – 

să poată pune din nou mâna pe dregătorii, încep să revină în ţară. Timoni 

comentează: „Comportamentul lor, aşa cum era de aşteptat din partea unor oameni 

egoişti şi aprope ignoranţi, este total lipsit de isteţime” (Ihr Benehmen ist, so wie es 

von eigennützigen fast ganz ungebildeten Leuten zu erwarten ist, höchst unklug). 

Astfel boierul Nicolae Băleanu – fratele fostului ministru de Interne Emanuil 

Băleanu –, apropiindu-se de Bucureşti în data de 21 seara, a trecut prin mulţimea 

adunată la intrarea în oraş, strigându-le ţăranilor că ar fi trebuit să fie la muncă şi 

proferând cuvinte urâte la adresa constituţiei. Nu este de mirare că mulţimea l-a 

înşfăşcat de îndată şi l-a bătut măr. Acest mod de comportare a fost de natură să-l 

pună în pericol nu numai pe el, ci şi pe ceilalţi boieri aflaţi la Bucureşti [3/195]. 

E reprodusă scrisoarea lui Fuad effendi către mitropolitul Munteniei, din 

cartierul general Sinteşti, 10/22 septembrie 1848. Fuad arată că a venit ca „ministru 

al păcii”, pentru a transmite voinţa sultanului şi pentru a asigura paza şi protecţia 

principatului. De aceea, îndeamnă pe mitropolit, poliţia şi miliţia să colaboreze, în 

atingerea acestui scop. Roagă ca această scrisoare să fie făcută publică [3/196 

anexă]. 

Timoni raportează despre ocuparea Bucureştiului de către trupele otomane, 

după „o scurtă luptă sângeroasă” (13/25 septembrie), şi despre numirea boierului 

Constantin Cantacuzino în calitate de caimacam al Munteniei. În data de 24 

septembrie Colquhoun a încercat să-i convingă pe Timoni şi pe girantul 

consulatului francez să i se alăture, ca să intervină la Fuad effendi pentru cauza 

munteană. Ambii au refuzat. Colquhoun îi cere lui Fuad o întrevedere, pe care


acesta i-o acordă în 25 septembrie. În aceeaşi zi Fuad îi convoacă la el în tabără 

atât pe membrii locotenenţei, cât şi pe boieri, pentru a le comunica voinţa 

sultanului. Fuad anunţă numirea vornicului Constantin Cantacuzino ca şi 

caimacam. Protestul deputaţilor, cu excepţia boierilor, este atât de puternic – unii 

gesticulând cu bastoanele, ceea ce face cortul să se clatine, încât Fuad trebuie să se 

retragă. Omer paşa, încălecând, cheamă miliţia, care îi arestează pe membrii 

locotenenţei, şi porunceşte de îndată înaintarea trupelor spre Bucureşti. În 

confruntarea de la cazarma militară, otomanii au 11 morţi şi 12 răniţi, pe când 

muntenii numără 40-70 de morţi. Timoni descrie în amănunt ocuparea capitalei. 

Dacă recunoaşte curajul lui Nicolae Golescu şi Christian Tell, anexând şi protestul 

depus de ei, îşi exprimă dispreţul faţă de laşitatea lui Eliade, care, „cuprins de o 

frică panicardă” (von panischer Furcht ergriffen), s-a refugiat în casa lui 

Colquhoun încă din 24 septembrie, refuzând să mai colaboreze cu Golescu şi Tell. 

Membrii de vază ai delegaţiei (boierii), în frunte cu mitropolitul Neofit, prinşi în 

cortul lui Fuad, au fost escortaţi în cursul nopţii în oraş, fiind apoi lăsaţi la casele 

lor. Ceilalţi (membrii locotenenţei) au rămas în tabără (în arest) [3/109]. 

Timoni primeşte o scrisoare din partea locotenenţei domneşti, în care care se 

protestează împotriva comportamentului lui Fuad effendi, care dispusese 

constituirea unei caimacamii (26 septembrie). La 29 septembrie agentul primeşte şi 

nota lui Fuad effendi, în care acesta arată că ar fi eliberat, în data de 27 septembrie, 

pe cei 27 revoluţionari munteni, reţinuţi la mănăstirea Cotroceni. O parte dintre ei 

vor fi exilaţi, ceilalţi vor fi puşi în libertate. Timoni i-a cerut lui Omer paşa, 

guvernatorul turc al Bucureştiului, despăgubiri pentru comercianţii afectaţi de lupta 

din 25 septembrie, iar Omer l-a asigurat că va păstra ordinea şi disciplina în 

capitală. Comercianţii, dintre care mulţi sunt supuşi austrieci, refuză să-şi 

redeschidă prăvăliile, pentru că tocmai noul caimacam le-a solicitat acest lucru. Se 

spune că mitropolitul Neofit va anula anatema aruncată împotriva caimacamiei, 

deoarece pe acest motiv mulţi funcţionari refuză să lucreze . Generalul Duhamel, 

sosit de trei zile la Bucureşti şi cazat la consulatul rus, refuză să iasă din casă, de 

teamă, deşi este păzit de o gardă numeroasă. Magheru, cu armata lui formată din 

puţini oameni, se află la Râmnic, cu intenţia de a se retrage în munţi pentru a 

continua rezistenţa. Timoni se teme că Magheru va bloca drumurile poştale spre 

Braşov şi Sibiu [2/100]. 

Proclamaţia din 3 octombrie a generalului Lüders către locuitorii Munteniei 

anunţă intrarea trupelor ruse, în acord cu Înalta Poartă, în Muntenia şi ocuparea 

ţării, pentru a împiedica „nefericita dezvoltare a propagandei revoluţionare”. Pe 

4 octombrie generalul Duhamel porneşte în întâmpinarea trupelor ruse, întorcânduse 

la Bucureşti după câteva zile, împreună cu acestea şi însoţit de Kotzebue. 

Proviziile cerute lasă să se estimeze un corp de 20-24 mii de oameni. Pentru 

Timoni este neîndoielnic că, spre deosebire de turci care procedează „cu cruţare” 

împotriva participanţilor la mişcarea din Muntenia, ruşii vor interveni cu toată forţa 

împotriva lor. Lui Timoni i se raportează din Focşani, unde 5.000 de ruşi au intrat

316 

Ela Cosma 22 

încă din 28 septembrie, că toţi funcţionarii munteni au fost arestaţi şi anchetaţi de 

ruşi [3/197]. 

Timoni mai transmite că Magheru i-ar fi oprit la el pe cei doi curieri care îi 

fuseseră trimişi. El împiedică comunicaţia între Râmnic, unde se află, şi Bucureşti. 

În 2 octombrie se pare că 2.000 de turci au pornit împotriva lui, armată suficient de 

mare – deoarece Magheru are doar 1.200 de oameni slab înarmaţi. „Această 

continuare lipsită de speranţă a rezistenţei” (Dieses hoffnungslose Fortsetzen des 

Widerstandes) va avea ca urmare ocuparea „în detaliu” a Munteniei, pe o perioadă 

mai îndelungată. Generalul Duhamel l-a anunţat pe Timoni că şi-a chemat familia 

de la Sankt Petersburg, că aceasta a şi ajuns la Iaşi, iar în 14 zile va fi la Bucureşti. 

Noul guvern se compune din: I. Phillipescu [Filipescu], fostul ministru de Finanţe, 

la Interne; Grădişteanu la Justiţie; Constantin Belliu la Culte; I. Phillipescu 

[Filipescu] – ruda primului numit – secretar de stat; Alecu Ghica la Finanţe; 

Câmpineanu controlor; colonelul Garbazky – un ofiţer ruso-polon aflat în slujba 

Munteniei din 1830 – spătar provizoriu; Voinescu – agă al oraşului Bucureşti 

[3/198, Bucureşti, 3 octombrie 1848]. 

La începutul lui octombrie, Timoni se confruntă cu incidentul de la Craiova. 

Acolo un număr de supuşi austrieci, avându-l în frunte pe preotul romano-catolic 

Valentin Mishevich, un misionar de la Roma, l-au demis pe starostele c.c, Andreas 

Schwab, punând în locul său un comitet. Conflictul a izbucnit de la cererea 

supuşilor austrieci, ca starostele şi cancelaria de agenţie să se mute în curtea 

parohială, pentru a se pune la adăpost faţă de un posibil atac al trupelor lui 

Magheru ori al otomanilor. Cum starostele a refuzat să mute sediul cancelariei în 

casa parohială, supuşii austrieci, aducându-i şi alte învinuiri legate de modul 

defectuos în care şi-ar fi desfăşurat activitatea, l-au demis. Ei au înaintat scrisori 

Ministerului c.c. şi adunării Reichului. Timoni consideră: a) inadecvat comportamentul 

preotului romano-catolic; b) incorectă demiterea starostelui, deoarece acesta 

funcţionează în această slujbă de mai mulţi ani fără a se fi înregistrat, până acum, 

plângeri împotrivă-i, iar actualul protest nu este însoţit de dovezile corespunzătoare. 

Timoni i-a cerut starostelui să se mute în casa parohială din Craiova şi să aibă un 

comportament conciliant faţă de supuşii austrieci [3/110, 113, 114]. 

Între persoanele arestate la Cotroceni în 25 septembrie se aflau mulţi cu 

cetăţenie austriacă. Timoni a intervenit la Fuad effendi în favoarea lor, şi ei au fost 

predaţi agenţiei c.c. O parte a capilor revoluţiei au rămas însă în arest. În 29 

septembrie, un anume transilvănean Moşoiu a depus la agenţie plângerea că fratele 

său, Margarit Moşoiu, se află între cei arestaţi. Timoni s-a adresat din nou lui Fuad 

effendi, care a arătat că nu fusese cunoscută calitatea de transilvănean a acelui 

Moşoiu. Deoarece prizonierii fuseseră deja duşi la Giurgiu, Fuad i-a dat lui Timoni 

o poruncă pentru comandantul din Giurgiu, în sensul eliberării lui Moşoiu. Fuad i-a 

explicat însă lui Timoni că respectivul Moşoiu fusese numit, în ziua izbucnirii 

revoluţiei, agă al capitalei şi două luni mai târziu schimbase această funcţie cu cea 

de judecător în divan. Fiind deci unul din bărbaţii de frunte ai revoluţiei, Timoni


trebuia să-l convingă să părăsească ţara după eliberarea lui. Într-adevăr, paşa din 

Rusciuc l-a eliberat pe Moşoiu, care s-a şi îmbarcat pe dată pe un vas austriac cu 

aburi cu destinaţia Orşova. Ceilalţi prizonieri au fost transportaţi şi ei, două zile 

mai târziu, pe vase otomane către Orşova. Generalul Duhamel este complet 

nemulţumit de tratamentul blând aplicat de turci. Tocmai de aceea conducerea ţării 

îi sfătuieşte pe participanţii la revoluţie să se exileze, căci intervenţiile nu slujesc la 

nimic atâta vreme cât ruşii sunt decişi să adopte măsuri aspre [3/199, Bucureşti, 7 

octombrie 1848]. 

La 10 octombrie, Timoni anunţă Ministerul de Externe că în 26 septembrie / 

8 octombrie a primit o adresă din partea căimăcămiei, prin care i se cere să supună 

cenzurii orice ziar primit de supuşii austrieci din străinătate. Deoarece cenzura, 

care funcţionase timp de ani de zile în Muntenia şi fusese abolită la izbucnirea 

revoluţiei, a fost reintrodusă de căimăcămie, Timoni nu poate interveni în favoarea 

supuşilor munteni. Aceştia primesc din nou presa cu două zile întârziere, deoarece 

atâta durează operaţiunea de cenzurare. Însă din partea supuşilor austrieci îi parvin 

zilnic plângeri de tot felul, la care s-ar adăuga cele legate de limitarea dreptului lor 

la informaţie, spre deosebire de Moldova unde agenţia c.c. s-a opus cu succes 

reintroducerii cenzurii presei în cazul supuşilor austrieci. Timoni cere instrucţiuni 

grabnice de la Viena [3/115]. În 14 octombrie scrie iar despre presiunile exercitate 

asupra sa de către caimacamie, la rândul ei presată de comisarii rus şi turc, 

Duhamel şi Fuad, în sensul reintorducerii cenzurii presei pentru ziarele primite de 

cetăţenii austrieci din străinătate. Timoni arată că, dacă se va menţine pe poziţie 

aşteptând instrucţiunile de la Viena, riscă să-şi periciliteze situaţia la Bucureşti, 

fără să aibă convingerea că va avea câştig de cauză [3/117]. 

De asemenea, transmite solicitarea lui Fuad effendi de a se sista refugierea 

muntenilor dincolo de graniţa cu Ardealul – cum este cazul lui Eliade, Tell şi al 

multor altor participanţi la evenimentele revoluţionare din Muntenia, acum refugiaţi 

la Braşov – şi de a se supraveghea exportul de arme şi muniţie din Transilvania spre 

Muntenia. Se anexează lista muntenilor (Walachen) duşi la Orşova: Grigore 

Spătescu, Nicolae Golescu, Constantin Ionescu, Ioan Brătianu, Grigore Grădişteanu, 

Ştefan Golescu, Alexandru Zane, Nicolae Bălcescu, Constantin Rosetti, Cezar 

Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ioan Voinescu, Constantin Aristia, Ioan Snagoveanu, 

Alexandru Golescu [3/116, Bucureşti, 10 octombrie 1848]. 

În după-masa zilei de 10 octombrie soseşte la Colentina comandantul suprem 

al trupelor ruse, generalul Lüders, cu mai multe mii de oameni, grosul oştirii fiind 

aşteptat în zilele următoare [3/155]. 

Timoni primeşte o sesizare de la starostele din Ploieşti, în legătură cu arestarea 

de către autorităţile române, din ordinul generalului rus Hasford, a doi supuşi 

austrieci: învăţătorii Ioan Codrea din Ploieşti şi David Almăşan din Vălenii de 

Munte. La apelurile starostelui, ocârmuirea a arătat că arestările au fost poruncite de 

ruşi. Timoni se adresează generalului Duhamel. Comisarul însă îi dă replica că a 

primit indicaţii exprese de la Sankt Petersburg conform cărora: „împotriva

318 

Ela Cosma 24 

propagandiştilor şi participanţilor la mişcarea din principate să se treacă la cele mai 

aspre măsuri, aceştia fiind scoşi din ţară fără întârziere”. Timoni, văzând că toate 

argumentele lui se loviseră de reaua credinţă a generalului Duhamel, singura 

concesie pe care a obţinut-o fiind promisiunea că va discuta cu generalul Lüders, 

crede că există puţine speranţe de rezolvare a reclamaţiei sale privind cazurile Codrea 

şi Almăşan [3/201, Bucureşti, 12 octombrie 1848]. La 24 octombrie, raportează 

despre faptul că învăţătorul Codrea a fost predat agenţiei c.c., Timoni aflând de la el 

că celălalt învăţător arestat, Almăşan, a evadat. Codrea a fost de acord să părăsească 

Muntenia cât mai iute. Între timp a mai fost arestat un al treilea supus austriac, 

P. Săucean Mereşanu, de asemenea învăţător la Rusca [3/119, 121]. 

Pe 15 octombrie, Timoni trimite un raport baronului von Wessenberg, 

ministrul de Externe. Pentru a nu va fi interceptat şi citit, Timoni îl trimite cifrat. 

Sub cifre este notată transcrierea. Fuad effendi este nemulţumit de intervenţia 

ruşilor. Consulul rus la Bucureşti, von Kotzebue, este în expectativă şi pare a 

aştepta sosirea generalului rus Lüders [3/118]. 

La 29 octombrie situaţia rămăsese tensionată, din punct de vedere militar. În 

Bucureşti au fost încartiruiţi doar 5.000 de infanterişti şi 1.000 de cavalerişti ai 

trupelor ruse, în vreme ce restul de până la 25.000 oameni a fost repartizat în 

districte. Între soldaţii ruşi şi turci au apărut unele neînţelegeri. Pentru a le evita, 

Fuad şi comandantul rus Lüders au convenit ca ruşii să ocupe cartierele de pe malul 

drept al Dâmboviţei, iar turcii pe cele din stânga râului. La 31 octombrie, agentul 

c.c. se plânge la Minister că supuşii austrieci sunt obligaţi să ofere cvartir 

militarilor ruşi. Toate reclamaţiile lui adresate caimacamiei şi lui Fuad effendi au 

fost zadarnice [3/158]. 

În ceea ce transmite spre Viena de la jumătatea lunii octombrie şi până la 

jumătatea lui noiembrie 1848, Timoni continuă să se servească de cifru, pentru a 

asigura continuitatea rapoartelor sale politice [3/118, 120, 122, 123, 124, 126]. O 

parte din documentele cifrate beneficiază de descifrare, în limba franceză. 

Legăturile directe cu Viena sunt întrerupte, dar la 18 noiembrie Timoni reuşeşte să 

afle veşti din Viena, via Iaşi [3/159]. 

Raportul din 11 noiembrie vorbeşte despre arestarea librarului Winterhalder 4 

şi intervenţiile lui Timoni pentru a obţine punerea lui în libertate [3/126]. 

4 Heinrich Winterhalder, n. 1808, m. 1889, om politic liberal-radical, economist, supus austriac, 

născut la Viena, stabilit la Bucureşti, unde deţine o librărie împreună cu C.A. Rosetti, traducătorul 

unor poezii de Vasile Cârlova, C.A. Rosetti. La 1848 e participant activ la revoluţie. Prieten şi 

colaborator al lui C.A. Rosetti, conduce împreună cu acesta ziarele „Pruncul român”, „Românul”, 

„Roumania”. Arestat de caimacam în noiembrie 1848, se află încă în arest în martie 1849 şi va fi 

eliberat la intervenţia lui Timoni. Trebuie să părăsească ţara, stabilindu-se la Viena, locul naşterii sale, 

dar cere şi i se aprobă de către ruşi, în octombrie 1849, să revină în Muntenia, pentru a-şi continua 

activitatea de librar. Soseşte la Bucureşti în ianuarie 1850. Este unul din conducătorii Casei de 

ajutorare şi prevedere a lucrătorilor tipografi, întemeiată în 1858. La 1864 e primul director al Casei 

de depuneri şi consemnaţiuni, atunci înfiinţată. Soţia sa este Catherina Winterhalder, iar mama lui 

Madeleine Winterhalder, văduvă de comerciant din Leopoldstadt. 11 documente din Fondul 1848 al 

Institutului de Istorie Cluj-Napoca fac referire la Heinrich Winterhalder.


Abia la 25 noiembrie Ministerul de Externe răspunde, referitor la presiunile 

căimăcămiei asupra lui Timoni de a impune supuşilor austrieci cenzurarea ziarelor 

pe care aceştia le primesc din străinătate prin intermediul biroului c.c. de poştă, că 

Timoni nu trebuie să mai insiste strict pe respectarea principiului libertăţii presei şi 

a dreptului liber la citit, principiu garantat de constituţia austriacă, dar anulat de 

căimăcămie. Cetăţenii Austriei rezidenţi în Muntenia trebuie să accepte legile ţării 

în care trăiesc, cu atât mai mult cu cât Poarta încă nu a acordat libertate presei 

[3/127]. 

Timoni se preocupă, în continuare, de soarta supuşilor austrieci arestaţi de 

ruşi. Dacă în cazul învăţătorului Codrea cererea sa fusese soluţionată, acum 

plângerile lui nu mai sunt luate în seamă. Von Kotzebue i-a oferit un răspuns 

evaziv, degrevându-se de orice responsabilitate. De altfel, căimăcămia evită 

reclamaţiile, atribuind comisarilor rus şi turc, Duhamel şi Fuad, puterea de decizie, 

iar aceştia se raportează la guvernele lor, arătând că nu pot decide nimic, fără 

instrucţiuni venite de la autorităţile lor superioare. Arestările continuă [3/128, 

Bucureşti, 25 noiembrie 1848]. 

La 5 decembrie 1848, Timoni relatează despre înfiinţarea unei comisii de 

judecare a arestaţilor politici. Comisia, compusă din mari boieri, nu-şi va atinge 

scopul, deoarece capii revoluţiei muntene se refugiaseră, iar persoanele arestate 

jucaseră roluri secundare [6/106]. La 16 decembrie, Timoni remarcă zelul excesiv 

al membrilor comisiei de judecare a arestaţilor politici, care doresc să-şi creeze 

merite în ochii ruşilor [6/108]. 

În ziua de 18 decembrie se sărbătoreşte, cu mare fast, Sfântul Nicolae (pe stil 

vechi). La sărbătoare participă generalul Lüders, generalul Duhamel şi consulul 

general von Kotzebue, de asemenea toţi consulii străini, cu excepţia consulului 

general regal britanic, domnul Colquhoun, care este în raporturi tensionate cu 

partea rusă. Speranţa unei amnistii nu s-a confirmat [6/108, 109]. 

Guvernul Munteniei a publicat în foaia oficială o prevedere referitoare la 

primirea refugiaţilor transilvăneni în satele din valea Prahovei, celor săraci urmând 

să li se asigure şi alimente. „Cât de umanitară ar fi această dispoziţie, ea este 

favorabilă mai puţin refugiaţilor, cât funcţionarilor districtuali însărcinaţi cu 

aplicarea ei” (So menschenfreundlich diese Verordnung ist, so dürfte dieselbe 

weniger den Flüchtlingen als den damit beauftragten Distriktsbeamten zu Gunste 

kommen.) [6/109]. 

Conform raportului lui Stürmer din 1 decembrie 1848, la Bucureşti ar fi 

izbucnit un conflict între trupele ruse şi miliţia munteană, conflict negat de 

comandantul rus Lüders. Conform raportului lui Timoni din 21 noiembrie, un alt 

conflict s-aş fi stârnit între trupele ruseşti şi cele otomane. Nici cabinetul de la 

Sankt Petersburg, nici cel de la Constantinopol nu recunosc aceste conflicte 

[6/120]. 

Timoni se adresează primului-ministru Schwarzenberg, raportând despre 

demersurile întreprinse în legăturî cu abuzurile care i s-au semnalat de către supuşii 

austrieci, privitoare la încartiruirea trupelor ruse. Timoni s-a plâns la căimăcămie,

320 

Ela Cosma 26 

arătând că mulţi supuşi austrieci, în majoritate meşteşugari săraci, au fost siliţi să 

primească în locuinţele lor soldaţi ruşi, şi cere caimacamului sistarea abuzului. În 

scrisoarea de răspuns, secretarul muntean de stat, M. Filipescu, îl asigura pe 

Timoni că supuşii austrieci nu au de ce să se plângă de povara încartiruirilor, de 

vreme ce nu sunt proprietari. Caimacamul însuşi, Constantin Cantacuzino, îi 

răspunde lui Timoni, precizând că obligaţia încartiruirii soldaţilor ruşi revine doar 

proprietarilor de locuinţe; cum supuşii austrieci nu au drept de proprietate în 

Muntenia, nu sunt atinşi de prevederea încartiruirii, dar locatarii unor proprietăţi, 

fie ei cetăţeni ai Munteniei sau ai altei ţări, nu se pot sustrage obligaţiei de a 

asigura încartiruirea în locuinţele lor. La 23 decembrie, Timoni îi scrie generalului 

Duhamel, cerându-i să ia măsuri de exceptare a cetăţenilor austrieci, menţionând 

totodată că Ministerul austriac de Externe a sesizat deja cabinetul de la Sankt 

Petersburg în această chestiune [2/120]. 

La 26 decembrie 1848, Timoni informează că baronul Puchner, comandantul 

general al trupelor c.c. din Transilvania, l-a rugat să solicite comisarilor rus şi turc 

din Muntenia, Duhamel şi Fuad, ca secuii, urmăriţi de trupele c.c. şi refugiaţi în 

Muntenia şi Moldova, să fie dezarmaţi, iar armele lor să fie confiscate. Ca urmare a 

acestei solicitări, Timoni s-a adresat deîndată celor doi comisari (în data de 9/12 

decembrie 1848). Fuad effendi îl anunţă pe agentul c.c. că va da curs cu plăcere 

rugăminţii baronului Puchner, dispunând deja prinderea secuilor – şi tratarea lor cu 

„ospitalitatea pe care nu o pot refuza legile umanităţii”, dar dezarmându-i imediat. 

Răspunsul generalului Duhamel este mai tehnic. Îl anunţă că generalul Lüders a 

ordonat tuturor trupelor de frontieră să dezarmeze atât secuii, cât şi orice alte cete 

înarmate. În acelaşi timp, pentru a evita „orice confuzie”, generalul Lüders a 

poruncit ca armele confiscate să fie predate contra chitanţă, numai după sosirea 

unei solicitări formale în acest sens din partea guvernului austriac! Puchner să se 

adreseze, aşadar, direct generalilor ruşi aflaţi în proximitatea Transilvaniei, şi 

anume: feldmareşalul locotenent rus Hasfort – în spaţiul cuprins între Dunăre şi 

Olt; locotenent-general Engelhardt la Ploieşti şi pe frontiera de la Olt până la 

Buzău; colonelul Wranken la Focşani; colonelul von Leyn, care comandă toate 

posturile militare din Moldova de-a lungul frontierei cu Ardealul [3/135]. 

De la Viena, i se cere lui Timoni (29 decembrie) să degreveze poşta agenţiei 

de chestiunea manipulării ziarelor ce urmează a fi cenzurate, transferând această 

sarcină poştei muntene [3/133]. De asemenea, agentul c.c. la Bucureşti este 

informat (30 decembrie) că ambasada austriacă din Sankt Petersburg a fost 

însărcinată prin rescriptul cezaro-crăiesc din 29 noiembrie 1848, să ceară 

cabinetului rus să ordone comandantului suprem din Muntenia, Lüders, excluderea 

supuşilor austrieci din această ţară de la orice sarcină de încartiruire. Ambasada şi-a 

îndeplinit misiunea; rămâne de aşteptat reuşita ei [2/122]. 

În acelaşi timp, lui Timoni i se aduc la cunoştinţă demersurile consulului 

general c.c. de la Odessa, Gutmannsthal, care a cerut guvernatorului locţiitor al 

Noii Rusii şi al Basarabiei ca la judecarea galiţienilor, supuşi austrieci arestaţi de


ruşi, să participe şi viceconsulul c.c. din Ismail [3/134]. Ruşii arestează supuşi 

austrieci nu numai în Muntenia. 

La 16 ianuarie 1849, Timoni răspunde Ministerului de Externe că îi este 

practic imposibil să transfere asupra poştei române sarcina distribuirii ziarelor 

străine, deoarece, odată cu trecerea în noul an, s-au încheiat abonamentele pe 1849, 

în valoare de 800 fl. m.c. Între abonaţi se află înalte persoane, precum comisarul 

Porţii Fuad effendi, caimacamul însuşi şi toţi consulii străini. În cazul în care s-ar 

respecta înalta indicaţie din 29 decembrie, costul abonamentelor ar trebui returnat 

abonaţilor, ceea ce agenţiei c.c. îi este imposibil să facă, deoarece a trimis deja 

banii la Viena. Timoni cere indicaţii despre modul în care să soluţioneze această 

încurcătură [3/138]. 

Timoni se implică în satisfacerea dorinţei generalului comandant Puchner, cu 

privire la refugiaţii transilvăneni în Muntenia 5 [6/31, 148]. Problema intervenţiei 

ruse în Transilvania preocupă misiunile diplomatice austriece de la Bucureşti şi 

Constantinopol. Timoni transmite numeroase ştiri despre evoluţia situaţiei militare 

din Transilvania. În raportul său din 26 ianuarie 1849, Timoni arată că ruşii au luat 

prizonieri 19 supuşi austrieci, pe care i-au dus în Rusia. De protestul lui Timoni nu 

s-a ţinut seamă. La rândul său, internunţiul Stürmer a protestat împotriva acestei 

măsuri. Agentul c.c. din Muntenia, Timoni, primise încă în octombrie anul trecut o 

solicitare din partea lui Fuad effendi, comisarul suprem turc, ca aceşti refugiaţi 

politici din Muntenia să fie trimişi în interiorul Monarhiei. Generalul rus arată, şi 

el, că refugiaţii politici munteni din Transilvania ţin legătura permanent, prin 

emisari şi prin corespondenţă, cu mişcarea revoluţionară din principate. De aceea, 

ei reprezintă un pericol şi se cere îndepărtarea lor urgentă de la graniţă. În 

concluzie, Comandamentul suprem al Transilvaniei este avizat să supravegheze 

strict pe refugiaţii politici veniţi din Muntenia şi să-i îndrume spre alte provincii 

din interiorul Monarhiei [6/33, 132, 153, 154]. 

La 17 februarie, Ministerul c.c. de Externe îi informează pe agenţii săi din 

Principatele române despre constituirea în Transilvania a unor comisii însărcinate 

cu cercetarea persoanelor, dar şi a jurnalelor şi tipăriturilor care trec graniţa spre 

Muntenia. Astfel de comisii urmează să intre în funcţiune şi pe graniţa Banatului 

[3/139]. 

La 9 martie 1849, Timoni raportează despre existenţa a patru arestaţi din 

rândul supuşilor Monarhiei, învăţătorul Săuceanu, comerciantul Farkas din 

Râmnic, librarul Winterhalder şi Neagu. Ultimii doi se află în arest de trei luni, 

fiind iniţial consideraţi supuşi valahi. Timoni s-a adresat în scris şi generalului 

Duhamel, cerând eliberarea supuşilor austrieci. Generalul rus îi răspunde lui 

5 Trimitem la studiul Elei Cosma, Refugiaţii transilvăneni în Muntenia la 1849, în Istoria – ca 

experienţă intelectuală, vol. îngrijit de Corneliu Crăciun şi Antonio Faur, Oradea, Edit. Universităţii 

din Oradea, 2001, p. 222-235. În Fondul 1848 de la Institutul de Istorie Cluj, mai multe documente se 

referă la acest subiect: 5/56, 58, 68, 73 ş.a.

322 

Ela Cosma 28 

Timoni că, dacă cei arestaţi vor fi găsiţi vinovaţi, după judecarea lor, vor fi 

escortaţi de nişte ofiţeri de încredere până la graniţa Transilvaniei şi vor fi predaţi 

autorităţilor austriece cu condiţia de a nu-i lăsa pe împricinaţi să se aţină pe lângă 

graniţă; iar dacă vor fi aflaţi nevinovaţi, vor fi lăsaţi liberi. Duhamel se scuză 

pentru faptul că arestul acestora a fost atât de lung, deoarece ruşii crezuseră că este 

vorba de supuşi munteni! Agentul c.c. este nemulţumit însă de faptul că, dacă ruşii 

îi vor preda pe prizonierii austrieci direct autorităţilor din Transilvania, totul se va 

face cu ocolirea şi excluderea agenţiei c.c. din Bucureşti [3/140, 142]. 

Într-un raport din 18 aprilie 1849 către prinţul Schwarzenberg, contele 

Stürmer arată că feldmareşalul baron von Hammerstein, comandantul suprem c.c. 

din Galiţia, i-a solicitat lui Timoni să intervină pe lângă Fuad effendi, pentru a se 

permite trupelor austriece să treacă prin Muntenia. În urma raportului lui Timoni, 

Stürmer l-a întrebat pe Ali paşa care este atitudinea Porţii. Ministrul otoman a 

manifestat o atitudine binevoitoare, dar a spus că nu poate încă decide nimic, 

înainte de a primi raportul lui Fuad [6/162]. Fuad effendi oferă un credit de 5.000 

de galbeni pentru susţinerea trupelor austriece aflate în Muntenia. Situaţia 

refugiaţilor transilvăneni la sud de Carpaţi reclamă un grabnic ajutor. La 28 aprilie, 

ministrul c.c. de Finanţe, baronul Krauß dispune returnarea pe dată a celor 5.000 de 

galbeni către Fuad, trimiţând încă 8.000 florini m.c. pentru refugiaţi. Aceşti bani îi 

parvin agentului c.c. de la Bucureşti, Timoni. Cererea înaintată de agentul aulic şi 

reprezentantul naţiunii săseşti, Friedrich von Sachsenheim, ministrului de Finanţe îl 

determină pe acesta să trimită încă o contribuţie de 20.000 de florini agentului c.c. 

din Munteia, împreună cu dispoziţia de a forma sub conducerea comisarului 

superior transilvan von Bedeus, şi el refugiat în Muntenia, un comitet alcătuit din 

refugiaţi de vază şi din funcţionari ai trezoreriei transilvane, pentru a gestiona 

chestiunea împărţirii fondurilor [5/56]. 

La 8 mai, Timoni anunţă Viena în legătură cu două noi arestări de supuşi 

austrieci: profesorul Florian Aaron şi zidarul Varga János. Primul, angajat al 

oraşului Sibiu, cetăţean austriac loial, a fost arestat pe nedrept la Râmnic; la fel, 

zidarul Varga, stabilit la Piteşti din 1845. Timoni anexează scrisoarea lui către 

Duhamel, în care cere predarea ambilor către autorităţile austriece, răspunsul 

acestuia şi noua scrisoare trimisă aceluiaşi general, cu scopul eliberării celor doi. 

Răspunsul lui Duhamel relatează faptele grave care îl incriminează pe Aaron 

Florian. Acesta a fost arestat din ordinul generalului von Hasford, fiind bănuit că e 

spion al ungurilor şi că face propagandă promaghiară, furnizând în acelaşi timp 

date despre trupele ruse. Aaron Florian ar fi intrat în Muntenia sub nume fals, 

stabilindu-se într-un sat din apropierea mănăstirii Cozia. El a fost recunoscut şi 

arestat la Râmnic. La interogatoriu şi-a dat adevăratul nume. Generalul Lüders a 

numit o comisie de anchetă, formată din ofiţeri ruşi, pentru a stabili dacă Aaron 

Florian este sau nu spion. De aceea, el va fi transportat la Bucureşti, pentru 

anchetă. Duhamel mai ştie că, în calitate de profesor la Colegiul din Bucureşti,


Florian i-a instigat pe studenţi să participe la mişcarea revoluţionară din Muntenia. 

Generalul Lüders apreciază că Florian şi-a pierdut orice drept de a fi considerat 

cetăţean austriac, întrucât deşi este originar din Transilvania, locuieşte de 16 ani în 

Muntenia, s-a căsătorit în această ţară, este angajat aici şi a dobândit indigenatul. În 

ceea ce-l priveşte pe Varga, el se face vinovat de instigarea localnicilor la 

nesupunere şi de partizanat cu ungurii, de aceea va fi escortat la Bucureşti. Şi el, 

fiind un susţinător al lui Bem, nu mai poate fi considerat supus austriac. Agentul 

Timoni, într-o nouă scrisoare către generalul rus, observă că un austriac nu-şi poate 

pierde naţionalitatea decât cu asentimentul său (renunţând la ea), căci, în cazul lui 

Aaron Florian – conform tratatelor în vigoare –, sejurul lui în Muntenia poate fi 

nelimitat, căsătoria cu o munteancă nu lui, ci ei îi schimba statutul, iar angajarea în 

serviciu străin nu îl privează de naţionalitatea austriacă. Nici Florian, nici Varga, 

prin urmare, nu pot fi excluşi de la dreptul lor de a fi protejaţi de către agenţia c.c. 

şi de a fi eliberaţi din arest şi predaţi către aceasta. Dacă ei vor fi aflaţi vinovaţi, 

vor fi judecaţi şi pedepsiţi de către autoritatea naturală austriacă [3/145]. 

Timoni relatează despre trecerea graniţei în Muntenia de către un corp al 

armatei lui Puchner, trecere preconizată pentru data de 16 mai 1849. Conform 

cererii generalului Puchner, comisarul suprem de război von Fronius a solicitat un 

credit de 100.000 florini m.c. pentru asigurarea intendenţei respectivului corp de 

armată. Doar casa comercială (Handelshaus) Hillel a acceptat acordarea creditului, 

condiţionându-l de semnătura agentului Timoni. Pentru a satisface dorinţa 

generalului Puchner, consulul Timoni a semnat contractul de credit. Se cere 

rambursarea creditului, pe calea măsurilor ce vor fi întreprinse de Ministerul de 

Finanţe [6/36]. Cancelaria de stat transmite Ministerului de Război raportul 

agentului Timoni de la Bucureşti, din 21 iunie 1849, din care rezultă că, în 19 iunie, i 

s-a trimis corpului militar aflat sub comanda generalului Puchner, prin intermediul 

comisarului suprem de război Fronius, suma de 30.000 de florini bani peşin 

destinaţi intendenţei [6/37]. În protocolul Consiliului de miniştri, datat 21 iulie 

1849, Viena, la punctul 3 al ordinii de zi se discută cele două împrumuturi, total 

dezavantajoase pentru Austria, contractate din însărcinarea fostului comandant 

suprem Puchner de către agentul c.c. Timoni de la casa comercială (Handelshaus) 

Manach din Bucureşti. Cele două împrumuturi – unul de 340.000 poli (Zwanziger), 

celălalt de 240.000 poli (Zwanziger) – sunt scadente. Consiliul de miniştri dezbate 

ce s-ar întâmpla în eventualitatea neachitării ratelor şi ajunge la concluzia că nu 

este de dorit arestarea funcţionarilor c.c. din Bucureşti, nici un scandal de proporţii, 

astfel încât sumele scadente vor fi achitate. În acelaşi timp, se va atrage serios 

atenţia comandanţilor de corp să nu mai contracteze pe viitor împrumuturi fără 

garanţii [7/81]. 

Într-o scrisoare din 10 iulie, Timoni îl roagă pe ministrul c.c. de Externe, 

prinţul Felix von Schwarzenberg să transmită poştei din Viena rugămintea de a 

permite achitarea prenumeraţiei ziarelor: „Journal des Débats”, „Journal de

324 

Ela Cosma 30 

Francfort”, „Petit Courier des Dames”, „Journal des Demoiselles” de către 

împuternicitul fostului domnitor Bibescu [3/147]. 

Raportul lui Timoni din 24 iulie arată că agentul austriac a primit observaţii 

din partea conducerii Munteniei cu privire la comportamentul negativ al corpului 

c.c. de trupe aflat pe teritoriul acestei ţări [6/38]. În schimb, rescriptul lui 

Schwarzenberg, purtând data de 31 iulie 1849, remarcă atitudinea ostilă a trupelor 

otomane din Muntenia faţă de corpul austriac de armată, reîntors în Transilvania 

[6/146, 186]. 

La 3 august, în alt protocol al Consiliului de miniştri de la Viena, la punctul 5 

se prezintă raportul agentului Timoni, care cere instrucţiuni de comportament 

vizavi de refuzul comisarului turc Fuad effendi de a-i preda pe refugiaţii rebeli 

maghiari autorităţilor austriece. Ministrul de Interne insistă asupra necesităţii 

extrădării rebelilor de către Poartă; costurile de întreţinere a acestor oameni pe 

teritoriul Munteniei vor fi preluate de Austria doar după ce turcii îi vor preda pe 

refugiaţi [7/84]. În aceeaşi chestiune, la 7 august Timoni îi raportează din nou lui 

Schwarzenberg. Conform înaltei dispoziţii primite de Timoni în scrisoarea din 24 

iulie 1849, cu privire la arestarea şi predarea acelor capi ai insurecţiei ungaropolone 

care s-ar refugia în Muntenia, Timoni s-a adresat pe dată celor doi comisari, 

generalul Duhamel şi Fuad effendi, precum şi conducerii ţării. El îşi exprimă însă 

temerea că turcii nu intenţionează de fapt să-i predea pe revoluţionarii unguri. De 

aceea, în legătură cu unitatea de soldaţi şi ofiţeri, capturată la Câineni de către 

turci, Timoni a cerut instrucţiuni de la contele Stürmer din Constantinopol. Timoni 

mai menţionează că un ofiţer rebel a apărut la Orşova, la graniţa cu Muntenia, 

trimiţând scrisori lui Ali paşa, Fuad effendi şi Omer paşa [3/148]. Un nou protocol 

al Consiliului austriac de miniştri, din 10 august 1849, insistă la punctul 2 al ordinii 

de zi, ca agentului Timoni de la Bucureşti să i se transmită indicaţia de a expune în 

faţa comisarului otoman Fuad pretenţia fermă a Austriei de a-i fi extrădaţi rebelii 

maghiari refugiaţi în Muntenia [7/86]. Nici în septembrie situaţia nu se modifică, în 

sensul că Fuad effendi nu are de gând să-i extrădeze Austriei pe rebelii maghiari, 

refugiaţi în Muntenia, mai înainte de a obţine permisiunea expresă de la 

Constantinopol în acest sens. Timoni mai anunţă că în 24 august au trecut 2.400 de 

oameni de la Orşova în Muntenia, unde au predat armele; la Vidin se află deja 

3.500 de rebeli (ofiţeri, soldaţi şi civili). Timoni trimite o listă de persoane, între 

care se numără Dembinski, Meszáros ş.a [7/92, Viena, 7 septembrie 1849]. 

În nota sa din 19 septembrie 1849, agentul c.c. de la Bucureşti nominalizează 

mai multe persoane ce s-au distins prin ajutorul pe care l-au acordat refugiaţilor şi 

soldaţilor transilvăneni din Muntenia. Ministrul de Externe propune ca împăratul 

Franz Joseph să decerneze: 1. comisarului rus Duhamel Ordinul Coroanei de fier 

clasa I; 2. boierului Constantin Ghica, care va ajunge probabil din nou într-o 

funcţie de conducere a miliţiei muntene, Crucea cavalerească a Ordinului Leopold; 

3. boierului Dimitrie Ghica, şefului de secţie Ioannides şi maiorului Stoica Ordinul


Coroanei de fier clasa III; 4. submedicului Johann Hatschek, care a îngrijit soldaţii 

austrieci la Spitalul militar din Bucureşti, până când el însuşi s-a îmbolnăvit şi a 

murit de „febra nervilor”, Medalia mijlocie de aur a Onoarei civile. Împăratul 

aprobă la 22 septembrie 1849 toate aceste distincţii şi medalii [5/73]. 

Protocolul Consiliului de miniştri din 19 septembrie 1849 consemnează 

propunerea ministrului Comerţului Bruck de disponibilizare a agentului Timoni. 

Consiliul de miniştri decide disponibilizarea şi mutarea pe alt post a consulului 

Timoni din Bucureşti, „căruia nu-i lipseşte priceperea, dar care a dat prilej de 

plângeri” (dem es zwar an Geschicklichkeit nicht fehlt, ... zu Klagen Anlaß 

gegeben hat) [7/95]. 

Raportul din 2 octombrie al ministrului Comerţului Bruck se referă la 

reorganizarea autorităţilor de reprezentare (Vertretungsbehörden) din Moldova şi 

Muntenia. Consul general c.c. la Bucureşti este propus cavalerul Anton von Laurin, 

cu un salariu de 4.000 florini m.c. pe an şi o subvenţie tot de 4.000 florini pentru 

acoperirea costurilor locuinţei. Agentul de până acum, Timoni, va fi pensionat. La 

Iaşi va fi menţinut consulul general von Eisenbach, cu un salariu anual de 3.000 

florini plus costurile de locuire, tot de 3.000 florini [5/77]. La 8 octombrie 1849, se 

emite preaînalta decizie împărătească cu privire la numirea lui von Laurin ca şi 

consul general c.c. la Bucureşti, cu salariul propus de ministrul Comerţului, şi 

menţinerea lui Eisenbach la Iaşi cu un salariu de 3.000 guldeni, în vreme ce agentul 

Timoni va fi pensionat [5/77 anexă]. 

Ni s-au păstrat rapoarte ale lui Timoni către Schwarzenberg din 16 şi 20 

octombrie [3/149, 150], din care rezultă că acesta încă îşi exercita şi îndeplinea 

atribuţiile de serviciu. La 26 octombrie, consulul rus de la Bucureşti, Kotzebue, se 

adresează omologului său asutriac în chestiunea cererii soluţionate pozitiv a 

librarului Winterhalder de a primi autorizaţia de revenire în Muntenia. Luându-şi 

angajamentul că se va ţine departe de orice chestiuni politice, Winterhalder a 

obţinut această permisiune [3/152]. La 27 octombrie, agentul Timoni îi scrie 

premierului Schwarzenberg despre supusul c.c. Heinrich Winterhalder, născut la 

Viena şi actualmente aflat acolo, care, la intrarea trupelor ruseşti în Muntenia, 

fusese arestat de acestea pentru participarea la revoluţie şi, în urma protestelor lui 

Timoni, fusese eliberat din arest cu condiţia de a părăsi Muntenia, ceea ce se şi 

întâmplase. Consulatul general rus din Bucureşti îi comunică lui Timoni atât 

cererea adresată de Winterhalder, de a i se permite reîntoarcerea în Muntenia 

pentru a-şi continua activitatea de librar, cât şi permisiunea acordată lui în acest 

sens [3/151]. 

În 15 decembrie 1849 este emisă nota Ministerului austriac de Externe către 

Timoni. Conform rescriptului din 16 octombrie 1849, urmaşul lui Timoni la 

Bucureşti a fost desemnat consilierul ministerial von Laurin; concomitent agenţiile 

consulare din Bucureşti şi Iaşi au dobândit statutul de consulate generale. 

Lui Timoni i se cere să-l anunţe pe gospodarul Ştirbei de modificarea survenită şi, 

după sosirea lui von Laurin în capitala Munteniei, să-l iniţieze în afacerile

326 

Ela Cosma 32 

consulatului şi în relaţiile cu toate departamentele. Apoi Timoni poate să 

părăsească postul [3/131]. 

La 29 ianuarie 1850, Timoni se afla încă la Bucureşti. Raportează premierului 

Schwarzenberg despre sosirea lui Winterhalder la Bucureşti, în urmă cu câteva zile. 

Cere indicaţii în legătură cu Winterhalder, deoarece acesta beneficiază de un 

paşaport emis de misiunea c.c. din Paris doar pentru 14 zile, iar după expirarea 

acestui paşaport Winterhalder are nevoie de acte legale de şedere în Muntenia, 

emise de guvernul austriac [3/154].

DIN CORESPONDENŢA LUI ALIMPIU BARBOLOVICI 

CU GEORGE BARIŢIU (1879-1892) 

– 26 DE SCRISORI INEDITE PÂNĂ ACUM – 

Gelu Neamţu 


Cunoscut fiu al Sălajului, vicarul Alimpiu Barbolovici a întreţinut o vastă 

corespondenţă cu mai multe personalităţi contemporane lui (1834-1914), între care 

Ioan Micu Moldovan, Ilie Măcelariu, Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Vasile 

Lucaciu şi alţii. 

Între cei cu care a corespondat s-a aflat la loc de frunte George Bariţiu. Cele 

23 de scrisori şi 3 telegrame ale sale către ilustrul bărbat se păstrează la Biblioteca 

Academiei din Bucureşti. Menţionăm că şase scrisori constituind răspunsurile lui 

George Bariţiu către Alimpiu Barbolovici au fost deja publicate de Vasile 

Căpâlnean, acum 26 de ani (în „Revista arhivelor”, LVII, vol. XLII, nr. 1, 1980, 

p. 68-76). 

Deci, pentru şase dintre scrisorile lui Alimpiu Barbolovici din perioada 1879- 

1886, dispunem de răspunsurile lui G. Bariţiu, ceea ce aruncă o lumină deosebit de 

clară asupra relaţiilor epistolare dintre cei doi. 

Scrisorile fiind publicate în anexă, vom extrage din această corespondenţă 

doar aspectele mai interesante atât în ceea ce priveşte raporturile dintre cei doi, cât 

şi poziţia lor faţă de mişcarea naţională a românilor din Transilvania. 

De la bun început trebuie să subliniem că scrisorile au atât un caracter 

personal, cât şi unul public, aducând o mulţime de informaţii mai mărunte sau mai 

importante, de la trimiterea unui butoiaş de vin bun şi mai apoi a unuia de rachiu 

lui G. Bariţiu şi până la încercările lui Barbolovici de a „restabili legăturile 

zdruncinate între factorii naţiunei şi a besericei noastre din Sălaj tocmai acum când 

am avea lipsă de cea mai compactă solidaritate”. Există chiar şi o scrisoare 

confidenţială în care vicarul solicită ajutorul „baciului” George să i se acorde lui 

preşedinţia (băncii) „Silvania” îndreptăţit fiind ca prim-fondator al acesteia precum 

şi datorită altor merite. 

Înainte de a trece în revistă câteva dintre momentele mai importante 

consemnate în scrisori, să mai precizăm că relaţiile epistolare au fost mult mai 

vaste, deoarece e sigur că multe scrisori s-au pierdut. Aşa cum Barbolovici i-a 

„Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariþ» din Cluj-Napoca”, tom. XLV, 2006, p. 327–347

328 

Gelu Neamţu 2 

trimis lui Ioan Micu Moldovan 53 de scrisori între 1854 şi 1914 (şi nici nu e sigur 

că atâtea au fost toate), credem că şi lui G. Bariţiu (după cum reiese din scrisorile 

pe care le avem) i-a trimis şi altele la care se face referire, dar care fie s-au pierdut, 

fie s-au distrus. Nu este exclus însă ca în timp să apară şi alte scrisori care să se 

înserieze printre cele cunoscute. 

Scrisorile lui Barbolovici sunt în primul rând dovezi de credinţă faţă de 

Bariţiu ca simbol al mişcării naţionale, ca fruntaş de necontestat al acesteia. 

Iată cum arată o astfel de mărturisire (desigur, cam emfatică, însă cu 

siguranţă sinceră): „În momentul când s-a deşteptat în sufletul meu conştiinţa de 

român şi prin consecinţă amoarea naţiunei mele a prins rădăcini adânce în inima-mi, 

şi veneraţiunea şi amoarea cătră anteluptătorii naţiunei mele; ca pre un atare v-am 

recunoscut eu pe spectat domnia voastră din crudele-mi tinereţe şi v-am păstrat în 

sacrariul animei mele locul cuvenit, v-am gravat scumpul nume, dulcea suvenire cu 

una pietate singur apărătorilor eroi a mamei naţiuni datorită în inima mea.” 

Barochismul frazei este caracteristic stilului practicat de intelectualii vremii. 

Istoricul trebuie să privească însă şi seriosul de dincolo de limbajul acesta 

înflorit şi desuet. Şi într-adevăr, „serioasă” era constatarea: „Orizontul naţiunii 

române”… este „întunecat de nori grei care ameninţă drepturile naţiunei cu furtune 

grele”. De fapt, aceasta este latura tragică a existenţei zbuciumate a românilor din 

Imperiul austro-ungar. 

Corespondenţa, ca şi viaţa, e o împletire de comic, tragic şi banal. Dar nu 

aceasta e important, important este să ştii să storci scrisoarea de orice informaţie 

utilă – să adaugi ceva la cunoaşterea epocii şi omului, a relaţiilor sale, a gândurilor, 

iluziilor şi intenţiilor sale. 

Mai aflăm din această corespondenţă că Barbolovici era bun amic cu Ieronim, 

unicul fiu al lui George Bariţiu. Şi se pare că Şimleul a fost tărâmul din care 

Ieronim, ca un vajnic cavaler, a pornit spre Băseşti să cucerească inima domniţei 

Elena, frumoasa fiică a lui George Pop. Era acest mariaj ipotetic dorinţa cea mai 

arzătoare şi mai secretă a lui Bariţiu. Eroii şi anteluptătorii sunt şi ei oameni, au şi 

ei dorinţe omeneşti, fireşti. 

N-a fost să fie însă. Nu ştim de ce. Ne lipseşte veriga (mărturia, scrisoarea) 

care să ne spună exact de ce Elena Pop nu a devenit Elena Bariţiu, ci Elena Hossu- 

Longin. Dar oricare va fi fost motivul, Alimpiu îl cunoştea. Să-i fi scris Ieronim 

despre întâlnirea romantică sau, dimpotrivă, lipsită de romantism cu Elena? Eşecul 

întâlnirii să se fi datorat temperamentului său ciudat, aproape straniu? În fond, 

Ieronim trăia în umbra marelui său tată. 

Continuând în acelaşi registru cald, omenesc, m-aş opri la încă un moment 

căruia i-aş zice „cum trăiau fruntaşii noştri naţionali în deceniul 8-9 al secolului 

al XIX-lea”. Şi aş da următorul exemplu: cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 

1880, reverendissimul Alimpiu pune pe tren la Ciucea un butoiaş cu vin bun de la 

Şimleu cu destinaţia Sibiu. Vinul era însoţit de o epistolă la fel de înflorită ca de

3 Din corespondenţa lui Alimpiu Barbolovici cu George Bariţiu (1879-1892) 329 

obicei, având grijă ca nu cumva gestul său să jignească pe bătrânul fruntaş. Şi iată 

ce scria: „Dacă depărtarea şi împrejurările nepărtinitoare nu mă iartă ca persoană 

să-mi fac onoarea şi să mi se îndulcească inima de prezenţa-vă cea preţuită şi 

dorită, vă rog fierbinte să aveţi bunătate a primi de la noi, în semn de veneraţiune, 

amoare şi aderinţă, un don foarte neînsemnat, adecă una butilie cu vin bun” trimis, 

evident „din inimă iubitoare”. Butoiaşul ajunge la Sibiu şi în 10 februarie anul 

următor, 1881, Bariţiu încă mai avea butoiaşul jumătate plin, sau, mă rog, jumătate 

gol. Cauza? L-a băut cu cruţare, căci îl ţinea de „medicament”! Dar să vedem ce 

zice Bariţiu despre acest mărunt fapt de viaţă cotidiană: „Butoiul cu vin l-am 

primit!… până l-am scos de la magazia gării a dat un ger cumplit” şi vinul „prinse pe 

de-asupra prin pregiur ceva scoarţă de ghiaţă; l-am tras curând în alt butoi. Din ce-a 

fost bun şi plăcut la beute din natura sa, prin acea uşioară îngheţătură se făcu şi mai 

minunat, căci apa îngheţată a rămas fireşte la o parte […]. Aşa vinul cu care aţi 

binevoit a mă onora este un vin ce se zice desecat, din care eu nu pociu bea decât 

cel mult 1 1/2 pahar. Dacă beau ceva mai mult nu-mi face altceva decât mă 

adoarme. Îl mai am 1/2 [jumătate], că mi-l ţin ca de medicină să beau din el numai 

la prânz, seara numai rar. Şi sunt cam egoist în acest punct, nu prea îl împart cu 

alţii. Numai cu dl.br. Ursu rivalizăm, că fiind vecini petrecem de multe ori seara 

amândoi, mai mult la d-sa că e mai linişte. Apoi fratele şi amicul Bologa îşi laudă 

un vin bun al său, care însă este foc de tare şi cam greu. 

Aşa d-voastră Reverendissime prin acel present [dar] mie cu totul neaşteptat, 

pe lângă că-mi deterăţi un mijloc de restaurare poterilor la bătrâneţe, îmi făcurăţi şi 

ocasiunea de a rivaliza şi eu cu vinarii noştri diletanţi.” 

Desigur, problemele mari, serioase, politice, naţionale, economice, domină 

corespondenţa, iar cele înregistrate mai sus ca elemente de „viaţă cotidiană” 

constituie doar un episod care face parte şi el din curgerea istoriei, chiar dacă-l 

consideră unii neînsemnat. 

Alimpiu Barbolovici – de exemplu – apăra capitalul băncii „Albina”, 

informând pe Bariţiu cui să nu i se acorde împrumut pentru a nu se periclita 

capitalul „naţional” al acesteia. La care G. Bariţiu recunoaşte la 1 martie 1885 că, 

într-adevăr, românii au de a face cu un adevărat război economic: „Da, este un 

război economic acesta, pe care trebuie să-l purtăm din toate puterile, în tot 

cuprinsul ţărei, dacă voim să mai existăm şi să avem în adevăr patria noastră…” 

Din alte câteva scrisori reiese că reverindissimul Alimpiu era focarul răspândirii 

gazetei „Observatoriul” în Sălaj. El făcea abonamentele şi le trimitea la Sibiu. La fel, 

mai târziu, Alimpiu era omul pe care Bariţiu se putea baza în răspândirea operei vieţii 

sale, Părţi alese…din istoria Transilvaniei, cea mai cuprinzătoare lucrare de acest gen, 

în limba română, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Şi dacă George Pop de Băseşti 

s-a dovedit a fi liderul politic al românilor sălăjeni, Alimpiu Barbolovici poate fi 

considerat liderul spiritual al acestora în domeniul bisericesc mai ales, fiind un 

remarcabil orator şi un preot deosebit de activ.

330 


Oratoria îşi avea sorgintea în Discursul lui Bărnuţiu, ea constituind parcă o 

„virtute a locului”, căci şi George Pop era un orator excelent. Chiar şi scrisorile au 

aspectul unor mici discursuri. Parcă-l vezi aidoma pe Alimpiu Barbolovici, cum cu 

voce înaltă îşi începe astfel o scrisoare către Bariţiu: „Un fir de nisip de pe colina 

timpului, din nou s-a măcinat în marea eternităţii, căci stăm în pragul unui an nou; 

însă în decurgerea anilor Domnul secolelor conduce destinele popoarelor prin 

bărbaţi aleşi, providenţiali.” Desigur, un astfel de bărbat era G. Bariţiu, fără nicio 

exagerare. Câteva cuvântări Alimpiu şi le-a tipărit; una dintre cele mai frumoase 

este aceea închinată lui Simion Bărnuţiu în 14 iulie 1889 la Bocşa română. Aici 

reia tema sa predilectă a „bărbatului providenţial” trimis de Dumnezeu să salveze 

popoarele în suferinţă, confirmând încă o dată că una dintre temele preferate ale 

generaţiei de la 1848 era aceea a salvatorului. 

Ca dovadă a dragostei şi respectului de care s-a bucurat vicarul Sălajului, 

Alimpiu Barbolovici, stă grandioasa sărbătorire din 1898 de la Şimleu şi Sărmăşag 

unde l-au elogiat George Pop de Băseşti şi Vasile Lucaciu. Au slujit 11 preoţi şi l-au 

întâmpinat pentru a-l felicita alţi 50, precum şi delegaţiile „Reuniunii femeilor 

sălăjene”, „Despărţământului Sălăjan chiorean” şi „Reuniunii învăţătorilor”, ca şi 

directorul băncii „Silvania”. 

Meritele i-au fost recunoscute şi la 1908 când s-au serbat 50 de ani petrecuţi 

în slujba Domnului, a bisericii greco-catolice şi a naţiunii române. 

În concluzie, corespondenţa sa cu George Bariţiu va constitui incontestabil 

un nou şi valoros izvor de documentare pentru istoria Sălajului, a Transilvaniei în 

general, pentru cunoaşterea mai aprofundată a unei generaţii care a muncit cu 

dăruire şi tenacitate pentru realizarea marii Uniri de la 1918, pe care însă Alimpiu 

Barbolovici, chiar dacă a visat-o, n-a mai avut şansa s-o trăiască. 

I 1 

Preastimate spectate domnule! 

Şimleul-Silva[niei] 3/5, [1]879 

În momentul când s-a deşteptat în sufletul meu conştiinţa de român şi prin consecinţă amoarea 

naţiunei mele a prins rădăcini adânce în inima-mi şi veneraţiunea şi amoarea cătră anteluptătorii 

naţiunei mele, ca pre un atare v-am recunoscut eu pre spectat domnia voastră din crudele-mi tinereţe 

şi v-am păstrat în sacrariul animei mele locul cuvenit, v-am gravat scumpul nume, dulcea suvenire cu 

una pietate singur apărătorilor eroi a mamei naţiuni datorită în inima mea. Sunt mominte solemne, 

când un preot iubitor de religiunea şi naţiunea sa în cununa rugăciunilor trămiţând-o cătră Tronul Ceresc 

deloc, altariul Domnului, împleteşte numele eroilor luptători pentru cauza naţiunei; un astfel de 

moment solemn şi binevenit e pentru mine ziua onomastică a Domniei voastre, care portaţi cu 

demnitate numele S[fân]tului Georgiu. Drept aceea vă asecurez, că nu îndeplinesc un act de curtoazie 

1 Original, Biblioteca Academiei Române (infra: B.A.R.), Bucureşti, Manuscrise româneşti, 

nr. 1008, Alimpiu Barbolovici, Vicarul Silvaniei, f. 199-200.


dictat de către spiritul timpului modern, ci dau espresiune fidelă a simţămintelor animei mele, a soţiei 

mele şi iubitului meu socru Simeon Başa, când rog, pre Părintele îndurărilor: ca în zorile sărbătoarei 

sf[ântu]lui Georgiu, să revarse harul său ceresc şi părintesc preste scumpa persoană şi familie a 

spectat domniei voastre; în acea ziuă voi trimite rogăciunea mea împreunată cu sacrificiu necruntat de 

la altarul Domnului Seclilor pentru scumpa-vă viaţă rugându-l: ca în fruntea naţiunei române şi a 

religiunei noastre spre înflorirea acestora să vă trăiască la mulţi ani fericiţi! 

Dealtmintrea pre lângă espresiunea simţămintelor mele de distinsă veneraţiune şi amoare 

perseverez. 

Al spectat d-voastră 

devotat reveritoriu serv; 

Alimpiu Barbolovici 

Vicar for.[aneu] ep[isc]opesc a Silvaniei 

[De mâna lui G.Bariţiu:] 1879, A. Barbolovici, Şimleu, 3 mai, R. 25 mai. 

Ilustrisime Doamne! 

Bărbatul doririlor! 

II 2 

Şimleul Silvaniei la 3/5, [1]880. 

Dumnezeu conduce destinele popoarelor prin bărbaţi aleşi - din când în când - din sânul 

acelora, şi după ce viaţa naţiunilor pre acest pământ este una luptă continuă, este o emulaţiune nobilă 

întru de a-şi câştiga drepturi şi teren de aptivitate naţională asecuratorie de viitoriul şi existinţia lor, 

bărbaţii aleşi prin ochiul providinţiei sunt anteluptătorii naţiunilor. De un atare anteluptătoriu e 

fericită naţiunea română a vă avea pre Ilustritatea Voastră care conduceţi lupta naţională de oarecâteva 

decenii, aţi avut curagiul de a brava furtune, de a delătura piedici din calea progresului 

naţiunei, ba de nenumărate ori a-ţi fost martirul naţiunei; pentru că drepturile limbei şi naţionalităţei 

noastre române, aţi purtat în sânul-vă doririle şi durerile naţiunei, ba vă este înfrumuseţată anima şi 

cu semnele ranelor căşunate, prin luptele îndurate pentru salvarea tezaurelor naţiunei, adecă a limbei 

şi naţionalităţiei. 

Orizontul naţiunei române pentru care aţi trăit şi luptat şi azi încă trăiţi şi luptaţi şi acum este 

întunecat de nori grei cari ameninţiă drepturile naţiunei cu furtune grele, şi depărtarea acelor furtune 

nu o sperează naţiunea numai de la bărbaţi cordaţi cum sunteţi ilustritatea voastră. 

Drept aceea fiind în ajunul zilei sărbătoreşti a preţuitorului nume care cu demnitate-l portaţi, 

amoarea şi alipirea către mama-mi naţiune, prin urmare şi către ilustrii ei bărbaţi între cari e fericită a 

vă număra şi pre ilustritatea voastră - nu mă iartă, ca să-mi dau espresiunea simţămintelor mele de 

amoare, veneraţiune şi alipire care vi le păstrez în anima-mi şi care se concentrează în acea fierbinte 

rogaţiune trimiţândă de la altariul Domnului în sărbătoarea Sântului Georgiu cătră Tronul 

Atotpotintelui Dumnezeu: ca Domnul îndurărilor să vă trămită binecuvântare şi haru ceresc spre 

învoirea scumpelor poteri spirituale şi corporale pentru de a potea conduce încă destinele naţiunei 

române şi a preţuitenei familiei în mulţi ani fericiţi: Să Trăiţi!!! 

Dealtmintrea pre lângă espresiunea simţămintelor mele de profundă veneraţiune. 

sum al Ilustrităţei voastre devotatul reveritor, 

Vicar Alimpiu Barbolovici 

[De mâna lui G. Bariţiu] 1880, Vicar Alimpiu Barbolovici 

3 mai, R. 13 iunie. 

2 B.A.R., Mss. rom., nr. 1009, f. 102-103.

332 


III 3 Şimleul Silvaniei la 11/6, [1]880 

Preaonorate Domnule Redactor! 

După ce lacrimile şi suspinurile uneia familie române - care lucra pentru renaşterea poporului 

român prin cultură şi religiune - sunt lacrimile şi suspinurile întregei naţiuni române şi a tuturor fiilor 

ei, ceea ce a întrelăsat a face, cei competinţi la tempul său - aflu cuviincios a suplini deşi mai târziu, 

adecă a aduce la cunoştinţă preţuita a onoratului public român: cum că viforul morţii neîndurate a 

dezrădăcinat iarăşi un arbore înfrumuseţat cu flori de bună speranţă din grădina naţiunei române prin 

moartea Mon. d. Luisa Moldovanu născută Vicaşiu - consoţia Mon. d. Ioan Moldovanu zelosului 

paroch în Bănişor şi v. protopop on. în traptul Crasnei - carea în 23 aprilie st.n. a.c. la 4 ore după 

miazăzi pregătită creştineşte prin primirea sântelor sacramente spre eternitate, în etate de 30 de ani şia 

dat sufletul blând în mâna Creatorului. 

Jelesc perderea răposatei afară de iubitul ei consoţ - cu care a convieţuit în căsătorie în 

coînţelegere exemplară - 18 ani - încă needucaţii fii şi fiică: Alimpiu Iuliu, Augustin, Elena şi Ioan 

părintele Mon. d. Ioan vicariu parochu g.c. în Hidiş şi protopopul Ipului; fraţii: Alesandru preot în 

Stârciu cu consoţia Veronica, Augustin preot în Cosniciuri cu consoţia Iuliana, Emiliu teolog absolut; 

jelesc toţi ceilalţi consângeni, amici, amice şi cunoscuţi; dar s-a îmbrăcat în doliu şi anima poporului 

din parochia Ianisior; pentru ca în Domnul răposata a fost adevărat preoteasă românească şi maica 

poporului; deoarece pre cât e de sublimă misiunea preotului român, pre atât e de însemnată şi 

puseţiunea şi chiemarea preotesei române în sânul poporului român; datorinţa ei de căpetenie este: ca 

prin portarea sa exemplară resfiratorie de spiritul iubirei şi a blândeţei să fie una potere spirituală 

magnetică spre […] * . 


IV 4 Şimleul Silvaniei 4/9, [1]880 

În săptămânile elapse fusei fericit de a primi prin poştă de la Sibiu „Dicţionarul academic 

denpreună cu glosariul limbei române şi totodată una epistolă de la mult preţuitul fiul al sp. domniei 

voastre şi sincer iubit amic al meu Ieronim prin carea spre surprindere mi se notifica: că cărţile de 

mare însemnătate mi s-a trimis din partea sp. domnielor voastre ca un semn al afecţiunei şi simpatiei 

ce binevoiţi a-mi păstra. 

Nu ştiu prin ce m-am făcut demn de acest semn a simpatiei dacă nu prin aceea că pre sp. 

domnia voastră vă venerez şi iubesc ca pre un părinte al meu, ca pre un părinte a literaturei române şi 

ca pre cel mai resolut stâlp şi luptător a naţiunei române şi apărătoriul disinteresat a drepturilor 

naţiunei noastre. 

Dacă aţi avut bunătate a mă onora cu acest don preţios pentru acestea simţăminte nutrite în 

sacrariul inimei mele faţă de scumpa-vă persoană şi pentru amoarea şi stima frăţiască nutrită în 

pietptu-mi ca cătră un frate, cătră scumpul fiu a[l] sp. d-voastre - vă mulţumesc! Şi vă asegurez, că 

acestea simţăminte neci mormântul le va şterge din anima mea, pentru că caritatea e imortală ca 

splendoarea sufletului. 

Deci vă rog să mă păstraţi în nobila-vă animă precum şi eu vă voi consacra pre altariul animei mele 

amintire eternă. Dar totodată rog şi voi ruga ne-ncetat pre Dumnezeul îndurărilor ca scumpa-va viaţă - în 

sănătate deplină - spre înflorirea religiunei şi naţiunei noastre să vi-o susţienă la mulţi ani fericiţi! 

3 B.A.R., Mss. rom., nr. 1009, f. 116-116 v. 

* Scrisoarea întreruptã. 

4 B.A.R., Mss. rom. nr. 1009, f. 202-203.


Dealtmintrea deînpreună cu consoţia-mi asegurându-vă deînpreună cu prea sp. doamna deşi nu 

suntem fericiţi a o cunoaşte, despre deosebita noastră amoare şi veneraţiune sum, 

al spectat d-voastră până la mormânt devotat reveritoriu: 


vicariul Silvaniei. 

[De mâna lui G. Bariţiu:] 1880. Alimpiu Barbolovici, 4 sept. 

Multpreţuite spectate domnule! 

V 5 

Şimleul Silvaniei la 21/12, [1]880, st.v. 

Dacă depărtarea şi împrejurările nepărtinitoare nu mă iartă ca în peroană să-mi fac onoarea şi 

să mi se îndulcească inima de presenţa-vă cea preţuită şi dorită, vă rog fierbinte să aveţi bunătate a 

primi de la noi în semn de veneraţiune, amoare şi aderinţă un don foarte neînsemnat, adecă una 

butilia mică de vin bun - care azi sau mâne se va pone la Ciucea pe tren, ca să ajungă la Sibiu pre S. 

Sărbători a Nascerei Mântuitoriului şi dorim să-l petreceţi sănătoşi precum noi [î]l tramitem din inimă 

iubitoare. 

Dealtmintrea prelângă espresiunea deosebitei veneraţiuni din partea mea şi a consoţiei mele 

care vi-o cultivăm oftându-vă sărbători fericite şi aducători de consolaţiune spirituală mă simţ fericit 

a persevera 

Al spectat domniei voastre, 

sincer devotat reveritoriu, 

Alimpiu Barbolovici. 

[De mâna lui G. Bariţiu:] 1880, A. Barbolovici, vicariu, Şimleu 21 D. 

A răspuns Ieronim 

şi eu 10 febr. n. 

Spectate domnule! 

Mulpreţuite Baciule! 

VI 6 Şimleu Silvaniei la 12/4, [1]881 

Înainte de toate vă cer scuzele preţuite, pentru că îmi ieu permisiunea a vă grăi într-un mod aşa 

confidenţial. Spre aceasta mă îndreptăţesc de una parte anii plini de merite a sp. d-voastre, amoarea şi 

stima ce vi le păstrez în inimă-mi dempreună cu întreaga-mi familie, iar de altă parte nobilele 

simţăminte manifestate în fapte faţă de mine. 

Eu încă am întârziat cu răspunsul la preţuita-vă epistolă din 10 febr. a.c. dar nu din propus, de 

a vă restitui împrumutat, că am primit târziu încunoştinţare de la sp. d-voastră despre sosirea vinului 

la Sibiu, zic nu, pentru că sunt convins că împrejurări neatârnătoare de la voinţa sp. domnielor voastre 

v-a împedecat întru împlinirea propusului de a-mi scrie. 

Ni-a căzut bine la inimă înţelegând din preţuita-vă epistolă, că vinul meu v-a emeruit 

complăcerea, şi sper, că de ne va ţine Dumnezeu - vom mai bea vin din Sălaj. Dar eu vă rog se aveţi 

bunătate a mă scuza că vă răspund aşa târziu la episola-vă plină de simţăminte de afecţiune; însă 

5 B.A.R., Mss.rom., nr. 1009, f. 300. 

6 B.A.R., Mss.rom., nr. 1009, f. 377-380 v.

334 


unica cauză a întârzierei a fost şi este: de una parte ocupaţiunile mele celea fără număr nu mi-a 

conces timpu liniştit, ca să vă pot scrie din prisosinţa inimei, iar de altă parte de vreun jumătate an 

stau sub presiunea tirană a unor evenimente triste diecesane, care pre cât se pot numi basericeşti pre 

atâta sunt şi naţionale, din acelea evenimente cari pregătesc ruinarea diecezei Gherlene într-aşa 

măsură mi-a consternat sufletul, cât mă reţin a scrie cutăruia bărbat de încredere, pentru ca 

dispoziţiunea sufletului meu cel supărat se poate ceti din epistolele mele. Vă mărturisesc franc, că în 

iarna clapsă n-am avut una singură noapte liniştită de gândurile celea multe şi mari. Mulpreţuite 

Baciule! Celea ce vi le comunic, vi le scriu ca să rămână între noi, adecă să nu ştie nemene, că eu vi 

le-am scris, deşi cred că vă sunt cunoscute de aiurea. Cârma diecezei noastre gherlene, a apucat pre o 

cale cu totul rătăcită; eu nu ascriu vina episcopului; pentru că e un bărbat de erudiţiune frumoasă, 

preot mare, om moral şi om blând, pre un atare archiereu l-ar putea informa spre bine consilieru şef; 

dar aceia nu voiesc, şi nu sunt înstare, deoarece întregul Capitlu ar avea lipsă de una reformă radicală. 

Capitlul e împărţit în două partide hostile faţă una cu alta, adecă consniţii: Corşianu, Bilţ şi Şerban, 

formează direct o partidă şi episcopul numai cosiliile acesteia le foloseşte întru guvernare; mai sunt 

doi preoţi tineri şi neesperţi cu a cărora sfat trăeşte episcopul; iar canonicii Anderco, Vasiliu Pop şi 

Gulovich formează partida contrară, cu acestor consiliu de loc nu trăieşte eppul. Acum vă rog fiţi bun 

a judeca, un Capitlu sfâşiat în două părţi, cum va fi în stare de a subministra succursul datorit 

Arhireului spre guvernarea diecesei? Spiritul naţional e exilat din gremiul diecezei; numai 

catolicismul să înflorească. Ce e şi mai periculos, pre protopopi şi clerul foraneu nu se pune neci un 

pond. Vi este cunoscut, că de vreo 3 ani fraţii preoţi gr. orientali din vecinătatea Silvaniei se silesc a 

amăgi pre poporul rom[ân], gr. cath. de sub poala Meseşului cu promisiuni că vor căpăta preoţi 

pentru soluţiuni mai micuşorate - ca să treacă la religiunea gr. ort. Mai multe comune a fost revoltate, 

şi numai prin mari lupte mi-a succes a restatornici pacea. În toamna trecută s-a revoltat comunele 

Sieredeiu şi Crasna Horvathu, şi după ce opiniunile şi principiele mele - care i le-am recomandat 

episcopului pentru curmarea tulburărilor - nu i-a plăcut ilustrităţii sale, făr de a le reînfrânge, că nu le 

putea pre drept fără ştirea mea a emis ca comisariu plenipotenţiat la numitele comune pre can. 

Coroianu – om nepăsător cum a fost şi ca vicar, că toate le-am aflat în ruină după dânsul şi pre 

Demian profesoru de teologie, om tânăr neexpert, şi această comisiune fără de a mă chema pre mine - 

a încheiat pact cu poporul din numitele comune scăriţiate de soluţiunea preotului în mod neuzitat din 

Crasna care servea în Cr. Horvathu - la simpla excepţiune a poporului că nu le place, filia Horvathu s-a 

dismembrat de către matre Crasna şi i-a promis preot local. Pacturile - deşi am reclamat la 

Consistoriu - le-a aprobat şi le-a trimis în mâna poporului. Acum s-a lăţit răul şi celelalte filiale încep 

a cere preot local şi pretind scăriţarea soluţiunilor preoţeşti ameninţând cu disunire, încrederea între 

popor, cler şi inteligenţă mireană e zdruncinată şi Sălagiul - în a căruia gremiu - eu cu ajutorul lui 

Dumnezeu - în decurs de 7 ani am fost introdus multe bune, azi mâne va deveni terenul discordielor - 

singur din aplicarea principielor rele a cârmei diecesane; urmările sunt funeste că iată, clerul cel bun 

şi luminat din Selaj - care a fost însufleţit până-acum la îmbrăţişarea toturor întreprinderilor naţionale, 

a devenit nepăsător, indiferente cătră toate, pentru că i-a devenit atacată subsistenţa materială, făr de a 

căreia adjutoriu nu-i în posiţiune a sacrifica pre altarul naţiunal, semn invederat despre această stare 

abnormală e împrejurarea că din 1878 încoace nu s-a potut ţine nici o adunare a despărţământului 

asociaţiunei; pentru că clerul zice: dacă neuniţii ne ieu pânea, neci noi vom da obolul nostru spre 

augmentarea fondului asociaţiunei, că şi aceleia emoluminte mai vărtos numai neuniţii din giurul 

Sibiului le folosesc. Ba ce e şi mai subminatoriu de viitoriul acestei diecese cârma diecesană ce 

voioasă a da preot şi la 30 fumuri şi a primi popandoşi, deşi primul archiereu de pie memorie, demnul 

Alexi a fost depus de una peatră anghiulară a diecesei celei nouă statutul, ca mai mult să nu se 

primească moralişti în albul clerului, şi ca comunele mai mici să se afilieze cătră cele mai mari. 

Văzând în starea lucrurilor în 28 martie m-am dus la Gherla şi am descoperit în decurs de 2 zile şi 

ilustritatei sale şi Consistoriului toate ranele. Ce vor urma nu ştiu, mă tem că am bătut toaca la 

urechile surdului.


Am notificat episcopului că sălăjenii vor cere un sinod mixt vicariale; însă când îi aminteşti de 

mireni inteliginţi nu voieşte să auză în cadrul constituţiunei, basericeşti, doar cererile poporului 

mirean - şi contrazicătoare statutelor diecezane şi viitoriului naţiunii şi basericei - făr de a privi la 

urmările triste, le împlineşte. 

Eu mă năsuesc a restabili legăturile zdrucinate între factorii naţiunei şi a basericei noastre în 

Selagiu, tocma acuma când am avea lipsă de cea mai compactă solidaritate; din acest cuget curat 

purcezând, am adresat în zilele acestea un Apel Cerculariu către clerul, inteligenţa mireană şi poporul 

român din Selagiu, care cerculară fratele Serbu - la dorirea mai multor confraţi - l-a cerut de la mine 

spre a-l tramite sp. d-voastre ca să aveţi bunătate a-l da publicităţii în preţuitul ziar „Observatoriul”. 

Scopul meu a fost a pregăti spiritele şi faţă cu cauza alegerilor dietale, prin urmare, de cumva aflaţi 

consult, vă rog să-l publicaţi, rugându-vă totodată fierbinte: ca ce veţi afla de bine să modificaţi în 

context. 

Dar cu indulgenţă preţuita a Sp. Domnielor Voastre să trecem la cauza alegerilor. 

Românimea de pre aici, aşteaptă rezultatul conferinţei ţinând în Sibiu la 12 mai, şi pentru 

alegerea celor doi delegaţi eu am conchemat alegătorii români din cercul Şimleului Silvaniei pre 26 

aprilie st.n.a.c. 2 ore d.m. la Şimleul Silvaniei; care aviz de veţi afla consult - vă rog să aveţi bonătate 

a-l da publicităţii în diuariul Sp. D-voastre. Însă eu sum de părere -de-npreună cu alţi confraţi - că 

întrunindu-se voturile noastre în doi bărbaţi de aici respectivii vor refuza a primi mandatul din unele 

consideraţiuni; eu unul din mai multe cauze nu mă voi putea duce. Deci am încredere a vă întreba că 

consult ar fi să alegem doi bărbaţi din loc din Sibii? şi dacă ar fi scopului corespunzătoriu vă rog să 

aveţi bonătate a ne recomanda sau indegeta pre acei indivizi. Eu v-aşi ruga - în acel caz pre sp. 

dvoastră să aveţi bonetatea a ne primi încrederea noastră, sau când nu v-ar fi cu putinţă, fratele 

Ieronim, şi pre al doilea vă rog a mi-l notifica. În această privinţă să aveţi bonetatea a-mi comunica 

preţuita-ve părere. - Ce se ţine de espuseţiunea română ţienândă la Sibiu în 27 aug. a.c. am făcut toţi 

paşii posibili ca să fie representată şi Silvania; am emis cerculariu şi pentru încasarea tacselor restante 

de membri ai asociaţiunei; asemenea şi pentru coadunarea colectelor în favoarea monumentului 

fericitului Andrei Mureşanu, precum şi referitoriu la descrierea monografiei Selagiului. 

Ce se ţine de butoiul în care a fost vinul, dacă tocma voiţi a vă face peste mână cu retrimiterea 

aceluia, vă rog să-l adresaţi lui „Friedmann Samuel în Ciucea”. În anul acest încă nu ştiu cum mi se 

vor umple buţile, că viţa a degerat, şi numai parte, care a fost îngropată a remas. Semănăturile de 

toamnă sunt frumoase, dar ploile continue a resipit dealuri şi a împedecat începerea sămănăturelor de 

primăvară; azi avem prima zi de primăvară frumoasă. 

Mult preţuite şi spectate domnule, ve rog să aveţi bonetate a mă scusa că mi-am luat 

permisiune a vă fatiga preţuita atenţiune prin o ieremiadă aşa de lungă. 

Dealtmintrea recomandat nobilelor afecte cu distinsă veneraţiune şi amoare sum al spectat 

d-voastre sincer devotat cultore: Alimpiu Bardolovici. 

Din partea soţiei mele cea mai cordială salutare vă rog să primiţi. 

Sincer devotat cultore: 


VII 7 Şimleul Silvaniei la 3/5. [1]881. 

Preastimate Spectate Domnule! 

Naţiunile - [î]şi parcurg viaţa lor cea plină de lupte în decurgerea timpului, însă providenţa 

concrede conducerea destinelor naţiunilor bărbaţilor cordaţi şi devotaţi binelui aceleia, de un atare 

bărbat suntem fericiţi noi românii a vă putea venera şi iubi, pre spectat domnia voastră în fruntea 

7 B.A.R., Mss.rom. nr. 1009, f. 388-388 v.

336 


naţiunei române. Drept aceea, stând în ajunul sărbătoarei onomastice a spectat domniei voastre ne 

ţinem de datorinţia plăcută diptată de animă-ne carea vă iubeşte şi venerează ca pre un stâlp al 

naţiunei noastre române ca să ne dăm expresiune simţămintelor animei noastre în acea fericite doriri 

ca Dumnezeul îndurărilor în fruntea luptătorilor naţiunei române spre înflorirea aceleia la mulţi ani 

fericiţi să vă trăiască. 

Pre lângă espresiunea simţămintelor noastre de veneraţiune şi amoare suntem, al spectat 

d-voastră, devotaţi cultori, 


- vicariu - 

Valentin Pop 

vicenotar regesc 

Preaonorate domnule Redactor! 

VIII 8 Şimleul Silvaniei la 9/8, [1]881 

Am onoarea a vă transpune cu datul de astăzi prin asemnaţiune poştală una sumă de 

contribuiri benevole coadunate din unele părţi a vicariatului Selagiului respective din despărţământul 

XI-a asociaţiunei - pentru redicarea monumentului laureatului nostru poet Andrei Mureşianu. Însă am 

speranţă fermă că vor incurge contribuiri benevole din toate protopopiatele îngremiate în vicariatul 

Silvaniei; deoarece de repeţite ori am recercat - precum în …….. solvirei taxelor de membri ai 

asociaţiunei, aşa şi în privinţa ofertelor dânde pentru monumentul lui Andrei Mureşianu pre on. 

inteligentiă basericească şi mireană din Silvania un atare cerculariu am onoare a vi-l include şi ?/. pre 

lângă acea rogare ca să vă înduraţi a-l da publicităţei în coloanele preţuitului diuariu „Observatoriul” 

spre a mă legitima înaintea opiniei publice a naţiunei mele, că toate mijloacele le-am pus în lucrare 

spre asicurarea reuşirei scopurilor noastre naţionale. 

Totodată [î]mi ieu permisiune a alătura în şi consemnarea contribuirilor incruse păn-acum 

pentru redicarea Monumentului lui Andrei Mureşianu, rugându-vă să aveţi bonitate a-l publica în 

„Observatoriul”. 

Dealtmintrea nobilelor afepte recomandat cu distinsă veneraţiune, sum, al prea onorat d- 

voastră devotat cultore: 


Vicariul Silvaniei. 

[De mâna lui G.Bariţiu:] 1881. Alimpiu Barbolovici. 

Şimleu 9 aug. în suplementul Obs. nr. 63. 


Preastimate Baciule! 

IX 9 

Şimleul Silvaniei la 22/9, [1]881 

Festivităţile adunărilor române de la Sibiu şi azi se oglindează în cele mai vie şi fideli colori în 

spiritul meu, şi pre factorii acelor festivităţi - dintre carii - în antea mea sunteţi spectat domnia voastră 

8 B.A.R., Mss.rom., nr. 1009, f. 478-478 v. 

9 B.A.R., Mss.rom., nr. 1009, f. 497-497 v.


unul dintre cei principali, ba aţi fost sufletul acelora - [î]i îmbrăţişez şi azi în inima mea, şi am plăcere 

a vă aduce la cunoştinţă plăcută, cum că numele românului şi în giururile străine de pre aici a câştigat 

una reputaţiune mai mare. 

Ca să avem şi noi şi să putem împărţi şi altora, vă rog frumos să aveţi bonetate a mijloci să mi 

se spedieze a Conto meu, prin „post nachname” vreo 6 exemplare din Catalogul expuseţiunei. 

Mai încolo vă rog foarte să aveţi bonetate a-mi bonifica, cum că aplacidatu-sa şi cât a suma 

adiutor prin preaonoratul Comitet a Asociaţiunei pentru susţinerea şcoalei rom. din Şimleu Silvaniei? 

Decumva nu e decisă încă întrebarea vă rog să o spriginiţi, că de nu capătă adiutoriu această 

şcoală miseră, e căzută, şi în acel caz trist, cade şi cauza limbei române în gimnasiul din Sibiu. 

Dealtmintrea pre lângă espresiunea simţămintelor mele de profundă veneraţiune şi amoare 

sum al spectat d-voastră, devotat cultore, 

A. Barbolovici 

vicariul 

Spectate Doamne! 


X 10 


Astăzi fusei fericit a primi cordiala epistolă de la scumpul amic Ieronim în care - între multe 

alte comunicate preţuite îmi tălmăceşte pentru mine de mare însemnătate cordiale salutări a sp. d-voastră, 

pentru cari vă rostesc cea mai călduroasă şi adâncă mulţămită. Deci tocmai nexul cordialităţei celei 

spirituale - care-l nutriţi în nobila-vă inimă faţă de mine şi a căruia răsunet în inima mea e tezaurul 

cel mai scump a sufletului meu - mă îndeamnă a vă adresa aceste orduri. Dar mă îndemnă spre 

aceasta şi împregiurarea, că ştiu şi vă cunosc a fi zelantele bărbat a Naţiunei noastre a căruia inimă 

arde pentru înaintarea binelui comun a întregii mamei naţiuni şi a singuraticilor fii aceleia cari 

conlucră pentru înaintarea culturii naţiunei. 

Stimatul domn confrate Gavril Trifu profesor ord.[inar] la preparandia de stat din Zelau şi 

vicepreşedintele Reuniunei învăţătorilor români din Sălaj cu datul 29/10 a.c. mi-a notificat cum că a 

recurs pentru două stipendii la „Asociaţiune” unul de 200 fl. pentru fiica sa Eugenia, care are să 

înveţe pre anul venitor pedagogia şi de va fi putinţă profesura pentru un institut mai înalt de fete; 

celualalt de 60 fl. pentru fiica sa Emilia carea vrea să înveţe croitorie superioară. Deci prea stimate sp. 

doamne, după ce fratele Gavril Trifu e unicul bărbat mireanu a şcoalei în Selagiu, care prin frumoasa-i 

cualificaţiune şi zelul său de român învăpăiat susţine spiritul naţional şi insuflă amoarea limbei 

noastre române în tenerimea studioasă română la amintitul institut, ba rădică vaza limbei noastre 

înaintea străinilor de la numitul institut; după ce chestionatul bărbat în calitate de v. preşedinte 

Reuniunei învăţătorilor rom. din Sălaj e stâlpul, e spiritul dătător de viaţă în venitoriul Reuniunei, aşa 

cât ostenelele şi sacrificiile care le face dânsul pentru înflorirea acestei reuniuni - care singură ne 

poate salva şcoalele de direpţiune anti-română şi decadenţă; după ce fiind dânsul omul şcoalei - şi un 

părinte rar, până-acum încă şi-a crescut fiicele sale aşa [în]cât acele ambele vorbesc şi scriu: 

româneşte, germăneşte şi ungureşte, ba Eugenia a învăţat istoria universală, ambele învaţă limba 

franceză şi muzica, ba pre fiica sa Eugenia o ar fi dat încă în anul trecut la institutul pedagogic dar 

numai în luna lui mai a trecut de 13 ani şi se primesc numai cu 14 ani - am încredere cu toată onoarea 

a vă ruga să binevoiţi a vă întrepune la prea onoratul Comitet ca să aibă bunătate a lua în 

consideraţiune precât meritele părintelui care mult a lucrat şi lucră neîncetat pentru progresarea cauzei 

culturei române, pre atât şi cualificaţiunea fetiţelor, mai vârtos a celeia mai mărişoare - şi a le conferi 

10 B.A.R., Mss.rom., nr. 1009, f. 514-515.

338 


stipendiile cerute. Să aveţi bunătate preastimate spectate doamne a-mi da crezământ, că nu doresc 

ceva preferinţă nemeritată, când mi-eu permisiunea a mă interpune, ci mă rog pentru una fetiţă carea 

am sperinţă fundată să ajungă de o conducătoare pentru institutele noastre de fetiţe - pre cari a le 

înfiinţa ne-am pus acum toate puterile. Motivele produse prin mine spre proptirea acestei rogări 

ferbinţi adresate cătră bunăvoinţa esperată a sp. domniei voastre le-am împrumutat din pracsa ca cel 

ce cunosc precum pre părinte aşa şi pre fetiţele sale celea de bună speranţă. 

Dealtmintrea espertelor nobile simţăminte recomandat cu onoare şi distinsă veneraţiune, 

perseverez, devotatu cultore şi nepot, al d-voastră, 


vicariu 

[De mâna lui Bariţiu]: 1881. Alimpiu Barbolovici, Şimleu, 

2 nov. în cauza familiei Trifu. 

[Telegramă] 

XI 11 

5 dec. 1881 [Şimleul Silvaniei] 

Alegătorii români din cercul Şimleului salutăm conferinţa şi urăm succes asecuratoriu de 

deslegarea solidarea şi croitoriu de un venitoriu mai senin a cauzei naţionale, 

Barbalovici vicariul. 

Mulpreţuite spectate domnule! 

Prea amate Baciule! 

XII 12 Şimleul Silvaniei la 1 ian. st.v. 1882 

Fine anului claps un graunţ de nesip iarăşi s-a sfărmat în oceanul eternităţii de pre colina 

tempului. Anul a trecut dar a rămas urmările şi fruptele lui, ca să-l guste acei muritori pre cari nu i-a 

răpit cu sine în mormânt. Naţiunea noastră română în decursul anului claps şi-a parcurs cariera ….. 

sale doveditoare de viaţă vitală de dreptul la un venitoriu mai senin şi măreţ; a luptat lupte şi în luptă 

e viaţă a îndurat suferinţe în care e depusă sămânţa venitoriului glorios; însă Providenţia divină i-a 

tramis bărbaţii doririlor, cari a condus-o în lupte şi i-a croit venitoriul prin suferinţe. Între aceşti 

bărbaţi a[i] doririlor, e mândră naţiunea română a vă putea venera pre spectat domnia voastră care ca 

desemnatul Providenţei divine conduceţi destinele naţiunei de oarecâteva decenii - cu paşi securi 

către portul destinaţiunei sale. Drept aceea stând în zorile anului nou care poartă în sânul său 

evenimente neprevăzute de către mărginita minte omenească, dar decizătoare şi preste venitoriul 

scumpei noastre naţiuni române - de la altariul Domnului voi trimite rogaţiunile mele întrunite cu 

sacrificiul necruntat cătră Tronul Domnului D-deilor concentrate în acea dorire ferbinte ca 

Dumnezeul îndurărilor fiul vieţei celei scumpe a spectat domniei voastre - întărit de har ceresc să-l 

susţină spre înflorirea dulcei noastre mame naţiuni, la mulţi ani fericiţi!! 

Tot odată am onoare a vă notifica, cum că sub preţuita adresă a spectat domniei voastre v-am 

trimis prin calea ferată un butoiaş de rachiu de prune bistriţe, făcut de românu cam la 23 litre pre 

11 B.A.R., Mss.rom., nr. 1009, f. 409. 

12 B.A.R., Mss.rom. nr. 1010, f. 3-4.


lângă acea cordială rogare, ca să binevoiţi a-l primi - ca dar de anul nou din parte-mi - deşi 

neînsemnat - în semnul veneraţiunei şi amoarei prin care sum devotat domniei voastre. 

Dealtmintrea rugându-vă să binevoiţi a primi espresiunea sinceră a sentimentelor mele de 

profundă veneraţiune perseverez. 

Şimleul Silvaniei la 1 ian. st.v. 1882. 

Spectat domniei voastre, sincer devotat cultore, 


Preaonorată Redacţiune! 

XIII 13 

Şimleul Silvaniei 6/2, [1]882 

Am onoarea a ruga pre preaonorata Redacţiune, ca să aibă bonătate a dispune spedarea 

„Observatoriului” - a conto pre foarte scurt timp (8 zile) - prelângă deobligarea de a suscerne însumi 

competinţa abonamentului pre sem.I a.c. următorilor domni: 

1) M. onoratului d. Demetriu Pap paroch gr. cath. în Halmasdu (Halmasd) per Zovány. 

2) Mult on. d. Ioan Catona paroc gr. cath. în Valcaul-român, Olah Valko per: Csizér. 

Am onoarea a roga pre preaonorata Redacţiune, să aibă bonătate a publica Cerculariul meu 

tramis încă în luna lui decembre [1]881. 

Dealtmintrea cu distinsă veneraţiune, sum al preaonoratei Redacţiuni, devotat cultore: 

Alimpiu Barbolovici, 

Vicariul Silvaniei 

Spectate Domnule! 


XIV 14 

Şimleul Silvaniei 25/4, [1]882 

Veneraţiunea nemărginită încredere, care le cultivez în anima-mi faţă de Sp. D-voastră precum 

şi mărinimoasa bunăvoinţă documentată faţă de mine totdeauna, mă îndeamnă a vă adresa una rogare 

fierbinte. 

Docentele român din parochia Hidig Ioan Cosma recurge la bunăvoinţa preaveneratului 

Comitet a Asociaţiunei pentru graţioasa conferire a unuia stipendiu de 25 fl. spre ajutorirea fiului său 

Augustin Cosma la învăţarea meseriei pantofăriei, şi eu cu datul de astăzi am şi suscernut 

preaveneratului comitet recursul dânsului. 

Suplicantele docente e unul dintre docenţii de frunte din Silvania, iar fiul dânsului e deştept şi 

învaţă cu diligenţă meseria. Părintele e însărcinat cu una familie foarte numeroasă şi-i lipsesc 

mijloacele spre creşterea aceleia, deci vă rog foarte! să aveţi bonătate a vă intrepune ca să devină 

mângăiat bietul părinte prin acordarea ajutorului cerut. 

Dealtmintrea espertelor afepte maranimoase recomendat cu distinsă stimă şi nealterată amoare 

sum, 

Al Sp. D-voastră, iubitoriu şi devotat nepot: 

A. Barbolovici, 

vicariul. 


14 B.A.R., Mss. rom., nr. 1010, f. 58-58 v.

340 



Prea amate Baciule! 

XV 15 

Şimleul Silvaniei, la 22/8, [1]882 

Stima, confidinţia şi amoarea nealterată nutrite în sacrariul animei mele faţă de scumpa 

persoană a sp. d-voastre mă îndeamnă să vă adresez acestea orduri confidenţiali. Din suflet aş fi dorit 

şi precum aşteaptă creştinul cel bun ziua de S.Paşti am aşteptat ziua de 27 aug. ca să mă pot prezenta 

la adunarea de la Dej spre a-mi delecta ochii sufletului în concertul cel frumos şi măreţ a ingeniurilor 

şi animelor române luptătoare pentru renaşterea spirituală şi materială a naţiunei noastre române; dar 

durere! un morb care mă torturează de vreo două luni, îmi face imposiveră călătoria, şi aşa debuie să 

fiu lipsit de dulceaţa spirituală, şi tot-odată aş fi dorit să mă convin cu sp.d-voastră şi să vă cer prin 

fortune probatul consiliu, că ce ar fi de făcut faţă de venitoarele sinoade diecezane / care se vor 

convoca în decursul lunilor septembrie sau octombrie însă precum sunt informat tot pre basea celui 

provincial, adecă sângur eppul va avea vot decisiv [i]ar ceialalţi din cler numai consultativ, iar despre 

mireni neci vorbă nu va fi. Cum s-ar putea pune stavilă acestei porniri ruinătoare de naţiunea şi 

baserica română? 

La această împrejurare vă rog fierbinte să aveţi bonătate a-mi comunica preţuitul-vă răspuns şi 

părere. 

Ce se ţine de causa susţinerei şcoalei române din Şimleu am susceput preonoratului Comitet a 

Asociaţiunei una rogăminte duplă; însă vă rog foarte fiţi bun a vă întrepune ca sucursul de 100 fl. v.a. 

să se asemneze acestei şcoale şi pre venitoriul an şcolastic, că făr de acela va cădea şi şcoala poporală 

din Şimleu şi catedra limbei române de la gimnaziul din loc, ce ar fi una daună simţitoare pentru 

naţiune. 

Dealtmintrea espertelor marinimoase afepte recomendat cu profundă veneraţiune perserverez, 

Al sp. d-voastrei sincer devotat reveritoriu: 

A. Barbolovici, 

Vicariul. 

Spectate Domnule! 

Mult preţuite Baciule! 

XVI 16 Şimleul Silvaniei la 29/11, [1]882 

Înainte de toate vă rostesc cea mai adâncă, sinceră şi fericită mulţămită pentru că aţi avut 

bunăvoinţa a mă număra între addicţii animei celei nobile prin donarea „Memorandului!” inteligenţiei 

române, acestui op care cuprinde în sine ranele secularie, doririle şi dorerile naţiunei române, care op 

numai prin peana unui bărbat a potut fi compus, care de împreună cu naţiunea română a suferit şi 

pentru ea s-a luptat şi care poartă în sânul său suspinele şi lacrimele aceleia, şi care a avut totdeauna, 

şi are şi azi bărbăţia şi curagiu de atlet de a păşi în lupta pentru naţiune. 

Vă rog să fiu scuzat că n-am fost în stare de a-mi sprima pân-acuma mulţămita pentru această 

distincţiune nemeritată fiind împedecat prin legernalu ocupaţiunilor şi sinodul diecesan. 

Însă vă asecurez Ilustre Bărbat a Naţiunei Române, că tenoarea întreagă a „Memorandului” 

primită şi salutată de către întreaga inteliginţă română ca una spresiune fidelă a simţămintelor, 

cugetelor şi convingerei ferme a naţiunei române, prin urmare inteligenţa-l priveşte de un act care va 

fi pentru totdeauna un act epocal în paginile istoriei naţiunei române, şi pre care fiii naţiunei române 


16 B.A.R., Mss.rom., nr. 1010, f. 181-181 v.


[î]-l vor transpune nepoţilor şi strănepoţilor ca un Mărgăritar scump spre păstrare dar totodată le va 

servi de un arsenal din care să-şi împrumute armele naţionale spre apărarea drepturilor naţiunei. 

Susţină-vă Ceriul viaţa cea scumpă, ca după lupta spirituală naţională desfăşurată în 

„Memorandu” să poteţi oarecândva vedea încingându-se fruntea Naţiunei române cu laurul învingerei 

Causei naţionale. 

Tot cu această ocasiune, am confidinţia cu toată onoarea a vă roga să binevoiţi a mijloci la 

librăria W.Krafft, ca sub adresa mea să se trimită 20 exemplarie din ediţiunea română a 

Memorandului spre împărţire în giurul meu, că pe lângă Şimelu încă n-a ajuns, şi n-aş voi să treacă 

esemplariele române făr de a le poseda şi inteligenţia din giurul acesta. 

Dealtmintrelea nobilelor esprese simţăminte recomandat cu sinceră amoare şi profundă 

veneraţiune perseverând, 

Al mult preţuitului Baciu 

Sincer devotat nepot, 


vicariu 

[De mâna lui G. Bariţiu:] Trimis 1 dec: 20 ex. rom. 2 maghiare. 


Preaamate Baciule, 

XVII 17 


Am onoare a vă notifica, că în zilele clapse am avut confidinţia a vă tramite un don 

neînsemnat, adecă: un butoiaş de rachiu de prune făcut de românu, care în timpul căldurilor arzătoare 

e consult a se folosi ca prezervativă în contra morburilor de stomac. 

Vă rog, preastimate Baciule! să binevoiţi a-l primi de şi e ceva bagatel - în semnul amoarei şi 

veneraţiunei ce vi le cultivez, şi doresc - dempreună cu consoţia-mi – ca bunul Dumnezeu să vă 

susţie-vă scumpa sănătate nealterată şi neatacată. 

Banii abonamentului pentru „Observatoriu” în zilele acestea [î]mi voi face de datorinţă plăcută 

a vi-i tramite. 

Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă preţuită, cum ca rogare senatului scolastic din Şimleu - 

cu aclusele ei - pentru asemnarea adiutoriului de 100 fl. v.a. şi pre venitoriul an şcolastic - am 

suscernutu-o preaveneratului Comitet din Sibiu în evidenţă şi la adunarea venitoare a o sprijini prin 

influenţa-vă decizătoare, că făr de acel adjutoriu neci decum vom fi în stare a ne susţine şcoala, făr de 

care ar fi periclitată creşterea română a tinerimei nu numai de la şcoala poporală şi cea Comunală, ci 

şi de la gimnaziu. 

Dealtmintrea simţămintelor nobile recomendat cu profundă veneraţiune şi amoare sinceră 

perseverez, 

Al prea stimatului Baci 

Sincer devotat cultore 


Vicariul 

P.S. Salutare cordială din 

partea mea şi a soţiei 

mele fratelui Ieronim 

şi din partea consoţiei 

mele preastimatului Baci. 

17 B.A.R., Mss. rom., nr. 1011, f. 119-120.

342 


Spectate domnule 


XVIII 18 


Am onoare a vă transpune sub %/. alăturaţi 32 fl. v.a. ca Competinţia de abonament pentru 8 

esemplare din „Observatoriul” pre semestrul al II-lea a.c. spedate din bunăvoinţa sp. domniei voastre 

pentru următorii prenumeranţi: 1) Demetriu Pop, 2) Ignaţiu Swen, 3) Ioan Catona, 4) Petru Codensu, 

5) Demetriu Moisi, 6) Michail Buteanu, 7) fiul meu Virgiliu, 8) şi pentru mine. 

Totodată, cerându-vă scuzele pentru întârziare vă rostesc adâncă mulţămită pentru bunavoinţă 

mărinimoasă. 

În urmă aşi afla consult şi v-aş ruga: ca să binevoiţi a publica cu finea anului Catalogul 

prenumeranţilor că doară s-ar ruşina şi aceia cărturari români cari nu cetesc numai foi maghiare 

văzând că nu sunt induşi în numărul românilor binesimţitori. 

Dealtmintrea cu profundă veneraţiune perseverez. 

Al sp. d-voastre devotat cultore şi iubitoriu nepot: 


Vicariul Silvaniei. 

[De mâna lui G. Bariţiu:] 1884. Al. Barbolovici. R. 27 aug. 



XIX 19 

Şimleu 20/2, [1]885 

Având la inimă interesele naţiunii mele fie de orice natură [î]mi recunosc de una obligaminte 

morală naţională a vă împărtăşi una descoperire confidenţială, dar „sub sigillo quati sacra mentali” ca 

nimene să nu ştie că din ce sorginte a-ţi primit desluşirea sau informaţiunea ca să nu mi-aprind paie în 

cap. Adecă am înţeles că un domn magiar din Şimleu anume Szathmári Dániel advocat voieşte a 

împrumuta de la institutul „Albina” una sumă considerabilă spre depurarea datorielor sale fiindcă-i stă 

toba în pragul casei. Acest Szathmári e socrul lui Moga, pre a căruia soră o ţine de muere d-lu 

Trombiţaşiu din Sibiu, omul acesta e plin de datorii, şi azi mi s-a dechiarat un domn maghiar din Şimleu, 

că de-i va acorda „Albina” împrumutul cerut, şi-va risca securitatea capitalului; pentru că acel domn m-a 

asecurat: că posesiunea lui Szatmári e estimată la un preţ foarte esagerat de scump şi că după ce a 

perindat toate institutele din Pesta se înţelege de împrumutare, şi n-a căpătat de nicăiurea bani pe 

hipoteca moşiei sale, s-a întors cătră „Albina” se înţelege prin intervenirea oamenilor săi. Deci eu deşi nu 

sum agentul „Albinei” în acestea părţi, totuşi ca român, mi-am ţienut, de datorinţă a vă informa, ca prin 

amicul Ieronim să informaţi pre bărbaţii decizători de la „Albina” ca să nu pericliteze capitalul. 

Asemenea am înţeles că voiesce a împrumuta de la „Albina” sumă considerabilă un domn 

posesor căzut din comuna Căţelul-unguresc (Magyar-Keczel) cu numele Biró Arpád; Acesta încă e 

căzut materialmente, că e plin de datorii, posesiunea acestuia încă e estimată la un preţ fabulos de 

scump; pentru că e sterilă [?]. Despre aceasta am auzit ce-a zis el însuşi; „reászdem az oláhokat”. 

Deci neci posesiunea acestuia poate da sigură garanţia. 

Acestea vi le scriu sub secretul patrafirului; deci vă rog să daţi epistola-mi prăfuită flăcărilor 

după cetire, căci n-aş voi să ştie nimene din ce sorginte aţi primit informaţiune. 

Competinţele prenumeraţiunilor la „Observatoriul” voi fi în plăcuta puseţiune a vi le tramite în 

zilele acestea. 


19 B.A.R., Mss.rom., nr. 1011, f. 234-235.


Dealtmintrea prelângă espresiunea distinsei mele veneraţiuni şi sinceră amoare sum al 

preastimatului Baci 

devotat client şi nepot 

Barbolovici 

[De mâna lui G. Bariţiu:] R. 1 mart. 


XX 20 

Şimleul Silvaniei la 21 aug., [1]885 

Din încredinţarea românilor sălăjeni mă aflu în plăcuta puseţiune a vi subştene su ?/. inclusa 

adresă, carea dă expresiune simţiemintelor noastre sincere de mulţiămită, recunoştinţă, iubire şi 

aderinţă în care suntem devotaţi pentru totdeauna spectatu domniei voastre pentru fatigiele, meritele 

şi sacrificiile diurnalistice şi literare aduse pre altariul naţiunei noastre române şi a patriei comune. 

Dealtmintrea prelângă expresiunea simţămintelor mele de profundă veneraţiune perserverez, 

Al spectat domniei voastre, devotat cultore: 


Vicariul for. gc. 

eppesc a Silvaniei 

[De mâna lui G. Bariţiu:] 1885 aug. 21. 


Vicar în Şimleu 

Resp. 22 nov. 

Ilustre Bărbate! 

XXI 21 

Şimleul Silvaniei la 11/1, [1]886. st.n. 

Un fir de nisip de pre colina timpului din nou s-a măcinat în marea eternităţei, căci stăm în 

pragul unui an nou; însă în decurgerea anilor Domnul seclilor conduce destinele popoarelor prin 

bărbaţi aleşi providenţiali. De un atare bărbat e fericită naţiunea română a te posedea ilustre doamne! 

care aţi bravat în mulţi ani furtunele venite asupra naţiunei române. 

Deci vă urez din adâncul animei mele anu nou fericit, şi în anul nou haru ceresc care de una 

parte să vă aducă balsam vindecătoriu animei rănite prin pierderea scumpei soţie, iar de altă parte să 

vă reînnoiască puterile, spirituali şi naţionali ca spre înflorirea naţiunei şi basericei noastre să trăiţi la 

mulţi ani fericiţi. 

Prelângă espresiunea simţămintelor mele de iubire şi profunda veneraţiune sum al d-voastre 

sincer devotat cultore şi nepot. 


vicariul 

P.S. An nou fericit fratelui 

Ieronim! 

[De mâna lui G. Bariţiu:] 1886 ian. 11 


Vicariu 

Resp. 4 febr. n. 

20 B.A.R., Mss. rom., nr. 1013, f. 152. 

21 B.A.R., Mss. rom., nr. 1012, f. 3-3 v.

344 



Mult iubite Baciule! 

XXII 22 

Şimleul Silvaniei la 6 aug., [1]890 

Sper, că esperta mărinimoasa bunăvoinţă a spectat domnielor voastre mă va scuza că aşa târziu 

tramit preţul acelor 7 esemplare din preţuitul op „Părţi alese din istoria Transilvaniei” tomul al II-lea, 

însă cauza întârzierei a fost împregiurarea că: numai după ce a primit clerul puţinul subsidiu 

congruale am devenit în puseţiunea de a pote încasa bănişorii - cari în sumă de 35 fl. v.a. am onoare 

a-i aclude sub %/. alăturaţi, rugându încă odată preţuita-vă scuză pentru întârziere. 

Tot cu această ocaziune [î]mi ieu permisiunea a vă adresa una rogare ferbinte, adecă am un 

client studinte absolut de 6 a clasă gymnasială la gymnasiul rom. cath. din Clusiu, tânăr de bună 

speranţă, însă lipsit de mediloace materiale spre a-şi potea continua studiele oare Asociaţiunea 

Transilvaniei nu va asemna stipendie pentru studenţi miseri dar buni? În caz când ar asemna aşi 

îndemna pre tânăr, ca spriginit de patronagiul decizătoriu a preţuitorului Baci să recurgă pentru 

dobândirea unui atare stipendiu. 

Şi până când aşi fi în plăcuta puseţiune de a putea refera în mod oficios previe am onoarea a 

vă notifica că adunarea gen. a despărţământului nostru ţienută la 4 aug. în Supurul de Sus a reuşit 

bine. 

După acestea prelângă espresiunea stimei şi iubirei mele cari vi le cultivez în profunda 

veneraţiune sum, 

Al preaiubitului Baci, sincer iubitoriu şi veneratoriu client: 


Vicariul Silvaniei 

[De mâna lui G. Bariţiu:] 

1890. Alimpiu Barbolovici, vicariu Şimleu 6 aug. cu 35 fl. Resp: 

Preastimate Spectate Domnule! 

Mult iubite Bade! 

XXIII 23 

Şimleul Silvaniei 1 ianuarie 1892 

Din îndurarea lui Dumnezeu - care conduce destinele omenimei - stăm iarăşi lângă mormântul 

unui an, în decursul căruia multe evenimente a zguduit orisonul basericei şi naţiunei noastre; înaintea 

noastră privim leagănul anului nou în care sunt înfăşiate evenimentele viitoriului nepenetraveru de 

mintea omenească, dar decizătoarie preste soarta basericei şi neamului nostru. 

Desastrele anului trecut - îndreptate în contra s.[fintei] noastre baserici şi scumpei mame 

naţiuni - le-a bravat pieptul şi inima bărbaţilor noştri providenţiali, între aceştia e fericita şi mândra 

beserică şi naţiunea noastră a vă putea venera şi iubi pre spectat domnia voastră ca să poteţi continua 

acest op de regenerator a neamului nostru, în serbatoarea anului nou, de la s. altar [î]mi voi înălţa şi 

rugăciunile împreunate cu s. sacrificiu necruntat cătră Tronul Atotpotintelui Dumnezeu şi-l voi ruga: 

ca firul vieţei celei scumpe a spectat domnielor voastre, spre înflorirea cultorilor, să-l susţină încă la 

mulţi şi fericiţi ani!!! 

Tot cu această ocaziune îm ieu permisiunea a vă ruga pre spectatul domniei voastre să aveţi 

bunătate a-mi trimite 6 exemplare din tomul al III a preţiosului op „Părţi alese din Istoria Transilvaniei”, 

pentru acei prenumeranţi, cari şi-a procurat celea două tomuri; unul dintre prenumeranţi s-a strămutat din 

Selagi în Transilvania, crez că-şi va procura volumul al III-lea de acolo. 


23 B.A.R., Mss. rom., nr. 1012, f. 351-351 v.


Prelângă expresiunea simţămintelor mele de profundă veneraţiune şi sinceră iubire a faptelor 

preţioase recomandat perseverez sincer iubitor şi devotat nepot. 

Al iubitului Bade 


[De mâna lui Bariţiu:] 1892 


S. Şimleu 1/13 ian. 

6 Ex. Vol.III 

Înscris în 15 ian. la credit şi la exped. 


XXIV 24 

[Şimleul Silvaniei, înainte de 12 martie 1892] 

Înainte de toate vă rostesc adâncă mulţămită pentru semnul iubirei înalte manifestată faţă de 

mine prin donarea opului sp. d-voastre „Criticele istorice”. Însă sinţămintele celea nobile faţă de 

mica-mi persoană de repetite ori în mod potenţat documentate, mă îndeamnă să mă adresez cătră 

preascumpul Baci prin acestea orduri scrise cu pana încinsă în inima sângerândă românească. 

Cred că vă place a fi cunoscut, ca eu, deşi persoană neînsemnată - amăsurat cercului meu de 

activitate - totdeauna am stat acolo unde m-a chemat vocea basericei şi naţiunei mele şi în cualitate 

de director al despărţământului Asociaţiunei Transilvaniei - în coînţelegere cu confraţii români mireni 

- încât mă iartă împregiurările, îmi fac datorinţa şi fraţii români sălăjeni de 18 ani m-a pus să dau 

expresiunea fidelă simţămintelor şi cugetelor sale în cualitate de preşedinte sau director la toate 

instituţiunile noastre culturale şi naţionale. Am lucrat la înfiinţarea Reuniunei femeilor române 

sălăjene făcându-mă şi eu şi soţia-mi de membrii fondatori; am făcut tot cât mi-a stat în poteri pentru 

înfiinţarea şcoalei de fetiţe a Reuniunei fem. rom. sălăjene propunând religiunea elevilor însu-mi. 

Mai încolo fără a comite păcatul imodestiei - pot asera că împreună cu doi-trei, am dat viaţă ideii 

întemeierei institutului de Credit şi economii „Silvania” aceea am nutrit-o şi propagat prin apeluri 

adresate cătră întregul Sălaj şi la clădirea acestui institut am pus piatra fundamentală cimentată prin 

sudorile mele, pentru ca în decurs de 8 luni eu singur am fost preşedinte, director şi casariu şi cu 

mâna şi prelângă responsabilitate am cules - prin poştă de la acţionari 37 mii floreni din capitalul 

fundaţional, şi fratele Cosma şi pre acelea 8 luni a tras soluţiune de 800 fl. iar mie mi s-au votat 

mulţămită protocolară. În decurs de 3 ani de vineri după-miazăzi până luni demineaţa - cât timp 

absenta fratele Cosma la moşia sa din Supur tot eu primeam banii de la poştă. Cu un cuvânt fraţii 

români sălăgeni, când a întemeiat institutul „Silvania” l-a legat nu numai de oficiul vicarial, ci şi de 

numele meu, aşa că dacă eu ziceam: nu mă învoiesc să fie institutul „Silvania” în Şimleu şi nu 

primesc presidiatura, astăzi acest institut n-ar exista. 

Când s-a îmbrăţişiet ideea înfiinţărei şcoalei de fete a reuniunei femeilor, toţi eram de 

convingere că aceea va porta firma religiunei domnitoare între românii din Sălaj, adică va îmbrăca 

caracterul religiunei gr. cath.; ba cu ştire şi cu învoirea fratelui Cosma - care era directorul ales al 

şcoalei - pentru că pre domnia sa nu l-au iertat împrejurările să mă acompanieze - am mers la 

ilustritatea sa episcopul nostru şi i-am recomandat scutului şi patronajului părinţesc şcoala, care prin 

rescrisul d to 8 octobrie 1889 [î]şi exprima dorinţa, „ca şcoala să fie prin reuniune, care a înfiinţat 

acea şcoală, dechiarată de gr.cath.”. Dorinţa ilustrului arhiereu e bazată pre argumente 

nerăsturnavere adecă: întregul vicariat a Silvaniei este locuit de români gr. cath.; şcoala s-a deschis în 

Şimleu în Centrul oficiului vicariale; elevele de la şcoală sunt fiicele preoţilor, docenţilor şi 

24 B.A.R., Mss. rom., nr. 1012, f. 264-267 v.

346 


inteliginţilor şi a poporenilor gr.cath. din Selagiu şi din Şimleu; iar clerul din întregul vicariat a 

Silvaniei în conferinţele tractuale şi-a dat espresiunea ferbinte de repeţite ori - ca şcoala să îmbrace 

firma religiunei gr. cath. eschisiv domnitoare între românii sălăgieni. - Însă fratele Cosma s-a opus 

morţiş acestei dorinţe generoase şi omnilaterale, ba dorinţa aceasta justă şi legală a clerului din 

Selagiu în adunarea generală a Reuniunei femeilor rom. sălăjene s-a numit curent îndreptat în contra 

şcoalei. Din această cauză s-a născut frecări între mine şi fratele Cosma, pentru că d-sa mi-a denegat 

mie influinţa competentă ca unui paroc a Şimleului şi vicar a Silvaniei asupra şcoalei ca a unuia 

resedariu a generaţiunei rom.gr.cath. din Selagiu ci toată influinţa mi s-a mărginit la cea de simplu 

catehet (pre hârtie nu se pot pune toate necazurile mele). Pentru binele neamului meu eu am suferit 

toate şi pre lângă toate insultele nemeritate, am instruit şi condus elevele religioso-moralminte. 

Însă fratele Cosma disensiunile noastre avute pre terenul şcoalei, le-a tras pre cela al 

„Silvaniei” şi spre a-mi paraliza influinţa şi micuşora auctoritatea personală şi oficioasă (de care are 

lipsă biserica şi naţiunea mea în gremiul acestui vicariat) a planisat într-ascuns trântirea mea de la 

presiditura institutului „Silvania” care s-a şi efeptuit dempreună cu a protopopilor: Ioan Vicaşiu şi 

Ioan Moldovanu. Însă n-am devenit delăturat prin voturile voinţa şi convingerea unei maiorităţi 

stătătoare din bărbaţi solizi a acţionarilor prezenţi; ci chiar din contră a devenit suprematizate voturile 

maiorităţii acţionarilor prezenţi prin acţiunile spre executarea manevrei într-ascuns previe câştigate de 

la acţionarii depărtaţi, cu plenipotenţii de cătră aceia subscrise dar neîmplute prin cari s-a învestit cu 

drept de votizare până la 20 voturi fiecare, şi unii acţionari ma chiar şi servitoriul institutului - cari 

n-au ştiut aprecia momentositatea causei, şi nici cunoştinţă au avut, că pre Cine şi ce Causă a 

representat. 

După răsturnătura desastruoasă, văzând fratele Georgiu Pop, ca bărbat cu inima la loc, că mi s-a 

făcut nedreptate şi înflipt rana usturătoare nu numai persoanei, ci şi puseţiunei oficioase şi 

reputaţiunei oficiului meu carea eu din darul lui Dumnezeu până acum l-am conservat ca pe cel mai 

scump clenodiu: m-a rugat să tac, să sufăr cu paciinţa celor trecute să lucru în sferele de activitate, 

care le-am ocupat până acuma, că toate se vor vindeca şi eu voi fi restituit în puseţiunea de preşedinte 

la „Silvania”. Eu nu numai am suferit lovitura, ci cu sacrificarea reputaţiunii mele neci onoratul 

public cetitor al ziaristicii noastre române nu l-am informat despre cauza delăturărei mele nemeritate 

pentru că am cruţat cauza naţională. 

Pre carierile noastre de activitate şi anume pre cea a despărţământului şi a şcoalei de fetiţe de 

aici mi-am făcut datorinţa şi ca lovit şi ca rănit pentru că precum vă place a avea cunoştinţă la 

adunarea din Selsig am condus lucrările; şcoala de fetiţe o am condus-o religioso-moralminte şi o 

conduc şi azi, în aşteptare ca tempul va vindeca ranele. 

Timpul reîntregirii auctorităţii mele struncinate şi a vindecărei ranelor înflipte inimei mele de 

către Confraţii mei - cu cari am lucrat totdeauna pre terenele noastre româneşti din tot sufletul - ar fi 

să fie 21 martie st.n. a.c. adecă adunarea generală a acţionarilor institutului „Silvania”, cu care 

ocasiune se vor face schimbări în direcţiune şi se poate repara tot ce s-a făcut în mod greşit în trecut. 

Eu, fratelui Giorgiu Pop i-am scris şi m-am declarat, că conform promisiunei charitaţiei sale - 

pretind restituirea mea la presedenţia acelui institut, a căruia ligenu a fost unit cu numele meu cu 

oficiul meu; pentru că dacă nu era oficiul vicarial în Şimleu şi de nu repezenta modesta mea persoană 

acel oficiu - azi românii n-ar avea înfiinţată „Silvania” din Şimleu. Totodată m-am dechiarat fratelui 

Georgiu - ca conducătoriului inteligenţei mirene din Selagiu, - că dacă nu voi fi restituit nu mie, ci 

cauzei, cu ocaziunea adunărei din cestiune, mai mult nici un paş nu merg alăturea cu onorata 

inteliginţie, nici pre un teren de activitate culturală sau naţională - pentru că n-am fost eu mădulariu 

putred demn de amputat de pre corpul naţiunei mele, ci mă voi restrânge la cel preoţesc şi prescris 

prin cadrul oficiului vicarial; şi atunci cel dintâi şi dureros paş va fi că voi abzice pentru totdeauna de 

postul de director a despărţământului asociaţiunei, mă voi retrage de la şcoală, cu un cuvânt, cu 

aceia, cari pre mine om viu, vor să mă facă om mort, pentru că mi-a tocat în cap reputaţiunea, pre o 

cale nu mai pot merge, că sunt om simţitor şi conştiinţa sufletului îmi spune că m-a lovit pentru că 

mi-am apărat religiunea şi am stăruit ca floricelele scumpe a nemului meu românesc să fie udate cu 

roua religunei şi în contra viforului geros să fie scutite prin aripele basericei. Oare şi aceasta e crimă!


Această împrejurare tristă pentru mine mi-am luat permisiune, vă rog daţi-mi voie să mă 

folosesc de expresiunea dictată de cătră anima mea românească rănită - a o aduce la mult preţuita 

cunoştinţă a prea iubitului Baciu ca la a unuia adevărat Tată a adevăratului românism, ca de una 

parte să nu vă fie necunoscute motivele retragerei mele din fruntea despărţământului Şimleului a 

XVI, când voi fi adus în dureroasa puseţiune de a vă notifica abzicerea-mi, pentru că Ilustrului 

Priesedinte a Asociaţiunei Transilvane pentru literatura rom. şi cultura poporului rom. nu-mi va fi 

iertat a pune pre hârtie durerile comunicate cu scumpul Baciu în tenoarea acestei epistole quasi sub 

sigillo spre orientare; iar de altă parte de cumva scumpul Baciu prevedea - precum sunt convins că ca 

un bărbat înfrumuseţat cu Coroana experiinţei bogate, prevedea ca una consecinţă sigură: că 

retragerea mea din fruntea despărţământului şi din a altor cause, ar dăuna spărtură dăunăcioasă 

Cauzelor noastre române pre toate terenurile din Sălaj naţionale şi culturale; - să aibă bunătate a scrie 

fratelui Georgiu Pop şi a-l convinge, că restituirea mea şi-n a oficiului vicarial care-l reprezentez la 

presidiatura „Silvaniei” e condiţiune „sine qua non” pentru promovarea intereselor despărţământului 

Asociaţiunei şi a tuturor întreprinderilor noastre naţionale-politice, culturale şi economice din Sălaj, 

pentru că ca sdrucinat, în cauza Institutului „Silvaniei” nu aşi mai putea conduce cu succes neci pre 

celealalte tărâmuri pentru că nu numai locuitorii din Şimleu, ci şi cei din giur - fie de orişicarea 

naţiune sau religiune se întreabă de un an de zile:? pentru ce nu-i acuma vicariul preşedinte la 

„Silvania”, căci el a depus cea dintâia piatră fundamentală? Eu n-am putut da neci un respuns la 

acestea întrebări nedumerite, pentru că „Sum român”. Însă toţi românii, aşa şi fratele Cosma şi ceilalţi 

trebuie să subordineze interesele secundarie scopului principal care debuie să ne fie: „Salus religionis 

et nationis suprema lex esto”, iar ca să putem ajunge acest scop trebue să înalţ pre drapelul toturor 

întreprinderilor noastre emblema „Viribus unitis”. 

Scumpe Baciule! Vă rog să aveţi bonătatea a scrie fratelui Georgiu Pop îndată după primirea 

ordurilor mele confidenţiale şi a-l roga să vă răspundă îndată, iar despre răspuns vă rog fiţi bun a mă 

aviza în câteva orduri încă până în 21 Martie a.c. st.n. 

Rogându-vă scusele mărinimoase pentru că v-am ostenit preţuita atenţiune cu una causă 

neplăcută, dar naţională, recomendat preţuitelor afecte a sincerei stimă şi ferbinte iubire, perseverez 

Al preastimat spectat d-voastră sincer devotat şi iubitor cultor 


vicariul Silvaniei. 

[De mâna lui G.Bariţiu:] „Venită 12 martie 

Resp. 26 aprilie”. 

Primit-a-ţi epistola mea? 

Împlinitu-mi-aţi rogarea? 

XXV 25 

[Telegramă] 

[martie 1892] 

Barbolovici. 

Sărbători onomastice la mulţi ani fericiţi! 

XXVI 26 

[f. dată] 

Barbolovici. 

vicariul. 

25 B.A.R., Mss. rom., nr. 1012, f. 381. 

26 B.A.R., Mss. rom., nr. 1011, f. 82.

348 

Gelu Neamţu 22

VIRGIL VĂTĂŞIANU 

ŞI ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ROMA* [III] 

Stelian Mândruţ 


Importanta acţiune petrecută în deschiderea culturală spre Europa a României 

întregite în debutul deceniului trei al secolului XX, prin inaugurarea Şcolilor 

Române în capitalele Franţei şi Italiei, drept consecinţă a osârdiei reprezentate de 

iniţiativa unor personalităţi marcante precum Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, a 

rămas consemnată şi parcimonios discutată în literatura de specialitate 1 tratând 

despre reţeaua de cultură românească în străinătate şi formarea elitei ştiinţifice 

autohtone din mari focare ale civilizaţiei continentale. 

Evoluţia României în intervalul abordat a impus necesara sa racordare în 

palier cultural-spiritual la marile curente şi orientări europene, tocmai prin 

înfiinţarea şi activitatea unor asociaţii/societăţi, instituţii de profil adecvat, cu 

menirea de a se integra novator în efortul recuperator depus într-un extins areal 

informaţional şi formaţional. Bursierii, acreditaţi acum în faza de extinsă documentare 

* Versiune augmentată a intervenţiei rostite la Simpozionul naţional de istoria artei „Virgil 

Vătăşianu”, Cluj-Napoca, 20 martie 2004. Exprimăm aceeaşi statornică recunoştinţă Doamnei Lucia 

Vătăşianu, preşedinta Fundaţiei „Virgil Vătăşianu”, pentru extraordinara solicitudine arătată strădaniei 

noastre monografice. Vezi în „Ars Transsilvaniae”, X-XI, 2000-2001, p. 213-249 (I); Idem, XII-XIII, 

2002-2003, p. 376-422 (II). 

1 George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995; Idem, Şcoala Română din 

Roma, Bucureşti, 1996, 2002; Ioan Ungureanu, Şcoala Română din Roma şi unele probleme ale 

slujitorilor ei reieşite din corespondenţă, în „Carpica”, 26, 1997, nr. 1, p. 282-299; Veronica Turcuş, 

Le Role des bibliographies italo-roumaines dans les recherches des liens culturels-historiques entre 

les Roumains et les Italiens, în „Transylvanian Review”, 7, 1998, nr. 1, p. 96-103 [TR]; Idem, 

Contribuţii la istoria raporturilor culturale româno-italiene în perioada interbelică. Alexandru 

Marcu şi Şcoala Română din Roma, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia”, 46, 2001, nr. 1-2, 

p. 177-195; Dinu Adameşteanu, L’Accademia di Romania (Scuola Romena di Roma) la fine dell’ 

attività scientifica (1945), în „Ephemeris Dacoromana”, 11, 2000, p. 17-19 [EDR]; Alexandru 

Barnea, Identités et l’histoire récente entre Bucarest et Rome, în „Annuario”, 4, 2002, p. 234-242; Ion 

Bulei, Constantin Burcea, La cultura romena in Italia fra le due guerre, le istituzioni, în Romania e 

Romània, lingua e cultura romena di fronte all’ Occidente, Udine, 2003, p. 291-311; Nicolae Edroiu, 

Il contributo della Scuola Romena di Roma alla formazione di scuole storiche in Romania, în „Revue 

Roumaine d’Histoire”, 42, 2003, nr. 1-4, p. 235-239; Ion Bulei, Diplomaţie culturală. Prezenţe 

româneşti în Italia interbelică, Bucureşti, 2005. 


350 

Stelian Mândruţ 2 

în arhive şi biblioteci străine, contribuiau efectiv la validarea intenţiei respective 

într-un deplin spirit pozitivist, care incumba un sistem de solide date viabile în 

difuzarea, la reîntoarcerea lor în ţară, a valorilor occidentale asimilate, îndeosebi, în 

centre de sorginte latină. 

Desigur, un atare context prielnic a motivat alegerea întreprinsă cu privire la 

reprezentativitatea Parisului şi Romei în planul multiplelor interferenţe 

civilizatorice. Capitala Italiei se impusese în peisajul ştiinţific intern şi extern al 

epocii interbelice printr-un complex de cauze obiective şi subiective, relevat de 

existenţa şi acţiunea altor aşezăminte similare de tradiţie certificată în spaţiu şi timp 

(cu ascendent notabil pentru Şcolile franceză, engleză, americană etc.), de arhive, 

biblioteci, galerii de artă şi monumentale, vestigii patrimoniale ale apusei 

splendoari a lumii romane, prin specialişti, autohtoni şi străini, angrenaţi în 

sistemul universitar local şi naţional, care au conlucrat efervescent la extinderea 

spiritului interpretativ privind valorile culturii trecute şi prezente, dincolo de 

fruntariile Peninsulei Italice. Generaţii de tineri studioşi provenind din multe ţări 

continentale au cercetat diverse domenii specifice: arhitectura, arheologia, 

filologia, pictura, sculptura, religia etc., beneficiind de atmosfera creatoare 

existentă, întreţinută de seria de instituţii ştiinţifice şi suita de savanţi cuprinşi în 

academii, universităţi, instituţii, având menirea să redescopere elemente 

componente ale civilizaţiei europene, valorificate efectiv prin sârguinţa de durată, 

limitată ori sporită, a pleiadei de cercetători formaţi şi informaţi la Roma. 

Capitala Italiei încetăţenise de multă vreme tradiţia unei riguroase şi susţinute 

activităţi ştiinţifice. Posibilităţile de studiu se vădeau nelimitate prin valorizarea 

arhivelor şi a bibliotecilor, deţinătoare de bogate şi inedite materiale documentare, 

prin frumuseţile naturale ale împrejurimilor, prezentând un interes aparte pentru 

arheologi şi artişti, care aflau, astfel, prototipuri ale artei şi culturii latine, dar şi 

extins continentale, cercetate prin excursii de studii întreprinse fie în arealul strict 

limitat urbei, fie în cuprinsul întregii ţări, preponderent la Pompei şi în Sicilia. 

Între nenumăratele institute de profil existente la Roma în debutul anilor ’20 

a figurat şi Şcoala Română, cu menirea asumată, potrivit regulamentului de 

înfiinţare 2 , de a contribui la întărirea raporturilor culturale reciproce şi de a oferi 

posibilităţi speciale de studiu şi perfecţionare pentru mulţi „tineri învăţaţi şi artişti”, 

în variate domenii: limbă şi literatură, clasică şi modernă, istorie, arte plastice etc., 

în regim de internat academic, cu disciplină strictă individuală şi socială, atât 

morală cât şi ştiinţifică. 

Conform paragrafelor referitoare la organizarea internă a Şcolii, se urmărea 

cu precădere atât intensificarea cercetării arheologice în areal restrâns şi extins în 

ţările mediteraneene, cât şi stabilirea unor relaţii reciproce cu instituţiile similare 

din Roma (şcolile americană, austriacă, belgiană, engleză, franceză, germană, 

olandeză, spaniolă etc.). Cele două secţii, fondate la minimă distanţă în timp (1922, 

2 Vezi în „Monitorul Oficial” [infra: MO], nr. 105, 13 august 1921, p. 4150-4152.

3 Virgil Vătăşianu şi Şcoala Română din Roma* [III] 351 

1924), devenite ulterior trei (istorico-arheologică, filologico-literară, artistică), 

aveau menirea să conducă la dezvoltarea unor specialităţi/specializări, puţin 

cunoscute ori exercitate în România. Iniţial era vizată formarea de specialişti în 

domeniul arheologiei romane şi istoriei artelor, de cercetători care să abordeze 

confluenţele istorice dintre regatele Peninsulei Italice şi Ţările Române în evul 

mediu şi epoca modernă, prin studii aprofundate la Roma, Vatican ori în localităţi, 

precum Florenţa, Genova, Livorno, Pisa, Veneţia etc. Un rol esenţial în activitatea 

de diriguire a muncii ştiinţifice, prin stabilirea temelor de plan, a călătoriilor 

de studii, excursiilor arheologice şi istorico-artistice la monumente din Roma şi 

împrejurimi ori din întreaga Italie (Neapole, Siena, Sicilia etc.), revenea 

directorului instituţiei. 

Segmentul privitor la membrii Şcolii statua modalitatea lor de recrutare, prin 

recomandare, pentru secţiile istorico-arheologică şi filologico-literară, şi prin 

concurs, pentru cea artistică (arheologi-restauratori de monumente şi pictori/sculptori). 

Propunerile celor mai distinşi doi licenţiaţi ori doctori în specialitate, făcute de cele 

patru Facultăţi de Litere şi Filosofie ale Universităţilor din Bucureşti, Cernăuţi, 

Cluj, Iaşi, se făceau în luna iunie, pe baza ofertei de lucrări personale cu caracter 

original, înfăţişată de candidaţi şi examinată de comisia de resort, care proceda la 

fixarea calificativului ce acorda calitatea de membru pe durata unui singur an, la 

început, pentru ca, mai apoi, să se generalizeze practica admisă a prelungirii 

stagiului la doi ani. Cei reuşiţi aveau obligaţia să-şi documenteze activitatea prin 

memorii trimestriale şi lucrări anuale, publicate în periodicele proprii instituţiei 

(„Ephemeris Dacoromana” şi „Diplomatarium Italicum”). Bursierii mai erau datori 

să conferenţieze atât în cadrul intern, cât şi extern al Şcolii („cameratele” 

organizate în conlucrare cu membrii altor şcoli, ca şi expoziţiile de artă vernisate), 

în legătură cu anumite chestiuni specifice cercetate sub directa îndrumare a 

secretarului ştiinţific, cele mai meritorii abordări fiind tipărite ulterior în cele două 

reviste menţionate. Biblioteca, cu un specific incipient de „romanism oriental”, 

găzduită până în anul 1933, în modestul sediu provizoriu al Şcolii (Via Emilio del 

Cavaliere, 11), a avut un loc esenţial în formarea cultural-ştiinţifică a generaţiilor 

de bursieri, prin fondurile de carte şi periodice sporite continuu, în virtutea seriilor 

de donaţii venind din partea unor organisme publice sau private, interne sau 

externe capitalei Italiei. Controlul moral-ştiinţific al Academiei Române era dublat 

material de subvenţiile bugetare ale ministerelor de resort (Artă, Externe, Instrucţie 

Publică), care asigurau cuantumul burselor şi finanţarea tuturor veniturilor 

reclamate de funcţionarea Şcolii Române de la Roma 3 . 

Instituţia de cultură diriguită succesiv, în cursul anilor ’20, de către V. Pârvan 

(1921-1927), George G. Mateescu (1927-1929) şi Emil Panaitescu (1929-), a avut 

o evoluţie sinuoasă din motive obiective, reflectată îndeosebi de rapoartele 

întocmite în urma vizitelor lui Ioan Bianu (1927) ori de cele redactate anual. Astfel, 

3 Idem, vezi capitolele II, III şi VI, p. 1451, 1452; Arhivele Naţionale, fond Ministerul 

Instrucţiunii, nr. 874, f. 93: Bucureşti, 9 septembrie 1940.

352 


multe aspecte relevate critic de I. Bianu, în 1927, despre situaţia concretă a 

bursierilor (arareori aleşi după specialităţi, lipsiţi de un program de lucru temeinic 

definit, beneficiind de venituri minime asigurării unui trai decent, dar frecventând 

la liberă alegere universităţi de stat şi particulare), apar sensibil remediate în „darea 

de seamă” elaborată de E. Panaitescu pentru anul 1929-1930. Partea tehnică a 

documentului includea semnalarea locaţiei neschimbate, respectiv cele două etaje 

închiriate, rolul asumat de arheologul roman Giuseppe Lugli, în calitate de secretar 

permanent al Şcolii (1922-), subvenţia anuală în valoare de 1,6 milioane lei, 

necesară multiplelor cheltuieli şi plăţi reclamate de bursieri şi personalul ştiinţificoadministrativ. 

Segmentul dedicat activităţii ştiinţifice releva tocmai simpatia şi 

sprijinul constant din partea savanţilor italieni şi învăţaţilor străini din Roma, care 

au conlucrat cu membrii Şcolii Române şi au ţinut prelegeri, îndeosebi cu scop 

introductiv, pentru a face mai bine sesizabile locul şi rolul monumentelor şi 

săpăturilor arheologice în înţelegerea rostului instituţiei, în descifrarea şi 

revendicarea asumată a ascendenţei latine şi originii romane a poporului român. 

Autorul raportului confirma importanţa reuniunilor ştiinţifico-artistice, generic 

denumite „camerate”, în extinderea relaţiilor cu aşezămintele similare, precum şi 

efortul individual depus de fiecare tânăr studios în parte, nominalizat pentru 

contribuţia sa efectivă în varii domenii: filologie, istorie, artă etc. Expunerea 

situaţiei celor două publicaţii de profil, cu un nefericit interval de stagnare cuprins 

între 1925 şi 1930, ca şi problema noului edificiu, aflat în construcţie pe terenul din 

Valle Giulia (1928-), mai ales în conjunctura în care sediul provizoriu stânjenea 

bunul mers al activităţilor cotidiene (biblioteca lipsită de un spaţiu suficient de 

depozitare, inexistenţa sălilor speciale pentru conferinţe şi expoziţii, ca şi a 

atelierelor necesare artiştilor pictori şi sculptori etc.), constituie alte aspecte 

esenţiale prezentate în documentul sus citat 4 . 

Acestui dificil interval din existenţa şi activitatea Şcolii, de la graniţa 

deceniilor trei şi patru interbelice, îi putem asigna momentul bursei obţinute de 

Virgil Vătăşianu, doctor în filosofie al Universităţii din Viena (1927) şi funcţionar 

„ştiinţific” al Bibliotecii Universităţii din Cluj, pentru perioada cuprinsă între 

1 noiembrie 1930 şi 30 august 1931, în baza concediului oficial pentru studii 

acordat de conducerea instituţiei amintite 5 . 

Subiectul cercetării noastre se dovedea perfect îndreptăţit ca, după însuşirea 

celor mai noi şi viabile abordări teoretice şi practice în domeniul istoriei artei, la 

cursurile superioare frecventate la Praga, Cluj, Viena şi Paris, - chiar temporar 

fusese absorbit de perfecţionarea biblioteconomică, activitate menită să îi garanteze 

atât relativa siguranţă financiară, cât şi oportunitatea continuării demersurilor 

4 „Analele Academiei Române”, 50 (1929-1930), Bucureşti, 1930, p. 56-58, şedinţa publică 

din 17 ianuarie 1930. [AAR]; vezi şi în „Buletinul Asociaţiei Academice «V. Pârvan» a foştilor 

membri ai Şcoalei Române din Roma”, 5, 1932-1933, p. 9-13. [BAAVP] 

5 Stelian Mândruţ, Virgil Vătăşianu şi Biblioteca Universităţii din Cluj (1925-1947), în 

„Hermeneutica Bibliothecaria”, II, Cluj-Napoca, 2004, p. 297-314.


proprii în mediul academic local -, să năzuiască şi să izbutească a dobândi 

aprobarea unanimă a comisiei de resort din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a 

Universităţii clujene, pentru un stipendiu la Şcoala Română din capitala Italiei. 

Credem ca pe lângă factorul motivaţional, reprezentat de reuşita în 

specialitate, semnificativ ilustrată prin publicarea tezei de doctorat şi suita de 

articole şi recenzii apărute între anii 1927 şi 1930, dezamăgirea provocată de 

invalidarea principiului meritocratic în cadrul Bibliotecii Universităţii, cu 

repercusiuni grave asupra poliglotului, perfect abilitat ştiinţific, dar stăvilit de 

inserţia politicului, adăugată eşecului survenit în tentativa de ocupare a catedrei 

vacante de Istoria Artei la Universitatea din Bucureşti, au alimentat strădania de 

autodepăşire a lui V. Vătăşianu, care, pe baza listei de lucrări prezentate, se 

considera îndreptăţit să participe la concursul anunţat pentru un loc disponibil la 

instituţia de tradiţie din Roma. 

Disciplina şi rigoarea ştiinţifică proprie cercetătorului monumentelor de 

arhitectură feudală din Transilvania, remarcate întemeiat de publicaţiile de profil, 

au constituit la rândul lor un serios ascendent moral şi valoric pentru cel care, în 

conformitate cu indicaţiile legale în vigoare, candidase cu succes, - avantajat şi de 

cunoaşterea limbilor franceză şi italiană -, la proba eliminatorie, din iunie 1930, în 

urma căreia Consiliul profesoral al Facultăţii sus menţionate, îi confirma unanim 

bursa la Roma (în valoare de 1370 lire), pentru anul 1930-1931. Funcţionarul 

bibliotecii îşi continua însă slujba până la momentul obţinerii concediului legal, cu 

data de 1 noiembrie 1930. Iar specialistul preocupat de soarta patrimoniului istoric 

avea să profite de călătoria cu trenul spre capitala Italia, apelând la ajutorul 

directorului E. Panaitescu, spre a face un popas la Budapesta şi a cerceta cópiile 

frescelor murale religioase aflate în custodia Comisiei naţionale ungare (vezi 

Anexa I.) 6 . 

Desigur, Roma nu îi apărea total necunoscută, îndeosebi datorită lecturilor 

făcute în bibliotecile din ţară şi străinătate în decursul studiilor universitare şi 

documentării pentru elaborarea tezei de doctorat. Atât în anii studenţiei şi 

perfecţionării la Viena, cât mai ales în intervalul petrecut la Biblioteca Universităţii 

din Cluj, V. Vătăşianu se ţinuse la curent cu evoluţia evenimentelor politice din 

Europa, şi, în special, din Italia, marcată după anul 1926 de emergenţa şi 

impunerea fenomenului totalitar. Mişcarea fascistă în ascensiune avea deocamdată 

un caracter eterogen şi contradictoriu. Ideologia vehiculată amplifica retorica 

despre cultul violenţei, implicit al Ducelui, partidului şi statului corporatist. 

Regimul naţionalist, exalta cultul personalităţii, crea un ambient psihologic de 

adulaţie supusă faţă de prototipul omului universal, infailibil în existenţă şi 

guvernare, reprezentat de personalitatea lui Benito Mussolini. Viaţa cotidiană era 

6 Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, fond Universitatea. Facultatea de Litere şi 

Filosofie. Procese-verbale, vol. III (1929-1934), p. 55: şedinţa din 22 mai 1930: recomandările se 

amână până la 10 iunie curent; Idem, p. 57/verso: şedinţa din 12 iunie 1930: se discută trei cereri, 

Buzea, Floca, Vătăşianu, cu decizie pentru ultimul!

354 


dominată de un climat general de populism vulgar, care supralicita limitata şi 

superficiala bunăstare provizorie. Criza economică declanşată pe plan continental a 

afectat grav viaţa internă italiană la cumpăna deceniilor interbelice trei şi patru. 

Simptomele clasice ale creşterii preţurilor, dezechilibrul acţiunilor la bursă, 

diminuarea producţiei şi indicelui de consum au generat repercusiuni vizibile, 

îndeosebi în tronsonul existenţei cotidiene (foamete, regres demografic, exces 

emigraţionist etc.). Riposta oficială a constat în depăşirea recesiunii prin 

accentuarea caracterului autoritar al sistemului, prin politica de lucrări publice, prin 

sporirea cheltuielilor colective şi restrângerea consumului privat. Faptul de cultură 

şi civilizaţie specifică era în întregime controlat, în intenţia de a legitima doctrina 

fascistă. Dacă, la început, regimul fusese confruntat cu opoziţia elitelor 

intelectuale, acum se încerca contracararea şi recuperarea „culturii şi civilizaţiei”, 

tocmai în scopul de totală fascizare a structurilor instituţionale. Tendinţa oficială 

anticreştină, dezvoltată până la paroxism, către mijlocul deceniului patru, 

intenţiona ca, prin asumarea frauduloasă a epocii glorioase Imperiului Roman, să 

fundamenteze legitimitatea istorică a fascismului 7 . 

Capitala Italiei din toamna anului 1930 surprindea plăcut gândul şi fapta 

tânărului V. Vătăşianu, aflat la specializare, prin cadrul adecvat perfecţionării sale 

profesionale, înzestrat cu patrimoniul arhitectonic roman, cu instituţiile culturale 

existente (academii şi universităţi), cu reţeaua de arhive, biblioteci, expoziţii, 

galerii de artă, conjugate cu suita de şcoli străine şi mănunchiul de profesorispecialişti 

în domeniul istoriei artei. Întrupând fructuos îngemănarea dintre tradiţie 

şi inovaţie prin ceea ce realizase în planul cercetărilor proprii, bursierul român se 

simţea benefic impulsionat în devenirea sa ştiinţifică, de valorile culturalcivilizatorice 

percepute vizual şi asimilate hermeneutic, într-un propice context de 

informare şi formare în cadrul Şcolii Române. Alături de colegii de generaţie, greu 

de identificat datorită inexistenţei unei evidenţe cronologice centralizate (istoricifilologi: 

M. Berza, T. Pârvulescu, D. M. Pippidi; artişti: Maria Chelsoi-Cristea, 

pictor, E. Costescu, G. P. Ionescu, Gr. Ionescu, arhitecţi) 8 , V. Vătăşianu beneficia 

de un identic program de studii, elaborat metodic, cu frecvenţă liberă la cursuri şi 

seminarii, pregătirea teoretică şi practică fiind regulamentar urmată de redactarea 

obligatorie a două studii, de excursiile documentare în perimetrul Romei şi 

provincie, dar şi de conferinţele obligatoriu de susţinut la reuniunile instituţiei. 

Preocupat pe mai departe de problematica monumentelor de artă religioasă 

din Transilvania medievală, bursierul V. Vătăşianu cerceta temeinic literatura 

respectivă, se informa şi dezbătea chestiunea împreună cu specialiştii italieni şi 

străini, cu ocazia colocviilor găzduite de biblioteca Şcolii, cu privire la cele mai noi 

şi pertinente rezultate în plan conceptual-metodologic în domeniu. Cu siguranţă, 

multe alte lucrări aflate în diferite faze de travaliu ştiinţific, mai cu seamă cele 

7 Max Gallo, Italia lui Mussolini, Bucureşti, 1969, p. 267-318; Giuliano Procacci, Istoria 

Italienilor, Bucureşti, 1975, p. 460-463. 

8 BAAVP, 13-14, 1940-1943, p. 3-47.


conturate în răstimpul petrecut la Biblioteca Universităţii clujene, au fost finalizate 

acum şi tipărite în reviste de profil. Ca, de exemplu, studiul Contribuţie la 

cunoaşterea bisericilor de lemn din Moldova, apărut în volumul Închinare lui 

Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani (Cluj, 1931). Precum şi 

angajamentul, asumat pe durată lungă, de a colabora cu intervenţii tematice de 

„istoria artei/topografia artistică românească”, sub iniţialele Vir. V., la redactarea 

unor paragrafe din tomurile XII/1931 şi XVII-XVIII/1933 ale monumentalei 

lucrări Enciclopedia Italiana di Scienza, Lettere e Arti. Suntem convinşi că 

materialul pentru contribuţia sa tratând despre La Dormitio Virginis. Indagini 

iconografiche, subiect descoperit cu totul întâmplător, pe când cerceta monumente 

egiptene, a fost lucrat la Roma, dar definitivat şi restructurat ulterior, într-un 

elaborat cuprinzător şi de elevată erudiţie, inclus în volumul VI din „Ephemeris 

Dacoromana” (1935). Bibliotecarul V. Vătăşianu se angajase, totodată, la sugestia 

aceluiaşi profesor-director, E. Panaitescu, să ordoneze cele câteva mii de tipărituri 

(cărţi şi periodice), printr-un constant efort de durată, menit să structureze fiinţarea 

unui fond-etalon, unitar organizat, aşa cum afirma într-o scrisoare trimisă de la 

Veneţia la 28 iulie 1931: „...regret numai că biblioteca m-a reţinut atâta în lucru. 

Dar am făcut din cea mai zăpăcită bibliotecă ce am văzut, o bibliotecă model. Asta 

e singura mea mângâiere...” 9 . 

Scrisorile păstrate în arhiva sa personală certifică un continuu schimb de 

mesaje între fiu şi părinţi, în legătură cu anumite faze distincte ale traseelor 

efectuate, în lunile aprilie şi iunie-august 1931, în întreaga Peninsulă. Ca, de 

exemplu, despre unele călătorii oficiale: 9 martie 1931 anunţa încheierea vizitei 

colective de studii, părăsirea insulei Capri, întoarcerea cu vaporul la Neapole şi cu 

trenul la Roma; la 5 aprilie 1931, descria ruta Palermo, Neapole şi Siracusa la 7 

aprilie 1931, Palermo, Cefalù, Taormina, Siracusa; la 11 aprilie 1931, Segesta, 

Selimunti, Agrigento, Palermo, Taormina, Siracusa, iar peste opt zile, revenirea la 

Roma la 12 aprilie 1931, Neapole şi Siracusa, Cefalù, vizita la Dom şi Muzeu, apoi 

Taormina; 14 aprilie 1931: Taormina, Siracusa, Roma; deplasări private: 9 iunie 

1931: impresii despre Assisi, „un orăşel mititel în care prezentul trăieşte aici numai 

ca o umbră”; 11 iunie 1931: Perugia, Palatul Municipal, Florenţa; 21 iunie 1931: 

Orvieto; 1 august 1931: Verona, la Teatrul Roman audia opera „W. Tell” de 

Rossini, Veneţia, Milano; 3 august 1931: Milano, Como, Torino 10 . 

Timpul consumat cu folos ştiinţific a trecut repede, astfel că, în pofida 

rezultatelor merituoase, în virtutea cărora fusese îndemnat să-şi prelungească bursa 

cu încă un an, V. Vătăşianu generos renunţa la şansa oferită de a-şi continua 

perfecţionarea în capitala Italiei, în ideea de a nu abuza de facilităţile acordate de 

conducerea Bibliotecii Universităţii din Cluj. Într-o ultimă misivă expediată 

părinţilor la Sibiu, 5 august 1931, scria că era ocupat cu pregătirile de plecare spre 

9 S. Mândruţ, op. cit., p. 305. 

10 Arhiva Fundaţiei „Virgil Vătăşianu”, fond Varia personal, f. f.; ibidem, dosar Vederi din 

Italia, f. f.; ibidem, fond Către părinţi, f. f.

356 


casă, pe ruta sugerată de cursa Lloyd: 13 august, Roma-Brindisi (cu trenul), 

14 august, Brindisi-Pireu (cu vaporul), 15 august, Atena, 18 august, spre Istanbul, 

23 august, la Constanţa (pe mare), 25 august, la Sibiu, pentru a reveni la 

Bibliotecă, la 1 septembrie 1931, în acelaşi vechi post şi a se alătura, astfel, 

grupului de colegi-bibliotecari, unii foşti bursieri în străinătate în varii domenii, 

precum Ernest Armeanca, Olimpiu Boitoş, Ioan Muşlea etc. 11 

Intervalul 1930-1931, petrecut de V. Vătăşianu ca bursier la Şcoala Română 

din Roma, apărea expresiv creionat în raportul de activitate înaintat de directorul 

E. Panaitescu la finele celui de-al doilea an de conducere a instituţiei. Partea 

administrativă includea referiri obişnuite la vechiul sediu, funcţionând încă în 

apartamentele de pe Via Emilio del Cavaliere, la aportul logistic important al 

secretarului ştiinţific G. Lugli şi la subvenţia anuală, mereu diminuată, dar necesară 

în acoperirea tuturor cheltuielilor de întreţinere. Despre bibliotecă se spunea că este 

sistematizată conform uzanţelor internaţionale şi că întreţine un schimb 

reglementar cu publicaţii din ţări europene şi din America. Capitolul ştiinţific 

menţiona reapariţia celor două reviste proprii, fapt ce sporea prestigiul ştiinţific al 

instituţiei, programul comun de studii realizat de toţi membrii bursieri până la 

sfârşitul lunii aprilie 1931, călătoriile şi excursiile de lucru organizate în colaborare 

cu personalităţi de rezonanţă, precum: A. Bartoli, G. Calza, A. Colini, M. della 

Corte, G. Q. Giglioli, E. Iosi, M. Langhi, A, Maiuri, O. Mengarelli, C. Ricci etc., 

prelegerile şi ilustraţiile de monumente sau săpături, cu invitaţi de marcă, precum 

A. Hudsen, T. Ashby, şedinţele ştiinţifice („camerate”), urmate de recepţii cu dublu 

scop, de comunicare şi discuţii, dar şi de contacte amicale între bursieri, în care un 

rol special au avut arhitectul Richard Bordenache şi istoricul Alexandru Doboşi, ca 

şi lucrările elaborate de membri pe baza unei metodologii riguros ştiinţifice, pe 

subiecte diverse privind istoria, topografia sau arheologia Latium-ului antic, Dacia 

şi provinciile învecinate, restaurări şi studii de biserici bizantine etc. 12 

Debutul anilor ’30 semnifica însă deopotrivă pentru proaspătul fost membru 

al Şcolii Române din Roma, reangajat la Biblioteca Universităţii din Cluj, un 

moment de impact cu epoca crizei economice, care va influenţa decisiv atât 

existenţa funcţionarului ştiinţific, cât şi devenirea aşezământului spiritual şi a 

seriilor de bursieri aflate la perfecţionare în capitala Italiei. 

În paralel cu activităţile specifice muncii de bibliotecă, îndeosebi 

amplificarea catalogului alfabetico-tematic pe materii, V. Vătăşianu îşi continua 

cercetarea în domeniul istoriei artei, atât în plan teoretic, prin seria de 

micronomografii închinate picturii autohtone moderne şi reprezentanţilor ei de 

frunte în secolul XIX – semnificative gesturi de recuperare omagială şi 

popularizare ştiinţifică, prin abordarea stilului bisericilor de lemn în deplin spirit 

comparat –, cât şi în cel practic, prin suita de investigaţii pe teren, desfăşurată mai 

11 Ibidem, plic Italia-Cluj, de la diverşi, f. f.; S., Mândruţ, op. cit., p. 305; Ioan, Opriş, Istoricii 

şi Securitatea, Bucureşti, 2004, p. 458. 

12 AAR, 51 (1930-1931), Bucureşti, 1931, p. 212-215: şedinţa generală din 26 mai 1930.


cu seamă în concediile legale şi sub girul Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia 

pentru Transilvania, cu privire la tipologia complexă a monumentelor de artă 

religioasă medievală din aria istorico-geografică perieghezată. 

Activitatea Şcolii Române de la Roma fusese impulsionată benefic, în aceşti 

ani, de terminarea edificiului din Valle Giulia, conform planurilor arhitectului 

P. Antonescu, care datorită celor două etaje, 12 camere, spaţiului pentru bibliotecă, 

arhivei foto şi muzeului, favoriza un propice context spaţial, adeverit prin creşterea 

numărului de membri (12 în 1932), prin constanţa apariţiei publicaţiilor de profil, 

tematizarea acţiunilor specifice (conferinţe-excursii) pentru anii I (antichitate/monumente) 

şi II (monumente medievale, Renaştere, modernism), prin organizarea 

primei expoziţii a secţiei artistice (arhitectură, pictură, sculptură) şi a bogatului 

program de diverse expuneri, precum cel avansat în lunile februarie-martie 1934, la 

care au participat nume importante ale lumii ştiintifice italiene şi europene: 

A. Boethius, L. Curtius, A. Maiuri, B. Nogara, R. Paribeni etc. Un factor însemnat 

în schema de conducere efectivă a instituţiei îl reprezenta secretarul permanent, 

G. Lugli, extrem de activ încă de la fondarea Şcolii (1922-1931), nevoit însă, 

datorită onorării invitaţiei de a ocupa catedra de topografie romană la Universitatea 

din Roma, să-şi restrângă prerogativele şi să deţină numai funcţia de consilier 

ştiinţific (1931-1934), până la aflarea unui succesor pe măsură 13 . 

Conform articolului 22 (cap. V) din „Regulamentul pentru aplicarea legii 

care înfiinţează Şcolile Române de la Paris şi Roma”, atribuţiile secretarului 

permanent, considerat „asistent” al directorului instituţiei (art. 5/cap. I), erau precis 

conturate: numirea se făcea de Academia Română, la propunerea motivată a 

conducătorului Şcolii, care avea în vizor personalităţi de notorietate ştiinţifică ori 

artistică, manifestând preocupări într-un domeniu specific. Cele mai importante 

îndatoriri erau următoarele: a) a îndruma şi verifica activitatea membrilor din secţia 

arondată, cu responsabilitate asumată faţă de direcţiune pentru truda ştiinţifică şi 

comportamentul etic al bursierilor; b) a se interesa de chestiunea mijloacelor 

financiare şi munca intelectuală a membrilor Şcolii; c) a controla gestiunea 

materială şi morală a instituţiei, în calitate de locţiitor al directorului; d) a rezolva 

toate sarcinile prevăzute de statutele de funcţionare, sub directa oblăduire a 

conducerii; e) a efectua informări sistematice pe seama Academiei Române, prin 

intermediul direcţiunii, despre stadiul acţiunilor semestriale, date incluse ulterior în 

publicaţiile Şcolii; f) a răspunde de îmbogăţirea fondului de bibliotecă şi de toate 

colecţiile proprii instituţiei; g) misiunea îi revenea deocamdată pentru 3 ani, în 

funcţie de aprecierea Academiei Române şi în urma raportului, motivat avansat, de 

către direcţiune, care, la fiecare sfârşit de an şcolar, era îndreptăţită să facă 

propuneri de sistare ori reînnoire a misiunii secretarului permanent; h) salarizarea 

13 E. Panaitescu, Prefazione, în EDR, 5, 1932, p. VII-XI; Idem, Ibidem, 6, 1935, p. IX-XI; 

AAR, 52 (1931-1932), Bucureşti, 1932, p. 107: şedinţa ordinară din 26 februarie 1932: raport D. Gusti 

despre festivitatea inaugurării din ianuarie 1933; Idem, 53 (1932-1933), Bucureşti, 1944, p. 19: 

şedinţa publică din 3 februarie 1933; G. Lăzărescu, op. cit., 1996, p. 38, 58, 63, 102-103, 132.

358 


corespundea celei din ţară ori beneficia de un tratament echivalent celui de profesor 

universitar, odată cu transferarea în valută şi cu achitarea cheltuielilor aferente 

privind deplasarea în interiorul/ exteriorul Romei şi Italiei. 

Alte sarcini importante îi reveneau, în urma conlucrării cu directorul 

instituţiei, în legătură cu diferite aspecte ale organizării interne, inclusiv verificarea 

plăţilor comune, astfel că secretarul permanent avea latitudinea să contrasemneze, 

de exemplu, decizia conducerii referitoare la prelungirea duratei de studii, la cel 

mult doi ani (art. 14/cp. III), să impună subiectele conferinţelor pentru membrii 

Şcolii şi modalitatea lor de elaborare (art. 18/cp. III), să redacteze expuneri 

detaliate pe seama direcţiunii despre anumite abateri de la regulile de comportare 

ştiinţifică şi morală (art. 19/cp. III), să accepte revizuirea gestiunii materiale şi a 

activităţii generale de către diriguitorul instituţiei (art. 21d/cp. V), să rezolve, 

împreună cu superiorul său ierarhic, toate sarcinile administrativ-ştiinţifice 

prevăzute de Regulament (art. 21e/cp. V), să întocmească actele justificative pentru 

diverse investiţii, avansate Ministerului de resort de către direcţiune (art. 21g/cp. V), 

să domicilieze în localul Şcolii (art. 21g/cp. V), să gospodărească, sub directa 

îndrumare a conducerii, toate bursele revenite membrilor instituţiei (art. 23b/cp. VI), 

să parafeze raportul general anual, de venituri şi cheltuieli, întocmit de către 

directorul Şcolii (art. 24/cp. VI) 14 . 

Am considerat oportun să detaliem paragrafele legii privitoare la atribuţiile 

secretarului permanent în structura Şcolii Române din Roma, pentru a înţelege mai 

bine modalitatea în care V. Vătăşianu fusese desemnat la puţin timp să ocupe 

funcţia respectivă, dar şi normele prevăzute oficial, satisfăcute de acesta în plan 

administrativ şi ştiinţific, între anii 1934-1936 şi 1938-1946. 

Într-un atare context, determinat de solicitarea profesorului G. Lugli de a fi 

absolvit de prerogativele incumbate de funcţia de consilier ştiinţific (1931-1934), 

dar şi motivat de respectarea prevederilor regulamentare expuse mai sus, din 

toamna anului 1934, soarta bibliotecarului Vasile Vătăşianu, deja un cunoscut 

istoric de artă, va dobândi un alt făgaş existenţial. Faptul că fostul membru al Şcolii 

Române din Roma avea acum şi calităţile unui bun specialist pe tărâm 

biblioteconomic, că deţinea un discurs interpretativ şi comparativ, validat în 

domeniul propriu de specializare, şi cunoştea bine câteva limbi clasice şi moderne, 

profesorul E. Panaitescu să-l indemne pe V. Vătăşianu să candideze la ocuparea 

postului vacant de „secretar permanent” şi să continue opera de definitivare a 

organizării bibliotecii instituţiei, începută cu numai câţiva ani în urmă. Reales în 

funcţia de diriguitor al instituţiei, E. Panaitescu contribuise efectiv ca V. Vătăşianu 

să fie confirmat pe durata unui an calendaristic, prin decizie ministerială, şi să fie 

detaşat, fără salariu, de la 1 septembrie 1934, de la Biblioteca Universităţii, cu 

păstrarea postului de bază la Cluj. 

14 Vezi în MO, op. cit., p. 4151-4152.


Sarcinile asumate în prima etapă de activitate au condus la prelungirea 

mandatului pentru faza următoare (1935-1936), prelungire motivată atât prin 

„serviciile ireproşabile în ordonarea bibliotecii”, cât mai ales prin rezolvarea 

tuturor problemelor legate de resortul administrativ, de funcţionarea bibliotecii şi 

de îndrumarea ştiinţifică a secţiei artistice din cadrul Şcolii 15 . 

Pentru un truditor al bibliotecii şi cercetător al tainelor istoriei artei, 

acomodarea cu noul loc de muncă nu fusese deloc scutită de dificultăţi, 

V. Vătăşianu fiind obligat să deprindă componentele structurii administraţiei încă 

de la debutul anului universitar, când o altă serie de tineri bursieri se prezenta la 

sediul din Valle Giulia. Rutina dobândită gradat şi metodic în gestionarea 

fondurilor se împletea cu efortul de coordonare ştiinţifică a membrilor cuprinşi în 

cele trei secţii, cu precădere cea artistică, validându-se, îndeosebi în îndrumarea 

studiului în arhive, biblioteci, ateliere, galerii, în organizarea conferinţelor şi a 

expoziţiilor personale ori colective. Efortul competent depus acum de V. Vătăşianu 

era dublat de cel al refacerii bibliotecii, prin regândirea fondului existent, completat 

cu donaţii şi schimburi de publicaţii din ţară şi străinătate (v. Anexa III), ca şi de 

necesitatea suplinirii directorului în intervalele când absenta, de regulă câteva luni 

pe an, într-un specific climat intern, nu totdeauna lipsit de inerente diferende. 

Astfel, putem întemeiat afirma că secretarul permanent figura mai totdeauna 

printre artizanii suitei de conferinţe, de elevată ţinută ştiinţifică, desfăşurate în 

incinta bibliotecii Şcolii, între lunile ianuarie şi martie 1935, reunind participanţi de 

renume, precum: B. Biagetti, B. Calloso, F. Hermann, G. J. Hoogewerff, A. Munoz, 

Ramiro Ortiz, R. Papini, Alexandru Tzigara-Samurcaş etc. 16 Cercetătorul artei 

româneşti, cu precădere medievale, a coordonat fructuos activitatea câtorva serii de 

membri ai Şcolii, cu accent cuvenit pentru cei din cadrul „secţiei artistice”, 

îndrumaţi atât în redactarea lucrărilor obligatorii, tipărite în „Ephemeris 

Dacoromana” şi „Diplomatarium Italicum” sau în elaborarea prelegerilor de 

specialitate, cât şi în extinderea orizontului lor spiritual, cu prilejul excursiilor de 

studii organizate în aria internă şi externă capitalei Italiei. (Anexa II, V) 

Zecile de cărţi poştale, existente în fondul personal menţionat, depun 

grăitoare mărturie în acest sens, fie că relevă itinerariile străbătute cu bursierii între 

anii 1934 şi 1936, fie că încorporează mesajele expediate părinţilor de către Elena 

şi Virgil Vătăşianu. Gânduri şi sentimente alese, colegiale, de respect şi 

recunoştinţă sunt exprimate, îndeosebi din partea membrilor „secţiei artistice”: 

15 AFVV, dosar Roma, 1934-1936, 1938-1947 [în continuare dos. Roma] f.f.: vezi adresa 

Ministerului către Rectorat, nr. 117518 din 28 iulie 1934; Idem, vezi memoriul lui V. Vătăşianu către 

Ministrul Culturii Naţionale şi Culte, Roma, 15 noiembrie 1941; AAR, 53 (1932-1933), Bucureşti, 

1933, p. 68: şedinţa generală din 25 mai 1933: E. Panaitescu cu mandat prelungit între 15 octombrie 

1934 şi 15 octombrie 1936; Idem, 55 (1934-1935), Bucureşti, 1935, p. 219-220: şedinţă generală 

publică, 30 mai 1935: durata extinsă până la 15 octombrie 1937; I. Opriş, op. cit., p. 458. 

16 Arhiva Bibliotecii Mitropoliei din Sibiu, fond Prof. I. Lupaş, nr. 1467: Roma, 23 noiembrie 

1935; [AMBS]; Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Mss. 5551/II, f. 102: 

Roma, 23 ianuarie 1935 ; E. Panaitescu, op. cit., în EDR, 6, 1935, p. XI.

360 


1934: septembrie, Paris, Lupu; 1935: 15 martie, Bergamo, G. Lugli; 18 aprilie, 

Bucureşti, Dumitru Bodin, Gheorghe I. Caragaţă, Francisc Pall; 24 aprilie, 

Venezia, Grigore Ionescu; 23 august, Graz, Nicolae Corivan; 1 decembrie, Iaşi, 

Gr. Ionescu; 1936: 25 februarie, Bucureşti, Gabriela şi Richard Bordenache; 

2 martie, Paris, Mica Lapedatu; 6 martie, f. loc., Nicolae Cucu; 22 martie, f. loc., 

Gh. I. Caragaţă, Marina Lupaş; 7 mai, Târgu Mureş, Dorin Popescu; 16 mai, 

Napoli, în grup: Emil Condurachi, J. şi N. Cucu, Gheorghe Grosu, Petre Iroaie, 

George Ivănescu, M. Lupaş, Fr. Pall, Nicolae Stoica; 16 mai, Napoli, Gh. Grosu, 

M. Lupaş; 21 mai, Napoli, în grup: Gh. Grosu, M. şi N. Lupu, N. Stoica transmit 

urări cu ocazia zilei onomastice; 7 iunie, Firenze, în grup: E. Condurachi, Gh. I. 

Caragaţă, G. Ivănescu, N. Stoica, Vasile Toma; 8 iunie, f. loc., Ion Cucu, Virgil 

Gheorghiu; 1 iulie, Viterbo, N. Cucu solicită 200 de lire avans din bursă pentru 

munca la grupul de case din jurul pieţei Santa Pelegrinno din localitate; 13 iulie, 

Viterbo, N. Cucu; 16 septembrie, Praga, M. Lupaş; 1 noiembrie, Roma, în grup: 

Gh. I. Caragaţă, M. Lupaş, Gheorghe Vinulescu; 14 noiembrie, f. loc., în grup: 

Cucu, Grosu, M. Lupaş; 1937: 8 ianuarie, f. loc., urări de An Nou: „regretând 

mereu lipsa Dvs., ne mângâiem doar cu o amintire scumpă şi cu speranţa unor zile 

mai bune, cari să suprime depărtarea ce ne desparte...”; 19 ianuarie, f. loc. G. Lugli 

şi soţia; 19 martie, Roma, V. Gheorghiu, G. Lugli, Alexandru Marcu 17 . 

Seria de vederi trimise de V. Vătăşianu către părinţi constituie o altă 

însemnată sursă documentară pentru consemnarea participanţilor şi a traseelor 

frecventate pe urmele civilizaţiei romane şi italiene medievale şi moderne: 1935: 

30 martie 1935, Viterbo; 22 mai, Siracusa, ocolul Siciliei, Salerno, Beneventi, 

Napoli; 24 mai, Capri, Amalfi, concediu cu părinţii; 6 august, Padova, Veneţia; 

8 septembrie, Fiume; 1936: 21 februarie, Città di Castelo; 16 mai, Napoli şi 

Pompei; 29 iunie, Siena, Pisa; 6 iulie, Firenze, vizită la Arezzo şi Assisi; 3 august, 

Capri, la „Grotta Azzurra” 18 . 

Desigur, V. Vătăşianu a avut o contribuţie semnificativă la coordonarea 

lucrărilor de arheologie clasică şi preistorică, de istorie antică şi filologie clasică, 

de studii şi documente în legătură cu trecutul Românilor şi relaţia lor cu Occidentul, 

publicate de bursieri în cele două reviste amintite; dar a influenţat covârşitor, în 

plan conceptual şi metodologic, preocupările referitoare la istoria artei, tipărite în 

anuarele menţionate, sau ilustrate, vizual şi estetic, în cuprinsul expoziţiilor 

realizate de membrii secţiei de profil (arhitecţi, pictori, sculptori). Articolele 

apărute acum în presa ştiinţifică locală sau naţională şi internaţională, ca şi 

abordările artistice expuse criticii de specialitate, încorporau dubla menire asumată, 

17 AFVV, plic Italia-Cluj, de la diverşi, f.f.; Idem, plic Ilustrate diverse, f.f.; Idem, plic Italia- 

Roma, f.f.; Idem, plic, Către părinţi, f.f.; vezi lista aproape completă a bursierilor, în BAAVP, 13-14, 

1940-1943, p. 3-47; V. Vătăşianu devenise membru al Asociaţiei în anul universitar 1934-1935, vezi 

în Idem, 7, 1934-1935, p. 14. 

18 Idem, plic Ilustrate diverse, f. f.; Idem, plic, Către părinţi, f.f.


de a face cunoscută latura interpretativă inedită a materialului cercetat şi de a 

integra trecutul şi arta românească în ansamblul civilizatoric european, prin 

tipărirea în limbi de circulaţie şi difuzarea într-un elevat mediu spiritual. 

Tripticul formativ şi informativ, alcătuit din lucrările publicate, conferinţele 

susţinute în cadrul Şcolii pe teme bine alese, în funcţie de fiecare domeniu în parte, 

şi excursiile de documentare la monumente de artă şi arhitectură din Roma şi din 

provincie au înrâurit devenirea profesională a multor viitoare personalităţi ale 

ştiinţei şi culturii româneşti, aflate, între cele peste 75 de nume ilustre, la Şcoala 

Română din Roma. 

În paralel cu efortul administrativ-ştiinţific reclamat de funcţia sa oficială 

între anii 1934-1936 şi marcată de expoziţii artistice şi de specialitate, de cele şase 

serii de conferinţe de popularizare în ciclul dedicat problematicii istoriei artei 

româneşti şi universale, de restructurarea bibliotecii de profil, de tipărirea 

publicaţiilor proprii instituţiei („Diplomatarium Italicum”, III/1934, şi „Ephemeris 

Dacoromana”, VI/1935), cercetătorul V. Vătăşianu nu şi-a neglijat strădaniile 

legate de arhitectura de piatră/lemn din zona Ţării Haţegului, demers întreprins mai 

cu seamă în cursul vacanţelor de vară, când efectua sondaje pe teren, în colaborare 

cu secţia transilvană a Comisiunii Monumentelor Istorice. Acum se ivise interesul 

de a depista şi prelucra materialul documentar edit, aflat în arhivele şi bibliotecile 

din capitala Italiei, cu privire la un subiect de amploare în spaţiu şi timp, privind 

arta feudală românească dintre veacul XII şi anul 1525, pentru un prim volum 

preliminar, pentru care stratigrafiase lucrări esenţiale în domeniu şi exceptase un 

uriaş material explicativ-interpretativ-ilustrativ, estimat, în final, la câteva mii de 

fişe şi sute de pagini dactilografiate. Colaborează acum concomitent la tomurile 

publicate în colecţia Enciclopediei Italiene, XXI-XXIII/1934, XXVIII/1935, 

XXIX-XXX/1936, pe aceleaşi direcţii bineştiute: „istoria artei” şi „topografia artei 

româneşti”. Volumul ultim (XXX) includea un dens capitol despre România 

(40 pagini, 24 reprezentări grafice, 9 hărţi, 10 planşe foto), realizat de 17 autori 

români şi străini (geografie: Em. de Martonne; culte, literatură: R. Ortiz; istorie: 

Carlo Tagliavini; etnografie/folclor: Nicolae Cartojan), între care figura şi „il 

segretario” V. Vătăşianu, cu paragraful dedicat artelor plastice 19 . 

Acelaşi harnic şi documentat specialist îşi exersa virtuţile hermeneutice în 

explicarea fenomenului modernităţii artei româneşti din secolele XIX şi XX, prin 

binevenite recenzii la lucrările unor autori precum Coriolan Petranu, Tudor Vianu, 

Alexandru Busuioceanu, prin reconstituiri biografice şi zugrăvirea evoluţiei unor 

vestiţi pictori, ca, de exemplu, Constantin Lecca, Nicolae Popescu, Octavian 

Smighelschi. Dacă despre încercarea de schiţă a celor 150 de biserici de lemn 

19 Idem, plic Legitimaţii de la Roma: Nr. 3332. Tessera personale di libero ingresso al Musei- 

Galerie, 19 noiembrie 1934, utilizat până în 1942; Nr. 01969. Tessera personale di libero ingresso nei 

Regi Musei Gallerie Monumento e Schiavi d’Antichità” 23 noiembrie 1934, valabil până în 1939; 

Idem, dos. Roma…, f.f.: extras din ziar, 25 iunie 1936, cu titlul Marea Enciclopedie Italiană despre 

România.

362 


repertorizate pentru veacurile XVII-XIX, afirma că urmează trudei tipărite în 1927, 

semnatarul sugera critic date interesante despre biografia şi opera sculptorului 

Corneliu Medrea, stabilit la Bucureşti, şi sublinia valoarea plasticii, portretisticii şi 

a compoziţiilor acestuia. Colegiala prezentare făcută eseului întocmit de 

Al. Busuioceanu, fostul său camarad de studii la Şcoala Română din Roma, în 

legătură cu pictorul italian D. Preziosi, refugiat între 1868 şi 1869 în capitala 

României, sublinia tocmai efortul de ilustrare a vieţii cotidiene locale, prin setul de 

acuarele şi schiţe (41), util redat în catalogul anexat 20 . 

Abordarea personală a începuturilor şi noutăţii picturii religioase culte în 

cazul lui O. Smigelschi, într-o primă monografie omagială, structurată în trei 

capitole, despre viaţă, opera şi importanţa ei intrinsecă, fusese expusă documentat 

şi sistematic interpretativ, metoda insistenţei pe detaliu despre om şi operă, prin 

conţinut şi un stil adecvat, fiind remarcată de revuistica de specialitate. Opiniile 

exprimate acum se refereau atât la fondul expunerii, o monografie biografică şi 

critică, aparat ştiinţific temeinic, precise informaţii edite şi inedite, cât şi la forma 

ei, claritatea şi logica argumentării, puterea de evocare şi sugestie, scrisul 

competent în „desgroparea din uitare a uneia din marile figuri ale penelului 

ardelenesc”, îndemnând la răbdare şi onestitate în făurirea suitei de portrete, 

deosebit de ilustrative pentru veacul XIX în istoria artei autohtone. Tratarea aparte 

din punct de vedere conceptual-metodologic, a unui crâmpei de pictură medievală 

universală din epoca târzie, în varianta genuină a „Icoanei Maicii Domnului”, 

aflată la Institutul de Studii Clasice din Cluj, recomanda şi impunea lumii ştiinţifice 

autohtone pasiunea şi râvna cercetătorului angajat în opera de treptată descifrare a 

mirajelor trecutului artistic românesc şi străin 21 . 

V. Vătăşianu se impunea acum şi specialiştilor din Peninsulă şi din vestul 

Europei, printr-un documentat studiu de cuprindere, erudiţie şi analiză estetică cu 

privire la originea şi evoluţia reprezentării iconografice a „Adormirii Maicii 

Domnului”, de la sfârşitul epocii creştine antice. Truda sa amănunţită şi temeinică a 

constat în pătrunzătoare investigaţii urmărind tema în întregul domeniu al artei 

orientale, cu sorginte în cea veche coptă egipteană. Autorul menţinea introductiv 

cercetările realizate în legătură cu subiectul dezbătut şi urmărea dezvoltarea 

problematicii în arta veche bizantină şi dificultăţile ivite în relaţionarea cu cea 

creştină. El trecea apoi la nararea vechilor legende despre „Moartea” sau 

„Adormirea Fecioarei” şi a cultului ei în spaţiu şi timp, spre a face rocada la 

acatistul bizantin din biserică şi răspândirea legendei în Orient şi Occident, în 

variante transformate până în secolul VIII. Semnatarul cita semnul crucii în vechi 

20 Despre C. Petranu (Sibiu, 1931), vezi în „Revue de Transylvanie”, 1, 1934, nr. 3, p. 407- 

410; T. Vianu (Bucureşti, 1935), în „Gând Românesc”, 4, 1936, nr. 1, p. 126; Al. Busuioceanu 

(Bucureşti, 1935), ibidem, p. 126. 

21 În vol. Fraţilor Alexandru şi Ioan Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 

1936, p. 863-868; Pictorul Octavian Smigelschi, Sibiu, 1936; AFVV, dos. Roma, f.f.: vezi felicitările 

expediate de mitropolitul Nicolae al Ardealului, Alba Iulia, 21 februarie 1939.


reprezentări plastice bizantine şi apusene, în descrierea de figuri şi personaje, în 

comparaţie cu alte înfăţişări, precum cele etrusce, aflate pe sarcofage. Drept certă 

dovadă că arta bizantină o continua pe cea antică, iar „Cultul Fecioarei” era 

concesia făcută de creştini păgânilor. În fond, în studiul său bine documentat şi 

logic expus, V. Vătăşianu relua teza exprimată de N. Iorga, în 1926, cu privire la 

tipurile bizantine preluate şi existente în vechea artă românească 22 . 

Chiar dacă se afla total implicat în activitatea complexă a funcţiei deţinute în 

cadrul Şcolii Române din Roma, unde continua benefic tradiţia administraţiei 

organizate de predecesorul său G. Lugli, efectuând totuşi unele minore retuşuri, ce 

completau uzanţe de ordin exclusiv secundar, V. Vătăşianu menţinea un permanent 

contact epistolar cu colegii din cadrul Bibliotecii Universităţii clujene, motivat atât 

de specificul ordonării fondului de carte şi periodice al instituţiei „Accademia di 

Romania”, cât şi de nevoia de autoperfecţionare pe tărâmul istoriei artei româneşti. 

Astfel, în schimbul de mesaje din vara anului 1936, între V. Vătăşianu şi I. Muşlea, 

directorul instituţiei, îl îndemna pe „secretarul permanent” să-şi prelungească 

stagiul în capitala Italiei (până la trei ani, conform legii) -, în antiteză cu opinia 

emitentului, care îşi exprima intenţia de a se întoarce în ţară, până în toamna anului 

respectiv, pentru a ocupa, pe merit, postul vacant de prim-bibliotecar. Insistenţa cu 

care i se solicita acum demisia, drept indispensabilă condiţie pentru concurs, se 

datora atât cunoaşterii suprasolicitării datorate funcţiei deţinute în timp, cât şi 

dorinţei de a-şi elabora în tihnă lucrările ştiinţifice pentru care se documentase în 

arhivele şi bibliotecile italiene, între care figura volumul prim structurat din Istoria 

artei româneşti. Numai astfel poate fi înţeleasă scrisoarea (v. Anexa IV), conţinând 

oferta amicală a profesorului G. Lugli, care îl informa despre posibilitatea 

asigurării unui minim interimat până la sosirea altui fost membru al Şcolii, 

M. Berza, în calitate de „secretar permanent” (1936-1938). 

Revenit în cadrul Bibliotecii Universităţii din Cluj, la 1 septembrie 1936, la 

propria sa dorinţă, V. Vătăşianu îşi relua munca specifică, în multiple sensuri, 

biblioteconomic şi bibliografic, atât în finalizarea catalogului topografic şi 

revizuirea celui alfabetic, cât şi în verificarea şi completarea fişierelor sistematice, 

pe materii, dar şi în organizarea unor expoziţii de uz intern, în anii 1937 şi 1938, 

ori chiar cumulând calitatea de secretar al Comisiunii Bibliotecii. Pe teren strict 

profesional, specialistul încerca şi reuşea acum să fructifice o parte din rezultatele 

cercetărilor sale, prin articole şi studii tipărite în ţară şi străinătate, precum 

segmentul documentar informativ privitor la „storia dell’arte romena” şi 

„topografia artistica romena” din Enciclopedia Italiana (vol. XXXIII- 

XXXIV/1937), ori contribuţia vizând raportul dintre valorile bizantine şi 

neobizantine în pictura religioasă autohtonă din Transilvania, sub auspiciile 

generoase ale aceleiaşi secţii locale a Comisiunii Monumentelor Istorice 23 . 

22 La „Dormitio Virginis”, în EDR, 6, 1935, p. 1-49; vezi şi Horia Teodoru, în Douăzeci de ani de 

activitate a Şcolii Române din Roma, Bucureşti, 1943, p. 37,39; G. Lăzărescu, op. cit., 1996, p. 50, 103. 

23 AFVV, dos. Roma, f.f.: vezi Memoriu, datat Roma, 15 noiembrie 1941; vezi S. Mândruţ, 

op. cit., p. 310-312, şi I. Opriş, op. cit., p. 519, 572.

364 


Realitatea prozaică, vieţii cotidiene, în intervalul în care V. Vătăşianu 

activase la Roma, constase în euforia regăsirii unei relativ prospere bunestări 

burgheze, caracteristică fazei terminale a crizei economice. Probabil că, direct sau 

indirect, prin intermediul presei şi radioului, „secretarul permanent” asistase, în 

calitate de martor pasiv, la coexistenţa unor planuri existenţiale, paralele ori 

interferate, în care valul de prosperitate modestă şi limitată se mixa cu exprimări 

vulgare de facil devotament, gesturi afişate ostentativ, cultură aproximată, lipsită 

de sensibilitate, pe un fond comun, exacerbat naţionalist. Înfăţişarea măreţiei 

autorizat „oficială” era recompusă dihotomic în pretenţioase faţade marţiale, care 

marcau „vidul” intern ori în fanfaronada cuvintelor menite să adumbrească sărăcia 

comuniunii sentimentale în dublu palier, individual şi colectiv. În acest context, de 

exemplu, arhitectura vremii fusese negativ influenţată de stilul monumental şi 

fastuos, prin edificiile ridicate în centrul istoric al Romei. Literatura şi arta erau 

dominate, deopotrivă, de sentimentul de silă faţă de contraste şi vidul estetic, 

manifest constatat. 

Consecinţele crizei ştirbiseră prestigiul regimului politic fascist, care 

angrenase paşnic Italia pe eşichierul politicii continentale, mai întâi prin seria de 

acorduri şi proiecte comune, semnate cu vecinii, şi agresiv, prin războiul pornit, în 

toamna anului 1935, împotriva Etiopiei şi soldat cu formarea Imperiului italian sub 

diriguirea lui Mussolini. Acest gest imixtionist fusese prompt sancţionat 

internaţional şi condusese la deteriorarea relaţiilor anglo-franco-italiene şi la 

apropierea ideologică dintre Roma şi Berlin, pecetluită în anul 1936, având în 

comun nevoia de prestigiu şi politica anexionistă de anvergură planetară, aplicată 

iniţial în bătălia purtată împotriva Spaniei republicane. În interior, starea de fapt 

contribuise la înrăutăţirea situaţiei generale a populaţiei, iar sentimentul de 

exultanţă, infuzat pentru stimularea orgoliului naţional, avusese un pandant efectiv 

în manifestările cultural-spirituale din artă, literatură, muzică, teatru etc. 24 

La un deceniu şi jumătate de la înfiinţarea Şcolii Române din Roma şi în 

conjunctura în care presiuni insistente de modificare a unor principii, incluse în 

regulamentele de funcţionare, se manifestau în cazul unor instituţii similare din 

capitala Italiei, chestiunea reorganizării preocupase şi conducerea Academiei 

Române în dezbaterile din anii 1937 şi 1938. Opiniile vehiculate acum în memorii 

redactate de foşti membri ai Şcolii se refereau precis la redefinirea ţelului iniţial al 

instituţiei, relaţia de conlucrare cu alte aşezăminte de profil, probleme legate de 

diriguirea propriu-zisă şi la reelaborarea unor trasee de studiu academic. Se avea în 

vedere tocmai reuşita combinării interdisciplinare a cercetării arheologice şi 

arhivistice în cicluri distincte, care să cuprindă candidaţi, recrutaţi după criterii noi, 

pentru un ragaz de 3 ani, dintre licenţiaţii şi doctorii cei mai capabili ai facultăţilor 

de profil din cadrul celor patru universităţi autohtone. Fără a se omite integrarea, 

prin concurs, a absolvenţilor Şcolilor de Belle Arte şi Academiei de Arhitectură. 

24 M. Gallo, op. cit., p. 324-347; G. Procacci, op. cit., p.457-465.


Astfel că proiectul de restructurare viza sporirea rolului Şcolii şi a ponderii deţinute 

de membrii ei, prin cercetările efectuate în arhive, biblioteci, pe şantiere 

arheologice ori în laboratoare artistice, pentru deprinderea atmosferei culturale 

italiane şi răspândirea cunoştinţelor despre civilizaţia şi spiritualitatea românească. 

Un amendament refăcut statua acum menirea asumată de către directorul instituţiei 

şi atribuţiile sale specifice unui mandat de cinci ani, în conformitate cu specificul 

ciclurilor de studii. În cazul concret de la Roma, profesorul E. Panaitescu întrunise 

acceptul majorităţii membrilor Academiei Române şi fusese recomandat 

Ministerului Educaţiei Naţionale, pentru reconfirmarea în postul de conducere 

deţinut din 1929 25 . 

Este foarte probabil ca directorul reinvestit în funcţie şi confruntat cu 

multiple chestiuni de organizare internă în cursul anului 1938, între care figura şi 

iminenta rechemare la Bucureşti a titularului „secretariatului permanent”, Mihail 

Berza, un alt istoric, să fi insistat ca fostul său colaborator dintre 1934 şi 1936, 

V. Vătăşianu, să revină la Roma în ideea aceleiaşi depline înţelegeri şi în virtutea 

respectării termenilor stipulaţi de regulamentul intern de funcţionare al instituţiei. 

Iniţiativele sale au fost încununate de succes, mai ales datorită faptului că 

surveneau într-un moment grevat de eşecul bibliotecarului V. Vătăşianu de a 

avansa pe merit în cadrul Bibliotecii Universităţii din Cluj. Astfel că, până la urmă, 

la insistenţele reluate ale lui E. Panaitescu V. Vătăşianu a acceptat detaşarea 

propusă în capitala Italiei, cu data de 1 septembrie 1938 (v. Anexa VI) 26 . 

Atribuţiile deţinute acum erau conforme cu cele prevăzute de art. 22 din 

Regulament în legătură cu sarcinile asumate în calitate de „secretar permanent” 

(gestiune materială, morală şi administrativă în funcţia de „locţiitor” de director, 

conducerea secţiei artistice şi a bibliotecii, organizarea de conferinţe, expoziţii, 

excursii etc.). În mod neoficial, revenirea sa la Roma fusese condiţionată şi de 

posibilitatea desăvârşirii pregătirii proprii în domeniul istoriei artei, prin reluarea 

cercetărilor la faţa locului şi elaborarea unor articole şi studii, între care se detaşa 

monografia dedicată evoluţiei istoriei artei feudale în România. Desigur că 

readaptarea la cerinţele noului loc de muncă, administrativ-ştiinţifică, nu fusese 

deloc lipsită de sinuozităţi, după un benefic interval de activitate bibliotecărească, 

dar, Vătăşianu se considera din nou motivat într-un cadru sensibil modificat 

calitativ, de aportul membrilor secţiei artistice, ca şi de contribuţia majorităţii 

bursierilor în toate manifestările validate în interiorul şi exteriorul Şcolii. 

25 AAR, 57 (1936-1937), Bucureşti, 1938, p. 142: şedinţa generală publică din 31 mai 1937; 

Idem, 58 (1937-1938), Bucureşti, 1939, p. 154-156: şedinţa din 26 mai 1938. 

26 AFVV, dos. Acte personale, vezi adresele oficiale ale Ministerului Educaţiei Naţionale, nr. 

133821 din 24 august 1938 şi nr. 3990 din 18 noiembrie 1938: state de salarizare, 12 100 lei (9654 

netto!); Idem, dos. Retrospectiva vieţii mele, f. 6 faţă/verso; Idem, dos. Roma…, f. f.: memoriu, 

Roma, 15 noiembrie 1941; Idem, dos. Roma, f. f.: Roma, 13 septembrie 1938, proces-verbal de 

predare-preluare între M. Berza şi V. Vătăşianu.

366 


Instituţia oferea putinţa dezvoltării tinerilor studioşi pe un palier dublu, atât 

individual, prin cercetări efectuate în arhive şi biblioteci, fructificate în cele două 

publicaţii de profil adecvat, cât şi colective, prin peripluri ştiinţifice efectuate în 

capitală şi în zona Latiumului, excursiile documentare anuale dintre lunile 

noiembrie-martie, onorate substanţial de participarea profesorului G. Lugli, 

ciclurile de conferinţe despre cultura românească şi arta antică/creştină, expoziţiile 

artistice proprii membrilor secţiei respective. Într-o caracterizare plastică, director 

E. Panaitescu, în mesajul adresat colegului său, I. Lupaş (Roma, 7 noiembrie 

1939), afirma că bursierii dădeau dovadă de remarcabilă inteligenţă şi hărnicie, 

chiar şi în împrejurări improprii, în care neîncrederea în viitorul afirmării lor 

rămânea o problemă dificil de rezolvat pe seama societăţii româneşti 27 . 

Rapoartele de activitate înaintate periodic Academiei Române de 

conducătorul instituţiei subliniau momente importante din existenţa şi acţiunea 

propriu-zisă, între care demersul „secretarului permanent” figura mereu la loc de 

frunte. Astfel, V. Vătăşianu conlucrase cu G. Lugli la apariţia volumului IV din 

Diplomatarium Italicum (1939), ca şi în adunarea materialului publicat în tomul IX 

din Ephemeris Dacoromana. Acelaşi se implicase, alături de vestiţi specialişti 

italieni, precum A. Bartoli, G. Jacobi, în programul de ilustrare a monumentelor 

medievale, ca şi în organizarea călătoriilor de studii (12 zile) în Sicilia. 

V. Vătăşianu se aflase între conferenţiarii care au rostit alocuţiuni pe teme diverse şi 

au înfăţişat rezultate personale în domenii ale arheologiei, istoriei şi artelor, oferind 

astfel membrilor Şcolii şansa cunoaşterii temeinice a multor chestiuni ştiinţifice de 

actualitate. Corpul referenţilor, compus din profesori universitari, directori de 

muzee, expoziţii, galerii artistice ori ai unor instituţii similare (S. Bocconi, G. Calza, 

J. Carcopino, A. Collini, P. Ducati, G. Q. Giglioli, G. Giovannoni, E. Gyerstad, 

V. Mariano, B. Pace), a constituit mereu un exemplu şi un imbold prin competenţa 

şi pertinenţa expunerilor înfăţişate membrilor bursieri şi tuturor participanţilor 

străini invitaţi. V. Vătăşianu, de exemplu, a abordat subiectul intitulat „Arhitectura 

vechilor biserici moldoveneşti” (19 februarie 1940), în care încerca să distingă 

elementele constitutive specifice, insistând asupra caracteristicilor originale proprii, 

în comparaţie cu altele din aria geografico-istorică investigată. 

Sporul cantitativ şi calitativ al bibliotecii instituţiei şi redeschiderea ei, 

conform pretenţiilor moderne, încorporând un semnificativ tronson de literatură 

specială despre aria central şi sud-est europeană (dunăreană şi balcanică), se datora 

demersurilor aceluiaşi „secretar permanent”, - confruntat cu multiple griji şi lipsuri -, 

ce cumula voluntar şi funcţia de bibliotecar, fiind ajutat, în munca de inventariere 

şi catalogare alfabetico-topografică a cărţilor şi publicaţiilor periodice (2000/200 în 

1938), de soţia sa, Elena Vătăşianu. El mai fusese implicat acum şi în acţiunea de 

completă reproducere a tuturor reliefurilor şi a bazei Coloanei Traiane, într-un total 

27 ABMS, fd. Prof. I. Lupaş, nr. 1473; E. Panaitescu, Prefazione iunie 1938), în EDR, 8, 1938, 

p. IX, X; AAR, 59 (1938-1939), Bucureşti, 1940, p. 177-178: şedinţa din 26 mai 1939, vezi Raport; 

Idem, 60 (1939-1940), Bucureşti, 1941, şedinţa din 31 mai 1940), Raport.


estimat final la circa 125 de mulaje tehnice. Nu este de omis nici aportul său firesc 

în organizarea expoziţiei secţiei artistice, reunind patru arhitecţi, doi pictori, un 

sculptor, şi în redactarea catalogului aferent, cu ecou imediat în presa italiană şi 

românească a vremii 28 . 

Toate aceste mărturii participative au relevat statornica preocupare a 

conducerii Şcolii Române din Roma, în preajma şi după declanşarea războiului 

mondial, de a funcţiona normal, conform tradiţiei regulamentare, în pofida seriei 

de diferite greutăţi, surmontată cu persistenţă şi răbdare, în ceea ce priveşte munca 

netulburată a efectivului complet de 12 membri şi menţinerea neştirbită a 

programului de vizitare a unor monumente şi muzee, în interiorul şi exteriorul 

capitalei Italiei. 

Multe din frământările proprii „secretarului permanent”, datorate atât 

sarcinilor multiple deţinute, cât şi raporturilor de cooperare cu membrii bursieri în 

varii domenii de specialitate, apar insistent în scrisorile dintre ei, dar şi cu părinţii 

aflaţi la Sibiu. Anumite componente majore/minore ale existenţei cotidiene, diferite 

gânduri, idei, opinii fireşti vârstei şi conforme evenimentelor trăite (de ex., nu 

fusese concentrat militar şi nici nu putea veni acasă!) ori de natură ştiinţifică, răzbat 

din rândurile aşternute fie pe versoul unei cărţi poştale, fie în paginile mesajelor 

mai lungi 29 . 

În răgazurile de tihnă, V. Vătăşianu nu omitea să-şi continue munca de 

cercetare atât la augmentarea demersului calificat în cunoaşterea fenomenului 

modernităţii în arta naţională a secolului al XIX-lea, prin exemplificări precum 

C. Lecca, Nicolae Popea, Mişu Popp şi O Smigelschi, cât şi în reunirea şi 

dezvoltarea materialului documentar necesar preconizatei sinteze despre evoluţia 

artei feudale româneşti între veacurile XII-XVI. Lucrarea se contura treptat pe baza 

fişelor excerptate din arhive şi biblioteci italiene, explicitate şi augmentate 

interpretativ prin discuţii purtate cu specialiştii străini, dar şi prin date verificate şi 

corectate, concret pe teren, în tot mai scurte reveniri în concedii de odihnă din ţară. 

Cele două apariţii editoriale consemnate pentru anul 1938, una în revuistica de 

specialitate autohtonă (v. Anexa VII), iar cealaltă, rezultat al invitării la o reuniune 

de profil (Pittori romeni del secolo scorso in Roma), reprezentau crâmpeie ale 

demersului său ştiinţific, manifestat într-un interval temporal tot mai puţin propice 

existenţei şi acţiunii Şcolii, într-o conjunctură marcată de spectrul abandonării 

coexistenţei paşnice în favoarea acceptării conflictului armat generalizat. 

28 ABMS, fd. Prof. I. Lupaş, nr. 1476: E. Panaitescu, Roma, 18 martie 1940; AN, fd. 

Ministerul Instrucţiunii, nr. 874, p.45, 47, 49: Roma, 11 iulie 1940, raport semestrial; Idem, f. 85, 86: 

Roma, 26 octombrie 1940, raport trimestrial; AFVV, dos. Roma, f.f.: Roma, 6 iunie 1940, scrisoare 

către părinţi, în care citează extrase din „Universul”, 57, 1940, nr. 52, 5 iunie, p. 62 şi „Il Giornale 

d’Italia”. 

29 Idem, plic Italia-Roma, f.f.: P. Iroaie, Palermo, 20 martie 1939; Gheorghe Coatu, Dumitru 

Ciurea, Bologna, 7 august 1939; Eugen Drăguţescu, Asissi, 17 iulie 1940; Gh. Coatu, Rimini, 

6 septembrie 1940; Idem, plic Către părinţi, f.f.: Bologna, 18 iulie 1939, Prerugia, 15 februarie 1940, 

Bari, 28 martie 1940.

368 


V. Vătăşianu acceptase conştient noua detaşare la Roma în funcţia 

administrativă deţinută anterior (1934-1936), tocmai atunci când îşi închegase 

planul elaborării sintezei pentru care intenţiona să fructifice la maximum şansa 

oferită de capitala Italiei, de documentare şi edificare ştiinţifică într-un climat 

aparte, nescutit însă de vremelnicia avatarurilor existenţiale. Din cauza 

imposibilităţii de deplasare mai des acasă, solicitase în mod repetat, atât oficial, cât 

şi particular, ca experţi reuniţi în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice să îi 

trimită fotografii de la biserica Sf. Nicolae Domnesc din Dorohoi şi muzeul din 

Putna, piese necesare ilustrării pasajelor din propria-i tratare monografică. Mai 

mult, exasperat de lipsa de reacţie a factorilor de resort din ţară, V. Vătăşianu 

concurase la subvenţia trienală „G. Chiru”, printr-un simplu memoriu expediat 

poştal, obţinând, în vara anului 1940, premiul în valoare de 22.500 lei. Academia 

Română încuraja, astfel, năzuinţa specialistului, gestul fiind înlesnit de 

recomandarea făcută de Alexandru Lapedatu, în ideea că: „este acordat pentru 

lucrări în curs de elaborare sau de desăvârşire, spre a permite unui cercetător, lipsit 

de mijloace şi merituos, ca să-şi continue sau să-şi termine o lucrare de vădit 

interes” 30 . 

Comentând notiţa publicată în „Universul” despre amintita facilitate 

bănească, emitentul scrisorii adresată părinţilor, cu data de 6 iunie 1940, detalia 

multe din elementele devenirii manuscrisului său, completat mereu cu noi date, 

încă nelămurit tratate, ori cu altele, în curs de rezolvare, într-un constant efort de 

rigoare cotidiană, găzduit de Institutul de Istoria Artei şi Arheologie din capitala 

Italiei. Acelaşi semnatar comenta retoric vestea primită, conform căreia, unii dintre 

colegii de strictă specialitate (Al. Busuioceanu, Constantin C. Giurescu, Al. Marcu), 

care îi cunoşteau şi apreciau strădania analitică şi sintetică, intenţionau să îi confere 

un suport instituţional, prin invitarea de a ocupa postul rămas vacant la catedra de 

istoria artei la Academia de Belle Arte din Bucureşti. V. Vătăşianu se manifesta pe 

mai departe preocupat de soarta propriei lucrări, în varianta în care înştiinţa despre 

un prim capitol, deja redactat, privind arhitectura începuturilor (până la 1241), 

despre alte două, mai mărunte, tratând despre sculptura din epoca analizată şi 

câteva obiecte de artă industrială (bronzuri religioase), constituind finalul primei 

părţi. Aceasta era urmată logic de alte trei secvenţe, mai vaste, dar înglobând 

chestiuni dificile. „Lucrarea e prea amplă pentru ca să nu fie cazul de a tatona puţin 

la început şi a risca o prefacere, deoarece mult depinde de felul grupării şi 

expunerii materialului într-un studiu aşa de vast.” Dorinţa exprimată în încheiere 

viza revenirea grabnică acasă, ca să studieze pe mai departe în biblioteca Muzeului 

Brukenthal şi să efectueze cercetări de teren, în satele din jurul Sibiului 31 . 

30 Vezi în Atti del IV Congreso nationale di studi romani, Roma, 1938; AFVV, fd. 

Corespondenţă Varia, f.f.: Bucureşti, 6 mai 1939, I. Guţia despre articolul publicat în revista 

„Arhitectura”; AAR, 60 (1939-1940), Bucureşti, 1941, p. 250. 

31 AFVV, dos. Roma…, f.f.: Roma, 6 iunie 1940; Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 7 noiembrie 

1940, în ajun de Nou An 1941.


Afirmaţia era conştient rostită într-un context marcat atât de degradarea 

continuă a condiţiilor existenţiale într-o capitală de „Imperiu”, - datorită angrenării 

Italiei în caruselul alianţei cu Germania şi Japonia -, supus gradat paletei de 

inechităţi sociale şi economice, care afectau profund mentalul colectiv şi 

problematica existenţei cotidiene (bursă neagră, camuflaj, interdicţii de circulaţie, 

rechiziţii, raţionalizări), cât şi de impactul evenimentelor petrecute în ţară (august 

şi septembrie 1940), cu întreg cortegiul de vexaţiuni pe seama celor rămaşi în 

partea cedată a Transilvaniei şi cu modificarea radicală a opţiunii politice în urma 

instaurării regimului autoritar. Chiar dacă „viaţa era deosebit de scumpă şi trăiam 

mult mai izolaţi decât pe vremuri”, conform celor scrise de Elena Vătăşianu în 

epistola adresată părinţilor soţului ei, aflaţi la Sibiu, ea evoca momentul întâlnirii 

cu liderii bisericii greco-catolice din Transilvania, Alexandru Niculescu, Ioan 

Bălan şi Victor Macavei, aflaţi la Roma pentru a obţine o audienţă la Sfântul Scaun 

(2 noiembrie 1940), prin care urmăreau să sensibilizeze opinia publică în legătură 

cu tratamentul aplicat românilor din aria cedată Ungariei. Clipele de tot mai rară 

acalmie, ca expresie directă a diminuării relativei bunăstări generale, erau oferite 

acum, în friguroase seri de toamnă prelungă spre iarnă, de reuniuni şi discuţii cu 

membrii Şcolii, în binevenite răgazuri de comună meditaţie şi oportună reflecţie 

asupra stării de fapt, ca şi asupra unui viitor mult mai înnegurat, atât cu privire la 

fiinţarea instituţiei în sine, cât mai ales la evoluţia situaţiei militare şi politicodiplomatice 

de pe frontul conflictelor armate din Europa, Africa şi Asia 32 . 

Şocul evenimenţial fusese direct resimţit de Şcoala Română şi întreg 

personalul, care încerca, la diferite nivele de acţiune, să propună diverse soluţii de 

temporară remediere, cu referire imediată la politica de încadrări, salarizare, 

fonduri necesare înzestrării tehnico-administrative, bibliotecă, publicaţii ştiinţifice, 

în împrejurarea în care subvenţia acordată anual rămânea redusă cu circa 30%, 

tocmai datorită drasticelor restricţii financiare în plan naţional. Rândurile aşternute 

acum de către directorul E. Panaitescu, apar sugestive pe acest sens: „Toată 

osteneala să continuăm activitatea noastră cu membrii Şcolii noastre, fără vreo 

manifestare exterioară şi în cea mai desăvârşită şi conştientă rezervă faţă de toată 

lumea. Vom putea salva un pic de demnitate? Să o facem în mândra noastră 

instituţie, mândră pentru ceea ce am făcut şi de aceea cu fruntea sus chiar şi în 

zilele celei mai dezastruoase umilinţe.” Emitentul se referea voalat atât la complexa 

situaţie politică din ţară, cât mai ales la intenţia tot mai vizibilă a conducerii 

Academiei Române de a revizui legea de organizare a Şcolilor din străinătate, în 

vederea extinderii cadrului propriu de activitate, cu menirea de a deveni o prezenţă 

reală în propagarea valorilor cultural-ştiinţifice autohtone în Italia. Restructurarea 

preconizată pe baze largi viza atât prerogativele directoriale, cât şi pe cele ale 

32 Idem, dos. Roma, f.f.: Firenze, septembrie 1940, E. Panaitescu către V. Vătăşianu.

370 


membrilor bursieri, fără să neglijeze chestiunea spinoasă a bugetelor anuale, votate 

extrem de parcimonios 33 . 

Un comportament demn şi exemplar din punct de vedere etic şi moral, 

continuat şi în toamna anului 1940 de „secretarul permanent” al instituţiei, tot mai 

ades tracasat de consecinţa deciziilor ministeriale privind reevaluarea încadrării 

sale în schemă, aflată în total dezacord cu dispoziţiile legale, - respectiv, considerat 

un simplu funcţionar administrativ, chiar dacă făcea parte din personalul ştiinţific -, 

rezulta clar în momentele în care refuzase înscrierea în mişcarea legionară, chiar cu 

preţul înlocuirii din funcţie. Conform regulamentului, V. Vătăşianu îşi asuma, în 

calitate de „locţiitor”, conducerea destinelor instituţiei situată pe Valle Giulia, între 

noiembrie 1940 – ianuarie 1941 (vizita generalului Ion Antonescu la 16 

noiembrie!), după rechemarea prof. E. Panaitescu şi numirea fostului său coleg 

dintre anii 1930-1931, D. Găzdaru, dar şi între aprilie – octombrie 1941, după 

revocarea directorului legionar şi până la sosirea celui legal desemnat, în persoana 

prof. S. Lambrino. Sarcina îndeplinită nu fusese deloc uşoară în cele două intervale 

temporale, marcate de dificultăţi insurmontabile de natură primordial materială şi 

logistică, în asigurarea unui flux normal evoluţiei Şcolii şi instruirii profesionale a 

seriilor, tot mai diminuate numeric şi valoric, de tineri studioşi. Interimarul în 

funcţia de conducere se bucura de aprobarea tacită a factorilor superiori din cadrul 

Academiei Române şi spera ca starea de temporalitate să fie abolită prin 

reintroducerea paletei de drepturi, stipulată legislativ, odată cu fondarea Şcolii în 

debutul anilor ’20 interbelici 34 . 

În acest context, suprasolicitant pe seama celui angrenat temporar în 

conducerea instituţiei faţă de care se vădea pe deplin responsabil, intervin două 

tentante oferte, intermediate de tatăl său, aflat la Sibiu, fie de a da curs invitaţiei 

survenită din partea profesorului Sextil Puşcariu şi a se transfera la Institutul 

Român de la Berlin, inaugurat în toamna anului 1940, fie de a ocupa, prin concurs, 

un post vacant de director la un muzeu local din Transilvania. Ultima variantă avea 

în vedere tocmai revenirea sa acasă din dorinţa de a curma presiunea resimţită la 

Roma, dar şi din intenţia de a continua în tihnă redactarea sintezei despre evoluţia 

artei feudale în România. Ambele propuneri au fost refuzate gradat, prin 

argumentări, logic expuse, în câteva mesaje explicative adresate părinţilor, firesc 

preocupaţi de soarta sa într-un dublu palier, existenţial şi profesional. „În 

chestiunea propusă, nu sunt însă deloc dispus să plec la Berlin şi să fac pe veselul 

şi amabilul amfitrion...”, V. Vătăşianu negând tocmai capacitatea de a servi 

propagandistic anumite scopuri, total neviabile ştiinţific. Expozeul dezvoltat lucid 

33 Idem, dos. Roma, f.f.: E. Panaitescu către V. Vătăşianu: Firenze, 21, 22, 24, 28, 30 

septembrie 1940; AAR, 61 (1940-1941), Bucureşti, 1942, p. 27-28. 

34 AFVV, mss. Autobiografie, f.2; Idem, dos. Acte personale, f.f.: Roma, 5 martie 1943: tabel 

de salarizare: 1/9/1940 (13500lei), 1/11/1941 (21200 lei), 1/1/1942 (30000 lei), 1/11/1942 (28 200 lei); 

Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 4 noiembrie 1940, către părinţi; Idem, dos. Roma…, f.f.: memoriu, 

Roma, 15 noienmbrie 1941.


în continuare reprezenta o pledoarie „pro domo” a devotamentului propriu nutrit 

faţă de menirea şi viitorul Şcolii academice române din capitala Italiei, pentru că, 

în pofida suitei de dificultăţi şi temporare neînţelegeri, cauzate deopotrivă de 

motive obiective şi subiective, el considera că „Accademia di Romania” constituia 

un institut ştiinţific de bună tradiţie, care avea nevoie de personal calificat, apt să 

călăuzească evoluţia tinerilor membrii bursieri din cele trei secţii de studiu. 

Aşezământul de la Berlin, în schimb, era situat în antiteză, ca instrument al 

factorului politic, lipsit de credibilitate ştiinţifică, pentru că : „istoria se face astăzi 

pe alte temeiuri, decât pe consideraţiuni platonice şi discursuri de amabilitate; 

acum hotărăsc necesităţile inexplicabile şi numai acelea!”. Alternativa meditată şi 

expusă faţă de ideea avansată de a deveni director de muzeu transilvan („situaţie 

materială modestă şi anvergură ştiinţifică redusă”) se cadra, acum şi astfel, exclusiv 

posibilităţii de a reveni la Sibiu, în cadrul Bibliotecii Universităţii, aflată în refugiu, 

unde se simţea cu adevărat între ai săi, acasă, între prieteni 35 . 

Misiunea asumată temporar şi, oarecum voluntar de V. Vătăşianu, în a dirigui 

Şcoala în intervalul marcat de neclarităţi şi greutăţi, datorate instabilităţii directorilor 

numiţi legal în funcţie, între toamna anului 1940 şi primăvara celui următor, fusese 

înlesnită, pe de o parte, şi îngreunată, pe de alta, de noua lege emisă cu privire la 

organizarea şi funcţionarea instituţiei. Modalitatea aparte de desemnare a 

conducătorului ei, în cazul de faţă, prof. S. Lambrino, se îngemănase acum cu faptul 

concret că nici unul dintre foştii directori nu mai avea latitudinea de a concura, 

conform prevederilor intrate în vigoare cu data de 17 mai 1941, care abrogau decretul 

anterior (31 octombrie 1920) şi regulamentul aferent(13 august 1921). 

Stipulaţiile legii erau clare cu referire la direcţiile de studiu (arheologia şi 

istoria), diseminate pe cele trei secţiuni deja cunoscute (arheologie, istorie şi istoria 

artei, filologie clasică, romană şi literaturile respective, artele frumoase: 

arhitectura, pictura, sculptura). Directorul, profesor universitar, ilustra una din 

disciplinele enumerate şi era o personalitate de anvergură internă şi externă. Numit 

pe patru ani de Ministerul Educaţiei Naţionale, la recomandarea Academiei 

Române, el mai putea rămâne încă doi ani. Atribuţiile sale vizau conducerea 

(îndrumare şi control) şi reprezentarea instituţiei. Avea latitudinea de a propune pe 

cei numiţi ulterior în posturile de subdirector, secretar, bibliotecar, şi desemna 

persoana consilierului ştiinţific (G. Lugli). Putea înlesni, totodată, prelungirea 

bursei pe seama membrilor aflaţi în al doilea an de studiu. Funcţia nou ivită, cea de 

subdirector, designa un cadru didactic universitar (profesor ori conferenţiar), numit 

iniţial de ministru pentru doi ani, care se puteau dubla în timp. El beneficia de 

suma necesară cheltuielilor de reprezentare, în tratament egal cu retribuţia unui 

secretar de legaţia, cls. I-a, ca şi de toate cheltuielile de deplasare. Sarcina sa consta 

în a supraveghea întreaga administraţie a Şcolii. 

35 AFVV, dos. Roma, f.f.: scrisori datate: Roma, 4 noiembrie 1940, 7 decembrie 1940, 7 

aprilie 1942.

372 


Articolul 12 se referea exclusiv la titularul secretariatului, desemnat dintre 

foştii membri, cu rang ştiinţific de asistent universitar, trebuind să domicilieze 

permanent în clădire. El era numit tot de Minister, în baza propunerii directorului, 

care putea dispune, la nevoie, şi revocarea sa. Secretarul conducea întreaga 

administraţie şi se preocupa de toate lucrările aferente. Salariul său era echivalent 

cu cel al ataşatului de legaţie, odată cu suportarea speselor de călătorie. Alte 

articole explicau atribuţiile consilierului ştiinţific (G. Lugli), desemnat de către 

director dintre personalităţile reprezentative ale vieţii ştiinţifice italiene, cu menirea 

să stabilească şi întreţină contactele academice necesare; ale bibliotecarului, ales 

tot dintre foştii membrii ai Şcolii, având o retribuţie egală cu cea a cancelarului de 

legaţiei; precum şi drepturile şi datoriile membrilor selectaţi dintre cei mai distinşi 

licenţiaţi şi doctori ai celor patru Facultăţi de Litere şi Filosofie, dar şi dintre 

diplomaţii Academiei de Arhitectură şi Şcolilor de Belle-Arte, de ministrul de 

resort, în urma recomandării motivate a Consiliilor profesorale, pe un an, cu drept 

de prelungire; la fel, despre „membrii-ospitanţi” şi „oaspeţii de onoare”, acceptaţi 

în ideea continuării perfecţionării de specialitate în cadrul preocupărilor de 

cercetare ale instituţiei găzduitoare (timp de3 luni) 36 . 

Atât în intervalul în care răspundea de existenţa şi acţiunea Şcolii Române 

datorită absenţei de la post a celor doi directori, unul revocat, D. Găzdaru, iar 

celălalt, S. Lambrino, recent delegat, cât mai ales pe durata temporală scursă de la 

intrarea în vigoare a legii publicată oficial în mai 1941, „secretarul permanent” 

V. Vătăşianu, denumit astfel în conformitate cu vechea titulatură deţinută, 

reprezenta un caz unic în analele instituţiei, de girant, cu responsabilitate 

provizoriu asumată, dar fără nici un fel de autorizare din punct de vedere oficial şi 

material. Confruntat mereu cu multiple cerinţe reclamate de efortul de organizare a 

activităţii Şcolii şi de problematica tehnico-administrativă-ştiinţifică incumbată, 

V. Vătăşianu suporta cotidian nesiguranţa aplicării noii legislaţii şi avalanşa de 

incertitudini în plan conceptual-metodologic cu privire la demersurile de cercetare 

ale membrilor bursieri. El denota acum, atât în corespondenţa de lucru schimbată 

cu factorii de resort de la Bucureşti, cât şi în cea purtată cu membrii familiei sale, 

preocupări intensificate faţă de soarta prezentă şi viitoare a aşezământului cultural 

din capitala Italiei. Subiectele major abordate în epistolarul emis se racordau 

desigur posibilităţilor existenţiale şi de zilnică supravieţuire, în condiţiile 

obiective/subiective generate de rocada legislativă, de reaşezarea şi sporirea 

personalului de conducere al Şcolii. În strădania de a se asigura relativa stabilitate 

în diriguirea destinelor instituţiei, emitentul spera în faptul că posibila revenirea a 

fostului director, profesorul E. Panaitescu, putea conduce automat la reconfirmarea 

poziţiei sale de „locţiitor”, chiar dacă anunţata venire a desemnatului „subdirector”, 

36 AAR, 61 (1940-1941), Bucureşti, 1942, p. 126-127: şedinţa din 16 mai 1941; Idem, p. 197: 

şedinţa din 27 mai 1941 vezi şi în MO, nr. 115, 17 mai 1941, p. 2654-2655.


era iminentă temporal. După confirmarea în funcţie a istoricului-numismat 

S. Lambrino, caracterizat drept un „serios om de ştiinţă”, dar care întârzia să vină 

la Roma, acelaşi V. Vătăşianu gira funcţia în continuare, fiind serios interesat de 

sosirea persoanei numită în calitate de „locţiitor” (lingvistul Sever Pop). Dacă am 

încerca să rezumăm spectrul problematic rămas în suspensie până la graniţa anilor 

1941-1942, acesta ar viza, în principal, următoarele direcţii de manifestare: a) 

soluţionarea conducerii efective (director-subdirector); b) subvenţia anuală/lunară 

destinată Şcolii; c) bursele solicitate de membrii şi sporurile aferente (de 360 lire); 

d) cheltuielile de reprezentare 37 . 

În nenumărate memorii întocmite în răgazul temporal în care condusese 

activitatea Şcolii, fără să fie desemnat „subdirector” şi fără să beneficieze de 

retribuţia cuvenită, V. Vătăşianu reconsidera introductiv faza iniţială de studii, în 

calitate de membru al instituţiei, şi cea de „secretar permanent”, meditând 

dubitativ, în cuprinsul elaboratelor, la oportunitatea altor demersuri similare, 

necesare în clarificarea poziţiei ocupate în diriguirea administrativă şi ştiinţifică a 

aşezământului cultural din capitala Italiei. Pericolul resimţit acut şi dezvăluit 

prompt, într-un dublu plan, moral şi material, consta în validarea postului de 

„secretar”, cu atribuţii numai strict tehnice, în accepţia revizuită din organigrama 

internă, dezavuat de petiţionar şi socotit a constitui o inadmisibilă retrogradare 

valorică după anii consecutivi de neoficială exersare a calităţii de „subdirector”, 

îndeosebi în ultimele două menţionate termene: 15 noiembrie – 6 ianuarie 1941 şi 

4 aprilie – 2 octombrie 1941. Cererea de a i se examina şi rezolva cuvenit situaţia 

era întemeiat justificată de dificila stare materială a propriei familii, soţia sa, Elena, 

renunţând la ajutorul financiar dobândit pentru activitatea de „bibliotecar” 

(v. Anexa VIII); astfel că, totalul comunei sume lunare (2320 lire), nu putea fi 

deloc comparat cu bursa atribuită oricărui membru (1370) lire), fiind insuficientă în 

a asigura un decent mininum existenţial, precum şi onorarea diverselor obligaţii de 

reprezentare oficială. 

Dialogul epistolar purtat acum cu directorul S. Lambrino, aflat pe mai 

departe la Bucureşti, nu fusese deloc amiabil, chiar dacă anunţata confirmare a lui 

V. Vătăşianu în funcţia de „secretar”, conform noii legi, era diplomatic preliminată 

de fraze binevoitoare în a capta interesul celui total nedreptăţit în aspiraţia nutrită, 

în litera regulamentului de funcţionare şi în virtutea unei dorite corectitudini 

meritocratice.: „În orice caz, Dta poţi rămânea liniştit la post, deoarece posezi 

încrederea mea, deşi nu am plăcerea să te fi cunoscut încă, mulţumită activităţii 

Dtale de până acum în slujba Şcolii” 38 . 

În alte două adrese redactate pe seama Academiei Române şi Ministerului 

Culturii Naţionale, datate, Roma, 15 noiembrie 1941, acelaşi emitent sus amintit îşi 

37 AFVV, dos. Roma, f.f.: către S. Lambrino, Roma, 23 iunie şi 18 iulie 1941; către Dimitrie 

Găzdaru, Roma, 15, 17 iulie 1941; către părinţi, Roma, 18 iunie şi 31 august 1941. 

38 Idem, dos. Roma, f.f.: S. Lambrino către V. Vătăşianu, Bucureşti, 3, 18 septembrie 1941; 

V. Vătăşianu către S. Lambrino, Roma, 4 octombrie 1941.

374 


continua demersurile principiale în legătură cu remedierea situaţiei proprii în 

organigrama instituţiei, sugerând două ipotetice variante de rezolvare, fie prin 

admiterea şi soluţionarea cererii avansate repetativ, fie prin rechemarea sa în cadrul 

Bibliotecii Universităţii de la Sibiu şi sistarea însărcinării deţinută la Roma, pentru 

că, nu putea accepta legitimarea unei situaţii, inferioare celei avute prin detaşările 

anterioare. Petiţionarul înştiinţa onest şi despre probabilitatea suplinirii Catedrei 

vacante de Istoria Artei la instituţia de profil adecvat din Bucureşti, chiar dacă, 

perspectiva năzuită părea depărtată în momentul respectiv, în care, acelaşi 

„secretar” şi neoficial „director” al Şcolii, făcea onorurile de rigoare, în compania 

prof. G. Lugli, cu ocazia vizitei particulare a Regelui Mihai şi Reginei Mamă, 

Elena (9 decembrie 1941) 39 . 

Acest interval temporal, marcat îndeosebi de griji şi îndoieli în existenţa 

familiei Elena şi Virgil Vătăşianu, fusese ades evocat, cu „stilizările” cuvenite, în 

mesajele adresate părinţilor, drept o necesară supapă de reacţie faţă de energiile 

negative acumulate pe distanţa aproximată a unui an şi jumătate. Datele interesante 

comunicate în conjunctura îngăduită de restricţiile impuse datorită războiului, 

recompuneau, până în detaliu, componentele unei reţele pătrunsă de avatarurile 

traiului cotidian (problema alimentară, chestiunea financiară, relaxarea îngăduită 

restrictiv pe malul mării, la Ostia ), dar şi întreţesută benefic de puzderia veştilor de 

la Sibiu, - chiar dacă scrisorile parveneau cu o întârziere de 2-3 săptămâni! - de 

lectura „Universului’ abonat, ascultarea ştirilor la „Radio Bucureşti”, speranţa unei 

proxime vizite la Sibiu (ultima datând din 27 iulie 1939!), despre cărţile solicitate a fi 

achiziţionate şi expediate pentru documentarea la sinteza în lucru, până la fericirea, 

exprimată dezinvolt, cu privire la revenirea Basarabiei şi Bucovinei la patria-mamă 40 . 

Schimbul de scrisori cu familia de acasă şi de cărţi poştale cu membrii 

bursieri aflaţi în cuprinsul Italiei ori în străinătate, o parte din ei fiind deseori 

invitaţi la discuţii conviviale pe teme ştiinţifice ori legate de banalul perceput zilnic 

în capitala Peninsulei, truda la definitivarea elaboratului sintetic despre evoluţia 

artei feudale româneşti, constituiau însemnate momente de tihnă spirituală pentru 

V. Vătăşianu şi soţia sa, Elena. 

„Am reluat lucrul întrerupt cu lucrarea” anunţa în epistola către părinţi 

(Roma, 11 august 1941), pentru ca să continue cu faptul că: „lucrarea mea, care 

creşte încet, dar sigur, şi începe să mi se pară tot mai bună” (Roma, 31 august 

1941), chiar dacă persistau chestiuni irezolvabile (ilustraţia fotografică, hârtia 

pentru tipar etc.), care prelungeau, astfel, neşansa ca monografia să poată apărea 

numai după terminarea războiului. În pofida obligaţiilor sale curente, autorul găsise 

suficient timp pentru a elabora definitiv capitolele despre pictură, mobilier, artele 

minore (orfevrăria, miniatura), arhitectura şi sculptura pentru toate cele trei Ţări 

Române între veacurile XI şi anul 1525. Emitentul se referea acum, tot mai ades, la 

39 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 15 noiembrie 1941; Idem, dos. Diverse, f.f.: notiţa din 

„Universul”, 58, nr. 336, joi, 10 decembrie 1941, p. 1, plus fotografia aferentă! 

40 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 18 iunie şi 31 august 1941.


cele două variante, aleatoriu stabilite în confruntarea indecisă privind funcţia 

deţinută în cadrul Şcolii: a) dorinţa de a reveni definitiv acasă, în speranţa că numai 

aici, şi astfel, putea termina sinteza sa: „nu mai am nici un interes important pentru 

ca să rămân aici şi sunt dispus să profit de orice ocazie ca să determin înapoierea” 

(Roma, 7 septembrie 1941); b) intenţia de a suplini Catedra de Istoria Artei de la 

Bucureşti, vacantă prin detaşarea lui Al. Busuioceanu la Iaşi (noiembrie 1941), iar 

mai apoi, strădania de a trece pe postul acestuia din capitala Moldovei, eliberat prin 

transferarea celui în cauză la Institutul Român de la Madrid (Roma, 7 martie 1942). 

Eşecurile survenite treptat în acest plan de acţiune conduc la adâncirea 

cercetării referitoare la sinteza proprie şi la extinderea seriei de colaborări la reviste 

de prestigiu internaţional pe teme circumscrise demersului său vizând trecutul artei 

medievale româneşti, în special cea bizantină. Reperele comunicate epistolar prof. 

S. Puşcariu (München, 31 august şi 14 septembrie 1941) de un exeget în materie, 

precum Franz Dölger, directorul publicaţiei „Byzantinische Zeitschrift”, aveau în 

vedere un elaborat semnat de V. Vătăşianu, intitulat „Ursprung und Entwicklung 

der Dreikonchenbauten in der Moldau” (nepublicat însă!), urmate de colaborarea 

cu o editură de la Berlin, între anii 1942-1943, cu privire la tipărirea unei proiectate 

colecţii documentare despre „Arta feudală în România” (v. Anexa XII, XIII), ca şi 

de contribuţia efectivă, cu o serie de articole, în profilul enunţat de către 

menţionata imprimerie germană. Biblioteca şi cartea (v. Anexa IX), studiile în 

lucru şi volumul în definitivare rămâneau acum unice refugii viabile pe seama 

funcţionarului claustrat în propiul laborator de muncă intelectuală „unde este mai 

liniştit şi mai detaşat de obişnuitele mizerii mărunte” (Elena Vătăşianu, Roma, 

27 martie 1942), pentru a se elibera parţial de vicisitudinile existenţei condiţionată 

de statutul legat deţinut la Şcoala Române din Roma. Ne întrebăm, totuşi retoric, 

dacă suita de conferinţe organizate şi prelegerile rostite în interiorul ori exteriorul 

instituţiei, cu precădere în anul 1942, ca un normal act de popularizare despre arta 

medievală românească (îndeosebi din Moldova), mai cu seamă datorită beneficelor 

ei interferenţe cu aria bizantină învecinată, să nu fi constituit, oare, un gest reflex şi 

consecinţă imediată a frustrării resimţită în urma stării de „autoexil”, impusă din 

bineştiute cauze? Fapt consemnat şi de raportul anual de activitate pentru 1941- 

1942, înfăţişat în şedinţă publică la Academia Română (10 iulie 1942), cu referiri 

la toate manifestările organizate de membrii celor trei secţii şi sublinierea efortului 

depus de secretarul V. Vătăşianu în susţinerea logistică a concertelor prezentate de 

George Georgescu şi Dinu Lipatti în capitala Italiei (v. Anexa X-XI) 41 . 

41 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 5 martie 1942, date despre Catedra de la Iaşi; Roma, 27 aprilie 

1942, despre conferinţa „Bisericile medievale din Muntenia”; Roma, 28 mai 1942, mărturia soţiei 

Elena: „a muncit în anul acesta fără întrerupere şi în condiţii cât se poate de rele pentru nervi”; Idem, 

dos. Conferinţe, f.f.: 10 februarie 1940, „L ’architectura nelle prime chiese moldave”; 15 noiembrie 

1941, „Decorarea policromă în bisericile moldoveneşti”; 5 mai 1942, „Chiese Valacche nel 

Medioevo”; 1943, „Aspetti d’arte romena”, citită la Radio Roma; Idem, plic Legitimaţii: Tessera nr. 

554 Biblioteca del Reale Istituto di Archeologia e Storia dell’ Arte, 31 mai 1941; Idem, plic 

Legitimaţii: Biblioteca Apostolica Vaticana, Tessere di ammissione 97, 15 iulie 1942; vezi şi în AAR, 

63 (1942-1943), Bucureşti, 1943, p. 15-16.

376 


Documentul sus amintit nu consemna însă detalii privind reorganizările 

survenite în cadrul Şcolii după intrarea în vigoare a noii legi şi aplicarea imediată a 

regulamentului intern de funcţionare. Drept soluţie propice pentru remedierea stării 

sale morale şi materiale, vizibilă îndeosebi după retrogradarea oficială din funcţie, 

„secretarul administrativ” V. Vătăşianu trebuise să cedeze locuinţa deţinută în 

clădire şi se mutase în chirie (Str. Largo Equado, nr. 6, ap. 19), instituţia suportând 

toate cheltuielile aferente. Mai apoi, nemulţumit de lipsa de promptitudine în 

revizuirea normelor de salarizare, conform legislaţiei în vigoare, acelaşi petiţionar 

îşi solicita repetativ cuvenitele drepturile băneşti (4200 de lire pe lună!), în măsura 

în care soluţiona, în continuare, multe din sarcinile revenite, de drept, colegului 

S. Pop, desemnat ca subdirector (contabilitate, inventariere, corespondenţă oficială, 

bursierii, biblioteca etc.). 

Considerăm că, în acest context declarat şi marcat de încercările sale 

înmulţite către factorii de decizie de la Bucureşti, survenea, fie la sugestia 

directorului S. Lambrino, interesat să rezolve grabnic pretenţiile reclamate în plan 

moral şi material de V. Vătăşianu, fie la imboldul prof. E. Panaitescu, numit 

„consilier cu însărcinări speciale” în cadrul Legaţiei României la Sfântul Scaun, 

delegarea sa în postul de secretar cultural principal al reprezentanţei diplomatice de 

pe lângă Quirinal, cu data de 15 februarie 1942, calitate în care beneficia lunar de o 

retribuţie în valoare de 16.000 lei. Conform deciziei ministeriale din 1 aprilie 1942, 

V. Vătăşianu devenise secretar cultural şi de presă, cu mandat de consilier, 

însărcinat a soluţiona o mulţime de chestiuni revenite conform unui plan de 

activitate, dezvoltat pe mai multe direcţii: fondarea unui săptămânal politic şi lunar 

cultural, sub denumirea de „Buletin pentru Roma”, sprijinirea Consiliului Naţional 

al Turismului, contribuţia la încheierea unor convenţii culturale bilaterale, asistenţa 

de specialitate acordată „Asociaţiei româno-italiene”, încurajarea funcţionării 

lectoratelor româneşti, activizarea buletinului de ştiri în limba română de la „Radio 

Roma”, demersurile pentru înteţirea activităţii ştiinţifice propriu-zise şi 

reciprocitatea schimburilor de delegaţii (savanţi, profesori, artişti ) la instituţii de 

cultură, precum Şcoala Română, de exemplu (Roma, 26 februarie 1942). Conform 

unui alt program de muncă, păstrat în arhiva personală (Roma, 7 martie 1942), între 

acţiunile strict delimitate tematic, figurau următoarele: propaganda în Italia, 

efectuată prin intermediul articolelor temeinic documentate istoric, publicate în 

presa vremii, dar şi a manifestărilor de altă natură (ex. „Columna lui Traian” şi 

cercetările din arhive, biblioteci şi muzee), preocupări artistice, prin concerte 

muzicale întreprinse de G. Georgescu, D. Lipatti, Ionel Perlea, conferinţe 

ştiinţifice, având drept invitaţi de marcă din ţară (Lucian Blaga, Alexandru Borza, 

Liviu Rebreanu, Ion D. Ştefănescu ), participarea unor ansambluri coregrafice 

(Florica Capsali), elaborarea unor antologii literare etc. 42 

42 Idem, dos. Roma, f.f.: S. Lambrino către V. Vătăşianu, Roma, 19 ianuarie 1942 şi Bucureşti, 

15 iulie 1942; memoriu, Roma, 14 februarie, 5, 9 martie 1942; corespondenţa oficială cu Ministerul 

Propagandei Naţionale, Bucureşti, 17 februarie, 8, 9 aprilie 1942; imprimate tipizate, 24 februarie, 

7 martie 1942; Idem, dos. Autobiografie, f. 2.


Chiar dacă se exprimase critic şi negativ la adresa propunerii ivită odinioară, 

în toamna anului 1940, prin bunăvoinţa prof. S. Puşcariu, de a activa în cadrul 

Institutului Român din capitala Germaniei, V. Vătăşianu acceptase oferta actuală 

din varii motive, între care figurau, cu siguranţă, atât un necesar sentiment de 

corecţie morală şi întremare materială, cât şi faptul de a fi util, ca specialist, în 

cadrul Legaţiei, mai cu seamă în domeniul presei, acceptată drept un important 

element al resortului propagandei culturale şi ştiinţifice în Italia. Îndeosebi în 

competiţia dezvoltată gradat între diplomaţia maghiară şi română după august 1940, 

şi desfăşurată pe toate palierele administraţiei romane, cu finalitate în sprijinul, 

eficient politic, în rezolvarea perspectivică a chestiunilor litigioase teritoriale. Putea 

să fi acţionat acum şi un lăuntric imbold psihic, care să fi determinat nevoia unor 

mai intense relaţii sociale, mult mai publice decât cele valorizate la Şcoală, 

dezvoltate într-un orizont mental de aşteptare, deosebit prin ineditul captivant, dar 

şi dificil de surmontat, prin istovirea continuă, care anihila treptat faza plăcerii 

divagaţiei tacite, specifică diplomatului de carieră. Să nu omitem, din ecuaţie, 

impactul contextului intern şi extern pentru 1942, situaţia grea şi deprimantă 

datorată războiului, împrejurare în care, existenţa şi acţiunea pe un atare tărâm 

aparte, ofereau un soi de relativă imunitate din multe puncte de vedere. 

În tot mai rare rânduri trimise părinţilor săi în legătură cu acest nou loc de 

muncă, V. Vătăşianu încerca mereu să rezume, lucid, dar ludic, calitatea propriu 

asumată şi cerinţele funcţiei deţinute, respectiv de a elabora dări de seamă 

eclectice, fapt ce presupunea un îndelungat efort de lectură cotidiană, situat în 

defavoarea trudei sale specifice la definitivarea cărţii despre „Arta feudală în 

România”. Menţiona în continuare faptul că, ades, conducea sau suplinea, în egală 

măsură, colegii din compartimentul cultural şi de presă, fiind vădit stânjenit de 

„stilul de a comunica mereu informaţii inexacte dar plăcute guvernului, falsificând 

astfel realitatea”; ba mai mult, era obligat să preia, în parte şi neregulat, unele din 

obligaţiile revenite ataşatului militar şi consilierului economic. În adiacenţa 

retribuţiei meritate (de minim 1500 lire), emitentul mărturisea şansa de a se întâlni 

şi discuta cu anumite personalităţi româneşti aflate în vizită la Roma (Al. Borza, 

Al. Marcu, L. Rebreanu), de a participa la conferinţa criticilor de artă antică de la 

Veneţia (16 iulie 1942), de a comenta un film documentar despre Bucovina şi 

monumentele ei (Milano), de a rosti conferinţe la Radio şi a ţine prelegeri 

referitoare la domeniul artei feudale româneşti la reuniuni ştiinţifice organizate de 

institute de cercetare, universităţi, academii şi diferite Şcoli străine din capitala 

Italiei. Un fapt inedit este dezvăluit de conţinutul sumar al „Scrisorii de curier” 

(Roma, 21 octombrie 1942), anume că V. Vătăşianu, „secretar cultural” pe lângă 

Legaţia Regală a României, era purtător de corespondenţă oficială şi se deplasa în 

interiorul şi exteriorul Peninsulei în calitate de „curier diplomatic”. Ştampilele şi 

vizele (italiană, elveţiană, germană, maghiară, română) din paşaportul de serviciu, 

valabil pentru călătorii în întreaga Europă, confirmau nenumărate deplasări, pe rute

378 


variate, efectuate cu trenul între anii 1942-1943, relevate exclusiv de scrisorile 

către familie, cenzurate, „ab initio”, atât în timp de pace, cât mai ales de război 43 . 

Acest interval constituia un interesant experiment, cu durată în spaţiu şi timp, 

marcat de inerente riscuri, pătruns de o altă experienţă de viaţă, deprinsă şi exersată 

de V. Vătăşianu, concomitent cu dimensiunea concretă a cunoscutei sale 

manifestări din cadrul Şcolii. 

Ubicuitatea propriei situaţii, ameliorată relativ în ecuaţia dublei fiinţări în 

capitala Italiei, atât ca „secretar administrativ”, cât şi drept „funcţionar cultural şi 

de presă”, trebuia soluţionată definitiv în conjunctura agravării decadenţei morale 

şi materiale, îndeosebi din toamna anului 1942, când dificila stare internă afectase 

nivelul de trai şi posibilitatea de existenţă şi rezistenţă generală. În alte memorii 

adresate forurilor de resort de la Bucureşti, V. Vătăşianu aborda deschis problema 

salarizării sale, inadecvat rezolvată şi rămasă la un stadiu net inferior în raport cu 

alţi colegi, nerespectându-se, astfel, prevederile articolului 13 din noul regulament. 

Datele concrete interpretate comparativ sugerau următoarea starea de fapt: 

retribuirea funcţiei de secretar era echivalentă cu cea a ataşatului de legaţie 

(7500 lire, plus sporul de scumpete, în total, 9000 lire), în vreme ce reclamantul 

primise gradat numai o parte din suma cuvenită (2300 lire şi adaosul respectiv, în 

valoare de 5300 lire). Discrepanţa rămânea evidentă şi îl dezavantaja, astfel, ca pe 

unul dintre cei mai vechi în post, obţinând doar 1/3 din salarul atribuit subdirectorului 

S. Pop, fără să suporte analogii cu finanţarea ziariştilor acreditaţi (7500 lire), 

cu indemnizaţia legalizată pentru reprezentarea în străinătate (6800 lire) şi nici 

măcar cu totalul obţinut de bibliotecarul Dinu Adameşteanu (7800 lire). Clamarea 

remedierii injustiţiei era mereu însoţită de solicitarea despăgubirii parţiale şi 

retroactive până în mai 1941, în coroborare cu acordarea celor trei restante gradaţii 

de vechime. Situaţia se menţinea neschimbată şi în cursul anului 1943, chiar dacă, 

prin decizie oficială, i se comunica reconfirmarea în postul de secretar cultural de 

legaţie, cu data de 1 iunie 1943. 

Demersurile sale repetate nu păreau deloc ilogice şi singulare, în împrejurarea 

în care, problema sistării parţiale ori totale a activităţii Şcolii şi a evacuării ei se 

punea tot mai acut în vara anului 1943 din pricina evoluţiei confruntărilor armate. 

Insuccesele repetate pe fronturile de luptă din Europa şi Africa, bombardamentele 

aliate înmulţite asupra unor centre vitale din Peninsulă, unele chiar în vecinătatea 

Romei, coroborate cu reuşita debarcării în Sicilia, au concurat la validarea turnurii 

cruciale împlinită prin actul petrecut la 25 iulie 1943, odată cu înlăturarea lui 

B. Mussolini şi instalarea cabinetului condus de mareşalul Pietro Badoglio. 

Rezoluţia finală privitoare la urgenţa actului închiderii instituţiei şi 

repatrierea membrilor includea un pasaj care stipula rămânerea la faţa locului a 

unui restâns personal (director, subdirector, secretar, bibliotecar), însărcinat să 

43 Idem, dos. Roma, f.f.: către părinţi, Roma, 7, 27 aprilie şi 25 mai 1942; Roma, 14 iulie 1942, 

Declaraţiune nr. 7941/c; Idem, dos. Acte personale, f.f.: Paşaportul de serviciu nr. 152 S.


vegheze la conservarea valorilor materiale depozitate şi să reprezinte ştiinţific 

instituţia în dialogul necesar cu lumea academică romană şi italiană. Opinia tot 

mai frecvent vehiculată, conform căreia, în cazul ocupării Romei de către trupele 

anglo-americane, Şcoala trebuia să solicite ocrotirea morală şi protecţia juridică a 

Sfântului Scaun, astfel ca mandatul Academiei Române să poată fi transferat 

reprezentanţei diplomatice a unui stat neutru, a determinat ca Vaticanul să 

manifeste predispoziţia necesară în urma unor preliminare contacte oficiale. Gestul 

de bunăvoinţă fusese premers logistic, în spaţiu şi timp, atât prin faptul că Şcoala 

Română găzduise numeroşi membrii bursieri, arheologi, artişti, istorici, teologi, 

care au întreprins studii de specialitate în aşezămintele catolice locale şi au iniţiat 

utile relaţii interumane şi profesionale, cât şi insistenţei prof. E. Panaitescu, 

„consilier special” al Legaţiei de pe lângă Sfântul Scaun, care contribuise esenţial 

la intensificarea propagandei româneşti la Curia Papală şi în ţările de religie 

catolică, prin demersurile efectuate de a combate ştiinţific consistenţa tezelor 

răspândite de partea rivală maghiară 44 . 

În atari condiţii total neprielnice, instituţia cu sediul în Valle Giulia rămânea 

lipsită de majoritatea tinerilor studioşi, reîntorşi degrabă în ţară, dar şi ameninţată 

de diminuarea mobilităţii ei ştiinţifice în toamna şi iarna anilor 1943-1944. Astfel, 

volumele X din „Ephemeris Dacoromana” şi V din „Diplomatarium Italicum”, au 

fost pregătite de tipar şi publicarea lor întârzia din pricina greutăţilor inerente cu 

care se confrunta Şcoala în plan material. Activitatea cu caracter public (conferinţe, 

cursuri) a stagnat din aceleaşi motive, augmentată de seria de restricţii legale 

impuse din cauza războiului (camuflajul, interzicerea întrunirilor, sistarea 

transporturilor, criza cărbunilor etc.). Unica disponibilitate de dialog efectiv cu 

lumea exterioară o constituia biblioteca, singura rămasă validă din cele ale tuturor 

Şcolilor acreditate în capitala Italiei, oferind necesarul de lectură pentru pregătirea 

unui infim număr de membri bursieri şi unui extins contingent de voluntari italieni, 

obligaţi a deprinde tainele limbii române din interese geopolitico-militare. 

Conferinţele reduse participativ la un număr restrâns de personalităţi reprezentative 

locale, compus din specialişti arheologi, precum G. Calza, A. Collini, ori istorici de 

artă, ca M. Bettini, C. R. Morey, directorul Şcolii Americane, luau ades forma unor 

reuniuni intime, menite a permite menţinerea normală a legăturilor cu lumea 

ştiinţifică şi a comunica aspecte, reciproc interesante, privitoare la dezvoltarea 

relaţiilor culturale şi spirituale româno-italiene. 

V. Vătăşianu făcea parte din grupul celor patru din conducerea Şcolii şi 

benefia de un răgaz temporal tot mai serios diminuat în legătură cu reluarea 

preocupărilor sale de strictă specialitate şi finalizare a volumului în lucru. El nu 

neglija totuşi a participa la viaţa ştiinţifică internă şi externă instituţiei, 

44 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 23 februarie 1943, memoriu către Ministerul Culturii 

Nationale; Bucureşti, 7 august 1943, adresa de răspuns; Roma, 7 septembrie 1943, către părinţi; 

G. Lăzărescu, op. cit., 1996, p. 220-223, 225-226; România - Vatican. Relaţii diplomatice. Vol. I 

(1920-1950), Bucureşti, 2003, p. 181, 217-220.

380 


semnificative fiind în acest sens ecourile conferinţei rostită la Perugia despre 

acelaşi inevitabil subiect al artei feudale româneşti, ca şi studiul elaborat cu privire 

la „ Reliefurile bizantine de pe cristelniţa lui Leonhardus”, apărut în „Omagiul lui 

Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 ani” (Bucureşti, 1943). Este cert faptul că, 

dacă am încerca să înfăţişăm statistic evoluţia/involuţia apariţiilor sale publice 

(conferinţe/prelegeri, articole/studii), curba ar apare vizibil descrescândă, în 

comparaţie cu epoca premergătoare războiului (1938/2, 1939/1, 1943 şi 1945/1!). 

Nu putem nega însă faptul că dificilele împrejurări existenţiale în plan general şi 

particular, au influenţat decisiv atât validarea sa în palier concret ştiinţific (mai 

puţin truda constantă la terminarea sintezei amintite), cât şi în cel cotidian, familial, 

afectând relaţia cu mediul uman din Roma şi cu părinţii aflaţi la Sibiu. 

Corespondenţa purtată în acest sens, mult diminuată cantitativ şi calitativ, 

creionează sugestiv anumite elemente componente ale mentalului colectiv, 

constrâns să supravieţuiască într-un interval temporal strict circumscris şi expus 

major unor multiple agresiuni exterioare 45 . 

Măsurile rigide adoptate acum de autorităţi în încercarea de a contra extinderea 

influenţei autointitulatei „Republici de la Salo” şi invadarea nordului ţării de trupele 

hitleriste, seria de bombardamente şi incendii afectând îndeosebi marginile Romei, în 

conjunctura în care confruntările armate stagnau la sudul ei, au contribuit efectiv la 

completa degringoladă social-economică şi politico-militară, odată cu disoluţia 

armatei naţionale şi preluarea totală a Capitalei de către germani (septembrie 1943). 

Marasmul existent se agrava după declaraţia de război din 13 octombrie 1943, când 

administraţia militară din zona de nord riposta brutal faţă de ofensiva trupelor angloamericane, 

ce avansau pentru a ajunge în vecinătatea Romei şi a începe bătălia pentru 

eliberarea ei, fapt împlinit final numai în iulie 1944. Desigur că, în acest nefast 

context belic, starea de spirit generală, mizeria, corupţia, deznădejdea populaţiei 

urbane se înrăutăţeau gradat, datorită conflictului armat la care participau direct ori 

indirect, aplanat totuşi de intervenţia diplomaţiei Vaticanului, ce facilitase retragerea 

armatei de ocupaţie şi evitarea, astfel, a validării unor intenţii punitiv-distructive la 

adresa capitalei Peninsulei şi locuitorilor ei. 

Această stare de fapt făcea aproape imposibilă fiinţarea de sine stătătoare a 

Şcolii, începând din debutul anului 1944, conducerea instituţiei fiind astfel obligată 

a sonda termenii unei eventuale convenţii de protecţie juridică, morală şi materială 

cu Sfântul Scaun, gest intermediat, cu asentimentul factorilor de resort de la 

Bucureşti, de ministrul V. Grigorcea, şeful Legaţiei de pe lângă Curia Papală. 

Semnatarii unui prim acord încheiat în şase puncte, prof. S. Lambrino şi prof. 

Bartolomeo Nogara, directorul general al Monumentelor, Muzeelor şi Galeriei 

Pontificale, au prevăzut şi notificat o soluţie aplicabilă în caz de forţă majoră, 

respectiv ca, în absenţa forţată a directorului ori subdirectorului, tandemul compus 

din prof. G. Lugli şi „secretarul” V. Vătăşianu, să poată succede automat la 

45 Idem, dos. Roma, f.f.: Perugia, 10 mai 1945; AAR, 64 (1943-1945), Bucureşti, 1946, p. 108- 

110: şedinţa din 7 iulie 1944, raport înfăţişat de S. Lambrino; D. Adameşteanu, op. cit., p. 17-19.


conducerea aşezământului, beneficiind de puteri depline, mai ales după intrarea 

forţelor aliate în capitala ţării. Papa Pius al XII oferea acum o primă concretizare a 

înţelegerii, prin soluţia unui grabnic ajutor financiar pe seama Şcolii (în valoare de 

50 000 lire), mai ales în situaţia în care, datorită înrăutăţirii stării de fapt de la 

Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale era incapabil de a onora, din luna aprilie 

1944, subvenţiile reclamate de bugetul acesteia. Secretarul V. Vătăşianu fusese 

astfel, oficial desemnat, să contabilizeze şi repartizeze suma nesperat obţinută din 

partea Vaticanului. Desigur că, pentru momentul dat, impedimentele generate de 

sistarea temporară a plăţii salariilor din cauza lipsei unei modalităţi facile de 

expediere din România, au afectat în întregime personalul existent (S. Lambrino, 

S. Pop, V. Vătăşianu, D. Adameşteanu), ca şi pe cei doi unici bursieri rămaşi (Ion 

Guţia, filolog şi Iosif Iliu, pictor), întreaga activitate a instituţiei rămânând total 

paralizată între anii 1944-1945 şi în continuare 46 . 

Demersurile întreprinse insistent de conducerea Şcolii la administraţia 

Sfântului Părinte şi la Legaţia acreditată neîntrerupt aici, se explicau şi prin faptul 

că instituţia fusese lipsită vreme de câteva luni de sprijinul oficial al reprezentanţei 

diplomatice oficiale de pe lângă Quirinal, obligată să se refugieze în iarna anului 

1944 şi să revină temporar numai în primăvara celui următor. Activitatea ei în 

spaţiu şi timp se corobora permanent cu evenimentele petrecute în ţară, impactul 

gestului săvârşit la 23 august 1944 şi convenţia de armistiţiu de la Moscova, 

influenţând decisiv existenţa şi manifestările ei concrete la faţa locului. 

Rapoartele anuale înaintate de prof. S. Lambrino atât Academiei Române, cât 

şi Ministerului Educaţiei Naţionale, dezvoltau succint crâmpeie importante ale 

situaţiei resimţite de cei rămaşi la datorie în cadrul Şcolii. Mesajul oficial redactat 

în 29 mai 1945, se referea, în principal, la truda constantă a celor doi bursieri 

consemnaţi, ca şi la reuşitele personale ale membrilor din conducerea instituţiei, 

între care figurau, un amplu studiu redactat de secretarul V. Vătăşianu („L’arte 

bizantina in Romania. I ricami liturgici”), teza de doctorat a bibliotecarului 

D. Adameşteanu, lucrarea „Gramatica limbii române”, elaborată de subdirectorul 

S. Pop şi seria de conferinţe rostită de către directorul S. Lambrino, cu un mandat 

prelungit la doi ani, la diferite societăţi cultural-ştiinţifice din capitala Italiei. 

Suita de prelegeri interne nu a putut fi susţinută începând din iarna lui 1944- 

1945, pentru că autorităţile italiene şi aliate au tergiversat intenţionat răspunsul 

cuvenit acordat solicitării exprimată oficial de a obţine autorizaţia necesară. 

Măsura apărea inteligibilă, totuşi, în contextul în care, după aprilie 1945, când se 

desăvârşea eliberarea totală a nordului ţării de sub ocupaţia fascisto-hitleristă, 

tentativele de reaşezare în areal social-economic şi politic pentru consolidarea 

situaţiei interne, au fost afectate major de criză, sarabanda guvernelor de diverse 

orientări, şomaj, nemulţumiri şi revendicări general populare etc. 

46 AFVV, dos. Roma, f.f.: vezi adrese oficiale schimbate între S. Lambrino, B. Nogara şi 

Mons. Montori: Roma, 3, 12 iunie şi 24, 26 septembrie 1944; Roma, 30 septembrie 1944, către 

părinţi; Roma, 17 octombrie 1944, S. Lambrino către V. Vătăşianu vezi documentat şi în România- 

Vatican…op. cit., p. 273, 277, 281, 285, 286, 287, 295-296.

382 


O extensie oportună a celor înfăţişate în relatarea anterioară fusese inserată în 

darea de seamă despre anii 1945-1946, în care se menţiona gradata remediere a 

situaţiei generale şi continuarea activităţii uzuale şi ştiinţifice de cei patru membri 

şi doi bursieri, V. Vătăşianu fiind subliniat aparte prin recenziile elogioase primite 

la studiul publicat în anul 1945. Programul de conferinţe publice a fost reluat în 

luna mai 1946, găzduit de aceeaşi incintă a bibliotecii Şcolii, incluzând aportul 

unor binecunoscute personalităţi ale vieţii culturale romane: B. Nogara, A. Grenier, 

directorul Şcolii Franceze, E. Sjögvist, conducătorul Institutului Suedez, 

A. Monteverdi, profesor la Universitatea din Roma, alături de contributorii locali 

(S. Lambrino, S. Pop, V. Vătăşianu), participând cu toţii la reincluderea instituţiei 

în fluxul renaşterii interferenţelor benefice la nivelul aşezămintelor străine din 

capitala Italiei. Se amintea faptul că, datorită redeschiderii şi reorganizării 

muzeelor după un interval de cinci ani de restricţii, au reînceput vizitele în grup la 

monumentele de artă, diriguite de secretarul V. Vătăşianu. Se constata că, în plan 

editorial, apăruse deja volumul X din „Ephemeris Dacoromana”, cu doi semnatari, 

Bucur Mitrea şi Constantin Vicol, ca şi tipărirea tomului V din „Diplomatarium 

Italicum”. Partea terminală consemna aportul tuturor specialiştilor instituţiei în 

reluarea activităţii ştiinţifice, dezvoltată în strânsă conexiune cu revigorarea trudei 

altor organisme omonime (americană, engleză, franceză etc.), prin seria de 

conferinţe publice şi prin „Anuarul” propriu apărut 47 . 

Desigur că documentele oficiale sus pomenite nu puteau nicidecum detalia 

obolul contributiv, extins ori restrâns, specific fiecărui colaborator-specialist în 

parte. În calitatea sa de secretar permanent, detaşat în două rânduri la Roma, 

V. Vătăşianu dobândise experienţa tehnică necesară de a se achita corect şi prompt 

de toate atribuţiile revenite, îndeosebi în intervalele temporale marcate de greutăţi 

în anii de război. El continua să accepte şi rezolve multe din sarcinile incumbate 

funcţiei de director/subdirector, se preocupa de chestiunile administrative, de 

existenţa bibliotecii, condusă acum de un tânăr cercetător arheolog, se implica în 

organizarea reuniunilor reluate tradiţional în cadrul Şcolii şi îndruma excursiile 

ilustrative la monumentele de artă medievală şi din epoca Renaşterii, din capitala 

ţării. Nu îşi neglija deloc propriul travaliu de specialitate, efectuat acum cu sincope, 

întemeiat motivate, în terminarea sintezei mongrafice, desăvârşită în 1944, după un 

deceniu de contribuţii documentare şi redactări succesive la volumul prim din 

„Istoria artelor în România” (secolul XII –1525), într-un total de 970 pagini de text 

şi note dactilografiate, „tratând toate manifestările artistice din domeniul 

arhitecturii, picturii, sculpturii, artelor minore (argintărie, miniatură, broderii 

47 AFVV, dos. Roma, f.f.: Scuola Romena di Roma. Accademia di Romania. Programma delle 

Conferenze: februario-maggio 1946: 14/2, B. Nogara; 26/2, A. Grenier; 12/3, S. Lambrino; 26/3, 

E. Sjögvist; 9/4, S. Pop; 30/4, A. Monteverdi; 7/5, V. Vătăşianu, La pittura narativa nel tardo periodo 

bizantino; vezi şi în AAR, 64 (1943-1945), Bucureşti, 1946, p. 298: şedinţa din 16 mai 1945, 

S. Lambrino, director pe încă doi ani; Idem, 65 (1945-1946), Bucureşti, 1947, p. 9-10: şedinţa din 

15 iunie 1945; Idem, p. 260-263: şedinţa din 22 mai 1946.


liturgice) nu numai româneşti, ci ale întregii unităţi geografice”. Un semnificativ 

extras fusese tradus în italiană şi publicat sub denumirea, deja încetăţenită în 

literatura de profil (Roma, 1945, 44 p. şi 32 fotografii), dobândind binemeritate 

elogii în presa vremii („La Domenica”, „L’Osservatore Romano”, L’Opinione”, 

„Ephemerides Liturgicae” etc.) 48 

Astfel încât, prin efortul constant depus în cadrul Şcolii şi recunoscut ca atare 

în rapoartele anuale de activitate, cât şi prin contribuţia personală în plan ştiinţific 

(conferinţe şi studii), V. Vătăşianu îşi valida nu numai calităţile de temeinic 

organizator, cât şi cele de specialist în domeniul artei feudale româneşti, unanim 

apreciate de exegeţii italieni şi străini. 

Unica supapă facilă de exteriorizare, cenzurată totuşi, a setului de experienţe 

şi trăiri existenţiale acumulate de V. Vătăşianu pe durata anului 1946, o reprezenta 

corespondenţa schimbată cu familia, un gen de comunicare aşternut cu 

periodicitate aproximat lunară, în care emitentul detalia aspecte relevante despre 

activitatea dezvoltată în cadrul şi în afara Şcolii. Situaţia dificilă a instituţiei în plan 

general fusese temporar remediată prin acţiunile comune desfăşurate, până în vara 

anului respectiv, cu privire la urgentarea achitării salariilor restante, eşalonate pe 

câte 8-9 luni retroactiv. Semnatarul descria extrem de plastic atmosfera care 

domnea între cei rămaşi la datorie, şi care erau mereu supuşi unei avalanşe de veşti 

alarmante şi incontrolabile, colportate şi exagerate pe un fond real şi caracteristic 

relativei normalizări a vieţii comunitare. Italia era confruntată acum cu 

preliminariile momentului istoric consemnat în iunie 1946, primele alegeri generale 

postbelice, şi când, prin referendum, trebuia să se soluţioneze problema formei ei 

instituţionale. V. Vătăşianu constata acum că palierul relaţiilor oficiale de odinioară 

suferise mutaţii ce obligau la circumscrieri şi restrângeri ale convivialităţii într-un 

cerc aparte şi adecvat selectat, fie în apartamentul propriu, situat pe Via Manfredi 

nr. 17/11, fie în edificiul instituţiei. Posibilităţile de recreere cotidiană, înlesnite ori 

impietate de haosul generat de situaţia difuză existentă, se compuneau fie din 

reuniuni strict amicale (bridge, ceai, cină), fie din încercări, ades eşuate din stricte 

motive obiective (bursa neagră, scumpete alimentară, transport precar), de călătorii 

la malul mării (Ostia) sau în neutra Elveţie învecinată. Activitatea sa ştiinţifică 

apărea zugrăvită în culori mai estompate, datorită suprasolicitării psihice iscate de 

nesiguranţa fiinţării viitoare a Şcolii, dar şi a verilor toride, care anihilau orice fel 

de energii creatoare. Cu toate acestea, V. Vătăşianu dovedea că nu dezarmase în 

totalitate, prin faptul că îşi reluase colaborarea, începută cândva la invitaţia 

„Enciclopediei Ecleziastice”, de a elabora articole despre arta bizantină în Europa 

orientală, îşi exersa cunoştinţele de limbi străine, îndeosebi engleza şi rusa, 

48 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 6 decembrie 1945, memoriu către Ministerul Educaţiei 

Nationale; Roma, 10 august 1945, revista „Ephemerides Liturgicae” solicită exemplare pentru 

recenzie; Roma, 22 octombrie 1945, „Biblioteca Apostolica Vaticana” reclamă extrase pentru lectura 

cititorilor.

384 


contaminat probabil de evoluţia evenimentelor şi precaut la configurarea 

eşichierului de forţe în aria politică continentală 49 . 

Într-un orizont intim şi minim comunicat lumii exterioare, gândul nutrit de a 

reveni la Cluj pentru a concura la ocuparea Catedrei de Istoria Artei de la 

Universitate, insistent exersat lăuntric cu începere din vara anului 1944, revenea 

acum obsesiv în conştiinţa sa atât datorită situaţiei trăită la faţa locului, a necesităţii 

imperioase de a publica sinteza elaborată „şi în interesul acestei lucrări ar trebui să 

vin acasă, deşi cred că acum nu poate fi vorba” (Roma, 5 februarie 1946), cât mai 

ales din pricina semnalelor favorabile survenite continuu din ţară. V. Vătăşianu 

reacţiona, ca atare, la una din sugestiile venite de la C. Daicoviciu, în decembrie 

1945, fiind de acord să părăsească Şcoala, dar chestionând totuşi, dubitativ retoric, 

despre condiţiile existente în ţară şi posibilitatea efectivă de reuşită într-un viitor 

apropiat. În raport cu lipsa de reacţie a aceluiaşi C. Daicoviciu, înregistrată la 

jumătatea lunii ianuarie 1946, candidatul la concurs supoziţiona că putea reveni 

grabnic cu nava „Transilvania”, plecând din Neapole, dar numai în funcţie de 

orarul exact al Companiei de transport, de aprobarea Ministerului şi conducerii 

instituţiei, odată cu ferma asigurare că se putea reîntoarce oricând la Roma, fie în 

caz de nereuşită, fie de amânare a susţinerii probei până în toamna anului 1946. 

Ipoteza afirmată opţional într-o primă fază de acţiune, se contura decis în vara 

anului respectiv, – influenţată probabil de vizita ministrului Ştefan Voitec în 

capitala Italiei şi de discuţia purtată cu acesta –, condiţionată fiind de validarea 

celor două motive frecvent invocate: a) confirmarea necesară din partea lui 

C. Daicoviciu în legătură cu şansele la concursul preconizat şi necesara intervenţie 

personală la Minister pentru îndeplinirea tuturor cerinţelor legale; b) stabilizarea 

programului de deplasare a vaporului de pasageri menţionat, închiriat de guvernul 

român pentru repatrierea propriilor cetăţeni. 

Sentimentul dihotomic resimţit acum, în prag de încheiere a preparativelor de 

plecare definitivă, după un respectabil număr de ani petrecuţi în mediul academic oferit 

de instituţia Şcolii Române, apărea sensibil creionat de soţia sa Elena, în cele câteva 

fraze adresate părinţilor de la Sibiu: „Sunt totuşi mulţumită că plecând, vom lăsa 

amintiri plăcute şi poate chiar regrete? E straniu cum s-au ataşat de noi atâţia străini! În 

realitate am avut şi o casă foarte drăguţă şi foarte primitoare” (Roma, 10 iunie 1946). 

Soluţiile de rezolvare se succedau în avalanşă incontrolabilă în lunile iunie şi 

iulie 1946, cu privire la demersurile tot mai oficializate, formulate conjugat atât de 

V. Vătăşianu, la Roma, cât şi de C. Daicoviciu, la Cluj şi Bucureşti, referitoare la 

postul solicitat la catedra de profil a Universităţii clujene. Mesajul punctual în 

49 Idem, dos. Roma, f.f.: Roma, 5 februarie, 10 iunie, 21 iulie 1946, către părinţi; Bucureşti, 

10 iulie 1946, adresa Ministerului Educaţiei Naţionale despre drepturile băneşti transferate telegrafic: 

1/10- 31/12 1945: 1857, 13 franci elveţieni; 1/1-31/3 1946: 3159, 13 fr. e.; 1/4-30/6 1946 : 1685, 13 

fr. e.; vezi şi în G. Lăzărescu, op. cit., 1996, p. 218-219.


consistente detalii lămuritoare, redactat de C. Daicoviciu şi expediat cu data de 

18 iunie 1946 (v. Anexa XIV) fusese imediat urmat de un afirmativ răspuns, 

exprimat de V. Vătăşianu, conform celor enumerate şi solicitate de la Cluj. Adresa 

înaintată la 8 iulie 1946 titularului ministerului de resort (v. Anexa XV), definea 

explicit cele două cauze esenţiale ale rechemării sale din postul de secretar, la 

„proprie cerere”: a) stagnarea activităţii Şcolii: b) intenţia de a participa la concursul 

de la Cluj. Certitudinea plecării iremediabile spre ţară, în debutul lunii septembrie, 

era totuşi hazardat menţionată, pentru că emitentul nu era deloc înştiinţat de 

aprobarea cererii sale, de eventualitatea ţinerii examenului, de orarul incert al 

Companiei care gestiona ruta maritimă între Neapole şi Constanţa. Faptul că 

intervenţia făcută la ministrul Voitec reuşise întrutotul, fusese confirmat, la scurtă 

vreme în timp, de cuprinsul telegramei de rechemare din post pentru secretarul 

V. Vătăşianu, emisă la Bucureşti, în 29 iulie, şi sosită la Roma, în 31 iulie 1946, de 

pregătirile tot mai febrile de plecare, cu un bagaj respectabil, „şi mai ales o groază de 

fişărie” (Roma, 21 iulie 1946), tergiversate însă din motive necunoscute, dar 

intuitibile în situaţia haotică existentă, ca şi de mesajul-cerere expediat de 

V. Vătăşianu Consiliului Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj 

(v. Anexa XVI), probabil la sugestia aceluiaşi diligent C. Daicoviciu, pentru 

suplinirea catedrei dorite, drept certitudine a situaţiei că susţinerea probei fusese 

temporar amânată 50 . 

Lipsa de concordanţă a datelor incorect dezvoltate în adresele oficiale citate 

(v. Anexa XVII: Roma, 7 octombrie 1946, Nr. 2079/17 martie 1946, sic!) apare 

hilară şi amendabilă, la fel de oficial, de înştiinţările inserate în vara anului 1946 

(31 iulie) şi, mai ales de sensul „Certificatului” eliberat de direcţiunea Şcolii, cu data 

de 19 noiembrie 1946 (v. Anexa XVIII), care ilustra cifra de 29 iulie, mult mai 

aproape de realitate, privind sistarea activităţii sale propriu-zise, în urma aprobării 

rechemării la proprie cerere. Motivele întârzierii exagerate, care au contribuit, într-un 

fel, la ratarea efectivă a circumstanţei favorabile de a fi prezent la Cluj şi de a 

concura ori suplini postul solicitat la Catedra de Istoria Artei, au fost de un mai extins 

spectru interpretativ, obiectiv şi subiectiv, între care figurau dezorganizarea vieţii 

interne din capitala Italiei, situaţia precară a instituţiei, posibilitatea restrânsă de 

comunicare şi de eficientă percepere a stării de fapt, urmările probabile ale disputei 

verbale şi scrise cu ministrul Voitec într-o chestiune de natură politică, dificultăţile 

reale sorgimentate de variantele de deplasare spre ţară (vapor, tren, avion), 

chestiunea bagajelor transportabile, problema obţinerii tuturor vizelor statale şi 

militare în timp util, reclamate intrinsec de traiectul călătoriei spre România. 

Încercând o ierarhizare legico-logică a motivelor care au îndrituit revenirea sa 

în ţară într-o nefastă conjunctură internă, asumată totuşi conştient după refuzul 

acceptării unor onoruri ştiinţifice de renume în Italia (director la bibliotecile 

„Marciana” şi „Hertziana”) şi străinătate (Centrul de cercetare de la Dumbarton 

50 Idem, dos. Acte personale, f.f.: Roma, 31 iulie 1946: adresa Legaţiei nr. 1519/5; Cluj, 30 

decembrie 1946: Fişa individuală: funcţia efectiv îndeplinită la data de 22 septembrie 1946, de secretar.

386 


Quaks din Statele Unite), în totală contradicţie cu opţiunea altor colegi de serviciu 

academic, de presă, cultură ori din misiunile diplomatice, care au tăgăduit 

repatrierea (E. Panaitescu, S. Lambrino, S. Pop, D. Adameşteanu etc.), acestea ar 

putea fi reduse la două direcţii vitale: raţiunile familiale, dorul de ţinuturile natale 

şi de părinţi, şi cele ştiinţifice, perspectiva profesională la catedră şi tipărirea 

volumului prim din „Istoria artei feudale”. 

Seria de vize aplicată în paşaportul său de serviciu îngăduie creionarea unui 

sigur itinerar urmat cu motonava „Transilvania”: cea italiană, nr. 547, 7 august 

1946, românească, nr. 25, 13 noiembrie 1946, viza Governement of Palestina, 

Departement of Migration, necesară pentru traversarea Marii Mediterane, 

24 noiembrie 1946, cea de plecare, „uscita”, Neapole, 26 noiembrie 1946, şi, în 

fine, acceptul poliţiei portului Constanţa, certificând intrarea în ţară, la data de 

9 decembrie 1946, după escală făcută la Istanbul 51 . 

Odată cu revenirea acasă şi reluarea activităţii în cadrul Bibliotecii Universităţii 

din Cluj, până la ocuparea Catedrei de Istoria Artei în toamna anului 1947, se încheie 

un capitol benefic din existenţa şi acţiunea omului şi cercetătorului V. Vătăşianu. 

Secretar permanent cu atribuţii cultural-ştiinţifice iniţiale în cadrul Şcolii Române din 

Roma, reduse ulterior numai la cele administrative, el a constituit un pion extrem de 

util în funcţionarea mecanismului instituţional, atât în intervalul dintre 1934-1936, 

cât mai ales dintre 1938-1941-1946, tocmai datorită „summei” de calităţi deţinute 

nativ şi exersate altruist în folosul propăşirii comunităţii intelectuale, reunită în cadrul 

organismului respectiv. Nedreptăţit moral şi material, îndeosebi după validarea noii 

legi de funcţionare din mai 1941, îndrumătorul spiritual al multor serii de membri 

bursieri şi „locţiitorul” câtorva directori de instituţie, prezenţi mai ades „in absentia”, 

secretarul V. Vătăşianu, în oportun tandem cu prof. G. Lugli, consilier ştiinţific, a 

însemnat un vital punct de reper în fiinţarea Şcolii în preajma izbucnirii, dar mai ales 

pe durata conflagraţiei armate. Spiritul său de corectitudine şi disciplină, de dăruire şi 

sacrificiu s-a manifestat constant în tot ceea ce a întreprins, unica mostră de „egoism” 

ştiinţific fiind generată tocmai de munca efectivă la elaborarea sintezei capitale 

despre arta feudală românească. Pentru realizarea ei finală şi validarea resimţitei 

meniri ca autorizat dascăl la catedra de profil adecvat, a încercat şi reuşit binemeritat, 

într-un târziu, la Cluj. Savantul în devenire a acceptat şi slujit cauza reprezentării 

intereselor diplomatice ale ţării în momente de răscruce, aportul său în direcţia 

consilierii culturale şi îndrumării de presă fiind apreciat şi consemnat de factorii de 

resort. Omul V. Vătăşianu a rămas un familist convins şi un bun prieten atât cu 

membrii bursieri ai Şcolii, îndeosebi cu cei din secţia artistică, de care se simţea 

direct responsabil, cât şi cu colegii de serviciu, indiferent de rang ori de pregătirea lor 

profesională. Mai mult, cercetătorul a reuşit să devină un indispensabil rezervor de 

informaţii pentru camarazii italieni şi străini, aflaţi în misiune academică la Roma, 

51 Idem, dos. Autobiografie, f. 3: Idem, dos. Retrospectiva vieţii mele, f. 7/faţă; Idem, Ilustrate 

diverse, f. f.: Verona, 22 noiembrie 1946: despre ultima serată organizată cu amicii; Idem, dos. Acte 

personale, f. 10, 13, 15; vezi şi în I. Opriş, op. cit., p. 420-423, 432, 459, 462, 463, 471, 474, 487.


prin calitatea discursului interpretativ, scris (articole/studii) sau oral (conferinţe/ 

prelegeri), prin căldura şi pasiunea cu care dăruia şi învăţa, pe toţi cei dispuşi să 

dialogheze, cu date şi elemente relevante din domeniul istoriei artei medievale 

autohtone şi universale. V. Vătăşianu nu şi-a uitat rădăcinile, a păstrat mereu 

contactul cu cei de acasă, se îngrijora şi suferea pentru climatul nesigur din ţară, dar 

se vădea marcat şi de realitatea cotidiană trăită în Italia acelor vremuri. Şcoala 

Română din Roma a fost pentru el un binemeritat refugiu ocrotitor pentru cercetare şi 

creaţie, dar şi un organism care îi solicita din plin exprimarea conjugată a 

disponibilităţilor intelectuale şi organizatorice. Chiar şi în 1947, odată cu nesiguranţa 

fixării în postul de la Cluj şi cu posibilitatea revenirii la Roma, în serviciul de presă al 

Legaţiei, el se manifesta la fel de interesat de existenţa şi soarta precară a instituţiei, 

până la ulterioara ei brutală desfiinţare de autorităţile comuniste. Poate că, deloc 

simbolic, la decenii distanţă în spaţiu şi timp, fostul membru bursier (1930-1931) şi 

secretar permanent, detaşat de la Biblioteca Universităţii din Cluj (1934-1936, 1938- 

1946), V. Vătăşianu, figura între cei propuşi, în anul 1968, ca odată cu reluarea 

activităţii şi cu strădania de restituire a tradiţiei academice de odinioară, să preia 

funcţia de director al forului de cultură şi civilizaţie românească din capitala 

Peninsulei, care a fost şi este în continuare „Accademia di Romania”. 

ANEXE 

ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ROMA 

ACCADEMIA DI ROMANIA 

VIA EMILIO DEL CAVALIERE, 11 

I 

Cluj, den 1. Nov.[ember] 1930 

An die Direktion der Kommission für Denkmalpflege in Budapest 

Herr Dr. Virgil Vatasianu, Mitglied des Rumänischen Institutes in Rom 52 , hat sich mit den 

Steinkirchen in Siebenbürgen beschäftigt; über diese Kirchen hat er auch eine schöne Arbeit 

veröffentlicht 53 . In der letzten Zeit hat er erfahren, dass die Denkmalpflege-Kommission in Budapest 

im Besitze von Kopiien der Wandmalereien siebenbürgischer Steinkirchen ist. Herr Dr. Vatasianu 

will sich auf seiner Reise nach Rom in Budapest aufhalten, und bei dieser Gelegenheit, möchte er die 

obengennanten Kopiien, wen es möglich ist, sehen. 

Ich bitte die Direktion der Kommission dem Herrn Dr. V. Vatasianu zu diesem Zwecke 

behilflich zu seien. 

Hochachtungsvoll Direktor: Em.[il] Panaitescu 54 

52 Între 1 noiembrie 1930 şi 30 august 1931, conform concediului legal de 10 luni acordat de 

conducerea Bibliotecii Universităţii din Cluj, vezi în S. Mândruţ, op. cit., p. 304. 

53 Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, Cluj, 1930. 

54 Emil Panaitescu (1885-1958),profesor titular de Istorie Antică la Facultatea de Litere şi 

Filosofie a Universităţii din Cluj, director al Institutului de Studii Clasice şi al Muzeului de 

Arheologie, fost elev al Şcolii Române din Roma şi director între anii 1929-1940; despre numirea sa, 

în AAR, 50 (1929-1930), Bucureşti, 1930, p. 13: şedinţa ordinară din 21 iunie 1929; Ibidem, p. 25-28: 

27 septembrie 1929: Ibidem, p. 31: 25 octombrie 1929.

388 


[pe plic:] 

Şcoala Română din Roma 

Accademia di Romania 

Roma (36) 

Via Emilio del Cavaliere, 11. 

An die Direktion der Kommission für Denkmalpflege. Budapest 

[Original, AFVV, dosar. Roma… , f. f.] 

PROGRAMUL EXCURSIEI ŞCOLII ROMÂNE DIN ROMA ÎN SICILIA. 1935 

II 

Mai 14: ora 15,05 Plecarea din Roma; 18,35 Sosirea în Neapol; 22,30 Plecarea din Neapol (vapor); 

15: ora 9,15 Sosire în Palermo şi instalare la hotel; 10,30-12,30 Vizită la Palazzo Reale;12,30-13 

Vizită la S. Giovanni degli Eremiti; 13-15Masa, repaus; 15-16 Zisa (eventual şi Cuba);16-18 Vizită la 

Palazzo Trabia, via Butera şi la mormântul lui N. Bălcescu; 16: ora 8-9 Vizitarea catedralei; 9-9,50 

Vizita la Martorana şi San Cataldo; 10-13 Vizita la Muzeul Naţional; 13-15 Masa, repaus; 15-18. 

Vizită la Monreale; 17: ora 7,30 Plecare din Palermo cu automobile, vizită la Segesta şi 

Selinunte. Masa în aer liber (merinde); Seara sosire la Agrigento. Instalare la hotel; 18: ora 8, 30-13 

Vizitarea templelor; 13-15 Masa, repaus; 15-16 Vizitarea catedralei; 16-17 Vizitarea muzeului 

arheologic; 17-19 Preumblare la Rupe Atenea şi la temple; 19: ora 9, 35 Plecarea din Agrigento; 17, 

39 Sosirea la Siracusa, instalare la hotel; 18,30-19 Vizitarea domului şi fântânei Aretusa; 20: ora 7,30-10 

Preumblare în bărci pe Anapo; 10-13 Vizitarea muzeului arheologic; 13-15 Masa, repaus; 15-20 

Vizitarea amfiteatrului, altarului lui Jerone, teatrului, nimfeului şi a castelului Eurialo; 21: ora 7, 38 

Plecarea din Siracusa; 11, 46 Sosire în Taormina. Vizitarea teatrului grec; 13 Masa; 18,17 Plecare din 

Taormina (neobligatorie); 22: ora 11, 15 Sosire la Roma (neobligatorie). 

Conducător al excursiei este dl. Virgil Vătăşianu, secretarul Şcolii 55 . În ziua de 21 mai, ora 13, 

încetează excursia oficială. Dnii membri pot rămâne în excursie în Sicilia, sau în altă parte, până la 29 

Mai, când sunt rugaţi să fie toţi la Roma. 

[Copie, AFVV, dos. Roma, …, f. f.] 

III 



ROMA 

VALLE GIULIA Roma, 14 noiembrie 1935 

Mult stimate Domnule Profesor 56 , 

Am primit în zilele trecute de la D.[şoara] Mimi Lupaş 57 frumoasele volume „Elementele 

principale din istoria Românilor” şi „Răscoala ţăranilor din Transilvania” 58 , şi vă rog să primiţi cele 

mai călduroase mulţumiri. Domnişoara Mimi, sosind la Roma, a dat aici de-o toamnă prelungită şi 

sper că se va simţi bine la şcoală, şi va găsi un bogat câmp de activitate. De altfel dânsa era atât de 

55 Între 1 septembrie 1934 şi 31 august 1936, vezi în S. Mândruţ, op. cit., p. 314. 

56 Ioan Lupaş (1880-1967), profesor titular de Istoria Românilor la Facultatea de Litere şi 

Filosofie a Universităţii din Cluj şi codirector al Institutului de Istorie Naţională între 1919-1946. 

57 Marina Lupaş (1913-1998), aflată în specializare la Roma între anii 1935-1937, vezi 

S. Mândruţ, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca”, 37, 1998, p. 391-292. [AIICN] 

58 Titluri complete: Răscoala ţăranilor din Transilvania la 1784, Cluj, 1934, şi Epocele 

principale în Istoria Românilor, Cluj, 1928.


preocupată de viitoarea activitate ştiinţifică, încât şi nevasta mea 59 şi eu am trebuit să o sfătuim foarte 

insistent să profite deocamdată de vremea incomparabilă pentru a vizita înainte de toate Roma cu 

toate frumuseţile şi monumentele ei. 

Rugându-vă să binevoiţi a transmite Doamnei cele mai respectuoase sărutări de mâini, primiţi, 

Domnule Profesor, expresia celor mai distinse sentimente ce Vă păstrez. 

Virgil Vătăşianu 

[Original, ABMS, fond Prof. Ioan Lupaş, nr. 1450]. 

IV 



VALLE GIULIA 

Roma, 26 sett.[embre] [1]936 

Caro Sig.[nore] Vătăşianu, 

Sono a Roma da dieci giorni per fare di nuovo 60 da Segretario all’ Accademia, e in un periodo 

non certo invidiabile, perchè abbiamo la Scuola piena di ospiti e c’è molto da fare. Per fortuna siamo 

alla fine, perchè fra pochi giorni ripartono tutti. 

Ho ritirato quelle fotografie del Sig.[nor] Macrea 61 e le ho dato al Sig.[nor] Pall 62 ; ho spedito 

quei libri alla Bibl.[ioteca] della Sorbona e al Museo di Bucarest; ho pagato il conto in pengő 63 a 

Budapest dove però c’è una differenza di tredici lire da pagave ancora. 

Quando faro la consegna della cassa al Sig.[nor] Berza 64 che è già arrivato e che mi aiuta, 

vedro se esse fuori quella piccola somma che Le mancava. 

Come si terrà à Cluj? Mi ossequi tanto la Signora e a Lei molte cose cordiali, 

G. Lugli 65 

[Original, AFVV, dos. Corespondenţă Varia, f. f.] 

V 

[1936] 

Iubite domnule Vătăşianu, 

Am o mică rugăminte pentru d.[umnea]ta, care sper să nu te incomodeze prea mult. 

Şi anume. Pentru un articol care acum se tipăreşte în Ephemeris 66 am nevoie de 3 (trei) 

fotografii cari îmi lipsesc. Paginile 99, 98 şi 12 din albumul de desene după coloana Traiană al lui 

Ripanda. Albumul se găseşte la Palazzo Venezia, unde există şi negativele după ori ce pagină, după 

59 Vezi nr. VIII din Anexe. 

60 „Interimatul” fusese asigurat până la venirea lui M. Berza, datorită experienţei dobândite în 

funcţie, începând cu anul 1922. 

61 Vezi nr. V. 

62 Francisc Pall (1911-1992), membru al Şcolii între 1934-1936; detalii la Aurel Răduţiu, în 

„Acta Musei Napocensis”, 26-30, 1989-1993, p. 667-669, şi Pompiliu Teodor, în „Revista de Istorie”, 

4, 1993, nr. 3-4, p. 411-413. 

63 Moneda oficială maghiară. 

64 Mihai Berza (1907-1978), membru al Şcolii de la Roma (1931-1933) şi Paris (1935-1936), 

secretar al instituţiei din capitala Italiei (1936-1938). 

65 Profesor, arheolog, topograf al Romei antice şi latine, secretar şi consilier la „Accademia di 

Romania” vreme de peste două decenii; vezi în Douăzeci de ani…ed. cit., p. 8, 15, şi Ioan I. Russu, 

Un prieten al României, prof. G. Lugli, în „Ţara”, 3, nr. 609 din 29 mai 1943, p. 2. 

66 Un disegno inedito del Rinascimento relativo alla Colonna Traiana, în EDR, 7, 1937, p. 77-116.

390 


câte ştiu eu, astfel că trebuie completat numai un formular şi în două zile reproducerile se pot obţine. 

Te rog foarte mult încredinţează cu această unică sarcină pe unul dintre membrii care umblă la 

Biblioteca Venezia. N.[umă]rul de inventar al albumului lui Ripanda îl vor găsi sub acest nume în 

catalogul de fişe. Dl. Mariani, care era pe vremea mea acolo, nu ştiu dacă şi acum, cunoştea aceste 

desene, astfel că în ori ce caz se poate vorbi cu dânsul. 

Rog să-mi trimiţi cόpiile, pe cât se va putea mai curând, pe numele meu la Institut 67 . Vă 

mulţumesc anticipat. 

Mihail Macrea 68 

Cluj -Gherescu 2. 

[Original, AFVV, dos. Corespondenţă …, f. f.] 

VI 

Roma, 25 August 1938 

Iubite Domnule Vătăşianu, 

Vreau mai întâi să-ţi spun câtă bucurie mi-a făcut c-ai acceptat să te întorci la Roma 69 . Mi-a 

părut bine şi pentru Şcoală, căreia nu-i pot dori un Secretar cu mai multe calităţi decât D.[umnea]ta, 

cum mi-a părut bine şi pentru Director că nu va avea să se ostenească cu învăţarea unei persoane 

necunoascătoare a treburilor Şcolii. Şi sunt şi eu flatat să te am şi predecesor şi succesor 70 . Cât despre 

lucrul personal, D.[umnea]ta cunoşti cât şi mine slujba aceasta, cu desavantajele, dar şi cu avantajele 

pe care evident că le are. Evident că dacă ai material strâns de acasă, din ţară, vei putea lucra mai cu 

folos decât dacă va trebui să mergi la biblioteci 71 . Dealtminteri, dacă vei avea mai mult talent decât 

mine la organizarea lucrului, vei putea, poate, ajunge să ai timp şi pentru aceasta. 

Aş fi foarte bucuros dacă, - nefiind obligat să mă prezint la 1 Sept.[embrie] la catedră 72 -, aş 

putea să rămân până pe la 12 a lunei, iar D.[umnea]voastră aţi putea să fiţi aici pe la 9-10. Am fi şi 

bucuroşi să ne putem revedea toţi patru şi am putea face direct „trecerea puterilor”. Depinde numai de 

veştile ce voi primi de la Bucureşti. 

Altminteri, e inutil să mai spun că părăsesc atât Roma cât şi Şcoala cu regret. Ancuţa 73 ? Care nu a 

avut decât avantajele şederii la Roma pleacă cu şi mai multă părere de rău. Ceea ce e mai prost, e că nu 

sunt cu totul convins că în ţară voi putea lucra cu mai mult folos. Cred că eram, totuşi, dator să încerc. 

Am avut noroc că am luat concediul în Iulie, când au fost aici călduri foarte mari. De la 

întoarcere timpul e suportabil aşa că faimoasa lună August trece destul de uşor. 

În speranţa că ne vom putea revedea curând, te rog să crezi în sentimentele mele cele mai 

cordiale. 

M. Berza 74 

[Original, AFVV, dos. Roma…f. f.] 

67 Institutul de Studii Clasice de pe lângă Universitatea din Cluj. 

68 Mihail Macrea (1908-1967), specializare la Roma, preparator la Institutul de Studii Clasice 

din Cluj; vezi în Mihai Bărbulescu, A Lesson in Discernment, în TR, 5, 1996, nr. 3, p. 38-42. 

69 Oficial cu data de 1 septembrie 1938, vezi în S. Mândruţ , op.cit., p. 314 

70 Referire la intervalul anterior şi ulterior celui reprezentat de către M. Berza. 

71 Sinteza despre Istoria artei feudale româneşti între secolele XII-XVI. 

72 Nu figurează în „Anuarul Universităţii din Bucureşti pe anul universitar 1938-1939”, 

Bucureşti 1940! 

73 Anna Tzigara-Samurcaş, soţia lui Mihai Berza, vezi Andrei Pippidi, Arhiva Mihai Berza, în 

„Studii şi Materiale de Istorie Medie”, 4, 1997, p. 12. 

74 Vezi şi în I. Opriş, op. cit., p. 519, 572.


VII 

SOCIETATEA ARHITECŢILOR ROMÂNI 

STRADA EPISCOPIEI NR 2 

„ARHITECTURA” 

TRIMESTRIAL DE ARHITECTURĂ ŞI ARTĂ PLASTICĂ 

Bucureşti, 27. IV. 1939 

Dragă Prietene, 

Îţi mulţumesc pentru rândurile din 24. Nu mă îndoiam de altfel de răspunsul tău afirmativ 75 . 

Cât priveşte delimitarea subiectului 76 sunt de acord, mai ales că o şcoală ardeleană de după răsboiu 

nici nu există, după câte ştiu. Afară de pictorul Simonescu 77 dela Lugoj, ale cărui lucrări , - Catedrala unită 

din Lugoj, Bis. unită din Târgu Mureş, pe care le cunosc numai din fotografii -, sunt vădit inspirate de 

Sibiu şi de bis. din Rădeşti, Demian, C. Bogdan 78 şi ceilalţi ardeleni păşesc mai mult pe urmele lui Costin 

Petrescu 79 (Notez în treacăt că marea lui frescă a Ateneului a fost pentru mine un mare dezastru). 

Simonescu cred că ar putea fi înglobat în articolul tău, deşi cronologic aparţine anilor din urmă. 

Din motive bugetare aşi vrea să întrebuinţez chiar clişeele lucrării tale asupra tatălui meu 80 , 

dacă ele, cum presupun, mai există la Drotleff 81 sau acasă la Tatăl tău . Te rog deci să mă lămureşti şi 

în această privinţă şi să-mi dai totodată indicaţiuni sau pentru eventuale fotografii de reprodus în 

legătură cu începutul articolului tău. 

La pag. 44 a numărului 1/1939 trimis Şcoalei voastre sunt indicate fascicolele revistei, ce se 

mai găsesc la redacţie 82 . Cum acestea sunt proprietatea Societăţii arhitecţilor, te rog să-mi trimiţi o 

adresă oficială adresată acesteia, ca să vă putem satisface în privinţa completării colecţiei. 

Cu multă dragoste al tău, 

V. Smigelschi 83 

[Original, AFVV , dos. Corespondenţă… , f. f.] 

VIII 



VALLE GIULIA 

Bucureşti, 9 Septembrie 1940 

Domnule Ministru 84 , 

Biblioteca Şcolii Române din Roma a trecut peste 12.000 de volume şi este în continuă 

creştere. Este organizată după cele mai moderne metode: are un catalog ţinut la zi pe autori, un 

catalog topografic, un fişier al revistelor şi fireşte un inventar. Pentru munca aceasta zilnică în ultimii 

ani am rugat pe d.[oam]na Elena Vătăşianu să ne ajute, în schimbul unei modeste diurne din subvenţia 

anuală a Şcolii. D.[oam]na Elena Vătăşianu, licenţiată a Academiei Comerciale, este soţia 

d.[omnu]lui Virgil Vătăşianu, secretarul permanent al Şcolii, căreia îi datorez în mare parte buna 

75 Despre continuarea dialogului stă mărturie mesajul adresat de V. Smigelschi lui Ioan 

Vătăşianu, în AFVV, dos. Corespondenţa Varia, f.f.: Bucureşti, 1 martie 1935. 

76 Articol intitulat Bizantinismul şi neobizantinismul în pictura religioasă românească din 

Ardeal, în „Arhitectura”, 5, 1937, nr. 4, p. 8-11. 

77 Virgil Simonescu (1881-1941). 

78 Anastase Demian (1899-1977) şi Catul Bogdan (1873-1954). 

79 Costin Petrescu (1897-1978). 

80 Pictorul Octavian Smigelschi, Sibiu, 1936. 

81 Editura Krafft-Drotleff din Sibiu. 

82 Anii 1924-1926, 1930, 1931-1933, 1934, cu numerele 3, 6, 7, 9-10, 11 şi 12. 

83 Arhitect diplomat, vezi scrisoarea citată la nota 24! 

84 Dumitru Caracostea, titular între 4 iulie şi 14 septembrie 1940, vezi Miniştrii învăţământului 

de la Cuza până astăzi, Slatina, 2003, p. 67.

392 


sistematizare a bibliotecii. Mulţumit pe deplin de activitatea d.[oam]nei Elena Vătăşianu 85 , vă rog să 

primiţi propunerea de a o numi într-un post bugetar de asistentă-bibliotecar spre a putea continua 

activitatea sa pentru folosul singurei biblioteci organizate pe care o avem într-o capitală din Europa. 

Îmi permit să menţionez că dacă d.[oam]na Elena Vătăşianu n-ar fi soţia secretarului-permanent al 

Şcolii, n-ar avea posibilitatea să trăiască la Roma cu unica leafă bugetară. 

Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele stime. 

Directorul Şcolii Române din Roma, 

Em.[il] Panaitescu 

[Original, AN, fond Ministerul Instrucţiunii, nr. 874, f. 66] 

IX 

DEUTSCHES ARCHÄOLOGISCHES INSTITUT ROM 

ROMA (25), VIA SARDEGNA 79, T. 45-727 

Tgb. Nr. 550/41 B. 16. Dezember 1941 

S. H. Herrn Dr. Virgil Vatasianu 

Sekretär der rumänischen Akademie 

ROM 

Sehr geehrter Herr Doktor Vatasianu, 

In dem folgenden Paket finden Sie die Werke, welche Sie aus unserer Dublettenliste 

ausgewählt und in den Verzeichnis Ihrer Desiderata aufgeführt haben, das Dr. Adamesteanu 86 mir 

kürzlich überreichte. Wie ich schon mit Dr. Adamesteanu ausgemacht habe und wir es in 

persönlichem Gespräch am Tage der Winckelmanns-Adunanz von neuem bestätigten, soll sich der 

Dublettentausch auf Grund einer Abrechnung nach Druckseiten vollziehen. Wie aus der beiliegenden 

Aufstellung hervorgeht, umfassen die Ihnen heute übersandten Werke insgesamt 2274 Seiten Text 

und 63 Tafeln, zusammen 2337 Seiten, die unser Institut bei Ihnen zugute hat. Ich erwarte nun also 

Ihre Dublettenliste; es macht gar nichts, wenn Sie nicht jetzt schon genügend Material zur Verfügung 

haben, um dier ganze Seiten-Schuld abzudecken; im Laufe der Zeit werden wir schon dahin kommen, 

und vielleicht können Sie gelegentlich auch einige rumänische Neuerscheinungen mit in Tausch 

geben. In dieser Hoffnung füge ich unten einige Titel rumänischer Bücher an, die mir bekannt 

geworden sind und die uns noch fehlen. Diese und andere Romanica würde ich gerne in Tausch 

nehmen. 

Am Ende bitte ich Sie um eine kurze schriftiliche Bestätigung unserer Abmachungen und 

verbleibe mit dem Ausdruck vorzüglichster Hochachtung 

Ihr sehr ergebener 

Jan v. Crons 

Bibliothekar 

Desiderata romanica 

Coman, Joan: L’art de Callimaque et de Catulle dans le poème „La boucle de Bėrėnice”, Bucaresrt, 

1936, Universul. 

Capidan, Th.: Basilica, Bucureşti, 1938, Tip. Cărţilor Bisericeşti. 

Fotino, Scarlat: Ordinul doric, Bucureşti, 1934, Cartea Rom. 

Jorga, Nicola: Etudes byzantines, Bucarest, 1939-1940 (Instit. d’ėtudes byzantines 1-20). 

85 Elena Vătăşianu (1910-1969), căsătorită cu Virgil Vătăşianu în anul 1933, vezi în dos. 

Autobiografie. Acte mărunte, f.2. 

86 Dinu Adameşteanu (1913-2004), student al prof. S. Lambrino, bursier la Roma (1938-1942) 

şi bibliotecar al Şcolii între 1942 şi 1946; vezi şi Omaggio à Dinu Adameşteanu, Cluj-Napoca, 1996, 

p. 7, 12, şi I. Opriş, op. cit., p. 289-311.


Rosetti, Dinu V.: 1. Săpăturile arheologice dela Snagov; 2. Tombes à incinėration de l’âge du fer et de 

l’ėpoque romaine dans la rėgion de Bucarest; 3. Miscellanea (Publicaţiunile Muzeului municipiului 

Bucureşti 2), Bucureşti, 1935. 

[Original, AFVV, dos. Roma …, f. f. ] 

X 

Bucureşti, 29 Aprilie 1942 

Mult stimate Domnule Vătăşianu, 

Am sosit cu bine în ţară, unde primăvara se lasă încă aşteptată şi, rememorând clipele 

frumoase petrecute la Roma, mă lupt cu o gripă „triestiană” 87 ce nu vrea să-mi dea pace. 

Mă adresez D.[omniei] Voastre cu marea rugăminte de a mă ajuta pentru ca stagiunea viitoare 

să fie pentru mine cât mai rodnică în concerte. Ştiu câtă inimă puneţi pentru cel mai mic lucru şi ştiu 

mai cu seamă ce trecere aveţi la Roma în cercurile artistice şi culturale. 

De aceia, iată ce vă rog. Programul tuturor Societăţilor muzicale din Italia se alcătuieşte acum, 

în luna Mai. 

Cele douăzeci de plicuri trimise, conţin fiecare: a) un prospect cu critici şi aprecieri asupra 

mea; b) scrisoarea impresarului meu către societatea respectivă; c) programul recitalului meu pentru 

aprilie 1943 (când voi fi liber pentru turneul în Italia). 

1. Vă rog din suflet să expediaţi cât mai curând şi sub plic recomandat aceste douăzeci 

materiale de propagandă, debitându-mă cu suma cheltuită pe timbru. 

2. Vă mai rog de asemeni ca plicul gros adresat, împreună cu o scrisoare, D.[omnişoa]rei 

Camus dela Servizio Nazionali Concerti (dacă nu mă înşel intrarea este la nr. 91 iar nu la 48 cum este 

marcat), să-l duceţi D.[umnea] Voastră personal, căci astfel îşi va da seama că personalităţile române 

din Italia se interesează în mod special de activitatea mea artistică peste hotare. Nu e nevoie să spuneţi 

D.[omnişoa]rei Camus că v-am dat tot D.[omniei] Voastre cele douăzeci de plicuri, căci s-ar putea 

oferi dânsa să le expedieze, şi sunt mult mai sigur să le ştiu trimise de mâna D.[omniei] Voastre. 

3. Când veţi avea vreo ocazie să vorbiţi cu Molinari 88 despre mine, sau cu contele di San 

Martino, preşedintele concertelor dela Adriano şi Santa Cecilia, insistaţi să fiu angajat în aprilie viitor 

la una din aceste două. 

Acum nu-mi rămâne decât să vă cer mii de scuze pentru toată supărarea ce vă dau şi, rugânduvă 

să transmiteţi omagiile mele Doamnei Vătăşianu, vă rog să primiţi expresiunea viilor mele 

sentimente de gratitudine. Mama vă transmite toată afecţiunea sa. 

Al D.[omniei] Voastre cu tot devotamentul 

Dinu Lipatti 89 

Bd. Lascăr Catargiu 12, Bucureşti 

[Original, AFVV, dos. Roma…, f. f. ] 

XI 

Bucureşti, 17 Iunie 1942 

Iubite şi stimate Domnule Vătăşianu, 

Am tot aşteptat să primesc o veste din partea Dvs. cu privire la marea rugăminte ce v-am 

adresat şi drept confirmare a primirei scrisorilor şi prospectelor trimise de mine Dvs. printr-un domn 

87 Despre concertul susţinut la Trieste, în aprilie 1942, vezi Grigore Bârgăuanu, Carmen 

Tănăsescu, Dinu Lipatti. Monografie, Bucureşti, 2000, p. 88-89. 

88 Bernardino Molinari (1880-1952), director artistic de concerte la „Accademia di Santa 

Cecilia” din Roma, vezi Dizionario Enciclopedico Italiano, vol. VII, Roma, 1957, p. 861. 

89 Dinu Lipatti (1917-1950), compozitor şi pianist, vezi şi Dinu Lipatti, contemporanul nostru, 

Bucureşti, 1966.

394 


curier plecat, mai bine de o lună din Bucureşti pentru Roma. Îmi închipui că pachetul destinat Dvs., 

cât şi pachetul trimis de mama mea Doamnei Grigorcea 90 au sosit la destinaţie încă de mult. 

Noi suntem bine, fiecare ocupat în direcţii opuse. În ce mă priveşte vă pot spune că sunt într-o 

intensă activitate, atât pe tărâmul muzical cât şi pe cel… agricol! Mă pasionează ţara cu tot ce are ea 

de profund sincer şi spontan, aşa încât am decis, în ciuda dificultăţilor, să construesc o foarte mică dar 

simpatică villă la moşia noastră din Dâmboviţa, unde mă voi retrage de câte ori voi avea de preparat o 

stagiune importantă în concerte. Am decis în vara aceasta, în plus de prepararea concertelor viitoare, 

şi răspunderea unei antreprize rurale ce trebuie s-o duc la bun sfârşit. 

Ne gândim foarte des şi cu mult drag la Dvs. cât şi la Doamna Vătăşianu, ambii atât de 

îndatoritori şi de amabili! 

Dacă proectele mele se vor realiza şi dacă timpurile ne vor permite, sper să vă revăd în 

primăvara viitoare când am promisiuni de a cânta din nou în Italia 91 . 

Vă rog din suflet să-mi răspundeţi imediat dacă aţi primit pachetul cu cele aproximativ 24 

scrisori adresate de impresarul meu tuturor societăţilor muzicale din Italia şi dacă le-aţi expediat pe 

dată, aşa cum îmi permiteam să vă rog prin scrisoarea ce alăturasem pachetului. 

Aceste scrisori-prospecte referitoare la concertele mele din aprilie 1943 din Italia mă vor ajuta 

foarte mult, astfel că neexpedierea lor (sau nesosirea lor în mâinile Dvs. printr-o neglijenţă 

inexplicabilă) mi-ar dăuna mult. 

Vă mulţumesc încă odată pentru toată solicitudinera ce-mi acordaţi şi, rugându-vă să 

transmiteţi omagiile mele respectuoase Doamnei Vătăşianu, vă rog să credeţi în expresiunea 

sentimentelor mele cele mai devotate. Mama vă trimite toată afecţiunea sa. 

Al Dvs., 

Dinu Lipatti 

Bd. Lascăr Catargiu 12, Bucureşti. 

[Original, AFVV, dos. Roma…f. f.] 

XII 

FLORIAN KUPFERBERG VERLAG 

Berlin W 62, Wichmannstrasse 6 

Fernruf: 2557 41 Berlin, den 23. 12. 1942 

IIk. 

Herrn Professor Virgil Vatasianu 

Accademia Rumena 

Via Giulia, Rom 

Sehr geehrter Herr Professor, 

Erlauben Sie mir, Sie hierdurch bekannt zu machen mit der Kunstzeitschrift „Die Kunst der 

Kirchen” 92 , der einzigen Zeitschrift ihrer Art in Europa. Sie befasst sich mit der Betrachtung und 

Deutung der europäischen Kirchenkunst in der Geschichte, mit der Aufhellung und Deutung der 

Zusammenhänge zwischen Religion und künstlerischer Ausdrucksform und Fragen der Ikonographie; 

daneben werden Fragen der europäischen kirchlichen Denkmalpflege behandelt. 

90 Soţia trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar, Vasile Grigorcea, şeful Legaţiei 

României de pe lângă Quirinal, vezi în România-Vatican…ed. cit., p. 166. 

91 Proiect invalidat din motive obiective (avatarurile războiului) şi subiective (încercarea de 

profesorat la Conservatorul din Geneva), reluat numai în anii 1946 şi 1947, vezi G. Bârgăuanu, 

F. Tănăsescu, op. cit., p. 78. 

92 Nu am găsit revista citată în colecţia păstrată la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian 

Blaga” din Cluj-Napoca!


Wir dürfen gleichzeitig ein Probestück der Zeitschrift (Heft 1/1942) an Ihre Anschrift zur 

Absendung bringen. In ähnlicher Weise, wie das übersandte Heft z. B. Fragen der nordischen Kunst 

gewidmet ist, soll gelegentlich ein Heft der Zeitschrift Fragen der rumänischen Kirchenkunst in der 

Geschichte behandeln. Wir würden es, sehr geehrter Herr Professor, sehr begrüssen, wenn Sie geneigt 

wären, gelegentlich ein solches Heft zusammenzustellen. Die Zeitschrift erscheint während des 

Krieges viermal jährlich. 

Wir sprechen damit gleichzeitig die Einladung aus, für das Fragengebiert der rumänischen 

Kunst die Mitherausgeberschaft an der Zeitschrift anzunehmen. Für Ungarn hat Herr Dozent Dr. 

Julius Fleischer, Budapest, für Bulgariei, Herr Professor Ivan Goschev, Direktor des Museums für 

kirchliche Kunst in Sofia, die Mitherausgeberschaft übernommen. 

Bei dieser Gelegenheit darf ich darauf hinweisen, dass mein Verlag sich speziell der 

Herausgabe von Veröffentlichungen zur Archäologie und Kunstgeschichte Südosteuropas widmet. 

Für Rumänien sind hierbei u. a. zwei Werke von Herrn Professor Oprescu, Bukarest, geplant bzw. in 

Vorbereitung 93 . Vielleicht dürfen wir Sie auch hier zu einer Mitarbeit einladen, wobei insbesondere 

vielleicht an eine Darstellung der rumänischen Kirchenmalerei oder an eine Arbeit über rumänische 

Miniaturmalerei zu denken wäre, jeweils in einer monographischen Veröffentlichung mit einem Text, 

und einem grösseren Bilderteil. Die Art dieser Publikationen wird deutlich aus dem soeben in der 

erwähnten Schriftenreihe erschienen Werk „Die Altungarische Kunst” von Dr. Nandor Fettich 

(Budapest) 94 . 

Eine Zusammenarbeit sowohl hinsichtlich der Zeitschrift als auch hinsichtlich der Herausgabe 

des einen oder anderen monographischen Werkes würde ich jedenfalls sehr begrüssen, und Ihrer 

freundlichen Nachricht sehe ich mit Interesse entgegen. 

Mit verbindlichsten Emphelungen 

Ihr sehr ergebener 

Dr. A. C. Kupferberg 

[Original, AFVV, dos. Roma … f. f.] 

FLORIAN KUPFERBERG VERLAG 

Berlin W 62, Wichmannstrasse 6 

Fernruf: 25 57 41… 

XIII 

Berlin, den 2. 2. 1943 

IIk 

Herrn Dr. Virgil Vatasianu 

Accademia di Romania 

Valle Giulia, Rom 

Sehr geehrter Herr Doktor, 

Haben Sie verbindlichen Dank für Ihr frdl. Schreiben vom 20. l., dessen Inhalt mich sehr 

interessierte. Ich bedauerte, dass mein Schreiben infolge unrichtiger Anschrift verspätet in ihre Hände 

gelangte. 

Ich freue mich sehr, dass Sie bereit sind, die Mitherausgeberschaft der Zeitschrift für 

Rumänien zu übernehmen 95 , so dass wir Ihren Namen unter den Mitherausgebern nennen dürfen. Da 

wir ein der Kunstgeschichte Rumäniens gewidmetes Heft nur nach längerer und sorgfältiger 

93 George Oprescu (1881-1969), istoric şi critic de artă. Titlurile menţionate nu apar în 

bibliografia operei, vezi în Omagiu lui George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani, Bucureşti, 

1961, p. XXVII-XL. 

94 Lucrare publicată la Berlin, în 1942, ca prim volum al seriei Schriften zur Kunstgeschichte 

Südosteuropa. 

95 Vezi epistola anterioară!

396 


Vorbereitung erscheinen lassen würden, möchte ich glauben, dass eine ausreichende Verständigung 

hierüber auch zeitlich möglich ist. 

Herr Professor Oprescu wird an der Zeitschrift nicht unmittelbar mitwirken, da sein 

Arbeitgebiet im wesentlichen die neuere Kunst ist. Dagegen bereite ich von Herrn Oprescu eine 

Buchveröffentlichung über neuere rumänische Malerei vor 96 . 

Das Gebiet der Kirchenbaukunst ist in den Themenkreis der Zeitschrift eingeschlossen, ja es 

ist sogar eines des wichtigsten Themen in diesem ganzen Fragezusammenhang. 

Ich würde es sehr begrüssen, wenn wir für das geplante Rumänienheft der Zeitschrift einen 

Beitrag aus Ihrer Feder im Umfang von etwa 10 bis 12 Schreibmaschinenseiten (mit etwa der 

gleichen Zahl von Abbildungen) gewinnen dürften, der sozusagen der Kern des Heftes ausmachte. 

Vielleicht liessse sich hierbei ein Ausschnitt aus einer Kunstentwicklung geben, der später nach 

anderer Seite ergänzt werden könnte. Als Termin für diese Arbeit würde ich den 15. 3. 

vorschlagen. Als weitere (kleinere) Beiträge für diese geplante Heft waren vorgesehen: Anton 

Kaindl (Bukarest), Rumänische Troitzen 97 , ferner ein Aufsatz von Herrn Prof. Petranu über 

Neobyzantinische Kunst in Rumänien, der uns bereits vorliegt 98 . Das Bildmaterial für beide 

Beiträge liegt uns ebenfalls vor. Ich würde mich sehr freuen, wenn ich bald Ihre gedanken zu 

diesem geplanten Heft erfahren könnte. 

Da das augenglicklich in Arbeit befindliche Heft 1/1943 der Zeitschrift dem Thema 

„Europäische Fresken” gewidmet ist, wäre es vielleicht zweckmässig, in dem geplanten 

Rumänienheft ein anderes Gebiet der Kunst zu betrachten. 

Selbstverständlich bin ich sehr gern bereit, über eine Buchveröffentlichung in nähere 

Überlegungen einzutreten. Darf ich fragen, ob die von Ihnen erwähnte grössere Arbeit 

verlegerisch schon festgelegt ist? Sollte man nicht überlegen, hiervon gegebenenfalls, - 

vielleicht auch in etwas gekürzter Form -, auch eine deutsche Ausgabe zu schaffen 99 ? Wertvoll 

erschiene mir auch eine monographische Behandlung der rumänischen Fresken wie auch der 

Buchmalerei. Bisher ist in unseren „Schriften zur Kunstgeschichte Südosteuropa” 100 wie in den 

übrigen, in meinem Verlag erscheinenden Arbeiten ein Thema zur Geschichte der Kunst in 

Rumänien noch nicht vergeben. 

Ihrer weiteren Nachricht sehe ich gern und mit Interessee entgegen. 

Mit verbindlichen Emphelungen und besten Grüssen 

Ihr ergebner 

Dr. A. C. Kupferberg 

[Original, AFVV, dos. Roma,… f. f.] 

XIV 

Cluj, 18 iunie 1946. 

Dragă Bibi 101 , 

În sfârşit, iată că îţi scriu. Mă ierţi pentru întârziere. Chestiunea care te interesează nu era însă 

deloc actuală atâta vreme cât tu nu puteai veni în ţară. Problema stă astfel: catedra e vacantă şi a fost 

96 Vezi nota 42! 

97 Nu figurează în cataloagele Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj- 

Napoca! 

98 Coriolan Petranu (1893-1945), profesor titular de Istoria Artei la Facultatea de Litere şi 

Filosofie a Universităţii din Cluj. Lucrarea nu există în lista publicaţiilor sale! 

99 Bibliografia operei Academicianului profesor doctor docent Virgil Vătăşianu, întocmită de 

Mircea Ţoca (Cluj-Napoca, 1979), nu include nici o referire în acest sens! 

100 Colecţie inexistentă la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca! 

101 Hipocoristic întrebuinţat de cei foarte apropiaţi lui Virgil Vătăşianu, de exemplu, cumnatul 

său, C. Daicoviciu!


suplinită anul acesta şcolar de d.[omnu]l Liviu Rusu 102 . Dacă erai în ţară ţi se dădea spre suplinire ţie 

şi făceam formele pentru ocuparea definitivă a ei. Este absolut necesar ca tu să vii în ţară cât mai 

curând. Cel mai târziu în toamnă, prin Octomvrie sau mai bine în Septemvrie. În Septemvrie se va 

pune din nou problema suplinirii şi dacă nu eşti în ţară nu ţi se poate propune suplinirea. Când te-oi 

vedea în ţară voiu cere publicarea vacanţei pentru ocuparea definitivă fie prin chemare largă, fie prin 

concurs. Tu ai dreptul să fii chemat şi după câte constat vei avea votul Consiliului 103 . Condiţia de 

căpetenie e, după cum vezi, pentru orice în legătură cu catedra, ca tu să fii aici. La minister vom avea 

atâta trecere ca să-ţi asigurăm o revenire la Roma în cazul neverosimil de eşec. 

Nu am vorbit până acum cu Voitec 104 . Voiu vorbi imediat ce vine el la Bucureşti sau merg eu 

la Bucureşti. Să sperăm că ţi se va face posibilă călătoria şi din punct de vedere material. În orice caz 

îţi voi mai scrie după ce voiu vorbi cu Voitec. Şi chestia tipăririi cărţii tale 105 e în funcţie de prezenţa 

ta aici. Voiu vorbi cu d.[omnu.]l prim ministru 106 în acest caz şi sunt sigur că se vor găsi fonduri 

pentru asemenea lucrare. Atâta aveam să-ţi scriu de cele oficiale. Despre cele personale vă va scrie 

Lucia 107 . Sper că ne vom revedea cât mai curând şi atunci vom avea ce povesti. 

Vă sărut pe amândoi 

C. Daicoviciu 108 

[Original, AFVV, dos. Roma… , f. f.] 

D.[omniei]-Sale 

Domnului Prof.[esor] Ştefan Voitec 

Ministrul Educaţiunii Naţionale 

Bucureşti 

XV 

Roma, 8 Iulie 1946 

Domnule Ministru, 

Referindu-mă la cele ce am avut onoarea a Vă comunica verbal, cu ocazia vizitei Dvs. la 

Roma, îmi permit să Vă prezint în scris cererea de a fi rechemat din postul de secretar al Şcolii 

Române din Roma, pentru următoarele motive: fiindcă activitatea Şcolii în ultimii ani a stagnat 

aproape complet, după cum era şi firesc, date fiind împrejurările, şi fiindcă intenţionez să candidez la 

catedra de istoria artei devenită vacantă la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj 109 . 

Vă rog, în consecinţă, Domnule Ministru, să binevoiţi a aproba şi a dispune să mi se transmită: 

salariul restant dela 1 Octomvrie 1945 până la data când, - după ridicarea salariului -, mă voiu putea 

îmbarca. Îmi permit să amintesc cu această ocazie că situaţia mea materială e destul de dificilă, nu 

numai fiindcă nu am primit salariul de aproape 10 luni, dar fiindcă şi anterior, adică dela 1 Iunie 1941 

până la 31 Martie 1943, timp de aproape doi ani, nu am primit deloc indemnizaţia pentru străinătate 

prevăzută de legea de organizare a Şcolii, pe motiv că nu erau fonduri disponibile, în vreme ce, 

concomitent, s-au găsit fonduri pentru funcţionarii noi numiţi (Director, Subdirector, Bibliotecar) şi 

pentru primii doi chiar de la început cu plata integrală a tuturor drepturilor. Rezultă de aci că în acest 

102 Liviu Rusu (1901-1985), filosof şi estetician. 

103 Mai precis, Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj. 

104 Ştefan Voitec (1900-1984), între 6 martie 1945 şi 30 noiembrie 1946, titularul portofoliului 

de resort, vezi în Miniştrii… op. cit., p. 88. 

105 Apărută abia în anul 1959 şi reeditată în anul 2001! 

106 Petru Groza (1884-1958), premier de la 6 la martie 1945. 

107 Lucia Daicoviciu (1907-2004), soţia sa. 

108 Constantin Daicoviciu (1898-1973), decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii 

din Cluj, revenită din refugiul de la Sibiu. 

109 Vezi în epistola anterioară !

398 


interval am fost păgubit, fără nicio vină, de drepturile mele şi am resimţit aspru această nedreptate în 

starea mea materială. Astfel, pentru a putea face faţă tuturor angajamentelor şi a putea părăsi Roma 

fără a lăsa în urmă datorii, Vă rog să acordaţi o binevoitoare atenţie acestei chestiuni. Exactitatea 

celor de mai sus trebue să rezulte şi din actele dela onor.[atul Minister precum şi din întâmpinările 

mele făcute în acea perioadă, când am protestat şi împotriva retrogradării mele dela gradul de 

„secretar permanent” conform vechii legi, - care implica funcţia unui secund în conducerea Şcolii, cu 

toate prerogativele unui locţiitor de director (postul de Subdirector nu exista încă) -, în acela de 

„secretar administrativ”, conform noului decret-lege din mai 1941 110 . 

În sfârşit, după remiterea salariului, Vă rog binevoiţi a dispune să se rezerve pentru mine şi 

nevastă-mea două locuri cl.[asa] I. pe vaporul „Transilvania” într-una din cursele viitoare, pe cât 

posibil încă la începutul lunii Septemvrie a.[nul] c.[urent] 111 . 

Primiţi, Vă rog, Domnule Ministru, împreună cu mulţumirile mele expresia înaltei stime şi 

consideraţiuni ce Vă păstrez. 

(Dr. Virgil Vătăşianu) 

Secretarul Şcolii Române din Roma 

[Copie, AFVV, dos. Roma,…f. f.] 

XVI 

Roma, 16 Septemvrie 1946. 

Onorat Consiliu 

Subsemnatul Virgil Vătăşianu rog onor.[atul] Consiliu să binevoiască să-mi acorde pentru anul 

şcolar 1946-1947 suplinirea catedrei de Istoria Artelor de pe lângă Facultatea de Litere şi Filosofie. În 

speranţa că această cerere va găsi o apreciere binevoitoare am şi cerut şi obţinut din partea 

Ministerului Educaţiunii Naţionale încă din luna iunie a.[nul] c.[urent] 112 rechemarea din postul de 

secretar al Şcolii Române din Roma şi aştept numai viza de intrare în România din partea Comisiunii 

Aleate din Bucureşti, pentru a mă putea întoarce la Cluj. 

Alătur prezentei un memoriu cuprinzând datele personale bio-bibliografice. 

Rog onor.[atul] Consiliu să primească expresia sentimentelor mele de deosebită considerare şi 

devotament pe care i le păstrez. 

Virgil Vătăşianu 

Onor.[atului] Consiliu al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj. 

[Copie, AFVV, dos. Roma,… f. f.] 

XVII 



VALLE GIULIA 

Nr. 173/1946 

Roma, 7 octombrie 1946 

Domnule Secretar 

Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă textul telegramei Ministerului Educaţiei Naţionale, 

comunicat Şcoalei cu adresa Legaţiunii Române din Roma Nr. 2079/17 martie 1946. 

110 Vezi în MO, 59, nr. 115, 17 mai 1941, p. 2654-2657. 

111 Va pleca mult mai târziu, din motive obiective. 

112 Vezi scrisoarea de mai sus!


Rugăm comunicaţi rechemarea în ţară a Domnului profesor Virgil Vătăşianu a cărui misiune a 

încetat. 

Semnat pentru Ministru: Dr. Buga. 

Nr. 310.689/1946 

Vă rog să primiţi, Domnule Secretar, încredinţarea deosebitei mele consideraţiuni. 

Director, S. Lambrino 113 

Domniei Sale Domnului Dr. Virgil Vătăşianu 

Secretarul Şcoalei Române din Roma 

[Original, AFVV, dos. Roma… f. f.] 

XVIII 



VALLE GIULIA 

Nr. 200/1946 

Roma în 19 Noemvrie 1946. 

Certificat 

Se certifică de către Direcţiunea Şcolii Române din Roma că d.[omnu]l Dr. Virgil Vătăşianu a 

îndeplinit funcţia de secretar al Şcolii Române din Roma dela data de 1 Septemvrie 1938 până la data 

de 29 Iulie 1946, când a fost rechemat la proprie cerere. Întorcându-se în ţară, d.[omnu]l V. Vătăşianu 

împreună cu doamna Elena Vătăşianu, iau cu dânşii toate lucrurile ce le aparţin, bagajul fiind compus 

din şase geamantane, două lăzi, doi saci de călătorie, un necessaire, o maşină de scris, o cutie pălării, 

un port-umbrele. 

Din acest bagaj face parte: 

1/ 14 cutii format 8 cuprinzând fişierul monumentelor din România, întocmit de d.[omnu]l 

V. Vătăşianu în vederea redactării unei istorii a artei în România, lucrare premiată de Academia 

Română în 1939 114 . 

2/ Textul Istoriei Artei în România, vol.[umul] I. în manuscris dactilografiat, cuprinzând 

c.[irca] 1000 pp. 

3/ Diverse manuscrise mărunte, texte de conferinţe ţinute, note, toate de caracter ştiinţific din 

domeniul istoriei artelor. 

4/ O maşină de scris „Olympia”. 

5/ Un aparat de radio „Philips”. 

6/ Din garderoba personală, compusă din haine mai mult mai sau puţin uzate, notăm: o blană 

neagră de Breitschwanz, o blană brună de miel tuns, un palton căptuşit cu pisică sălbatică. Restul 

garderobei se compune din haine de ceremonie, haine de stradă, pardesie, albituri, încălţăminte, 

obiecte de toaletă, rufărie de masă. 

7/ Câteva vase şi scrumiere de porţelan şi sticlă de Murano. 

8/ Două tablouri şi trei desene de artă modernă. 

Prezentul certificat s-a eliberat pentru a-i servi d.[omnu]lui Dr. Virgil Vătăşianu la întoarcerea 

în ţară ca act justificativ în faţa autorităţilor vamale româneşti. 

Directorul Şcolii Române din Roma 

S. Lambrino 

113 Scarlat Lambrino (1891-1964), profesor titular de Istorie Antică şi Epigrafie la Facultatea 

de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1927-1944), şi director al Şcolii Române din Roma 

(1941-1947). 

114 Se referă la subvenţia trienală „G. Chiru” a Academiei Române, în valoare de 22.500 lei, 

dobândită în vara anului 1940.

400 


Legaţiunea Regală a României la Roma 

Văzut, se confirmă că obiectele menţionate în prezenta listă sunt uzate şi aparţin D.[omnu]lui 

profesor Virgil Vătăşianu care a locuit în Italia din septembrie 1938. 

Roma, 19 Noembrie 1946 

p.[entru] Însărcinat cu Afaceri 

D. Nicolau, Consul General 

[Original, AFVV, dos. Roma,… f. f.] 

16 FOTO 

1. 02 Pompei (1931) 

2. 04 Octavian Goga la „Accademia di Romania” (1935/1936) 

3. 13 Virgil Vătăşianu (1939) 

4. 07 Soţii Elena şi Virgil Vătăşianu (1939/1940) 

5. 11 Roma (decembrie 1939) 

6. 03 Şcoala Română din Roma (1940) 

7. 05 Biblioteca (1940) 

8. 01 P. P. Panaitescu la „Accademia di Romania” (mai 1940) 

9. 08 Emil Panaitescu (mai 1940) 

10. 10 Roma (apr. 1941) 

11. 16 Assisi (mai 1941) 

12. 12 Regele Mihai la „Accademia di Romania” (dec. 1941) 

13. 09 Tivoli (1941) 

14. 06 Venezia (1942) 

15. 14 Venezia (1942) 

16. 15 Venezia (1942)

ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE DIN CLUJ-NAPOCA, 

ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE „GEORGE BARIŢ” DIN CLUJ-NAPOCA, 

ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE „GEORGE BARIŢ” DIN CLUJ-NAPOCA, 

SERIES HISTORICA 

(1995-2005) 

INDICE BIBLIOGRAFIC 

Mihaela Bedecean, Stelian Mândruţ 


CUPRINS 

NOTĂ 488 

CRONOLOGIA ŞI REDACŢIA REVISTEI 488 

I. ISTORIOGRAFIE 489 

A. Dezvoltarea istoriografiei româneşti 489 

B. Viaţa şi activitatea unor istorici români 489 

II. IZVOARE ISTORICE 490 

A. Documentare 491 

B. Epistolare 491 

III. ŞTIINŢE AUXILIARE 491 

A. Demografie 491 

B. Numismatică 491 

C. Sigilografie şi ştampile 491 

D. Heraldică 491 

E. Genealogie 492 

F. Etnografie şi folclor 492 

G. Toponimie 492 

IV. ISTORIE GENERALĂ 492 

V. ISTORIE MEDIE 492 

A. Feudalismul dezvoltat 492 

B. Feudalismul târziu 493 

VI. ISTORIE MODERNĂ 494 

A. Istorie social-economică 494 

B. Istorie politică 494 

VII. ISTORIE CONTEMPORANĂ 496 

A. Istorie social-economică 496 

B. Istorie politică 497 


402 

Mihaela Bedeceanu, Stelian Mândruţ 2 

VIII. ISTORIA CULTURII 499 

A. Generalităţi 499 

B. Istoria artelor 499 

C. Istoria tiparului, cărţii şi a presei 499 

D. Istoria învăţământului 500 

E. Istoria bisericii 500 

IX. BIOGRAFII 501 

X. ISTORIE UNIVERSALĂ 501 

XI. VARIA 502 

XII. NECROLOAGE 503 

XIII. RECENZII 504 

A. Cărţi 504 

B. Publicaţii periodice 517 

ANEXĂ 518 

INDICE DE AUTORI 519 

EXCURS ISTORIOGRAFIC POSTFAŢATOR 521 

N O T Ă 

Indicele bibliografic descrie şi întregeşte demersul similar publicat în 1995, reunind întreg 

materialul excerptat din revista de profil ştiinţific editată de către Institutul de Istorie, respectiv 

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca, între anii 1995-2005 (volumele XXXV-XLIV). 

Particularităţile de fond ale studiilor şi articolelor au reclamat aplicarea procedeului dublei 

ordonări, cronologice şi tematice. Criteriul de aranjare a atras după sine oportunităţi în delimitarea 

întreprinsă, astfel că amendarea procentului de subiectivism rămâne la latitudinea lectorului. 

Informaţiile bibliografice au fost ordonate alfabetic pe autori în fiecare segment tematic. Am 

utilizat modalitatea eşalonării cronologice a contribuţiilor inseriate numai în cazul semnalării repetate 

a titlurilor aparţinând unui singur autor. Am apelat la sistemul citării unice doar în situaţia 

elaboratelor colective, trimiterea făcându-se exclusiv la primul semnatar, ceilalţi fiind lesne de aflat în 

cuprinsul indicelui final. Menţionăm că, în cazul succesiunii de titluri recenzate de aceeaşi persoană 

într-un singur volum, departajarea trimiterilor a fost realizată pe baza delimitării alfabetice a autorilor 

semnalaţi ori a titlurilor consemnate ca atare. 

Cronologia şi redacţia revistei, Anexele, incluzând lucrările apărute în „Biblioteca Institutului 

de Istorie. Serie Nouă” şi repertoriul volumului XLV/2006”, indicele de nume şi excursul 

istoriografic constituie alte elemente componente ale întreprinderii bibliografice efectuate de Mihaela 

Bedecean şi Stelian Mândruţ. 

CRONOLOGIA ŞI REDACŢIA REVISTEI 

Vol. XXXV – 

XXXVIII/XXXIX 

Vol. XL–XLI 

Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca. 

Comitetul de redacţie: Camil Mureşanu (redactor responsabil), 

Ioan Bolovan (secretar de redacţie), Ioan Chindriş, Ela Cosma, 

Gheorghe Hristodol, Gelu Neamţu. 1996, 1997, 1998, 1999-2000. 

Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca. 

Comitetul de redacţie: Camil Mureşanu (redactor responsabil), 

Ioan Chindriş (secretar de redacţie), Susana Andea, Remus 

Câmpeanu, Gelu Neamţu, Simion Retegan. 2001, 2002.

3 Indice bibliografic 403 

Vol. XLII-XLIII 

Vol. XLIV 

Vol. XLV 

I. ISTORIOGRAFIE 


Series Historica. Comitetul de redacţie: Camil Mureşanu (redactor 

responsabil), Ioan Chindriş (secretar de redacţie), Ela Cosma, Gelu 

Neamţu, Susana Andea, Gheorghe Iancu, Simion Retegan. 2003, 

2004. 


Series Historica. Comitetul de redacţie: Camil Mureşanu (redactor 

responsabil), Ioan Chindriş, Ela Cosma, Gelu Neamţu, Susana 

Andea, Gheorghe Iancu, Simion Retegan, Remus Câmpeanu. 

2005. 


Series Historica. Colegiul ştiinţific: Sorin Antohi (Budapesta), 

Anneli Ute Gabanyi (Berlin), Konrad Gündisch (Oldenburg, 

Germania). Victor Karady (Paris/Budapesta), André Liebich 

(Geneva), Irina Livezeanu (Pittsburg), Paul E. Michelson 

(Huntington), Camil Mureşanu (Cluj, preşedinte), Joachim von 

Puttkamer (Jena), Stefan Sienerth (München), Mordehai Tamarkin 

(Tel Aviv), Raphael Vago (Tel Aviv), Zoltán Szász (Budapesta), 

Alexandru Zub (Iaşi). Comitetul de redacţie: Camil Mureşanu 

(redactor responsabil), Lucian Nastasă (secretar de redacţie), 

Susana Andea, Remus Câmpeanu, Gelu Neamţu, Stelian Mândruţ, 

Ela Cosma, Simion Retegan, Gheorghe Iancu. 2006. 

A. Dezvoltarea istoriografiei româneşti 

1. CATALAN, Gabriel. Instituţii, practici şi personalităţi la începuturile sovietizării culturii 

şi istoriografiei româneşti. 44, 2005, p. 439-462. 

2. CÂMPEANU, Remus. O etapă ascendentă în istoriografia unirii religioase: opera lui 

Aloisie Tăutu. 41, 2002, p. 347-354. 

3. EDROIU, Nicolae. Cercetarea istorică privind Voievodatul Transilvaniei. 42, 2003, p. 

155-160. 

4. GROSS, Lidia. Istoria interzisă 34, 1995, p. 69-72. 

5. GROSS, Lidia. „Istoriografia română încotro?”. 35, 1996, p. 389-391. 

6. HRISTODOL, Gheorghe. Bibliografia istorică a României la Institutul de Istorie din Cluj. 

35, 1996, p. 360-372. 

7. KÁROLYI, Iolanda, MÂNDRUŢ, Stelian. „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie 

din Cluj-Napoca”. „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj” (1982-1995). Indice 

bibliografic. 34, 1995, p. 25-62. 

8. MÂNDRUŢ, Stelian. Cercetarea istorică actuală, oglindită în paginile „Anuarului 

Institutului de Istorie din Cluj” (1982-1995). 34, 1995, p. 15-23. 

9. MUREŞANU, Camil. Eveniment editorial academic. Istoria românilor, vol. I-VIII, Bucureşti, 

2001-2003. 42, 2003, p. 477. 

10. RĂDUŢIU, Aurel. Din istoria Institutului de Istorie din Cluj. Anul 1948. 34, 1995, p. 63-67. 

11. RĂDUŢIU, Aurel. Institutul de Istorie din Cluj-Napoca la jubileul de 75 de ani. 34, 1995, 

p. 11-13. 

B. Viaţa şi activitatea unor istorici români 

12. ANDEA, Susana. Miron Costin şi Transilvania. Corespondenţa în limba latină. 35, 1996, 

p. 392-404.

404 


13. BODA, Gherghina. George Bariţ – precursor al muzeografiei româneşti din Transilvania. 

44, 2005, p. 213-221. 

14. BOLOVAN, Sorina Paula; BOLOVAN, Ioan. Ştefan Pascu şi demografia istorică în 

România. 42, 2003, p. 145-153. 

15. CÂMPEANU, Remus. George Bariţ despre întemeierea Bisericii Române Unite [42, 

2003, p. 83-88]. 

16. CÂMPEANU, Remus. Perspectiva lui Simion Bărnuţiu asupra Unirii religioase a 

românilor din Transilvania cu Biserica Romei. 42, 2003, p. 251-257. 

17. CHINDRIŞ, Ioan. Epistolierul George Bariţ. 42, 2003, p. 101-120. 

18. CHINDRIŞ, Ioan. Gheorghe Şincai între literaturile română şi maghiară. 42, 2003, p. 

179-187. 

19. EDROIU, Nicolae. Omagiu profesorului Camil Mureşanu la împlinirea vârstei de 70 de 

ani. 36, 1997, p. 13-23. 

20. EDROIU, Nicolae. O viaţă în slujba istoriei (Academicianul Dan Berindei la 80 de ani). 

42, 2003, p. 11-15. 

21. GROSS, Lidia. Incursiune în istoria unei „istorii”: „Vasile Lupu şi cei doi Gheorghe 

Rákoczy” de Coriolan Suciu. 35, 1996, p. 351-359. 

22. MÂNDRUŢ, Stelian. Receptarea alterităţii în dialogul epistolar dintre istoricii Ioan 

Lupaş, Gyula Szekfű şi Dávid Angyal (1914-1918). 40, 2001, p. 303-326. 

23. MÂNDRUŢ, Stelian. Profesorul Alexandru Husar la 85 de ani. 44, 2005, p. 644-645. 

24. MÂNDRUŢ, Stelian. Profesorul Gligor Pop la 85 de ani. 44, 2005, p. 645-646. 

25. MUREŞANU, Camil. Europeanul George Bariţ. 42, 2003, p. 51-56. 

26. MUREŞANU, Camil. In memoriam Ştefan Pascu. 42, 2003, p. 143-144. 

27. MUREŞANU, Camil. O schiţă istorică a lui George Bariţ despre un episod din timpul 

domniei lui Ştefan cel Mare. 43, 2004, p. 29-33. 

28. MUREŞANU, Camil. Ioan Lupaş (1880-1967). 44, 2005, p. 9-10. 

29. NAGHI, Gheorghe. Corespondenţa lui Ioan Boroş cu George Bariţ (1879-1883). 42, 

2003, p. 121-139. 

30. NEAMŢU, Gelu. Un destin istoriografic împlinit: George Bariţ. 42, 2003, p. 79-82. 

31. POPA, Mircea. George Bariţ – călătorul. 42, 2003, p. 89-99. 

32. POPESCU, Gheorghe. Aspecte demografice în gândirea economică bariţiană. 42, 2003, 

p. 71-78. 

33. RUSU, N. Dorina. Acad. Dan Berindei – Bibliografie ştiinţifică: 1945-2003. 42, 2003, 

p. 17-48. 

34. VĂCĂREL, Iulian. George Bariţ despre servituţile populaţiei rurale şi povara fiscalităţii 

în Transilvania. 42, 2003, p. 57-64. 

35. VLASIU, Marina. Profesorul Ioan Lupaş, aşa cum l-au văzut elevii şi studenţii săi. 35, 

1996, p. 345-350. 

II. IZVOARE ISTORICE 

A. Documentare 

36. CIURE, Florina. Libri e manoscritti riguardanti i Principati Romeni conservati nella 

biblioteca del civico museo Correr di Venezia (secc. XVI-XIX). 44, 2005, p. 483-501. 

37. COSMA, Ela. Fondul de documente 1848 de la Institutul de Istorie „George Bariţ” din 

Cluj-Napoca. 43, 2004, p. 711-712. 

38. DÖRNER, Anton. Câmpul Pâinii într-un manuscris din veacul al XIX-lea. 41, 2002, 

p. 225-229. 

39. GROSS, Lidia. Completare la „Calendarul Sărbătorilor Catolice” ce apar în documentele 

medievale privitoare la Transilvania. 41, 2002, p. 223-224.


40. RĂDUŢIU, Aurel. Diplome maramureşene. Consideraţii la o sută de ani de la editare. 40, 

2001, p. 351-360. 

41. RUS, Vasile. Aestimatio, aestimare, aestimator. Observaţii pe marginea unor articole de 

glosar. 37, 1998, p. 9-38. 

B. Epistolare 

42. BOTEZAN, Ioana. Corespondenţa lui Aaron Florian şi Simion Mihali cu Timotei 

Cipariu. 41, 2002, p. 261-292. 

43. BOTEZAN, Ioana; BOTEZAN, Liviu. Din corespondenţa lui Alexandru Roman cu 

George Bariţ (1883-1885). 38-39, 1999-2000, p. 173-197. 

44. CHINDRIŞ, Ioan. Corespondenţa lui Corneliu Coposu cu preotul Simion Man (1976- 

1991). 44, 2005, p. 573-606. 

45. CORDOŞ, Nicolae. Din corespondenţa Vasile Lucaciu – Ioan Raţiu (1894-1896). 36, 

1997, p. 275-296. 

46. WEBER, Peter. Românii din Transilvania şi Ungaria la mijlocul secolului al XIX-lea în 

impresiile de călătorie ale lui John Paget. 44, 2005, p. 51-59. 

III. ŞTIINŢE AUXILIARE 

A. Demografie 

47. BOLOVAN, Ioan. Evoluţia demografică a Transilvaniei în primele două decenii după 

revoluţia paşoptistă. 34, 1995, p. 197-215. 

48. BOLOVAN, Ioan. Consideraţii privind anii 1848-1849 din punct de vedere demografic 

(cazul Transilvaniei). 35, 1996, p. 373-381. 

49. BOLOVAN, Ioan. Organizarea administrativă şi dinamica populaţiei Transilvaniei între 

revoluţia de la 1848 şi primul război mondial. 37, 1998, p. 149-169. 

50. BOLOVAN, Ioan. Evreii din Transilvania între 1870-1930. Contribuţii demografice. 44, 

2005, p. 539-550. 

51. BOLOVAN, Ioan; BOLOVAN, Sorina Paula. Opinii despre ideea de autonomie în 

Transilvania. 37, 1998, p. 315-317. 

52. BOLOVAN, Sorina Paula. Familia şi relaţiile matrimoniale în satul românesc 

transilvănean în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 35, 1996, p. 209-224. 

53. GLÜCK, Eugen. Populaţia evreiască a Transilvaniei. 1848-1920. 43, 2004, p. 153-176. 

54. MUREŞAN, Florin Valeriu. Calamităţi naturale şi variaţii climaterice în prima jumătate a 

secolului al XVIII-lea. Impactul acestora asupra habitatelor umane din districtul românesc 

al Bistriţei. 43, 2004, p. 113-129. 

55. TOTELECAN, G. Silviu. Regiunea Munţilor Apuseni. 41, 2002, p. 211-221. 

B. Numismatică 

56. PAP, Francisc. Clarificări în legătură cu un tezaur monetar din Cluj găsit în 1941-1942. 

38-39, 1999-2000, p. 231-236. 

C. Sigilografie şi ştampile 

57. RUS, Dorin Ioan. Zunftwappen und Zeichen in der Sammlung des Mühlbacher Museums. 

41, 2002, p. 231-233. 

D. Heraldică 

58. MUREŞAN, Augustin; MUREŞAN, Olivian. Stemele judeţelor Olteniei de pe sigiliul lui 

Alexandru Scarlat Ghica, caimacam al Craiovei. 44, 2005, p. 45-49.

406 


E. Genealogie 

59. ANDEA, Susana; ANDEA, Avram. Familia Buicescu-Szalánczi (sec. al XVII-lea). 37, 

1998, p. 39-61. 

60. CHINDRIŞ, Ioan. Sate şi genealogii din „Ieraşul de Sus”. (Contribuţii la istoria nobilimii 

maramureşene în sec. XVIII). 36, 1997, p. 27-53. 

61. KOVÁCS, W. András. Familia Wass de Ţaga în Evul Mediu. (Societatea nobiliară de 

mijloc din Transilvania). 36, 1997, p. 55-92. 

62. POP, Ioan Aurel. O familie nobiliară românească din Ţara Haţegului în secolele XV- 

XVIII: Poporenii. 35, 1996, p. 13-24. 

E. Etnografie şi folclor 

63. FLOREA, Virgiliu. Un corpus inedit al folclorului românesc: Manuscrisul de la 

Budapesta al lui I.C. Hintz-Hinţescu. 43, 2004, p. 185-202. 

F. Toponimie 

64. ONOFREIU, Adrian. Oraşul Bistriţa – habitat şi toponimie. 34, 1995, p. 295-322. 

65. RĂDUŢIU, Aurel. Despre numele „Drakula”. 35, 1996, p. 25-37. 

IV. ISTORIE GENERALĂ 

66. COSMA, Ela. Harald Roth: Siebenbürgen. O minisinteză de istoria Transilvaniei. 34, 

1995, p. 375-383. 

67. GYÉMÁNT, Ladislau. Evreii din România – destin istoric. 34, 1995, p. 73-87. 

V. ISTORIE MEDIE 

A. Feudalismul dezvoltat 

68. BELU, Sabin. O manufactură de postavuri la Braşov, în sec. al XVI-lea. 37, 1998, p. 201- 

218. 

69. DENIZE, Eugen. Moldova lui Ştefan cel Mare la intersecţia de interese a Marilor Puteri 

(1457-1474). 43, 2004, p. 9-28. 

70. MÂRZA, Radu. Iezuiţii în Transilvania (1579-1588). (Consideraţii preliminare). 34, 

1995, p. 149-157. 

71. MUREŞAN, Ovidiu. Relaţii moldo-veneţiene în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. 43, 

2004, p. 35-56. 

72. SIMON, Alexandru. Lumea lui Djem. Buda, Suceava şi Istanbul în anul 1480. 44, 2005, 

p. 11-43. 

B. Feudalismul târziu 

73. ANDEA, Susana. Oficialităţile ardelene, Constantin Brâncoveanu şi mişcarea lui Pintea 

(1699). 40, 2001, p. 27-35. 

74. ANDEA, Susana; ANDEA, Avram. Habitat şi întemeieri de sate în districtul Rodnei în 

secolele al XVI-lea şi al XVII-lea: Vărarea şi Găureni. 41, 2002, p. 25-40. 

75. ANDEA, Susana; ANDEA, Avram. Înzestrarea cu arme şi organizarea militară a 

haiducilor lui Pintea. Anchetele oficiale din 1700-1701. 42, 2003, p. 189-204.


76. BULBOACĂ, Sorin. Nobilimea de origine românească din Banatul Lugojului şi 

Caransebeşului în secolele XVI-XVII. Studiu de caz: Familiile Bekes, Iojica, Vaida şi 

Măcicaşi. 43, 2004, p. 57-67. 

77. CĂZAN, Ileana. Comerţul austriac la Gurile Dunării. Primele tentative. 1768-1791. 42, 

2003, p. 205-219. 

78. CÂMPEANU, Remus. Elementul românesc în administraţia Transilvaniei în veacul al 

XVIII-lea. 37, 1998, p. 127-148. 

79. COSMA, Ela. Iluminism şi masonerie la saşi. Proiectul primului cabinet de lectură din 

Transilvania. 40, 2001, p. 63-69. 

80. COSMA, Ela. Documente privind minele de la Borşa. 41, 2002, p. 323-346. 

81. COSMA, Ela. Un proiect de modernizare a drumurilor şi de organizare a primei loterii 

publice din Transilvania, 1873. 44, 2005, p. 503-524. 

82. GLÜCK, Eugen. Mişcarea lui Petru Seghedinaţ din zona Mureşului de Jos (1735). 40, 

2001, p. 37-62. 

83. GORUN, Gheorghe. Dimensiunile violenţelor din mediul ţărănesc transilvănean din a 

doua jumătate a secolului al XVIII-lea. 41, 2002, p. 355-360. 

84. LUMPERDEAN, Ioan. Limbă şi economie în societatea românească din secolul al XVIIIlea 

– prima jumătate a secolului al XIX-lea. 34, 1995, p. 159-171. 

85. MIRCEA, Gabriela. Blajul şi domeniul aparţinător la jumătatea secolului al XVIII-lea. 

35, 1996, p. 38-61. 

86. PAP, Francisc. Registrele tricesimale clujene despre arme, echipament militar şi muniţie 

în comerţul clujean (1599-1637). 43, 2004, p. 69-83. 

87. PAPP, Klára. Die gesellschaftliche Schichtung der Leibeigenen auf den Grossgrundbesitzungen 

von Bihar während des 18. Jahrhunderts. 38-39, 1999-2000, p. 65-83. 

88. PAPP, Klára. Prestaţii iobăgeşti în comitatul Bihor în perioada reglementării urbariale. 

41, 2002, p. 361-367. 

89. PAPP, Klára. Posesiunile transilvănene ale familiei Csáky în prima jumătate a secolului al 

XVIII-lea. 43, 2004, p. 99-111. 

90. STATE, Radu Alexandru. Un aspect al relaţiilor dintre Ţara Românească şi Transilvania 

în secolul al XVII-lea: Radu Mihalcea. 38-39, 1999-2000, p. 99-101. 

VI. ISTORIE MODERNĂ 

A. Istorie social-economică 

91. AXENCIUC, Victor. Legăturile economice dintre Transilvania şi celelalte provincii 

româneşti în secolul al XIX-lea. 42, 2003, p. 65-70. 

92. BOTEZAN, Liviu. Importanţa conscripţiei czirákyene pentru studierea sesiilor iobăgeşti 

şi a obligaţiilor ţăranilor aserviţi din Transilvania, între 1820-1848. 41, 2002, p. 41-83. 

93. BUŞĂ, Daniela. Investiţiile străine de capital în economia României la începutul 

secolului al XX-lea. 42, 2003, p. 379-391. 

94. DEMŞEA, Dan. Burghezia meşteşugărească română din părţile Aradului între anii 1828- 

1872. 44, 2005, p. 61-99. 

95. DRECIN, Mihai. „Noi prin noi” – variantă a doctrinei liberale „Prin noi înşine”. 35, 1996, 

p. 241-246. 

96. EGYED, Ákos. Problema emancipării iobagilor din Transilvania în contextul european 

(II). 34, 1995, p. 173-195. 

97. GYÉMÁNT, Ladislau. Imaginea evreilor în presa săsească din Transilvania la mijlocul 

secolului al XIX-lea. 35, 1996, p. 119-131.

408 


B. Istorie politică 

98. BOCŞAN, Nicolae; GRÄF, Rudólf. Din memorialistica revoluţiei de la 1848. 42, 2003, 

p. 269-280. 

99. BOTEZAN, Ioana. Câteva scrisori din fondul Ioan Micu-Moldovan referitoare la procesul 

Memorandului. 34, 1995, p. 323-331. 

100. BOTEZAN, Liviu. Începutul activităţii politice a lui Vasile Lucaciu. 40, 2001, p. 123- 

139. 

101. BOTEZAN, Liviu. Acţiuni ale ţărănimii din comitatul Cluj pentru desfiinţarea iobăgiei în 

primăvara anului 1848. 42, 2003, p. 281-295. 

102. BOTEZAN, Liviu. Participarea ţărănimii din Comitatul Turda la revoluţie în primăvara 

anului 1848, pentru desfiinţarea iobăgiei. 43, 2004, p. 131-152. 

103. BOTEZAN, Liviu; BOTEZAN, Ioana jr. Formele de manifestare şi specificul acţiunilor 

ţărăneşti din scaunele secuieşti în primăvara anului 1848. 44, 2005, p. 121-148. 

104. BRĂTESCU, Constantin. Contribuţii la cunoaşterea acţiunilor memorandiste desfăşurate 

între anii 1887-1894. 38-39, 1999-2000, p. 151-158. 

105. CHINDRIŞ, Ioan; RUS, Vasile. Raportul Cancelariei Aulice a Transilvaniei despre 

Adunarea Naţională de la 3/15 mai 1848. 40, 2001, p. 265-276. 

106. CIOBANU, Vasile. Activitatea diplomatică a lui Alexandru Vaida Voevod la Paris 

(1918). 42, 2003, p. 401-406. 

107. COSMA, Ela. Intervenţia rusă în Transilvania la 1849. Imaginea ruşilor în presa săsească. 

35, 1996, p. 160-176. 

108. COSMA, Ela. Personalul forurilor oficiale transilvane şi al naţiunii săseşti (1849). 37, 

1998, p. 239-266. 

109. COSMA, Ela. Refugiaţii transilvani în Muntenia la 1849. 40, 2001, p. 291-302. 

110. DETEŞAN, Daniela. „Procesul lemenian” (1843-1846). Desfăşurare, consecinţe şi 

însemnătate. 44, 2005, p. 101-120. 

111. DÖRNER, Anton. Administraţia Transilvaniei din perioada anilor 1867-1876. 40, 2001, 

p. 105-122. 

112. EDROIU, Nicolae. Ecouri ale revoluţiei lui Tudor Vladimirescu în Flandra. 35, 1996, 

p. 405-420. 

113. GAROAFĂ, Dumitru. Refugiaţi transilvăneni în judeţul Vâlcea în timpul Revoluţiei de la 

1848-1849. 40, 2001, p. 79-85. 

114. GLÜCK, Eugen. România văzută de presa vieneză în anul 1866. 41, 2002, p. 317-321. 

115. GOŢIA, Dorin. Abatele Zavoral şi răniţii români de la Strahov. 42, 2003, p. 393-399. 

116. IANCU, Gheorghe. România în anul 1918. Stat învins sau învingător? 37, 1998, p. 319- 

321. 

117. LOVIN, Minerva. Naţionalismul lui Amos Frâncu. 38-39, 1999-2000, p. 143-149. 

118. MÁDLY, Loránd. Încercări de activitate politică ale saşilor transilvăneni după 1850. 

Încetarea activităţii Universităţii săseşti şi noua ordine politică a Pământului Crăiesc 

(1850-1852). 44, 2005, p. 173-191. 

119. MÂNDRUŢ, Stelian. Opinii vizând „Chestiunea româno-ungară” în Transilvania (1867- 

1918). 36, 1997, p. 147-158. 

120. MÂNDRUŢ, Stelian. Die rumänischen Abgeordneten aus Siebenbürgen zu den 

ungarischen Landtagen zwischen 1848-1849 (Vorstellungsfähigkeit, Beziehungen und 

Ergebnisse). 37, 1998, p. 63-72. 

121. MÂNDRUŢ, Stelian. Partidele maghiare în viaţa politică a Transilvaniei (1867-1919). 41, 

2002, p. 145-170. 

122. MÂNDRUŢ, Stelian. Dinamica electoral-politică în Transilvania între anii 1892 şi 1910. 

42, 2003, p. 313-323. 

123. NEAMŢU, Gelu. Din ecourile unirii Transilvaniei cu România în presa americană 

(decembrie 1918). 34, 1995, p. 333-346.


124. NEAMŢU, Gelu. „Gazeta de Transilvania” în revoluţia de la 1848-1849. 35, 1996, 

p. 132-159. 

125. NEAMŢU, Gelu. Interferenţe româno-maghiare în epoca modernă. Aspecte ale delaţiunii 

în documentele revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. 36, 1997, p. 139-146. 

126. NEAMŢU, Gelu. Revoluţia de la 1848-1849. Bibliografie selectivă şi cronologia revoluţiei 

române de la 1848-1849 din Transilvania. 37, 1998, p. 73-99. 

127. NEAMŢU, Gelu. O încercare necunoscută de a-l captura pe Avram Iancu în vara anului 

1848. 38-39, 1999-2000, p. 131-142. 

128. NEAMŢU, Gelu. Persecuţii şi abuzuri împotriva unor preoţi ortodocşi din Transilvania în 

vara anului 1848. 40, 2001, p. 277-290. 

129. NEAMŢU, Gelu. Unele aspecte privind imaginea lui Lajos Kossuth din perioada 

emigraţiei, reflectate în presa românească ardeleană. 40, 2001, p. 71-78. 

130. NEAMŢU, Gelu. Maghiari alături de Revoluţia română de la 1848-1849 din Transilvania. 

41, 2002, p. 97-126. 

131. NEAMŢU, Gelu. 3/15 mai 1848, văzut din perspectiva fiecărui deceniu de până la Unire 

(1858-1918). 42, 2003, p. 297-300. 

132. NEAMŢU, Gelu. 18 iunie 1848 – „Duminica Sfintei Treimi”, ziua oficială a desfiinţării 

iobăgiei în Transilvania. 43, 2004, p. 523-540. 

133. NEAMŢU, Gelu. Preotul Ioan Bucur Pop din Budiu de Câmpie, erou şi martir la 1848- 

1849. 44, 2005, p. 525-537. 

134. NEAMŢU, Gelu; CÎMPEAN, Viorel. Aspecte ale Revoluţiei din 1848 în părţile 

Sătmarului. 44, 2005, p. 149-172. 

135. PLATON, Gheorghe. Ţărănimea română în prima jumătate a secolului al XIX-lea. 

Sentiment identitar şi conştiinţă naţională. 41, 2002, p. 85-95. 

136. PLATON, Gheorghe. Naţiune şi mişcare naţională în primele decenii ale secolului al 

XIX-lea. 42, 2003, p. 221-239. 

137. POPOVICI, Vlad. Elite şi strategii politice în mişcarea naţională românească din 

Transilvania (1869-1894). Studiu de caz: disputa activism-pasivism. 44, 2005, p. 193-212. 

138. RETEGAN, Simion. Delegaţia naţională de la Viena din 1850. Contribuţia lui Alexandru 

Sterca Şuluţiu. 37, 1998, 101-126. 

139. RETEGAN, Simion. Conferinţa naţională românească de la Sibiu din 1863. 40, 2001, 

p. 87-104. 

140. ROZ, Alexandru. 1848-1849. Eroi fără monumente în Ţara Zarandului. 43, 2004, p. 177- 

183. 

141. SPIRA, György. Kossuth şi grănicerii români reîntorşi de pe râul Vág în toamna anului 

1848. 41, 2002, p. 127-143. 

142. SUCIU, Dumitru. Contribuţia elitelor politice româneşti la democratizarea şi armonizarea 

geografiei politice europene: 1848-1918 (III). 34, 1995, p. 217-235. 

143. SUCIU, Dumitru. Pronunciamentul de la Blaj şi impactul său asupra evoluţiei programelor 

şi tacticilor mişcării naţionale româneşti din Transilvania. 42, 2003, p. 355-372. 

144. SUCIU, Dumitru. Transilvania în procesul democratizării principiilor de stabilire a 

frontierelor de stat în Europa Centrală şi Răsăriteană şi Sistemul de la Versailles. 43, 

2004, p. 211-242. 

145. VARGA, Attila. Pentru o istorie a Banatului în secolul al XIX-lea. Comitatele Caraş şi 

Severin între era liberală şi unificarea din anul1880. 42, 2003, p. 335-343. 

VII. ISTORIE CONTEMPORANĂ 

A. Istorie social-economică 

146. BÁTHORY, Ludovic. Oameni de afaceri evrei din România. Max Auschnitt şi 

dezvoltarea societăţii „Titan-Nădrag-Călan” între cele două războaie mondiale. 34, 1995, 

p. 111-124.

410 


147. BÁTHORY, Ludovic. Principalele societăţi carbonifere. Relaţiile lor cu capitalul 

autohton şi străin între anii 1918-1921. 35, 1996, p. 247-269. 

148. BÁTHORY, Ludovic. Consolidarea poziţiilor capitalului autohton în industria 

carboniferă între anii 1922-1926. 37, 1998, p. 219-237. 

149. BÁTHORY, Ludovic. Societăţile carbonifere din România şi capitalul străin (1924- 

1929). 38-39, 1999-2000, p. 85-97. 

150. BÁTHORY, Ludovic. Recalcularea producţiei de cărbune a Societăţii Petroşani pe baza 

datelor contabilităţii secrete (1921-1929). 43, 2004, p. 611-650. 

151. GYÉMÁNT, Ladislau. Sub patru dictaturi. Zece ani din viaţa unei comunităţi evreieşti 

din Transilvania. Alba Iulia 1940-1950. 41, 2002, p. 393-403. 

152. IANCU, Gheorghe. Aspecte din procesul colectivizării agriculturii în România (1949- 

1960). 40, 2001, p. 205-230. 

153. IANCU, Gheorghe; ŢÂRĂU, Virgiliu. Un episod din implicarea Securităţii în colectivizarea 

agriculturii româneşti. 37, 1998, p. 267-290. 

154. MÁRTON, László. Acţiuni ale ţăranilor împotriva înfiinţării şi funcţionării gospodăriilor 

agricole colective în Regiunea Mureş (septembrie 1950-decembrie 1951). 44, 2005, 

p. 407-437. 

155. OPRIŞ, Petre. Industria românească de apărare înainte de înfiinţarea organizaţiei 

Tratatului de la Varşovia. 44, 2005, p. 463-482. 

156. TRAŞCĂ, Ottmár. Aspecte privind primii ani ai colectivizării agriculturii în România, 

1949-1952. Studiu de caz: Regiunea Cluj. 44, 2005, p. 385-406. 

157. WEBER, Peter. Câteva informaţii privitoare la germanii din România în timpul 

Republicii de la Weimar, aflate în Arhiva Ministerului de Externe al Germaniei. 43, 2004, 

p. 243-254. 

B. Istorie politică 

158. ANGHEL, Florin. Evreii – o problemă de integrare pentru România Mare? Câteva 

explicaţii ale antisemitismului: cazul regiunii Cernăuţi, 1919-1940. 34, 1995, p. 99-109. 

159. BENJAMIN, Lya. Definiţia „rasială” a calităţii de evreu în legislaţia din România (1938- 

1944). 34, 1995, p. 125-135. 

160. CATALAN, Gabriel; STĂNESCU, Mircea. Scurtă istorie a Securităţii. 43, 2004, p. 387- 

413. 

161. DOBRINCU, Dorin. „Oamenii de pădure”. Rezistenţa armată anticomunistă din nordul 

Transilvaniei (1945-1958). 43, 2004, p. 317-371. 

162. FAUR, Antonio. Căpitanul Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă din sudul 

Bihorului (1946-1950). 43, 2004, p. 651-663. 

163. IANCU, Gheorghe. Chestiunea minorităţilor etnice din România (1919-1925) în contextul 

internaţional. (Descrieri de călătorie). 36, 1997, p. 159-176. 

164. IANCU, Gheorghe; TRAŞCĂ, Ottmár. Situaţia politică a României în perioada 

septembrie 1939 - septembrie 1940, reflectată în rapoarte ale ataşatului militar american 

din Bucureşti, J.P. Ratay. 43, 2004, p. 265-315. 

165. IVAN, Adrian. Pactul de amiciţie şi colaborare între România şi Italia (16 septembrie 

1926). 38-39, 1999-2000, p. 103-118. 

166. MÂNDRUŢ, Stelian. 23 august 1944 în viziunea istoriografiei marxiste maghiare 

(deceniile şapte şi opt). 38-39, 1999-2000, p. 119-130. 

167. MILIN, Miodrag. Titoismul la graniţa româno-iugoslavă. 42, 2003, p. 457-474. 

168. MOISA, Gabriel. „Tovarăşii de drum” ai comuniştilor în Regionala Crişana-Maramureş. 

1944-1953. Studiu de caz: Frontul Plugarilor. 44, 2005, p. 331-347. 

169. PETRENCU, Anatol. Conferinţa de pace de la Paris şi frontiera de răsărit a României. 36, 

1997, p. 177-183.


170. ROZ, Alexandru. Ioan Flueraş, un lider social-democrat mort în închisorile comuniste. 

42, 2003, p. 453-456. 

171. ŞANDRU, Dumitru. Deţinuţii politici de la Gherla în 1947. 34, 1995, p. 271-282. 

172. TRAŞCĂ, Ottmár. „Din nou” despre Ip şi Trăznea. (Activitatea diplomaţiei române 

determinate de efectele arbitrajului din 30 august 1940). 36, 1997, p. 321-324. 

173. TRAŞCĂ, Ottmár. Eugen Cristescu – între realitate şi ficţiune. 36, 1997, p. 317-320. 

174. TRAŞCĂ, Ottmár. Totalitarismul în România. Aspecte ale relaţiilor dintre Generalul Ion 

Antonescu şi Mişcarea Legionară în perioada guvernării naţional-legionare (septembrie 

1940 – februarie 1941). 36, 1997, p. 197-221. 

175. TRAŞCĂ, Ottmár. Stenogramele Consiliului de Miniştri al Ungariei din 22, 28, 29 şi 31 

august 1940 referitoare la cel de-al doilea arbitraj de la Viena. 37, 1998, p. 177-200. 

176. TRAŞCĂ, Ottmár. Planul de atac al armatei maghiare împotriva României din 23 august 

1940. 38-39, 1999-2000, p. 219-230. 

177. TRAŞCĂ, Ottmár. Impactul problemei Transilvaniei asupra colaborării militare românogermane, 

1941-1944. 40, 2001, p. 155-184. 

178. TRAŞCĂ, Ottmár. Bombardamentele anglo-americane asupra României, aprilie – august 

1944. Percepţii germane şi maghiare. 41, 2002, p. 191-209. 

179. TURCUŞ, Şerban. Vaticanul în discursul politic românesc (1947-1953). 36, 1997, p. 185- 

196. 

180. TURLIUC, Cătălin. Naturalizarea evreilor în România 1918-1924. 34, 1995, p. 89-97. 

181. ŢÂRĂU, Liviu. România şi conflictul sovieto – iugoslav, 1948-1954. 34, 1995, p. 283- 

294. 

182. ŢÂRĂU, Liviu. Instaurarea comunismului în România şi evreii. 35, 1996, p. 289-302. 

183. ŢÂRĂU, Liviu. Un episod din istoria războiului rece: Comitetul Naţional Român se 

adresează preşedintelui Truman (26 mai 1952). 36, 1997, p. 297-307. 

184. ŢÂRĂU, Virgiliu. Consideraţii asupra dinamicii interne a P.C.R. în anii 1944-1946. 

Studiu de caz (oraşul şi judeţul Cluj). 35, 1996, p. 316-342. 

185. ŢÂRĂU, Virgiliu. Problema naţională în politica Partidului Comunist Român în anii 

1944-1946. Consideraţii preliminare. 36, 1997, p. 223-241. 

VIII. ISTORIA CULTURII 

A. Generalităţi 

186. CHINDRIŞ, Ioan. Blajul şi începuturile „Vifleimului” la români. 43, 2004, p. 415-456. 

187. CRĂCIUN, Cornel. Reclama în presa românească interbelică din Deva. 34, 1995, p. 249- 

269. 

188. DETEŞAN, Daniela. Înrâuriri herderiene în cultura ardeleană prepaşoptistă. 43, 2004, 

p. 457-497. 

189. ISAC, Ionuţ. Aspecte ale istoriei filosofiei moderne şi contemporane în viziunea lui 

Constantin Micu. 40, 2001, p. 231-253. 

190. KRISTOPHSON, Jürgen. Limbă? Lingvistică? Politică lingvistică? Studiu de caz: 

„Limba moldovenească”. 34, 1995, p. 385-394. 

191. MÂNDRUŢ, Stelian. Coexistenţa etnoculturală şi vieţile paralele din revista „Banatul” 

(1926-1930). 44, 2005, p. 315-329. 

192. MÂRZA, Radu. Locul lui Franz Miklosich în afirmarea slavisticii româneşti. 43, 2004, 

p. 541-568. 

193. MITU, Sorin. „Forme fără fond” în imaginarul cultural al românilor ardeleni la începutul 

epocii moderne. 35, 1996, p. 100-118.

412 


194. MOŞNEAGU, Bogdan. Iaşi, 1949. Ateneele populare şi etatizarea timpului liber. 43, 

2004, p. 373-385. 

195. MUREŞANU, Camil. Literatura română ardeleană şi idealul Unirii. 38-39, 1999-2000, 

p. 159-164. 

196. MUREŞANU, Camil. Gândirea politică a lui Eminescu. 40, 2001, p. 9-13. 

197. MUREŞANU, Camil. Laicism şi religiozitate în cultura română interbelică. 41, 2002, 

p. 379-384. 

198. RUSU, N. Dorina. Transilvania şi Academia Română. 42, 2003, p. 345-353. 

B. Istoria artelor 

199. CRĂCIUN, Cornel. Arhitectura românească şi ambientul în perioada interbelică – schiţa 

problemei. 35, 1996, p. 280-288. 

200. GUI, Daniela. Theodor Aman – pictor istoric. 35, 1996, p. 270-279. 

201. GUI, Daniela. Măiestria artistică şi psihologică în portretistica lui Luchian. 36, 1997, 

p. 249-257. 

202. GUI, Daniela. Peregrinările franceze ale lui Nicolae Grigorescu şi ecoul lor în pictura 

modernă românească. 38-39, 1999-2000, p. 165-172. 

203. NAGHI, Gheorghe. Pictorul Nicolae Popescu (1835-1877). Preliminarii (I). 44, 2005, 

p. 223-243. 

C. Istoria tiparului şi a cărţii 

204. ANDEA, Susana; ANDEA, Avram. Cartea românească veche din Transilvania în 

inventarele bisericeşti. 35, 1996, p. 62-77. 

205. CHINDRIŞ, Ioan. Biblioteca lui Inochentie Micu-Klein. 34, 1995, p. 347-373. 

206. CHINDRIŞ, Ioan. Cel mai vechi şematism românesc cunoscut: Oradea, 1813. 41, 2002, 

p. 235-260. 

207. CHINDRIŞ, Ioan. Episcopul Ioan Bob şi „Biblia de la Blaj” din 1795. 42, 2003, p. 171- 

177. 

208. DÂRJA, Ileana. Addenda et corrigenda la copia Alba Iuliană a inventarului Bibliotecii de 

la Levoča (-Leutschau) din anul 1790. 36, 1997, p. 259-273. 

D. Istoria învăţământului 

209. ANDREI, Mirela. Din istoria şcolilor populare năsăudene. 1830-1866. 43, 2004, p. 499- 

521. 

210. BERINDEI, Dan. Manualele de istorie între educaţie naţională şi educaţie europeană. 42, 

2003, p. 241-249. 

211. CÂMPEANU, Remus. Şcoală şi viaţă cotidiană în Clujul secolului al XVIII-lea. Aspecte 

istoriografice şi arhivistice. 35, 1996, p. 89-99. 

212. CÂMPEANU, Remus. Impactul Reformei religioase asupra învăţământului transilvănean. 

43, 2004, p. 85-97. 

213. FAZEKAS, István. Ratio Educationis (1777). 36, 1997, p. 243-248. 

214. MÂNDRUŢ, Stelian. Consideraţii privind relaţiile internaţionale interbelice ale 

Universităţii din Cluj. 35, 1996, p. 382-388. 

215. MÂRZA, Daniela. Imaginea învăţământului bănăţean reflectată în circularele şcolare. 

Studiu de caz: protocolul de circulare al satului Moraviţa (Banat) 1819-1859. 40, 2001, 

p. 255-264. 

216. MITRAŞCĂ, Mihai. Romanian Perceptions of Japan before World War Two. The School 

Textbooks. 44, 2005, p. 287-314. 

217. MURGESCU, Mirela Luminiţa. Spiru Haret şi educaţia naţională în şcoala românească. 

34, 1995, p. 237-247.


218. NASTASĂ, Lucian. Geneza a două universităţi în Clujul multicultural (1944-1945). 42, 

2003, p. 419-451. 

219. PÁL, Judit. Cunoştinţa de carte şi învăţământul în scaunele secuieşti în secolul al XVIII-lea. 

35, 1996, p. 78-88. 

220. RETEGAN, Simion. Gimnaziul din Blaj în anul popasului transilvănean al lui Eminescu. 

38-39, 1999-2000, p. 199-205. 

221. SIGMIREAN, Cornel. Studenţii Academiei de Teologie din Blaj între anii 1806 şi 1911. 

42, 2003, p. 325-334. 

222. VARGA, Attila. Învăţământul romano-catolic din Banat în a doua jumătate a secolului al 

XIX-lea. Seminarul Mic din Episcopia Cenadului. 1872-1900. 43, 2004, p. 203-210. 

223. ZAINEA, Ion. Învăţământul normal de stat în limba română din Bihor în perioada 

interbelică. 43, 2004, p. 569-592. 

E. Istoria bisericii 

224. BUCUR, Ioan Marius. Stat şi biserică în România postbelică, 1945-1948. Câteva 

consideraţii. 35, 1996, p. 303-315. 

225. GROSS, Lidia. Dicţionarul istoric – reflexie a „rigorii şi maturităţii unei istoriografii”. 40, 

2001, p. 361-368. 

226. GROSS, Lidia. Ordinul şi Confreria Sfântului Spirit în Transilvania. 41, 2002, p. 9-24. 

227. GROSS, Lidia. Confreria capitlului de Sibiu. 42, 2003, p. 161-170. 

228. LEB, Ioan Vasile. Christliche Spiritualität auf dem rumänischen Boden in dem IV. bis VI. 

Jahrhundert. 34, 1995, p. 137-148. 

229. MÂRZA, Radu. Aspecte religioase în timpul domniilor lui Iliaş Rareş (1546-1551) şi 

Ştefan Rareş (1551-1552). Reflectarea lor în Cronicile lui Macarie şi Eftimie. 36, 1997, 

p. 113-120. 

230. MIRCEA, Ioan. Demersurile prelaţilor români greco-catolici pentru statutul mitropolitan. 

35, 1996, p.184-208. 

231. RETEGAN, Simion. Aspecte ale biconfesionalităţii românilor din Transilvania la 

mijlocul secolului al XIX-lea (1850-1867). 35, 1996, p. 177-183. 

232. ŞTIRBAN, Marcel. Blajul în spiritualitatea transilvană. 260 de ani de la instalarea 

episcopului Inochentie Micu-Clain la Blaj. 36, 1997, p. 121-137. 

233. ŞTIRBAN, Marcel. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac (octombrie 1964 – 

octombrie 1989). 38-39, 1999-2000, p. 47-63. 

234. TURCUŞ, Şerban. I romeni nella dimensione ecclesiologica della Santa Sede da Pio XI à 

Paolo VI. 40, 2001, p. 185-203. 

IX. BIOGRAFII 

235. CHINDRIŞ, Ioan. Horea şi masoneria? 37, 1998, p. 291-301. 

236. FÜRTÖS, Andrea. Demnitari arestaţi. Studiu de caz: Ilie Lazăr (1947-1964). 44, 2005, 

p. 349-383. 

237. IANCU, Gheorghe. Aspecte din activitatea politică a lui Iuliu Maniu în anii 1910 şi 

1919. 44, 2005, p. 551-572. 

238. IANCU, Gheorghe. Valeriu Branişte (1869-1928) la „Tribuna” din Sibiu (1893). 44, 

2005, p. 269-286. 

239. NISTOR, Ioan Silviu. Clarificări privind împrejurările şi locul în care a decedat Avram 

Iancu. 42, 2003, p. 301-312. 

240. ŢÂRĂU, Liviu. Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, comemoraţi la Istanbul, ianuarie 

1956. 40, 2001, p. 327-340.

414 


X. ISTORIE UNIVERSALĂ 

241. ANGHEL, Florin. Atitudini şi acţiuni de politică externă regională polonă după Tratatul 

de Pace de la Riga (1921-1922). 43, 2004, p. 255-264. 

242. BÁTHORY, Ludovic. Modernizarea industriei miniere şi metalurgice din ţările Europei 

Centrale în perioada interbelică. 41, 2002, p. 171-189. 

243. BUCKLEY, Ann. Perspectives on Self-Critical Research Methods. 34, 1995, p. 395-399. 

244. CÂMPEANU, Remus. Elitele. Eşecul unor tentative de definire. 34, 1995, p. 409-412. 

245. COSTEA, Simion. Reacţia Germaniei la proiectul Briand de uniune europeană (1929- 

1931). 40, 2001, p. 141-154. 

246. CRISTEA, Nadia. Aspecte ale anexării Basarabiei în istoriografia rusă (1812-1918). 37, 

1998, p. 303-310. 

247. FÜLÖP, Mihály. Une mémoire éclipsée par la Guerre froide: le réglement de paix en 

Europe. 40, 2001, p. 369-377. 

248. FÜLÖP, Mihály. L’identité européenne des petits États d’Europe centrale et orientale. 41, 

2002, p. 385-391. 

249. GROSS, Lidia. Confreriile medievale în Europa (Cronologie şi definiţie). 36, 1997, p. 93- 

112. 

250. GYÉMÁNT, Ladislau. Ideea europeană la sfârşitul primului război mondial. 42, 2003, 

p. 407-418. 

251. MÁDLY, Loránd. Aspecte ale atentatului din 18 februarie 1853 contra împăratului 

Francisc Iosif. 41, 2002, p. 293-316. 

252. MAMINA, Alexandru. Tipuri monarhice europene la sfârşitul secolului al XIX-lea şi 

începutul secolului al XX-lea. 44, 2005, p. 245-268. 

253. MÂNDRUŢ, Stelian. Anii de studii universitare clujene ai istoricului I. Tóth Zoltán 

(1929-1934). 43, 2004, p. 593-610. 

254. MUREŞANU, Camil. L’identité nationale en voie de transition. 37, 1998, p. 171-176. 

255. PAVEL, Teodor. Laic şi ecleziastic în revoluţiile de la 1848 din Europa Centrală. 42, 

2003, p. 259-268. 

256. POP, Ioan Aurel. Regatul Ungariei între Apus şi Răsărit: catolici şi noncatolici în secolele 

XIII-XIV. 36, 1997, p. 309-315. 

257. POP, Ioan Aurel. Europa Centrală – între hegemonii şi rivalităţi. 40, 2001, p. 341-350. 

258. PUŞCAŞ, Vasile. SUA „descoperă” Europa Centrală (1919). Raportul expertului 

american H. V. Harlan despre aria central europeană. 38-39, 1999-2000, p. 207-217. 

259. TURCUŞ, Şerban. Monarhia pontificală clasică. Principii ecclesiologice şi realităţi 

instituţionale. 38-39, 1999-2000, p. 9-45. 

260. TURCUŞ, Veronica. Influsso dell’architettura cistercense sull’edilizia non-appartenente 

all’ordine. Il caso italiano. 40, 2001, p. 15-25. 

261. VARGA, Attila. Imaginea Conciliului Vatican I în presa maghiară ardeleană, 1869-1872. 

41, 2002, p. 369-378. 

262. VÁRI, Alexandru. Ipostaze ale alterităţii: prostituţie, sexualitate şi imaginea femeii la 

Viena şi Budapesta între 1890-1914. 35, 1996, p. 225-240. 

263. VITCU, Dumitru. Semnificaţia politică a unui act de cultură. (Un episod din istoria 

Bibliotecii „Corvina”). 42, 2003, p. 373-378. 

XI. VARIA 

264. Activitatea ştiinţifică a Institutului de Istorie în anul 1995. 35, 1996, p. 504-505. 

265. Activitatea ştiinţifică a Institutului de Istorie în anul 1996. 36, 1997, p. 417-418. 

266. Activitatea ştiinţifică a Institutului de Istorie în 1998. 37, 1998, p. 387-388.


267. Activitatea ştiinţifică a Institutului pe anul 2002. 42, 2003, p. 478-483. 

268. BOLOVAN, Ioan. Cronica activităţii ştiinţifice a Institutului de Istorie pe anul 1994. 34, 

1995, p. 451-453. 

269. Burse. Călătorii de documentare. Schimburi interacademice. 36, 1997, p. 414-416. 

270. Cărţi intrate în fondul Bibliotecii Institutului de Istorie din Cluj-Napoca în anii 1999- 

2000. 38-39, 1999-2000, p. 237-242. 

271. Cărţi intrate în fondul Bibliotecii Institutului de Istorie din Cluj-Napoca în anul 2001. 40, 

2001, p. 427-431. 

272. Cărţi intrate în fondul Bibliotecii Institutului de Istorie din Cluj-Napoca în anul 2002. 41, 

2002, p. 435-439. 

273. Cărţi intrate în Biblioteca Institutului de Istorie „George Bariţ” în anul 2004. 43, 2004, 

p. 724-728. 

274. Cărţi intrate în Biblioteca Institutului de Istorie „George Bariţ” în anul 2005. 44, 2005, 

p. 641-643. 

275. Cărţi sosite la redacţie. 34, 1995, p. 449. 

276. Cărţi sosite la redacţie. 36, 1997, p. 411-413. 

277. Cărţi şi reviste sosite la redacţie. 35, 1996, p. 500. 

278. CÂMPEANU, Remus. Cercetări efectuate în Arhivele maghiare din Budapesta în 

perioada 15-30 octombrie 1995. 35, 1996, p. 501-502. 

279. EDROIU, Nicolae. Comisia Mixtă de Istorie Româno-Slovacă (9-l3 septembrie 2002). 

41, 2002, p. 443-445. 

280. EDROIU, Nicolae. A VI-a Reuniune a Comisiei Mixte de Istorie Româno-Slovacă 

(Bratislava, 25-28 mai 2004). 43, 2004, p. 722-724. 

281. GROSS, Lidia; MÂNDRUŢ, Stelian. Documentare şi reuniuni ştiinţifice în Ungaria. 35, 

1996, p. 503. 

282. Indici de vizibilitate ai Institutului „G. Bariţ” în anul 2003. 43, 2004, p. 713-720. 

283. Indici de vizibilitate ai Institutului de Istorie „G.Bariţ” în anul 2004. 44, 2005, p. 629- 

641. 

284. MÂNDRUŢ, Stelian. Comisia Mixtă Româno-Maghiară de Istorie (23-24 aprilie 2002). 

41, 2002, p. 441-443. 

285. MÂNDRUŢ, Stelian. Comisia Mixtă de Istorie Româno-Maghiară (Arad, 20-21 mai 

2004). 43, 2004, p. 721-722. 

286. MÂRZA, Radu. Sesiunea de la Levoča a „Südostdeutsche Historische Kommission” (24- 

27 septembrie 1998). 37, 1998, p. 311-313. 

287. Participări la manifestări ştiinţifice. 42, 2003, p. 483-490. 

288. SUCIU, Dumitru. Stagiu de documentare la Budapesta. 35, 1996, p. 502-503. 

XII. NECROLOAGE 

289. BOLOVAN, Ioan. In memoriam Leonid Boicu: 1929-1997. 36, 1997, p. 419. 

290. BOTEZAN, Liviu. *** Károly Dénes (1928-2004). 43, 2004, p. 730. 

291. DÖRNER, Anton. *** Gustav I. Gündisch (1907-1996). 35, 1996, p. 506. 

292. MÂNDRUŢ, Stelian. *** Marina Vlasiu (1913-1998). 37, 1998, p. 391-392. 

293. MÂNDRUŢ, Stelian. *** Ioan Cicală (1926-2002). 41,2002, p. 447-448. 

294. MUREŞANU, Camil. *** Ştefan Pascu (1914-1998). 37, 1998, p. 389-390. 

295. MUREŞANU, Camil. *** Eugen Glück (1927-2004). 43, 2004, p. 731. 

296. *** Dani János (1923-2005). 44, 2005, p. 647. 

297. TRAŞCĂ, Ottmár. *** Valeriu Florin Dobrinescu (1943-2003). 43, 2004, p. 729-730.

416 


XIII. RECENZII 

A. Cărţi 

298. xxx O anchetă stalinistă (1937-1938). Lichidarea lui Marcel Pauker, Bucureşti, 1995, 

323 p. 35, 1996, p. 499. 

299. ARDELEAN, Livia. Documenta Romaniae Historica, C Transilvania, vol. XIV, 

Bucureşti, 2002, LX, 815 p. 43, 2004, p. 665-666. 

300. ARDELEAN, Livia. Studii de istorie medievală şi premodernă, Cluj-Napoca, 2003, 513 

p. 43, 2004, p. 672-673. 

301. BÁTHORY, Ludovic. Zsolt K. Lengyel, Auf der Suche nach dem Kompromiss. 

Vorsprünge und Gestalten des frühen Transsilvanismus 1918-1928, München, 1993, 470 

p. 36, 1997, p. 398-400. 

302. BÁTHORY, Ludovic. Nicolae Păun, Construcţia europeană modernă. Idei, doctrine, 

fapte şi instituţii economice. De la Congresul de la Viena (1815) la Tratatul de la Roma 

(1957), Cluj-Napoca, 1997, 214 p. 37, 1998, p. 363-367. 

303. BÁTHORY, Ludovic. Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, 

1999, 464 p. 41, 2002, p. 405-411. 

304. BÁTHORY, Ludovic; IANCU, Gheorghe. Das Jahr 1919 in der Tschechoslowakei und 

in Ostmitteleuropa, München, 1993, 261 p. 35, 1996, p. 483-486. 

305. BELU, Sabin. Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Iaşi, 1994, 146 p. 36, 1997, 

p. 369-370. 

306. BOCŞAN, Nicolae. Camil Mureşanu, Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor, 

Cluj-Napoca, 1996, 308 p. 35, 1996, p. 450-452. 

307. BOLOVAN, Ioan. Sabin Manuilă, Wilhelm Fildeman, The Jewish Population in Romania 

during World War II / Populaţia evreiască din România în timpul celui de-al doilea 

război mondial, Iaşi, 1994, 62 p. 34, 1995, p. 445-446. 

308. BOLOVAN, Ioan. Constituţiile române, Bucureşti, 1995, 288 p. 35, 1996, p. 436. 

309. BOLOVAN, Ioan. Minorităţile naţionale din România, 1918-1925. Documente, 

Bucureşti, 1995, 783 p. 35, 1996, p. 444-445. 

310. BOLOVAN, Ioan. Vasilie Popp, Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania 

şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre, Cluj-Napoca, 1995, 226 p. 

35, 1996, p. 438-439. 

311. BOLOVAN, Ioan. Procese politice antiromâneşti care au zguduit Transilvania în toamna 

anului 1848, Bucureşti, 1995, 194 p. 35, 1996, p. 439-440. 

312. BOLOVAN, Ioan. Statisztikai adatforrások. Bibliográfia 1990-1994, Budapest, 1995, 

174 p. 36, 1997, p. 355-356. 

313. BOLOVAN, Ioan. Dumitru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari, 1866-1918, 

Bucureşti, 1997, 336 p. 36, 1997, p. 375-376. 

314. BOLOVAN, Ioan. Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat 

(secolul al XIX-lea), Cluj-Napoca, 1997, 256 p. 37, 1998, p. 370-371. 

315. BOLOVAN, Ioan. Valeriu Leu, Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat la 

începutul veacului XX în documente memorialistice, Reşiţa, 1998, 128 p. 37, 1998, 

p. 371-372. 

316. BOLOVAN, Ioan. Ioan Lumperdean, Literatura economică românească din Transilvania 

la începutul epocii moderne, Bucureşti, 1999, 380 p. 38-39, 1999-2000, p. 259-260. 

317. BOLOVAN, Ioan. Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600- 

1800), Bucureşti, 1999, 214 p. 38-39, 1999-2000, p. 250-251. 

318. BOLOVAN, Ioan. Simona Nicoară, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti. Istorie şi 

imaginar, Cluj-Napoca, 1999, 349 p. 38-39, 1999-2000, p. 261-263.


319. BOLOVAN, Ioan. Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din Crişana între Ev Mediu şi 

Modern, Oradea, 1998, 251 p.; Barbu Ştefănescu, Bodo Edith, Ruperea tăcerii, Oradea, 

1998, 472 p. 38-39, 1999-2000, p. 258-259. 

320. BOLOVAN, Sorina Paula. Vladimir Trebici, Demografie. Excerpta et selecta, Bucureşti, 

1996, 190 p. 36, 1997, p. 370-372. 

321. BOLOVAN, Sorina Paula. Recensământul din 1850 Transilvania, Bucureşti, 1996, 414 p.; 

Recensământul din 1857 Transilvania, ed. I, Bucureşti, 1996, 281 p.; Recensământul din 

1857 Transilvania, ed. II, Bucureşti, 1997, 584 p.; Recensământul din 1880 Transilvania, 

Bucureşti, 1997, 459 p. 37, 1998, p. 367-370. 

322. BOLOVAN, Sorina Paula. Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, vol. 2, Cluj- 

Napoca, 1998, 386 p. 38-39, 1999-2000, p. 270-271. 

323. BUCUR, Ioan Marius. Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta 

pentru reformă 1918-1941, Bucureşti, 1994, 438 p. 34, 1995, p. 401-408. 

324. CATALAN, Gabriel. Dorin Dobrincu, Proba infernului. Personalul de cult în sistemul 

carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1959-1962, Bucureşti, 2004, 

XXXVI + 155 p. 44, 2005, p. 612-616. 

325. CÂMPEANU, Remus. Jeanne C. Fawtier Stone, Lawrence Stone, An open elite? England 

1540-1880, Oxford, 1986, 369 p. 35, 1996, p. 457-458. 

326. CÂMPEANU, Remus. Konya Péter, Az eperjesi vértörvényszék – 1687, Budapest, 1994, 

138 p. 35, 1996, p. 474-476. 

327. CÂMPEANU, Remus. Ioan Marin Mălinaş, Situaţia învăţământului bisericesc al 

românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza 

(1740-1780), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792), 

Oradea, 1994, 239 p. 35, 1996, p. 479-480. 

328. CÂMPEANU, Remus. Aurel Răduţiu, Ladislau Gyémánt, Repertoriul izvoarelor 

statistice privind Transilvania 1690-1847, Cluj, [1995], CIX + 819 p. 35, 1996, p. 430- 

433. 

329. CÂMPEANU, Remus. Laura Stanciu, Biografia unei atitudini: Petru Maior (1760– 

1821), Cluj-Napoca, 2003, 631 p. 43, 2004, p. 683-685. 

330. CHINDRIŞ, Ioan. Gelu Neamţu, Revoluţia românilor din Transilvania 1848-1849, Cluj- 

Napoca, 1996, 200 p. 36, 1997, p. 372-375. 

331. CHINDRIŞ, Ioan. Melinda Mitu, Problema românească reflectată în cultura maghiară 

din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, 2000, 627 p. 40, 2001, p. 385- 

394. 

332. CIORĂSCU, Paula; MÂNDRUŢ, Stelian. Kulturdialog und akzeptierte Vielfalt? 

Rumänien und rumänische Sprachgebiete nach 1918, Stuttgart, 1999, 288 p. 40, 2001, 

p. 406-407. 

333. COSMA, Ela. Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică-1945. 

Culegere de documente de arhivă, Sibiu, 1994, 128 p. 34, 1995, p. 421-423. 

334. COSMA, Ela. Kursbuch 115. Kollaboration, Berlin, 1994, 190 p. 34, 1995, p. 446-448. 

335. COSMA, Ela. Problematica evreiască ilustrată în colecţiile B.C.U. din Cluj-Napoca, 

Cluj-Napoca, 1995, 197 p. 34, 1995, p. 419. 

336. COSMA, Ela. Anton Raţiu, Românii de la est de Bug, cercetări etno-sociologice şi 

culegere de folclor, Bucureşti, 1994, 168 p. 34, 1995, p. 436-437. 

337. COSMA, Ela. A History of Romania, Iaşi, 1995, 721 p. 35, 1996, p. 446-448. 

338. COSMA, Ela. Siebenbürgen zwischen den beiden Weltkriegen, Köln, 1994, IX, 396 p. 35, 

1996, p. 489-492. 

339. COSMA, Ela. Die Deutschen in Ostmittel-und Südosteuropa. Geschichte-Wirtschaft- 

Recht-Sprache, 2 vol., München, 1995, 327, 251 p. 36, 1997, p. 335-342. 

340. COSMA, Ela. Interethnische und Zivilisationsbeziehungen im siebenbürgischen Raum, 

Cluj, 1996, 290 p. 36, 1997, p. 380-384.

418 


341. COSMA, Ela. Arhiepiscopul Bartolomeu, Clujul universitar al generaţiei 1946 în 

memoriile lui Valeriu Anania, Cluj, 1996, 47 p. 37, 1998, p. 332-334. 

342. COSMA, Ela. Worte als Gefahr und Gefährdung. Fünf deutsche Schriftsteller vor Gericht 

(15. September 1959 – Kronstadt / Rumänien). Zusammenhänge und Hintergründe. 

Selbstzeugnisse und Dokumente, München, 1993, 444 p. 37, 1998, p. 328-330. 

343. COSMA, Ela. Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua 

jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Cluj-Napoca, 1999, 395 p. 38- 

39, 1999-2000, p. 263-264. 

344. COSMA, Ela. Georg Hromadka, Kleine Chronik des Banater Berglandes, München, 

1993, 120 p. 38-39, 1999-2000, p. 253. 

345. COSMA, Ela. Die ungarische Revolution von 1848/49. Vergleichende Aspekte der 

Revolutionen in Ungarn und Deutschland, Hamburg, 1999, 199 p. 40, 2001, p. 421-423. 

346. COSMA, Ela. Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Revoluţia de la 1848-1849 în zona 

regimentului grăniceresc năsăudean. Contribuţii istorice şi demografice, Cluj-Napoca, 

2003, 280 p. 43, 2004, p. 688. 

347. COSMA, Ela. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Die Deutschen in Rumänien, Cluj- 

Napoca, 2002, 141 p. 43, 2004, p. 696-697. 

348. COSMA, Ela. Florin Mureşan, Satul românesc din nord-estul Transilvaniei la mijlocul 

secolului al XVIII-lea (teză de doctorat). 43, 2004, p. 681-682. 

349. COSMA, Ela. Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică a Transilvaniei 

(secolele XVIII-XX), Cluj-Napoca, 2003, 339 p. 43, 2004, p. 680-681. 

350. COSMA, Ela. Simona Ioana Bala, Universul feminin în cultura şi spiritualitatea 

tradiţională a poporului român. Ţara Crişurilor, teză de doctorat susţinută la 

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Istorie şi Patrimoniu, coordonator 

ştiinţific dr. Corneliu Bucur, Sibiu, 2003, 434 p. 44, 2005, p. 617-618. 

351. COSMA, Ela. Cărţi despre romi: Nicolae Bobu, Book about Rroms. Common Law – A 

Legal Peace Process, Cluj-Napoca, 2002, 107 p.; Gheorghe Sarău, Mic dicţionar romromân, 

Bucureşti, 1992, 173 p.; Gheorghe Sarău, Limba romani, Bucureşti, 1994; 

Gheorghe Sarău, Dicţionar rrom (spoitoresc) - român, Bucureşti, 1998, 141 p.; Gheorghe 

Sarău, Corneliu Colceriu, Dicţionar român-rrom (căldărăresc). Dicţionar rrom 

(căldărăresc)-român, Bucureşti, 1998, 141 p.; Gheorghe Sarău, Rromii, India şi limba 

rromani, 1998; Gheorghe Sarău, Ghid de conversaţie român-rom, 2000; Gheorghe Sarău, 

Dicţionar rrom-român, Cluj-Napoca, 2000; Costică Băţălan, Rromane taxtaja. Nestemate 

din folclorul rromilor, Bucureşti-Cluj, 2002, 220 p.; Könczei Csila, Ileana Lăcătuş, Ilonka 

néni, Cluj-Napoca, 2002, 323 p.; Otto Daettwyler, Matéo Maximoff, Tsiganes. 

Wanderndes Volk auf endloser Straβe. Zürich, 1959, 29 p.; Jean-Pierre Liegeois, Nicolae 

Gheorghe, Romii: o minoritate a Europei (Minority Rights Group International), Oradea, 

1996, 40 p. 44, 2005, p. 618-622. 

352. COSMA, Ela. Ioan Ionescu, Permanenţe autohtone şi creştine româneşti, Bârda, 2003, 

234 p. 44, 2005, p. 616-617. 

353. CRISTEA, Nadia. Valeriu Cozma, Istoria Universităţii de Stat din Moldova (1946-1996), 

Chişinău, 1996, 560 p. 37, 1998, p. 353-354. 

354. CRISTEA, Nadia. Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia 

comunistă, Chişinău, 1996, 525 p. 37, 1998, p. 355-357. 

355. EDROIU, Nicolae. Din publicaţiile Arhivelor Statului Cluj. Din istoria arhivelor 

ardelene. 75 de ani de la înfiinţarea Arhivelor Statului Cluj, Cluj-Napoca, 1995, 356 p. 

35, 1996, p. 459-460. 

356. EDROIU, Nicolae. Sever Dumitraşcu, Biharea I. Săpăturile arheologice din anii 1973- 

1980, Oradea, 1994, 486 p. 35, 1996, p. 462-465. 

357. EDROIU, Nicolae. II. Rákóczi Ferenc erdélyi hadserege, Oradea, 1994, 652 p. 35, 1996, 

p. 437-438.


358. EDROIU, Nicolae. Ioan Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza 

statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996, 245 p. 35, 1996, p. 465-467. 

359. GIURAN, Valeriu. Florica Dobre, Alesandru Duţu, Campania din Est în Ordine de zi, 

1941-1944 (vol. IV). Golgota Estului de la Stalingrad şi din Caucaz la Prut (1942-1944), 

Bucureşti, 1997, 256 p. 38-39, 1999-2000, p. 246-247. 

360. GROSS, Lidia. Einungen und Bruderschaften in der spätmittelalterlichen Stadt, Köln, 

1993, 205 p. 34, 1995, p. 429-430. 

361. GROSS, Lidia. Konrad G. Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im 

Mittelalter, Köln, 1993, 465 p. 34, 1995, p. 425-427. 

362. GROSS, Lidia. Ortsnamenbuch, Heidelberg, 1992. 34, 1995, p. 420-421. 

363. GROSS, Lidia. L’église et le peuple chrétien dans les pays de l’Europe du Centre-Est et 

du Nord (XIV-e – XV-e siècle), Rome, 1990, 338 p. 35, 1996, p. 454-455. 

364. GROSS, Lidia. Paul Niedermaier, Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im 

Banat und im Kreischgebiet. Teil I: Die Entwicklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 

1996, 328 p. 36, 1997, p. 401. 

365. GROSS, Lidia. Urkunden-Regesten aus dem Archiv der Stadt Bistritz in Siebenbürgen. III 

Band (1571-1585), Köln, 1995, 600 p. 36, 1997, p. 344-345. 

366. GROSS, Lidia. Georg Gerster, Martin Rill, Siebenbürgen im Flug. Das deutsche 

Siedlungsgebiet: seine Kirchenburgen, Dörfer, Städte und Landschaften, München, 1997, 

267 p. 37, 1998, p. 352-353. 

367. GROSS, Lidia. Spiritualität und Herrschaft. Konferenzband zu „Zisterzienser Multimedia 

– Museen”, Berlin, 1998, 350 p. 37, 1998, p. 351-352. 

368. GROSS, Lidia. Dénes Wildner, Ortslexikon der ehemaligen Gebiete des historischen 

Ungarn / A történelmi Magyarország egykori területeinek helynévtára, Bd. 1-2, München, 

1996, 1998, 646, 538 p. 37, 1998, p. 350-351. 

369. GROSS, Lidia. Harald Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, 

Vorträge und Forschungen zur südostdeutschen Geschichte. Festgabe zum 70. 

Geburtstag, Köln, 1996, 357 p. 37, 1998, p. 349-350. 

370. GROSS, Lidia. J.F.Böhmer, Regesta Imperii. II Sächsische Zeit. 5. Abteilung. 

Papstregesten (911-1024), Wien, 1998, 490 p. 38-39, 1999-2000, p. 243-245. 

371. GROSS, Lidia. Die Pfarrer und Lehrer der evangelischen Kirche A.B. in Siebenbürgen. I 

Band: Von der Reformation bis zum Jahre 1700, Köln, 1998, 439 p. 38-39, 1999-2000, 

p. 250. 

372. GROSS, Lidia. Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440- 

1514, Bucureşti, 2000, 466 p. 40, 2001, p. 397-398. 

373. GROSS, Lidia. Silber und Salz in Siebenbürgen, vol. 1-3, Bochum, 1999, 1724 p. 40, 

2001, p. 398-399. 

374. GROSS, Lidia. Doi cronicari ardeleni din secolul al XVII-lea = Zwei Siebenbürger 

Chronisten aus dem 17. Jahrhundert, Timişoara, 2001, 192 p. 41, 2002, p. 430-431. 

375. GROSS, Lidia. Transilvania şi saşii ardeleni în istorigrafie, Sibiu, 2001, 222 p. 41, 2002, 

p. 431-432. 

376. GROSS, Lidia. Şerban Turcuş, Sinodul general de la Buda (1279), Cluj-Napoca, 2001, 

286 p. 41, 2002, p. 433-434. 

377. GROSS, Lidia. Harald Zimmermann, Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine 

Diplomatische Untersuchung, Köln, 2000, 246 p. 41, 2002, p. 432. 

378. GROSS, Lidia. Csukovits Enikő, Közepkóri magyar zárandok, Budapest, 2003, 260 p. 43, 

2004, p. 676. 

379. GROSS, Lidia. Historia manet. Volum omagial Demény Lajos, Bucureşti, 2001, 550 p. 

43, 2004, p. 671. 

380. GROSS, Lidia. Mályusz Elemér, Klió szolgálatában. Válogatott történelmi tanulmányok, 

Budapest, 2003, 518 p. 43, 2004, p. 673-674.

420 


381. GROSS, Lidia. Veronica Turcuş, Bibliografia arhitecturii cisterciene. Abaţiile europene 

şi cazul transilvan, Cluj-Napoca, 2003, 192 p. 43, 2004, p. 675. 

382. GROSS, Lidia. Vekov Károly, Locul de adeverire din Alba Iulia (secolele XIII-XIV), 

Cluj-Napoca, 2003, 450 p. 43, 2004, p. 674-675. 

383. GROSS, Lidia. Zsigmondkori Oklevéltár, VIII (1421), Budapest, 2003, 503 p. 43, 2004, 

p. 675. 

384. HRISTODOL, Gheorghe. Bibliografia Dobrogei. 1990. Prezentare selectivă, Constanţa, 

1991, 432 p. 35, 1996, p. 433-436. 

385. HRISTODOL, Gheorghe. Valentin Ciorbea, Portul Constanţa de la antichitate la 

mileniul III, Constanţa, /1994/, 280 p. 35, 1996, p. 471-474. 

386. HRISTODOL, Gheorghe. Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei 

de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, Bucureşti, 

1994, 142 p. 35, 1996, p. 468-471. 

387. HRISTODOL, Gheorghe. Anghel Popa, Societatea academică „Junimea” din Cernăuţi. 

1878-1938, Câmpulung Moldovenesc, 1997, 175 p. 37, 1998, p. 372-375. 

388. IANCU, Gheorghe. Alexandru Lapedatu, Amintiri, Cluj-Napoca, 1998, 230 p. 37, 1998, 

p. 358-360. 

389. IANCU, Gheorghe. Marcel Ştirban, Din istoria României, 1918. Desăvârşirea unităţii 

statului român. Omagiu generaţiei Marii Uniri la împlinirea a opt decenii (1918-1998), 

vol. 3-4, Târgu Mureş, 1998, 206, 347 p. 37, 1998, p. 360-362. 

390. IANCU, Gheorghe. Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta 

naţională a românilor din Transilvania 1848-1867, Bucureşti, 2000, 322 p.; Dumitru 

Suciu, Mişcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria şi Ilie Măcelariu (1867- 

1891), Bucureşti, 2002, 550 p. 41, 2002, p. 429-430. 

391. ISAC, Ionuţ. Simion Bărnuţiu, Istoria filosofiei, Bucureşti, 2000, 256 p. 40, 2001, p. 417- 

419. 

392. ISAC, Ionuţ. Ioan Chindriş, Memoriale 100, Cluj-Napoca, 1998, 478 p. 40, 2001, p. 416- 

417. 

393. ISAC, Ionuţ. Inochentie Micu-Klein, Arhieraticon, Bucureşti, 2000, 131 p. 40, 2001, 

p. 417. 

394. LECTOR. Alexandru Stănciulescu-Bârda, Bibliografia revistei „Biserica Ortodoxă 

Română” (1847-1994), vol. 3, Bârda, 2002, 644 p. 43, 2004, p. 708. 

395. LUMPERDEAN, Ioan. Geopolitica, vol. 1, Iaşi, 1994, 572 p. 35, 1996, p. 452-453. 

396. MÁDLY, Loránd. Edda Binder-Iijima, Die Institutionalisierung der rumänischen 

Monarchie unter Carol I (1866-1881), München, 2003, 628 p. 43, 2004, p. 691-695. 

397. MÂNDRUŢ, Stelian. Din viaţa şi activitatea economistului profesor Victor Jinga. 

Culegere de studii, Oradea, 1994, 88 p. 34, 1995, p. 440. 

398. MÂNDRUŢ, Stelian. Galántai József, Trianon and the Protection of Minorities, 

Budapest, 1992, 179 p. 34, 1995, p. 443-445. 

399. MÂNDRUŢ, Stelian. Géza Andreas von Geyr, Sándor Wekerle. 1848-1921. Die 

politische Biographie eines ungarischen Staatsmannes der Donaumonarchie, München, 

1993, 529 p. 34, 1995, p. 438-440. 

400. MÂNDRUŢ, Stelian. Al. Husar, Ideea europeană sau Noi şi Europa (istorie, cultură, 

civilizaţie), Iaşi, 1993, 390 p. 34, 1995, p. 435-436. 

401. MÂNDRUŢ, Stelian. Ioachim Crăciun şi Bibliografia românească, Cluj-Napoca, 1994, 

110 p. 34, 1995, p. 418-419. 

402. MÂNDRUŢ, Stelian. Ion Nistor (1876-1962), Iaşi, 1993, 147 p.; Victor Slăvescu (1891- 

1977), Bucureşti, 1993, 113 p. 34, 1995, p. 440-441. 

403. MÂNDRUŢ, Stelian. Gligor Popi, Românii din Banatul sârbesc în secolele XVIII-XX. 

Pagini de istorie şi cultură: Panciova, Bucureşti, 1993, 273 p. 34, 1995, p. 437-438. 

404. MÂNDRUŢ, Stelian. Prelegeri universitare inaugurale. Un secol de gândire 

istoriografică românească (1843-1943), Iaşi, 1993, 396 p. 34, 1995, p. 443.


405. MÂNDRUŢ, Stelian. Südosteuropa-Bibliographie. Band 6/1. Rumänien 1971-1980, 

München, 1992, 664 p. 34, 1995, p. 419-420. 

406. MÂNDRUŢ, Stelian. Maria Berényi, Istoria Fundaţiei Gojdu (1870-1952). A Gozsdu 

alapitvány története (1870-1952), Budapest, 1995, 136 p. 35, 1996, p. 481-482. 

407. MÂNDRUŢ, Stelian. Briefe an Georg Daniel Teutsch, Bukarest, 1994, 375 p. 35, 1996, 

p. 440-442. 

408. MÂNDRUŢ, Stelian. Csucsuja István, Vocaţia libertăţii. Lajos Mocsáry şi românii, Cluj- 

Napoca, 1994, 206 p. 35, 1996, p. 442-444. 

409. MÂNDRUŢ, Stelian. Szász Zoltán, A románok története, Budapest, 1993, 195 p. 35, 

1996, p. 448-450. 

410. MÂNDRUŢ, Stelian. Szőgi László, Magyarorsági diákok a Habsburg Birodalom 

egyetemein. I. 1790-1850, Budapest, 1994, 392 p. 35, 1996, p. 477-479. 

411. MÂNDRUŢ, Stelian. Ionuţ Costea, István Király, Doru Radosav, Fond Secret. Fond „S” 

special. Contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România. Studiu de caz. 

Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1995, 362 

p. 36, 1997, p. 386-388. 

412. MÂNDRUŢ, Stelian. Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 

1775-1918. Un studiu imagologic, Bucureşti, 1995, 375 p.; Klaus Heitmann, Oglinzi 

paralele. Studii de imagologie româno-germană, Bucureşti, 1996, 246 p. 36, 1997, 

p. 402-405. 

413. MÂNDRUŢ, Stelian. Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid Boicu la împlinirea 

vârstei de 65 de ani, Iaşi, 1996, 565 p. 36, 1997, p. 405-407. 

414. MÂNDRUŢ, Stelian. Mariusz Kulczykowski, Zydzistudenci Uniwersytetu Jagiellonskiego 

w dobie autonomiecznej Galicji (1867-1918), Krakow, 1995, 435 p. 36, 1997, p. 388-391. 

415. MÂNDRUŢ, Stelian. Emil Niederhauser, A történetirás története Kelet-Europában, 

Budapest, 1995, 696 p. 36, 1997, p. 361-363. 

416. MÂNDRUŢ, Stelian. Jovan Pejin, Knije, listovi, časopisi i muzidkalije štampe i 

objavljene u Kikindi, 1876-1994. Prilog bibliograpiji, Kikinda, 1995, 78 p. 36, 1997, 

p. 354-355. 

417. MÂNDRUŢ, Stelian. Vasile Puşcaş, Universitate. Societate. Modernizare. Organizarea 

şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj. 1919-1940, Cluj-Napoca, 1995, 310 p. 

36, 1997, p. 385-386. 

418. MÂNDRUŢ, Stelian. Ioachim-Peter Storfa, Die politischen Schriften des Mihai 

Eminescu, Wien, 1995, 222 p. 36, 1997, p. 391-393. 

419. MÂNDRUŢ, Stelian. Documente privind mişcarea naţională a românilor din 

Transilvania, vol. 1: 1881-1891, Bucureşti, 1997, 604 p.; Nicolae Josan, Adeziunea 

populară la mişcarea memorandistă (1892-1895). Mărturii documentare, Bucureşti, 

1996, 576 p. 37, 1998, p. 339-342. 

420. MÂNDRUŢ, Stelian. Otto Greffner, Şvabii (germanii) din Banat. O scurtă istorie, Arad, 

1994, 155 p. 37, 1998, p. 334-336. 

421. MÂNDRUŢ, Stelian. Karl Kurt Klein, 1897-1997. Corespondenţă, Cluj-Napoca, 1997, 

573 p. 37, 1998, p. 345-346. 

422. MÂNDRUŢ, Stelian. Metropolen und Provinzen in Altösterreich (1880-1918), Iaşi, 1996, 

311 p. 37, 1998, p. 336-339. 

423. MÂNDRUŢ, Stelian. Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după, Timişoara, 1997, 

223 p.; O enigmă care împlineşte şapte ani: Timişoara, 1989-1996, Bucureşti, 1997, 186 p. 

37, 1998, p. 347-349. 

424. MÂNDRUŢ, Stelian. Gligor Popi, Românii din Banatul iugoslav (1918-1941), Timişoara, 

1996, 285 p. 37, 1998, p. 343-345. 

425. MÂNDRUŢ, Stelian. Scrisori către N. Iorga. Vol. 5 (1916-1918), Bucureşti, 1996, 288 p. 

37, 1998, p. 342-343.

422 


426. MÂNDRUŢ, Stelian. Mihai Ştefan Ceauşu, Bucovina habsburgică. De la anexare la 

Congresul de la Viena. Iosefinism şi postiosefinism (1774-1815), Iaşi, 1998, 249 p.; 

Kakucs Lajós, Contribuţii la istoria agriculturii din Banat. Secolele XVIII-XIX, 

Timişoara, 1998, 275 p. 38-39, 1999-2000, p. 254-255. 

427. MÂNDRUŢ, Stelian. Corneliu Crăciun, Societăţi academice din Bucovina (I). 

„Arboroasa” şi „Junimea”, Oradea, 1997, 224 p.; Eugenia Glodariu, Asociaţiile 

culturale ale tineretului studios român din Monarhia habsburgică, Cluj-Napoca, 1998, 

416 p. 38-39, 1999-2000, p. 256-257. 

428. MÂNDRUŢ, Stelian. Die Rumänen und Europa vom Mittelalter bis zur Gegenwart, 

Wien, 1997, 299 p. 38-39, 1999-2000, p. 252-253. 

429. MÂNDRUŢ, Stelian. Documente privind mişcarea naţională a românilor din 

Transilvania, vol. 2: 1892-1894, Bucureşti, 1998, 659 p. 38-39, 1999-2000, p. 245-246. 

430. MÂNDRUŢ, Stelian. Elisabeta Faiciuc, Sextil Puşcariu (1877-1948). Biobibliografie, 

Cluj-Napoca, 1998, 387 p.; Lucia Turc, Bibliografia istorică a Transilvaniei (1936-1944). 

Bibliografie selectivă. Bibliographie historique de la Transylvanie, Cluj-Napoca, 1998, 

350 p. 38-39, 1999-2000, p. 247-248. 

431. MÂNDRUŢ, Stelian. Peter Hasslinger, Arad. November 1918. Oszkár Jászi und die 

Rumänen in Ungarn 1900 bis 1918, Wien, 1993, 165 p. 38-39, 1999-2000, p. 266-267. 

432. MÂNDRUŢ, Stelian. Lipcsey Ildikó, Nicolae Iorga és az erdélyi magyarok, Budapest, 

1998, 191 p. 38-39, 1999-2000, p. 269. 

433. MÂNDRUŢ, Stelian. Thomas Nägler, Românii şi saşii până la 1848 (Relaţii economice, 

sociale şi politice), Sibiu, 1997, 420 p.; Die Rumänen und die Siebenbürger Sachsen vom 

12. Jahrhundert bis 1848, Hermannstadt, 1999, 287 p. 38-39, 1999-2000, p. 260-261. 

434. MÂNDRUŢ, Stelian. Artur Adamovics Nyepokojcsickij, Az erdélyi hadjárat orosz 

szemmel. 1849, Budapest, 1999, 230 p. 38-39, 1999-2000, p. 264-265. 

435. MÂNDRUŢ, Stelian. Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura românească, Bucureşti, 

1996, 363 p.; Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Cluj-Napoca, 1997, 175 p.; 

Alexandru Lapedatu. Amintiri, Cluj-Napoca, 1998, 299 p. 38-39, 1999-2000, p. 267-268. 

436. MÂNDRUŢ, Stelian. Adrian Silvan Ionescu, Învăţământul artistic românesc. 1830-1892, 

Bucureşti, 1999, 431 p. 40, 2001, p. 400-401. 

437. MÂNDRUŢ, Stelian. Kese Katalin, Kultúra és filológia a Román Tanszék történetének 

tükrében, Budapest, 1999, 304 p. 40, 2001, p. 419-420. 

438. MÂNDRUŢ, Stelian. Alexander Krischan, Banaterforschung als Aufgabe. Auszug aus 

dem Gesamtwerk, München, 1999, 384 p. 40, 2001, p. 405-406. 

439. MÂNDRUŢ, Stelian. L’enseignement des Élites en Europe Centrale (19-e – 20-e siècles), 

Cracovie, 1999, 225 p. 40, 2001, p. 407-408. 

440. MÂNDRUŢ, Stelian. Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română. 

(Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj-Napoca, 1999, 150 p. 40, 2001, 

p. 401-402. 

441. MÂNDRUŢ, Stelian. Gligor Popi, Românii din Banatul sârbesc (1941-1996), vol. 2, 

Pancevo, 1998, 527 p. 40, 2001, p. 403-404. 

442. MÂNDRUŢ, Stelian. Rumänien im Brennpunkt. Sprache und Politik. Identität und 

Ideologie im Wandel, München, 1998, 423 p. 40, 2001, p. 404-405. 

443. MÂNDRUŢ, Stelian. Timişoara în arhivele „Europei Libere”. 17-20 decembrie 1989, 

Bucureşti, 1999, 310 p. 40, 2001, p. 402-403. 

444. MÂNDRUŢ, Stelian. Wolfgang Zellner, Dunay Pál, Ungarns Aussenpolitik. 1990-1997. 

Zwischen Westintegration, Nachbarschafts-und Minderheitenpolitik, Baden-Baden, 1998, 

490 p. 40, 2001, p. 420-421. 

445. MÂNDRUŢ, Stelian. Luminiţa Fassel, Das deutsche Schulwesen in Bessarabien (1812- 

1940). Eine komparativ-historische und sozio-kulturelle Untersuchung, München, 2000, 

212 p. 41, 2002, p. 425-427.


446. MÂNDRUŢ, Stelian. Kemény G. Gábor, Iratok a nemzetiségi kérdés történetéhez 

Magyarországon a dualizmus korában. VII: 1914-1916, Budapest, 1999, 810 p. 41, 2002, 

p. 427-428. 

447. MÂNDRUŢ, Stelian. Kiss József Mihály, Magyarországi diákok a bécsi egyetemeken 

(1715-1789), Budapest, 2000, 144 p.; Szőgi László, Magyarországi diákok svájci és 

hollandiai egyetemeken (1789-1919), Budapest, 2000, 210 p.; Szőgi László, 

Magyarorsági diákok németországi egyetemeken és főiskolákon (1789-1919). 

Ungarländische Studenten an den deutschen Universitäten und Hochschulen (1789- 

1919), Budapest, 2001, 862 p.; Mészáros Andor, Magyarországi diákok a prágai 

egyetemeken (1850-1918), Budapest, 2001, 181 p.; Varga Júlia, A kolozsvári királyi 

liceum hallgatosága (1784-1848), Budapest, 2000, 320 p.; Berzeviczy Klára, A magyar 

katolikus klérus elitjének képzése (1855-1918). A Hittudományi Kar hallgatói, Budapest, 

2000, 148 p. 41, 2002, p. 421-424. 

448. MÂNDRUŢ, Stelian. Lumi în destine. Memoria generaţiilor de la început de secol în 

Banat, Bucureşti, 2000, 368 p.; Germanii din Banat prin povestirile lor, Bucureşti, 2000, 

396 p.; Minorităţi, identitate şi coexistenţă, Timişoara, 2001, 266 p.; Scene de viaţă. 

Memorie şi diversitate culturală: Timişoara 1900-1945, Iaşi, 2001, 130 p. 41, 2002, p. 

416-418. 

449. MÂNDRUŢ, Stelian. Minorităţile între identitate şi integrare, Arad, 1999, 188 p.; 

Modele de convieţuire în Europa Centrală şi de Est, Arad, 2000, 328 p.; Identitate, 

alteritate, multiculturalitate, Arad, 2001, 350 p. 41, 2002, p. 414-416. 

450. MÂNDRUŢ, Stelian. Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările 

lor în viaţa socială, Sibiu, 2000, 304 p.; Emanuel Turcyznski, De la iluminism la 

liberalismul timpuriu, Bucureşti, 2000, 342 p.; I. Tóth Zoltán, Primul secol al 

naţionalismului românesc ardelean (1697-1792), Bucureşti, 2001, 494 p. 41, 2002, 

p. 418-421. 

451. MÂNDRUŢ, Stelian. Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din 

Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000, 807 p. 41, 2002, p. 424- 

425. 

452. MÂNDRUŢ, Stelian. The Garden and the Workshop: Disseminating Cultural History in 

East-Central Europe. In Memoriam Péter Hanák, Budapest, 1999, 322 p. 41, 2002, 

p. 428-429. 

453. MÂNDRUŢ, Stelian. Armenopolis. Cultură şi artă armenească la Gherla, Bucureşti, 

2002, 174 p. 43, 2004, p. 678-679. 

454. MÂNDRUŢ, Stelian. Az 1848-1849. évi első népképviseleti Országgyülés történeti 

almanachja, Budapest, 2002, 1248 p. 43, 2004, p. 688-689. 

455. MÂNDRUŢ, Stelian. Maria Berényi, Cultura românească la Budapesta în secolul al 

XIX-lea, Giula, 2000, 318 p. 43, 2004, p. 685-686. 

456. MÂNDRUŢ, Stelian. Maria Berényi, Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu: 1802-1870, 

Giula, 2002, 289 p.; Pavel Cherescu, Un umanist român. Marele mecenat Emanuil Gojdu 

(1802-1870), Bucureşti, 2002, 234 p.; Cornel Sigmirean, Aurel Pavel, Fundaţia Gojdu: 

1871-2001, Târgu-Mureş, 2002, 212 p.; Emanuil Gojdu. Bicentenar, Bucureşti, 2003, 203 

p. 43, 2004, p. 686-687. 

457. MÂNDRUŢ, Stelian. Corneliu Crăciun, Societăţile academice române din Viena (1861- 

l9l8), Oradea, 2001, 358 p. 43, 2004, p. 690-691. 

458. MÂNDRUŢ, Stelian. Harald Heppner, Contribuţii la istoria României şi a românilor, 

Cluj-Napoca, 2002, 207 p. 43, 2004, p. 679-680. 

459. MÂNDRUŢ, Stelian. Istorie financiar-bancară. Studii asupra băncilor săseşti, 

româneşti, maghiare şi slovace din Austro-Ungaria (1867-1918), vol. 2, Cluj-Napoca, 

2001, 143 p. 43, 2004, p. 695-696. 

460. MÂNDRUŢ, Stelian. Nation-Building and Contested Identities. Romanian and 

Hungarian Case Studies, Budapest, 2001, 381 p. 43, 2004, p. 708-709.

424 


461. MÂNDRUŢ, Stelian. Andrei Negru, Emil Pop, „Societatea de Mâine”. Indice 

bibliografic adnotat, vol. 1-2, Cluj-Napoca, 2001, 406, 431 p. 43, 2004, p. 701-702. 

462. MÂNDRUŢ, Stelian. Florian Ştefănescu-Goangă, Cetatea universitară, vol. 1-2, Cluj- 

Napoca, 2002, 405, 206 p.; Mircea Popa, Figuri universitare clujene, Cluj-Napoca, 2002, 

207 p.; Sorin Şipoş, Silviu Dragomir, istoric, Cluj-Napoca, 2002, 440 p. 43, 2004, p. 697- 

698. 

463. MÂNDRUŢ, Stelian. Lazăr Ureche, Fondurile grănicereşti năsăudene (1851-1918), 

Cluj-Napoca, 2001, 228 p. 43, 2004, p. 689-690. 

464. MÂRZA, Eva. Max Demeter Peyfuss, Die Drückerei von Moschopolis, 1731-1769. 

Buchdruck und Heiligenverehrung im Erzbistum Ochrida, Wien, 1996, 256 p. 37, 1998, 

p. 383-385. 

465. MÂRZA, Radu. Amor şi sexualitate în Occident, Bucureşti, 1994, 255 p. 34, 1995, 

p. 431-433. 

466. MÂRZA, Radu. Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1993, 303 p. 34, 1995, 

p. 433-435. 

467. MÂRZA, Radu. P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi 

socială, Bucureşti, 1994, 263 p. 34, 1995, p. 430-431. 

468. MÂRZA, Radu. Peter Švorc, Zrod Republiky (Dobové dokumenty, spomienky a 

stanoviská 1914-1918), Košice, 1991, 135 p. 34, 1995, p. 423-424. 

469. MÂRZA, Radu. André Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental. Secolele VIII- 

XII, Bucureşti, 1994, 191 p. 34, 1995, p. 428-429. 

470. MÂRZA, Radu. Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. 1-2, Bucureşti, 1994, 347, 

279 p. 36, 1997, p. 358-360. 

471. MÂRZA, Radu. Crown, Church and Estates. Central European Politics in the Sixteenth 

and Seventeenth Centuries, London, 1991, XXXI, 321 p. 36, 1997, p. 368-369. 

472. MÂRZA, Radu. Josef Janáček, Pád Rudolfa II, Praha, 1995, 222 p. 36, 1997, p. 365-367. 

473. MÂRZA, Radu. Jaques Le Goff, Banii şi viaţa. Economie şi religie în Evul Mediu, 

Bucureşti, 1993, 127 p. 36, 1997, p. 356-358. 

474. MÂRZA, Radu. Ján Steinhübel, Velkomoravské územie v severovýchodnom Zadunajsku, 

Bratislava, 1995, 98 p. 36, 1997, 364-365. 

475. MÂRZA, Radu. Erich Zöllner, Istoria Austriei. De la începuturi până în prezent. Vol. 1- 

2, Bucureşti, 1997, 925 p. 37, 1998, p. 381-383. 

476. NASTASĂ, Lucian. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), 

Paris, 2002, 330 p. 44, 2005, p. 622-624. 

477. NÄGLER, Thomas. Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV- 

XVI), Cluj-Napoca, 2004, 332 p. 43, 2004, p. 676-677. 

478. NEAMŢU, Gelu. Grigore Ploeşteanu, Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole. 1, 

Târgu-Mureş, 1994, 320 p. 34, 1995, p. 441-442. 

479. NEAMŢU, Gelu. Samuil Micu, Istoria românilor. Vol. 1-2, Bucureşti, 1995, 522, 495 p. 

36, 1997, p. 347-350. 

480. NEAMŢU, Gelu. Bibliografia istorică a României. Vol. 9: 1994-1999, Cluj-Napoca, 

2000, 702 p. 40, 2001, p. 379-381. 

481. NEAMŢU, Gelu. Ioan Chindriş, Transilvanica, Cluj-Napoca, 2003, 917 p. 43, 2004, 

p. 666-671. 

482. NISTOR, Ioan Silviu. Gelu Neamţu, Procese politice de presă antiromâneşti din epoca 

dualismului austro-ungar 1866-1890. Alte studii de istoria presei româneşti, Cluj- 

Napoca, 2004, 536 p. 44, 2005, p. 608-610. 

483. RETEGAN, Simion. Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848-1867. 

Abteilung 1: Die Ministerien des Revolutionjahres 1848. Band 1: 20 März 1848 – 21 

November 1848, Wien, 1996, LXVIII, 732 p. 36, 1997, p. 342-344. 

484. RETEGAN, Simion. Gelu Neamţu, Alexandru Roman, marele fiu al Bihorului (1826- 

1897), Oradea, 1995, 207 p. 36, 1997, p. 393-395.


485. RUSCU, Dan. Siebenbürgen zur Zeit der Römer und der Völkerwanderung, Köln, 1994, 

276 p. 35, 1996, p. 460-462. 

486. SALANŢĂ, Mihaela. Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, 

Bucureşti, 1998, 391 p. 37, 1998, p. 377-379. 

487. SALANŢĂ, Mihaela. Istoria economică a României. Vol. 1, Bucureşti, 1998, 480 p. 37, 

1998, p. 375-377. 

488. SĂLĂGEAN, Marcela. Vasile Puşcaş, Al doilea război mondial. Transilvania şi 

aranjamentele europene (1940-1944), Cluj-Napoca, 1995, 163 p. 35, 1996, p. 494-495. 

489. SĂLĂGEAN, Marcela. Vasile Puşcaş, Speranţă şi disperare. Negocieri româno-aliate, 

1943-1944, Bucureşti, 1995, 94 p. 35, 1996, p. 495-497. 

490. STĂNCIULESCU-BÂRDA. Al. Nicolae Dură, Învierea de la ţărmul Mării Negre, Bârda, 

2002, 66 p. 43, 2004, p. 677-678. 

491. STĂNCIULESCU-BÂRDA. Al. I. Ionescu, Pagini de cultură veche creştină 

românească, Bârda, 2003, 182 p. 43, 2004, p. 678. 

492. STĂNCIULESCU-BÂRDA. Al. Ioan Ionescu, Permanenţe autohtone şi creştine 

româneşti, Bârda, 2003, 234 p. 44, 2005, p. 616-617. 

493. SUCIU, Dumitru. La fin de la Première Guerre Mondiale et la nouvelle architecture 

géopolitique européenne, Cluj-Napoca, 2000, 355 p. 40, 2001, p. 409-416. 

494. ŞTIRBAN, Marcel. Biblia de la Blaj 1795, Roma, 2000, 2630 p. 40, 2001, p. 382-385. 

495. ŞTIRBAN, Marcel. Gheorghe Iancu, Problema minorităţilor etnice din România în 

documente ale Societăţii Naţiunilor (1923-1932), Cluj-Napoca, 2002, 399 p. 43, 2004, 

p. 699-701. 

496. TANCO, Teodor. Silvestru Leontin Rodneanu, Dicţionar genealogic rodnean. Genealogia 

familiilor rodnene de la A la Z, 1690-1990, Bucureşti, 2001, 804 p. 40, 2001, p. 394-397. 

497. TANCO, Teodor. Gheorghe Neamţu, Gelu Neamţu, Ananie Fărcaş, România în cel de-al 

doilea război mondial. Fapte de arme în marşul spre Vest, Cluj-Napoca, 2003, 364 p. 44, 

2005, p. 610-611. 

498. TRAŞCĂ, Ottmár. Valeriu Branişte, Scrisori din închisoare (Seghedin 1918), Reşiţa, 

1996, 244 p. 36, 1997, p. 350-351. 

499. TRAŞCĂ, Ottmár. Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, 

Bucureşti, 1995, 310 p. 36, 1997, p. 407-410. 

500. TRAŞCĂ, Ottmár. Anton Czettler, Pál Graf Teleki und die Auβenpolitik Ungarns, 1939- 

1941, München, 1996, 280 p. 36, 1997, p. 395-397. 

501. TRAŞCĂ, Ottmár. Ravasz István, Erdély mint hadszintér 1944, Budapest, 1997, 288 p. 

37, 1998, p. 379-380. 

502. TRAŞCĂ, Ottmár. Dmitri Volkogonov, Troţki. Eternul radical, Bucureşti, /s.a./, 523 p. 

37, 1998, p. 380-381. 

503. TRAŞCĂ, Ottmár. Anneli Ute Gabanyi, Systemwechsel in Rumänien. Von der Revolution 

zur Transformation, München, 1998, 331 p. 38-39, 1999-2000, p. 270. 

504. TRAŞCĂ, Ottmár. Strategii şi politici electorale în alegerile parlamentare din 19 

noiembrie 1946, Cluj-Napoca, 1998, 324 p. 38-39, 1999-2000, p. 248-249. 

505. TRAŞCĂ, Ottmár. Die Einsatzgruppen in der besetzten Sowjetunion 1941/1942. Die 

Tätigkeits-und Lageberichte des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD, Berlin, 1997, 

434 p. 40, 2001, p. 423-424. 

506. TRAŞCĂ, Ottmár. Nationale Frage und Vertreibung der Deutschen in der 

Tschechoslowakei. Fakten, Forschungen, Perspektiven aus dem Abstand von 50 Jahren, 

Linz, 2000, 175 p. 40, 2001, p. 425. 

507. TRAŞCĂ, Ottmár. Rumänien und der Holocaust. Zu den Massenverbrechen in 

Transnistrien 1941-1944, Berlin, 2001, 179 p. 40, 2001, p. 424-425. 

508. TRAŞCĂ, Ottmár. Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in 

Rumänien und das „Dritte Reich” 1941-1944, Frankfurt am Main, 2003, 523 p. 43, 2004, 

p. 704-705.

426 


509. TRAŞCĂ, Ottmár. Die Rumäniendeutschen zwischen Demokratie und Diktatur. Der 

politische Nachlass von Hans Otto Roth 1919-1951, Frankfurt am Main, 2003, 821 p. 43, 

2004, p. 699. 

510. TRAŞCĂ, Ottmár. Gerhard Seewann, Norbert Spannenberger, Akten des 

Volksgerichtsprozesses gegen Franz A. Basch, Volksgruppenführer der Deutschen in 

Ungarn, Budapest 1945-46, München, 1999, 549 p. 43, 2004, p. 706-707. 

511. TRAŞCĂ, Ottmár. Norbert Spannenberger, Der Volksbund der Deutschen in Ungarn 

unter Horthy und Hitler, München, 2002, 472 p. 43, 2004, p. 702-703. 

512. TRAŞCĂ, Ottmár. Verbrechen an die Deutschen in Jugoslawien 1944-1948. Die 

Stationen eines Völkermords, München, 2000, 374 p.; Rechtsgutachten über die 

Verbrechen an die Deutschen in Jugoslawien 1944-1948, München, 2002, 64 p. 43, 2004, 

p. 705-706. 

513. TURCUŞ, Şerban. Bilan et perspectives des études médiévales en Europe, Louvain-la- 

Neuve, 1995, XIII, 522 p. 35, 1996, p. 456 p. 

514. TURCUŞ, Şerban. Filosofia e Teologia nel Trecento, Louvain-la-Neuve, 1994, VII, 575 

p. 35, 1996, p. 455. 

515. TURCUŞ, Şerban. Pratiques de la culture écrite en France au XV-e siècle, Louvain-la- 

Neuve, 1995, XV, 592 p. 35, 1996, p. 456-457. 

516. TURCUŞ, Şerban. Alessandro Barbero, Chiara Frugoni, Dizionario del medioevo, 

Milano, 1994, 275 p. 36, 1997, p. 345-347. 

517. ŢÂRĂU, Liviu. Gheorghe Iancu, The Ruling Council. The Integration of Transylvania 

into Romania 1918-1920, Cluj-Napoca, 1995, 253 p. 35, 1996, p. 486-488. 

518. ŢÂRĂU, Virgiliu. Stelian Bălănescu, Ion Solacolu, Inconsistenţa miturilor. Cazul 

mişcării legionare, Iaşi, 1995, 312 p. 35, 1996, p. 492-494. 

519. ŢÂRĂU, Virgiliu. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, 1995, 

383 p. 35, 1996, p. 497-498. 

520. ŢÂRĂU, Virgiliu. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, 1996, 400 

p. 36, 1997, p. 376-379. 

521. VARGA, Attila. Simion Retegan, Dumitru Suciu, Loránd Mádly, Mişcarea naţională a 

românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. II (31 decembrie 1851 – 15 

iulie 1859), Bucureşti, 2004, 597 p. 44, 2005, p. 607-608. 

B. Publicaţii periodice 

522. COSMA, Ela. Halbasien. Zeitschrift für deutsche Literatur und Kultur Südosteuropas, 

2.Jahrgang, Hefte 1-2, München, 1992, 98, 94 p. 34, 1995, p. 413-414. 

523. COSMA, Ela. Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 41. Jahrgang, 1-4, München, 1992, 

1-94, 95-178, 179-276, 277-358 p. 34, 1995, p. 415-417. 

524. COSMA, Ela. Familia, an 2, nr. 5-6-7, aprilie-iunie-septembrie, Vladimirovaţ / 

Petrovăsâla (Republica Serbia), 1995. 35, 1996, p. 428-430. 

525. COSMA, Ela. Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 19, Heft 1-2, Kőln, 1996, 

1-120, 121-240 p. 36, 1997, p. 327-332. 

526. COSMA, Ela. Revista de istorie socială, 1, Iaşi, 1996, 598 p. 37, 1998, p. 323-328. 

527. COSMA, Ela. Südostdeutsche Vierteljahresblätter, 47. Jahrgang, 1, 3, München, 1998, 

1-86, 189-282 p. 37, 1998, p. 330-332. 

528. COSMA, Ela. Revista de istorie socială, 4-7, 1999-2002, Iaşi, 2004, 512 p. 44, 2005, 

p. 624-626. 

529. EDROIU, Nicolae. Arhiva Genealogică, I, 1-2, Iaşi, 1994, XXIV, 36 p. 35, 1996, 

p. 425-427. 

530. GROSS, Lidia. Convergenţe transilvane, 3, Sibiu, 1995, 68 p. 35, 1996, p. 427-428. 

531. GROSS, Lidia. Europa. Balcanica-Danubiana-Carpathica. Annales Cultura-Historica-Philologica, 

1, 2 A, Budapest, 1993, 1995, 252, 292 p. 35, 1996, p. 423-425.


532. GROSS, Lidia. Convergenţe transilvane, 4, 5, Sibiu, 1996, 75, 86 p. 36, 1997, p. 333- 

334. 

533. GROSS, Lidia. Xenopoliana, an 3, nr. 1-4, Iaşi, 1995, 185 p. 36, 1997, p. 332-333. 

534. MÂNDRUŢ, Stelian. História. 1979-1992. Tartalomjegyzék I-XIV /Supliment/, História, 

nr. 1, Budapest, 1993, 35 p. 34, 1995, p. 414-415. 

535. MÂNDRUŢ, Stelian. Südost-Forschungen. Register zu Band 1-50, München, 1993, 300 

p. 34, 1995, p. 417-418. 

536. MÂNDRUŢ, Stelian. A Treia Europă, an 1-5, Iaşi, 1997-2002, 270, 485, 370, 334 p. 41, 

2002, p. 412-414. 

537. MÂNDRUŢ, Stelian. Anuarul de Istorie Orală, an 1, 2, 3, Cluj-Napoca, 1998-2002, 479, 

498, 397 p. 41, 2002, p. 411-412. 

538. TURCUŞ, Veronica. „Revue Mabillon”. Revue internationale d’histoire et de littératures 

religieuses, 5, Brepols, 1994, 346 p. 35, 1996, p. 423. 

539. VARGA, Attila. Studia Universitatis Petru Maior. Historia, IV, Târgu Mureş, 2004, 278 

p. 44, 2005, p. 626-627. 

ANEXĂ 

Biblioteca Institutului de Istorie Cluj. Serie nouă 

540. Institutul de Istorie Cluj-Napoca, 1920-1995. Sărbătorirea împlinirii a 75 de ani de 

activitate, Cluj-Napoca, 1995, 36 p. 

541. Transilvania între medieval şi modern. Partea I, coordonator Camil Mureşanu, Cluj- 

Napoca, 1996, 160 p. 

542. Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. I 

(8 august 1849 – 31 decembrie 1851), coordonator Simion Retegan, Cluj-Napoca, 

1996, 620 p. 

543. Transilvania între medieval şi modern. Partea II, coordonator Camil Mureşanu, Cluj- 

Napoca, 1997, 47 p. 

544. Transilvania. Studii istorice, coordonator Susana Andea, Cluj-Napoca, 2005, 404 p. 

INDICE DE AUTORI 

ANDEA, Avram – 59, 74, 75, 204 

ANDEA, Susana – 12, 59, 73-75, 204 

ANDREI, Mirela – 209 

ANGHEL, Florin – 158, 241 

ARDELEAN, Livia – 299, 300 

AXENCIUC, Victor – 91 

BÁTHORY, Ludovic – 146-150, 242,301-304 

BELU, Sabin – 68, 305 

BENJAMIN, Lya – 159 

BERINDEI, Dan – 210 

BOCŞAN, Nicolae – 98, 306 

BODA, Gherghina – 13 

BOLOVAN, Ioan – 14, 47-51, 268, 

289, 307-319 

BOLOVAN, Sorina Paula – 14, 51, 52, 

320-322 

BOTEZAN, Ioana – 42, 43, 99 

BOTEZAN, Ioana jr. – 103 

BOTEZAN, Liviu – 43, 92, 100-103, 290 

BRĂTESCU, Constantin – 104 

BUCKLEY, Ann – 243 

BUCUR, Ioan Marius – 224, 323 

BULBOACĂ, Sorin – 76 

BUŞĂ, Daniela – 93 

CATALAN, Gabriel – 1, 160, 324 

CĂZAN, Ileana – 77 

CÂMPEANU, Remus – 2, 15, 16, 78, 211, 

212, 244, 278, 325-329 

CHINDRIŞ, Ioan – 17, 18, 44, 60, 105,186, 

205-207, 235, 330, 331 

CIOBANU, Vasile – 106 

CIORĂSCU, Paula – 332 

CIURE, Florina – 36 

CÎMPEAN, Viorel – 134

428 


CORDOŞ, Nicolae – 45 

COSMA, Ela – 37, 66, 79-81, 107-109, 333- 

352, 522-528 

COSTEA, Simion – 245 

CRĂCIUN, Cornel – 187, 199 

CRISTEA, Nadia – 246, 353, 354 

DÂRJA, Ileana – 208 

DEMŞEA, Dan – 94 

DENIZE, Eugen – 69 

DETEŞAN, Daniela – 110, 188 

DOBRINCU, Dorin – 161 

DÖRNER, Anton – 38, 111, 291 

DRECIN, Mihai – 95 

EDROIU, Nicolae – 3, 19, 20, 112,279, 280, 

355-358, 529 

EGYED, Ákos – 96 

FAUR, Antonio – 162 

FAZAKAS, István – 213 

FLOREA, Virgiliu – 63 

FŰLŐP, Mihály – 247, 248 

FÜRTÖS, Andrea – 236 

GAROAFĂ, Dumitru – 113 

GIURAN, Valeriu – 359 

GLŰCK, Eugen – 53, 82, 114 

GORUN, Gheorghe – 83 

GOŢIA, Dorin – 115 

GRÄF, Rudólf – 98 

GROSS, Lidia – 4, 5, 21, 39, 225-227, 249, 

281, 360-383, 530-533 

GUI, Daniela – 200-202 

GYÉMÁNT, Ladislau – 67, 97, 151, 250 

HRISTODOL, Gheorghe – 6, 384-387 

IANCU, Gheorghe – 116, 152, 153,163, 164, 

237, 238, 304, 388-390 

ISAC, Ionuţ – 189, 391-393 

IVAN, Adrian – 165 

KÁROLYI, Iolanda – 7 

KOVÁCS, W. András – 61 

KRISTOPHSON, Jürgen – 190 

LEB, Ioan Vasile – 228 

LOVIN, Minerva – 117 

LUMPERDEAN, Ioan – 84, 395 

MAMINA, Alexandru – 252 

MÁDLY, Loránd – 118, 251, 396 

MÁRTON, László – 154 

MÂNDRUŢ, Stelian – 7, 8, 22-24, 119-122, 

166, 191, 214, 253, 281, 284, 285, 292, 

293, 332, 397-463, 534-537 

MÂRZA, Daniela – 215 

MÂRZA, Eva – 464 

MÂRZA, Radu – 70, 192, 229, 286, 465-475 

MILIN, Miodrag – 167 

MIRCEA, Gabriela – 85 

MIRCEA, Ioan – 230 

MITRAŞCĂ, Mihai – 216 

MITU, Sorin – 193 

MOISA, Gabriel – 168 

MOŞNEAGU, Bogdan – 194 

MUREŞAN, Augustin – 58 

MUREŞAN, Florin Valeriu – 54 

MUREŞAN, Olivian – 58 

MUREŞAN, Ovidiu – 71 

MUREŞANU, Camil – 9, 25-28, 195-197, 254, 

294, 295 

MURGESCU, Mirela Luminiţa – 217 

NAGHI, Gheorghe – 29, 203 

NASTASĂ, Lucian – 218, 476 

NÄGLER, Thomas – 477 

NEAMŢU, Gelu – 30, 123-134, 478-481 

NISTOR, Ioan Silviu – 239, 482 

ONOFREIU, Adrian – 64 

OPRIŞ, Petre – 155 

PÁL, Judit – 219 

PAP, Francisc – 56, 86 

PAPP, Klára – 87-89 

PAVEL, Teodor – 255 

PETRENCU, Anatol – 169 

PLATON, Gheorghe – 135, 136 

POP, Ioan Aurel – 62, 256, 257 

POPA, Mircea – 31 

POPESCU, Gheorghe – 32 

POPOVICI, Vlad – 137 

PUŞCAŞ, Vasile – 258 

RĂDUŢIU, Aurel – 10, 11, 40, 65 

RETEGAN, Simion – 138, 139, 220, 231, 483, 

484 

ROZ, Alexandru – 140, 170 

RUS, Dorin Ioan – 57 

RUS, Vasile – 41, 105 

RUSCU, Dan – 485 

RUSU, N. Dorina – 33, 198 

SALANŢĂ, Mihaela – 486, 487 

SĂLĂGEAN, Marcela – 488, 489 

SIGMIREAN, Cornel – 221 

SIMON, Alexandru – 72 

SPIRA, György – 141 

STATE, Radu Alexandru – 90 

STĂNCIULESCU-BÂRDA, Al. – 490-492 

STĂNESCU, Mircea – 160 

SUCIU, Dumitru – 142-144, 288, 493 

ŞANDRU, Dumitru – 171 

ŞTIRBAN, Marcel – 232, 233, 494, 495 

TANCO, Teodor – 496, 497 

TOTELECAN, G. Silviu – 55


TRAŞCĂ, Ottmár – 156, 164, 172-178, 297, 

498-512 

TURCUŞ, Şerban – 179, 234, 259, 513-516 

TURCUŞ, Veronica – 260, 538 

TURLIUC, Cătălin – 180 

ŢÂRĂU, Liviu – 181-183, 240, 517 

ŢÂRĂU, Virgiliu – 153, 184, 185, 518-520 

VARGA, Attila – 145, 222, 261, 521, 539 

VÁRI, Alexandru – 262 

VĂCĂREL, Iulian – 34 

VITCU, Dumitru – 263 

VLASIU, Marina – 35 

WEBER, Peter – 46, 157 

ZAINEA, Ion - 223 

EXCURS ISTORIOGRAFIC POSTFAŢATOR 

Exegeţi autohtoni şi străini ai fenomenului istoriografic au încercat să interpreteze statutul 

trecutului în contextual duratei actuale, în accepţia ei egalizată cu faza de tranziţie a societăţii 

româneşti „post” 1989 1 , ca o disciplină socială marcată de un inerent subiectivism şi debitoare altor 

discipline prin lecturi proprii asupra lumii, sugerate în inegale experienţe şi augmentări ale efortului 

cognitiv. Denotând un caracter multidimensional, aflat în continuă renovaţie perspectivică şi 

metodologică, acceptată drept o cuvenită lecţie de măsură şi modestie în mai buna gestionare a 

memoriei colective, ştiinţa noastră istorică recentă vădeşte gradat propensiunea către un alt/nou spirit, 

cu un discurs mult mai elaborat, situat într-un parţial acord cu pluralismul manifestat de societatea 

democratică în treptată edificare. Chiar dacă, în spaţiu şi timp, îndeosebi în debutul mileniului 3, 

presiunea discursului tradiţional persistă diminuat, iar scoriile respective subzistă pe mai multe 

planuri. Acest dat constatat implică răspunderea/responsabilitatea specialistului, care se dezvoltă 

exponenţial acum şi din pricina faptului că mixtura dintre vechi şi nou în hermeneutica propusă 

devine aprehensivă faţă de aspiraţiile corpului social, raportul întronat nefiresc între tradiţie şi 

inovaţie fiind încă defavorabil celui din urmă element descris în ecuaţia ce defineşte situarea şi 

situaţia dilematică a istoricului, prin însuşi caracterul incipient şi timid al abordării sale. 

Este deja un cunoscut truism faptul că, în conjunctura favorabilă generată de libertatea de 

expresie, parţiala eliminare a unor alterate tabuuri, explozia instituţională, generaţia de tineri cercetători, 

germinată de fructuoase contacte internaţionale (stagii de bursă, documentare, colaborări şi proiecte etc.), 

au concurat la alte/noi caracteristici (complexe, dinamice, contradictorii) în palier istoriografic, cu un 

discurs adecvat ca atare şi rezultate-certitudini plasate într-un modificat raport cantitativ-calitativ, prin 

tocmai noutatea tematicii tratată în intervalul de căutări şi convulsii, ce continuă vechi programe sub 

semne fragmentare, dar într-un revăzut spirit critic şi reevaluat standard valoric. Statutul istoriei şi 

menirea practicanţilor ei se redefineşte mereu acum în strădania concertată de re-construcţie şi re-înnoire 

conceptual-metodologică, care să depăşească faza moştenită şi preluată a unui debordant empirism, 

inadecvat la sugestii primenitoare vizând bună credinţă, discernământ şi rigoare profesională. 

Istoriografia autohtonă rămâne subordonată pe mai departe unor tradiţionale matrice, prin anume 

specificităţi, precum: abuzul factologic, fragmentarismul cercetării, cultul faţă de relativ şi efemer, inerţii 

profesionale, incapacităţi de efectivă racordare imediată în perceperea legăturii cu prezentul, fenomenul 

accelerării progresive, nevoia de re-gândire şi acţiune într-o altă/nouă paradigmă consonantă cu sistemul 

valoric existent. Toate acestea solicită un statut şi o structură pe măsura procedurii evolutive, respectiv un 

orizont de aşteptare şi modalităţi de meditaţie dubitativă şi abordare tematică în rostiri echilibrate, exprimate 

conştiincios şi riguros profesional, într-un metodic studiu efectuat în maniere interpretative concordante, 

1 Al. Zub, De la confruntare la emulaţie, în Studii istorice româno-maghiare, Iaşi, 1999, p. 1-3; 

Al. Florin Platon, Feţele lui Ianus. Istoriografia românească la sfârşit şi început de secol, în „Anuarul 

Institutului de Cercetări Socio-Umane «Gheorghe Şincai»”, 3-4, 2000-2001, p. 7-22; Gheorghe Platon, 

Istoriografia românească astăzi: întrebări şi răspunsuri, în „Xenopoliana”, 9, 2001, nr. 1-4, p. 6-19; 

Al. Zub, Clio sub zodia tranziţiei, ibidem, p. 1-5; Al. Zub, Început de secol şi de mileniu în istoriografie, 

în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, 38, 2001, p. 1-6; Camil Mureşanu, Câteva 

probleme teoretice actuale în ştiinţa istorică, în „Studia Universitatis Petru Maior”, 2, 2002, p. 5-14; Al. 

Zub, Istoria ca lectură a lumii, în „Xenopoliana”, 12, 2004, nr. 1-4, p. 1-2.

430 


referitoare la optici şi viziuni de amendare/emendare, dincolo de inerente avataruri, de genul: imperfecţiuni, 

improvizaţii, precipitări, datorate îndeosebi balastului funcţional, compus din diferite prejudecăţi şi variate 

presiuni de natură internă/externă. Demersul cognitiv, deontologic şi iradiaţia socială a discursului istoric 

făptuit de feluriţi semnatari, prin diversitatea naturii preocupărilor însumate şi posibilităţile incumbate de 

interpretare (respectul faţă de document, analiza comparată interdependentă, fenomenul relevat în 

procesualitate şi devenire, tendinţa spre general şi sinteză etc.), a atras după sine oportune rezerve critice şi 

solidarităţi profesionale în eşalonarea achiziţiilor, succesiv potrivite şi fasonate de vocaţii personale ori 

colective. 

În mod concret, alte/noi căi de expresie propun acum îndrăzneţe soluţii în legătură cu abandonarea 

unor concepte „compromise”, ajustări de metodă, reabilitarea unor figuri sau subiecte, chiar dacă 

perspectiva secvenţial determinată rămâne limitată, flancată de aprecieri globale sau restituţii de amănunt, 

ce valorizează major numai detaliile. Tematica cercetării istorice învederează ades înterpătrunderea cu alte 

domenii/ştiinţe conexe (antropologia, psihologia, sociologia etc.) în ramificarea investigării, prin reluarea 

unor discipline auxiliare (genealogia, heraldica etc.), dar, mai ales, prin defrişarea tărâmului istoriei recente 

(alteritate, elite, minorităţi, mituri, partide, totalitarism etc.), chiar în absenţa unei adecvate metodologii 

critice şi a viziunii logice întru dobândirea unei echilibrate judecăţi evaluative, în intenţia de a anihila efectul 

marjei de banal, incertitudine ori predispoziţie spre reancorarea în majore prejudecăţi. Următoarele direcţii 

abordate curajos şi într-un grafic semnificativ, modificat în raport cu datul naţional/politic, persistă: 

biserica/religia, viaţa şi problematica rurală, realităţile sociale, demografia istorică, mentalităţile (imaginar 

social, imagologie, alteritate, structuri identitare, sociologie istorică, etnologie, psihologie etc.), regimul 

totalitar (rezistenţa şi detenţia), istoria orală (discursul oficial/public şi sursele nescrise). Un consistent set de 

întrebări se referă acum la: a) existenţa unor confruntări de idei, sub formă de anchete/dezbateri, privind 

obsesia demersului cognitiv, ori anumite/multe consideraţii, opinii curente/orientări şi tentative de adaptare, 

compromis, ignorare, normalitate, tutelaritate, versatilitate etc.; b) fiinţarea dotei de competenţă şi 

profesionalism, augmentată sau depreciată de ambiguităţi, paradoxuri, servituţi, dileme, paradigme, reflexe, 

stereotipii etc.; c) activitatea şcolilor istorice areale/zonale, care să reconstituie trecutul local, specific 

circumscris geografic, caracterizată de/prin direcţii/tendinţe, corifei/modele, lucrări/publicaţii cu rezonanţă 

extinsă/restrânsă în spaţiu şi timp. 

Acest excurs interpretativ are menirea să contureze locul şi rolul deţinut de către membrii şi 

colaboratorii externi ai Institutului de Istorie din Cluj-Napoca în peisajul ştiinţific intern şi 

internaţional, prin comensurarea aportului conceptual-metodologic şi tematic în renovarea discursului 

actual, reflectat de contribuţiile inserate în volumele XXXV-XLV (1995-2005) ale revistei cu 

periodicitate anuală. 

În comparaţie cu existenţa şi acţiunea instituţiei şi, implicit, a publicaţiei de profil, de până la 

mijlocul deceniului ultim al secolului XX, devenirea ei la sfârşit de mileniu şi început de veac este 

afectată de modificarea garniturii de conducere colectivă, act primordial resimţit prin asumarea 

funcţiei de director şi, desigur, de redactor responsabil, de către acad. C. Mureşanu, odată cu oportune 

translaţii ale membrilor desemnaţi în comitetul de redacţie şi cu semnificative redirecţionări în 

stratigrafierea gestionării problematizate a cercetării trecutului. Exerciţiul organizatoric survenit la 

minimă distanţă în timp, prin „comasarea prin fuziune cu Institutul de Cercetări Socio-Umane din 

Cluj-Napoca 2 , a fost evident atât în dobândirea unei titulaturi personificate, cât şi în certificarea 

viabilităţii a două serii tematice, specifice menţionatei publicaţii academice. Caracterul omogen al 

componenţei redacţionale a influenţat, desigur, orientarea de moment şi de perspectivă a creşterii ori 

stagnării producţiei istoriografice cuprinsă în ultimele volume ale „Anuarului”. În sfârşit, tomul cel 

mai recent, XLI/2006, aflat sub tipar, înfăţişează un modificat concept managerial privind direcţii şi 

metode de lucru, de provocări şi inovaţii într-un orizont circumscris de aşteptarea ideatică, cu 

protagonişti care uzează de un traseu polemic în strădania de a identifica şi legitima contextul şi 

structura unui altfel de discurs „postmodernist”. Efortul de atitudine şi reflecţie controversată este 

sprijinit moral-volitiv atât de un modificat şi bine structurat comitet de redacţie, cât şi de Colegiul 

2 Vezi Hotărâre privind reorganizarea şi schimbarea denumirilor unor unităţi de cercetare 

din subordinea Academiei Române, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 55 din 25 ianuarie 2002, p. 2.


ştiinţific, tocmai în ideea de a facilita ralierea periodicului unui cât mai extins circuit valoric 

european/mondial, prin girul unor recunoscute competenţe ale scrisului istoric românesc şi străin. 

Prolegomene referitoare la domenii predilecte de cercetare şi date statistice exacte în 

cuantificarea abordărilor vizând rescrierea ori restituirea trecutului local/regional şi global/naţional, 

situează în vizorul atenţiei încărcătura faptică a rubricaturii menţinând sintagme tradiţionale 

(„Studii/Articole/Contribuţii”; „Documentar/Miscellanea”; „Discuţii/Interpretări/Opinii”; „Recenzii/Note 

bibliografice”; „Cărţi”; „Cronica”; „Necroloage”), încetăţenind alte repere, deseori retorice prin 

simbolistica, conştient asumată în funcţie şi de raportul invers proporţional între manifestările 

ştiinţifice interne şi internaţionale, găzduite instituţional sau care au implicat aportul membrilor 

unităţii de profil din capitala Transilvaniei. Câteva exemple rămân expresive într-o aleatorie redare 

cronologică: „Institutul de Istorie Naţională la 75 de ani” (1995, 1996), „Societatea românească şi 

evreii în prima jumătate a secolului XX” (1995), „Artă şi civilizaţie” (1996, 1997, 1999/2000), 

„Carte, şcoală, cultură” (1996), „Demografie, familie, societate” (1996, 1998) „Etnie şi confesiune” 

(1996), „Finanţe, economie şi societate” (1996, 1998, 1999/2000), „Imaginea de sine şi imaginea 

celuilalt” (1996), „Între democraţie şi totalitarism” (1996, 1997), „Pagini din istoria Transilvaniei 

medievale” (1996, 1998), „Biserică şi societate” (1997, 1999/2000), „Interferenţe româno-maghiare 

în epoca modernă” (1997), „Instituţii şi relaţii internaţionale în secolele XIX şi XX ” (1997, 1998, 

1999/2000), „Istorie şi genealogie” (1997), „Omagieri” (M. Eminescu, G. Bariţ, I. Lupaş, Şt. Pascu, 

D. Berindei, C. Mureşanu, 1997, 2001-2003, 2005), „Revoluţia de la 1848-1849 în Europa Centrală şi 

de Sud-Est” (1998), „Acţiune politică la românii din Transilvania în epoca modernă” (1999/2000). 

Semnatarii materialelor cuprinse în cele zece tomuri repertorizate pentru anii 1995-2005 au fost 

estimaţi la un total de 138 (539 poziţii), dintre care 128 sunt autori de articole, studii şi restituţii 

documentare (297 titluri), iar restul de zece acoperă un bogat segment de recenzii şi note bibliografice(242 

citări). În mod logic şi legic, majoritatea contributorilor sunt din localitate (72) şi aparţin organismului de 

cercetare care tipăreşte publicaţia respectivă. Notabil apare însă şi aportul colegilor specialişti de la alte 

aşezăminte, preocupaţi fie de a reflecta orizontul complex al trecutului zonei transilvane, fie de a stabili 

atitudini doctrinare, alterităţi fictive şi dimensiuni aşternute sub semnul interogaţiei dubitative, cu privire la 

istoria general românească şi la benefice interferenţe cu cea extins central sau vest continentală. 

Relativa ierarhizare rămâne grăitoare în acest sens: Institutul de Istorie „G. Bariţ” (31) 3 , 

Universitatea „Babeş-Bolyai” (27), Centrul de Studii Transilvănene (4), Biblioteca Universitară „Lucian 

Blaga” (3), Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Filiala Bibliotecii Academiei Române, 

Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (2), Erdélyi Múzeum Egyesület şi Universitatea Politehnică 

(1). Colaborarea fructuoasă între specialişti la nivel local, în consemnarea unor certe repere istoriografice 

şi în dezbaterea conceptual-metodologică a multor aspecte referitoare la istoria locală şi naţională, a fost 

completată de oferte pertinente venite din exteriorul capitalei Transilvaniei, inserate în paginile 

„Anuarului”. Un primat indiscutabil îl deţine Bucureştiul în acest sens (Institutul „N. Iorga”, 7, alţii, 4, 

Academia Română, 2), urmat de citadela academică a Iaşului (Institutul „A. D. Xenopol”, 5, 

Universitatea „Al. I. Cuza”, 1), de alte unităţi de învăţământ superior din ţară (7, Alba Iulia, Arad, 

Oradea, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara), de arhive (6, Alba Iulia, Bistriţa, Caransebeş, Râmnicu Vâlcea, 

Sibiu, Târgovişte) şi muzee (6, Alba Iulia, Arad, Deva, Oradea, Târgu Mureş, Sighet), de alte diferite 

instituţii (2, Bucureşti, Târgu Mureş), biblioteci (1, Alba Iulia) şi alte diverse persoane (16, pensionari, 

profesori etc.). Nu putem minimaliza participarea celor 9 autori străini, reprezentând în majoritate 

universităţi din Europa (Ungaria, 3, Anglia, 2, Germania, Moldova, 1), Japonia şi Statele Unite (1). 

Disponibilitatea spre efectivă conlucrare manifestată de cercetători precum Ann Buckley, Jürgen 

Kristophson, Fülőp Mihály, Papp Klára, Spira György ori Anatolie Petrencu a făcut ca, dincolo de 

extinderea sferei geografice, specialiştii amintiţi fie în calitate de colaboratori, fie de părtaşi la sesiunile 

3 Andea Susana, Báthory Ludovic, Belu Sabin, Bolovan Ioan, Botezan Liviu, Câmpeanu 

Remus, Chindriş Ioan, Cosma Ela, Crăciun Cornel, Deteşan Daniela, Dörner Anton, Egyed Ákos, 

Gross Lidia, Gui Daniela, Gyémánt Ladislau, Hristodol Gheorghe, Iancu Gheorghe, Isac Ionuţ, Mádly 

Loránd, Mândruţ Stelian, Mureşanu Camil, Nastasă Lucian, Neamţu Gelu, Răduţiu Aurel, Retegan 

Simion, Rus Vasile, Suciu Dumitru, Totelecan Silviu, Traşcă Ottmár, Turcuş Veronica, Varga Attila.

432 


ştiinţifice internaţionale, să contribuie la interogarea trecutului în parametrii sensibil modificaţi datorită 

focalizării societăţii umane şi a paletei de mentalităţi aferente în alte/noi viziuni istoriografice. 

Eşalonarea tematică încercată mai jos sugerează următoarea compartimentare „cantitativă” în 

conformitate cu structura indicelui bibliografic pentru volumele XXXV-XLV (1995-2005) ale 

„Anuarului”: Istoriografie (21 autori/35 titluri); Izvoare istorice (11/11); Ştiinţe auxiliare (17/19); 

Istorie generală (2/2); Istorie medie (18/23); Istorie modernă (34/55); Istorie contemporană (24/40); 

Istoria culturii (35/49); Biografii (5/6); Istorie universală (21/23); Varia (8/25); Necroloage (6/9); 

Recenzii de cărţi (41/223) şi reviste (6/18). 

Segmentul istoriografic este echilibrat centrat, pe de o parte, pe abordări teoretice privind evoluţia 

ştiinţei istorice în general, pe relevarea importanţei unor curente/direcţii/tendinţe în defrişarea problematicii 

referitoare la concepte novatoare şi metodologii utilizate în discursul actual/con-temporan, iar pe de altă 

parte, pe concrete elemente componente privitoare la evoluţia istoriografiei autohtone, cu prioritate de 

netăgăduit acordată semnificaţiei omagierii a 75 de ani de existenţă şi acţiune a instituţiei academice 

întemeiate la Cluj în anul 1920. Tratări care fac parte din exerciţii interpretative de durată în spaţiu şi timp 

vizează subiecte incitante, precum studiul instituţiei voievodatului, istoriografia Unirii religioase pentru 

veacurile XVIII-XX, aportul unor personalităţi de rezonanţă locală sau de importanţă naţională în palier 

cultural-ştiinţific şi spiritual (Gh. Şincai, G. Bariţ, A. Tăutu, I. Lupaş, Şt. Pascu, C. Suciu etc.), destine 

istorice creionate în medalioane omagiale (D. Berindei, Al. Husar, C. Mureşanu, G. Popi etc.) ori seria de 

necroloage, care fizeaxă portrete de savanţi truditori în cercetarea şi didactica faptului istoric (L. Boicu, I. 

Cicală, I. Dani, V. Fl. Dobrinescu, E. Glück, G. Gündisch, Károlyi D., M. Vlasiu etc.). 

Evoluţia şi „revoluţia” consemnată la palierul dezbaterii istoriografice actuale include şi 

tronsonul izvoarelor istorice, dispuse acum în numai două esenţiale secţiuni (documentar şi epistolar) 

cu privire la înlesnirea analizei macro- şi micro istorice prin apelul constant la diverse mărturii reunite 

fie prin efortul colectiv la elaborarea volumelor documentare în cadrul secţiilor de istorie medie şi 

modernă a Transilvaniei de la Institutul de Istorie clujean, fie prin contribuţiile unor semnatari interni 

şi externi privitoare la afişarea veridicităţii şi obiectivităţii în percepţia epistolară sau în simbolistica 

alimentată de conţinutul jurnalelor de călătorie din epocile descrise. 

Captarea progresului societăţii şi sondarea mentalităţii ei din alte/noi perspective hermeneutice 

se dimensionează în fragmentul ştiinţelor auxiliare prin valide exerciţii monografice despre aspectul 

demografic şi genealogic transilvan, nu doar în frusta accepţie de necesară revoltă a „ierarhiei”, ci şi 

prin clivajul reclamând insistent implicarea numismaticii, sigilografiei şi onomasticii/toponimiei. 

Un comentariu critic pe marginea unei microsinteze de istorie a Transilvaniei, ca şi excursul 

documentat analitic/sintetic despre trecutul şi prezentul locuitorilor evrei în zona geografică strict 

delimitat, preliminează anumite încercări de modificare a paradigmei discursului referitor la istoria 

medie, centrat pe două căi ce valorifică întreg materialul documentar, atât în benefice realizări în 

relaţie cu diverse aspecte ale manifestării feudalismului dezvoltat (aportul iezuiţilor, manufactura de 

postav de la Braşov) şi târziu (habitat şi sate din districtul Rodnei, mişcarea lui Pintea Viteazul, 

nobilimea de origine română din Banat, stratificare socială şi prestaţii iobăgeşti în Bihor, iluminism şi 

masonerie la saşi, relaţia dintre limbă şi economie în societatea rurală etc.) în spaţiul respectiv, cât şi 

în legătură cu impactul epocii lui Ştefan cel Mare în areal extins, naţional şi continental, cu raporturi 

interromâneşti în vremea lui Radu Mihalcea şi încercările de penetrare ale comerţului austriac la 

gurile Dunării. Mai persistă, totuşi, o evidentă sincopă în minima ilustrare a etapelor feudalismului 

timpuriu transilvan. Cercetarea instituţionalizată, desfăşurată în cadrul altui institut de profil din 

localitate, să fie oare unica şi obiectiva cauză a relevatei inerţii? 

Dileme rostite tot mai acut cu privire la crize identitare şi stereotipuri etnoculturale în racursiuri 

critice la adresa panopliei de aproximări, mituri şi realităţi evidente în sondarea domeniului istoriei 

moderne, marcat de un orizont imagologic ancorat între tradiţie şi modernizare, răzbat sinuos din 

consistentul segment analitic/sintetic, bazat pe analiza şi interpretarea unui bogat material inedit, referitor 

primordial la trecutul zonei geografice transilvane, la implicarea unor personalităţi în definitorii 

momente existenţiale şi la raporturi de variată intensitate ideatică/faptică cu celelalte două ţări româneşti. 

Inventarierea se face acum în structuri conceptual-metodologice care subliniază primatul datelor de 

sorginte strict social-economică în aria descrisă (conscripţia czirákiană, burghezia meşteşugărească


română din zona Aradului, emanciparea iobagilor la 1848) sau extinsă (doctrina economică liberală, 

legăturile economice interromâneşti şi investiţiile de capital străin în economia României), pentru ca, 

mai apoi, rolul factorilor obiectivi şi subiectivi să precumpănească în consistenţa tratărilor cu corolar 

explicit naţional-politic (1821, sensurile şi motivaţiile naţiunii, sentimentul identitar şi conştiinţa 

naţională a ţărănimii, revoluţia de la 1848-1849, fazele neoabsolutistă şi dualistă, temeinic explorate 

drept consecinţă a activităţii celor două colective de cercetare specifică, ca şi momentul 1918/1920, 

crucial în configurarea şi pecetluirea actului unificării statale depline). 

Generaţia în schimbare, care provoacă alte/noi „mituri ale demitizării” într-un discurs 

promovând raportarea istoriei la morală şi efectuând circumspecte delimitări între anumiţi factori, 

deschis vizaţi: previzibil, imprevizibil, ireversibil, dar care, într-un alt limbaj decât cel învechit, de 

„lemn”, tinde să vindece prolixitatea şi să umple vidul informaţional, iese în gradată evidenţă pe 

tărâmul istoriei contemporane. Continue demersuri de cercetare social-economică interbelică 

(industria carboniferă, infuzia de capital străin, implicarea oamenilor de afaceri evrei etc.) şi 

postbelică (fenomenul colectivizării agriculturii în plan general şi local ori industria autohtonă de 

apărare în anii ’50) se întrepătrund acum cu abordări ale curentelor/direcţiilor/tendinţelor proprii 

spectrului politic (problematica minorităţilor etnice în areal naţional şi transilvan, relaţii diplomatice 

bi- şi trilaterale, disputa româno-maghiară, studii de caz privind dinamica PCR pe zone geografice, 

activitatea organelor de represiune, rezistenţa anticomunistă, impactul „titoismului”, rolul unor 

personalităţi antinomice, precum E. Cristescu sau I. Flueraş, locul exilului românesc în anii ’50 etc.). 

Tema culturii şi proiecţia ei istoriografică se regăsesc într-o structurare generată de materialul 

excerptat pe câteva aliniamente stabile cantitativ şi calitativ (generalităţi, arte, tipar şi carte, 

învăţământ, biserică), îngăduind reflecţii pertinente despre orizontul reprezentativ descris. Tratări de 

amplă cuprindere informaţională, precum cele despre creaţia literară a Şcolii Ardelene, înrâuriri 

herderiene în cultura transilvană, imaginarul colectiv, activitatea unor personalităţi autohtone şi 

străine, se interferează cu abordări formative privind demersul unor pictori români în spaţiu şi timp, 

devenirea arhitecturii româneşti dintre cele două războaie, destinul unor cărţi rare şi biblioteci 

personale, evoluţia ştiinţei de carte la românii transilvani, impactul unor reglementări legislative, 

sisteme de şcoli elementare/gimnaziale, precum şi aspecte ale existenţei inter- şi postbelice a 

Universităţii clujene. Responsabilitatea istoricului în interogarea critică a trecutului se manifestă 

deosebit în domeniul cercetării faptului de credinţă şi spiritualitate, atât în aria locală, cât şi în 

extensia ei geografică, prin tentative de fixare a unor viabile repere ale moralei creştine în zorii epocii 

medievale, studiul unor ordine şi confrerii specifice, regândirea şi nuanţarea locului şi rolului deţinut 

de instituţia religioasă greco-catolică, raporturile dintre biserică şi stat între cele două războaie, ca şi 

prin raportarea autohtonă la dimensiunea eclesiologică a Sfântului Scaun. 

Segmentul aparte de biografii cumulează opţiuni semnificative privind clarificarea unor inedite 

crâmpeie existenţiale vizând personalităţi de calibru diferit pe traiectul istoriei naţionale: Horea 

(mason), A. Iancu (1872), V. Branişte (1893), I. Maniu (1910, 1919, 1956), C. I. C. Brătianu (1956) 

ori Ilie Lazăr (1947-1964). 

Obsesia deja traumatică a ştiinţei istorice autohtone în a afla şi dezvolta alte/noi perspective 

conceptual-metodologice în interpretarea componentei de istorie universală, îndeosebi cu directă privire la 

relevarea conexiunilor trecutului românesc cu al altor arii de cultură şi spiritualitate din imediată ori 

depărtată apropiere spaţială şi temporală, transpare major în paginile „Anuarului”, prin referiri de sorginte 

teoretică făcute la subiecte precum: monarhia pontificală clasică, confreriile medievale în Europa, definirea 

elitelor, istoriografia rusă despre Basarabia; ori la teme de natură practică: influenţa arhitecturii cisterciene 

în Italia, Regatul Ungariei, zona Europei Centrale, situată între hegemonii şi rivalităţi (din Evul Mediu şi 

până după 1989), ideologia naţională, ideea europeană, ipostaze ale alterităţii, toate sugerând deopotrivă atât 

implicarea factorului local în faptele trecutului şi prezentului, cât şi impactul datului civilizator extern în 

evoluţia Transilvaniei, în particular, şi a României, în general. 

Tronsonul, deloc minor în valenţe calitative, inclus în descrierea bibliografică sub denumirea de 

„Varia”, constituie, în fond, un repertoriu „tehnic” menit să ilustreze mobilităţi exersate pe orizontală şi 

verticală, caracteristice trudei colective a membrilor Institutului de Istorie „G. Bariţ” din Cluj-Napoca. 

Indicii de vizibilitate consemnaţi acum şi din raţiuni strict obiective, în demersul de a exemplifica şi

434 


impune statutul de „excelenţă” atribuit instituţiei de cercetare de către Secţia de resort a Academiei 

Române, relevă descriptiv concrete disponibilităţi de travaliu, într-o logică eşalonare cronologică şi 

tematică. Deschiderea spre exterior şi dialogul ştiinţific, sistematic dezvoltat cu specialişti din străinătate, 

sunt oportun surprinse atât în secvenţe chestionând ramificarea ariei burselor şi călătoriilor de 

documentare/studiu, în cadrul ori în afara schimburilor interacademice, potenţate şi validate în 

dimensiune central europeană, îndeosebi prin existenţa şi acţiunea Comisiilor Mixte de Istorie Româno- 

Maghiară şi Româno-Slovacă, cât şi prin achiziţii de cărţi şi publicaţii periodice, necesare în 

perfecţionarea informării şi formării de profil într-un extins relief interdisciplinar. 

Faptul este ilustrat sugestiv şi de apetenţa spre lectură critică/convenţională, manifestată sub 

forma recenziei şi notei bibliografice la cartea de istorie românească/străină ori la revistele ştiinţifice de 

profil. Datele statistice întocmite rămân edificatoare cu privire la raportul, aproximat egal, între lucrărilor 

autohtone şi cele străine pentru domeniile fundamentale de cercetare a trecutului medieval, modern şi 

contemporan al Transilvaniei şi României, cu inerente disproporţii şi specificităţi, dictate, pe de o parte, 

de calificarea şi preferinţa, selectiv tematică, a referenţilor, iar pe de alta, de avalanşa cantitativă, tot mai 

necontrolată, a producţiei editoriale interne, care oferă ades „pieţei de consum” tipărituri făcând serios 

rabat scalei de valoare. Acestea au în vedere elaborate de referinţă (bibliografii, corpusuri documentare), 

monografii/sinteze ori tomuri de hermeneutică pentru alte/noi domenii de cercetare (antropologie, 

demografie, elite, identitate/alteritate, imagologie, mentalităţi, minorităţi, istoria bisericii/locală/orală 

etc.), racordate conceptual-metodologic demersului istoriografic autohton în final de mileniu II şi debut 

de veac XXI. Cartea şi periodicul străin, parcurse, adnotate şi redate în comentarii pe marginea versiunii 

originale sau a traducerii (de ex.: F. Braudel, M. D. Peyfuss, A. Vauchez, 1994, K. Heitmann, 

1995/1996, Em. Turczynski, 2000, I. Tóth Zoltán, 2001, H. Heppner, 2002 etc.) completează benefic şi 

ingenios efortul de documentare şi implică detaşări sau ralieri ideatice, singulare ori comune, faţă de 

confruntarea dintre tradiţie şi inovaţie pe palierul ştiinţei istorice europene/mondiale. Semnalările făcute 

acum pe măsura competenţei lingvistice şi de specialitate a semnatarilor proveniţi din interiorul şi 

exteriorul Institutului, pe marginea unor lucrări tratând despre trecutul zonei istorico-geografice 

transilvane şi general româneşti, pentru arii temporale şi domenii tematice, extinse sau limitate 

(îndeosebi centrul şi sud-estul continentului), învederează predominanţa tipăriturilor de profil provenind 

din spaţii istoriografice învecinate şi interesate de evoluţia fenomenului autohton, respectiv din 

Germania (34), Ungaria (17), Austria (7), Belgia (3), Anglia, Italia, Moldova, Serbia (2), Elveţia, Polonia 

(1). Contactul efectuat, astfel, cu producţia scrisului istoric românesc şi internaţional, a favorizat accesul 

imediat sau intermediat la perceperea unor curente/direcţii/opinii/tendinţe, novatoare actualmente în plan 

conceptual-metodologic, care au influenţat şi continuă să înrâurească aspiraţia spre permanentă 

informare, formare şi dezvoltare a „summei” de capacităţi intelectuale, specifică grupului de cercetare a 

istoriei Transilvaniei şi României, reunit într-un propice cadru instituţional, la Cluj-Napoca, sub 

auspiciile Institutului de Istorie „G. Bariţ”. 

Paleta de constatări aşternută la sfârşitul radiografierii istoriografice a conţinutului „Anuarului” 

pe cei 10 ani scurşi (1995-2005), include referiri la elemente creionând atât fazele demersului ştiinţific 

concret şi diseminările discursului istoric uzitat de autorii-contributori, îndeosebi de cei proveniţi din 

cadrul tinerei generaţii, aflată în progresivă afirmare şi strădanie de racordare la tendinţele 

conceptualizante şi de modificate investigări ale istoriei locale şi naţionale, în termenii unei paradigme 

consonantă unui generos model, îngăduit de reevaluarea meditaţiei privind conceptul/ noţiunea de 

„egoistorie” la nivel continental, cât şi etapele redefinirii unei aparte conduite istoriografice la scale 

valorice diferite şi concordante necesităţii urgentării fenomenului de atentă şi nuanţată profesionalizare, 

deloc scutit de antinomii/dihotomii ori semnificaţii proprii felului de a scrie şi citi trecutul mai depărtat 

sau apropiat, propriu naţional ori comun european. În situaţia de constatată activitate de cercetare a şcolii 

istorice clujene, tradiţia existentă în chestionarea trecutului, acceptată şi preluată benefic, mai cu seamă 

în ultimul deceniu şi jumătate, a fost ingenios conexată datului vizionar în orizont conceptualmetodologic, 

„evoluţia şi revoluţia” desfăşurate acum în mod echilibrat şi paralel, fiind oportun 

comensurate de/prin calitatea şi cantitatea subiectelor, dezinvolt articulate cronologic şi tematic în 

cuprinsul periodicului reprezentativ al institutului de profil din capitala Transilvaniei.

NOTE ŞI RECENZII 

Comerţ şi meşteşuguri în Sibiu şi în cele şapte scaune /Handel und Gewerbe in Hermannstadt 

und in den Sieben Stühlen (1224-1579), ediţie îngrijită de Monica Vlaicu în colaborare cu 

Radu Constantinescu, Adriana Ghibu, Costin Feneşan, Cristina Halichias şi Liliana Popa. 

Sibiu, „Hora”, Heidelberg, Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde, Quellen zur 

Geschichte der Stadt Hermannstadt, II. Bd., 2003, 580 pag. 

Volumul de faţă, în ediţie bilingvă româno-germană, al doilea din seria Quellen zur Geschichte 

der Stadt Hermannstadt, include un număr de 162 de documente (73 în limba latină, 89 în limba 

germană), însoţite de traducerea lor în limba română şi care acoperă din punct de vedere cronologic 

intervalul 1224-1579. 

Originale sau cópii, documentele sunt editate integral, cu excepţia a patru regeste, pentru 

fiecare document fiind precizate forma în care se păstrează (original, copie sau transumpt), locul în 

care se află (instituţia, fondul, cota actuală) şi bibliografia aferentă. 

În Introducere se prezintă concepţia care a stat la baza alcătuirii lucrării, tehnica de editare, 

principalele surse utilizate, precum şi contribuţia efectivă a fiecărui colaborator. 

Tematica volumului, în ciuda delimitării la sfera economică, deschide o amplă perspectivă 

asupra vieţii urbane din Transilvania medievală; pentru că, pe de o parte, informaţia cuprinsă în 

documente nu se referă strict la Sibiu, ci şi la Provincia Cibiniensis, trecând chiar dincolo de hotarele 

acesteia, iar, pe de altă parte, breasla, ca formă specifică de organizare meşteşugărească, reprezenta o 

instituţie complexă, ancorată în sfera religioasă, politică şi militară a oraşului medieval. 

Relaţiile comerciale intense, legăturile cu teritorii îndepărtate favorizează ridicarea unei pături 

de negustori înstăriţi, care se asociază în mari societăţi comerciale şi uneori influenţează luarea 

deciziilor politice. 

Documentele ne dezvăluie o lume riguros ordonată, cu structuri imuabile, dar care dovedeşte, 

în acelaşi timp, o mobilitate pe care cu greu o bănuiam; bogăţia informaţiei pe care lectura atentă o 

descoperă, confirmă, dacă mai era necesar, inegalabila valoare a documentului ca sursă istorică. 

Volumul include, pe lângă documentele propriu-zise, o listă de regeste (care le precede), un 

Indice (de materii, de persoane şi geografic), precum şi un Glossarium de termeni germani şi maghiari 

specifici tematicii. 

Lista prescurtărilor şi bibliografia întregesc lucrarea, conferindu-i un loc aparte în domeniul 

editării izvoarelor istorice. 

Se impun, totuşi, câteva observaţii: 

Bibliografia (actualizată!) omite, de exemplu, corpusul de documente medievale Documenta 

Romaniae Historica. Seria C-Transilvania, care, începând cu volumul X (1977), publică şi forma 

originală (adică latină) a documentelor, după normele actuale de transcriere, nu numai traducerea 

românească a acestora. Chiar dacă numărul documentelor circumscrise prezentei teme nu este foarte 

ridicat în cadrul colecţiei amintite (aceasta ajungând doar la vol. XIV, respectiv anul 1375), ea oferă 

un model de care este recomandabil să se ţină seama. 

În acest fel s-ar fi evitat inconsecvenţa ce apare în publicarea documentelor latine din cadrul 

volumului, între documentele date după alte ediţii (îndeosebi Urkundenbuch zur Geschichte der 

Deutschen in Siebenbürgen, ce recurge la forma clasică a limbii latine) şi cele, până acum, inedite, 

care au fost transcrise după normele în vigoare. Şi nu exemplificăm decât cu o singură situaţie: 


436 

Note şi Recenzii 2 

diftongul ae, care în scrierea latină medievală dispare, dar care este prezent în textul documentelor 

preluate după alte ediţii (cel mai adesea Urkundenbuch), care urmează tendinţa clasicizantă specifică 

epocii în care au fost alcătuite. 

De asemenea, s-ar fi evitat formulări stângace în traducere, de exemplu: „mare portar regal” 

(magister ianitorum regalium), în loc de „mare uşier regal/regesc”, şi chiar echivalări eronate: cives, 

tradus cu „cetăţeni” sau, în mod constant, cu „târgoveţi”, (care este sensul secundar al termenului), în 

loc de „orăşeni”, castrum tradus cu „oraş”, în loc de „cetate”, identificări greşite ale localităţii de 

emitere (Zalathna din doc. nr. 9 nu este Zlatna/Kleinschlatten din jud. Alba, ci Zlatná na Ostrove din 

Slovacia). 

Cele 10 documente publicate în volum sub numerele de ordine 2-11 se regăsesc în volumele X, 

XII-XIV ale corpusului DRH – Seria C. Transilvania, în succesiunea lor cronologică firească, şi 

considerăm că măcar pentru acestea s-ar fi putut recurge la aceste tomuri, care, chiar dacă nu sunt nici 

ele perfecte, măcar oferă un punct de reper validat, atât în ceea ce priveşte transcrierea, cât şi 

traducerea documentelor latine medievale. 

Pentru un singur document (nr. 1), respectiv fragmentul din Diploma Andreiană (1224), se 

face referire la această colecţie, anume la volumul întâi al Documentelor privind Istoria României 

Seria C Transilvania, apărut în 1951, autorii ignorându-le (ne întrebăm de ce?) pe cele ulterioare, 

referinţa ultimă în ceea ce priveşte ediţiile româneşti fiind colecţia Hurmuzaki-Densuşianu. 

Această situaţie are, probabil, cauze mai adânci decât simpla necunoaştere, şi anume 

anonimatul în care se desfăşoară munca de editare a documentelor medievale. Desconsiderată adesea, 

redusă la statutul de „slujnică” a istoriei, nu i se recunosc acesteia nici dificultatea, nici importanţa; iar 

celor ce trudesc în acest domeniu, cu greu li se acceptă meritele. Alain de Boüard nota în Manuel de 

diplomatique, parafrazându-l pe Bresslau: „ …et l’on a dit à bon droit que si l’on peut être historien 

sans connaître la diplomatique, nul ne sera diplomatiste s’il n’est historien” (vol. I, p. 12). 

Din păcate puţini istorici, chiar şi dintre medievişti, cunosc tainele editării izvoarelor istorice, 

motiv pentru care nu ne surprinde atitudinea superior-nonşalantă faţă de munca în acest domeniu. 

Tocmai de aceea apreciem contribuţia colegilor noştri (trecând peste unele aspecte discutabile, 

sesizate în aceste rânduri), care ne oferă prin această lucrare o bogată sursă informativă cu privire la 

viaţa oraşului medieval din Transilvania, ce aşteaptă să fie fructificată în viitor. 

Lidia Gross 

ADRIAN ANDREI RUSU, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile 

învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2005, 653 pag. (CD pentru ilustraţie) 

Tema cărţii, a cărei prezentare generală o încercăm prin rândurile de faţă, are o lungă tradiţie 

în istoriografia europeană, mai puţin în cea românească, acest volum constituind, după ştiinţa noastră, 

prima încercare de sinteză consacrată cetăţilor medievale din ţara noastră. 

Dorinţa autorului, aşa cum însuşi o afirmă, este de a oferi altceva: „un discurs destul de larg 

tematic, combinator de realitate materială, arhitectonico-arheologică cu izvor scris, strâns cronologic, 

mereu în căutare de certitudini”, pentru ca, în acest fel, subiectul să îşi câştige şi în România locul pe 

care îl deţine în plan istoriografic european. Credem că va reuşi, căci lucrarea, rezultatul unei cercetări 

şi acumulări de durată, are toate meritele pentru a se impune atenţiei specialiştilor în domeniu, 

medieviştilor în general. 

Cartea este structurată în cinci mari capitole: 1. Abordarea metodologică, 2. Castelarea 

Transilvaniei, 3. Polifuncţionalitatea fortificaţiilor şi cetăţilor, 4. Subiecte speciale, 5. Repertoriul 

fortificaţiilor din sec. XIII-XIV. Anexele includ bibliografia problemei (foarte bogată şi actualizată), 

abrevierile utilizate, indicele de nume, un rezumat în limba engleză, ilustraţia fiind cuprinsă în CD-ul 

anexat volumului.

3 Note şi Recenzii 437 

Capitolul introductiv are menirea de a fixa în timp (veacurile XIII-XIV, respectiv anii 

aproximativi 1250-1350) şi spaţiu (Transilvania voievodală şi teritoriile învecinate) subiectul abordat, 

de a prezenta izvoarele cercetării, terminologia şi metodele urmate, necesare unei abordări ştiinţifice 

riguroase. 

Cu al doilea capitol pătrundem în „miezul problemei”, anume castelarea Transilvaniei, pornind 

de la moştenirea materială a antichităţii. Arhitectura militară a secolelor XIII-XIV este minuţios 

prezentată, atingând aspecte ce privesc construirea fortificaţiilor, elementele constitutive, amenajările 

interioare şi exterioare. 

Polifuncţionalitatea fortificaţiilor (cap. 3) deschide perspective de abordare spre variate 

direcţii: organizarea internă a „castelaniei” (definită ca unitate social organizatorică complexă, 

constituită din cetate şi toate apartenenţele ei - teritoriu şi categoriile umane care îl ocupă permanent), 

stăpânii cetăţilor, cetăţi şi oraşe, viaţa cetăţii etc. 

Subiectele speciale – etnicitate şi fortificaţii (cetăţile „săseşti”, cele „secuieşti”, românii şi 

cetăţile), fortificaţii şi biserici, cetăţile extracarpatice (Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea) – 

îmbogăţesc şi nuanţează problematica generală. 

Repertoriul fortificaţiilor (1. Fortificaţii certe, 2. Fortificaţii presupuse ca aparţinând intervalului 

şi 3. Fortificaţii fals atribuite intervalului) sintetizează punctual informaţia cuprinsă în lucrare, 

clarificând totodată incertitudinile sau erorile prezente în istoriografie privitoare la tema dată. 

Demersul istoric competent şi riguros, întreprins cu firească pasiune, are drept rezultat o 

contribuţie de referinţă în istoriografia română, de care trebuie să se ţină seama (chiar şi de către cei 

care îl consideră mult prea „critic” pe autorul ei), o carte cu efect stimulativ în câmpul cercetărilor şi 

dezbaterilor istoriografice. 

Lidia Gross 

Transilvania (sec. XIII-XVII). Studii istorice, coord. S. Andea, Bucureşti, Editura Academiei 

Române , 2005, 362 p. 

Colecţia „Biblioteca Institutului de Istorie. Serie Nouă” s-a îmbogăţit în anul 2005 cu încă un 

volum de studii istorice (al şaselea), care vine în completarea unor contribuţii de marcă în scrisul 

istoric dedicat spaţiului transilvan 1 . Sugestiv intitulat Transilvania (sec. XIII-XVII) şi purtând girul 

ştiinţific al Susanei Andea, în calitate de coordonator, volumul surprinde fragmente, mai puţin 

investigate, din istoria medievală a Transilvaniei. Prezenta întreprindere ştiinţifică este rezultatul, în 

mare măsură, aşa cum precizează coordonatoarea, a sporirii şi diversificării documentelor inedite, 

situaţie la care a contribuit şi publicarea volumelor din seria DIR (Documente privind istoria 

României, Seria C. Transilvania) şi DRH (Documenta Romaniae Historica, Series C. Transilvania) 

sub egida Academiei Române. 

O mare parte din cercetările reunite în volum aparţin membrilor colectivului de istorie medie 

din cadrul Institutului de Istorie „George Bariţ”, Cluj-Napoca (Susana Andea, Lidia Gross, Aurel 

Răduţiu, Adinel Dincă, Vasile Rus). Cititorul avizat va constata faptul că unii dintre autori au utilizat 

documente întâlnite în activitatea de editare a DRH. Faptul este explicabil în contextul în care, în 

bună parte, autorii sunt în acelaşi timp membrii colectivului de istorie medie din cadrul instituţiei mai 

sus menţionate, colectiv care are ca principal obiectiv ştiinţific tocmai publicarea DRH – C, 

1 Printre primele cinci volume se numără lucrarea lui S. Retegan, Satul românesc din 

Transilvania, ctitor de şcoală 1850-1867, Cluj-Napoca, 1991, volumul colectiv Transilvania între 

medieval şi modern, coordonator Camil Mureşan, Cluj-Napoca, 1996, sau ediţia de documente 

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1918, vol. I, coordonator S. Retegan, 

Cluj-Napoca, 1996.

438 


Transilvania 2 . Iată, aşadar, că volumul ne pune în faţă – am spune noi – o situaţie fericită: cei care 

identifică şi editează documentele sunt în egală măsură şi primii beneficiari ai acestora, valorificându-le 

şi supunându-le atenţiei cititorilor într-o dublă ipostază, pe de o parte documentul în forma originală, 

pe de altă parte interpretarea acestuia. Alte studii reprezintă continuarea unor mai vechi preocupări 

ştiinţifice, aşa cum vom arăta la momentul potrivit. 

Dacă titlul anunţă radiografierea, sub aspect temporal, a unui generos segment al epocii 

medievale transilvănene, respectiv secolele XIII-XVII, la o privire ceva mai atentă, se observă că 

centrul de greutate cade totuşi pe evul mediu clasic (sec. XIII-XV). Lucrarea impune prin caracterul 

său complex, materializat în diversitatea tematicilor abordate, în utilizarea masivă a informaţiilor 

oferite de ştiinţele auxiliare ale istoriei, în instrumentarul ştiinţific uzitat şi direcţiile metodologice 

oferite. Cu toate că materialele inserate în volumul Transilvania nu sunt structurate pe secţiuni sau 

capitole, ele suportă o clasificare, având în vedere cel puţin două criterii: cel cronologic şi cel al listei 

autorilor. 

Volumul se deschide cu două cercetări aparţinând Susanei Andea, singurele unitare sub raport 

tematic, intitulate Itinerariile regilor în Transilvania voievodală şi în comitatele vestice şi nordice, 

respectiv Voievozii Transilvaniei şi itinerariile lor (sec. XIII-1437), care ocupă o treime din spaţiul 

volumului (p. 1-125). Cu toate că autoarea este o consacrată specialistă în istoria Transilvaniei 

secolului al XVII-lea, cu precădere a istoriei şi instituţiilor Principatului, în acest volum interesul său 

ştiinţific coboară înspre secolele XIII-XIV. Sondarea unor realităţi istorice aparţinând acestor secole 

este rezultatul muncii la volumele de DRH, care i-au pus la dispoziţie documente şi subiecte inedite, 

precum şi cel de faţă. Analizând riguros documentele epocii, Susana Andea constată că toţi regii 

Ungariei medievale au vizitat şi Transilvania. Prezenţa regelui era de multe ori asociată cu 

desfăşurarea adunărilor obşteşti şi prilejuia totodată judecarea unor procese importante, acordarea de 

recompense unor slujitori devotaţi sau reconfirmarea unor privilegii sau donaţii de moşii. 

Prin cel de-al doilea studiu, complementar celui dintâi, autoarea reconstituie, recurgând la 

documentele emise de voievod şi cancelaria voievodală, itinerariile voievozilor transilvăneni. În 

ambele cazuri, Susana Andea întâmpină anumite dificultăţi în ceea ce priveşte identificarea cu 

exactitate a traseelor urmate de voievozi. Dificultăţi determinate de imposibilitatea de a preciza cu 

siguranţă provenienţa documentelor, respectiv emintentul lor. Demn de remarcat este faptul că cele 

două studii sunt însoţite de impresionante tabele (la p. 6-66, cu 886 poziţii, şi la p. 70-120, cu 505 

poziţii). Acestea conţin informaţii esenţiale cu privire la data, locul în care s-a aflat regele sau 

voievodul, respectiv sursele documentare utilizate în reconstituire. Toate aceste date sunt de natură să 

ofere posibilitatea întocmirii unei ierarhii a localităţilor transilvănene frecventate. Metoda utilizată în 

întocmirea acestor tabele oferă un exemplu metodologic şi se constituie în egală măsură într-un util 

instrument de lucru pentru cei interesaţi de subiect. 

Un alt exemplu, atât de metodă, cât mai ales de onestitate profesională şi ştiinţifică, îl oferă 

Aurel Răduţiu în studiul intitulat Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, vol. X (1351- 

1355), nr. 89 (p. 139-161), şi subintitulat Addenda et corrigenda. Domnia sa consideră necesar şi 

corect să facă unele rectificări la modul în care au fost traduse şi interpretate anumite date din 

documentul precizat în titlu. Cu toate că însuşi A. Răduţiu a făcut parte din colectivul de cercetători 

care a publicat volumul X al DRH, C., în 1977, reluând critica internă a textului, consideră oportune 

anumite precizări şi completări referitoare atât la datarea, cât şi la conţinutul efectiv al izvorului 

istoric în discuţie. Intervenţia sa şi completările operate ca urmare a revizuirii şi reanalizării textului 

în cauză se susţin prin republicarea în anexă a documentului respective împreună cu altele două care 

vin să elucideze în ansamblu chestiunea unei împărţiri de bunuri în comitatul Hunedoarei la mijlocul 

secolului XIV. 

Lidia Gross rămâne şi în cele două studii incluse în volumul de faţă consecventă mai vechilor 

sale preocupări materializate într-o teză de doctorat, publicată în 2004 sub titlul Confreriile medievale 

din Transilvania (sec. XIV-XVI). Primul, intitulat Nicolae Senior de Ocna Sibiului – Vicevoievod al 

2 În prezent se află în lucru volumul XV din DRH, C. Transilvania.


Transilvaniei (Aspecte genealogice) (p. 126-138), ne propune reconstituirea unei schiţe biografice a 

personajului menţionat prin utilizarea metodei prosopografice. Accentul cade în studiu pe 

interpretarea informaţiilor oferite de testamentul lui Nicolae Senior redactat în 1465. Analiza 

demonstrează faptul că interogarea acestui tip de documente dezvăluie date preţioase asupra unor 

aspecte de viaţă socială diverse, precum: modalităţile de constituire a unui domeniu, de împărţire a 

moştenirii între membrii familiei, modul în care se închega în epocă sistemul de alianţe matrimoniale 

etc. Cea de-a doua contribuţie a Lidiei Gross la volumul aflat în atenţia noastră este intitulată Ordine 

religioase şi confrerii în Transilvania medievală. Studiu de caz: Ordinul şi confreria Sfântului Spirit 

(p. 187-219). Cercetătoarea îşi începe demersul cu definirea şi reconstituirea modului în care 

societatea medievală s-a raportat la o serie de concepte ca: pietate, boală, păcat, mântuire, sistem 

hospitalier etc. Esenţa studiului constă în prezentarea unui scurt istoric al Ordinului Sfântului Spirit, a 

modului în care acesta s-a implicat în viaţa socială inclusiv în spaţiul transilvănean prin investigarea 

aşezămintelor ordinului din această provincie. 

O temă particulară, cu o sporită notă de originalitate, propune tânărul istoric Adinel Dincă. 

Analiza sa vizează instituţia episcopală transilvană în evul mediu, cu precădere în perioadele 

arpadiană şi angevină. Demersul istoriografic se axează asupra reconstituirii procedurii de desemnare 

a episcopului medieval în Biserica catolică. A. Dincă evidenţiază modul în care a evoluat procedura 

alegerii episcopului în evul mediu, care a mers dinspre o limitare progresivă până la eliminarea 

participării laicilor, şi chiar a unei părţi a clericilor, astfel încât în secolele XIII-XIV s-a impus ca 

modalitate unică nominalizarea pontificală. 

După interesante reflecţii de natură teoretică, autorul studiului Aprecieri preliminare privind 

alegerea episcopului Transilvaniei în secolele XIII-XIV (p. 162-186) subliniază acomodarea parţială a 

episcopatului catolic transilvan medieval la normele pontificale ale vremii. Cercetătorul precizează, 

ca element de diferenţiere, faptul că în spaţiul transilvan în epoca avută în vedere ocuparea scaunului 

episcopal a fost rezultatul, în multe situaţii, al alegerii capitulare şi mai rar al desemnării pontificale. 

De asemenea, autorul surprinde tangenţial implicaţiile sferei politicului în procesul alegerii 

episcopale, propunându-şi să acorde acestei problematici o cercetare ulterioară. Se impune precizat 

faptul că în demonstraţia sa A. Dincă operează şi câteva importante şi necesare clarificări 

terminologice de natură eclesiastică, plecând de la o riguroasă analiză lingvistică a unor noţiuni 

fundamentale pentru înţelegerea subiectului abordat. 

În volum este prezent şi reputatul specialist în filologie clasică, Vasile Rus, cu studiul Pro 

Scientiarum Academia. Consideraţii pe marginea inscripţiei de pe frontispiciul bisericii Calvaria din 

Cluj (p. 248-314). Profesorul Vasile Rus pleacă de la o analiză istorico-lingvistică a inscripţiei de pe 

frontispiciul bisericii romano-catolice „Calvaria” situată în cartierul Mănăştur din Cluj-Napoca. 

Biserica a aparţinut la început abaţiei ordinului benedictin (din secolul XI), iar mai târziu iezuiţilor 

(1581). Este vorba despre o inscripţie în limba latină aşezată deasupra intrării principale cu ocazia 

restaurării bisericii în 1896, care reia fidel textul unei inscripţii mai vechi incizate iniţial pe 

frontispiciul capelei (1819). 

Analiza textului latin îi prilejuieşte profesorului, pe lângă precizarea elementelor de detaliu 

legate de datarea celor două inscripţii, o incursiune ştiinţifică riguroasă şi complexă în istoria bisericii 

„Calvaria”. Implicit, autorul realizează un istoric al ordinului religios iezuit din Transilvania, inserând 

aprecieri referitoare la avatarurile catolicismului şi rolul jucat de iezuiţi şi de colegiul iezuit clujean în 

noul context politico-religios determinat de realităţile istorice ale celei de-a doua jumătăţi a 

secolulului al XVI-lea. Studiul este completat cu o anexă documentară care cuprinde cele două acte 

emise (1579 şi 1581) de Cristofor şi respectiv Ştefan Báthory, amândoi în calitate de principi ai 

Transilvaniei, la întemeierea Colegiului iezuit din Cluj pentru a cărui întreţinere era donată fosta 

abaţie dominicană de Cluj-Mănăştur. De altfel, Mănăşturul avea să devină adevăratul centru spiritual 

al misiunii iezuite din Transilvania şi nucleul de rezistenţă catolică sub principii calvini pe parcursul 

secolului XVII. 

La conturarea caracterului complex al volumului contribuie şi perspectiva oferită dinspre 

domeniul relaţiilor diplomatice de studiul Relaţiile Transilvaniei cu Ţara Românească, reflectate 

în «socotelile» Sibiului (1507-1508) (p. 220-247). El aparţine unei alte tinere cercetătoare,

440 


Daniela Mitea. Articolul debutează cu o prezentare a contextului politic intern şi extern a 

frământatului început de secol XVI, care a facilitat o intensificare a raporturilor dintre Ţările Române, 

şi se dezvoltă apoi pe câteva coordonate. Sunt investigate relaţiile Ţărilor Române cu marile puteri 

vecine şi iniţiativele antiotomane ale acestora, dimensiunea oficială a relaţiilor diplomatice promovate 

de regele maghiar, Vladislav al II-lea cu domnitorii români contemporani Radu cel Mare şi Mihnea 

cel Rău şi legăturile stabilite de domnitorii menţionaţi cu oraşele Braşov şi Sibiu, ca principale 

intermediare în comunicarea dintre cele două state româneşti. Precizăm că studiul face parte dintr-un 

şantier de lucru mai extins al Danielei Mitea privind relaţiile dintre Ţările Române la sfârşitul evului 

mediu şi în premodernitate. 

Alături de autorii prezentaţi mai sus, lucrarea găzduieşte şi câteva contribuţii ale unor 

colaboratori fideli ai cercetărilor de istorie medievală a Transilvaniei şi ai colectivului de medievistică 

din cadrul Institutului „G. Bariţ”. 

Astfel, volumul de studii istorice medievale Transilvania se întregeşte cu o cercetare venită 

dinspre istoria economică şi socială: Contribuţii la studiul evoluţiei economico-sociale în Maramureş 

în secolul al XVII-lea (p. 315-357), purtând semnătura Liviei Ardelean. Studiul, unul de istorie locală, 

îşi propune să ofere o perspectivă cât mai obiectivă asupra relaţiilor economice şi sociale care s-au 

cristalizat în secolul XVII în Maramureş. Cercetătoarea renunţă la clişeele care s-au încetăţenit în 

scrisul istoric cu privire la subiectul abordat, subliniind faptul că investigarea subiectului i-a relevat o 

reală dinamicitate sub aspect social şi economic în Maramureş. Cercetarea se structurează pe 

următoarele aspecte: identificarea noilor hotărnicii, restabilirea unor vechi graniţe, tranzacţii funciare, 

marii proprietari, analiza structurii sociale a populaţiei din comitatul Maramureşului în secolul XVII, 

insistând asupra micii nobilimi locale, principalelor activităţi economice practicate, obligaţiilor fiscale 

şi militare ale comitatului 

Chiar dacă la o primă vedere volumul ar putea părea compozit, dată fiind tematica extrem de 

diversă, în esenţă el reuşeşte să acopere o istorie de câteva secole a Transilvaniei. Lucrarea abordează 

domenii variate de la istorie politică la istorie bisericească şi religioasă, economică, instituţii majore 

ale epocii (voievodat, episcopat, ordine religioase). Este un loc al interdisciplinarităţii ştiinţifice, în 

care istoria preia şi utilizează datele oferite cu multă generozitate de ştiinţele auxiliare: diplomatica 

medievală, genealogia, paleografia etc. Prin subiectele investigate şi maniera de abordare, lucrarea se 

adresează, în primul rand, specialiştilor în istoria medievală şi premodernă românească, dar poate 

constitui o lectură utilă şi un model sub aspect metodologic şi pentru alte categorii de cititori. 

Mirela Andrei 

ENGEL PÁL, C. TÓTH NORBERT, Itineraria regum et reginarum Hungariae-Királyiok és 

királynék itineráriumai (1382-1438), Budapesta, 2005, 187 p. 

Apărută în seria „Subsidia ad historiam medii aevii Hungariae inquirendam”, cartea reprezintă 

un instrument de lucru necesar cercetătorului preocupat de istoria medie a Ungariei şi, implicit, a 

Transilvaniei, publicând itinerariile regelui şi împăratului Sigismund de Luxemburg (1382-1437), ale 

celor două soţii ale sale, regina Maria (1382-1395) şi regina Barbara (1405-1438), precum şi ale 

reginei Elisabeta, văduva lui Ludovic de Anjou, (1382-1386). 

Stabilirea din punct de vedere cronologic a principalelor localităţi de reşedinţă oferă un 

important suport în datarea unor documente care prezintă dificultăţi sub acest aspect. 

Un indice al localităţilor (ce punctează itinerariul) şi un indice de persoane (relatores) 

facilitează utilizarea lucrării; adăugăm faptul că volumul se prezintă în ediţie bilingvă maghiarogermană, 

fapt ce îi asigură accesul într-o arie culturală mai largă. 

Lidia Gross


JACQUES LE GOFF, Evul Mediu şi naşterea Europei, cuvânt înainte de Jacques Le Goff, 

traducere de Giuliano Sfichi şi Marius Roman, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 335 p. (cu titlul 

originar: L’ Europe est-elle née au Moyen Âge?, Paris, Éditions du Seuil, 2003.) 

Cartea lui Jacques Le Goff face parte din cadrul unui proiect mai larg, pe care el însuşi îl 

coordonează, Construcţia Europei (The Making of Europe), într-un spaţiu în egală măsură al unităţii 

şi al diversităţii, în sprijinul căruia au fost cooptaţi unii dintre cei mai prestigioşi istorici ai 

momentului, precum şi cinci mari edituri din Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania şi Italia. 

Scopul acestora nu este argumentarea cu orice preţ a unităţii bătrânului continent, ci relevarea liniilor 

largi de evoluţie istorică, caracterizată atât prin tendinţele integratoare, universaliste, cât şi prin 

conflictele, divizările, contradicţiile şi particularismele care au făurit de-a lungul timpului un modus 

vivendi, o istorie comună. 

Istoricul îşi promovează demersul sub forma unei încercări de răspuns la întrebarea dacă 

Europa s-a născut în Evul Mediu, reluând în fapt idei promovate de către predecesorii săi de la Şcoala 

Analelor, Marc Bloch şi Lucien Febvre. Încă din 1934, Marc Bloch arăta că lumea europeană este o 

creaţie a Evului Mediu, care a distrus unitatea antică a civilizaţiei mediteraneene, rezultând un creuzet de 

popoare romanizate şi neromanizate, iar această lume a fost străbătută neîncetat de curente comune, 

în timp ce în 1944-1945, Lucien Febvre considera civilizaţia creştină ca formatoare a unei conştiinţe 

comune, peste graniţele instabile ale unor regate schimbătoare, apartenenţă care laicizată treptat, a 

dat naştere conştiinţei europene. În lumina acestor moşteniri istoriografice, Creştinătatea este 

percepută de către Le Goff ca matrice a Europei, atât prin manifestările sale de reformare internă 

(reforma gregoriană şi cea de la Cluny), cât şi prin acţiunile de extindere externă (cruciadele clasice şi 

târzii), care au antrenat în desfăşurarea lor numeroşi conducători, state şi popoare (Introducere, p. 10-11). 

Integrând aceste contribuţii, autorul situează construcţia europeană în cadrele largi ale 

definirii şi redefinirii identităţii unei zone geografice angrenată în evoluţii istorice, culturale şi de 

civilizaţie comune, pe care el însuşi le-a mai sondat anterior. 1 Pentru a surprinde reperele medievale 

ale Europei, în special a celei Occidentale, Jacques Le Goff îmbină deopotrivă analiza clasică a 

faptelor istorice cu metoda perspectivei istorice şi cu cercetarea mentalităţilor epocii, a conştiinţelor 

oamenilor, aflate, aşa precum el însuşi preciza, la graniţa nesigură dintre realităţi şi reprezentările lor 2 . 

Lucrarea este structurată în şase capitole, aşezate cronologic în funcţie de marile etape ale unui 

lung Ev Mediu 3 , cuprins între secolele IV-XV: perioada migraţiilor barbare (veacurile IV-VIII), etapa 

carolingiană (secolele VIII-X), anul 1000, Europa feudală (secolele XI-XII), Europa oraşelor, 

negustorilor şi universităţilor (secolul XIII) şi amurgul Evului Mediu - veacurile XIV-XV. Demersul 

propriu-zis este netezit de două aspecte preliminare, ilustrând condiţiile geografice (Europa ca parte a 

continentului euro-asiatic şi problema graniţei răsăritene) şi moştenirile pe care le-a lăsat Antichitatea 

(greacă, romană, ideologia trifuncţională indo-europeană, bazată pe categoriile oratores, bellatores şi 

laboratores şi tradiţia biblică transmisă prin intermediul creştinismului timpuriu). Autorul însuşi îşi 

circumscrie foarte clar aria de cercetare, în ceea ce el numeşte simbolic scenariul genezei Europei în 

perioada medievală, concepându-şi cu abilitate capitolele ca pe nişte straturi, succesiune de perioade 

aşezate la temelia Europei (p. 15-23). 

1 Jacques Le Goff, La Vieille Europe et la nôtre, Paris, 1994. 

2 Aserţiunea este promovată şi de către Jean-François Sirinelli, care arăta că realitatea istorică 

brută nu poate fi percepută în claritatea ei cristalină nici măcar de către contemporanii ei, care o trec 

la rândul lor prin filtrul conştiinţelor de oameni trăitori în societate, transformând-o în reprezentare. 

Jean-François Sirinelli, Éloge de la complexité, în Pour une histoire culturelle, Paris, 1998, p. 433-434. 

3 Sintagma lungul Ev Mediu se revendică de la binecunoscuta formulă braudeliană a duratei 

lungi în care se încedrează fenomenele istorice. Jacques Le Goff a avut preocupări similare de 

cercetare, concretizate în secţiunea intitulată Pentru un lung Ev Mediu, din lucrarea Imaginarul 

medieval, ed. rom., Bucureşti, 1991.

442 


Prima secţiune înglobează intervalul cuprins între secolele IV şi VIII, fiind asociat în Occident 

cu epoca marilor migraţii şi a stabilirii barbarilor în teritoriile fostului Imperiu Roman, prin 

întemeierea de formaţiuni politice, codificarea cutumelor sub formă de legi şi prin începuturile 

fenomenului aculturaţiei între barbari şi romani. Totodată are loc şi punerea bazelor creştinismului 

medieval de către sfântul Ieronim, sfântul Augustin şi papa Grigore cel Mare şi se remarcă patru 

personalităţi pe care Le Goff le caracterizează ca părinţii culturali ai Europei, după cum Karl Rand i-a 

numit fondatorii culturali ai Evului Mediu: Boethius, Cassiodor, Isidor din Sevilla şi Beda 

Venerabilul (p. 27-29). Europa Sud-Estică, inclusă în lumea bizantină, a participat începând din 

secolul al VII-lea la lungul conflict dintre Bizanţ şi Islam, pe de o parte, iar mai apoi între Islam şi 

Creştinătatea latină, pe de altă parte. Perioada este caracterizată de Jacques Le Goff prin sintagma de 

zămislire a Europei. 

Al doilea capitol este consacrat intervalului, cuprins între secolele VIII-X, care este dedicat 

moştenirii statale şi de civilizaţie generate prin cuceririle lui Carol cel Mare şi prin alianţa între franci 

şi Sfântul Scaun. Caracterizată de autor ca o Europă născută înainte de vreme, ea îşi are nucleul 

strategic în spaţiul imperial francez, o sumă de întinse teritorii din Franţa, Germania şi Italia. Sesizăm 

aşadar maniera organicistă în care istoricul percepe evoluţiile medievale, asociate simbolic cu 

naşterea şi copilăria umană, etape începătoare ale noilor experienţe şi ale acumulărilor succesive. 

Perioada carolingiană este integratoare pentru Occidentul medieval şi un model avant la lettre pentru 

Europa de astăzi în primul rând prin ideea unităţii imperiale, manifestată în acţiunile de unificare 

juridică (reglementările numite capitularii), monetară (moneda unică, dinarul de argint), monastică 

(regula benedictină) şi culturală (renaşterea carolingiană: intelectualii palatului, minuscula carolină, 

ilustraţiile şi ornamentele cărţilor de cult, arhitectura religioasă), pe care Carol cel Mare şi urmaşii săi 

le-au promovat, dar care, mai ales sub aspect politic, juridic şi monetar, n-au biruit timpul (p. 47-48; 

50-53). 

Următoarea secţiune este dedicată unui an de referinţă din istoria continentului, anul 1000, pus 

în legătură de către istoriografie atât cu sfârşitul lumii, cât şi cu avântul economic al Creştinătăţii, 

înregistrat în intervalul cuprins între anii 950-1050. În această perioadă, Sfântul Părinte şi împăratul 

romano-german visau, aşa cum precizează autorul, la o Europă paşnică, extinsă spre Răsărit, fapt care 

se va materializa mai mult sau mai puţin durabil prin includerea maghiarilor şi mai ales a lumii slave 

în Creştinătatea unită, ultima fiind considerată în fapt o premisă a Europei. Astfel, Jacques Le Goff 

remarca încă o similitudine, în ceea ce priveşte tiparele istorice, între Evul Mediu şi 

contemporaneitate, ultima fiind confruntată cu acelaşi tip de problemă care, rezolvată cu tenacitate 

până la capăt, ar putea constitui marele eveniment al unificării europene. De aceea, secţiunea poartă 

sugestiv titlul Europa visată şi Europa potenţială (p. 56-57). 

Capitolul având ca subiect Europa feudală în secolele XI-XII este un florilegiu de aspecte şi 

caracteristici din diferite domenii de afirmare a societăţii medievale, care s-ar putea grupa la modul 

general, după formularea Iolandei Ţighiliu, sub semnul sentimentului religios, al duhului ordinii 

ierarhice şi al privilegiului 4 . După o clasificare mai strânsă, elementele abordate de autor, cu mici 

studii de caz, se concentrează în primul rând la nivelul individului trăitor în Evul Mediu, cu 

preocupările lui (împărţirea în cele trei ordine: oratores, bellatores şi laboratores), cu viaţa sa 

cotidiană (ritmată de cele trei momente fundamentale: naştere, căsătorie, moarte) şi cu mentalitatea sa 

(constituită în jurul sentimentului religios, manifestat prin devoţiune, pelerinaje, dar şi prin influenţele 

culturii populare). Un al doilea mare nivel de percepţie este cel reprezentat de noţiunea de centru, în 

cadrul căreia remarcăm lupta dintre tendinţele de centralizare monarhică şi fragmentarea feudală, pe 

de o parte, şi confruntarea dintre Sacerdoţiu şi Imperiu, cu potenţialul lor universalist asupra 

monarhiilor feudale, pe de altă parte. Sfântul Scaun îşi va manifesta dominaţia spirituală (renaşterea 

secolului XII: umanismul creştin, avântul cultului marial şi cristic în varianta Vir Dolorum) şi 

temporală (prin influenţa politică şi perceperea dărilor pentru Biserică) asupra statelor laice (p. 88-89, 

4 Iolanda Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova: secolele XV-XVI, 

Bucureşti, 1997, p. 150.


98-105). Al treilea nivel este cel reprezentat de periferii şi marginalitate, reflectate atât la nivel 

religios (ereticii şi persecuţiile asupra lor), social şi etnic (evreii), cât şi geografic - limita Europei 

Centrale (p. 106-119; referitor la limitele fizico-geografice ale spaţiului central-european, autorul 

corelează părerea unor istorici potrivit căreia după prăbuşirea Uniunii Sovietice a reapărut o Europă 

Centrală formată în Evul Mediu, cu ideile lui Gábor Klaniczay, care aprecia că zona se dezvoltă ca un 

laborator deschis, diversificat şi creator, pornind din Apus şi necunoscând limite spre Răsărit, acea 

utopie europeană). Fenomenul cruciadelor este analizat într-un mod original, din două puncte de 

vedere: atât ca acţiuni de recucerire a Locurilor Sfinte (război sfânt), soldate cu eşecul de a restaura 

Ierusalimul drept capitală a Creştinătăţii şi cu înrăutăţirea vizibilă a relaţiilor dintre Occident şi 

Orient, cât şi ca primă manifestare a colonizării europene, prin crearea statelor latine şi a regatului 

latin al Ierusalimului (p. 119-125). 

Secţiunea dedicată secolului XIII pune accentul pe dezvoltarea urbană, având ca model 

simbolic acelaşi oraş Ierusalim, iar ca prototip negativ Babilonul, pe renaşterea comerţului, 

promovarea meşteşugurilor orăşeneşti şi a negustorilor, răspândirea folosirii banului şi, odată cu 

această revigorare economică, avansul cunoaşterii, prin apariţia Europei individului care citeşte, a 

scolasticii, prin proliferarea şcolilor şi apariţia universităţilor. Le Goff a evidenţiat influenţele 

benefice ale scolasticii ca etapă precursoare a activităţii intelectuale europene, prin promovarea 

îndoielii, care conduce la o cercetare continuă, la libertatea intelectuală a dialogului, la claritate şi 

ordine în exprimarea ideilor, susţinând cunoaşterea ca eliberare (p. 162-165; istoricul îi situa pe 

scolastici printre precursorii filosofului René Descartes). Autorul a pus şi problema ordinelor 

călugăreşti mendicante, franciscanii şi dominicanii, situându-i pe o poziţie intermediară între clerici şi 

laici, mai ales prin funcţia lor de promotori ai carităţii, datorită căreia apar ca predecesori ai 

securităţii sociale, atât de necesară în fapt şi astăzi. Aceste realităţi medievale ale frumoasei Europe a 

secolului XIII conţin în germene, pentru istoric, posibilele linii de evoluţie ulterioare, deşi Le Goff a 

subliniat sentenţios că trecutul propune, nu impune (p. 177-178). 

În ceea ce priveşte amurgul Evului Mediu, sintagmă promovată de Johan Huizinga mai ales 

pentru anii 1320-1450, când s-a manifestat criza societăţii medievale prin lipsa de alimente, scăderea 

preţurilor agricole, ciuma neagră, foamete, războaie (în principal războiul de o sută de ani) şi 

destabilizare socială 5 , autorul o extrapolează pentru secolele XIV-XV, când încep să apară primele 

semne ale modernităţii: sentimentul naţional (la început în cadrul monarhiilor engleză şi franceză), în 

condiţiile confruntărilor cu alteritatea; laicizarea societăţii, pe fondul schismei papale de la Avignon; 

fărâmiţarea Imperiului Romano-German; începuturile folosirii tiparului, avansarea pericolului turcesc 

după cucerirea Constantinopolului (1453) şi marile descoperiri geografice. Papalitatea şi Imperiul, 

polii universalismului medieval occidental, sunt surprinşi în această perioadă în criză. Două 

personalităţi ne atrag în principal atenţia din perspectiva europenă a lui Jacques Le Goff: Pawel 

Wlodkowic, rectorul Universităţii din Cracovia, care a afirmat pentru întâia oară că războiul 

împotriva păgânilor este imoral şi că Europa medievală intolerantă ar trebui să-i integreze pe păgâni şi 

pe schismatici, şi George Podiebrad, regele Boemiei, care a propus crearea unei adunări a delegaţilor 

suveranilor, pe baza credinţei catolice comune, în scopul domolirii turcilor şi al renunţării la războiul 

dintre statele europene. Deşi au rămas la stadiul de proiecte, aceste idei novatoare demonstrează 

existenţa dorinţei şi disponibilităţii de organizare superioară a unei păci generale încă din Evul 

Mediu, principalul bun al viitoarei unificări europene (p. 225-226, 230-231). 

Concluziile acestui demers vin să circumscrie o dinamică medievală a Europei, văzută 

retrospectiv dinspre secolul XV spre secolul IV şi dinspre perioada contemporană spre 

medievalitate, perspectivă care ilustrează procesul de constituire a spaţiului european, plecând de 

la realităţile actuale de unitate şi naţiune, dar şi de la noţiunea de progres material şi spiritual, 

ultima fiind definită şi acceptată de autor chiar şi pentru Evul Mediu, cu toate obiecţiile care i s-au 

adus, ca o interacţiune a opoziţiilor de tot felul. Dacă omului medieval târziu nu-i aparţineau 

5 Jacques Berlioz, Flagelurile, în Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, coord. 

Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Iaşi, 2002, p. 290.

444 


concret decât averea, trupul şi timpul, atunci umanitatea sa nu diferă atât de mult de cea de azi în 

tiparele sale fundamentale (p. 239-247). 

Lucrarea lui Jacques Le Goff vine cu o nouă grilă de analiză a epocii feudale, deschizând 

registre diverse de interpretare a multor fapte şi fenomene pe care el însuşi le-a cercetat minuţios 

anterior şi se constituie într-un eseu asupra relaţiei dintre realităţile medievale, restituirile acestora şi 

ideea organicistă a dezvoltării conştiinţei şi construcţiei europene. Metoda utilizată este cea a 

perspectivei istorice, orientând cercetătorul dinspre un prezent trăit spre un trecut reprezentat, 

amândouă fiind marcate de aceeaşi permanentă necesitate de comprehensiune şi de semnificareresemnificare. 

Această metodă este folosită de către istoric cu precauţiile metodologice necesare, care 

decurg din bogata sa experienţă, şi cu indicarea la finalul cărţii a unei bibliografii problematizate şi 

detaliate atât pe capitole, cât şi pe temele majore prin care se poate analiza moştenirea medievală, mai 

ales pentru Europa Vestică, paralel cu trăsăturile europene ale realităţilor medievale restituite. 

Autorul însuşi îşi caracteriza eseul asupra genezei civilizaţiei occidentale prin intermediul 

materialului bibliografic folosit: vederi de ansamblu, puncte de vedere sugestive. Marele merit al lui 

Jacques Le Goff este în primul rând acela de a fi reuşit să apropie percepţia contemporană asupra ideii 

europene de necesitatea evidenţierii originilor şi evoluţiei sale, demers realizat din perspectiva 

procesualităţii istorice, a duratei lungi. Răspunsul său implicit este că Europa s-a născut în Evul 

Mediu. 

Daniela Mitea 

BOGDAN-ALEXANDRU HALIC, Pace şi război în Ţara Românească în secolele XIV-XVI, cu o 

prefaţă de acad. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003, 397 p. 

Lucrarea lui Bogdan-Alexandru Halic este o sinteză a evoluţiilor politico-militare din 

perimetrul Ţării Româneşti, dar şi din cadrul permanentei sale interacţiuni cu Imperiul Otoman, pe de 

o parte, şi cu Regatul Ungariei, apoi Imperiul Habsburgic, pe de altă parte, cu accentul pus pe 

dihotomia pace-război, dublată de raporturile identitate-alteritate. 

Demersul, constituind teza de doctorat a autorului, este structurat în patru mari secţiuni, dintre 

care prima circumscrie sub toate aspectele istoria internă a Ţării Româneşti în secolele XIV-XVI, iar 

cea de-a doua este dedicată evoluţiilor politico-militare externe, evidenţiind factorii de risc la adresa 

securităţii zonei Europei danubiene şi crizele care au înglobat în desfăşurarea lor statul muntean. 

Ultimele două capitole, echivalente ca întindere cu primele două, dar constituind nucleul cercetării, 

corespund formelor păcii (sisteme de organizare a păcii şi implementarea lor) şi ale războiului (factori 

şi configuraţii militare şi politice), ilustrate cu o dimensiune imagologică (rolul activ de reprezentare 

al imaginii 1 în raporturile identitate-alteritate). Lucrarea se remarcă în primul rând prin amploarea 

informaţională a sintezei, cât şi printr-o abordare novatoare a studiului Evului Mediu românesc, atât 

prin apelul la tipologizare şi interdisciplinaritate, datorat utilizării metodelor sociologice (statistice), 

psihologice (evidenţierea în profilele de imagine a dimensiunii umane a subiecţilor luaţi spre 

cercetare) şi economice (grafice şi tabele ilustrând valoarea schimburilor comerciale, dinamica 

preţurilor şi cuantumul dărilor), cât mai ales prin dimensiunea imagologică (profilele de imagine). 

Propunându-şi în principal să reevalueze şi să interpreteze sursele interne şi externe deja 

editate, autorul nu intenţionează neapărat să realizeze o cronologie tradiţională a tratatelor de pace, a 

alianţelor, războaielor, campaniilor militare şi a bătăliilor (Introducere, p. 15), ci şi-a conceput 

cercetarea începând cu o radiografiere sub toate aspectele, atât geografic, demografic, economic, 

1 Rolul reprezentării a fost evidenţiat şi de către Roger Chartier, care arăta că aceasta este 

instrumentul unei cunoaşteri mediate, care restituie un obiect absent prin crearea unei corespondenţe, 

prin semne şi simboluri universal valabile, cu o imagine prezentă. Roger Chartier, Au bord de la 

falaise, Paris, 1998, p. 79-80.


social, instituţional-statal, cât şi mental şi cotidian, în limitele posibilităţilor informaţionale oferite de 

izvoare, a situaţiei interne a Ţării Româneşti, particularizând-o cu exemple reprezentative aparţinând 

secolelor XIV-XVI. Înainte de a analiza formele şi modelele păcii şi ale războiului pentru Ţara 

Românească, precum şi acţiunile imagologice menite să le susţină, istoricul pune problema gestionării 

puterii politice, militare şi umane în Europa danubiană, în şi asupra Principatului sud-carpatic, 

evidenţiind succint raporturile de forţe dintre Regatul Ungariei, apoi Imperiul Habsburgic, Polonia şi 

Imperiul Otoman, în care a fost direct implicată Ţara Românească, în temeiul aşezării sale geostrategice, 

fiindu în calea răotăţilor, după exprimarea lui Grigore Ureche 2 . 

Într-un alt capitol, accentul este pus atât pe factorii de risc care au prejudiciat securitatea 

politico-militară la Dunărea de Jos, în general, şi în spaţiul muntean, în special, cât şi pe momentele 

majore de criză în cadrul multiplelor relaţii politico-militare dintre Regatul Ungariei şi mai târziu 

Imperiul Habsburgic, Ţara Românească şi Imperiul Otoman, de-a lungul perioadei cercetate. Maniera 

sintetică de descriere a crizelor, în care se insistă pe acţiunile defensive antiotomane doar în 

momentele lor maximale, coroborată cu sublinierea selectivă a unor personaje reprezentative, precum 

Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, nu oferă întotdeauna o imagine suficient de clară, dar structurarea 

informaţiilor în jurul conceptelor factori de risc şi factori de putere vine să limpezească, printr-o 

iniţiativă benefică, înţelegerea globală a fenomenelor politico-militare. 

În ceea ce priveşte formele păcii, autorul distinge, urmând tipologizarea deja consacrată a lui 

Gheorghe I. Brătianu 3 , două mari categorii de sisteme de organizare a păcii, Pax Christiana şi Pax 

Ottomanica, situând Ţara Românească într-o ipostază duală, de neintegrare totală în niciuna dintre 

tendinţe, atât prin cooperarea cu Creştinătatea în alianţele ofensive sau defensive antiotomane 

(p. 216-223; în Concluzii şi consideraţii finale, p. 373, se subliniază importanţa aprofundării cercetării 

referitoare la caracterul hegemonic sau federativ al acestor alianţe, mai ales în prima jumătate a 

secolului XV), cât şi prin compromisul cu Imperiul Otoman, odată cu intrarea în Casa Păcii. În 

interiorul aceleiaşi abordări, s-au teoretizat şi contactele diplomatice dintre state, pentru a se realiza o 

clasificare a categoriilor de mediatori ai acestor relaţii, ale căror competenţe şi puteri nu se pretează 

unei delimitări stricte pentru secolele XIV-XV: soli, negociatori şi reprezentanţi (p. 204-213; este 

subliniată importanţa prerogativelor solilor în detrimentul mesagerilor, trimişi de rang inferior care 

doar transmiteau corespondenţa). Demersul referitor la pace este completat cu aspectul imagologic, 

evidenţiindu-se modelele sau tipologiile domneşti, între aspectul teoretic şi teoretizat, de imagine 

ideală a monarhului (în tradiţia creştină şi mai ales bizantină), şi aspectul practic, de promovare şi de 

diseminare a imaginii dezirabile a domnilor în raport cu mediile interne, dar mai ales externe, în 

contact cu alteritatea. Aceasta din urmă impune, cu certitudine, modalitatea de receptare a mesajului 

propus de identitate, imaginea dezirabilă fiind reflectată în conştiinţa alterităţii, după sistemul 

feedback, prin imaginea indusă. Similitudinile şi diferenţele dintre cele două ipostaze creionează 

măsura în care anumiţi domni analizaţi au reuşit să încheie şi să perpetueze pacea în condiţiile date, în 

funcţie de modalitatea în care au ştiut să-şi impună mesajul şi să fie percepuţi pe căile comunicării. 

La polul opus modelelor păcii, formele războiului sunt delimitate de istoric în tipice, urmând 

configuraţia generală a modului de a purta război al epocii studiate, şi atipice, concretizate în războiul 

economic, psihologic şi biologic. Ambele forme sunt influenţate de o întreagă suită de factori, printre 

care sunt evidenţiaţi cel tehnic - categorii de armament şi evoluţia lui; uman - structuri militare 

organizatorice, efective şi pierderi; economic - potenţial şi costuri de întreţinere a corpurilor de oaste; 

2 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. a II-a, editor Petre P. Panaitescu, Bucureşti, 

1958, p. 68. 

3 Gheorghe I. Brătianu, L’ organisation de la paix dans l’histoire universelle. Des origines à 

1945, Bucureşti, 1997, passim. Altă contribuţie asupra formelor păcii o are Andrei Pippidi, Formes de 

la paix dans le Sud-Est de l’ Europe aux XIV e - XVI e siècles, în „Revue des Études Sud-Est 

Européenes”, tom. XXXII, nr. 3-4, 1994, p. 301-311. O ilustrare a sintagmei Pax Ottomanica legată 

de zona danubiană conţine, printre altele, şi articolul Iolandei Ţighiliu, Dunărea şi Pax Ottomanica în 

secolele XVI-XVIII, în „Revista istorică”, tom V, nr. 11-12, 1994, p. 1149-1156.

446 


fizico-geografic - caracteristicile terenului şi fortificaţiile ca amenajări defensive (p. 269-306). 

Configuraţia generală a războaielor a fost determinată în secolele XIV-XVI, precum subliniază 

autorul, de evoluţia artei militare, de diferenţele de potenţial militar, de structurile logistice şi de 

raportul dintre efectivele militare reale şi pierderile umane (p. 308-321). Războiul atipic, în 

dimensiunea sa economică, s-a concretizat în câteva metode de periclitare a ritmicităţii schimburilor 

economice şi de distrugere a bunurilor, precum războiul vamal, blocada economică, embargoul şi 

devastarea teritoriului. Această ultimă modalitate de manifestare a războiului medieval se învecinează 

cu dimensiunea biologică a ostilităţilor, marcată de îmbolnăvirea deliberată sau chiar de eliminarea 

fizică a adversarului, prin otrăvire sau alte mijloace. Dimensiunea psihologică a războiului atipic este 

concretizată prin stress-ul combatanţilor, slăbirea combativităţii prin lipsirea sistematică de somn şi 

de hrană şi prin atacurile nocturne neaşteptate (p. 321-332), celebru fiind cel al lui Vlad Ţepeş 

împotriva turcilor, din noaptea de joi spre vineri, 17-18 iunie 1462 4 . 

Legat de relaţia dintre război şi imagine, Bogdan-Alexandru Halic a subliniat două tipuri de 

acţiuni imagologice, una din faza de pregătire a campaniilor militare şi cealaltă desfăşurându-se în 

timpul ostilităţilor (p. 333-356). Spre exemplu, s-a luat ca studiu de caz Vlad Ţepeş, domnul Ţării 

Româneşti (preocupările autorului se înscriu în studierea imagologică mai ales a domnului mai sus 

menţionat şi a lui Mihai Viteazul, aşa cum reiese şi din Bibliografie, p. 386-388), căruia i s-a realizat 

un profil de imagine din perspectiva povestirilor germane 5 , comparativ cu corespondenţa 

pretendentului la tronul muntean, Dan cel Tânăr, primele inducând preponderent şi exagerat o 

tipologie negativă, satanică, vizibil distorsionată prin filtrul mediului săsesc catolic din Transilvania 6 , 

urmate de demersurile, cu o tentă asemănătoare, dar ceva mai diluată în intensitate, ale pribeagului 

român. Rezultatele acestui tip de analiză au fost comparate cu cele induse prin intermediul 

corespondenţei lui Pietro di Thomasis, ambasadorul Veneţiei în Regatul Ungariei, cu superiorul său, 

dogele, cuprinzând rapoarte din martie-iunie 1462, care-i creează lui Vlad Ţepeş o imagine mai 

degrabă pozitivă, în strânsă legătură mai ales cu necesitatea menţinerii sale în cadrul efortului 

politico-militar antiotoman (p. 365-367; la p. 359-361 sunt evidenţiate comparativ informaţiile din 

povestirile germane şi din corespondenţa pretendentului domnesc Dan cel Tânăr. Profilele de imagine 

se regăsesc la p. 363 pentru aceleaşi povestiri germane, respectiv la p. 366 pentru informaţiile din 

rapoartele lui Pietro di Thomasis pe lunile martie-iunie 1462. A se compara cu profilele de la p. 255- 

258, relevând indicatorii analizaţi pentru iarna 1461-1462). Pentru că grilele de inducere a imaginilor 

sunt evident antagonice, acestea reuşesc să ilustreze dualitatea ipostazelor sub care a fost perceput 

Vlad Ţepeş de către mediile politice interne şi externe contemporane, dar şi să pună problema 

reflecţiei asupra unei căi de mijloc în reprezentarea domnului. 

Concluzia principală pe care autorul o promovează referitor la subiectul pace-război în spaţiul 

muntean este legată de necesitatea menţinerii statalităţii, miza fundamentală a alianţelor politicomilitare 

în care s-a implicat Ţara Românească şi în sprijinul căreia s-au utilizat instrumente 

diplomatice şi militare mai mult sau mai puţin adecvate, între care s-au numărat şi acţiunile 

imagologice, atât pentru prezervarea păcii, cât şi pentru potenţarea acţiunilor militare. Potenţialul 

imaginii a fost valorificat astfel cu succes încă din secolele XIV-XV, chiar dacă nu a fost întru totul 

conştientizat şi instrumentat ca atare de către factorii de decizie politico-militară (p. 371-373). 

Un asemenea demers presupune, mai ales prin noutatea sa, o serie întreagă de dificultăţi în 

abordare, în fruntea cărora stă întrebarea: în ce măsură realizarea profilelor de imagine ale domnilor 

este viabilă ca metodă interdisciplinară, aplicată cercetărilor istorice, în condiţiile existenţei unor 

4 Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula). Între legendă şi adevăr istoric, ed. II, revăzută, 

Bucureşti, 1998, p. 130-131. 

5 Pentru mai multe detalii asupra povestirilor germane despre Vlad Ţepeş, cu editarea 

manuscrisului german din biblioteca conventului St. Gall, a se vedea Ioan Bogdan, Vlad Ţepeş şi 

naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896, p. 85-105. 

6 Bogdan-Alexandru Halic, Deformările imaginii lui Vlad Ţepeş şi sursele contemporane ale 

acestora, în „Panoramic militar. Revistă de informare şi relaţii publice”, 1998, nr. 2, p. 45-52.


informaţii adesea incomplete prin care Evul Mediu românesc se lasă dezvăluit istoricilor? Dacă 

pentru spaţiul muntean, problema accesibilizării documentelor aferente secolelor XIV-XVI nu mai 

ridică de mult dificultăţi, atunci când autorul realizează, spre exemplu, profilul imaginii induse de 

Vlad Ţepeş la Curtea de la Buda în iarna 1461-1462, din trei puncte de vedere - politic, militar şi 

uman, rezultatele interpretării statistice a datelor trebuie privite cu mai multă prudenţă, mai ales 

datorită neprecizării, în toate cazurile, a surselor concrete din care au fost extraşi itemii care au stat la 

baza eşantionărilor 7 . Însuşi autorul atrăgea de altfel atenţia asupra riscurilor aplicării unei atare 

metode, deoarece numărul mic de izvoare utilizabile nu permite întotdeauna obţinerea unor concluzii 

corespunzând exigenţelor ştiinţei istorice (p. 255, nota 3). 

Deşi finalitatea analizelor imagologice corespunde în linii mari cu realităţile istorice, atât cât 

ne sunt ele cunoscute din surse, această metodă trebuie aplicată cu mai multă rigoare, lăsând mereu o 

marjă de eroare pentru tăcerea surselor Evului Mediu. Subiectul păcii şi războiului în Ţara 

Românească în secolele XIV-XVI, constituindu-se într-o sinteză mult prea generoasă, poate fi abordat 

şi prin evidenţierea mai strânsă a liniilor de evoluţie politico-militare, pentru a nu crea neapărat tipare 

de interpretare care să generalizeze excesiv modele şi forme, uniformizând evoluţii uneori 

discontinue. 

Lucrarea se constituie într-un reper pentru structurarea conceptuală şi abordarea tipologică, 

pentru aplicarea metodelor sociologico-statistice în interpretarea faptelor şi fenomenelor istorice 

(materializate în diagrame, grafice şi profile de imagine) şi mai ales pentru utilizarea analizelor 

imagologice comparate. Acestea din urmă, realizate cu discernământ critic şi prin selectarea 

informaţiilor din cadrul unor categorii cât mai largi de surse, pot oferi indicii preţioase asupra unor 

personaje politice şi asupra unor demersuri politico-militare importante pentru spaţiul românesc 

medieval. Bazată pe o bibliografie voluminoasă, îmbinând tendinţe istoriografice mai vechi şi mai 

noi, lucrarea lui Bogdan-Alexandru Halic este, dincolo de toate observaţiile noastre, o încercare de 

inovare a metodei istorice, demers care implică, mai ales în cazul analizei imagologice aplicate Evului 

Mediu românesc, atât avantajele deschizătorului de drum, cât şi marile riscuri care trebuie asumate. 

Daniela Mitea 

Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XX, Mihaela Grancea (coordonator), Cluj- 

Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005, 345 p. 

Sincer vorbind, tematica volumului de faţă nu este una dintre cele mai atrăgătoare şi mai 

optimizante. Cu atât mai mult, atare tematică şi abordare merită popularizată, pe de o parte 

încadrându-se în curentele de vârf practicate de istoricii zilelor noastre, pe de altă parte, oferind o 

meditaţie în jurul unui subiect cu încărcătură existenţială. 

„Religiozitate şi atitudini în faţa morţii în spaţiul transilvan din premodernitate până în secolul 

XX” este titlul proiectului ce reuneşte câţiva tineri cercetători de la Universităţile din Sibiu, Cluj- 

Napoca şi Alba Iulia, produsul final constituindu-l acest volum colectiv. 

7 Metoda statistică se întemeiază în primul rând pe rigoarea datelor cuantificate, totul bazat pe 

o documentare cât mai exactă. Presupunând trei etape, între care găsirea variabilelor pentru concepte, 

operaţionalizarea în studiu şi măsurarea lor, metoda abstractizează situaţii particulare, pentru a realiza 

descrieri generale şi pentru a verifica ipoteze cauzale. Deoarece cercetarea cantitativă implică 

măsurători şi analize, se impune cu necesitate lăsarea posibilităţii de verificare ulterioare a surselor şi 

rezultatelor cercetării. Analiza statistică este oricum mai sigură decât generalizările teoretice şi mai 

densă, cu cât variabilele sunt mai multe. Charles-Olivier Carbonnel, Istorie şi metode calitative, în 

Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale (coord. Alex Mucchielli), traducere de 

Veronica Suciu, Iaşi, 2002, p. 205-206; Jonathan Grix, Demystifing Postgraduate Research. From 

MA to PhD, Birmingham, 2001, p. 31.

448 


Coordonatoarea Mihaela Grancea defineşte într-un amplu şi prea modest intitulat „Cuvânt 

înainte” – deoarece avem de-a face cu un studiu istoriografic, analitic, dens în informaţie – jaloanele 

thanatologiei, „ca domeniu al cunoaşterii, aflată în plină expansiune, având ca obiect de studiu 

reprezentările, sensibilităţile şi comportamentele (inclusiv de natură patologică) legate de sistemul 

morţii”. Este un domeniu recent de cercetare, impus în istoriografia şi antropologia occidentală după 

începutul anilor ’70 ai secolului trecut, iar în ştiinţele umaniste româneşti abia în anii ’90. 

Se explică „rezistenţele” ce au frânat înflorirea thanatologiei: concepţia istoriografică 

pozitivistă şi tradiţionalistă, dar şi prejudecăţi religioase, iudeo-creştine ori islamice cu referire la 

„murire” şi mântuire. Occidentul, Şcoala de la Annales au demarat cercetările în acest domeniu, 

Michel Vovelle propunând un model metodologic de analiză a diferitelor surse istorice pe trei nivele: 

primul – al morţii ca fapt brut, cu impact asupra comunităţilor umane; al doilea nivel – al morţii trăite, 

al sentimentelor, reacţiilor şi atitudinilor faţă de moarte în colectivitate, ceea ce a generat practicile 

funerare, magice, religioase şi civice; al treilea nivel – al tipurilor de discurs magic, religios, ştiinţific, 

literar ce reflectă evoluţia atitudinilor faţă de moarte şi faţă de Lumea de Dincolo. 

În spaţiul românesc, etnologii şi folcloriştii au fost primii culegători ai practicilor funerare, 

încă în secolele anterioare. Abia după 1989 au luat avânt abordările ştiinţifice, antropologice 

(Al. Madgearu, Lucian Boia, Ştefan Lemny, Simona şi Toader Nicoară, Andrei Pippidi, Matei 

Georgescu ş.a.). 

Revenind la volumul aflat în dezbatere, se constată o inevitabilă interdisciplinaritate a 

studiilor, deoarece fenomenul morţii implică realităţi complementare ce se întrepătrund. 

Astfel, Marius Rotar, în Istoriografia românească asupra morţii: modele şi contra-modele. O 

lume încă deschisă, oferă o bază teoretică de discuţie, o punere a problemei, punctând cantitativ şi 

calitativ realizările istoriografiei româneşti asupra temei date. 

Carmen Florea, în studiul Despre tensiunea unei solidarităţi în evul mediu târziu: exemplul 

unor oraşe transilvănene, investighează percepţia morţii de către comunităţi laice medievale, pornind 

de la cazurile fraternităţii Corpus Christi din Sibiu, al fraternităţii exulum din Cluj dedicate Sfintei 

Caterina şi al confraternităţii dominicane. Concluzia autoarei este că moartea, departe de a suspenda 

realităţile terestre, organizează şi reorganizează spaţiul social, în temeiul structurilor anterioare 

momentului fatal. 

Edit Szegedi scrie un eseu, întemeiat documentar pe exemplul reglementărilor privind 

înmormântarea la evanghelicii saşi şi pe jurnalul lui Wesselény István (1703-1708), în care analizează 

integrarea morţii ca „disciplină ecleziastică şi socială în mediile protestante din Transilvania (sec. 

XVI-XVIII)”. 

Ana Dumitran, în studiul Constante ale discursului în omiletica funebră a românilor 

transilvăneni din veacul al XVII-lea, şi Laura Stanciu, cu Omiletica lui Petru Maior ca oportunitate 

de armonizare a Reformei catolice cu Iozefinismul, fac hermeneutică de text, pe predicile ortodoxe, 

respectiv ale lui Petru Maior, discernând laitmotive, principii călăuzitoare morale şi pedagogice. 

Mihaela Grancea şi Emöke Csapó, în articolul Poarta Marii treceri sau perspectiva asupra 

morţii reflectate de epitaful maghiar din Cimitirul Házsongárd în Clujul secolului al XIX-lea, 

surprind evoluţia spre modernitate în baza mutaţiilor survenite în practica epitafurilor. 

Testamentele unor locuitori din Arad de la începutul secolului al XIX-lea îi prilejuiesc lui 

Corneliu Pădurean stabilirea câtorva aspecte legate de moarte, mai cu seamă prin preocuparea faţă de 

avere, funeralii şi viaţa veşnică. 

Valeria Soroştineanu se referă la Religiozitate şi atitudini în faţa muririi la românii ortodocşi 

din Transilvania. Consideraţii generale (1899-1916), luând în discuţie schematismele şi calendarele 

editate de Mitropolia sibiană. 

Ada Grenner scrie despre Comunitate bisericească, religiozitate şi atitudini în faţa morţii în 

Agnita secolelor XIX-XX, pornind de la la surse bibliografice de etno-istorie şi de la epitafuri. 

Andrei Terian stabileşte Modele de reprezentare a morţii în poezia ardeleană din secolul al 

XX-lea, grupându-le în trei categorii în alternanţă diacronică: modelul „etnic” (la Octavian Goga, Ioan 

Alexandru), modelul „metafizic” (la Lucian Blaga, Ştefan Augustin Doinaş) şi modelul „corporal” (la 

Ion Mureşan, Dan Coman).


Sultana Anca Avram relevă Aspecte privind trupul şi moartea în tradiţia populară 

românească, din perspectiva riturilor funerare. 

Mihaela Grancea, în studiul Epitaful românesc din perioada regimului totalitar, sursă pentru 

investigarea atitudinilor referitoare la moarte, face câteva observaţii interesante asupra discursului 

ateist şi a practicii funerare publice, ample din perioada comunistă, care amestecă într-un amalgam 

şocant mitologia marxistă cu credinţe precreştine şi creştine. 

Cristina Dogot surprinde Percepţii asupra morţii soţilor Ceauşescu în opinia publică şi presa 

clujeană, într-o lucrare convingătoare şi bine întemeiată metodologic. 

Din simpla enumerare a studiilor rezultă varietatea lor de conţinut, multitudinea direcţiilor 

abordate şi a disciplinelor implicate în efortul de sintetizare ştiinţifică, volumul constituindu-se 

practic într-o valoroasă contribuţie de antropologie istorică. 

O ultimă observaţie: studiile sunt precedate de un rezumat într-o limbă de circulaţie, fapt 

lăudabil (şi aparent mai util decât plasarea rezumatului la finele studiului). Traducerea germană a 

rezumatelor suferă pe alocuri, în schimb traducerea engleză este deosebit de reuşită. 

Se adaugă o Addenda, cuprinzând 23 de fotografii cu imagini specifice temei – cimitire, pietre 

tombale, monumente funerare ilustrative. 

Ela Cosma 

EDIT SZEGEDI, Tradiţie şi inovaţie în istoriografia săsească între baroc şi iluminism, Cluj- 

Napoca, 2004, 351 p. 

Cartea lui Edit Szegedi, în fapt teza sa de doctorat, reprezintă o temeinică şi exhaustivă 

redimensionare a cercetării privind secolul al XVII-lea în istoriografia săsească. Prin „istoriografie” 

autoarea înţelege „o formulă mai largă” decât accepţiunea contemporană a termenului, formulă bazată 

pe naraţiune şi, într-o oarecare măsură, pe memorie. „Istorie înseamnă pentru oamenii sec. al XVIIlea 

şi de la începutul sec. al XVIII-lea o povestire pentru a păstra memoria, iar această memorie putea 

fi memoria trecutului pentru cei prezenţi sau memoria trecutului pentru cei viitori” (p. 6). Din acest 

motiv, cartea lui Edit Szegedi include şi memorialistica – adică scrieri ce se ocupă de stricta 

contemporaneitate, de la cronici familiale la jurnal, dar şi descrieri geografice şi etnografice, istorie 

ecleziastică şi, mai ales, istorie literară – deoarece „istoria istoriografiei săseşti premoderne nu se 

poate reconstitui în afara unei istorii a literaturii, având în vedere că şi pe plan european literatura 

ştiinţifică încă nu era separată de beletristică” (p. 9). 

Bazându-se pe lectura surselor primare – din fondurile bibliotecilor şi arhivelor sibiene, 

braşovene şi clujene, şi mai puţin pe prea sporadicele ediţii critice existente, autoarea înfăţişează, 

înţelege şi ne transmite, într-o abordare proprie, imaginea unui altfel de secol XVII, reflectat de 

producţia istoriografică săsească. Principiul aplicat este prezentat la finele capitolului dedicat 

Istoriografiei problemei astfel: „Istoria istoriografiei săseşti a barocului şi preiluminismului 

reprezintă, în concluzie, un domeniu aproape necercetat, în care pericolul plagiatului este minimal. 

Pentru ca literatura istorică a secolelor XVII-XVIII să poată fi cunoscută în deplinătatea ei, este 

nevoie de depăşirea concepţiei istorice etniciste şi de eliberarea de sub tirania autorităţilor 

istoriografice” (p. 19). Acest deziderat, atât de greu de atins – pentru că simpla exorcizare a clişeelor 

nu îl duce pe istoric în chip miraculos şi la depăşirea lor sau la reinterpretarea în altă lumină, mai 

obiectivă, a faptului cercetat – devine însă o certitudine împlinită în cazul lui Szegedi. 

Căci nimic din ceea ce pune pe hârtie autoarea nu este superficial sau lipsit de miez ştiinţific. 

Conştientă că: „De regulă istoriografia problemei este tratată printre altele şi, pentru a nu plictisi în 

mod inutil cititorii, sub forma unei scurte retrospective” (p. 8), autoarea face din capitolul privitor la 

Istoriografia problemei unul dens, în care sunt enumeraţi critic autorii care au avut preocupări legate 

de istoriografia săsească, începând tocmai cu secolul al XVII-lea şi până la Adolf Armbruster şi 

Stefan Sienerth, la începutul anilor 1990. Barocul şi iluminismul săsesc s-au impus prin imaginea

450 


creată de G.D. Teutsch, în Istoria poporului săsesc, în viziunea căruia secolul al XVII-lea a constituit 

o epocă de suferinţă şi decădere pe toate planurile. „Această imagine a paralizat pur şi simplu 

cercetările privitoare la acest secol” (p. 11). Edit Szegedi însăşi va „vesti” secolul, descoperindu-i 

valenţe inedite, creatoare şi inovatoare. 

Pentru capitolele intitulate Redimensionarea Europei în secolul al XVII-lea şi Istoriografia 

europeană în secolul al XVII-lea, autoarea s-a bazată pe o bibliografie achiziţionată în bibliotecile din 

Tübingen, Strasbourg, Pisa. 

Din punct de vedere istoriografic, secolul al XVII-lea „are o situaţie ingrată… aflându-se în 

umbra secolelor al XVI-lea şi al XVIII-lea” (Reforma, iluminismul). În Europa occidentală acest 

secol este sinonim cu termeni precum: criză (în plan social, confesional), absolutism (în politică), 

baroc (în artă), utopism (în gândire). 

Edit Szegedi ne oferă o perspectivă sintetică a istoriografiei europene, o competentă definire a 

genurilor şi tendinţelor istoriografice, concomitent cu prezentarea medalioanelor unor Jacques de 

Thou, Samuel Puffendorf, Jacques Benigne Bossuet, Hugo Grotius – istorie politică, Thomas Hobbes 

– istorie şi filosofie politică, Martin Luther, Philipp Melanchton, Jean Calvin, Huldrych Zwingli, 

Sebastian Franck, Matthias Flacius Illyricus, Cesare Baronio, Isaac Casaubon, Gottfried Arnold – 

istorie ecleziastică, Jean Mabillon – erudiţie istorică, Gottfried Wilhelm Leibniz – filosofia istoriei, 

Benedict Baruch Spinoza, Pierre Bayle, Richard Simon – critica istorică. 

Începuturile istoriografiei în Transilvania. Fundamentarea tradiţiei istoriografice săseşti este 

capitolul în care se analizează naşterea istoriografiei săseşti, odată cu impunerea unei conştiinţe 

transilvane, „care nu se mai hrănea exclusiv din amintirea şi legăturile cu Regatul Ungariei şi din 

speranţa revenirii la situaţia de dinainte de 1541, respectiv 1526, ci într-o măsură crescândă din 

realitatea distinctă şi propriile interese, exprimate şi prin orientarea politică a principatului” (p. 101). 

Conştiinţa transilvană a produs o istoriografie transilvană legată de stat şi de instituţiile acestuia. 

Szegedi susţine că individualizarea istoriografiei săseşti, respectiv „începuturile prezumtive” 

ale acesteia, datează din secolul al XV-lea, după constituirea Universităţii Naţionale Săseşti, ca 

instituţie de conducere politică a saşilor de pe Pământul Crăiesc. „Astfel s-a încheiat procesul de 

formare a saşilor ca entitate politică şi juridică” (p. 102); de aici înainte se poate vorbi de o 

istoriografie săsească, în sens larg. 

Rădăcinile ei se află în cultura urbană, „caracteristica prin excelenţă a culturii săseşti şi în 

acelaşi timp elementul fundamental al identităţii săseşti” (p. 103). Autoarea dedică secolului al XVI-lea 

capitolul consacrat începuturilor istoriografice la saşi, analizând, din nou, genuri şi tendinţe afirmate 

de secolul în cauză: legătura dintre istorie şi drept (exemplificarea se face pe Cuvântarea lui Albert 

Huet la dieta de la Alba Iulia din 1591), culegerea izvoarelor (Christian Pomarius, Daniel 

Trappolder), istorie şi poezie (Johann Lebel şi Christian Schesäus), istorie şi geografie, 

memorialistică, istoriografie urbană (Szegedi include aici şi dezbate pe larg Cronica protopopului 

Vasile = istoria bisericii Sf. Nicolae din Braşov, 1392-1633), cronici murale, istorie locală şi istorie 

regională (cronica lui Hieronymus Ostermayer), cronistica (Thomas Bornel şi mai ales cazul lui 

Kaspar Helth / Heltai Gáspár, 1510/1515-1574, clujeanul „situat între două culturi”, „una din 

personalităţile cele mai fascinante ale culturii transilvane”, p. 137). 

Capitolul Evoluţia istoriografiei săseşti între baroc şi iluminism este, în fapt, îndeplinirea 

promisiunii din titlu. Autoarea depăşeşte problema sporadicităţii literaturii de specialitate şi interesul 

redus acordat secolului al XVII-lea, reuşind să închege nu numai o lucrare coerentă, dar şi prelucrată 

pe mai multe paliere, analizând probleme diverse şi foarte moderne, cum ar fi: „democratizarea 

interesului pentru istorie” (p. 147), reflectat în identificarea posesorilor de carte şi bibliotecă, 

îmbogăţirea cunoştinţelor lingvistice ale istoricilor saşi (pe lângă cunoaşterea germanei şi a latinei, 

învăţarea maghiarei şi interes pentru română, foarte puţine cunoştinţe de franceză şi italiană) – ceea 

ce, firesc, va duce la lărgirea orizontului în scrisul istoric, alimentarea din surse umaniste (tradiţie, 

continuitate), dar îmbrăţişarea barocului (discontinuitate, inovaţie). Sugestiv exprimat, istoriografia şi 

memorialistica săsească de secol XVII conturează un baroc, care „este caracterizat în acelaşi timp de 

frivolitate şi căinţă, de rigoare logică şi metodică şi fantezie debordantă. Avem de-a face cu o 

generaţie care scria mult şi cu plăcere şi care, indiferent de rezultate, îşi pregătea lucrările cu migală, 

indiferent dacă erau tipărite sau rămâneau în manuscris” (p. 152).


Citându-l pe Fredrich Teutsch, care în a sa istorie a bisericii evanghelice face bilanţul 

intelectual al secolului al XVII-lea: din 360 scrieri 175 erau de teologie, 90 de filosofie, 88 de istorie 

– (multe în manuscris), 9 de filologie şi 8 de drept canonic, Szegedi confirmă interesul sporit al epocii 

pentru consemnări de natură istorică, fie ele „diaria” (jurnale / adnotări zilnice), istoriografie 

biografică ori lucrări propriu-zise de cronistică, documente, istorie ecleziastică, disertaţii istorice. 

Reprezentanţii de marcă ai secolului sunt încadraţi în anumite genuri sau curente pe care le 

cultivă: Andreas Teutsch devine „figura cea mai reprezentativă a pietismului săsesc” (p. 157); 

cronicile familiale sunt prezente prin Album Oltardinum şi Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum; 

istoria politică este reprezentată prin Georg Kraus şi Mathias Miles; istoria contemporană – prin 

Martin Schmeizel; descrierile istorico-geografice – prin Johannes Tröster şi Daniel Wolff; originea 

popoarelor ca temă a reconstituirii istorice – prin Lorenz Töppelt, cu lucrarea Origines et occasus 

Transsylvanorum; „schimbarea de paradigmă” este înfăptuită de Valentin Franck von Franckenstein 

(autoarea referindu-se aici la teoria privind originea saşilor, teorie „revoluţionată” de ultimul autor 

menţionat); descrierile istorico-geografice şi problema alterităţii sunt apanajul lui Johannes Lutsch şi 

al lui Johann Filstich cu a sa Tentamen historiae Valachicae. 

Cea mai însemnată scriere a istoriografiei săseşti de secol XVII o constituie Cronica 

Transilvaniei (1608-1665) a notarului sighişorean Georg Kraus (1607-1679), aparţinând ca gen 

istoriei politice. Edit Szegedi îi consacră un spaţiu larg în paginile cărţii sale explicând în amănunt 

conţinutul cronicii, dar şi concepţia şi metoda istorică a autorului. 

Cazul lui Johannes Tröster îi prilejuieşte consideraţii amare, căci el „este unul din acei autori 

care, datorită cunoaşterii parţiale a operei lor, de fapt a unei singure cărţi [este vorba despre Das Altund 

Neu Teutsche Dacia], sunt introduşi într-un şablon, iar citatele trunchiate, care ţin loc de 

cunoaşterea integrală măcar a acelei scrieri, sunt stoarse în fel şi chip pentru a susţine ideile anumitor 

autori… Această reducere a operei la o singură carte a falsificat şi istoria receptării…” (p. 247-248). 

Deşi face destul de numeroase referiri la istoriografia maghiară a secolului al XVII-lea, Edit 

Szegedi regretă faptul că, pentru a nu lărgi prea mult cadrul acestei lucrări vaste, nu a inclus un 

capitol separat despre istoriografia maghiară din Transilvania, şi altul despre istoriografia moldomunteană. 

Cartea lui Edit Szegedi constituie, de-acum, o carte de căpătâi, imposibil de omis, de către cei 

interesaţi de istoriografia transilvană de secol XVII. 

Ela Cosma 

M. BODOR, L. BOTEZAN, G. NEAMŢU, E. COSMA, I. CHINDRIŞ, S. MÂNDRUŢ, 

Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române, C. Transilvania, Vol. VII, 17-26 

iunie 1848, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 744 p. 

Fără îndoială că un eveniment editorial de maximă importanţă în anul 2005 este apariţia 

volumului VII al lucrării Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, 

17-26 iunie 1848. Acest volum întocmit de M. Bodor, L. Botezan, G. Neamţu, E. Cosma, I. Chindriş, 

S. Mândruţ, cu un cuvânt introductiv de academicianul Camil Mureşanu şi având drept referenţi pe 

prof. univ. dr. Nicolae Bocşan şi dr. Dumitru Suciu, reprezintă munca şi eforturile de mai mulţi ani a 

acestui colectiv de profesori şi cercetători de la Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca. 

În seria acestor documente volumul I a apărut în anul 1977 şi cuprinde primele informaţii din 

data de 2 martie 1848. Pe parcursul a 28 de ani, nume prestigioase ale ştiinţei istorice clujene au 

selectat cu pricepere şi migală, din multitudinea de documente, informaţii cu impact economic, social, 

politic, naţional şi cultural. Amintim aici pe Camil Mureşanu, Ştefan Pascu, Victor Cheresteşiu, 

Pompiliu Teodor, Liviu Botezan, Gelu Neamţu, Hilde Mureşan, Simion Retegan, Dumitru Suciu, Ioan 

Chindriş, Carol Gőllner, Iosif Kovacs, C. Cosma, Ioan Bolovan, Simion Mândruţ ş.a. Volumul de faţă 

cuprinde 342 documente în limbile română, maghiară, germană şi latină, documentele maghiare,

452 


germane şi latine având şi traducere românească. De asemenea s-au făcut rezumate ale documentelor 

în limba română şi germană, existând şi un indice de localităţi şi un indice onomastic. Cartea a apărut 

cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor. 

Anii 1848-1849 au însemnat un moment deosebit de important în evoluţia naţiunilor europene 

din epoca modernă. În cadrul revoluţiei din Transilvania s-a realizat o legătură firească între 

obiectivul naţional şi cel social. Această revoluţie a reuşit o simbioză între elita conducătoare şi 

masele ţărăneşti pe care le-a atras de partea sa producând o conştientizare a identităţii şi intereselor 

comune româneşti. 

Complexitatea şi multitudinea evenimentelor din timpul revoluţiei din Transilvania, 

reconstituirea mersului luptelor, a programului şi aspiraţiilor poporului român, reconstituirea 

procesului istoric a acestor ani presupune adunarea unor informaţii bazate pe documente istorice. 

Diversitatea materialelor documentare constă în acte oficiale ale autorităţilor centrale şi locale – ale 

Guberniului, ale Guvernatorului Transilvaniei, ale Dietei de la Cluj, ale Comandantului suprem al 

armatei imperiale din Transilvania, ale Palatinului ungar, ale Comesului Universităţii săseşti, ale unor 

miniştri, comiţi, juzi, ale unor funcţionari locali şi centrali. Alt gen de izvoare îl constituie notele cu 

caracter personal, consemnări de convorbiri, memorii, însemnări zilnice. 

De asemenea, o sursă importantă de informaţii o reprezintă corespondenţa. Scrisorile cuprind o 

diversitate de amănunte care reuşesc să creeze o imagine a evenimentelor, a gândurilor, a atitudinilor 

faţă de actul politic, aspiraţiilor de ordin social şi naţional ale părţilor aflate în mijlocul acestor 

evenimente. Putem menţiona numele unor personalităţi importante precum Avram Iancu, Ioan 

Lemeni, Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian şi Constantin Romanu-Vivu. 

Cunoaşterea revoluţiei se bazează pe reconstituirea istoriei, pe cadrul juridic-legislativ, pe 

raporturile sociale care chiar în aceste momente se schimbă, pe cursul general al vieţii cotidiene, pe 

problemele delicate din sufletul naţiunii şi mai ales pe relaţiile deosebit de complicate dintre naţiunile 

Transilvaniei şi Banatului. 

Revoluţia română din Transilvania, parte a revoluţiei europene, s-a manifestat ca o continuare 

a valului energiilor pornite din Viena şi Pesta, dar şi ca o reacţie de apărare şi de împotrivire la decizia 

dietei ungare de a vota alipirea Transilvaniei la Ungaria. 

Pentru români, obiectivele principale au fost obţinerea independenţei sau a autonomiei politice 

şi rezolvarea problemelor sociale, în special desfiinţarea iobăgiei. 

Până în a doua parte a lunii iunie 1848 multe evenimente importante avuseseră deja loc, iar 

popoarele Transilvaniei o porniseră pe propriul lor drum. Astfel, maghiarii proclamaseră la Cluj, în 

cadrul dietei cu caracter feudal, uniunea la Ungaria, obiectiv esenţial al revoluţiei maghiare stabilit la 

Pesta încă la 15 martie 1848 prin punctul 12 al programului lor. Românii reproşau maghiarilor faptul 

că ei nu văd problema naţională rezolvată în spirit democratic, ci pe o baza tradiţional-istorică, ce viza 

un stat ungar unitar (în limitele sale medievale), cuprinzând popoare nemaghiare. Maghiarii erau 

conştienţi că în cazul în care revoluţia va triumfa, dacă ar acorda drepturi democratice românilor, 

dominaţia lor în Transilvania se va sfârşi. Acest lucru este clar arătat într-o scrisoare a lui Wesselenyi 

către Kossuth Lájos în care se vorbeşte despre pericolul reprezentat de numărul românilor care în 

condiţiile când „miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor se va reduce, cea mai mare 

parte a milioanelor care i-ar ocupa locul nu va mai fi maghiară” (pag. 161). 

Românii, la rândul lor, şi-au expus la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3-5 mai 1848 

poziţia şi revendicările în celebrul discurs al lui Simion Bărnuţiu, care conţinea crezul politic al 

naţiunii române transilvănene. Bărnuţiu anunţă că „ungurii vor prin uniune să şteargă privilegiile 

Ardealului... şi să strângă pe toate popoarele, ca să facă din toate numai o naţiune, care să se 

numească naţiunea cea mare şi tare ungurească”. Oricum, românii nu pot accepta asemenea decizie 

pentru că „Ardealul e proprietate adevărată a naţiunii române”, iar naţiunea română „voind a se 

constitui şi a se organiza pe temeiul naţional, n-are cuget duşman în contra altor naţiuni şi cunoaşte 

acelaşi drept pentru toate”. 

În aceste condiţii, în luna iunie se menţinea încă un modus vivendi între maghiari şi austrieci, o 

împărţire a puterii, un dualism „avant la lettre”, dar care nu va mai dura prea mult. Naţionalismul 

exagerat lui Kossuth şi teama naţiunilor nemaghiare de deznaţionalizare le-au împins pe acestea în


braţele Habsburgilor care prin Constituţie le recunoşteau ca egale cu maghiarii. Asistăm în luna iunie 

1848 la evenimente care se precipită spre un război civil, pentru că dispăruse încrederea unuia „în 

celălalt”. Aceste evenimente nefericite îşi au cauza în hotărârea Dietei de la Cluj de la sfârşitul lunii mai, 

care hotăra uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Constatăm din documentele publicate că românii au de 

suferit din cauza nobililor, a autorităţilor locale şi mai ales a regimentelor formate cu precădere din secui. 

La 17 iunie 1848, printr-o Proclamaţie gubernială anunţa că Dieta de la Cluj se hotăra ca 

„robotele şi zecuielile... pentru totdeauna s-au şters”. Se arată că ţăranii „au câştigat în cinste moşia şi 

pământurile acele iobăgeşti sau jelereşti care le-au avut până acuma, celelalte rămân în proprietatea 

fostului până acuma domn proprietar”. Dar în acelaşi timp, „de acuma obşteasca adunare se va ţine la 

Pest; deputaţii într-un acest chip se vor alege”. Contele Teleki Josef, guvernatorul Transilvaniei, se 

grăbeşte să anunţe că „unguri, români, secui, saşi, armeni, toţi suntem fraţi şi dulcea noastră maică 

este patria. Această a noastră dulce maică este marea Ţară Ungurească cu Transilvania (Ardealul)” 

(pag. 15). 

Documentele reflectă că, pe moment, se încearcă o nouă organizare a Transilvaniei în vederea 

alipirii la Ungaria, profitându-se de hotărârile democratice care cel puţin în aparenţă sunt favorabile 

tuturor locuitorilor. Datorită faptului că împăratul sancţionase la 10 iunie la Innsbruck uniunea, 

palatinul Ştefan anunţă că din 17 iunie se desfiinţează Cancelaria Aulică, instituţie simbolizând până 

în acel moment autonomia Transilvaniei. Palatinul Ungariei îl numeşte pe baronul Vay Miklos 

comisar împuternicit al guvernului ungar în Transilvania pentru a supraveghea „agitaţiile” românilor 

şi saşilor, mai ales că se avea în vedere şi vecinătatea cu Ţara Românească şi „cealaltă Valahie”. În 

acelaşi timp, baronul Perenyi Sigmond solicită prezenţa palatinului în Transilvania, pentru că „această 

ţară câştigată ar deveni în acest fel stabilă” (pag. 163). 

Din documente rezultă şi o mare neîncredere şi frica de românii transilvăneni, deoarece, dacă 

ar fi fost recunoscuţi drept a patra naţiune politică, acordându-li-se drepturile şi fiind şi majoritari în 

Transilvania, aceasta ar fi transformată într-o ţară românească. Acelaşi Wesselenyi afirmă că nici 

măcar denumirea de „român” nu trebuie acceptată deoarece „denumirea de daco-român nu mai este 

un simplu nume, ci titlul şi firma unei comunităţi politice”. 

În acele momente, deşi doreşte independenţa spre care tinde neîncetat, Ungaria are încă nevoie 

de Austria datorită începerii războiului civil din Croaţia şi unui iminent conflict care se putea 

prevedea cu românii, astfel că guvernanţii maghiari cereau prezenţa împăratului la Buda sau, dacă nu, 

„să-l trimită pe arhiducele Franz Joseph la deschiderea Dietei”. 

Concomitent se discută problema înfiinţării gărzilor cetăţeneşti maghiare, acolo unde nu 

existau, iar jandarmeria să se transforme în gardă peste tot şi „să se ordone exerciţii militare”. Iar 

unde este cazul, să se ordone „în eventualitatea unor întâmplări răzvrătitoare din diferite comune ca 

aceste gărzi să dea o mână de ajutor”. Şi asta cu atât mai mult cu cât „în diferite părţi ale ţării poporul 

incult s-a dovedit a fi instrumentul orb al instigărilor viclene şi nu dovedeşte supunere faţă de legi şi 

îndeplinirea acestora”. Se preconizează „să se constituie şi un corp de voluntari”. Autorităţile conferă 

responsabilităţi sporite regimentelor de secui care „vor rămâne în mijlocul comitatelor şi scaunelor 

săseşti în vederea ţinerii în frâu a românilor” (pag. 315). 

La 19 iunie 1848, Garda Naţională Maghiară din Târgu-Mureş cere arme şi muniţie pentru 

„primejdiile ce se ridică pe ici-colo în ţara noastră. Armele ce ni se vor distribui vor constitui cel mai 

sigur mijloc de preîntâmpinare a trăsnetelor ce se ascund în germene în norii ameninţători”. Mai mult, 

prin introducerea statariului, juzii nobiliari poruncesc comunităţilor să ridice spânzurători, numai că 

mai pretutindeni locuitorii „s-au împotrivit cu mare îndrăzneală anunţând că nu vor da recrut şi nu vor 

ridica nici spânzurătoare”. Şi tot ei, întorcându-se de la Blaj, în zona Rucărului, au hotărât să împartă 

pământurile alodiale, păşunile şi pădurile. Într-o scrisoare Wesselenyi anunţă că pe moment există o 

mare neîncredere între conducătorii civili care sunt maghiari şi cei militari care sunt austrieci, iar 

„sursa cea mai păcătoasă a necazurilor noastre este discrepanţa între conducătorii puterii civile şi 

militare”. Între sarcinile importante ale maghiarilor se numără şi aceea a „mobilizării secuilor”. 

Comiţii primesc indicaţia ca, în condiţiile în care nu au arme de foc, să confecţioneze mai multe mii 

de lănci care, să nu fie date pe mâna românilor”. Dar încă o dată se arată că „nu există o chestiune mai 

stringentă şi mai urgentă decât felul în care trebuie dislocate regimentele de rând care rămân în ţară şi

454 


anume cele secuieşti şi de voluntari”. Mai mult, autorităţile comitatense nu mai au încredere în 

militarii imperiali pentru că „nu putem avea certitudinea că soldaţii polonezi, în dependenţa lor faţă de 

ministrul de Război, nu ar aştepta din nou cu mâinile încrucişate ordinul de ajutorare din Sibiul 

îndepărtat” (pag. 253). 

Între obiectivele importante urmărite de nobilimea liberală, conducătoare a Transilvaniei, se 

numărau – în vederea integrării în statul ungar – subordonarea autorităţilor civile şi mai ales a celor 

militare, desemnarea de reprezentanţi transilvăneni, maghiari, în guvernul de la Pesta, numirea de noi 

comiţi supremi şi organizarea unei secţii a Transilvaniei în Ministerul de Interne şi Justiţie al 

Ungariei. Era necesar să se poată pretinde „cu fermitate Comandamentului armatei obligativitatea 

acceptării fără rezerve a ordinelor sale”, pentru a se ajunge „la dorita unificare a administraţiei”. Se 

văd clar obiectivele celor două puteri, ale Austriei conciliatoare pe moment şi ale Ungariei care se 

îndrepta spre ruptura de Austria, spre independenţă. 

Saşii, la rândul lor, cer păstrarea autonomiei tradiţionale şi acceptă ridicarea românilor la rang 

de naţiune, decid să-i sprijine pe români şi manifestă reţinere faţă de maghiari, declarând că „o 

asemenea uniune nu dorim” şi „s-o spunem deschis: nu avem încredere în maghiari!”, poziţie 

exprimată de ziarele germane din Sibiu (pag. 468). 

În aceste condiţii, împotriva românilor se porneşte o adevărată teroare prin mijloace şi metode 

variate. Sunt arestaţi ţărani care participaseră la Adunarea de la Blaj, se dezlănţuie execuţii împotriva 

satelor care nu vor – in corpore – să mai presteze robotele. Sunt arestaţi preoţi care „instigă” la 

nesupunere, iar acolo unde au cerut sătenilor să depună jurământul de la Blaj preoţii au fost arestaţi, 

cum s-a întâmplat cu preotul din Budiul de Câmpie. Preotul arată că este împotriva uniunii, 

nerecunoscute la Blaj, că ştie că fiul său a făcut propuneri de înarmare a sătenilor, dar că a făcut acest 

lucru din „dragoste mare şi sârguinţă faţă de naţia sa. Dar este asta o vinovăţie?” Şi că „atâta vreme 

cât nu-şi va avea şi naţiunea noastră cuvântul de spus prin reprezentare legislativă, nu poate fi vorba 

de uniune” (pag. 58). 

În acelaşi timp, prin comitate se răspândesc apeluri şi manifeste ale Comitetului Naţional 

Român de la Sibiu, considerate instigatoare şi deosebit de periculoase, iar autorităţile cer ca aceia ce 

le scriu şi le răspândesc „să fie arestaţi ... şi să-i pedepsească corespunzător”. 

Peste tot domneşte agitaţia, zvonurile, nemulţumirea proprietarilor pentru pierderea 

domeniilor, lipsa forţei de muncă, recolta neadunată. Ţăranii refuză să mai presteze munci, armata 

este folosită de foştii stăpâni în mod abuziv, planează pericolul unor răzmeriţe armate. În Apuseni, 

Avram Iancu şi Simion Balint se află în mijlocul oamenilor pe care încep să-i organizeze. Apare în 

rândul românilor, dar şi a maghiarilor frica. Este frica autorităţilor de „Comitetul Român de la Sibiu, 

care invocând numărul poporului, lucrează şi el neostenit la realizarea intenţiei românilor de a smulge 

celorlalte naţiuni sau Stări teritoriul şi toate drepturile posibile” (pag. 24). 

Evenimente îngrijorătoare se petrec în Apuseni, pe valea Mureşului şi în Banat. Spre Abrud, 

Câmpeni, Baia de Arieş şi Vidra se îndreaptă unităţi militare maghiare care „se străduie a înăbuşi în 

faşă mişcările populare primejdioase” şi care, la apelul autorităţilor, trebuie „să folosească armata în 

vederea înăbuşirii revoltei”. Baronul Perenyi anunţă pe ministrul de Interne la 18 iunie 1848 că 

Avram Iancu convoacă o adunare populară chemându-i „pe români să vină înarmaţi”. Avram Iancu 

avertizează într-o scrisoare pe locuitorii Apusenilor că „sosesc vrăşmaşii pe noi, să le ieşim în cale la 

strâmtori”. Moţii se organizează în formaţiuni de apărare de la Turda la Câmpeni pentru a preveni 

atacul secuilor, strigând „Să piară duşmanii!” Baronul Perenyi este alarmat că zona a devenit 

primejdioasă, primejdia venind mai ales „de la Abrud şi Hunedoara, deci în cuibul răscoalei lui 

Horea”. În zona Secăşelului, potrivit unui document, la 20 iunie 1848 sătenii declară că ei „nu acceptă 

ordinele Guberniului, nu le recunosc şi acceptă doar [ordinele venite] de la ai lor”, iar în 26 iunie 

locuitorii din zona Târnăveniului declară că „ei nu mai recunosc administraţia publică şi aşteaptă 

măsurile binefăcătoare ale guvernului de la Blaj” (pag. 644). 

Dintr-o scrisoare a lui Ioan Moga reiese că autorităţile au încercat să-l aresteze pe Avram 

Iancu, recunoscând în el pe principalul conducător de care trebuie să se teamă pentru că „el i-a 

înarmat pe români şi că vor să-l prinză, dar şi să-l piarză”. În acelaşi timp, în Trei Scaune, românii


înscrişi în Garda Naţională îl anunţă pe episcopul greco-unit că „am ieşit să ne exercităm în arme şi 

am jurat sub steagul austriac” şi nu sub steagul maghiar. 

În data de 23 iunie 1848 românii încep să atace unităţile militare care încearcă să intre spre 

Abrud, altfel că regimentul secuiesc de graniţă 2, mergând spre Ţebea, este întâmpinat de pe înălţimi 

cu „pietre de dimensiuni considerabile, aruncate în jos asupra trupei”. E vorba de acei secui pe care 

contele Teleki Domokos îi caracteriza cu aceste cuvinte: „Nu se poate contesta via simpatie 

manifestată de militarii secui faţă de fraţii lor maghiari. La fel frica pe care ei o pot produce 

popoarelor de altă limbă din patrie” (pag. 383). Frică pe care o răspândesc în rândul românilor, care în 

cea mai mare parte sunt neînarmaţi. Este vorba de masacrele săvârşite de secui contra locuitorilor 

români de la Mihalţ şi Coşlariu. Românii din aceste comune respinseseră statariul, iar autorităţile au 

trimis împotriva lor trupe secuieşti. Au fost masacraţi şi răniţi zeci de români. În legătură cu aceste 

evenimente, Comitetul Naţional Roman de la Sibiu, prin Simion Bărnuţiu şi Ioan Pipoş, se adresase 

Comandamentului suprem al armatei, dar din ancheta făcută de către comisarii guberniali, contele 

Beldi Ferenc şi baronul Kemeny István, reiese că vinovaţi sunt cei ce au murit, iar secuii declarau că 

ei „cu sânge au agonisit ţara şi cu sânge vor a o şi apăra”. Mihalţul a însemnat un moment de cotitură 

şi a conştientizat pentru români ameninţările care planau implacabil asupra lor, intensificând 

înarmările româneşti mai ales în Apuseni. 

În Banat, la 17 iunie a fost lansat manifestul lui Eftimie Murgu, care îi chema pe români la 

Adunarea Naţională de la Lugoj din 27 iunie, mai ales că erau vizitaţi atât de pericolul maghiar, cât 

şi de cel sârbesc. Eftimie Murgu arată că „sârbii, răsculându-se asupra ungurilor, se sumeţesc a 

socoti ţara noastră ca o ţară slavo sârbească”. Episcopul sârb al Timişoarei, Jivcovici, anunţă că 

Eftimie Murgu şi Emanoil Gojdu doresc să „transforme Banatul în provincie românească”. La 24 

iunie 1848 românii din Banat se pronunţă în spiritul dreptului natural şi al numărului lor „să le fie 

recunoscută naţionalitatea şi să fie primiţi în orice funcţie publică proporţional cu numărul lor” 

(pag. 622). August Treboniu Laurian îndeamnă pe toţi românii să fie de o lege românească, iar 

episcopul greco-unit Ioan Lemeni precizează că e foarte important ca de acum înainte, 

respectându-şi unii altora confesiunea, „uniţii şi neuniţii să ne socotim tot de o naţie fiind şi de aici 

încolo tot acele drepturi având” (pag. 673). 

August Treboniu Laurian şi Constantin Românu Vivu se adresează lui Nicolae Bălcescu şi 

„fraţilor de peste Carpaţi”, subliniind speranţa ardelenilor de unire cu toţi românii ca premiză a 

reconstituirii Daciei şi arătând că românii, dacă este cazul, se vor sacrifica pentru afirmarea naţiunii 

române. Acelaşi lucru îl subliniază consulul Prusiei în Principate, Richthoffen, într-un raport către 

ministrul de Externe de la Berlin, arătând că, după Adunarea de la Blaj, dacă românii ar fi recunoscuţi 

ca a patra naţiune politică a Transilvaniei şi ar cuceri puterea politică, s-ar putea uni cu Ţara 

Românească, Moldova, Bucovina şi Basarabia. 

Aceste documente dovedesc că în Transilvania, din nefericire, se ajunsese într-un punct din 

care nu mai exista cale de întoarcere şi că glasul raţiunii urma să fie înlocuit de cel al armelor. 

Valentin V. Popescu 

GELU NEAMŢU, Faţa necunoscută a revoluţiei române de la 1848-1849 din Transilvania, Cluj- 

Napoca, Editura Argonaut, 2004, 422 p. 

Considerăm aceasta una din cele mai bune cărţi scrise de Gelu Neamţu. Autor al multe volume 

şi coautor al altora numeroase, dedicate revoluţiei paşoptiste a românilor din Transilvania, 

cercetătorul oferă în acest op o impresionantă însumare a experienţei dobândite în 40 de ani de 

specializare în domeniu. 

Cuvântul către cititor, ce deschide cartea, este mai personal, mai sincer decât o practică uzanţele. 

„Ajuns la o vârstă la care îţi cam faci bilanţul”, autorul se înfăţişează în faţa noastră cu o profesiune de 

credinţă, care sintetizează crezul său istoriografic, calea şi metoda urmate în demersul său.

456 


Pe drumul deschis de Silviu Dragomir, Ioan Lupaş şi David Prodan, din 1965 – când a intrat în 

cercetare –, Gelu Neamţu a intuit şi a argumentat faptul că, la 1848, „românii au desfăşurat propria 

lor revoluţie”. Contrar curentelor modelate politic, fie internaţionalist proletar odinioară, fie 

antinaţionalist globalist în zilele noastre, cercetătorul a demonstrat existenţa revoluţiei româneşti, 

decelându-i componentele de bază: programul, conducătorii, suportul de masă, principiile 

democratice care au propulsat-o. 

Subscriem la această „axiomă”. Din perspectivă ardelenească multietnică, realitatea 

documentară confirmă desfăşurarea paralelă a revoluţiei în sânul fiecărei comunităţi naţionale – 

revoluţie ghidată de interesul naţional al fiecăreia în parte. De la Bariţiu încoace, se admite că la 1848 

în Transilvania factorul naţional a prevalat asupra celui social. 

Gelu Neamţu adună în această carte studii mai vechi şi mai noi, ce relevă „faţa necunoscută”, 

aspecte inedite ale revoluţiei române paşoptiste. Pe de o parte, dezbate teme aprins discutate astăzi, 

focalizând şi demitizând clişee false (provenite fie din istoriografia maghiară, fie din cea comunistă, 

după cum precizează autorul). Pe de altă parte, argumentează de ce revoluţia română a ieşit 

învingătoare, chiar fiind înfrântă - deoarece ea şi-a atins obiectivele: respingerea uniunii Transilvaniei 

cu Ungaria, stoparea maghiarizării şi desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire. 

Autorul insistă asupra dimensiunii morale a istoriei, asupra corectitudinii actului ştiinţific, fără 

a neglija aspectul scrisului pentru „minte şi inimă”. „Cel mai important pentru mine este să ştiu că am 

reuşit să ajung la mintea şi inima cititorului şi să-i trezesc interesul. Că se vor ridica unii şi mă vor 

contrazice (şi eu i-am contrazis pe alţii), aceasta face parte din jocul ştiinţific al căutării adevărului” 

(p. 12). 

Scopul ultim declarat a fost atins. Cartea este scrisă cu duct şi mână sigură şi se citeşte cu 

interes susţinut. Înlănţuirea studiilor este firească, ele constituindu-se în capitole ale unei opere 

unitare. Titlurile însele ilustrează stilul narativ al autorului în această carte care ne aminteşte de mari 

istorici români cu vână literară, Bariţiu, Papiu Ilarian, Bălcescu: I. Intelectualii – conducători fireşti ai 

revoluţiei democratice române de la 1848 din Transilvania; II. Ideile revoluţionare se răspândesc în 

Transilvana şi prin presa românească, în pofida unei cenzuri fără egal în Europa; III. Zvonurile din 

primăvara anului 1848 prevestesc mari schimbări; IV. O analiză comparativă a documentelor 

oficiale ale Adunării Naţionale de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, care reflectă programul revoluţiei; 

V. Revoluţia cuprinde şi părţile de nord ale Transilvaniei: Maramureşul; VI. Uniunea Transilvaniei 

la Ungaria se face peste voinţa românilor şi împotriva lor (30 mai 1848); VII. Masacrul de la Mihalţ 

din vara anului 1848 – botezul cu sânge al uniunii; VIII. 18 iunie 1848 – Duminica Sfintei Treimi, 

ziua oficială a desfiinţării iobăgiei; IX. Din activitatea regimentului bănăţean de graniţă Caransebeş, 

în vara anului 1848; X. Măcelul de la Luna Arieşului din 12 septembrie 1848 anunţă războiul civil; 

XI. La a III-a Adunare Naţională de la Blaj (15-28 septembrie 1848) românii vin înarmaţi. Acum se 

reînnoieşte programul revoluţiei române; XII. Ciucea, poarta Transilvaniei, forţată de trupele 

invadatoare; XIII. Personalităţi ale revoluţiei române: 1. Urmărirea lui Alexandru Papiu Ilarian ca 

instigator la 1848. 2. Avram Iancu – temperament revoluţionar. 3. O autobiografie necunoscută până 

acum a lui Simion Balint. 4. Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu (1848-1849). 5. Episcopul Andrei 

Şaguna, regele românilor la 1848. 6. George Bariţiu – un destin istoriografic împlinit. 7. Nicolae 

Bălcescu şi deputaţii români din dieta Ungariei (1849). 8. Sigismund Pop – prototipul renegatului 

român”; XIV. Aspecte ale delaţiunii în documentele revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania; XV. 

Un memoriu al generalului Lüders privitor la poziţia românilor din Transilvania în revoluţia de la 

1848-1849; XVI. Simboluri naţionale în timpul revoluţiei de la 1848 din Transilvania. 

Se adaugă bibliografia consultată, lista lucrărilor publicate de autor, lista periodicelor 

abreviate, precum şi un indice de nume. 

Fără a dezbate fiecare capitol în parte, invităm cititorii să parcurgă această carte. Nu putem 

însă ascunde interesul pe care ni l-au deşteptat studiul dedicat intelighenţiei româno-ardelene la 1848 

– al cărei rol nu a fost până acum îndeajuns subliniat, deoarece ea s-a manifestat ca ideolog, motor şi 

catalizator al revoluţiei, dar şi studiile moderne asupra simbolurilor naţionale, a zvonurilor, a


delaţiunii – care, bazate pe documente de epocă, fac recurs la istoria mentalităţilor şi a conduitei 

umane, la psihologia socială, deschizând un câmp larg de sugestii cercetărilor viitoare. 

Ela Cosma 

GELU NEAMŢU, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromâniei, 

1848-1918, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005, 414 p. 

Ideea centrală sub care se grupează studiile acestei cărţi este cea a Dacoromâniei. 

Autorul, Gelu Neamţu, îşi argumentează poziţia: „Istoria are logica ei şi după un pas urmează 

alt pas, pregătit de acumulările anterioare. Aşa, după revoluţia de la 1848 a urmat unirea din 1859 şi 

apoi independenţa României la 1877. Am zice că este o triadă clasică. Din ea lipseşte însă 

Transilvania. Lipseşte doar ca fapt politic împlinit, deoarece ‚ideea‘ exista, iar în jurul ei a luat 

naştere o mişcare numită dacoromână […].” (p. 5.) 

Mai întâi a fost Cuvântul, adică… Ideea, din care s-a zămislit o mişcare naţională „neoficială” 

sau „subterană”. Autorul trasează jaloanele mişcării naţionale dacoromâne: temporale – începând cu 

revoluţia de la 1848 şi încheindu-se prin unirea din 1918, şi spaţiale – de ambii versanţi ai Carpaţilor, 

dar şi manifestările mişcării prin promotorii ei. 

Astfel, cercetătorul se apleacă asupra biografiei militante a personalităţilor marcante: Mihail 

Kogălniceanu, Alexandru Roman, Ioachim C. Drăgescu, Gheorghe Secăşan. Pe de altă parte, 

înfăţişează aspiraţiile şi acţiunile militante închinate dacoromânismului de către foruri de cultură 

(Societatea Academică Română, devenită Academia Română) sau societăţi („Carpaţii”). 

Dacă Dacoromania nu a existat decât ca virtualitate, ca potenţial, ca vis colectiv, înseamnă că 

naţiunea română de astăzi şi România zilelor noastre sunt, de fapt, rodul real al unei proiecţii 

imaginare. „Nimic nu există în realitate, ceea ce înainte nu a fost gândit.” 

Cartea cercetătorului Gelu Neamţu este un memento, care vorbeşte despre forţa ideilor şi a 

spiritului, precum şi despre rolul şi răspunderea imensă ce apasă pe umerii intelectualităţii. 

În „secolul naţiunilor”, al XIX-lea, ideea dacoromână şi circulaţia ei, utilizarea ideii ca 

portdrapel şi stindard al mişcării de eliberare naţională a românilor şi de înfăptuire a unităţii statale nu 

surprind şi nu reprezintă o excepţie. 

Mişcări similare au cunoscut toate popoarele răsfirate şi necentralizate teritorial, din centrul 

european – italieni, germani –, până în Balcani – greci, sârbi. Excrescenţe expansive ale mişcărilor 

naţionale fireşti le-au constituit panslavismul – ca viziune de extindere teritorială a supremaţiei ruse, 

şi „szabadságharc”-ul – ca dorinţă de includere intr-un spaţiu mitic maghiar a unor naţionalităţi 

neungare. 

Aşadar, din perspectiva secolului al XIX-lea, absenţa ideii Dacoromâniei ar fi putut da de 

gândit, iar simpla prezenţă a ideii ar fi fost insuficientă. Etapele înfăptuirii ideii sunt cunoscute: 1848, 

1859, 1877, 1918. 

Secolul XX – acolo unde cartea cercetătorului Gelu Neamţu se opreşte, când, după crearea 

statului naţional român, ideea cu rezonanţe istorice a Dacoromâniei (uneori prezentată ca regat sub 

sceptru austriac) este înlocuită de realitatea faptică a României Mari şi independente, deci secolul XX 

devine în Europa, mai cu seamă prin cel de-al doilea război mondial, secolul naţionalismului şi al 

şovinismului. Fruntariile naţionale, în care s-au aşezat popoarele până la 1918-1920, sunt spulberate 

de pretenţii hipertrofice şi extranaţionale, în speţă ale naţiunilor „cu un exces de vitalitate”, exprimat 

prin tendinţe revizioniste: germani, italieni, maghiari, ruşi. 

Din perspectiva actuală, a acestui început de secol XXI, ideea oficială şi de suprafaţă a Europei 

unite se contrazice în mod flagrant cu recrudescenţa naţionalismului în plan faptic, fie prin regrupări 

teritoriale naţionale (unificarea celor două Germanii), fie prin desfiinţarea unor confederaţii statale 

(fosta Iugoslavie, fosta Uniune Sovietică), prin reactualizarea unor mituri naţionale ce năzuiesc spre 

redimensionări teritoriale (visul Ungariei Mari, ideea teritoriului autonom secuiesc).

458 


În mod paradoxal, noua hartă a Europei ne indică, în cazul românilor, o situaţie unică. Acum, 

când popoarele îşi „colecţionează” şi grupează apartenenţii în cadrul unui singur stat, există două state 

distincte locuite majoritar de români. Este vorba despre un puls naţional slab sau despre o ironie a 

istoriei? 

Cartea lui Gelu Neamţu are o morală intrinsecă: suntem ceea ce gândim, iar naţiunile devin în 

timp ceea ce ideologii lor le-au programat să devină. Este o carte ce vorbeşte despre identitate 

comunitară şi naţională, o carte ce provoacă trecutul şi îndeamnă la reflecţii asupra viitorului. 

Ela Cosma 

TIMOTEI CIPARIU, Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu 

introductiv şi note de Ioan Chindriş, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 304 p. 

Din orice perspectivă am privi această carte, ca mărturie de epocă şi document istoric, ca 

istorie biografică a unei personalităţi ori ca fapt de istorie filologică şi literară, Epistolarul – incluzând 

125 de scrisori adresate de Timotei Cipariu lui George Bariţiu, în anii 1836-1877 – este o lectura 

delectantă, savuroasă atât ca limbaj, cât şi datorită temperamentului corespondentului. Vulcanicul 

Cipariu, cu viaţă interioară bogată, întreţinând raporturi tumultuoase cu semenii, cu spirit şi limbă 

ascuţită, urmează unui imbold lăuntric de nestăvilit atunci când îşi scrie jurnalul ori când nu se poate 

opune tentaţiei şi nevoii de a scrie scrisori. Spune el: „Lucrul dracului, că togma când aş vrea să-ţi 

isprăvesc făgăduinţele, atuncea am vreme mai puţină. Introducţia, introducţia, asta-mi mâncă zilele, 

până oi gata. Batăr n-aş fi început-o, numai s-o fiu scurtat. … Almintrilea, când m-apuc a fircălui, nu 

mai am stare. Mărturie poate fi scrisoarea asta şi altele. Ştii bine cât de prelung scriu!” 

Dacă nu am şti nimic despre personalitatea debordantă a lui Timotei Cipariu, l-am crede un 

reuşit narator şi personaj al unei intrigi desfăşurate în citadela de la confluenţa Târnavelor, în Blajul 

de la jumătatea secolului al XIX-lea. Spirit enciclopedic, filolog care a creat un drum propriu în 

domeniul său de cercetare, Timotei Cipariu îşi face opera originală mai inteligibilă graţie 

Epistolarului de faţă. 

Atenţia acordată de Ioan Chindriş lui Cipariu este bivalentă. 

Pe de o parte, avem de-a face cu o ediţie critică a corespondenţei adresate de Cipariu lui 

Bariţiu, ediţie dotată cu dense şi exhaustive note de subsol, cu referinţe şi trimiteri biografice, 

bibliografice, cu explicaţii pertinente şi amănunţite relative la epoca şi tumultul contextului istoric la 

care se referă scrisorile. 

Pe de altă parte, nu arareori şi mai cu seamă în studiul introductiv, intitulat Romanul 

epistolierului însingurat, Ioan Chindriş constată, psihologizant şi literaturizant, paradoxul neputinţei 

cercetătorilor de a realiza o monografie definitivă a lui Timotei Cipariu. „Contribuţiile de până acum 

[..] eşuează constant în nota de timiditate faţă cu ansamblul, […] în contrast cu masivitatea 

personajului” (p. 1). Cipariu a fost privit unilateral; unghiul predilect de vedere a fost cel filologic. 

„Monstrul sacru al filologiei arhaice româneşti scădea, însă, văzând cu ochii, diminuat de optica 

neopozitivistă a lingviştilor din secolul nostru.” Din perspectivă pragmatică, pe principiul 

aplicabilităţii practice, s-a impus o concepţie mai puţin riguroasă, mai puţin savantă, dar mai adaptată 

legilor timpului. Notează Chindriş: „Timpul îşi are legile sale implacabile, după care Simion Ştefan, 

autorul acelui accidental ‘cuvintele trebuie să fie ca banii…’ marchează un punct mai vizibil în 

evoluţia exegezei noastre lingvistice, decât omul care a scris cât o generaţie întreagă, acoperind cu 

interesu-i lacom toate zonele ştiinţei ‘de limbă şi scriptură’.” (p. 29) 

Timotei Cipariu se descoperă nu doar ca filolog, dar şi prin apetenţa lui faţă de „literatura 

frumoasă”. Memorialistica lui, Jurnalul edit şi acum Epistolarul infirmă „imaginea incompletă a 

grămăticului anchilozat, izolat de lume între foliantele uriaşei sale biblioteci de la încrengătura 

Târnavelor, iscând teorii lingvistice rupte de realitate” (p. 3).


În Cuvântul său înainte, Eugen Simion invită lectorul la descoperirea acestei laturi inedite, 

confesive, dar cu certe valenţe culturale, a personalităţii uimitoare a lui Timotei Cipariu. 

Ela Cosma 

Silber und Salz in Siebenbürgen, Hrsg. von Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea. Bochum, 

Selbstverlag des Deutschen Bergbau-Museums, IV-VII, 2002-2004. 

În continuarea primelor trei volume din seria Silber und Salz in Siebenbürgen, apărute în 1999, 

se impun atenţiei noastre, prin aceeaşi realizare excepţională, tomurile IV-VII. 

Volumele IV-V (2002; 468 pag. şi 578 pag.) reprezintă catalogul expoziţiei deschise la Muzeul 

minier din Bochum (în perioada 27 octombrie 2002 – 5 august 2003) sub titlul Aurul Carpaţilor- 

Mineritul în Roşia Montană. Pătrundem, astfel, în lumea fascinantă a unei aşezări miniere, Roşia 

Montană (Goldbach, Verespatak), a cărei evoluţie este urmărită din epoca antică până în cea modernă, 

de la celebrele tăbliţe cerate de la Alburnus Maior/Roşia Montană, din perioada romană, până la 

pietrele funerare de mormânt din cea interbelică (11 studii semnate de Volker Wollmann, Rainer 

Slotta, Paul Niedermaier, Andreas Hoffmann, Michael Ganzelewski). 

Alături de contribuţiile care ne familiarizează cu istoria localităţii, aspectele urbanistice, 

arhitectonice, tehnica exploatării miniere, sunt editate în volumul IV izvoare narative (relatări de 

călătorie, literatură de specialitate – geologie şi mineralogie), referitoare la Roşia Montană, datând din 

secolele XVIII-XIX. Volumul următor, V, publică documente din Arhiva Tezaurariatului Minier 

(păstrată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj), prospecţii miniere şi rapoarte de 

exploatare a zăcămintelor din zonă, tot din răstimpul veacurilor XVIII-XIX. 

Volumul VI (2001; 238 pag.) ne introduce în aceeaşi lume a Munţilor Apuseni, dar de această 

dată, exclusiv prin intermediul imaginii: pozele a trei fotografi ai secolului XX, al căror obiectiv s-a 

îndreptat spre aşezările şi viaţa minerilor din zona Roşia Montană: Arthur Oskar Bach, Albert 

Schotsch şi Bazil Roman. Fotografiile lor devin document, în măsura în care au surprins gesturile 

cotidiene dintr-o exploatare minieră, tehnica de lucru, echipamentul (vestimentaţia) minerilor etc. 

Tomul VII (2004; 741 pag.), intitulat Argintul Rodnei-Strălucirea Bistriţei, constituie catalogul 

expoziţiei organizate la Muzeul de Istorie din Bistriţa, în perioada 21 octombrie 2004 - martie 2005, şi 

este consacrat exploatărilor de argint din Rodna, modului în care acestea au favorizat dezvoltarea 

zonei, în special a oraşului Bistriţa. Studiile semnate de Ioan Chintăuan, Corneliu Gaiu, Paul 

Niedermaier, Reinhard Schmidt, Volker Wollmann, Rainer Slotta, Gabriela Rădulescu urmăresc 

istoria Rodnei, din antichitate până în secolul XIX (chiar cu unele secvenţe de istorie contemporană), 

evoluţia tehnicilor de exploatare, dreptul minier specific Rodnei, dezvoltarea oraşului Bistriţa, a cărui 

prosperitate s-a datorat şi zăcămintelor de argint din zonă etc. 

Articolele respective sunt urmate de publicarea izvoarelor narative şi documentare referitoare 

la Rodna: literatura de specialitate (geologie şi mineralogie) redactată în veacurile XVIII-XIX şi 

documente-rapoarte privind exploatările de argint din intervalul 1703-1865, depistate în arhivele 

locale (Cluj-Napoca, Baia-Mare) şi Viena. 

Colaborarea dintre Muzeul Minier din Bochum (Rainer Slotta), Muzeul Transilvaniei din 

Gundelsheim (Volker Wollmann) şi Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale (Ion Dordea) s-a 

finalizat într-o lucrare monumentală, de o deosebită valoare ştiinţifică, care oferă „o mină de aur” 

cercetătorilor, prin izvoarele narative şi documentare editate. 

Este o lucrare de sinteză cu caracter monografic (primele trei volume consacrate sării şi 

exploatărilor metalifere, tomurile patru-şase, Roşiei Montane, iar ultimul, al şaptelea, Rodnei), care se 

evidenţiază nu numai prin calitatea conţinutului, ci şi a imaginii.

460 


Celor trei coordonatori, Rainer Slotta, Volker Wollmann şi Ion Dordea, se cuvine să le fim 

recunoscători pentru disponibilitatea, perseverenţa şi ştiinţa lor, care au făcut posibilă apariţia acestor 

cărţi, absolut fascinante. 

Lidia Gross 

JOACHIM VON PUTTKAMER, Schulalltag und nationale Integration in Ungarn. Slowaken, 

Rumänen und Siebenbürger Sachsen in der Auseinandersetzung mit der ungarischen 

Staatsidee 1867-1914, München, Südosteuropäische Arbeiten 115, 2003, 532 p. 

Problematica învăţământului, analizată din perspectiva vieţii şcolare şi a rolului ori a 

interacţiunii naţiunilor în cadrul acestui proces, este deosebit de incitantă, mai ales dacă este vorba de 

Ungaria, începând cu anul 1867, an în care s-a început transpunerea în practică a ideii naţionale 

maghiare, printr-un proiect în care şcolile aveau să deţină un rol important, în poziţia lor de centre în 

care se face educaţia naţională ori patriotică. 

Autorul, Joachim von Puttkamer, este un excelent specialist în domeniul istoriei moderne, 

concentrându-se în cadrul amplelor sale demersuri ştiinţifice mai ales asupra problematicii educative 

în Imperiu. Cartea de faţă, care după o simplă lectură se relevă a fi rodul unei munci îndelungate şi 

temeinice, este lucrarea de doctorat a domniei sale, piesa de consacrare în cercul specialiştilor. 

Cartea începe cu scurte precizări privind expunerile care vor urma, ca de exemplu cele 

referitoare la toponimia preponderent germană folosită ori la unele detalii terminologice, şi se încheie 

cu mulţumiri aduse specialiştilor care au ajutat pe autor de-a lungul demersului său ştiinţific, şi nu în 

cele din urmă, familiei. Desigur, înainte de a porni pe un drum atât de lung, sunt făcute în continuare 

precizări ce ţin de punerea problemei, subliniindu-se unele asemănări ori deosebiri între cazul 

Ungariei şi al altor state europene. Este prezent şi un excurs asupra poziţiei metodologice faţă de 

problematica naţionalismului, fiind prezentate principalele curente de idei existente la ora actuală, de 

la „modelul fazelor” al istoricului ceh Miroslav Hroch, cu cele trei etape ale dezvoltării gândirii 

naţionale, şi până la „şcoala americană” reprezentată prin Eric Hobsbawm, Benedict Anderson şi 

Ernest Gellner, precum şi modul folosirii de-a lungul excursului ştiinţific a principiilor teoretice aici 

enunţate. 

Într-un stat naţional aflat în faza de formare, cum era Ungaria de după pactul dualist, şcolile 

ocupă un loc de primă importanţă în structura dinamică statală, reprezentând entităţi care au chiar 

rolul de a pregăti viitorul unei naţiuni – prin educaţie –, proces profund şi complex, prin care s-a 

încercat după 1867 „crearea” de cetăţeni ai statului maghiar, printr-una dintre cele mai ample ofensive 

de aculturaţie din câte a cunoscut istoria Europei. Într-un stat, în care etnicii maghiari reprezentau o 

minoritate evidentă, educaţia – prin toate mijloacele şi pe toate căile – a reprezentat singura 

modalitate prin care se putea asigura o bază etnică ori culturală mai largă statului, şi se putea justifica 

sistemul politic. Aceste strădanii ale statului ungar s-au lovit în mod repetat de revendicările 

mişcărilor naţionalităţilor din Ungaria, care, la rândul lor, încercau să-şi transpună în practică o 

politică de tip naţional ori, în cazul minimal, să-şi păstreze identitatea etnică, pusă în pericol de 

politica culturală şi educaţională a statului din care făceau parte. Români, sârbi, slovaci, ruteni ori 

germani doreau păstrarea pe mai departe a identităţii şi structurilor lor comunitare, deziderate tot mai 

greu realizabile după înăsprirea liniei politice a statului maghiar, marcată de Lex Apponyi (1907). 

În alcătuirea lucrării sale, autorul a folosit atât texte edite, cât şi surse arhivistice. O serie de 

documente privitoare la mişcările naţionale din Ungaria, dar şi la politica şcolară au fost editate; un 

rol relevant ocupă şi revistele de epocă ce abordează problematica şcolară, precum şi manualele, a 

căror analiză reflectă modul în care învăţământul se adresa fiecărei naţionalităţi. Pentru evidenţierea 

raportului numeric dintre naţionalităţi, autorul s-a folosit de rezultatele recensămintelor efectuate în 

perioada analizată.


Una dintre problemele centrale abordate în cadrul lucrării este raportul biserică-şcoală, care a 

cunoscut multe fluctuaţii în această perioadă, dar şi unele specificităţi la fiecare naţionalitate care trăia 

în Ungaria de atunci. Problema autonomiei bisericilor şi a modului cum s-a manifestat aceasta pe 

planul organizării şi desfăşurării învăţământului este prezentată relativ la fiecare religie, bunăoară la 

protestanţi, ortodocşi, romano-catolici şi evrei. 

Unul dintre principalele fundamente legale ale învăţământului în Ungaria l-a reprezentat legea 

din 1868, care şi-a propus scopuri mari; de exemplu, stipula un număr de clase obligatorii mai mare 

chiar decât legea similară din Austria; în momentul introducerii acestei legi, Ungaria avea o pondere a 

analfabetismului mai ridicată decât celelalte ţări central-europene, accentuată cu atât mai mult prin 

diferenţe regionale semnificative. Nici situaţia celor care trebuiau să ofere copiilor instrucţie nu era 

mai bună – numeroşi învăţători nu dispuneau de diplome, multe şcoli erau precar dotate cu material 

didactic, clădirile şcolilor se aflau deseori într-o situaţie proastă. La toate aceste deficienţe, soluţiile 

puteau veni doar cu timpul. În repetate cazuri, inspecţiile se axau mai mult pe verificarea 

cunoştinţelor de limbă maghiară ale elevilor şi a corpului didactic, ceea ce determina pe mulţi 

reprezentanţi ai naţionalităţilor să afirme că autorităţile maghiare ar fi „mai mult interesate de 

maghiarizarea şcolilor”. Astfel, s-a consacrat chiar şi ideea, mai ales în opinia publică maghiară, că 

Bisericile, dispunând de o relativă independenţă, ar pune pe plan secundar în cadrul învăţământului 

propriu cultivarea limbii naţionale a statului. Numeroase conflicte de opinii au avut loc şi pe aceste 

motive în cadrul polemicilor privind problema naţionalităţilor şi a limbii statului. Pe lângă sistemul de 

învăţământ patronat de Biserici, statul s-a străduit să creeze un sistem propriu, prin şcolile primare de 

stat, de pildă, însă aceste şcoli, din care până în anul 1874 au fost realizate 56, nu se bucurau decât de 

o frecvenţă destul de redusă. Prin acest sistem de şcoli încerca statul să-şi transpună tot mai apăsat 

politica de învăţământ; conform legii din 1868 nu se prevedea ajutor financiar sistematic din partea 

statului pentru şcolile confesionale, în schimb spre sfârşitul secolului al 19-lea au început să fie 

stipulate salariile minime pentru profesori. 

Marea cotitură în politica de învăţământ a statului ungar a survenit odată cu legea Apponyi din 

1907, care era într-un fel rezultatul dorinţelor a numeroşi politicieni de a revizui vechiul sistem din 

1868. 

Spiritul noului sistem de învăţământ inaugurat prin Lex Apponyi a atras după sine severe 

critici din partea naţionalităţilor mai ales, dar au fost şi voci din sfera politică maghiară care şi-au 

manifestat dezacordul; în noua atmosferă se va resimţi puternic creşterea rezistenţei din partea 

naţionalităţilor, fenomen care va întări şi linia mişcărilor naţionale ale acestora. Un exemplu ilustrativ 

este cel al şcolilor elementare slovace, săseşti ori româneşti. În cazul din urmă, s-au înregistrat 

evoluţii după anul 1868, anul în care s-a emis şi un „statut organic” al Bisericii Ortodoxe Române, 

date fiind şi condiţiile în care comitatele româneşti cunoşteau una dintre cele mai înalte cote de 

analfabetism din Imperiu. Aplicarea noii legi a învăţământului a afectat puternic şi învăţământul 

elementar în limba română, fiind închise numeroase şcoli şi numeroşi învăţători, mai ales din mediul 

rural, pierzându-şi astfel slujba. O situaţie aparte, bine subliniată în lucrare, au avut-o şcolile din 

vechile teritorii grănicereşti, unde, pe lângă dotarea mai bună a claselor, se putuse asigura şi o calitate 

superioară a învăţământului. 

Şcolile medii, în care conform părerii oficiale era educată „viitoarea elită naţională”, se bazau 

încă din punctul de vedere al organizării pe „Organisationsentwurf”-ul implementat în perioada 

neoabsolutistă, fiind păstrat însă caracterul confesional al acestora. În Transilvania, cea mai bine 

structurată reţea de şcoli medii o aveau saşii, care au reuşit păstrarea unei structuri străvechi în acest 

domeniu şi chiar perpetuarea caracterului umanist, în ciuda încercărilor din perioada neoabsolutistă de 

a se pune accent pe materiile reale. 

Pentru politica oficială a ţării, unul dintre cele mai importante scopuri ale învăţământului era 

însuşirea limbii oficiale; în acest sens s-au depus numeroase eforturi, învăţarea limbii fiind 

considerată un adevărat „concept de stat”. Primele rezultate ale politicii privind învăţarea limbii 

maghiare au fost satisfăcătoare, între 1880 şi 1910 dublându-se numărul vorbitorilor de maghiară din 

cadrele statului ungar, fapt dovedit de către autor prin numeroase statistici repartizate pe comitate. 

Transpunerea ideilor naţionale în programul de învăţământ a constituit o altă problematică a perioadei

462 


şi iarăşi un scop urmărit cu asiduitate, mai ales prin predarea istoriei, în care se viza sublinierea 

trecutului glorios al statului ungar şi ataşamentului celorlalte naţiuni faţă de strădaniile dintotdeauna 

ale acestuia. Scopul era „formarea unei naţiuni”, prin această educaţie istoric-moral-patriotică; însă şi 

celelalte naţiuni se străduiau ca în cadrele învăţământului propriu să aplice sisteme similare, cum bine 

este exemplificat proiectul consistoriului ortodox de la Sibiu din anul 1900, unde s-a hotărât 

abordarea unitară a momentelor mai importante ale istoriei românilor. 

O altă problemă, care până acum a fost insuficient abordată şi care îşi găseşte acum locul 

cuvenit, este cea a manualelor şcolare, privită atât prin prisma analizei de conţinut, cât şi a rolului 

acestora ca factor de socializare ori a genezei şi răspândirii acestora. La nivelul Ungariei au existat 

numeroase asociaţii şi edituri care au încercat să imprime o linie unitară editării manualelor; astfel, pe 

lângă editurile principale, fiecare Biserică dispunea de asemenea instituţii. Acestea se ocupau însă şi 

de controlul asupra manualelor şcolare, prin oficii specializate. Astfel s-a ajuns, în numeroase cazuri, 

ca unele manuale să nu fie acceptate, să fie retrase ori să aibă loc modificări de conţinut de la un tiraj 

la celălalt. Această problematică ramificată şi vastă este urmărită sistematic într-un capitol separat, 

incluzând şi numeroase studii de caz care aruncă o lumină suplimentară asupra chestiunii. 

O altă temă controversată care-şi găseşte aici o abordare interesantă este cea a practicării ideii 

de „naţiune politică”, care s-a încercat a fi consacrată în perioada studiată, inclusiv prin intermediul 

manualelor şcolare, dar s-a lovit deseori de rezistenţa naţionalităţilor. O subliniere adecvată găsesc 

aici şi miturile de tip naţional, a căror pătrundere în conştiinţa elevilor era puternic favorizată prin 

tacticile specifice procesului educativ, cu scopul de a deveni parte componentă a raporturilor care să 

stea la baza naţiunii ca o „comunitate imaginată”. Astfel de mituri, care s-au bucurat de o atenţie 

sporită, au fost acela despre aşezarea maghiarilor în Panonia, mitul despre crearea statului Moraviei 

Mari, problematica continuităţii daco-romane pe teritoriul Transilvaniei sau chiar conştiinţa de sine a 

saşilor transilvăneni. În strategiile de învăţământ, un rol important au deţinut şi ilustrarea şi descrierea 

Revoluţiei de la 1848, în care s-a evidenţiat caracterul multinaţional al populaţiei Ungariei, ceea ce a 

constituit un punct sensibil în raporturile dintre acestea. Însă nu numai ilustrarea relaţiilor dintre 

naţiuni era o problemă, ci şi a celor dintre statul ungar şi Imperiu, din momentul în care după 1849 

împăratul era reprezentat ca „un monarh drept şi nelimitat de bun”, dar totuşi responsabil de 

înăbuşirea revoluţiei maghiare – dilemă rezolvată iniţial prin minimalizarea ponderii Revoluţiei în 

cadrul manualelor şcolare. În schimb, numeroase lucrări de istorie ale „naţionalităţilor” conţineau 

abordări mai vaste ale problematicii, cum a fost şi cazul unor manuale româneşti din Transilvania. 

Capitolul despre sărbătorile şcolare, intitulat sugestiv Înscenarea naţiunii ilustrează pe larg 

aceste manifestări, care doreau a sublinia şi arăta o ordine socială şi un ataşament la valorile 

societăţii; nu întotdeauna însă participarea era unanimă ori liber consimţită, aspect atestabil prin 

numeroase exemple. La începutul perioadei dualiste, acestei sărbători se desfăşurau paralel cu restul 

Austriei şi erau puternic marcate de loialismul dinastic, însă acest caracter s-a estompat în timp. Cele 

mai ample manifestări au fost organizate cu ocazia celebrării Mileniului (1896), când s-au investit 

eforturi considerabile pentru ca sărbătoarea să fie cât mai fastuoasă, ceea ce se constată chiar şi la 

nivelul şcolilor; acest lucru este pus în evidenţă prin citarea a numeroase cuvântări ce s-au rostit cu 

această ocazie pe întinderea întregii ţări. În schimb, în unele locuri, manifestările au avut un caracter 

„forţat” ori marcat de răceală, cum a fost de exemplu în unele aşezări din Transilvania; în teritoriile 

slovace manifestările au fost considerate „satisfăcătoare” de către autorităţi. 

Ultima secţiune tratează felul în care elevii au receptat mesajul transmis către ei prin şcoală şi 

modul în care s-au supus ori au reacţionat împotriva acestuia; demersul este într-adevăr greoi fiindcă 

nu există suficiente surse doar izvoare indirecte. În orice caz, presiunea cea mai mare pe care au 

resimţit-o elevii în şcolile maghiare era „de a se identifica cu cultura maghiară”; acest proces începea 

după terminarea şcolii primare, în cele mai multe cazuri, prin părăsirea de către elev a cadrului satului 

şi familiei proprii şi intrarea într-o altă lume, cel mai des lumea oraşului – unde totul diferea de 

obişnuinţele anterioare – mediul, îmbrăcămintea, cercul de cunoştinţe, iar această schimbare 

determina în timp şi transformarea mentalităţii elevilor. În acest nou mediu, în care regulile de 

socializare erau diferite decât cele „de acasă”, un rol complementar şcolii l-au avut societăţile de 

lectură, în care s-a încercat în mod prioritar cultivarea limbii şi literaturii maghiare, fapt care le-a 

făcut importante în procesul de învăţământ şi a determinat răspândirea lor.


În încheiere, autorul schiţează un bilanţ al problematicii şcolare din Ungaria în perioada 1867- 

1914. În preziua Primului Război Mondial, situaţia frecvenţei şcolare şi a alfabetizării era 

satisfăcătoare, cu excepţia unor regiuni din est; în unele locuri se putea constata chiar o „supraeducare”; 

noul sistem inaugurat prin Lex Apponyi a început să-şi arate efectele, inclusiv prin 

diminuarea „concurenţei” celorlalte idei naţionale. De fapt, toate aceste realizări ale învăţământului 

confirmau succesul sistemului conceput încă de Eotvos, completat prin controlul statului asupra 

învăţământului confesional, realizat prin legea Apponyi, ceea ce totuşi nu reprezenta doar o simplă 

etapă spre etatizarea completă a învăţământului, ci mai mult o încercare conştientă de modernizare de 

către stat a şcolilor primare, concomitent cu susţinerea acestora de către Biserici. Caracterul naţional 

pronunţat şi spiritul acestei legi concorda cu concepţia epocii asupra unui stat naţional liberal, care 

„credea de cuviinţă să ceară de la fiecare cetăţean loialitate necondiţionată şi cunoaşterea limbii 

statului”. Acestor măsuri au încercat să li se opună Bisericile de pe teritoriile locuite de naţionalităţi, 

ajungându-se la o opoziţie dintre cele două modele de învăţământ – cel vechi, ecleziastic – şi cel nou, 

susţinut de stat. Tratarea etnicităţii şi a multitudinii etnice în cadrul şcolii pare să confirme imaginea 

tradiţională asupra politicii privind naţionalităţile, care implica părăsirea toleranţei liberale şi trecerea 

la o politică de asimilare în sensul creării unei naţiuni culturale, fenomen ce a avut loc în anii ’70. 

Consacrarea unui concept de naţiune unitară în rândurile naţionalităţilor nu a reuşit complet, nefiind 

rezolvat nici conflictul dintre etnicitate şi diversitatea etnică a statului; legea naţionalităţilor din 1868, 

chiar dacă oferea un cadru generos de manifestare tuturor, era prezentată la cumpăna celor două 

secole doar ca o lege care se referă la limba oficială. Tocmai această lege a devenit în timp 

„fundamentul unei asimilări tolerante”, în cadrele unei politici care se baza inclusiv pe afirmarea unei 

integrări foarte largi. În Transilvania, învăţaţii români, alături de cler, au reuşit să creeze o 

contrapondere serioasă ca politica oficială; propagarea ataşamentului faţă de propriile idealuri 

naţionale, precum şi susţinerea unui învăţământ ecleziastic au izbutit să pătrundă şi în lumea satului. 

În Transilvania s-a constituit un grup mai deosebit de trei naţiuni, ale căror relaţii difereau mult de 

cele din restul Ungariei. În preziua războiului mondial, românii, alături de saşii transilvăneni, care de 

asemenea dispuneau de un învăţământ solid, chiar dacă preceptele lor naţionale nu intrau atât de mult 

în conflict cu linia oficială ca în cazul românilor, au reuşit să facă trecerea spre statutul de „minorităţi 

naţionale”, în condiţiile în care Transilvania a continuat să rămână „un corp străin în statul ungar”. Cu 

atât mai mult, aici nu s-a mers pe încercarea de a estompa conştiinţa de sine naţională, cât pe 

promovarea de concepţii istorice şi culturale comune. 

Înainte de război, se pare că orientarea naţionalistă oficială îşi depăşise punctul culminant şi 

numeroase idealuri ale sale fuseseră atinse; prin sărbători, mai ales prin cea a Mileniului, ori prin 

comemorarea Revoluţiei de la 1848, patosul naţional era instituţionalizat în mod uniform, chiar cu 

tendinţe de rigidizare. Ideea de stat ungar devenise o realitate zilnică, la care a contribuit semnificativ 

şi efectul legii Apponyi. 

Pentru tot ce implica politica şcolară, guvernul ungar a plătit în cele din urmă un preţ mare. 

Guvernul a crezut în mod „uşuratic” că va rezista criticilor politicienilor naţionali şi ale unor orientări 

civice radicale din lumea politică; efectele acestei politici şcolare au nuanţat negativ imaginea 

Ungariei în străinătate, iar în momentele de criză au acţionat ca o povară asupra solidarităţii interne, 

venind în dezavantajul păstrării Ungariei între vechile sale graniţe, lucru de care politicienii de 

dinainte încă nu erau conştienţi. 

Lucrarea, împărţită pe şapte mari capitole, oferă o imagine complexă asupra problematicii 

şcolare în Ungaria de după 1867. Descrierea detaliată a fenomenelor specifice pe baza unei 

bibliografii de ultimă oră, alături de folosirea unor exemple de caz şi tabele care fac cu atât mai 

atractiv discursul ştiinţific, completează cunoştinţele oricărui specialist în istoria modernă. Complexă 

şi interesantă, cercetarea lui Joachim von Puttkamer constituie o contribuţie însemnată la studierea 

problematicii şcolare din Imperiu, în controversata perioadă de după instituirea dualismului. 

Lajos-Lorand Mádly

464 


Opţiuni politice la popoarele central-est europene în secolul al XIX-lea /Political options of the 

central-eastern european peoples in the 19 th century, coord. Teodor Pavel, Cluj-Napoca, 

Editura Argonaut (Seria documente-istorie-mărturii), 2006, 318 p. 

Pe mesele de lucru ale specialiştilor în istorie a apărut de curând un nou volum colectiv de 

studii privind istoria Europei centrale şi de est în perioada modernă. Este vorba de rodul unei 

colaborări internaţionale, sub coordonarea profesorului dr. Teodor Pavel de la Universitatea „Babeş- 

Bolyai” din Cluj-Napoca, la rândul său un specialist cunoscut în domeniul istoriei Europei moderne 

(din lucrările sale cele mai recente amintim: Între Berlin şi Sankt Petersburg: românii în relaţiile 

ruso-germane în secolul al XIX-lea, Românii şi rivalitatea germano-rusă 1905-1918 şi Tradiţie şi 

modernizare în societatea transilvăneană 1850-1918). 

Volumul începe cu o introducere semnată de către coordonator, în care ne sunt prezentate 

aspectele cele mai importante din cuprinsul lucrării, împreună cu câteva consideraţii asupra istoriei 

Monarhiei austriece din „lungul secol al XIX-lea”. Una dintre cele mai vizibile şi importante 

caracteristici ale lucrării este prezenţa unor materiale ştiinţifice provenind de la specialişti atât din 

România, cât şi din celelalte state central-europene, ca şi din Statele Unite. O prezentare a acestei 

lucrări ar fi de prisos fără a insista pe scurt şi asupra fiecărui titlu din componenţa sa. 

Şirul studiilor este deschis printr-o interesantă prezentare, semnată de dr. Teodor Pavel, a 

Catehismului constituţional pentru popor, o carte apărută la Viena în anul 1868 sub semnătura lui 

Eduard Breier, relevantă prin modul în care expune ideile liberalismului, constituind o piesă 

importantă în studierea culturii politice din Imperiu în secolul al XIX-lea. Breier, un renumit jurnalist 

de origine evreiască, a scris, pe lângă articole cu temă predominant politică, şi opere literare. A 

colaborat la numeroase organe de presă, iar o parte din contribuţiile sale politice le-a adunat şi 

sistematizat tocmai în volumul intitulat Catehismul constituţional, care capătă astfel aspectul unui 

tratat de drept public, cu o structură clară şi inteligibilă, subliniind originile şi practica liberalismului 

politic. În lucrare apar şi sistematizări ale „drepturilor fundamentale germane”, dar şi un „credo 

politic” al cetăţeanului constituţional, alături de „cele zece porunci ale cetăţeanului”. Acest mod de 

prezentare indică o paralelă strânsă între concepţiile politice constituţionale şi preceptele religioase (o 

adevărată religie sau catehism politic), dar relevă şi o impregnare de tip francmason şi liberal a 

viziunii autorului asupra liberalismului politic, în conformitate de altfel cu concepţiile acelor vremuri. 

Impactul „catehismului politic” în epocă nu poate fi trecut cu vederea, dat fiind că acesta poate fi 

considerat un veritabil manual de democraţie, care a ajuns şi în mâinile studenţilor români de la 

Viena, fapt atestat de presa epocii; de asemenea, această lucrare nu a fost străină nici cercurilor 

nobiliare. 

Scris într-o manieră clară şi bine structurată, fără a omite argumentări serioase şi încadrarea în 

epocă, însoţite de citarea fragmentelor clor mai însemnate din „catehism”, acest studiu este o lectură 

interesantă pentru orice modernist, stimulând curiozitatea cititorului şi pentru restul volumului. 

Al doilea studiu, semnat de Ian Reifowitz, profesor asistent la State University of New York - 

Empire State College, ne prezintă o „alternativă la naţionalismul etnic - patriotismul de stat austriac în 

scrierile lui Joseph Samuel Bloch, 1882-1918”. Bloch, un politician şi jurnalist de origine evreiască, 

era un promotor al liberalismului şi al concepţiei de naţiune civică, într-o epocă în care, într-un 

imperiu aflat în dezintegrare, naţionalismele şi antisemitismul se manifestau tot mai activ. În cadrul 

naţiunii civice austriece, fiecare naţiune putea să-şi găsească un loc, inclusiv evreii; în acest context, 

şi Bloch se opunea mişcării sioniste, considerându-se pe sine şi pe evreii din Imperiu ca „austrieci 

evrei ori evrei austrieci” şi susţinând că sentimentul apartenenţei tuturor la naţiunea civică austriacă 

va putea asigura perpetuarea şi menţinerea Monarhiei în întregime. Scrierile sale au un profund 

caracter patriotic, din ele rezultând ataşamentul faţă de Austria, dar şi faţă de Casa domnitoare, faţă de 

instituţiile statului şi Constituţie; de asemenea, Bloch afirma adesea superioritatea unui stat multietnic 

faţă de statele naţionale. În cadrul acestui studiu, autorul surprinde elementele cele mai reprezentative 

ale concepţiei lui Bloch, oferindu-ne o imagine a scrierilor sale în contextul european al vremii.


O incursiune interesantă în rolul jucat de Biserică şi Şcoală în „ariile germane” ale Imperiului 

Habsburgic, cu accent mai ales pe rolul identitar şi formulele structurale ale acestora, ne oferă în 

studiul său Alexandru Simon, doctorand al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, un 

specialist cu o activitate laborioasă în domeniul istoriei, de la cea medievală până la cea modernă. 

Textul, bine alcătuit şi clar expus, prezintă rolul Bisericii în Imperiul Austriac încă din perioada 

împăratului Iosif al II-lea, trecând prin perioada revoluţiei paşoptiste şi până la destrămarea 

Imperiului. Pentru evidenţierea situaţiei confesionale, nu lipsesc datele statistice şi exemplele 

concrete care ilustrează aspecte mai deosebite ale evoluţiei Bisericii şi Şcolii din perioada analizată. 

Studiul, care acoperă în mod concis o perioadă destul de îndelungată, este o modalitate sintetică de 

prezentare a acestor realităţi. 

Florin Ştefan, doctorand al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi profesor la Liceul teoretic din Brad, 

ilustrează în materialul său aspecte ale gândirii sociale şi politice din Principatele Române şi apoi din 

România perioadei 1840-1890, mai ales prin prisma reflectării spiritului critic, a ideilor democratice, 

dar şi a concepţiilor de tip iacobin, şi răspândirea acestora. Pe baza unor exemplificări largi privind 

numeroşi oameni de cultură ori politicieni ai perioadei, între care Ion Ghica, Alecu Russo, Nicolae 

Bălcescu, P. P. Carp ori Mihail Kogălniceanu, cititorul primeşte o imagine sintetică a lumii, 

concepţiilor şi mentalităţilor prezente în acea perioadă. Pe tot parcursul lecturii, constatăm efectul 

profund pe care l-au avut scrierile politice europene din acele vremuri, între care şi cele ale lui Alexis 

de Tocqueville, prin concepţiile politice pe care le-au profesat, gânditorii şi politicienii români ai celei 

de a doua jumătăţii de secol al XIX-lea dovedind că erau racordaţi la fluxul european de idei. 

Păşind într-o altă arie geografică, următorul studiu, semnat de profesorul dr. Cristopher 

Blackburn de la Universitatea Lousiana / Monroe, Statele Unite, ne face cunoştinţă cu spaţiul polon al 

secolelor XVIII şi XIX, mai precis cu istoria Ducatului Varşoviei şi cu rolul jucat de Franţa în istoria 

acestui mic stat. În timpul războaielor napoleoniene, Polonia a reprezentat un rezervor imens de 

resurse umane şi materiale necesare Franţei în susţinerea companiilor; în acest context, în scopul 

asigurării loialităţii stărilor, s-a înlesnit formarea unui mic stat, care va avea o constituţie de tip 

francez şi limba poloneză ca limbă oficială. Au fost întemeiate aici şi celelalte instituţii democratice, 

s-a adoptat legislaţia napoleoniană, dar dominaţia nobiliară s-a păstrat, iar condiţia supuşilor s-a 

înrăutăţit constant, mai ales după Congresul de la Viena. Studiul prezintă relativ amănunţit numeroase 

aspecte ale evoluţiei micului ducat, insistând şi asupra problematicii sociale, foarte importantă în 

contextul epocii, ca şi asupra relaţiilor internaţionale ale Ducatului Varşoviei; această contribuţie 

lărgeşte orizonturile cititorului privind evoluţiile din Europa Centrală, prin elemente noi. 

Un studiu scurt despre strădaniile naţionale din spaţiul sud-slav este prezent la jumătatea 

volumului, semnat de dr. Miodrag Milin, specialist în probleme legate de istoria Banatului şi a 

sârbilor. Prin acest text concis facem cunoştinţă cu ideile politice ale faimosului om de stat Ilia 

Garaşanin, reprezentativ pentru epoca redeşteptării poporului sârb, care la mijlocul secolului al XIX-lea 

preia rolul fruntaş în cadrul eforturilor legate de crearea unui stat naţional. Aflăm astfel despre 

proiectele legate de ideea formării unui stat naţional, precum cel ilirist sau, cel iugoslav, ca şi despre 

acţiunea comună ori diferendele dintre sârbi, croaţi şi muntenegreni. Într-o manieră clară, autorul 

ilustrează aici realităţi care se cuvin cunoscute de către fiecare cititor. 

Două studii din volum se referă şi la istoria Ucrainei, regiune cu un rol important în epoca 

modernă; dr. Ioan Semeniuc, conferenţiar la Facultatea de Litere a universităţii „Babeş-Bolyai”, face 

o introducere interesantă în ideea de libertate naţională şi statală în cultura ucraineană a celei de-a 

doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Aceste idei apăruseră încă în secolul al XVII-lea şi s-au 

dezvoltat în timp, însoţind istoria acestui spaţiu, marcat de evoluţii complexe. Încorporarea Ucrainei 

la Rusia aduce cu sine o politică de rusificare, dar, în ciuda acesteia, a existat o mişcare naţională 

ucraineană care s-a manifestat şi la nivel cultural. În acest context, autorul evocă şi personalităţile mai 

reprezentative pe plan cultural, subliniind anvergura mişcării şi aducând noi elemente, prin prisma 

istoriei culturii. Acestui studiu i se alătură, ca o completare, cel al colegei Halena Miculaiciuc, tot de 

la Facultatea de Litere a amintitei Universităţi, prezentând o scurtă istorie a asociaţiei ştiinţifice 

„Şevcenko” din Lvov, cu un rol important în cadrul mişcării culturale din a doua jumătate a secolului 

al XIX-lea. Aflăm tot aici date noi despre conducătorii acestei organizaţii şi despre alţi colaboratori,

466 


despre poziţia şi recunoaşterea ei pe plan internaţional, practic un maximum de informaţii concrete ce 

poate fi sintetizat într-un text de aceste dimensiuni. 

Tratarea aspectelor legate de istoria spaţiului sud-slav continuă prin studiul profesorului Rok 

Stergar, profesor asistent la Universitatea din Ljubljana, Slovenia, care descrie un program naţional 

sloven din anul 1869, publicat pentru prima oară, anonim, în ziarul vienez „Der Osten”. Acesta 

propunea crearea regatului Iliriei, sub denumirea de Regatul Sloveniei, care să aibă cu Imperiul relaţii 

similare cu Ungaria de după 1867. Publicarea acestui program a provocat numeroase dispute, dar şi 

speculaţii cu privire la adevăraţii autori. El se înscrie în şirul celorlalte programe naţionale din 

cuprinsul Monarhiei, avansate la acea dată; prezentarea apariţiei acestui text, dar şi analizarea 

urmărilor sale întregesc tabloul reacţiilor imediate sau mai târzii faţă de pactul dualist, ale celorlalte 

naţiuni componente ale Imperiului. 

De la aspecte care ţin mai mult de viaţa politică, trecem la cele economice, prin studiul lui 

Marin Iosif Balog, doctorand al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi specialist în istoria economică a 

Imperiului habsburgic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XIX. În cadrul 

vieţii de stat a Austriei, politica fiscală a jucat un rol însemnat la mijlocul secolului al XIX-lea, mai 

ales după o anume instabilitate, generată de experimentarea mai multor modele şi faze, ca de exemplu 

cea liberal-centralistă şi cea absolutist-centralistă. Numeroşi miniştri şi oameni de stat şi-au pus 

amprenta asupra politicii fiscale, înainte de toate miniştrii Finanţelor, iar politica amintită a avut un 

impact imediat asupra vieţii locuitorilor Monarhiei. Dacă neoabsolutismul rămâne o epocă marcată de 

reforme substanţiale, până la urmă el se va adânci în dificultăţi financiare provocate de războiul din 

1859, care vor determina totodată şi o creştere a fiscalităţii. Prin numeroase date statistice şi tabele, 

autorul ne aduce aproape o epocă interesantă şi controversată, conţinând încă numeroase aspecte care 

se cuvin a fi descoperite. 

Rămânând pe tărâmul economiei, un alt studiu interesant, semnat de Nagy Róbert, asistent la 

Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, expune aspecte ale ideilor liberale şi 

ale celor legate de modernizare la maghiari în secolul al XIX-lea. Începând cu o introducere în ideile 

liberalismului maghiar în context european, studiul continuă o expunere a evoluţiilor de ordin 

economic de dinainte de revoluţia de la 1848-49, prezentând principalele probleme şi personalităţi ale 

vremii. Guvernele revoluţionare maghiare susţineau liberalismul economic, începând să 

implementeze unele iniţiative în această direcţie, ca de exemplu iniţierea lucrărilor de construcţie a 

căilor ferate; după înfrângerea revoluţiei, liberalismul maghiar a fost redus la tăcere, urmând să 

renască în perioada liberală. Evoluţiile acestea, precum şi cele din perioada dualistă sunt ilustrate şi cu 

numeroase date statistice, care subliniază impactul concret al aplicării ideilor liberale în economie. 

Ultimul studiu al volumului prezintă aspecte legate de imaginea românilor în cultura maghiară, 

reflectată în cadrul periodicelor din Cluj între anii 1860 şi 1865; autorul acestui studiu este Valer Rus, 

director al Muzeului Memorial „Casa Mureşenilor” din Braşov. Studiul porneşte de la premisa că 

evenimentele de la 1848-49 au inaugurat o nouă eră în cadrul relaţiilor ineteretnice din Transilvania, 

când, pe baza asumării mai ales a identităţii naţionale, au apărut noi percepţii, mai ales antagonice, între 

români şi maghiari. Acest lucru este subliniat prin evidenţierea modului în care presa maghiară reflecta 

opiniile despre locuitorii români, după anul 1860, care a adus Transilvaniei libertatea exprimării. 

Imaginea este predominant negativă, aspectele ei fiind bine surprinse de autor; presa insistă asupra 

ideilor daco-române, asupra agitaţiilor din anii ’60 sau asupra programelor naţionale, dar, desigur, nu 

lipsesc nici ideile legate de împăcarea dintre cele două naţiuni. Studiul apare cititorului ca unul compact, 

echilibrat, cu aspectele esenţiale ale problemei bine explicate, contribuind la înţelegerea aspectelor 

relaţiilor interetnice din Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 

Această culegere de studii reprezintă o contribuţie semnificativă şi utilă la cercetările privind 

istoria Europei centrale şi estice în perioada modernă. În primul rând, putem constata diversitatea 

temelor prezente aici, de la aspecte politice până la cele economice sau cele legate de mentalităţi. 

Autorii textelor sunt în bună parte tineri, doctoranzi ori asistenţi la Universitatea clujeană, cunoscuţi 

deja pentru problematicile pe care le studiază; de asemenea, de apreciat este şi prezenţa unor autori de


peste hotare, inclusiv din Statele Unite, cu contribuţii interesante şi inedite pentru spaţiul nostru. 

Diversitatea de probleme şi spaţii geografice prezentate ne înfăţişează o parte a Europei aflată în plină 

modernizare, din care face parte şi spaţiul românesc, deţinând aceleaşi probleme şi evoluţii ca şi restul 

continentului. 

Loránd-Lajos Mádly 

GELU NEAMŢU, MIRCEA VAIDA-VOEVOD, 1 Decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor. 

Ioachim Crăciun: Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, vol. I, Bucureşti, 

Editura Academiei Române, 2005, 385 p. 

Volumul acesta fusese preconizat să apară cu ocazia împlinirii primului sfert de veac de la 

Marea Unire. O mare pondere în realizarea albumului revenea părintelui bibliologiei româneşti 

moderne, Ioachim Crăciun. El fusese prezent la Alba Iulia în acea zi de împlinire a idealurilor 

româneşti. 

Momentul apariţiei era cu nerăbdare aşteptat, stârnind chiar entuziasm, mulţi dintre cei care 

trimiseseră datele cerute solicitând câte un exemplar cu „rambursă”. De remarcat solicitudinea multor 

martori ai Unirii. Ion Clopoţel spre exemplu trimite răspuns lui Ioachim Crăciun în chiar ziua primirii 

scrisorii de la acesta; la fel procedează Dimitrie Mureşanu, fost primar la Socodor. 

Albumul nu a apărut însă în acel an 1943. Au trebuit să treacă mai mult de trei sferturi de veac 

de la „cel mai însemnat act al istoriei noastre”, cum a definit Silviu Dragomir momentul 1 Decembrie, 

pentru ca un prim volum al albumului să fie în sfârşit editat. Apărut la Editura Academiei în 2005, sub 

îngrijirea lui Gelu Neamţu şi Mircea Vaida-Voevod (nepot al lui Ioachim Crăciun, după cum aflăm 

din prefaţa pe care o semnează), volumul a reuşit să vadă lumina tiparului cu sprijinul Ministerului 

Culturii şi Cultelor. 

Sunt prezentate în acest prim volum 186 de portrete, din cele 600 trimise colectivului 

Institutului de Istorie din Cluj-Sibiu. Mărturii care ajung târziu sub ochii cititorilor; nu prea târziu 

însă. Apariţia acestor documente inedite vine să umple un gol istoriografic, poate o lipsă de 

preocupare. Nu căutăm justificări spunând că şi condiţiile istorice au contribuit la târzia lui apariţie. 

Pentru unii dintre cei care depun mărturie în volum, opera ce trebuia începută atunci se voia 

„o evanghelie şi o oglindă a suferinţelor acelora ce au înfăptuit România Mare, învăţătură şi dragoste 

generaţiei tinere faţă de patria lor”. 

Unii trimit doar succinte biografii. Alţii, în schimb, doresc să li se cunoască chiar şi „modul de 

gândire”. Astfel, avocatul dr. Sever Pop trimite o broşură care, credea el, „arată calea cea adevărată 

care duce la înălţarea neamului nostru, înlăturând din calea lui Capitalismul parazit şi hrăpăreţ şi 

Comunismul distrugător, ambele servind interesele lui Juda”. 

Sunt prezenţi aşa-zişi oameni de rând, de la un meseriaş pantofar până la viitoare personalităţi 

din noul stat român reîntregit: miniştri, ambasadori, etc. Se pare că marilor personalităţi li se pregătise 

un loc aparte în cadrul „şantierului” albumului; găsim aici portretele lui Onisifor Ghibu, Ştefan Ciceo- 

Pop, Francisc Hossu-Longin, Ion Clopoţel, Ion Flueraş, Iosif Jumanca. Majoritatea celor prezentaţi 

sunt însă într-adevăr dintre cei care se vor retrage în lumea lor modestă, de unde au apărut, luptători 

anonimi, animaţi însă cu toţii de conştiinţa politică. 

Pentru mulţi dintre cei prezentaţi în volum, 1 Decembrie 1918 a fost cea mai frumoasă zi din 

viaţă, unii mărturisind-o chiar în scris, cum face dr. Titu Russu. 

Documentele acestea, cu incontestabilă valoare de izvor, s-ar preta la o cercetare multilaterală. 

Scoici care adăpostesc valoroase perle le consideră, pe drept cuvânt, unul dintre autori. 

Pe lângă relatările despre ziua cea mare, 1 Decembrie 1918, îşi fac loc rânduri despre lupta 

dusă pentru Unire, cu evocarea unor episoade precum procesul memorandiştilor, tristul moment al 

Episcopiei de Hajdudorog, martirajele din zilele Unirii şi cele din primele luni ale anului 1919.

468 


Emoţionante sunt relatările despre încropirea drapelelor româneşti. În Sibiu, steagul l-au 

confecţionat doamnele române, scriind cu litere de aur, conform instrucţiunilor preşedintelui Astrei, 

A. Bârseanu, „visul de demult se îndeplineşte”. Preotul Avram Ciocoiu, din împrejurimile Buziaşului, 

a improvizat un drapel „în colorile naţionale române. Coloarea albastră din blanele reverenzii sale, 

cea roşie din drapelul unguresc; iar coloarea galbină a dăruit-o Ioan Răchiţan comerciant din comuna 

Vucova. – Cu acest drapel sfinţit de urgenţă s-a dus la Buziaş întreg corul şi alţi oameni la 70 de 

persoane.” De notat apoi faptul că primul mort al României întregite a fost un stegar, Ion Arion. 

Episodul morţii lui este relatat în volum. Ura şi îndârjirea asupritorilor faţă de simbolurile româneşti a 

fost ieşită din comun; lucrul este subliniat şi în Argumentul volumului. 

În acelaşi Argument se vorbeşte despre „istoria adevărată” şi despre percepţia pe care o aveau 

elitele, precum şi oamenii simpli de naţionalitate nemaghiară despre Ungaria, văzută ca un stat poliţist 

şi o închisoare a popoarelor. 

Niciodată nu este prea târziu ca o oglindă a suferinţelor, dar şi a marilor înfăptuiri ale 

înaintaşilor să servească drept pildă generaţiilor următoare. 

Nefiind român, este greu să înţelegi entuziasmul acestora. Iar, dacă nu eşti nici credincios, nu 

vei putea pătrunde resorturile intime ale unui popor care s-a hrănit cu credinţa în Dumnezeu şi în 

izbăvirea sa. Probabil că dacă rândurile aşternute de pr. Ioan Iloviciu, în descrierea unei călătorii, 

înainte de Unire, în Vechiul Regat, ar fi citite de către un necredincios, i-ar stârni ilaritatea. Şi cu 

siguranţă ar lua în derâdere sentimentul tânărului Iloviciu care, văzând Mănăstirea Argeşului, s-a 

întrebat dacă „această casă a lui Dumnezeu este făcută de mâini omeneşti sau însuşi Dumnezeu a 

desăvârşit-o”. 

Reconfortantă pentru cititorul ardelean de azi, vrând-nevrând martor la numeroasele conflicte 

dintre slujitorii celor două Biserici româneşti din Transilvania, este tocmai lipsa de controverse 

confesionale din album. Mai mult, adeseori în acest volum, preotul nici nu îşi precizează confesiunea. 

Este clar însă că e vorba despre un preot român! 

S-a întâmplat tipărirea acestui volum doar în 2005. Am găsit nişte cuvinte frumoase, scrise de 

unul dintre cei prezentaţi în filele albumului, medicul Carol Ioan Şotel, aflat în refugiu în anii 

trimiterii contribuţiei sale: „Sunt convins, că vremea trebue să mustiască adevărul istoric şi numai 

dacă e cazul vredniciei neîndoelnice, să te eternizeze, în panteonul nemuririi, fie chiar şi regionale”. 

Poate că adevărul a mustit în tot acest timp. 

Biografiile participanţilor la Marea Unire dovedesc cu prisosinţă că 1 Decembrie 1918 n-a fost 

o întâmplare. Putem vorbi de norocul istoric de a avea o generaţie cu conştiinţă naţională, atât la 

nivelul oamenilor de rând, cât şi în galeria marilor personalităţi. Este ceea ce demonstrează biografiile 

prezente în acest prim volum al albumului. 

Viorel Câmpean 

ZOLTÁN PÁLFY, National Controversy in the Transylvanian Academe: The Cluj/Kolozsvár 

University in the first half of the 20 th Century, Budapest, Akadémiai Kiadó, 2005, 324 p. 

Instituţie cu o reală putere socială şi spirituală, ce pregăteşte intelectuali profesionişti, 

Universitatea constituie un câmp de investigaţie deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai tuturor 

aspiraţiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui definită nu numai prin referinţa la câteva tipuri 

organizatorice ideal-abstracte, ci mai ales prin clientela pe care o atrage şi prin funcţiile ce le 

îndeplineşte în cadrul societăţii. Din această perspectivă, opţiunea pentru un anume centru de 

învăţământ superior şi pentru o branşă de studii, stabilirea unei tipologii în ceea ce priveşte conduita 

profesională, pe baza unor variabile socio-istorice (etnie, confesiune, categorie socială, origine 

geografică, vârstă etc.), ar trebui să constituie elemente privilegiate de analiză. 

O atare anchetă ar putea fi cu atât mai sugestivă pentru spaţiul intracarpatic care, prin destinul 

istoriei, a cunoscut nu numai pluralismul etnic şi confesional, dar şi fluctuaţii de tutelă politico-


statală. S-ar pune astfel mai multă rigoare în toate acele încheieri, formulate ambiguu uneori pe baza 

imperativelor naţionaliste, dar care se văd anulate imediat în practica infra-istoriei, încheieri ce pot fi 

sintetizate în ideea că în perioada 1872-1918 la Universitatea din Cluj s-a practicat discriminarea 

etnică şi confesională, instituţia fiind un instrument eficace de asimilare şi maghiarizare „forţată” a 

celorlalte naţionalităţi din Transilvania. La fel cum, în aceeaşi manieră, s-a pus problema şi pentru 

perioada interbelică, când Ardealul şi îndeosebi Clujul a fost supus unui puternic proces de 

românizare, Universitatea de aici fiind una din pârghiile eficace în acest sens. 

Ca un paradox însă, constatăm că lipsesc aproape cu desăvârşire nu doar monografiile pe care 

le-ar merita această instituţie de învăţământ superior (cu excepţia notabilă a cărţii lui Vasile Puşcaş, 

Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj, 

1919-1940, ed. II, Cluj, Eikon, 2003), dar şi studiile pregătitoare, de factură empirică sau strict 

evenimenţială, care să ofere un minim cadru de abordare a subiectului. Cele câteva realizări de până 

acum sunt, evident, conjuncturale şi cu iz comemorativ-triumfaliste, lipsindu-le substanţa şi coerenţa. 

Pentru că, mai mult decât orice, o realitate rămâne indiscutabilă, şi anume că educaţia (îndeosebi 

învăţământul instituţionalizat) a constituit una din strategiile majore de gestionare a identităţii oricărei 

etnii. În acest context, transformarea câmpului intelectual începând cu a doua jumătate a secolului 

XIX şi impunerea unui nou ideal meritocratic (diferit de cel nobiliar) au făcut ca filiera studiilor 

superioare să devină cea mai importantă pârghie de accedere în rândul elitelor, îndeosebi pentru 

minorităţile etnice şi confesionale ce căutau astfel să compenseze dezavantajele iniţiale. 

Iată de ce se sunt necesare ample anchete socio-istorice asupra acestei instituţii de învăţământ 

superior, dacă se poate pe lungă durată, pentru a desluşi mai bine mecanismele schimbării, ţinând cont 

de o sumă de variabile perfect cuantificabile şi care să ofere elemente veridice – de preferat 

măsurabile – de analiză şi sinteză. În plus, fosta Universitate „Franz Josef” din Cluj se află într-o 

poziţie cât se poate de avantajoasă, întrucât – spre deosebire de instituţia similară din Budapesta – aici 

s-au conservat intacte toate fondurile arhivistice. 

În acest context, recenta lucrare a lui Zoltán Pálfy, National Controversy in the Transylvanian 

Academe: The Cluj/Kolozsvár University in the first half of the 20 th Century, apărută la Editura 

Academiei Ungare de Ştiinţe (Budapesta, 2005, 324 p.), vine să acopere un gol profund în 

istoriografiile română şi maghiară, atât din perspectivă tematică, cât şi prin calitatea abordării. Este un 

volum complex, cu accente principale pe sociologia educaţiei, prin prezentarea principalelor curente 

de gândire şi a modelelor de organizare universitară, surprinzând semnificaţiile relaţiei dintre educaţie 

şi naţionalism, a instrumentalizării învăţământului superior în profitul asimilării „minorităţilor” etc. 

Din această perspectivă, autorul îşi asumă o sarcină aproape peste măsură, încercând – printr-o 

sumară incursiune istorică - să prezinte oarecum succint problematica raporturilor şi tensiunilor dintre 

populaţia românească din Transilvania şi politica statului ungar de la cumpăna dintre secole. Sunt 

stabilite totodată reperele demografice ale regiunii, cu toată suita de aspecte ale evoluţiei economice 

şi sociale de după Compromisul din 1867. În acelaşi timp, analiza învăţământului primar şi secundar 

din acest spaţiu, cu privire specială la publicul şcolar de etnie română, vine să ofere un cadru 

revelator. Semnificativă sub raportul analizei este comparaţia pe care o face Zoltán Pálfy cu situaţia 

învăţământului de acelaşi nivel din Vechiul Regat al României, reuşind astfel să facă acele corelări 

mai mult decât semnificative între, de exemplu, procentul de analfabeţi din Transilvania şi cel din 

afara arcului carpatic. Totodată, analizând lucrurile pe o durată mai lungă, se poate constata că deşi 

recensământul din 1910 surprinde aşa-numitele pierderi produse de „Legea Apponyi” îndeosebi în 

privinţa şcolilor comunale şi confesionale (multe româneşti, dar nu numai), sub aspectul 

analfabetismului lucrurile au stat mai bine, fiind înregistraţi doar 41% dintre românii transilvăneni, în 

vreme ce în Regatul României procentul era dublu. Aşadar, limitarea învăţământului în limba română 

nu a dus la o abandonare a filierelor şcolare de către români, ci dimpotrivă, ceea ce ne poate duce 

gândul chiar la un apetit mai mare pentru asimilare. 

Observaţii şi corelări semnificative face Zoltán Pálfy îndeosebi atunci când abordează 

problema învăţământului secundar şi prezenţa românilor în acest tip de reţea. Din această perspectivă, 

ar mai fi multe aspecte de analizat, aspecte care – desigur – nu stăteau probabil în intenţia autorului, 

dată fiind tematica volumului. Cu toate acestea, nu ar fi lipsite de interes pe viitor cuantificarea

470 


publicului românesc care termina ciclul secundar şi relaţionarea cu acelaşi public care urma filiera 

studiilor universitare, prin includerea câtorva variabile de natură sociologică. Evident, un asemenea 

tip de anchetă, prin crearea în primul rând a unei „bănci” de date, ar pretinde munca unei întregi 

echipe de lucru, ceea ce – bănuiesc – nu se putea realiza în cadrul proiectului pe care şi l-a propus 

autorul. 

Cum de la sine se înţelege, o parte consistentă a lucrării este dedicată învăţământului superior 

clujean în ultimul deceniu şi jumătate de statalitate maghiară, până la izbucnirea primului război 

mondial. Este şi capitolul cel mai interesant din istoria acestei instituţii, care multă vreme de la 

înfiinţare fusese privită ca având funcţii minore în cadrul Imperiului Austro-Ungar, o instituţie 

provincială, menită a satisface doar exigenţe de interes regional prin distribuirea diplomelor de bază 

în profesiile didactice (litere, filosofie, matematică, ştiinţe naturale, geografie) şi liberale (drept, 

medicină şi farmacie). Faptul s-a datorat, în mod evident, mai ales puternicei concurenţe exercitate pe 

plan intern de Universităţile din Budapesta şi Viena, dar şi de cele apusene care, printre altele, au 

servit drept model pentru organizarea instituţiei nou create la Cluj în 1872. Nu întâmplător, îndeosebi 

Universitatea din Budapesta a cunoscut o mare concentrare nu numai de studenţi maghiari, dar şi 

nemaghiari (printre care mulţi români; vezi lucrarea lui Cornel Sigmirean, Istoria formării 

intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Presa 

Universitară Clujeană, 2000), întotdeauna metropola constituind un puternic punct de atracţie pentru 

provinciali. Pe de altă parte, trecerea printr-un atare aşezământ era considerată un indice de calitate, 

de bună pregătire profesională, prin care se spera - mai ales în cazul provincialilor nemaghiari - 

accesul la veritabila elită socială. Când românul Axente Banciu, de pildă, a trebuit să opteze pentru o 

instituţie de învăţământ superior, „singura hotărâre definitivă pe care o luasem - afirmă în el 

memoriile sale - era de a nu mă duce la Cluj, ci la Budapesta. Îmi dădeam seama că alt orizont 

sufletesc ţi se deschide într-un oraş mare, decât într-unul de-a doua sau a treia mână” (Axente Banciu, 

Vălul amintirilor, ed. S. Mândruţ, A .A. Rusu, Cluj-Napoca, Presa Universitară, 1998, p. 177). 

Treptat însă, îndeosebi de pe la 1900, Clujul a devenit într-adevăr de „interes naţional”, prin 

producţia inflaţionistă de diplome mai ales în cadrul facultăţii de drept şi ca loc de concentrare a 

studenţilor mai puţin ambiţioşi, proveniţi nu numai din Transilvania, dar şi din regiuni mai îndepărtate 

ale Ungariei. Este tocmai epoca pe care o analizează Pálfy Zoltán într-un capitol distinct, utilizând în 

demonstraţiile lui semnificative tablouri statistice care conduc tocmai la concluzia de mai sus. Pe de 

altă parte, dacă autorul ar fi avut posibilitatea să analizeze – de exemplu – transferul de la 

Universitatea din Budapesta la cea din Cluj, al unor studenţi a căror localitate de naştere sau de 

rezidenţă nu justifică această mutare, în corelare cu studiul comparativ al succeselor lor şcolare (în 

învăţământul secundar şi superior), ar fi adus elemente suplimentare pentru a înţelege mai bine ceea 

ce a vrut să spună István Apáthy în 1912, pe când era rector al acestei Universităţi şi afirma că 

stabilimentul de la Cluj devenise „o fabrică orientală de diplome pentru întreaga Ungarie”. 

Cu alte cuvinte, aşa cum indică şi analiza lui Pálfy Zoltán, în ultimul deceniu de până la primul 

război mondial, Universitatea din Cluj a contribuit la o anume devalorizare a diplomelor, prin 

numărul lor inflaţionist: Facultatea de Drept din Cluj, de pildă, distribuia de două-trei ori mai multe 

diplome decât în metropola: în 1905 - 837 la Cluj, 281 la Budapesta; în 1907 - 757 la Cluj, 340 la 

Budapesta ş.a.m.d. 

Subcapitolul Ethnic Romanians of Transylvania in the Hungarian academe îmi pare exemplar 

realizat şi cu consecinţe în planul concluziilor, pe care viitoarele abordări istoriografice vor trebui să 

le ia serios în seamă. El a abordat unul din aspectele cele mai semnificative ce trebuie asociat 

apartenenţei etnice, şi anume opţiunile profesionale ale publicului românesc. S-a evidenţiat deja, prin 

mai multe studii socio-istorice, deşi nu întotdeauna explicit, faptul că grupurile etnice din Vechea 

Ungarie şi îndeosebi din Transilvania şi-au gestionat în mod diferit investiţia şcolară, în cadrul 

eforturilor lor de mobilitate socială. Iar lucrul acesta s-a derulat şi în funcţie de strategiile vizând 

asimilarea sau menţinerea identităţii culturale. Or, în acest context, autorul subliniază faptul că în 

afară de filiera tradiţională deja evidenţiată de alţi autori – teologia –, românii s-au îndreptat cu 

prioritate şi spre Facultatea de Ştiinţe Juridice, mulţi din ei reuşind să-şi rentabilizeze studiile în plan 

profesional, poziţia cea mai frecvent ocupată fiind aceea de funcţionar public.


Însă interesul major îl prezintă capitolul The Romanian Rule and the Restructuring of the 

Educational Market in Transylvania, fiind după ştiinţa mea singura abordare de o asemenea amploare 

şi complexitate. De altfel, pe acest segment, şi Zoltán Pálfy se simte „acasă”, favorizat poate şi de 

situaţia de a analiza într-o manieră inedită multe din aspectele specifice perioadei. Ceea ce Irina 

Livezeanu doar intuise în lucrarea sa, Cultural politics in Greater Romania. Regionalism, nation 

building and ethnic struggle, 1918-1930 (Cornell University Press, 1995), fără să fi avut la îndemână 

analize sociologice şi făcând adeseori referinţe la unul din naţionaliştii români excesivi (Onisifor 

Ghibu), Zoltán Pálfy vine să confirme acum şi să ducă mai departe, în profunzime, aspectele 

definitorii a ceea ce a însemnat „românizarea” Universităţii clujene. În primul rând, autorul reuşeşte 

să cuantifice numărul studenţilor de etnie maghiară pe care i-a pierdut noua Universitate, ce va căpăta 

numele „Ferdinand I”, nu fără a surprinde impactul acestui fenomen pe piaţa universitară ungară şi 

românească. Apoi, printr-o minuţioasă analiză comparativă cu „piaţa” universitară de pe întreg 

teritoriul României şi în strânsă legătură cu reformele din învăţământ, se reuşeşte realizarea unui 

cadru cât se poate de veridic pentru ceea ce a însemnat dezvoltarea Universităţii din Cluj. Un lucru 

însă n-a surprins autorul, că spre deosebire de celelalte două instituţii provinciale – din Iaşi şi 

Cernăuţi, care au fost un fel de antecamere pentru cea de la Bucureşti –, Universitatea de la Cluj a 

făcut figură aparte prin calitatea învăţământului, bucurându-se de un corp profesoral de excepţie şi 

dotări la nivelul instituţiilor occidentale. Este şi motivul pentru care viaţa ştiinţifică de aici s-a impus 

la nivel nu doar naţional, făcând o puternică concurenţă Universităţii din capitală, prin mecanisme pe 

care lucrarea lui Vasile Puşcaş – invocată mai sus - le-a evidenţiat în multe din detalii. 

Pe acest fond, Zoltán Pálfy reuşeşte să desluşească regândirea „domeniului naţional” de către 

autorităţile de la Bucureşti şi câteva din strategiile de integrare într-un spaţiu unitar românesc a 

teritoriului transilvănean, recent anexat. În acest context, „problema maghiară” a devenit una din 

preocupările fundamentale, ce a evoluat în strânsă legătură cu teoria dominării sociale. Astfel, autorul 

reuşeşte să depisteze mecanismele subtile de blocare „obscură”, imperceptibilă prin articole de lege, 

de accedere a unor maghiari într-o instituţie de învăţământ superior. Totodată sunt relevate şi tarele 

unui discurs extremist, ce milita pentru aplicarea unui numerus clausus (numerus valahicus). În aceste 

împrejurări, în conformitate cu materialul oferit de autor, se poate constata că minoritarii (maghiari şi 

evrei) au pus în lucru o serie de mecanisme compensatorii, alegând ca branşe de studiu domenii în 

care concurenţa românilor ar fi mai slabă. 

Revenirea Transilvaniei la Ungaria – în urma Arbitrajului de la Viena din august 1940 –, a făcut 

ca vreme de alţi patru ani (1940-1944) Universitatea din Cluj să se remaghiarizeze, în timp ce mai 

vechiul aşezământ românesc şi-a mutat sediul la Sibiu. Analiza pe care o face autorul acoperă o perioadă 

perturbată de anii războiului, în care mari efective de studenţi (români şi maghiari) sunt antrenaţi pe 

câmpurile de luptă, prea puţini fiind apţi a-şi continua studiile universitare. De aceea, dincolo de cifrele 

seci care ne sunt oferite, Zoltán Pálfy insistă deopotrivă şi asupra nuanţărilor pe care le presupune o atare 

perioadă, viciată în plus şi de resentimentele activate dintre autorităţile române şi cele maghiare. 

Sfârşitul conflagraţiei a adus însă cu sine probleme complexe pentru viitorul României. Deşi 

legitimaţi de primatul actului de la 23 august 1944, în comparaţie cu Ungaria, guvernanţii români s-au 

aflat până la hotărârile finale ale Tratatului de Pace de la Paris sub spectrul nesiguranţei în ceea ce 

priveşte viitorul Transilvaniei. Exista temerea că Uniunea Sovietică vedea Ungaria ca o ţară mult mai 

sigură în ceea ce priveşte instaurarea regimului comunist, fapt pentru care se impuneau strategii 

speciale, menite să aducă recunoaşterea Transilvaniei ca parte componentă a României, iar din 

multitudinea acestora două au fost fundamentale: obedienţa dusă la extrem a comuniştilor români faţă 

de Uniunea Sovietică şi oferirea garanţiei că aici s-a instaurat un regim sigur orientat spre URSS; 

măsuri veridice de protecţie a minorităţilor, prin înlăturarea oricărui tip de discriminare pe principii 

etnice. 

În acest context, problema funcţionării şi pe mai departe a Universităţii maghiare la Cluj intra 

în competiţie cu necesitatea revenirii Universităţii româneşti în acelaşi important centru urban 

transilvan. Factorii de decizie ai instituţiei temporar mutate la Sibiu ar fi dorit reîntoarcerea în 

localurile pe care le deţinuse în perioada interbelică, iar pentru a îndepărta orice concurenţă sugerau 

mutarea Universităţii maghiare la Târgu Mureş, în vreme ce conducerea acesteia din urmă se opunea

472 


oricărei iniţiative de acest gen. De aceea, la nivel guvernamental, deciziile nu erau uşor de luat, pentru 

a menaja susceptibilităţi şi de o parte, şi de alta. Finalmente, prin două Decrete regale promulgate la 

29 mai 1945, se consfinţea funcţionarea la Cluj a două universităţi distincte, una de limbă maghiară, 

cealaltă de limbă română, ce vor dăinui în această postură până în 1959, când se vor unifica sub 

titulatura: „Universitatea Babeş-Bolyai”. 

Fără a mai insista acum prin diverse formule de „laudatio”, lucrarea de faţă este un element de 

referinţă indispensabil oricărei abordări viitoare. 

Lucian Nastasă 

In memoriam Ludovici Huszár, Szerkesztette Biró Sey Katalin, Buza János, Csoma Mária, Gedai 

István, Budapest, Magyar Numizmatikai Társulat, 2005. 

Volumul în cauză reprezintă de fapt – şi din păcate – o Restitutio. Aceasta, întâi şi-ntâi, pentru 

că are ca temă structurală scrieri legate de o disciplină ştiinţifică fără de care nu se poate concepe o 

istorie economică reală, dar neglijată în acest cadru, iar în al doilea rând pentru că readuce în memoria 

specialiştilor, a colecţionarilor figura de multe ori uitată a lui Huszár Lajos (Ludovic H.), cel mai 

însemnat reprezentant maghiar al numismaticii veacului XX şi unul din cei mai de seamă numismaţi 

europeni ai acelui veac. Am afirmat „din păcate” pentru că numismaticii nu i s-a acordat şi nu i se 

acordă nici în prezent rostul pe care îl are şi locul ce i se cuvine în rândul pilonilor istoriei economice. 

Această afirmaţie este valabilă şi pentru antichitate, unde relaţiile marfă-bani sunt deja esenţiale 

pentru istoria economiei, şi cu atât mai mult pentru evul mediu, epoca modernă şi cea contemporană. 

Cât priveşte epoca medievală şi cea modernă, fenomenele caracteristice istoriei economice a acestei 

„durate lungi” din istoria omenirii nu pot fi bine înţelese fără cunoaşterea circulaţiei monetare, a 

raportului între produs-marfă şi preţul său. „…tot ce [istoria monetară] poate oferi pentru înţelegerea 

istoriei economice generale – ca gradul de aliaj fluctuant al monedelor, circulaţia lor, relaţia lor 

valorică etc., într-un cuvânt, funcţia de mijloc de plată a monedei -, trebuie să constituie obiectul unei 

examinări detaliate în cadrul cercetărilor de istorie monetară” 1 . 

La 29 ianuarie 2006 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea, în comuna transilvană Miercurea 

Nirajului, a lui Huszár Lajos. După studii elementare şi medii efectuate la Târgu-Mureş, tânărul 

Huszár se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, secţia de istorie-geografie, pe care o absolvă 

în 1928 cu disertaţia de doctorat pe tema dedicată gravorilor de la Kremnica. În 1929 a ajuns 

cercetător la Cabinetul numismatic al Muzeului Naţional al Ungariei, Budapesta. A făcut călătorii de 

cercetări la Roma, Viena, Salzburg, Berlin, München, Kremnica, Belgrad, Sofia, Atena. Între 1944 şi 

1945, apoi între 1955 şi 1968 (data pensionării de la MNU), a condus Cabinetul numismatic, iar între 

1945 şi 1949 s-a aflat în fruntea Muzeului Naţional al Ungariei ca director general, de unde a fost 

îndepărtat în urma unor intrigi. Din 1968 şi până la moartea survenită la 23 decembrie 1987, el a 

continuat însă să lucreze în calitate de „consilier de specialitate”, de fapt de custode, prelucrător şi 

lărgitor al bogatei colecţii numismatice a Muzeului Semmelweis de Istorie a Medicinii, Budapesta. În 

cursul celor aproape şase decenii de activitate numismatică, Huszár Lajos a devenit unul din cei mai 

reputaţi şi respectaţi numismaţi ai Europei. Deşi atras la început mai ales de medalistică, el a ajuns şi 

un deosebit specialist în cercetarea monedei maghiare medievale şi moderne, fiind şi cel mai 

competent cunoscător al istoriei complexe a monedei transilvane. În afară de continuarea (prin 

volumul III/1) a Corpus-ului iniţiat de Réthy, Huszár a reluat şi actualizat determinatorul lui Adolf 

Resch, dând la iveală catalogul complet, ilustrat al monedei Principatului Transilvaniei 2 , catalog 

1 Huszár Lajos, A budai pénzverés története a középkorban, Budapest, 1958. Citat de Buza 

János, Huszár Lajos (1906-1987), în „Századok”, 1988, nr. 1-2, p. 279. 

2 Huszár Lajos, Az Erdélyi Fejedelemség pénzverése, Sajtó alá rendezte: Rádóczy Gyula, 

Budapest, 1995. Volumul a fost tipărit după moartea autorului.


însoţit şi de o nepreţuită schiţă de istorie monetară, precum şi de înşirarea şi caracterizarea – în funcţie 

de cunoştinţele la zi – a monetăriilor. Acestea, precum şi celelalte, multe, lucrări ale sale 3 vor fi în 

permanenţă o sursă de neocolit pentru numismaţi prin metodă, orientări, conţinut. 

Cartea pe care o prezentăm, scoasă în bune condiţii grafice şi redactată de foşti colaboratori ai 

Maestrului, înfăţişează o largă arie a disciplinei ştiinţifice pe care o reprezintă, înmănunchind, pe 

lângă amintiri despre Huszár, cercetări de numismatică şi medalistică ce merg din antichitate până în 

epoca contemporană, datorate unor specialişti din întreaga Europă. Scrierile inserate în volum 

îmbrăţişează numeroase aspecte descriptive, de istorie monetară şi chiar economică, demonstrând 

încă o dată strânsa relaţie mai sus menţionată. Fără să scoatem în evidenţă vreunul din studiile 

publicate, dorim să accentuăm că în momentul de faţă numismatica are numai de câştigat prin apariţia 

acestui valoros volum. De bună seamă, s-a considerat inutilă o centralizare a prescurtărilor (ele 

figurează după fiecare studiu); ar fi fost binevenită şi tipărirea unor indici (mai recent, ei apar şi în 

asemenea publicaţii, nu numai la sfârşitul cărţilor-monografii). Chiar şi fără aceste adaosuri, In 

memoriam Ludovici Huszár rămâne, categoric, o lucrare de referinţă pentru toţi cei interesaţi de 

numismatică şi medalistică. 

Francisc Pap 

AGNES MURGOCI, HELEN BEVERIDGE MURGOCI, Pagini engleze despre folclorul 

românesc. English pages on Romanian Folklore, publicate de Virgiliu Florea, Bucureşti, 

Editura Viitorul Românesc, 2005, 295 p. 

Folclorista Agnes Murgoci, cvasiabsentă până acum în bibliografia românească de specialitate, 

este redescoperită – prin această carte – de către profesorul Virgiliu Florea. Născută în 1874, la 

Adelaide (Australia), într-o familie de emigranţi scoţieni, Agnes Kelly studiază la Colegiul pentru 

femei şi apoi la University College din Londra, devenind licenţiată în zoologie, apoi obţine doctoratul 

în filosofie la Universitatea din München, fiind prima femeie căreia i se conferă titlul din partea 

acestei instituţii. Aici îl cunoaşte pe profesorul român George Munteanu Murgoci, şi el doctor în 

filosofie, cu care se căsătoreşte în 1904, la Londra. Din căsătorie se nasc doi copii, Helen şi Radu, 

Helen fiind cea care, ulterior, îl va ajuta pe Virgiliu Florea în recuperarea patrimoniului intelectual 

lăsat de mama sa. Soţii Murgoci se stabilesc la Bucureşti, unde Agnes învaţă limba română, îşi 

însoţeşte soţul în cercetări de teren şi, la rândul ei, culege folclor autentic românesc. În timpul 

ocupaţiei germane din 1916, Agnes Murgoci se întoarce în Anglia împreună cu cei doi copii ai săi. 

Este perioada valorificării materialului strâns în România, pe care îl va susţine în cadrul celebrei 

Folklore Society din Londra, fiind ajutată acolo mai ales de Moses Gaster, fost preşedinte al amintitei 

societăţi (1907-1908). 

Dacă schimbul epistolar dintre Agnes Murgoci şi Moses Gaster face obiectul unui alt volum, 

Moses Gaster în corespondenţă, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de Virgiliu Florea, Editura 

Minerva 1985, 200 p., acum sunt recuperate pentru publicul românesc studiile lui Agnes Murgoci, în 

parte edite, în parte rămase în manuscris. 

Astfel, cartea de faţă include, într-o ediţie bilingvă, dar în premieră în limba română, 

următoarele studii: Ouăle româneşti de Paşti, Obiceiuri legate de moarte şi înmormântare la români, 

Deochiul în România şi antidoturile lui, Fluturi şi viermi de mătase în folclorul românesc, Dracul în 

folclorul românesc, Cununa: o sărbătoare transilvăneană a secerişului, Semne româneşti în sare şi 

alte semne de identificare. 

Atât demersul de recuperare a acestei pe nedrept omise cercetătoare, cât şi tematica şi 

conţinutul activităţii ei ştiinţifice constituie puncte de interes pentru publicul românesc. 

Ela Cosma 

3 Vezi o listă în „Numizmatikai Közlöny”, LXXXVI-LXXXVII.

474 


PAULINYI OSZKÁR, Gazdag föld – szegény ország, Tanulmányok a magyarországi bányaművelés 

múltjából, Szerkesztette Buza János és Draskóczy István, Budapest, 2005 

Punând în mâna cititorului o culegere din studiile lui Paulinyi Oszkár (1899-1982), redactorii 

cărţii, istoricii Buza János şi Draskóczy István, fac posibilă cunoaşterea (respectiv reluarea pe scară 

mai largă a) unei părţi din opera de o viaţă a unui istoric al economiei şi societăţii ungare în evul 

mediu şi în epoca ceva mai nouă care, de fapt singur, a inaugurat şi apoi întruchipat o atât de necesară 

întreagă instituţie, şi aceasta nu numai în Ungaria, ci şi în jur. Este vorba despre faptul că, în perioada 

sa de activitate ştiinţifică, Paulinyi Oszkár a fost unicul specialist preocupat cu consecvenţă de o viaţă 

de problematica (mai ales economico-istorică, dar şi social-istorică a) mineritului în zona Ungariei de 

atunci şi în părţile ungare de până în 1918. 

După un îndelungat stagiu arhivistic (zeci de ani arhivist la Budapesta, dar întreprinzând şi 

cercetări în arhive din Germania, Austria şi Slovacia), Paulinyi a trecut în 1957 în cadrul Institutului 

de Istorie de la Budapesta, de unde s-a pensionat în 1970, continuând să activeze aici cu contract 1 . 

Începând chiar cu disertaţia de doctorat de după absolvirea Universităţii din Budapesta, despre 

dreptul-privilegiul regal al sării în Ungaria, publicată ceva mai târziu în revista „Századok” 2 , Paulinyi 

s-a dedicat problematicii mineritului în Ungaria medievală şi modernă. Fidel acestor înclinaţii – 

pentru că a fost, categoric, vorba despre înclinaţii –, el a întreprins încă din anul 1920 cercetări în 

arhiva augsburgheză, privind atât de importantele tendinţe ale familiei Fugger de a investiga şi, dacă 

era posibil şi rentabil, a acapara zăcămintele metalifere – îndeosebi de metale preţioase – ale Ungariei 

de atunci, zăcăminte în care intrau într-o proporţie însemnată şi cele din Transilvania, aflate mai cu 

seamă în zona Baia Mare–Baia Sprie şi cea a Munţilor Apuseni. (În afară de numeroase cercetări şi 

scrieri vizând asemenea bogăţii ale Ungariei Superioare de atunci/ parte din actuala Slovacie, Paulinyi 

a cunoscut şi, după mărturia însemnărilor păstrate, şi-a propus să scrie mai detaliat şi despre 

investigaţiile Fugger-ilor în Transilvania, dar n-a mai apucat s-o facă.) 

Conform bibliografiei selective publicate la p. 417-423 ale volumului prezentat, în afară de 

incipiente sau sporadice scrieri de altă natură, axa activităţii profesionale a lui Paulinyi au constituit-o 

de la început şi până la sfârşit dezvăluirea şi analiza zăcămintelor şi producţiei de subsol a Ungariei 

medievale şi moderne, atât din punct de vedere factic-practic-economic, cât şi social-demografic (încă 

o dată, o preocupare suficientă pentru un întreg institut de cercetare sau măcar pentru numeroşi 

membri ai unei secţii întregi). Desigur, capacitatea unui volum – oricât de bine elaborat, ca acesta de 

faţă 3 – este mult mai limitată, decât o operă de o viaţă. Este explicabil – şi scuzabil –, de ce nu şi-au 

găsit reproducerea însemnate şi esenţiale scrieri ale lui Paulinyi Oszkár de istorie minieră 

„descriptivă” 4 sau chiar analize sociale 5 . Ca numismat, trebuie să remarc strânsa legătură revelată şi 

1 Draskóczy István, Előszó (Prefaţă), în vol. citat în titlu, p. 7. 

2 Paulinyi Oszkár, A sóregále kialakulása Magyarországon, în „Századok”, 58 (1924), p. 627- 

647, republicată în volumul de faţă, p. 11-25. 

3 Aici, un cuvânt de apreciere faţă de munca plină de acribie a redactorilor volumului, 

profesorii Buza János şi Draskóczy István. 

4 De ex. A magyar aranymonopólium jövedelme a középkorban, în „Domanovszky- 

Emlékkönyv”, Budapest, 1937, p. 488-503; Die Edelmetallproduktion der niederungarischen 

Bergstädte, besonders jene von Schemnitz, in der Mitte des 16. Jahrhunderts, în „Nouvelles Études 

Historiques”, Budapest, 1965, p. 181/196; etc. 

5 Eigentum und Gesellschaft in den niederungarischen Bergstädten …, în Der Außenhandel 

…, Köln-Wien, 1971, p. 525-568; Der kleine Mann und die „Handelsherren” …, în „Acta Historica”, 

22 (1976), p. 1-23; Die erste Anlauf zur Zentralisation der Berggerichtsbarkeit in Ungarn …, în 

„Études historiques hongroises”, Budapest, 1980, p. 209-233; etc.


de Paulinyi între producţia metaliferă şi producţia-circulaţia monetară 6 , cele două fiind parte 

inseparabilă a unei atât de necesare istorii economice globale. 

Preocupările de scoatere la iveală a informaţiilor privitoare la exploatarea subsolului l-au 

condus pe Paulinyi în mod necesar şi spre a vedea că o asemenea activitate nu a putut fi ruptă, mai 

ales în Europa centrală şi estică, de aceea a valorificării bogăţiilor de subsol, încă din secolul al XIII-lea, 

dar şi mai pronunţat în timpurile medievale şi moderne ce au urmat. Paulinyi atrage atenţia asupra 

importanţei şi necesităţii intrării capitalului străin încă de prin sec. XV-XVI, printre altele, şi pentru 

înviorarea comerţului, dar şi a producţiei metalifere 7 . Remarcă începuturile timpurii ale îndelungatei 

evoluţii economice a Ungariei (şi a Transilvaniei), dar – cum e şi firesc pentru stadiul cercetărilor sale 

de atunci – nu accentuează în suficientă măsură rolul (mai ales odată cu secolele XV-XVI) comerţului 

european etapier 8 . 

Cercetările de arhivă şi preocuparea pentru descrierea vieţii cotidiene şi a polarizării sociale 

din oraşele miniere l-au dus pe Paulinyi, chiar independent de alţi specialişti arhivişti, la concluzia că 

un izvor preţios pentru analiza aspectelor mai sus amintite îl constituie cunoaşterea detaliată a 

repartiţiei dărilor orăşeneşti, a proprietăţii intravilane la oraş, informaţii cuprinse în registrele de 

socoteli ale oraşelor. Astfel ajunge el la rezultate pertinente în privinţa populaţiei orăşeneşti miniere, 

reuşind să determine situaţia materială a acesteia după datele arhivistice care priveau clarificarea în 

funcţie de informaţiile de mai sus 9 . În funcţie de asemenea cercetări arhivistice, se ajunge la rezultate 

cât de cât certe şi în cazul unor oraşe din Transilvania 10 . 

Scrierile lui Paulinyi – după cum am mai amintit – vizează mai mult Ungaria Superioară a 

vremii, zonă pe care a cunoscut-o mai bine şi pentru care a făcut cercetări de arhivă detaliate, dar 

includ în bună măsură şi consideraţii, cercetări (de care nu era de loc străin) privind Transilvania. Am 

menţionat că pe baza propriilor cercetări plănuia să scrie şi despre mineritul Transilvaniei, dar nu a 

mai găsit timp s-o facă. Din păcate, nici la noi nu există un institut sau măcar o secţie ştiinţifică, 

dedicat/dedicată numai studierii problemelor de istorie economică medievală şi modernă, ca să nu mai 

menţionăm problematica atât de specifică a mineritului. Ceea ce cunoaştem în acest domeniu sunt în 

primul rând bogatele referiri ale lui D. Prodan şi scrierile altor autori 11 , iar mai recent lucrări publicate 

6 Legătură din plin prezentă în lucrări ca A körmöcbányai kamara 1434-1435. évi számadása …, 

în „A Magyar Numizmatikai Társulat Évkönyve”, 1972, Budapest, 1973, p. 79-94 şi, parţial măcar, 

într-o serie de scrieri referitoare la istoria mineritului. 

7 A középkori magyar réztermelés gazdasági jelentősége, în Gazdag föld – szegény ország, 

p. 55-56. 

8 F. Braudel scoate în evidenţă rolul à la longue al producţiei central-europene de metale încă 

din sec. XV-XVI, producţie contribuind mult la lărgirea circulaţiei monetare europene. V. Fernand 

Braudel, Les jeux de ľ échange, Paris, 1979, p. 165-167. Noi am putut demonstra, pe baza 

materialului tricesimal clujean, preeminenţa unui comerţ european etapier în secolele XVI-XVII, 

predominant în comerţul extern al Transilvaniei. V. Kolozsvári harmincadjegyzékek (1599-1637), 

Bukarest-Kolozsvár, 2000, în special p. 11-16. 

9 V. Kovách Géza, A zilahi céhek története, Bukarest, 1958, passim; S. Goldenberg, Clujul în 

secolul XVI, Bucureşti, 1958, passim; mai recent, Kiss András, Más források – más értelmezések, 

Marosvásárhely, 2003, p. 175-183, 207-213. 

10 V. mai ales A Garam-vidéki bányavárosok lakosságának lélekszáma a XVI. század derekán, 

în vol. citat, p. 129-131. 

11 În Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, I-III, Bucureşti, 1967-1968; Iobăgia în 

Transilvania în secolul al XVII-lea, I-II, Bucureşti, 1986-1987; Problema iobăgiei în Transilvania 

1700-1848, Bucureşti, 1989; lucrări ale lui G. Gündisch, S. Goldenberg, Al. Neamţu, apărute în AIIC, 

AIIAC, „Studii”, „Revista arhivelor”.

476 


de Rudolf Wolf despre sare, oraşe salinare, comerţul cu sare 12 . Lipseşte deocamdată o istorie 

economică a ţării în evul mediu şi epoca modernă. Deşi relativ nouă, disciplina statisticii istorice este 

şi ea deficitară în privinţa cercetărilor de istorie minieră şi a zăcămintelor miniere 13 . 

Dacă în ţara noastră nu se întrevăd remedii prea apropiate în timp, constatăm şi lipsa sau 

apariţia doar sporadică 6 a unor scrieri de acest gen în Europa. 

Că situaţia trebuie să se schimbe şi lucrări sintetice de istorie minieră, parte a unei istorii 

autohtone, dar şi europene medievale şi moderne a economiei, sunt necesare o arată şi apariţia – în 

bune condiţii grafice – a volumului cu scrieri ale lui Paulinyi Oszkár. 

Să nădăjduim că o atare necesitate va fi resimţită şi consecinţele se vor arăta. 

Francisc Pap 

PETRU DAN IDU, Om şi natură în Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei. Viaţa pastorală, Cluj- 

Napoca, Editura Napoca Star, 1999, 268 p. 

Cartea profesorului Petru Dan Idu reprezintă o analiză complexă şi completă a temei anunţate 

în titlu. Aşa cum indică tema, demersul autorului este unul interdisciplinar, la confluenţa geografiei cu 

etnografia, sociologia, statistica. 

Structura cărţii include şapte capitole: 1. Păstoritul în Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei – 

permanenţă, tradiţie şi actualitate; 2. Natura carpatică – suport al dezvoltării vieţii pastorale; 

3. Civilizaţia carpatică – rezultantă a umanizării agro-pastorale; 4. Structurile agro-geografice 

montane şi viaţa pastorală; 5. Păstoritul – un sistem socio-economic complex al vieţii de la munte; 

6. Viaţa pastorală şi calendarul popular; 7. Toponimia şi spaţiul montan. 

Capitolele 2, 3 şi 4 stabilesc cadrul şi prezintă geografia fizică şi umană a Munţilor 

Maramureşului şi Bucovinei: Muntţii Rodnei, Suhard, Maramureş, Depresiunea Maramureşului, 

munţii vulcanici Oaş-Ţibleş, munţii mijlocii şi munceii Obcinele Bucovinei, culoarul înalt Bârgău- 

Dorna-Moldova, deci relieful zonei, pasuri şi trecători, clima, hidrografia, vegetaţia, bonitatea 

pajiştilor permanente şi ameliorarea pajiştilor, solurile, precum şi „raportul om, pădure şi agricultură – 

implicaţii în viaţa pastorală”. 

Aceste capitole sunt ilustrate, de-a lungul a 140 pagini, cu hărţi (geografice, climogramă, 

instalaţii tehnice ţărăneşti acţionate de forţa motrice a apelor, vegetaţie, densitatea bovinelor, 

ovinelor), tabele cu indici de calitate şi umiditate ai principalelor specii din flora pajiştilor, apoi tabele 

cu pajiştile din etajele alpin, montan subalpin, montan mijlociu şi inferior, formule de calcul al 

bonităţii, tabele statistice de geografia populaţiei, structura fondului funciar, a şeptelului ş.a. 

De real interes pentru etnograf şi istoric sunt capitolele (1, 5, 6 şi 7) relative la păstoritul din 

Munţii Maramureşului şi Bucovinei. 

Petru Dan Idu circumscrie teoretic, reia şi redimensionează mult dezbătuta definire a 

fenomenului pastoral. Perspectiva geografului ajută aici mult la definirea corectă a unor termeni (cap. 1). 

12 Torda város tanácsi jegyzőkönyve 1603-1678, Kolozsvár, 1993; Az erdélyi sóügyek az 

Apafi-korszak végén, în Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára 

Kolozsvár, 1996, p. 549-569; etc. 

13 O necesitate resimţită pentru Ungaria medievală şi modernă şi de O. Paulinyi (A Garam 

vidéki hét szabad királyi bányaváros 1542. évi hatvanadadójának lajstromai, în vol. citat, p. 373). 

6 Pentru asemenea apariţii, v. de ex. Akos Paulinyi (fiul lui O. Paulinyi, profesor universitar în 

Germania), Die Technik des Eisenschmelzens in der Habsburger-Monarchie vom 16. bis zum 18. 

Jahrhundert, în Festschrift Othmar Pickl zum 60. Geburtstag, Graz-Wien, 1987, p. 463-477, cu o 

bogată bibliografie pentru tehnica europeană a mineritului.


Astfel, autorul susţine că păstoritul şi creşterea animalelor – în general, dar şi ca ocupaţii 

tradiţionale de bază ale poporului român, fiind „cele mai vechi structuri de viaţă socială din cuprinsul 

societăţii româneşti” – nu reprezintă de fapt două activităţi distincte, deoarece „cele două noţiuni sunt 

sinonime şi definesc complexul economic rural” (p. 14). 

Etnologii preferă termenul de „păstorit”, în timp ce geografii şi alte discipline cu aplicabilitate 

economică utilizează termenul de „creşterea animalelor”. Sunt posibile nuanţări: dacă creşterea vitelor 

trimite la tipul particular al păstoritului sedentar, caracterizat prin creşterea intensivă a animalelor în 

cadrul gospodăriilor, păstoritul poate fi acceptat ca o noţiune mai cuprinzătoare, ce se referă la un 

anumit tip de organizare (asociaţie de proprietari), cu un personal angajat şi specializat (baci, ciobani, 

strungari, serpari), ce asigură ducerea, paza, creşterea vitelor pe păşunile din hotarul satului sau în 

munte. 

Viaţa pastorală de la noi include, istoric vorbind, un păstorit local predominant, în primul rând 

păstoritul de munte (din Carpaţi). Din acesta se desprinde păstoritul transhumant, „practicat doar de o 

serie de localităţi răspândite pe o arie relativ îngustă”: din Breţcu, Covasna, la Săcele, Bran, Ţara 

Bârsei, Ţara Oltului, Mărginimea Sibiului, Haţeg, până în zona Novaci. Autorul afirmă: „Caracterul 

pronunţat extensiv al creşterii vitelor este relativ recent, iar la transhumanţă se recurgea numai atunci 

când numărul oilor era prea mare şi fânul recoltat nu ajungea pentru iernarea lor. De altfel, în Carpaţii 

Româneşti s-a practicat o transhumanţă de tip alpin, nu de tip balcanic”, aceasta deoarece familiile 

marilor proprietari de oi nu însoţeau turmele la păşunile de vărat ori la locurile de iernat, animalele 

fiind îngrijite de păstori specializaţi, angajaţi de proprietari (p. 9-16.). 

Actualmente, situaţia exprimată cantitativ arată că zona Carpaţilor Maramureşului şi 

Bucovinei acoperă 298 sate, 740.449 locuitori, 182.202 gospodării, 423.729 ha teren agricol (36,9% 

din total), 83.133 ha teren arabil (19,6%), 308.546 ha pajişti naturale (72,8%), 155.362 bovine, 

524.425 ovine şi caprine, 31.248 cabaline. Rezultă că valenţele potenţiale ale zonei sunt (şi în zilele 

noastre) îndreptate îndeosebi spre creşterea animalelor. 

În Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei, creşterea animalelor a avut un caracter mixt, totuşi în 

satele de munte păstoritul bazat pe creşterea ovinelor a avut şi are un rol precumpănitor. 

În cadrul oieritului, unitatea funcţională şi structurală este stâna. 

Autorul tratează stâna din triplă perspectivă: a) ca totalitate a proprietarilor de oi care o 

compun (aşa-numiţii „sâmbraşi” sau „văjnicari”), păcurari ce formează o grupare profesională 

întemeiată pe rudenii ori pe vecinătăţi; b) ca gospodărie de vară mobilă („mutătoare” – Oaş, Năsăud, 

Lăpuş, Chioar) sau fixă (Munţii Rodnei, Maramureş, Ţibleş, Suhard, Obcinele Bucovinei), cu un 

ansamblu de construcţii destinate adăpostului oamenilor, vitelor şi produselor lactate (colibă, 

comarnic, strungă, seciu); c) ca loc unde se prepară caşul, brânza, urda, mâncarea păcurarilor, unde se 

depozitează vasele şi produsele specifice, proviziile şi îmbrăcămintea ciobanilor şi unde locuieşte în 

principal baciul. 

Aceste întreite aspecte sunt dezvoltate în subcapitole aparte, de extremă densitate şi precizie. 

Experienţa de teren i-a furnizat cercetătorului informaţii specializate, tehnice, terminologice, de 

însemnătate unică. 

Nu putea fi omisă conexiunea dintre viaţa pastorală şi calendarul popular (cap. 6). Cele două 

anotimpuri ale anului pastoral, vara şi iarna, sunt marcate de două hotare (Sângeorz, 23 aprilie, şi 

Sâmedru, 26 octombrie) şi de două miezuri ale timpului (Sântilie, 20 iulie, şi Sâmpetru de iarnă, 16 

ianuarie). În panteonul românesc, între Sângeorz – zeu tânăr, al vegetaţiei, al cailor şi vitelor cu lapte, 

al holdelor – şi Sâmedru – zeu bătrân, patron al iernii pastorale – există o prinsoare, prezentată 

antinomic şi în iconografia creştină. Cele două divinităţi împart anul pastoral în două sezoane: unul 

steril dar cu lactaţie (23 aprilie – 26 octombrie), altul fertil, de împerechere, gestaţie, fătat şi înţărcat 

(26 octombrie – 23 aprilie). 

Autorul descrie „măsurile” şi riturile organizatorice, juridice, practicile şi scenariile magice 

apotropaice, de purificare, de fertilitate, ocazionate de sărbătoarea Sângeorzului („Focul Viu”, 

„Sâmbra oilor”), dar şi de sărbătorile ulterioare: Sânziene (24 iunie), Sântilie (20 iulie, cu nedeile 

pastorale), Sânta Mărie Mare (15 august), Vinerea Mare (Sfânta Paraschiva, 14 octombrie), Sâmedru 

(26 octombrie, cu „răscolul” sau alesul oilor, la desfacerea turmei).

478 


În fine, toponimia spaţiului montan (cap. 7) rezervă nu puţine surprize, jalonând „istoria 

nescrisă a unui popor” (Iorgu Iordan). Petru Dan Idu consemnează o impresionantă multitudine de 

toponime populare ale pasurilor, trecătorilor, pădurilor, munţilor din zona cercetată, cu referinţă la 

păstoritul practicat acolo. 

Toponimele, relevând vechimea şi permanenţa românească, pot duce mai departe cunoaşterea 

cutumelor păstoreşti, încă insuficient identificate şi înţelese de etnografi (măsurişul oilor, trecutul prin 

strungă, alesul, răvăşitul). 

În mod paradoxal, aparent comuna tagmă a ciobanilor s-a constituit, din vechime, într-o 

breaslă specializată, într-o meserie închisă şi exclusivistă (care nu tolera, de pildă, nici asistenţa 

femeilor, darămite implicarea lor), fiind guvernată de reguli fixe, de o conduită proprie, de o iniţiere 

prealabilă şi secretă. 

Autorul, bazându-se pe propriile cercetări de teren, desfăşurate de-a lungul multor ani, pe 

materialul fotografic şi ilustrativ (desene: ustensile pastorale, tipuri de stâni) realizat de el însuşi, 

reuşeşte să realizeze monografierea zonei respective. Astfel încât cercetările publicate de T. Morariu, 

înainte de cel de-al doilea război mondial (1937-1942) – utilizabile şi astăzi – se completează până în 

actualitate cu sinteza vieţii pastorale maramureşene şi din Obcinele bucovinene, întocmită de Petru 

Dan Idu. 

Ela Cosma 

DUMITRU ISAC, Introducere în istoria filosofiei eline, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ionuţ Isac, 

Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005, 224 p. 

Într-un lăudabil efort de recuperare, Ionuţ Isac editează încă o carte – rămasă în manuscris – a 

tatălui său, filosoful şi profesorul clujean Dumitru Isac. Titlul manuscrisului este mai modest decât 

conţinutul său, iar caracterizarea lui Ionuţ Isac este şi ea total lipsită de emfază: „Scopul autorului era 

comentariul principalelor idei, teorii şi curente filosofice ale antichităţii greceşti.” Cartea este, de fapt, 

un veritabil compendiu de istorie a filosofiei Greciei antice, şi mai mult decât atât; parcurgând filele 

cărţii, descoperi bucuria spiritului în călătoria sa de revenire la obârşiile raţionalismului european. 

Suntem captivaţi de stilul acestei cărţi, ce posedă virtuţi retorice, dialectice, de argumentare 

pertinentă – virtuţi deprinse de la maeştrii clasici elini studiaţi! –, dar are şi virtuţi literare. Dacă un 

D.D. Roşca ni se pare mult mai sec şi mai inexpresiv, ba chiar prea ancorat în material atunci când 

este vorba de un tărâm prin excelenţă ideatic, dacă Lucian Blaga este poate prea criptic şi metaforic 

pentru a putea fi receptat univoc, dacă Constantin Noica construieşte un alt tip de filosofie 

hermeneutică întemeiată pe limba noastră, Dumitru Isac, fără pretenţii de originalitate, cucereşte prin 

frumuseţea simplă şi prin înlănţuirea limpede a ideilor, într-o carte închegată, ce pare o replică la 

Vieţile şi doctrinele filosofilor a lui Diogenes Laertios. Aici, pe îndelete, facem cunoştinţă cu 

personalităţile care au populat panteonul filosofiei eline, de la Thales din Milet până la Aristotel. 

Volumul cuprinde un capitol de Consideraţii introductive, care abordează măreţia culturii 

eline, originalitatea filosofiei eline, condiţiile apariţiei acesteia, comparaţia cu filosofia orientală, 

periodizarea şi izvoarele filosofiei antice greceşti. 

Introducerea este urmată de tratarea cronologică a şcolilor filosofice şi a reprezentanţilor de 

marcă ai filosofiei greceşti, în capitolul al II-lea, Etapa preclasică a filosofiei eline (1. şcoala 

filosofică ioniană; 2. Heraclit din Efes; 3. pitagorismul; 4. şcoala eleată; 5. Empedocle din 

Agrigentum; 6. Anaxagoras din Clazomene); şi în capitolul al III-lea, Etapa clasică a filosofiei eline 

(1. Leucip şi Democrit; 2. sofiştii; 3. Socrate; 4. Platon; 5. Aristotel). 

Este o sinteză cuprinzătoare, expusă într-o formă cu adevărat atrăgătoare, astfel încât cartea lui 

Dumitru Isac se recomandă de la sine studenţilor cărora, probabil, le era destinată, dar şi tuturor 

iubitorilor de înţelepciune şi de aventură în lumea ideilor. 

Ela Cosma


„XENOPOLIANA”, Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol”, Iaşi, IX/2001 (nr. 1-4), 

X/2002 (nr. 1-4), XI/2003 (nr. 1-2, 3-4), XII/2004 (nr. 1-4), XIII/2005 (nr. 1-4). 

Încă de la apariţia sa, „Xenopoliana” dovedeşte o „personalitate” aparte, bine conturată, care o 

impune în câmpul istoriografic actual. 

Pe lângă rubricile permanente, „Restitutio” din opera istoricului A.D. Xenopol şi „Viaţa 

fundaţiei”, fiecare număr propune o temă incitantă, care atrage atenţia specialiştilor, provocându-i la 

dialog. 

Succinta prezentare a acestor numere se vrea un îndemn spre lectură, căci, independent de 

specializarea fiecăruia, regăsim în paginile revistei subiecte susceptibile de interes. 

Volumul IX/2001, sub genericul Discursul istoric la început de secol şi de mileniu, însumează 

treisprezece contribuţii care ating diverse aspecte ale temei: istoriografia română astăzi: întrebări şi 

răspunsuri (Ghe. Platon); discurs istoric şi postmodernitate–opţiuni metodologice (Bogdan 

Moşneagu); Clio sub zodia tranziţiei (Al. Zub) sunt numai câteva exemple. 

Tomul următor, X/2002, intitulat Istoria culturală astăzi, dezbate pe lângă aspectele teoretice 

ale problemei, istoria sensibilităţilor, instituţii şi practici sociale, identităţi colective, geografii 

simbolice, memorie şi uitare în secolul XX. 

Numerele 1-2 ale volumului XI/2002, editate de Alex Drace-Francis şi Andi Mihalache sub 

titlul History and Society since 1970/Istorie şi societate după 1970, cumulează o parte a lucrărilor 

elaborate în cadrul unui proiect mai larg, Istorie şi societate în Sud Estul Europei după 1970, 

respectiv comunicările susţinute la a treia conferinţă a istoricilor organizată de Colegiul Noua Europă 

în colaborare cu Centrul de Studii Sud-Est Europene, University College London şi Consulatul Marii 

Britanii. Numerele 3-4 , editor e, Adrian Cioflâncă, ne introduc în continuare, într-un subiect sensibil: 

Memorie şi uitare în istorie: provocările memoriei şi răspunsurile istoriei; memoria infidelă: uitare, 

sublimare, ocultare; strategii patrimoniale şi comemorative, constituind principalele direcţii abordate. 

Volumul XII/2004, editori Cătălina Chelcu şi Andi Mihalache, se deschide unui subiect 

generos: A scrie şi a citi. Practici, simboluri, tipuri de lectură. Structurat tematic în patru 

compartimente: 1. arheologia lecturii, 2. din istoria cărţii, 3. istorie epistolară şi 4. secrete, cenzuri, 

prohibiţii, tomul oferă un model de abordare interdisciplinară, specifică, de altfel, publicaţiei. 

Apariţia ultimă, XIII/2005, editată de Liviu Brătescu şi Ovidiu Buruiană, este dedicată unui 

subiect special: Liberalismul românesc. Tendinţe, structuri, personalităţi. Trecând prin istoria de un 

secol a liberalismului românesc, autorii contribuţiilor nu ezită să analizeze stadiul actual al 

fenomenului politic şi chiar să privească spre viitor. 

Reflexele critice, prezente aproape în fiecare număr, propun un alt model de incursiune în 

lectură, mai deschis spre meditaţie şi exprimarea propriilor opinii, în spiritul deja consacrat al 

periodicului respectiv. 

Sub coordonarea lui Al. Zub, revista „Xenopoliana” reuşeşte să îşi păstreze profilul singular în 

scrisul istoriografic contemporan, prin tematică, modalitate de abordare, deschidere şi, nu în cele din 

urmă, prin disponibilitatea dialogului. 

Lidia Gross

480 

Note şi Recenzii 46

NECROLOG 

ACADEMICIANUL GHEORGHE PLATON (1926–2006) 

În ziua de 24 ianuarie 2006 a încetat din viaţă în municipiul Iaşi profesorul universitar doctor 

Gheorghe PLATON, membru titular al Academiei Române. Comunitatea istoricilor şi oamenilor de 

cultură din întreaga ţară, cei care l-au cunoscut, i-au fost colaboratori, doctoranzi sau studenţi, care i-au 

audiat prelegerile, comunicările ştiinţifice şi conferinţele rostite într-un registru consacrat, îi deplâng 

acum plecarea dintre noi şi regretă încheierea unei prodigioase activităţi ştiinţifice şi didactice în 

domeniul Istoriei, care va rămâne, oricum, adânc implantată în terenul istoriografiei şi învăţământului 

superior din România. Trecerea la cele veşnice a academicianului Gheorghe Platon s-a petrecut cu o 

lună înainte de a împlini vârsta octogenară, din care şase decenii le-a dedicat cercetărilor istorice şi 

deopotrivă învăţământului de profil, activităţi unanim recunoscute pentru calitatea, profunzimea şi 

utilitatea lor. S-a stins chiar în ziua de sărbătoare a Unirii Principatelor Române sub Alexandru Ioan 

Cuza, moment istoric şi personalitate politică atât de dragi istoricului, zi aniversară în care eram 

obişnuiţi să-i auzim vocea evocatoare la posturile de radio şi televiziune sau la simpozioane ştiinţifice 

prin care era marcat şi preţuit un mare eveniment al istoriei naţionale. 

Academicianul profesor Gheorghe Platon s-a născut în târgul Buhuşi (judeţul Neamţ) la 

26 februarie 1926, începându-şi în localitatea natală studiile, pe care le-a continuat la Piatra Neamţ, 

ca să urmeze apoi cursurile Facultăţii de Istorie a celebrei Universităţi din Iaşi, finalizându-le în 

primii ani postbelici. Erau anii atât de dificili de după războiul mondial şi seceta care au afectat atunci 

cu deosebire teritoriul românesc est-carpatic. Nici din punct de vedere politic lucrurile nu stăteau mai 

bine, instaurarea comunismului în România şi cursul urmat în „obsedantul deceniu” de viaţa socialpolitică 

a ţării impietând asupra desfăşurărilor fireşti din cultură şi ştiinţă. A fost afectată atunci şi 

cariera tânărului istoric, ale cărui eforturi înspre documentare temeinică şi cunoaştere profundă a 

fenomenelor aparţinând istoriei moderne româneşti vor deveni benefice afirmării profesionalştiinţifice 

de mai târziu. 

După „dezgheţul” relativ din anii ’60 ai secolului trecut, istoricul poate aspira la recunoaşterea 

valorică a rezultatelor activităţilor sale ştiinţifice şi didactice. Datorită performanţelor, Gheorghe 

Platon a urcat treptele consacrării profesionale în centrul universitar şi academic ieşean. Teza sa de 

doctorat, susţinută la Universitatea din Cluj în 1971, având conducător ştiinţific pe profesorul Ştefan 

Pascu, a conturat istoriografic domeniul feudal al Moldovei din prima jumătate a secolului al XIX-lea, 

atrăgând atenţia asupra îmbinării tradiţiei agricole şi a conservatorismului unei părţi a boierimii ţării 

cu metode noi şi forme de organizare novatoare din peisajul socio-economic rural din părţile 

răsăritene ale arealului românesc. În lucrările sale ulterioare istoricul va demonstra evoluţiile 

revoluţionare din domeniul vieţii agrare româneşti, al economiei, în general, din demografie şi 

cultură, fiind astfel conturată pregătirea Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române, căreia avea să-i 

consacre nenumărate studii de reconstituire şi interpretare istorică. Alte cercetări, soldate cu rezultate 

notabile, au privit momentul Unirii Principatelor Române din 1859 şi domnia lui Alexandru Ioan 

Cuza, a căror reflectare în opinia publică europeană şi în documentaţia istorică occidentală le-a 

urmărit în timpul stagiilor de cercetare şi documentare ştiinţifică efectuate în Belgia şi Franţa. 

Conferenţiar şi apoi profesor al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, istoricul Gheorghe Platon avea să 

dedice învăţământului românesc de istorie eforturi ştiinţifice şi didactico-pedagogice impresionante, 

contribuind la formarea a numeroşi cercetători în domeniu, arhivişti şi muzeografi, profesori de istorie 

care au împânzit şcolile din localităţile moldovene şi nu numai. 


482 

Necrolog 2 

În plan ştiinţific şi didactic am remarca acel tratat universitar de Istoria modernă a României 

(1980), elaborat cu multă grijă pentru adevărul istoric şi care a constituit vreme îndelungată manualul 

după care fenomenele Epocii Moderne din spaţiul românesc erau studiate de studenţii în istorie de la 

toate universităţile din ţară. Profesorul Universităţii ieşene – prima întemeiată în Ţările Române, 

creaţie a Domnitorului Unirii – avea să dedice mai multe studii istoricului instituţiei, cu deosebire la 

împlinirea a 125 de ani de la înfiinţarea ei. 

Pentru activitatea sa impresionantă în câmpul modernisticii româneşti, profesorul Gheorghe 

Platon a fost însărcinat să conducă doctoranzi în acest domeniu, fiind totodată ales în toamna anului 

1990 membru corespondent al Academiei Române, în 1993 devenind membru titular al celui mai înalt 

for ştiinţific şi cultural român. S-a implicat substanţial în activităţile ştiinţifice promovate de Secţia de 

Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, în funcţionarea Comisiei de acordare şi 

recunoaştere a titlurilor ştiinţifice şi universitare din România (CNATDCU), iar, după pensionarea sa 

de la Catedra de Istorie a Universităţii ieşene, ca profesor consultant şi conducător de doctorate în 

specialitatea Istoriei moderne a României. 

Istoriografia română recentă a reţinut colaborarea consistentă a academicianului Gheorghe 

Platon la realizarea tratatului academic de Istoria Românilor apărut în anii 2001-2003, pentru care a 

elaborat mai multe capitole, care se remarcă printr-o profundă putere de pătrundere şi sinteză; părţii a 

2-a a volumului VII (1821-1918) i-a asigurat coordonarea ştiinţifică. A revenit, în 2005, care avea să 

fie, din păcate, ultimul an al activităţii sale, cu o nouă lucrare monografică asupra revoluţiei paşoptiste 

din Ţările Române. 

Prin plecarea – în lumea de dincolo – a profesorului şi academicianului Gheorghe Platon, 

ştiinţa istorică românească şi învăţământul universitar de istorie de la noi suferă o grea pierdere. O 

resimt deopotrivă mulţi dintre istoricii clujeni, modernişti îndeosebi, care au beneficiat de îndrumările 

sale în calitate de membru în comisiile de analiză şi susţinere a tezelor de doctorat, oferindu-le 

consultanţă ştiinţifică înalt calificată. 

Opera sa istorică şi didactică va continua să rămână – nu ne îndoim – un preţios îndreptar 

pentru cercetarea ştiinţifică din domeniul istoriei şi pentru şcoala superioară românească. 

Nicolae Edroiu 

membru corespondent al Academiei Române

CĂRŢI INTRATE ÎN BIBLIOTECA ÎN ANII 2005- 2006 

• Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Istorie şi spiritualitate. Şcolile grecocatolice 

ale Blajului. 250 de ani de credinţă şi cultură. Blaj, 2004, 483 p. 

• Cociş, S.; Marcu, F.; Ţentea, O., Bibliografia Daciei Romane (1919-2000). Cluj-Napoca, 

2003, 270 p. 

• Cristache, Gh.; Tucă, F., Români în Europa şi în lume. Bucureşti, 2002, 352 p. 

• Marea Unire din 1918 în context european, coord. Ioan Scurtu. Bucureşti, 2003, 448 p. 

• I romeni e la Santa Sede, coord. Ion Cârja. Bucureşti, 2004, 282 p. 

• Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie. Suceava, 2003, 617 p. 

• Gorovei, Ştefan; Székely, M.M., O istorie a lui Ştefan cel Mare. Suceava, 2005, 629 p. 

• Onofreiu, Adrian, Istoricul cooperaţiei de credit din judeţul Bistriţa-Năsăud. Bistriţa, 2004, 

280 p. 

• Două secole de tranziţie românească. Studii, coord. Maria Mureşan. Bucureşti, 2003, 318 p. 

• Mitrea, Ioan, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la 

Davideni din sec. V-VIII. Piatra-Neamţ, 2001, 399 p. 

• Murariu, Ioan, Istoria comunei Cristineşti din judeţul Botoşani. Bacău, 2005, 304 p. 

• Bosoancă, Traian; Opriş, Ilarie, Învăţământul primar de stat şi confesional din judeţul 

Mureş în anul şcolar 1939-1940. Târgu-Mureş, 2005, 123 p. 

• Stroia, Marian, Românii în confluenţa europeană în secolul al XVIII-lea. Bucureşti, 2004, 

212 p. 

• Simon, Alexandru, Feleacul: 1367-1587. Cluj-Napoca, 2004, 386 p. 

• Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, coord. I.Cândea, V. Sârbu, M. Neagu. Brăila, 2004, 

800 p. 

• Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XX, coord. Mihaela Grancea. Cluj- 

Napoca, 2005, 345 p. 

• Biblioteca şi cercetarea. Vol. 24. Cluj-Napoca, 2004, 260 p. 

• Mitropolia Clujului, Alba Iuliei, Crişanei şi Maramureşului. Cluj-Napoca, 2005, 157 p. 

• Relaţii militare româno-germane. Documente. Vol. 2. Bucureşti, 2005, 390 p. 

• Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu, coord. Horia Dumitrescu. Focşani, 2003, 

830 p. 

• Ciobanu, Tiberiu, Voievozi desăvârşitori ai statelor medievale Ţara Românească şi 

Moldova. Timişoara, 2003, 167 p. 

• Andreescu, Gabriel, Schimbări în harta etnică a României. Cluj-Napoca, 2005, 102 p. 

• Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei. Bucureşti, 2004, 

250 p. 

• Delegan, M.; Ciubotă, V.; Horvat, I.L., Îndrumătorul fondurilor Arhivei de Stat a regiunii 

Transcarpatia-Ucraina. Satu Mare, 2004, 185 p. 

• Rapport général sur l’activité de l’Union Européenne. An 2004. Bruxelles, 2005, 476 p. 

• Hudiţă, Ioan, Jurnal politic 1939. Bucureşti, 2004, 350 p. 

• Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă, edit. Stelian Mândruţ, Petre 

Ţurlea. Bucureşti, 2005, 389 p. 


484 

Cărţi intrate în Bibliotecă în anii 2005–2006 2 

• Bucur, Ioan Marius; Stan, Lavinia, Persecuţia Bisericii Catolice din România. 1948-1960. 

Târgu-Lăpuş, 2005, 259 p. 

• Documenta Romaniae Historica. Seria A: Moldova. Vol. 27 (1643-1644). Bucureşti, 2005, 

727 p. 

• Rus, Dorin Ioan, Contribuţii la cunoaşterea emigraţiei saşilor reghineni în perioada anilor 

1944-1964. Cluj-Napoca, 2005, 193 p. 

• Retegan, S.; Suciu, D.; Mádly, L., Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 

1849-1918. Vol. 2. Bucureşti, 2004, 596 p. 

• Vekov, Károly, Locul de adeverire din Alba-Iulia: sec. XIII-XVI. Cluj-Napoca, 2003, 449 p. 

• Andea, Avram; Andea, Susana, Transilvania. Biserici şi preoţi. Cluj-Napoca, 2005, 224 p. 

• Bolovan, Ioan; Crăciun, Bogdan, Cercetările de istoria populaţiei României: 1945-2005. 

Cluj-Napoca, 2006, 124 p. 

• Andea, Susana, Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati şi epoca sa. Cluj-Napoca, 2005, 252 p. 

• In memoriam Ioan Nestor, coord. P. Roman, D. Ciobanu. Buzău, 2005, 238 p. 

• Berényi, Maria, Moştenirea lui Gojdu în oglinda presei române şi maghiare. Budapesta, 

2005, 425 p. 

• Istoria Transilvaniei. Vol. 2: 1541-1711, coord. Ioan Aurel Pop, A. Magyari, T. Nägler. 


• Teodor, Dan Gh., Spaţiul carpato-dunăreano-pontic în mileniul marilor migraţii. Buzău, 

2003, 554 p. 

• Dumitran, Daniel, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub 

conducerea episcopului Ioan Bob. Bucureşti, 2005, 442 p. 

• Documente privind Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Seria C: Transilvania. Vol. 7: 

17-26 iunie 1848. Bucureşti, 2005, 745 p. 

• Neamţu, Gelu; Vaida-Voevod, Mircea, 1 decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor: 

Ioachim Crăciun. Bucureşti, 2005, 385 p. 

• Pâslariuc, Virgil, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în 

secolul al XVI-lea. Chişinău, 2005, 293 p. 

• Onciul, Dimitrie, Scrieri alese, ediţie de Ş. Ştefănescu, D.N.Rusu, B.A. Halic. Bucureşti, 

2006, 833 p. 

• Puşcariu, Ioan cavaler de, Fragmente istorice. Despre boierii din Ţara Făgăraşului, ediţie 

de Vasile Iuga. Cluj-Napoca, 2006, 724 p. 

• Scientific research in the Romanian Academy Institutes. Bucureşti, 2006, 368 p. 

• Centru şi periferie, coord. Corneliu Gaiu, Horaţiu Bodale. Cluj-Napoca, 2004, 366 p. 

• Österreichisch-Siebenbürgische Kulturbeiträge, coord. R. Gräf, L. Varga, L.M. Vosicky. 


• Maior, Liviu, Habsburgi şi români. De la loialitatea dinastică la identitate naţională. 

Bucureşti, 2006, 283 p. 

• Soroştineanu, Valeria, Manifestări ale sentimentului religios la românii ortodocşi din 

Transilvania 1899-1916. Sibiu, 2005, 182 p. 

• Birtz, Mircea Remus, Episcopul Emil Riti (1926-2006). Tentativa unei recuperări 

istoriografice. Cluj-Napoca, 2006, 214 p. 

• Crâmpeie din istoria bisericii ortodoxe române din Transilvania. Eparhia Sibiului către 

Protopopiatul Solnoc II. Corespondenţă. Vol. 1: 1 octombrie 1845 – 20 decembrie 1874, 

coord. Dumitru Suciu. Cluj-Napoca, 2006, 495 p. 

• Csikós-Nagy, Béla, Economics in the era of globalisation. Budapest, 2005, 562 p. 

• Die Sprache und die Kleinen Nationen Ostmitteleuropas, hrsg. Ferenc Glatz, Budapest, 

2003, 272 p. 

• Mentalităţi şi instituţii. Carenţe de mentalitate şi înapoiere instituţională în România 

modernă, coord. Adrian Paul Iliescu. Bucureşti, 2002, 404 p.

3 Cărţi intrate în Bibliotecă în anii 2005–2006 485 

• Luca, Sabin Adrian, Descoperiri arheologice din Banatul românesc. Repertoriu. Sibiu, 

2006, 359 p. 

• Slotta, Rainer; Wollmann, Volker; Dordea, Ioan, Silber und salz in Siebenbürgen, Band 1-7, 

Bochum, 1999-2004, 499, 596, 727, 468, 577, 238, 741 p. 

• Reinkowski, Maurus, Die Dinge der Ordnung. Eine vergleichende Untersuchung über die 

osmanische Reformpolitik im 19. Jahrhundert. München, 2005, 365 p. 

• Südosteuropa. Von vormoderner Vielfalt und nationalstaatlicher Vereinheitlichung, hrsg. 

K. Clewing, O. J. Schmitt. München, 2005, 518 p. 

• Wissenschaftsbeziehungen und ihr Beitrag zur Modernisierung, hrsg. Holger Fischer. 

München, 2005, 568 p. 

• Schmitt, Oliver Jens, Levantiner. München, 2005, 515 p. 

• Bertsch, Daniel, Anton Prokesch von Osten (1795-1876). München, 2005, 754 p. 

• Zainea, Ion, Cenzura istoriei, istoria cenzurată. Documente: 1966-1972. Oradea, 2006, 321 p. 

• Bărbulescu, Constantin; Popovici, Vlad, Modernizarea lumii rurale din România în a doua 

jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Cluj-Napoca, 2005, 170 p. 

• Pană, Virgil, Minoritari şi majoritari în Transilvania interbelică. Studiu de caz asupra 

fostelor judeţe Mureş şi Târnava Mare. Târgu-Mureş, 2005, 380 p. 

• Mălinaş, Constantin; Căluşer, Iudita, Biblioteca Gimnaziului greco-catolic de băieţi din 

Beiuş: 1828-1918. Oradea, 2006, 301 p. 

• Buzalic, Alexandru, Ekklesia. Din problematica eclesiologiei contemporane. Blaj, 2005, 

324 p. 

• Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, coord. Vasile Ciobanu, 

Sorin Radu. Sibiu, 2006, 440 p. 

Bibliotecar 

Mihaela Bedecean

486 

Cărţi intrate în Bibliotecă în anii 2005–2006 2

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ 

A INSTITUTULUI DE ISTORIE „GEORGE BARIŢ”. 

DEPARTAMENTUL ISTORIE 

CĂRŢI 

Volume de autor 

• Susana Andea şi Avram Andea, Transilvania. Biserică şi preoţi, Cluj-Napoca, Ed. 

Supergraf, 2005, 

215 p. 

• Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta poporului roman pentru realizarea 

Dacoromâniei. 1848-1918, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 403. 

• Gelu Neamţu şi Mircea Vaida-Voevod, 1 Decembrie 1918: mărturii ale participanţilor, 

Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2005, 385 p. 

• Gelu Neamţu şi Viorel Faur, Iosif Roman (1829-1908) o personalitate bihoreană mai 

puţin cunoscută, Ed. Universităţii din Oradea, 2004 [2005], 203 p. 

• Ela Cosma, Revoluţia de la 1848 – un catalog de documente, 351 regeste (Fondul 

Institutului de Istorie din Cluj), I-II, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, 277 + 300 p. 

Volume colective 

• Susana Andea, Ioan Bolovan, Ionuţ Costea, Gheorghe Iacob, Coriolan Opreanu, Ioan 

Aurel Pop, Cosmin Popa, Mihai Rotea, Aurel Rustoiu, Marcela Sălăgean, Tudor Sălăgean, 

Istoria României. Compendiu, coord. Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Moscova, Ed. Bec. 

Mup, 2005, p. 307-365 (capitolul Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în secolul 

XVII). 

• Susana Andea, Aurel Răduţiu, Lidia Gross, Vasile Rus, Adinel-Ciprian Dincă, Livia 

Ardelean, Daniela Mitea, Transilvania (sec. XIII-XVII). Studii istorice, Ed. Academiei 

Române, Bucureşti, 2005, 362 p. 

• Mihai Bărbulescu, Anton Dörner, Ioan Glodariu, Thomas Nägler, Grigor P. Pop, Ioan Aurel 

Pop, Mihai Rotea, Valentin Vasiliev, Transylvania between stability and crisis (1457- 

1541), în vol. The History of Transylvania, vol. I (until 1541), coord. Ioan Aurel Pop, 

Thomas Nägler, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2005, p. 299-348. 

• Călin Felezeu, Ioan Aurel Pop, Szegedi Edit, Susana Andea, Anton Dörner, Rüsz 

Fogarasi Enikö, Ionuţ Costea, Ovidiu Ghitta, Magyari Andras, Doru Radosav, Kovacs 

Andras, Istoria Transilvaniei de la 1541 până la 1711, vol. II, coord. Ioan Aurel Pop şi Ioan 

Bolovan, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2005. 

Ediţii critice 

• Timotei Cipariu, Epistolar 1836 – 1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, 

studiu introductiv şi note de Ioan Chindriş, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, 

304 p. 

• Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ediţie îngrijită de 

Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, 375 p. 


488 

Viaţa ştiinţifică 2 

• Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ediţie îngrijită şi note de Lucian Nastasă, Ed. 

Limes, Cluj-Napoca, 2005, 385 p. 

• Dumitru Isac, Introducere în istoria filosofiei eline, editor Ionuţ Isac, Ed. Grinta, Cluj- 

Napoca, 2005, 225 p. 

Volume de izvoare 

• Simion Retegan, Dumitru Suciu, Lorand Lajos Madly, Mişcarea naţională a românilor 

din Transilvania între 1849-1918, II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2004 [2005], 

LXIII + 596 p. 

Instrumente de lucru 

• Felicia Hristodol, Gheorghe Hristodol, Stelian Mândruţ, Magdalena Tampa, Ottmar 

Traşcă, Lucia Turc, Bibliografia istorică a României, X (1999-2004), Ed. Academiei 

Române, Bucureşti, 2005, XX + 1154 p. 


În volume apărute în străinătate 

• Ladislau Gyèmànt, Die Juden in Siebenbürgen bis zum 18. Jahrhundert, în vol. Volker 

Leppin / Ulrich A. Wien (Hg), Konfessionsbildung und Konfessionskulture in 

Siebenbürgen in der Frühen Neuzeit, Franz Steiner Verlag, 2005, p. 191-200. 

• Stelian Mândruţ, Idées et projets de fédéralisation chez les Roumains de Transylvanie au 

19-ème siècle, în vol. Pologne-Roumanie. Intégration Européenne (18e – 20e siècles), 

Instytut Historii PAN, Warszawa, 2004 [2005], p. 63-89. 

• Simion Retegan, Vereine und Parteien der Rumänen, în vol. Die Politische Öffentlichkeit, 

Osterreichische Akademische Verlag, Wien, 2005, p. 1243-1272. 

• Lucian Nastasă, Zur Deportation der Zigeuner nach Transnistrien (1942-1944), in vol. 

Krista Zach (Hrg.), Migration im südöstlichen Mitteleuropa. Auswanderung, Flucht, 

Deportation, Exil im 20. Jahrhundert, IKGS Verlag, München, 2005, p.281-292. 

• Lucian Nastasă, For a Prosopography of the Romanian Academic Migrations (1864- 

1948). Sources and Historiography, în vol. Academic Migrations, Elite Formation and 

Modernisation of Nation States in Europe, ed. Victor Karay şi Natalia Tikhonov, CEU 

Pasts, Inc., Budapest, 2005, p.68-82. 

În volume colective apărute în ţară 

• Mihai Viteazul şi Transilvania. Culegere de studii, coordonator acad. Camil Mureşanu, Cluj- 

Napoca, Ed. Napoca Star, 2005, 216 p. 

• Camil Mureşanu, Moldoveni într-o campanie din nordul Europei în secolul al XVIII-lea, în 

vol. Emlékkönyv Csetri Elek születésének nyolcvanadik évfordulójan, Ed. Asociaţiei 

Muzeului Ardelean, Cluj-Napoca, 2005, p. 333-337. 

• Camil Mureşanu, Cadrul internaţional al politicii lui Mihai Viteazul, în vol. Mihai Viteazul 

şi Transilvania, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005, p. 33-42. 

• Camil Mureşanu, Din corespondenţa arheologului Teohari Antonescu, în vol. Teohari 

Antonescu. Jurnal (1893-1908), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 308-316. 

• Camil Mureşanu, Stephan Ludwig Roth şi românii, în vol. Identitate naţională şi spirit 

european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, f. 

a.[2005], p. 537-542; 

• Susana Andea, A. Andea, Proverbe româneşti într-un manuscris din anul 1804, în vol. 

Oameni şi idei. Studii de filologie, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2005, p. 31-46.

3 Viaţa ştiinţifică 489 

• Adinel-Ciprian Dincă, Cuvânt înainte la Harald Zimmermann, Papalitatea în evul mediu. 

O istorie a papalităţii în oglinda istoriografiei, Ed. Polirom Iaşi, 2004 [2005], p. 7-11 

• Ladislau Gyèmànt, Die Juden in Siebenbürgen bis zum 18. Jahrhundert, în vol. Volker 

Leppin / Ulrich A. Wien (Hg), Konfessionsbildung und Konfessionskulture in Siebenbürgen 

in der Frühen Neuzeit, Franz Steiner Verlag, 2005, p. 191-200. 

• Nicolae Edroiu, Cuvânt introductiv la volumul Mihai Viteazul şi Transilvania. Culegere de 

studii, coordonator acad. Camil Mureşanu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005, p. 9-17. 

• Nicolae Edroiu, Damian Todiţă, Mihai Viteazul (1593-1601) – Cronologie, ibid., p. 19-32 

• Nicolae Edroiu, Posesiunile lui Mihai Viteazul în Transilvania şi semnificaţia acestora (1596- 

1601), ibid., p. 43-54. 

• Gelu Neamţu, Luigi Cazzavilan (1852-1903) şi presa românească, în vol. Omagiu Prof. 

univ. dr. Onufrie Vinţeler, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, p. 312-319. 

• Gelu Neamţu, Voluntarii români în armata Statelor Unite în Primul Război Mondial (1917- 

1918). Episodul Misiunii Patriotice Române, în vol. Maramureş vatră de istorie milenară, 

V, Ed. Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2004 [2005], p. 197-213 

• Gelu Neamţu, Gheorghe Neamţu, Mărturii ale unor cadre didactice, combatante pe front, 

în vol. Al Doilea Război Mondial. După 60 de ani. Noi abordări şi analize, Ed. Napoca 

Star, Cluj-Napoca, 2005, p. 193-203. 

• Gelu Neamţu, O polemică a lui Alexandru Roman cu Ioan Slavici în Tribuna la 1886, în 

vol. Tribuna 120. Studii. Evocări. Amintiri. Analize, coordonator Ioan Maxim Danciu, Ed. 

Tribuna, Cluj-Napoca, 2004 [2005], p. 81-94. 

• Ioan Chindriş, Biblia lui Petru Pavel Aron. Premisele traducerii Vulgatei în limba 

română, în „Libraria. Studii şi cercetări de bibliologie”, Târgu Mureş, III, 2004 [2005], p. 

45-50. 

• Stelian Mândruţ, Virgil Vătăşianu şi Biblioteca Universităţii din Cluj (1925-1947), în vol. 

Hermeneutica Bibliothecaria, II, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004 [2005], p. 

297-314. 

• Gheorghe Iancu, La collectivizzazione dell’agriculture in Romania nei documenti 

d’archivio della stazione radio „Europa Liberă” („Free Europe”), în vol. Comunismo e 

Comunismi. Il modello Rumeno. Atti del convegno di Messina, 3-4 maggio 2004. A cura di 

Gheorghe Mândrescu – Giordano Altarozzi. Prefazione di Antonello Biagini, Cluj-Napoca, 

2005, p. 183-192. 

• Ottmar Traşcă, Relaţiile româno–germane şi chestiunea evreiască: august 1940–iunie 

1941, în vol. România şi Transnistria: Problema Holocaustului, coordonatori Viorel 

Achim, Constantin Iordachi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004 [2005], p. 252-328. 

• Ottmar Traşcă, Ungaria, România şi planurile militare germane „Margarethe I”- 

„Margarethe II”. Septembrie 1943-martie 1944”, în vol. România în context internaţional 

la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Studii şi comunicări, Ed. Fundaţia Ştefan 

Guşă, Bucureşti, 2005, p. 223-228. 

• Ottmar Traşcă, Aspetti relative ai primi anni della collettivizzazione agrariana in Romania: 

1949-1950. Studio sull’area di Cluj, în vol. Comunismo e Comunismi. Il Modello Rumeno. 

Atti del convegno di Messina, 3-4 maggio 2004. A cura di Gheorghe Mândrescu – Giordano 

Altarozzi. Prefazione di Antonello Biagini, Ed. Accent, Cluj–Napoca, 2005, p. 166–182. 

În reviste apărute în străinătate 

• Nicolae Edroiu, Il crestianesimo nelle Terre Romene del Basso Medioevo (XII-XIV sec.), în 

„Sicvlorvm Gymnasivm”. Rassegna della Facolta di Lettere e Filosofia dell’Universita di 

Catania, Catania, 2003, p. 351-354.

490 


În revistele Academiei Române 

• Camil Mureşanu, Universalitatea lui Timotei Cipariu, în „Academica”, XV, 2005, nr. 35, 

p. 5-7. 

• Camil Mureşanu, La latinité des roumains: mythe ou idée force? în „Nouvelles études 

d’histoire”, XI, 2005, p. 13-18. 

• Ladislau Gyèmànt, The Jewish Problem as Part of the Political Culture in Transylvania 

in the First Half of the 19th Century, ibid., p. 153-182. 

• Nicolae Edroiu, Academicianul Ioan Lupaş (1880-1967) şi medievistica românească, în 

„Academica”, XV, 2005, nr. 39, p. 14-15. 

• Nicolae Edroiu, 600 de ani de la naşterea umanistului italan Enea Silvio Picolomini (1405- 

1464), în „Academica”, XV, 2005, nr. 42, p. 61-62. 

• Nicolae Edroiu, Horea (1730-1785). Aportul Academiei Române la studierea răscoalei din 

1784, în „Academica”, XV, 2005, nr. 41, p. 25-26. 

• Nicolae Edroiu, Istoricul cercetărilor privind Răscoala lui Horea (1784), cu Bibliografia 

răscoalei pe anii 1784-2004, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a 

Academiei Române pe anul 2004”, 2004-2005, 101 p. 

• Nicolae Edroiu, Rumänische Reisende im Westen zur Zeit der Aufklärung. Horea in Wien 

(1779-1784), în „Nouvelles études d’histoire”, XI, 2005, p. 109-115. 

• Remus Câmpeanu, Impactul Reformei religioase asupra învăţământului transilvănean, în 

„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca, Series Historica”, XLIII, 

2004 [2005],, p.85-97. 

• Gelu Neamţu, Hungarians beside the Romanian Revolution from Transylvania of 1848- 

1849, în „Nouvelles Etudes d’Histoire”, XI, 2005, p. 143-152. 

• Gelu Neamţu, 18 iunie 1848 – „Duminica Sfintei Treimi”, ziua oficială a desfiinţării 

iobăgiei în Transilvania, în „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» – din Cluj- 

Napoca, Series Historica, XLIII”, 2004 [2005],, p. 666-671. 

• Gelu Neamţu, Viorel Câmpean, Aspecte ale revoluţiei din 1848 în părţile Sătmarului, în 

„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ», XLIV, 2005, p. 149-172. 

• Gelu Neamţu, Preotul Ioan Bucur Pop din Budiu de Câmpie, erou şi martir la 1848-1849, 

ibid., p. 525-537. 

• Ioan Chindriş, Blajul şi începuturile Vifleimului la români, în „Anuarul Institutului de Istorie 

«George Bariţ» din Cluj-Napoca”, Series Historica, XLIII, 2004 [2005], p. 415-456. 

• Ioan Chindriş, Corespondenţa lui Corneliu Coposu cu preotul Simion Man (1976–1991), 

ibid., XLIV, 2005, p. 583-609. 

• Camil Mureşanu, Ioan Chindriş, Preludii la un eveniment cultural: prima traducere a 

Vulgatei în limba română, ibid., XV, 2005, nr. 34, p. 17-19. 

• Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Biblia lui Timotei Cipariu, ibid., nr. 35, p. 13-14. 

• Stelian Mândruţ, Anii de studii universitare clujene ai istoricului I. Tóth Zoltán (1929- 

1934), în „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca”, XLIII, 2004 

[2005], p. 593-610. 

• Stelian Mândruţ, Coexistenţa etnoculturală şi vieţile paralele din revista „Banatul” 

(1926-1930), ibid., XLIV, 2005, p. 315-329. 

• Stelian Mândruţ, Prof. Al. Husar la 85 de ani. Prof. Gligor Popi la 85 de ani, ibid., 

p. 646-648. 

• Mihaela Cosma, Fondul de documente 1848 de la Institutul de Istorie „George Bariţ” din 

Cluj-Napoca, ibid., 2004 [2005],, p. 711-712. 

• Mihaela Cosma, Un proiect de modernizare a drumurilor şi de organizare a primei loterii 

publice din Transilvania, 1773, ibid., XLIV, 2005, p. 503-524. 

• Dumitru Suciu, Transilvania în procesul democratizării principiilor de stabilire a 

frontierelor de stat în Europa Centrală şi Răsăriteană şi Sistemul de la Versailles, ibid., 

XLIII, 2004 [2005], p. 211-242.


• Gheorghe Iancu, Ottmar Traşcă, Situaţia politică a României în perioada septembrie 

1939 – septembrie 1940 reflectată în rapoarte ale ataşatului militar american din 

Bucureşti, J. P. Ratay, ibid., XLIII, 2004 [2005], p. 265-315. 

• Gheorghe Iancu, Valeriu Branişte (1869-1928) la „Tribuna” din Sibiu (1893), ibid., 

XLIV, 2005, p. 269-286. 

• Gheorghe Iancu, Aspecte din activitatea politică a lui Iuliu Maniu în anii 1910 şi 1919, 

ibid., p. 551-572. 

• Ludovic Báthory, Recalcularea producţiei de cărbune a Societăţii Petroşani conform 

datelor contabilităţii secrete (1921-1929), ibid., XLIII, 2004 [2005], p. 611-650. 

• Ottmar Traşcă, Situaţia politică a României în perioada septembrie 1939–septembrie 

1940 reflectată în rapoarte ale ataşatului militar american din Bucureşti, J. P. Ratay, ibid., 

p. 265–315. 

• Attila Varga, Învăţământul romano-catolic din Banat în a doua jumătate a secolului al 

XIX-lea. Seminarul Mic din Episcopia Cenadului. 1872-1900, ibid., p. 203-210. 

• Ottmar Traşcă, Relaţiile româno-ungare şi problema Transilvaniei, 1940-1944 (I), în 

„Anuarul Institutului A.D. Xenopol”, XLI, 2004 [2005], p. 311–349. 

În alte reviste din ţară 

• Remus Câmpeanu, Spiritualitate catolică şi învăţământ în Transilvania veacului al XVIII-lea 

- românii si oportunitaţile lor de studiu în epoca prereformistă, în „Studia Universitatis 

Babeş-Bolyai. Theologia Catholica”, Cluj-Napoca, L, 2005, tom 1, p.125-130. 

• Remus Câmpeanu, O sursă de mare potenţial pentru istoria socială şi istoria 

administrativă a Transilvaniei: conscripţia fiscală din anul 1750, în „Annales Universitatis 

Apulensis. Series Historica”, VIII, 2004 [2005], p. 81-86. 

• Remus Câmpeanu, Un lider al istoriografiei paşoptiste, George Bariţ, despre cauzele şi 

începuturile Unirii religioase a românilor transilvăneni cu Biserica Romei, ibid., II/2, 2005, 

p. 95-117. 

• Remus Câmpeanu, Impactul reformelor şcolare imperiale asupra şcolilor primare 

româneşti în deceniul iosefin, în „Libraria. Studii şi cercetări de bibliologie”, Târgu Mureş, 

III, 2004 [2005], p.79-88. 

• Ioan Chindriş, Biblia lui Petru Pavel Aron, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. 

Theologia catholica”, XLIX, 2004 [2005], tom 3, p. 133-138. 

• Ioan Chindriş, Biblia lui Petru Pavel Aron. Premisele traducerii Vulgatei în limba 

română, în „Libraria. Studii şi cercetări de bibliologie”, Târgu Mureş, III, 2004 [2005], 

p. 45-50. 

• Stelian Mândruţ, Milan Hodza şi românii, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai” XLVIII, 

2003 [2005], nr. 1-2, p. 143-164 şi în „Transilvania”, 33, 2004 [2005], nr. 5, p. 40-51. 

• Stelian Mândruţ, Anii de şcoală sibiană ai istoricului Andrei Oţetea, în „Acta Musei 

Napocensis”, XXXIX–XL, 2002-2003 (2005), nr. 2, p. 301-308. 

• Gheorghe Iancu, Colectivizarea agriculturii şi postul de radio Europa liberă, în 

„Tribuna”, serie nouă, III, 2004 [2005], nr. 54, p. 9. 

• Lucian Nastasă, Marin Sorescu – student la Universitatea din Iaşi, în „Tribuna”, Cluj, 

serie nouă, IV, 2005, nr.70, p.16. 

• Lucian Nastasă, De ce este Academia o problemă?, în „Observatorul cultural”, VI, 2005, 

nr.3, p.14-15. 

• Ottmar Traşcă, Le régime d’Antonescu et l’enrôlement des ethniques allemands de 

Roumanie dans le Wehrmacht et le Waffen SS. Sources documentaires allemandes, 1941- 

1944, în „Transylvanian Review”, XIV, 2005, nr. 2, p. 82–96. 

• Ottmar Traşcă, Aspecte ale relaţiilor Stat-Biserică în România postbelică, reflectate în 

documente din arhivele maghiare, în „Arhiva Istorică a României”, serie nouă, I, 2004 

[2005], nr. 2, p. 224-251.

492 


Participări la manifestări ştiinţifice 

Interne 

• Camil Mureşanu, Bucureşti, 28 ianuarie 2005, Academia Română, Simpozion omagial 

„200 de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu”, comunicarea Universalitatea lui Timotei 

Cipariu. 

• Camil Mureşanu, Satu Mare, 15 aprilie 2005, Muzeul de Istorie Satu Mare, Mitropolia 

Română Unită cu Roma, Simpozion omagial „Grigore Maior“, comunicarea Situaţia din 

Imperiul Habsburgic în perioada păstoririi lui Atanasie Rednic şi Grigore Maior. 

• Camil Mureşanu, Cluj-Napoca, 12 octombrie 2005, Facultatea de Litere a Universităţii 

„Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, Colocviu internaţional „George Bariţ – cetăţean al lumii“, 

comunicarea Viaţa şi activitatea lui George Bariţ. 

• Lidia Gross, Cluj-Napoca, 23-25 noiembrie 2005, Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj- 

Napoca, Comisia de Istorie a oraşelor Sibiu, Primăria municipiului Cluj-Napoca, Sesiune 

ştiinţifică internaţională „Privilegii şi evoluţie urbană. Clujul – oraş liber regal“, 

comunicarea Bresle şi confrerii în Clujul medieval. 

• Adinel Ciprian Dincă, Cluj-Napoca, 26-29 mai 2005, Centrul Cultural German Cluj- 

Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Simpozionul „Cluj-Napoca – destinul unui oraş şi al 

locuitorilor săi în Europa. Oraşul şi istoria sa“, comunicarea Die Beneditinerabtei von Cluj- 

Mănăştur und die mittelalterlichen Anfange Klausenburs (Abaţia benedictină de la Cluj- 

Mănăştur şi începuturile medievale ale aşezării Cluj). 

• Adinel Ciprian Dincă, Cluj-Napoca, 19-22 octombrie 2005, Institutul Cultural Român, 

Universitatea „Babeş-Bolyai“, Simpozionul „Populaţia României. Trecut, prezent, viitor“, 

comunicarea Un profil demografic. Germanii în Transilvania medievală (secolele XII-XV) 

(în colaborare cu dr. Cosmin Rusu). 

• Adinel Ciprian Dincă, Lipova, 21-22 octombrie 2005, Complexul Muzeal Arad, 

Simpozionul „Secolul al XIII-lea în teritoriile locuite de români“, comunicarea Geneza 

culturii scrise în Transilvania medievală. 

• Ladislau Gyémánt, Cluj-Napoca, 19-22 octombrie 2005, Institutul Cultural Român, 


comunicarea Evoluţia demografică a Transilvaniei între anii 1690 şi 1847. 

• Ladislau Gyémánt, Cluj-Napoca, 8-10 noiembrie 2005, Conferinţa internaţională 

„Contribuţia evreilor în lumea muzicii universale” (organizator) 

• Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, 22 noiembrie 2005, Cluj-Napoca, 23-25 noiembrie 2005, 

Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, Comisia de Istorie a oraşelor Sibiu, Primăria 

Municipiului Cluj-Napoca, Sesiune ştiinţifică internaţională „Privilegii şi evoluţie urbană. 

Clujul – oraş liber regal“, comunicarea Despre stemele oraşelor medievale. Stema oraşului 

Cluj. 

• Anton Dörner, Cluj-Napoca, 24 septembrie 2005, Muzeul Naţional de Istorie a 

Transilvaniei, Centrul de Studii Transilvane, Universitatea Sapientia, Sesiunea 

internaţională „Ştefan Bocskai şi epoca sa”, cu comunicarea Statutul juridic al Transilvaniei 

în epoca lui Ştefan Bocskai. 

• Remus Câmpeanu, Alba Iulia, 16-17 iunie 2005, Facultatea de Istorie şi Filologie şi 

Centrul de studii istorice şi politologice „Iuliu Maniu” din cadrul Universităţii „1 

Decembrie 1918” Alba Iulia, Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Istorie naţională - istorie 

europeană. Orientări actuale în arheologie, istorie, muzeologie şi arhivistică”, comunicarea 

Noi date privind răscoala lui Horea în Ungaria. 

• Remus Câmpeanu, Alba Iulia, 30 iunie - 6 iulie 2005, Fundaţia „Pro Oriente” din Viena şi 

Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, A treia 

conferinţă internaţională „Unirea religioasă a românilor ardeleni”, comunicarea Unire 

religioasă şi mental public la începuturile catolicismului românesc din Transilvania.


• Remus Câmpeanu, Cluj-Napoca, 18-20 noiembrie 2005, Departamentul Cluj al Facultăţii 

de Teologie Greco-Catolică a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Sesiunea de 

comunicări ştiinţifice „Învăţământul teologic greco-catolic, trecut, prezent şi viitor”, 

intervenţia Istoriografia învăţământului greco-catolic. Realizări şi perspective. 

• Gelu Neamţu, Cluj-Napoca, 12 octombrie 2005, Facultatea de Litere a Universităţii 

„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Institutul de Istorie „George Bariţ” al Academiei Române, 

Colocviul internaţional „George Bariţ – cetăţean al lumii”, comunicarea Testamentul lui 

George Bariţ. 

• Ioan Chindriş, Bucureşti, 28 inuarie 2005, Academia Română, Simpozionul omagial „200 

de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu”, comunicarea Biblia lui Timotei Cipariu. 

• Stelian Mândruţ, Cluj-Napoca, 21 martie 2005, Academia Română, Institutul de 

Arheologie şi Istoria Artei, Fundaţia „Virgil Vătăşianu” , Muzeul de Artă Cluj-Napoca, 

Asociaţia „Ars Transsylvaniae”, Simpozion naţional de istoria artei „Virgil Vătăşianu”, 

comunicarea Virgil Vătăşianu, avataruri şi izbândă (1947-1963) 

• Stelian Mândruţ, Reşita/Crivaia, 3-5 iunie 2005, Consiliul Judeţean Caraş-Severin, 

Fundaţia Română de Etnografie şi Folclor din Voivodina, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 

Muzeul Banatului Montan, Simpozionul „Banatul, trecut istoric şi cultural”, comunicarea 

Relaţiile româno-sârbe (1821-1918) reflectate în istoriografia română actuală. 

• Stelian Mândruţ, Băile Herculane, 9-10 septembrie 2005, Consiliul Judeţean Caraş- 

Severin, Universitatea „Eftimie Murgu”, Muzeul Banatului Montan, Sesiunea ştiinţifică 

„Revoluţia de la 1848 în Banat. Solidarităţi şi separaţii”, comunicarea Revoluţia de la 1848 

din Banat în istoriografia românească de după 1989. 

• Stelian Mândruţ, Târgu-Mureş, 22-23 septembrie 2005, Universitatea „Petru Maior”, 

Facultatea de Ştiinţe şi Litere, Conferinţa internaţională „Integrarea europeană între tradiţie 

şi modernitate”, comunicarea Formarea intelectualităţii artistice româneşti la Academia de 

Belle Arte din München (sec. 19 - 20). 

• Stelian Mândruţ, Cluj-Napoca, 18-20 noiembrie 2005, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 

Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Sesiunea internaţională „Învăţământul teologic 

greco-catolic, trecut, prezent şi viitor”, comunicarea Griechisch-katholische Rumänische 

Studierende aus Siebenbürger an der Budapester Theologischen Fakultät, an Anfang des 

20.ten Jahrhundert. 

• Simion Retegan, Cluj-Napoca, 12 octombrie 2005, Facultatea de Litere a Universităţii 

„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Institutul de Istorie „George Bariţ” al Academiei Române, 

Colocviul internaţional „George Bariţ – cetăţean al lumii”, comunicarea Contribuţii noi la 

viaţa şi activitatea lui George Bariţ. 

• Simion Retegan, Cluj-Napoca, 19-22 octombrie 2005, Institutul Cultural Român, 


comunicarea Dispoziţii oficiale şi reacţii populare în privinţa vârstei maritale la mijlocul 

sec. al XIX-lea. 

• Loránd Lajos Mádly, Cluj-Napoca, 19-22 aprilie 2005, Universitatea „Babeş-Bolyai” 

Cluj-Napoca, Sesiunea ştiinţifică anuală a şcolii doctorale de istorie, ediţia I, comunicarea 

Dotaţia Naţională a Universităţii săseşti din august 1850 şi însemnătatea acesteia. 

• Loránd Lajos Mádly, Cluj-Napoca, 26-29 mai 2005, Centrul Cultural German, 

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Biblioteca Austria din Cluj, Conferinţa „Cluj-Napoca, 

destinul unui oraş şi al locuitorilor săi în Europa-Oraşul şi istoria sa”, comunicarea Clujul, 

scenă a evenimentelor revoluţionare din 1848/49 (în limba germană). 

• Loránd Lajos Mádly, Lugoj, 15 decembrie 2005, Muzeul Banatului şi Universitatea 

„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Conferinţa „Identitate şi alteritate”, ediţia a X-a, cu o 

comunicare pe tema epoca neoabsolutistă reflectată în memorialistica saşilor transilvăneni 

(preconizat).

494 


• Gheorghe Iancu, Cluj-Napoca, 6-8 mai 2005, Institutul Italo-Român de Studii Istorice din 

Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj- 

Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Simpozionul internaţional „Războiul şi societatea în 

secolul XX”, comunicarea România şi armistiţiile din anii 1917-1918 (în colab.). 

• Gheorghe Iancu, Cluj-Napoca, 13 mai 2005, Universitatea „Bogdan Vodă” – Secţia de 

Ştiinţe Politice, Simpozionul „Statul de drept şi economia de piaţă în perspectiva aderării la 

Uniunea Europeană”, comunicarea Statalitatea românească în contextul relaţiilor 

internaţionale. 1916-1920. 

• Gheorghe Iancu, Iclod, jud. Cluj, Primăria comunei Iclod, Simpozionul „Tradiţie şi istorie 

în comuna Iclod”, comunicarea Rolul prefecţilor în introducerea administraţiei româneşti 

în Transilvania. 1918. 

• Lucian Nastasă, Timişoara, 16-17 iulie 2005, Ludwig-Maximilians-Universität München 

şi Deutschen Kulturzentrum din Timişoara, Conferinţa internaţională pe tema „Deutsche 

und andere Minderheiten Südosteuropas im gesellschaftlichen Umbruch der Jahre 

1944/1945”, comunicarea Forms of managing Magyar identity in Romania, 1944-1948. 

• Gheorghe Hristodol, Cluj-Napoca, 15 octombrie 2005, Asociaţia de Studii Aromâne, 

Simpozionul „Românii de peste hotare”, comunicarea Istoriografia despre aromâni în 

ultimii cinci ani (1999-2004). 

• Attila Varga, Cluj-Napoca, 19-22 aprilie 2005, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 

Sesiunea ştiinţifică anuală a şcolii doctorale de istorie, ediţia I, comunicarea Biserica 

Romano-Catolică din Banat şi Sfântul Scaun înainte de revoluţia de la 1848-1849. 

Misiunea la Roma şi jurnalul secret al episcopului de Cenad József Lonovics. 

• Attila Varga, Bistriţa, 6-8 mai 2005, Institutul Italo-Român de Studii Istorice, Institutul 

Cultural Român, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Conferinţa internaţională 

româno-italiană „Războiul şi societatea în secolul XX”, comunicarea Sfârşitul primului 

război mondial şi relaţiile Bisericii Romano-Catolice din Banat cu autorităţile de la 

Bucureşti după Marea Unire (1918-1923). 

Externe 

• Stelian Mândruţ, München, 7- 10 aprilie 2005, Akademie der Bildenden Künste München, 

„Nationale Identitäten. Internationale Avantgarden”. Internationale Konferenz der 

Forschungsgruppe „München als europäischen Zentrum des Künstlerausbildung”, 

comunicarea Die Ausbildung der rumänischen Künstler an der Akademie der Bildenden 

Künste aus München (19-20 Jhdt.). 

• Lucian Nastasă, Budapesta, 7-9 aprilie 2005, Central European University, Conferinţa 

internaţională „Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation States 

in Europe”, conferinţa For a Prosopography of the Romanian Academic Migrations (1864- 

1948). Sources and Historiography. 

• Lucian Nastasă, Seggau/Leibnitz (Austria), 29 septembrie - 1 noiembrie 2005, 

Südostdeutsche Historische Kommission, Conferinţa internaţională pe tema „Universität 

und akademische Bildung als Vermittler zwischen den Deutschen und deren 

südosteuropäischen Nachbarn, 1850-1940“, comunicarea The German Academic space and 

the emergence of the Romanian intellectual elite (1864-1944). 

• Ottmar Traşcă, Berlin (Germania), 22-29 octombrie 2005, Fantom e. V. – Verein zur 

Förderung von Kunst und Kultur und zur Schaffung eines historischen Bewusstseins, 

Conferinţa „Gelebte Forschung und erforschtes Leben“, comunicarea Rumänische 

Volksdeutschen in Wehrmacht und Waffen SS, 1940-1944. 

• Ottmar Traşcă, Participant la proiectul „Şvabii sătmăreni în perioada interbelică - O 

minoritate în jocul de interese naţionale concurente (1918-1940)”, proiect coordonat de 

Muzeul Judeţean Satu Mare şi Institut für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde 

Tübingen, proiect ce se întinde pe perioada 2004-2007.


Stagii de documentare în biblioteci şi arhive externe 

• Ladislau Gyémánt, Budapesta, 5 – 18 iunie 2005, stagiu de documentare la Arhivele 

Naţionale Ungare, cercetarea materialului original al Conscripţiei fiscale a Transilvaniei din 

anul 1750, confruntare cu microfilmul de la Cluj în vederea pregătirii pentru tipar. 

• Nicolae Edroiu, Bratislava, 28 oct.- 2 nov. 2005, contacte privind sesiunea din anul 2006 a 

Comisiei Mixte de Istorie Româno-Slovace. 

• Remus Câmpeanu, Budapesta, 12 – 27 septembrie 2005, stagiu de documentare la Arhivele 

Naţionale Ungare, cercetarea materialului original al Conscripţiei fiscale a Transilvaniei din 

anul 1750, confruntare cu microfilmul de la Cluj în vederea pregătirii pentru tipar. 

• Marghioala Bodor, Budapesta, 9 iunie – 2 iulie 2005, în cadrul schimburilor 

interacademice, stagiu de documentare la Arhivele Naţionale Maghiare – continuarea 

cercetărilor în fondurile Gubernium (Praesidialia şi Politicis), Archivum Regnicolare Diaeta 

anni 1848-49; Tezaurariatul Transilvaniei, în vederea depistării noilor documente. 

• Dumitru Suciu, Budapesta, 10-21 octombrie 2005, Cercetări la Arhivele Naţionale 

Maghiare, Arhiva Guberniului Transilvaniei (Erdely Gubernium), două fonduri: F – 263 şi 

F – 264; 240 pag. xerocopiate de documente; Sondaje în bibliografia de specialitate la 

subiectul SUA, Sistemul de la Versailles şi problemele specifice ale Europei Centrale şi de 

Est la Bibliotecile Széchenyi Könyvtár şi Országyulésikönyvtár. 

• Loránd Lajos Mádly, Viena, 2-16 octombrie 2005, bursă de cercetare, oferită de fundaţia 

Pro Oriente/Österreich Kooperation. 

• Loránd Lajos Mádly, Budapesta, 1-30 noiembrie 2005, bursă de cercetare, oferită de 

Europa Institut Budapest. 

• Ottmar Traşcă, Budapesta, 1-30 noiembrie 2005, bursă de cercetare, oferită de Europa 

Institut Budapest. 

• Attila Varga, Budapesta, 1-30 noiembrie 2005, bursă de cercetare, oferită de Europa 

Institut Budapest.

496 

Viaţa ştiinţifică 10

Anuarul Institutului de Istorie âGeorge BariÅ£â din ... - Institutul de Istorie

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?

Anuarul Institutului de Istorie âGeorge BariÅ£â din ... - Institutul de Istorie