Despre preocupările filosofice ale lui Mircea Eliade în publicistica ...

Transilvania, 7 / 2007
M a r i n D I A C O N U
Despre preocupările filosofice
ale lui Mircea Eliade
în publicistica anilor ’20 şi ’30
MARIN DIACONU: Conferenţiar universitar, Catedra de Filosofie, Universitatea „Politehnica”
Bucureşti. În decembrie 2007 împlineşte 70 de ani, vârstă pe care nici supleţea fizică, nici hărnicia de arhivist
cu 7-8 ore de lucru în bibliotecă pe zi, nu i-o trădează. Unul din cei mai prolifici şi mai complecşi îngrijitori
de ediţii tipărite la noi din opera marilor gânditori ai epocii interbelice româneşti, cu precădere prin cercetarea
publicisticii acelora din perspectiva filosofică. Autor de biobibliografii şi cărţi de idei cu cele mai diverse
abordări tematice, prin care autorul realizează o frescă impresionantă a bogatei producţii de gândire interzisă
şi încă masiv necunoscută de tinerii viitori specialişti precum şi de publicul larg. Vastă operă de restaurare a
patrimoniului spiritual românesc, mai mult decât necesară acum, din care amintim, pe sărite, doar câteva titluri:
Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt (1992); Emil Cioran, Singurătate şi destin. Publicistica 1931-1944 (1992); Constantin
Noica, Introducere la miracolul eminescian (cu G. Liiceanu, 1992); Constantin Noica, Semnele Minervei. Publicistica 1927-
1929 (1994); Mircea Vulcănescu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti (1998); Conceptul de ideal în filosofia românească
interbelică (autor, 1998); Mircea Vulcănescu. Profil Spiritual (autor, 2001); Istoria limbajului filosofic românesc (autor,
2002); Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion” (2003); Mircea Vulcănescu, „Tânăra generaţie”. Crize vechi în
haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români? (2004).
P
robabil că vor mai trece vreo două-trei
decenii până vom avea o monografie
mulţumitoare despre viziunea filosofică
a lui Mircea Eliade. Deocamdată nu avem nici una
nemulţumitoare. Ceva mai mult – adică şi mai puţin:
nici măcar câteva ori chiar un studiu satisfăcător despre
vedenia filosofică a gânditorului frenetic şi a savantului
Mircea Eliade.
Şi este firesc să fie aşa – chiar şi la Centenarul
naşterii marelui cărturar! -, căci încă nu-l avem aşezat,
ordonat într-o ediţie de Opere, care ar uşura enorm
investigaţia, meditaţia şi sinteza istoricului filosofiei
româneşti ce s-ar îndura de Eliade. Marele pas către
acea ediţie – deschisă prin ’94 – a fost făcut prin
excelenta bibliografie (în trei volume), trudită de Mircea
Handoca în decurs de mai bine de trei decenii.
Deocamdată, şi în Ziua Centenarului – şi nu fără o
anume îndreptăţire epistemologic-filosofică şi istoricfilosofică
– ne mai întrebăm dacă Mircea Eliade a fost
şi filosof.
Imensitatea textelor publicate – prin cărţi, dar mai
ales prin ziare şi reviste, conservarea multora dintre ele
doar în acele publicaţii, ca şi preluarea unuia şi acelaşi
text în două sau chiar trei culegeri ale celor câţiva editori
ai publicisticii ori editori-tematicieni, interesaţi de
anume texte –, precum şi alte motivaţii, cred că mă
îndreptăţesc să fiu aşa de optimist în privinţa
momentului amintit la început: peste două-trei decenii.
Alţi factori ar putea fi: în genere, gânditorii într-ale
filosofiei sunt preocupaţi, în imensa lor majoritate, şi în
chip firesc, să-şi cultive propria idee şi prea puţini sunt
cei interesaţi de grădinăritul ideii altuia.
Apoi, dificultatea însuşirii şi a unor limbaje
filosofice în limbile engleză, franceză ori chiar sanscrită,
la care se adaugă greutatea aducerii la îndemână, în
preajma mesei de lucru, a textelor eliadeşti.
Nu este de uitat faptul că interesul doar speculativ

pentru viziunea filosofică se poate revărsa cu dificultăţi
prin cotidiane, prin publicaţii culturale larg răspândite şi
aproape deloc prin tentanta televiziune şi pentru cei ce
se ocupă cu filosofia (ispitiţi şi ei de omenescul prea
omenesc din fiecare dintre noi...). În vreme ce, teme
precum: Eliade şi India, Eliade şi nuvela fantastică,
Eliade şi istoria religiei sau Eliade şi Mişcarea Legionară
au – îndeosebi ultima – succesul asigurat (Precum nu
sunt de neglijat – chiar dacă le pun aici între paranteze
– bursele, euroii sau dolarii, premiile pe care le poţi
căpăta cu un efort mult mai mic decât acela de a te
avânta pe podişul abstracţiilor speculative...).
Ca şi un Nicolae Iorga, savantul istoric, şi Mircea
Eliade este interesat de filosofie, îndeosebi în etapa
adolescenţei şi aceea a tinereţii spirituale. Doar că, cel ce
se va realiza ca savant pe tărâmul istoriei religiei are,
dintru început, o formaţie filosofică, chiar dacă ea se
estompează prin decenii literare şi ştiinţifice, din lipsă
de interes, de lectură, de meditaţie şi de exerciţiu
speculativ.
sursa: http://www.24sette.it/contenuto.php?idcont=427
De la începutul studiilor universitare, Eliade se
orientează către filosofie. De o curiozitate neţărmurită,
debordantă, lecturile şi scrisul lui din anii studenţiei nu
sunt, totuşi, doar pe parcela filosofică, prea îngustă şi
limitativă pentru un spirit deschis enciclopedic, şi
îndeosebi către literatură, către religie şi mistică (Pentru
a înţelege ceva din fenomenologia spirituală a lui Eliade,
vezi eseul lui Constantin Noica: Cei şapte paşi ai lui
Buddha. Un înţeles pentru destinul lui Mircea Eliade; în
„Viaţa Românească“, an LXXVII, nr. 5, mai 1983, p.
52-59).
Eliade încheie studiile universitare cu o licenţă în
filosofie, obţinută în octombrie 1928, în baza lucrării
Contribuţii la filosofia Renaşterii (identificată şi publicată de
Constantin Popescu-Cadem, în 1984).
Ne aflăm în momentul în care Eliade se pregăteşte
pentru o plecare în India, spre a pregăti o teză de
doctorat în filosofie, cu o temă despre antica filosofie
indiană. Ajuns acolo, se adânceşte în Vede, Upanişade şi
alte capodopere universale şi perene; se extinde către
Yoga – ca doctrină şi practică spirituală (spre deosebire
fundamentală de filosofia greacă, filosofie care este
doar exerciţiu spiritual al înţeleptului, spre a dobândi o
cunoaştere a lumii şi încoronarea în starea de fericire).
Iar exteriorizarea prin scris se întrupează în două
substanţiale studii filosofice, găzduite de „Reviste de
filosofie“, alte studii şi câteva articole, corespondenţă
cu prieteni spirituali întru „duh şi slovă“, cu familia.
Experienţa vieţii indiene, cea personală, precum şi
propriu-i spirit plăsmuitor îl poartă, posedant, întru o
trăire, o transfigurare literară a acestei lumi teribil de
insolite pentru un european de pe Valea Dunării.
După trei ani de intensă trăire spirituală, revine în
ţară, cunoaşte – cât de cât – constrângerea vieţii cazone,
reintră în viaţa literară, publicistică şi spirituală a tinerei
generaţii şi reuşeşte să-şi susţină doctoratul în filosofie,
la Bucureşti, cu lucrarea Psihologia meditaţiei indiene (descoperită
şi tipărită de acelaşi talentat şi tenace documentarist
care este Constantin Popescu-Cadem, în 1992).
Încă un fapt cu semnificaţie filosofică îl constituie
asistenţa de metafizică de la seminarul lui Nae Ionescu
şi îndeosebi cursurile pe care le-a predat la îndemnul
profesorului de metafizică şi logică. Dintre seminariile
pe care le-a condus amintesc doar comentarea
Metafizicii lui Aristotel, în anul şcolar 1935-1936.
Mult mai interesante trebuie să fi fost – şi câţiva
dintre cei care le-au audiat şi trăiesc începutul noului
veac, precum şi Centenarul naşterii, ne asigură că erau
deosebit de interesante – cursurile ce au avut ca teme:
Problema răului în filosofia indiană (1933-1934), Salutul în
religiile orientale (1934-1935), Simbolismul religios (1936-
1937) sau Istoria budismului (1937-1938); într-o
modalitate specifică, ele se înscriau în continuitatea
tematică a cursurilor de filosofie a religiei, predate de
Nae Ionescu până în vara lui 1929.
17 >>>

Transilvania, 7 / 2007
(N-am citit unde sau dacă a cercetat cineva condica
de prezenţă a profesorilor Facultăţii de Filosofie şi
Litere din acei ani, spre a urmări, săptămână de
săptămână, care au fost temele lecţiilor profesate de
Mircea Eliade.) (Tot între paranteze, nuanţez că Eliade
nu a fost profesor suplinitor la facultate, ci doar asistent
onorific, invitat de conferenţiarul universitar Nae
Ionescu, cel care de fapt îl şi plătea... Povestea
„îndepărtării“ lui Eliade din Universitate e o poveste şi
ea va trebui povestită cândva, cu mulţimea amănuntelor
instituţionale, publicistice, interpersonale şi personale...)
Conţinutul acestor cursuri a fost prea puţin cercetat,
şi întrucât doar o formă a cursului din 1936-1937 a fost
tipărită în revista „Zalmoxis“ (1939); iar din însemnările
pentru cursul din 1935 au fost publicate numai câteva
pagini, în ceea ce s-a denumit „noua serie“ a
„Criterionului“, în primăvara lui 1990 (vezi: Începuturile
logicei greceşti şi indiene, în „Criterion“, an I, nr. 1, martie
1990, p. 4).
Iar elementele de filosofie a culturii şi de filosofie a
religiei din numeroasele cărţi tipărite prin decenii, în
străinătate, din imensa publicistică, trebuie mai întâi
identificate, apoi comentate şi, în fine, valorizate
filosofic (în raport cu filosofia sistematică a vremii şi
aceea actuală) şi istoric (în raport cu întreaga istorie a
filo-sofiei româneşti şi, eventual, a celei universale).
(Dar cine se va încumeta să se avânte spre, către
asemenea culmi?!...)
Deocamdată şi poate cam atât, în acest articol, mă
limitez la câteva „divagaţii“ – cum îi plăcea lui Eliade săşi
denumească incursiunile pe tărâmul filosofic,
delimitate şi limitate la publicistica din anii ’20 şi ’30.
O cuprindere cât de cât serioasă a viziunii ori a
preocupării filosofice a lui Mircea Eliade din
interbelicul românesc se poate da doar într-un studiu,
scris în jargon filosofic şi desfăşurat cel puţin în câteva
zeci de pagini. Iar o sinteză filosofică nu poate veni
decât după o amplă analiză, descriere şi comentare
filosofică, sistematic filosofică şi istoric filosofică.
Într-o modalitate, se poate urmări concreşterea (şi
descreşterea...) gândului filosofic al lui Eliade, de la
simple însemnări de lectură, prin articole de
popularizare – în care probabil că tânărul gânditor nu
prea are multe idei originale de expus –, prin comentarii
eseistice care introduc noutatea, originalitatea ideatică,
la studiile tipărite în „Revista de filosofie“, în „Ricerce
religiose“ ori în „Zalmoxis“, cu momentele importante
reprezentate de teza de licenţă şi aceea de doctorat în
filosofie.
Într-o altă modalitate, se poate decupa o
problematică şi urmări în desfăşurarea ei zigzagat
tematică şi cronologică; or se poate decupa o formă a
comunicării cultural-filosofice şi prezenta prin analize şi
sinteze, în sine şi prin comparaţie cu alte problematizări
şi soluţionări.
Acum, m-am orientat către publicistică, îndemnat şi
de pătrunzătoarea monografie tipărită de curând de
Mihai Posada, care argumentează, pe parcursul câtorva
sute de pagini, că în cazul lui Mircea Eliade avem de-a
face cu o „operă publicistică“ (vezi: Mihai Posada, Opera
publicistică a lui Mircea Eliade, Bucureşti, Criterion
Publishing, 2006, 470 p.).
Din această „operă publicistică“, pe cât mi-a stat în
putinţă, am parcurs articolele filosofice tipărite în anii
’20 şi ’30.
Mergând pe o altă cărare decât cea a lui Mihai
Posada şi interesându-mă doar de preocuparea
filosofică, în mulţimea articolelor, eseurilor, cronicilor
ori a notelor, constat că se poate înfăptui o ordonare
sistematică a materialului filosofic, de la cel filosofic
propriu-zis, sistematic, teoretic metateoretic, la cel
istorico-filosofic; iar aici, de la interesul pentru
momente ori personalităţi din filosofia universală, la
gânditori din filosofia autohtonă.
În modalitatea publicistică, Mircea Eliade nu are un
apetit deosebit pentru vasta problematică
metafilosofică şi sistematică. Încât, din „divagaţiile“ lui
din publicistică nu putem să mergem deductiv ori
inductiv din concept în concept, de la o categorie
filosofică la alta; iar de sistem categorial, nicio vorbă
afirmativ spusă nu poate fi. Nu putem urmări
conceptul de filosofie în raporturile lui cu conceptele
care desemnează fundamentale manifestări spirituale
(ştiinţă, artă, morală, nici chiar religie), nici raportul
filosofiei cu societatea, cu cultura, cu epoca istorică ori
cu individualitatea umană. Şi nici de la domeniul
ontologiei – cu existenţă, esenţă, devenire,
temporalitatea ori determinare, şi multe altele – înspre
gnoseologie, axiologie, filosofie a culturii ori
antropologie filosofică.
Înfăptuirile, faptele filosofice eliadeşti ne solicită şi
ne permit să intrăm în lumea lor fără rigorile sistematicii
ori ale didacticii, să-l urmăm – pe cât putem – în
adâncirea lui spirituală – filosofică, religioasă ori
mistică, cel mai adesea îmbinate, armonizate după o
ordine logică internă –, precum şi în neliniştea ori
trăirea lui metafizică.
Încât, poate că cea mai bună analiză şi sinteză
filosofică ne-ar fi dat-o doar Eliade însuşi. Dar nu şi
Constantin Noica. În anii lui târzii, acesta din urmă a
încercat o apropiere de gândul lui Mircea Eliade şi ne-a
dat numai o apropriere, o anume apropriere, şi aceea
schiţată, nu amplu arhitectonizată. Căci Noica este un
gânditor prea original, ca să nu-i tragă pe toţi ceilalţi
gânditori pe care îi comentează, îi interpretează – de la
Platon, prin Descartes, Kant şi Hegel până la
Heidegger, ori de la Neagoe Basarab şi Cantemir la
Lucian Blaga sau Mircea Vulcănescu – către el însuşi,
către un Platon al lui Noica ori un Blaga al lui Noica.
Noica este un creator de sistem filosofic original şi de la

el nu înveţi istoria filosofiei (cu conţinutul ei didactic,
instructiv), ci poţi învăţa cum să te problematizezi
atunci când intri – dacă intri – în dialog cu un mare
creator într-ale filosofiei, spre a ajunge tu însuţi – dacă
ţi-a pus Spiritul universal mâna pe cap – creator de
sistem filosofic.
Revenind la Mircea Eliade, el scrie Cuvinte despre o
filosofie („Gândirea“, nr. 6-7, iunie-iulie 1928), întreabă
(sau răspunde?) pe un „provincial“ De ce faci filosofie?
(„Cuvântul“, 14 ianuarie 1933), prezintă O carte de
filosofie creştină („Credinţa“, 13 februarie 1934) ori
tipăreşte Fragmente filosofice („Vremea“, 24 iunie 1934)
(după ce, vreme de vreo jumătate de an, în aceeaşi
„Vremea“ publicase Fragmente nefilosofice, între mai –
octombrie 1933).
Cu „şublerul“ nostru metafilosofic nu pricepem
nimic dintr-un eseu precum Pentru o „filosofie“ a Lunii
(„Revista Fundaţiilor Regale“, nr. 12, 1 decembrie
1936).
Să mai amintesc că astfel de articole s-au deschis cu,
ori au urmat după cel intitulat Magie şi metafizică
(„Cuvântul“, 17 iunie 1927)? Peste un an, pe când
încheia studiile universitare, comenta Filosofia în
Universitate („Cuvântul“, 28 septembrie 1928) şi se
pregătea să plece în India. În Cuvinte despre o filosofie nota:
„O filosofie se cere experimentată. Cei dinaintea
noastră n-au avut experienţe profunde şi de aceea au
scris cărţile de filosofie pe care le cunoaştem, simple
rezumate şi contribuţii personale. Nu ne interesează. Pe
fiecare an, apar şi dispar mii de asemenea cărţi. Va
trebui să facem filosofie eficace. Să ne gândim cum
ajungem la ea, purtând moştenirea neamului, creierul şi
sufletul fiindu-ne vehicule prin care străbat în lume
valorile universale“.
După „experienţa“ filosofică (şi nu numai atât...)
indiană şi după ce ajunge – oficial, instituţional –
„doctor în filosofie“, Eliade îi răspunde unui
„provincial“, întrebându-l De ce faci filosofie?: „Atunci, de
ce faci filosofie? M-am întrebat adesea dacă filosofia nu
este o atitudine care trebuie depăşită, dacă nu cumva am
avea şi altă menire, în afară de aceea de a armoniza
lucruri pe care le încurcăm noi la început, cu întrebările
noastre fără răspuns şi cu problematica noastră inutilă.
M-am întrebat dacă acest sacrificiu al spiritului nu a fost
prea mult repetat în cultura noastră europeană şi dacă
nu e timpul să pornim mai departe. Unde, nu ştiu –
pentru că nimeni n-a încercat, încă, să treacă peste
obsesia «înţelegerii» vieţii ca să colaboreze cu ea; cel
puţin nimeni în Europa“.
Desigur, o astfel de întrebare şi un asemenea răspuns
gânditorul îşi permite într-un cotidian, într-o revistă de
cultură generală, nu şi într-o revistă de specialitate precum
„Revista de filosofie“, unde, atât problematizarea,
soluţionarea, precum şi jargonul filosofic sunt de o cu totul
altă formă şi, implicit, un alt conţinut.
Din filosofia universală, cel mai adesea Eliade
ancorează, desigur, în filosofia indiană antică,
predominant pentru un deceniu, din ’28 până în ’38-’40.
Dacă despre filosofii ale altor popoare el a scris
îndeosebi note, însemnări, recenzii ori articole, numai
despre filosofia indiană a tipărit, în 1930, trei ample
studii: Problematica filosofiei indiene. Linii de orientare
(„Revista de filosofie“, nr. 1, 1930), Introducere în filosofia
samkhya („Revista de filosofie“, nr. 2, 1930) şi Il male e la
liberazione nella filosofia Sam-khya-Yoga („Ricerce
religiose“, nr. VI, 1930).
Conţinutul acestora, precum şi cel al multor articole,
cronici ş. a. (dintre care amintesc acum doar serialul
Metafizica Upanişadelor, în „Cuvântul“, 18, 25 martie, 1 şi
15 aprilie 1933), nu poate fi valorizat şi înţeles decât
prin corelaţie cu conţinutul tezei de doctorat, precum şi
cel al studiilor amintite mai înainte; încă, şi cu
conţinutul multor altor studii şi cărţi din decenii
următoare, până la sfârşitul creaţiei. Tocmai şi de aceea
nu intru aici în conţinutul lor, nici pentru o corectă
rezumare.
Nu uit să amintesc şi o traducere din Katha Upanişad,
pe care o publică în rarisima revistă „Memra“
(decembrie 1934).
Din filosofia chineză, lui Mircea Eliade i-au reţinut
atenţia – cel puţin aşa ne probează scrisul lui tipărit –,
împrejurul vârstei de 20 de ani, doar clasicul Lao-Tzî şi
mai puţin cunoscutul Ciuang-Tzî. Studentul Eliade se
aproprie de cei doi gânditori chinezi care au trăit în
secolul al VI-lea î. n. Hr. şi, respectiv, la cumpăna
secolelor al IV-lea şi al III-lea î. n. Hr., întrucât ei sunt
cei care au întemeiat, cel dintâi, şi dezvoltat şi
desăvârşit, cel de-al doilea, daoismul, doctrina filosofică
şi religioasă opusă confucianismului. Or, se ştie că
aceste doctrine-şcoli au dominat spiritualitatea chineză
vreme de vreo 15-16 secole. „Taoismul a îndeplinit, în
Extremul Orient, rolul budismului în Asia Centrală, al
religiilor misterice în Grecia şi Orientul Mediteranean şi
al sectelor gnostice din ţările creştine: a fost o religie de
mântuire personală. Taoismul satisfăcea acea nevoie
înnăscută de perfecţiune şi mântuire individuală. Se
împotrivea, deci, confucianismului – care socotea religia
o funcţie socială, un mijloc de a exercita autoritatea
imperială, o pluralitate de rituri fără nici un conţinut
mistic şi al căror unic scop era de a strânge coeziunea
celulei sociale. Taoismul, deci, era o religie şi o filosofie
care indica oricăruia calea pentru a se mântui, pentru a
putea cunoaşte adevărul suprem“.
În cele două articole apărute în „Cuvântul“ (27
noiembrie 1926; cel despre Ciuang-Tzî) şi în „Adevărul
literar şi artistic“ (27 martie 1927; cel despre Lao-Tzî),
Eliade prezintă caracteristici esenţiale ale daoismului şi
totodată câteva deosebiri între cei doi gânditori antici.
Accentul publicistic îl pune pe ideile de ordin filosofic.
Porneşte de la principiul dao (tao) – „cuvânt bogat în
noţiuni [= sensuri şi semnificaţii], care se traduce de
19 >>>

Transilvania, 7 / 2007
obicei prin Cale şi Principiu“ – şi care este „esenţa
lumii, constantă şi dinamică“, este acela care conferă
„unitatea spirituală a Universului“.
Pornind de aci, prezentatorul ajunge la rostul
omului pe pământ, la „adevăratul scop al vieţii“, la
raţiune, la înţelept, meditaţie, mântuire – toate acestea
corelate într-o structură ideatică şi logică armonioasă.
Cel pornit în explorarea şi în prezentarea
spiritualităţii chineze ştie şi atrage atenţia cititorului că o
serie de concepte centrale, începând chiar cu cel de
filosofie ori cel de mistică, au sensuri relativ deosebite
de cele clasic europene, tradiţionale ori actuale. „Lao-
Tzî e un mistic şi un filosof. Atât misticismul cât şi
filosofia lui însă se deosebesc de cele ce se înţeleg de
obicei prin aceste cuvinte. Misticismul lui nu e pătimaş,
spasmodic, vibratil – ca cel european. Ci concentrat,
închis în sine. E, mai degrabă, o iluminare – atinsă prin
introspecţiune, prin dezvoltarea lăuntrică a forţelor şi
însuşirilor necunoscute. În ceea ce priveşte filosofia, ea
se mărgineşte la cunoaşterea unei singure realităţi: Tao“.
Interesant este şi că tânărul Eliade identifică anume
corespondenţe între unele idei ale lui Ciuang-Tzî şi idei
directoare ale unor Plotin, Rousseau sau Bergson.
„Minunea“ sau „miracolul“ grec nu l-au atras prea
tare pe tânărul Mircea Eliade, care a făcut saltul de la
mirifica lume a plantelor ori aceea a mineralelor către
lumea indiană, deosebit de impregnată de religie, de
mistică şi de mister.
Textele pe care le-a scris (şi pe aproape toate le-a şi
publicat pe-atunci) despre filosofi greci sunt din anii
’20, până la vârsta de 20 de ani. Cei despre care a scris
sunt, desigur, gânditori de primă mărime din
antichitatea europeană: Heraclit, Socrate, Epictet şi
Sextus Empiricus, dintre greci, şi Marc Aureliu, dintre
romani.
Interesul pentru Heraclit – nu materialistul, nu
dialecticianul, nu „obscurul“ – ne este dezvăluit din
chiar titlul articolului publicat în 1927 în „Adevărul
literar şi artistic“: Misticismul orfic al lui Heraclit.
În faptul eliadesc al vremii, articolul – extins pe
câteva pagini convenţionale de carte – este o încercare,
o meditare pentru un proiectat volum: Originile gândirii
europene, plănuit chiar în două sau mai multe volume, din
care primul va avea ca obiect „începuturile şi
dezvoltările filosofiei greceşti“.
Conţinutul şi amploarea articolului probează o
serioasă documentare privitoare la primii filosofi greci,
cu aplecare specială, aci, pentru Heraclit; lucrările
consultate şi recomandate cititorului merg de la
fragmentele din H. Diels şi I. Bywater, până la
monografii germane şi italiene de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi până la recente lucrări, tipărite în anii ’20.
Paragrafele articolului sunt: Misterul orfic şi filosofia
greacă – de la Empedocle la Parmenide, la pitagoreici şi
până la Platon; Heraclit „obscurul“, Esenţa orfică a filosofiei
heraclitiene, spre a încheia cu Relativismul, misticimul şi
dogmatismul lui Heraclit.
Cât este rezumare, însemnare de lectură, meditaţie
ori reflecţie proprie este suficient de greu de identificat,
de delimitat revărsări şi învolburări ideatice şi cred că
nici nu merită osteneala, pentru o idee clar carteziană,
întrucât absolventul, publicistul, profesorul ori istoricul
religiei n-a mai revenit niciodată la proiectul freneticului
student într-ale filosofiei, care voia să cunoască şi să
înstăpânească totul.
În aceleaşi luni în care Eliade publica textul despre
Heraclit, el scria şi tipărea articolele: O antologie a
misticilor europeni; Pretexte. Poezia alexandrină; Mitul
arghezian; Mistica lui Papini; Glose argheziene. Domnul care
mă admiră; Galeria păduchilor. Snobul; Spătarul Milescu;
Oameni din cărţi. Jérôme Coignard; Cărţi cu versuri; Portrete
italiene. Ernesto Buonaiuti; Iubire – precum se vede,
suficient de diverse şi de diferite.
Sunt titluri ale articolelor doar din luna ianuarie
1927. Curând, peste doar două luni, el vizitează Italia,
stă de vorbă cu Giovanni Papini; revine în Italia în
primăvara lui ‘28, ia un interviu lui Giovanni Gentile
(publicat în „Cuvântul“, 17 mai 1928), îşi pregăteşte
teza de licenţă – care este un fragment dintr-o plănuită
Istorie a Renaşterii italiene –, îşi mută gândul spre
India... – unde va şi pleca, curând după susţinerea
licenţei în filosofie...
Revenind la lumea greacă, cu câţiva ani înainte de
acest Heraclit, el scrie – la numai 16 ani – note de
lectură, rezumative la Apologia lui Socrate, pe care nu le
publică, totuşi (Vor fi tipărite postum, în 1996, de
Mircea Handoca, în culegerea publicistică Cum am găsit
piatra filosofală – pregătită pentru tipar încă din anii
‘80...).
Mergând pe firul istoriei cronologice – al „timpului
rotitor“, cum ar spune Noica – ajungem la articolul
Epictet şi Marc Aureliu, publicat la 18 ani (neîmpliniţi) în
revista elevilor de la Liceul „Spiru Haret“, „Vlăstarul“
(nr. 2, ianuarie 1925).
Cei doi filosofi sunt luaţi drept pretext pentru
reflecţii cu privire la spiritualitatea acelui „moment
nespiritual“, „mărunte comentarii cu privire la zilele
noastre“. Cum pretext – dar nu uită să informeze
cititorul licean – sunt şi Manualul Sclavului şi Jurnalul
Împăratului, cărţi apărute de curând în traducerea lui C.
Fedeleş şi, respectiv, a lui Ştefan Bezdechi. Iată în ce
înlănţuire de termeni pune în evidenţă elevul Eliade
actualitatea stoicismului antic şi utilitatea intelectuală a
celor două traduceri: „E o trebuinţă vitală cugetarea
stoică pentru noi, cei crescuţi în timpul de astăzi; în
fierbintele Infern, sufletul însetat cerşeşte picătura rece
de pretutindeni. Şi e rău credincios sau neghiob cel ce
va cerceta cuvintele acestea cu zâmbetul dispreţuitor ce
se desprinde din lectura frazelor împăunate, retorice şi

cu morală de ziar. Eu, cu umila mea gândire, găsesc că
mai puţin dispreţ pentru etică (nu scriu «morală»,
tocmai pentru a înlătura orice confuzie) din partea
fraţilor mei întru tinereţe nu le-ar strica, nu cutez a le da,
lor, sfaturi: mărturisesc, erudiţii pozitivişti precum şi
eleganţii magnificelor saloane în care Shakespeare e atât
de îndrăgit, încât limba lui e vorbită zilnic, mă uimesc
prin înălţimea de cugetare unde s-au înălţat, prin
scepticismul universal la care au ajuns, bineînţeles, după
o trudnică muncă a spiritului“. Spre a concluziona:
„Anarhia postbelică, zăduful, stricăciunea, nebunia n-au
făcut decât să oţelească sufletele lor. Rezistenţa va fi cu
atât mai îndârjită, cu cât iureşurile vor fi mai aprige;
duşmanii din afară şi, mai ales, cei dinăuntru le vor căli
sufletele. Fără a cădea într-un misticism dizolvant şi orb,
fără a-şi contopi sufletul lor în sufletul naturii, după
modelul panteismului oriental, ci sânge din sânge latin,
vor răzbi în luptă, se vor învinge pe sine înşişi.
Scepticismul nu va fi, în mâna lor, decât un instrument
pentru discernerea adevărului, credinţa nu le va slăbi
raţiunea, iar necurmata luptă nu le va învenina
caracterul. Şi toate acestea nu pentru măriri deşarte,
banii putrezi sau gloria ieftină, ci pentru mântuirea
sufletului lor“. Acea mântuire pe care o va invoca şi
atunci când va prezenta daoismul; încă şi cu numeroase
alte prilejuri publicistice.
Cu o lună mai înainte, acelaşi Eliade (în aceeaşi
revistă „Vlăstarul“, nr. 1, decembrie 1924) semnalase şi
traducerea din Sextus Empiricus, Scurtă expunere a
filosofiei sceptice, traducerea tălmăcită de Ştefan Zeletin
(Această prezentare nu se află în culegerea pilduitor
înfăptuită de Mircea Handoca, întrucât este semnată
doar cu iniţiala e – în vreme ce altele sunt semnate cu
iniţialele M.E.).
La 16-17 ani, Mircea Eliade scrie şi publică simple
note despre Viaţa lui Jean-Jacques Rousseau („Ziarul
ştiinţelor populare şi al călătoriilor“, 3 aprilie 1923),
urmate de Cum a murit Rousseau („Universul literar“, 10
septembrie 1923) ori despre Viaţa şi opera lui Diderot
(„Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor“, 4 martie
1924).
Ele se cuvin amintite mai degrabă pentru a cunoaşte
cum concreşte spiritul eliadesc şi prin cărţi de filosofie.
În schimb, articolul despre Sören Kierkegaard
(„Cuvântul“, 4 martie 1928) se cuvine amintit, pentru
că se înscrie în istoria receptării lui Kierkegaard în
România, la numai un an după tipărirea (într-o revistă...)
a fundamentalei lucrări existenţialiste Fiinţă şi timp a lui
Martin Heidegger. În 1935, Eliade revine cu un alt
articol („Vremea“, 20 ianuarie 1935), despre clasicul
precursor danez al existenţialismului contemporan.
În aceiaşi ani ‘30, Eliade îi urmăreşte şi pe spaniolii
Miguel de Unamuno, Eugenio d’Ors şi José Ortega y
Gasset; cu ultimii doi, va intra în relaţii intelectuale şi
personale peste un deceniu, când se va afla în
Portugalia, în misiune diplomatică.
Ar mai fi de amintit recenzii la diferite cărţi semnate
de Giovanni Gentile („Cuvântul“, 28 februarie 1928)
(reamintesc că realizează cu Gentile şi o convorbire, pe
care o tipăreşte în „Cuvântul“, 17 mai 1928), ori despre
Religiozitatea în filosofia rusă („Cuvântul“, 28 februarie
1927) ş. a.
Atenţia pe care Mircea Eliade o acordă câtorva
gânditori români din diverse epoci istorice ori generaţii
spirituale merită şi trebuie să fie analizată cel puţin întrun
amplu studiu special. Acum doar amintesc că el este
interesat de şi îi studiază pe Dimitrie Cantemir, Vasile
Conta, B. P. Hasdeu, urmăreşte evoluţia filosofică a lui
C. Rădulescu-Motru în anii ‘20 şi ‘30, are o relaţie
specială cu filosoful şi cu omul Lucian Blaga. Iar relaţia
cu Nae Ionescu, cu sistemul acestuia de gândire, ori cu
congenerii din „tânăra generaţie“ sunt întinse prin
decenii şi profunde ideatic.
În 1927, Eliade comentează Istoria ieroglifică a lui
Cantemir.
Despre Vasile Conta scrie însemnări la 15 ani (1922)
şi revine peste un deceniu, în „Cuvântul“ (22 aprilie
1932).
La 30 de ani de la moarte, lui Hasdeu îi editează, în
1937, Scrieri literare, morale şi politice (2 vol.); despre vasta
lui creaţie publică, multe articole, iar magul de la
Câmpina îi este mereu un reper spiritual.
În 1935, prezintă „Românismul“ d-lui Rădulescu-Motru
(„Vremea“, 7 iulie 1935).
Lucian Blaga s-a bucurat de o mare consideraţie din
partea celor mai mulţi gânditori ai „tinerei generaţii“, de
la Comarnescu la Vulcănescu, de la Eliade la Noica
(desigur, mai puţin – ba, dimpotrivă – din partea lui
Dan Botta, cu care a intrat într-un conflict de
paternitate ideatică, gata-gat să se continue cu un
duel...).
Despre Nae Ionescu, profesorul studentului şi al
asistentului de metafizică, şeful şcolii filosofice în care
se integrează şi Eliade, doar amintesc articole speciale
(scrise până în 1944; exclusiv cele privitoare la Prefaţa la
romanul lui Sebastian, De două mii de ani): Cultură sau
politică? („Vremea“, 24 februarie 1935); Profesorul Nae
Ionescu („Vremea“, 11 octombrie 1936); Profesorul Nae
Ionescu („Vremea“, 15 noiembrie 1936); Profesorul Nae
Ionescu („Universul literar“, 23 martie 1940); Funcţiunea
socratică a lui Nae Ionescu („Pan“, 1-15 aprilie 1941).
Şi se poate continua cu articole, note, cronici, pagini
de jurnal, corespondenţă cu şi despre: Mircea
Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran ş. a.).
Despre scrierile cu conţinut filosofic ori cu
implicaţii filosofice ale lui Mircea Eliade s-au scris multe
sute de articole, cronici, note, prin multele decenii.
Orice valorizare va trebui să ia în seamă şi
numeroasele autocaracterizări ale lui Eliade însuşi, din
mulţimea cărora citez, în încheiere, doar dintr-una:
21 >>>

Transilvania, 7 / 2007
„Seria de studii şi cercetări, care
aparent ar putea fi considerate
«ştiinţifice», le socotesc mai
degrabă «filosofice». Pentru că,
chiar atunci când m-am ocupat de
istoria ştiinţelor şi am încercat să
înţeleg sensul alchimiilor şi
metalurgiilor orientale, ceea ce
mă interesa, în primul rând, erau
valorile metafizice prezente în
aceste tehnici tradiţionale, iar nu
eventualele lor «descoperiri
ştiinţifice»“ (Fragment autobiografic;
în „Caete de dor“, an VII, 1953).
Nu-mi dau seama prea bine,
acum, dacă i se poate replica lui
Eliade cu românescul: Ba nu!
Probabil că i se poate replica doar
cu Ba da! – fără a pune accentul
pe ba, ci pe da...
Rămân în aşteptarea marelui
studiu monografic: Mircea Eliade
ca filosof.
sursa:
http://www.unibuc.ro/ro/main_portrete_ro?wid=
4612&func=viewSubmission&sid=16
About the philosophical preoccupations of Mircea Eliade
in the journalism of the thirties and the fourties, by Marin Diaconu
(Abstract, by M. Posada)
Marin Diaconu is a lecturer on Philosophy Department, “Politehnica” University in Bucharest, Romania. Born
1937, he dedicated his strength, during the years after 1989, on a cultural and moral mission, both noble and laborious:
the recovery in Romanian philosophy of the XX-th century and its systematic presentation/introduction. A numerous
list of books (about Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, Emil Cioran etc.), he elaborated alone or
together with Florica Diaconu, his wife, stay as a testimony. And that work of Marin Diaconu is still in progress.
The absence of a monograph about Mircea Eliade’s philosophical vision is a deficiency that will rest for about two
or three decades from now on, says Mircea Diaconu. That is caused, in its turn, by the absence of an Eliade Complete
Work edition, precisely in the centennial year 2007.
Eliade’s philosophical deeds – courses of lectures, essais, studies and many journalistical articles – they all entail us
and permit us to go into their world, never minding didactics and methodical rigours. The attention Mircea Eliade
grants in several roumanian thinkers belonging to different historical ages or different spiritual generations – like
Dimitrie Cantemir, Vasile Conta, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Radulescu-Motru, Lucian Blaga, or Nae
Ionescu – it deserves and must be analised in an ample and special research.
Attracted by the oriental philosophies (Indian and Chinese ones etc.), Eliade has iddentified a series of
correspondences among certain ideas of Ciuang-Tzi and some guiding ideas belonging to Plotin, Rousseau, Bergson.