Episcopul Atanasie Rednic de Giuleşti - Centrul Cultural Interetnic ...

M i h a i D Ă N C U Ş
Episcopul Atanasie Rednic de Giuleşti
C
el despre care vrem să notăm câteva
gânduri, Episcopul Atanasie Rednic, face
parte dintr-o veche familie nobilă
maramureşeană, familia Rednic de Giuleşti. Documentele
din arhive, precum şi scrierile istorice consemnează
că aceasta ar fi cea mai veche familie atestată
documentar. Astfel, la 1360 regele Ludovic de Anjou,
printr-o diplomă, confirmă o alta dată de tatăl său
regele Carol Robert de Anjou la 1317 prin care acesta
acordă şi confirmă titlul de nobil „egal primilor nobili
naturali supuşi doar regelui, strălucitului maramureşean
românul Dragoş, fiul lui Gyula, precum şi fiilor săi” „...
praeclaris meritis Dragus filii Gyulae, fidelis Olahi
nostri de Maramarusio...” 1 . Dragoş era strămoşul
familiei Rednic, fapt confirmat şi de diploma din 5
decembrie 1475 care constată că supranumele de
Rethnek îl purta deja această familie. De-a lungul
istoriei, neamul Rednicenilor a jucat un rol important în
cadrul voievodatului şi comitatului Maramureş. Ramura
de Giuleşti a Drăgoşeştilor a dat voievozi şi cnezi,
comiţi şi vicecomiţi, pretori, preoţi şi protopopi şi alţi
demnitari care s-au impus prin inteligenţă, forţă şi chiar
bogăţie ajungând să stăpânească moşiile din Giuleşti,
Şugatag, Hărniceşti, Crăceşti (Mara), Hoteni, Breb,
Berbeşti. Familia s-a răspândit în tot Maramureşul, dar
şi în alte zone, unde şi-au găsit parteneri pe măsura
rangului social.
Atanasie Rednic este unul din fiii străluciţi ai acestei
mari familii. S-a născut la 18 februarie 1722 în comuna
Giuleşti. Prin botez s-a numit Alexandru. Bunăstarea
familiei, precum şi o anume tradiţie în marile neamuri
ale Maramureşului care s-a perpetuat până în zilele
noastre şi anume de a-şi trimite la şcoli o parte din copii
şi mai ales de a destina pe unul din cei mulţi (este
cunoscut că familiile maramureşene erau foarte
numeroase) să ajungă preot, face ca tânărul Alexandru
să ajungă la şcoala iezuită de la Cluj. Aici îşi vor
îmbogăţi cunoştinţele şi se vor întări în credinţă,
studiind şi filosofia. Pleacă la studii teologice superioare
la Institutul Pozmanian din Viena, unde, pe lângă o
cultură teologică deosebită şi o amplă cultură generală
(studiind limbile clasice şi moderne, filosofia etc.),
tinerii erau educaţi în spiritul cinstei, corectitudinii,
ordinii şi disciplinei. După terminarea studiilor ajunge
la centrul monahal şi cultural de la Muncaci unde au
studiat şi alţi maramureşeni, dar unde nu se simţea bine,
fiind într-un mediu slav care încerca să le imprime stilul
lor caracteristic. Îl amintim aici pe un alt preot –
cărturar maramureşean, Ioan Coman din Moisei, de la
care ne-a ajuns un manuscris miscelaneu impresionant
de circa 700 de pagini cuprinzând producţiuni literare,
folclor, datat la finele secolului al XVIII-lea 1790 2 .
Impunându-se legilor şi canoanelor bisericeşti, aici
la Mănăstirea Muncaci îşi va face noviciatul şi îşi va
76

depune voturile monahale primind numele de călugăr
Atanasie. A fost hirotonit ca preot tot aici în anul 1747.
După consacrarea făcută de către episcopul din
Muncaci, pleacă spre Blaj „perpedes apostolorum” (pe
jos precum apostolii).
După cum constată istoriografii Bisericii Unite
„episcopul Atanasie Rednic a rămas şi va rămâne în faţa
posterităţii un dascăl erudit, un episcop luminat, aspru,
neiertător chiar, mai ales cu cei ce nu s-au supus
principiilor de viaţă, statornicite de el în virtutea
drepturilor ce le avea ca episcop, aspru şi cu el, ca şi
înaintaşul său, drept şi binevoitor, tot ca şi el, apărător al
credinţei Bisericii Unite şi al ritului ei oriental în litera şi
spiritul înţeles de Atanasie Anghel” 3 .
Buna învăţătură, autodisciplina la care s-a supus
precum şi puternica credinţă, pe care tânărul Atanasie le
avea, l-au ajutat să urce treptele consacrării. În toată
această perioadă, timp de 15 ani, l-a însoţit pe
predecesorul său episcopul Petru Pavel Aron în tot ce a
făcut pentru consolidarea unirii. A parcurs toate
treptele ascensiunii cu modestie, dar şi cu dârzenie,
perseverenţă şi tenacitate, trecând de la funcţia de
asesor consistorial (1752), profesor de dogmatică şi
istorie (1754), spiritual al episcopului, prefect al
seminarului diecezan, vicar general şi apoi vicar
apostolic, ca după moartea predecesorului său Petru
Pavel Aron (1764) să fie consacrat ca episcop, iar la 13
noiembrie 1765 să fie instalat ca episcop al Blajului.
Episcopul Atanasie Rednic impune în cadrul
mănăstirilor Blajului o viaţă monahală foarte dură,
severă, cerând călugărilor post, ajun, mătănii, asceză. În
această privinţă a fost în acord cu episcopul Petru Pavel
Aron unul din mentorii săi. Ducea o viaţă cucernică şi
ar fi vrut - după cum mărturiseşte Samuil Micu – Clain
– „ca pe toată lumea să o poată călugări şi să supună pe
toţi la o viaţă grea” aşa cum trăia el însuşi.
Episcopul, în pastoraţia sa, a impus preoţilor
„trăirea creştină”, preotul trebuia să fie un model de
urmat şi în privinţa credinţei, dar şi al gospodăriei,
conduita în familie etc. A meditat pentru întărirea
familiei prin căsătoria religioasă, raporturilor dintre soţi,
respectarea valorilor morale creştine 4 . A susţinut cu
consecvenţă trimiterea tinerilor la Roma pentru formarea
lor fiind conştient că viitorul bisericii va depinde de
generaţiile ce vor urma şi de pregătirea lor intelectuală.
Tinerii trimişi de episcopul Atanasie Rednic şi de
ceilalţi episcopi pentru a studia la Roma şi la Viena, pe
lângă cunoştinţele teologice şi filosofice însuşite acolo,
se vor forma şi pentru lupta naţională descoperindu-şi
obârşiile nobile, întărindu-se şi prin formaţia
intelectuală în convingerile originilor nobile şi
drepturile poporului din care se trăgeau.
Atanasie Rednic a lăsat pentru istoria culturii
române o ştire care devine importantă deoarece
consemnează elemente de istorie a teatrului românesc.
Astfel, după cum arată Alexandru Lupeanu, ştirea
vorbeşte despre „primul teatru românesc din
Transilvania”, „Comedia ambulatoria”, ştirea sau
consemnarea a rămas „într-o scrisoare raport în limba
latină scrisă de monahul de atunci Atanasie Rednic,
episcopului Petru Pavel Aron”. Alexandru Lupeanu,
fost profesor la Blaj şi valoros publicist „relatează că la
începutul anului 1756 era mare fierbere cu discuţii
contradictorii aprinse între călugării din Blaj, dascăli la
şcolile nu de mult înfiinţate”. Astfel, profesori şi elevi
din şcolile blăjene au pus în scene „Viflaimul” (piesă de
teatru popular prelucrată având conţinut drama naşterii
lui Isus Hristos) cu care au cutreierat localităţile vecine.
Ştirea vorbeşte despre piesă, roluri, recuzită,
costumaţie, decoruri, despre succesul avut şi în
localităţile mixte (cu etnii diferite) care spuneau că „în
neamul lor nu se găsesc oameni care să facă aşa ceva”.
Scrisoarea – raport a episcopului Rednic este un
document valoros care vorbeşte despre începuturile
teatrului 5 .
Putem conchide că Maramureşul, prin episcopul
Atanasie Rednic, precum şi prin ceilalţi episcopi şi
mitropoliţi pe care i-a dat Bisericii Unite: Mihai Pavel,
Ioan Vancea, Dr. Victor Mihalyi de Apşa, prin
activitatea culturală şi profund patriotică românească, a
acestora şi-a adus o contribuţie de seamă la istoria şi
desăvârşirea neamului românesc.
Note:
1. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV-
XV, Sighet, 1900, p. 10, apud Al. Filipaşcu, Enciclopedia famiilor
nobile maramureşene de origine română, Cluj Napoca, Ed. Dacia,
2006, p. 228-229.
2. Mihai Dăncuş, Vestigii de cultură şi civilizaţie populară românească,
consemnate într-un manuscris maramureşean inedit din veacul al XVIIIlea,
Academia Română, Institutul de Etnologie, Bucureşti.
3. Codruţa Mara Mureşan, Marcel Ştirban, Din istoria Bisericii
Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De la începutrile sale până la 1918,
Satu Mare, 2005, p. 125.
4. Idem, op. cit., p. 128, unde-i citează pe Silvestru Augustin
Prunduş, Clemente Plevanu, Catolicism şi ortodoxie românescă,
1994, p. 78.
5. Dr. Mihai Marina, Maramureşenii – portrete şi medalioane, Cluj
Napoca, 1998, p. 92; aici este citat şi Al. Lupeanu, 1937, p. 37.
77