ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC - suport de curs ...

ISTORIA STATULUI
ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
- suport de curs –
Conf.dr. Cristian
Sandache
I. EVUL MEDIU.
a) Izvoarele Dreptului feudal scris
Secolul al XV-lea consemnează în Moldova o pravilă, care conţinea legi
bizantine imperiale, civile şi bisericeşti. Nu era o producţie originală, ci o traducere
realizată în limba slavă, după „Syntagma” (1335) juristului bizantin Matei Vlastares. Alte
pravile cunoscute: cea scrisă de către călugărul Damian ( Iaşi-1495); pravila dela
Bisericani (1512); Neamţ (1557); Putna (1581), etc. La Sighetul Marmaţiei s-au
descoperit fragmente dintr-o pravilă bisericească, tipărită în româneşte la 1563, probabil
de către diaconul Coresi la Braşov, cuprinzând unele delicte bisericeşti şi laice, precum şi
pedepse bisericeşti.
Primele pravile sau texte de legi româneşti tipărite apar în secolul al XVII-lea.
Amintim în acest sens „Pravila dela Govora” (1640), redactată la iniţiativa domnitorului
Ţării Româneşti, Matei Basarab. Cunoscută şi sub denumirea de „Pravila cea mică”,
aceasta conţinea elemente de drept laic şi bisericesc, cele din urmă fiind totuşi mai
numeroase. Prevedea o serie de sancţiuni care urmau să fie aplicate (în caz de vinovăţie)
preoţilor, călugărilor şi nu în ultimul rând laicilor. Pentru preoţi (în cazul alcoolismului),
exista chiar riscul de a fi eliminaţi din tagma clericală. Acest izvor era o traducere făcută
de călugărul Moxa, a unui nomocanon slavon. Deoarece această lucrare a apărut în două
ediţii (una pentru Ţara Românească şi cealaltă pentru românii din Transilvania), putem
vorbi despre o primă tentativă de unificare legislativă din istoria românească.
În 1646 apare la Iaşi „Pravila lui Vasile Lupu”, foarte importantă sub raportul
influenţei exercitate şi sub acela al izvoarelor. Titlul său complet era „Carte Românească
de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe”. Erau făcute referinţe la
delicte în legătură cu viaţa agrar-pastorală (semănături, livezi, iazuri, mori, păscutul
turmelor), fiind tradusă din limba greacă de către logofătul Eustratie după o colecţie de
legi agrare, bizantine din secolul al VIII-lea, alcătuită din ordinul împăraţilor Leon şi

Constantin Isaurianul. Altă parte a conţinutului acestei pravile se referea la delicte şi
crime cu caracter penal (sudalma, furtul, uciderea, bigamia, falsificarea de bani, etc).
Această parte era tradusă după Prosper Farinacci, un important jurist italian, constituind
astfel prima influenţă occidentală exercitată la noi în domeniul izvoarelor scrise ale
dreptului. Pravila lui Vasile Lupu a fost utilizabilă până la începutul secolului al XIX-lea,
Dimitrie Cantemir definind-o drept „norma de a judeca drept în Moldova”. Ea s-a utilizat
şi în Ţara Românească, deoarece o bună parte a codului moldovean a intrat în alcătuirea
celui de-al doilea cod de legi al lui Matei Basarab, intitulat „Îndreptarea legii”, apărut în
anul 1652.
b) Organizarea şi procedura judecătorească
în Evul Mediu Românesc
Feudalismul nu cunoştea principiul separării puterilor în stat, astfel că aceeaşi persoană
era simultan administrator, judecător şi executor. Contrar principiului actual, atunci exista
conceptul reunirii (întrunirii) puterilor în stat. În secolul al XVII-lea apar în documentele
în limba română termenii „drept”, „dreptate” şi „judecată”, cu sensul de activitate
judecătorească. Încă din secolele anterioare, expresiile „a lua (a da) lege”, însemnau
modalitatea tradiţională de a pune în mişcare aplicarea legii, împărţirea dreptăţii.
În feudalism justiţia a fost exercitată în Ţara Românească şi Moldova de către
domn, sfatul domnesc (din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi departamentele);
anumiţi dregători centrali sau locali, în cadrul funcţiilor lor sau prin delegaţie dată de
către domnitor; anumite organe de conducere a oraşului; de breasla orăşenească (justiţia
orăşenească); stăpânul feudal (laic sau ecleziastic), în ceea ce priveşte oamenii de sub
puterea lui; megieşii sau oamenii buni şi bătrâni (justiţia obştii libere); clericii (justiţia
ecleziastică); precum şi judecata de către biserică (fără eliminarea riguroasă a judecăţii
domneşti) a pricinilor civile şi penale între civili, dacă aveau o anumită legătură cu
dogmele sau canoanele bisericii, cu vădita tendinţă de lărgire, împotriva tendinţei
contrare a multor boieri şi agenţi domneşti.
Împărţirea „dreptăţii” devine un instrument de guvernare la îndemâna boierimii,
feudalii laici (dar şi cei ecleziastici) beneficiind de numeroase privilegii. În aceste
condiţii, exercitarea actului de justiţie producea venituri importante pentru judecători, în
speţă- domnitorul şi dregătorii.
În Evul Mediu, autoritatea lucrului judecat era inexistentă, o pricină soluţionată
definitiv putând fi reluată sub acelaşi domn şi cu atât mai mult sub domnul următor,
întrucât puterea domnească avea caracter personal, domnia nefiind instituţionalizată.
Instanţa supremă o reprezenta domnitorul, considerat a fi fost cel mai înalt judecător. El
putea să judece orice fel de cazuri (pricini), avea dreptul să pronunţe sentinţe capitale şi
totodată putea să confişte averile. Aceasta nu înseamnă însă că domnitorul era un despot
de tip asiatic, un autocrat obişnuit să dispună fără nicio consideraţie de persoana şi
bunurile supuşilor săi, aşa cum s-a afirmat de către unii istorici. Obiceiul pământului

limita pe alocuri dreptul de judecată al suveranului, el neputând de exemplu, dispune de
moşiile boiereşti, decât în anumite situaţii, bine precizate. Aceasta înseamnă că puterea
domnului, în materie de judecată nu era absolută. Domnul judeca în cadrul sfatului
domnesc, unde luau parte mitropolitul, înalţii ierarhi care se găseau eventual la curte,
precum şi marii dregători. După ce ascultau părţile şi martorii şi după ce se cercetau
actele (hrisoave, zapise, ipisoace, cărţi, etc), domnitorul (luând mai întâi avizul
mitropolitului şi al boierilor), pronunţa sentinţa. Redeschiderea procesului (de către
partea care pierdea) era adeseori dificilă, deoarece se luase obiceiul (în Moldova), sp se
fixeze o taxă însemnată numită iniţial „zavescă”, iar mai târziu, în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea , „herâie”, pe care cel care voia să reia un
proces trebuia s-o plătească în prealabil vistieriei domneşti. În Ţara Românească această
taxă se numea „gloabă” şi ea se întâlnea în documente, mult mai rar decât în Moldova.
Ca urmare a întinderii teritoriului supus autorităţii sale, numărul locuitorilor şi
multitudinii cazurilor, domnitorul nu putea judeca întotdeauna în persoană şi în
consecinţă, dădea prin delegaţie acest drept dregătorilor săi. Toţi dregătorii puteau judeca,
însă limitele jurisdicţiei (competenţei lor) variau. Domnitorul putea crea sau elimina după
plac, competenţa judecătorească a unora sau a altora dintre dregători. Astfel, vedem
acordându-se unor slujbaşi din târguri , dreptul de a cerceta chiar cauzele mai importante,
rezervîndu-se domnitorului, doar cazurile foarte grave. Nu exista nicio altă normă normă
în aceste atribuţii de competenţă judecătorească , decât arbitrariul domnesc. Competenţi
doar în materie civilă şi în materie de contravenţii şi de delicte mici, dar lipsiţi de vreo
competenţă în cauzele în care era parte vreun mare dregător erau căpitanii, pârcălabii,
staroştii, vornicii, şoltuzii, pârgarii, etc. Superiori în rang acestora erau în Moldova, la
început, un singur mare vornic, apoi începând cu anul 1568, doi mari vornici, cel de Ţara
de Jos cu reşedinţa la Bârlad şi cel de Ţara de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi; în Ţara
Românească, un mare vornic şi, spre sfârşitul secolului al XV-lea, marele ban, pentru
Oltenia.
Competenţa lor se caracteriza prin aceea că numai ei puteau judeca cazurile de
omor şi puteau, în consecinţă, pronunţa pedeapsa cu moartea. Judecau la reşedinţele lor,
ori la casele proprii, sau în zona de care răspundeau direct. În fruntea cancelariei
domneşti se afla marele logofăt, la acesta venind şi tot dela el fiind emise totalitatea
actelor de procedură referitoare la cazurile pe care domnul urma să le judece. În cazurile
penale, agentul de urmărire al vinovatului, cel care îl introducea pe acesta în instanţa
domnească, era marele armaş, ajutat de al doilea şi al treilea armaş şi de mai mulţi
armăşei.
Sfatul domnesc era alcătuit din boieri (mari dregători) care îndeplineau aşadar o
serie de funcţii. Uneori se adăugau şi foşti mari boieri, nelipsind mitropolitul sau
episcopii. Sfatul domnesc reprezenta organul suprem legislativ, executiv şi judecătoresc
al ţării. În cadrul sfatului domnesc, domnitorul judeca orice plângeri împotriva deciziilor
dregătorilor; cazurile în care era parte vreun boier-dregător mare; cazurile de omor şi
răpiri de fete, pe care şi le rezervase faţă de satele unde acordase proprietarilor imunitate.
Sistemul feudal românesc se asemăna cu cel bizantin şi din spaţiul sârbesc,
acestea necunoscând nici autonomiile locale, nici sistemul judecătorilor aleşi. Judecătorii
din oraşele noastre nu erau decât nişte funcţionari administrativi, care aveau şi atribuţii
judecătoreşti. În general, Moldova şi Ţara Românească nu au cunoscut decât sistemul

judecătorului unic, cu excepţia, pe de o parte, a sfatului domnesc, iar pe de altă parte a
justiţiei comunale, specifică Transilvaniei.
În Transilvania, sfatul orăşenesc era alcătuit din judele oraşului şi asesori aleşi.
Niciodată, domnitorul nu a încetat să-şi exercite în mod personal atribuţiile sale
judecătoreşti. Hotărârile, chiar ale marilor boieri, erau întotdeauna date sub rezerva
hotărîrii supreme a domnitorului.
În ceea ce priveşte apelul, acesta se rezuma în Evul Mediu, la un gen de drept de
plângere faţă de superior, împotriva unui act al inferiorului şi era firesc să fie aşa, vis a
vis de confuzia care domnea între atribuţiile executive şi cele judecătoreşti ale
dregătorilor. În consecinţă şi plângerile împotriva sentinţelor se puteau prezenta
domnitorului, ca şi cele împotriva oricărui act administrativ, printre altele şi prin formula
arhaică a „jalbei în proţap”, atunci când domnitorul se deplasa prin ţară. Feudalismul
românesc nu a cunoscut astfel, prime instanţe de judecată şi instanţe de apel, ci numai o
multitudine de plângeri, împotriva dregătorilor-judecători. Astfel se explică şi de ce
domnitorul putea pedepsi pe boierul care „din neştiinţa legilor judecase strâmb”, după
cum, putea pedepsi pe autorul plângerii, dacă judecata dregătorului se dovedea dreaptă.
În vechile noastre documente medievale, plângerea apărea şi sub denumirea de
„pricină”, „gâlceavă”, „treabă”. Reclamantul se numea „pârâş”, „jeluitor”, „prigonitor”,
iar pârâtul se mai numea şi „prigonit”, „învinuit”, „învinovăţit”. Toţi oamenii liberi (în
sensul medieval al termenului) şi persoanele juridice (bisericile, mănăstirile, breslele,
satele) aveau capacitatea de a se prezenta în justiţie. Oamenii dependenţi (rumâni sau
vecini) puteau sta în justiţie numai în procesele în care se punea în discuţie însăşi starea
lor de dependenţă. Procesele legaste de îndeplinirea obligaţiilor derivând din această
condiţie erau rezolvate însă pe domenii de stăpânul ţăranului îndatorat, căruia acesta din
urmă îi datora ascultare şi supunere. Robul fără stăpân avea o personalitate juridică
redusă, putând să stea în justiţie în procesele care priveau persoana sa. Cel cu stăpân era
reprezentat în procese de către acesta.
Femeia necăsătorită sau văduva puteau sta în justiţie. Femeia căsătorită stătea însă
în instanţă asistată de soţul ei , sau chiar nu apărea deloc, fiind reprezentată de către
acesta. Ea era capabilă să stea singură în instanţă, numai în acţiunea de divorţ sau în altă
acţiune în legătură cu persoana sa. Împricinaţii se prezentau de obicei în instanţă în
persoană. În materie penală (mai ales), atât plângerea cât şi procedura sunt orale, abia din
secolul al XVIII-lea forma scrisă devenind obişnuită în cazul plângerilor adresate
domnitorului. La termenul fixat sau la cele ulterioare, se derula judecata propriu-zisă.
Deşi determinată cu precizie, ziua judecăţii (dacă una dintre părţi nu se prezenta),
procesul nu se soluţiona imediat, ci se aştepta de regulă o săptămână şi dacă partea lipsă
tot nu venea, se putea amâna la alt termen, la care aceasta era chemată din nou, sau se
putea soluţiona în favoarea părţii prezente. Dacă un împricinat nu se prezenta la termenul
fixat, el putea fi adus prin intermediul „forţei publice” (cu mandat de aducere, în limbaj
modern) la noul termen ce se fixa. Nu exista o diferenţiere între procesele civile şi cele
penale.
În Moldova şi Ţara Românească, dacă chemarea în judecată se dovedea prin
probe preconstituite sau prin mărturia pârâtului şi împricinaţii se prezentau în ziua fixată,
pricina (cauza) se putea soluţiona la primul termen. În cazul în care era necesar să se
administreze probe solicitate în instanţă, cauza se amâna în acest scop.

După administrarea probelor şi a contraprobelor cerute de părţi, se dezbătea
procesul în fond, părţile putându-se prezenta (în civil) personal sau prin reprezentanţi
(vechili). După dezbateri urma pronunţarea hotărârii, care, în cazul unei soluţii
afirmative, ori de câte ori era vorba de pretenţii valorificabile în bani, urma să se execute
asupra averii pârâtului, dacă acesta din urmă nu-i plătea de bunăvoie reclamantului o
sumă de bani.
Partea care invoca un drept trebuia să-l dovedească, oferind judecătorului
suficiente elemente de convingere în sprijinul afirmaţiilor sale. Prin probe se stabilea
temeinicia unei afirmaţii sau realitatea unui fapt. Mijloacele de probaţiune erau:
mărturisirea împricinatului, mărturiile martorilor, (co) jurătorii, jurământul
împricinatului, blestemul şi cartea de blestem pentru împricinat sau martori, înscrisurile,
prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, convingerea personală a judecătorului.
Toate aceste probe au evoluat sub aspect structural, în sensul că, aşa numiţii (co) jurători
vor „dispare” ulterior; blestemul va fi mai rar utilizat, iar înscrisurile se vor întocmi din
ce în ce mai frecvent la încheierea contractelor.
Un rol foarte important în administrarea justiţiei feudale (până la mijlocul
secolului al XVII-lea) a fost reprezentat de către (co)jurători, în acelaşi timp, mijloc de
probaţiune şi organ de judecată.
Aşa-numiţii „jurători adeveritori” au apărut iniţial în procesul penal, sub forma
jurământului purgator: nevinovăţia acuzatului era sprijinită de rude prin jurământul lor
solemn, care, invocând divinitatea, o sileau- potrivit credinţelor vremii-să intervină
printr-o sancţiune, pe care şi-o alegea, dacă jurământul era mincinos. Va fi impus
principiul potrivit căruia jurătorii nu trebuie să fie rude cu părţile din proces. Cojurătorii
(care la început adevereau dreptatea acuzatului într-o învinuire penală) vor adeveri
ulterior şi dreptatea pârâtului, într-o pricină civilă şi mai târziu, îl vor sprijini tot mai
frecvent pe reclamant în astfel de cazuri. Ulterior, cojurătorii au ajuns să fie înlocuiţi prin
judecata unor boieri delegaţi de domnie (încă din secolul XVII) şi mai târziu prin
judecata unor instanţe propriu-zise (în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), care
recurgeau la toate mijloacele de probă moştenite din dreptul romano-bizantin şi adaptate
acum nevoilor unei societăţi în care îşi făceau apariţia noile relaţii capitaliste. Jurământul
cojurătorilor avea caracter colectiv, fiind depus de aceştia împreună cu partea care i-a luat
şi de toţi cojurătorii împreună, unul după altul. În Ţara Românească, jurământul se lua de
obicei la faţa locului, sub supravegherea unui reprezentant al domniei, şi, mai rar, la
scaunul domniei, în special când jurătorii erau boieri din divan. În Moldova, jurământul
era luat de obicei la scaunul domniei, la o biserică din capitală, dar domnitorul putea
dispune să fie luat şi în alt loc. Numele persoanelor care trebuiau să jure erau înscrise, în
Ţara Românească pe răvaşe domneşti trimise fiecărui împricinat, iar în Moldova într-un
aşa-numit „catastih”. Spre deosebire de martori, care puteau jura în faţa instanţei de
judecată sau să dea declaraţii fără să presteze jurământ, cojurătorii jurau de obicei în
biserică, pe cruce sau pe Biblie şi numai excepţional, în faţa unui dregător laic sau a
instanţei, dar cu preot. Jurământul cojurătorilor, deşi era o adevărată judecată, nu avea
totuşi putere decât dacă era întărit de către domnitor, ceea ce se întâmpla frecvent.
Procedura curentă de cenzurare a jurământului strâmb se numea „lege peste lege”,
în condiţiile în care se dădea părţii care pierduse procesul şi ducea la rejudecarea lui după
aceeaşi procedură, dar cu un număr dublu de cojurători, de obicei 24, legea fiind luată cu
12 şi mai rar cu 48. Dacă împricinatul care obţinuse legea peste lege reuşea să jure cu

cojurătorii săi în sens contrar primei legi, hotărârea se schimba şi primii cojurători,
consideraţi mincinoşi erau pedepsiţi de obicei cu confiscarea de către domnitor a unui
număr de boi. „Legea peste lege” făcea, aşadar, posibilă rejudecarea unui cauze
soluţionate printr-o hotărâre rămasă definitivă. În formula „a lua lege”, „lege” are sensul
de judecată (tribunal).
În ceea ce priveşte pedepsele, crima de înaltă trădare („hiclenia”) era de regulă
pedepsită cu moartea şi confiscarea averii. Tot cu moartea se pedepseau şi omorul,
tâlhăria, furtul repetat, uneori şi bigamia, sau chiar furtul simplu. Felul morţii varia în
funcţie de condiţia socială a vinovatului, după natura crimei, dar şi în funcţie de voinţa
domnitorului. Pentru boieri era în mod obişnuit tăierea capului, iar pentru oamenii
obşnuiţi- spânzurătoarea. Uneori, în loc de pedeapsa capitală se aplica doar mutilarea.
Una dintre cele mai cunoscute era tăierea nasului (în fapt, a cartilajului dintre nări), pe
care o sufereau candidaţii fără succes la domnie.
Adeseori, pentru a-l face pe cel închis să-şi mărturisească vina, se recurgea la
tortură sau „caznă”. Ea nu a reprezentat însă, în spaţiul românesc, până la codurile de legi
ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, un mijloc legal şi regulamentar de probaţiune, ca în
Occident, ci s-a întrebuinţat mai mult pentru obţinerea de bani.
Închisoarea servea ca un mijloc de constrângere pentru a-i determina pe cei
condamnaţi la amendă sau pe datornici să plătească. Drept închisori (temniţe) serveau, de
cele mai multe ori, beciurile palatelor domneşti sau ale autorităţilor, unde împricinaţii
erau ţinuţi, în cazuri grave „ferecaţi în obezi” sau butuci. În secolul al XVII-lea, găsim
închisori şi în cadrul mănăstirilor. Totodată, exista pedeapsa cu trimiterea la ocnă care,
adeseori echivala cu o condamnare la moarte. Cea mai frecventă pedeapsă aplicată în
această perioadă a fost amenda sau „gloaba”, care se dădea pentru tot felul de delicte şi
chiar pentru crime, purtând diferite denumiri. Cea mai obişnuită era aceea de „gloabă”,
care provine din cuvântul slav „globa” (amendă).
Amenda care se plătea (de regulă, în capete de vite sau cai), pentru moartea de
om, adulter sau răpire de fată se numea „duşegubină” (în slavă însemnând „cel ce-şi
pierde sufletul”). Pentru mutarea semnelor de hotar, gloaba se numea „hatalm” (din
maghiarul „hatolm”)- forţă, putere. O altă amendă întâlnită mai ales în Moldova era
„tretina”, cuvânt slav ce însemna „a treia parte”.
Pentru vitele scăpate pe hotarul altuia se plătea amenda numită „pripas”. Dacă
într-un proces, una din părţi refuza să se prezinte de bună voie la cea dintâi chemare în
faţa domnitorului şi trebuia să se trimită un agent care s-o aducă, atunci acest agent avea
dreptul să încaseze o gloabă sau amendă, numită în Moldova „ciubote”, iar în Ţara
Românească „treapăd”.
Gloabele sau amenzile se plăteau la început în vite, mai apoi şi în bani. Amenzile
reprezentau un venit al dregătorului-judecător care le pronunţa, ele revenindu-i uneori în
întregime, alteori- parţial. De aici, tendinţa permanentă spre abuz şi frecvenţa amenzilor,
care puteau să ducă chiar până la risipirea satelor.
Principiul compoziţiei (al înţelegerii dintre părţi) era cunoscut şi în spaţiul
românesc medieval. Rudele unui om ucis se puteau înţelege cu ucigaşul, primind ca
despăgubire fie o anumită sumă de bani, fie o proprietate.
Dintre pedepsele corporale se folosea bătaia şi în special bătaia la tălpi. Ea se
aplica vinovatului şi în închisoare, dar de obicei în public, fie la „scara domnească”, fie
pe uliţă, sau în târg. Uneori, în documente se întrebuinţează expresia de a pedepsi „cu

târgul”. În acest caz, bătaia era însoţită şi de purtatul vinovatului pe uliţă, prin târg, să-l
vadă toată lumea. Bătaia la tălpi s-a aplicat pentru calomnie, plastografie, insultă, curvie,
tentativă de omor. O altă pedeapsă corporală a fost ţintuirea cu urechea de stâlp sau de
uşă. Pentru greşeli săvîrşite în legătură cu biserica era pedeapsa jugului. Consta în aceea
că vinovatul era pus, asemenea vitelor, într-un jug de lemn, lângă biserică, să-l vadă
credincioşii. Înfierarea cu fierul roşu se adăuga uneori, pe lângă pedeapsa principală,
criminalilor şi „hiclenilor”, celor care se dovediseră ostili domniei.
c) Persoanele, rudenia, familia,
căsătoria, succesiunile
Trăsătura esenţială în feudalism (în ceea ce priveşte individul) o constituie încadrarea
acestuia în diverse stări/categorii sociale, al căror regim statutar inegal era ilustrat şi
asupra sferei capacităţii sale juridice.
Boierimea reprezenta categoria socială dominantă. La origine, boierii erau
proprietari de pământuri, ridicaţi dintre ţărani la conducerea şi comanda militară a
obştilor şi asociaţiilor de obşti. Iniţial aleşi, s-au permanentizat ulterior la conducere,
devenind cu timpul stăpâni feudali cu caracter ereditar. Existenţa lor este atestată încă din
secolul al X-lea. Ierarhia între reprezentanţii boierimii se conserva în mod strict. Boierii
avea o capacitate juridică deplină, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor publice şi
private. Existau boieri mari şi mici, de curte şi de ţară, cu şi fără dregătorii.
O situaţie oarecum analoagă o aveau reprezentanţii clerului, în special clerul înalt,
acesta din urmă jucând un rol important în conducerea treburilor publice. Membrii
clerului înalt lua parte la alegerea domnitorului, deşi biserica era supusă totuşi autorităţii
domneşti. Clerul înalt lua loc în sfatul domnesc alături de domn şi de marii boieri la
judecarea unor cauze. Totodată, avea competenţa de a judeca anumite cauze în baza
calităţii sale, iar altele în urma investirii domnitorului. Rolul cultural şi educativ al
clerului a fost extrem de important, primii ştiutori de carte provenind din rândurile
acestuia. Începuturile învăţământului în Moldova şi Ţara Românească s-a făcut în
preajma bisericilor sau în casele preoţilor. Orăşenii puteau să participe la administrarea
târgurilor şi oraşelor, să dispună de bunurile lor şi să-şi rezolve diferendele lor judiciare.
Ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi) aveau atribuţii relativ similare sub aspectul
administrării satelor şi a bunurilor proprii. Ţăranii aserviţi (rumâni şi vecini) puteau să
dispună de bunurile pe care le mai păstrau în proprietatea lor, fiind însă excluşi dela
exerciţiul drepturilor publice. Puteau să revină la condiţia de oameni liberi prin
răscumpărare şi iertare de rumânie.
Robii (tătari şi ţigani) trăiau în regimul unui „drept al robilor” sau al unui „drept
ţigănesc”. Erau lipsiţi de libertate, consideraţi obiecte asupra cărora se puteau face
diverse tranzacţii, dar nu se putea dispune de viaţa lor. Puteau fi, totodată, vânduţi sau
donaţi.

Străinii aveau un regim juridic tolerant, în primul rând dacă erau creştini (greci,
armeni, etc). Puteau să se stabilească în târguri şi oraşe, să practice comerţul, să se
organizeze în comunităţi proprii şi să aibă bisericile lor.
Rudenia era o relaţie specială între persoane, fie izvorâtă dintr-o origine comună
biologică- rudenia de sânge, fie bazată pe anumite principii religioase- rudenia prin
alianţă, care se creează între grupul de rude al unui soţ cu grupul celuilalt soţ (cuscria), fie
rezultată în urma botezului şi cununiei (naşi-fini)- numită rudenie spirituală, întrucât îşi
are sorgintea în cele două taine. Rudenia de sânge se socotea în funcţie de autorul comun
pe linie directă, suitoare şi coborâtoare (ascendenţi şi descendenţi) şi pe linie colaterală,
fiecare cu grade sau trepte numerotate după numărul generaţiilor ce se interpun între
rudele respective. Ea a creat drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere, precum
şi de vocaţie succesorală. Totodată a impus anumite impedimente la căsătoria
persoanelor înrudite prin sânge, în scopul dezvoltării armonioase a fiinţei umane.
Familia lua naştere în orânduirea feudală prin căsătorie, filiaţiune şi înfiere.
Căsătoria se putea desface prin „despărţenie”. Din relaţiile de familie stabilite prin unul
dintre cele trei moduri enunţate mai sus, rezultau anumite consecinţe privitoare la puterea
părintească, tutela, averea copiilor minori; drepturile succesorale ale copiilor la averea
părinţilor şi reciproc, ale fraţilor şi surorilor şi ale descendenţilor acestora, ale soţului
supravieţuitor la averea soţului decedat; incapacităţii la căsătorie, la prezentarea ca
martor, la anumite danii sau restrângeri ale capacităţii femeii căsătorite; obligaţia
alimentară reciprocă între copii şi părinţi şi soţi între ei.
Transmiterea bunurilor (moşteniri) se făcea pe cale legală şi testamentară. În
conformitate cu moştenirile legale copiii legitimi şi adoptivi (de suflet), atât băieţi cât şi
fete, aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor părinţilor lor decedaţi. Copiii naturali
succedau numai la moştenirea propriei lor mame. Se admitea reprezentarea, succesibililor
decedaţi înainte de deschiderea succesiunii, de către urmaşii lor. Copilul vitreg era numit
„hiastru” şi avea aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel legitim, însă numai la
succesiunea părintelui bun (propriu nu şi la aceea a soţului sau soţiei acestuia). Datoriile
succesorale treceau asupra moştenitorilor, moştenirea testamentară deschizându-se pe
baza testamentului oral sau scris . Atât testamentul oral (numit „limbă de moarte”), cât şi
cel scris se făcea în prezenţa martorilor. Părinţii îşi puteau dezmoşteni fiii dacă
considerau oportun acest lucru.
II.
REGIMUL FANARIOT
Derulat în intervalul 1711-1821, regimul fanariot reprezintă o perioadă istorică
preponderent nefastă politic, în Moldova şi Ţara Românească. Cu toate acestea, sunt
semnalate şi anumite aspecte pozitive: eliberarea socială a ţărănimii, înfiinţarea de şcoli
şi spitale, apariţia unor legi noi. Cel mai important domnitor al perioadei este Constantin
Mavrocordat, cel puţin în ceea ce priveşte viziunea sa reformatoare, în sfera

administrativă şi juridică. „Aşezământul” său redactat în anul 1740 prevedea scutirea de
dări a mănăstirilor, instituirea unui organ de control al mănăstirilor, eliminarea dărilor
plătite până atunci de către preoţi, interzicerea protopopilor de a mai aplica pedeapsa cu
închisoarea, alegerea unor boieri (din categoria celor lipsiţi de funcţii/dregătorii), care să
se instruiască în sfera juridică, a aplicării legilor şi a exercitării actului de dreptate, fiind
plătiţi anual dela vistieria domnească, prin intermediul unui salariu; eliminarea dărilor
pentru boierii cu funcţii; numirea/delegarea de către domnitor a unor boieri ispravnici
repartizaţi tuturor judeţelor, cu scopul de a exercita acolo actul de justiţie şi să-i protejeze
pe cei săraci de abuzurile agenţilor fiscali; interzicerea boierilor, slujbaşilor şi altor
dregători să abuzeze fiscal, în cursul derulării activităţilor acestora, în sensul perceperii
de taxe ilegale; eliminarea „văcăritului” şi a „pogonăritului pe vii” (două dări extrem de
costisitoare); posibilitatea ţăranilor de a-şi plăti taxele în localitatea unde trăiau;
modalitatea plăţii pe cap de contribuabil în conformitate cu averea.
În administraţie şi la judecătorii, precum şi în isprăvnicii- în judeţe s-au introdus
condici în care erau consemnate atât procesele cât şi corespondenţa.
În 1746 ( când domnea în Ţara Românească) şi respectiv 1749 ( în calitate de
domnitor al Moldovei), Constantin Mavrocordat a luat decizia desfiinţării rumâniei, una
dintre cele mai vechi instituţii medievale din Ţările Române. Aceasta însemna ca, pe
viitor, ţăranii dependenţi nu mai puteau fi vânduţi odată cu moşia, mutaţi sau despărţiţi de
familiile lor. Erau obligaţi la o prestaţie în muncă de 24 de zile pe an şi să dea „dijmă”.
Deşi nu se preciza nicăieri în mod clar că se desfiinţase rumânia sau vecinia, acest aspect
rezulta din chiar măsurile luate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a manifestat în
Moldova şi în Ţara Românească cerinţa codificării, a adoptării unor legi fundamentale,
sau pravili de temelie.
În perioada 1764-1765, din porunca domnitorului Ştefan Racoviţă s-a alcătuit un
„Manual de legi”, scris în limba greacă, dar rămas netipărit. Cuprindea o încercare de
reunire a cutumelor utilizate în practica juridică frecventă. În 1780 , se tipăreşte la
Bucureşti (limba greacă şi română), „Micul manual de legi”, sau „Pravilniceasca
condică”, un cod de legi iniţiat de către Alexandru Ipsilanti, spirit luminat, mare om de
cultură. Intenţia era de a se sintetiza normele juridice existente în acel moment, în Ţara
Românească, multe dintre ele, fiind în fapt cutume. În 1785, domnitorul Alexandru
Mavrocordat a iniţiat apariţia „Sobornicescului hrisov”, care cuprindea dispoziţii de drept
civil.
Cel mai reprezentativ cod de legi al perioadei fanariote a fost Codul lui Scarlat
Callimachi, apărut la Iaşi, (limba greacă), în patru volume, în intervalul 1816-1817.
Împrumuta masiv pasaje din Codul Civil austriac, cu mici modificări parţiale, dar şi din
texte juridice bizantine. S-a aplicat începând din 1 octombrie 1817, iar în 1833 a fost
tradus şi în limba română. Importanţa lui constă în aceea că, este prima influenţă juridică
occidentală consemnată masiv într-o sinteză. În 1818 e promulgată şi aplicată în Ţara
Românească, Legiuirea lui Caragea (după numele domnitorului iniţiator Ioan Gheorghe
Caragea). Acest nou cod de legi a fost tipărit la Viena (limba greacă) şi la Bucureşti
(limba română). Inferior Codului lui Scarlat Callimachi sub aspect valoric, a rămas totuşi
în vigoare (ca şi omologul său din Moldova), până în anul 1865.

III.
REGULAMENTELE ORGANICE
În perioada 1828-1834, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia efectivă a
Rusiei, prilej cu care, în scopul de a oferi o organizare politico-administrativă acestora,
Imperiul Rus a organizat comisii speciale, alcătuite din boieri, care să lucreze sub
conducerea comisarului rus, iniţial generalul Joltuhin, iar ulterior generalul Pavel
Kiselev. Comisiile au lucrat la Bucureşti, redactând un proiect de Regulament, pentru
Ţara Românească şi pentru Moldova. După ce proiectele au fost trimise la Petersburg,
unde au fost analizate de o comisie alcătuită din 3 români şi doi ruşi, au fost restituite lui
Kiselev, care le-a supus dezbaterii Adunărilor extraordinare din Ţara Românească şi
Moldova. Regulamentele Organice au început să fie puse în aplicare iniţial în Ţara
Românească (1831), ulterior în Moldova (1832). Imperiul Otoman le va confirma la
rându-i, în calitate de Putere suzerană, în anul 1834.
Regulamentele Organice aveau un conţinut politic, juridic şi social, unii istorici
considerându-le primele noastre Constituţii, sau, în orice caz, acte cu valoare
constituţională. Conform prevederilor Regulamentelor Organice, domnitorul (atât în
Ţara Românească, dar şi în Moldova), urma a fi ales de către o Adunare obştească
extraordinară, alcătuită din 190 membri (Ţara Românească) şi respectiv 132 membri în
Moldova. Domnitorul trebuia să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi, să aparţină marii
boierimi, fiu al unui boier de rang înalt. Cu alte cuvinte, Regulamentele Organice
proclamau principiul domniei elective, viagere şi nobiliare. Alegerea domnitorului de
către Adunarea obştească extraordinară trebuia să fie confirmată de către Imperiul
Otoman.
Domnitorul conducea ţara potrivit legilor şi vechilor obiceiuri, modificate însă în
privinţa administraţiei interne de dispoziţiile Regulamentelor Organice. Domnitorul era
ajutat în administraţia ţării şi în guvernarea acesteia de către miniştri. El avea dreptul să
numească şi să revoce pe miniştri, pe funcţionari; să acorde şi să ridice pe baza procedurii
juridice titlurile boiereşti. Nu în ultimul rând, avea dreptul de a confirma deciziile
Divanului Suprem, să le defere Curţii de revizuire. Avea totodată dreptul de graţiere şi de
comutare a pedepselor, iniţia propuneri legislative în faţa Adunării obşteşti. Practic,
domnitorul avea dreptul de iniţiativă şi de conducere în administraţia ţării, deţinând
atribuţii din sectoarele tuturor funcţiilor statului şi deţinând o poziţie de prioritate
politico-juridică sub aspect constituţional.
Regulamentele Organice au creat un parlament unicameral, cu atribuţii de
legiferare, numit „Obicinuita obştească Adunare”, alcătuit din delegaţi ai boierimii: 42 de
membri în Ţara Românească şi 35 în Moldova. Preşedinte era mitropolitul ţării. Adunarea
îşi constituia biroul, alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Ea
era organ legislativ, care statua prin votul său. Durata Adunărilor era de cinci ani. În
fiecare an, sesiunea ordinară începea la 1 decembrie şi ţinea două luni. Adunarea putea
să-şi prelungească sesiunea în scopul soluţionării lucrărilor. Miniştrii luau parte la
şedinţa Adunării pentru explicaţii, cu rol consultativ, neavând drept de vot şi neputând fi
membri ai Adunărilor.
Proiectele de acte normative adoptate prin vot de către Adunare trebuiau
sancţionate de către domnitor. Sancţiunea era un act îndeplinit de acesta în cadrul funcţiei

legiuitoare. El putea refuza sancţiunea fără să-şi motiveze gestul. Numai prin sancţiune
proiectele de lege votate de Obicinuita obştească Adunare căpătau putere de lege.
Închiderea sau dizolvarea Adunărilor, în caz de tulburări grave se putea face de către
domnitor, cu avizul prealabil al Rusiei (în calitatea sa de putere protectoare) şi al
Imperiului Otoman (în calitate de putere suzerană). Adunările erau obligate, în legile pe
care le concepeau, să respecte vechile privilegii, în caz contrar, aceste legi neputând fi
aplicate, fiind considerate inexistente. Amendamentele la diferitele articole trebuiau să fie
susţinute de cel puţin şase membri ai Adunării. Prin intermediul anaforalelor, Adunările
exercitau controlul asupra administraţiei, aducând la cunoştinţa domnitorului observaţiile
făcute. Tot prin anaforale, puteau să atragă atenţia domnitorului asupra chestiunilor de
interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor şi, dacă era necesar, puteau
să le aducă la cunoştinţa Rusiei şi Imperiului Otoman. Regulamentele Organice au
organizat statul pe baza principiului separaţiei funcţiilor. Ele admiteau o separaţie
tripartită a funcţiilor. Funcţia legislativă aparţinea domnitorului şi Obicinuitei obşteşti
Adunări. Titularul funcţiei executive era domnitorul. Principiul separării funcţiilor
constituţionale rezulta explicit şi implicit din prevederile Regulamentelor Organice
privitoare la funcţionarea Obicinuitei obşteşti Adunări şi a funcţiei executive. Mai rezulta
din poziţia pe care o avea funcţia judecătorească faţă de celelalte funcţii ale statului.
Legea nu era considerată drept o expresie a voinţei domneşti ci voinţa Adunării şi a
domnitorului. Funcţia executivă avea o organizare şi un conţinut precis determinate, prin
intermediul normelor constituţionale prevăzute în Regulamentele Organice. Organizarea
funcţiei judecătoreşti era precizată şi descrisă în chip nuanţat în Regulamentele Organice.
Prin intermediul logofătului dreptăţii, care veghea asupra aplicării legii şi asupra
activităţii magistraţilor se făcea conexiunea dintre domnitor şi organele judecătoreşti.
Prntru prima dată în spaţiul românesc, Regulamentele Organice precizează profesia de
avocat, oameni cu anumite cunoştinţe juridice şi cu o moralitate ireproşabilă.
Pe lângă Înaltul Divan şi pe lângă secţiile criminale ale divanurilor judecătoreşti
funcţionau avocaţi publici, iar în cazul în care inculpatul era lipsit de avocat, aceste
instanţe îi puteau oferi un avocat pentru a-l apăra. Ca instanţă supremă, Înaltul Divan era
o instanţă de fond, compus dintr-un preşedinte şi şase membri numiţi de către domnitor.
Regulamentele Organice au creat funcţia de procuror, determinându-i atribuţia de
apărător al legii.
Deşi nu au stabilit inamovibilitatea magistraţilor, Regulamentele Organice au
ilustrat-o ca pe un deziderat care s-ar fi putut realiza după un deceniu dela punerea lor în
aplicare. Admiteau numirea judecătorilor pe o perioadă de trei ani, cei capabili putând
depăşi chiar, această perioadă. Domnitorul avea dreptul de a numi şi revoca în funcţiile
administrative şi judecătoreşti, el fiind în fapt şeful executivului şi al ierarhiei
administrative şi judecătoreşti. Promulga legile, ordona executarea hotărârilor
judecătoreşti şi tot în numele lui, respectivele hotărâri erau pronunţate.
Pentru prima dată în plan administrativ, colaboratorii domnitorului erau numiţi
miniştri, domnitorul fiind răspunzător pentru actele miniştrilor, iniţiativa măsurilor
acestora neputându-se lua decât cu aprobarea sa. Miniştrii erau în număr de şapte.
Regulamentele Organice au urmărit să asigure stabilitatea în administraţia
statului, organizând servicii publice specializate şi cu caracter permanent, conferindu-le
atribuţii bine precizate. În acelaşi timp, Regulamentele Organice au desfiinţat schimbarea
funcţionarilor în fiecare an, stabilind numirea lor pe o durată de trei ani, iar dacă aceştia

se dovedeau capabili, erau menţinuţi mai departe. S-au stabilit cu aproximaţie veniturile
şi cheltuielile statului. Bugetul anual se alcătuia de către guvern şi se supunea Adunării
Obşteşti, cuprinzând cheltuielile şi veniturile presupuse ale statului. S-a impus sistemul
de pensii, acordate acelora care, după retragere îşi îndepliniseră slujba cu devotament şi
corectitudine. A fost înfiinţată poliţia. Regulamentele Organice au reprezentat o primă
etapă constituţională către unirea Moldovei cu Ţara Românească. Comunitatea de limbă,
religie, obiceiuri şi interese era precizată clar în conţinutul Regulamentelor Organice,
statuându-se totodată, identitatea lor de legislaţie.
IV.ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC MODERN
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) rămâne emblematică pentru spiritul ei
reformator, transformările iniţiate (inclusiv în ceea ce priveşte sistemul legislaţiei), fiind
cu totul excepţionale. Nu putem omite în acest sens personalitatea lui Mihail
Kogălniceanu, primul sfetnic al lui Cuza, un om politic de mare deschidere intelectuală şi
nu în ultimul rând (ca şi Cuza de altfel) un patriot luminat.
Odată cu adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei dela Paris, în mai 1864 a
fost votată şi legea electorală. În conformitate cu această lege (sau „aşezământ electoral”)
existau două categorii de alegători: primari şi direcţi. Alegătorii primari, vorând prin
delegaţi , erau toţi cetăţeni care, în sate, plăteau un impozit anual de 48 lei, iar în oraşe
de 80 lei, dacă populaţia oraşului era de maximum 15.000 de locuitori şi 110 lei, dacă
depăşea această cifră.
Alegătorii direcţi erau cetăţenii care plăteau un impozit anual de minimum patru
galbeni, erau ştiutori de carte şi aveau cel puţin 25 de ani împliniţi. Delegaţii alegătorilor
primari şi anume, câte unul de fiecare sută, se alegeau prin vot deschis; la alegerea
deputaţilor de către aceşti delegaţi şi de către alegătorii direcţi, votul era însă secret.
Numărul deputaţilor era fixat la 160: câte unul de fiecare 25.000 locuitori. Putea fi ales
deputat cetăţeanul în vârstă de minimum 30 de ani şi plătind un impozit anual de
minimum patru galbeni; ultima condiţie nu era necesară pentru preoţi, profesori,
institutori, liber-profesionişti, adică medici, ingineri, avocaţi, arhitecţi, precum şi pentru
pensionarii care aveau cel puţin 2000 de lei pensie anuală. Legea electorală avea aşadar
un caracter cenzitar, condiţionând dreptul de vot de impozitul plătit, deci de avere şi
venit.
Cu toate că în urma prevederilor legii erau excluşi dela dreptul de vot proletarii
oraşelor şi săracii satelor, ea reprezenta totuşi un însemnat progres faţă de ce fusese până
atunci, şi totodată o creştere a influenţei burgheziei.

Un act important al lui Cuza şi Kogălniceanu l-a constituit secularizarea averilor
mănăstireşti, prin care au intrat în patrimoniul statului român, 27% din suprafaţa ţării,
realizându-se în felul acesta o creştere importantă a avuţiei naţionale. (13 decembrie
1863). Această lege a fost votată inclusiv de către deputaţii care reprezentau proprietarii
de pământ, deoarece aceştia sperau că, pe această cale, se vor satisface cererile de teren
ale ţăranilor, care urmau să fie împroprietăriţi pe moşiile foste mănăstireşti şi în felul
acesta să-şi protejeze propriile lor moşii.
Una dintre legile care trebuiau să rezolve problema pământului a fost legea rurală
din 14 august 1864, în temeiul ei fiind împroprietărite 511.896 familii ţărăneşti, revenind
în medie aproape 4 hectare de familie.
Codul civil român a fost discutat şi votat de Parlament în 1864 şi pus în vigoare
de Cuza la 1 decembrie 1865. A fost alcătuit în primul rând pe baza Codului Napoleon I,
utilizând şi codul civil italian, cuprinzând şi unele prevederi ale vechiului drept românesc.
A fost pus în aplicare după un an, răstimp în care, atât magistraţii, cât şi avocaţii să-l
poată studia, iar publicul să ia cunoştinţă de el. Codul civil cuprindea câteva dispoziţii
avansate ca spirit juridic, relevate de altfel de presa străină: instituia căsătoria civilă,
singura obligatorie- cea religioasă devenind facultativă; prevedea totodată , divorţul civil,
în locul celui religios; prevedea apoi modalităţile acordării progresive de drepturi politice
etnicilor evrei. El s-a numit „Codul civil român Alexandru Ioan I”. Ca şi Codul lui
Napoleon I, a fost supranumit şi „Codul proprietarilor şi patronilor”, deoarece cartea a
doua şi a treia reglementau regimul proprietăţii private capitaliste. Peste două treimi din
articolele codului erau consacrate proprietăţii.
În ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor, au fost abrogate toate
dispoziţiile care consacrau inegalitatea în legiuirile anterioare. Persoanelor fizice le era
reglementată capacitatea juridică, adică posibilitatea de a avea drepturi şi îndatoriri.
Codul distingea capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de
folosinţă era recunosută persoanelor fizice din momentul naşterii, uneori înainte de
naştere. Codul român nu condiţiona capacitatea juridică de condiţia viabilităţii copilului.
Capacitatea deplină de exerciţiu şi folosinţă o aveau persoanele majore, care împliniseră
21 de ani. Minoritatea era protejată de lege, însă codul prevedea şi posibilitatea
emancipării persoanei dela 18 ani, atunci când se considera că avea capacitatea apropiată
de aceea a persoanelor majore.
Persoanele putea să-şi aleagă regimul matrimonial, respectiv regimul cu privire la
situaţia bunurilor aduse sau dobândite de către soţi. Soţii puteau să aleagă fie regimul
separaţiei de bunuri, fie acela al comunităţii de bunuri. Dacă ei nu făceau convenţii
speciale înainte de celebrarea căsătoriei în legătură cu regimul matrimonial şi declarau la
căsătorie că adoptă regimul dotal, acesta era reglementat de către cod. Dota era
constituită din bunurile pe care le aducea soţia sau care erau prevăzute în contractul de
căsătorie că-i aparţin, dacă nu se făceau declaraţii contrarii. În cod se precizează că dota
este averea ce ajuta să susţină sarcinile căsătoriei. În timpul căsătoriei, averea dotală era
administrată de către bărbat, el îndeplinind în privinţa averii dotale obligaţiile unui
uzufructuar. Desfacerea căsătoriei cunoaşte o diferenţiere de modelul prevăzut în Codul
civil al lui Napoleon I, consacrând egalitatea soţilor în evocarea motivelor de divorţ.
Cu privire la relaţiile de filiaţie este reglementată rudenia legitimă şi nelegitimă.
Spre deosebire de codul francez, reglementarea filiaţiei naturale prevedea acelaşi regim
pentru toţi copiii naturali, dacă legitimarea lor s-a făcut prin căsătoria tatălui cu mama lor.

Cercetarea maternităţii era în schimb admisă, copilul care-şi reclama mama fiind dator să
dovedească că el este acelaşi copil pe care ea l-a născut.
Codul civil reglementa instituţia tutelei minorilor şi a persoanelor majore alienate
mintal. Tutorele avea obligaţia să îngrijească de persoana minorului sau a celui incapabil
să-şi administreze bunurile, răspunzând pentru daunele produse din cauza administrării
necorespunzătoare. În domeniul succesiunii se aplica principiul egalităţii între fete şi
băieţi. Succesiunea era testamentară şi ab intestat. Sunt reglementate mai multe forme de
testamente: olograf scris, datat şi semnat de către testator; cel autentic, semnat în faţa
instanţei de judecată şi autentificat de aceasta; testamentul mistic, ce poate fi scris de altă
persoană, însă trebuie semnat de către testator. Acesta închide, pecetluieşte şi-l
încredinţează judecătorului. Cu privire la succesiunea legală, codul prevedea trei grade de
succesibili: descendenţi şi ascendenţi, nedefiniţi şi colaterali până la gradul al 12-lea
inclusiv. Succesiunea se numea ab intestat când titularul murea fără a lăsa un testament
scris. În situaţia în care defunctul nu avea rude în gradul succesibil şi nici copii naturali,
bunurile succesiunii urmau să treacă la soţul supravieţuitor. În lipsa soţului supravieţuitor
succesiunea trecea la stat.
Proprietatea era definită ca dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut în limitele determinate de lege. Bunurile
erau clasificate ca mobile şi imobile, mişcătoare şi nemişcătoare. Sub aspectul modurilor
de dobândire a proprietăţii, codul reglementa instituţii precum succesiunea legală şi
testamentară, diferite donaţii între vii, contracte de vânzare-cumpărare, etc.
În ceea ce priveşte obligaţiile, codul prevedea că acestea iau naştere din voinţa
părţilor sau dintr-o faptă a unei persoane căreia legea îi acorda efecte juridice. Voinţa
trebuia să fie neviciată, viciile propriu zise fiind eroarea, dolul (înşelăciunea), violenţa.
Contractul era definit drept lege a părţilor, un izvor de obligaţii, un temei al răspunderii
civile. Era stabilită obligativitatea răspunderii personale. Erau reglementate contractele de
vânzare-cumpărare, contractele de închiriere cu diferite variante (case, arendare, muncă
sau închiriere de servicii), contract de împrumut (bani, obiecte).
La 1 mai 1865 a intrat în vigoare Codul penal elaborat de către Cuza, având ca
izvoare Codul lui Napoleon I din 1810, Codul penal prusian din 1851, Codul penal din
Moldova (1826), Condica criminalicească din Ţara Românească. Infracţiunile erau
clasificate după felul pedepselor:
-Pedepse criminale: munca silnică pe timp limitat sau pe viaţă, recluziunea care se
executa în anumite locuri speciale, detenţiunea (un regim mai blând de închisoare),
degradarea civică.
- Pedepse pentru delicte: închisoarea corecţională, interdicţia unora dintre drepturile
politice, civice, familiale, amenzi.
- Pedepse pentru contravenţii: închisoarea de la o zi până la 15 zile, amenda dela 5
până la 25 de lei.
Evident, era reglementat şi modul de aplicare şi executare a fiecărei categorii de
pedeapsă în parte. Infracţiunile erau clasificate în crime, delicte şi contravenţii. Cele mai
aspru pedepsite erau crimele şi delictele îndreptate împotriva siguranţei statului: înaltă
trădare, complotul, atentatul, răzvrătirea. Infractorul era considerat drept o persoană
raţională, conştientă de faptele sale, precum şi de urmările acestora. Sancţiunea era
dozată în raport de pericolul pe care-l prezenta fapta săvârşită în mod conştient de către
infractor, care a urmărit rezultatul produs.

Prevederile Codului penal au avut un caracter modern, determinând o
reglementare mai clară a incriminării. Nota de legalitate introdusă de „spiritul” său este
incontestabilă. Cauzele care apărau de răspunderea penală erau alienaţia mintală,
pierderea uzului raţiunii sau alte împrejurări independente de voinţa infractorului.
La 1 decembrie 1865 a intrat în vigoare Codul de procedură civilă, izvoarele
utilizate fiind Codul de procedură civilă al cantonului Geneva (Elveţia), Codul de
procedură civilă francez, reglementările procedurale româneşti vechi, unele dispoziţii din
legea belgiană (1851) cu privire la executarea silită. Judecata era orală, publică şi
contradictorie în vreme ce instanţele reglementate erau judecătoriile de plasă, tribunalele
judeţene (cu competenţă generală civilă şi comercială); Curţile de Apel (Bucureşti, Iaşi,
Craiova, Focşani, ulterior, aceasta din urmă fiind mutată la Galaţi). Erau cunoscute
următoarele căi de atac: apelul, prin care partea din proces nemulţumită de hotărârea unui
tribunal, o ataca la Curtea de Apel; revizuirea unei hotărâri rămase definitive, putea fi
cerută de una din părţi, în cazul în care cuprindea dispoziţii contradictorii; obiectul
procesului nu se afla în fiinţă sau pentru descoperirea ulterioară a unor acte, fapte sau
mărturii mincinoase, care au stat la baza luării hotărârii respective; contestaţia în cazul
execuţiei silite; opoziţia în situaţia urmăririi bunurilor nemişcătoare pentru executarea
silită sau a condamnării în lipsă. Era o procedură destul de greoaie şi de costisitoare, cu
taxe ridicate.
Având ca izvor principal Codul francez de instrucţie criminală din 1808, Codul de
procedură penală a fost pus în vigoare la 1 mai 1865. El cuprindea: dispoziţii
preliminarii; referiri privind poliţia judiciară; referiri privind judecata. Erau reglementate
în prima parte, atribuţiile persoanelor investite de stat cu urmărirea, descoperirea faptelor
considerate infracţiuni, cu strângerea probelor şi trimiterea făptuitorilor în judecata
tribunaleor. Descoperirea era faza în care ofiţerii de poliţie judiciară strângeau dovezile în
legătură cu comiterea unor infracţiuni. Urmărirea se făcea pe baza unui rechizitoriu al
procurorului care deschidea acţiunea penală pe baza dovezilor strânse de poliţia judiciară.
Adesea, un judecător de instrucţie completa cercetările. Instanţele penale reglementate în
Cod erau judecătoriile, tribunalele, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie. Curţile cu juri
aveau în competenţă în general judecarea infractorilor care se făceau vinovaţi de
săvârşirea unor infracţiuni calificate drept crime. Erau compuse dintr-un complet de
judecată şi de un juriu compus din cetăţeni. După îndeplinirea procedurii de interogare a
învinuitului, a martorilor, ascultarea apărătorului şi a reprezentantului ministerului public,
juraţii se retrăgeau pentru a delibera prin vot secret. Încadrarea juridică a faptei şi
stabilirea pedepsei se făcea de către judecători, juraţii trebuind să se pronunţe numai
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei. Căile de atac erau: apelul, prin care erau atacate
hotărârile judecătoriilor şi tribunalelor; recursul înaintat la Curtea de Casaţie; revizuirea
unei hotărâri rămase definitive.

V.TRANSILVANIA SUB REGIMUL DUALIST AUSTRO-UNGAR (1867-1918)
ASPECTE SOCIALE ŞI LEGISLATIVE
Anexarea Transilvaniei la Regatul Ungariei a consemnat începutul unei lungi serii de
acţiuni deznaţionalizatoare, antiromâneşti, pe care autorităţile le-au realizat metodic,
gradual, îmbinând litera legii cu scopul declarat al maghiarizării şi asimilării românilor
transilvăneni.
În 1868, Parlamentul maghiar vota legea învăţământului, care prevedea că
instituţiile publice pentru instrucţie populară se pot înfiinţa şi susţine în modul stabilit
prin lege, atât prin confesiunile din patrie, cât şi prin societăţi private, comunităţi şi stat.
Instituţiile de învăţământ public a căror organizare era legiferată prin această lege erau
şcolile populare-elementare şi superioare- şcolile civile şi preparandiile.
Confesiunile putea înfiinţa şcoli în comunităţile respective, pe cheltuiala lor.
Confesiunea care înfiinţa o şcoală avea dreptul de a stabili salariul învăţătorilor şi
profesorilor şi să aprobe cărţile şcolare. Prin noua lege, statul avea grijă să prevadă
dreptul său de a inspecta şi şcolile confesionale. În noua lege se prevedea că în unele
comune, unde confesiunile nu puteau organiza o şcoală confesională, autorităţile
administrative erau obligate să înfiinţeze o şcoală pentru instrucţia elementară. Această
lege formulată în termeni generali, care înlesneau interpretări largi, în baza căreia s-a
organizat şi învăţământul popular din Transilvania, a fost o expresie a perioadei imediat
următoare a dualismului, când guvernele dela Budapesta duceau o politică relativ
moderată.
În perioada 1879-1883, guvernul maghiar a introdus prin legile Trefort, studiul
obligatoriu al limbii maghiare în şcolile confesionale din Transilvania şi a prevăzut
destituirea învăţătorilor şi a profesorilor care timp de patru ani nu vor învăţa ungureşte.
În 1883 a fost aprobată o nouă lege, care impunea extinderea studiului şi utilizării
limbii maghiare în toate şcolile confesionale secundare din Transilvania.
Pe baza acestei legi, statul a exercitat un control mai accentuat asupra şcolilor
medii. Durata studiilor şcolare era fixată la 8 ani, atât în gimnazii cât şi în şcoli. Se puteau
înfiinţa şi gimnazii inferioare cu durata de 4 ani. Aici, confesiunile stabileau limba de
predare în şcolile pe care le susţineau. Prin noua lege statul maghiar îşi rezerva dreptul de
inspecţie al şcolilor, prin comisari numiţi de minister. Statul primea informaţii despre
şcolile care nu erau sub jurisdicţia sa directă, prin situaţii statistice, rapoarte şi prin
cercetarea manualelor utilizate în cadrul şcolii.
Încă din anul 1882, niciun absolvent al preparandiilor confesionale sau cu alt
caracter nu putea fi numit învăţător, dacă nu-şi însuşea limba maghiară, astfel încât s-o
poată preda în şcolile populare.
Perioada 1879/1883 a consemnat o scădere progresivă a numărului şcolilor
româneşti din Transilvania, consecinţă a legilor de maghiarizare. Efectele maghiarizării
n-au întârziat să se extindă nici asupra grădiniţelor de copii, anul 1891, consemnând
introducerea limbii maghiare şi în cadrul acestora, prin intermediul legii Csaky.

Anul 1883 a impus în prim plan o nouă lege care urmărea să lovească în autonimia
bisericilor româneşti, lăsând în continuare în seama comunelor şi confesiunilor asigurarea
salariilor învăţătorilor, precizând că salariul anual nu putea fi mai mic de 300 florini sau
400 de coroane pentru învăţătorii ajutători. Autorităţile sperau că vor obţine pe această
cale o bază legală pentru înlocuirea şcolilor confesionale româneşti cu altele de stat, ăn
care limba de predare să fie maghiara. De altfel, în 1895, Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii publice a şi înfiinţat câte o şcoală de stat în localităţile Rodna şi Zarand.
Politica de maghiarizare s-a amplificat după 1895, un rol important în acest sens
revenindu-i premierului Banffy Deszo, care s-a aflat în fruntea executivului maghiar în
intervalul 1895-1899. În 1898 a fost votată legea privind întregirea veniturilor preoţeşti.
Statul urma să contribuie la completarea veniturilor preoţeşti din localităţile mai sărace şi
anume: pentru preoţii cu 8 clase de liceu- până la 800 florini, iar pentru cei cu 6-7 clase,
până la 300-400 florini pe an. Aplicată chiar şi în această formă, ea îi dezavantaja pe
preoţii ortodocşi, care din lipsă de studii aveau, cei mai mulţi, sub 8 clase medii. O altă
lovitură pentru preoţii ortodocşi a reprezentat-o faptul că, noul ajutor de stat nu se mai
acorda prin intermediul diecezelor episcopale şi protopopiatelor, ci, direct, de către
autorităţile locale de stat. Aceasta însemna că de ajutorul prevăzut de legea din 1898,
urmau să se bucure numai acei preoţi care se dovedeau instrumente servile ale politicii de
maghiarizare a naţionalităţilor.
Prin legea din 1907, învăţătorii şcolilor confesionale şi comunale erau asimilaţi
funcţionarilor publici. Salariul lor se fixează prin lege şi confesiunile erau obligate să-l
achite învăţătorilor respectivi. În cazul în care susţinătorii şcolii nu puteau achita
învăţătorilor salariul minim, salariile se întregeau prin ajutorul statului.
Aparent favorabilă învăţătorilor, lege ţintea de fapt în altă parte. Ea preciza că
dacă susţinătorii legali ai şcolii nu solicitau ajutor dela stat şi nu plăteau salariile legale, ei
pierdeau dreptul de a mai susţine şcoli. Ajutorul de stat se acorda numai învăţătorilor care
ştiau să scrie şi să vorbească limba maghiară şi depuseseră jurământul de credinţă faţă de
stat.

VI. CONSTITUŢIA DELA 1866
Constituţia dela 1866, actul fundamental al României moderne, nu a reprezentat o simplă
calchiere a celei belgiene din anul 1831, aşa cum s-a mai afirmat. Este adevărat că
aceasta din urmă a reprezentat principala sursă de inspiraţie, mai ales datorită statutului
Belgiei, ţară care în 1831 adoptase soluţia principelui străin şi care îşi dobândise
independenţa. În acelaşi timp, la baza Constituţiei României au stat şi prevederile din
actele anterioare- deja consacrate- referitoare la organizarea politico-statală, dar şi
proiectul întocmit de Comisia Centrală dela Focşani (1859), Statutul dezvoltător al
Convenţiei dela Paris (1864) şi proiectul Consiliului de Stat (februarie 1866).
Noua lege fundamentală- primul act intern de această natură întocmit printr-un
acord între reprezentanta legitimă a naţiunii, Adunarea legislativă, şi suveran- avea să
consacre o serie de principii esenţiale: suveranitatea naţională şi guvernământul
reprezentativ; separaţia puterilor în stat: executivă, legislativă, judecătorească; monarhia
ereditară în persoana lui Carol I şi a moştenitorilor săi. În forma sa finală, Constituţia din
1866 era alcătuită din 133 de articole.
Pentru a pune Puterile garante în faţa unui fapt împlinit, legiuitorii dela 1866 au
înscris în Constituţie, în primele articole, principiul potrivit căruia statul este indivizibil şi
inalienabil, denumirea oficială fiind cea de România. Nicăieri nu se regăseşte vreun
indiciu relativ la suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. Unul dintre cele
mai controversate articole- care a fost adoptat în forma finală doar în urma presiunilor de
stradă şi a disputelor din cadrul Adunării l-a constituit cel referitor la naturalizare,
prevăzându-se expres că numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea.
Acest lucru implica excluderea evreilor dela exercitarea drepturilor politice şi, în
consecinţă se preciza că numai românii pot fi admişi în funcţiile publice, civile şi
militare.
Proprietatea de orice natură era declarată sacră şi inviolabilă, exproprierea fiind
admisă doar în cazurile de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă
despăgubire. Cetăţenii se bucurau de o libertate absolută a conştiinţei. Deşi se prevedea
că ortodoxia era religia dominantă în cadrul statului, libertatea tuturor cultelor era
garantată. Principiul privind libertatea, obligativitatea şi gratuitatea învăţământului
primar, instituit în vremea lui Cuza era menţinut, specificându-se că o lege specială va
reglementa tot ceea ce priveşte învăţământul public.
Potrivit Constituţiei din 1866, Senatul se bucura de privilegiul de a-şi alege
preşedintele, cei doi vicepreşedinţi şi membrii biroului senatorial, membrii de drept fiind
doar moştenitorul tronului (la vârsta majoratului, dar cu drept de vot la vârsta de 25 ani),
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi. Se preciza, totodată, că Universităţile din Bucureşti şi
Iaşi aveau dreptul de a trimite în Senat câte un membru, care urma să fie desemnat de
către profesorii respectivei instituţii de învăţământ superior. Putea fi ales senator orice
român care îndeplinea următoarele condiţii: beneficia de drepturi civile şi politice, era
domiciliat în România, avea vârsta minimă de 40 ani şi un venit de 800 galbeni. Senatul
era alcătuit din două colegii: unul rural, unde alegătorii trebuiau să dispună de un venit

funciar de cel puţin 300 galbeni, şi altul urban, unde corpul electoral era format din
persoane care posedau o avere imobiliară de până la 300 de galbeni.
În ceea ce priveşte Adunarea Deputaţilor, subiectul controversat din cadrul
dezbaterilor l-a reprezentat numărul colegiilor electorale. În cele din urmă s-a adoptat
sistemul celor 4 colegii: din primul făceau parte alegătorii cu un venit de peste 300 de
galbeni; din al doilea, cei care posedau un venit între 100-300 galbeni; din al treileacomercianţii
şi industriaşii care plăteau către stat un impozit de 80 lei (fiind scutiţi de
cens liber profesioniştii, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii de stat). În ultimul
colegiu intrau toţi aceia care plăteau un impozit oricât de mic către stat şi care nu se
încadrau în categoriile enunţate mai sus. Primele trei colegii votau direct, iar ultimul
indirect, prin delegaţi. Pentru a putea fi ales deputat trebuiau îndeplinite aceleaşi condiţii
ca şi la senatori, vârsta prevăzută fiind de minim 21 de ani.
Puterea executivă era încredinţată domnitorului, care o exercita prin intermediul
miniştrilor, iar puterea judecătorească urma să fie asigurată de Curţi şi tribunale,
hotărîrile şi sentinţele pronunţându-se în virtutea legii şi executându-se în numele
domnitorului. Exista o singură Curte de Casaţie, instituţia juriului fiind consfinţită în
toate materiile criminale şi pentru delictele politice şi de presă.
Domnitorul era socotit major la vârsta de 18 ani. Puterile constituţionale ale
domnitorului erau ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a lui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu
excluderea femeilor şi a moştenitorilor acestora. Carol I îşi manifestase dorinţa de a se
adăuga la acest articol şi formularea potrivit căreia moştenitorii tronului să fie crescuţi în
religia ortodoxă. În lipsă de urmaşi direcţi în linie bărbătească se stabilea că succesiunea
tronului se cuvenea celui mai în vârstă dintre fraţii lui Carol I. Dacă tronul era refuzat de
către cei mai sus menţionaţi, domnitorul îşi putea numi succesorul dintr-o dinastie
suverană din Europa apuseană, cu acordul reprezentanţilor naţiunii. În eventualitatea în
care niciuna dintre situaţiile precizate nu se putea aplica, tronul era declarat vacant, iar
deputaţii şi senatorii se întruneau într-o singură Adunare şi procedau la alegerea unui nou
domnitor dintre dinastiile suverane europene.
Persoana domnitorului era considerată inviolabilă, în sensul că responsabili pentru
actele sale deveneau miniştrii.O asemenea dispoziţie fusese preluată din practica
sistemului constituţional englez. Astfel, se constată o limitare a acţiunii domnitorului,
care trebuia să se comporte ca un monarh constituţional şi să execute numai actele
permise de legea fundamentală a ţării.
Şeful statului avea dreptul de a numi şi revoca pe miniştrii săi, de a sancţiona şi
promulga legile, de a numi sau confirma în toate funcţiile publice, dreptul de amnistie
politică, de graţiere sau de micşorare a pedepselor prevăzute pentru crimă. El nu instituia
o nouă funcţie fără o lege specială, după cum nu avea dreptul de a suspenda cursul
urmăririi sau al judecării şi nici acela de a interveni în administrarea justiţiei. Putea
dizolva ambele Adunări deodată sau numai una dintre ele, însă actul de dizolvare trebuia
să conţină convocarea alegătorilor până în două luni de zile şi a Camerelor până în trei
luni. Constituţia României din 1866 a fost rezultatul unei concesii reciproce făcute de
către liberali şi conservatori, liberală în spiritul şi litera ei, instituind monarhia
constituţională ereditară şi regimul parlamentar, asigurând astfel, cadrul firesc de
dezvoltare societăţii româneşti.

VII. SOCIETATE ŞI LEGISLAŢIE
ÎN ROMÂNIA
(1878-1917)
După Războiul de Independenţă şi proclamarea regatului (1881), cererile de revizuire a
Constituţiei, care s-au făcut auzite încă dela adoptarea ei, au devenit mai insistente.
Principala vizată era legea electorală, considerată de criticii ei drept nedreaptă şi
nedemocratică. La rândul său, Carol I (devenit rege în anul 1881) a avut un rol esenţial în
procesul revizuirii Constituţiei. El dorea de fapt ca în cadrul Constituţiei să fie reflectate
schimbările survenite în situaţia internaţională a României între 1878-1881, sporirea listei
civile şi a bugetului Casei Regale. Marii proprietari de pământ se temeau că, dacă
segmente mai largi ale populaţiei obţineau controlul asupra legislativului, acestea vor
adopta legi în detrimentul intereselor proprietăţii, şi anume,o reformă a relaţiilor agrare
în favoarea ţăranilor, poate chiar un impozit pe venituri. În 1878 au fost aprobate
reglementările în conformitate cu reforma rurală din 1864, potrivit cărora li se acorda
pământ diferitelor categorii de ţărani, în special noilor căsătoriţi care nu primiseră nimic.
S-au aprobat totodată legi privind vânzarea unor loturi mici, din fondul funciar al statului,
altor ţărani, precum şi legi pentru protejarea micilor gospodării ţărăneşti împotriva
achiziţionării pământului lor de către moşieri şi arendaşi.
În 1881 a fost adoptată legea cu privire la birourile de credit agricol, iar în 1882,
legea cu privire la contractele agricole a adus o oarecare uşurare ţăranilor prin eliminarea
pedepselor penale pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor faţă de moşieri şi prin rezervarea
a două zile pe săptămână pentru a-şi lucra propriul pământ. În 1884 Parlamentul a adoptat
acele schimbări constituţionale pentru care militaseră în mod deosebit liberalii. S-a
consolidat influenţa politică a clasei mijlocii, colegiile electorale I şi II pentru Camera
Deputaţilor fiind contopite într-un singur colegiu mai mare, care oferea vârfurilor clasei
mijlocii o notă distinctă într-un organism ce fusese anterior dominat de către marii
moşieri conservatori. În noile colegii II şi III se va constata creşterea influenţei generale a
clasei mijlocii şi numărul reprezentanţilor ei în Parlament. Acest proces a fost mai puţin
vizibil în cadrul Senatului, care va rămâne şi în continuare un bastion majoritar
conservator. Consolidarea clasei de mijloc a determinat o modificare importantă în
maniera în care Parlamentul urma să abordeze marile chestiuni economice. Din păcate,
ţărănimea rămânea fără o reală reprezentare în Parlament.
Corolarul independenţei politice nu putea fi decât independenţa economică.
Pentru aceasta însă, România trebuia să-şi depăşească tradiţionala sprijinire pe agricultura
de până atunci. Necesitatea cristalizării unei viabile industrii naţionale s-a reflectat în
primul rând sub aspect legislativ într-un program cuprinzător, menit a oferi
întreprinzătorilor atât protecţie cât şi încurajare. În 1886 a fost adoptată o nouă lege
generală a tarifelor vamale, care a mărit semnificativ taxele, impunând o suprataxă de
30% la importurile din acele ţări care aplicau o suprataxă similară la produsele româneşti.
Se urmărea de fapt protejarea manufacturilor indigene împotriva concurenţei străine. În
spiritul noului protecţionism de stat în 1886-1887 vor fi renegociate tratatele comerciale
cu Marea Britanie, Germania şi Franţa. În 1887 consemnăm adoptarea primei legi
importante privind sprijinirea industriei naţionale, act normativ care a reflectat în esenţă

concepţia economică a gânditorului Petre S.Aurelian. Prin intermediul ei a fost creat un
precedent pentru intervenţii ulterioare ale statului în economie. Conform legii, persoanele
care deţineau întreprinderi cu un capital de cel puţin 50.000 lei şi foloseau un minim de
25 muncitori sau care doreau să înfiinţeze o astfel de întreprindere urmau să capete cu
titlu gratuit 1 până la 5 hectare de pământ, să beneficieze de scutire de oricei impozite
directe timp de 15 ani şi de taxe vamale la importul utilajelor necesare, precum şi de
reduceri semnificative ale costului transportului pe calea ferată pentru materiile prime şi
produsele finite.
În 1892 s-au adoptat legi care extindeau controlul administraţiei centrale asupra
judeţelor şi subdiviziunilor lor, transferând numeroase responsabilităţi de administraţie
locală dela primar şi consiliile comunale la prefecţi şi aparatul subordonat acestora. În
1893 s-a înfiinţat jandarmeria rurală, cu un post în fiecare comună, în scopul de a
preîntâmpina dezordinile şi a le reprima îndată după izbucnirea lor. Legea Minelor din
1895 urmărea dezvoltarea rapidă a resurselor petroliere ale ţării prin încurajarea
investiţiilor străine şi asigurarea cooperării lor cu marii moşieri.
În 1896 s-a înfiinţat Casa Şcoalelor, al cărei scop era centralizarea tuturor
fondurilor destinate construirii şi întreţinerii şcolilor, primirea unor donaţii, inclusiv
testamentare, pentru educaţie şi acordarea unor burse. În 1897 legea învăţământului
secundar reorganiza clasele superioare liceale în trei secţiuni-reală, clasică şi modernăpermiţând
o specializare mai timpurie decât sistemul anterior unitar.
În aceşti ani s-a afirmat în mod deosebit personalitatea lui Spiru Haret, ministru al
Instrucţiunii Publice, adevărat reformator, spirit european şi în acelaşi timp bun cunosător
al realităţilor rurale româneşti. El credea în folosirea propriilor forţe ca mijloc de
soluţionare a complexei probleme agrare şi de aceea a susţinut setul de legi care vizau
resursele umane şi materiale ale ţărănimii. În 1903 a fost adoptată legea cu privire la
băncile populare, menite să acorde ţăranilor împrumuturi cu dobânzi rezonabile pentru a
le mpri productivitatea. Legea obştilor săteşti din 1904 îi stimula pe ţărani să-şi unească
resursele pentru a lua în arendă mai mult pământ. Haret dorea însă să creeze o nouă
mentalitate lucrativă în lumea satului, stimulând în primul rând capacităţile concurenţiale,
pragmatice ale celor mai performanţi ţărani. În 1904 s-a introdus un nou tarif vamal
menit să protejeze şi să încurajeze industria, dar poate tot atât de semnificativă a fost
abolirea (1903) accizelor locale, sperându-se că această măsură va contribui la creşterea
schimbului de bunuri între oraş şi sat.
Una dintre primele măsuri ale guvernării conservatoare consecutive anului 1907 a
reprezentat-o prelungirea legii pentru sprijinirea industriei, până în 1912. Între timp a fost
elaborată o nouă lege care asigura ajutor şi protecţie pe bază proporţională micilor şi
marilor întreprinderi, dând prioritate acelora care foloseau materii prime din agricultură şi
exportau 25% din producţia lor anuală. Se recunoştea astfel că agricultura era baza nu
numai a economiei ţării în general, dar, în ultimă instanţă, şi a industriei. Legea din 1911
prevedea organizarea meseriaşilor în bresle, a căror menire era protejarea intereselor
economice ale membrilor lor şi în corporaţii cu bază mai largă, compuse din mai multe
bresle şi având cel puţin 1000 membri fiecare, ce puteau oferi membrilor lor ajutor în vaz
de boală sau de incapacitate de muncă. Proiectul de lege din 1912 permitea ţăranilor să
cumpere în loturi de câte 5 hectare cele aproximativ 250.000 de hectare de pământ
aparţinând statului.

Sub presiunea marilor mutaţii social-politice determinate de izbucnirea Primului
Război Mondial, regele Ferdinand I (nepotul şi succesorul lui Carol I decedat în 1914) a
dat o proclamaţie către trupele sale promiţându-le pământ şi drept de vot îndată ce
războiul avea să ia sfârşit. Gestul s-a bucurat de sprijinul întregului spectru politic
parlamentar, influenţând în mod pozitiv moralul armatei. La 6 mai 1917 primul ministru
Ionel Brătianu a propus în Camera Deputaţilor adoptarea unor noi legi, agrară şi
electorală. Se urmărea modificarea articolelor Constituţiei care interziceau exproprierea
proprietăţii private, indiferent de motiv, cu excepţia utilităţii publice şi care restrângeau
dreptul la vot în asemenea măsură încât majoritatea ţărănimii era în fapt privată de acesta.
Noua reformă agrară propusă lărgea noţiunea de utilitate publică incluzând
creşterea suprafeţelor gospodăriilor ţărăneşti, permiţând exproprierea pământurilor
deţinute de Coroană, instituţiile publice şi private, moşierii absenţi din ţară şi a două
milioane de hectare suplimentare aparţinând moşierilor. După război s-a propus
introducerea votului universal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani. La 14 iunie 1917,
Camera Deputaţilor a adoptat proiectul guvernamental de revizuire a Constituţiei, iar
Senatul a procedat similar la 20 iunie. La 19 iulie, regele Ferdinand I a sancţionat cele
două hotărâri printr-un decret.
VIII. CONSTITUŢIA DIN 1923-CONSTITUŢIA
ROMÂNIEI ÎNTREGITE
Ca urmare a actului Marii Uniri din 1918 s-a simţit necesitatea modificării Constituţiei,
ca să se reglementeze noua situaţie socială, economică şi politică a ţării. România şi.a
dublat practic teritoriul şi populaţia. Unirea Vechiului Regat cu Basarabia a fost
proclamată de Sfatul Ţării la Chişinău, la 27 martie 1918 şi recunoscută prin decretullege
din 9 aprilie 1918. Unirea cu Bucovina a fost proclamată de Congresul General din
Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918 şi recunoscută prin decretul-lege din 18 decembrie 1918.
La 1 decembrie 1918 a fost proclamată la Alba-Iulia unirea Vechiului Regat al României,
cu Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul- act consfinţit prin decretullege
din 11 decembrie 1918. Actele de Unire , ratificate prin legile din 1 ianuarie 1920,
nu au abrogat Constituţia din 1866. Practic, organizarea statului s-a extins şi a funcţionat
pe tot cuprinsul României întregite. Serviciile publice din teritoriile alipite, încredinţate în
mod provizoriu unor organe regionale (Consiliul Dirigent în Transilvania, Secretariatele
în Bucovina şi Directoratele în Basarabia) au fost desfiinţate la 4 aprilie 1920.

Se impunea o revizuire şi pentru a pune de acord vechile texte constituţionale cu
principiile noi ale votului universal prevăzute de articolele 57 şi 67 şi modificate în 1917.
Trebuiau luate în discuţie noile probleme ivite, legate de asigurarea drepturilor
minorităţilor naţionale şi ale confesiunilor religioase. Prin decretele-legi din 29
decembrie 1918 şi 22 mai 1919, precum şi din 12 august 1919 privitoare la încetăţenirea
evreilor din Vechiul Regat, s-a modificat (de către guvern) textul articolului 7 din
Constituţie aşa cum fusese formulat în 1879. Principalele partide politice ale vremii s-au
implicat activ pe marginea acestui subiect socotit esenţial pentru viitorul politic al statului
român, propunând la rândul lor propriile concepţii privind filosofia viitoarei Constituţii a
României.
Institutul Social Român a organizat în acest sens în perioada decembrie 1921-
iunie 1922, 23 de prelegeri susţinute de cunoscuţi istorici, jurişti, sociologi, filosofi.
După îndelungi discuţii, tatonări, analize, contradicţii, Constituţia este votată şi adoptată
la 26 martie 1923 de Adunarea Naţională Constituantă a Deputaţilor, iar la 27 martie
1923 de Adunarea Naţională Constituantă a Senatului. Ea va fi publicată după
promulgare, în „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923. Se poate aprecia că a fost vorba
de o revizuire a Constituţiei din 1866, reprezentând, în esenţă, adaptarea textului
constituţional la noua situaţie, internă şi internaţională a statului român. Ea formulează cu
mai multă claritate principiul suveranităţii naţionale, prin declararea statului român ca stat
naţional, unitar şi indivizibil, al cărui teritoriu este inalienabil; prin interdicţia colonizării
teritoriului naţional cu populaţii sau grupuri etnice străine; prin declaraţia că puterea
politică aparţine naţiunii, care o exercită prin reprezentanţi aleşi de corpul electoral prin
vot universal, direct, egal, obligatoriu, secret. Totodată, ea preia şi precizează drepturile şi
libertăţile democratice stabilite anterior. Dreptul de proprietate încetează de a mai fi un
drept absolut (ca sub incidenţa textului din 1866) căpătând o funcţie de utilitate socială.
Astfel, statul dobândeşte dreptul de proprietate asupra zăcămintelor miniere şi bogăţiilor
de orice natură ale subsolului. Sunt menţinute principiile esenţiale stabilite în 1866 asupra
puterilor statului, principiul democratic al separării puterilor în stat, în legislativă,
executivă şi judecătorească. Ca noutate, se constată integrarea în textul constituţional a
modificărilor din 1917 privind corpul electoral şi Adunările Legislative.
Dreptul de vot, ca şi drepturile politice în general, era acordat numai pentru
bărbaţii majori (dela 21 de ani în sus). Abia peste 16 ani, prin legea electorală din 9 mai
1939 se va acorda drept de vot şi femeilor. În aceeaşi lege era interzisă alegerea femeilor
în Adunarea Deputaţilor.
Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaţilor, potrivit Constituţiei din 1923, se
cerea: a fi cetăţean român, a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice, a avea vârsta de
25 de ani împliniţi, a avea domiciliul în România. Senatul era compus din senatori aleşi şi
senatori de drept. Prima categorie era aleasă din cetăţenii români care aveau vârsta de 40
de ani împliniţi, precum şi de membrii consiliilor judeţene şi de membrii consiliilor
comunale şi urbane (câte unul din fiecare judeţ), de membrii Camerelor de Comerţ, de
Industrie, Muncă şi Agricultură- câte unul din fiecare circumscripţie şi pentru fiecare
categorie; de fiecare Universitate- câte un senator, ales prin votul profesorilor. Erau
membri de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situaţii deţinute în stat şi în biserică:
moştenitorul tronului dela vârsta de 25 ani împliniţi; mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi
ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat,
câte unul de fiecare confesiune, dacă au fost aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi

eprezintă un număr de peste 20.000 de credincioşi, precum şi reprezentantul superior
religios al musulmanilor din Vechiul Regat; preşedintele Academiei Române. Mandatul
acestor senatori înceta odată cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau
senatori de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, deoarece aveau o vechime de
4 ani în această funcţie; foştii miniştri având o vechime de cel puţin 6 ani; foştii
preşedinţi ai Corpurilor legislative care au exercitat această demnitate cel puţin în cursul
a 8 sesiuni ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi independent
de durata lor; foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au ocupat
această funcţie sau pe cea de preşedinte la Casaţie 5 ani; generalii în rezervă şi în
retragere; cei care au executat comanda unei armate în faţa inamicului, ca titular, timp de
cel puţin trei luni; cei care au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major sau de
comandant de armată, în timp de pace, cel puţin 4 ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor
Naţionale dela Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia care au declarat unirea cu România.
Interesul partidelor politice a fost mai scăzut pentru Senat, în condiţiile creşterii
numărului senatorilor de drept. Durata mandatului, atât al deputaţilor, cât şi al senatorilor
era de 4 ani. Legea electorală din 27 martie 1926 ( de influenţă italiană) a sporit numărul
senatorilor de drept, adăugând şi pe preşedintele Consiliului Dirigent din Transilvania.
Gruparea politică (conform cu această lege) care obţionea cel mai mare număr de voturi,
dar cel puţin un procent de 40% faţă de celelalte grupări, era declarată grupare
majoritară. Pragul electoral era stabilit la 2%, exceptându-se doar cazul grupărilor
minoritare în circumscripţiile unde acestea au întrunit majoritatea absolută, chiar dacă pe
întreaga ţară nu obţinuseră procentul de 2%. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la
387, iar cel al senatorilor la 254, dintre care 113 aleşi la colegiul universal.
La 2 august 1929 a fost publicată legea pentru organizarea ministerelor. Erau
stabilite prin lege 10 ministere şi anume: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe,
Ministerul de Finanţe, Ministerul de Justiţie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi a Cultelor,
Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul Industriei şi
Comerţului, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. La numai 2 ani însă,
după adoptarea legii din 2 august 1929 s-a ajuns la o dublare a numărului de miniştri şi
secretari de stat.
Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, având dreptul de a
judeca constituţionalitatea legilor şi să le declare inaplicabile pe cele care erau contrare
Constituţiei. Judecătorii erau inamovibili. În iunie 1924 a fost adoptată legea pentru
unificarea judecătorească, prin care se prevedea organizarea de judecătorii urbane, rurale
şi mixte, de tribunale (în capitale de judeţ), a 12 Curţi de Apel, precum şi o Înaltă Curte
de Casaţie şi Justiţie, care judeca constituţionalitatea legilor precum şi acuzaţiile aduse
miniştrilor. În vederea întăririi aplicării stricte a Constituţiei, înfiinţarea Consiliului
Legislativ a echivalat cu modalitatea de a ajuta în mod consultativ la conceperea legilor.
Regele ocupa un loc central în sistemul constituţional al României. Avea
iniţiativă, alături de Adunările legiuitoare, de a revizui Constituţia în total sau în parte, iar
revizuirea se făcea de către Adunări în acord cu regele. Deşi Constituţia avea la bază
principiul potrivit căruia regele domneşte dar nu guvernează, prevederile concrete erau
susceptibile de interpretări diferite. În fond, nu exista ramură în care monarhul să nu fie
implicat. Partidele politice aveau un rol esenţial, deşi Constituţia din 1923 nu conţinea
nicio referire expresă despre partidele politice. Articolele 5 şi 29 conţineau însă anumite
drepturi şi libertăţi care pentru a putea fi executate presupuneau existenţa partidelor

politice. Legea persoanelor juridice promulgată la 6 februarie 1924 stabilea că toate
asociaţiile trebuiau să se înscrie la tribunal. Viabilitatea lor în sens legal era determinată
de avizul Ministerului Public.
Funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din 1923 s-a
dovedit a fi complexă şi dificilă. Şi după 1918 s-a menţinut practica instituită de Carol I,
ca regele să numească guvernul, după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi
organizarea de noi alegeri parlamentare. Astfel, se inversau raporturile dintre puterea
executivă şi cea legislativă, guvernul nemaifiind expresia Parlamentului , ci invers.
Elementul subiectiv a acţionat frecvent în schimbarea guvernelor- atât Ferdinand I, cât şi
viitorul rege Carol al-II-lea abuzând de dreptul constituţional de a dizolva parlamentul.
Instabilitatea guvernamentală a perioadei interbelice a devenit aşadar, aproape o axiomă.
IX. ORIZONT LEGISLATIV INTERBELIC
Dorinţa de a asigura un control autohton asupra economiei româneşti s-a concretizat, în
anul 1924, printr-o serie de legi caracterizate prin reducerea participării elementului străin
în cadrul întreprinderilor de mare importanţă. Astfel, legea minelor a confirmat drepturile
de proprietate ale statului român asupra tuturor resurselor minerale ale ţării, dând acestuia
dreptul de a le exploata în mod direct sau indirect prin concesiuni acordate unor societăţi
private.
Trei cincimi din capital şi două treimi dintre membrii consiliilor de administraţieprecum
şi unii funcţionari trebuiau să fie etnici români. Acest procent românesc va fi
redus însă la jumătate, după 1925, datorită presiunilor internaţionale ale unor state şi
cercuri financiare care au considerat această măsură mult prea restrictivă.
Legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice de stat
(1924) preciza că două treimi din membrii consiliilor de administraţie să fie etnici
români. Legea specială privitoare la energie, oferea o serie de facilităţi investitorilor
potenţiali în societăţile producătoare de electricitate, lăsând statului român 25% din
energia care se producea.
La 17 iulie 1921 fusese promulgată o nouă lege a reformei agrare, împărţirea
pământului ţinând cont şi de nevoile individuale ale ţăranului. Aproape şase milioane de
hectare e pământ au fost expropriate pentru a fi împărţite ţăranilor, iar 1.400.000 de
ţărani au primit pământ. Legea din 20 august 1929 privind înstrăinarea gospodăriilor
obţinute în urma acestei reforme (constituită în fapt, în reforme concomitente pentru
fiecare provincie românească) a înlăturat anumite restricţii impuse vânzării şi transferului
unor astfel de terenuri, pentru a permite sătenilor cu o capacitate concurenţială mai mare

de a-şi extinde gospodăriile şi a se crea astfel o pătură de proprietari care să constituie un
echivalent rural al păturii de mijloc în curs de cristalizare în mediul urban. Unele avantaje
restrânse au mai fost oferite ţăranilor prin legea din 28 martie 1929, privind organizarea
cooperativelor. În perioada 1932-1934 s-au adoptat patru legi privind datoriile agricole în
contextul în care, ca urmare a efectelor crizei economice mondiale (cu repercursiuni
acute în România în 1932) o mare parte a ţărănimii risca să intre într-o pauperitate
progresivă. De alfel, încă dela 18 decembrie 1931 fusese legiferată suspendarea colectării
forţate a datoriilor proprietarilor rurali, datoriile acestora fiind reeşalonate pe 30 de ani.
(Legea de reconversie a datoriilor agricole).
Anii 1934-1937 s-au caracterizat printr-o preocupare aparte pentru dezvoltarea
marii industrii, aspect reflectat şi în plan legislativ. Au fost oferite stimulente societăţilor
pentru a produce bunuri care nu se produceau în România , iar în 1937 au fost legalizate
cartelurile. A fost acordat monopolul permanent sau cvasimonopolul în privinţa unor
bunuri, sub supravegherea ministerelor de specialitate.
X. REGIMUL PERSONAL AL REGELUI CAROL
AL DOILEA. CONSTITUŢIA DIN 1938
Documentul care ilustrează cel mai fidel spiritul regimului instaurat de către regele Carol
al-II-lea este Constituţia din anul 1938. Ea a fost concepută în cadrul unui cerc de fideli ai
regelui Carol al-II-lea: Istrate Micescu-jurist de substanţă, desemnat de către suveran
ministru al codificării, Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu,
Mircea Cancicov.
Apologeţii regimului carlist au considerat noul aşezământ constituţional sinonim
cu o „dictatură a legalităţii”. În opinia lui George Alexianu, Constituţia din 1938 proba
faptul că anterioara Constituţie (cea din 1923) ar fi creat „profesiunea politică”.
Supunând criticii însuşi regimul votului universal, George Alexianu considera că
acesta s-ar fi dovedit ineficient. În opinia lui Paul Negulescu, Constituţia din 1938,
cuprindea, în esenţă, o teorie originală a separaţiei puterilor, în sensul că legislativul şi
executivul ar fi fost încredinţate regelui, care le exercita pe cea dintâi prin
reprezentaţiunea naţională (Senat şi Adunarea Deputaţilor), iar pe cea de-a doua prin
guvernare. S-ar fi realizat astfel, concretizarea juridică a ideii de patrie, prin esenţa sa
solidaristă, ostilă preocupărilor individualiste, egoiste. În acest context, regele era
singurul organ care ar fi asigurat echilibrul social.

Într-un ciclu de conferinţe radiofonice susţinute în cursul anului 1938, Andrei
Rădulescu, profesor universitar, membru al Academiei Române şi prim-preşedinte al
Înaltei Curţi de Casaţie (unul dintre marii specialişti în drept ai României interbelice),
încerca să prezinte aspectele de particularitate ale noii Constituţii. Primul pe care-l
remarca era nepreocuparea factorului constituant pentru reglementarea sau descrierea
unor chestiuni de detaliu, de amănunt, lăsându-l pe seama legiuitorului.
Ideea primatului naţiunii române- drept creatoare de stat- era indicată de Andrei
Rădulescu drept esenţială în ceea ce priveşte filosofia Constituţiei din 1938. Andrei
Rădulescu considera că numai prin asigurarea ordinii s-ar fi putut exercita drepturile şi
libertăţile reale ale cetăţenilor României. Introducerea conceptului de „datorii” înaintea
„drepturilor”, era considerat de către Andrei Rădulescu drept un lucru firesc, el opinând,
pe ansamblu, că noua Constituţie ar fi oferit o serie de garanţii serioase privind drepturile
cetăţenilor.
Înlocuind principiile regimului parlamentar reprezentativ simplu al separaţiei
puterilor cu acela al concentrării lor în persoana regelui şi substituind declaraţia
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti cu statutul profesional al cetăţenilor, Constituţia din
1938 a promovat şi consacrat un nou scenariu propagandistic privind ordinea socială şi de
stat, axat pe conceptele de „comunitate naţională”, „solidaritate”, „muncă în folosul
obştesc”, „disciplină”, „supunere”.
Spiritul Constituţiei din 1938 degaja un anumit naţionalism. În acest sens, juristul
I.V.Gruia o definea drept prima Constituţie de tipologie strict „naţională”, în ideea că
anterioarele avuseseră drept principiu diriguitor spiritul liberalismului. Fără îndoială, era
o disociere arbitrară, care demonstra o miopie a înţelegerii evoluţiei istorice a însăşi
societăţii româneşti, atât în plan juridic, cât şi în planul reprezentărilor mental-valorice.
Era, de pildă, de neînţeles, instituirea stării de asediu pe timp de pace, după cum
numeroase precizări ale textului constituţional ofereau argumente suficiente adversarilor
regimului.
Conceptul de „primat al rasei, al originii etnice româneşti” devenea un motiv de
îngrijorare pentru minoritari. Articolul 27 al Constituţiei preciza că „numai cetăţenii
români pot dobândi şi deţine imobile rurale în România”, deosebind pe „românii de
origine, de cei naturalizaţi”. Legiuitorul avusese grijă să supună restricţiilor şi
posibilitatea minoritarilor de a accede prea uşor în rândurile elitei politice româneşti.
Astfel, articolul 67 consemna tranşant: „Nu poate fi ministru decât cel care este român de
cel puţin trei generaţii”.
Spre finalul domniei sale, Carol al-II-lea (care nu a fost niciodată un antisemit) va
accentua în mod demnostrativ discursul antisemit al regimului, această atitudine fiindu-i
impusă mai curând de oportunitatea obţinerii de către România a sprijinului unei
Germanii naţional-socialiste în continuă ascensiune militară în plan european.
Pe perioada guvernării Partidului Naţional Creştin, s-au luat unele măsuri cu
caracter antisemit: suspendarea unor cotidiene, ridicarea permiselor de călătorie pe calea
ferată ale ziariştilor de etnie evreiască, interzicerea evreilor de a angaja servitoare
românce sub 40 de ani; respectarea repaosului duminical şi a orelor de închidere a
magazinelor; înlăturarea funcţionarilor evrei din instituţiile de stat, retragerea dreptului
etnicilor evrei de a desface băuturi spirtoase şi produse ale Casei Autonome a
Monopolurilor.

La 1 ianuarie 1938, guvernul şi-a anunţat intenţia de a reanaliza statutul juridic al
populaţiei evreieşti din România. Oficialii motivau această măsură prin necesitatea de a
se revizui cetăţeniile dobândite în mod fraudulos de către străinii ce s-ar fi stabilit fără
nicio autorizaţie pe teritoriul ţării în timpul Primului Război Mondial şi după 1920.
Deşi ministrul justiţiei declarase la 9 ianuarie 1938 că revizuirea va privi pe toţi
acei care au obţinut cetăţenia română în ultimii 19 ani, fără deosebire de naţionalitatea
căreia i-au aparţinut cei încetăţeniţi, totuşi cei mai expuşi măsurii erau etnicii evrei veniţi
din Galiţia şi Rusia după 1919 în număr mare. Alţii pătrunseseră în România venind din
Germania, după ce în 1933 Adolf Hitler devenise cancelar.
Se dorea o revizuire a tratatelor internaţionale cu privire la minorităţi,
îngrijorarea etnicilor evrei fiind absolut îndreptăţită, în ciuda asigurărilor lui Octavian
Goga (prim-ministru în acel moment) privitoare la respectarea ordinii şi la interzicerea
oricăror excese antisemite.
Într-o notă din 5 ianuarie 1938 (către Octavian Goga) ministrul român la Berlin,
N.Petrescu-Comnen, aprecia că revizuirea situaţiei juridice a evreilor din România este o
problemă extrem de complexă şi că revizuirea în sine, făcută cu toate garanţiile de
probitate (de preferinţă, către magistraţi) este o simplă măsură de poliţie şi siguranţă
internă, admisă în mod constant de dreptul internaţional. În consecinţă, ea n-ar fi trebuit
considerată „nici ca un act neomenos, nici ca o infracţiune, în sensul tratatului
minorităţilor”. El propunea o amplă acţiune de lămurire şi câştigare a opiniei publice din
SUA, Anglia şi Franţa, precum şi a grupurilor de influenţă evreieşti din diaspora. Aşa
cum observa Comnen, în conformitate cu articolul 12/1 din tratatul dela 9 decembrie
1919 (Saint Germain), România avea dreptul de a cere modificarea noului tratat, ceea ce
ar fi însemnat modificarea „în minus a statutului actual al evreilor din România”.
În fond, guvernul condus de către Octavian Goga încălca în mod evident
dispoziţiile tratatului din 1919, privind minorităţile naţionale.
La 21 ianuarie 1938 a fost adoptat decretul-lege privind revizuirea cetăţeniilor
evreilor din România. Decretul-lege din 8 august 1940 căuta la rândul său, să definească
situaţia juridică a evreilor din România. Cetăţenii români de etnie evreiască stabiliţi în
România după 30 decembrie 1918 erau supuşi unui set de interdicţii care, dincolo de
absurditatea lor, nu cadrau în niciun fel cu principiile unui stat democratic. Printre altele,
ei nu puteau avea proprietăţi rurale şi nici nu puteau dobândi nume româneşti.
Ministrul justiţiei din acel moment, Ion V.Gruia, făcuse o lungă expunere de
motive, care căuta să justifice prevederile decretului-lege privitor la reglementarea
situaţiei juridice a evreilor din România. Textul abunda în formulări absurde, aprecieri
fals istorice, consideraţii care n-aveau nimic în comun cu justiţia, democraţia, tradiţia
românească a convieţuirii cu alte etnii.
România era definită ca un stat autoritar şi totalitar, care s-ar fi confruntat de
multă vreme cu o adevărată „problemă” evreiască, de „rezolvarea” căreia ar fi depins
însăşi „legea destinului naţiei” şi s-ar „statornici” dreptatea poporului român.
Ministrul Gruia afirma că acest statut ar fi reprezentat o necesitate reclamată de
„poruncile fundamentale ale dezvoltării Naţiei”- altă formulare nefericită, total străină de
exigenţele şi precizia unui text juridic.
Realităţile româneşti ar fi reclamat o ordine juridică de tip nou, în deplin acord cu
aşteptările opiniei publice din România. „Problema” evreilor din România s-ar fi putut
„rezolva” cu mult timp înainte, dar Gruia considera că nu a existat voinţa politică

necesară. Apelând la unele exemple din documente ale feudalismului, ministrul era de
părere că a existat, după 1918, o veritabilă invazie de elemente alogene evreieşti, care ar
fi pus realmente în pericol identitatea naţională românească.
Era nevoie de o serie de reglementări şi de acţiuni energice care să ofere
rezolvarea unei asemenea situaţii.
Gruia aprecia că încă din timpul domniilor regulamentare s-ar fi cristalizat un
curent de idei ostil presupusului pericol de „înstrăinare”, de deznaţionalizare românească.
Evreii reprezentau 10% din populaţia României anului 1940- afirma ministrul justiţiei şi
identifica acest aspect cu un pericol imens la adresa fizionomiei spirituale a ţării. El făcea
o apreciere terifiantă, în conformitate cu care Constituţia din 1923 acoperea o formulă
fără conţinut, în sensul că deşi definea România drept stat naţional, acesta nu era în
realitate un astfel de stat. Prin contrast, Constituţia anului 1938 ar fi rezumat o realitate.
Constituţia din 1938 ar fi echivalat cu o primă victorie clară a naţionalismului
românesc, după un lung şir de „înfrângeri continue”.
Asemenea teoretizări eşuate nu aveau nimic în comun nici cu patriotismul, nici
chiar cu naţionalismul clasic, ele fiind străine de tradiţia şi mentalitatea poporului român.
Pe de altă parte am exagera, dacă am pune semnul egalităţii între legislaţia
antisemită ce începuse să se cristalizeze atunci în România şi măsurile de acelaşi tip
iniţiate în Ungaria sau Germania. În ciuda multor exemple absolut condamnabile, nu
toate legile antievreieşti din România s-au aplicat efectiv în litera şi spiritul lor,
autorităţile dela Bucureşti dorind mai curând să se înscrie şi ele în amplul curent
naţionalist şi antisemit care domina în acea vreme multe dintre statele europene.
Un alt aspect caracteristic Constituţiei din 1938 l-a reprezentat diminuarea
considerabilă a posibilităţilor tineretului de a accede la decizia politică majoră, prin
„ridicarea” limitei de vârstă necesară dreptului de vot la 30 de ani. Erau vizaţi în principal
membrii şi simpatizanţii Gărzii de Fier, în marea lor majoritate tineri şi foarte tineri.
Legiuitorul argumena cu subtilitate acest aspect, afirmând că se urmărea, de fapt,
posibilitatea ca tânărul să fie sustras dela orice preocupare politică în timpul pregătirii
carierei sale. Se considera că se punea în practică o concepţie morală nouă, în sensul că
„nu pot fi preocupaţi şi nu se pot rosti despre interesele statului decât acei care prin
maturitatea judecăţii lor şi prin munca lor efectivă contribuiesc în chip real la sporirea
patrimoniului naţional”.
Supusă referendumului, Constituţia carlistă a fost votată masiv (vot nesecret), de
către 4.297.581 cetăţeni români, împotriva adoptării ei votând 5483, în majoritatea
cazurilor adepţi sau simpatizanţi ai legionarismului sau Partidului Naţional Creştin,
precum şi etnici maghiari din Transilvania, temători că noul regim dorea să-i
uniformizeze „prin adoptarea unei conştiinţe naţionale adecvate”.

XI.
REGIMUL ANTONESCIAN
ASPECTE LEGISLATIVE
La 14 septembrie 1940, România devenea Stat Naţional Legionar, prin decretul regal
nr.3151. Legionarii obţinuseră ca titulari de ministere- vicepreşedinţia Consiliului de
Miniştri, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul
Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor,
Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Mişcării Legionare i-au aparţinut,
totodată, majoritatea titularilor funcţiilor de prefecţi la nivel naţional.
Noile autorităţi au trecut la completarea legislaţiei antisemite iniţiate în timpul domniei
regelui Carol al-II-lea, în sensul amplificării şi aplicării sale efective, deoarece legionarii
considerau că în timpul regimului carlist, marea majoritate a prevederilor de acest tip
avuseseră un caracter formal, convenţional, rămânând, altfel spus, doar pe hârtie.
Decretul-lege nr.3438 din 11 octombrie 1940 era menit reglementării situaţiei
evreilor în învăţământ. În conformitate cu articolul 3 „acei născuţi din ambii părinţi evrei
sau numai din tată evreu, indiferent de religie, nu pot funcţiona în calitate de personal
didactic şi administrativ şi nu sunt admişi ca elevi în şcolile româneşti de orice grad şi
categorie, de Stat şi particulare şi nici în şcolile celorlalte unităţi etnice creştine”.
Decretul-lege numărul 3847 din 17 octombrie 1940 se referea la reglementarea
drepturilor avocaţilor evrei din România. În conformitate cu articolul 1 al acestui decret:
„Avocaţii evrei rămaşi în barouri în urma revizuirilor făcute de acestea nu au dreptul de a
redacta acte, a da consultaţiuni, a reprezenta în justiţie sau a pleda în faţa oricăror
instanţe de judecată, decât în afacerile evreilor persoane fizice şi nu pot în genere exercita
profesiunea decât în serviciul şi în folosul coreligionarilor lor, persoane fizice”.
Articolul 1 din cuprinsul decretului-lege nr.3294 din 3 octombrie 1940 preciza că
farmaciile de orice categorie nu pot fi arendate evreilor.
În conformitate cu articolul 39 al legii numărul 3789 din 15 noiembrie 1940
„medicii evrei, de religie mozaică sau creştinaţi, ca şi medicii femei de origine etnică
evreiască, fie că sunt sau nu creştinate sau căsătorite cu români etnici creştini sau arieni,
nu sunt primiţi în Colegiul medicilor”.
Articolul 1 din decizia nr.42.181 din 11 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor
şi Artelor preciza:
„Tot personalul evreiesc dela teatrele naţionale, operelor române, teatrele
particulare, subvenţionate sau nu de Stat, precum şi dela orice formaţiuni sau înjghebări
cu caracter artistic sau teatral, urmează a fi imediat îndepărtat din posturile, funcţiunile,
demnităţile sau calităţile ce deţin. Nu se admite vreo excepţie în această direcţie. În caz
de îndoială în privinţa originei etnice a persoanelor vizate de primul alineat al acestui
articol, Direcţia generală a teatrelor naţionale, operelor române şi spectacolelor este
obligată a nu acorda autorizaţia cerută de solicitant, până când în prealabil nu va obţine
avizul conform Contenciosului Ministerului, aprobat de noi”.

În conformitate cu articolul 1 din decretul-lege nr.3850 din 20 noiembrie 1940
„autorizaţiunile pentru funcţionarea sălilor de cinematograf şi caselor de filme, acordate
evreilor sau societăţilor în care aceştia sunt interesaţi sub orice titlu, se retrag”.
Situaţia personalului evreiesc din întreprinderi făcea obiectul decretului-lege
numărul 3825 din 16 noiembrie 1940. Articolele 1 şi 2 precizau:
„Art.1- Toate întreprinderile civile sau comerciale, de orice natură, aparţinând
persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum şi
asociaţiunile, fundaţiunile şi stabilimentele de orice fel nu vor putea avea în serviciul lor
salariaţi evrei, decât în condiţiunile prezentului decret-lege. Se exceptează instituţiunile
evreieşti cu caracter strict religios sau cultural.
Art.2- Întreprinderile, asociaţiunile, fundaţiile şi stabilimentele prevăzute la articolul
precedent sunt obligate să concedieze salariaţii evrei până la 31 decembrie 1941, la datele
ce se vor stabili prin decizii date de Ministerul muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale,
publicate în Monitorul Oficial”.
În conformitate cu prevederile decretului-lege nr.3984 din 5 decembrie 1940,
evreii erau excluşi dela serviciul mi,itar, fiind însă obligaţi „a plăti taxele militare
statornicite prin legi, cum şi de a presta munci de interes obştesc, potrivit nevoilor
Statului”.
Decretul-lege nr.3347, publicat în Monitorul Oficial din 5 octombrie 1940
preconiza interzicerea dreptului evreilor de a „stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi
rurale în România, sub niciun titlu şi în nicio calitate, precum proprietari, uzufructuari,
asociaţi, administratori”.
Conform interpetării oferite de acest act normativ, prin proprietăţi rurale trebuiau
înţelese „terenurile arabile, fâneţele, izlazurile, terenurile neproductive, bălţile, iazurile,
viile, conacurile, livezile de pomi fructiferi, pepinierele, crescătoriile de animale şi păsări,
stupăriile, grădinile de zarzavat şi grădinile de flori în scop de comercializare, fără
distincţiune, dacă aceste bunuri sunt situate în perimetrul municipiilor, comunelor urbane
sau suburbane sau comunelor rurale”.
Decretul-lege nr.3361, publicat în Monitorul Oficial nr.233 din 5 octombrie 1940
se referea la înfiinţarea comisarilor de românizare. Astfel, Ministerul Economiei
Naţionale avea dreptul de a numi pe lângă orice tip de întreprindere câte un comisar de
românizare, cu rolul de a controla şi supraveghea administrarea unităţii economice
respective.
Măsura a determinat o serie întreagă de abuzuri, cu atât mai mult cu cât numeroşi
comisari de românizare s-au dovedit fie total incompetenţi sub aspect administrativ, fie,
pur şi simplu, veroşi, doritori a se îmbogăţi rapid.
Alte reglementări cu caracter antisemit: interzicerea tipăririi scrierilor autorilor
evrei (25 noiembrie 1940); înlocuirea marinarilor evrei de pe vasele româneşti (2
decembrie 1940); instituirea muncii obligatorii pentru etnicii evrei (20 decembrie 1940).
Conform acestei dispoziţii, peste 150.000 de evrei au fost siliţi să lucreze la construirea
de cazemate, şosele, cariere de piatră, curăţitul zăpezii, degajarea proiectilelor
neexplodate.
Între 2-5 martie 1941 a fost organizat un referendum care chema naţiunea română
la „Adunare Obştească Plebiscitară, pentru a-şi exprima aprobarea sau dezaprobarea
asupra chipului cum generalul Antonescu a condus ţara dela 6 septembrie 1940”,
urmărindu-se de fapt o legitimare a noului context politic creat după eliminarea

legionarilor dela putere şi implicit, o sursă simbolică de justificare a rolului avut în stat de
către Ion Antonescu însuşi. Încă din 25 februarie 1941, Ion Antonescu adresase un
comunicat-pregătitor pentru opinia publică. Femeilor şi etnicilor evrei li s-a interzis
participarea la referendum. Referendumul a fost pregătit cu minuţiozitate de către
autorităţi, insistându-se mai ales în zonele rurale, unde primarii trebuiau să explice
ţăranilor cât mai clar ce înseamnă de fapt a vota cu „da” sau „nu”. Totodată, proclamaţiile
adresate opiniei publice din România de către Ion Antonescu au fost multiplicate (câte
6000 de exemplare pentru fiecare judeţ al ţării) şi s-au distribuit împreună cu cele mai
citite ziare, urmând să fie afişate în fiecare localitate. Cine ar fi încercat să le rupă sau să
le deterioreze urma să fie imediat reţinut şi trimis în judecată.
La 11 martie 1941 s-a dat publicităţii rezultatul oficial al referendumului
2.960.298 de cetăţeni au răspuns afirmativ, iar 2996-negativ.
Spre deosebire de perioada guvernării legionare, în care discursul oficial insista cu
precădere pe istoria şi doctrina Legiunii, clamând tema revanşei, a dispariţiei aşa-numitei
„lumi vechi” şi mitizând la extrem, uneori în mod grotesc,personalităţi şi momente ale
evoluţiei gardismului, perioada de după 23 ianuarie 1941 a încercat să impună în primplan
un tradiţionalism organic, conexat mai apoi fenomenului intrării României în război.
BIBLIOGRAFIE:
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1996
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1993.
B.Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional comentată
juridic, Bucureşti, 2003.
L.P.Marcu, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1991.
Cristian Sandache, Istoria Dreptului Românesc, Iaşi, 2002.