Revista Revistelor - Societatea Progresul Silvic

Silvicultură 

Silviculture 

Protecţia pădurilor 

Forest Protection 

Schimbări climatice 

Climate Change 

Cinegetică 

Wildlife 

Conservarea naturii 

Nature Conservation 

Politică forestieră 

Forest Policy 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Exemplar secular de brad în Rezervaţia „Gemenele” Parcul Naţional Retezat (Foto Loic Dechamp) 

SOCIETATEA 

PROGRESUL SILVIC

pag. 

CUPRINS 

CONTENT 

AUTORI 

AUTHORS 

ADRESE 

ADRESSES 

5 

Editorial 

Chemare la solidaritate a Corpului 

Silvic 

Forestry Staff calls for solidarity 

Valentin Bolea 

CS I dr. ing. – ICAS Braşov (ecologie) 

tel.: 0268.419.936, 

mob.: 0720.532.055, 

e-mail: valentinbolea@yahoo.com 

7 

Particularităţi privind aplicarea 

tratamentelor în pădurile din Câmpia 

Vlăsiei 

Particularities of treatments in the 

forests of the Vlăsiei Plain 

1. Ion I. Florescu 

2. Gheorghe Craiciu 

3. Alexandru Roşu 

4. Gheorghe Gavrilescu 

1. Prof. dr. ing., membru titular ASAS, Facultatea de 

Silvicultură şi Exploatări Forestiere Braşov, tel.: 

0721.844.511, e-mail: ionflorescu@yahoo.com; 

2. ing. – Progresul Silvic Bucureşti; 

3. ing. – Şef Ocolul Silvic Bolintin, Giurgiu; 

4. ing. – Preşedintele Societăţii „Progresul Silvic” 

Bucureşti, tel: 0722.545.527, fax: 0213.129.665, 

e-mail: progresulsilvic@yahoo.com 

15 


tratamentelor cu regenerare naturală 

sub masiv în arboretele pure şi 

amestecate de brad din masivul nordvestic 

al Munţilor Făgăraş 

Particularities of treatments, based on 

natural regeneration under the massive, 

in pure and mixed stands of Silver fir in 

the northwest of Făgăraş Mountains 

Dorin Dan Bunea 

Drd. ing. – O.S. Avrig 

tel.: 0269.523.744, 

mob.: 0730.651.730, 

e-mail: dorindanbunea@yahoo.com 

25 

115 

Adaptarea pădurii actuale la schimbările 

climatice 

Adapting existing forests to climate 

change 

Mai mult decât un arbore 

More than a Tree 

Cristu Silviu Papadopol 

Dr. Lead Scientist (Ecology of Intensive 

Plantations) - Ontario Forest Research 

Institute (OFRI); Ontario Ministry of Natural 

Resources, Sault Ste. Marie, Ontario, Canada 

e-mail: nordic10@shaw.ca 

34 

Adaptarea silvotehnicii la impactul 

schimbărilor climatice în pădurile din 

O.S. Buzău 

Adapting silvicultural operations to 

climate change impact in O.S. Buzău 

Dragoş Cîrstian 

Drd. ing., consilier sup. – ITRSV Braşov, 

mob.: 0746.093.149, 

e-mail: cirstiandragos@yahoo.com 

37 

Să salvăm arborii remarcabili - 

adevărate comori vii pe cale de 

dispariţie 

Let us save the remarkable trees - true 

living treasures, threatened by extinction 

1. Stelian Radu 

2. Corina Coandă 

1. CS I dr. ing. – ICAS Simeria 

tel.: 0254.211.768, 

mob.: 0733.126.776, 

e-mail: radu.stelian@yahoo.com; 

2. CS III ing. – ICAS Simeria, 

tel: 0254.261.254, 

e-mail: arboretum.simeria@icashd.ro 

42 

49 

Coleoptere xilobionte în Parcul Natural 

potenţial Nordul Gorjului – România 

Xylobionte Käfer im geplanten 

Naturpark Nordul Gorjului – Romania 

Specii de coleoptere xilobionte în Parcul 

Naţional planificat Ciucaş – România 

Xylobionte Käferarten im geplanten 

Nationalpark Ciucaş – Romania 

1. Heinz Bussler 

2. Volker Dorka 

3. Jörg Müller 

1. Bayerische Landesanstalt für Wald und 

Forstwirtschaft, 85354 Freising, Germania, 

e-mail: heinz.bussler@lwf.bayern.de; 

2. Freiberuflicher Wissenschaftler, 72076 

Tübingen, Germania 

e-mail: Volkerdorka@aol.com 

3. Nationalpark Bayerischer Wald, 94481 

Grafenau, Germania 

e-mail: joerg.müller@npv-bw.bayern.de 

56 

Parcurile naţionale propulsează 

România în Uniunea Europeană 

National Parks propel Romania into the 

European Union 

CS I dr. ing. - ICAS Bucureşti (arii protejate) 

tel.: 021.250.66.09 

mob.: 0748.270.320 

e-mail: cristo@gmx.li 

Cristian D. Stoiculescu

pag. 

CUPRINS 

CONTENT 

AUTORI 

AUTHORS 

ADRESE 

ADRESSES 

70 

Poienile cu narcise 

de la Dumbrava Vadului 

The daffodil glades 

from Dumbrava Vadului 

Diana Vasile 

Ing. – APM Braşov 

mob.: 0766.488.473 

e-mail: diana_vasile@ymail.com 

74 

77 

Adaptarea răriturilor la particularităţile 

pădurii de castan de la 

Limpedea – Baia Sprie 

Adapting thinning to the peculiarities of 

sweet chestnut forest from Limpedea – 

Baia Sprie 

Convertirea la codru a căstănişurilor 

din lăstari de la Tăuţii Măgherăuş 

The conversion of sweet chestnut 

forest derived from sprouts from Tăuţii 

Măgherăuş to high forest 

1. Valentin Bolea 

2. Leşan Maftei 

3. Dănuţ Chira 

4. Leşan Mihai 

5. Florin Vascul 

6. Diana Vasile 

1. CS I dr. ing. – ICAS Braşov (ecologie) 

mob: 0720.532.055, 

e-mail: valentinbolea@yahoo.com; 

2. Dr. ing. – Şef Ocol Baia Sprie 

mob.: 0722.348.760; 

3. CS III dr. ing.- ICAS Braşov; 

4. Ing. – OS Baia Sprie, 

mob.: 0745.531.098; 

5. Ing. – OS Tăuţii Măgherăuş; 

mob.: 0740.045.206; 

6. Ing. – APM Braşov 

82 

Combaterea biologică a ciupercii 

Cryphonectria parasitica 

Biologic control of Cryphonectria parasitica 

1. Dănuţ Chira 

2. Florentina Chira 

3. Valentin Bolea 

4. Costel Mantale 

5. Veronica Mariş 

1. CS III dr. ing. – ICAS Braşov 

mob.: 0745.032.113 

e-mail: chira@rdsbv.ro 

2. CS III ing. – ICAS Braşov 

e-mail: florichir@yahoo.com 

3. CS I dr. ing. – ICAS Braşov (ecologie) 

mob.: 0720.532.055, 

e-mail: valentinbolea@yahoo.com; 

4. Tehnician principal – ICAS Braşov 

5. Drd. ing. – Ocolul Silvic Baia Mare 

91 

Agenţii criptogamici ai castanului 

comestibil 

Cryptogamic agents of sweet chestnut 

Drd. ing. – Ocolul Silvic Baia Mare 

e-mail: veronicamaris@rdslink.ro 

tel. 0262.211.850 

Veronica Mariş 

99 

101 

Ursul: specia de faună sălbatică a anului 

2005 

Der Braunbär: Wildtier des Jahres 2005. 

Wappentier der Hauptstadt Berlin 

Ursul brun: de la Ursus arctos la „Ursus 

problematicus” 

Brown Bear: from Ursus arctos to 

„Ursus problematicus” 

1. Aurel Teuşan 

2. Ştefan Teuşan 

1. Dr. rer. nat. – expert silvic - Soc. R+F & FCH, 

Ettenheim, Germania, 

tel./fax: +49-7822.895.057, 

e-mail: teusan@t-online.de; 

2. Dipl. – Forsting - Scientific Certification 

System, Inc., Germania, auditor pentru Europa 

Centrală şi Răsăriteană, 

e-mail: teusan@teusan.de 

104 

Ecologia şi managementul 

ursului brun 

Ecology and management of brown bear 

Ion Micu 

Conf. dr. ing. – Facultatea de Silvicultură şi 

Exploatări Forestiere Braşov, UTBv; 

Fundaţia „Pro ursus”, Miercurea Ciuc, 

Harghita, 

tel.: 0266.317.143, mob.: 0722.292.143, 

e-mail: proursus@yahoo.com

pag. 

CUPRINS 

CONTENT 

AUTORI 

AUTHORS 

ADRESE 

ADRESSES 

110 

Două decenii de existenţă a speciei 

Cervus elaphus pe teritoriul judeţului 

Călăraşi 

Two decades of red dear presence (Cervus 

elaphus) in Călăraşi county 

CS I, dr. geogr. biol. – Institutul de Geografie 

(şef col. biogeografie – mediu), Academia 

Română, Bucureşti, 

tel.: 021.313.59.90, 021.314.37.48 

Sorin Geacu 

113 

Politică şi politici în silvicultură 

Politics and policies in forestry 

Ing. – preşedinte Filiala Alba Iulia 

a Societăţii “Progresul Silvic” 

mob.: 0730.652.005, 

fax: 0258.813.006, 

e-mail: ilicaalexandrina@yahoo.com 

Alexandrina Ilica 

Comitetul de redacţie: 

1. CS I dr. ing. Valentin Bolea – Institutul 

de Cercetări şi Amenajări 

Silvice (ICAS) - Staţiunea Braşov, 

redactor responsabil 

2. CS III dr. ing. Dănuţ Chira – director 

ştiinţific ICAS Bucureşti, redactor 

responsabil Cercetare 

3. CS III dr. ing. Eugen N. Popescu – 

ICAS Braşov, redactor responsabil 

adjunct 

4. Conf. dr. ing. Ion Micu – Colegiul 

Vânătoare, Facultatea de Silvicultură 

şi Exploatări Forestiere (FSEF), 

Universitatea Transilvania Braşov 

(UTBv) 

5. Conf. dr. ing. Victor Păcurar – 

FSEF, UTBv 

6. CS I dr. ing Stelian Radu – ICAS 

Simeria 

Secretariatul de redacţie: 

7. Ing. Diana Vasile – APM Braşov, 

secretar de redacţie 

8. Dr. ing. Tudor Stăncioiu – DS 

Braşov, inginer fond forestier, traduceri 

Membri: 

9. CS III dr. ing. Iovu-Adrian Biriş – 

ICAS Bucureşti, secretar ştiinţific 

10. CS I dr. ing. Ioan Blada – ICAS Bucureşti 

11. CS II dr. ing. Vadim Leandru – 

ICAS Bucureşti 

12. IDT II ing. Ion Giurgiu – şef staţiune 

ICAS Braşov 

13. Prof. dr. ing. Ion Florescu – membru 

(M) titular (T) al Academiei de 

Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS); 

FSEF, UTBv 

14. Prof. dr. ing. Darie Parascan – MT 

ASAS; FSEF, UTBv 

15. Conf. dr. ing. Ioan Vasile Abrudan 

– decan FSEF, UTBv 

16. Conf. dr. ing. Ovidiu Ionescu – 

FSEF, UTBv 

17. Prof. dr. ing. Iosif Leahu – membru 

corespondent (MC) ASAS; 

FSEF, UTBv 

18. Prof. dr. ing. Rostislav Bereziuc – 

MT ASAS; FSEF, UTBv 

19. Prof. dr. ing. Gheorghiţă Ionaşcu 

– MT ASAS; FSEF, UTBv 

20. Prof. dr. ing. Constantin Costea – 

MO ASAS; FSEF, UTBv 

21. Prof. dr. ing. Aurel Rusu – MT 

ASAS; FSEF, UTBv 

22. Prof. dr. ing. Nicolae Boş – MC 

ASAS, FSEF, UTBv 

23. Conf. dr. ing. Norocel Nicolescu – 

membru asociat (MA) ASAS; FSEF, 

UTBV 

24. Ing. Maria Munteanu – Preşedinte 

Societatea „Progresul Silvic” Filiala 

Braşov - Covasna, DS Covasna 

25. Ing. Ioan Cotârlea – DS Sibiu 

26. Ing. Marius Ureche – DS Sibiu 

27. Ing. Gheorghe Comşiţ – Regia Publică 

Locală (RPL) OS Pădurile Făgăraşului 

Regia autonomă (RA) 

Notă: 

„Revista de Silvicultură şi Cinegetică” 

nu cenzurează opiniile autorilor care, 

însă, îşi asumă întreaga responsabilitate 

tehnică, ştiinţifică sau juridică. 

Revista de Silvicultură şi Cinegetică 

ISSN: 1224-6573 

Editori: 

• „Progresul Silvic” – filiala Braşov- 

Covasna 

• Institutul de Cercetări şi Amenajări 

Silvice – Staţiunea Braşov 

• Facultatea de Silvicultură şi Exploatări 

Forestiere

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Editorial 

Chemare la solidaritate 

a Corpului Silvic 

■ Valentin Bolea 

Ca publicaţie a Societăţii „Progresul Silvic”, Revista de Silvicultură 

şi Cinegetică, cheamă la solidaritate personalul 

ingineresc de la ocoalele silvice de stat ori particulare, de 

la direcţiile silvice, RNP, ITRSV, APM, proiectanţii şi cercetătorii 

de la ICAS, cadrele didactice de la şcoli şi facultăţi de silvicultură, 

publice ori particulare. 

Raza solidarităţii nu se limitează la graniţele ţării noastre. Pentru 

lumea silvică promovăm un „spaţiu Schengen” neîngrădit, de colaborare 

cu toţi inginerii care activează în alte ţări, mai ales cu cei 

din Basarabia. Suntem onoraţi să publicăm în paginile Revistei 

de Silvicultură şi Cinegetică, articolele unor personalităţi ca ing. 

Petre Bradosche din Franţa; dr. ing. Ştefan Purcelean, ing. Rudolf 

Rösler, dr. rer. nat. Aurel Teuşan, dipl. forst. Ştefan Teuşan, dipl. 

forsting. H. Bussler, dr. rer. nat. V. Dorka, dipl. forstwirt J. Müller 

din Germania; dr. ing. Chris Papadopol din Canada; ing. Fausto R. 

Alfaro Morales din Costa Rica etc. Prin această colaborare sperăm 

să îndepărtăm ultimele influenţa comuniste şi „sovietice” din conştiinţa 

noastră silvică şi să găsim mai repede un drum mai scurt 

spre o silvicultură prosperă, atât în fondul forestier de stat cât şi 

în cel privat. 

Înţelegem prin solidaritate orice informaţie ori contribuţie privind 

abuzurile în tăierea pădurilor şi arborilor din oraşe, dar şi în 

ocrotirea model şi gospodărirea durabilă a pădurilor, care publicată 

în rândurile revistei simbolizează unirea eforturilor silvicultorilor 

din toate colţurile ţării la încadrarea în normalitate. 

Considerăm acte de solidaritate cu destinele pădurilor româneşti, 

orice dezbatere la Filialele Societăţii „Progresul Silvic”, pe tema 

ridicării procentului de împădurire a României şi a adaptării silvotehnicii 

la particularităţile regionale ale schimbărilor climatice, 

pentru a salva pădurile din câmpie şi deal de secetă, pădurile de 

munte de doborâturi de vânt şi zăvoaiele de inundaţii. 

Invităm pe această cale Filialele Cluj, Tg. Mureş, Arad, Timişoara, 

Reşiţa, Cozia, Craiova, să urmeze exemplul Filialelor Braşov-Covasna, 

Alba Iulia, Sibiu, Maramureş, Bucovina, Bucureşti-Giurgiu, 

Bistriţa şi să-şi manifeste prezenţa în rândurile silvicultorilor 

progresişti, pe orice cale: acţiuni de promovare a noutăţilor în 

silvicultură, respectiv de conştientizare a populaţiei privind rolul 

mediogen al pădurii prin articole în Revista Pădurilor, Revista de 

Silvicultură şi Cinegetică, ori presa locală, interviuri la TVR şi Radio, 

sit-uri, blog-uri etc., precum şi în cadrul proiectelor şi programelor 

pentru protejarea mediului: Luna Pădurii, Ziua Europeană 

a Parcurilor, Ziua Pământului, Ziua Silvicultorului, programe de 

împăduriri: „Milioane de oameni - milioane de arbori”, „Arborele 

şi omul”, „Un arbore te aşteaptă” etc. 

Încurajăm şi sprijinim strângerea rândurilor silvicultorilor în lupta 

pentru: perfecţionare profesională, condiţii de viaţă civilizate, 

salarii decente, asigurarea continuităţii locurilor de muncă, sau 

ridicarea prestigiului profesional, iar paginile Revistei de Silvicultură 

şi Cinegetică sunt deschise pentru tratarea acestor teme. 

Aşteptăm contribuţia, fiecărui specialist silvic, la progresul silviculturii 

româneşti, cu informaţii şi noutăţi ştiinţifice şi manageriale, 

din ţară şi străinătate, publicabile în rubrica: „Revista revistelor”, 

„Recenzii”, „Pe scurt…”, „Cronica evenimentelor” etc. 

Stimaţi colegi, să ne unim forţele pentru a contribui la îmbunătăţirea 

legislaţiei silvice, prin propuneri şi recomandări concrete 

şi chiar iniţiative legislative, care prin scrisori deschise, publicate în 

Revista de Silvicultură şi Cinegetică, pot ajunge la reprezentanţii 

noştri în Parlament şi Camera Deputaţilor, ori chiar în cabinetul 

Preşedinţilor acestor organe legislative. 

Chemăm la solidaritate toţi inginerii grandioasei „fabrici de oxigen”, 

care asigură aerul curat necesar vieţii şi sănătăţii populaţiei, 

prin lucrări de plantare, întreţinere, îngrijire şi conducere a arboretelor 

din fondul forestier, a arborilor şi arbuştilor din oraşe şi 

sate. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, prin articolele sale poate 

să contribuie la împiedicarea „măcelăririi” pădurilor şi arborilor, 

aducând noi argumente privind rolul inegalabil al vegetaţiei 

forestiere de a absorbi bioxidul de carbon, de a reţine poluanţii din 

aer şi de a emana oxigenul de care nu ne putem lipsi nici o secundă. 

Haideţi să fundamentăm „Asociaţia arhitecţilor pădurii urbane” şi 

prin plantări de câte un milion de puieţi anual în fiecare oraş al 

României să ne alăturăm ţărilor civilizate din lume, care se pregătesc 

temeinic pentru diminuarea efectelor schimbărilor climatice. 

Ne-am instruit pe băncile Facultăţii de Silvicultură să cunoaştem 

şi să diagnosticăm bolile şi dăunătorii arborilor, haideţi să formăm 

„Fundaţia doctorilor vegetaţiei forestiere” şi să învingem cancerul 

de scoarţă care ameninţă cu decimarea castanului comestibil 

de la Baia Mare, Tismana şi din întreaga ţară. Haideţi să nu 

mai trecem indiferenţi pe sub castanii porceşti din aliniamente, 

care se usucă din cauza poluării cu sare şi a larvei miniere Cameraria 

ohridella. Haideţi să folosim mai mult Revista de Silvicultură 

şi Cinegetică pentru a cunoaşte mai multe despre sănătatea pădurilor 

noastre. Redacţia revistei ar fi onorată ca în fruntea mişcării 

5


de solidaritate cu sănătatea arborilor, prin articolele publicate, să 

se situeze specialiştii României în protecţia pădurilor. 

Exemplul de grijă faţă de sănătatea pădurilor şi arborilor din zonele 

verzi, al specialiştilor noştri ar constitui desigur un stimulent 

pentru toţi inginerii silvici, în eforturile de creştere a randamentului 

arborilor în producţia de oxigen şi în purificarea aerului. 

Este momentul să ne manifestăm mai pregnant solidaritatea ca 

iubitori ai naturii şi specialişti în conservarea şi ocrotirea ariilor 

protejate, colaborând la programele Uniunii Europene prin mai 

multe proiecte de identificare a siturilor Natura 2000, de reconstrucţie 

ecologică a unor rezervaţii, de modernizare a managementului 

parcurilor naturale şi naţionale. Revista de Silvicultură 

şi Cinegetică, prin eforturile sale de a se înscrie în bazele de date 

internaţionale şi de a intra, prin schimburi cu reviste din cât mai 

multe ţări în circuitul internaţional, doreşte să-şi aducă contribuţia 

la popularizarea în întreaga lume a tezaurelor de biodiversitate 

a florei şi faunei unicate în lume, care pot îmbunătăţi imaginea 

deteriorată a României. 

Serviciul de specialitate din RNP, colectivele de administraţie a 

parcurilor naţionale şi naturale ca şi inginerii silvici din toată ţara, 

pot apela pe lângă Revista Pădurilor şi la Revista de Silvicultură 

şi Cinegetică pentru publicarea articolelor de protecţie a naturii, 

pentru că „unde-s doi, puterea creşte” şi natura înfloreşte. 

Arborii excepţionali din pădurile şi localităţile noastre, acei bătrâni 

preexistenţi, care au trecut prin vitregia sutelor de ani, devenind 

vestigii ale istoriei, acele statui uriaşe dar vii, care relevă 

cu atâta convingere potenţialul biometric şi fiziologic al speciilor 

forestiere, acei „monştrii sacrii” atât de îndrăgiţi de poporul nostru, 

au mare nevoie de solidaritatea noastră ca ocrotitori ai monumentelor 

naturii. Redacţia Revistei de Silvicultură şi Cinegetică 

începând cu articolul: ”Arbori remarcabili – adevărate comori vii pe 

cale de dispariţie” elaborat de dr. ing. Stelian Radu şi ing. Corina 

Coandă, se pune în slujba acestor minuni ale lumii vegetale şi aşteaptă: 

fotografii, descrieri şi alte articole care să consfinţească 

solidaritatea corpului silvic în jurul elitelor vegetale strămoşeşti. 

Vizăm să realizăm în paginile revistei noastre o inventariere a 

arborilor remarcabili, o evaluare a lor sub raport biometric şi fitosanitar, 

o amplasare a lor pe harta României şi constituirea lor 

într-un tezaur inestimabil al silvicultorilor şi al întregii ţări. 

Stimaţi colegi, vă chemăm să fiţi solidari cu înaintaşii noştri, cu 

acei ingineri silvici inimoşi de la care am moştenit minunate lucrări 

silvice experimentale: culturi comparative, arboretumuri, 

parcuri, specii noi introduse, formule de împădurire, tehnici noi 

şi tratamente experimentale, a căror rezultate devin din ce în ce 

mai relevante, odată cu trecerea anilor. Avem obligaţia morală, 

faţă de cei care le-au conceput şi faţă de silvicultura românească 

să facem cunoscute aceste rezultate în paginile revistei noastre şi 

să tragem concluziile cuvenite. Studiind lucrările experimentale 

instalate de înaintaşii noştri, din producţie ori din cercetare, ne 

aducem contribuţia nu numai la împlinirea viselor atâtor silvicultori 

pasionaţi care ne-au părăsit, cum sunt de exemplu: acad. 

prof. dr. doc. Constantin Chiriţă, dr. doc. Ioan Lupe, dr. ing. Radu 

Ichim, ing. Zeno Spârchez, ing. Aurel Riţiu, ing. Octavian Rusu 

etc., ci şi la progresul silviculturii noastre autohtone. 

În încheierea acestui editorial, vă rugăm dragi cititori să nu uitaţi 

de „seniorii silviculturii” noastre, care prin pensionare nu au ieşit 

din rândurile corpului silvic, a căror inimă a rămas alături de noi 

şi a căror competenţă şi experienţă profesională poate fi de mare 

folos în: reaşezarea silviculturii pe făgaşul gospodăririi durabile 

(acad. prof. dr. doc. Victor Giurgiu, prof. dr. Constantin Costea, 

dr. Laurenţiu Petrescu, dr. Nicolae Pătrăşcoiu); în conservarea şi 

ocrotirea florei şi faunei (prof. dr. Darie Parascan, prof. dr. Marius 

Danciu, prof. dr. Aurel Negruţiu, dr. Victor Ciochia, conf. dr. Ioan 

Micu, conf. dr. Dan Stănescu, dr. Vadim Nesterov); în climatologie 

forestieră (prof. dr. Marin Marcu); în valorificarea resurselor 

genetice de seminţe şi a culturilor comparative de provenienţe 

(dr. Ioan Blada, dr. Mihai Damian, ing. Lia Leandru); în perdele 

forestiere şi perfecţionarea administrării pădurilor particulare 

(dr. Nicolae E. Popescu, dr. Mihai Popescu); în protecţia pădurilor 

(dr. Adam Simionescu, dr. Alexandru Fraţian, dr. Ion Diţu, ing. 

Mircea Petrescu ş.a.), în silvotehnică (prof. dr. Ioan Milescu, dr. G. 

M. Smejkal, dr. Ilarion Vlase, dr. Petre Ciobanu, dr. Mihai Gava, dr. 

Ştefan Vlonga, dr. Ilie Muşat, ing. Costică Nicolae ş.a.), pedologie şi 

staţiuni forestiere (conf. dr. Constantin Roşu, ing. Traian Ivanschi 

ş.a.), în ecologie forestieră (dr. Ion Catrina, dr. Alexe Alexe, dr. Aurel 

Popa), în tipologie forestieră (dr. Nicolae Doniţă, dr. Constantin 

Bândiu, dr. Vadim Leandru), biometrie (dr. Radu Dissescu) şi 

amenajarea pădurilor (dr. Filimon Carcea, prof. dr. Pintilie Gătej, 

ing. George Bumbu ş.m.a.), în caracteristicile lemnului (conf. dr. 

Johann Kruh), în trecerea de la zonele verzi la pădurile urbane 

(prof. dr. Filofteia Negruţiu, dr. Stelian Radu); în elaborarea politicilor 

forestiere (dr. Aurel Ungur); în topografie şi cadastru forestier 

(prof. dr. Aurel Rusu, prof. dr. Arpad Kiss, prof. dr. Nicolae Boş 

ş.a.), în amelioraţii, amenajarea bazinelor hidrografice şi corectarea 

torenţilor (dr. Radu Gaspar, dr. Emil Untaru, dr. Boris Alexa, 

ing. Vasile Oprea, ing. Gheorghe Marineaţă ş.a.), în normalizarea 

şi modernizarea reţelei de drumuri forestiere din România – prof. 

dr. Rostislav Bereziuc, prof. dr. Valeria Alexandru), în exploatarea 

pădurilor etc. Cei mai vitregiţi în memoria noastră, însă, sunt specialiştii 

români plecaţi din ţară, cu mai mult sau mai puţin timp în 

urmă, şi care au valorificat cunoştinţele şcolii silvice româneşti şi 

potenţialul lor creator în condiţiile silviculturii mondiale. 

Ne dorim ca reuniunile membrilor Societăţii „Progresul Silvic” 

din toată ţara să fie un prilej de întâlnire între generaţia actuală 

de ingineri silvici şi aceşti seniori ai silviculturii, un prilej de punere 

la punct a colaborării dintre generaţii şi de comunicare verbală 

ori prin Revista de Silvicultură şi Cinegetică a rezultatelor acestor 

colaborări. 

Dragi silvicultori, din toate colţurile României, fiind solidari cu 

rosturile pădurilor noastre, suntem solidari cu idealurile generoase 

ale înaintaşilor noştri. 

Marele silvicultor Marin Drăcea considera că: “Cea mai mare şi cea 

mai urgentă problemă la soluţionarea căreia este urgent chemată întreaga 

naţiune, este crearea unei conştiinţe forestiere româneşti. 

În zadar toate legiuirile, organizaţiile, programele tehnice, mijloacele 

de realizare, dacă ideea forestieră nu are un judecător aspru, dar drept 

înţelegător şi un puternic suport public în sufletul întregii naţiuni. 

Aici, în sufletul naţiunii, este începutul şi sfârşitul pădurii, alfa şi omega 

economiei forestiere. Acesta este cel mai mare şi cel mai scump plătit 

învăţământ al istoriei silvice de peste tot. Pădurea nu trăieşte numai cu 

căldura soarelui, cu ploaia cerului, ci trăieşte, mai cu seamă astăzi, cu 

roua inimii omeneşti, care poate face şi păstra pădurea în piatră seacă 

şi care, atunci când lipseşte, usucă cele mai frumoase păduri pe care ni 

le-ar fi dăruit un Dumnezeu iubitor al pământului românesc. 

Iubirea, respectul, înţelegerea pentru pădure, iată temelia însăşi a pădurii 

române şi cu toate binefacerile pe care ni le poate da” ■ 

6

Anul X | Nr. 21 | 2005 


Particularități privind aplicarea 

tratamentelor în pădurile din Câmpia Vlăsiei * 

■ Ion I. Florescu, Gheorghe Craiciu, 

Alexandru Roşu, Gheorghe Gavrilescu 

1. Considerații generale 

1.1. Scurt istoric 

Este cunoscut că intervenţiile antropice asupra pădurii 

sunt la fel de vechi ca şi existenţa social-umană, iar 

efectele acestui impact continuu au fost în cea mai 

mare măsură păguboase pentru întinderea, fizionomia, 

structura şi funcţionalitatea pădurii, dar şi pentru dezvoltarea 

şi securitatea social-umană în general (Giurescu, 1973, 

Negulescu, Ciumac, 1959, Florescu, 1991. etc.) 

Aplicarea tratamentelor în Câmpia Vlăsiei şi nu numai, este 

legată de aplicarea, mai întâi în Moldova și apoi în Muntenia, 

a ” Pravilei pentru cruțarea pădurilor mânăstirești și altele” 

din 1843 (M. D. Drăcea, 1942), urmată în continuare de 

schimbări dese privind modul de gospodărire şi de aplicare 

a regimelor şi tratamentelor, fără o motivare judicioasă a 

schimbărilor şi fără o analiză profitabilă a efectelor pozitive 

sau negative ale tratamentelor aplicate anterior. 

Considerăm că, în pădurile din Câmpia Vlăsiei s-au făcut 

eforturi, adeseori benefice, de instaurare a unui mod de gospodărire 

mai eficient şi de aplicare a unor tratamente concordante 

cerinţelor ecologice ale pădurilor amestecate şi pure de 

cvercinee, fapt ce a contribuit la realizarea unei experiențe 

locale care, din păcate, nu a fost suficient valorificată pe plan 

teoretic și aplicativ (Vlad, 1948). 

Autorii apreciază că această dezbatere poate fi considerată 

și un omagiu adus silviculturii şi silvicultorilor locali şi nu 

numai, care au acţionat pe parcurs cu vrednicie, cu dăruire 

şi cu multă trudă, de cele mai multe ori anonime, contribuind 

de-a lungul timpului la făurirea silviculturii autohtone. 

Pe baza experienței acumulate silvicultorii practicieni au 

dobândit o bogată experiență în a utiliza, cu profesionalism, 

cu pasiune și responsabilitate știința, tehnica și arta de a 

acționa în aplicarea tratamentelor, în fiecare loc și moment, 

prin acele masuri tehnice care, pe plan local, s-au dovedit a 

da roade pozitive cu eforturi minime posibile. 

În aplicarea tratamentelor intensive de codru în arboretele 

de stejar şi şleauri de câmpie şi de luncă din Câmpia Vlăsiei 

7 

şi nu numai, trebuie să pornim de la adevărul că stejarii sunt 

specii longevive, cu înrădăcinare puternică şi profundă, foarte 

pretenţioşi faţă de lumină, având o periodicitate a fructificaţiei 

mare, ce poate depăşi uneori 8-10 ani. Ghinda produsă 

se diseminează de regulă sub coroana arborilor şi are mulţi 

vătămători, iar puieţii apăruţi cresc mai încet, sunt pretenţioşi 

la lumina de sus, dar au nevoie în primii ani de o activă 

protecţie laterală, se recepează uşor, dar pot fi afectaţi în 

creştere de puieţii celorlalte foioase însoţitoare, de ierburile 

înalte, de uscăciunea excesivă sau înmlăştinarea solului etc. 

În gospodărirea durabilă a şleaurilor de stejar, trebuie să 

avem în vedere faptul că în pădurea seculară de stejerete 

amestecate, această specie, cu avantajele şi dezavantajele 

sale de ordin ecologic s-a menţinut cu continuitate, fapt ce 

obligă silvicultura şi silvicultorii să găsească soluţii tehnice 

care, fără să ridice exagerat costurile de producţie, să asigure 

instalarea şi menţinerea în populaţiile juvenile a stejarului 

în proporţii de cel puţin 30%, de regulă provenit din sămânţă 

şi capabil să facă faţă concurenţilor şi vătămătorilor abiotici 

şi biotici, în vederea realizării în pădurea cultivată a unor 

arborete cu structuri stabile și eficiente polifuncţional. 

Imperative de ordin economic, dar mai ales ecologic locale 

obligă în prezent şi în perspectivă să promovăm până la generalizare 

regimul codrului şi întemeierea de arborete amestecate 

de tipul şleaurilor, precum şi conservarea sau ameliorarea 

arboretelor încadrate în tipul II de categorie funcţională. 

1. 2. Factori care au influențat şi pot favoriza 

aplicarea în practică a unei concepţii complexe, 

dar unitare, cu caracter sistemic, a tratamentelor 

În pădurile de amestec din Câmpia Vlăsiei și nu numai se 

consideră că tratamentele au început a fi aplicate încă de la 

sfârșitul secolului al XIX (Vlad, 1948) dar rezultate mai încurajatoare 

s-au obținut mai ales după naționalizarea pădurilor 

(1948) și sunt legate de o serie de factori favorizanţi dintre 

care considerăm că sunt de menţionat următorii: 

• Existența îndelungată în București sau în apropiere 

a învățământului silvic, iar în perioada interbelică, a 

Facultății de Silvicultură de la Politehnica Bucureșteană. 

* Comunicare prezentată la Academia de Științe Agricole și Silvice, Secția de Silvicultură din 7–8 octombrie 2010 cu tema: Gospodărirea 

pădurilor din Câmpia Vlăsiei în contextul dezvoltării durabile


Profesorii au contribuit cu succes la formarea cadrelor 

de specialitate, precum și la realizarea multor lucrări experimentale 

în pădurile din jurul Bucureștiului; 

• Amenajarea integrală a fondului nostru forestier după 

1948 şi revizuirea decenală a aplicării amenajamentelor 

până în prezent. La fiecare reamenajare s-a determinat 

posibilitatea de produse principale și s-au întocmit 

planuri decenale de recoltare, alegând, după o anumită 

ordine de urgenţă, arboretele devenite exploatabile în 

cursul deceniului (Rucăreanu,1962). S-a lăsat însă libertatea 

de acţiune silvicultorilor practicieni să decidă, în 

baza unei atente analize de teren în arboretele exploatabile, 

realizarea obiectivelor de gospodărire fixate, inclusiv 

recoltarea posibilității și dinamica de producere și 

conducere a regenerării; 

• Obligația efectuării punerii în valoare cu anticipaţie de 

2-3 ani a constituit însă un handicap în procesul dirijării 

regenerării. De aceea, este imperativ necesar ca în 

anii de fructificaţie ai stejarului şi chiar în anul următor, 

recoltarea posibilităţii să se facă numai prin tăieri 

de provocare a instalării seminţişului, chiar dacă în anii 

respectivi trebuie procedat la reeşalonarea punerii în 

valoare. Concomitent, tot în anii de fructificaţie, trebuie 

recoltată ghinda produsă şi de arboretele care nu 

se parcurg cu tăieri de însămânţare pentru a fi utilizată 

la semănături directe în ochiuri neregenerate şi pentru 

producerea de puieţi necesari în lucrări de completare. 

Pentru recoltarea posibilităţii în anii în care nu poate fi 

provocată instalarea de noi seminţişuri pe cale naturală 

sau artificială se poate recurge la celelalte feluri de tăieri 

specifice tratamentului adoptat. De aici rezultă că atât 

numărul de intervenţii cât şi caracteristicile tăierilor şi 

perioada specială de regenerare pot varia de la un loc la 

altul în cadrul arboretelor exploatabile în curs și se decid 

numai în baza unor amănunțite observații de teren; 

• Formarea, după 1948, a unui corp silvic numeros şi competent, 

capabil de performanţe în aplicarea tratamentelor, 

ca urmare a dezvoltării învăţământului silvic postbelic 

la nivel universitar şi preuniversitar, care a militat 

consecvent pentru instaurarea unei silvotehnici moderne, 

adaptată țelurilor de gospodărire adoptate, dar și 

realitaților forestiere asupra cărora se acționa în fiecare 

loc și moment. Profesioniştii de nivel universitar şi mediu 

din silvicultura românească s-au dovedit în multe cazuri 

capabili să adapteze soluţiile tehnice recomandate la realităţile 

forestiere asupra cărora acţionau, chiar dacă prin 

aceasta nu urmau riguros prevederile unor politici forestiere 

conjuncturale ci doar realizarea unor arborete cât 

mai stabile şi eficiente polifuncţional în concordanţă cu 

caracteristicile fizico-geografice şi fito-geografice locale; 

• Constituirea şi activitatea susţinută a laboratorului ICAS 

de silvotehnică unde au activat şi au elaborat ample lucrări 

de cercetare privind regimele şi tratamentele specialişti 

cunoscuţi şi recunoscuţi dintre care am putea aminti 

spre exemplificare pe dr. ing. I.Vlad, ing. N. Constantinescu, 

dr. ing. Şt. Purcelean, ş.a. Prin lucrările elaborate 

toţi au contribuit efectiv la formarea şi consolidarea unei 

şcoli autohtone promovând regimele şi tratamentele de 

8 

care se poate face uz în silvotehnica românească; 

• Elaborarea unor lucrări de amplă sinteză privind tipologia 

staţională, tipologia pădurilor, tipologia exploatărilor 

forestiere, tipologia şi punerea în valoare a terenurilor 

degradate, amenajarea complexă a bazinelor 

hidrografice, tipologia ecosistemelor forestiere etc., ca şi 

legiferarea și revizuirea periodică a zonării funcţionale 

a pădurilor şi regândirea organizării gospodăririi pădurii 

cultivate în spaţiu şi timp; 

• Elaborarea şi aplicarea consecventă a normelor tehnice 

privind alegerea şi aplicarea tratamentelor, începând cu 

unele reguli de tăieri elaborate în 1951 şi continuând cu 

normele tehnice de alegere şi aplicare a tratamentelor 

din anii 1966, 1986 şi 1988 (avându-l ca principal artizan 

pe dr. ing. F. Carcea) şi care, păstrând cu consecvenţă 

cuceririle ştiinţifice şi tehnice ale silviculturii, au 

lăsat suficientă libertate de acţiune silvotehnicienilor 

în adaptarea soluţiilor tehnice la realităţile forestiere şi 

obiectivele de gospodărire. În practică, normele tehnice 

elaborate au fost în mare măsură respectate, iar cele 

elaborate în anul 2000, prin conţinutul lor, validează 

valoarea celor anterioare şi efectul lor asupra aplicării 

tratamentelor în fondul nostru forestier. 

2. Obiective de realizat prin aplicarea 

regimelor şi tratamentelor 

Prin aplicarea judicioasă a tratamentelor trebuie să se urmărească 

cu profesionalism şi cu consecvenţă „aducerea şi 

apoi menţinerea pădurii cultivate într-o stare structurală şi 

funcţională optime, în vederea producerii, tot cu continuitate, 

a unor efecte utile maxime şi constante, de producţie şi de 

protecție, fără a fi diminuată sau ameninţată integritatea şi 

stabilitatea sa ecosistemică”. (Florescu, 1991). De aici, conceptul 

simplist care reduce şi restrânge aplicarea tratamentelor 

doar la amplasarea şi punerea în valoare a masei lemnoase de 

produse principale şi, eventual, la unele măsuri sporadice de 

asigurarea regenerării, trebuie părăsit şi înlocuit cu conceptul 

sistemic de mare complexitate că aplicarea tratamentelor 

se constituie ca un mijloc decisiv care trebuie să soluţioneze 

un ansamblu de obiective, dintre care mai importante sunt: 

• punerea în valoare a masei lemnoase an de an la nivelul 

posibilităţii fixate, evitând exploatările excedentare, 

oricât s-ar încerca să fie motivate; 

• dirijarea judicioasă şi eficientă a procesului de regenerare 

şi de reînfiinţare a unor noi arborete tinere cât mai 

valoroase şi mai stabile în condiţii cât mai sigure, cât 

mai neîntârziate, cât mai eficiente ecologic şi economic; 

• evitarea (prevenirea) dezgolirii solurilor și împiedicarea 

pe cât posibil a oricăror dereglări în continuitatea pădurii 

şi a eficacităţii sale multifuncţionale; 

• realizarea treptată a structurilor optime de atins la nivelul 

arboretelor şi al ansamblului de arborete, care să 

conducă la optimizarea mărimii şi structurii fondului de 

producţie, al creşterilor şi al recoltelor de masă lemnoasă 

concomitent cu optimizarea ecostabilităţii structurilor 

realizate; 

• extinderea arboretelor amestecate, cu structuri cât mai

Anul X | Nr. 21 | 2005 

diversificate şi mai rezistente la acţiunea factorilor perturbanţi 

care acţionează în zonă; 

• dirijarea convenabilă, prin regenerare, a producerii unor 

succesiuni dorite şi înlocuirea unor provenienţe care s-au 

dovedit mai sensibile la acţiunea factorilor perturbanţi 

locali sau la realizarea ţelurilor de gospodărire fixate etc. 

În silvotehnica tratamentelor, experienţa a dovedit că atunci 

când se acţionează asupra unor arborete situate în optimul 

biocenotic şi staţional – aşa numitele tipuri axiale de pădure 

(de ecosisteme) – intervenţiile pot fi mai intense, mai puţine 

la număr, mai des repetate, cu eforturi materiale mai reduse, 

fără a le fi periclitată continuitatea funcţiilor şi ecostabilitatea. 

Când însă se intervine în formaţii şi tipuri de pădure situate 

spre extremele lor ecologice, mai puţin productive şi mai 

vulnerabile, este necesar să se recurgă la măsuri silvotehnice 

mai intensive, iar intervenţiile trebuie să fie mai slabe, rărirea 

arboretelor parentale mai lentă, numărul intervenţiilor va fi 

chiar sporit, iar perioada de exploatare-regenerare va fi mai 

lungă şi eforturile materiale mai mari. Deşi aparent mai nerentabile, 

intervenţiile prin aplicarea tratamentelor, a lucrărilor 

de reconstrucţie şi/sau speciale de conservare sunt de neevitat 

şi reclamă un efort suplimentar în proiectare şi execuţie. 

3. Perioada specială 

de exploatare-regenerare 

Perioada de exploatare-regenerare are, în silvicultura românească, 

mai multe sensuri (Vlad,1954; Negulescu, Ciumac, 

1959 etc.). 

Amenajamentul a utilizat, în cazul tratamentelor cu exploatare 

şi regenerare sub masiv într-o anumită perioadă, termenii 

de perioadă generală de exploatare-regenerare care, pe 

parcurs, au căpătat denumiri şi sensuri după cum urmează: 

• Perioadă normală de exploatare-regenerare, pentru 

pădurile de codru, echivalentă ca mărime cu o clasă de 

vârstă (20 ani pentru codru şi 5-10 ani pentru crâng) 

(Giurgiu, 1988); 

• Perioadă lungă de exploatare-regenerare, cu mărimea de 

21-30 de ani; 

• Perioadă foarte lungă de exploatare-regenerare care este 

utilizată în cadrul cvasigrădinăritului şi a cărei mărime 

variază între 31 şi 60 de ani; 

• Exploatare- regenerare cu caracter continuu, ca în cazul 

codrului grădinărit. 

Actualmente, amenajamentul nu mai constituie suprafeţe 

periodice în rând de exploatare-regenerare, dar la fiecare revizuire 

decenală alege arboretele exploatabile după anumite 

criterii de urgenţă (Rucăreanu, 1962, Giurgiu, 1988 ș.a.). Se 

determină totodată posibilitatea decenală și anuală de recoltare 

a produselor lemnoase principale care trebuie respectată 

la toate nivelurile administrației; 

Agentul silvic de teren, operează cu ceea ce se denumeşte 

perioada specială de exploatare-regenerare (Vlad, 1954; Negulescu, 

Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1991, 

xxx, 1988, xxx, 2000). 

Silvotehnica a operat în trecut şi cu speciale de exploatareregenerare 

care aveau în vedere fiecare porţiune de arboret 

în care se declanşează extragerea arborilor deveniţi 

exploatabili (punct, ochi sau suprafaţă periodică specială) 

şi care, în mod obiectiv se încheie cu instalarea unei 

noi generaţii juvenile, arboret tânăr, capabil să preia 

funcţiile vechii păduri exploatate din respectiva suprafaţă 

specială de regenerare. 

Pentru aceasta silvotehnicianul trebuie să analizeze, să cunoască 

şi să opereze (acţioneze) având în vedere: 

• caracteristicile pădurii şi arboretului în care urmează să 

intervină an de an; 

• obiectivele şi sarcinile gospodăririi pădurii în ansamblu 

şi în fiecare suprafaţă specială de exploatare-regenerare; 

• tehnica tratamentului adoptat prin amenajament şi 

maniera în care aplicarea sa urmează a se adapta stării, 

structurii, funcţionalităţii arboretului (pădurii) în fiecare 

loc şi moment; 

• armonizările exploatării masei lemnoase cu întemeierea 

de noi arborete mai sigure, mai stabile şi mai eficiente 

ecologic, economic şi social; 

• alegerea şi aplicarea în fiecare loc şi moment a acelor 

măsuri prin care recoltarea masei lemnoase fixată ca posibilitate 

(şi care nu trebuie în nici un caz depăşită), să 

conducă neîntârziat la dirijarea procesului de regenerare 

şi întemeiere a unui nou arboret eficient polifuncţional, 

cu cât mai puţine eforturi şi cheltuieli şi cu mult profesionalism, 

inteligenţă şi experienţă. 

În acest context, silvotehnicianul, însărcinat cu aplicarea 

tratamentului (în cazul celor cu regenerare sub adăpost şi nu 

numai), se recomandă să fie un inginer silvic bun profesionist, 

pasionat şi cu experienţă câştigată în materie de aplicare 

a tratamentului, cu stabilitate la locul de muncă şi care are 

următoarele îndatoriri mai importante: 

a. Să aleagă an de an, arboretele de parcurs cu lucrări de exploatare 

şi regenerare (sau numai una dintre operaţiuni), să 

elaboreze borderourile de amplasare; în anii de fructificaţie 

ai speciei de bază borderourile se vor reconsidera pentru 

a da prioritate instalării semințișului speciilor principale; 

b. Să evalueze, prin analize de teren minuțioase, mersul procesului 

de fructificaţie şi dinamica instalării şi dezvoltării 

seminţişului, adaptând eficient tehnica tratamentului; 

c. Să stabilească an de an şi în fiecare loc, natura, caracterul, 

intensitatea şi modul de punere în valoare, fără să supună 

la eforturi exagerate partenerul care are în sarcină exploatarea 

masei lemnoase, dar să dirijeze procesul de regenerare 

cât mai judicios, cu cât mai puţine completări şi 

vătămări provocate prin doborârea şi colectarea arborilor. 

Având în vedere că speciile lemnoase principale dispun de 

fructificaţie periodică (variabilă cu natura speciei, a condiţiilor 

staţionale, dar şi cu mersul vremii din anul de fructificaţie) 

este imperios necesar ca, în anii de fructificaţie abundentă 

şi chiar şi în anul următor să se execute acele tăieri 

specifice tehnicii tratamentului adoptat care să asigure o cât 

mai bună instalare a semințișului viabil și valoros în fiecare 

punct, iar dacă prin punerea în valoare executată cu anticipaţie, 

erau urmărite alte obiective ale procesului de regenerare, 

acestea se vor amâna şi se va proceda la o nouă punere în 

9


valoare în limitele posibilităţii adoptate. În anumite puncte 

de regenerare, dacă starea terenului o impune se poate recurge 

şi la executarea unor lucrări suplimentare de favorizare a 

instalării seminţişului conform normelor tehnice în vigoare. 

d. La nevoie, obligaţi de mărimea posibilităţii adoptate şi 

de lipsa fructificaţiei, se poate recurge şi la tăieri de instalare 

a seminţişului în puncte, ochiuri, etc. cu condiţia 

ca în astfel de cazuri, peste tot unde se acţionează, să se 

recurgă obligatoriu la însămânţarea artificială, prin semănături 

directe cu ghindă, sau plantarea cu puieţi după 

o tehnică specifică lucrărilor de împădurire, așa cum s-a 

procedat cu succes în pădurile din Câmpia Vlăsiei. 

Producerea şi dirijarea regenerării pădurii implică o mare 

responsabilitate a silvotehnicianului, care trebuie să aleagă, 

numai prin observaţii minuţioase de teren, momentul 

declanşării instalării seminţişului în fiecare punct şi în ansamblul 

arboretelor exploatabile fixate prin amenajament. 

Pentru aceasta, silvotehnicianul trebuie să urmărească atent 

şi responsabil mersul fructificaţiei speciilor principale , condiţiile 

staţionale în care urmează să se producă însămânţarea, 

intensitatea concurenţei provocate de starea arboretului, 

seminţişul preexistent neutilizabil, a subarboretului şi a păturii 

vii, grosimea şi gradul de tasare a litierei, acţiunea unor 

factori perturbatori care pot consuma sămânţa căzută sau o 

pot vătăma, starea hidrică a solului etc. 

De asemenea, silvotehnicianul responsabil cu aplicarea tratamentului 

va trebui să execute controale anuale minuţioase 

privind instalarea, ritmul de creştere al puieţilor din speciile 

principale, desimea puieţilor din seminţişul preexistent utilizabil, 

dar şi vegetaţia concurentă, din puieţi ai speciei (speciilor) 

invadante, subarboret, pătură vie, factori perturbatori 

de natură biotică (animale domestice sau sălbatice) sau abiotică 

(înmlăştinare, eroziune, secete accentuate etc.). Pe baza 

observaţiilor de teren, silvotehnicianul va adopta şi va aplica 

de fiecare dată şi în fiecare loc acele măsuri silvotehnice de 

dirijare a dezvoltării normale a seminţişului utilizabil şi de 

prevenire sau la nevoie de combatere a factorilor perturbanţi, 

fără a scumpi nejustificat lucrările de ajutorare a regenerării, 

dar mai ales fără a neglija executarea unor lucrări care se impun 

cu necesitate, chiar dacă aceste măsuri implică costuri 

suplimentare. Costurile suplimentare rămân oricum inferioare 

unor lucrări de împăduriri integrale în anumite porţiuni 

unde regenerarea naturală eşuează. 

Succesul efortului agentului silvic de teren nu constă în respectarea 

fără discernământ a prevederilor exprese rezultate din 

tehnica tratamentului sau reglementările din normele de aplicare, 

ci în maniera cu care, adecvând prevederile şi reglementările 

tehnico-administrative, conduce procesul de exploatareregenerare 

în mod diferenţiat dar cât mai judicios şi adecvat 

naturii, stării pădurii şi obiectivelor de gospodărire fixate. 

4. Aplicarea tratamentelor în pădurile 

din Câmpia Vlăsiei 

4.1. Considerații generale 

Din investigaţiile făcute de silvicultorii locali se constată că 

primele date despre existenţa acestor păduri provin de la 

proconsulul Macedoniei, Scribonius, care prin anii 74-75 nu 

a avut curajul să treacă cu armata sa la nord de Dunăre, în 

Câmpia Română, din cauza „întunecimii codrilor” care ocupau 

cea mai mare parte a Câmpiei, inclusiv în zona Bucureşti 

al cărui teritoriu a fost cu siguranţă acoperit de păduri de 

foioase chiar şi în timpul războiului dintre armatele romane 

şi cele ale lui Decebal. 

Numele de Codrii Vlăsiei se pare că are legătură cu numele 

locuitorilor din zonă, denumită de populaţiile migratoare 

Vlasca sau ţara Vlahilor. Practic Codrii Vlăsiei ocupau în trecut 

zona de Nord a Bucureştiului, între Câmpia Bărăganului 

şi a Burnazului, care acoperea pădurile străbătute de apele 

Colentina, Dâmboviţa, Argeşul, Cilniştea, etc. În antichitate 

locuitorii acestei zone se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor, 

pescuitul şi vânătoarea. De atunci a început impactul 

omului asupra întinderii Codrilor Vlăsiei şi a continuat cu intensităţi 

diferite până în zilele noastre. Totuşi, pădurile continuau 

să ocupe o mare întindere şi să reprezinte un adăpost 

foarte eficace pentru populaţia autohtonă în faţa migratorilor. 

Demn de remarcat că şi în timpul fanarioţilor (1716-1821), 

Codrii Vlăsiei şi în general pădurile închise de la nord de Dunăre, 

reprezentau loc de adăpost pentru haiduci şi hoţi, care 

erau foarte temuţi. Pădurile impunătoare, cu stejari falnici, 

mai dăinuiau încă şi în sec. XVII şi XVIII, când Şerban Cantacuzino 

a construit mânăstirea Cotroceni. Tăierile mai intense 

se pare că au început după 1835, când lemnul era prelucrat 

de ferăstraie mişcate de apă şi care transformau buştenii în 

scândură, podină, şipci sau lemn pentru pavarea unor străzi 

din Bucureşti până la Istambul. 

4. 2. Intervenţiile antropice în Codrii Vlăsiei 

Puţinele date care s-au păstrat, evidenţiază existenţa unui 

impact antropic continuu asupra pădurii cu efecte asupra 

întinderii, organizării structurale, funcţionalităţii, a ecostabilităţii, 

a conservării biodiversităţii etc. Aşa s-a ajuns de la 

pădurile închise şi compacte de odinioară, la cele fărâmiţate 

şi modificate fizionomic, structural şi funcţional actuale. 

Documentele vremii atestă că defrişarea mai intensă a Codrilor 

Vlăsiei a început după Pacea de la Adrianopol (1829) 

ca urmare a celor două mari împroprietăriri, dar a continuat 

până în prezent, cu o dinamică variabilă și cu consecinţe dintre 

care merită a fi amintite: 

• reducerea foarte semnificativă a suprafeţei ocupate de 

păduri; 

• creşterea cerinţelor populaţiei locale faţă de resursele 

forestiere din zonă care se diminuau într-un ritm alert; 

• modificarea compoziţiei arboretelor, transformarea integrală 

a pădurii virgine în pădure cultivată, mai întâi 

de codru, apoi de crâng şi codru, iar după naţionalizarea 

fondului forestier şi de conversiune de la crâng la codru; 

• exploatarea abuzivă şi neraţională a lemnului între cele 

două războaie, ca şi în timpul celui de-al doilea război de 

către unele societăţi particulare; 

• introducerea şi extinderea în zonă a unor monoculturi 

(salcâm, plopi), a unor specii autohtone, a nucului negru, a 

stejarului roşu, a salcâmului, a plopilor euramericani ş.a.; 

• creşterea vulnerabilităţii arboretelor existente la acţiunea 

unor factori perturbanţi, de natura abiotică şi bioti- 

10

Anul X | Nr. 21 | 2005 

că, fapt ce a făcut necesară aplicarea lucrărilor de combatere 

a dăunătorilor; 

• dirijarea necorespunzătoare a seminţişurilor instalate, 

a arboretelor tinere, precum şi aplicarea cu unele greşeli 

a tratamentelor prevăzute de amenajamentele silvice; 

• fluctuaţia mare a cadrelor silvice, mai ales în ultima 

perioadă şi alocarea de fonduri şi mijloace insuficiente 

pentru o gospodărire durabilă şi eficace polifuncţional a 

arboretelor din zonă; 

• reducerea semnificativă a ponderii unor specii arborescente 

din arboretele de crâng şi/sau de codru ca: stejarul 

pedunculat, ulmii, frasinul pufos şi mojdreanul, cireşul 

de pădure şi sorbul, alunul turcesc şi aninul negru pe 

malul râurilor ce străbat Câmpia Vlăsiei etc. 

La ocolul silvic Bolintin, există date că primul amenajament 

silvic s-a elaborat în anul 1891, fapt ce face să consemnăm că 

aplicarea unor măsuri silvotehnice în zonă are o istorie de peste 

un secol. La această primă amenajere s-a prevăzut și constituit 

8 serii de crâng compus cu ciclul de 36 de ani, precum și 3 

serii de codru cu ciclul de 144 de ani. În practică însă nu s-au 

respectat prevederile amenajamentului. Există, de asemenea 

documente că în anul 1932 s-a elaborat un nou amenajament 

prin care s-au menținut seriile de crâng, dar s-a redus la 100- 

120 de ani ciclul de producție la codru. După naționalizarea 

pădurilor (1948), o mare parte din pădurile de crâng au fost 

convertite la codru prin îmbătrânire sau prin lucrări de refacere 

și substituire, astfel că, la amenajarea din 1990, pădurile de 

codru ocupau circa 90%. În perioada 1966- 1986 s-a recomandat 

și aplicarea tratamentului tăierilor combinate (succesive 

și progresive) dar acestea nu au dat rezultate promițătoare, 

fapt pentru care au și fost părăsite, fiind eliminate și din normele 

tehnice din 1986. În pădurile de codru, preponderent s-a 

adoptat și aplicat tratamentul tăierilor progresive în pădurile 

de șleau cu stejar, gârniță și cer. În arboretele de plopi indigeni 

și de salcie s-au aplicat și tăieri rase pe parchete mici. Prin aplicarea 

tratamentului tăierilor progresive în pădurile de stejari 

s-a urmărit în principal valorificarea optimă a potențialului 

de regenerare naturală și menținerea unei proporții însemnate 

a stejarului pedunculat mai ales în șleauri. Acolo unde nu 

s-a putut sconta pe regenerarea naturală s-a recurs la semănături 

directe cu ghindă în ochiurile deschise și neregenerate, 

valorificându-se procedeul de aplicare a progresivelor propus 

de prof. M. D. Drăcea chiar în pădurile din Câmpia Vlăsiei 

după 1919. Instalarea pe cale artificială a stejarului s-a practicat 

în zonă și în cazul unor lucrări de conversiune la codru 

prin îmbătrânire, sau în cazul aplicării lucrărilor de refacere . 

După anul 1986 această metodă s- a extins și în cazul aplicării 

lucrărilor speciale de conservare în pădurile încadrate în tipul 

II de categorie funcțională. S-a menținut aplicarea crângului 

pentru arboretele de salcâm (ciclu de 20 de ani) și unele de 

plopi indigeni (ciclu de 30 de ani), precum și a tăierilor de refacere 

și substituire pentru unele arborete degradate sau derivate, 

inclusiv unele crânguri supuse la conversiune spre codru. 

4.3. Regenerarea arboretelor 

Din păcate, datele privind istoricul modului de gospodărire 

şi mai ales durata şi eficienţa unor măsuri silvotehnice aplicate 

sunt cu totul sumare şi incomplete pentru pădurile din 

Câmpia Vlăsiei ca şi în fondul forestier naţional. 

Dacă ne referim la începuturile aplicării unor tratamente 

prin care să se îmbine obiectivele exploatării lemnului cu 

cele legate de întemeierea unor noi arborete tinere şi cât mai 

valoroase, acestea sunt legate de extinderea şi în Muntenia 

a prevederilor „Pravilei pentru cruţarea pădurilor Mănăstireşti” 

ş.a., apărută în Moldova în anul 1843 şi de care ilustrul 

silvicultor, prof. dr. ing. M.D. Drăcea leagă începuturile silvotehnicii 

în Principatele Române. 

Din aceste tăieri cu lăsare de rezerve s-au constituit crângurile 

compuse care au reprezentat un compromis de cultură şi 

care, ca şi arboretele de crâng simplu au condus la reducerea 

capacităţii productive, protectoare și de regenerare a arboretelor 

din Câmpia Vlăsiei. Nereuşitele constatate l-au determinat 

pe M.D. Drăcea să recomande discipolilor săi (dr.ing. 

Marin Rădulescu) să experimenteze la fostul O.S. Ţigăneşti 

aplicarea de tăieri în ochiuri, cu însămânţarea artificială cu 

ghindă a ochiurilor deschise. Această acţiune s-a desfăşurat 

în perioada 1919-1924 dar, din păcate, experimentul nu a 

fost urmărit cu consecvenţă şi este greu de apreciat acum 

care au fost rezultatele pozitive şi negative. Câteva constatări 

sunt însă certe şi de mare importanţă: 

a. experimentul tăierilor în ochiuri din această zona s-a 

extins în mai multe ocoale de câmpie, iar ideea executării 

de însămânţări artificiale acolo şi atunci când nu se 

poate asigura însămânţarea naturală a ochiurilor continuă 

şi în prezent; 

b. experimentul făcut la iniţiativa prof. M.D. Drăcea a 

contribuit la fundamentarea tehnică și metodologică a 

tratamentului tăierilor în ochiuri (progresive) şi aplicarea 

sa în pădurile de amestec din fondul nostru forestier 

(Negulescu, 1959, 1966, 1973; Purcelean, 1962; Constantinescu, 

1975; Florescu, 1991; ş.a.); 

c. experiența locală privind aplicarea progresivelor a fost 

extinsă treptat și adeseori cu rezultate bune în lucrările 

de conversiune, de refacere, iar mai recent și în lucrările 

speciale de conservare. 

În perioada interbelică există mai multe mențiuni, mai ales 

în lucrările de subinspector silvic ale unor ingineri care au 

activat în Ocoalele Silvice Țigănești, Gruiu, Bolintin etc.,că 

s-au adoptat și aplicat în pădurile de codru mai ales tratamentul 

tăierilor progresive, beneficiindu-se de rezultatele 

experimentărilor inițiate de prof. M. D. Drăcea și puse în 

operă de către M. Rădulescu (Vlad, 1954). 

Astfel, la ocolul silvic Țigănești, ing. V. Petrescu aprecia că 

starea pădurilor de șleau s-a degradat mai ales ca urmare a 

exploatărilor practicate, precum și ca urmare a adoptaării 

și aplicării crângului simplu și a celui cu rezerve, fără preocupări 

pentru dirijarea regenerării. În pădurile Tâncăbești- 

Ciolpani- Hereasca s-au aplicat și succesivele, dar prin modul 

cum au fost aplicate tăierile rezultatele au fost negative. Ca 

urmare, după 1921, sub coordonarea ing. M. Rădulescu s-au 

aplicat tăieri în ochiuri de formă circulară sau eliptică, de 

forma unor taieri rase în ochiuri cu diametre variind între 15 

și 30 m., urmate de însământări artificiale cu ghindă, pe sol 

mobilizat la 7-8 cm. adâncime, în rânduri distanțate la 0,75- 

1,00 m. între ele. După un an ochiurile au fost lărgite cu cel 

11


puțin un metru pentru ca puieții de stejar să primească mai 

multă lumină. Concomitent, preexistenții au fost înlăturați, 

iar stejarului i s-a asigurat un avans de creștere necesar 

(Vlad, 1954). Durata tăierilor în ochiurile deschise a fost de 

3-4 ani, dar semințișul a ajuns să constituie starea de masiv 

după 7-8 ani de la semănare. 

Actualmente se apreciază că în Câmpia Vlăsiei pădurile mai 

ocupă doar cca.11% din suprafaţa totală a fondului funciar. 

Amenajamentele elaborate şi revizuite decenal au adoptat 

pentru cea mai mare parte a pădurilor regimul codrului (inclusiv 

prin ample lucrări de conversiune) (cca. 19%), iar regimul 

crângului s-a redus în aplicare la cca. 5-10%. Pe încă 

5% din suprafaţa fondului forestier s-au aplicat tăieri rase de 

refacere şi/sau substituire în arborete degradate sau derivate 

din cauza unori intervenții anterioare nedibace. 

După 1984 s-a sistat aplicarea tratamentelor şi exploatarea 

de produse lemnoase principale până în 1990, iar după 1986 

s-a trecut şi la aplicarea lucrărilor speciale de conservare 

pentru arboretele incluse în tipul II de categorie funcţională. 

Ele continuă să se aplice și în prezent, conform normelor 

tehnice în vigoare. 

În adoptarea şi aplicarea tratamentelor s-a avut în vedere: 

a. starea de moment a arboretelor exploatabile; 

b. faptul că, fiind situate în apropierea Capitalei ţării au de 

îndeplinit în principal funcţii sociale, (de agrement, de interes 

turistic, sanogen ş.a.) fiind încadrate numai în grupa 

I funcţională, tipul de categorie funcţională II, III, şi IV; 

c. compoziţia şi structura actuală a arboretelor din Câmpia 

Vlăsiei reclamă aplicarea tratamentelor mai intensive, 

cu regenerare sub adăpost, pentru arboretele încadrate 

în tipurile III şi IV de categorie funcţională, precum şi 

lucrările speciale de conservare pentru cele din tipul II 

de categorie funcţională; 

d. concomitent, s-au continuat lucrările de conversiune începute, 

adoptându-se conversiunea prin îmbătrânire în 

cele mai multe cazuri, precum și crângul simplu în salcâmete 

și plopișuri. 

În arboretele exploatabile în care s-a menţinut stejarul, accentul 

principal s-a pus pe regenerarea naturală a acestei 

valoroase specii. În cazurile în care regenerarea naturală nu 

a fost satisfăcătoare, organele locale au procedat şi la executarea 

de semănături directe cu ghindă în ochiurile deschise 

şi neregenerate, şi, mai rar, la plantaţii cu puieţi de stejar. Semănăturile 

cu ghindă s-au făcut de regulă în rigole sau în cuiburi 

şi mai rar prin împrăştiere. S-a utilizat ghinda recoltată 

pe plan local în anii de fructificație, dar și din ani de stropeli. 

În şleaurile de luncă, silvicultorii din zonă au aplicat tăieri în 

ochiuri de 2.500-3500 m2, de formă ovală. În ochiurile deschise 

s-a procedat cel mai adesea la tăierea rasă a arboretului, 

lăsând seminţişului instalat natural sau prin semănături 

doar protecţia laterală a arboretului din afara ochiului. În 

anul al II-lea s-a procedat la tăierea a 50% din arborii existenţi 

între ochiuri, extrăgându-se cu prioritate, arborii mai 

groşi, cu coroane mai mari. În al treilea an s-a executat extragerea 

integrală a arborilor rămaşi şi eliberarea totală a seminţişului 

instalat, în care s-au prevăzut, în continuare lucrări de 

ajutorare, dar care nu s-au executat cu consecvenţă, fapt ce a 

grevat asupra regenerării şi a condus la întârzierea constituirii 

stării de masiv sau la creşterea volumului completărilor. 

În felul acesta, extragerea arboretului parental din arboretele 

parcurse a durat 3-4 ani, dar durata perioadei speciale 

de exploatare-regenerare a fost cu ceva mai mare. S-au executat 

în unele cazuri și câte 4-5 tăieri la nivelul unor parcele, 

fapt ce a condus la trecerea a 3-6 ani de la prima la ultima 

intervenție într-un arboret exploatabil, dar perioada speciala 

de regenerare s-a majorat în anumite cazuri deoarece nu 

s-a intemeiat, concomitent, un nou arboret tânar și corespunzător 

obiectivelor de gospodărire fixate. 

În alegerea arboretelor de parcurs, an de an, s-a urmărit ca în 

anii de fructificație abundentă (eventual și în anul următor 

dacă s-au menținut puieți viabili) să se execute numai tăieri 

și lucrări de favorizare a instalării semințișului de stejar. Amplasarea 

ochiurilor a constituit o obligație de mare responsabilitate 

profesională a silvotehnicianului. De regulă s-a acordat 

prioritate arboretelor cu consistență plină (0,8-0,9), dar 

nu au fost neglijate nici cele cu consistență aproape plină (0,6- 

0,7) în care s-au executat obligatoriu și lucrări de înlăturare 

a semințișului neutilizabil, a păturii vii, inclusiv prelucrarea 

parțială a solului înainte de diseminarea sau de semănarea 

ghindei în vetre sau în rânduri în ochiurile existente sau deschise.Respectarea 

acestor reguli de intervenție obligă la reamplasarea 

punerii în valoare a masei lemnoase ori de câte ori și 

ori unde devine necesară spre a valorifica optim potențialul 

de regenerare naturală a stejarului în anii de fructificație. 

În anii fără fructificație accentul s-a pus pe executarea, după 

caz, a tăierilor de lărgire și luminare, de racordare, sau în 

anumite porțiuni cu arboret excesiv de des a unor tăieri preparatorii, 

urmate de completări cu puieți de stejar sau de alte 

specii principale care să conducă la creșterea valorii viitorului 

arboret (cireș, frasin etc.). 

În şleaurile normale de câmpie s-a urmărit ca, la instalarea 

seminţişului speciei de bază, să se execute, în limita posibilităţii 

fixate, deschideri de ochiuri de 2.500-3.500 m2 din care 

s-a extras integral masa lemnoasă. Distanţa dintre ochiuri 

a variat între70-100 m, dar a scăzut și la o înălțime medie 

de arboret în cazul executării tăierilor de lărgire și luminare. 

Arboretul rămas între ochiuri a fost extras integral printr-o 

singură tăiere după 2 ani de la deschidere, când semințișul 

instalat avea trei ani, dar și prin 2 sau mai multe intervenții. 

Regenerarea s-a asigurat în stejar şi în specii însoţitoare atât 

din însămânţări naturale, dar, la stejar s-a apelat frecvent și 

la semănături directe sub masiv executate în anul anterior 

tăierilor, sau în ochiurile deschise și neregenerate, precum și 

prin lucrări de completări ulterioare și prin lucrări de ingrijire 

a semințișurilor, în limita mijloacelor de care s-a dispus și 

mai puțin a necesarului estimat în fiecare caz. 

În alte păduri de şleau s-au amânat tăierile între ochiuri, aşteptându-se 

o nouă fructificaţie, dar s-a dovedit a fi o greşeală 

de cultură la care s-a renunţat de mult. Arboretul parental 

a fost extras, de regulă, prin două tăieri, prima cu caracter 

de tăiere de deschidere prin care s-a extras între 15-60% din 

masa lemnoasă, iar la ultima, cu caracter de racordare, prin 

care s-a extras şi restul de arboret rămas între ochiuri. 

Considerăm că numărul mic de tăieri în arboretele exploatabile 

12

(2-3), mărimea ochiurilor (de regulă de 2 H sau mai mult la axa 

mare) şi mai ales necorelarea tăierilor de deschidere cu mersul 

fructificaţiei la stejar în toate cazurile au fost factori principali 

care au grevat buna reuşită a regenerării naturale, obligând la 

întârzierea întemeierii noilor arborete tinere şi la sporirea măsurilor 

tehnice vizând dirijarea dezvoltării seminţişului. 

În arboretele încadrate la lucrări de conversiune s-a folosit conversiunea 

directă prin semănături sub masiv în ochiuri de 2.500- 

3.500 m2 executate toamna în rigole sau cuiburi, utilizând, în 

medie, 300-400 kg ghindă la ha. Anterior sau concomitent cu 

executarea semănăturilor s-a procedat şi la extragerea subarboretului 

şi a unor eventuale seminţişuri preexistente neutilizabile. 

În ochiurile însămânţate arboretul a fost extras în două reprize: 

prima la instalarea seminţişului când s-a extras până 

la 60% din volum, iar următoarea la 1 sau 2 ani de la prima 

tăiere. Cu alte cuvinte şi în cazul conversiunii prin îmbătrânire, 

perioada de exploatare a fost tot de 3-4 ani. 

În conducerea tăierilor şi a regenerării, personalul silvic de teren 

a avut în vedere reducerea pierderilor de ghindă provocate 

de şoareci şi mistreţi, ca şi evitarea tendinţelor de accentuare a 

fenomenului de uscare a arborilor, de înmlăştinare sau uscare 

excesivă a ochiurilor însămânţate şi de înlăturare a păşunatului. 

La scară mai mică s-a practicat şi crângul simplu cu tăieri 

rase pe parchete, precum şi tăierile rase de refacere şi/sau 

substituire în arboretele derivate din zonă. 

Din experienţa organelor silvice locale se pot desprinde câteva 

constatări de fond şi anume: 

• în dirijarea procesului de regenerare este suficient ca seminţişul 

de stejar să ocupe în compoziția de regenerare 

până la 0,4-0,6 pentru a spera la amestecuri viitoare eficiente 

polifuncţional şi stabile ecosistemic; 

• în arboretele parcurse cu tăieri de deschidere, lucrările 

de exploatare se pot încheia în cca. 3-4 ani, lăsând libertate 

deplină de dezvoltare seminţişurilor instalate; 

• tăierile de racordare se pot executa după 3-4 ani de la 

tăierea de deschidere, dar trebuie să se coreleze și cu 

ponderea suprafeței regenerate, de minimum 60%- 70%, 

reducând astfel volumul împăduririlor ulterioare, întârzierea 

intemeierii noului arboret în locul celui exploatat 

și, deci, preluarea de către noul arboret constituit a 

funcțiilor și a continuității pădurii în timp și spațiu. 

• mărimea ochiurilor deschise poate varia între 2.500- 

3.500 m2, fiind preferate ochiurile eliptice având diametre 

variabile, până la 45-55 m, dar și mai mici acolo și 

atunci când starea arboretelor și condițiile staționale o 

impun şi cu distanţe între ochiuri de 70-100 m; 

• organele silvice de teren sunt responsabile de respectarea 

regulilor silvice în procesul de exploatare şi de prevenire 

(înlăturare) a pagubelor produse prin exploatare 

seminţişului, solului şi eventual arborilor rămaşi, precum 

şi de extragerea integrală a arborilor cu valoare de 

utilizare redusă sau a preexistenţilor; 

• în timpul procesului de exploatare-regenerare, păşunatul 

trebuie interzis, iar efectivele de vânat erbivor aduse 

la limite rezonabile; 

13 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

• de câte ori apare necesar se vor executa lucrări de combatere 

a unor dăunători dacă aceştia pot pune în pericol 

reuşita regenerării; 

• în ochiurile complet regenerate şi în care s-a încheiat 

parţial starea de masiv este oportun să se intervină cu 

prima degajare parţială în vederea reglării raporturilor 

intra şi interspecifice în populaţia juvenilă existentă:â 

• practica a demonstrat că reuşita aplicării tratamentelor 

reclamă asigurarea stabilităţii personalului de teren, 

precum şi asigurarea materială a executării lucrărilor 

necesare de dirijare a dezvoltării seminţişului. 

5. Aplicarea în continuare a 

tratamentelor în arboretele 

din Câmpia Vlăsiei 

Având în vedere sarcinile gospodăririi durabile a pădurilor 

din această zonă, precumpănitor încadrate în grupa I funcţională, 

subgrupa a IV a, de protecţie socială, precum şi experienţa 

locală dobândită în aproape un secol de aplicare a unor 

variate tratamente, considerăm oportună orientarea actuală 

vizând alegerea, adoptarea şi aplicarea unor tratamente mai 

intensive, chiar dacă reclamă eforturi şi costuri sporite în 

comparaţie cu alte tratamente extensive. 

Fără a insista asupra acestui subiect de reală importanţă teoretică 

şi practic-aplicativă, ne rezumăm doar la câteva opinii 

privind orientarea în continuare privind adoptarea şi aplicarea 

tratamentelor în arboretele din Câmpia Vlăsiei dintre care: 

• o sarcină de primă importanţă, valabilă pentru pădurile 

de stat, dar şi private, pentru fondul forestier, dar şi 

pentru vegetaţia din afara fondului forestier este legată 

de păstrarea integrităţii structurale şi funcţionale a arboretelor 

şi a vegetaţiei forestiere și ameliorarea în continuare, 

inclusiv creşterea ponderii acestora în viitor la 

procente mai mari de 15% prin întemeierea de arborete 

noi în terenuri care au devenit inapte altor moduri de 

utilizare eficientă. 

• conservarea şi apărarea covorului verde din zona intravilană 

şi mai ales periferică a Bucureştiului, precum şi 

ameliorarea structurală şi funcţională a fondului forestier 

din zona periferică a municipiului extins dar şi poluat 

în prezent; 

• adoptarea de către proprietarii de păduri şi realizarea de 

către corpul silvic din zonă a unor lucrări de reconstrucţie 

ecologică, atât în zona intravilană, cât şi în fondul 

forestier din apropierea Bucureştiului, prin mobilizarea 

fondurilor şi mijloacelor necesare realizării acestor lucrări 

de mare utilitate şi eficienţă viitoare; 

• analiza responsabilă de către corpul silvic a experienţei 

locale dobândite în aplicarea tratamentelor, a reuşitelor, 

dar şi a cauzelor care au generat nereuşite şi greşeli în aplicare 

şi, pe această bază, ameliorarea măsurilor tehnice vizând 

amplasarea şi punerea în valoare a masei lemnoase, 

dirijarea procesului de regenerare şi prevenirea vătămărilor 

provocate seminţişului prin exploatare şi /sau prin 

acţiunea unor factori vătămători care acţionează în zonă; 

• creşterea în continuare a ponderii codrului şi a tratamen-


telor cu tăieri neuniforme şi regenerarea periodică sub 

masiv în pădurile pure și amestecate de stejari, evitând 

tăierile rase (dar nu şi tăierile rase în ochiurile mici deschise); 

considerăm că dorinţa unor specialişti locali de 

a experimenta aplicarea codrului grădinărit în şleaurile 

din Câmpia Vlăsiei nu este oportună, date fiind cerinţele 

ecologice ale speciei (speciilor) arborescente din şleauri; 

• aplicarea în continuare a lucrărilor speciale de conservare, 

precum și a celor de igienă în arboretele încadrate în 

tipul II de categorie funcţională şi executarea concomitentă 

a unor lucrări experimentale în arboretele parcurse 

prin care să se obţină o experienţă locală de natură să 

conducă la ameliorarea modului de aplicare (intensitate 

de tăieri, alte lucrări însoţitoare vizând dirijarea dezvoltării 

populaţiilor juvenile, a populaţiilor tinere din arboretele 

existente prin lucrări de îngrijire, a unor măsuri 

silvotehnice speciale în staţiuni extreme etc.); 

• îmbunătăţirea normelor de timp şi de producţie cu care 

se operează actualmente în lucrările silvotehnice care 

nu favorizează realizarea unor lucrări de calitate cel puţin 

satisfăcătoare; 

• experimentarea, controlul anual al regenerărilor, dar și 

controlul dinamicii și a reuşitei aplicării tratamentelor, 

aşa cum este recomandat în cazul codrului grădinărit , 

dar adaptat specificului codrului regulat; 

• continuarea, până la finalizare a lucrărilor de conversiune 

şi/sau refacere şi substituire începute şi extinderea 

acestora în cazul în care silvicultorii practicieni le consideră 

necesare şi posibile; 

• în sfârşit, dar nu în ultimul rând, este imperios necesar ca 

organele silvice locale să acorde și în continuare o maximă 

atenţie şi să valorifice optim anii de fructificaţie abundentă 

şi chiar medie la stejar, având în vedere periodicitatea 

mare a fructificaţiei și capacitatea actuală limitată de regenerare 

naturală a stejarului pedunculat a cărui valoare 

economică, ecologică şi socială este incontestabilă, în 

zonă şi în toate pădurile din câmpia forestieră. ■ 

Bibliografie 

Badea M., 1974: Ajutorarea regenerării naturale a arboretelor. Ed. Ceres, 

Bucureşti 

Chiriţă C., Popescu M., 1933: Contribuţii la problema regenerării naturale 

a gorunului din România. ICES, serai a II a, Bucureşti 

Ciobanu P., 1980: Evoluţia metodelor de regenerare a pădurilor din România. 

În: Pădurile României, Edit. Academiei RSR, Bucureşti 

Constantinescu N., 1973: Regenerarea arboretelor. Ed. Ceres, Bucureşti 

Doniţă N., Purcelean Ş., 1975: Pădurile de şleau din România şi gospodărirea 

lor. Ed. Ceres, Bucureşti 

Danilescu N., R., 1891: Curs de economie forestieră. Curs litografiat, Bucureşti 

Drăcea M., 1923-1924: Silvicultură. Curs litografiat, Bucureşti 

Drăcea M., 1942: Curs de silvicultură. Regime şi tratamente. Curs litografiat, 

Bucureşti 

Florescu I., I., 1981: Silvicultură, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 

Florescu I., I., 1991: Tratamente silviculturale , Ed. Ceres, Bucureşti 

Florescu I.,I., Nicolescu N.,V., 1998: Silvicultura. Vol. II Silvotehnica. 

Edit. Univ, Transilvania, Brașov 

Florescu I., I., 2006: Silvicultură, Ed. V. Goldiş, Arad 

Giurescu C., C., 1975: Istoria pădurii româneşti. Ed. Ceres, Bucureşti 

Giurgiu V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple, Ed. Ceres, Bucureşti 

Milescu I., 1988: Lucrările de conservare, mijloc eficient pentru mai buna 

gospodărire a pădurilor. R.p.nr. 4 

Negulescu E., 1957: Regime şi tratamente. Litografia Învăţământului, Braşov 

Negulescu E., G., Ciumac Gh., 1959: Silvicultura. EAS Bucureşti 

Negulescu E., G. şi colab., 1973: Silvicultura. Ed. Ceres, Bucureşti 

Negulescu E., G., Damian I., 1966: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. 

Vol. II, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 

Negulescu E., G., Florescu I., I., 1985: Regenerarea naturală a pădurilor, 

acţiune larg promovată de Revista Pădurilor. Rev. Păd., nr. 4 

Pătrăşcoiu N., şi colab., 1974: Gospodărirea pădurilor de interes social. 

ICAS, seria a II a, Bucureşti 

Purcelean Ş., şi colab., 1962: Recomandări privind aplicarea tăierilor 

progresive în ochiuri, combinate cu tăieri succesive în pădurile de şleau 

din Podişul Târnavelor. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti 

Rădulescu M., 1929: Observaţiuni din cultura stejarului pedunculat în 

Câmpia Română. Revista Pădurilor, nr. 44 

Rucăreanu N., 1962: Amenajarea pădurilor. EAS, Bucureşti 

Rucăreanu N., Leahu I., 1982: Amenajarea pădurilor. Ed. Ceres, Bucureşti 

Vlad I., 1948: Observaţiuni privitoare la regenerarea stejarului în pădurea 

de şleau de câmpie. ICEF, seria I, vol.II, 1946-1947 

Vlad I., 1954: Relaţii între perioada de regenerare, perioada specială de regenerare, 

suprafaţa periodică şi suprafaţa subperiodică. Rev. Pădurilor, nr. 69 

Vlad I., Giurgiu V., 1986: Pădurile actuale după un secol de gospodărire: 

învăţăminte şi prognoză. În: Pădurile noastre ieri, azi, mâine. ICAS, seria 

a II a, Bucureşti 

Vlad I., ş.a.,1997: Silvicultura pe baze ecosistemice. Ed. Academiei Române, 

Bucureşti 

MEF., 1966: Instrucţiuni privind aplicarea tratamentelor. CDF, Bucureşti 

***, 1988: Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor. Ministerul 

Silviculturii, CMDPA, Bucureşti 

***, 2000: Norme tehnice pentru alegerea şi aplicarea tratamentelor. MA- 

PPM, Bucureşti 

***, 2003: Norme tehnice pentru efectuarea controlului anual al regenerărilor. 

RNP, Bucureşti. 

Abstract 

In its first part, the article presents some theoretical aspects regarding the factors which influence silvicultural treatments, 

the objectives to be solved and the dynamics of the special regeneration period in the studied area. The second 

part represents a synthesis of the evolution of applying diverse silvicultural treatments along a century of forest management 

in the forests from Vlasiei Plain. Based on available data, an analysis is carried out on the local experience gained 

by applying diverse silvicultural treatments or by using the ageing conversion works, restoration works and recently by 

special conservation works. The fact that the forestland from Vlasiei Plain is included under the Functional Category 1 

requires in the future the application of intensive treatments under high forest regime aiming at the continuous improvement 

of the management. The coppice regime will be maintained only in poplar and black locust dominated stands. 

Keywords: forests from Vlasiei Plain, silvicultural treatment application, group shelterwood, special conservation 

works, ecological restoration works. 

14

Anul X | Nr. 21 | 2005 



tratamentelor cu regenerare naturală 

sub masiv în arboretele pure şi 

amestecate de brad din masivul 

nord-vestic al Munţilor Făgăraş 

■ 

Dorin Dan Bunea 

1. Introducere 

Reducerea suprafeţelor păduroase ocupate de brad din 

fondul forestier naţional („moartea bradului” denumită 

de Barbu, 1991) dar mai ales din pădurile ţărilor 

europene impune cercetarea amănunţită a acestei probleme. 

Cauzele fenomenului de uscare sunt multiple, cele mai 

importante pot fi: atacurile de boli şi dăunători, poluarea, 

gospodărirea necorespunzătoare, dificultăţile considerabile 

privind regenerarea, producţia insuficientă de sămânţă sau 

de calitate necorespunzătoare (Olenici, 2001), etc. 

Particularităţile privind aplicarea tratamentelor cu regenerarea 

naturală sub masiv în arboretele pure şi amestecate de 

brad din masivul nord-vestic al Munţilor Făgăraş sunt redate 

succint în cele ce urmează pentru perioada 1953 (anul de 

debut al primului studiu de amenajare al zonei), până astăzi. 

Pe etaje fitoclimatice, tipuri de staţiune şi tipuri de pădure 

sunt prezentate caracteristicile şi aspectele tehnice importante 

ale tratamentelor silvotehnice aplicate şi efectele lor, 

într-un mod care se doreşte cât mai obiectiv şi critic posibil. 

2. Scopul cercetărilor 

Diferitele formaţii şi tipuri de pădure, în contextul condiţiilor 

staţionale variate, necesită o gamă la fel de variată de 

măsuri culturale. Diversificarea este mai mare dacă intervin 

amestecurile de specii (Mo, Br, Fa), pentru că fiecare dintre 

specii dispune de caracteristici bioecologice diferite. Diminuarea 

proporţiei bradului este o dovadă elocventă a ineficienţei 

măsurilor silvotehnice ce s-au aplicat în amestecurile 

de fag cu răşinoase, începând cu regenerarea . 

Scopul cercetărilor este analiza privind aplicarea tratamentelor 

cu tăieri repetate şi regenerare naturală sub masiv în 

arboretele pure şi amestecate de brad din masivul nord-vestic 

al Munţilor Făgăraş şi a efectelor generate de aceste măsuri 

silvotehnice. Motivaţia este cunoaşterea corectă, reală, 

a dinamicii parametrilor structurali ai arboretelor pe o perioadă 

mai lungă de timp, deoarece ciclul de producţie mare, 

de aproximativ 120 de ani al arboretelor necesită observaţii 

îndelungate în vederea utilizării celor mai adecvate soluţii. 

3. Obiectivele cercetărilor 

Principalele obiective în elaborarea lucrării vizează: 

• felul cum s-a realizat regenerarea naturală în raport cu 

tratamentele aplicate; 

• evoluţia arboretelor pe perioade lungi de timp, corespunzătoare 

măsurilor de gospodărire utilizate; 

• elucidarea unor aspecte importante privind regenerarea 

bradului în amestecurile de fag cu răşinoase, brădete, 

brădeto-făgete, făgete, cărpinete şi făgeto-cărpinete; 

• identificarea tipurilor de pădure şi a particularităţilor 

care generează utilizarea măsurilor silvotehnice speciale; 

• precizarea unor măsuri silvotehnice diferenţiate pe tipuri 

de staţiuni privind asigurarea regenerării naturale 

a bradului şi integrarea sa în viitoarele arborete. 

4. Locul cercetărilor. Materialul 

cercetărilor. Metode de lucru 

Suprafaţa păduroasă din fondul forestier naţional situată pe 

versantul nord-vestic al Munţilor Făgăraş, pe stânga tehnică 

a râului Olt, cuprinsă între acest râu şi până pe crestele munţilor, 

pornind în est de la Muchia Tunsului şi mergând până 

la pârâul Fătu pe latura vestică, reprezintă teritoriul pe care 

s-au desfăşurat cercetările. Suprafaţa fondului forestier este 

de 7535 ha. 

Pentru analizarea trăsăturilor caracteristice ale tratamentelor 

silviculturale aplicate de-a lungul timpului, în vederea 

obţinerii regenerării pe cale naturală din sămânţă, pentru 

arboretele pure şi amestecate de brad, s-a procedat la studiul 

tăierilor efectuate în perioada 1953-2005. Au fost alese 85 

15


de unităţi amenajistice care conţin specia brad în compoziţie 

sau diseminat. Datele culese din amenajamente, dări de seamă 

statistice, dosarele actelor de punere în valoare, controlul 

anual al regenerărilor naturale, au fost selectate, centralizate 

şi sistematizate, întocmindu-se câte o fişă pentru fiecare 

u.a. în parte. 

Pe perioadele de aplicare ale amenajamentelor au fost consemnate 

date privind caracteristicile u.a. (suprafaţa, panta, 

configuraţia terenului, expoziţia, altitudinea), caracteristicile 

arboretelor la momentul reamenajărilor (compoziţia 

arboretului, tipul de pădure, vârsta, clasa de producţie, consistenţa, 

tipul de floră indicatoare, elagajul, volumul mediu 

la hectar, compoziţia seminţişului existent pe procente din 

suprafaţă şi înălţime), lucrările propuse de amenajament 

precum şi lucrările executate pe ani şi suprafaţă. 

Documentarea bibliografică este prima metodă de cercetare 

aplicată. Materialul de cercetare la prezenta lucrare cuprinde 

unităţile amenajistice în care au fost efectuate tăieri 

de regenerare, în arboretele ce au în compoziţia lor ca 

specie de bază, de amestec sau diseminată bradul. Baza 

de date a fost preluată din studiile de amenajare, actele 

de arhivă (dosare partizi, raportări statistice, controlul 

anual al regenerării naturale, etc.). Lucrările de cercetare 

au urmărit şi investigaţii efectuate în literatura de specialitate 

din Europa dar şi din ţara noastră, atât la bibliotecă 

cât şi pe internet. S-a procedat la o analiză atentă 

a datelor existente, la selectarea, prelucrarea şi sistematizarea 

lor. Prin metoda observaţiilor şi măsurătorilor în 

suprafeţe de probă s-au analizat şi s-au interpretat (în 

intenţie logic şi critic) tratamentele aplicate, particularităţile 

tratamentelor aplicate în zona studiată şi efectele 

generate de aplicarea acestora asupra regenerării pe cale 

naturală a arboretelor, a bradului în principal şi a efectelor 

generate asupra dinamicii structurii arboretelor. În 

deplasările efectuate în teren cu scopul culegerii datelor 

necesare au fost efectuate numeroase fotografii. 

Fig. 1. Arboret din U.P.II, u.a. 121D, O.S. Avrig 

Forest stand from U.P.II, u.a. 121D, FDorest District. Avrig 

Fig. 2. Arboret din U.P.II,u.a. 96, A, O.S. Avrig 

Forest stand from U.P.II,u.a. 96, A, Forest District Avrig 

Interpretarea datelor astfel sistematizate s-a efectuat 

pentru fiecare etaj fitoclimatic, tip de staţiune şi tip de 

pădure în parte. Sunt analizate tratamentele aplicate 

prin prisma rezultatelor obţinute în regenerarea naturală 

a pădurilor în contextul dat al multiplelor condiţii 

existente. În special regenerarea naturală a bradului 

este obiectul cercetărilor. 

5. Aspecte caracteristice 

ale zonei studiate 

Fondul forestier analizat este administrat de către două 

ocoale silvice: Ocolul Silvic Avrig (ocol de stat) şi Ocolul Silvic 

Izvorul Florii (regie autonomă în cadrul primăriei Avrig). 

Unitatea de relief este în principal versantul. Înclinarea versanţilor 

variază între 5 gr.–50 gr., este mai lină la limita inferioară 

altitudinal şi creşte treptat, devenind foarte mare în 

amonte. Frecvenţi sunt versanţii moderat şi puternic înclinaţi 

(62%). Expoziţia generală este cea nordică, altitudinea medie 

pentru zona Avrig este 875 m. Cea mai răspândită categorie 

de altitudine este cuprinsă între 601-1000 m. Neomogenitatea 

mare a cadrului natural al zonei “se reflectă pregnant în regimul 

climei în ansamblu şi în repartiţia diferitelor elemente 

şi fenomene meteorologice” (Ţîştea, ş.a., 1974, Marcu, 1983). 

Relieful, prin altitudine, orientarea culmilor, înclinarea şi expunerea 

versanţilor, formele de relief, are o influenţă deosebită 

în dezvoltarea proceselor meteorologice şi deci implicit a 

celor climatogene. Temperatura aerului constituie unul dintre 

factorii principali care condiţionează dezvoltarea şi repartiţia 

vegetaţiei forestiere. În suprafaţa de pădure luată în studiu, 

valorile medii ale temperaturii aerului variază între 9,4°C 

în partea cea mai joasă şi 1,2°C în partea cea mai înaltă. La 

altitudinea medie de 875 m, temperatura medie anuală este 

+6,025°C. Precipitaţiile medii anuale la altitudinea medie de 

875m sunt 849 mm , cu media lunară cea mai mare 136 mm în 

iunie şi o medie lunară minimă de 39 mm în martie. În cursul 

anului cantităţile lunare de precipitaţii se modifică apreciabil 

în funcţie de oscilaţiile circulaţiei generale ale atmosferei şi 

de intensitatea proceselor locale termoconvective. Vânturile 

predominante bat din sectorul vestic şi sud-vestic. 

După Köppen, fondul forestier al zonei Avrig se află situat în 

provincia climatică “D.f.c.k. “ – clima boreală (continental subarctică), 

un climat temperat rece, cu ierni friguroase şi umede, 

16

Anul X | Nr. 21 | 2005 

cu temperatura celei mai reci luni sub – 3º C şi a celei mai calde 

luni peste +10º C, cu sezonul de iarnă şi de vară bine definite, 

cu precipitaţii în toate lunile anului, fără sezon secetos. Indicele 

de ariditate De Martonne are valoarea 52,97, indicele de 

ariditate Lang are valoarea 140.912. În concluzie, clima zonei 

analizate este favorabilă vegetaţiei forestiere datorită: umidităţii 

ridicate şi relativ constante, amplitudinilor mici de temperatură 

dintre iarnă şi vară şi precipitaţiilor abundente. 

Zona este situată în totalitate în bazinul hidrografic al râului 

Olt. Pădurile din această zonă sunt în grupa I-a funcţională 

(păduri cu rol de protecţia bazine-lor hidroenergetice). Densitatea 

medie a reţelei hidrografice a zonei Avrig este 0,9 km/ 

km². În unele locuri densitatea reţelei hidrografice este chiar 

1,4 km/km² şi chiar mai mult. Regimul hidrologic este unul 

echilibrat şi relativ constant. 

Rocile de bază sunt rocile metamorfice formate predominant 

în cristalin. Solurile identificate în fondul forestier al 

zonei fac parte din patru clase de sol : luvosoluri, cambosoluri, 

spodosoluri şi protisoluri. Cea mai mare răspândire o 

au cambosolurile (83.3%) şi dintre acestea eutricambosolul 

(62%), soluri propice dezvoltării în bune condiţii a vegetaţiei 

forestiere (după cartările din amenajamentele anului 2005). 

În aceste condiţii variate sunt identificate 26 de tipuri de 

staţiuni forestiere, cu categoriile de bonitate reprezentate 

în fig.nr.1, dintre care 12 care sunt situate în etajele FM2 şi 

FM1+FD4 prezintă importanţă la studiu. 

Fig. 1. Categoriile de bonitate ale staţiunii 

Categories of sites quality 

Fig. 2. Etajele fitoclimatice 

Phytoclimatic levels 

Vegetaţia forestieră se întinde pe parcursul a 5 etaje fitoclimatice 

(fig. nr.2). Porneşte de la 360 m altitudine din unităţile 

amenajistice limitrofe Oltului şi urcă până la limita 

altitudinală a fondului forestier la 1800 m. Varietatea mare 

a condiţiilor de vegetaţie dată de variaţia altitudinală a fondului 

forestier situat pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, 

determină încadrarea speciilor forestiere, în funcţie de cerinţele 

lor ecologice, pe un palier complex al tipurilor de pădure. 

Fizionomia structurii şi întinderea vegetaţiei forestiere, aşa 

cum se prezintă astăzi, constituie rezultatul interacţiunii 

factorilor staţionali şi a celor daţi de intervenţiile umane. 

Dintre aceştia, factorii geo-morfologici, climatici şi edafici au 

un rol preponderent. Nu trebuie omis nici factorul uman care 

şi el a avut o influenţă semnificativă (Lungu, 1991). 

În multitudinea variaţiilor de condiţii staţionale care o caracterizează, 

zona prezintă 12 formaţii forestiere, după cum 

se poate observa în tabelul nr.1. Bradul este prezent în 4 formaţii 

forestiere (31% din suprafaţa fondului forestier): molideto-brădete, 

amestecuri de molid, brad şi fag, brădete pure 

şi brădeto-făgete. Majoritatea arboretelor ce conţin brad în 

compoziţie sunt arborete de amestec cu fagul. 

Tab. 1. Situaţia fondului forestier pe formaţii forestiere 

Forest fund situation on forest formations 

Suprafaţa 

Productivitatea naturală 

Nr. 

Denumirea 

Superioară Mijlocie Inferioară 

crt. 

ha % 

ha % ha % ha % 

1 Molidişuri pure 865.9 12 344.2 40 521.7 60 

2 Molideto - brădete 65.1 1 18.1 28 47 72 

3 Amestecuri de Mo,Br,Fa 1142.3 15 27.4 3 1020.2 89 94.7 8 

4 Molideto - făgete 27 1 27 100 

5 Brădete pure 53.1 1 53.1 100 

6 Brădeto - făgete 1053.1 14 135.8 13 865.4 82 51.9 5 

7 Făgete pure montane 3755.5 50 679.1 18 2926.2 78 150.2 4 

8 Făgete amestecate 75.9 1 75.9 100 

9 Făgete pure de deal 107 1 24.3 23 82.7 77 

10 Gorunete pure 92.6 1 5.9 6 64.6 70 22.1 24 

11 Goruneto - făgete 174.8 2 11 6 154.3 88 9.5 6 

12 Aninişuri de anin alb 30.3 1 30.3 100 

TOTAL GENERAL 7442.6 100 954.7 13 5610.8 75 877.1 12 

17


10% 

2% 

5% 2% 1% 1% 

2% 

24% 

53% 

Fag 

Molid 

B rad 

G orun 

C arpen 

Mesteacan 

DR 

DT 

DM 

Fig.3. Structura fondului de producţie pe specii (%) 

The structure of production fund by species 

6. Rezultatele cercetărilor 

6.1. Aplicarea tratamentelor în etajul montan de 

amestecuri (FM2) 

Etajul montan de amestecuri (FM2) este etajul fitoclimatic 

în care bradul vegetează cel mai bine. Pentru acest etaj s-a 

luat în studiu regenerarea pe cale naturală, sub masiv, a bradului, 

prin aplicarea tratamentelor cu tăieri repetate în arboretele 

pure şi amestecate de brad dar şi acolo unde bradul 

apare diseminat sau chiar în suprafeţe propuse la tăieri de 

substituire. 

6.1.1. Montan de amestecuri, Bi, podzolic, edafic 

mic cu Vaccinium şi alte acidofile (T.S. 3311) 

În tipul de pădure Făget montan cu Vaccinium myrtillus (i), 

(T.P. 4161), arborete situate la 700-800 m altitudine, pe versanţi 

cu pante line la moderate (20°-25°), bradul este prezent 

doar diseminat în compoziţie. Tratamentul tăierilor succesive, 

prevăzut iniţial şi care a dat rezultate bune în făgete, a fost 

înlocuit din anii ’80 cu tratamentul tăierilor progresive. Aplicarea 

tăierilor progresive în făgetele acestea, unde condiţiile 

staţionale sunt pentru arborete de productivitate inferioară, 

au ca rezultat regenerarea bună a bradului care se adaptează 

mai bine, în principal la aciditatea ridicată a solului. După 

efectuarea tăierii de însămânţare, pe litiera continuă, normală 

a fagului, seminţele de brad germinează mai bine faţă de 

cele ale fagului care nu au puterea de a penetra litiera ca şi 

bradul (Brega, P.,1986). Deşi cu puţine exemplare semincere, 

regenerarea bradului este remarcabilă (40-90%). Pieţele de 

controlul regenerării naturale efectuate anual confirmă acest 

lucru comparativ cu prevederile amenajamentelor. După efectuarea 

tăierii progresive de punere în lumină, regenerarea 

ajunge să depăşească 90% din suprafaţa în curs de regenerare. 

Lumina este agreată de regenerarea de fag care se dezvoltă 

mai bine prin reducerea consistenţei (Florescu,1981). 

6.1.2. Montan de amestecuri, Bi, podzolic sau 

criptopodzolic, edafic mare (T.S. 3322) 

Amestecurile de răşinoase şi fag (T.P. 1331) pentru care am 

analizat u.a. 84B din U.P.II sunt arborete natural fundamentale 

de productivitate inferioară, relativ pluriene situate la 

altitudini relativ mari (1100-1300m). Panta mare, de 40° şi 

solul cu rocă pe 40% din suprafaţă au determinat încadrarea 

în grupa I funcţională a pădurilor, cu rol de protecţie a solurilor 

împotriva eroziunii. Din anul 1995 toate unităţile de 

producţie studiate sunt trecute la grupa I de protecţie a bazinelor 

hidroenergetice pentru grupul de hidrocentrale construite 

pe râul Olt. Dacă până atunci în astfel de arborete se 

executau tratamente cu tăieri succesive sau combinate (până 

în 1989), acum se admit doar lucrări speciale de conservare. 

Nu s-au executat însă lucrările propuse datorită lipsei dotării 

corespunzătoare cu utilaje de exploatare pentru condiţii foarte 

grele de exploatare. Eficienţa economică a activităţii de exploatarea 

pădurilor în tăierile de conservare, unde procentul 

de extragere este de până la 8%, este mică şi astfel de parchete 

nu sunt preluate la licitaţie de către agenţii economici. Este 

dificilă dacă nu imposibilă exploatarea şi în regie proprie de 

către ocoalele silvice. Din această cauză materialul care se extrage 

este de cele mai multe ori depreciat, cu defecte, atacat de 

insecte, etc. şi cu mult peste vârsta exploatabilităţii tehnice. 

6.1.3. Montan de amestecuri, Bi, brun edafic mic, 

cu Asperula-Dentaria (T.S. 3331) 

Amestecurile de răşinoase şi fag cu floră de mull (i), (T.P. 

1315) din U.P. III, u.a. 70C sunt arborete natural fundamentale 

relativ echiene, pe versanţi ondulaţi, cu expoziţie vestică, 

panta medie de 35 gr. la altitudini de 1050-1280m. La 

vârsta de 110 ani, în 1992 s-a aplicat tăierea progresivă de 

însămânţare. Tăierea a fost de intensitate mare, consistenţa 

s-a redus la 0,5. Seminţişul obţinut este însă insuficient şi cu 

toate acestea au fost prevăzute tăieri de lărgire a ochiurilor 

deşi exista pericolul doborâturilor de vânt. S-au prevăzut şi 

lucrări de ajutorarea regenerării naturale. 

Brădeto-făgetul cu floră de mull (i), (T.P. 2214) din U.P. II, u.a. 

93A, la reamenajarea din anul 1975 avea compoziţia 3Br7Fa, 

diseminat Mo, Pam, pe un versant frământat, parţial însorit, 

cu panta medie 40 gr., la o altitudine de 800-1250 m. După 

ce în anul 1970 s-a executat o tăiere combinată de punere 

în lumină, seminţişul dat de amenajament este 7Br3Fa pe 

0,3S. Controlul regenerării naturale efectuat înaintea executării 

tăierii definitive (succesivă definitivă) executată în 

anul 1976 a relevat existenţa unei regenerări naturale 51Br- 

20Mo29Fa răspândită pe 68% din suprafaţă şi cu o înălţime 

medie de 0,25m. Panta mare şi existenţa rocii la suprafaţă 

este un impediment în obţinerea unui procent de regenerare 

mai mare. Suprafaţa neregenerată de 5,1ha a fost plantată 

integral în anul 1977 cu molid şi la controlul anual al regenerării 

naturale s-a găsit compoziţia 33Br19Fa48Mo cu înălţimea 

medie de 0,4m. Înrăşinarea cu molid se menţine ca 

tendinţă şi astfel se schimbă proporţia speciilor în amestec, 

fapt accentuat prin completările efectuate şi prin tăierile de 

îngrijire: degajări şi curăţiri. Se cristalizează din anul 1985 

un arboret de amestec 7Mo2Br1Fa, stabil, care se menţine 

şi astăzi. Pentru viitor, panta mare şi solul superficial, cu 

stâncărie la suprafaţă impun includerea la lucrări speciale de 

conservare a arboretului. 

6.1.4. Montan de amestecuri, Bm, brun edafic 

mijlociu, cu Asperula-Dentaria (T.S. 3332) 

Tipul de staţiune Montan de amestecuri, Bm, brun edafic 

mijlociu, cu Asperula-Dentaria este majoritar în pădurile ma- 

18

Anul X | Nr. 21 | 2005 

sivului nord-vestic al Munţilor Făgăraş. Cea mai mare parte 

a arboretelor pure sau amestecate de brad aparţin acestui tip 

de staţiune (76% din etajul fitoclimatic FM2 sau 36.5% din 

toată suprafaţa luată în studiu). Sunt 9 tipuri de pădure, variate, 

pe versanţi cu diferite pante şi expoziţii, la altitudini 

cuprinse între 550-1450m, deci se suprapun peste limitele 

altitudinale ale arealului bradului. 

Molideto-brădetele pe soluri schelete (m), (T.P. 1241), 

sunt arborete de tipul 8Mo2Br aflate la altitudinile cele mai 

mari din cadrul staţiunii, pe versanţi frământaţi, cu pante 

foarte repezi, pe soluri superficiale, cu stâncărie la suprafaţă, 

cu aciditate foarte mare. În deceniile postbelice au fost 

prevăzute a se executa tăieri succesive. Suprafeţele neregenerate 

erau plantate de regulă cu molid. Începând cu reamenajarea 

din anul 1985 au trecut în grupa I funcţională şi au 

fost prevăzute la lucrări de conservare,care frecvent nu s-au 

făcut din diferite motive. 

Amestecurile de molid, brad şi fag cu floră de mull (m), 

(T.P. 1314) sunt păduri în care cele trei specii vegetează pe 

versanţi ondulaţi, cu înclinare medie (20-30 gr.) şi la altitudini 

de 650-1000 m. Pentru tratamentele aplicate de-a lungul 

timpului avem două situaţii pe care le prezentăm succint. 

În U.P. III, u.a. 65C într-un arboret plurien 10Fa, diseminat 

brad, paltin de munte, cu vârsta medie de 120 ani, în 1965, 

consistenţa medie 0,6, panta medie 25 gr., la o altitudine de 

720-1060 m, au fost efectuate în anul 1967 tăieri de substituire 

pentru însămânţare pe toată suprafaţa subparcelei. S-a 

obţinut un seminţiş 3Br7Fa pe 60% din suprafaţă. Pe 4,8 ha. 

tăierea a avut caracter definitiv, însă în anul 1973, 3 ha s-au 

împădurit integral cu molid. În anii 1974-1975 s-au efectuat 

tăieri definitive pe toată suprafaţa care sunt denumite combinate 

definitive. Deşi suprafaţa regenerată era insuficientă, 

tăierile s-au efectuat şi exploatarea a produs prejudicii însemnate 

în seminţiş. Ca regulă, în această perioadă, tratamentele 

cu tăieri succesive şi mai apoi tratamentele cu tăieri 

combinate, se executau în doar două etape care erau de cele 

mai multe ori insuficiente în crearea şi urmărirea unei regenerări 

viabile, suficiente, de calitate. Împăduririle nu ţineau 

suficient cont de suprafeţele regenerate şi se intervenea cu 

plantaţii şi acolo unde era regenerare naturală. În anii 1974, 

1975,1977 şi 1978 s-au plantat 27,7 ha şi în 1974 s-au efectuat 

completări pe 1,5 ha, toate cu molid. S-a intervenit în 

acest mod peste regenerarea existentă şi ca urmare compoziţia 

arboretului nou format (relativ echien) care era iniţial 

5Mo2Fa2Br a ajuns la o formă definitivă 6Mo3Fa1Br. Deci 

bradul şi fagul (regenerate natural) au pierdut procente bune 

de participare la compoziţie în detrimentul molidului plantat. 

Este o greşeală tehnică dar şi ineficienţă din punct de 

vedere economic. 

În subparcelele 309C şi 313B din U.P. IV, unde recent s-au 

aplicat tăieri rase de substituire, s-a obţinut o regenerare naturală 

foarte bună: 61Br14Mo 14Fa11Pam pe 0,8 S şi respectiv 

83Br14Fa3Pam pe 0,72 S. Regenerarea a fost obţinută în 

urma extragerii exemplarelor de brad din anii 1979–1980, 

efectuată pe o rază de 500 m în jurul plantajului de brad, 

pentru izolare de polen străin şi în urma reducerii consistenţei 

arboretelor prin extragerile din produse accidentale de 

doborâturi de vânt din anii 1985, 1989, 1996. Condiţiile de 

regenerare, în special pentru brad, foarte bune sub masivul 

cărpinişurilor, au contribuit la realizarea regenerării. 

Amestecurile de răşinoase şi fag cu Rubus hirtus (m), 

(T.P. 1321) sunt tipuri de pădure frecvent întâlnite, pe versanţi 

cu înclinări 25-35 gr., la altitudini de 700-1400 m, pe 

diferite expoziţii. În anii 1953-1975 s-a uzat de tratamentul 

tăierilor succesive, în perioada 1976-1985 s-a lucrat cu tratamentul 

tăierilor combinate şi după ce s-a constatat că tăierile 

progresive dau cele mai bune rezultate, din 1986 s-a utilizat 

frecvent tratamentul tăierilor progresive. De exemplu, în u.a. 

58 din U.P.III, în anul 1965 era un arboret natural fundamental, 

relativ echien, 6Br4Fa, vârsta medie 110 ani, consistenţa 

0,6, pe un versant ondulat cu expoziţia vestică, panta 

medie 25 gr. şi la altitudine de 840-1260 m. După o tăiere 

succesivă de însămânţare, şi o lucrare de semănătură directă 

cu brad pe 5 ha (1966), s-a aplicat tăierea succesivă de punere 

în lumină în anul 1971, pe întreaga suprafaţă. După tăierea 

de însămânţare s-a obţinut o regenerare 4Br6Fa pe 0,4 S, iar 

după tăierea de punere în lumină 7Br3Fa pe 0,6 S. Tăierile 

succesive definitive s-au facut în 1978-1979. Plantaţiile efectuate 

în perioada 1979-1988 precum şi completările ulterioare 

s-au efectuat în principal cu molid, dar s-au mai utilizat în 

procent foarte mic brad, larice şi paltin de munte. De la arboretul 

5Br5Fa, diseminat Mo în 1976, s-a ajuns în anul 1996 la 

1Br4Mo4Fa1Pam, deci bradul şi fagul au pierdut din teren în 

favoarea molidului urmare tratamentelor aplicate. 

În arboretele unde panta terenului este mare şi există pericolul 

eroziunii solului cum este cazul u.a.74C, U.P. III, deşi 

au fost prevăzute a se efectua tăieri combinate, în 1975, s-a 

schimbat încadrarea funcţională începând cu anul 1996 şi 

s-au prevăzut tăieri de conservare. 

U.a. 93A din U.P. III, în anul 1975 era un arboret natural 

fundamental relativ plurien 2Br1Mo7Fa, 120 ani, consistenţa 

0,8. În anul 1981 s-a efectuat o tăiere combinată de 

însămânţare pe toată suprafaţa şi s-a obţinut o regenerare 

4Br6Fa, diseminat Mo, pe 0,3 S. Reamenajarea din 1985 a 

prevăzut tăieri progresive şi s-a executat o tăiere progresivă 

de deschidere a ochiurilor în anul 1992 şi o tăiere progresivă 

de lărgire a ochiurilor în anul 1996. Regenerarea con-semnată 

la controlul anual din anul 1995 era 3Br3Mo4Fa pe 0,5 S. 

Amestecul s-a echilibrat în urma executării tăierilor progresive 

şi după executarea tăierii definitive a fost necesar doar 1 

ha plantaţii în completarea regenerării naturale (7%). 

Terenul frământat de pe versantul Munţilor Făgăraş, 

cu pante repezi şi adesea cu stâncărie la suprafaţă face 

ca amestecurile de răşinoase şi fag pe soluri schelete 

(m), (T.P. 1341) să fie des întâlnite. Anii de după război, cu o 

silvicultură în slujba intereselor politico-economice, fac posibile 

aplicarea tratamentelor şi în suprafeţele accidentate, cu 

soluri superficiale, expuse pericolului eroziunii, pe versanţii 

din bazinetele cu caracter torenţial, unde sub nici o formă 

nu sunt indicate astfel de tăieri (Clinciu ş.a., 1997). Nu se 

ţine seama de panta terenului şi de reuşita regenerărilor, în 

numai două etape de tăieri se îndepărtează arboretul. Plantaţiile 

efectuate în exces cu molid se suprapun şi peste regenerările 

naturale deja existente şi formează arborete în mare 

parte artificiale, echiene sau relativ echiene, puţin rezistente. 

Unde panta nu depăşeşte 35°, cu tăieri progresive repetate şi 

19


de mică intensitate, ţinând cont de direcţia vânturilor dominante 

pentru a preveni doborâturile de vânt se obţin rezultate 

bune. Unde panta depăşeşte 35°se vor executa numai 

lucrări speciale de conservare. 

Brădeto-făgetul normal cu floră de mull (m), (T.P. 2212) 

este tipul de pădure pe care-l găsim în cele mai diverse condiţii 

de relief, de la terenuri aşeza-te cu înclinări mici (5-6º) 

până la terenuri accidentate, frământate, cu înclinări ce 

ajung uneori la 40-50º, de la altitudini de 630-650 m până la 

1250-1300 m. Terenurile cu pante foarte mari, în care fără a 

le proteja au fost aplicate tratamente cu tăieri intensive, au 

trecut în grupa I funcţională şi aici au fost admise doar tăieri 

de conservare (U.P. IV u.a.77A). În u.a. 57A, U.P. II, cu 

un arboret relativ echien în anul 1975: 4Br6Fa, diseminat 

Mo, vârsta medie 120 ani, consistenţa 0,5, pe un versant 

frământat, parţial însorit şi cu panta medie 40º, se prevăd 

în amenajament executarea de tăieri combinate în paralel cu 

mobilizarea prealabilă a solului pe 0,2 S. Mobilizarea solului 

pe un versant accidentat cu panta medie de 40º cred că 

s-a dovedit a fi o greşeală, deoarece se expune terenul acţiunii 

erozionale a apei din ploile cu caracter torenţial. În anul 

1974 s-a efectuat tăierea combinată de însămânţare. S-a obţinut 

seminţişul 4Br6Fa, diseminat Mo, pe 0,2 S. Chiar dacă 

procentul de 20% este insuficient, în anul 1983 s-a efectuat 

tăierea combinată definitivă. Ca urmare plantaţiile integrale 

s-au făcut pe 80% din suprafaţă. Compoziţia arboretului artificial 

este acum 2Br6Mo1Fa1Pam. 

Acolo unde panta este mai mică de 35º utilizarea tratamentelor 

silviculturale se poate face respectând criteriile ecologice 

dar şi cu eficienţă bună. Tratamentul tăierilor progresive 

aplicat prin 3-4 tăieri, corelat cu anii de fructificaţie ai speciilor 

au dat rezultate bune (Florescu, 1981). După aplicarea 

celei de-a doua tăieri progresive, s-a obţinut un procent al 

regenerării naturale de 60-70%. 

Pentru brădeto-făgetele cu Rubus hirtus (m), (T.P. 2221), 

tratamentele aplicate au fost identice cu cele utilizate în brădeto-făgetele 

normale cu floră de mull şi rezultatele obţinute 

au fost aceleaşi. Seminţişul de brad în comparaţie cu cel de 

fag sau de molid se instalează mai uşor şi se dezvoltă mai 

bine în condiţii-le de concurenţă ale murişului instalat. 

Făgetul montan pe soluri schelete cu floră de mull (m), 

(T.P. 4114) este tipul de pădure aflat în zona Avrig, pe versanţi 

moderat la puternic înclinaţi (15-45º), la altitudini de 

600-1400 m , pe soluri cu volum edafic mic, cu stâncărie la 

suprafaţă. Arboretele expuse pericolului de eroziune a solului 

sunt prevăzute la lucrări speciale de conservare, caracterul 

torenţial al bazinetelor fiind contracarat de menţinerea 

permanentă a versanţilor împăduriţi. Viteza de scurgere la 

supra-faţa solului este în acest mod substanţial diminuată 

în comparaţie cu terenurile descoperite (U.P. IV u.a.57A, U.P. 

II u.a.31A). 

Aplicarea tratamentului tăierilor progresive în acest tip de pădure 

a dat rezultate foarte bune chiar şi acolo unde bradul este 

prezent în compoziţia arboretului doar ca specie diseminată. 

După efectuarea tăierilor progresive de deschidere şi de lărgire 

a ochiurilor , înaintea executării tăierilor de racordare, care 

se efectuează tot în ani cu fructificaţie, s-a ajuns la procente 

de regenerare de 70-85% (U.P. P u.a.5 A, U.P. II u.a.76F,65C). 

Făgetul montan cu Rubus hirtus (m), (T.P. 4131), îl găsim 

de obicei în zona studiată pe versanţi cu diferite expoziţii, cu 

înclinări moderate, la altitudini de 600-850 m. Sub făgete, 

bradul se regenerează uşor (Brega,P.-1986), pentru regenerarea 

pe toată suprafaţa sunt suficienţi 4 arbori /ha. Rădăcinile 

plantulelor de brad au capacitatea de a penetra litiera cu mult 

înainte de declanşarea tăieri-lor. De asemenea periodicitatea 

de 2-3 ani a fructificaţiei la brad constituie un avantaj pentru 

regenerarea acestuia în raport cu fagul şi cu molidul şi datorită 

pretenţiilor mai scăzute la lumină. Fagul în aceste arborete 

se instalează mai greu, după declanşarea tăierilor, numai 

atunci când litiera este descompusă şi dacă nu este împiedicat 

de exemplarele de mur existente. Aplicarea tratamentului 

tăierilor progresive în făgetele cu Rubus hirtus începând cu 

anul 1995, unde până atunci nu se executau decât tăieri succesive 

sau combinate, demonstrează superioritatea acestuia. 

După efectuarea tăierii de lărgire a ochiurilor şi uneori chiar 

după tăierea de deschidere a ochiurilor, procentul de instalare 

al seminţişului este de peste 80% şi de cele mai multe ori 

raportul bradului cu fagul este egal sau aproape egal. 

Făgeto-cărpinetul cu floră de mull de productivitate 

mijlocie (T.P. 4312) din U.P. III Avrig, u.a.54 şi 55 este locul 

din care au demarat cercetările noastre. Sub cărpinete 

şi sub făgeto-cărpinete bradul se regenerează foarte bine, 

chiar şi numai din exemplare diseminate în arboretul matur. 

Tratamentul tăierilor progresive precum şi cel al tăierilor 

progresive sau succesive în margine de masiv dau rezultate 

foarte bune, s-au obţinut regenerări de brad în proporţie de 

90-100% cu o densitate de 40000-60000 puieţi/ha. Sunt suprafeţe 

din care s-au extras fără probleme pomi de Crăciun. 

Acolo unde a fost posibil, pentru evitarea înrăşinării excesive 

s-a intervenit cu completări din specii de foioase: paltin de 

munte, gorun, fag, stejar roşu. 

6.1.5. Montan de amestecuri, Bs, brun edafic 

mijlociu, cu Asperula-Dentaria (T.S. 3333) 

Staţiunea de productivitate superioară oferă condiţii bune de 

regenerare pentru arboretele existente. Brădeto-făgetul normal 

cu floră de mull (s), (T.P. 2211) este întâlnit pe versanţi 

ondulaţi, cu pantă mică la moderată, pe soluri mijlociu profunde 

la profunde, cu troficitate ridicată, bine aprovizionate 

cu apă, la altitudini de 600-1000 m. Aplicarea tratamentelor 

cu tăieri progresive în trei sau patru etape determină regenerarea 

naturală suficientă, de calitate şi viabilă. Seminţişul 

asigură continuitatea aceluiaşi arboret natural fundamental. 

Totuşi, deschiderea sau lărgirea ochiurilor trebuie făcută cu 

grijă, pentru că la dezgheţ şi în perioadele cu umiditate excesivă, 

în solurile profunde, afânate se pot produce doborâturi 

de vânt. Reducerea consistenţei brusc, sau la 0,5-0,6 poate 

genera aceste neplăceri. 

Făgetul normal cu floră de mull (s), (T.P. 4111) este prezent 

în cadrul staţiunii pe versanţi cu înclinare moderată (10-25°), 

la altitudini de 600-850 m. Tratamentele tăierilor progresive 

efectuate în aceste subparcele au generat obţinerea regenerării 

naturale în proporţie de 60-90%. Compoziţia seminţişului 

rezultat este sensibil mai bogată în brad. Se menţin aceleaşi 

observaţii pentru moderarea intensităţii intervenţiilor 

ca şi la brădeto-făgete pentru a evita producerea doborâturilor 

de vânt. 

20

Anul X | Nr. 21 | 2005 

6.2. Aplicarea tratamentelor în etajul montanpremontan 

de făgete (FM1+FD4) 

6.2.1. Montan premontan de făgete, Bi, podzolic, 

edafic mic cu Vaccinium (T.S. 4311) 

În arboretele de fag, sub adăpostul masivului, bradul are capacitatea 

de a se instala foarte bine. Aciditatea solului dăunează 

însă mai ales fagului dar şi în mare măsură bradului. Cel mai 

puţin pretenţios în acest sens este molidul. În tipul de pădure 

făget montan cu Vaccinium myrtillus (i), (T.P. 4161), tratamentul 

aplicat a fost tratamentul tăierilor succesive. În U.P. III, 

u.a. 101, de exemplu, într-un arboret natural fundamental, 

relativ echien 2Br8Fa, vârsta medie 120 ani, consistenţa 0,3, 

fără seminţiş , în anii 1953,1954,1961,1962 şi 1964 s-au aplicat 

tăierile succesive definitive. Plantaţiile integrale efectuate 

în anii 1957, 1959, 1964 şi 1965 însumează o suprafaţă 

mai mare decât are subparcela, deci pe o suprafaţă de 10% 

s-a reîmpădurit din nou. Acest lucru, la care dacă adăugăm 

completările efectuate în anii 1965, 1976 si 1979 dovedesc 

greutăţile întâmpinate la regenerarea pe cale artificială a arboretului. 

Compoziţia arboretu-lui artificial creat are forma 

5Mo1Fa3Me1Plt cu toate încercările de reintrodu-cere pe cale 

artificială a bradului în compoziţie prin semănăturile directe 

cu brad efectuate în anul 1974. Eşecul se datorează efectuării 

defectuoase a tratamentului tăierilor succesive: nu s-a ţinut 

cont că suprafeţele sunt sau nu regenerate (tăierile s-au făcut 

doar pentru interesul de a obţine masă lemnoasă). Exploatarea 

s-a efectuat abuziv, fără respectarea regulilor silvice de 

exploatare. Nu s-au corelat tăierile cu anii de fructificaţie. În 

terenuri cu pantă de 35º sau mai mare se propun a se executa 

lucrări speciale de conservare (U.P. IV, u.a. 51A). 

6.2.2. Montan premontan de făgete, Bm, brun 

edafic mijlociu, cu Asperula-Dentaria (T.S. 4420) 

Făgetul montan pe soluri schelete, cu floră de mull (m), (T.P. 

4114), este întâlnit în partea nord vestică a zonei studiate. 

Tratamentul tăierilor succesive aplicat în acest tip de pădure, 

necorelat cu anii de fructificaţie abundentă este sortit eşecului. 

Fagul şi mai ales bradul au preferinţe ecologice pentru 

soluri profunde, afânate, cu troficitate bună, cu umiditate 

suficientă, mai ales bradul (Şofletea, Curtu, 2004). Solurile 

schelete, superficiale, cu volum edafic mic, au implicit şi volum 

trofic mic (Târziu, Spârchez, 2002), sunt un impediment 

în realizarea regenerării naturale prin tratamentul menţionat 

(U.P.IV, u.a.52A, 80A). Apariţia tineretului preexistent 

de fag (păriş, prăjiniş) pe o parte din suprafaţă a împiedicat 

instalarea seminţişului, mai ales pe cel de fag. Efectuarea tăierilor 

definitive în ani de fructificaţie, corelate cu mobilizarea 

solurilor prin lucrările de colectare a masei lemnoase din 

exploatările forestiere au generat în ultimă instanţă regenerarea 

naturală insuficientă pentru formarea unui nou arboret 

dar care contribuie la formarea amestecurilor în compoziţia 

arboretelor ce ar fi rămas pure prin lucrările de împăduriri. 

Tratamentul tăierilor progresive s-a folosit cu bune rezultate 

în făgetele montane pe soluri schelete. Ele permit instalarea 

ochiurilor de regenerare în suprafeţe în care terenul este mai 

aşezat, acolo unde solurile nu prezintă stâncărie la suprafaţă. 

S-au obţinut în acest mod, după tăierea de deschidere a ochiurilor, 

procente ale regenerării naturale de 40-50%, iar după 

tăierea de lărgire a ochiurilor 70-90% ( U.P. C, u.a.8B, 14G). 

Fig.3. Plantule de brad răsărite înfăget: U.P.II,u.a.19 

Silver fir seedlingssprung up inbeech forest 

Sunt şi cazuri cum ar fi în U.P. IV, u.a. 7A, unde după tăierea 

a II-a seminţişul instalat este pe 90% din suprafaţă, dar nu 

are în compoziţie brad ci doar fag pur. Făgetele din această 

staţiune, printr-o regenerare mixtă, bine condusă, pot fi 

înnobilate şi aduse la o compoziţie care să conţină brad şi 

molid. Valoarea şi stabilitatea arboretelor de amestec la boli 

şi dăunători este superioară (Florescu, Nicolescu, 1996). 

Tăierile de substituire sau de refacere efectuate în arboretele 

de fag cu brad diseminat sau în proporţie mică, pe soluri 

schelete, au o regenerare valoroasă, pe 71% din suprafaţă, de 

forma 35Br3Mo62Fa (U.P. C., u.a. 1B), obţinută urmare unor 

tăieri de produse accidentale care au extras exemplarele de 

carpen provenite din lăstari pentru lemn de foc la populaţie, 

din jurul unor seminceri de fag sau de brad. Ochiurile deschise 

au fost mici, de până la 1/2-1/3 din înălţimea unui arbore. 

Fig. 4. Puiet de brad pus în lumină, şi cu adăpost lateral, 

(U.P.II,u.a. 111A) 

Silver fir seedling shed light, and with lateral refuge 

Tot rezultate foarte bune, în situaţii similare, au fost realizate 

în făgete montane cu Rubus hirtus (m), (T.P. 4131). Pieţele 

de probă efectuate au determinat declanşarea regenerării 

naturale pe 71% şi 100% în U.P. C., u.a. 5A şi respectiv u.a. 

4A. Şi în acest tip de pădure tratamentul tăierilor progresive 

dă rezultate bune, cu regenerări naturale de 80% şi chiar 

peste această cifră în momentul aplicării tăierilor definitive 

(U.P. IV, u.a. 316A). 

În făgeto-cărpinetul cu floră de mull de productivitate mijlo- 

21


cie (m), (T.P. 4312) tot tăierile progresive dau cele mai bune 

rezultate (U.P. B, u.a.21B). După tăierea de deschidere a 

ochiurilor într-un arboret 7Fa3Ca, diseminat Br, Mo, avem o 

regenerare naturală 9Br6Mo85Fa pe 64% din suprafaţă. Bradul 

şi molidul din care s-a obţinut regenerarea sunt exemplare 

diseminate existente în arboretul matern. Condiţiile de 

regenerare sub arboretul de fag şi carpen, în ochiurile deschise 

sunt propice speciilor regenerate. 

6.2.3. Montan premontan de făgete, Bs, brun 

edafic mare, cu Asperula-Dentaria (T.S. 4430) 

În staţiuni de bonitate superioară, cum este cazul la Montan 

premontan de făgete, Bs, brun edafic mare cu Asperula–Dentaria, 

condiţiile staţionale permit aplicarea tratamentelor 

cu tăieri repetate şi regenerare naturală sub masiv. Făgetul 

normal cu floră de mull (s), (T.P. 4111), conţine arborete din 

clase superioare de producţie şi valorifică corespunzător 

potenţialul staţional. Astfel, în U.P. P., u.a. 15C, prin aplicarea 

tăierii progresive de deschidere a ochiurilor se obţine 

un seminţiş de forma 1Br1Mo8Fa , în situaţia în care bradul 

şi molidul sunt specii diseminate în compoziţia arboretului 

matern. 

Răşinoasele, având capacitatea de a germina în litiera fagului 

şi de a penetra litiera chiar nedescompusă până la 4-6 cm. 

adâncime (Badea,1974), s-au regenerat după prima tăiere. 

Dar stratul gros de frunze căzut peste plantulele de 1-2 ani, 

la care s-au mai adăugat şi depuneri de zăpadă, l-au strivit. 

De asemenea îngheţurile târzii de primăvară au contribuit 

şi ele la distrugerea seminţişului de brad şi de molid pentru 

că după tăierile de lărgire a ochiurilor, la controlul efectuat, 

regenerarea este 10Fa, pe 66% din suprafaţă, cu o înălţime 

medie de 30 cm. În schimb, dacă regenerarea de brad sau de 

molid are condiţii favorabile, fără îngheţuri târzii de primăvară, 

are umiditate suficientă, stratul de zăpadă şi frunzele 

căzute nu afectează plantulele, atunci bradul şi molidul se 

menţin în compoziţie (U.P. P ua 23). 

7. Concluzii 

Scopul silvotehnicii durabile, moderne, este acela de realizare 

a unor arborete valoroase, stabile ecosistemic, de mare 

productivitate, cu echilibrul ecologic optim, cu valenţe sporite 

în ameliorarea şi protejarea mediului înconjurător, în 

contextul unor eforturi financiare pe cât posibil minime. 

Acestea se pot obţine numai prin asigurarea unei regenerări 

optime sub aspectul compoziţiei, al densităţii şi al viabilităţii 

arboretelor (Brega, 1986, Florescu, 1991). Condiţiile unei 

astfel de reproduceri sunt îndeplinite mai bine în cazul regenerării 

naturale. 

Regenerarea naturală este prima şi cea mai importantă dintre 

măsurile silvotehnice destinate să ducă la refacerea şi 

ridicarea productivităţii pădurilor, ea determină calitatea 

şi compoziţia noilor arborete. Procesul regenerării naturale 

a pădurilor are loc sub acţiunea conjugată a factorilor de 

mediu. El se desfăşoară atât în pădurea virgină, când regenerarea 

se produce exclusiv prin acţiunea naturii, cât şi în 

pădurea cultivată (Lungu, 1991, Abrudan,1991). 

Activitatea silvicultorilor face ca regenerarea pădurilor realizată 

prin acţiunea combinată a factorilor naturali cu intervenţiile 

umane să nu mai aibă un caracter pur natural. Regenerarea 

naturală din sămânţă are loc în urma fructificaţiei 

arborilor ajunşi la maturitate a căror sămânţă diseminată, 

în condiţii favorabile, germinează şi dă naştere unei noi generaţii. 

Regenerarea naturală pe cale vegetativă se produce la 

unele specii forestiere dar nu şi la brad. 

Gama largă a diferitelor formaţii şi tipuri de pădure, la care 

se adaugă condiţiile staţionale extrem de variate ale zonei 

luate în studiu (cu o amplitudine altitudinală de la 360 la 

1800 m), determină multitudinea măsurilor silviculturale. 

Variaţia măsurilor tehnice necesare este cu atât mai mare cu 

cât amestecurile sunt mai bogate în specii, care fiecare au caracteristici 

bioecologice proprii, diferite unele de altele. 

La nivel naţional, ponderea regenerării naturale s-a redus 

în ultimul timp la aproximativ o treime din suprafeţele ce 

le ocupa, iar valoarea silviculturală şi economică a scăzut şi 

prin diminuarea accentuată a proporţiei bradului la compoziţia 

arboretelor. Cu toate că masivul nord-vestic al Munţilor 

Făgăraş beneficiază de staţiuni unde există condiţii bune de 

vegetaţie pentru brad şi unde bradul se regenerează bine pe 

cale naturală şi aici procentul s-a diminuat de la 12,1% în 

anul 1975 la 10,1% în anul 2005. Pentru aceasta o atenţie 

deosebită trebuie acordată bradului, regenerării naturale a 

acestuia care poate fi extins în detrimentul carpenului, mesteacănului, 

plopului sau pentru proporţionarea molidişurilor 

şi făgetelor pure ducând la creşterea rezistenţei şi stabilităţii, 

productivităţii, calităţii şi implicit creşterea valorii economice 

şi ecologice a arboretelor. 

Experienţa şi rezultatele bune obţinute la regenerarea naturală 

a bradului prin aplicarea tratamentelor cu tăieri repetate 

şi regenerare naturală sub masiv în zona studiată ne-au determinat 

să le facem cunoscute. Considerăm că ele pot fi utile 

în practica silvică. În paralel, tot pentru cultura bradului, din 

anul 1979 funcţionează livada seminceră Avrig care produce 

cantităţi de 500-800 kg sămânţă selecţionată de brad pe an, 

recunoscută calitativ şi pe plan internaţional. 

Tratamentele aplicate pe parcursul timpului sunt diverse, utilizarea 

lor a fost consecinţa unui complex de factori determinaţi 

de cauze politico-economice specifice fiecărei etape. La 

începutul perioadei, tratamentele aplicate aveau mai mult un 

caracter empiric, necesităţile economice de moment primau, 

tăierile se efectuau în arboretele accesibile şi calitativ superioare 

(Lungu,1991). Regenerarea pădurii era lăsată pe plan 

secund, mai mult se conta pe regenerarea din lăstari. Tăierile 

succesive au fost agreate ca tratament, aproape exclusiv aplicat 

în perioada anilor 1953-1975. Se aplicau tăieri în două 

etape: o tăiere succesivă de însămânţare şi o tăiere succesivă 

definitivă. Inaccesibilitatea arboretelor şi lipsa mijloacelor de 

exploatare şi de transport a materialului lemnos au generat 

presiuni şi abuzuri. Neurmărirea regenerării suprafeţelor pe 

care se aplicau tăieri, efectuarea tăierilor definitive fără a 

ţine cont de regenerarea naturală au făcut ca arboretele să fie 

regenerate artificial cu costuri şi cu eforturi mari. Plantaţiile 

se făceau de cele mai multe ori numai cu molid, fapt ce duce 

la constituirea unui număr mare de arborete pure şi echiene 

de molid, ce substituie de obicei fagul dar şi bradul. 

Efectuarea tăierilor definitive pe suprafeţe mari (uneori de 

40-50 ha), pe terenuri cu înclinări foarte mari (35-50º) şi pe 

22

Anul X | Nr. 21 | 2005 

soluri superficiale (cu fenomene de eroziune la suprafaţă), 

nerespectarea unor perioade de restricţie la tăiere, concentrarea 

şi alăturarea tăierilor au produs dezechilibre ecologice 

cu repercusiuni grave. Totuşi, pe ansamblu, nu s-a putut recolta 

posibilitatea anuală, evitându-se amplificarea rezultatelor 

negative. 

Anii 1975-1985 modifică exclusivitatea tratamentului tăierilor 

succesive prin executarea predilectă a tratamentelor cu 

tăieri combinate, dar nici acestea nu au adus o rezolvare mai 

bună, fiind în fapt tot tăieri succesive (Florescu, 1991). Se 

efectuează trei tăieri: tăieri combinate de însămânţare, tăieri 

combinate de dezvoltare şi tăieri combinate definitive. 

Este un pas în mersul într-o direcţie pozitivă. Ca şi în suprafeţele 

parcurse cu tăieri succesive se obţin rezultate mai 

bune atunci când tăierile sunt corelate cu anii de fructificaţie 

şi dacă tăierile sunt de intensitate mai mică. Accesibilitatea 

este mai bună. Nerespectarea posibilităţii se face la presiunea 

realizării cifrelor de plan. Posibilitatea se compensa de la 

un U.P. la altul şi de la un ocol la altul, la nivel de inspectorat 

silvic. Moda înrăşinării a continuat având ca rezultat crearea 

unor arborete derivate sau parţial derivate. 

Începând cu anul 1986 tratamentele cu tăieri progresive au 

câştigat tot mai mult teren. Cercetările efectuate au relevat 

că tratamentul tăierilor progresive este cel mai adecvat pentru 

obţinerea regenerării naturale de brad în arboretele zonei. 

Tratamentul s-a aplicat prin tăieri repetate efectuate în 3-4 

etape, corelate cu anii de fructificaţii abundente. Tăierea I, de 

deschidere a ochiurilor este indicat a se efectua în anul de 

fructificaţie abundentă, sau în anul următor anului cu fructificaţie, 

în perioade cu strat de zăpadă de minim 15-20cm . Lăţimea 

ochiurilor de 0,5-0,75 înălţimi de arbore a dat cele mai 

bune rezultate în declanşarea regenerării naturale a bradului. 

Următoarele tăieri se fac şi ele tot în ani de fructificaţie, dar 

reducerea mult a consistenţei sau expunerea directă a seminţişului 

dată de şocul tăierii definitive favorizează mai mult 

speciile celelalte care intră în amestec decât bradul. 

Tratamentele cu tăieri repetate în margine de masiv au dat 

rezultate bune în regenerarea naturală a bradului. Tăierile 

progresive în margine de masiv au fost aplicate în acelaşi 

timp, când a fost cazul, cu tăierile progresive normale pe o 

latură a arboretului, ţinând cont de direcţia de înaintare a 

vânturilor dominante. 

În suprafeţele în care urmau să se efectueze tăieri de substituire-refacere, 

s-a intervenit anticipat, cu tăieri de mică 

intensitate, prin creearea de ochiuri mici în jurul exemplarelor 

diseminate de brad. S-au obţinut regenerări de brad care 

sunt compatibile tratamentelor clasice, chiar peste aşteptări. 

Acelaşi lucru, unde a fost posibil, s-a aplicat arboretelor care 

au fost prevăzute şi parcurse cu tăieri rase. 

Reamenajările recente au extins zonarea funcţională mult, 

pentru că au fost trecute în grupa I o serie de arborete cu 

pantă peste 35°. Construcţia hidro-centralelor de pe râul 

Olt, al cărui curs captează toate apele zonei studiate, a determinat 

includerea integrală a fondului forestier în grupa 

I funcţională şi din această cauză tratamentele silvotehnice 

adoptate au trebuit să se alinieze în consecinţă. Obţinerea 

regenerării la lucrările de conservare este dificilă, dar bradul 

instalat dă stabilitate mult mai mare arboretelor. Posibilitatea 

de masă lemnoasă nu se mai compensează decât în cadrul 

aceleiaşi unităţi de producţie. Este o realizare deosebită, care 

reglează la alte dimensiuni volumul de masă lemnoasă ce trebuie 

extras din păduri.De menţionat este faptul că de multe 

ori, lucrări silvotehnice prevăzute sau necesare, nu s-au efectuat 

din diferite motive, ceea ce a avut ca urmare nerealizări 

în privinţa regenerării naturale. 

■ 

Bibliografie 

Abrudan, I.V.,1991: Cercetări ecologice şi silvoproductive privind amestecurile 

naturale de răşinoase cu fag din bazinul superior al Văii Drăganului 

(nord-vestul României), Teză de doctorat; 

Badea, M., 1974: Ajutorarea regenerării naturale a arboretelor, Editura 

Ceres, Iaşi; 

Barbu, I.,1991: Moartea bradului-simptomal degradării mediului, Editura 

Ceres, Bucureşti; 

Becker, M., Bouneau, M., Tacon, F., 1992: Modificările pe termen lung 

ale vegetaţiei într-o pădure de Abies alba: dezvoltarea naturală ca răspuns 

la fertilizare, Journal of Vegetation Science, vol.3; 

Brega, P., 1986: Regenerarea naturală a făgetelor şi amestecurilor de răşinoase 

cu fag din nordul ţării, Editura Ceres, Cluj; 

Chiriţă, C. ş.a.,1977: Staţiuni forestiere, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti; 

Ciubotaru, A., 1998: Exploatarea pădurilor, Editura Lux Libris, Braşov; 

Ciulache, S., 1997: Clima Depresiunii Sibiu, Editura Universităţii din Bucureşti; 

Clinciu, I., Lazăr, N., 1997: Lucrări de amenajarea bazinelor hidrografice 

torenţiale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; 

Constantinescu, N., 1973: Regenerarea arboretelor, Editura Ceres, Bucureşti; 

Constantinescu, N., Badea, M., Purcelean, Şt., 1963: Contribuţii la 

cunoaşterea ecologiei regenerării brădetelor din Munţii Semenicului, 

Analele ICAS; 

Doniţă, N., Chiriţă, C., Stănescu, V.,1990: Tipuri de ecosisteme forestiere 

din România, ICAS-Redacţia de propagandă agricolă, BucureştI; 

Florescu,I.,1981: Silvicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; 

Florescu, I., Nicolescu, V.N.,1996: Silvicultura - Studiul pădurii, Editura 

Lux Libris, Braşov; 

Florescu, I., 1991: Tratamente silviculturale, Editura Ceres, Bucureşti; 

Florescu, I., 2004: Silvicultură, Vasile Goldiş University Press, Arad; 

Fron, A.,1923: Silviculture, Imprimerie CRETE, Paris; 

Giurgiu, V., 2002: Biodiversitatea şi regenerarea arboretelor, Bucovina 

Forestieră, (X); 

Giurgiu, V., 1969: Problema bradului în România, Revista Pădurilor nr.7, 

(p.11-16), Bucureşti; 

Grassi, G., Giannini, R., 2005: Influenţa luminii asupra concurenţei şi 

parametrilor morfologici a puieţilor de molid şi brad argintiu, Anales of 

Forest Science (vol.62, nr.3/2005, 269-274); 

Iacovlev, A., 1958: Regenerarea naturală a bradului din rezervaţia ICES 

Mihăieşti-Muscel, Analele Institutului de Cercetări Forestiere, volumul 

XIX, Bucureşti; 

Leahu, I., 2001: Amenajarea pădurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, 

Bucureşti; 

Lungu, I.,1991: Prin pădurile Sibiului, I. P. Sibiu; 

Marcu, M., Marcu, V.,1999: Meteorologie şi climatologie forestieră, Reprografia 

Universităţii Transilvania Braşov; 

Marcu, O., Simon, D.,1995: Entomologie forestieră , Editura Ceres, Bucureşti; 

Maurer, D.W., 2002: Silvicultura şi ecologia bradului (Abies alba Mill.), Internationalen 

IUFRO- Tannensymposium, september 2002 an der FAWF 

in Trippstadt, Rheinland-Pfalz, nr.50/3; 

Negulescu, E., Stănescu, V., Florescu, I., Târziu, D.,1973: Silvicultură 

(vol.1,2), Editura Ceres, Bucureşti ; 

Olenici, N., Olenici, V., 2001: Producţia de sămânţă şi calitatea acesteia 

în arboretele de brad (Abies alba Mill.) afectate de fenomenul de uscare 

anormală, Revista Pădurilor (nr.4, 13-18); 

Parascan, D., Danciu, M.,1996: Botanică forestieră, Editura Ceres, Bucureşti; 

23


PaşcovicI, V., 1995: Sensibilitatea arboretelor de brad (Abies alba Mill.) 

faţă de acţiunea poluanţilor industriali, http://www.bucovina -forestieră.ro.1995/2/pascovici.pdf.; 

Petriţan, A.M., Petriţan, I.C., Nicolescu, N.V., 2005: Structura şi biodiversitatea 

bradului argintiu natural în pădurile de fag europene, The 

International Forestry Review, vol.7(5), XII IUFRO World Congres, 8-13 

aug. 2005, Brisbane, Australia (pg.37-38); 

Purcelean, Şt., Paşcovschi, S.,1968: Cercetări tipologice de sinteză asupra 

tipurilor fundamentale de pădure din R.S.R., Inst. De Cerc. Forest., 

CDF, Bucureşti; 

Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor, Editura Ceres, 

Bucureşti; 

Şofletea, N., Curtu, L., 2004: Dendrologie (vol. 2), Editura Pentru Viaţă, 

Braşov; 

Târziu, D.R., Spârchez, Gh., Dincă, L., 2002: Solurile României, Editura 

Pentru Viaţă, Braşov; 

Ţîştea, D., 1974: Variaţia altitudinală a principalilor parametri climatici în 

zona Bâlea-Capra din Masivul Făgăraş, Editura I.M.H., Bucureşti; 

Vlad, I., 1942: Regenerarea naturală în margine de masiv, Analele ICAS 

(vol.8, 30-86); 

***Amenajamente, 1953, 1965, 1975, 1985, 1995: U.P. II Porumbacu, U.P. III 

Avrig, U.P. IV Sebeş , ICAS Braşov; 

***Amenajamentele, 2005: U.P. II Porumbacu, U.P. IV Sebeş, U.P. P , U.P. C, 

U.P. R, ICAS Braşov; 

***Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor, 2000: 

M.A.A.P.M., nr.2; 

***Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor, 2000: 

M.A.A.P.M., nr. 3; 

Societatea Progresul Silvic, 1995: Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor 

României, Editura Arta Grafică, Bucureşti. 

Abstract 

Group shetlterwood system and group shetlterwood system in margin of massif. are the forest-technical measures with 

best results obtained by natural silver fir regeneration in forest stands from the nort-western massive of Făgăraş Mountain. 

The various and uneven specifics of the area with forest stands from I functional group, required for the implementation 

of the special conservation works and the introduction of treatment with selection cuttings. 

It should be a important concern in safeguard, protecting and promoting of the species, in raising of specialists and public 

awareness in that way. Fir tree give stability forest stands and increases their ecological and economical value. 

Keywords: Stands, silver fir, group shetlterwood system. 

24

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Schimbări climatice 

Adapting Existing Forests 

to Climate Change 

■ Chris S. Papadopol 

1. Introduction 

At the beginning of the Third Millennium we live in an 

era of increased environmental awareness, in which 

governments and various international agencies 

have become aware of several major challenges, such as: population 

increase, poverty and climate change. Among these, 

climate change is perhaps the most insidious and least localized. 

It began very slowly, concomitant with industrial revolution 

and associated increased energy use, which opened up 

major pools of fossil fuels, lying underground sealed from 

contact with the atmosphere. Release of chemical potential 

energy of these pools occurred with massive emission of 

some optically active gases, such as carbon dioxide (CO 2 

) and 

nitrogen oxides (NO x 

), initially considered benign. To these, 

other gases with similar properties, such as methane (CH 4 

) 

and nitrous oxide (N 2 

O), were added resulting, respectively, 

from anaerobic decomposition of organic matter and biomass 

burning. Modern additions to these gases are tropospheric 

ozone (O 3 

) and chlorofluorocarbons (CFCs). 

In short, these gases are optically active because they allow 

the penetration of the incoming solar radiation (short wave) 

while trapping the outgoing caloric radiation (long wave), 

thus generating atmospheric warming, which compounds 

from one year to the next. 

The immensity of globe’s atmosphere and the active mixing 

of gases, initially, prevented this effect from being apparent. 

Only when the effects of the warming process became sizable, 

in the late 1940s, a scientific rationalization was sought 

(Bolin et al. 1986). In fact, an explanation has been provided 

at the end of 19 th century, when the Swedish scientist Arrhenius 

re-examined available measurements related to absorption 

of terrestrial radiation in the atmosphere (Bengtson 

1994). At that time, Arrhenius correctly determined the 

role of CO 2 

and water vapour, and was able to quantify the 

change in surface temperature resulting from an increase 

or a decrease in atmospheric CO 2 

concentration. Based on 

preliminary data for surface albedo and cloud distribution, 

Arrhenius calculated that a doubling of CO 2 

concentration, 

from 300 parts per million of volume, ppmv, to 600 ppmv, 

would result in about a 5 °C warming, a result comparable 

to what is accepted today (Houghton 1997). However, Arrhenius 

did not link the man-made CO 2 

release to warming, 

since at that time the amount of fossil coal used was still 

small, about 0.5 bil. tons annually. Today, with an over 20- 

fold increase in the burning of fossil fuels, the situation has 

changed radically (Bengtson 1994). 

The prospect of global climatic change, known also as “the 

greenhouse effect,” is now seriously considered by several international 

and national flora around the world. The driving 

force of warming, thoroughly reviewed by Houghton (1997), 

is the increasing atmospheric concentration of optically active 

gases. By the mid 21 st century, in the absence of mitigative 

action, atmospheric CO 2 

levels are likely to double from 

their pre-industrial level of 270 parts per million to about 

540 ppmv, reaching about 700 ppmv by 2075. 

Contemporary modeling of the warming process, which is 

still developing, asserts that for a doubling of CO 2 

concentration, 

at temperate latitudes, we can expect an increase of 3 ± 

1.5 °C (Houghton 1997). At end of the 20 th century, in central 

Ontario, increases of temperature and precipitation of 0.76 °C 

and 5-7%, respectively, were already evident in standard meteorological 

records (Papadopol 2000). Globally, the warmest 

years this century were 1998, followed by 1987 (Jones 

et al. 1998). The global climate change is believed to cause 

increased disturbances: unmatching between climate and 

traditionally existing vegetation formations, forest fires, insect 

and disease outbreaks, windstorms and regional drought 

and flooding (Weber and Flannigan 1997). These influences 

appear to be even more threatening since the publication of 

a new IPCC report (IPCC 2001) revised the rate of warming, 

placing it up to 5.8 °C up to the end of the 21 th century. 

Although general circulation models, GCMs, have increased 

in sophistication in the last three decades, hand-in-hand 

with revolutionary progress in computing technology on 

which they depend, still GCMs cannot predict regional details 

of future climates. From an ecological viewpoint, the 

warming scenarios given by GCMs are alarming, and have 

the potential to significantly destabilize the major ecosystems. 

Apart of the magnitude of the warming, an additional 

prediction of all models is that, along a meridian, the warming 

will be progressively greater at higher latitudes and during 

winter (Dixon et al. 1994; Kirschbaum and Fishlin 1996, 

Easterling et al. 2000). 

25


Considering that the global mean temperature was probably 

only 2 - 5 °C below present temperature at the time of the 

maximum extent of continental ice masses in the northern 

hemisphere, 20 000 - 15 000 years ago (Hansen et al. 1984; 

Overpeck et al. 1991), a recorded ~1 °C increase in global 

temperature over a century represents a more rapid change 

than has ever occurred in the post-glacial period (Cannell 

et al. 1989). If this trend continues, the thermal climate of 

central Ontario might soon become similar to what we know 

traditionally for Nebraska or Iowa, with ensuing dramatic 

changes in vegetative cover and reduction of forested areas 

(Houghton 1997). Canada, with its transcontinental band of 

boreal forest and its northerly position is very interested in 

these predictions and their potential for global destabilization 

effects. With an area of boreal forest of 315 x 10 6 ha, occupying 

75% of all forested land, the potential effects of the 

warming on the ecological stability of currently exploitable 

forest are enormous (Canadian Council of Forest Ministers 

1997; Kuusela 1992). 

Compared to agricultural crops, trees appear as biological 

entities able to stand a larger variability of ecological conditions. 

However, the major forest types require a stable climate 

to exist and reproduce. If we consider a common rotation 

lasting close to a century, recently established forests 

will end up growing in an environment warmer by at least 

3 - 5 °C. A large, and growing, body of scientific literature 

asserts that, from the ecological standpoint, they might not 

be able to stand a change of this magnitude in such a short 

interval. However, for practical reasons, renewal of these 

forests with species adapted to warmer climates will have 

to wait for the end of current rotation. Since increased temperature 

brings with increased climatic variability (Glantz 

and Wigley 1987; Smith et al. 1998), and more extreme 

weather events (Wigley 1985; Francis and Hengeveld 1998; 

Easterling et al. 2000), forest managers will have the additional 

task to organize the structure of forests to withstand 

future stresses without growth reductions or other risks. At 

the same time, they have to consider that with warming the 

whole environment changes. While existing forests are immobile 

and, possibly, in declining vigor, some disturbances, 

such as insect pest and diseases, are expected to increase 

their virulence with the warming trend (Fleming and Volney 

1995 ; Lindroth et al. 1993; O´Neill 1994; Volney 1996). 

Since the atmospheric demand for evapotranspiration will 

increase with a warmer climate, conceivably, the hydric 

stress experienced by dense forest stands will accentuate 

during the more frequent summer dry episodes, with corresponding 

reduction of increment. To maintain the current 

growth rhythm and vigor, necessarily, the existing forests 

will require greater amounts of water from the sites on 

which they grow. It is therefore imaginable that the stand 

density control could reduce the per tree hydric stress and 

increase ecological stability of stands. Moreover, if the CO 2 

emissions were to be held at current levels, due to atmosphere’s 

inertia, the increase in concentration of GHGs will 

still continue for at least two to three centuries (Watson et al. 

1996). Therefore the climate change effects are likely to continue, 

with their ensuing ecological consequences, for a long 

time. Consequently, effective adaptation strategies have to 

be devised for the maintenance and active growth of stands 

already established, for a wide range of forest ecosystems. 

When proper consideration is given to the link between 

climate, stand density and soil water regime, prudence demands 

careful attention to be paid to scientific foundation 

and to simplicity and operational effectiveness of means selected 

to secure, year after year, sufficient soil available water 

from a more variable precipitation regime. The balance 

of this paper will attempt to (1) assess physical changes occurring 

in the forest environment, with an emphasis on soil 

water regime, (2) evaluate thinning as a means to improve 

growing season soil moisture balance, and (3) monitor the increment 

of residual trees following stand density reduction. 

2. Scope and methods 

With this research, an attempt was made to examine the potential 

of thinning as a means to help existing forests adapt 

to climate change. Red pine was selected for this research 

since it is widely planted in Ontario and Michigan, and is one 

of the species on which future intensive silviculture developments 

with conifers will likely be based. Finally, stands of red 

pine are frequently established on sandy sites that have only 

a limited water storage capacity and are prone to episodic severe 

water deficits (Rudolf 1950; Horton and Bedell 1960). 

To define the local trends, it was considered useful to examine 

the evolution of temperature, T, and precipitation, P, in 

the last century on a “transect” across central Ontario and 

the Lower Michigan Peninsula, based on existing records 

summarized in Boden et al. (1994). 

The field work was organized in a red pine plantation (Pinus 

resinosa Ait.), established in 1927, with 3-year-old seedlings, 

in Kirkwood forest, 90 km East of Sault Ste. Marie, Ontario, 

Canada (46°14’ N. Lat., 83°26’ W. Long.). The plantation is 

situated on a deep sand deposit, with groundwater inaccessible 

to forest vegetation. The density reduction treatments 

were: heavily thinned, HT, moderately thinned, MT, and 

lightly thinned, LT, plus an unthinned control, UC, in four 

replications of each treatment. At end of 1992 a complete inventory 

was made, allowing for the determination of stand 

density, expressed as basal area per hectare. At that time, the 

average stand basal area was 41.04, 44.35, 47.31 and 62.98 

m² ha -1 , respectively, in HT, MT, LT and UC. 

A very large clearing near the trial was instrumented with a 

weather station recording air temperature, air relative humidity, 

global solar radiation, and wind speed. Rainfall was 

measured with 8 rain gauges. The sensors were connected to 

a 21X Campbell Scientific micrologger, programmed to take 

a scan every 10 seconds and to log a record every 10 minutes. 

Subsequently, the air saturation deficit and the Penman 

standard ETp were calculated (Jensen 1983). 

The soil water regime was monitored in one replication of 

each treatment by means of TDR. In every monitored replication, 

three profiles (subsamples) of 7 probes, with sensors 

placed horizontally at 8, 16, 24, 35, 60, 90 and 120 cm, measured 

hourly the soil moisture. The sensors were connected 

through coaxial cables and a multiplexer to the micrologger. 

The sensors (three parallel rods of stainless steel of 0.3 m as- 

26

Anul X | Nr. 21 | 2005 

sembled solidly in a mount), multiplexers and microloggers 

compose the Trase-1 soil moisture system, manufactured by 

Soil Moisture Co., California, U. S. A. Once a week, data were 

downloaded from the micrologger, the subsamples were averaged 

by strata and the soil water content was calculated in 

each treatment for the 150 cm soil profile. 

Four soil samples were collected from each depth of TDR sensors 

to diagnose the wilting point, WP, determined with sunflower 

(Jensen 1983). Based on these values, the inaccessible soil water 

content in mm of water was calculated for the stratum of soil 

represented by each sensor and summed for layer 1 (0 - 30 cm), 

layer 2 (31 - 150 cm) and total soil profile (0 - 150 cm). For the 

local sand, the water equivalent of WP was 80.29 mm. 

From the soil moisture content, the volume of water stored 

in the profile to a depth of 150 cm was determined using 

the methodology described by Ratliff et al. (1983). Then, the 

available water was determined as the difference between 

the amount of water in the profile at hourly intervals and 

the water held in profile at WP. 

In order to gauge trees´ reaction to density reduction, in each 

treatment, 30 trees were equipped with dendrometer tapes 

which were read weekly during the growing seasons of 1993 

- 1995 to 0.01 mm. Subsequently, the soil available water and 

the weekly tree increment were graphed on the same time scale. 

3. Forecasted climate change and some 

ensuing effects 

Evolution of CO 2 

concentrations during the last 160,000 

years has been determined in cores of fossil ice sampled 

from Vostok, Antarctica (Chappellaz et al. 1990). It appears 

that at the end of the last glaciation, the CO 2 

concentration 

increased to a pre-industrial value of 270 ppmv, then remained 

practically unchanged until the beginning of the industrial 

age, around 1750. Subsequently, CO 2 

concentration 

increased exponentially, currently amounting to 360 ppmv 

(Boden et al. 1994). 

Climate is an extremely complex ensemble of physical, chemical 

and biological processes, interacting at all levels in the 

atmosphere and the oceans. The main components that constitute 

the climate system are exchanges of energy (heat in 

various forms) and momentum (wind stress and turbulence) 

that occur within these media and between them. In climate 

modelling, the major scientific problems involve the intrinsic 

complexity and the widely different time scales, complicating 

the coupling of processes (Houghton 1977). For these reasons, 

atmospheric models are so very computationally demanding. 

Currently, atmospheric models provide long-term (100 

years) simulations for various hypotheses of CO 2 

concentration. 

In one of these scenarios, called scenario A (business 

as usual), the Intergovernmental Panel on Climate Change, 

IPCC, assumed that CO 2 

emission will continue to grow at 

the rate of slightly more than 1% annually, or an exponential 

increase. Conversely, in scenario D, a drastic CO 2 

reduction 

with stabilization around year 2025 is assumed (Bengtsson 

1994). However, presently, the annual CO 2 

increment is 1.6 

ppmv year, -1 based on a 10-year average (Keeling and Whorf 

1994). The importance of simulation efforts is that the scenarios 

appear sensitive both to human interventions (e.g. 

deforestation and GHGs emissions), as well as to seasonal 

photosynthetic activity (Boden et al. 1994) and these influences 

are quantified through successive approximations. 

When the seasonal evolution of atmospheric CO 2 

concentration 

is analyzed, great differences appear due to geographic 

position and vegetation cover. Compared in Fig. 1 are two 

sites with long monthly CO 2 

determinations: Mauna Loa, 

USA and Mount Cimone, Italy (Keeling and Whorf 1994; 

Colombo and Santaguida 1994). Firstly, it is evident that a 

seasonal pattern exists. Secondly, due to seasonal opposition 

of climate in the Northern Hemisphere (with large 

forested areas) versus the Southern Hemisphere (with large 

ocean covered areas), the curve for Mauna Loa at (19° 32’ N. 

Lat.) is somewhat flat, although it still reflects the seasonal 

pattern of Northern Hemisphere. In contrast, data from 

Mount Cimone at (44° 11’ N. Lat.) reflect the strong seasonal 

pattern of temperate forest vegetation with a depression 

of CO 2 

concentration from May to October. The annual 

average values of CO 2 

concentration, provided for the two 

localities exhibits a striking similarity. Examination of the 

two graphs point to two main consequences: (i) forests play 

a great role in climate stability at global scale, and (ii) the 

ascending trend of atmospheric CO 2 

concentration is already 

very steep. Additional CO 2 

concentration data, provided by 

Boden et al. (1994) for different points in the world, lead to 

similar conclusions. 

Climate has also a major direct influence on vegetative cover 

through the frequency and severity of disturbances by fire, insects, 

extreme weather, and hydrologic regimes (Overpeck et 

al. 1990). Under similar climate, various ecosystems have different 

water consumptive uses, depending on species, albedo, 

season and structure. For example, the actual ET of Pinus radiata 

forests in the Southeastern Australia is likely to be some 

30% higher than that of irrigated grassland on an annual basis 

(Cromer 1980). As a result of unsatisfied moisture demand, 

drought stress is a common phenomenon, and most likely 

will increase in the future, potentially reducing the amount 

of merchantable timber produced. Occurrence of dead trees, 

dead tops and heavy needle cast observed in Pinus resinosa 

plantations over most of central Ontario and Michigan is 

worst after dry years, and in dense, unthinned plantations, or 

on shallow soils (Rudolf 1950; Horton and Bedell 1960). 

In general, the GCMs used for predicting future climate (Lau 

et al. 1996; Bengtsson 1994; Boer et al. 1992, McFarlane et al. 

1992, are designed for two hypotheses: present day (1 x CO 2 

) 

and doubled (2 x CO 2 

) CO 2 

scenarios, roughly corresponding 

to atmospheric CO 2 

concentration in the fourth quarter of 

20 th century and those contemplated for the mid-21 st century, 

respectively. In central Canada and USA, temperature 

is projected to increase 2 - 4 °C by the year 2030 (Karl et al. 

1991). Such rapid change will likely lead to important modifications 

of ETp, soil moisture availability and growing season 

duration. It is interesting to note that the trends predicted 

by models are already apparent in the standard weather observations 

(Boden et al. 1994; Papadopol 2000). 

However, more important appears the fact that forest adaptations, 

in terms of species´ ranges, will have to be made with- 

27


in only one to two generations (Burns and Honkala, 1990). 

Examining other predicted ecological influences, several 

authors emphasized changes of forest productivity, successional 

patterns, and, especially, shifts in geographical ranges 

of species (Andrasko 1990; Botkin et al., 1989; Davis, 1989; 

Gates, 1990; Overpeck et al., 1991; Solomon and Bartlein, 

1992). Summing up, since under severe moisture stress cell 

division in the cambium ceases (Shepherd 1964), most often 

manifested as a result of drought imposed during the summer 

and autumn (Jackson et al. 1975), we might expect this 

to be the process that will lead to forest decline. Conversely, 

Stogsdill et al. (1992) found that stand density reduction increased 

the amount of soil available water in thinned stands. 

As a result, the “per tree” basal area growth of residual trees 

increased significantly. In other words, the direct effect of 

temperature is dangerous especially because it increases the 

atmospheric demand for evapotranspiration. If this happens 

when water is also scarce, it can result in a widespread forest 

decline and even loss of forested area (Gates, 1990). 

In central North America, the impacts of climate warming 

are expected to be more noticeable at the fringe of the 

southern boreal, composed of mixtures of long-lived species 

(Jones et al. 1994). Consequences of environmental changes 

could result not only in growth decline, but also in the disruption 

of reproduction mechanisms, thus gravely affecting 

the ecosystem stability and diversity. Perhaps the biggest 

climate change-related concern is that of extreme weather 

events, which have increased in frequency in the latter half 

of the 20 th century (Francis and Hengeveld 1998; Easterling 

et al. 2000). Increasing suddenly the energy exchanges, 

these events appear to affect especially the hydrological cycle 

through severe droughts or floods. 

When considering the impacts of climate change on forests, 

attention must be given to all its consequences, not just to 

the physical effects of temperature increase. Of particular 

importance for ecosystems has the increase of ETp, especially 

during the dry spells that normally appear during 

the growing season. Considering that - with the exception 

of northeastern Ontario - the majority of forests in Ontario 

and Michigan are established on glacial till or sandy deposits, 

that drain quicky after a rain event, these forests will be the 

first to experience growth declines as a result of increased 

drought frequency (Millers et al. 1989, LeBlanc and Foster 

1992, Reed and Desanker 1992). 

Another disturbance strongly related to climate and soil 

moisture regime is wildfire. Weber and Flannigan (1997) assert 

that, in terms of area, in Canada this disturbance had an 

almost exponential growth in the last 70 years, while Parker 

et al. (2000) show that it represents an average loss of about 

200 000 ha forest year, -1 in Ontario alone. 

Among other disturbances related to climate change is the 

warming of forest soils, with its direct consequence: accelerated 

decomposition of organic matter, itself an exponential 

function of temperature (Nichols 1998). This will affect the 

extensive areas of peat in northern Ontario, causing additional 

release of CO 2 

and methane. A warmer atmosphere, 

fostering increased soil aeration, will reduce the storage of 

organic matter, potentially with positive implications for 

forest productivity. Existing growth models valid for boreal 

forests suggest that climatic warming will increase the productivity 

of forests in areas where soil water is not limiting, 

while the productivity will decrease where water becomes 

more scarce (Cannell and Dewar 1995; Cannell et al. 1998; 

Kellomaki and Karjalainen 1996; Kellomaki et al. 1997; Pastor 

and Post 1988). In Ontario, Canada, these two contrasting 

situations exist in Northeastern Ontario, where the clay 

belt maintains a high groundwater level, and Northwestern 

Ontario, where the permeable soils drastically reduce the 

water availability, which, judged through the amount of 

rainfall, should otherwise be sufficient. 

The normal effect of increasing temperature is a rise of atmospheric 

demand for evaporation, leading to episodic hydric 

stress. This has already been suggested as an explanation for 

regional declines of several tree species (Millers et al. 1989). 

Perhaps some of the species most sensitive to climate warming 

are the birches, as has been noted in northern Michigan 

by Gates (1990) and Jones et al. (1992), following repeated 

dry episodes between 1987 and 1989. In an exploratory study, 

Jarvis (1986) used the Penman-Monteith model to determine 

the hydrological consequences of climate modification, finding 

radical changes of vegetation on a regional scale. 

Moreover, Cannell et al.(1988) have shown that, as the temperature 

rises, and, with it, the saturation vapor pressure deficit, 

water use by forests increases considerably. The inevitable 

consequence of this direct, physical effect is higher ETp in 

a more climatically variable environment. Therefore, the existing 

forest will experience increasingly debilitating hydric 

stresses, followed by reduction of growth vigor and, possibly, 

dieback, unless, through density control, the consumptive 

water use per tree can be maintained at pre-warming levels. 

4. Historic trends 

of climatic parameters 

Since the GCMs do not yet offer regional predictions, T and P 

trends were analyzed along the central Ontario-Lower Michigan 

Peninsula transect. 

Temperature trends are particularly important because they 

are at the origin of population migrations (Peters 1990; 

Pitelka 1997). When annual T averages are compared, the 

Ontario and Michigan values match almost perfectly, indicating 

that the evolution of air temperature was governed by 

large scale atmospheric systems. The departures from local 

averages vary, roughly, between 0.5 and 1 °C, with the multi-annual 

trend being clearly ascending. In the case of the 

P sums, local influences are known to result in more variability 

of rainfall events. In about one century, the P sum 

has increased by about 100 mm, representing about 12%. A 

prime consequence is that, with global warming, the same 

amount of water is recycled faster, which might result in a 

more active atmosphere. In a similar, but more restricted, 

analysis in Ontario, positive trends were also illustrated by 

the long-term records of T and P (Papadopol 2000). These results 

are consistent with the increases presented by Dixon et 

al. (1994), for the same geographical region. As the patterns 

of air circulation change in the future, regional forecasting 

will, probably, gain in importance. 

28

5. Evolution of available soil water 

Soil water content in the thinning treatments differed considerably, 

with the HT always having the greatest moisture 

content and the UC the lowest; soil moisture in MT was always 

closer but inferior to HT, while it was always superior 

to LT. This ranking is a clear illustration of the influence of 

stand density on actual evapotranspiration, ETa, with the 

densest stand resulting in the highest soil water depletion. 

To describe the differences between treatments and the influence 

of rainfall on soil water content, the months of June 

- August, corresponding to the interval between day 152 and 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

day 243, were selected in each year for a more detailed analysis. 

Precipitation sum for this interval amounted to 253.4 

mm, 237.5 mm and 183.5 mm for 1993, 1994 and 1995, respectively. 

Since the daily ETa values cannot be determined 

this way, because drainage amount is unknown and could 

only be estimated through a soil water transport model 

(Hanks 1985), to get an idea of the evolution of atmospheric 

demand for evapotranspiration during the interval June - 

August of the three years, in Table 1. the values of ETp for the 

same interval, calculated with the Penman model (Jensen 

1983), are presented. The ETp for the interval June - August 

was almost identical over the three seasons. 

Table 1. Rainfall and Penman ETp for June to August 1993, 1994 and 1995. 

Year Rainfall (mm) ETp (mm) 

1993 number of events 34 avg. .373 ± .017 ab. std. .166 

total 253.40 max. event 30.25 total 342.87 daily max. .708 





In general, the treatments evolved in a parallel manner, with 

HT consistently having the greatest proportion of available 

water in the profile. Water depletion during rainless episodes 

was most severe in layer 1 (0 - 30cm), especially in UC, 

where, at end of such intervals, less than 10% available water 

was left in profile (Table 2). 

Table 2. Available water content at the beginning (day 208) and end (day 234) of a dry period in 1993, for four thinning treatments. 

Stratum Heavy Thinning (mm) Moderate Thinning 

(mm) 

Light Thinning (mm) Unthinned Control 

(mm) 

Layer 0 - 30cm begin 31.14 25.44 21.36 14.04 

end 13.64 9.78 6.80 1.82 

Layer 31 - 150cm begin 135.50 116.00 102.10 77.10 

end 87.20 72.50 62.20 43.65 

Profile 0 - 150cm begin 164.64 141.44 123.46 91.14 

end 100.84 82.28 69.00 45.47 

An additional effect of density is apparent each summer 

on the curves showing the pattern of available water 

in UC. During severe dry episodes, it can be noted that the 

decrease of available water accentuates more sharply in UC, 

compared with the other treatments. The highest percentages 

of available soil water occurred immediately after rainfall 

events, while the lowest ones were attained after periods of 

severe stress. During a dry episode, between day 208 and day 

234 in 1993, the soil water content and the available water 

fell markedly in all treatments. Comparing the amount of 

available soil water in HT in layer 1 at the beginning of the 

dry episode (31.14 mm) and the end (13.64 mm) a reduction 

of 56.10% occurred. In contrast, in layer 1 of UC only 14.04 

mm of available water were found at the beginning, and just 

1.82 mm at the end, exhibiting a reduction of 87.04%. A similar, 

but milder, effect was apparent in layer 2, from 35.65 to 

43.39% for treatments HT and UC respectively (Table 2). The 

more pronounced reduction in layer 1 is, most likely, due to 

the superficial rooting habit of red pine. 

Throughout the same dry episode, soil saturation with accessible 

water, in the first layer was 33.45% in HT and only 

6.83% in UC (Table 3). It is conceivable that, in a longer dry 

episode, to be expected under a more variable weather (Easterling 

et al. 2000), the soil water availability in a dense stand 

may decrease to nil for a number of days, leading to severe, 

possibly, irreversible stress. 

Table 3. Saturation with accessible water at the beginning (day 208) and end (day 234) of a dry period in 1993. 

Stratum Heavy Thinning (%) Moderate Thinning (%) Light Thinning (%) Unthinned Control (%) 

Layer 0 - 30cm begin 55.63 50.60 46.23 36.11 

end 35.45 28.25 21.49 6.83 

Layer 31 - 

150cm 

Profile 0 - 

150cm 

begin 70.96 67.66 64.80 58.17 

end 61.13 56.66 52.87 44.05 

begin 67.48 63.79 60.59 53.16 

end 55.67 50.61 46.22 36.16 

29


6. Weekly diameter increment 

The weekly circumference increment measurements with 

dendrometer tape provided valuable information both on 

the effect of thinning and the relation between hydric stress 

and diameter increment. 

In the first two years of the study, in general, the diameter 

increment in MT was slightly superior to that in HT. The implication 

is that, initially, a too drastic opening of the stand 

may slightly depress the growth. In the third year, probably 

due to crown development, for which there was more space 

in HT plots, this situation was reversed. An intriguing case 

is presented by LT. The current diameter increment for this 

treatment is consistently closer to MT and HT than to UC. 

Implied is that any density reduction, has a positive impact 

on diameter increment, thus confirming the results of Zahner 

and Whitmore (1960). 

In what regards the influence of dry episodes on the weekly 

increment, they exist and are important, but are somewhat 

obscured by the irregular timing of the rain events. Rains, 

suddenly increasing the amount of available soil water, interrupt 

an interval with depressed increment, a fact obvious 

from the parallel representation of the amount of available 

water and current diameter increment (Fig. 5, 6 and 7), thus 

confirming the results of Jackson et al. (1975). 

7. Thinning as a means to adapt the 

forests to climate change 

As the water consumptive use of the forest increases with 

age and crown development, the equilibrium existing between 

forest type and climate became more precarious. 

From tree increment measurements, it is clearly apparent 

that the greatest influence on growth and vigor is exerted 

by the soil water availability, which decreases with increasing 

stand density. However, in the future, this effect will be 

compounded by increased climatic variability, resulting in a 

certain “fragility” of the ecosystem. For example, in a year 

drier than 1995, in a dense stand, the atmospheric demand 

for evaporation may decrease the soil saturation with available 

water up to nil, which, if prolonged, may result a depression 

of stand vigor, and, possibly, in stand’s death. 

At this point in time, to take care of this circumstance, 

which worsens by the year, only one realistic silvicultural 

intervention in the life of stand can be advocated to reverse 

this trend. Thinning of the stand can strongly modify soil 

water use per tree, thus maintaining the high diameter and 

volume growth rates (Whitehead et al. 1984) and, possibly, 

shortening the rotation. Although the stand volume of residual 

trees will slightly decrease (Cooper 1983, Dewar and 

Cannell 1992), the residual trees will grow in a more “ecologically-secure” 

environment, with less risks from climatic 

variability. This is one of the “no regrets” options that are 

worth pursuing independently of climate warming concerns 

(Rubin et al. 1992). 

At the same time, thinning is advantageous because the timber 

volume is redistributed to fewer individuals, thus increasing 

their value and probability to be used in long-lived products 

(which increase their carbon sink function) and detracts 

them from energy use (that speeds up their carbon recycling 

function). In no case, in the new scenario of climate warming, 

with an increased occurrence and severity of droughts, will 

a modern forest manager tolerate the self thinning of naturally 

regenerated stands through mortality induced by competition, 

as was too often the case in the past. The corollary 

is that, in aiming at increased ecological stability of existing 

stands, we should accept the idea that thinning will have an 

increased role in the future silviculture. This might be helped 

considerably by the fact that climate change will lead, gradually, 

to the renewal of existing forests, with an increased proportion 

of forests, planted with genetically selected material. 

8. Discussion 

This research has shown the influence of stand density on 

the water use of red pine stands of varying densities. Also, 

it provided direct evidence that soil moisture is depleted 

faster in a denser stand. These findings corroborate with the 

results of Cregg et al. (1990) and Stogsdill et al. (1992) who 

found that stand density exerts a major influence on the water 

use of loblolly pine. Due to combined effects of actual ET 

and drainage, in a typical dry episode, the amount of available 

water in the soil of UC plots, the densest treatment, fell 

to a dangerously low value, 1.5 mm in the first layer (Table 

2), with the water uptake being greatest from the upper soil 

layer of UC. Therefore, during a growing season, a red pine 

stand maintained at high density will increase its water consumption 

close to maximum available water on a sandy site, 

with ensuing growth reduction consequences. In this scenario, 

a stand can be easily thrown of balance even owing 

to “normal” climatic variability. However, should this variability 

increase, as appeared to be the case during the 20 th 

century, this risk might grow significantly. 

Comparison of percentage of available soil water among treatments 

showed that water uptake by red pine was consistently 

from the top soil layer, consistent with its rooting pattern. In 

other words, during an intense rain event when soil moisture 

increases beyond the root zone, the water is lost gravitationally 

from the soil water reservoir explored by roots and percolates 

to groundwater. This situation is more extreme on 

permeable soils and for shallow rooted species. Conversely, on 

loamy soils, the fraction of water that percolates to the groundwater 

is reduced. Its residence time, elevated due to texture, 

increases its availability especially for deeply rooted species, 

which can satisfy a greater proportion of their consumptive 

use from deeper strata. Obviously, this process may make soil 

water balances determined by simple bookkeeping procedures 

appear more optimistic than reality, because drainage is, usually, 

inaccurately accounted for, or even ignored. 

A prime consequence of an improved water supply is higher 

and less variable diameter increment. This corroborates with 

the findings of Cregg et al. (1988). But, apart from the effect 

on increment, other important ecological implications are 

also evident. The fact that water supply is affected by stand 

density is critical not only for the growth of trees. It is even 

more important for the survival of the stand. 

In the context of increasing climatic variability (Bolin 1986; 

Houghton 1997), the positive influence exerted by the stand 

30

Anul X | Nr. 21 | 2005 

density control over available water is, perhaps, the only tool 

available for adapting existing forest to cope with future 

stresses. Because the influence of an intervention gradually 

diminishes over time, a policy of increasing the periodicity 

of interventions might be beneficial in the future. Reduction 

of stand density, which also decreases the demand for water, 

as demonstrated here, is especially important in monocultures, 

where competition for this primary resource occurs at 

the same level in soil, thus confirming the results of Whitehead 

et al. (1984). 

It is therefore necessary that more information about the soil 

water uptake rates of various species and stand structures 

be obtained. Especially important, for the success of future 

efforts to increase carbon sequestration through intensive 

silviculture, is the understanding of relation between stand 

structure and physiological parameters. This can be achieved 

only through careful experimentation in characteristic 

stands. From this standpoint, sandy soils, where high permeability 

accentuates the competition for water offer an important 

area of study. What would be required to elucidate 

the issue experimentally for various forest ecosystems and 

ages is a whole range of thinning trials combined with soil 

water monitoring. Certainly, the cost of such a research program 

might be important but the need of knowledge in this 

matter is great and urgent. 

Finally, in the same climate change context, the study of soil 

water will most likely lead to a diversification of silvicultural 

solutions adopted for the vast expanses of permeable soils in 

Ontario. An immediate implication would be the promotion 

of some deeply rooted species, indigenous or exotic, in new 

areas. Such studies will be greatly helped by the validation 

of a comprehensive soil water transport model for forested 

sites, using on-site energy balance as input. Such a model 

would allow “exploration” of the water balance for species 

with various physiological traits, in areas where now only 

standard climatic parameters are known. 

9. Conclusions 

There is now widespread agreement in the scientific community 

that the increase in atmospheric CO 2 

concentration is 

the cause of climate warming. For a scenario of 2 x CO 2 

, forecasted 

to happen in less than 50 years, the predicted increase 

in global temperature is at least 3 ± 1.5 °C, while up the end of 

the century we might have a warming of up to 5.8 °C. Weather 

records collected by standard meteorologic stations in the 

20 th century show a clear increase in temperature amounting 

to between 0.5 and 1.0 °C in the last one hundred years, and 

an increase in annual precipitation of 8 to 12%. 

In this new scenario, forest ecosystems are going to be faced 

with pressure for unprecedented environmental change, 

perhaps the most serious being a combination of increased 

atmospheric demand for evaporation combined with reduced 

available soil water, which may severely restrict their 

ability to grow and reproduce. These trends will happen on 

a background of increasing climatic variability. The role of 

silviculture in maintaining ecological stability will therefore 

increase. Thinning may be our only means to alleviate the 

negative influences, and risks, of a more variable climate. 

Analysis of soil water regime under several stand density 

treatments revealed consequential differences in soil water 

availability in a mature red pine stand. During the growing 

season, soil moisture varied greatly due to rain regime, 

sometimes being down to values close to the wilting point, 

at end of dry spells. Subjected to similar water supply conditions, 

soil water content decreased as the stand density increased. 

At the two extremes, water was easily available in 

HT plots and scarce in UC plots. 

Monitoring soil moisture with the TDR technique provided 

quality data and illustrated the wide range of variations of 

soil water availability. Results reported here show that the 

recording facilities offered by TDR equipment allowed for 

detailed studies of water availability, as the soil water reservoir 

is subject to rain, ETp and drainage. Also, these studies 

emphasise the suitability of this technique for investigating 

the effects of stand density on soil moisture. In future, analyses 

of these data, in conjunction with a soil water transport 

model, calibrated for the local saturated hydraulic conductivity, 

would provide valuable information about the soil water 

budget of forest soils and the percolation to groundwater. 

Examination of tree increment reaction to stand density 

reduction has shown that as the individual trees have more 

space, their increment increases, but this increase remains 

sensitive to soil water availability. It stands to reason that, 

by periodically thinning the stand, a potential to shorten 

the rotation and to increase individual tree volume exists 

and should be taken advantage of. 

In the context of the impending climate change, the topic 

of stand density influence on soil water availability remains 

primordial and deserves a thorough quantification. At this 

point in time, thinning remains the principal silvicultural 

means through which the forest manager can avoid severe 

hydric stresses and growth slowing, that are sure to be experienced 

as a result of increased climatic variability. To a 

certain extent, we can also use it to push a stand to rotation 

age during a time of marked environmental change. Hence, 

there is a need to research more this means, in order to better 

adapt it to the variety of species, ages and densities, and 

to use it more aggressively to increase the ecological stability 

of existing stands of various ages. 

■ 

References 

Bengtsson, L. 1994. Climate of the 21st century. Agric. For. Meteorol. 72 

(1994) 3-29. 

Boden, T.A., D.P. Kaiser, R.J. Sepanski and F.W. Stoss (eds.). 1994. 

Trends 93: A Compendium of Data on Global Change, Carbon Dioxide 

Information Analysis Center. Oak Ridge National Laboratory. Oak Ridge, 

Tenn, U.S.A., Publication ORNL/CDIAC-65, 984 p. 

Boer, G.J., N.A. McFarlane and M. Lazare. 1992. Greenhouse gas-induced 

climate change simulated with the CCC second-generation General 

Circulation Model. J. Clim. 5: 1045-1077. 

Bolin, B. , B.R. Doos, J. Jager and R.A. Warrick (eds.) 1986. The Greenhouse 

Effect, Climate Change and Ecosystems, SCOPE 29. John Wiley 

& Sons, New York, 541 p. 

Botkin, D.B., R.A. Nisbet and T.E. Reynales. 1989. The effects of climate 

change on the forests of the Great Lakes states. Bull. Ecol. Soc. Am., 69: 77. 

Burns, R.M. and Honkala, H.H., 1990. Silvics of North America. Vol. 1, 

675 pp, and Vol. 2, 877 pp. Agric. Handb. No. 654. USDA For. Serv. Washington, 

DC. 

Canadian Council of Forest Ministers. 1997. Compendium of Canadian 

31


forestry statistics 1996. Natural Resources Canada, Communications 

Branch, Ottawa, Ontario. 

Cannell, M.G.R. and R.I. Smith. 1986. Climatic warming, spring 

budburst and frost damage on trees. J. Appl. Ecol. 23: 177-191. 

Cannell, M.G.R. and R.C. Dewar. 1995. The carbon sink provided by 

plantation forests and their products in Britain. Forestry 68: 35-48. 

Cannell, M.G.R., J.H.M. Thornley, D.C. Mobbs and A.D. Friend. 1998. 

UK conifer forests may be growing faster in response to increased N deposition, 

atmospheric CO 2 

and temperature. Forestry 71: 277-296. 

Cannell, M.G.R., J. Grace and A. Booth. 1989. Possible impacts of climatic 

warming on trees and forests in the United Kingdom: A review. Forestry 

62: 338-364 

Chappellaz, J., J.M. Barnola, D. Raynaud, Y.S. Krotkievich and C. 

Lorius. 1990. Ice-core record of atmospheric methane over the past 160 

000 years. Nature 345: 127-131. 

Colombo, T. and R. Santaguida. 1994. Atmospheric CO 2 

record from insitu 

measurements at Mt. 

Cimone. Pp. 169-172 in T.A.Boden, D.P. Kaiser, R.J. Sepanski and 

F. W. Stoss (eds.). 1994. Trends 93: A Compendium of Data on Global 

Change, Carbon Dioxide Information Analysis Center. Oak Ridge National 

Laboratory. Oak Ridge, Tenn, U.S.A., Publication ORNL/CDIAC-65, 984 p. 

Cooper, C.F. 1983. Carbon storage in managed forests. Can. J. For. Res. 

13: 155-166. 

Cregg, B.M., P.M. Dougherty and T.C. Hennessey. 1988. Growth and 

wood quality of young loblolly pine trees in relation to stand density and 

climatic factors. Can. J. For. Res. 18: 851-858. 

Cregg, B.M., T.C. Hennessey and P.M. Dougherty. 1990. Water relations 

of loblolly pine trees in southeastern Oklahoma following precommercial 

thinning. Can. J. For. Res. 20: 1508-1513. 

Cromer, R.N. 1980. Irrigation of radiata pine with waste water: A review of 

the potential for tree growth and water renovation Aust. For. 43: 87-100. 

Dewar, R.C. and M.G.R. Cannell. 1992. Carbon sequestration in the trees, 

products and soils of forest plantations: An analysis using UK examples. 

Tree Physiol. 11: 49-71. 

Dixon, R.K., S. Brown, R.A. Houghton, A.M. Solomon, M.C. Trexler 

and J. Wisniewski. 1994. Carbon pools and flux of global forest 

ecosystems. Science 263: 185-190. 

Easterling, D.R., G.A.. Meehl, C. Parmesan, S.A. Chagnon, T.R. Karl 

and L.O. Mearns 2000. Climate extremes: Observations, modeling and 

impacts. Science Vol. 289, 22 September 2000: 2068-2074. 

Findlay, B.F., D.W. Gullett, L. Malone, J. Reycraft, W.R. Skinner, L. 

Vincent and R. Whitewood. 1994. Canadian national and regional annual 

temperature departures. Pp. 738-764 in T.A.Boden, D.P. Kaiser, R.J. 

Sepanski and F.W. Stoss (eds.). 1994. Trends 93: A Compendium of Data 

on Global Change, Carbon Dioxide Information Analysis Center. Oak 

Ridge National Laboratory. Oak Ridge, Tenn, U.S.A., Publication ORNL/ 

CDIAC-65, 984 p. 

Fleming, R.A. and W.J.A. Volney. 1995. Effects of climate change on 

insect defoliator population processes in Canada´s boreal forest: some 

plausible scenarios. Water, Air, Soil Poll. 82: 445-454. 

Groisman, P.Y. and D.R. Easterling. 1994. Century-scale series of annual 

precipitation over the contiguous United States and Southern Canada. 

Pp. 770-784 in T.A. Boden, D.P. Kaiser, R.J. Sepanski and F.W. Stoss 

(eds.) Trends 93: A Compendium of Data on Global Change, Carbon Dioxide 

Information Analysis Center. Oak Ridge National Laboratory. Oak 

Ridge, Tenn, U.S.A., Publication ORNL/CDIAC-65, 984 p. 

Hanks, R.J. 1995. Soil water modelling. Pp. 15-36 In M.G. Anderson and 

T.P. Burt (Eds.) Hydrological Forecasting, John Wiley & Sons Ltd. 

Horton K.W. and G.H.D. Bedell. 1960. White and red pine: Ecology, silviculture 

and management. Can. Dept. North. Aff. Nat. Resour., For. Br., 

Bull. 124, 185 p. 

Houghton, J. 1997. Global Warming. The Complete Briefing. Cambridge 

University Press, Cambridge, U.K., 251 p. 

IPCC 2001. Climate Change 2001: The Scientific Basis. Third Assessment 

Report. Shanghai, 20 January 2001. www.ipcc.ch/press/pr.htm 

Jackson, D. S., H.H. Gifford, and J. Chittenden. 1975. Environmental 

variables influencing the increment of Pinus radiata. (2) Effects of seasonal 

drought on height and diameter increment. N. Z. J. For. Sci. 5: 265-286. 

Karl, T.R., R.H. Heim Jr, and R.G. Quayle. 1991. The greenhouse effect 

in central North America: if not now, when Science, 251: 1058-1061. 

Karl, T.R. D.R. Easterling, R.W. Knight and P.Y. Hughes. 1994. U.S. 

national and regional temperature anomalies. Pp. 686-736 in T.A. Boden, 

D.P. Kaiser, R.J. Sepanski and F.W. Stoss (eds.) Trends 93: A Compendium 

of Data on Global Change, Carbon Dioxide Information Analysis 

Center. Oak Ridge National Laboratory. Oak Ridge, Tenn, U.S.A., Publication 

ORNL/CDIAC-65, 984 p. 

Keeling, C.D. and T.P. Whorf. 1994. Atmospheric CO 2 

records from sites 

in the SIO air sampling network. Pp. 16-26 in T.A.Boden, D.P. Kaiser, R.J. 

Sepanski and F.W. Stoss (eds.). 1994. Trends 93: A Compendium of Data 

on Global Change, Carbon Dioxide Information Analysis Center. Oak 

Ridge National Laboratory. Oak Ridge, Tenn, U.S.A., Publication ORNL/ 

CDIAC-65, 984 p. 

Kellomaki, S. and T. Karjalainen. 1996. Sequestration of carbon in the 

Finish boreal forest ecosystem managed for timber production. Pp. 59- 

68 in M.J. Apps and D.T. Price (Eds.) Forest Ecosystems, Forest Management 

and the Global Carbon Cycle. NATO ASI Series, Vol. I-40, Springer, 

Berlin, Heidelberg. 

Kellomaki, S., T. Karjalainen and H. Vaisanen. 1997. More timber from 

boreal forests under changing climate For. Ecol. Manage. 94: 195-208. 

Kirschbaum, M.U.F. and A. Fischlin. 1996. Climate change impacts 

on forests. Pp. 93-129 in R. Watson, M.C. Zinyowera and C. Moss (Eds.) 

Contributions of working group ll to the second assessment report of the 

intergovernmental panel of climate change. Cambridge University Press, 

Cambridge. 

Kuusela, K. 1992. The boreal forest: an overview. Unasylva 43: 3-13. 

Lau, K.M., J.H. Kim and Y. Sud. 1996. Intercomparison of hydrologic 

processes in AMIP GCMs. Bull. Am. Meterol. Soc. 77: 2209-2227. 

LeBlanc, D.C. and J.R. Foster. 1992. Predicting effects of global warming 

on growth and mortality of upland oak species in the midwestern 

United States: A physiologically based dendroecological approach. Can. J. 

For. Res. 22: 1739-1752. 

Lindroth, R.L., K.K. Kinney and C.L. Platz. 1993. Responses of deciduous 

trees to elevated atmospheric CO 2 

: productivity, phytochemistry, 

and insect performance. Ecology 74: 763-777. 

McFarlane, N.A., G.J. Boer, J.P. Blanchet and M. Lazare. 1992. The 

Canadian Climate Centre second-generation General Circulation Model 

and its equilibrium climate. J. Clim. 5: 1013-1044. 

Millers, I., D.S. Shriner and D. Rizzo. 1989. History of hardwood decline 

in the eastern United States. USDA For. Serv., Gen. Tech. Rep. NE-126, 75 p. 

Nichols, D.D. 1998. Temperature of upland and peatland soils in a north 

central Minnesota forest. Can. J. Soil Sci. 78: 493-509. 

O’Neill, E.G.1994. Responses of soil biota to elevated atmospheric carbon 

dioxide. Plant Soil 165: 55-65. 

Overpeck, J.T., D. Rind and R. Goldberg. 1990. Climate-induced changes 

in forest disturbance and vegetation. Nature 34-33: 51-53. 

Overpeck, J.T., P.J. Bartlein, and T. Webb III. 1991. Potential magnitude 

of future vegetation change in eastern North America: comparisons 

with the past. Science 254: 692-695. 

Papadopol, C.S. 2000. Impacts of climate warming on forests in Ontario: 

Options for adaptation and mitigation. The Forestry Chronicle 76: 139-149. 

Parker, W.C., S.J. Colombo, M. Cherry, M.D. Flannigan, C. Graham, 

S. Greifenhagen, R.A. McAlpine, C.S. Papadopol, T. Scarr and M. 

Ter-Michelian. 2000. New Millennium Forestry: What Climate Change 

Might Mean to Forests and Forest Management in Ontario. The Forestry 

Chronicle 76: 445-463. 

Pastor, J. and W.M. Post. 1988. Response of northern forests to CO 2 

- 

induced climate change. Nature 334: 55-58. 

Peters, R.L. 1990. Effects of global warming on forests. For. Ecol. Manage. 

35: 13-33. 

Pitelka, L.F. 1997. Plant migration and climate change. Amer. Sci. 85: 

464-473. 

Reed, D.D. and P.V. Desanker. 1992. Ecological implications of projected 

climate change scenarios in forest ecosystems in northern Michigan, 

USA. Int. J. Biometeorol. 36: 99-107. 

Rubin, E.S., R.N. Cooper, R.A. Frosch, T.H. Lee, G. Marland, A.H. Rosenfeld 

and D.D. Stine. 1992. Realistic mitigation options for global 

32

Anul X | Nr. 21 | 2005 

warming. Science 257: 148-149 and 261-266. 

Rudolf, P.O. 1950. Forest plantations in the lake states. USDA Tech Bull. 

No. 1010, 171 p. 

Shepherd, K.R. 1964. Some observations on the effect of drought on the 

growth of Pinus radiata D. Don. Aust. For. 28: 7-22. 

Smith, J., B. Lavender, H. Auld, D. Broadhurst and T. Bullock. 1998. 

The Canada Country Study: Climate Impacts and Adaptation. - Volume 

IV. Adapting to climate variability and change in Ontario. Environ. Can., 

Ontario Region, Ottawa, On. 117 p. 

Solomon, A.M. and P.J. Bartlein. 1992. Past and future climate change: 

response by mixed deciduous-coniferous forest ecosystems in northern 

Michigan. Can. J. For. Res. 22: 1727-1738. 

Stogsdill, W.R., R.F. Wittwer, T.C. Hennessey and P.M. Dougherty. 

1992. Water use in thinned loblolly pine plantations. For. Ecol. Manage. 

50: 233-245. 

Volney, W.J.A. 1996. Climate change and management of insect defoliators 

in boreal forest ecosystems. Pp. 79-87 in M. J. Apps and D. T. Price 

(Eds.) Forest Ecosystems, Forest Management and the Global Carbon 

Cycle. NATO ASI Series, Vol. I-40, Springer, Berlin, Heidelberg. 

Watson, R., M.C. Zinyowera, and R.H. Moss (Eds.) 1996. Climate 

change 1995. Contributions of working group II to the second assessment 

report of the intergovernmental panel of climate change. Cambridge 

University Press, Cambridge. 

Weber, M.G. and M.D. Flannigan. 1997. Canadian boreal forest 

ecosystem structure and function in a changing climat:impact on fire 

regimes. Environ. Rev. 5: 145-166. 

Whitehead, D., P.G. Jarvis and R.H. Waring. 1984. Stomatal conductance, 

transpiration, and resistance to water uptake in a Pinus sylvestris 

spacing experiment. Can. J. For. Res. 14: 692-700. 

Wigley, T.M.L. 1985. Impact of extreme events. Nature 316: 106-107. 

Zahner, R. and F.W. Whitmore 1960. Early growth of radically thinned 

loblolly pine. J. For. 58: 628-634. 

Rezumat 

Nivelul în creştere al gazelor de seră (GHGs) din atmosferă stă la baza creşterii temperaturii globale, fenomen denumit 

şi schimbarea climatică globală. Folosind modele sofisticate privind circulaţia atmosferică generală (GCMs), predicţiile 

erau până de curând concordante, susţinând că dublarea concentraţiei CO 2 

din atmosferă va conduce probabil la o creştere 

globală a temperaturii cu 3 ± 1,5°C, probabil înainte de sfârşitul secolului XXI (Houghton 1977). Totuşi, într-un raport recent 

(IPCC 2001), se afirmă că încălzirea va fi cuprinsă într-un interval de la 1,4 la 5,8°C. Asociate cu încălzirea climatică 

sunt creşterea variabilităţii şi a frecvenţei fenomenelor extreme, cum sunt secetele şi inundaţiile. Ecosistemele, în general, 

vor avea dificultăţi de adaptare la acest ritm rapid al schimbărilor. 

Din cauza longevităţii lor, pădurile vor suferi probabil un stres hidric sever în timpul perioadelor secetoase. Articolul 

arată că încă din secolul XX, în partea centrală a Americii de Nord (Ontario şi Michigan), o încălzire sesizabilă a fost pusă 

în evidenţă de datele meteorologice standard şi a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a precipitaţiilor. 

În căutarea unor mijloace practice de adaptare a pădurilor existente la provocările ecologice ale unui climat mai cald, în 

special legate de creşterea evapotranspiraţiei potenţiale (ETp), articolul de faţă examinează efectul reducerii consistenţei 

(densităţii) asupra regimului hidric al solului. Prin măsurătorile continue privind umiditatea solului dintr-un arboret 

matur de pin, realizate cu un echipament de reflectometrie timp-domeniu (TDR), în variante diferite de tratament dintrun 

experiment de rărituri, umiditatea solului a reacţionat puternic la modificarea consistenţei arboretului. Se deduce 

că, pentru a evita stresul hidric, ce poate deveni acut sau chiar letal în arborete dese, din cauza variabilităţii meteorologice 

mărite, pădurile vor trebui să fie rărite mai des în viitor. În acelaşi timp, efectul benefic al reducerii desimii asupra 

creşterii arborilor individuali este demonstrat prin măsurătorile asupra creşterii în diametru. O dată cu reducerea desimii, 

creşterea în diametru a arboretelor rărite se măreşte, relevând posibilitatea scurtării ciclului de producţie. 

În rezumat, luând în considerare marea suprafaţă a pădurii canadiene, articolul argumentează şi susţine ideea că prin 

rărituri (operaţiuni silvotehnice uzuale şi cunoscute de multă vreme), dacă sunt periodic aplicate, se creează posibilitatea 

reală de a realiza: (1) o mai mare stabilitate ecologică a arboretelor, prin reducerea impactului deficitului hidric anticipat 

pentru perioada estivală, (2) reducerea vârstei exploatabilităţii şi (3) obţinerea de sortimente cu diametru superior. 

Aceste consecinţe vor aduce rapid în atenţia specialiştilor nevoia de înnoire a arboretelor existente, utilizând specii mai 

bine adaptate la condiţiile ecologice în schimbare. 

Cuvinte cheie: schimbări climatice, silvicultură, rărituri, regimul hidric al solului. 

33



Adaptarea silvotehnicii la impactul 

schimbărilor climatice 

în pădurile din O.S. Buzău 

■ Dragoş Cîrstian 

1. Starea de sănătate a pădurilor 

buzoiene 

În urma cercetărilor privind dinamica stării de sănătate a 

pădurilor, din teritoriul studiat, în perioada anilor 2002- 

2007, s-au desprins următoarele constatări şi concluzii: 

• În perioada menţionată mai sus, speciile forestiere au 

înregistrat creşteri semnificative, îngrijorătoare, ale 

valorilor procentului arborilor vătămaţi, datorită temperaturilor 

excesive şi deficitului hidric. Chiar dacă în 

anumiţi ani cantităţile de precipitaţii au fost ceva mai 

ridicate, iar starea de sănătate a unor specii s-a ameliorat 

uşor, reacţia faţă de îmbunătăţirea de scurtă durată a 

regimului hidric s-a dovedit a fi lentă, speciile respective 

necesitând perioade mai lungi cu cantităţi mai mari de 

precipitaţii, pentru a înregistra o redresare mai semnificativă 

a stării de sănătate. Un maxim al declinului, evidenţiat 

în perioada anilor (2002-2007) s-a înregistrat în 

anii 2002 şi 2003 datorită secetelor excesive, prelungite 

timp de 15-20 ani, începând cu anul 1980; 

• Speciile de răşinoase prezintă o stare de sănătate mai 

bună şi mai stabilă decât speciile de foioase, condiţiile 

climatice având o influenţă semnificativă, deficitul hidric 

şi excesul termic fiind mult mai frecvente în regiunile 

unde sunt cantonate speciile de foioase; 

• Pădurile situate în regiunile sudice prezintă un grad mai 

avansat de vătămare datorită deficitului hidric şi excesului 

termic, proprii condiţiilor de stepă şi silvostepă. În 

această regiune se înregistrează o extindere a procesului 

de stepizare în silvostepă şi o înaintare a silvostepei spre 

zona de câmpie forestieră. Aşa se explică faptul că cvercineele 

şi salcâmul, care ocupă preponderent aceste zone 

sunt cele mai afectate specii dintre foioase, chiar în condiţiile 

unei tendinţe de redresare, în ultimii ani, a stării 

de sănătate a pădurilor la nivel local. La nivel individual, 

fagul se dovedeşte mai puţin afectat, iar stejarii xerofiţi 

şi salcâmul cele mai afectate specii; 

• O tendinţă evidentă de redresare s-a înregistrat în anul 

2005 la toate speciile, fapt explicat prin migrarea intensă 

a arborilor încadraţi în anul 2004 în clasa celor moderat 

afectaţi (clasa 2 de defoliere) în clasa celor practic 

sănătoşi (clasele de defoliere 0-1), datorită cantităţilor 

mari de precipitaţii căzute pe întreg cuprinsul ţării în 

toamna şi iarna anului 2004 şi pe întreg parcursul anului 

2005; 

• Amplitudinea de variaţie a valorilor multianuale ale procentului 

de arbori vătămaţi scade pe măsură ce altitudinea 

creşte, dovedindu-se astfel o mai mare stabilitate 

a stării de sănătate a pădurilor situate în regiunile de 

dealuri. Îmbunătăţirea stării de sănătate pe măsură ce 

altitudinea creşte, comparativ cu regiunile de câmpie forestieră 

şi silvostepă, este rezultatul ameliorării condiţiilor 

climatice caracterizate prin cantităţi mai ridicate de 

precipitaţii, temperaturi moderate în timpul sezonului 

de vegetaţie, atenuarea deficitului hidric şi a insolaţiei. 

• Pe baza rezultatelor înregistrate în perioada analizată 

(2002-2007), teritoriul studiat se încadrează, ca zonă, în 

categoria celor cu păduri slab afectate în anii 2005, 2006 

şi 2007 şi zonă cu păduri moderat afectate în anii 2002, 

2003 şi 2004. 

2. Adaptarea silvotehnicii la impactul 

schimbărilor climatice 

Urmare a stării de sănătate a pădurilor buzoiene, se pot face 

următoarele recomandări pentru producţie, necesar a fi luate 

în considerare: 

• instalarea speciilor foarte sensibile la stresul hidric 

numai în optimul condiţiilor lor staţionale, 

promovarea în cultură a speciilor forestiere de climat 

cald şi relativ uscat (xeroterme); se impune, de asemenea, 

intensificarea şi amplificarea cercetărilor de ameliorare 

a speciilor forestiere, având în vedere rezistenţa la 

secete şi temperaturi extreme, aşa cum s-a preconizat şi 

în domeniul cercetărilor agricole. 

• privilegierea speciilor indigene sau naturalizate, 

respectând domeniul lor ecologic, promovarea în 

cultură cu precădere a speciilor autohtone, locale care, în 

34

Anul X | Nr. 21 | 2005 

• frăţite fiind cu mediul lor de viaţă şi având un genofond 

cu mari speranţe de dăinuire, specii care pot face faţă 

cu mai multe şanse de succes la posibile modificări de 

mediu. Cultura speciilor exotice, oricât de promiţătoare 

s-ar dovedi pe termen scurt, sub raportul rapidităţii 

de creştere şi al productivităţii, trebuie supuse regulilor 

prudenţei, atâta timp cât nu au fost experimentate pe 

termen lung la rezistenţă faţă de modificările de mediu. 

Deocamdată, dintre foioasele întâlnite în teritoriul studiat, 

doar salcâmul, nucul american şi glădiţa au trecut 

cu foarte bine examenul adaptării lor la unele condiţii 

staţionale din ţara noastră. Din cele expuse anterior nu 

trebuie să rezulte oponenţa noastră totală faţă de experimentarea 

(încercarea) unor specii exotice în diferite 

condiţii staţionale din ţara noastră. Dimpotrivă, trebuie 

să rezulte stimulul pentru experimentări serioase, pe 

baze ştiinţifice, pe termen lung, în speranţa identificării 

unor specii alohtone capabile să reziste la modificări climatice 

şi să producă lemn de calitate şi efecte ecologice 

acceptabile, superioare speciilor autohtone. Aceeaşi 

prudenţă se impune şi faţă de biotehnologiile forestiere, 

atâta timp cât acestea nu vor trece examenul de rezistenţă 

la factori perturbatori, cum sunt şi modificările de 

mediu; 

• supravegherea strictă a alegerii provenienţelor la 

materialul de împădurire; 

• practicarea unei silviculturi dinamice, concretizată, 

în general, prin operaţiuni culturale precoce şi 

puternice, în scopul reducerii competiţiei lor pentru 

apă şi substanţe minerale; 

• diminuarea densităţii iniţiale a plantaţiilor, în limitele 

compatibilităţii cu natura speciei şi obiectivele 

gestionării; 

• raţionalizarea recoltării materialului lemnos în 

sens biogeochimic, cu scopul de a lăsa mai mult 

material organic pe loc, cel puţin pentru solurile 

sărace, reducerea recoltărilor de lemn, la capacitatea de 

suport a ecosistemelor forestiere (reducerea cotei de tăieri 

sub limita de regenerare a ecosistemelor forestiere 

- sub posibilitate); 

• favorizarea amestecului de specii pe linia menţinerii 

biodiversităţii – chezăşie a stabilităţii ecosistemelor 

forestiere, conservarea biodiversităţii şi resurselor 

genetice de floră şi faună forestieră. Stabilitatea 

viitoarelor păduri va fi asigurată doar prin conservarea 

şi ameliorarea biodiversităţii (Giurgiu V., 1999); 

• alegerea tratamentelor care să asigure ecosistemelor 

forestiere realizarea structurii şi funcţiilor 

cele mai adecvate condiţiilor staţionale. Din partea 

specialiştilor se cere o analiză mai profundă în ceea ce 

priveşte dinamica de evoluţie a pădurilor, realizare de 

prognoze, pe termen mediu şi lung, cât mai apropiate 

de realitate, privind schimbările climatice şi hidrologice, 

pentru a putea fundamenta structurile pădurilor (arboretelor) 

ce se creează, în sensul asigurării unei stabilităţi 

crescute a acestora la factori de stres (a realizării de compoziţii 

de regenerare – împădurire şi a altor măsuri şi lucrări 

silviculturale în concordanţă cu aceste schimbări); 

• menţinerea consistenţei pline (închise) a arboretelor 

prin aplicarea de lucrări de îngrijire care să nu reducă 

consistenţa sub 0,8 sau în cazul arboretelor a căror 

consistenţă este sub 0,7, să se ridice această consistenţă 

la 0,8 şi peste, prin plantare sau semănaturi cu 

specii adaptate climato-edafic şi adecvate, funcţional, 

menţinerea densităţii arboretelor la cote înalte de acoperire; 

• dezvoltarea sistemelor de supraveghere şi control care să 

evidenţieze cât mai corect limitele noilor subzone, etaje 

şi districte bioclimatice, supravegherea atentă a stării 

pădurilor printr-un sistem eficient şi realist de monitoring 

naţional; 

• promovarea unui program de cercetare multi şi interdisciplinar 

conectat la programe internaţionale, prin 

care să se urmărească, pe de o parte, cunoaşterea consecinţelor 

modificărilor de mediu, în principal climatice, 

asupra pădurilor şi, pe de altă parte, stabilirea 

de acţiuni necesare pentru adaptarea ecosistemelor 

forestiere şi a managementului silvic la noile condiţii 

de mediu, iniţierea primelor acţiuni privind adoptarea 

silvotehnicii la impactul modificărilor climatice; dezvoltarea 

şi aprofundarea cercetărilor privind impactul 

potenţial al modificărilor climatice asupra ecosistemelor 

forestiere din România prin metode de lucru perfecţionate, 

folosind scenarii climatice cu grad înalt de 

fidelitate obţinute cu modele de circulaţie generală de 

ultimă generaţie, o reţea mai amplă de date biometrice, 

dezvoltarea prin cercetări experimentale a unor tehnologii 

silvo-culturale compatibile cu noile condiţii de 

climă şi soluri. 

Între măsurile conexe, prin care se poate interveni direct 

asupra factorilor negativi, menţionăm: 

• amplasarea de baraje adecvate pe cursurile de ape pentru 

a corecta nivelul pânzei de apă freatică şi pentru 

ameliorarea calităţii aerului realizând concomitent rezerve 

de apă destinată cerinţelor locale; 

• crearea de reţele de canale pentru irigaţii protejate de 

perdele forestiere spre a contribui la prevenirea sau diminuarea 

efectelor negative ale schimbărilor climatice 

pe suprafeţe importante; 

• întreprinderea de măsuri eficiente pentru reducerea 

efectivă a poluării mediului prin echiparea tehnologiilor 

poluante cu sisteme eficiente de filtrarea a noxelor, 

adoptarea de noi tehnologii nepoluante în locul celor 

vechi şi poluante. 

Trebuie să recunoaştem, că deocamdată, se ştie prea puţin în 

privinţa relaţiei pădure şi modificările de mediu, cercetările 

fiind încă într-o stare incipientă, iar punerea în practică a 

măsurilor menţionate întâmpină enorme dificultăţi, atingerea 

majorităţii obiectivelor exprimate fiind posibilă, cel 

puţin deocamdată, numai la nivel teoretic. Ca urmare, în 

continuare se vor lua în considerare, două din dezideratele 

amintite, cu şanse practice reale de succes, şi anume: 

• crearea reţelelor de perdele forestiere. 

• împădurirea de terenuri preluate din fondul agricol şi 

alte terenuri degradate. 

■ 

35


Bibliografie 

Giurgiu V., 1999: Conservarea şi managementul diversităţii biologice a 

ecosistemelor forestiere, pentru o silvicultură durabilă. Revista Pădurilor 

1: 11-15; 

Marcu, M., 1983: Meteorologie şi climatologie forestieră, Editura Ceres, Bucureşti; 

Marcu, M., Marcu V., 1997: Tendinţe în evoluţia climei. Incidente ecologice, 

în a 4-a Conferinţă Naţională de Protecţia Mediului prin metode şi mijloace 

biologice şi biotehnice, Braşov; 

Moţoc, M., 1983: Ritmul mediu de degradare erozională a solului în România, 

Buletinul informativ al A.S.A.S.; 

Neamţu, C., 1983: Biochimie ecologică, Editura Dacia, Cluj-Napoca; 

Negulescu, E., Ciumac, G., 1959 : Silvicultura, Editura Agro-Silvica de 

Stat, Bucureşti; 

Parascan, D., Danciu, M., 1996: Botanica forestieră, Editura Ceres, Bucureşti; 

Parascan, D., Danciu, M., 1983: Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase 

cu elemente de taxonomie vegetală, Editura Ceres, Bucureşti; 

Paşcovscki, S., 1962: Tipologia pădurilor de stejari, În Gospodărirea pădurilor 

de stejari, Ministerul Economiei Forestiere, Bucureşti; 

Pătrăşcoiu, N., Badea, O., Geambaşu, N. et al., 1995: Studiul privind 

dinamica stării de sănătate a pădurilor pe baza informaţiilor obţinute din monitoringul 

forestier, Editura ICAS, Bucureşti; 

Posea, G. 1971: Evoluţia văii Buzăului, în Geografia judeţului Buzău şi a 

împrejurimilor, Buzău; 

Şofletea, N., Curtu, L., 2001: Dendrologie - Vol II – Corologia, ecologia şi 

însuşirile biologice ale speciilor, Editura „Pentru Viaţă”, Braşov. 

Abstract 

Yet is known to little, about relationship between forest and environmental changes, investigations are still at an incipient 

situation, and implement necessary measures have enormous difficulties, achievement of all objectives is possible yet 

only at a theoretical level. Therefore still be considered two of the most important desiderata, who have a real chance of 

success: 

• Creation of networks of forest plantations; 

• Afforestation of land taken from the agricultural fund, and other degraded lands. 

Keywords environmental changes, forest plantations, afforestation. 

Reviste disponibile în 

Editura IDF _ Franţa 

„Foret –entreprise” 

• Noi orientări în domeniul răriturilor 

(De nouvelles voie sen matiere 

d’ eclaicies) 45F; 72 Pag. Pieţe demonstrative 

şi exemple concrete. 

(Meuthe.et – Moselle). 

Un exemplu de conversie la rărituri sistematice 

(Haut – Doubs); Avantaje şi 

interese da elagare precoce a răşinoaselor 

(Orne); Ghidul răriturilor de interes 

economic (Vosges); Bazele ştiinţifice 

ale silviculturii moderne a răşinoaselor 

– Constatări şi propuneri pentru un 

tratament energic al arboretelor artificiale 

de răşinoase. Câteva exemple de 

silvicultură dinamică: molid – duglas 

în Aisne – Gospodărirea mai intensivă 

şi mai rapidă pentru molid în Ardenii 

belgieni – Arbori de viitor şi rărituri 

forte la foioase: exemplul stejarului. 

• Rărituri la răşinoase, când şi cum 

(Eclaicir en resineux, quand et 

comment) 35 F; 48 Pag. 

Aspecte ale „Programului de răşinoase” 

al IDF. 

Un ghid pentru rărirea răşinoaselor: 

suprafaţa de bază – Factorul de spaţiere: 

un ghid pentru primele rărituri 

în arboretele de răşinoase – Alegerea 

arborilor de viitor sau marcarea răriturilor: 

metoda celulelor – Rărirea 

tinerelor arborete de pin maritim şi 

exploatarea lor în Ţinutul Gascogne. 

Scăderea cheltuielilor în silvicultură – 

Mamiferele forestiere (anexe) auxiliare 

ori dăunători ai silviculturii 

Arborii parcurilor: o valoare care nu se 

poate neglija. 

• Dirijarea asocierii arbore – ciupercă 

de micoriză : progrese ale cercetării 

(La maitrise des association arbre 

– champignon: les avancees de la 

recherche) 45 F; 48 Pag. 

Posibilitatea micorizării controlate 

în silvicultura zonei temperate Dorskamp, 

încercări tehnologice complementare. 

Unde sunt primele plantaţii 

de nuc 

36

Anul X | Nr. 21 | 2005 


Să salvăm arborii remarcabili – 

adevărate comori vii, pe cale de dispariţie 

■ Stelian Radu, Corina Coandă 

„Dacă Arborele, mirabila fiinţă vegetală nu ar fi apărut, Pământul 

nu ar fi decât un inert univers mineral. Aerul ar fi fost irespirabil, 

solul, pietros pe vecie ar fi rămas un strat steril şi nu matrice a vieţii 

pe Planetă. Fără pădure n-ar exista insecte, păsări, neamuri 

întregi de jivine. Nici Omul, fiinţa cea mai evoluată – dar şi cea 

mai trufaşă, mai nechibzuită pe care a creat-o Natura – nu s-ar fi 

născut, pentru a-şi împlini destinul de măreţie şi abjecţie” 

(Cezar Straton, 2004, Zeul arbore) 

1. Care arbori sunt remarcabili 

Arborii, ce cresc împreună cu alte vieţuitoare vegetale 

(arbuştii, ierburile, muşchii, algele ş.a.) sau animale 

(mamifere, păsări, reptile, insecte ş.a.) reprezintă 

componenta principală, scheletul arhitectural al pădurii şi 

între aceste două entităţi există o legătură existenţială, primordială. 

Dar, în multitudinea de arbori ce alcătuiesc o pădure 

de vârstă înaintată putem întâlni exemplare cărora li 

se poate atribui calificativul de „arbori remarcabili”. Astfel 

de arbori se pot întâlni şi în afara pădurii, în câmp sau în aşezările 

umane, ca supravieţuitori solitari ai întinselor păduri 

de odinioară, care au îndurat cu stoicism vitregiile naturii şi 

mai ales duşmănia omului, fapt pentru care mai sunt denumiţi 

şi „arbori veterani”. Arborii remarcabili sau veterani 

sunt exemplare excepţionale datorită, în primul rând vârstei 

lor matusalemice – consecinţă firească a deosebitei longevităţi, 

a dimensiunilor ieşite din comun (înălţimi şi diametre 

record), dar şi prin istoria sau legendele legate de fiinţa lor. 

Unii autori (De Graaff G., Moens F., Maes B., Van Elsland M 

C., Pakenham Th., 2005) îi definesc ca fiind arbori dotaţi cu 

o puternică personalitate, percepută de noi vizual, pentru că 

ne atrag în mod izbitor atenţia, dar această percepţie poate 

fi şi de natură mai impalpabilă şi să suscite în noi sentimente 

profunde. Adjectivului „remarcabil” i se asociază semantic 

– în cazul lor – un număr mare de sinonimii (cel mai bătrân, 

cel mai gros, cel mai înalt, cel mai deosebit de confraţii 

lui prin port sau alte trăsături specifice sau prin istoria lui, 

care-i conferă un caracter de unicitate). 

Un inventar francez (Arborescens, 2001) situează în fruntea 

celor mai bătrâni arbori din lume un pin de 10 500 ani din 

Australia, în fruntea celor mai înalţi un Sequoia sempervirescens 

de 112,10 m din parcul naţional cu acelaşi nume din 

37 

SUA şi în fruntea celor mai groşi un Cupressus din Mexic, cu 

o circumferinţă de 57,90 m la înălţimea pieptului. 

În Marea Britanie englezul Pakenham (Pakenham Th., 2005) 

a publicat de asemenea un album (în engleză şi germană) dedicat 

celor 72 – cei mai mari şi mai bătrâni arbori din lume. 

În condiţiile zonei cu climat temperat din Europa - în care se 

situează şi ţara noastră – performanţele arborilor sunt mult 

mai modeste - faţă de exemplele de mai sus. Astfel, sub raportul 

longevităţii potenţiale (exprimată în ani) se situează, în 

ordine descrescătoare, următoarele specii: tisa (2000-3000 

ani); stejarul (2000); zâmbrul (>1000); ulmul (>700); bradul 

(700); laricele şi gorunul (600-700). Ca înălţime, recordul 

l-au deţinut un brad la Cheia şi un molid din Tarcău, ambii de 

câte 62 m, iar ca grosime (diametru la 1,30 - cm) clasamentul 

cuprinde: bradul (300-400); fagul (200-300); stejarul (200- 

350); pentru mai multă exactitate în cazul arborilor bătrâni 

se măsoară circumferinţa lor la nivelul pieptului. În cazul 

exemplarelor crescute în mod solitar se pot atinge longevităţi, 

grosimi ale trunchiului şi lăţimi ale coroanelor maxime, 

dar înălţimi mai moderate, cum este cazul unui plop multisecular 

(900 ani) de pe islazul Plopi (Drăcşani – Ialomiţa) sau 

al ulmului din Câmpulung – Moldovenesc (>700 ani) (Giurescu 

C C., 1975, Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M., 1993). 

Printre arborii remarcabili se mai puteau întâlni exemplare 

„botezate”, purtătoare ale unor evenimente şi personalităţi istorice: 

Stejarii lui Ştefan cel Mare de la Vizantea (Vrancea), 

Cajvana şi Baia (Suceava); Gorunul lui Horia (Ţebea), de fapt 

un stejar pedunculat (doborât în 2005 de furtună); Teiul lui 

Eminescu (Copou-Iaşi); Plopii fără soţ (Bucium-Iaşi), Fagul 

împăratului (Arieşeni-Alba) sau stejarii lui Cătănuţă (Giurescu 

C C., 1975, Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M., 1993, 

Rackham O., 1994). 

Particularităţile prin care aceşti arbori ies din comun pot fi 

de natură intrinsecă (dimensiuni gigantice, vârste multiseculare, 

raritatea speciei ş.a.), morfologică (cu port zvelt, fastigiat, 

globulos, plângător, răsucit, cu ramurile orizontale 

susţinute etc.), dar şi de natură culturală (arbori cu valoare 

istorică, religioasă sau etnografică – legată de obiceiuri sau 

legende) (The 1994 National Register, Arborescens, 2001). 

În această cuprinzătoare categorie se încadrează arborii comemorativi 

(martori ai unor evenimente deosebite), arborii


obiecte ale cultului, arborii reper şi de hotar, arbori simboluri 

ale justiţiei şi libertăţii sau exemplarele legate de anumite 

superstiţii. Nu întotdeauna aceste caractere se asociază unele 

cu altele, ceea ce face ca arborele remarcabil să fie de cele 

mai multe ori unic în felul lui, să aibă deci personalitate. 

Aceşti arbori vorbesc oamenilor şi le suscită sentimente profunde, 

de admiraţie şi respect, datorită recordurilor dimensionale 

şi de longevitate, prin estetica şi pitorescul lor, ca şi 

prin mărturia istorică pe care ei o aduc, datorită faptului că 

longevitatea le permite să aducă mărturii dintr-o perioadă 

trecută, când noi cei de faţă nu existam. Arborii comemorativi 

au devenit remarcabili în urma unor decizii umane. Astfel, 

anumiţi arbori sunt adevăraţi actori ai istoriei, întrucât 

reamintesc de evenimente petrecute sub ei. 

Anumiţi arbori sunt obiectul unor credinţe, sunt legaţi de 

legende sau evocă obiceiuri străvechi. De cele mai multe ori, 

sursa lor se află în sacralitate, în viaţa religioasă de odinioară, 

care amesteca credinţe păgâne, superstiţii şi credinţa 

creştină. Legendele şi superstiţiile se pot naşte şi din morfologia 

aberantă a arborelui, dar şi din evenimente inexplicabile 

(Bourdu R., 1994, Frölich H J., 2000, Hugonnot J., 1968). 

Valoarea simbolică a arborelui poate explica caracterul lui 

remarcabil, iar această valoare simbolică variază de la o ţară 

la alta. Cele mai semnificative simboluri sunt acelea care consideră 

arborele simbol al vieţii, al cunoaşterii, al cosmosului 

– datorită faptului că el – arborele - pune în relaţie trei nivele: 

subteranul, pământul şi cerul. Marele nostru Mircea Eliade 

scria cândva că „dacă el (arborele) este încărcat de forţe sacre, 

acest lucru se datorează verticalităţii sale, pentru că el creşte, îşi 

pierde frunzele, dar şi le şi recuperează regenerându-se; el moare 

aparent şi renaşte de nenumărate ori”. Un alt sociolog spune 

că „arborele este un om etern” şi dacă sortim morţii un arbore 

bătrân ne omorâm într-un fel visul nostru de eternitate. 

De altfel, încă omul primitiv, observând creşterea şi moartea 

arborilor, elasticitatea ramurilor lor, căderea, putrezirea şi 

renaşterea anuală a frunzişului, a crezut cu putere că există 

o legătură profundă între fiinţele omeneşti şi arbori. Mai târziu, 

filozofii greci Aristotel şi Plutarch gândeau că arborii au 

percepţii, pasiuni şi chiar raţiune. 

La popoarele din centrul Europei (De Graaff G., Moens F., 

Maes B., Van Elsland M C., Frölich H J., 2000) şi nu numai 

– arborele este cunoscut sub o multitudine de simboluri, ca 

arbore: al lumii (pentru că uneşte cerul, pământul şi lumea 

subterană/infernul); al judecăţii; al adevărului; al lui Hristos 

(bradul de Crăciun). 

Cercetările mai recente au evidenţiat faptul că arborii multiseculari 

au o deosebită valoare dendrologică şi dendrocronologică 

întrucât permit reconstituiri ale climatului şi a altor 

evenimente naturale sau istorice din trecut, pe baza studiului 

inelelor anuale. Ei sunt depozitari ai unor arhive pline de 

informaţii, supuse la noi unor investigaţii sistematice numai 

în ultima perioadă. Arborii mari şi bătrâni au şi o deosebită 

importanţă pentru conservarea biodiversităţii, ştiut fiind că 

un singur arbore poate adăposti peste 100 specii de vieţuitoare 

(mamifere, păsări, insecte, ciuperci ş.a.) 

Chiar după moartea lor, aceşti giganţi multiseculari se menţin 

mai multe decenii în ecosistem, favorizând astfel instalarea 

şi dezvoltarea unei cohorte întregi de vieţuitoare cu 

roluri bine determinate în structurarea şi funcţionarea ecosistemelor 

respective. 

Pentru toate aceste considerente, arborii remarcabili 

au o deosebită valoare ştiinţifică, peisagistică, culturală, 

deci patrimonială. Ei merită pe deplin să fie 

descoperiţi, inventariaţi, cunoscuţi de marele public, 

ocrotiţi şi menţinuţi în viaţă cât mai mult posibil. 

2. Cum îşi ocrotesc alte popoare arborii 

remarcabili 

Toate ţările civilizate dovedesc şi cultivă, prin toate mijloacele, 

un adevărat cult al arborilor bătrâni, prin publicaţii măiestrit 

ilustrate – adevărate opere de artă grafică, prin măsuri 

speciale de conservare şi de prelungire a vieţii acestora, 

prin acţiuni constante de popularizare şi educare, ce reflectă 

o adevărată veneraţie pentru aceşti arbori. 

In S.U.A. – ţara care şi-a decimat într-o primă etapă pădurile, 

dar care ulterior a luat măsuri ferme de ocrotire şi de 

constituire a celor dintâi şi mai mari parcuri naţionale – fiecare 

stat component are câte o floare, dar şi câte un arbore 

reprezentativ, ales şi legiferat ca atare. Aici se editează anual 

un registru naţional (The 1994 National Register) – care se 

actualizează în permanenţă – al celor mai mari arbori, cu indicarea 

circumferinţei trunchiului, înălţimii, lăţimii coroanei, 

a punctajului total şi a localizării lui. O publicaţie specială, 

intitulată „Arbori celebri şi istorici” (Famous & Historic 

Trees), este dedicată arborilor istorici şi celor legaţi de personalităţi 

reprezentative sau celebre, ale naţiunii americane. 

În Germania, au apărut numai în ultimii ani numeroase 

albume ilustrative şi descriptive ale arborilor bătrâni, cum 

sunt cele elaborate de Fröhlich, 2000 (De Graaff G., Moens 

F., Maes B., Van Elsland M C sau Kühn et al. 2003), (Kühn S., 

Ullrich B., Kühn U., 2003), iar un studiu documentat şi frumos 

ilustrat este dedicat exclusiv miturilor străvechi legate 

de diferiţi arbori (Laudert D., 2001). 

În Franţa, preocupările privind identificarea, cunoaşterea, 

ocrotirea şi punerea în valoare publică a arborilor remarcabili 

a fost promovată de Administraţia forestieră printr-o 

circulară, încă din anul 1899 (Les arbes remarquable en 

forêt). Prin aceasta se preciza că arborii remarcabili trebuie 

să facă obiectul unei protecţii constante, să fie menţinuţi 

în viaţă cât mai mult posibil şi pentru aceasta ei trebuie inventariaţi 

şi descrişi, întrucât ei au o valoare patrimonială şi 

trebuiesc cunoscuţi de public. O primă astfel de listă a fost 

întocmită în 1911 şi apoi actualizată şi completată în 1935. 

Aceste măsuri de ocrotire a arborilor remarcabili apar în 

această ţară concomitent cu primele texte legislative privind 

protecţia monumentelor istorice. Recent Oficiul naţional al 

pădurilor (ONF) a elaborat un ghid privind procesul complex 

al gestionării lor (Les arbes remarquable en forêt), iar revista 

de profil ARBORESCENCES le-a dedicat un număr special 

(Arborescens, 2001). 

În Olanda, sunt dedicate volume excepţional ilustrate arborilor 

monumentali (De Graaff G., Moens F., Maes B., Van 

Elsland M C sau Kühn et al. 2003) ca şi rolului arborilor ca 

element important şi indispensabil în cadrul ansamblurilor 

38

de arhitectură monumentală, de către Maes, 1996 (Maes B., 

1996). 

În Belgia, albume similare s-au publicat în 1978 de către 

Departamentul Ape şi Păduri (Arbres remarquables de Belgique) 

şi de Stassen, 1993. 

În Italia, numeroase zone, din regiunea Veneţia, precum 

Padova şi Verona, au astfel de monografii ilustrate, dedicate 

arborilor mari (Stassen B., et al., 1993). 

În Insulele Britanice, arborii „campioni” au fost prezentaţi 

de Mitchell ş.a., 1990 (Mitchell A. F., Hallett V.E., White 

J.E.J., 1990), iar celor vechi, cu semnificaţie istorică, le dedică 

articole Rackham (Rackham O., 1994). 

La nivel internaţional, Johnson, a publicat o frumoasă şi 

instructivă monografie dedicată arborilor reprezentativi ai 

lumii, cu pertinente precizări privind istoria şi valenţelor lor 

productive, peisagistice şi culturale. Din această categorie 

face parte şi albumul dedicat celor 72 – cei mai mari şi mai 

bătrâni arbori din lume (Pakenham Th., 2005) pe care i-am 

amintit anterior. 

Alte informaţii privind performanţele şi longevitatea unor 

specii de arbori putem afla în manualele de dendrologie publicate 

în diferite ţări. La nivel mondial, în afara monografiei 

elaborate de Johnson menţionăm enciclopedia elaborată de 

Russel T. et al., 2005, Eyewitness Campions Trees (Arbori campioni 

martori oculari), 511 p. ed. Hermes House, apărută şi în 

limba germană sub titlul „Bäume der Welt” (Arborii lumii). 

3. Situaţia arborilor remarcabili 

în România 

În ţara noastră, încă din 1908 şi ulterior în 1925, Profesorul 

de silvicultură Petre Antonescu – promotor al acţiunilor de 

ocrotire a patrimoniului natural publică în „Revista pădurilor” 

(nr. 12, pp 985-1005) articolul „Protejarea monumentelor 

naturale”. El definea în premieră noţiunea de „monument 

naţional” în care încadra arborii (seculari), alături de alte formaţii 

geologice, peşteri, porţiunile de pădure aflate în stare 

virgină, turbăriile şi locurile unde cresc plante rare. 

În anul 1924, Profesorul Alexandru Borza include în primul 

inventar al monumentelor naturii din ţara noastră şi câteva 

exemplare de arbori: Teiul lui Eminescu de la Iaşi, gorunul lui 

Horea de la Ţebea, stejarul Mitropoliei din Blaj, printre „cele 

mai cunoscute monumente ale naturii păstrate mai mult instinctiv 

şi inconştient din timpuri mai vechi” (Borza A., 1924). 

Monografia „Monumente ale naturii din România” din 

1965 (coord. Emil Pop şi N. Sălăgeanu), cuprindea, în completarea 

arborilor ocrotiţi la nivel naţional (tisa, laricele, 

laricele din Ceahlău, zâmbrul) şi a celor din rezervaţii 

(mestecenii pitici, alunul turcesc, frasinul pufos) şi o listă a 

exemplarelor de arbori ocrotiţi izolat, cu 10 locaţii de stejari 

şi goruni, doi molizi, un fag şi mesteacănul pitic de la 

Borsec. În lucrarea sa ”Istoria pădurii româneşti”, C.C. Giurescu 

(Giurescu C C., 1975) menţiona, chiar în primul capitol, 

că „atunci când sunt lăsaţi să se dezvolte în voie, copacii 

şi chiar arbuştii ajung la vârste şi dimensiuni impresionante”. 

Exemplificările prezentate se refereau, printre altele la: 

stejarul de 800 de ani de la Ghergani (doborât de furtună 

în 1956); stejarul falnic din care a fost construită biserica 

39 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

veche a mânăstirii „Dintr-un lemn” din Vâlcea; stejarul de 

la Vizantea; „Regele brazilor” de la Tihuţa; castanul de la 

Nerez (Gorj); molidul şi bradul de la Cheia; nucul de la Arnota; 

ulmul din Câmpulung Moldovenesc şi la multe alte 

exemplare. 

În baza Legii nr. 9/1973 privind ocrotirea mediului înconjurător 

şi ale decretului nr. 237/1950 pentru ocrotirea monumentelor 

naturii şi a altor acte normative, în toate judeţele 

ţării s-au întocmit liste ale monumentelor, rezervaţiilor (botanice, 

forestiere, arheologice, istorice, de arhitectură ş.a.), 

precum şi ale speciilor de plante şi animale ocrotite. Spre 

exemplu, decizia nr. 98/1988 a Cons. pop. al jud. Hunedoara, 

reconfirmă statutul de arbori ocrotiţi tisei şi zâmbrului 

şi instituia un regim de ocrotire, ca monumente ale naturii 

şi următorilor arbori seculari: Gorunul lui Horia de la Ţebea, 

Gorunul uriaş de la Leoaţ (Tomeşti), Castanii comestibili de 

la Suseni (Râu de Mori) şi exemplarele mai tinere de Gingko 

biloba din P-ţa Unirii (Deva). 

În lucrarea monografică „Rezervaţii şi monumente ale naturii 

din România” (Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M., 

1993), autorii semnalează prezenţa unor arbori seculari în 

numeroase rezervaţii şi parcuri naţionale sau naturale din 

ţară (Bucegi, Letea, Caraorman, Izvoarele Nerei, Milea-Viforâta, 

Comana, Tăuţii-Măgheruş, Tarcău, Slătioara, Giumalău 

ş.a.). Un capitol distinct este destinat unor arbori izolaţi 

„ocrotiţi de lege pentru frumuseţea, vârsta şi dimensiunile lor 

execpţionale sau pentru faptul că sunt martorii unor evenimente 

istorice”. În afara unor exemplare asupra cărora ne-am referit 

anterior, autorii includ aici şi unele specii exotice rare, existente 

în Arboretumul Simeria (Liquidambar styraciflua, speciile 

de Magnolia, Paulownia tomentosa şi Torreya californica). 

În Arboretumul Simeria unii arbori exotici, dar şi cei nativi 

ating dimensiuni monumentale. În acest sens menţionăm: 

stejarul de 380 ani, 33 m şi 174 cm; plopul alb de 300 de ani, 

33 m şi 210 cm; salcâmul de 250 ani, 24 m şi 118 cm; platanul 

de 160 ani, 29 m şi 161 cm ş.a. 

În lucrarea colectivă „Pădurile virgine din România” (Giurgiu et 

al., 2001) sunt semnalaţi numeroşi arbori având performanţe 

dimensionale şi vârste remarcabile în rezervaţiile şi parcurile 

naţionale Retezat, Izvoarele Nerei, Caraiman, Slătioara, 

Runcu-Groşi, Iauna Craiova ş.a. Dar pădurile naturale din 

Carpaţii româneşti ascund încă numeroase exemplare 

cu vârste şi dimensiuni remarcabile, care aşteaptă să 

fie descoperite şi prezentate lumii ştiinţifice şi marelui 

public. 

În cei 125 de ani de apariţie neîntreruptă, Revista Pădurilor 

a publicat în paginile ei multe semnalări periodice ale 

unor arbori excepţionali (ca dimensiuni, vârste, specie, port, 

istoric), descoperiţi în pădurile sau localităţile ţării. Actualizarea 

acestor semnalări ar conduce inevitabil la constatarea 

că mulţi dintre aceştia au dispărut, fără vreo urmă. 

Din păcate, informaţiile deţinute de naturalişti, muzee sau 

cele cuprinse în evidenţele agenţiilor judeţene de protecţia 

mediului, deşi existente la ministerul de profil, nu sunt 

centralizate, prelucrate şi nici publicate la nivel naţional. Se 

poate afirma că suntem printre puţinele ţări din Europa 

care nu posedă un inventar naţional al arborilor 

remarcabili.


Fig. 1. Exemplar secular de brad în Rezervaţia „Gemenele” 

Parcul Naţional Retezat 

Specimen of secular fir tree in Reserve „Gemenele” 

Retezar National Park 

Încercările de a demara un astfel de proiect, iniţiate timid de 

ICAS (în 2000), Secţia de silvicultură din ASAS (în 2002) şi 

Regia Naţională a Pădurilor (în 2004) au rămas încă în faza 

de bune intenţii, nesusţinute şi, în consecinţă, nefinalizate. 

Se cuvine totuşi a fi menţionată şi o iniţiativă pozitivă, din 

păcate numai locală, a unei fundaţii, în scopul salvării stejarilor 

seculari de pe Platoul Breite din Sighişoara prin proiectul 

„Adoptă un stejar” (2004) din rezervaţia menţionată, în 

care se preconiza atunci localizarea primului „Dracula Park”. 

Recent, aflăm că un brad de 500 de ani salvează turismul 

din Gura Râului (jud. Sibiu), întrucât aproape 3000 de turişti 

străini au venit anul trecut să vadă arborele, despre care se 

spune că a scăpat de topor după ce un cioban care s-a urcat în 

el a reuşit să-şi găsească oile rătăcite. 

4. Conservarea, ocrotirea şi 

valorificarea arborilor remarcabili 

În ciuda longevităţii lor – uneori matusalemice – ca orice organism 

viu, arborii remarcabili au şi ei un sfârşit, care poate 

interveni fie datorită unor cauze naturale, normale (boli, 

dăunători), după ce au parcurs o perioadă de senescenţă sau 

declin, ori datorită unor accidente neprevăzute, fie naturale 

(trăsnet, uragane, inundaţii prelungite ş.a.), sau, de cele mai 

multe ori, provocate de om. 

Lărgirea şi modernizarea căilor de comunicaţie şi extinderea 

construcţiilor grandioase din oraşe (şi a reţelelor de facilităţi) 

au determinat şi la noi dispariţia multor arbori remarcabili 

din mediul urban şi rural. Să ne amintim numai de 

plopii gigantici ce însoţeau vechea şosea naţională înainte 

de Piteşti, sau de emblematicele aliniamente de plopi piramidali 

ce marcau intrarea în Braşov. 

Declinul şi dispariţia arborilor remarcabili sunt deci inevitabile, 

dar viaţa lor poate fi prelungită, iar amintirea lor poate 

fi transmisă şi generaţiilor de după noi. 

Prelungirea vieţii arborilor remarcabili este posibilă în primul 

rând prin ameliorarea condiţiilor lor de viaţă, a mediului 

din imediata vecinătate, prin evitarea tasării solului, asigurarea 

unui spaţiu de protecţie îngrădit, menţinerea regimului 

anterior de lumină, spaţiu şi nutriţie, şi mai ales, prin evitarea 

lucrărilor de infrastructură (drumuri, conducte, tranşee 

ş.a.) în apropierea lor. În acelaşi scop, se pot prevedea cu 

prudenţă şi unele intervenţii directe asupra arborelui, cum 

sunt: formarea coroanei, curăţirea, sterilizarea şi astuparea 

scorburilor sau plăgilor (adevărate lucrări de „chirurgie 

arboricolă”); ancorarea trunchiului; suspendarea ramurilor 

orizontale prea dezvoltate sau tăierea vârfului cu început 

de uscare (tăierea „în scaun”), operaţie prin care arborele se 

poate revigora. În Anglia, acest tratament, a prelungit mult 

viaţa unor exemplare de arbori foioşi, multiseculari. 

Toate aceste intervenţii trebuie executate de specialişti, 

după stabilirea unui diagnostic corect, vizual, dar şi cu aparatură 

modernă, a stării de sănătate şi rezistenţă a arborelui 

respectiv. 

Diagnosticul vizual, preconizat de Mattheck (The 1994 National 

Register of Big Trees) porneşte de la comportamentul 

arborelui asemenea unei nave clasice, în cadrul căreia coroana 

reprezintă pânzele, tulpina – catargul, iar rădăcina – corpul 

navei. 

Aparatura necesară pentru stabilirea acestui diagnostic a cunoscut 

şi ea o dezvoltare uimitoare. Începând cu ciocanul clasic 

de lemn cu ajutorul căruia se poate stabili sonor integritatea 

(sănătatea) trunchiurilor, ca şi rezonanţa răşinoaselor 

apte pentru instrumente muzicale, multă vreme s-a folosit 

burghiul Pressler, pentru extragerea şi analiza ulterioară a 

inelelor de creştere anuală. 

În ultimele decenii au apărut însă numeroase aparate mult 

mai sofisticate, de tipul: Shigometrului sau Vitalometrului 

Shigo, care măsoară rezistenţa cambiului şi lemnului şi depistează 

lemnul alterat; sonda mecanică (rezistograful) DDD, 

care după viteza de penetrare determină eventualele alterări 

ascunse şi alte aparate ce folosesc unde sonore sau termice. 

După dispariţia şi îndepărtarea resturilor unui gigant vegetal 

este indicat ca cioata lui să fie conservată prin acoperire şi 

prezentată (ca specie, vârstă, dimensiuni şi istorie) publicului. 

De cele mai multe ori se caută din timp şi un potenţial succesor 

al arborelui remarcabil (dispărut sau pe cale de dispariţie), 

care să transmită în viitor memoria vie a predecesorului, 

ca în cazul Gorunului lui Horea. 

Valorificarea ecologică a acestui component valoros al patrimoniului 

nostru natural presupune însă iniţierea şi aplicarea 

cu fermitate a unui şir întreg de măsuri, vizând, printre altele: 

inventarierea, protecţia juridică, conservarea şi ocrotirea 

şi, nu în ultimul rând, popularizarea lui prin indicatoare, 

40

poteci de acces şi zone de securitate (în jur), pliante şi alte 

mijloace de conştientizare şi educaţie ecologică a publicului 

şi cu deosebire a tinerei generaţii. 

În acest sens, elaborarea şi finalizarea la scară naţională a 

unui astfel de proiect pentru a salva de la dispariţie numeroşi 

arbori remarcabili, reprezintă o acţiune necesară şi de 

mare actualitate şi totodată o aliniere la normele şi legislaţia 

europeană. 

■ 

Bibliografie 

Balanger L., 1989: A propos d’arbres remarquables. Rev Forestier 

Francaise XLI, nr. 3, 227-230. 

Barutta L., et al., 1986: I grandi alberi della Provincia di Padova 

– Zopelli Srl – Dosson (Treviso), 381 p. 

Borza A., 1924: Protecţia naturii în România. Buletinul de Informaţii 

al Grădinii Botanice şi al Muzeului Botanic de la Universitatea 

Cluj, vol.IV, Nr. 1, 18 p. 

Bourdu R., 1994: Des vénérables qui n’ont pas perdu la mémoire. 

GEO, Nr. 187, 78-79 p. 

Corso L., Lazzarin G., 1986: I grandi alberi dell’area veronese – 

123 alberi monumentali del veronese. Giunta regionale del Veneto 

Panfilo Castaldi di Feltre, Panfilo Castaldi di Feltre, Venezia, 258 p. 

De Graaff G., Moens F., Maes B., Van Elsland M C., : Monumentale 

Bomen in Nederland. Boom/Bomenstichting, 235 p. 

Frölich H J., 2000: Alte liebenswerte Bäume in Deutschland. Cornelia 

Ahlering Verlag, , Buchholz, 509 p. 

Gadant J., 1989: Les arbres du souvenir et de la liberte. Revue Forestier 

Farncaise. Fr. XLI, Nr. 5. 439-444 p. 

Giurescu C C., 1975: Istoria pădurii româneşti – din cele mai vechi 

timpuri până astăzi. Ed. Ceres, Bucureşti, 388 P. 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Johnson H., 1973: The International Book of Trees. Mitchell Beazley 

Publ. Lmt. London. 

Kühn S., Ullrich B., Kühn U., 2003: Deutschland Alte Bäume. 

BLV München, 160 p. 

Laudert D., 2001: Mythos Baum. BLV, München, 256 p. 

Lesourd F., Le Graverend E..(Reedit Lejeune D.), 1995: Les 

plus gros arbres de France, Ed. CGH, Bourges, 223 p. 

Maes B., 1996: Bome en Monumenten. RDMZ, Sdu Uitgevers, Den 

Haag, 169 p. 

Mitchell A., 1990: Measuring the Nation’s Trees. Tree News, Tree 

Council Magazine, 16 p. 

Mitchell A. F., Hallett V.E., White J.E.J., 1990: Champin Trees 

in the British Isles. Forestry Commision. HMSO, London, 33 p. 

Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M., 1993: Rezervaţii şi monumente 

ale naturii din România. Ed. Scaiul, 359 p. 

Pakenham Th., 2005: Bäume – Die 72 grössten und ätesten Bäume 

der Welt. Christian Verlag, München, 215 p. 

Rackham O., 1994: Ancient Trees. Tree News, Tree Council Magazine, 

9-11 p. 

Russel T et. al., 2005: Eyewitness Champions Trees, Ed. Hermes 

House, 511 p. 

Stassen B., et al., 1993: Geants du Pied dâArgile. Gembloux. CGER. 

Straton C., 2004: Zeul Arbore. Gr. Ed. Crai Nou, Muşatini, Bucovina 

viitoare, 613 p. 

*** Arbres remarquables de Belgique. Eaux et Forêts, Bruxelles, 1978, 247 p. 

***Famous & Historic Trees I,II, American Foresters, Jacksonville, 

Florida, 43-47 p. 

*** Les arbes remarquable en forêt. Guide de gestion. Office National 

des Forêts. 48 p. 

*** The 1994 National Register of Big Trees, 14-17 p. 

Hugonnot J., 1968: Arborii libertăţii. Magazin istoric, nr. 3 (12), *** Les arbres remarquables, un tresor vivant. Arborescens, 92 – 

53-58 p. 

sept., oct., 2001, ONF. 

Résumé 

Sont présentés d’abord les particularités 

des arbres remarquables: les 

dimensions colosalles, l’âge exceptionnel, 

la rareté de l’essence, les caracteristiques 

morphologiques différentes 

(à l’égard de la forme specifique), et la 

haute valeur historique, religieuse ou 

ethnografique. Des exemples locales 

illustrent cette diversité. On insiste 

aussi sur la valeur scientifique, symbolique 

et culturelle, en général patrimoniale, 

de ces arbres. 

Un autre chapitre est dédié aux mesures 

de protection et de vulgarisation 

des arbres remarquables en differents 

pays (États-Unis, France, Allemagne, 

Pays-Bas, Belgique, Italie et Grande 

Bretagne). 

La situation de ces arbres en Roumanie 

est présentée avec exemplification, 

d’une manière chronologique, au point 

de vue juridique (législation) et par différentes 

publications. 

En final, on insiste sur la nécéssité d’un 

inventaire national et aussi d’actions 

efficaces pour assurer la protection et 

pour valoriser cet trésor patrimonial 

– les arbres remarquable des forêts et 

dans autre locations. 

41



Xylobionte Käfer 

im geplanten 

Naturpark Nordul 

Gorjului – România 

Coleoptere xilobionte 

în Parcul Natural 

potenţial Nordul 

Gorjului – România 

■ Heinz Bussler 

1. Einleitung 

Holz war im europäischen Raum unter den natürlichen 

Verhältnissen einer Wald-Urlandschaft ein allgegenwärtiges 

or ganisches Substrat. Vor diesem Hintergrund 

wird verständ lich, dass etwa ein Viertel (ca. 2000 Arten) 

aller in Europa nach gewie se nen Käfer arten an diesen 

Lebensraum angepasst ist. Durch den Struk tur reich tum 

und die vielfälti gen Zerset zungs zustän de bietet Holz für ein 

breites Spek trum von Lebens formen (Holz- und Rin denfresser, 

Holzpilzbe sied ler und Pilzmy zel fresser, Baum saftlecker 

und Höhlenbrüter, Baum mulm be woh ner und spezia li sierte 

Räu ber, etc.) eine große Zahl ökolo gischer Ni schen. 

Käfer spielen sowohl hinsicht lich des natürli chen Abbaus 

von Tot holz als auch in der Schaffung von Sekun där strukturen 

(z.B. Bohr gänge, Mulm) eine domi nante Rolle. Sie bereiten 

das Substrat für eine Besiedlung durch weite re Tiergruppen 

(z.B. Haut flügler) auf und tragen durch einen hohen 

Spezialisie rungsgrad und ihre oft spezifi schen Besied lungsabfol 

gen wesent lich zu den sehr komplexen ökolo gi schen 

Beziehungs gefügen totholz reicher Baum bestände bei. 

■ Rumänische Übersetzung: Cristina Stoiculescu 


În spaţiul european, în condiţiile naturale ale unui peisaj 

primordial forestier, lemnul a fost un substrat organic 

omniprezent. Pe acest fond se înţelege de ce aproximativ 

un sfert (cca. 2.000 de specii) din toate speciile de coleoptere 

determinate în Europa sunt adaptate la acest habitat. 

Prin bogăţia de structuri şi diversele stadii de descompunere, 

lemnul oferă un mare număr de nişe ecologice pentru 

un spectru larg de forme de viaţa (consumatori de lemn, de 

scoarţă şi de sevă, colonişti ai ciupercilor de lemn si consumatori 

de micele de ciuperci, eclozanţi în scorburi, locatari ai 

putregaiului de lemn şi prădători specializaţi). 

Coleopterele joaca un rol dominant atât în privinţa descompunerii 

naturale a lemnului cât şi în crearea de structuri 

secundare (ex.: galerii, rumeguş). Ele pregătesc substratul 

pentru a fi locuit de alte grupe de animale (ex.: lilieci) şi contribuie 

în mod esenţial, printr-un înalt grad de specializare 

şi prin succesiunea de locuire deseori specifică, la structurile 

de relaţii ecologice foarte complexe din arboretele bogate în 

lemn mort. 

Abb. 1. Cerambyx cerdo, Art der RL. 92/43/EWG v. 1992, 

Anexa II, Urwaldrelikt (Foto: V. Dorka). 

Cerambyx cerdo, specie protejată de Directiva 92/43/EEC din 1992, 

Anexa II, relict al pădurii virgine. 

42 

Abb. 2. Das Waldhabitat 91MO der Richtlinie 92/43/EWG 

v. 1992 (Foto: V. Dorka) 

Habitatul de pădure protejat 91MO al Directivei 92/43/EEC din 1992

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Die diffe ren zierte Lebens weise sowie ihre hohe Artenzahl 

und empfindliche Reaktion auf Veränderungen im Lebensraum 

machen xylobion te Käfer zu einer Schlüssel gruppe für 

eine Reihe von Fra gestellun gen in Natur schutz und Landschaftsplanung. 

Einsatzbereiche dieser Tiergruppe sind u.a. 

Zustandserfassungen von Wäldern, Parks, Gehölzsäumen, 

Streuobstbeständen, Hecken etc. und die Ermittlung ihres 

ökologi schen Reifegrades, der Faunentradition und der Naturnähe 

anhand charakteristischer Käferzöno sen («Urwaldrelik 

tar ten“, Stenotope). Kartierungen von Biotopstrukturen, 

Zielarten und speziellen Lebensgemeinschaften können zur 

Formulierung und Umsetzung landschaftsökologischer Leitbilder 

für das Biotopmanagement und als Grundla ge für Pflege- 

und Entwicklungskonzepte dienen. 

2. Methodik 

Für die Erfassung xylobionter Käfer haben sich eine Reihe von 

Methoden bewährt, von denen jede einzelne teilweise sehr unterschiedliche 

Fangergebnisse hinsichtlich des Artenspektrums liefert. 

Die Methoden sollten im Idealfall möglichst in Kombination 

und zeitlicher Streuung über die Saison angewendet werden, um 

die bestmögliche Erfassung des Artenspektrums zu gewährleisten. 

Erfahrungen zeigen jedoch, dass eine relativ vollständige Erfassung 

der xylobionten Fauna eines Gebietes (wie bei den meisten anderen 

Tiergruppen auch) erst durch mehrjährige Bearbeitung möglich ist. 

Folgende Methoden wurden zur Erfassung xylobionter Käfer 

angewandt: 

1. Handfang: Die Tiere werden durch manuelles Absuchen 

von Gehölzstrukturen erbeutet. Als Hilfsmittel zum Ablösen 

von Rinden oder Öffnen von Brutkammern kommen 

dabei i.d.R. Werkzeuge wie Stechbeitel und Messer 

zum Einsatz. Exhaustoren ermöglichen das Einsammeln 

sehr kleiner Arten. 

2. Klopfschirm: Durch Abklopfen abgestorbener oder lebender 

Gehölzteile oder blühender Sträucher mittels eines Stocks 

fallen die Tiere auf einen darunter gehaltenen weißen Stoffschirm. 

Dadurch wird das schnelle, effektive Erkennen und 

Absammeln auch sehr kleiner Formen gewährleistet. 

3. Keschern: Zahlreiche xylobionte Käfer besuchen spezielle 

Blütentypen (zur Aufnahme von Pollen, als Rendezvousplatz, 

etc.) oder halten sich zeitweise in der Bodenvegetation 

auf. Das Abkeschern solcher Pflanzenbestände ist vor 

allem in der Mittagssonne oder an schwülwarmen Abenden 

und besonders entlang von Gehölzbeständen effektiv. 

4. Mulmsieben: Baummulm und stark zersetzte, manuell 

zerkleinerte Holzpartien können über einem groben 

Sieb ausgelesen werden. Das Gesiebe wird auf einem 

weißen Tuch nach Käfern, Larven und Fragmenten ausgesucht. 

Empfehlenswert ist die Mitnahme eines Teils 

des Materials, das zuhause nach sehr kleinen Arten untersucht 

wird (Berlese-Apparate, etc.). Baummulm ist in 

den meisten Gehölzbeständen ein Mangelsubstrat, Gesiebereste 

sind deshalb unbedingt wieder in den Baum 

zurückzuführen. 

5. Flugfallen: Als geeignete Dauerfallen haben sich Flugeklektoren 

erwiesen. Plexiglas-Flächen auf der Flugrichtung 

wiedergeben sowohl Flug-Frequenz, als auch 

Modul de viaţă diferenţiat precum şi numărul ridicat de specii 

şi reacţia sensibilă la schimbări în habitat fac din coleopterele 

xilobionte o grupă cheie pentru o serie de întrebări 

în protecţia mediului şi planificarea peisajului. Domenii de 

intervenţie ale acestei grupe faunistice sunt, printre altele, 

sesizarea stării pădurilor, parcurilor, perdelelor forestiere, 

tufişurilor etc. şi descoperirea gradului lor de maturitate ecologică, 

a tradiţiei faunistice şi a apropierii faţă de natură cu 

ajutorul cenozelor de coleoptere caracteristice (specii relictare 

ale pădurii virgine, stenotopuri). Cartarea structurilor de 

biotop, a speciilor ţintă şi a comunităţilor de viaţă pot servi 

la formularea şi transpunerea modelelor ecologico-peisagistice 

pentru managementul biotopurilor şi ca bază pentru 

concepte de îngrijire şi dezvoltare. 

2. Metodica 

Pentru colectarea coleopterelor xilobionte s-au preconizat o 

serie de metode. Fiecare în parte aduce rezultate în capturarea, 

parţial foarte diversificată, spectrului larg de specii. În 

mod ideal, metodele ar trebui folosite combinat şi dispuse 

cronologic de-a lungul întregului sezon, pentru a garanta 

colectarea optimă a spectrului de specii. Experienţa arată totuşi, 

că o colectare relativ completă a faunei xilobionte dintro 

regiune este posibilă abia după o prelucrare perenă (la fel ca 

la majoritatea celorlalte grupe faunistice). 

La inventarierea coleopterelor xilobionte au fost folosite următoarele 

metode: 

1. Prinderea cu mâna: insectele sunt capturate prin căutarea 

manuală a structurilor lemnoase. Ca mijloace de ajutor 

pentru desprinderea scoarţei sau deschiderea nişelor de 

clocit se recurge de regulă la ustensile precum dalta cu 

tăiş oblic sau cuţitul. Exhaustorii fac posibilă recoltarea 

speciilor foarte mici. 

2. Umbrela pentru scuturat: Prin scuturarea părţilor de lemn 

viu sau mort sau tufişurilor înflorite cu ajutorul unui băţ, 

animalele cad pe o umbrelă din pânză albă ţinută dedesubt. 

Astfel se garantează recunoaşterea rapidă, efectivă 

şi adunarea inclusiv a formelor celor mai mici. 

3. Numeroase coleoptere xilobionte vizitează anumite 

tipuri de flori (pentru colectarea polenului,ca loc de întâlnire 

etc.) sau se găsesc temporar în vegetaţia de sol. 

Desprinderea efectivă din aceste medii de viaţă, mai ales 

lemnoase, este optimă în special la amiază, în locurile 

însorite, sau în serile înăbuşitoare. 

4. Cernerea rumeguşului: Rumeguşul din arbori şi bucăţile 

de lemn fragmentate manual pot fi alese deasupra unei 

site mari. În masa reziduală din sită, răsturnată peste o 

bucată de pânză albă, se caută insecte, larve, fragmente. 

Se recomandă prelevarea unei părţi a materialului şi 

examinarea acesteia în laborator pentru identificarea 

speciilor foarte mici (cu ajutorul aparatelor Berlese etc.). 

In majoritatea arboretelor rumeguşul este un substrat 

rar. De aceea este imperios necesar de a repune, după 

cernere, reziduul la loc în arbore. 

5. Capcane de zbor: Drept capcane permanente, eclectorii 

de zbor s-au dovedit corespunzători. Aceştia, prin geamurile 

de plexiglas aflate în traiectoria de zbor, redau şi 

43


-Aktivität. Durch farbige Elemente (weiß und gelb) oder 

geeignete Lockmittel, können die Fallen zum Anziehen 

bestimmter Arten verwendet werden. Für den Einsatz 

vor Baumhöhlen mit Mulm wird meistens ein Mini-Eklektor 

benutzt. 

6. Lichtfang und nächtliches Ableuchten der Stämme: Zahlreiche 

Käferarten, darunter viele der wertgebenden Mulmbesiedler, 

sind nachtaktiv und verlassen das Holz erst 

bei Dämmerung. In der Dämmerung und in den ersten 

Nachtstunden ist das Ableuchten alter Bäume mit der 

Stirn- oder Taschenlampe sehr effektiv. Einige sehr flugfähige 

Formen fliegen auch wie Nachtfalter stationäre 

Leuchtanlagen an. 

* Zucht: Arten mit kurzen Flugzeiten oder sehr heimlichen 

Lebensweisen können einfach gezüchtet und kontrolliert 

werden, indem man mit Larven bevölkertes Holz oder Holzpilze 

sammelt und isoliert. 

3. Untersuchungsgebiete 

Die Koordinaten der Fundpunkte wurden mit einem 12 

Kanal GPS (Global Positioning System) eTrex-Gerät der Fa. 

Garmin in Grad, Minuten, Sekunden mit dem geodätischen 

Datum „Potsdam (PD)“ eingemessen. 

frecvenţa şi activitatea de zbor. Prin elemente colorate 

(albe şi galbene) sau momeli adecvate, capcanele pot fi 

folosite şi la atragerea anumitor specii (eclectorul Rahn). 

Pentru intervenţia în faţa scorburilor cu rumeguş se foloseşte 

cel mai des un mini-eclector. 

6. Prinderea cu lumină şi iluminarea nocturnă a trunchiurilor: 

Numeroase specii de insecte, printre care mulţi valoroşi 

colonişti ai rumeguşului sunt activi noaptea. Aceştia părăsesc 

lemnul abia pe înserate. În crepuscul şi în primele 

ore de noapte este foarte eficientă iluminarea arborilor 

bătrâni cu lanterna de mână sau de frunte. Unele specii, 

foarte bune zburătoare, se apropie de instalaţiile de iluminat 

precum fluturii de noapte. 

* 

Creştere: Specii cu durata scurtă de zbor sau cu un mod de 

viaţă foarte ascuns pot fi foarte bine crescute şi determinate 

prin colectarea de bucăţi de lemn sau de ciuperci populate 

cu larve. 

3. Locul cercetărilor 

Coordonatele punctelor de găsire au fost măsurate cu un aparat 

GPS (Global Positioning System) eTrex Garmin al Firmei 

Garmin, cu 12 canale în grade, minute şi secunde, cu data 

geodezică „Potsdam PD”. 

Abb. 3. Jahrhunderte alte Buche im dem Forsthabitat 91YO 

der RL. 92/43/EWG v. 1992 (Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Fag multisecular din habitatul de pădure 91YO protejat de Directiva 

92/43/EEC din 1992 

Eine erste Erfassung der xylobionten Käferfauna erfolgte auf 

der Eichenhutung bei Tismana bereits 2004. Im Jahr 2005 

wurden die Fauna von zwei weiteren Standorten erfasst. 

• Nr. 1: Berg am Tismana Kloster (N 45°06.11- EO 

22°.54.15), 955 m ü.NN, 9.8.2005. 

• Nr. 3: Runcu, Valea Sohodol (N 45°16.42- EO 23°.07.25), 

1280 m ü. NN, 11.8.2005. 

• Nr. 4: Eichenhutung bei Tismana (N 45°03.31 – EO 

23°01.26), 12.8.2005. 

• Hu04: Eichenhutung bei Tismana (N 45°03.31 – EO 

23°01.26), 6.8.2004, 8.8.2004. 

Abb. 4. Kloster Tismana im gleichnamigen Naturschutzgebiet. 

Historisches Denkmal gegründet im Jahr 1378, in Waldhabitaten 

der RL. 92/43/EWG v. 1992 gestellt (Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Mănăstirea Tismana din rezervaţia naturală omonimă. Monument 

istoric fondat in 1378, situată în habitate silvestre naturale protejate 

de Directiva 92/43/EEC din 1992 

O prima inventariere a faunei de coleoptere xilobionte în 

dumbrava cu stejari de lângă Tismana a avut deja loc în 2004. 

În anul 2005 a fost inventariată fauna din alte două staţiuni. 

• Nr. 1: Vf. Cioclovina, Tismana (N 45°06.11- E 22°.54.15), 

955 m alt, 9.8.2005. 

• Nr. 3: Valea Sohodolului, Runcu (N 45°16.42- E 23°.07.25), 

1280 m alt, 11.8.2005. 

• Nr. 4: Dumbrava de stejar, Tismana (N 45°03.31 – E 

23°01.26), 280 m alt, 12.8.2005. 

• Hu04: Dumbrava de stejar, Tismana (N 45°03.31 – E 

23°01.26), 280 m alt, 6.8.2004, 8.8.2004. 

44

Anul X | Nr. 21 | 2005 

4. Artenliste 

Nomenklatur nach Köhler & Klausnitzer 1998 (FFH-Anhang 

II* = prioritäre Art der Fauna-Flora-Habitat-Richtlinie - RL 

92/43/EWG v. 21.05.1992): 

4. Lista speciilor 

Nomenclatura după Köhler şi Klausnitzer 1998 (FFH-Anexa 

II* = specie prioritară din Directiva UE 92/43 din 21.05.1992 

Faună-Floră-Habitate, Anexa II): 

FAM. HISTERIDAE 

Platylomalus complanatus (Panz., 1797) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Paromalus flavicornis (Hbst., 1792) . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 1 

Epierus comptus (Er., 1807) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Epierus italicus (Payk., 1811) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Eubrachium hispidulum Bremi-Wolf, 1855 . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Eblesia minor (Rossi, 1792). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

FAM. SCYDMAENIDAE 

Scydmaenus hellwigii (Hbst., 1792) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

FAM. STAPHYLINIDAE 

Hesperus rufipennis (Grav., 1802) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

Sepedophilus bipunctatus (Grav., 1802) . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Ischnoglossa prolixa (Grav., 1802) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Bolitochara obliqua Er., 1837 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM. TROGOSITIDAE 

Nemosoma elongatum (L., 1761). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Tenebroides fuscus (Goeze, 1777). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. EUCNEMIDAE 

Farsus dubius (Pill.Mitt., 1783) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. BUPRESTIDAE 

Dicerca berolinensis (Hbst., 1779). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Chrysobothris affinis (F., 1794) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Agrilus viridis (L., 1758). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM. BOTHRIDERIDAE 

Bothrideres bipunctatus (Gmel., 1790). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. CERYLONIDAE 

Cerylon ferrugineum Steph., 1830 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. NITIDULIDAE 

Cyllodes ater (Hbst., 1792) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM.CUCUJIDAE 

Cucujus cinnaberinus (Scop.,1763) – FFH-Anexa II . . . . . . Nr. 3 

FAM. SILVANIDAE 

Uleiota planata (L., 1761) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. EROTYLIDAE 

Tritoma bipustulata F., 1775 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Triplax aenea (Schall., 1783). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1, 3 

Tripla scutellaris Charp., 1825 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM. MYCETOPHAGIDAE 

Triphyllus bicolor (F., 1792) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Litargus connexus (Fourcr., 1785) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Mycetophagus quadripustulatus (L., 1761) . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1, 3, 4 

Mycetophagus atomarius (F., 1792) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM. COLYDIIDAE 

crenata (F., 1775) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 3 

Colydium elongatum (F., 1787) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. ANOBIIDAE 

Anobium fulvicorne Sturm, 1837 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1 

Ptilinus pecinicornis (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1, 3 

FAM. OEDEMERIDAE 

Nacerdes carniolica (Gistl., 1832) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1 

FAM. PYROCHROIDAE 

Pyrochroa coccinea (L., 1761). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1 

FAM. MELANDRYIDAE 

Eustrophus dermestoides (F., 1792). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Phloiotrya vaudoueri Muls., 1856 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

FAM. ALLECULIDAE 

Prionychus melanarius (Germ., 1813) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Mycetochara roubali Maran, 1935 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM. TENEBRIONIDAE 

Diaperis boleti (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Neomida haemorrhoidalis (F., 1787). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

Pentaphyllus testaceus (Hellw., 1792) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

Corticeus unicolor (Pill.Mitt., 1783) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1, 3 

Diaclina testudinea (Pill.Mitt., 1783). . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Diaclina fagi (Panz., 1799). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

Uloma culinaris (L.,1758). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Enoplopus velikensis (Pill.Mitt., 1783). . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 1 

Helops coeruleus (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1 

Neatus picipes (Hbst., 1797). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Menephilus cylindricus (Hbst., 1784). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Metaclisa azurea (Waltl, 1839) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Anthracias cornutus Fischer, 1823 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

FAM. SCARABAEIDAE 

Oryctes nasicornis (L., 1758). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Protaetia aeruginosa (Drury, 1770) . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Protaetia angustata (Germ., 1817) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Cetonia aurata (L., 1761) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

Osmoderma eremita (Scop., 1763) – FFH-Anexa II* . . . Hu04 

Gnorimus nobilis (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Trichius fasciatus (L., 1758). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

FAM. LUCANIDAE 

Lucanus cervus (L., 1758) – FFH-Anexa II . . . . . . Hu04, Nr. 1, 4 

Dorcus parallelipipedus (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 1, 4 

Sinodendron cylindricum (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 1, 3 

FAM. CERAMBYCIDAE 

Prionus coriarius (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 1 

Leptura quadrifasciata (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Leptura maculata (Podo, 1761). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Anastrangalia dubia (Scop., 1763). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Pachytodes cerambycifomis (Schrk., 1781). . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Stenurella melanura (L., 1758) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Cerambyx velutinus Brullé, 1832 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04, Nr. 4 

Cerambyx cerdo L., 1758 – FFH Anexa II . . . . . . . . . Hu04, Nr. 1, 4 

Rosalia alpina (L., 1758) FFH-Annexa II* . . . . . . . . . . . . . Nr. 3 

Chlorophorus sartor (Müll., 1766) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

FAM. SCOLYTIDAE 

Xyleborus monographus (F., 1792). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hu04 

Xyleborus dispar (F., 1792). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nr. 4 

45


Abb. 5. Osmoderma eremita, Prioritäre Art der RL. 92/43/ 

EWG v. 1992, Anexa II. Urwaldrelikt (Foto: H. Bussler). 

Osmoderma eremita, specie prioritar protejată de Directiva 92/43/ 

EEC din 1992, Anexa II. Relict al pădurii virgine 

Abb. 6. Cucujus cinnaberinus. Art der RL. 92/43/EWG v. 1992, 

Anexa II. Urwaldrelikt. (Foto: H. Bussler). 

Cucujus cinnaberinus. Specie protejată de Directiva 92/43/EEC din 

1992, Anexa II. Relict al pădurii virgine. 

Abb. 7. Cerambyx velutinus (Foto V. Dorka) 

Abb. 8. *Rosalia alpina, Prioritäre Art der RL. 92/43/ EWG v. 

1992, Anexa II. Urwaldrelikt (Foto V. Dorka). 

*Rosalia alpina, specie prioritar protejată de Directiva 92/43/EEC din 

1992, Anexa II. Relict al pădurii virgine 

Abb. 9. Lucanus cervus, Art der RL. 92/43/ EWG v. 1992, Anexa 

II. Urwaldrelikt (Foto H. Bussler). 

Lucanus cervus, specie protejată de Directiva CE 92/43/EEC din 

1992, Anexa II. Relict al pădurii virgine 

5. Bewertung und Diskussion 

Im Rahmen der Geländeuntersuchungen 2004 und 2005 

konnten im geplanten Naturpark Nordul Gorjului 74 xylobionte 

Käferarten nachgewiesen werden. Dies ist nur ein 

Bruchteil der insgesamt im Gebiet zu erwartenden Arten. 

Die hohe Wertigkeit des Gebietes zeigt sich jedoch bereits 

Abb. 10. Besprechung der rumänisch-bayerischen Forschungsgruppe 

zur Synthetisierung der Informationen (Foto: L. Strasser). 

Consultare în grupa de cercetare româno-bavareză 

pentru sintetizarea rezultatelor. 

5. Evaluare şi discuţie 

În cadrul cercetărilor de teren din anii 2004 şi 2005 s-a putut 

dovedi existenţa în Parcul Natural potenţial Nordul Gorjului 

a unui număr de 74 de specii de coleoptere xilobionte. Acesta 

este însă doar o parte din totalul speciilor la care ne putem 

aştepta în această regiune. 

46

Anul X | Nr. 21 | 2005 

jetzt in der Tatsache, dass sich unter den 74 bisher nachgewiesen 

Arten fünf Arten des Anhanges II der Fauna-Flora- 

Habitat-Richtlinie (92/43/EEC) befinden: Cucujus cinnaberinus 

(Scop., 1763), Osmoderma eremita (Scop., 1763), Lucanus 

cervus (L., 1758), Cerambyx cerdo L., 1758 und Rosalia alpina 

(L., 1758). Osmoderma eremita und Rosalia alpina sind zudem 

prioritäre Arten der Richtlinie. 

Deosebita valoare a regiunii reiese, totuşi, de pe acum, din faptul 

că printre cele 74 de specii determinate până în prezent, se găsesc 

cinci specii ale Anexei II din Directiva UE 92/43 din 21.05.1992 

Faună-Floră-Habitate: Cucujus cinnaberinus (Scop., 1763), Osmoderma 

eremita (Scop., 1763), Lucanus cervus (L., 1758), Cerambyx 

cerdo L., 1758 şi Rosalia alpina (L., 1758). În plus, Osmoderma eremita 

şi Rosalia alpina sunt specii prioritare ale Directivei. 

Abb. 11. Das dicht bewaldete Umland beim Forstrevier Tismana, 

der zweite Fundort von Metaclisa azurea (Foto: V. Dorka). 

Zona dens împădurită din jurul sediului Ocolului Silvic Tismana, al 

doilea loc unde a fost găsită Metaclisa azurea 

Abb. 12. Metaclisa azurea Waltl (Foto: H. Bussler). 

Abb. 13. Die bayerischen Forscher suchen die xylobionte Käfer 

(Foto: Cr.D Stoiculescu). 

Cercetătorii bavarezi caută fauna xilobiontă. 

Gebiet umfasst in der Ebene submediterrane Zonen und im 

Hügel- und Bergland montane bis subalpine Bereiche. Mediterrane 

bzw. kaspische Faunenelemente sind Epierus italicus Payk., 

Eubrachium hispidulum Bremi-Wolf, Metaclisa azurea Waltl und 

Cerambyx velutinus Brullé. Eubrachium hispidulum Bremi- 

Wolf und Metaclisa azurea Waltl konnten 2004 erstmals 

für die rumänische Fauna nachgewiesen werden. 

Urwaldreliktarten s.str. im nachgewiesenen Spektrum sind: 

Dicerca berolinensis (Hbst., 1779), Bothrideres bipunctatus 

(Gmel., 1790), Neomida haemorrhoidalis (F., 1787), Diaclina 

testudinea (Pill. Mitt., 1783), Neatus picipes (Hbst., 1797) und 

Menephilus cylindricus (Hbst., 1784). 

Das bisher nur stichprobenartig erfasste Artenspektrum 

xylobionter Käferarten im geplanten Naturpark Nordul Gorjului 

enthält eine einmalige Reliktfauna von europaweiter 

Bedeutung. Es ist davon auszugehen, dass das Gebiet die 

komplette xylobionte Käferfauna der am Standort vertretenen 

natürlichen Waldgesellschaften beherbergt. 

Anmerkung: Ein sehr bemerkenswerter Laufkäferfund im Gebiet 

gelang am 12.8.2005 durch Marian Tudor: 1 Ex. Procerus gigas 

(Creutz., 1799), bei Toplita (Forstdirektion Runcu, Wirtschaftseinheit 

VI Susita Seaca, Unterabteilung 14), 300 m ü.NN. ■ 

Abb. 14. Tismana Hutewald, Habitat einer neuen Käferat in 

Rumänien: Metaclisa azurea (foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Dumbrava Tismanei, habitatul unei noi specii pentru România: 

Metaclisa azurea 

Regiunea cuprinde, în zonele de câmpie, domenii submediteraneene, 

iar în zonele de deal şi de munte – domenii subalpine. 

Elemente ale faunei meditarneene respectiv caspice sunt 

Epierus italicus Payk., Eubrachium hispidulum Bremi-Wolf, 

Metaclisa azurea Waltl şi Cerambyx velutinus Brullé. Eubrachium 

hispidulum Bremi-Wolf şi Metaclisa azurea Waltl 

au fost identificate în anul 2004 pentru prima oară în 

fauna românească. 

Speciile relictare din spectrul identificat sunt: Dicerca berolinensis 

(Hbst., 1779), Bothrideres bipunctatus (Gmel., 1790), 

Neomida haemorrhoidalis (F., 1787), Diaclina testudinea (Pill. 

Mitt., 1783), Neatus picipes (Hbst., 1797) şi Menephilus cylindricus 

(Hbst., 1784). 

Spectrul de specii de coleoptere xilobionte colectat până acum 

doar prin sondaj în Parcul Natural potenţial Nordul Gorjului 

conţine o faună relictară de importanţă europeană. Se presupune 

că regiunea adăposteşte fauna completă de coleoptere 

xilobionte a asociaţiilor forestiere reprezentate în staţiune. 

Observaţie: în 12.8.2005 a fost descoperită, în această regiune, 

de către Marian Tudor, o specie remarcabilă: un exemplar de 

Procerus gigas (Creutz., 1799), în punctul Toplita (Ocolul Silvic 

Runcu, U.P. VI Susiţa Seacă, u.a. 14), la cca. 300 m altitudine. ■ 

47


Literatur 

Balzer S., Schröder E., Ssymank A., 2004: Ergänzung der Anhänge zur 

FFH-Richtlinie auf Grund der EU-sterweiterung.-Natur und Landschaft, 

79(4): 145-151. 

Bussler H., Müller J., Dorka V., 2005: European natural heritage: The saproxylic 

beetles in the proposed Parcul National Defileul Jiului. Analele 

ICAS, Bucureşti, I, 48: 55-71. 

Freude H., Harde K.W., Lohse G..A., 1964-1983: Die Käfer Mitteleuropas, 

Bd. 2-11, Krefeld. 

Köhler F., Klausnitzer B. Hrsg., 1998: Entomofauna Germanica: Verzeichnis 

der Käfer Deutschlands. Ent. Nachr. Ber. Beiheft 4, Dresden 1998. 

Müller J., Bussler H., Dorka V., 2005: Pădurile din Carpaţi pot servi 

drept referinţă pentru pădurile virgine din Europa Centrală – o dovedesc 

coleopterele xilobionte. Sănătatea plantelor, 81(2): 48-50. 

Müller J., Bussler H., Dorka V., 2005: Karpatenwälder als Bezugsflächen 

für mitteleuropäische Urwälder. AFZ -Der Wald, 9: 482-484. 

Ssymank, A., Hauke, U., Rückriem, C. & Schröder, E. unter Mitarbeit 

von Messer, D., 1998: Das europäische Schutzgebietssystem NATURA 

2000. Bundesamt für Naturschutz (Hrsg.), Schriftenreihe für Landschaftspflege 

und Naturschutz 53, 560 pp. 

48

Anul X | Nr. 21 | 2005 


Xylobionte Käferarten im geplanten 

Nationalpark Ciucaş – Romania 

■ Heinz Bussler, Volker Dorka, Jörg Müller 

1. Einleitung 

Holz war im europäischen Raum unter den natürlichen 

Verhältnissen einer Wald-Urlandschaft ein allgegenwärtiges 

or ganisches Substrat. Vor diesem Hintergrund 

wird verständ lich, dass etwa ein Viertel (ca. 2.000 

Arten) aller in Europa nach gewie se nen Käfer arten an diesen 

Lebensraum angepasst ist. Durch den Struk tur reich tum 

und die vielfälti gen Zerset zungs zustän de bietet Holz für ein 

breites Spek trum von Lebens formen (Holz- und Rin denfresser, 

Holzpilzbe sied ler und Pilzmy zel fresser, Baum saftlecker 

und Höhlenbrüter, Baum mulm be woh ner und spezia li sierte 

Räu ber, etc.) eine große Zahl ökolo gischer Ni schen. 

Käfer spielen sowohl hinsicht lich des natürli chen Abbaus 

von Tot holz als auch in der Schaffung von Sekun där strukturen 

(z.B. Bohr gänge, Mulm) eine domi nante Rolle. Sie bereiten 

das Substrat für eine Besiedlung durch weite re Tiergruppen 

(z.B. Haut flügler) auf und tragen durch einen hohen 

Spezialisie rungsgrad und ihre oft spezifi schen Besied lungsabfol 

gen wesent lich zu den sehr komplexen ökolo gi schen 

Beziehungsgefügen totholzreicher Baumbestände. 

Abb. 1. Ciucas Massiv. Nordlicher Hang (Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Masivul Ciucaş. Versantul Nordic. 

Abb. 3. Ciucas Massiv. Südlicher Hang mit das Klimakurort 

Cheia und Zăganu Gebirge. (Foto: Paulina Anastasiu). 

Masivul Ciucaş. Versantul Sudic cu Staţiunea climaterică Cheia şi 

Muntele Zăganu. 

Abb. 2. Ciucas Massiv. Süd-Westlicher Hang (Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Masivul Ciucaş. Versantul Sud-Vestic. 

Abb. 4. Ciucas Massiv, Westlicher Hang. Die Kalkklippe und 

die Wiese Tesla (Foto: A. Brumărescu). 

Masivul Ciucaş, versantul Vestic. Clipa calcaroasă şi Poiana Tesla. 

49


Die diffe ren zierte Lebens weise sowie ihre hohe Artenzahl 

und empfindliche Reaktion auf Veränderungen im Lebensraum 

machen xylobion te Käfer zu einer Schlüssel gruppe für 

eine Reihe von Fra gestellun gen in Natur schutz und Landschaftsplanung. 

Einsatzbereiche dieser Tiergruppe sind u.a. 

Zustandserfassungen von Wäldern, Parks, Gehölzsäumen, 

Streuobstbeständen, Hecken etc. und die Ermittlung ihres 

ökologi schen Reifegrades, der Faunentradition und der Naturnähe 

anhand charakteristischer Käferzöno sen („Urwaldrelik 

tar ten“, Stenotope). Kartierungen von Biotopstrukturen, 

Zielarten und speziellen Lebensgemeinschaften können 

zur Formulierung und Umsetzung landschaftsökologischer 

Leitbilder für das Biotopmanagement und als Grundla ge für 

Pflege- und Entwick lungs kon zep te dienen. 

Abb. 5. Das prioritär Habitat *91EO von Alnus incana der RL. 

92/43/EWG/ v. 1992 (Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Habitatul *91EO de Alnus incana, prioritar protejat de Directiva 

92/43/EEC/ din 1992. 

Abb. 6. Alnus incana Biotopexemplar der Käfer Peltis grossa 

(Foto:Cr. D. Stoiculescu). 

Exemplar biotop de Alnus incana al coleopterului Peltis grossa. 

2. Methodik 

Für die Erfassung xylobionter Käfer haben sich eine Reihe 

von Methoden bewährt, von denen jede einzelne teilweise 

sehr unterschiedliche Fangergebnisse hinsichtlich des 

Artenspektrums liefert. Die Methoden sollten im Idealfall 

möglichst in Kombination und zeitlicher Streuung über die 

Saison angewendet werden, um die bestmögliche Erfassung 

des Artenspektrums zu gewährleisten. Erfahrungen zeigen jedoch, 

dass eine relativ vollständige Erfassung der xylobionten 

Fauna eines Gebietes (wie bei den meisten anderen Tiergruppen 

auch) erst durch mehrjährige Bearbeitung möglich ist. 

Folgende Methoden wurden zur Erfassung xylobionter Käfer 

angewandt: 

• Handfang: Die Tiere werden durch manuelles Absuchen 

von Gehölzstrukturen erbeutet. Als Hilfsmittel zum 

Ablösen von Rinden oder Öffnen von Brutkammern 

kommen dabei i.d.R. Werkzeuge wie Stechbeitel und 

Messer zum Einsatz. Exhaustoren ermöglichen das Einsammeln 

sehr kleiner Arten. 

• Klopfschirm: Durch Abklopfen abgestorbener oder lebender 

Gehölzteile oder blühender Sträucher mittels eines 

Stocks fallen die Tiere auf einen darunter gehaltenen 

weißen Stoffschirm. Dadurch wird das schnelle, effektive 

Erkennen und Absammeln auch sehr kleiner Formen 

gewährleistet. 

• Keschern: Zahlreiche xylobionte Käfer besuchen spezielle 

Blütentypen (zur Aufnahme von Pollen, als Rendezvousplatz, 

etc.) oder halten sich zeitweise in der Bodenvegetation 

auf. Das Abkeschern solcher Pflanzenbestände ist vor 

allem in der Mittagssonne oder an schwülwarmen Abenden 

und besonders entlang von Gehölzbeständen effektiv. 

• Mulmsieben: Baummulm und stark zersetzte, manuell 

zerkleinerte Holzpartien können über einem groben Sieb 

ausgelesen werden. Das Gesiebe wird auf einem weißen 

Tuch nach Käfern, Larven und Fragmenten ausgesucht. 

Empfehlenswert ist die Mitnahme eines Teils des Materials, 

das zuhause nach sehr kleinen Arten untersucht wird 

(Berlese-Apparate, etc.). Baummulm ist in den meisten 

Gehölzbeständen ein Mangelsubstrat, Gesiebereste sind 

deshalb unbedingt wieder in den Baum zurückzuführen. 

3. Untersuchungsgebiete 

Die Koordinaten der Fundpunkte wurden mit einem 12 

Kanal GPS (Global Positioning System) eTrex-Gerät der Fa. 

Garmin in Grad, Minuten, Sekunden mit dem geodätischen 

Datum „Potsdam (PD)“ eingemessen. 

• P1: Piruschka, Umg. Forsthütte, (N 45°31.31 – EO 

25°59.49), 1060 m ü.NN, 26.7.2005 – 28.7.2005; 

• P2: Piruschka, unterhalb Forsthütte, Grauerlen an Bachlauf, 

956 m ü.NN, 26.7.2005 – 28.7.2005; 

• P3: Piruschka, (N 45°31.31 – EO 26°01.23), 935 m ü.NN, 

27.7.2005; 

• P4: Piruschka, Hochalm, 28.7.2005; 

• D1: Dalghiu, (N 45°33.04 – EO 25°55.01), 935 m ü.NN, 

29.7.2005; 

50

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Abb. 7. Peltis grossa, Urwaldrelikt 

(Foto: J. Müller). 

Peltis grossa, relict al pădurii virgine. 

Abb. 8. Buchenurwald mit dem Urwaldrelikt 

*Rosalia alpina, Prioritäre Art der 

RL 92/43/EWG v. 1992, Anexa II (Foto: 

Cr. D. Stoiculescu). 

Făget virgin cu coleopterul *Rosalia alpina, 

relict al pădurii virgine, prioritar protejat de 

Directiva CE 93/43/EEC din 1992, Anexa II. 

Abb. 9. Gebirgsmischwald mit der 

Urwaldreliktart *Rosalia alpina 

(Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Pădure montană de amestec cu *Rosalia 

alpina, relict al pădurii virgine). 

• T1: Tesla, (N 45°31.48 – EO 25°52.07), 1105 m ü.NN, 

30.7.2005 und 1.8.2005; 

• T2: Muntele Cailor, (N 45°27.55 – EO 25°53.25), 1360 m 

ü.NN, 31.7.2005; 

• T3: Tesla, (N 45°31.20 – EO 25°53.30), 1357 m ü.NN, 

2.8.2005; 

• T4: Babarunca, Grauerlen an Bachlauf, 2.8.2005 

• C1: Cheia, (N 45°28.17 – EO 25°55.22), 840 m ü.NN, 

3.8.2005; 

• C2: Cheia, (N 45°27.05 – EO 25°55.08), 1060 m ü.NN, 

3.8.2005; 

• VS1/2: Valea Stanei, (N 45°28.39 – EO 26°00.57), 1013 

m ü.NN und (N 45°28.26 – EO 26°00.04), 1446 m ü.NN, 

4.8.2005-7.8.2005. 

4. Artenliste 

Nomenklatur nach Köhler & Klausnitzer 1998 

(FFH-Anhang II* = prioritäre Art der Fauna-Flora-Habitat-Richtlinie - RL 92/43/EWG v. 21.05.1992) 

Familie/Art . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Fundorte 

Carabidae 

Tachyta nana (Gyll., 1810) ....................... P2, D1, C1, C2 

Histeridae 

Eblesia minor (Rossi, 1792) .............................VS 1/2 

Leiodidae 

Anisotoma orbicularis (Hbst., 1792) ..........................T2 

Staphylinidae 

Acrulia inflata (Gyll., 1813) .................................T1 

Nudobius lentus (Grav., 1806) ...............................P1 

Atrecus affinis (Payk., 1789) ................................T2 

Sepedophilus bipunctatus (Grav., 1802) .......................P1 

Pselaphidae 

Bibloporus bicolor (Denny, 1825) ............................T1 

Lycidae 

Pyropterus nigroruber (DeGeer, 1774) ........................T3 

Lygistopterus sanguineus (L., 1758) ......................VS 1/2 

Cleridae 

Tillus elongatus (L., 1758) ..................................P2 

Thanasimus formicarius (L., 1758) ................ P4, T3, VS 1/2 

51 

Trogositidae 

Tenebroides fuscus (Goeze, 1777) ............................D1 

Peltidae 

Peltis grossa (L., 1758) ................... P2, D1, T1, T4, VS 1/2 

Ostoma ferruginea (L., 1758) ................................T2 

Thymalus limbatus (F., 1787) .........................T1, T2, T3 

Elateridae 

Ampedus aethiops (Lacord., 1835) ....................D1, T3, P4 

Ampedus pomorum (Hbst., 1784) .........................P1, P3 

Diacanthous undulatus (DeGeer, 1774) .......................T3 

Buprestidae 

Buprestis haemorrhoidalis Hbst., 1780 .................D1, VS 1/2 

Phaenops knoteki Rtt., 1898 ............................D1, C2 

Anthaxia helvetica Stierl., 1868 .........................VS 1/2 

Anthaxia quadripunctata (L., 1758) ............P1, T2, T3, VS 1/2 

Chrysobothris chrysostigma (L., 1758) ....................VS 1/2 

Chrysobothris affinis (F., 1794) .......................... D1, T1 

Agrilus viridis (L., 1758) ................................VS 1/2 

Cerylonidae 

Cerylon fagi Bris., 1867 ......................... T1, T3, VS 1/2


Cerylon histeroides (F., 1792) ................................T1 

Cerylon ferrugineum Steph., 1830 ...........................T1 

Nitidulidae 

Cyllodes ater (Hbst., 1792) .................................D1 

Cychramus variegatus (Hbst., 1792) .......................P1, T1 

Rhizophagidae 

Rhizophagus dispar (Payk., 1800) ............................T1 

Rhizophagus bipustulatus (F., 1792) ..........................P3 

Cucujidae 

Pediacus depressus (Hbst., 1797) ............................C1 

Phloeostichidae 

Phloeostichus denticollis Redt., 1842 .........................T2 

Erotylidae 

Tritoma bipustulata F., 1775 ................................T1 

Triplax aenea (Schall., 1783) .........................D1, T2, C2 

Triplax russica (L., 1758) ...................................T2 

Triplax scutellaris Chapr., 1825 ......................T2, T3, C2 

Dacne rufifrons (F., 1775) ..................................C2 

Cryptophagidae 

Pteryngium crenatum (F., 1798) .............................T1 

Mycetophagidae 

Pseudotriphyllus suturalis (F., 1801). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VS 1/2 

Litargus connexus (Fourcr., 1785) ...........................D1 

Mycetophagus quadripustulatus (L., 1761) ................D1, C2 

Colydiidae 

Corticus tuberculatus (Germ., 1831) ..................T1, T3, C2 

Bitoma crenata (F., 1775) ............................P2, D1, T1 

Endomychidae 

Mycetina cruciata (Schall., 1783) .........................P1, P2 

Endomychus coccineus (L., 1758) ......................P3, VS 1/2 

Endomychus thoracicus (Charp., 1825) ................... T1, T2 

Cisidae 

Sulcacis affinis (Gyll., 1827) ............................. P1, T2 

Cis nitidus (F., 1792) .......................................T2 

Cis glabratus Mell., 1848 ............................... T1, T3 

Cis hispidus (Payk., 1798) ..................................T1 

Cis setiger Mell., 1848 .....................................C2 

Cis boleti (Scop., 1763) ..............................P1, VS 1/2 

Cis quadridens Mell., 1848 .................................T1 

Cis castaneus Mell., 1848. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . T2 

Cis bidentatus (Ol., 1790). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . T1, T2 

Anobiidae 

Anobium pertinax (L., 1758) ................................P1 

Ptilinus pectinicornis (L., 1758) ................P3, T2, T3, C1, C2 

Oedemeridae 

Chrysanthia nigricornis Westh., 1882 ....................VS 1/2 

Salpingidae 

Rabocerus foveolatus (Ljungh, 1823) .........................T2 

Pyrochroidae 

Pyrochroa coccinea (L., 1761) ................................C1 

Schizotus pectinicornis (L., 1758) ........................ P3, T2 

Scraptiidae 

Anaspis ruficollis (F., 1792) .................................T1 

Mordellidae 

Hoshihananomia perlata (Sulz., 1776) ........................P1 

Melandryidae ................................................ 

Orchesia micans (Panz., 1794) ..............................T3 

Orchesia minor Walk., 1837 .........................P1, D1, T2 

Orchesia undulata Kr., 1853 ................................T2 

Serropalpus barbatus (Schall., 1783) .....................VS 1/2 

Melandrya caraboides (L., 1761) .............................P1 

Tetratomidae 

Tetratoma ancora F., 1790 ..................................T2 

Alleculidae 

Mycetochara roubali Maran, 1935 ...........................P2 

Tenebrionidae 

Bolitophagus reticulatus (L., 1767) .................P4, T1, T3, C2 

Scaphidema metallicum (F., 1792) ............................C2 

Corticeus unicolor (Pill. Mitt., 1783) .........................D1 

Scarabaeidae 

Cetonia aurata (L., 1761) ............................P2, VS 1/2 

Trichius fasciatus (L., 1758) ..........................P2, D1, T1 

Lucanidae 

Dorcus parallelipipedus (L., 1758) ........................ P3, C2 

Ceruchus chrysomelinus (Hochenw., 1785) ....................T1 

Sinodendron cylindricum (L., 1758) ....................P3, T2, C1 

Cerambycidae 

Prionus coriarius (L., 1758) .................................D1 

Arhopalus rusticus (L., 1758) ................................T1 

Tetropium castaneum (L., 1758) ...............P1, P4, T3, VS 1/2 

Tetropium fuscum (F., 1758) ............................VS 1/2 

Rhagium mordax (DeGeer, 1775) ............................P1 

Rhagium inquisitor (L., 1758) ..........P1, P3, T1, T2, C1, VS 1/2 

Pachyta quadrimaculata (L., 1758) ....................P1, D1, C1 

Evodinus clathratus (F., 1792) ...............................P1 

Gaurotes virginea (L., 1758) ............P1, D1, T1, T2, C1, VS 1/2 

Pidonia lurida (F., 1792) ................................ P1, D1 

Alosterna tabacicolor (DeGeer, 1775) ...........P1, D1, C1, VS 1/2 

Leptura quadrifasciata (L., 1758) ..............P2, T1, C1, VS 1/2 

Leptura maculata (Poda, 1761) ................P1, T1, C1, VS 1/2 

Corymbia maculicornis (DeGeer, 1775) ................P1, VS 1/2 

Corymbia rubra (L., 1758) ..........P1, P3, D1, T1, T2, C1, VS 1/2 

Corymbia scutellata (F., 1781) ...........................VS 1/2 

Anastrangalia dubia (Scop., 1763) .....................P1, D1, T1 

Lepturobosca virens (L., 1758) ........................P1, VS 1/2 

Pachytodes cerambyciformis (Schrk., 1781) ....P1, D1, T1, C1, VS 1/2 

Stenurella melanura (L., 1758) ....................P1, D1, T1, C1 

Saphanus piceus (Laich., 1784) ..............................T2 

Molorchus minor (L., 1758) .................................P1 

Rosalia alpina (L., 1758) ............................... C1, C2 

Xylotrechus rusticus (Hampe, 1870) ..........................P2 

Clytus lama Muls., 1847 .................................P4, T2 

Monochamus sartor (F., 1787) ..............P2, P4, T1, T2, VS 1/2 

Monochamus sutor (L., 1758) .................P1, T1, T2, VS 1/2 

Pogonocherus fasciculatus (DeGeer, 1775) ................VS 1/2 

Acanthoderes clavipes (Schrk., 1781) ...........P1, P2, D1, VS 1/2 

Leiopus nebulosus (L., 1758) ............................D1, T2 

Saperda scalaris (L., 1758) ................ P1, D1, T1, C1, VS 1/2 

Anthribidae 

Anthribus albinus (L., 1758) ................................P3 

52

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Scolytidae 

Polygraphus poligraphus (L., 1758) ...........................P4 

Pityophthorus pityographus (Ratz., 1837) .....................P1 

Ips typographus (L., 1758) ........................P1, P4, VS 1/2 

Xyleborus dispar (F., 1792) ..................................D1 

Curculionidae 

Magdalis nitida (Gyll., 1827) ................................P1 

Ruteria hypocrita (Boh., 1837) ..............................T1 

Abb. 10. Leptura quadrifasciata (Foto: J. Müller). 

Abb. 11. Saperda scalaris (Foto: J. Müller). 

5. Bewertung und Diskussion 

Im Rahmen der Geländeuntersuchungen vom 26.7. bis 

7.8.2005 konnten im geplanten Nationalpark Ciucaş 119 xylobionte 

Käferarten nachgewiesen werden. Die Bedingungen 

für die Erfassung xylobionter Käferarten waren aufgrund 

der ungünstigen Witterung im Jahresverlauf und während 

des Untersuchungszeitraums ungünstig. 

Das Artenspektrum setzt sich aus Laub- und Nadelwaldgeneralisten 

und aus montanen bis subalpinen Faunenelementen zusammen. 

Typische Vertreter der xylobionten „Gebirgsfauna“ sind: 

Diacanthous undulatus DeGeer, Phaenops knoteki Rtt., Chrysobothris 

chrysostigma L., Phloeostichus denticollis Redt., Ceruchus 

chrysomelinus Hochenw., Evodinus clathratus F., Lepturobosca 

virens L., Pachyta quadrimaculata L., Anastrangalia dubia 

Scop., Saphanus piceus Laich., Rosalia alpina L., Monochamus 

sartor F. und Monochamus sutor L. 

Unter den 119 xylobionten Käferarten im geplanten Nationalpark 

konnte nur eine Art des Anhanges II der Fauna- 

Flora-Habitat-Richtlinie (CD 92/43/EEC) nachgewiesen werden: 

Rosalia alpina (L.,1758). Der Alpenbock ist jedoch eine 

prioritäre Art der Richtlinie und gilt als Urwaldreliktart. Er 

konnte im Gebiet bisher nur an zwei Fundorten bei Cheia (C1, 

C2) in sehr geringen Abundanzen festgestellt werden. Weitere 

Urwaldreliktarten sind Peltis grossa (L.,1758) und Ceruchus 

chrysomelinus (Hochenw., 1785). Peltis grossa L. wurde an 

fünf Fundstellen nachgewiesen, viermal an Grauerlen (Alnus 

incana L.) an Bachläufen (P2, D1, T4, VS1/2) aber nur einmal 

Abb. 12. Suche nach der xylobionten Käfern 

in einer Weissteanne Biotopbaum 

(Foto: J. Müller). 

Căutarea insectelor xilobionte într-un arbore 

biotop de brad. 

Abb. 13. Die künstlichen Fichtenkulturen mit so genannten Sanitärhieben 

haben wenig Artenvielfalt und sind ein Beispiel einer unökologische 

Waldwirtschaft (Foto: J. Müller). 

Culturile antropogene de molid parcurse cu tăieri de igienă au puţină biodiversitate şi 

sunt un exemplu de gestionare neecologică. 

53


im Bergmischwald an ca. 170jährigen Weißtannen (T1), hier 

gelang auch der Nachweis von Ceruchus chrysomelinus Hochenw. 

Eine weitere Urwaldreliktart, die im Gebiet vorkommen 

müsste, ist Ipidia binotata Rtt., sie wurde bereits 1999 vom 

Erstautor westlich Braşov ebenfalls an Weißtannen bestätigt. 

Die anspruchsvollen Arten konnten somit an sehr wenigen 

Stellen und nur in sehr alten Waldbeständen (Weißtanne am 

Tesla) oder an Standorten mit ungebrochener Struktur- und 

Biotoptradition (Grauerlenbestände) nachgewiesen werden. 

Bezeichnenderweise konnte während der gesamten Untersuchung, 

mit Ausnahme der Nachweise von Rosalia alpina L. bei 

Cheia, keine weitere stenöke Art an Rotbuche gefunden werden. 

Buchenbestände mit einem Alter von über 200 Jahren scheinen 

im Gebiet bereits völlig zu fehlen oder nur noch als kleinflächige 

Relikte zu existieren. Ältere Einzelindividuen von Rotbuche 

fanden sich nur am Rande von Almen und sind Zeitzeugen 

einer ehemals intensiveren Waldweidenutzung. Abschließend 

ist zu bemerken, dass die bisher praktizierte Forstwirtschaft 

die Waldbestände des Untersuchungsgebietes stark beeinträchtigt 

und zu einer Verarmung der xylobionten Fauna geführt hat. 

Für das Biotopmanagement im geplanten Nationalpark werden 

folgende Maßnahmen vorgeschlagen: 

Die Reste der alten Waldbestände mit naturnaher Bestockung 

(Rotbuchenwälder, Bergmischwälder, extrazonale 

Standorte mit Karpatenlärche, Waldkiefer etc.) werden als 

Kernzonen ausgewiesen und aus der Nutzung genommen. 

Diese Kernzonen werden durch extensiv bewirtschaftete 

Wälder vernetzt. Ein Großteil der Bestockung soll die Altersund 

Zerfallsphase erreichen, die Holzproduktion hat auf 

diesen Flächen nur eine untergeordnete Bedeutung. 

In den noch naturnahen Wirtschaftswaldflächen muss der Totholzanteil 

(stehend und liegend) kontinuierlich angehoben werden, 

Zielgröße sind mindesten 40 Festmeter/Hektar. Sogenannte 

Sanitärhiebe bei Rotbuche und Weißtanne sind einzustellen. 

Bei der Nutzung im Schirmschlag darf der Altbestand naturnaher 

Wirtschaftswälder nicht mehr komplett geräumt werden, 

pro Hektar sind mindesten 10 Bäume des Altbestandes 

dauerhaft auf der Fläche zu belassen. 

Der Fichtenanteil in naturnahen Bergmischwaldbeständen 

darf nicht mehr künstlich erhöht werden. 

Die Bachläufe mit ihrer Grauerlenbestockung sind wichtige 

lineare Vernetzungselemente und Rückzugsgebiete für 

Urwaldreliktarten. Sie sollten ebenfalls aus der Nutzung genommen 

werden. 

Literatur 

Balzer, S., Schröder, A. Ssymank, 2004: Ergänzung der Anhänge zur 

FFH-Richtlinie auf Grundder EU-Osterweiterung.-Natur und Landschaft 

79(4), 145-151. 

Bussler, H., Müller, J., V. Dorka, 2005: European natural heritage: The 

saproxylic beetles in the 

proposed Parcul National Defileul Jiului.- Ann. Forest Research & Management 

Institute (ICAS), Bucureşti, Seria I, Vol. 48, 55-71. 

Freude, H., Harde, K.W., G..A. Lohse, 1964-1983: Die Käfer Mitteleuropas, 

Bd. 2-11, Krefeld. 

Köhler, F., Klausnitzer, B. (Hrsg.1998): Entomofauna Germanica: Verzeichnis 

der Käfer Deutschlands. - Ent. Nachr. Ber. Beiheft 4, Dresden 

1998. 

Müller, J., Bussler, H., V. Dorka, 2005: Pădurile din Carpaţi pot servi 

drept referinţă pentru pădurile virgine din Europa Centrală – o dovedesc 

coleopterele xilobionte. In: Sănătatea plantelor 81(2), Bucareşti, 48-50. 

Müller, J., Bussler, H., V. Dorka, 2005: Karpatenwälder als Bezugsflächen 

für mitteleuropäische Urwälder.-AFZ-Der Wald 9, 482-484. 

Ssymank, A. Hauke, U., Rückriem, C., Schröder, E. unter Mitarbeit 

von Messer, D., 1998: Das europäische Schutz-gebietssystem NATURA 

2000.-In: Bundesamt für Natur-schutz (Hrsg.), Schriftenreihe für Landschaftspflege 

und Naturschutz 53, Bonn-Bad Godesberg, 560 pp. 

Rez umat 

Specii de coleoptere 

xilobionte in Parcul 

Naţional planificat 

Ciucaş – România 

În condiţiile naturale ale unui peisaj 

originar forestier din spaţiul european, 

lemnul a fost un substrat omniprezent. 

Un sfert, respectiv cca. 2.000, din speciile 

europene de coleoptere sunt adaptate 

acestui habitat care oferă un mare 

număr de nişe ecologice unei game largi 

de bioforme. Coleopterele, prin modul 

lor dominant în descompunerea naturală 

a lemnului şi crearea structurilor 

secundare (galerii, rumeguş), pregătesc 

condiţiile locative specifice exigenţelor 

altor grupe de animale, într-o succesiune 

distinctă de locuire. Datorită modului 

diferenţiat de viaţă, numărul ridicat 

de specii şi reacţia sensibilă la schimbările 

în habitat, coleopterele xilobionte 

reprezintă o grupă faunistică indicatoare 

de primă importanţă în aprecierea 

stării calităţii şi gradului de maturitate 

ecologică a vegetaţiei lemnoase. 

Cercetările intreprinse în perioada 

26. VII – 7. VIII. 2005 în cele 12 puncte 

de studiu, indicate în paragraful 3, 

definite prin coordonate tridimensionale 

stabilite cu un aparat GPS e Trex 

Garmin cu 12 canale, s-au soldat cu 

identificarea a 119 specii de coleoptere 

xilobionte, din care: 13 tipice pentru 

entomofauna montană (Diacanthous 

undulatus De Geer, Phaenops knoteki 

Rtt., Chrysobothris chrysostigma L., 

Phloeostichus denticollis Redt., Ceru- 

54 

chus chrysomelinus Hochenw., Evodinus 

clathratus F., Lepturobosca virens L., Pachyta 

quadrimaculata L., Anastrangalia 

dubia Scop., Saphanus piceus Laich., Rosalia 

alpina L., Monochamus sartor F. şi 

Monochamus sutor L.), 1 specie prioritar 

protejată de Directiva CD 92/43/EEC 

din 21 mai 1992, totodată şi relict al 

pădurii virgine (Rosalia alpina L.,1758), 

care a putut fi constatată numai în 

două puncte la Cheia (C1, C2); 2 specii 

relictare specifice pădurii virgine : Peltis 

grossa L.,1758, identificată în cinci 

locuri, de patru ori pe arborii de Alnus 

incana L. de-a lungul cursurilor de apă 

(P2, D1, T4, VS1/2), dar numai o dată 

în pădurea montană de amestec pe un 

brad de 170 ani (T1) şi Ceruchus chrysomelinus 

Hochenw., 1785, într-un singur

Anul X | Nr. 21 | 2005 

punct (T1). Un alt relict al pădurii virgine 

care ar trebui să apară este Ipidia 

binotata Rtt., care a fost deja confirmată 

de primul autor în anul 1999, tot pe 

brad, la vest de Braşov. 

În consecinţă, speciile pretenţioase 

au putut fi evidenţiate în foarte puţine 

locuri şi numai în arborete bătrâne 

(brădetele din Tesla) sau în staţiuni cu 

structuri şi biotopuri tradiţionale intacte 

(arboretele de anin alb). In mod 

semnificativ pe parcursul cercetării, 

cu excepţia confirmării speciei Rosalia 

alpina L. la Cheia, nu a mai fost găsită 

pe fag nici o altă specie stenecologică 

(sensibilă ecologic). În acest domeniu se 

pare că făgetele cu vârste de peste 200 

ani lipsesc sau mai supravieţuiesc ca relicte 

pe suprafeţe reduse. Exemplare solitare 

bătrâne de fag se mai găsesc doar 

pe marginea păşunilor alpine şi sunt 

martorii contemporani ai unei folosinţe 

silvo-pastorale intensive care a dus la 

sărăcirea faunei xilobionte. În încheiere 

este de observat că gospodărirea forestieră 

practicată în domeniul cercetat a 

prejudiciat puternic arboretele şi a dus 

la o sărăcire a faunei xilobionte. 

Pentru managementul viitorului parc 

naţional se propun următoarele măsuri: 

1. Legitimarea ca zone nucleu (respectiv 

„arii speciale de conservare“ 

în accepţiunea OUG nr. 195/22 

dec. 2005 privind protecţia mediului 

n. trad.) exceptate de la exploatare 

a tuturor fragmentelor vechilor 

arborete apropiate de starea 

naturală (păduri de fag, pădurile 

montane de amestec, staţiunile 

extrazonale cu larice carpatin, pin 

silvestru etc.); 

2. Aceste zone nucleu vor fi incluse 

într-o reţea de păduri gospodărite 

extensiv (ecologic). Pe aceste suprafeţe, 

o mare parte a arboretului 

trebuie să atingă faza de îmbătrânire 

şi degradare, iar producţia de 

lemn va urma să aibă doar o importanţă 

subordonată. 

3. In arboretele incluse în această reţea 

ecologică în care se aplică încă 

o silvicultură apropiată de natură, 

proporţia de lemn mort (pe picior 

şi căzut pe sol) trebuie să crească 

în mod continuu, cantitatea vizată 

fiind de cel puţin 40 m 3 /ha. Aşa 

numitele tăieri de igienă la fag şi 

brad se impun suprimate. 

4. In cazul pădurilor parcurse cu tăieri 

succesive (neincluse în reţeaua 

ecologică n. trad.) în care se aplică 

o silvicultura apropiată de natură, 

cel puţin 10 arbori / ha din arboretul 

bătrân se vor menţine pe o 

durată nedeterminată. 

5. Proporţia de molid din arboretele 

montane de amestec asemănătoare 

celor naturale nu va mai fi mărită 

artificial. 

6. Cursurile de apă cu arboretele lor 

de anin alb sunt elemente importante 

ale unei reţele liniare şi zone 

de adăpost pentru speciile relictare 

ale pădurii virgine (respectiv, Biotopul 

*91EO prioritar protejat de 

Directiva Habitate, Faună, Floră 

CD/92/43/EEC din 21 mai 1992 n. 

trad.). Acestea se impun, de asemenea, 

exceptate de la exploatare. 

Rumänische Übersetzung: 

Cristina Stoiculescu 

55


În memoria celor care, contrar 

tuturor vicisitudinilor, au militat 

pentru afirmarea 

valorilor româneşti. 


Parcurile naţionale propulsează România 

în Uniunea Europeană 

■ Cristian D. Stoiculescu 

1. Prăbuşirea 

Ocuparea (1944-1958), sovietizarea şi comunizarea 

forţată a ţării mutilate (1944-1989) s-a soldat cu 

abolirea instituţiilor şi structurilor constituţionale 

democratice şi abrogarea cadrului juridic. Instaurarea terorii 

dictaturii roşii, a excelat prin abuzuri abominabile, destituiri, 

deportări, arestări arbitrare, crime de ordinul sutelor 

de mii, a impus un regim politic străin spiritului poporului 

român. „În anul 1948, din iniţiativa Partidului Muncitoresc 

Român, Academia Română a fost reorganizată pe baze noi, socialiste, 

devenind Academia Republicii Populare Române…întemeindu-şi 

activitatea pe principiile marxism-leninismului…în 

strânsă legătură cu producţia, pentru construirea socialismului 

în patria noastră şi păcii în lume.” Între cele 7 comisii „dependente 

de Prezidiul Academiei R.P.R.” a funcţionat sub această 

orientare, până in anul 1990 şi „Comisia pentru ocrotirea 

monumentelor naturii” (Anonimus, 1962) – C.M.N. „Comisia, 

înfiinţată în 1930 în cadrul Ministerului Agriculturii şi Silviculturii; 

din anul 1950 funcţionează pe lângă Prezidiul Academiei 

R.P.R. Se compune dintr-un preşedinte şi opt membri. Are ca scop 

ocrotirea monumentelor naturii din R.P.R., explorarea ştiinţifică 

a rezervaţiilor şi punerea monumentelor naturii în slujba maselor. 

Editează buletinul anual «Ocrotirea naturii»” (Idem). În toată 

această perioadă, C.M.N. „nu a luat nici o atitudine cu ocazia 

distrugerii unor obiective naturale protejate de relevanţă europeană. 

Mai mult, nici chiar după 22 ani, nu s-a achitat de obligaţia 

legală ce-i revenea prin art. 50 al Legii nr. 9/1973 privind 

protecţia mediului înconjurător, în vigoare până la 30 decembrie 

1995, care reglementa clar: «Academia (fostei n.n.) R. S. România 

stabileşte normele specifice privind conservarea, întreţinerea, 

explorarea ştiinţifică şi paza rezervaţiilor şi monumentelor naturii 

şi, împreună cu (fostele n.n.) comitete executive ale consiliilor 

populare, asigură controlul respectării dispoziţiilor legale în acest 

domeniu». Starea deplorabilă a ariilor (naturale n.n.) protejate 

româneşti este consecinţa directă şi a acestei atitudini condamnabile” 

(Stoiculescu, 1998 b). Alte cercetări (Stoiculescu ş. a., 

1991) „au infirmat lipsa de «abateri faţă de normele specifice 

de protecţie» susţinută şi publicată de unii din reprezentanţii 

C.M.N., ceea ce contravenea flagrant cu realitatea” (Stoiculescu, 

2004 a, I). În plus, prin acte inavuabile ale aceloraşi persoane, 

C.M.N. a contribuit la ruinarea rezervaţiilor naturale moştenite 

pe care nu le-au oficializat. A avut însă meritul editării 

cenzurate a buletinului său, al menţinerii contactului la nivelul 

reprezentanţilor de vârf cu personalităţi reprezentative 

din domeniul protejării naturii de peste hotare deturnat 

în interes restrâns, al organizării periodice a unor conferinţe 

ştiinţifice şi recunoaşterea de către UNESCO a trei rezervaţii 

ale biosferei. Până recent, cu excepţia regretabilă a gravelor 

carenţe etice şi deontologice şi prin atitudinea iresponsabilă 

a unora dintre elementele dirigente decizionale ale Comisiei, 

care au monopolizat în interes personal chiar şi gestionarea 

patrimoniului natural încredinţat şi au blocat orice iniţiativă 

de contracarare a distrugerii flagrante a capitalului natural, 

luminoasele conştiinţe dezinteresate şi nepătate ale acestui 

for şi membrii acestuia din teritoriu au dus, nesprijiniţi de 

structura centrală, o militanţă neobosită pentru aprofundarea 

conştiinţei ecologice şi conservarea locală a unor eşantioane 

semnificative ale patrimoniului natural. Acestora li se 

cuvine gratitudinea posterităţii. 

2. Inflexiunea 

Cu toate acestea şi în ciuda suprimării drepturilor elementare 

de liberă informare, comunicare şi circulaţie a ideilor şi 

persoanelor, elita corpului silvic care studiase în Occident 

a convins decidenţii, din timpul ocupaţiei sovietice, să adopte 

măsuri de gestionare superioară a pădurilor. Paradoxal, 

acest lucru a fost facilitat de naţionalizarea pădurilor 

(1948). Graţie Prof. I. Popescu-Zeletin (1949, 1952, 1954 a, 

b), România a început în anul 1948 amenajarea unitară, integrală 

şi decenală a tuturor pădurilor ţării, ajungând singura 

ţară din Europa care, până în anul 2005, şi-a reamenajat 

integral de 6 ori fondul forestier; a adoptat şi aplicat riguros 

acte normative fundamentale, precum H.C.M. nr. 114/1954 

privind zonarea funcţională a pădurilor, „al doilea eveniment 

de importanţă istorică în evoluţia economiei forestiere române, 

după naţionalizarea pădurilor din anul 1948” (Popescu-Zeletin, 

1954 a), în vigoare şi astăzi. Aceste acte au contracarat elanul 

distructiv al impusei companii suprastatale „Sovromlemn” 

etc. şi au contribuit la menţinerea inerţială a României în 

sfera civilizaţiei europene. Astfel, în cadrul Institutului de 

Cercetări şi Amenajări Silvice - I.C.A.S. s-a cristalizat ideea 

conservării pădurilor prin parcuri naţionale (Popescu-Zeletin, 

1971), apoi (1974), conceptul unui sistem unitar de parcuri 

naţionale (Oarcea, 1982) care, în anul 1988 a continuat, 

56

Anul X | Nr. 21 | 2005 

potrivit noilor exigenţe, cu iniţierea cercetărilor sistematice 

pentru stabilirea stării rezervaţiilor naturale existente şi 

perspectiva dezvoltării acestora în fondul forestier (Stoiculescu, 

1989 a, b; Stoiculescu, Oarcea, 1989; Stoiculescu et al, 

1991), acţiune încă în derulare. În raport cu statutul juridic 

existent, în anul 1989, obiectivele naturale protejate se grupau 

în două categorii: (a) legal constituite - 41 unităţi, 36.476 

ha, respectiv 0,15 % din suprafaţa ţării, distribuite în 35 din 

cele 162 sectoare ecologice (N. Doniţă et al, 1980) şi (b) provizoriu 

protejate prin amenajamente silvice decenale - 125 

unităţi, 29.466 ha, respectiv 0,12 % din suprafaţa ţării, repartizate 

în 59 sectoare ecologice. Pentru extinderea reţelei 

existente de obiective naturale protejate în fondul forestier 

s-au propus 403 unităţi (Stoiculescu, 1989 a, b; Stoiculescu, 

Oarcea, 1989) în suprafaţă totală de 626.968 ha, respectiv 

pe 2,64 % din suprafaţa naţională (fig.1, tab. 1), dispuse în 

108 sectoare ecologice. Evidenţierea stării existente a acestor 

obiective naturale s-a efectuat asupra unui eşantion de 40 

unităţi, din care 17 legal constituite şi 23 provizoriu protejate. 

Starea alarmantă a acestora a impus propunerea luării 

unor măsuri urgente, precum: „Introducerea în Constituţie a 

unui capitol distinct prin care să se garanteze salvgardarea ambianţei 

prin parcuri naţionale şi rezervaţii naturale; Garantarea 

prin Constituţie a protejării ambianţei şi majorarea legală a su- 

Fig. 1. Obiective naturale protejate existente şi planificate în fondul forestier din România (Stoiculescu, Oarcea, 1989). 

Existing and planned natural objectives in Romania´s forest fund. 

Parcuri naţionale: National parks: 

I – Recunoscute legal; Legaly recognosed; 

II – Recunoscute provizoriu prin Ord. nr. 7/1990, Temporarily recognized 

by Ord. nr. 7/1990; 

III – Planificate: Planned: (a) – în etapa I - a, in the 1st stage; (b) – 

în etapa a II - a, in the 2nd stage; 

IV – Rezervaţii ale biosferei: Biosphere Reserves: (c) – legalizate 

la nivel naţional, legalised on the national level; (d) – desemnate internaţional 

de UNESCO, internationally designated by the UNESCO; 

Arii naturale protejate: Protected natural areas: 

A – Legal constituite, Legally constituted; 

B – Provizoriu protejate, Temporarily protected; 

57 

C – Propuse, reprezentate prin: Proposed, represented by: 

Rezervaţii naturale de interes: Natural reservations of: (1) - mixt, 

în suprafaţă de mixed interest, area > 1000 ha; (2) - mixt, în suprafaţă 

de mixed interest, area < 1000 ha; (3) - forestier, în suprafaţă 

de forest interest, area > 1000 ha; (4) - forestier, în suprafaţă de 

forest interest, area < 1000 ha; (5) - dendrologic dendrological; (6) 

- botanic, botanical; (7) - zoologic, zoological; (8) - paleontologic, 

paleontological; (9) - geologic, geological; (10) - speologic, speological; 

(11) - Rezervaţii ştiinţifice, Scientific reservations; (12) Rezervaţii 

peisagistice, Landscape reservations; (13) Monumente ale 

naturii, Natural monuments.


prafeţei ocrotite în fondul forestier de la 0,2 % existent în prezent, 

la 2 – 6 % din suprafaţa ţării. Această măsură ar permite apropierea 

acestui indicator de actuala medie continentală şi ar contribui 

la reintegrarea europeană a României” (Stoiculescu et al, 1991). 

Pentru prima dată în istoria ţării, la iniţiativa cercetătorilor 

silvici, primul Minister al Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător 

– MAPMI, prin titularul său, Prof. dr. Simion Hâncu, 

a emis Ord. nr. 7 / 29 ian. 1990 prin care 13 teritorii forestiere, 

în suprafaţă totală de 397.400 ha, din care 126.100 

rezervaţii integrale, au fost constituite „ca parcuri naţionale 

sub gospodărirea directă a ocoalelor şi inspectoratelor silvice” (tab. 

2). Reevaluate, prin aplicarea dispoziţiilor acestui ordin a rezultat: 

„suprafaţa totală de 397.211 ha, din care rezervaţii integrale 

144.652 ha”(Stoiculescu, 2004 a, P. II). După două luni, 

Germană pentru Protecţia Mediului şi a Naturii), interesaţi 

de cunoaşterea capitalului natural românesc, la sugestia dr. 

ing. Al. Fraţian, s-au dovedit a fi primii silvicultori europeni 

veniţi să-l descopere: Dr. Georg Meister1 (septembrie 1990), 

Ing. silvic diplomat Hubert Weinzierl2, preşedintele BUND 

şi Dr. ing. silvic G. Meister (mai 1991). Verdictul preşedintelui 

BUND după vizitarea Parcurilor Naţionale Cozia şi Domogled 

-Valea Cernei a fost categoric: „Recunoaşterea legală a 

parcurilor naţionale propuse din România este cea mai mare 

realizare în domeniul protejării mediului ambiant în spaţiul 

dintre Atlantic şi Urali” (Stoiculescu, 1995 a). Vizitarea 

acestor arii protejate şi a altor rezervaţii naturale, realizată 

cu concursul directorului Institutului Goethe din Bucureşti, 

prof. Vladimir Kadavy, avea să se soldeze cu organizarea 

Tab. 1. Structura, statutul, numărul şi suprafaţa obiectivelor naturale protejate existente şi propuse in fondul forestier în 

anul 1989 (Stoiculescu, 1989-b, pag. III-IV) 

Tab. 1. Structure, statute, number and surface of existing and proposed protected natural objectives in the forest fund in 1989 

Categoria ariilor naturale protejate Legal constituite Provizoriu protejate 

Propuse 

Total 

Parcuri naţionale 1 - 13* 14 

Rezervaţii naturale 17 91 193 301 

Rezervaţii ştiinţifice 2 16 16 34 

Rezervaţii peisagistice 2 - 14 16 

Monumente naturale 11 18 1 30 

Obiective naturale fără zonă de protecţie 8 - - 8 

Total Număr 41 125 237 403 

Suprafaţa, ha 36.476 29.466 561.026 626.968 

% din total 5,82 4,70 89,48 100 

% din suprafaţa ţării, 237.500 km 2 0,15 0,12 2,37 2,64 

a fost emis, tot în premieră naţională, Ord. nr. 43 / 30 mart. 

1990 „privind aplicarea în producţie a «Îndrumărilor tehnice privind 

gospodărirea şi ocrotirea parcurilor naţionale, rezervaţiilor 

naturale, monumentelor naturii şi a pădurilor cu funcţii de recreare 

din fondul forestier»”, prin care, la nivelul fondului forestier, 

se îndeplineau atribuţiile CMN, de două ori conferite legal 

şi nerealizate. Apariţia aproape instantanee a sintezei Ord, 

nr.7/1990 în publicaţiile International Union for Conservation 

of Nature and Natural Resources (IUCN, 1990), a suscitat un 

considerabil interes european (Stoiculescu, 1998 a). 

Ulterior, s-a apreciat că obiectivele naturale protejate existente 

şi planificate în fondul forestier (fig.1, tab. 1) asigură 

„conservarea biodiversităţii la nivel de peisaj, ecosistem, populaţie 

şi specie” şi „prefigurează crearea unei reţele unitare de arii protejate…în 

următorii 5 ani”. In consecinţă, acestea au fost incluse 

în Strategia dezvoltării silviculturii (1995). 

3. Zorile 

Tradiţia şi reputaţia silviculturii germane şi franceze, specifice 

spaţiului central european şi bazinului danubian, care 

au inspirat şi fundamentat silvicultura românească, înlocuite 

„ex abrupto” timp de 45 ani cu o silvicultură de nefericită 

inspiraţie sovietică, caracteristică teritoriului nordic 

euro-asiatic, se impuneau mai mult ca niciodată reînnodate. 

Şansa s-a ivit neaşteptat când, reprezentanţi de prestigiu ai 

Deutsche Umwelt und Naturschutz Bund – BUND (Federaţia 

*Inclusiv „Drocea”, nepromovat prin Ord. nr. 7/1990. 

58 

unor conferinţe pentru conservarea mediului şi a resurselor 

forestiere, precum şi cu invitarea în replică, în Bavaria, 

a unei delegaţii române compuse din ing. I. Dan, dr. biolog 

K. Fabritius, ing. I. Greiere, ing. I. Micşa, dr. ing. D. Simon şi 

dr. ing. Cr. D. Stoiculescu, secretarul ştiinţific al Societăţii 

„Progresul Silvic”- SPS (septembrie 1991). Astfel, silvicultorii 

români au putut luat act direct de multiple faţete practice ale 

unei impresionante gestionări ecologice raţionale. Discuţiile 

purtate cu dr. Helmut Klein3, însoţitorul delegaţiei româ- 

1 Georg Meister (n.1929), Dr., ing. silvic, personalitate ştiinţifică 

de avangardă a şcolii silvoprotective germane, cu realizări notabile 

în domeniul asanării ecosistemelor montane şi al renaturării pădurii. 

Autorul primelor studii de organizare şi funcţionare a Parcului 

Naţional Berchtesgaden. Solidari cu concepţia sa novatoare, deşi 

neoficializată, 300 de forestieri bavarezi au participat la festivitatea 

sa de pensionare (iunie 1994). 

2 Hubert Weinzierl (n.1935 intr-o familie de protectori ai naturii), 

ing. silvic diplomat. Implicat apolitic timp de peste 5 decenii în 

mişcarea ecologică pentru protejarea mediului. „Preşedinte al Bund 

Naturschutz in Bayern” (1969-2002), al BUND (1983-1998) şi al Curatoriumului 

„Deutsche Bundesstiftung Umwelt”, considerat figura 

integratoare a politicilor de mediu clasice şi moderne germane. Autor 

a 35 cărţi privind conservarea naturii şi politicile de mediu, al 

numeroaselor volume de eseuri şi poezii, al peste 800 articole şi a 

numeroase emisiuni la radio şi televiziune consacrate conştientizării 

silvice şi ecologice. Fondatorul Centrului de educaţie ecologică 

din Wiesenfelden. Distins cu numeroase premii, ordine şi medalii. 

3 Helmut Klein Doctor biolog, expert proeminent al comunităţii

Anul X | Nr. 21 | 2005 

ne, au fost din primul moment, foarte intense, profunde şi 

fertile şi au permis constatarea similitudinii şi profunzimii 

conceptuale proprii şcolilor române şi germane în domeniul 

protejării naturii. „La despărţire, dr. H. Klei n a avut gentileţea 

să remită autorului acestui raport o scrisoare, în care 

propune direcţii posibile de amorsare a unei colaborări ştiinţifice 

româno-germane în domeniul protejării naturii şi a 

mediului forestier. Ideile degajate din acest document au fost 

sintetizate în tabelul de gardă al raportului înaintat Regiei 

ROMSILVA cu nr. 4.164 din 15.11.1991, propus spre aprobare 

d-lui dr. A. Vădineanu, secretar de Stat în Ministerul 

Mediului” (Stoiculescu, 1998 a). Raportul nu a fost agreat. 

Dar, publicat abia în anul 1998, de inimoşii redactori ai săptămânalului 

„Pădurea noastră” editat de Regia Naţională a 

Pădurilor, prin recenta oficializare şi debutul funcţionării 

administraţiilor marilor arii naturale protejate, raportul 

este mai actual ca niciodată. 

4. Descoperirea pădurii virgine 

româneşti 

Pierderea şansei de colaborare oficială în beneficiul ambelor 

părţi a fost definitivă. In schimb, prin SPS, s-au menţinut 

contactele şi vizitele ocazionale ale unor grupe de bavarezi. 

Energicul director al Institutului Goethe din Bucureşti a organizat 

adevărate gale ştiinţifice în aula arhiplină a institutului, 

pe tema conservării pădurii şi a naturii. Aici, dr. G. Meister şi 

Dr. H. Klein au prezentat argumentat, în traducerea impecabilă 

a dr. K. Fabritius, aspecte protective practice din Bavaria. 

Totodată, diversitatea şi valoarea indicatoare a florei şi faunei 

pădurii virgine româneşti au suscitat interesul constant 

al Dr. H. Klein, care a revenit în România. O scurtă vizită 

ulterioară întreprinsă în fruntea unei echipe de 13 ingineri 

silvici şi biologi germani în vara anului 1994, în Parcul Naţional 

Domogled - Valea Cernei şi Defileul Dunării, s-a soldat 

cu rezultante impresionante. Cercetările întreprinse, sintetizate 

de dr. H. Klein, dr. V. Dorka, H. Busster şi J. Schmidl, 

prezentate de dr. K. Fabritius (1994), au consemnat peste 

400 specii de plante, predominant forestiere, din care numeroase 

endemite. Această diversitate impresionantă caracterizează 

pădurile foarte apropiate de cele naturale iar abundenţa 

acestora indică marea lor stabilitate ecologică. 

Şocantă pentru silvicultorii germani a fost structura pădurilor 

virgine, valoarea estetică şi frecvenţa calităţii superioare 

a giganţilor vegetali. 

Studiul coleopterelor xilobionte, cu numeroasele specii indicatoare, 

uşor şi precis de determinat, este indispensabil 

pentru aprecierea gradului de apropiere al arboretelor de pădurea 

naturală. Din cele 2.000 specii care trăiesc în lemn, în 

scurta lor şedere musafirii au identificat cam 350, din care 

60 relictare, specifice pădurii virgine de mult dispărute din 

pădurea germană. Prezenţa lor indică existenţa neîntreruptă 

a pădurii. Printre acestea se găsesc şi cele două specii, şi 

anume Rhysodes sulcatus (fig. 2) şi R. americanus, consideştiinţifice 

bavareze, reprezentantul „Centrului de lucru pădure” şi 

purtătorul de cuvânt pentru politică forestieră al Filialei BUND Bavaria. 

Devotat până la abnegaţie conservării şi perpetuării capitalului 

natural. Profesionist şi coleg ireproşabil. Iubitor al capitalului 

natural românesc. 

rate cele mai rare elemente dintre relictele pădurilor virgine. 

Primei, Consiliul Europei i-a consacrat în anul 1989 o lucrare 

care atestă că această specie a fost cândva răspândită pe tot 

continentul. Ea a dispărut însă treptat, acum cca. «3.000 ani 

din nordul Angliei, între 3.000 şi 200 ani din nord-vestul Europei, 

între 200 şi 100 ani din nord-estul Europei, între 50 

şi100 ani din centrul şi estul Europei, în ultimii 50 ani din 

sudul Europei» (fig. 3). În secolul 20 această specie a fost semnalată 

doar de trei ori: în 1972, în Grecia; în 1982, în Austria; 

în 1992 în Polonia. Dovezi ulterioare ale existenţei acestei 

specii provin exclusiv din făgetele virgine ale României din: 

Parcul Naţional Domogled - Valea Cernei, 19.05.1994 (Klein, 

Dorka, Bussler, Schmidl, prezentat de Fabritius, 1994); Parcul 

Naţional Defileul Jiului, 7.08.2004 

(Bussler, Müller, Dorka, 2005) (fig. 2 bis). ). Alte specii relictare, 

specifice pădurii virgine au fost identificate în pădurile 

acestor parcuri naţionale, de exemplu relictul terţiar 

Bothrideres contractus (fam. Colydiidae) considerat de mult 

dispărut din Carpaţi. Şi lista poate continua. În general, s-a 

constatat o abundenţă nemaiîntâlnită de coleoptere chiar şi 

în arboretele parcurse şi regenerate natural, ca urmare a suprafeţei 

şi unităţii lor impresionante. 

Fig. 2. Coleopterul xilobiont Rhysodes sulcatus (F., 1787 

(Foto: H. Bussler). 

Xylobiont beetle Rhysodes sulcatus (F., 1787). 

Fig. 2 bis. Arbore de fag, biotop pentru insectele xilobionte 

Rhysotes sulcatus şi *Osmoderma eremita, relicte ale pădurii 

virgine, specii protejate, respectiv prioritar protejate de Directiva 

CE 92/43/ EEC din 21 mai 1992 (Foto: Cr. D. Stoiculescu). 

Beech tree, biotop for the xylobionte beetles Rhysotes sulcatus and *Osmoderma 

eremita, virgin forest relict, protected respectively prioritarily 

protected species by the Council Directive 92/43/ EEC of 21 Mai 1992. 

59


Fig. 3. Istoria dispariţiei coleopterului Rhysotes sulcatus (M. Speight). 

History of disappearance of the Rhysotes sulcatus. 

În concluzie, se poate afirma că Parcul Naţional Domogled 

- Valea Cernei este deosebit de bogat în specii rare de coleoptere 

care trăiesc în lemnul uscat. 

N-ar fi exclus ca acest parc naţional să adăpostească cea mai 

mare diversitate şi abundenţă de coleoptere din spaţiul european. 

Această concentrare confirmă valoarea de neînlocuit a 

acestor păduri pentru cercetarea ecosistemelor primare. Iată 

de ce extragerea forţată a iescarilor şi chiar a necromasei de 

pe sol, impusă sub dictatură, inclusiv în unele arii protejate 

din Parcul Naţional Bucegi, a avut consecinţe catastrofale 

asupra unor segmente caracteristice ale biodiversităţii. S-a 

nesocotit faptul că uscarea unei ramuri sau a unui arbore nu 

indică decât renaşterea succesiunii unor categorii specifice 

ale vieţii sălbatice care milioane de ani au constituit componente 

fireşti ale ecosistemelor forestiere, localizate preferenţial 

în aceste „nişe” ecologice. Numai deteriorarea echilibrului 

ecologic determină creşterea alarmantă a populaţiilor de 

insecte care, în regim natural, poate constitui unul din factorii 

declanşatori ai regenerării naturale. Reducerea iraţională 

a biodiversităţii naturale, de sorginte antropogenă, pe seama 

elementelor antagonice, a uniformizării genetice şi silviculturale 

a arboretelor artificializate, provoacă gradaţii catastrofale 

ale populaţiilor de insecte care acţionează cu efect de 

bumerang asupra acestor implanturi efemere. 

Fără constituirea parcurilor naţionale şi ariilor protejate 

acest tezaur natural al pădurilor virgine ar fi dispărut, lipsind 

umanitatea de o moştenire inegalabilă şi in-importabilă 

care riscă să dispară chiar înainte de a fi integral cunoscută 

şi valorificată. Aceste eşantioane ale pădurii arhetipale au 

o importanţă naţională şi internaţională particulară, fiind 

opere vii de neînlocuit, superioare celor culturale pe care leau 

inspirat. Parcurile naţionale de genul celui de faţă constituie 

unele din ultimele şi cele mai reprezentative muzee 

naturale ale omenirii încredinţate spre gestionare silvicultorilor 

români. La acestea se adaugă peisajul fabulos, de o tulburătoare 

frumuseţe cuaternară, care rivalizează cu cele mai 

renumite parcuri naţionale ale lumii (Stoiculescu, 1995 a). 

Contrar tergiversării adoptării legislaţiei protective, faima 

pădurilor virgine, în dispariţie condamnabilă, determină 

creşterea prestigiului naţional. 

Prin apariţia volumului „Banater Urwälder” (Smejkal, Bândiu, 

Vişoiu-Smejkal, 1995), pădurea virgină românească a 

polarizat atenţia celor mai autorizaţi constructori de opinie 

publică din spaţiul european. În patru ani, zece delegaţii însumând 

cca. 500 oameni de ştiinţă şi practicieni silvici din 

Europa Centrală şi de Vest au vizitat păduri virgine din Banat. 

Nici un alt domeniu naţional nu a incitat, în acest interval, 

o atenţie similară. 

In ICAS, în anul 1997, se finaliza tacit inventarierea marilor 

areale cu păduri virgine şi cvasivirgine. 

Derularea Simpozionului Uniunii forestierilor cu concepţii 

apropiate de natură Pro Silva Europa „Silvicultura şi pădurea 

naturală” la Timişoara (19-25.09.1998) a determinat adoptarea 

unei declaraţii oficiale, potrivit căreia pădurile virgine din 

România reprezintă „O bogăţie unică în Europa…un patrimoniu 

cultural mondial de cea mai mare importanţă. Acestea merită să 

fie conservate şi protejate…PRO SILVA EUROPA recomandă înscrierea 

pădurilor virgine din România în registrul patrimoniului 

umanităţii al Organizaţiei Naţiunilor Unite” (Otto, 1999 a, b). 

Un an mai târziu, Prof. dr. A. Vădineanu (1999) declara la 

Conferinţa Europeană de la Tilburg, Olanda şi publica în periodicele 

ştiinţifice europene: „Capitalul natural este una din 

contribuţiile cele mai preţioase pe care România le aduce pentru 

integrarea sa europeană, care poate egala capitalul financiar 

occidental. Numai împreună aceste două capitaluri pot asigura 

bazele ecologice pentru dezvoltarea durabilă a Europei Unite”. 

Evident, pădurile virgine reprezintă cea mai preţioasă componentă 

a capitalului natural originar. Tot acum se publică 

sinteza rezultatelor recente privind componenţa şi distribuţia 

pădurilor virgine româneşti (fig. 4), pe care s-a grefat 

proiectul vastului sistem unitar de peisaje naturale protejate 

din fondul forestier, reprezentat prin 35 mari arii naturale 

protejate (fig. 5) (Stoiculescu, 1999 a, b), justificate ulterior şi 

sub raportul impresionantei variabilităţi ecogeografice carpatine 

(Stoiculescu, 2001 a). 

Fig. 4. Principalele zone cu păduri virgine şi cvasivirgine din 

România (Stoiculescu, 1999-a,-b). 

Main regions with virgin and quasi-virgin woods in Romania. 

60

Anul X | Nr. 21 | 2005 

tare din ICAS privind rezervaţiile naturale din fondul forestier. 

Argumentarea proiectului s-a bazat pe luarea în considerare a 

celor mai expresive caracteristici naturalistice silviculturale cu 

valoare macro-indicatoare sintetică şi conceperea unor indicatori 

silvo-ecologici relevanţi, care au permis evidenţierea şi selectarea 

celor mai valoroase eşantioane remarcabile ale pădurii 

româneşti şi, totodată, aveau să fundamenteze şi să justifice 

actele normative pentru oficializarea ariilor naturale protejate 

din fondul forestier (Stoiculescu, 1992, 1995 a, b, 1999 c). 

Derularea proiectului cu efectuarea unor stagii de documentare 

practică în toate parcurile naţionale germane, în doi ani 

consecutivi (1993, 1994), de câte o lună fiecare, a deschis noi 

orizonturi, concomitent cu acumularea unui impresionant capital 

informativ şi conceptual, indispensabil în efortul pentru 

conservarea capitalului natural românesc. Se amintesc astfel: 

Fig. 5. Vastul sistem unitar de peisaje naturale protejate în fondul 

forestier – proiect (Stoiculescu, Oarcea, 1997, revizuit 2000). 

The vast unitary system of protected natural landscapes 

in the forest fund – project. 

La cel de al 3-lea Congres internaţional al Uniunii forestierilor 

cu concepţii apropiate de natură PRO SILVA EUROPA de la 

Fallingbostel, Germania (2-7.06.2000), Bruno Julien, „Head 

of Unit Nature Protection, Coastal Zones and Tourism” din Comisia 

Europeană, declara de la tribuna acestui for: „România 

nu va fi admisă în U.E. până nu se va alinia standardelor protective 

comunitare!”, primea, în asentimentul participanţilor, 

replica promptă a raportorului român al abia prezentatei comunicări 

„Les forêts vierges roumaines: protection; enseigments 

pour la gestion des forêts de production” (Stoiculescu, 2000): 

„Sub raportul pădurilor virgine, nu România trebuie admisă în 

U.E., ci U.E. ar trebui acceptată de România!” 

Fascinaţia pădurilor virgine româneşti avea să reactiveze colaborarea 

directă cu cercetătorii bavarezi. Astfel, pentru alinierea 

metodelor şi rezultatelor cercetărilor ICAS la nivelul 

UE, cu ajutorul dr. H. Klein, în anii 2004 şi 2005, grupe de 

sistematicieni germani au participat onorific la identificarea 

biodiversităţii carpatine. Fundamentarea Parcurilor Naţionale 

Defileul Jiului 4 şi Ciucaş 5 şi, implicit, a Parcului Natural 

Nordul Gorjului 6 reprezintă rezultatul concret al acestor ultime 

eforturi internaţionale. 

5. Când Dumnezeu închide uşa, 

deschide o fereastră 

Apogeul acestor ani efervescenţi l-a constituit însă câştigarea 

proiectului internaţional „Ecological Offensives for the Protection 

of the Romanian Nature” (1992 - 1995), finanţat de Universitatea 

Central Europeană, de către responsabilul temei de cerce- 

4 Dipl. Forsting. H. Bussler, Dr. rer. nat. V. Dorka, Dipl. Forstwirt 

J. Müller, Bayerische Landesanstalt für Wald und Forstwirtschaft 

Freising (2004). 

5 Dipl. Forsting. H. Bussler, Dr. rer. nat. V. Dorka, Dr. rer. silv. M. 

Gossner, Dipl. Forstwirt J. Müller, Bayerische Landesanstalt für 

Wald und Forstwirtschaft Freising (2005). 

6 Dipl. Forsting. H. Bussler, Dr. rer. nat. V. Dorka, Dipl. Forstwirt 

J. Müller, Bayerische Landesanstalt für Wald und Forstwirtschaft 

Freising; Prof. Dr. J. Ewald, Prof. Dr. V. Zahner şi o grupă de 15 

studenţi, University of Applied Sciences, Department of Forest Science 

and Forestry Freising (2005). 

• diversificarea şi aprofundarea contactelor şi relaţiilor 

personale şi profesionale soldate cu vizionarea, ascultarea, 

trăirea, inclusiv descoperirea oamenilor, autorităţilor, 

naturii şi culturii unei mari naţiuni europene civilizate; 

• participarea la prezentarea raportului asupra stadiului de 

realizare a obiectivelor din programul Parcului Naţional 

Hochharz (din fosta R.D.G.) de către directorul acestuia 

ing. Hubertus Hlawatsch (12.10.1993) care a răspuns impecabil 

întrebărilor exigentei „Freiwillige Arbeitsgemeinschaft“ 

(„Comuinitatea onorifică de lucru”) a marilor federaţii 

germane pentru protecţia naturii: WWF - World 

Wide Fund for Nature - Secţiunea Germania, Nabu - Naturschutzbund 

Deutschland, EURONATUR - Stiftung Europäisches 

Naturerbe, FNNPE - Föderation der Natur- und 

Nationalparke Europas – Sektion Deutschland, astăzi EU- 

ROPARC, şi BUND - Deutsche Umwelt und Naturschutz 

Bund, constituită din reprezentanţii de vârf ai acestora 

(ultima cu 2.000 de filiale şi 200.000 de membri!) care, pe 

atunci, a subvenţionat tranziţia de la gestionarea economică 

la cea ecologică a resurselor din marile arii naturale 

protejate ale „noilor provincii federale”, aflate odinioară 

în componenţa fostei Republici Democrate Germane 7 . Au 

urmat: 

• audierea de comunicări ştiinţifice, dar şi prezentarea 

valorii şi conservării patrimoniului natural românesc la 

Universitatea din Greifswald, ca invitat al Prof. Dr. Michael 

Succow 8 (19 oct.1993); 

• la sugestia inspirată a dr. Jürgen Stein, directorul Parcului 

Naţional Sächsische Schweiz, contactarea şi cooperarea 

7 Eva Pongratz, redactorul şef al revistei NATIONALPARK, comunicare 

per E-Mail, 1.03.2005. 

8 Michael Succow (n. 1941), biolog, cercetător ştiinţific la Institutul 

de Pedologie din Eberswalde al Academiei Germane, profesor 

la Universitatea din Greifswald. Ministru adjunct pentru 

protecţia naturii, mediului şi gospodăririi apelor din fosta Republică 

Democrată Germană. Autorul şi edificatorul programului 

cuprinzător pentru cele 12 parcuri naţionale şi rezervaţii ale biosferei 

din fosta RDG, parte componentă a Contractului de Unificare 

a Germaniei. Laureat cu „Right Livelihood Award” (alternativul 

premiului Nobel), 1997 şi cu alte distincţii germane şi străine. 

Cu banii de premiu a fondatat (1999) şi prezidează „Michael 

Succow Stiftung zum Schutz der Natur”. Initiatorul numeroaselor 

proiecte pentru protejarea naturii in Georgia, Mongolia, Rusia, 

Azerbeidjan,Turcmenistan şi alte ţări din fosta U.R.S.S. 

61


directă cu „ Marile Stele ale Germaniei” (denumirea familiară 

a marilor strategi germani în domeniul conservării 

biodiversităţii prin arii naturale protejate), precum: 

• solicitarea adresată preşedintelui României pentru oficializarea 

reţelei de parcuri naţionale şi rezervaţii naturale 

şi adoptarea unei legi moderne pentru protejarea naturii 

de preşedinţii celor patru mari organizaţii neguvernamentale 

germane (H. Weinzierl - BUND, Claus-Peter 

Hutter 9 - EURONATUR, dr. H. Bibelriether 10 - FNNPE, J. 

Flasbarth 11 - Nabu) 12 (Thielcke, 1994), retransmisă şi ca 

informare germană de presă (Thielcke, 1994), publicată 

apoi rezumativ în cotidianele naţionale „Cotidianul” 

(Creangă, 1994) şi „România liberă” (Chiriţă, 1994); 

• cooptarea în consiliul EURONATUR (Fundaţia Patrimoniului 

Natural European) de către vicepreşedintele acesteia, 

prof. dr. Gerhard Thielcke13 (Fig. 6) şi, prin aceasta, 

9 Claus-Peter Hutter (n.1955), inginer administrator diplomat. 

Colaborator la diverse programe ecologice de cercetare. A 

conceput numeroase proiecte model pentru protejarea practică 

a naturii şi a transpus in viaţă proiecte ţintite precum protejarea 

biotopurilor şi conservarea speciilor. Autor de numeroase 

publicaţii pentru protejarea naturii şi mediului. Director 

al „Akademie für Umwelt und Naturschutz Baden-Württemberg”. 

Cofondator şi timp de două decenii preşedintele Fundaţiei 

„EURONATUR“, preşedinte al Fundaţiei „Nature-Life International“. 

Considerat unul dintre protectorii de succes ai naturii. 

10 Dr. Hans Bibelriether (n. 1933), ing. silvic, cercetător ştiinţific, 

autor fecund, practician şi important protector al naturii. Autoritate 

complexă de notorietate universală. Directorul primului Parc Naţional 

german „Bayerischer Wald” (1969 până la pensionare, 1998) 

pe care l-a propulsat ca model european, vicepreşedinte şi secretar 

general (1984-1995) al FENNP (astăzi Federaţia EUROPARC) şi 

conducător al altor organizaţii federale germane pentru Parcuri 

Naţionale şi Arii Protejate. Are merite excepţionale în dezvoltarea 

parcurilor naţionale în Europa. Autor al moto-ului „Natur Natur 

sein lassen“ („Lăsaţi natura să fie natură”). Pentru rezultatele obţinute 

i-au fost conferite prestigioase distincţii supreme naţionale şi 

internaţionale (medalia de aur „Alexander von Humbold“ a Fundaţiei 

F.V.S., „Golden Ark Award“ etc.). A vizitat şi inclus in monografia „Die 

Nationalparke Europas” (1989) Parcul Naţional Retezat. Spirit deschis, 

activ şi interesat de conservarea capitalului natural românesc. 

11 Jochen Flasbarth (n. 1962), economist, militant marcant din adolescenţă 

pentru protecţia mediului şi a naturii. Director de editură. 

Ca preşedinte al „Deutschen Bund für Vogelschutz“ (1992-2003) 

a extins organizaţia la nivelul naţional German „Naturschutzbund 

Deutschland (NABU)“, astăzi membră a celei mai puternice federaţii 

germane pentru mediu. Membru în prezidiul „Deutschen Naturschutzringes” 

(1985-2003). Însărcinat din anul 2003 director al 

Departamentului pentru protejarea naturii şi utilizarea durabilă a 

naturii din Ministerul federal german pentru Mediu, Protecţia Naturii 

şi Securitate Nucleară. 

12 Informaţii asupra Prof. M. Succow, Prof. H. D. Knapp, Dr. H. Bibelriether, 

J. Flasbarth au fost preluate din internet prin peste 100 

accesări, pre-rezumate şi transmise per E-mail la 30.03 şi 1.04.2005 

de D-na Angelika Elsner, secretarul Catedrei de botanică de la Universitatea 

din Greifswald. Pentru celelalte personalităţi informaţiile 

au fost sintetizate personal din publicaţiile de specialitate. 

13 Dr. Gerhard Thielcke (n. 1931) personalitate ştiinţifică germană 

şi protector de excepţie al naturii. Autor a numeroase articole şi 

cărţi de specialitate. Ornitolog recunoscut internaţional. Profesor 

la Universitatea din Konstanza, colaborator ştiinţific al Institutuoferirea 

nu numai a şansei de a cunoaşte: - intimitatea 

activităţii unei mari organizaţii neguvernamentale germane, 

cu filiale şi în alte ţări europene; - stilul interactiv 

de editare a tribunei de presă a fundaţiei „Euronatur”; 

- informaţii şi decizii delicate; - necesitatea cooperării 

fructuoase cu mass-media şi administraţiile; - efectele 

practice concrete ale unei experienţe pozitive bidecenale 

din cooperarea cu administraţiile, bunăoară cunoaşterea 

directă a noilor rezervaţii naturale create în apropierea 

localităţilor, reînverzirea urbană (medievalul Radolfzell 

e cel mai elocvent exemplu), familiarizarea publicului 

cu obiectivele naturalistice de conservat (protejarea 

arborilor la modernizarea străzilor chiar cu preţul 

devierii acestora, denumirea noilor artere de circulaţie 

cu numele unor specii protejate), educarea copiilor încă 

din grădiniţă într-un spirit de emulaţie în iubirea faţă 

de pădure şi de viaţa sălbatică etc.; ci şi a unor ocazii de 

participare la: acţiuni naţionale de propagandă eficientă 

pentru conservarea şi renaturarea ambianţei cu succes 

asigurat, datorat antrenării celor mai apreciate figuri ale 

vieţii artistice; gale de omagiere şi premiere a marilor 

sponsori ş.a. dar, mai ales, insuflarea importanţei misiunii 

protective formulate lapidar de prof. dr. G. Thielcke: 

„Recunoaşterea legală a marilor arii protejate din fondul 

forestier al României recunoscute prin Ord. nr. 7/1990, 

care constituie încă un monopol al statului, este de o importanţă 

ce depăşeşte orice aprecieri. De aceea, aşa cum 

nimeni nu ne întreabă când face o şosea, nici noi nu trebuie 

să întrebăm pe cineva când facem un parc naţional.“ 

Includerea noului membru român în acest consiliu avea să se reflecte 

pozitiv atât asupra realizării sarcinilor atribuite pe linie 

de cercetare în ICAS, cât şi de militanţă activă silvo-protectivă 

şi, nu numai, în calitatea deţinută de secretar ştiinţific al SPS; 

Fig. 6. Legitimaţia Dr. Cristian D. Stoiculescu de membru 

în Consiliul Fundaţiei Patrimoniului Natural 

European„EURONATUR” (Radolfzell, 21.06.1994). 

Membership card of Dr. Cristian D. Stoiculescu for the Council of the 

European Natural Heritage Foundation „EURONATUR” (Radolfzell, 

21.06.1994). 

lui Max-Planck din München pentru fiziologie comportamentală 

la Staţiunea ornitologică Radolfzell. Fondator şi preşedinte îndelungat 

al Fundaţiei „Deutsche Umwelthilfe”, preşedinte al „BUND” 

(1977-1983) şi al Secţiei Germane a „International Council for Bird 

Preservation”, vicepreşedinte al Fundaţiei „EURONATUR”. Multe 

din standardele recunoscute în protejarea naturii se datorează iniţiativelor 

sale. A contribuit exemplar la intensificarea şi internaţionalizarea 

protejării şi conservării naturii şi a vieţii sălbatice şi la 

detensionarea stărilor conflictuale. 

62

Anul X | Nr. 21 | 2005 

• primirea gratuită a periodicelor germane „Nationalpark” 

şi „Europäisches Bulletin Natur- und Nationalparke”, graţie 

redactorului şef al acestora, Eva Pongratz, precum şi a 

revistei „DUHwelt”, prin gentileţea Prof. G. Thielcke; 

• publicarea în premieră în periodice germane a unor informaţii 

privind: Realizările obţinute în conservarea 

naturii în pădurile din parcurile naţionale din România 

(Stoiculescu, 1994 a); Istoricul, importanţa şi necesitatea 

subvenţionării protejării naturii României de ţările 

bogate (Stoiculescu, 1994 b), dar şi comentariile făcute 

asupra unor aspecte din Parcul Naţional german Unteres 

Odertal (Stoiculescu, 1994 c, d); 

• vizitarea unor unităţi de cercetare şi administrare silvică 

şi de mediu de toate nivelurile, inclusiv a Parlamentului 

European de la Strasbourg, unde ambasadorul german 

era un fost student al prof. M. Prodan; 

• invitarea la şedinţe de consiliu, precum şi la manifestări 

ştiinţifice organizate de „Internationale Naturschutzakademie 

Insel Vilm” de prof. dr. H. D. Knapp 14 

unde au fost prezentate proiecte şi realizări româneşti 

în domeniul protejării patrimoniului natural. 

6. Sinteză protectivă comparativă 

cu fosta R.D.G. 

Atât în România cât şi în fosta Republică Democrată Germană 

(RDG), ţări foste socialiste, a fost definitivat simultan, în 

anul 1989, proiectul reţelei de arii naturale protejate. 

In România, această reţea era constituită cu precădere în fondul 

forestier şi era formată din 13 parcuri naţionale şi 403 

rezervaţii naturale (2,64 % din suprafaţa ţării, 237.500 km 2 ). 

În fosta RDG, au fost propuse spre conservare 23 domenii 

(cca. 10 % din teritoriul ţării). Ambele ţări le-au recunoscut 

public în lunile următoare (Stoiculescu, 1995-a, 1998-b). 

In fosta R.D.G., parlamentul, sub presiunea maselor, în ultima 

şedinţă din 12.09.1990, înainte de a-şi vota autodizolvarea, a 

legalizat „Zestrea verde pentru Germania unită”, alcătuită din 

14 mari arii naturale protejate, restrânse, pentru moment, la 

următoarele prime 12 unităţi, respectiv 6 Parcuri Naţionale: 

Jasmund, Vorpommersche Boddenlandschaft, Unteres 

Odertal, Müritz, Hochharz, Sächsische Schweiz, 6 Rezervaţii 

ale Biosferei: Südost Rügen, Shorfheide/Chorin, Spreewald, 

Mittlere Elbe, Vessertal, Rhön şi 2 Parcuri Naturale: Märkische 

Schweiz, Drömling 15 (4,5 % din teritoriul fostei R.D.G.). 

14 Prof. Dr. biolog H. D. Knapp (n. 1950), profilat ca fitogeograf, 

ecolog peisagist, elaborator al managementului ariilor protejate, 

protector al naturii. Autor de numeroase articole şi cărţi din domeniul 

fitogeografiei. Coiniţiator al primei Liste Roşii din Germania 

Orientală şi coautor al Asociaţiilor vegetale periclitate din RDG. 

Coiniţiator şi finisor al Programului Parcurilor Naţionale din fosta 

RDG, prin care se asigura protejarea a 4,5 % din suprafaţa ţării 

(108.174 km2) şi însărcinat în Ministerul Mediului din fosta R.D.G. 

cu implementarea programului, apoi cu edificarea şi conducerea 

„Internationale Natuschutzakademie Insel Vilm”. Consilier pentru 

dezvoltarea ariilor protejate în Georgia, Mongolia, Rusia, Azerbaidjan, 

Iran. Distins cu 11 premii şi ordine de argint şi de aur naţionale 

şi internaţionale. A cunoscut din studenţie Carpaţii României 

şi Delta Dunării. 

15 Legalizate ulterior, ca şi Rezervaţia Biosferei Schaalsee planifi- 

Acest act a intrat în vigoare la 1.10.1990 şi, în baza Tratatului 

de unificare intergerman, şi-au păstrat statutul legalizat şi 

după reunificarea ţării, la 3.10.1990. Totodată, aceste mari 

arii naturale protejate legalizate, au fost în totalitate multiplu 

subvenţionate şi anume: prin Ministerul Federal pentru 

Mediu, Protecţia Naturii şi Siguranţă Nucleară, prin WWF 

Germania şi FNNPE Germania, iar programe distincte au fost 

finanţate de guvernele mai multor landuri federale, EURO- 

NATUR, Deutsche Bund für Vogelschutz (Federaţia Germană 

pentru Protecţia Păsărilor), administraţiile parcurilor naţionale 

şi diverse asociaţii. Parte din aceste mari arii naturale 

protejate sunt recunoscute internaţional de UNESCO. Datorită 

peisajelor lor naturale nealterate, Parcurile Naţionale 

au devenit simboluri ale peisajelor de vacanţă germane, iar 

marea lor atractivitate e demonstrată anual, numai in cazul 

Parcului Naţional Jasmund, de milioanele de vizitatori. 

Rezervaţiile Biosferei reclamă ajutor urgent pentru o dezvoltare 

economică prin sustenabilitate naturală. Se doresc 

investitori care să nu deterioreze peisajele naturale intacte, 

ci să înnoiască acolo unde valoarea şi farmecul sunt reduse 

de vechi influenţe negative (Freude, Jeschke, Knapp, Succow, 

1992). Într-un singur land, Mecklenburg-Vorpommern, s-au 

creat 3 parcuri naţionale (1.153 km 2 ), o rezervaţie a biosferei 

(235 km 2 ), 6 parcuri naturale, inclusiv unul planificat (3.212 

km 2 ). Acestea se adaugă celor 259 arii naturale protejate (cca. 

700 km 2 ), 89 arii peisagistice protejate (5.500 km 2 ), monumentelor 

naturale şi biotopurilor protejate existente. Împreună 

totalizează 10.800 km 2 şi reprezintă 39,8 % din suprafaţa 

landului (Rabius, Holz, 1993). Ca toate celelalte activităţi, 

şi cele legate de politica de protejarea pădurii şi a mediului se 

desfăşoară febril, graţie proiectelor unor profesionişti consacraţi, 

angajaţi în organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, 

generos sponsorizate, dar conduse şi controlate sever 

în scopul măririi suprafeţelor strict protejate şi a gradului 

de naturalitate al acestora. In Parcul Naţional Müritz, se 

renaturează enclave selenizate, bunăoară fostele poligoane 

militare ale armatei sovietice de ocupaţie. Întreţinerea unui 

lobby eficient facilitează iniţiativa, derularea şi finalizarea 

cercetărilor şi adoptarea actelor normative. Sub egida ministerelor 

provinciale de mediu şi a FNNPE Germania, cu sprijinul 

„Deutsche Bundesstiftung Umwelt” (Fundaţia Federală 

Germană pentru Mediu), se organizează periodic sesiuni de 

specialitate cu teme de stringentă actualitate, unde directorii 

marilor arii naturale protejate prezintă spre dezbatere 

referate axate pe aspectele cotidiene cu care se confruntă 16 . 

Gestionarea parcurilor din fosta Republică Federală Germană 

e mobilizatoare pentru noile provincii federale. Astfel, 

sub preşedinţia dr. ing. H. Biebelriether, în Parcul Naţional 

Bayerischer Wald (creat în anul 1969, pe 13.100 ha, extins 

ulterior la 24.250 ha şi recunoscut şi ca rezervaţie a biosferei 

pe suprafaţa iniţială – Anonimus, 2001), ajuns parc de referinţă 

în Uniunea Europeană, fostele drumuri forestiere se 

cată iniţial ca parc natural. Prof. Dr. H. D. Knapp, comunicare per 

E-Mail, 7.03.2005. 

16 Volumul „FACHTAGUNG. Schutzgebiete in den neuen Bundesländern 

– Chancen für Regionalentwicklung und Naturschutz“.23-25 Juni 

1993. Nationalpark Sächsische Schweiz, Berghotel Bastei, 67 pp, 

conţine 11 comunicări, parte încă de mare actualitate pentru recent 

înfiinţatele administraţii ale marilor arii naturale protejate 

româneşti. 

63


desfiinţează. Tot aici, „accesibilitatea este asigurată peste tot 

dar turismului îi este totul îngrădit. În aceste condiţii, concomitent 

cu renaturarea mediului local, turismul controlat şi fără nici 

o reclamă a dus în 20 de ani la creşterea de 100 ori a numărului de 

înnoptări pe an: de la circa 20 mii la 2 milioane! În plus, parcurile 

naţionale germane constituie pentru milioane de turişti autentice 

şcoli şi laboratoare gratuite de educaţie ecologică sub cerul liber. 

Această performanţă este realizată graţie amenajărilor pentru 

protejarea naturii făcute în aceste parcuri (centre de informare, 

grădini zoologice, drumuri obligatorii, marcaje, ghizi, publicaţii 

ştiinţifice şi propagandistice graţie creării unui personal specializat 

de înaltă clasă etc.) dar mai ales, unei legislaţii ecoprotectoare 

şi militanţei constructive a mijloacelor mass-media. Germanii şiau 

format rapid nu numai o conştiinţă ecologică de masă ci, mai 

mult, o mentalitate ecologică de masă care evoluează necontenit 

în salturi spectaculoase. Privită prin această prismă, puterea actuală 

şi mass-media românească apar la antipod” (Stoiculescu, 

1998 a) etc. 

In toată Germania, suprafaţa inclusă în parcuri naţionale 

creşte, concomitent cu oficializarea altora. In anul 2001, erau 

legalizate în Germania 22 parcuri naţionale şi rezervaţii ale 

biosferei (1.800.084 ha) şi 92 parcuri naturale (8.492.347 

ha). Împreună acoperă 10.292.431 ha, respectiv 28,8 % din 

suprafaţa naţională de 356.000 km 2 (fig. 7). 

Fig. 7. Parcuri naturale, Rezervaţii ale biosferei şi parcuri naţionale 

în Germania (Anomimus, 2001). 

Natural Parks, Biosphere Reserves and National Parks in Germany. 

In România, care a demonstrat că poate oficializa baza unei 

reţele naţionale moderne de arii naturale protejate prin Ord. 

ministerial nr. 7/1990, legalizarea acesteia a fost tergiversată 

64 

timp de 13 ani. In acest interval, parcurile naţionale au fost 

legalizate tardiv şi nediferenţiat ca “parcuri naţionale, parcuri 

naturale şi rezervaţii ale biosferei”, amputate (Retezat 

- 38.047 ha, Rodna - 46.399 ha, Ceahlău - 8.396 ha, Bucegi 

- 32.663 ha, Cheile Bicazului-Hăşmaş - 6.575 ha) şi statuate, 

paradoxal, chiar fără monumente naturale şi fără rezervaţii 

naturale, precum Cozia (Legea nr. 5/2000). Ulterior, parte au 

fost subclasate arbitrar în parcuri naturale (Munţii Bucegi 

şi Munţii Apuseni), suprafaţa zonei de rezervaţii integrale 

redusă discreţionar, iar administraţiile tuturor parcurilor, 

abia create (H.G.R. nr. 230/2003), sunt lipsite de personalitate 

juridică şi nu pot accesa fonduri europene. Gravitatea 

subclasării arbitrare a Parcului Naţional Bucegi e cu atât mai 

condamnabilă cu cât acesta se situează net în fruntea tuturor 

parcurilor naţionale şi parcurilor naturale româneşti sub 

cel puţin 12 aspecte, precum: - (a) al „numărului de taxoni 

endemici de plante superioare”, (b) „al numărului de elemente 

peisagistice relevante” şi (c) „al habitatelor specifice”, fiind 

totodată (d) „unul din cele mai puţin afectate mari arii 

naturale protejate de regimul de gestionare practicat până 

la oficializare” (Coandă, Stoiculescu, 2003, 2005), (e) „Aparţine 

arealelor carpatine prioritare pentru conservarea biodiversităţii 

cu o valoare foarte înaltă a acesteia”. (f) „Deşi 

acoperă sub 0,2 % din suprafaţa ţării, totuşi concentrează: 

4 (44 %) din cele 9 etaje bioclimatice, 36 (17 %) din cele 212 

tipuri de staţiune forestiere, 47 (15 %) din cele 306 tipuri 

de pădure, la care se adaugă încă 9 tipuri de pădure locale 

nemenţionate în literatură, 13 (26 %) din cele 50 formaţii forestiere, 

precum şi 1.243 (35 %) din cele 3.600 specii vegetale 

superioare, cu o densitate medie de peste 250 ori mai mare 

decât media pe ţară” (Stoiculescu, 2003). În afara acestora, 

aici sunt concentrate: (g) „91 % din totalul fitoendemitelor 

carpatice, (h) 56 % din fitoendemitele Carpaţilor româneşti” 

(Morariu, 1977), (i) parte proprii numai Bucegilor (Doniţă, 

1969); „bioendemite locale, specii şi asociaţii glaciare relictare” 

(Beldie, 1967), (j) 50 % din speciile vegetale protejate 

(Ştefureac, 1976) şi (k) „25 % din cele animale protejate în 

România” (Stoiculescu, 1994 f, 2003), din care numeroase 

„elemente biogeografice unice sau foarte rare în România, 

unele aflate la limita arealului lor continental sau mondial” 

(Beldie, 1967). De asemenea, aici se mai conservă: (l) în succesiunea 

altitudinală originară întreaga gamă de ecosisteme 

naturale, inclusiv virgine şi cvasivirgine, de la aninişuri şi 

făgete, la brădete, amestecuri de fag cu răşinoase, molidete, 

laricete, jnepenişuri şi tufişuri subalpine, până la pajiştile alpine, 

cu habitate protejate şi biotopuri caracteristice. 

Deşi, în anul 1994, ariile naturale protejate erau departe de 

a fi legalizate, iar starea acestora era, ca şi în prezent, întro 

continuă involuţie (Stoiculescu 1994 e, 1996, 2003 etc.) 

totuşi, acestea erau ipocrit raportate şi preluate în statistici 

oficiale naţionale şi internaţionale. Aflam astfel cu surprindere 

că România ar fi avut conform standardelor internaţionale: 

„3 rezervaţii ale biosferei - 7o2.300 ha, 12 parcuri naţionale 

– 396.761 ha şi 571 rezervaţii naturale – 151.206 ha”, total 

1.250.267 ha, adică 5,26 % din suprafaţa ţării! (Anonimus, 

1994) , respectiv următoarele suprafeţe de arii naturale protejate 

situate în următoare categorii IUCN de management: 

„I – 607 km 2 , II – 8.416 km 2 , IV – 228 km 2 , V – 1.598 km 2 , Total 

– 10.849 km 2 ”, cu alte cuvinte „4,57 %” din suprafaţa naţională 

de „237.500 km 2 ” (IUCN, 1994). Potrivit statisticilor

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Tab. 2. Dinamica procesului legislativ privind conservarea biodiversităţii prin mari arii naturale protejate (MANP) în România 

in perioada 1979 – 2005 

Dynamics of the legislative process regarding the preservation of biodiversity through large protected areas (MANP) in Romania between 1979 and 2005 

Actul normativ 

Legislative act 

UNESCO, nov. 

1979 

Ord. MAPMI nr. 

7/1990 

Legea nr. 

82/1993 

Legea nr. 

5/2000 

H.G. nr. 

230/2003 

H.G. nr. 

2.151/2004 

H.G. nr. 

1.581/2004 

Total nivel 

2005: H.G. nr. 

230 + H.G. nr. 

2.151 + H.G. 

nr.1.581 

Specificaţii privind MANP Specification regarding to MANP 

Categoria Denumirea şi suprafaţa, ha Denomination an darea, ha Nr. Ha % 6 

Rezervaţia Naturală Pietrosul Mare, 3.068; Parcul Naţional Retezat, 

extins tacit la 20.000; Rezervaţia Roşca-Letea, 18.145. 

RB 1 

Retezat - recunoscut doar scriptic pe 10.000 ha în anul 1935, 

extins acum la 54.400 ha, Rodna - 56.700 ha, Căliman - 15.300 

ha, Ceahlău - 17.200 ha, Cheile Bicazului-Hăşmaş - 11.600 ha, 

PN 2 Bucegi - 35.700 ha, Piatra Craiului -14.800 ha, Cozia -17.100 

ha, Domogled-Valea Cernei - 60.100 ha, Cheile Nerei-Beuşniţa 

- 37.100 ha, Semenic-Cheile Caraşului - 30.400 ha, Apuseni 

- 37.900 ha, Delta Dunării - 9.100 ha. 

3 41.213 0,17 

13 397.400 1,67 

RB 1 Delta Dunării - 573.470. 1 573.470 4 2,41 

RB 1 - PN 2 - 

Pn 3 

Retezat - 38.047 ha, Rodna - 46.399 ha, Căliman - 24.041 ha, 

Ceahlău - 8.396 ha, Cheile Bicazului-Hăşmaş - 6.575 ha, Munţii 

Măcinului - 11.321 ha, Balta Mică a Brăilei - 17.529 ha, Bucegi 

- 32.663 ha, Piatra Craiului -14.800 ha, Cozia -17.100 ha, Grădiştea 

Muncelului-Cioclovina - 10.000 ha, Domogled-Valea Cernei 

- 60.100 ha, Porţile de Fier - 115.655,8 ha, Cheile Nerei-Beuşniţa 

- 37.100 ha, Semenic-Cheile Caraşului - 36.664,8 ha, Munţii Apuseni 

- 75.784 ha, Delta Dunării - 580.00 ha. 

17 1.132.176 4.77 

RB 1 Delta Dunării - 580.00 ha. 1 580.000 2,44 

PN 2 / RB 1 Munţii Rodnei - 46.399 ha, Retezat - 38.047 ha. 2 84.446 < 0.36 

PN 2 

Căliman - 24.041 ha, Ceahlău - 8.396 ha, Cheile Bicazului-Hăşmaş 

- 6.575 ha, Munţii Măcinului - 11.321 ha, Piatra Craiului 

-14.800 ha, Cozia -17.100 ha, Domogled-Valea Cernei - 60.100 9 216.098 0,91 

ha, Cheile Nerei-Beuşniţa - 37.100 ha, Semenic-Cheile Caraşului - 

36.664,8 ha. 

Pn 3 

Vânatori-Neamţ - 30.818 ha 5 , Balta Mică a Brăilei - 17.529 ha, 

Bucegi - 32.663 ha, Grădiştea Muncelului-Cioclovina - 10.000 ha, 6 282.450 1.19 

Porţile de Fier - 115.655,8 ha, Apuseni - 75.784 ha. 

Total 18 1.162.994 < 4,90 

PN 2 Buila-Vânturariţa - 4.186. 1 4.186 < 0,02 

Munţii Maramureşului -148.850 ha, Putna -Vrancea -32.204 ha, 

Pn 3 

Lunca Joasă a Prutului Inferior - 8.247 ha, Comana - 24.963 ha, 

Geoparcul Dinozaurilor Haţeg - 102.392, Geoparcul Platoul Mehedinţi 

7 439.822 1,85 

- 106.000, Lunca Mureşului - 17.166 ha. 

Total 8 444.008 < 1,87 

PN 2 Defileul Jiului - 11.127 ha. 1 11.127 < 0,05 

RB 1 1 580.000 2,44 

PN 2 / RB 1 2 84.446 < 0.36 

PN 2 11 231.411 0.97 

Pn 3 13 722.272 3,04 

Total 6 27 1.618.129 6,81 

1 

Rezervaţie a biosferei. 2 Parc naţional. PN 2 / RB 1 Parc Naţional, desemnat internaţional ca Rezervaţie a Biosferei de UNESCO, Comitetul „Omul 

şi Biosfera”. 3 Parc natural. 4 Împreună cu zona tampon marină, 676.470 ha. 5 Stabilită ulterior. 6 Suprafaţa României: 237.500 km 2 . 

internaţionale acelor ani (WCMC, 1992; IUCN, 1994) este de 

relevat că deşi România se situa, sub raportul biodiversităţii 

exprimate prin numărul de specii endemice, respectiv de fanerogame, 

pe locurile 6 (fig. 8) şi 7 (fig. 9) din Europa totuşi, 

în privinţa suprafeţei „protejate” ocupa abia locul 26 din 33, 

cu 5,19 %, după Slovenia, cu 5,34 % (fig. 10). Astăzi, după 

11 ani, România se află în aceiaşi poziţie în ierarhia ţărilor 

europene. 

65


Fig. 8. Ierarhizarea ţărilor europene în raport cu proporţia de 

fanerogame endemice. Prelucrare după WCMC (1992) corectată 

pentru România prin completarea cu parte din cele 127 

specii (I. Morariu, Al. Beldie, 1976) neincluse. 

Hierarchy of European countries regarding the proportion of endemic 

flowering plants. Processing after WCMC (1992), corrected for Romania 

by completing a part of the 127 not included species. 

Fig. 9. Ierarhizarea ţărilor europene după bogăţia în fanerogame 

(plante cu flori). Prelucrare după WCMC (1992). 

Hierarchy of European countries regarding the riches of flowering 

plants. Processing after WCMC (1992). 

Fig. 10. Ierarhizarea ţărilor europene în raport cu proporţia 

ariei naturale protejate conform categoriilor internaţionale 

de gestiune (IUCN, 1994). 

Hierarchy of European countries regarding the proportion of the 

protected natural area, acording to the international management 

categories (IUCN, 1994). 

Dorinţa de a depăşi această situaţie critică rezultă din angajamentul 

Preşedintelui României, Emil Constantinescu, din 

februarie 1997 faţă de A.S.R. Prinţul Philip Duce de Edinburgh, 

Preşedinte al WWF, elaborat de consilierul ministrului 

mediului, apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, dr. ing. F. 

Carcea, potrivit căruia: (a) „până în anul 2000, pentru cel puţin 

11 % din suprafaţa pădurilor ţării (687.500 ha, n.n.) intervenţiile 

să fie interzise sau să aibă un pronunţat caracter conservativ”; 

(b) „prin studii de specialitate şi reglementări adecvate s-a iniţiat 

constituirea în următorii 5-10 ani a unei reţele de 17 parcuri naţionale 

şi naturale, precum şi alte arii protejate, a căror suprafaţă 

va reprezenta 12 % (750.000 ha, n.n.) din întinderea totală 

a pădurilor”(Stoiculescu, 2001 b). Astfel, s-a deschis premisa 

conservării pădurii virgine româneşti, imperativ relevant la 

nivel european de vârf. Acum era de datoria decidenţilor de a 

recupera marile restanţe în conservarea şi protejarea pădurii 

şi a trece de la actul declarativ la cel legislativ deoarece, fără 

arii naturale protejate România, şi implicit Europa, riscă să 

nu îşi poată conserva eşantioanele reprezentative ale patrimoniului 

natural originar, indispensabile imperativelor viitorului. 

Iată de ce printre cele 13 mijloace asumate de Guvernul 

României (1999) pentru conservarea biodiversităţii la nivelul 

fondului forestier se include şi „ocrotirea celor circa 400 mii ha 

de păduri virgine şi cvasivirgine din Carpaţii României”. Totodată, 

de la tribuna celui de al XI-lea Congres Forestier Mondial, desfăşurat 

între 13 şi 22 oct. 1997 la Antalya, Turcia, a fost lansată 

invitaţia ca „în parcuri naţionale şi arii protejate să se cuprindă 

circa 10 % din suprafaţa fondului forestier”(Giurgiu, 1997). 

În viziunea prof. dr. H. D. Knapp, „parcurile naţionale româneşti 

includ cele mai valoroase zone nealterate din Estul Europei 

şi un capital natural considerabil. Legalizarea lor constituie una 

din cele mai marcante contribuţii româneşti la conservarea biodiversităţii 

europene prin care, la integrarea în structurile euroatlantice, 

România îşi va asigura perpetuarea identităţii sale” 17 . 

Perspectiva începerii tratativelor de aderare la Uniunea Europeană 

(Bruxelles, 15 dec. 2000) şi apoi a semnării „Cap. 22. 

Mediu” (Bruxelles, 24.01.2005) şi a „Tratatului de aderare la 

U.E.”(Luxemburg, 15. 04. 2005), au precipitat adoptarea Legii 

nr. 5/2000 şi a actelor normative ulterioare, astfel încât 

la finele anului 2005, erau legalizate în România 13 parcuri 

naţionale (315.857 ha), din care 2 desemnate internaţional 

de UNESCO ca rezervaţii ale biosferei (84.446 ha) (Gârlea, 

1980; IUCN, 1990), 13 parcuri naturale (722.272 ha) şi o rezervaţie 

a biosferei, „Delta Dunării” (580.000 ha), care deţine 

un triplu statut de protecţie internaţional: Rezervaţie a Biosferei, 

desemnată internaţional de Comitetul UNESCO „Omul şi 

Biosfera”, Zonă umedă de Importanţă Internaţională, desemnată 

de Secretariatul Convenţiei Ramsar, şi de Sit al Patrimoniului Natural 

Universal, recunoscut de UNESCO (H.G.R. nr. 230/2003). 

Împreună totalizează 1.618.129 ha, respectiv 6,81 % din 

suprafaţa naţională (tab. 2, fig. 11), adică abia 67 % din media 

europeană a suprafeţei protejate de 10,19 % raportată 

în urmă cu 11 ani, la data de 27.06.1994 (IUCN, 1994). Dar, 

prin erodarea prevederilor Ord. nr. 7/1990, suprafaţa rezervaţiilor 

integrale a fost redusă prin Legea nr.5/2000, la 

69.216 ha (Stoiculescu, Achim, 2000; Stoiculescu 2004. 

17 Comunicare verbală, Internationale Naturschutzakade-mie Insel 

Vilm, 4.03.1998. 

66

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Fig. 11. Parcuri naţionale, Rezervaţii ale biosferei şi Parcuri 

naturale din România (Cr. D. Stoiculescu, Joiţa Apostol 2005). 

National Parks, Biosphere Reserves and Natural Parks in 

Romania. 

Parcuri Naţionale: National parks: 1- Rodna, 46.399 ha; 2-Căliman, 

24.041 ha; 3-Ceahlău, 8.396 ha; 4-Cheile Bicazului-Hăşmaş, 6.575 ha; 

5- Munţii Măcinului, 11.321 ha; 6-Piatra Craiului, 14.800 ha; 7-Cozia, 

17.100 ha; 8-Buila Vânturariţa, 4.186 ha; 9-Defileul Jiului, 11.127 ha; 

10-Retezat, 38.047 ha; 11-Domogled-Valea Cernei, 60.100 ha; 12-Cheile 

Nerei-Beuşniţa, 37.100 ha; 13- Semenic-Cheile Caraşului, 36.664,8 

ha,din care: of which: 1- Rodna, 10 - Retezat, desemnate internaţional 

şi ca rezervaţii ale biosferei are internationally designated and as Biosphere 

Reserves. 

Rezervaţii ale Biosferei: Biosphere Reserves: 14-Delta Dunării, 

580.000 ha. 

Parcuri Naturale: Natural parks: 15-Munţii Maramureşului, 148.850 

ha; 16-Vânători-Neamţ, 30.818 ha; 17-Putna-Vrancea, 32.204 ha; 

18-Lunca Joasă a Prutului, 8.247; 19-Balta Mică a Brăilei, 17.529 ha; 

20-Comana, 24.963 ha; 21-Bucegi, 32.663 ha; 22-Grădiştea Muncelului-Cioclovina, 

10.000 ha; 23-Geoparcul Dinozaurilor Haţeg, 102.392 

ha; 24-Geoparcul Platoul Megedinţi, 106.000 ha; 25-Porţile de Fier, 

115.655,8 ha; 26-Lunca Mureşului, 17.166 ha; 27-Apuseni, 75.784 ha. 

7. Consideraţii finale 

Cercetările sistematice întreprinse de ICAS potrivit 

noilor exigenţe, cu începere din anul 1988, pentru oficializarea 

unui sistem naţional unitar de mari peisaje 

naturale protejate cu precădere în fondul forestier (fig. 

5), „au fundamentat atât conservarea celor mai remarcabile 

unităţi silvo-peisagistice româneşti, cât şi o parte din gama 

de formaţii forestiere” (Stoiculescu, 2004 b) aferente „pădurii 

virgine şi cvasivirgine din Delta Dunării până în zona 

subalpină”, unică în succesiunea ei naturală „în banda 

continentală cuprinsă între 44 0 şi 48 0 lat. N ”, care „concentrează 

o considerabilă biodiversitate, prea puţin cunoscută 

în lume şi, de asemenea, prea puţin studiată”(Stoiculescu, 

2000). Cercetarea şi conservarea acestor păduri oferă 

nu numai şansa cunoaşterii structurilor şi legităţilor de 

perpetuare ale pădurii naturale, ci asigură modelul şi 

materialul genetic, indispensabile reconstrucţiei forestiere 

din ţările bazinului danubian. In anul 2005, suprafaţa 

protejată prin 27 mari arii naturale protejate (fig. 

11) era de 6,81 % (tab. 2), adică 67 % din media europeană 

de 10,19 % raportată la 27.06.1994 (IUCN, 1994). Suprafaţa 

de „Rezervaţii integrale” de 126.100 ha, din cea 

totală de 397.400 ha, recunoscută prin Ord. nr. 7/1990 

şi extinsă prin aplicarea acestuia la 144.652 ha, redenumită 

prin Legea nr. 5/2000 „Rezervaţii şi monumente ale 

naturii”, a fost redusă la 69.216 ha. Sub raportul biodiversităţii 

România se situează pe locurile 6 şi 7 în Europa 

(fig. 8 şi 9), dar în privinţa suprafeţei protejate ocupă 

abia locul 26 din 33 (fig. 10). Prin multiplele lor valenţe 

naturale, care pot fi valorificate prin legalizarea marilor 

arii naturale planificate, (fig. 5) România a fost şi poate 

să redevină California Europei. E ţara acoperită cu aur 

unde nimeni nu se grăbeşte să-l culeagă. Peisagistic şi 

naturalistic, România nu are rival în U.E. Carpaţii reprezintă 

un mozaic imens de „parcuri naţionale”. Acesta 

necesită doar conservat, cartat funcţional şi accesibilizat 

printr-o infrastructură rutieră (ca în Ungaria) şi aeroportuară, 

care să atragă turismul, intermediarul care 

va permite culegerea aurului. De ce parcuri naţionale 

Pentru că: „Parcurile naţionale sunt organismele care pot 

asigura o îmbinare optimă a intereselor naţionale, internaţionale 

de conservare şi de valorificare diversă în aceste zone 

puţin modificate de om. Pentru că aceste parcuri naţionale 

sunt într-un fel cartea de vizită a unei ţări care ţine la trecutul, 

la viitorul şi la integritatea ei. Pentru că aici se păstrează 

cea mai valoroasă şi caracteristică parte a fondului 

genetic al ţării, a fondului de informaţii şi relaţii ecologice şi 

poate a fondului de frumuseţe şi implicit de spiritualitate a 

ţării. Pentru că acestea sunt veritabile sanctuare ale unităţii 

şi continuităţii noastre multimilenare” (Oarcea, 1999). 

Prin semnarea Tratatului de aderare la U.E., decidenţii s-au 

angajat să protejeze natura prin implementarea legislaţiei 

comunitare dar, contrar angajamentelor şi fabulosului ei 

patrimoniu natural, România continuă a fi ruşinos ancorată 

în coada ierarhiei ţărilor europene sub raportul ponderii suprafeţei 

protejate. In opinia Aurorei Gruescu, prima femeie 

inginer silvic din lume, „Natura este o Dumnezeire, pădurea 

este numai energie benefică şi omul nu are voie să le distrugă. 

Planeta asta are suprafeţe uriaşe în care lumea tânjeşte după 

o oază de verdeaţă, după o frunză, iar noi, în România, ne 

întrecem în a le devasta. E o inconştienţă, o crimă şi un păcat. 

Vom fi pedepsiţi” (Simionescu, 2001). 

■ 

Bibliografie 

Anonimus, 1962: Dicţionar enciclopedic român. Editura Politică Bucureşti, 

vol. I. 880 pp. 

Anonimus, 1994: Anuarul statistic al României. In: Environment. Cap. 

1.3.2. Ariile protejate (Protected areas), Cap. 1.3.3. Rezervaţii ale biosferei 

(Biosphere reservations), Cap. 1.3.4. Parcuri naţionale (National 

parks). Bucureşti, p: 59. 

Anonimus, 2001: Die deutsche Naturparke. Ausgaben und Ziele. 2. 

Fortschreibung 2001. Verband Deutscher Naturparke e.V. Wirtschaftswerbung 

Ibald, Schafflund. 64 pp. 

Beldie, Al., 1967: Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Edit. Academiei R.S. 

România. Bucureşti. 439 pp. 

Bussler, H., Müller, J., Dorka, V., 2005: European Natural Heritage: the 

Saproxylic Beetles in the Proposed Parcul 

67


National Defileul Jiului. Analele ICAS, Seria I, Vol. 45. Editura Tehnică Silvică. 

Bucuresti, p: 55 – 71. 

Chiriţă Elena,.1994: Parcurile naţionale 1995, Anul European al Conservării 

Naturii – Fiecare a cincea specie din floră, în pericol. Cotidianul 

naţional „România liberă”. 

Coandă C., Stoiculescu Cr., 2003: Research on the Forest Biodiversity of 

the Large Protected Areas in the Romanian Carpathians. Natural Resources 

and Sustainable Development. International Scientific Session and 

Reviewed Papers. Oradea-Debrecen, p: 40-42. 

Coandă C., Stoiculescu Cr. D., 2005: Cercetări asupra biodiversităţii forestiere 

din unele arii protejate din Carpaţii României. Revista pădurilor, 

An. 120, Nr. 5, Bucureşti, p: 32- 35. 

Creangă, M., 1994: Poluarea nu va scădea prin simple declaraţii. Cotidianul 

naţional „Cotidianul”. 

Doniţă, N., 1969: Elemente floristice, originea şi repartiţia lor în România. În: R. 

Călinescu. 1969: Biogeografia României, Edit. Ştiinţfică, Bucureşti, p: 53-58. 

Doniţă, N. şi alţi 10 autori, 1980: Zonarea şi regionalizarea ecologică a 

pădurilor din R. S. România. Seria a II-a ICAS, Bucureşti, 64 pp + 1 hartă. 

Fabritius K., 1994: Pădurile României, valori inestimabile. Academica, 

An. 5, nr. 1 (49), noiembrie. 

Freude M., Jeschke L., Knapp H. D., Succow M., 1992: Unbekanntes 

Deutschland. Tomus Verlag GmbH, Trezzano. 272 pp. 

Giurgiu, V., 1997: Consemnări pe marginea celui de al XI - lea Congres 

Forestier Mondial. Pădurea noastră, nr. 352. 

Gîrlea, D., 1980: Contribuţia românească la reţeaua mondială de rezervaţii 

ale biosferei. Revista pădurilor, An. 95, nr. 4, p: 245-247. 

Guvernul României, 1999: Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă. 

Editura Nova, Bucureşti, 119 pp. 

IUCN (1990): 1990 United Nations List of National Parks and Protected Areas. 

IUCN, Gland, Switzerland and Cambridge, UK. 284 pp. (p: 151-152, 249). 

IUCN (1994): Parks for Life: Action for Protected Areas in Europe. IUCN, 

Gland, Switzerland and Cambridge, UK. 154 pp. (p: 104). 

MAPMI, 1990: Ordin nr. 7 privind constituirea ca parcuri naţionale sub 

gospodărirea directă a ocoalelor şi inspectoratelor silvice a 13 teritorii 

forestiere. 3 pp. 

MAPMI, 1009: Ordin nr. 43 privind aplicarea în producţie a “Indrumărilor 

tehnice privind gospodărirea şi ocrotirea parcurilor naţionale, rezervaţiilor 

naturale, monumentelor naturii şi a pădurilor cu funcţii de recreare 

din fondul forestier”. Text litografiat. 60 pp. 

MAPPM (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţia Mediului), 1995: 

Strategia dezvoltării silviculturii. Bucureşti, p: 22 + fig. 13 şi14. 

Morariu, I., 1977: Conservarea şi protecţia naturii în Munţii Bucegi. Studii 

şi comunicări de ocrotirea naturii. Vol. 4. Suceava, p: 41- 48. 

Morariu I., Beldie Al., 1976: Endemismele din flora României. Flora R. S. 

România. Tom. XIII. Edit. Academiei R. S. România, Bucureşti, p: 97 – 105. 

Oarcea, Z., 1982: Sistemul românesc de parcuri naţionale. Pontus Euxinus, 

Studii şi cercetări, Constanţa, vol. II, p: 90 - 93. 

Oarcea, Z., 1999: Ocrotirea naturii. Filozofie şi împliniri. Parcuri naţionale. 

Parcuri naturale. Editura Presa Universitară Română, Timişoara. 251 

pp + 1 harta. 

Otto, H.-J., 1999 a: Ce viitor au pădurile virgine din România - Reflecţii 

ca urmare a Simpozionului PRO SILVA EUROPA. Rev. Pădurilor, An. 114, 

nr.1, p: 5 – 10. 

Otto, H.-J., 1999 b: Ce viitor au pădurile virgine din România Aldine, suplimentul 

săptămânal al cotidianului naţional România liberă, nr. 174, p: 1, 3. 

Popescu-Zeletin, I., 1949: Instrucţiuni tehnice de amenajare. Ministerul 

Silviculturii. Direcţia Planificării şi Amenajării Pădurilor. 171 + IX p. + VII pl. 

Popescu-Zeletin, I., 1952: Funcţiunile pădurii şi tipurile funcţionale de 

protecţie. Rev. Pădurilor, An. 67, nr.10, p: 17-23. 

Popescu-Zeletin, I., 1954 a: Principiile zonării funcţionale a pădurilor. 

Rev. Pădurilor, An 69, nr.3, p: 97 – 98. 

Popescu-Zeletin, I., 1954 b: Le cartage fonctionel des forets. Actes du IV e 

Congres Forestier Mondial, Vol. II, Dehra-Dun (India), p: 314-321. 

Popescu-Zeletin, I., 1971: Gospodărirea funcţională a pădurilor între 

„ieri” şi „mâine”. Revista pădurilor, An. 86, nr. 7, p: 333 – 336. 

Rabius, E. W., Holz, R.,1993: Naturschutz in Mecklenburg-Vorpommern. 

Demler Verlag Erfurt. 

Simionescu Rodica, 2001: Legământ cu taina codrilor. Editura Comandor, 

264 pp. 

Smejkal, G. M., Bândiu, C., Dagmar Vişoiu-Smejkal, 1995: Banater 

Urwälder. Mitron Verlag. Temeschburg. 198 pp. 

Speight, M., 1995: Invertebrates. European Environment. The Dobris 

Assessement. Cap. 9: Nature and wildlife. European Environment Agency, 

Copenhagen, p: 233-234. 

Stoiculescu, Cr. D., 1989 a: Cercetări privind starea actuală şi perspectiva 

dezvoltării reţelei de rezervaţii naturale în fondul forestier. Referat 

ştiinţific final la tema nr. 6e (S)/1989 Manuscris ICAS Bucureşti, 159 pp. 

Stoiculescu, Cr. D., 1989 b: Lista parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale 

şi monumentelor naturii constituite şi propuse în fondul forestier. 

Elaborată în cadrul temei nr. 6e (S)/1989 Cercetări privind starea actuală 

şi perspectiva dezvoltării reţelei de rezervaţii naturale în fondul forestier, 

114 pp format A3. Manuscris ICAS Bucureşti. 

Stoiculescu Cr. D., 1992: Cercetări privind starea actuală şi perspectiva 

dezvoltării reţelei de rezervaţii naturale in fondul forestier. Referat ştiinţific 

final la tema nr. 33/1992. Manuscris ICAS Bucuresti. 234 pp. 

Stoiculescu Cr. D., 1994 a: Forest protection in the National Parks of Romania. 

Nature and National Parks European Buletin, Grafenau-Germania. 

Vol. 32, Nr. 122, p: 3-8. 

Stoiculescu Cr. D., 1994 b: Rumäniens Natur braucht Hilfe (Natura României 

cere ajutor). Revista „Euronatur”, Radolfzell-Germania. Nr. 4, p: 11. 

Stoiculescu Cr. D., 14.07.1994 c: Zu viele Schwierigkeiten für ein wertvolles 

Gebiet (Prea multe greutăţi pentru un domeniu valoros). Markische 

Oderzeitung. 

Stoiculescu Cr. D., 11.08.1994 d: Nur Jubeltag auf dem Deich (Numai 

zile jubiliare pe dig). Markische Oderzeitung. 

Stoiculescu Cr. D., 1994 e: Cercetări privind constituirea unei reţele unitare 

de rezervaţii naturale în fondul forestier şi monitorizarea acesteia. 

Referat ştiinţific final la tema nr. A-19/1994 (3.1/1994). Manuscris ICAS 

Bucureşti, 217 pp. 

Stoiculescu Cr. D., 1994 f : Problema ariilor forestiere protejate din România. 

În: Prosit, An. 2, nr. 2, p: 3-5. 

Stoiculescu, Cr. D., 1995 a: Arii protejate în fondul forestier din România. 

Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurii Româneşti. Societatea „PRO- 

GRESUL SILVIC”, Arta Grafică. Bucureşti, p: 111-132. 

Stoiculescu, Cr. D., 1995 b: Ecological Offensives for the Protection of the 

Romanian Nature. Text computerizat, 104 pp. 

Stoiculescu, Cr. D., 1996: Patrimoniul natural românesc în pericol. „Terra 

XXI”, Bucureşti, Nr. 9, p: 7-14. 

Stoiculescu Cr. D., 1998 a: Prezervarea patrimoniului natural forestier. 

Pădurea noastră. Bucureşti, Nr. 373, (XLXI), iulie, p: 2-15. 

Stoiculescu Cr. D., 1998 b: Reglementări legale europene privind ariile 

protejate. Revista pădurilor, An. 113, Nr. 3-4, p:106-110. 

Stoiculescu Cr. D., 1999 a: Pădurile virgine şi cvasivirgine româneşti, un 

patrimoniu natural european. Revista pădurilor, Anul 114, Nr. 2, p:14-22. 

Stoiculescu Cr. D., 1999 b: Pădurile virgine româneşti, un patrimoniu 

natural european de excepţie. Aldine, suplimentul săptămânal al cotidianului 

naţional România liberă, nr. 174, p: 1-3. 

Stoiculescu Cr. D., 1999 c: Cuantificarea biodiversitătii în arii forestiere 

protejate din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Analele ştiinţifice ale Institutului 

Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării Tulcea, p: 47 – 62. 

Stoiculescu, Cr. D., 2000: Les forêts vierges roumaines: protection; enseigments 

pour la gestion des forêts de production. In: 3 e Congres International 

„Le rendement soutenu dans le temps et dans l’espace“. Fallingbostel 

– Allemagne (02 - 07 juin 2000. Rapport de Congres PRO SILVA 

EUROPA, p: 136-160. 

Stoiculescu Cr. D, 2001 a: Repartition territoriale des forets vierges. Les 

forets vierges de Roumanie. Édité par l’Asbl Foret Wallonne Louvain-la- 

Neuve - Belgique (apărută ulterior şi în versiune română), p: 85-94. 

Stoiculescu Cr. D., 2001 b: Conservarea pădurilor virgine, un pas spre 

reintegrarea europeană a României. Aldine, suplimentul săptămânal al 

cotidianului naţional România liberă, nr. 263, p: 1-3. 

Stoiculescu Cr. D., 2003: Parcul Naţional Bucegi în derivă Revista de 

Silvicultură şi Cinegetică, Braşov, An. VIII, Nr. 17-18, p: 52-60. 

Stoiculescu Cr. D., 2004 a: Din contribuţia şi rolul I.C.A.S. la conservarea 

biodiversităţii prin arii naturale protejate. Revista pădurilor, Bucureşti. 

68

Anul X | Nr. 21 | 2005 

An. 119. 3 părţi: P. I, în: Nr. 2, p: 31-35; P. II, în: Nr. 4, p: 24-32; P. III, în 

Nr. 6, p: 20-29. 

Stoiculescu, Cr. D., 2004 b: Din istoricul constituirii, delimitării şi zonării 

interioare a marilor arii protejate din fondul forestier. Revista Geografică. 

T. X – 2003 – Serie nouă. Bucureşti, p: 196-204. 

Stoiculescu, Cr. D., Oarcea, Z., 1989: R. S. Romania. Harta obiectivelor 

naturale constituite şi propuse în fondul forestier. Scara 1: 1.000.000. 

Cromolitografia ICAS Bucureşti. 

Stoiculescu Cr. D. în colab. cu: Z. Oarcea, N. Doniţă, N. Geambaşu, S. 

Radu, G. Rusu, Mihaela Mănescu, N. Pătrăşcoiu, Al. Tissescu, Al. 

Beldie, V. Lucuş, I. B. Kiss, 1991: Cercetări privind starea actuală a 

reţelei de rezervaţii naturale din fondul forestier. Buletinul informativ 

al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Nr. 20, Bucureşti, p: 211-231. 

Stoiculescu Cr. D., Achim, Fl., 2001: „Conservarea pădurilor virgine, un pas 

spre reintegrarea europeană a României”. „Anale ICAS”. Vol. 1, p. 132 -140. 

Ştefureac, Tr., 1976: Plante ocrotite şi rarităţi în flora României. Flora R. S. 

România. Editura Academiei R. S. Romania Bucureşti vol. XIII, p: 112-117. 

Thielcke, G., 1994: Domnului Ion Iliescu, preşedintele României. Scrisoare 

deschisă semnată de patru preşedinţi de mari ONG germane pentru 

protecţia şi conservarea naturii. EURONATUR, Radolfzell, 3 pp. 

Thielcke, G., 1994: Rumäniens Parlament soll Naturparke rechtsverbindlich 

machen. Presse Information. EURONATUR Radolfzell, 1 pp. 

Vădineanu, A., 1999: Balancing Socio-economic development and Biodiversity 

in Central and Eastern Europe. European Nature: magazine on 

the interface of policy and science, 3, p. 13-14. 

WCMC (World Conservation Monitoring Centre), 1992: Global biodiversity: 

status of the Earth’s living resources. Chapman & Hall, London, 

Glasgow, New York, Tokyo, Melburne, Madras. XX + 594 pp. 

***: Legea nr. 82, 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta 

Dunării”. Monitorul Oficial al României, P. I, An. 161 (V), nr. 283 din 

7.12.1993. Bucureşti, p: 1-6. 

***: Legea nr. 5, 2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului 

naţional – Secţiunea a III-a – zone protejate. Monitorul Oficial al 

României, P. I, An. 168 (XII), nr. 152 din 12.04.2000. Bucureşti, p: 1-22. 

***: H.G.R. nr. 230, 2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor 

naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor 

acestora. Monitorul Oficial al României, P. I, An. 171 (XV), nr. 190 din 

26.03.2003. Bucureşti, p: 1-48. 

***: H.G.R. nr. 2.15, 2004 privind instituirea regimului de arie naturală 

protejată pentru noi zone. Monitorul Oficial al României, P. I, An. 173 

(XVII), nr. 38 din 12.01.2005. Bucureşti, p: 1-96. 

***: H.G.R. nr. 1.581, 2005 privind instituirea regimului de arie naturală 

protejată pentru noi zone. Monitorul Oficial al României, P. I, An. 174 

(XVIII), nr. 24 din 11.01.2006. Bucureşti, p: 1-8. 

***: Revised Final European Union and Candidate Country un the 

Accession Treaty. Chapter 22: Environment (acquis up to: 1.4.2004) 

with the amended Councils Directivele 79/409/EEC of 2 April 1979 on 

the conservation of wild birds and 92/43/EEC of 21 May 1992 on the 

conservation of natural habitats and of wild fauna and flora. (Tratatul de 

aderare Capitolul 22. MEDIU Revizuit pe baza negocierilor de aderare ale 

României şi Bulgariei). Brusseles, 24 January 2005. 152 pp. 

Abstract 

Systematic research carried out by the ICAS according to the new requirements, as of 1988, for the official recognition of 

a national unitary system of great protected areas, mainly in the forest fund (Fig. 5), have consolidated the preservation of 

the most remarkable Romanian woodland and landscape units, as well as a large part of the formations of virgin and quasi-virgin 

forests ranging from the Danube Delta to the subalpine region, whose natural succession, comprising a continental strip between 

44 0 and 48 0 northern latitude, is unique. This range concentrates a considerable biodiversity, which is little known in the world 

and has not been studied enough. The research and preservation of these forests offers not only the chance of learning the 

structures and perpetuation laws of the natural forest, but also ensures the archetypal model and genetic material which 

is indispensable to the reconstruction of the forests in the Danube basin countries. In 2005, the territory protected by 

27 large protected areas (Fig. 11) was 6.81 % (Table 2), i.e. 67% of the European average of 10.19% on the 27.06.1994 

(IUCN 1994). The area of „Complete reservations” of 126,000 out of the total surface of 397,400 ha recognized by Ord. No. 

7/1990 of the Environment Ministry and extended to 144,652 ha through its implementation, renamed „Reservations 

and monuments of nature” by Law no. 5/2000, was reduced to 69,216 ha. From the point of view of biodiversity, Romania 

ranks 6th respectively 7th in the European top (Fig. 8 and 9). However, judging by the protected area, it ranks only 26th 

out of 33 (Fig. 10). 

By means of their natural valences, which can be exploited through the legal recognition of its large planned protected 

areas (Fig. 5), Romania used to be and can become again Europe’s California. It is the country covered in gold, which 

nobody rushes to collect. From the landscape and naturalistic point of view, Romania has no rival in the E.U. The Carpathians 

represent a giant mosaic of „national parks”, which needs only to be preserved, functionally mapped and made 

accessible for cars and airplanes, in order to attract tourism, the intermediary which allows the collection of the gold. 

Why national parks Because: „National parks are the organisms which can ensure the optimal combination of national, international 

preservation interests and various exploitation interests in these areas which have been little modified by humans. Because 

these national parks are in a way the visiting card of a country which cares about its past, its future and its integrity. Because the 

most valuable and characteristic part of the country’s genetic fund is kept here; also included in the national parks are the fund of 

ecologic information and relationships, as well as the a fund of beauty and spirituality. Because natural parks are true sanctuaries 

of our unity and continuity over millenia ” (Z. Oarcea,1999). 

By signing the Treaty for joining the E.U., the politicians have committed to protect nature by implementing the E.U. 

legislation, but despite the commitments and her fabulous natural patrimony, Romania continues to be shamefully anchored 

at the bottom of the hierarchy of European countries regarding the size of protected areas. According to Aurora 

Gruescu, the first female forest engineer in the world, „Nature is a form of divinity, the forest means only beneficial energy 

and mankind is not allowed to destroy it. This Planet has huge areas where people yearn for an oasis of verdure, for a leaf, but we in 

Romania, compete to destroy them. It is reckless and murderous, a sin. We will be punished” (Simionescu, 2001). 

Keywords: research, reconstruction, protected area, landscape, natural patrimony. 

English by Cristina Stoiculescu 

69



Poienile cu narcise 

de la Dumbrava Vadului 

■ Diana Vasile, Valentin Bolea 


Dumbrava Vadului este o rezervaţie (H.C.M. nr. 

485/1964; Decret 421/1980; Decizia C.J. 124/1995; 

Hotărârea C.J. nr. 9/1997, L 5/2000) floristică şi peisagistică 

deosebit de importantă din punct de vedere ştiinţific. 

Ocrotirea acestei păduri are în vedere pe de o parte păstrarea 

unui peisaj natural deosebit, iar pe de altă parte, semnificaţia 

ei ca istoric al vegetaţiei, deoarece aceasta este singura pădure 

de stejar pedunculat(Quercus robur) păstrată în depresiunea 

Făgăraşului. În ea se concentrează cea mai mare parte din 

speciile şi asociaţiile de plante din această depresiune. 

Această rezervaţie, care pe vremuri (1960) era utilizată ca fâneaţă 

pentru locuitorii din satul Vad, este iubită mult de săteni, 

astfel încât aceştia ţin sărbătoarea câmpenească (Maialul) 

de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la 21 mai, pe 

o colină cu mesteceni, de la marginea vestică a Dumbrăvii. 

Accesul la Poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului 

se face pe D.N. 1 Braşov – Făgăraş, până în localitatea 

Şercaia, de acolo pe D.N. 73 A Şercaia – Zărneşti, până 

în satul Vad. Din mijlocul satului Vad, la dreapta, mai 

sunt cca. 3 km până la limita rezervaţiei. 

Fig. 2. Schiţa rezervaţiei Poienile cu narcise de la DumbravaVadului 

(APM Braşov) 

Drawing of the Reserve Daffodils Glades from DumbaravaVadului 

Fig.1. Poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului (foto A. Ioaniţescu) 

Daffodils Glades from Dumbrava Vadului 

2. Situaţia administrativă 

şi căile de acces 

Rezervaţia se află pe teritoriul administrativ al comunei 

Şercaia, modul de folosinţă al terenului fiind: fond 

forestier, fâneţe. Suprafaţa rezervaţiei este de 394,9 ha 

(conform Legii 5/2000). 

3. Poziţia geografică 

Teritoriul rezervaţiei are în general o formă de trapez, fiind 

alungit pe direcţia est-vest şi este traversat de pâraiele Zâmbriţa 

şi Răchiţii, afluente ale Văii Scurte din bazinul râului 

Şercaia. Conform coordonatelor topografice, se află la intersecţia 

paralelei de 45 0 46’ 13” cu meridianul de 25 0 07’ 37” 

(Cioacă ş.a., 1999). 

Rezervaţia, are o altitudine cuprinsă între 492 – 508 m şi 

se află în partea estică a Depresiunii Făgăraşului la jumătatea 

distanţei dintre Olt şi Munţii Făgăraşului şi la est de râul 

Şercaia, pe latura nordică a Munţilor Făgăraş, încadrată de 

Munţii Perşani la est şi Podişul Hârtibaciului la nord.. 

4. Relieful şi alcătuirea geologică 

Depresiunea Făgăraşului s-a format în Pleistocen prin depunerea 

materialelor dezagregate şi transportate de râurile ce 

70

Anul X | Nr. 21 | 2005 

coboară din Munţii Făgăraş. 

Câmpia piemontană este alcătuită din depozite piemontane 

reprezentate printr-o succesiune de mari conuri de dejecţie 

întrepătrunse şi suprapuse, depuse de râurile făgărăşene în 

timpul glaciaţiei pleistocene. 

Între vatra depresiunii şi Munţii Făgăraşului se interpune o 

treaptă intermediară reprezentată prin dealurile subfăgărăşene 

de 600 - 700 m altitudine, alcătuite din formaţiuni miocene 

de molasă argilo-nisipoasă cu conglomerate (Cioacă ş.a., 

1999). Sub nivelul acestor dealuri, se află câmpia piemontană 

înaltă ce scade în altitudine de la sud la nord, respectiv de la 

600 m la 450 m la contactul cu terasele Oltului. 

Culoarul văii Oltului este asimetric datorită versantului 

drept înalt şi abrupt, prin care Podişul Hârtibaciului domină 

depresiunea. 

5. Clima 

Temperatura aerului este destul de scăzută, în interiorul depresiunii 

se produc inversiuni de temperatură, mai accentuate 

şi mai îndelungate în anotimpul rece. 

Astfel în timpul iernii, temperaturile ajung deseori sub 

–20 0 C, iar îngheţurile nocturne încep uneori în luna septembrie 

si durează până în luna mai. 

Relieful înalt din sud accentuează caracterul umed al vântului 

dominant din vest şi nord-vest. Umiditatea relativă a aerului 

depăşeşte aproape tot timpul anului 70%. Adierea rece 

a vântului de vest este caracteristică regiunii. Din această cauză 

temperaturile minime din perioada de vară rămân destul 

de coborâte. Excesul de umiditate păstrează până toamna 

târziu coloritul viu al vegetaţiei (Cioacă ş.a., 1999). 

Pe pantele munţilor precipitaţiile ajung la 1000 - 1200 mm 

anual în timp ce în depresiune ele scad la circa 500 mm. Excesul 

de umiditate şi cantitatea mare de precipitaţii se poate 

observa în reţeaua hidrografică. 

6. Apele 

Reţeaua hidrografică este formată din râul Şercaia şi un pârâu 

care se alimentează din precipitaţii şi din izvoare: Valea 

Scurtă care curge pe marginea de est a rezervaţiei, şi are doi 

afluenţi: Pârâul Răchiţii şi Pârâul Zâmbriţa, aceştia traversează 

Dumbrava Vadului în partea de est şi în partea centrală. 

În nord îşi au obârşia alte două pâraie care au un debit mic. 

Reţeaua hidrografică a depresiunii drenează o cantitate 

enormă de apă din luna martie până în luna iulie inclusiv. 

Desimea reţelei hidrografice alături de structura piemontană 

a câmpiei explică, abundenţa izvoarelor şi a stratelor acvifere 

subterane, adâncimea redusă a apelor freatice (3,5 m în 

depresiune) şi prezenţa mlaştinilor. 

7. Solurile 

Relieful este format din depozite de pietrişuri piemontane, 

pe care s-au format soluri podzolice cenuşiu-gălbui. Pe porţiunile 

depresionare aceste soluri sunt mlăştinoase sau umede, 

iar în locurile mai ridicate şi pe cele din apropierea pâraielor, 

s-a produs drenarea albiei văilor (Chiriţă, 1967). 

Cu mulţi ani în urmă, pădurea era mult mai deasă. După rărirea 

pădurii, datorită unui strat impermeabil din adâncime, 

s-a declanşat un proces de înmlăştinire, care se menţine în 

continuare prin cantitatea mare de precipitaţii care cad în 

această zonă. 

Fig. 3. Narcissus angustifolius şi Iris sibirica (foto A. Ioaniţescu) 

Daffodils and irises 

71


8. Vegetaţia 

Rezervaţia este o pădure de stejar rărită (dumbrăvită), cu poieni, 

în care din luna mai şi până în luna iunie înfloresc narcisele, 

denumite de localnici coprine (Narcissus stellaris Haw.). 

Această dumbravă este un rest din pădurea de stejar pedunculat 

care acoperea altădată întreaga depresiune a Făgăraşului 

şi unica pădure de stejar păstrată în această regiune. 

Locuitorii au defrişat pădurea progresiv şi au înlocuit-o cu 

culturi agricole şi cu suprafeţe întinse de fâneaţă şi păşune 

(izlazuri). 

Suprafaţa rezervaţiei se remarcă prin mulţimea neobişnuită 

a narciselor dar şi prin îmbinarea dintre asociaţiile lemnoase 

şi ierboase. 

În privinţa speciilor lemnoase în dumbravă se găsesc Quercus 

robur, dominant, care apare ca arbori izolaţi, pâlcuri şi 

mai puţin în desişuri iar în locurile unde umezeala este mai 

accentuată se găsesc următoarele specii: Populus tremula, Betula 

pendula, Salix cinerea, S. rosmarinifolia şi speciile subarbustive: 

Frangula alnus, Viburnum opulus, Rosa canina. 

Pătura ierboasă este formată din: Festuca rubra, Luzula nemorosa, 

Anemone nemorosa, Primula officinalis, Pulmonaria molissima, 

Astrantia major, Doronicum austriacum etc. 

Pe maluri în lungul văilor se întâlnesc asociaţii de: Festuca 

rubra cu Luzula nemorosa şi Astrantia major şi de Festuca rubra 

cu Cytisus leucotrichus. 

Cea mai interesantă asociaţie este cea în care se găsesc următoarele 

specii de narcise: Narcissus stellaris, N. angustifolius, 

N. radiiflorus, N. serior-florens, printre care din loc în loc apar 

pâlcuri de irişi albaştri (Iris sibirica). 

Asociaţia care constituie aceste pajişti cu narcise este denumită 

Molinietum – Nardetum - Narcissetosum stellaris (Şerbănescu, 

1960), după speciile care o compun. 

Asociaţia este, în general, mezohidrofilă, pe soluri podzolice 

cu slabă mlăştinire. Înmlăştinirea este indicată de: Juncus 

effusus, J. conglomeratus, Carex leoprina, C. caespitosa, C. stellulata, 

Ranunculus flammula, Galium palustre, Myosotis palustris, 

Deschampsia caespitosa, Agrostis canina. 

9. Concluzii 

Poiana cu narcise de la Dumbrava Vadului, este un monument 

al naturii în adevăratul sens al cuvântului, iar localnicii 

l-au păstrat şi îl consideră ca atare, având în vedere că prin 

intervenţia permanentă a localnicilor, vegetaţia ierboasă s-a 

cosit în fiecare an, puieţii au fost şi ei cosiţi, astfel încât dumbrava 

s-a menţinut în condiţii bune. Anual, vin aici zeci de 

mii de vizitatori să admire frumuseţea peisajului, a narciselor 

şi să se bucure de mirosul îmbătător al coprinelor. 

Considerăm că argumentele de mai sus susţin ocrotirea acestei 

păduri ca sit Natura 2000, pe de o parte pentru păstrarea 

unor peisaje naturale încântătoare, iar pe de altă parte pentru 

că Rezervaţia prezintă interes din punct de vedere ştiinţific, 

fiind practic un “laborator„ in situ, unde specialiştii, 

profesorii şi studenţii, elevii pot studia o floră specială. 

Prin faptul că arealul ocrotit este redus ca întindere, el nu 

afectează alte resurse care ar putea fi exploatate. 

În planul de management al sitului se vor avea în vedere 

ameninţările la care este supusă rezervaţia cât şi măsurile 

specifice de conservare, cum ar fi: 

• turismul necontrolat (în special în perioada de înflorire 

a narciselor) agresează în multe cazuri vegetaţia protejată 

prin: ruperea şi smulgerea bulbilor, distrugerea 

vegetaţiei ierboase, care contribuie la deteriorarea echilibrului 

natural al poienilor cu narcise şi care pot duce 

la dispariţia treptată a acestor monumente ale naturii. 

Toate acestea pot fi eliminate prin măsurile de dirijare-restricţionare 

a accesului, de conştientizare a valorii 

ecosistemice şi peisagistice etc.; 

• păşunatul iraţional poate avea consecinţe negative asupra 

vegetaţiei ierboase, invadarea poienilor cu lăstari de 

plop, poluarea solului şi apei cu compuşi ai azotului; 

• managementul asociaţiilor vegetale trebuie efectuat pe 

baza expertizei specialiştilor, pentru a se evita atât copleşirea 

şi dispariţia asociaţiilor de pajişte (inclusiv a narciselor) 

de către vegetaţia invazivă lemnoasă, conservând 

(uneori cu metode tehnologice moderne) modelul arhaic 

al localnicilor, ce au condus instinctiv evoluţia vegetaţiei 

printr-o pondere echilibrată a păşunatului controlat şi 

a cositului, respectiv a tăierilor limitate de arbori şi arbuşti 

pentru nevoile rurale - araci, pari, stâlpi etc. 

Prin urmare, declararea ei, ca sit Natura 2000, este un prilej 

prin care se poate proteja bogăţia floristică, actul administrativ 

conferind şi avantajul posibilităţii accesării de fonduri 

special destinate acestor arii protejate, pentru organizarea 

activităţii în rezervaţie. Acţiunea a fost propusă, cu mult 

timp în urmă, de cercetători botanişti ca: I. Şerbănescu, I. 

Morariu şi colab., D. Parascan şi M. Danciu, P. Stancu, V. Ciobanu 

etc. 

Siturile Natura 2000 vor intra în reţeaua europeană, statutul 

lor fiind superior celor de arii protejate, măsurile de conservare 

ce se vor aplica vor fi în concordanţă cu normele impuse de 

UE. Pentru fiecare sit se pregăteşte un plan de management. 

Vor exista anumite reguli pe care custozii, localnicii şi turiştii 

vor trebui să le respecte. 

■ 

Bibliografie 

Cioacă A., Dinu M., Niculescu E., 1999: Zonele naturale protejate din 

jud. Braşov. Academia Română, Insitutul de Geografie, Bucureşti. 

Chiriţă C. D., Păunescu C., Teaci D., 1967: Solurile României. Ed. Agrosilvică, 

Bucureşti. 

Şerbănescu I., 1960: Ocrotirea Naturii şi Mediului Înconjurător. Bucureşti, 

33-46. 

***, 1952-1958: Flora RPR. Acad. RPR, vol. I-VI. 

72

Abstract 

Revista Revistelor 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Reserve Dumbrava Vadului Daffodils Glades is a large forest with glades and glade, where in May and by June, daffodils 

bloom. Covers an area of 394,9 ha, and is on the administrative territory of the Şercaia commune. 

Is the only oak (Quercurs robur) forest kept in Făgăraş Depression, has a secondary character, being a grove, and because is 

focused on it most plant species and associations of this depression, is a priority habitat in the Directive Habitats/ Species 

nr. 97/62/CE(code 91IO), so that this year will be declared a Natura 2000 site. 

Association grassland of Glade with daffodils is called: Nardeto-Molinietum-Narcissetosum stellaris because there 

are three species of forest. Glade with Daffodils from Dumbrava Vadului, is a natural monument in the true sense of the 

word, and therefore it must protecting the forest, first to preserve a natural delightful landscapes, and second, for its 

significance of vegetation history. 

Keywords: Daffodils, glades, species, depression. 

Activitatea coaliţiei ONG/Natura 

2000 România, 2004/2005: „Ce este 

Natura 2000 

Scopul primordial pentru ţările UE şi 

pentru ţările candidate în vederea conservării 

naturii este dezvoltarea unei 

reţele de arii protejate în cadrul Uniunii 

Europene. Pentru protejarea speciilor 

sălbatice din faună şi floră 

, altele decât păsări, a fost adoptată 

în 1992 Directiva habitate (Directiva 

pentru Conservarea Habitatelor Naturale, 

a Faunei şi Florei Sălbatice). Prin 

această iniţiativă s-au desemnat zonele 

numite: Arii Speciale de Conservare. 

În vederea protejării avifaunei Uniunii 

Europene s-a adoptat Directiva Păsări 

(Directiva pentru Conservarea Speciilor 

de Păsări Sălbatice). Astfel a fost 

instituită baza legală prin care statele 

membre au desemnat cele mai potrivite 

zone care asigură supravieţuirea şi 

reproducerea speciilor de păsări ameninţate 

cu dispariţia, vulnerabile sau 

rare. Aceste zone au primit denumirea 

de Arii de Protecţie Specială. Ariile 

Speciale de Conservare şi Ariile de Protecţie 

Specială formează Reţeaua Ecologică 

Europeană Natura 2000, al cărei 

scop este menţinerea într-o stare de 

conservare favorabilă a unei selecţii a 

celor mai importante tipuri de habitate 

(enumerate în Anexa I a Directivei Habitate) 

şi specii ale Europei (enumerate 

în Anexa II a Directivei Habitate şi în 

Anexa I a Directivei Păsări). 

Realizarea reţelei Natura 2000 se face 

luând în considerare clasificarea europeană 

a regiunilor biogeografice, habitatelor 

şi a speciilor de interes comunitar. 

Între ţările membre şi candidate la 

Uniunea Europeană, România deţine 

cea mai mare diversitate biogeografică. 

Din cele 10 regiuni biogeografice care 

se regăsesc în cele 27 de state ale UE 

şi candidate, în România se regăsesc 5 

regiuni biogeografice: continentală, alpină, 

panonică, pontică şi stepică. 

Alături de zonele cele mai sălbatice din 

Europa (Delta Dunării şi Munţii Carpaţi), 

pe teritoriul României se găsesc 

numeroase zone rurale, unde activităţile 

tradiţionale desfăşurate în armonie 

cu natura au dus la îmbogăţirea cu 

specii noi de plante şi animale sălbatice. 

Astfel, prin valoarea ridicată a biodiversităţii 

pe care o deţine, România 

va aduce o contribuţie importantă la 

Reţeaua Ecologică Europeană Natura 

2000. 

România se află în proces de aderare la 

Uniunea Europeană, aceasta urmând 

să aibă loc în anul 2007. 

Armonizarea legislaţiei de mediu din 

România cu cea europeană s-a concretizat 

prin legea 462/2001 prin care a 

fost aprobată Ordonanţa de urgenţă 

236/2000 referitoare la regimul ariilor 

naturale protejate, conservarea habitatelor 

naturale, a florei şi faunei sălbatice. 

Astfel, desemnarea Ariilor de 

Protecţie Specială şi a Ariilor Speciale 

de Conservare în vederea constituirii 

în România până în anul 2005 a reţelei 

Natura 2000 a devenit posibilă atât 

pentru activitatea guvernamentală cât 

şi pentru organizaţiile neguvernamentale 

de mediu. 

Diana Vasile 

73



Adaptarea răriturilor 

la particularităţile pădurii de castan 

de la Limpedea – Baia-Sprie 

■ Valentin Bolea, Maftei Leşan, Dănuţ Chira, Mihai Leşan, Diana Vasile 


Cultura castanului reprezintă un model al multifuncţionalităţii 

unei păduri, căci el: 

• este un element important al peisajului şi un valoros arbore 

de lizieră; 

• asigură protecţia solului contra eroziunii pe pantele abrupte 

şi valorifică superior solurile acide şi sărace; 

• este specia ideală în amestec cu răşinoasele; 

• constituie arborete valoroase pentru vânătoare, oferind 

adăpost şi fructe pentru fazani, porci mistreţi, căprior, 

cerbi şi urşi. 

Produsele castanului sunt foarte diverse, începând de la 2-3 

ani până la vârste seculare. În spiritul agendei 21 de promovare 

şi diversificare a activităţii rurale în ţările membre ale 

UE, castanul constituie un izvor de noi surse pentru populaţia 

ne-agricolă disponibilizată din activităţile miniere şi industriale 

nerentabile: bastoane şi piese artizanale prelucrate 

la strung; araci de vie şi ţăruşi pentru fasole la 5-7 ani; prăjini 

şi stâlpi pentru împrejmuiri dar şi mobilă rustică de grădină 

şi rame pentru căţărarea plantelor, din lemn despicat la 

15-20 ani; parchet; buşteni de furnir când diametrul cu coajă 

este mai mare de 350 mm; lemn de foc, lemn pentru mangal 

sau pentru presat, când arboretele sunt de calitate scăzută; 

lemn de construcţii cu densitate şi tărie inferioară stejarului. 

Această mare diversitate a produselor lemnoase, la care se 

adaugă şi preţioasele fructe, asigură o uşoară armonizare cu 

condiţiile socio-economice precare şi conferă pădurilor de 

castan un rol nou, ca instrument în dezvoltarea regională. 

Prin rărituri succesive se caută să se creeze condiţii optime 

de creştere pentru arbori. În acelaşi timp, cu această ocazie 

se urmăreşte promovarea celor mai valoroase exemplare, 

fapt care conferă răriturilor posibilitatea de a fi deosebit de 

utile în acţiunile profilactice de eliminare a castanilor cu infecţii 

cu Cryphonectria parasitica (patogenul invaziv ce produce 

uscarea castanului european). 

2. Caracteristicile populaţiei de castan 

de la Limpedea 

Din punct de vedere al factorilor care favorizează C. parasitica, 

castanii de la Limpedea se prezintă ca o populaţie relativ 

rezistentă. 

• Căstănişul de la Limpedea provine din seminţe, fiind 

creat în 1974, prin plantarea de castan (78%) şi mălin 

american (22%), în completarea unei regenerări naturale 

de fag şi carpen. Prin lucrări de îngrijire (degajări, 

curăţiri şi rărituri) executate la timp, s-a realizat nu 

numai favorizarea castanului şi a speciilor principale de 

amestec (fagul şi mălinul american), ci şi eliminarea susţinută 

a lăstarilor de castan şi menţinerea unui singur 

exemplar sănătos şi viguros / cioată. 

• Populaţia este constituită din Castanea sativa forma microcarpa, 

considerată de Piccioli şi Camus (1992) relativ 

rezistentă nu numai la frig, ci şi la boala cernelii. Această 

formă, prezentând mai puţine ramuri şi lujeri afectaţi 

de ger şi mai puţine bifurcări, poate fi relativ rezistentă 

la cancerul scoarţei. 

Fig. 1. Arboret de castan în amestec cu Prunus padus 

Sweet chestnut stand mixed with Prunus padus 

74

Anul X | Nr. 21 | 2005 

• Amestecul intim între castan şi mălinul american cu 

pâlcuri de fag şi carpen, contribuie din plin la creşterea 

rezistenţei faţă de C. parasitica. Acest amestec a fost obţinut 

prin plantarea a 5000 de puieţi la hectar, din care 

3900 castan şi 1100 mălin american printre pâlcurile de 

fag şi carpen, după următoarea schemă: 

Ca Fa Ca Fa Ca Fa 

Fa Fa Fa Cs Cs Cs 

Cs Mă Cs Mă Cs Mă 

Cs Cs Cs Cs Cs Cs 

Mă Cs Mă Cs Mă Cs 

Cs Cs Cs Cs Cs Cs 

Deşi mălinul american creşte foarte repede, depăşind şi copleşind 

în primii ani cvercineele sau pinul negru, castanul a 

rezistat concurenţei şi după 30 de ani, mărindu-şi proporţia 

de la 78% la 83%. 

Scoarţa mălinului american are un miros neplăcut intens şi 

în partea lui interioară, conţine o substanţă numită prunasină 

(din care se prepară un medicament pentru căile respiratorii). 

Este interesant de ştiut dacă această substanţă, împreună 

cu fructele, care conţin acid ascorbic (vitamina C), au 

influenţe alelopatice în respingerea ciuperci C. parasitica. 

Structura verticală a căstănişului cuprinde un plafon superior 

format din castan, fag, paltin şi mălin american, respectiv 

un subarboret format tot din mălin american. 

În concluzie, amestecul cu Prunus serotina s-a dovedit deosebit 

de util, deoarece această specie fructifică foarte de timpuriu 

(după 2 ani de la plantare, în fiecare an), lăstăreşte viguros, 

drajonează foarte puternic şi având un temperament de 

semiumbră are un rol de stimulare a castanului, constituind 

plafonul inferior sau formând subarboretul. El acoperă bine 

solul pe 30% din suprafaţă, ameliorându-l şi fixându-l prin 

sistemul său de înrădăcinare foarte bogat. 

Alături de mălinul american, participă la alcătuirea subarboretului 

tufe rare de Crataegus monogyna, Sambucus nigra şi 

Rubus hirtus şi în mod diseminat puieţi de Sorbus aucuparia, 

Acer pseudoplatanus şi Pyrus pyraster. 

În stratul mai mic de 0,3 m înălţime, flora ierboasă ocupă 

30% din suprafaţă şi este reprezentată din specii de mull: 

Anemone nemorosa, Dentaria glandulosa, Dentaria bulbifera, 

Mercurialis perennis, Symphytum cordatum, Vinca minor, Cardamine 

amara, Ajuga reptans, Athyrium filix-femina, Dryopteris 

spinulosa şi Carex pilosa. 

3. Rolul biotopului în menţinerea unei 

stări fitosanitare bune 

Căstănişul în amestec cu mălin american şi fag, înalt productiv, 

cu mull, este situat pe soluri brune luvice, mezobazice, 

hidric optimale. Prezenţa scheletului pe 0,2 S şi drenajul bun 

al solului, indicat de abundenţa-dominanţa mare a speciei 

Rubus hirtus, arată că în acest biotop nu se pot produce fenomenele 

premergătoare de debilitare a castanului: pătrunderea 

rădăcinilor în perioadele secetoase în stratele inferioare 

argiloase şi asfixierea lor cauzată de plusul de apă din perioadele 

umede. 

Localizarea căstănişului pe treimea inferioară a unui versant 

cu panta de 20 0 duce la ridicarea umidităţii atmosferice din 

ecosistem, dar prin rărirea arboretului s-a normalizat acest 

factor care putea favoriza atacurile ciupercilor. 

Expoziţia estică a versantului asigură adăpostirea castanului 

faţă de curenţii care aduc sporii ciupercii C. parasitica dinspre 

focarul primar al infecţiei, situat la 17 km (SCP Baia Mare), 

sau care antrenează poluarea dinspre vest. 

În condiţiile adăpostului orografic faţă de emisiile de aer poluat 

ale uzinelor Phoenix şi Romplumb Firiza. Situate la 8,3 

km şi respectiv la 9,3 km distanţă, efectele dioxidului de sulf 

s-au manifestat prin simptome foliare internervare de intensitate 

mică spre moderată (26%) şi frecvenţă mică (5%). 

Conţinutul de sulf din frunze de 1381 ppm în 2002 s-a situat 

sub nivelul toxicităţii stabilit de Bonneau (1500 ppm) fiind 

mai mare cu 30-80% faţă de Frumuşeaua (UP I, ua 9F) şi Prăpadea 

(UP I, ua 9E), cu 25% faţă de Firiza Franţuşca şi cu 

8% faţă de Şesul Băii, respectiv mai mică cu 58% faţă de Sub 

Hornul Ferneziu, (II, 8B), cu 41% faţă de nodul de presiune 

(I, 110A) şi cu 37% faţă de Bulat (VI, 106C). Astfel, în cazul 

populaţiei de castan de la Limpedea (O.S. Baia Sprie) (Bolea 

şi Chira, 2002; Leşan M., 2002), rămâne de studiat ipoteza 

efectului fungicid al depunerilor de sulf, cupru şi zinc pe 

scoarţa castanului, în raport cu efectul asupra fotosintezei 

prin îngălbenirea şi necrozarea frunzelor provocate de dioxidul 

de sulf. 

Tab. 1. Caracteristicile castanilor înainte şi după răritură – O.S. Baia Sprie, I, 86A 

Sweet chestnut characteristics, before and after thinning - O.S. Baia Sprie, I, 86A 

Uscare 

Cancer 

75 

Înălţime 

cancer 

- m - 

Lăstari 

lacomi 

Răni 

Elagaj 

Kraft 

1 ... 5 

Media Înainte de răritură 0,49 0,21 4,30 0,29 0,31 0,15 2,27 

Abatere standard 1,20 0,44 0,79 0,95 0,38 0,55 

Media Eliminaţi 1,08 0,35 3,00 0,46 0,38 0,09 2,69 


Media După răritură 0,25 0,14 5,05 0,22 0,28 0,06 2,09 


Uscare: 0 – arbore sănătos, 1 – cancer nesigur, 2 – cancer, 3 – uscare incipientă, 4 – uscare medie, 5 – uscare totală; 

Cancer: 0 – lipsă, 1 – cancer; Lăstari: 0 – lipsă, 1 – rari, 2 – moderat, 3 – frecvenţi, 4 – foarte frecvenţi; 

Răni: 0 – lipsă, 1- slabe, 2 – moderate, 3 – puternice, 4 – foarte puternice; Elagaj: 0 – bun, 1 – deficitar.


4. Particularităţile răriturilor în 

căstănişurile de la Limpedea 

Arboretul de castan la vârsta de 30 de ani are diametrul 

mediu de 19,2 cm şi înălţimea medie de 15 m (14-17 m), încadrându-se 

în clasa a II-a de producţie (Bondor, 1967) şi 

având un număr de 1647 arbori la hectar. 

Prin curăţirile şi răriturile executate în anii anteriori, numărul 

arborilor la hectar a fost redus la 816 arbori, iar prin răritura 

efectuată în 2004, cu o intensitate de 9,3%, s-a ajuns la 740 

arbori/ha. Castanii au fost reduşi de la 180 la 128 arbori/ha. 

Prin această răritură s-au extras toţi arborii uscaţi din cauza 

cancerului de scoarţă (8 arbori/ha) şi 50% din arborii infectaţi 

cu C. parasitica (12 din 24 arbori/ha). Au rămas de tratat 

biologic 12 arbori/ha infectaţi, cu câte un singur cancer, situat 

la 5-9 m înălţime pe tulpină (Bolea şi Chira, 2004-2005). 

Deci, răritura a avut un caracter de igienizare, căci 39% din 

castanii extraşi erau infectaţi de C. parasitica. Ceilalţi arbori 

au fost extraşi pentru ridicarea factorului de spaţiere de la 

20,6% la 21,6%, în vederea stimulării fructificaţiei şi a creşterii 

volumului coroanei, pentru a rezista mai bine la secete. 

Arborii extraşi au făcut parte din clasa 3, 4 sau 5 Kraft, fiind 

exemplare rămase în urmă cu creşterea, dar şi din clasa 2 

Kraft atunci când incomodau alte exemplare mai valoroase. 

180 

160 

140 

120 

100 

80 

60 

40 

20 

0 

I E D 

Fig. 2. Numărul castanilor/ha: canceroşi (C) sau sănătoşi (S), 

înainte (I), eliminaţi (E) şi după răritură (D) 

Number of sweet chestnut/ha: with cancer (C) or healthy (S), before 

thining (I), eliminated (E) and after thinning(D) 

S 

C 

5. Concluzii şi recomandări 

Experimentarea în premieră naţională, la Limpedea – Baia 

Sprie, a unui amestec de castan cu mălin american care se 

dovedeşte, după 30 de ani, deosebit de interesantă. 

Castanul a realizat un diametru mediu mai mic (19,2 cm) decât 

mălinul american (22,5 cm), dar a avut un ritm de creştere 

în înălţime asemănător, fiind stimulat în creştere şi ajutat 

la elagaj, de acesta. 

Mălinul american s-a dovedit nu numai o specie de amestec 

competitivă cu castanul, dar fructificând foarte timpuriu, 

anual şi abundent s-a instalat natural, formând un subarboret 

viabil, care permite reducerea consistenţei prin extragerea 

exemplarelor de castan infectate de Cryphonectria parasitica. 

Având în vedere însuşirile mălinului american, de a reacţiona 

la punerea în lumină prin dezvoltare rapidă şi formarea 

unui plafon inferior, ar fi utilă completarea suprafeţei experimentale 

cu o nouă variantă de rărire, mai intensă (10,8%), 

în care să se extragă toţi castanii infectaţi de cancerul scoarţei 

menţinând un număr de 728 arbori/ha, însoţită de acţiuni 

de combatere biologică a patogenului. 

Bibliografie 

Bergougnoux F., 1978: Le chataignier. Production et culture. Invuflec, Paris. 

Bolea V., 1986: Studiul silvicultural al astanului din nord-vestul ţării. Teză de 

doctorat. Manuscris, Braşov. 

Bolea V., Chira D., 2001: Resistance of chestnut to SO 2 

in comparison with 

other tree species. Forest Snow and Landscape Research. Vol.76. Paul Haupt 

Verlag. Berne. Stuttgart. Vienna. 

Bolea V., Chira D., 2002: Prevenirea uscării castanului din Judeţul Maramureş. 

Referat ştiinţific, ICAS, DS Maramureş. 

Bolea V., Chira D., 2004-2005: Însănătoşirea arboretelor cu castan din Maramureş 

(Lucrări experimentale privind combaterea integrată – silviculturală 

şi biologică – a cancerului castanului). Referat şt. avizate, ICAS, RNP. 

Bolea V., Chira D., Chira F., Mantale C., 2004: Rolul intervenţiilor silviculturale 

în diminuarea infecţiilor cu Cryphonectria parasitica în arboretele 

cu castan. Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice privind “Salvarea 

castanului comestibil”, Baia Mare, iunie 2004. 

Bondor A., 1967: Fatermesi viszgalatok Nyugat – Dunantuli szelidgestenyesekben. 

Az Eredeeszeti es Faipari Egytem tudomanyos Kozlemenyei, nr. 1-2. 

Diamandis S., Perlerou C., 2003: National Programme for the biological 

control of chestnut blight. Proc. 11 th Congr. Hellenic Forestry Soc., Olympia. 

Leşan M., 2002: Cercetări privind comportarea unor specii lemnoase din pădurile 

periurbane de la Baia Mare şi Baia Sprie sub influenţa unor factori poluanţi 

specifici zonei. Teza de doctorat, Univ. Transilvania Braşov. 

Melano G.C., 1990: Interventi sulla castanicoltura da fruto e da legno in provincia 

din Cuneo. Atti Convegno, Pianfei-Cuaco, 197-201. 

Piccioli L., 1922. Monografia del casagno son caractteri, varieta, coltivatione, 

produtti e nemici. Firenze. 

***, 1995: Edible nuts. Non-wood forest products for rural income and sustainable 

forestry. FAO, Rome, 5: 198. 

Abstract 

In a mixture of Castanea sativa (78%) and Prunus padus (22%) of 30 years, a 11% intensity thinning allowed the extraction 

of all dead sweet chestnut trees (8 trees / ha) and 50% of trees infected by Cryphonectria parasitica, respectively 

improvement of spacing factor from 20,6% to 21,6% (which will stimulate the fructification of sweet chestnut). 

Prunus padus has a growth rate similar to sweet chestnut, it early, annually and abundantly fructifies, forming a natural 

regeneration which creates a typical viable undergrowth under the thinned sweet chestnut, which allows further reduction 

of stand density (by sanitation of infected chestnut trees) 

Keywords: Castanea sativa, Prunus padus, thinning, Cryphonectria parasitica. 

76

Anul X | Nr. 21 | 2005 


Convertirea la codru a lăstărişurilor 

cu castan de la Băiţa-Tăuţii Măgherăuş 

■ Valentin Bolea, Dănuţ Chira, Florin Vascul, Diana Vasile 


Cioatele mari de castan comestibil şi pâlcurile de gorun 

din amonte, ne indică cu claritate provenienţa lăstărişului 

de castan de la Băiţa – Ocolul Silvic Tăuţi Măgherăuş, 

dintr-un amestec de castan cu gorun, în vârstă de 100 

de ani, infectat puternic cu Cryphonectria parasitica. Sursa 

infecţiei a fost castanii amelioraţi din Staţiunea de Cercetări 

Pomicole de la Dura, situată la numai 2 km distanţă (Florea 

şi Popa, 1989; Bolea şi Chira, 2002). 

Această infecţie care a avut loc printre primele din ţara noastră 

(Bolea ş.a., 1995), a fost foarte virulentă, distrugând toţi 

castanii care au fost extraşi prin tăieri de igienă, şi a afectat 

şi gorunii care însă au rămas în picioare, deşi sunt plini de 

cancere şi vâsc în coroană. Detectarea cancerelor de scoarţă 

la gorun a fost posibilă, abia după ce el s-a transmis în „cascadă” 

la noua generaţie de castan şi gorun, provenită prin 

regenerare naturală. 

Identificarea cu certitudine a trecerii ciupercii de carantină 

Cryphonectria parasitica de pe castan pe gorun în cazul exemplarelor 

tinere de 4 m înălţime, prin formarea unor cancere 

specifice, mai umflate (fig. 1) decât în cazul castanului, a constituit 

un avertisment drastic asupra urgentării măsurilor de 

diminuare a focarelor de infecţie, atât prin tăieri de igienă, 

cât şi prin operaţiuni culturale (Bolea şi Chira, 2005). 

Deşi maladia cancerului scoarţei a distrus rapid căstănişul 

de 100 de ani de la Băiţa, castanii infectaţi de C. parasitica 

au fructificat până la tăiere şi sub coroanele lor luminate s-a 

instalat atât seminţiş de castan cât şi de gorun, carpen, cireş, 

sorb torminal, arbuşti şi specii pioniere. După tăierea castanilor 

uscaţi, cioatele au lăstărit şi astfel generaţia nouă este 

bine reprezentată de o gamă variată de specii, dintre care 

lăstărişul de castan şi nuielişul de castan şi gorun sunt infectaţi 

puternic de cancerul scoarţei. 

2. Alegerea tratamentului 

pentru conducerea noii generaţii 

In Marea Britanie, din 18788 ha cu castan 58% erau conduse 

în codru şi 42% în crâng, ca urmare a unei conversiunii masive 

a crângurilor la codru (arborete pure de castan din sămânţă 

constituie rarităţi), proces determinat parţial de lipsa măsurilor 

de gospodărire a pădurilor de crâng (care, astfel, au 

îmbătrânit) şi parţial prin acţiuni silviculturale deliberate. 

Ciclul de producţie depinde de condiţiile locale de creştere şi 

de sortimentele de lemn planificate (2-3 ani pentru bastoane, 

5-7 ani pentru pari de fasole, 15-20 ani pentru stâlpi de gard, 

respectiv 50-70 ani pentru furnir şi cherestea. Spre deosebire 

de practicile culturale din ţările mediteraneene, în UK 

lăstarii unei cioate nu sunt răriţi decât dacă arboretul este 

condus spre codru, caz în care se lasă doar un lăstar pe cioată 

(Braden şi Russell, 2001). 

Pentru crâng, ciclul obişnuit este de 14-20 ani, timp în care 

castanul atinge cca. 12 m înălţime. Cupoanele sunt de 0,5 

ha. Creşterea lăstarilor este rapidă (până la 2,5 m / an). În 

medie, se obţin 110-130 t / ha lemn la un ciclu de cca. 14 ani, 

echivalentă la o producţie anuală de 7-9 t / ha / an (Braden 

şi Russell, 2001). Codrii de castan sunt preţuiţi pentru valoarea 

mare a lemnului obţinut (Everard şi Christie, 1995). 

Deoarece defectele lemnului (fibră răsucită, crăpături stelate, 

rulură) sunt comune la castan, arborii sunt rareori menţinuţi 

mai mult de 70 ani (sau chiar mai puţin dacă staţiunea 

favorizează apariţia defectelor). 

Prin capacitatea sa de lăstărire excepţională şi prin creşterea 

extraordinar de rapidă a lăstarilor, castanul dovedeşte 

calităţi deosebite, care permit conducerea în crâng. Crângurile 

de castan se cultivă intensiv ca arborete pure, asigurând 

recoltele de lemn cele mai profitabile şi mai pline de 

succes. 

În ţările mediteraneene, unde castanul creşte natural sau 

naturalizat, în marea majoritate a cazurilor este cultivat 

tradiţional în crânguri cu cicluri de 12-25 ani, în funcţie 

de ţelul de producţie (de la araci la lemn de foc sau lemn de 

construcţii de dimensiuni reduse). Din cauza schimbărilor în 

piaţa produselor de lemn, se caută soluţii pentru obţinerea 

de sortimente mai mari (groase) de lemn, mult mai valoroase 

(Pettenella, 2001). În acest sens, se încearcă trecerea la 

crânguri cu rezerve sau crânguri simple, dar cu cicluri mai 

lungi (până la 50-70 ani, după care rulura produce declasarea 

lemnului). 

În majoritatea crângurilor din nordul Greciei (Diamandis, 

2004), se aplică o curăţire (cu caracter de depresaj) la 7 ani, 

o răritură la 14 ani şi exploatarea la 21 de ani, obţinându- 

77


se diametre medii (în condiţii optime) de până la 17-20 cm. 

În ultima vreme se încearcă extinderea vârstei de tăiere la 

40 (50) de ani, prin 1-2 rărituri suplimentare la 22 şi 30 

de ani. 

În ţările cu tradiţie în cultura castanului, se remarcă valorificarea 

superioară a lemnului de castan prin (Pettenella, 

2001; Bolea şi Chira, 2004): adoptarea tehnologiilor de prelucrare 

în parchet a lemnului de mici dimensiuni (12-20 cm 

în diametru); valorificarea rezistenţei lemnului în contact cu 

pământul (araci, jaloane, stâlpi de gard sau stâlpi de mină); 

punerea în valoare a rezistenţei naturale a lemnului de castan 

la umiditatea atmosferică (uşi, ferestre, firme, panouri 

de şindrilă) şi utilizarea calităţii lemnului de castan de a se 

despica şi prelucra uşor şi de a avea culori naturale şi desena 

frumoase în secţiune longitudinală (obiecte de artizanat, 

bastoane sau mobilă de terasă, bucătărie, interior etc.). Preţul 

mediu al lemnului rotund produs în condiţii de crâng de 

21 ani, este de cca. 150-200 euro/mc (Gounos, 2005, comunicare 

personală). 

Mai presus de aceste produse lemnoase profitabile sunt însă 

fructele castanului şi funcţiile multiple ale codrilor de castan. 

Castanele, prin valoarea lor alimentară, prin posibilităţile 

multiple de utilizare (piure, compot, drajeuri etc.) şi prin tradiţiile 

pe care le generează nu pot fi înlocuite de nici un alt 

fruct. Ele se vând în Grecia cu 3-5 euro/kg (Diamandis, 2005, 

comunicare personală). 

De neînlocuit sunt funcţiile excepţionale ale codrilor de 

castan privind: asigurarea unor peisaje fermecătoare; valorificarea 

şi protecţia solurilor sărace şi acide; creşterea biodiversităţii 

florei (noi asociaţii şi specii) şi faunei (animarea 

lanţurilor trofice ale ecosistemelor forestiere prin atragerea 

microfaunei xilobionte, melifere, fitofage şi prădătoare etc., 

a păsărilor insectivore sau granivore, a veveriţelor, precum 

şi mamiferelor dominante - mistreţi, cervide, urşi) etc. (Savu 

ş.a, 1977; Bolea V., 1975, 1979, 1986; Diamandis şi Perlerou, 

2001; Buckley şi Howell, 2004). 

În acest context, transformarea lăstărişurilor de castan, apărute 

după decimarea codrilor de castan de către Cryphonectria 

parasitica, în codrii de castan, cu rol de agrement şi de 

producere a castanelor, rămâne un obiectiv pe cât de dificil, 

pe atât de important. 

Adoptarea crângului de castan ar fi însemnat renunţarea la 

valorosul amestec cu celelalte specii regenerate natural, care 

îşi aduc contribuţia la diminuarea virulenţei cu care se răspândeşte 

maladia cancerului de scoarţă. 

3. Particularităţile căstănişului 

de la Băiţa 

În căstănişul cu carpen de la Băiţa – O.S. Tăuţii Măgherăuş, 

se remarcă următoarele particularităţi: 

• Castanul, gorunul, cireşul şi sorbul torminal, specii de 

mare valoare economică, având 3–8 m înălţime, sunt copleşiţi 

de plopul tremurător, care atinge 12 m, de salcie 

şi mesteacăn care ating 12 m înălţime şi chiar de tufele 

de carpen şi alun care ating 6 m înălţime. 

Fig. 1. Plopul tremurător şi mesteacănul copleşesc castanul, 

gorunul şi sorbul în şleaul de deal de la Băiţa 

Aspen and silver birch, overwhelm sweet chestnut, sessile oak and 

mountain ash in the broadleaved hilly mixture in Băiţa 

Fig. 2. Puieţi de castan din sămânţă copleşiţi şi de Rubus caesius 

Chestnut tree seedlings overwhelmed by Rubus caesius 

• Castanul provine din sămânţă în 20% din cazuri şi din 

lăstari în 80% din cazuri, grupaţi câte 2-27 lăstari la o 

cioată, din care 62% sunt infectaţi de C. parasitica. Grupele 

de castan din lăstarii aceleiaşi cioate sunt foarte 

voluminoase, au creşteri mari, ating 8 m înălţime şi copleşesc 

gorunul, cireşul şi sorbul torminal, care au doar 

1-3 m înălţime. 

• Puieţii de castan din sămânţă, ca şi gorunul, cireşul şi sorbul 

torminal, care au înălţimi de 1-3 m, sunt copleşiţi şi de 

Rubus caesius, care nu numai că înăbuşe speciile valoroase, 

dar fac pădurea inaccesibilă pentru combaterea biologică. 

• Carpenul atinge 0,5-4 m înălţime, rezistă bine la copleşirea 

plopului, salciei şi mesteacănului şi este în continuă 

expansiune, eliminând sorbul torminal, cireşul şi 

mai ales gorunul (cunoscutul proces de cărpinizare). 

• Păducelul şi măceşul, deşi ating numai 0,5-1,5 m, ca şi 

curpenul de pădure şi iedera, contribuie alături de Rubus 

caesius la inaccesibilizarea arboretului. 

• Sorbus torminalis, prin rarii preexistenţii de 15-17 m 

înălţime şi coroane foarte bogate, constituie rezerve, 

care îşi aduc contribuţia la răspândirea şi regenerarea 

naturală a speciei. 

78

Anul X | Nr. 21 | 2005 

• Rarele exemplare de gorun, scăpate de copleşirea speciilor 

mai repede crescătoare, sunt infectate de C. parasitica 

în acelaşi procent ca şi castanul. Această ciupercă de 

carantină are o virulenţă deosebită, infectând un număr 

mare de ramuri, sub forma unor cancere specifice, mai 

umflate decât în cazul castanului. În amonte de acest arboret 

tânăr, se observă un pâlc de preexistenţi de gorun, 

de cca. 100 ani, în curs de uscare, cu mult vâsc, dar şi 

cu cancere în coroană, provocate de C. parasitica. Infecţii 

care produc uscări în coroană se observă (mai rar) şi la 

exemplare mai tinere (20-30 ani). 

Identificarea cu certitudine a trecerii ciupercii de pe castan pe 

gorun, în cazul exemplarelor tinere de 4 m înălţime, ca şi posibilitatea 

infectării şi a exemplarelor bătrâne de gorun, constituie 

un avertisment drastic asupra necesităţii urgentării 

măsurilor de diminuare a focarelor de infecţie a cancerului de 

scoarţă la castan prin tăieri de igienă şi operaţiuni culturale. 

Trecerea ciupercii parazite de pe castan pe gorun este explicabilă 

prin durata mai îndelungată a focarului de infecţie, 

situat la numai 2 km de sursa primară a infecţiei de la Staţiunea 

de Cercetări Pomicole Dura (Baia Mare) (Florea şi Popa, 

1989; Bolea şi Chira, 2002). 

În acest context, s-a trecut la următoarele soluţii tehnice pentru 

combaterea integrată (Chira ş.a., 2003; Bolea şi Chira, 2004-2005): 

• combaterea biologică a ciupercii patogene atât pe castan 

cât şi pe gorun; 

• extragerea gorunilor în vârstă cu vârful uscat; 

• extragerea plopului tremurător, a salciei şi mesteacănului, 

a carpenului şi alunului care copleşesc sorbul torminal, 

gorunul, castanul ori cireşul; 

• extragerea rugului care copleşeşte puieţii valoroşi şi nu 

permite accesul în arboret. 

La Tăuţii Măgherăuş, o dată cu diminuarea focarului de infecţie 

cu C. parasitica s-a făcut şi o reducere semnificativă a 

numărului lăstarilor la o cioată. 

Caracteristicile lăstărişurilor de castan de la Tăuţi Măgherăuş: 

• Compoziţia arboretului: 58% castan, 30% carpen, 5% 

cruşin, 3% plop tremurător, 2% gorun şi 2% salcie căprească, 

indicând pericolul cărpinizării şi al copleşirii cu 

speciile pioniere. 

• Numărul arborilor la hectar este de 14.950, dacă se ia în 

considerare fiecare lăstar de castan în parte, respectiv 

numai de 8.400, dacă lăstarii de la o cioată se numără ca 

o singură unitate. 

• Din numărul total al lăstarilor de castan, 62% sunt infectaţi 

cu C. parasitica. 

• Numărul lăstarilor de castan la o cioată variază între 2 

şi 27, media fiind de 4. 

• Prezenţa gorunului permite crearea unui amestec, chiar 

în plafonul superior, carpenul şi mălinul american, ţinuţi 

în frâu, constituind un valoros plafon inferior, iar 

cruşinul, păducelul, măceşul şi sângerul vor forma un 

subarboret util pentru acoperirea solului şi adăpostirea 

păsărilor insectivore. 

• Flora care apare pe 0,3 din suprafaţă reflectă pătrunderea 

din ce în ce mai intensă a luminii sub castanii din cauza 

cancerului scoarţei şi este reprezentată de: Pulmonaria 

officinalis, Hieracium transilvanicum, Lathyrus vernus, 

Aposeris phoetida, Viola reichenbachiana, Senecio ovata, Rumex 

acetosa, Lysimachia officinalis, Lysimachia numularia, 

Epilobium angustifolium, Fragaria vesca, Asperula cruciata, 

Stachis campestris, Veronica officinalis, Achillea milefolium, 

Hypericum perforatum, Festuca drymeia, Calamagrostis 

arundinacea, Carex silavtica, Rubus hirtus şi Rubus caesius. 

4. Diminuarea infecţiei cu Cryphonectria 

parasitica prin convertirea la codru 

a lăstarilor de castan 

Căstănişul din Tăuţii Măgherăuş provine din lăstari, grupaţi 

câte 2 până la 27 în jurul unei cioate. Convertirea lui la codru 

s-a efectuat prin alegerea şi menţinerea unui lăstar sănătos 

şi bine conformat la fiecare cioată şi eliminarea celorlalte. 

Intensitatea intervenţiei a fost de 55,4% faţă de numărul total 

de lăstari, care se reduc la 5.750 exemplare/ha şi de 37,8% 

faţă de numărul total de cioate cu lăstari, care se reduc la 

5.225 cioate /ha. 

Prin această intervenţie, procentul lăstarilor infectaţi s-a 

diminuat da le 62% la 14%. Deci au mai rămas 325 lăstari infectaţi 

cu C. parasitica pe hectar, deşi s-au extras 5.025 lăstari 

infectaţi pe hectar. 

Intensitatea infecţiei lăstarilor menţinuţi este: mică (23%), 

mijlocie (46%), mare (16%) şi foarte mare (15% din cazuri). 

Înălţimea cancerelor este accesibilă, variind între 0,3 m şi 2,5 m. 

Întrucât au mai rămas 50 cioate/ha cu câte 2 până la 5 lăstari 

infectaţi, reducerea lor la un singur lăstar/ha va continua 

într-o a doua etapă, la începerea combaterii biologice. 

În urma operaţiunii compoziţia arboretului a devenit: 41,3% 

castan, 5,2% gorun, 39,1% carpen, 13,1% cruşin, 1,3% mălin 

american, alun, sânger, măceş şi păducel. Această compoziţie 

asigură un amestec valoros cu gorunul şi carpenul, acesta 

din urmă trebuind să fie menţinut în plafonul inferior şi cu 

un bogat subarboret de arbuşti, care se va dezvolta şi mai 

mult după creşterea luminii în arboret. 

5. Concluzii şi recomandări 

Printr-o singură curăţire, cu intensitatea de 55,4% în raport 

cu numărul total de lăstari, ponderea lăstarilor infectaţi cu 

Cryphonectria parasitica a fost diminuată de la 62% la 14%, 

creându-se bazele convertirii la codru a unui crâng de castani. 

Deosebit de interesantă ar fi continuarea experimentului de 

la Băiţa – OS Tăuţii Măgherăuş cu două variante experimentale 

privind: 

• convertirea la codru într-o singură fază în care să se 

menţină numai un singur lăstar la cioată (5.525 exemplare/ha) 

prin intensificarea curăţirilor de la 55,4% la 

63,7%, intervenţie prin care procentul exemplarelor infectate 

se poate reduce de la 14% la 4,2%; 

• eliminarea integrală a lăstarilor infectaţi cu C. parasitica 

prin intensificarea curăţirilor de la 55,4% la 65% şi menţinerea 

a unui număr de 5.425 castani la hectar; 

79


• convertirea la codru într-o singură fază şi eliminarea 

integrală a lăstarilor infectaţi cu Cryphonectria parasitica 

prin intensificarea curăţirilor de la 55,4% la 66,2% şi 

menţinerea la hectar a unui număr de 5.050 de arbori. ■ 

Bibliografie 

Bolea V., 1986: Studiul silvicultural al castanului din nord-vestul ţării. 

Teză de doctorat, Univ. Transilvania Braşov. 

Buckley P., Howell R., 2004: The ecological impact of sweet chestnut 

coppice silviculture on former ancient, broadleaved woodland sites in south-east 

England. English Nature, Northminster House, Peterborough. 

Bolea V., 1975: Contribuţii la studiul tipologic al căstănişurilor de pe piemonturile 

colinare ale Băii Mari. Revista Pădurilor nr. 1, Bucureşti. 

Bolea V., Mihalciuc V., Chira D., Bud N., Pop V., 1995: Cancerul de 

scoarţă al castanului cauzat de Cryphonectria parasitica (Murrill.) Barr 

în plantajul de la Valea Borcutului, Ocolul Silvic Baia Mare. Revista pădurilor, 

110, 1: 24-29. 

Bolea V., Chira D., 2002: Prevenirea uscării castanului în judeţul Maramureş. 

Referat ştiinţific, ICAS, DS Maramureş. 

Bolea V., Chira D., 2004: Combaterea integrată a cancerului castanului. 

Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare. 

Bolea V., Chira D., 2004-2005: Însănătoşirea arboretelor cu castan din 

Maramureş (Lucrări experimentale privind combaterea integrată – silviculturală 

şi biologică – a cancerului castanului). Referat şt. avizate, ICAS, 

RNP. 

Braden N., Russell K., 2001: Chestnut in the United Kingdom: Forest 

area, management and utilisation as timber. For. Snow Landsc. Res. 76, 

3: 505-510. 

Chira D., Bolea V., Chira Fl., 2003: Starea fitosanitară a castanului comestibil 

şi posibilităţi de combatere biologică a ciupercii Cryphonectria 

parasitica. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, 17-18: 80-82. 

Diamandis S., 2004: An Integrated Plan towards management of chestnut 

blight on national scale. NAGREF Thessaloniki, Grecia, Chestnut symp., 

Baia Mare. 

Diamandis S., Perlerou Ch., 2001: The mycoflora of the chestnut 

ecosystems in Greece. Forest Snow Landscape Res., 76, 3: 499-504. 

Everard J., Christie J.M., 1995: Sweet chestnut: silviculture, timber quality 

and yield in the Forest of Dean. Forestry, 68 (2): 133-144. 

Florea S., Popa, I., 1989: Diseases of the edible chestnut reported in the 

fruit growing area of Baia Mare. Cercetarea ştiinţifică în slujba producţiei 

pomicole 1969-1989, Bucureşti, 365-372. 

Pettenella D., 2001: Marketing perspectives and instruments for chestnut 

products and services. Forest Snow Landscape Res., 76, 3: 511-517. 

Ribaudo F., 1997: Assortimenti di legname da lavoro ottenuti dal castagno: 

serie storiche e previsioni di medio termine. Italia Forestale e Montana. 

52, 1: 19-45. 

Ridley J.D., Salesses G., 1999: Market development opportunities in the 

Australian chestnut industry. Acta Horticulturae. 494: 55-60. 

Savu G., ... Bolea V. ş.a., 1977: Conservarea ecosistemelor forestiere cu 

castan din jurul municipiului Baia Mare. Ocrotirea naturii maramureşene. 

Cluj Napoca. 

Soő R., 1970: A magyar flóra es vegetátió rend szertaninövenyföldrajzi 

kézikönyre. IV, Budapest. 

Abstract 

A 100 years old sweet chestnut stand (dead after a high infection of Cryphonectria parasitica) has been harvested and 

a natural regeneration (with the same rate of sprouts and seedlings) has arrived. Regeneration composition has the 

following components: 58% sweet chestnut, 30% common hornbeam, 5% alder buckthorn and other shrubs, 3% aspen, 

2% sessile oak and 2% goat willow. 

The infection with quarantine fungus has been transmitted to the new generation of sweet chestnut. 

A cleaning (of hygiene character) operation with 55.4% intensity has decreased the infected sprouts (with C. parasitica) 

from 62% to 14%, simultaneously to the reduction of sprout number per stump (max. 1 or 2) will assure the conversion to 

high forest. The tending operations, based on bark cancer infected sprouts, along with biological control of the pathogen, 

will continue in the next years. 

Keywords: sweet chestnut, sprouts, seed, high forest, coppice forest. 

Recenzie 

Gheorghe Onofrei, 2005, „Culturi 

forestiere cu puieţi crescuţi în recipiente 

– o alternativă durabilă”, 

75 pagini, 30 fotografii din care 24 color, 

4 tabele, 2 scheme. 

Dacă în prezent, pentru pădurile din 

regiunea de munte şi o bună parte din 

cele din dealuri prioritatea o constituie 

criteriul economic (şi din păcate rolul 

hidrologic, de protecţie a solului şi climei, 

cel peisagistic ş.a. sunt trecute pe 

un plan secundar), pentru pădurile din 

câmpie, din necesităţi obiective, aproape 

toate funcţiile se situează pe acelaşi 

palier. În cazul pădurilor din subzona 

silvostepei, indiferent dacă sunt situate 

în dealuri ori câmpie, prioritate 

absolută are funcţia de protecţie, atât 

împotriva factorilor climatici dăunători 

cât şi ca amelioratoare a climatului 

şi implicit de protecţie a culturilor agricole 

şi aşezărilor omeneşti. În unele situaţii 

intervin ş funcţiile de protecţie a 

solului împotriva eroziunii, cel hidrologic 

şi regulatoare a debitului apelor ş.a. 

Lucrarea prezentă elaborată de inginerul 

Gheorghe Onofrei este rodul unei 

activităţi de aproape 40 de ani desfăşurată 

numai în condiţiile silvostepei 

dobrogene. O regiune caracterizată 

printr-un climat specific cu precipitaţii 

medii anuale de cca. 450 mm (cu dese 

oscilaţii anuale) dar şi cu o distribuţie 

anuală nefavorabilă vegetaţiei, marcată 

printr-o frecvenţă relativ mare 

de zile tropicale şi perioade de secetă 

prelungită, când concomitent în sol se 

instalează un deficit de umiditate necompensat, 

cu consecinţe grave asupra 

vegetaţiei forestiere, mai ales a culturilor 

din prima parte a vieţii lor. Pe 

lângă aceste condiţii vitrege de climat 

în multe situaţii se adaugă şi condiţiile 

geomorfologice (de expoziţie şi pantă) 

mai mult ori mai puţin vitrege şi cele 

de sol cu toate însuşirile sale (eroziune 

înaintată, conţinut redus de humus, 

textură nefavorabilă, schelet, grosime 

80

Anul X | Nr. 21 | 2005 

morfofiziologică redusă, conţinut de 

substanţe nutritive precar ş.a.). 

În aceste condiţii şi-a început activitatea 

de refacere a arboretelor degradate 

ori de instalare de vegetaţie forestieră 

pe terenuri improprii agriculturii, autorul 

lucrării. 

Acest silvicultor din 1959, cu cunoştinţele 

din facultate, cu cele citite în cărţile 

de specialitate, dar mai ales prin cele observate 

şi împărtăşite şi de colaboratorii 

săi a căutat căi de a face lucruri cât mai 

bune. Învăţând şi din greşelile sale ori 

ale colegilor săi, sau chiar din unele „directive” 

de la centru, a făcut corecturi şi 

a stabilit o metodologie unitară de construcţie 

şi reconstrucţie ecologică a pădurilor 

a căror administrator a devenit. 

Nu a fost deloc uşor căci condiţiile climatului 

dobrogean în care se lucra erau 

şi sunt mult diferite de cele prezentate 

în majoritatea lucrărilor de specialitate. 

Dacă în unele situaţii regenerările naturale, 

ca şi cele artificiale după metodele clasice 

promiteau rezultate pozitive, în situaţiile 

extreme – şi nu erau puţine – aceste 

rezultate întârziau mult sau lipseau. 

Ca urmare a acestui fapt, autorul lucrării, 

cu mult spirit de observaţie şi discernământ 

a depistat şi ierarhizat factorii 

limitativi în ordinea influenţei lor la 

instalarea unei culturi. A ajuns astfel la 

concluzia că, în primul rând deficitul de 

umiditate din sol ce se instalează imediat 

la începutul perioadei bioactive şi 

care de multe ori este urmat de o secetă 

vernală şi continuat frecvent şi cu cea estivală, 

este catastrofal pentru o cultură 

abia instalată cu material săditor cu rădăcină 

nudă şi care afectează grav chiar 

şi seminţişurile instalate în mod natural. 

Dacă la transpiraţia puternică se mai 

adaugă impactul negativ al virozelor, al 

fuzariozei şi al faunei agresive (şoareci, 

larve sârmă ş.a.), a păşunatului ş.a. compromiterea 

unei lucrări este garantată. 

Un alt factor negativ îl constituie rezerva 

de substanţe nutritive din sol extrem 

de scăzută, insuficientă depăşirii 

primilor ani de viaţă de către plantule 

şi puieţi. La acestea se mai adaugă şi 

alţi factori negativi care coroborează 

spre un rezultat negativ. 

Rezultatul strădaniei sale a fost o adevărată 

lucrare de cercetare, după o metodologie 

bine pusă la punct şi îndelung 

experimentată. Eliminând doi din factorii 

puternic limitativi: lipsa umidităţii 

din sol la producerea materialului 

săditor prin aport suplimentar de apă 

şi aprovizionarea cu substanţe nutritive 

prin aşezarea seminţelor, respectiv 

butaşilor ori plantulelor într-un strat 

de humus de pădure în recipiente, a reuşit 

să obţină un procent foarte ridicat 

de puieţi viabili, robuşti şi rezultate 

bune după introducerea lor în câmp. 

Lucrarea este structurată pe două capitole: 

În primul capitol se face mai întâi o 

pledoarie privind necesitatea utilizării 

de material săditor (seminţe, butaşi, 

puieţi) de certă valoare economică, 

protectivă şi peisagistică, după care 

se înscrie pe linia clasică a procesului 

tehnologic de a realiza acest material 

săditor. Îndrumările privind alegerea 

recipientelor în care se instalează viitorul 

material săditor, condiţiile în 

care se instalează şi lucrările specifice 

de îngrijire până la obţinerea calităţilor 

cerute pentru a fi apţi de introdus în 

câmp sunt urmărite pas cu pas, detaliat 

şi uşor de urmărit practic. 

Este demonstrată încă odată nu numai 

abilitatea autorului ca lucrarea efectuată 

să realizeze perfect concordanţa 

între condiţiile staţionale şi cerinţele 

ecologice ale speciilor utilizate ci şi dorinţa 

acestuia de a-i convinge şi pe alţii 

să-i urmeze exemplul. 

Acordând o mare importanţă fazelor de 

scoatere, desfacere, depozitare şi transport 

a puieţilor, autorul lucrării îndeamnă 

la responsabilitate maximă a celor care 

sunt producătorii materialului săditor. 

În capitolul II, autorul avertizează 

asupra necesităţii cunoaşterii condiţiilor 

staţionale ale locului în care urmează 

să se efectueze cultura. Atrage 

atenţia că este necesară mai înainte de 

amplasarea lucrării o cartarea staţională 

la scară mare, cu materializarea 

staţiunilor elementare care impun atât 

folosirea de material săditor cu rădăcini 

protejate cât şi formule de împădurire 

specifice locului. Mai arată că nu în 

toate situaţiile apare necesitatea utilizării 

de material săditor produs în recipiente, 

ci numai acolo unde condiţiile 

staţionale sunt extrem de vitrege. Pe 

parcursul întregii lucrări se degajă spiritul 

critic şi exigenţa dusă până la extrem 

pentru a realiza culturi forestiere 

de calitate şi la costuri cât mai scăzute. 

Tot în cuprinsul acestui capitol este 

prezentată şi metodologia privind extinderea 

şi conservarea plantajelor şi a 

rezervaţiilor de seminţe, ca o condiţie 

obligatorie de obţinere a surselor de 

material săditor de mare valoare economică 

şi protectivă. 

În continuare mai sunt indicaţii valoroase 

pentru obţinerea de arbori şi 

arbuşti ornamentali pentru zone verzi 

precum şi pentru obţinerea pomilor de 

iarnă tot prin culturi în recipiente. 

CA un corolar justificativ a calităţii metodei 

de realizare de culturi forestiere 

cu puieţi crescuţi în recipiente în opoziţie 

cu o cultură cu puieţi nuzi, sunt prezentate 

două tabele privind „Investiţia 

specifică”. Rezultă din acestea că investiţia 

specifică în cazul aplicării celor 

două metode este relativ apropiată. Nu 

acelaşi lucru se petrece însă cu realizarea 

închiderii stării de masiv în timp. În 

condiţiile utilizării metodei prezentate 

de autor, închiderea stării de masiv se 

realizează în timp mult mai scurt, iar 

cultura este de valoare mai ridicată. 

În condiţiile de silvostepă, şi nu numai, 

pentru o cultură forestieră, realizarea 

acestei stări este deosebit de importantă. 

Este evidentă superioritatea metodei 

de producere de material săditor în 

recipiente şi amplasarea în câmp comparativ 

cu plantaţia cu puieţi cu rădăcină 

nudă. 

Numărul mare de fotografii de calitate 

care vin să ilustreze partea scrisă, din 

păcate în broşură nu sunt realizate în 

condiţii tipografice corespunzătoare. 

În concluzie, parcurgând lucrarea, 

se desprinde convingerea că autorul a 

realizat în decursul anilor o extraordinară 

experienţă în ceea ce priveşte producerea 

de culturi forestiere cu puieţi 

crescuţi în recipiente. A avut rezultate 

din cele mai bune, fapt ce ne determină 

să recomandăm ca metoda să fie aplicată 

pe tot cuprinsul silvostepei şi chiar 

peste tot, acolo unde prin cartarea 

staţională la scară mare se vor identifica 

factori puternic limitativi. În acest 

scop considerăm că editarea şi distribuţia 

broşurii ca normativ de lucru la 

toate unităţile silvice interesate se impune 

de la sine. 

Ioan Iancu, Gheorghe Gavrilescu 

81



Combaterea biologică a ciupercii 

Cryphonectria parasitica 

■ Dănuţ Chira, Florentina Chira, Valentin Bolea, Costel Mantale, Veronica Mariş 


În America, ciuperca asiatică Cryphonectria parasitica a 

provocat cea mai mare catrastofă naturală din analele 

istoriei forestiere (MacDonald ş.a., 1978; Kuhlman, 

1978), în mai puţin de 50 ani, distrugând cca. 80% din castanul 

american (3,6 milioane hectare), această specie părând 

fără nici o perspectivă. Ciuperca a fost consemnată, în 1938, 

lângă Genova, în Italia, în 1948 în Tessin – Elveţia şi apoi în 

Franţa (1956). În 1967 majoritatea căstănişurilor din Europa 

erau îmbolnăvite de C. parasitica (Robin şi Heiniger, 2001). 

Cancerului de scoarţă a produs uscări în masă în căstănişurile 

şi plantaţiile din Europa, dar consecinţele au fost mai 

puţin dramatice faţă de SUA, deoarece castanul european 

(Castanea sativa) este mai rezistent la cancerul de scoarţă 

faţă de castanul american (Castanea dentata), iar în Europa a 

apărut forma virusată (mai puţin agresivă – „hipovuirulentă”), 

care a permis reînsănătoşirea multor arborete de castan 

(Biraghi A, 1954; Anagnostakis, 1977; Day, 1978; Grente şi 

Berthalay-Sauret, 1978; Anagnostakis şi Day, 1979; Bazziger 

şi Miller, 1991). Ulterior, aprofundarea mecanismului hipovirulenţei 

a condus la experimentarea şi aplicarea combaterii 

biologice a patogenului C. parasitica, folosind tulpinile natural 

virusate ale ciupercii (Anagnostakis, 1987; Intropido ş.a., 

1987; Bisiach ş.a., 1991; Mac Donald şi Fulbright, 1991; Diamandis, 

1991, 2004; Garboleto ş.a., 1992; Calza, 1993; Cortesi 

ş.a., 1996; Heiniger, Rigling, 1994; Milgroom şi Cortesi, 

1999; Radócz, 1998, 2001; Robin ş.a., 2000; Robin şi Heiniger, 

2001; Diamandis şi Perlerou, 2003; Cortesi şi Bisiach, 

2003). Ciuperca a mai fost remarcată pe cvercinee şi pe alte 

specii forestiere (Stipes, 1978). 

În România, primele încercări de combatere chimică (eficiente 

doar pe moment, infecţiile revenind apoi la castanii trataţi – 

Florea, 2002, Mariş, 2003) şi genetică (hibrizii dintre castanul 

european şi cei asiatici sunt mai rezistenţi la boală, dar pot 

fi utilizaţi doar în plantaţii pomicole, situate la depărtare de 

păduri, căstănişurile fiind habitate ocrotite în Europa) a ciupercii 

C. parasitica au fost experimentate de SCPP Baia Mare. 

În 2002, ICAS a efectuat primele cercetări în DS Maramureş, 

consemnându-se nivelul (generalizat, dar diferenţiat ca intensitate 

şi frecvenţă de la o zonă la alta) al infecţiilor, influenţa 

factorilor abiotici şi biotici, concluzionând că ciuperca C. 

parasitica poate fi combătută doar printr-un complex de măsuri, 

bazate pe combaterea biologică a ciupercii şi pe măsuri 

silviculturale intensive (igienizare, apoi degajări, curăţiri şi 

rărituri sistematice – Bolea şi Chira, 2002, 2004-2005). 

2. Elaborarea planului iniţial 

de combatere biologică 

Alegerea arboretelor în care se va aplica, în prima etapă, combaterea 

biologică a ciupercii Cryphonectria parasitica are la 

bază mai multe criterii: 

• suprafeţele tratate biologic să fie relativ uniform amplasate 

în teritoriul afectat de boală; 

• frecvenţa şi intensitatea infecţiilor să fie maxime, astfel 

încât, beneficiind de gazde numeroase, virusul să se răspândească 

ulterior mult mai uşor; 

• vârsta exemplarelor tratate să fie relativ mică, astfel încât 

cancerele să fie la o înălţime accesibilă pentru tratament; 

• tratamentele să cuprindă atât arborete pure de castan, 

cât şi amestecuri de castan cu alte specii, mai ales cele în 

care infecţiile au trecut deja şi pe gorun; 

• tratamentul biologic să fie însoţit de operaţiuni silviculturale 

(curăţiri, rărituri) adecvate combaterii integrate. 

Ţinând cont de aceste criterii, pentru primul an de combatere 

biologică (2005) au fost selectate arborete pure sau amestecate 

de castan şi gorun, din sămânţă sau lăstari, de vârste 

diferite, parcurse sau nu cu operaţiuni culturale experimentale, 

situate în: 

• O.S. Baia Mare: zonele Valea Roşie, Bartoşa şi Valea Vicleană; 

• Tăuţii Măgherăuş: zonele Băiţa şi Cicârlău; 

• Baia Sprie: zona Valea Cerbului şi Tăuţii de Sus. 

3. Izolarea tulpinilor 

hipervirulente locale 

Recoltarea probelor de scoarţă infectată a fost efectuată în 

februarie 2005 (urmată apoi de alte reprize în vara şi toamna 

2005). Eşantionarea arboretelor din care s-au cules probe s-a 

făcut pe baza criteriilor enunţate mai sus, la care s-a adăugat 

82

Anul X | Nr. 21 | 2005 

altele legate de caracteristicile infecţiilor la lăstarii şi arborii 

întâlniţi pe teren. Alegerea exemplarelor de castan şi gorun 

din care s-au recoltat probe s-a efectuat pe baza prezenţei 

infecţiilor active. 

Au fost recoltate probe din cele mai importante focare din 

O.S. Tăuţii Măgherăuş (arborete şi livezi din zonele Băiţa şi 

Apa Sărată) şi Baia Mare (arborete şi livezi din zonele Apa 

Roşie, Uzina de Apă, Tăuţii de Sus). 

În laboratorul de fitopatologie al ICAS Braşov, toate probele 

recoltate au fost sterilizate şi trecute pe medii de cultură, în 

final fiind izolate peste 30 tulpini hipervirulente (tab. 1). 

4. Identificarea tulpinilor 

hipervirulente locale 

Tulpinile hipervirulente izolate au fost supuse unor teste de 

compatibilitate vegetativă, pe baza cărora au fost identificate 

legăturile de compatibilitate dintre acestea. 

Marea majoritate a probelor testate aparţin tulpinii EU 12. 

Doar în trei cazuri (din câteva zeci), testele de compatibilitate 

au evidenţiat prezenţa altor tulpini. 

Adresăm mulţumiri pentru materiale biologice (tulpini test) 

şi îndrumări privind metodologia de testare mai multor 

specialişti reputaţi în domeniu, din Europa: prof. dr. Paolo 

Cortesi (Italia), dr. Ursula Reiniger (Elveţia), dr. Stephanos 

Diamandis şi dr. Charikleia Perlerou (Grecia), prof. dr. Laslo 

Radocz (Ungaria) ş.a. 

5. Identificarea tulpinilor hipovirulente 

În lipsa suşelor locale hipovirulente, în experimente au fost 

utilizate două tulpini compatibile EU 12, primite de la Institutul 

de Cercetări Forestiere din Salonic, Grecia (testate în anii 

anteriori în laboratorul ICAS Braşov pentru evidenţierea 

compatibilităţii cu tulpinile maramureşene). 

6. Conversia tulpinilor hipervirulente 

locale la hipovirulenţă 

Testarea conversiei tulpinilor locale hipervirulente la hipovirulenţă 

s-a efectuat cu succes la marea majoritate a probelor 

izolate şi purificate, doar în două cazuri acest proces nefiind 

realizat. 

7. Elaborarea produsului biologic 

Produsul biologic necesar aplicaţiilor de teren pentru combaterea 

biologică a ciupercii patogene C. parasitica a fost preparat 

conform următoarelor etape: 

• repicarea şi multiplicarea pe medii artificiale a tulpinilor 

locale convertite la hipovirulenţă; 

• prepararea amestecului de tulpini pentru fiecare variantă 

de tratare; 

• trecerea tulpinilor în tuburi de plastic sterile; 

• stocarea în camere de creştere; 

• depozitare şi refrigerare. 

Foto 1. Teste de compatibilitate vegetativă: compatibilitate între tulpini locale de C. parasitica (foto F. Chira) 

VC tests – compatibility among local strains 

Foto 2. Teste de compatibilitate vegetativă: relaţie de incompatibilitate cu EU 1 (stânga), 

respectiv de compatibilitate cu EU 12 (dreapta) (foto F. Chira) 

VC types: incompatibility with EU 1 (left), compatibility with EU 12 (right) 

83


Foto 4. Dezvoltarea culturilor convertite la hipovirulenţă în camere de creştere 

Incubation of local strains converted to hipovirulence 

Foto 5. Pregătirea şi ambalarea tulpinilor hipovirulente în laborator ICAS Braşov 

Biological product wrapping 

Tab. 1. Inoculări experimentale ale cancerelor de C. parasitica la castan şi gorun 

Ocolul Loc Zona Perioada Metodă 

Tăuţii Livadă Apa Sărată Iun. 2005 În găuri 

Măgherăuş V, 1 E Băiţa Iul. 2005 În găuri 

II, 54 Cicârlău Iul. 2005 În găuri 

II, Cicârlău Iul. 2005 În găuri 

Baia Mare I, 46 Valea Roşie Iun. 2005 În găuri, pulverizare 

I, 47 E Valea Roşie Iul. 2005 În găuri, pulverizare 

I, 47 F Valea Roşie Iul. 2005 În găuri, pulverizare 

Baia Sprie 1 Tăuţii de Sus Iul. 2005 În găuri 

Au fost utilizate două variante de tratare (tipul 1 şi tipul 2), 

corespunzând celor două tipuri de tulpini hipovirulente primite, 

trecute pe tulpini locale convertite. 

8. Aplicarea tratamentelor biologice 

Tratamentele aplicate cu cele două variante de produs 

biologic (tipul 1 şi tipul 2) s-au dovedit eficace în anumite 

circumstanţe. Capacitatea de vindecare a fost dovedită 

pentru ambele produse, atât la castan cât şi la gorun. 

Identificarea mai precisă a perimetrului infecţiilor la gorun 

este îngreunată de lipsa simptomelor de colorare a scoarţei. 

Viteza de propagare a infecţiilor (de intensităţi diferite) nu 

este foarte bine cunoscută. Acest caracter, coroborat cu imprecizia 

stabilirii limitelor zonei colonizate de ciupercă, fac 

ca unele inoculări să fie depăşite (tab. 2), ceea ce periclitează 

scopul secundar al vindecării cancerului respectiv, dar scopul 

principal al răspândirii virozei nefiind însă periclitat. 

Depăşirea găurilor de inoculare a fost înregistrată într-un 

număr relativ mic de cazuri, cauzele fiind de natură procedurală 

(găuri prea apropiate de infecţii). 

În suprafaţa experimentală din Valea Roşie (O.S. Baia Mare), 

în aplicaţiile din iunie 2005, au fost trataţi doar lăstarii relativ 

subţiri (cu diametrul mediu de 7,54 cm), din noua generaţie 

ce s-a instalat după uscarea totală a arborilor bătrâni. 

Cancerele au fost de regulă foarte mari (3,86), cu o lungime 

medie de 28,11 cm, ce au cuprins în medie peste 2/3 din 

circumferinţa tulpinii, infecţiile au fost înaintate, frecvenţa 

cancerelor (tratate) cu fructificaţii puternice fiind mare 

(40%), doar frecvenţa lăstarilor lacomi era mică (11,43%). În 

84

Anul X | Nr. 21 | 2005 

aceste condiţii dificile, frecvenţa cancerelor tratate depăşite 

de infecţii a fost destul de mare (20%), dar depăşirea medie a 

zonei inoculate (0,44) corespunde intervalului 0 (fără depăşiri) 

- 1 (depăşire foarte slabă, într-un punct), iar ponderea 

găurilor de inoculare vindecate a fost în medie de peste 80%. 

Foto 6. Inoculare (sus) şi vindecare (jos) 

Inoculation and healing process 

În aplicaţiile din iulie 2005 au fost trataţi lăstari şi arbori 

mai groşi (cu diametrul mediu de 12,12 cm), dint-un arboret 

învecinat, cu o pondere scăzută a arborilor uscaţi. Cancerele 

au fost foarte mari (4,20), cu o lungime medie exagerat de 

mare (37,94 cm), ce au cuprins în medie cca. 60% din circumferinţa 

tulpinii, la care frecvenţa fructificaţiilor puternice a 

fost mai mică, dar frecvenţa lăstarilor lacomi mult mai mare 

(54,55%). În aceste condiţii dificile, succesul vindecării cancerelor 

a fost similar: frecvenţa cancerelor cu depăşiri a fost 

de 18,18%, iar ponderea găurilor de inoculare vindecate a 

fost de 76,73%. 

În suprafaţa experimentală din Băiţa (O.S. Tăuţii Măgherăuş), 

au fost trataţi mai puţini lăstari decât exemplare din 

85 

sămânţă, relativ subţiri (cu diametrul mediu de 10,71 cm). 

Cancerele au fost mari (2,93), cu o lungime medie de 20,39 

cm, ce au cuprins în medie 56% din circumferinţa tulpinii. 

Frecvenţa cazurilor de baraje depăşite a fost de 14,29%, iar 

ponderea găurilor de inoculare vindecate a fost în medie de 

cca. 83%. Rezultatele au fost similare pentru castan şi gorun. 

Tratamentele de la Cicârlău (O.S. Tăuţii Măgherăuş) au fost 

efectuate într-un arboret de vârstă mijlocie, bine rărit prin 

operaţiuni culturale recente, astfel încât castanii sunt bine 

individualizaţi, combaterea purtând şi un puternic caracter 

curativ. În aceste condiţii, este indicat ca exemplarele de castan 

să fie salvate. Au fost trataţi mai multe exemplare din 

sămânţă decât lăstari, cu diametre de 13,27 cm. Din păcate 

şi aici cancerele au fost mari, cu lungimea medie de 24,48 cm, 

ce au cuprins aproape 50% din circumferinţa tulpinii. Rezultatele 

au fost similare cu cele obţinute în celelalte suprafeţe: 

cca. 18% inoculi depăşiţi de infecţiile iniţiale, ponderea găurilor 

vindecate, executate în luna iulie, a fost de cca. 75%. 

Tab. 2. Eficacitatea tratamentului biologic la Cryphonectria parasitica 

Nr. Var. Dep. Fruct. L.L. U.L. San. Ex. D.t. M.c. Poz.c. L.c. C.c. V.g. Obs. 

(cm) (cm) (%) (%) 

O.S. Baia Mare, U.P. I, u.a. 46-47, Valea Roşie, iunie-iulie 2005 

Iun.1 1 1 4 0 0 4 1 5 4 2 28 100 0 nereuşită 

2 2 2 4 0 0 0 1 4 4 2 30 100 50 

3 1 0 0.5 0 0 0 1 5 4 3 39 50 95 

3 2 0 4 0 0 2 1 5 4 2 23 100 75 

4 1 1 0 0 0 0 1 3 4 2 28 30 85 

4 2 0 0 0 0 0 1 5 4 2 35 60 100 

5 2 0 0 0 0 0 1 5 3 2 17 100 100 

6 1 0 4 4 0 0 1 3 4 2 19 100 90 

7 1 0 4 0 0 0 1 4 4 2 12 66 90 

7 2 0 0 0 0 0 1 8 3 2 29 50 100 

8 1 0.5 4 0 0 2 1 6 4 2 33 67 100 

8 2 2 4 0 0 4 1 3 3 2 24 100 50 

9 1 0 0 0 0 0 1 6 3 2 18 80 95 

9 2 0 0.5 0 0 1 1 8 3 2 21 67 100 

10 1 0 0.5 0 0 2 1 9 4 2 30 67 100 

10 2 0 4 0 0 4 1 10 4 2 43 100 0 nereuşită 

11 1 0 0.5 0 0 0 1 6 1 2 10 40 100



(cm) (cm) (%) (%) 

11 2 0 0.5 0 0 0 1 8 4 2 25 50 100 

12 2 0 4 0 0 0 1 6 5 3 46 50 100 

13 1 0 0.5 0 0 0 1 12 4 2 42 65 100 

13 2 0 4 0 0 4 1 8 4 2 26 100 0 nereuşită 

14 1 0 0 0 0 0 1 8 4 2 20 67 100 

14 2 3 4 0 0 2 1 6 5 2 44 100 50 

15 1 0 0 0 0 0 1 6 3 2 16 50 100 

16 1 3 2 0 0 0 1 10 3 2 20 50 50 

17 1 3 2 0 0 0 1 14 5 2 40 40 80 

18 1 0 1 0 0 0 1 10 5 2 28 50 100 

19 1 0 4 0 0 0 1 16 5 2 45 45 100 

20 1 0 1 1 0 0 1 10 4 2 25 55 100 

21 1 0 1 0 0 1 1 20 4 2 30 50 100 

22 1 0 3 4 1 0 1 8 5 2 50 90 100 

23 1 0 0.5 3 1 1 1 6 4 2 25 50 95 

24 1 0 0.5 0 0 0 1 10 4 2 25 70 100 

25 1 0 0.5 0 0 0 1 5 3 2 18 70 100 

26 1 0 4 0 0 4 1 6 4 2 20 100 0 nereuşită 

Med 1.34 0.44 1.90 0.34 0.06 0.89 1.00 7.54 3.86 2.06 28.11 69.40 80.14 

s 0.48 0.95 1.75 1.06 0.24 1.45 0.00 3.70 0.81 0.24 10.25 22.70 33.31 

Iul. 1 1 0 1 0 0 4 1 3 5 2 38 80 0 nereuşită 

1 2 0 4 0 0 1 3 14 5 2 51 50 90 

2 1 0 0 0 0 0 3 28 5 2 42 35 100 dep. 

2 2 0 0 0 0 0 1 8 4 2 48 60 100 

3 1 0 0 0 0 0 3 14 5 2 60 70 80 g.ad. 

4 1 0 0 13 0.5 0 3 20 5 2 47 50 100 dep. 

5 1 0 0 0 0 0 3 22 3 2 29 20 30 

5 2 0 0 0 0 0 1 6 4 2 32 80 100 

6 1 0 4 30 0.5 1 3 20 5 2 50 70 30 

9 2 0 1 1 1 0 3 10 4 2 35 70 90 

nereuşită 

dep., ad. 

nereuşită 

dep. 

1 1 1 0 0 0 0 3 18 5 2 100 80 60 lat. 

1 2 0 1 1 1 0 3 14 5 2 58 50 60 

7 1 0 1 1 1 1 3 14 5 2 44 50 80 

8 1 0 0 0 0 1 1 10 3 3 29 50 100 dep.4cm 

8 2 0 4 8 1 0 3 12 4 2 35 90 90 

Med 1.21 0.30 1.40 2.63 0.27 0.58 1.75 12.12 4.20 1.97 37.94 59.54 76.73 

s 0.44 0.81 1.45 6.30 0.42 1.08 1.04 6.09 0.98 0.39 17.51 19.58 31.45 

O.S. Tăuţii Măgherăuş, U.P. V, u.a. 1E, Băiţa, iunie-iulie 2005 

1a 1 0 3 6 0.8 4 3 3 3 1 13 100 50 GO 

1b 1 0 1 6 1 0 3 4 3 1 10 100 100 inf 50% 

1c 1 0 0 0 0 0 3 3 3 1 8 100 100 inf 50% 

1d1 1 0 4 4 0.5 0 3 8 1 2 18 100 100 inf.70% 

1d2 1 0 1 0 0 0 3 8 1 2 18 100 95 

1 2 0 2 0 0 0 3 10 2 2 21 25 100 

fr.g.noi 

c, c.jos 

2 1 0 4 0 0 4 1 6 4 2 30 100 0 nereuşită 

1 1 0 1 0 0 0 3 18 1 2 15 20 100 GO, inc. 

86

Anul X | Nr. 21 | 2005 


(cm) (cm) (%) (%) 

1 2 0 0 0 0 0 3 20 1 2 10 30 95 

2 1 0 1 0 0 2 1 10 4 2 40 50 100 alte c. 

2 2 4 3 0 0 0 3 10 4 2 17 45 90 GO 

2 2 0 0 0 0 0 3 20 0 2 17 30 30 

4 2 0 0.5 0 0 0 1 8 4 2 39 50 80 

nereuşită 

GO,c 

1 1 0 5 0.5 0 0 2 12 4 2 26 75 70 109 RT 

3a 2 0 1 0 0 0 2 8 4 2 23 70 100 

3b 2 0 1 0 0 0 2 8 4 2 23 20 100 

3a 2 0 1 0 0 4 2 8 4 1 23 100 0 nereuşită 

3a 2 0 1 0 0 0 2 8 4 1 23 20 100 

3a 2 0 1 0 0 0 2 8 4 1 23 10 100 

6a 1 0 3 0 0 0 2 14 3 2 17 25 100 

6b 1 0 0 0 0 0 2 16 3 2 14 40 100 

7 1 0 0.5 0 0 0 1 10 4 2 26 70 100 dep.4cm 

7 2 0 2 0 0 0 2 20 3 2 14 25 100 fr.g.noi 

8 1 0 4 0 0 0 3 8 3 3 15 80 100 Ts-l 

8a 2 2 4 0 0 0 3 10 1 2 6 10 10 nereuşită 

8b 2 2 4 0 0 0 3 10 1 2 8 20 20 nereuşită 

8c 2 0 4 10 0.5 0 3 10 3 2 13 100 20 

nereuşită 

GO 

9 1 0 4 11 0.5 0 1 10 4 3 38 80 100 Ts-l 

9 2 0 3 0 0 0 1 14 4 3 42 50 100 Ts-l 

11 1 0 0.5 0 0 0 2 14 3 2 20 80 100 Ts-l,inc 

11 2 0 1 0 0 0 3 16 0.5 2 11 15 100 fr.g.noi 

12 1 0 1 0 0 0 2 10 4 3 29 60 100 Ts-l 

12 2 0 1 0 0 0 1 8 3 2 20 50 100 c. vindecat 

14a 1 0 0.5 0 0 0 1 16 4 3 22 50 100 Ts-l 

14b 1 0 0.5 0 0 0 1 16 4 3 20 50 100 Ts-l 

14 1 0 1 0 0 0 1 6 3 2 25 75 100 GO 

14 2 0 4 0 0 0 1 12 4 2 24 55 100 

15 1 0 0.5 0 0 0 3 7 2 2 14 40 100 GO 

Med 1.47 0.21 1.82 0.99 0.09 0.37 2.13 10.71 2.93 2.00 20.39 55.79 83.16 

s 0.51 0.78 1.53 2.71 0.24 1.13 0.84 4.53 1.25 0.57 8.95 30.55 32.45 

O.S. Tăuţii Măgherăuş, U.P. II, u.a. 54, Cicârlău, iulie 2005 

1a 1 0 0 0 0 0 3 10 3 2 15 20 100 

1b 1 0 0.5 0 0 0 3 10 3 2 4 20 90 f.inc. 

1 2 0 0 0 0 2 3 12 4 2 29 20 100 c.f.inc. 

2 1 0 3 4 0 0 3 16 5 2 40 40 60 

2 2 4 4 2 0.5 0 3 18 5 2 46 80 30 Tl-j 

3 1 3 4 7 1 0 2 14 5 2 44 90 20 

4 1 0 2 2 1 0 3 18 5 2 33 30 30 Ts-l,inc. 

7 21 0 4 0 0 0 3 16 4 2 30 35 90 Ts-j 

8 1 0 3 8 0 0 3 24 5 2 48 70 80 

8 2 0 1 1 0 0 3 26 4 2 27 40 50 

10 1 0 3 0 0 0 3 22 5 2 42 45 50 

Med 2.03 0.40 2.11 1.62 0.13 0.12 2.23 13.27 3.42 2.15 24.48 49.54 75.52 

s 3.62 1.00 1.51 3.15 0.28 0.42 0.90 5.26 1.27 0.50 12.67 24.67 32.78 

87


Var.: varianta: 1-5, 2-47; Dep.: depăşirea zonei inoculate: 0-fără depăşiri, 1-foarte slabă, într-un punct; 2-slabă, pe o direcţie, 3-medie, pe 

una-două direcţii, 4-puternică, pe mai multe direcţii; Fruct.: fructificaţii: 0-fără, 1-slabe, 2-medii, 3-puternice, 4-foarte puternice; L.L.: număr 

lăstari lacomi; U.L.: uscare lăstari lacomi: 0-verzi, 1-uscaţi; San.: stare sanitară: 0-sănătos, 1-cu uscări cauzate de alte cancere, 2-parţial sănătos, 

3-parţial uscat, 4-uscat; Ex.: exemplar tratat: 1-lăstar, 1,5: lăstar individualizat în urma operaţiunilor culturale, 2-arbore; D.t.: diametrul tulpinii 

afectate (cm); M.c.: tip cancer: 0-fără cancer individualizat, 1-mic, 2: mijlociu, 3-mare, 4-foarte mare; Poz.c.: poziţia cancerului: 1-pe ramură, 

2-pe tulpină, 3-la baza trunchiului; L.c.: lungime cancer (cm); C.c.: ponderea circumferinţei cancerului din a tulpinii; V.g.: proporţia găurilor 

vindecate sau în curs de vindecare; Observaţii: GO: gorun; inf.50%: ramura afectată este umflată pe 100% din circumferinţă, dar semne ale 

infecţiilor avansate apar doar pe 50% din circumferinţa ramurii; dep.: găuri la distanţă mai mare de 3 cm; g.ad.: găuri adânci; fr.g.noi: frecvente 

fructificaţii noi (probabil ale tulpinii hipovirulente) la găurile tratate, Ts,l,j: tratare doar pe laturile de sus / lateral / jos; c.: cancer; alte c.: uscări 

de axe cauzate de alte cancere netratate, situate la înălţime; (f.)inc.: (foarte) incipient 

Tab. 3. Corelaţii dintre factorii care definesc sau influenţează eficacitatea combaterii biologice 

Dep. Fruct. L.L. U.L. San. Ex. D.t. M.c. Poz.c. L.c. C.c. V.g. 

Var. 0.001 0.162 -0.074 -0.060 -0.036 0.133 0.077 0.000 -0.036 0.001 0.007 0.007 

Dep. 0.324 -0.042 0.033 0.014 0.020 -0.028 0.079 -0.028 0.087 0.066 -0.333 

Fruct. 0.245 0.142 0.289 0.024 -0.071 0.164 0.083 0.065 0.346 -0.441 

L.L. 0.479 -0.038 0.229 0.194 0.191 -0.034 0.189 0.196 -0.135 

U.L. -0.040 0.296 0.041 0.205 -0.142 0.196 0.210 -0.109 

San. -0.232 -0.298 0.132 -0.187 0.037 0.445 -0.589 

Ex. 0.501 -0.208 -0.241 -0.006 -0.266 -0.123 

D.t. 0.112 0.133 0.303 -0.434 -0.043 

M.c. 0.069 0.695 0.206 -0.083 

Poz.c. 0.172 -0.088 0.169 

L.c. GL: 99 * ** *** 0.142 -0.115 

C.c. 0.196 0.255 0.323 -0.293 

Var.: varianta: 1-5, 2-47; Dep.: depăşirea zonei inoculate: 0-fără depăşiri, 1-foarte slabă, într-un punct; 2-slabă, pe o direcţie, 3-medie, pe una-două direcţii, 

4-puternică, pe mai multe direcţii; Fruct.: fructificaţii: 0-fără, 1-slabe, 2-medii, 3-puternice, 4-foarte puternice; L.L.: număr lăstari lacomi; U.L.: uscare lăstari 

lacomi: 0-verzi, 1-uscaţi; San.: stare sanitară: 0-sănătos, 1-cu uscări cauzate de alte cancere, 2-parţial sănătos, 3-parţial uscat, 4-uscat; Ex.: exemplar tratat: 

1-lăstar, 1,5: lăstar individualizat în urma operaţiunilor culturale, 2-arbore; D.t.: diametrul tulpinii afectate (cm); M.c.: tip cancer: 0-fără cancer individualizat, 

1-mic, 2: mijlociu, 3-mare, 4-foarte mare; Poz.c.: poziţia cancerului: 1-pe ramură, 2-pe tulpină, 3-la baza trunchiului; L.c.: lungime cancer (cm); C.c.: ponderea 

circumferinţei cancerului din a tulpinii; V.g.: proporţia găurilor vindecate sau în curs de vindecare 

Analizând legăturile dintre caracteristicile cancerelor tratate, 

se pot desprinde câteva relaţii interesante (tab. 3): 

Varianta de tratament (tipul 1, respectiv tipul 2 de tulpină 

virusată) a variat independent de celelalte caracteristici 

studiate, ambele tipuri fiind eficiente indiferent de condiţiile 

de aplicare. 

Depăşirea zonei inoculate a fost foarte semnificativ corelată 

cu proporţia găurilor vindecate, depăşirea fiind 

observată la cancere la care procentul rănilor vindecate 

a fost mai mic (r = -0,333***). Ambele caracteristici sunt 

foarte importante pentru estimarea eficacităţii tratamentului 

unui cancer. Ele au fost foarte semnificativ (r = 

0,324***, respectiv r = -0,441***) influenţate de frecvenţa 

fructificaţiilor (un indicator important al intensităţii infecţiei). 

Din punct de vedere practic, această legătură explică 

unele posibile eşecuri (depăşiri ale zonei tratate, vindecare 

incompletă a găurilor tratate) dacă se tratează cancere 

cu infecţii foarte puternice. Tratarea infecţiilor incipiente 

este mai eficace. 

Frecvenţa fructificaţiilor este direct corelată cu alţi indicatori 

importanţi ai intensităţii infecţiei, cum sunt numărul 

de lăstari lacomi (r = 0,245*), starea sănătăţii exemplarelor 

tratate (r = 0,289**) şi mărimea circumferinţei 

cancerului (ponderea circumferinţei cancerului din a tulpinii) 

(r = 0,346***). Infecţiile puternice sunt însoţite de aceste 

simptome caracteristice: fructificaţii frecvente, număr mai 

mare de lăstari şi cancere mai mari (mai extinse pe lăţimea 

axei). 

Starea sanitară a exemplarelor de castan şi gorun tratate 

a fost mai precară la cele provenite din sămânţă faţă de cele 

provenite din lăstari (r = -0,232*). Această caracteristică a 

fost foarte puternic influenţată de lăţimea cancerelor (r = 

-0,445***), vindecarea găurilor tratate fiind mult mai eficientă 

la exemplare sănătoase (r = -0,589***). 

Numărul de lăstari lacomi este foarte strâns legat de 

starea lor (uscare), ponderea celor uscaţi fiind mai mare în 

grupurile numeroase de lăstari (r = 0,479***). Ambele caracteristici 

ale lăstarilor lacomi sunt influenţate de tipul de 

exemplar tratat (lăstar / exemplar din sămânţă), lăstarii 

fiind mai numeroşi la arbori (r = 0,229*), de mărimea cancerelor 

(lungimea şi lăţimea acestora), lăstarii apărând mai 

ales la cancere mari, dezvoltate. 

88 

9. Elaborarea planului de combatere 

biologică 

Primele observaţii efectuate asupra cancerelor tratate cu 

produsele biologice elaborate la ICAS Braşov confirmă eficacitatea 

acestui procedeu. 

Continuarea tratamentelor biologice va urma aceleaşi principii 

enunţate în paragraful 1.1., la care se adaugă observaţiile 

asupra reuşitei primei etape.

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Combaterea biologică va urmări două ţeluri: 

• extinderea virozei în alte zone neparcurse, pentru a se asigura 

în timp un control natural asupra cancerului castanului 

în tot arealul judeţean al ciupercii patogene; 

• vindecarea unor exemplare sau suprafeţe prin repetarea 

tratamentelor în unele zone puternic afectate de ciupercă 

sau chiar în unele suprafeţe experimentale tratate; 

În acest fel, efectul mai rapid al tratamentului concentrat 

asupra unor parcele va câştiga încrederea administratorilor 

şi proprietarilor de păduri / livezi de castan privind eficacitatea 

tratamentului, iar efectul de perspectivă al tratamentului 

dispersat, pe areale largi, va duce la însănătoşirea 

treptată a castanului şi gorunului afectate de C. parasitica în 

întreaga regiune. 

Planul concret de combatere biologică, cuprinzând parcelele 

ce vor fi tratate şi numărul de inoculi răspândiţi, va fi elaborat 

în iarna 2005-2006, cu rectificări în primăvara 2006 în 

funcţie de noile informaţii ce vor apare. 

10. Concluzii 

Elaborarea planului iniţial de combatere biologică. Pe 

baza mai multor criterii ce ţin de caracteristicile exemplarelor 

de tratat, a biologiei ciupercii, reacţiei arborilor ş.a, au 

fost stabilite parcelele care au fost tratate biologic. 

Izolarea tulpinilor hipervirulente locale. Probele de 

scoarţă infectată au fost recoltate în mai multe reprize, cea 

mai importantă fiind în iarna 2005. Perioada aleasă pe considerente 

organizatorice s-a dovedit a fi foarte bună, chiar 

dacă literatura străină nu o recomandă. Probele recoltate au 

fost sterilizate şi trecute pe medii de cultură. 

Identificarea tulpinilor hipervirulente locale. Prin teste 

de compatibilitate vegetativă au fost identificate legăturile 

de compatibilitate dintre tulpinile hipervirulente locale. Cu 

puţine excepţii, tulpinile izolate aparţin tipului EU 12. 

Identificarea tulpinilor hipovirulente. Au fost folosite 

două tulpini hipovirulente compatibile cu tulpina EU 12, primite 

de la Institutul de Cercetări Forestiere din Salonic, Grecia, 

testate anterior. 

Conversia tulpinilor hipervirulente locale la hipovirulenţă. 

Testarea trecerii virozei de pe tulpinile greceşti pe cele maramureşene 

s-a făcut cu succes la majoritatea probelor izolate. 

Elaborarea produsului biologic. Pe baza unui proces tehnologic 

de laborator (repicarea şi multiplicarea tulpinilor convertite 

la hipovirulenţă, prepararea amestecului de tulpini, ambalarea, 

stocarea şi livrarea pentru experimentări de câmp) 

produsul biologic necesar aplicaţiilor de teren pentru combaterea 

biologică a ciupercii patogene C. parasitica a fost preparat 

la laboratorul de fitopatologie al Staţiunii ICAS Braşov. 

Aplicarea tratamentelor biologice. 

În lunile iunie şi iulie, în câteva suprafeţe experimentale din 

O.S. Baia Mare (Valea Roşie, Tăuţii de Sus) şi Tăuţii Măgherăuş 

(Băiţa, Apa Sărată, Cicârlău) au fost utilizate două variante 

de produs viral (tipul 1 şi tipul 2, corespunzând celor 

două tipuri de tulpini hipovirulente primite, trecute pe tulpini 

locale convertite) şi două variante de combatere (1 de 

vindecare şi 2 de răspândire). 

Eficacitatea tratamentelor biologice. Ambele variante 

de produs viral (tipul 1 şi tipul 2) s-au dovedit eficace, atât la 

castan cât şi la gorun. 

Elementul cel mai sugestiv pentru cazurile de eşec al variantei 

de vindecare (nu şi de răspândire) este depăşirea barierei 

de inoculare, înregistrată într-o pondere de 14-20% din cazuri, 

cauzele fiind de natură procedurală. 

Cancerele prea mari, cu infecţii avansate (semnalate de fructificaţiile 

puternice, degradarea scoarţei, numărul mare de 

lăstari lacomi, uscarea vârfului tulpinilor), sunt mult mai 

greu de vindecat, mai ales la exemplarele mai bătrâne (unde 

reacţia de acoperire este mai lentă). 

■ 

Bibliografie 

Anagnostakis S.L, 1977: Vegetative incompability in Endothia parasitica. 

Exp. Mycol. 1: 306-316. 

Anagnostakis S.L., 1987: Chestnut blight: the classical problem of an introduced 

pathogen. Mycologia, 29: 23-37. 

Anagnostakis S.L., Day, P.R., 1979: Hypovirulence conversion in Endothia 

parasitica. Pathology, 69: 126-129. 

Bazziger G., Miller A., G., 1991: Blight-resistant chestnut selections of 

Switzerland: a valuable germ plasm resource. Plant disease 1. 

Biraghi A, 1954: Ulteriori notizie sulla resistenza di Castanea sativa Mill, 

nei confronti di Endothia parasitica (Murr.) And. – Boll. Staz. Pat. Veg. 

Roma, Ser 3, 11: 269-293. 

Bisiach M., De Martino A., Intropido M., 1991: Nueove esperienze di 

proteczione biologica contro il cancro della corteccia del castagno. Rivista 

di Frutticoltura, 12: 55-58. 

Bolea V., Chira D., în colab. cu Mihalciuc V., Chira F., Surdu A., 2002: Prevenirea 

uscării castanului în D.S. Maramureş. Ref. şt. ICAS. 

Bolea V, Chira D., în colab. cu Chira F., Bujilă M., Ciobanu D., 2004: Combaterea 

integrală a cancerului castanului. Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare. 



şi biologică – a cancerului castanului). Referate ştiinţifice, ICAS. 

Calza C.A., 1993: Biological control of chestnut blight: large-scale application 

techniques, 599-602 



parasitica. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, 17-18: 80-82 

Cortesi P., Milgroom M.G., Bisiach M., 1996: Distribution and diversity 

of vegetative compatibility types in subpopulations of Cryphonectria parasitica 

in Italy. Mycol. Res., 100 (9): 1087-1093. 

Cortesi P., Bisiach M., 2003: Boiological control of Cryphonectria parasitica 

in Italy. Chestnut symp., Baia Mare. 

Day P.R., 1978: Epidemiology of hypovirulence. Proc. Am. Chestnut Symp., 

Morgantown West Virginia, 118-121. 

Diamandis S., 1991: Biological control of chestnut blight (Cryphonectria 

parasitica) in the peninsula of Mt. Athos. Proc. GEOTEE Congr., Ouranoupoli, 

93-99. 


control of chestnut blight. Proc. 11 th Congr., Hellenic Forestry Soc., 

Olympia. 

Diamandis S., 2004: An Integrated Plan towards management of chestnut 

blight on national scale. NAGREF Thessaloniki, Grecia, Chestnut symp., 

Baia Mare. 

Florea S., Popa I., 1989: Diseases of the edible chestnut reported in the 

fruit growing area of Baia Mare. Cercetarea ştiinţifică în slujba producţiei 


Florea S., 2002: Cercetări privind combaterea chimică a castanului. Ses. 

com. şt. Baia Mare. 

Garboleto M., Frigimelica G., Mutto-Accordi S., 1992: Vegetative compatibility 

and conversion to hypovirulence among isolates of Cryphonectria 

parasitica from northern Italy. Eur. J. For. Path., 22: 337-348. 

89


Grente J., Berthalay-Sauret S., 1978: Biological control of chestnut blight 

in France. Proceedings of the American Chestnut Symposium. Morgantown 

West Virginia, 30-33 

Heiniger U., Rigling D., 1994: Biological control of chestnut blight in Europe. 

An. Rev. Phytopathology, 32: 581-600. 

Intropido M., De Martino A., Bisiach M., 1987: Lotta biologica contro 

il cancro della corteccia del castagno. Monto e Boschi, XXXVIII, 6: 31-37. 

Kuhlman E.G., 1978: The devastation of american chestnut. Proceedings 

of the American Chestnut Symposium. Morgantown West Virginia, 1-3 

Mac Donald W.L., Fulbright D.W., 1991: Biological control of chestnut 

blight: Use and imitations of transmissible hypovirulence. Plant Dis., 75: 

656-661. 

Mariş V., 2003: Încercări de combatere chimică a cancerului castanului în 

D.S. Maramureş. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, Ed. Pentru Viaţă, 

Braşov, 17-18: 85-86. 

Mariş V., 2004: Tipuri de cancere cauzate de Cryphonectria parasitica 

(Murr.) Barr la castanul comestibil (Castanea sativa Mill.). A V-a Conf. 

Naţ. Prot. Med. prin Metode şi Mijloace Biologice şi Biotehnice, Univ. 

Transilvania Braşov. 

Milgroom M.G., Cortesi P., 1999: Analysis of population structure of 

the chestnut blight fugus on vegetative incompatibility genotypes. Proc. 

Natl. Acad. Sci. USA, 96: 10518-10523. 

Radocz L., 1998: Chestnut blight (Cryphonectria parasitica) and its biological 

control in Hungary. Phytopatologica et Entomologica Hungarica, 33: 

131-145. 

Radócz L., 2001: Study of subpopulations of the chestnut blight fungus in 

the Carpatian basin. Forest Snow and Landscape Research. 76: 368-373. 

Robin C., Anziani C., Cortesi P., 2000: Relationship between biological 

control, incidence of hypovirulence and diversity of vegetative compatibility 

typews of Cryphonectria parasitica in France. Phytopathology, 90: 

730-737. 

Robin C., Heiniger U., 2001: Biological control of chestnut blight in Europe: 

Diversity of Cryphonectria parasitica, hypovirulence and biocontrol. 

Forest Snow and Landscape Research, 76: 361-367. 

Seemann D., 2001: Plant health and quarantine regulations of the European 

Union for Cryphonectria parasitica. Forest Snow and Landscape Research.76: 

471-476. 

Stipes R., 1978: Endothia species as pathogens of chestnut and oak. Proceedings 

of the American Chestnut Symposium. Morgantown West Virginia, 

42-49. 

Abstract 

Hipervirulent local strain isolation has been done in winter, spring and autumn. Winter 2005 (February, in very cold 

conditions) period was the most important in order to start earlier all the biological control actions. 

VC tests have shown the isolated strains belong to EU 12, with only three exceptions. No local hypovirulent isolates have 

been found. For experiments, two Greek strains from Forest Research Institute Thessaloniki (NAGREF) have been used. 

These have been used for local strains convertion to hipovirulence, which have been used for field treatment tests. 

Field inoculations have been done in June and July, 2005, in several plots in Forest District of Baia Mare (Valea Roşie, 

Tăuţii de Sus) and Tăuţii Măgherăuş (Băiţa, Apa Sărată, Cicârlău). 

Efficacy of biologic treatment was good both on chestnut and sessile oak. Superinfections (fungus exceeded significantly 

the inoculums barrier) were recorded in 14-20% of cases, due to technical reasons (many large cancers have been also 

treated, but in this case the healing process was more difficult). 

Keywords: biological control, hypovirulent, inoculations, hipervirulente. 

90

Anul X | Nr. 21 | 2005 


Agenţii criptogamici 

ai castanului comestibil 

■ Veronica Mariş 


Castanul comestibil (Castanea sativa Mill.) este o specie 

de real interes forestier şi pomicol, cu o mare extindere 

naturală în sudul Europei (2 milioane hectare), 

apreciat atât ca element fundamental pentru o gamă variată 

de ecosisteme, cât şi pentru produsele sale - lemnul cu însuşiri 

tehnologice remarcabile, respectiv fructe cu o valoare 

de piaţă în continuă creştere (Bolea, 1986; Pettenella, 2001; 

Manetti ş.a., 2001, Bolea şi Chira, 2004). 

În România, castanul comestibil şi ecosistemele în care participă 

sunt protejate, ca urmare a caracteristicilor lor deosebite, 

în bună măsură rare sau chiar unice în contextul forestier 

(şi pomicol) al ţării noastre (www). 

Castanul este o specie ideală şi pentru culturile agro-silvice, 

mai ales datorită faptului că preferinţele sale ecologice 

sunt optime pentru zona de tranziţie între culturie agricole, 

pomicole şi forestiere. Dacă condiţiile climatice sunt favorabile, 

castanul comestibil este relativ puţin pretenţios pentru 

condiţiile de sol, putând valorifica o serie de terenuri poluate, 

erodate, degradate sau prea acide. Toate aceste caracteristici 

ar propune castanul comestibil drept o specie de mare potenţial 

pentru dezvoltarea zonelor rurale, cerinţă stringentă 

a acestor vremuri. 

Căstănişurile europene, inclusiv cele româneşti, sunt periclitate 

profund de uscările în masă pe care le provoacă ciuperca 

alogenă Cryphonectria parasitica (Murill) Barr., agent patogen 

primar originar din Asia, la care castanul european şi cel 

american sunt foarte vulnerabile (Mariş, 2004). În America 

circa 3,6 milioane de hectare cu căstănişuri au fost decimate 

de această ciupercă, fiind cea mai mare calamitate biologică 

de acest tip cunoscută (Kuhlman, 1978). Ultimele succese 

pe plan mondial pe linia combaterii biologice a ciupercii C. 

parasitica aduc o speranţă reală pentru redresarea culturilor 

silvice şi pomicole din Europa (Heiniger şi Robin, 2001; Diamandis 

S., Perlerou C., 2003; Chira ş.a., 2003). 

Alţi factori biotici patogeni sunt implicaţi în starea de sănătate 

a castanului comestibil (Bontea, 1985; Bolea şi Chira, 

2002), atât în culturi forestiere (pepiniere, plantaje, plantaţii, 

arborete), cât şi în livezi (Cociu ş.a., 2003). O parte dintre 

aceştia au legături de competiţie sau sunt favorizaţi de infecţiile 

cu C. parasitica. 

2. Specii criptogamice care afectează 

castanul 

2.1. Boli ale plantulelor 

Oomicetele din genurile Pytium şi Phytophthora cuprind o 

multitudine de specii patogene, dintre cele mai periculoase, 

ca urmare a puterii mari de răspândire şi a polimorfismului 

ridicat. 

În cele mai multe situaţii, oomicetele atacă în stadiul de 

plantulă, facând parte din complexul de specii implicate în 

boala gravă denumită culcarea plantulelor sau a răsadurilor. 

Agenţii patogeni din genul amintit vegetează saprofit în orizonturile 

organice din sol, dar în anumite condiţii pot trece 

în stadiu de parazit, atacând plante vii - în diferite stadii de 

dezvoltare. 

2.2. Boli ce produc vătămări ale rădăcinilor şi 

coletului 

2.2.1. Boala cernelii 

Genul Phytophthora face parte din fam. Pythiaceae, ord. Pythiales, 

cls. Oomycota şi cuprinde câteva zeci de specii dintre cele 

mai periculoase, ca urmare a puterii mari de răspândire şi a 

polimorfismului ridicat. Se consideră că Phytophthora cambivora 

provoacă boala cernelii la castanul comestibil (Georgescu 

ş.a. 1957). 

Mai multe specii ale genul Phytophthora produc boli similare, 

finalizate prin putrezirea rădăcinilor sau a coletului, conducând 

la debilitări severe sau chiar moartea puieţilor sau 

arborilor (chiar a celor seculari) printre care Ph. citricola, Ph. 

cactorum, Ph. cinnamomi, Ph. gonapodyides ş.a. (Vannini şi 

Vettraino, 2001). 

Aparatul vegetativ este un sifonoplast, format din filamente 

neseptate, cu mai mulţi nuclei, pe care apar conidii cu conidioforii 

dispuşi în fascicule. Talul este localizat intercelular, 

iar hrana este absorbită din celulele plantei gazdă prin aşa 

numiţii haustori. Înmulţirea asexuată se face prin conidii 

care germinează, dând naştere la filamente de infecţie sau la 

zoospori flagelaţi. Organele sexuale, anteridiile şi oogoanele, 

apar mai târziu, iar zigoţii după putrezirea ţesuturilor moar- 

91


te. În urma procesului de oogamie, rezultă sporii numiţi 

oospori, galbeni-bruni de cca 20μ, care sunt foarte rezistenţi, 

puterea lor germinativă menţinându-se timp îndelungat, 

chiar până la patru ani. Cu ajutorul zoosporilor ciuperca se 

înmulţeşte în sezonul de vegetaţie, iar prin oospori ciuperca 

rezistă peste iarnă, de obicei în sol. Prin germinarea oosporilor 

se realizează infecţia primăvara. 

Simptome produse de boala cernelii: la inserţia rădăcinilor 

pe trunchi, la colet, cambiul se distruge, iar scoarţa crapă; 

culoarea lila-neagră a cambiului umed, datorită putrezirii; 

scurgeri negre ca de cerneală, datorită oxidării substanţelor 

fenolice, pe arborii bolnavi mai de mult; pe arborii tineri necrozele 

la colet se văd fără decojire; în pepiniere, plantaţii şi 

regenerări, necrozele afectează rădăcina principală a puieţilor 

şi urcă pe trunchi, câţiva cm; putrezirea rădăcinilor sau 

porţiuni moarte la nivelul rădăcinilor; mirosul neplăcut al 

scurgerilor de sevă în stare proaspătă, cu iz de alcool; microfilie; 

cloroza frunzelor; reducerea desimii coronamentului 

prin căderea prematură a frunzelor; căderea inflorescenţelor; 

avortarea fructelor, prin deschiderea prematură a invo- 

Tab. 1. Agenţi fitopatogeni ai castanului comestibil 

Pathogens of sweet chestnut 

Denumire boală / Specie Denumire populară Afecţiune Fr. MM 

Pythium sp. culcarea plantulelor P (omorârea plantulelor) F 

Phytophthora cambivora boala cernelii S-P (uscări de rădăcini, uneori puieţi sau arbori) R 

Phytophtora citricola, 

Ph. cinnamomi, 

Ph. gonapodyides 

putrezirea rădăcinilor; 

putrezirea coletului 

92 

S-P (uscări de rădăcini, uneori puieţi sau arbori) R 

Armillaria gallica ghebă S-M (omorârea rădăcinilor) FF 

Agrobacterium tumefaciens cancer bacterian S-M (deformări rădăcini, axe) 

Fistulina hepatica linguriţa zânelor S-P (putrezirea lemnului) M 

Laetiporus sulphureus iasca galbenă a foioaselor S-P (putrezirea lemnului) M 

Phellinus robustus iască S-P (putrezirea lemnului) R 

Stereum hirsutum ciuperca de rană S-M (putrezirea lemnului) 

F 

/ - (saprofită - putrezirea lemnului) 

Cryphonectria parasitica cancerul castanului FP (uscarea în masă a castanului) FF 

Melanconis (Pseudovalsa) modonia cancerul ramurilor S (deformări) R 

Diplodia castaneae cancer S (deformări) 

Schizophyllum commune ciuperca de scoarţă S-M (omorârea ramurilor debilitate) F 

Ceratocystis castaneae albăstreala lemnului S (blocarea vaselor lemnoase) 

Microsphaera alphitoides 

făinarea frunzelor S (reducerea capacităţii fiziologice) R 

f.c. Oidium alphitoides 

Phyllactinia suffulta făinarea frunzelor S (reducerea capacităţii fiziologice) 

Mycospherella maculiformis 

punctarea frunzelor S-M (reducerea capacităţii fiziologice) F 

f.c. Phleospora castanicola Cylindrosporium 

castanicolum, 

Phyllosticta maculiformis 

Septoria castanicola 

Mycosphaerella castanicola punctarea frunzelor S-M (reducerea capacităţii fiziologice) 

Virusul mozaicului mărului viroză S (fizologice ...) 

Fitoplasme, micoplasme fito/micoplasmoze S (diminuare creşteri ...) 

Phomopsis sp. putregaiul castanelor S-P (pierderi de castane) R-M 

Kuehneromyces mutabilis 

popinci - (saprofite - putrezirea lemnului) R-M 

Pholiota sp. 

Trametes hirsuta - (saprofită - putrezirea cioatelor) FF 

Trametes versicolor ciuperca "fluture" - (saprofită - putrezirea cioatelor) FF 

Fomitopsis pinicola iasca răşinoaselor - (saprofită - putrezirea lemnului) R 

Daedalea quercina iasca de cioată a cvercineelor - (saprofită - putrezirea lemnului şi cioatelor) R 

Xylaria polymorpha, 

putrezirea cenuşie - (saprofite - putrezirea cioatelor / coletului) M 

X. hypoxylon 

Panellus stipticus - (saprofită - putrezirea lemnului) R 

Hypholoma capnoides 

gheba pucioasă - (saprofite - putrezirea cioatelor) R-F 

Hypholoma fasciculare 

Hypholoma sublateritium 

Peniophora quercina - (saprofită - putrezirea ramurilor) M-F 

Lycoperdon pyriforme putrezirea cenuşie - (saprofită - putrezirea resturilor lemnoase) F 

Hypoxylon fragiforme - (saprofită - putrezirea scoarţei) FF 

Diatrype disciformis - (saprofită - putrezirea scoarţei) M

Anul X | Nr. 21 | 2005 

a 

b 

c 

d 

e 

f 

g 

h 

Foto 1. Ciuperci xilofage pe castan (O.S. Baia Mare şi O.S. Municipal Baia Mare): Wood destroying fungi in Baia Mare and 

Municipal Forest District: 

a. Schizophyllum commune, b. Stereum spp., c. Hypoxylon fragiforme, d. Fistulina hepatica, e. Coriolus hirsutus, f. Coriolus versicolor, 

g. Pholiota sp., h. Phellinus robustus 

93


lucrelor, înainte de coacere; menţinerea de involucre imature 

pe arbore, vizibile mai ales după căderea frunzelor; fructe 

reduse ca dimensiuni; uscarea arborelui, începând de la vârf. 

În România, boala cernelii a fost semnalată în 1984 în cadrul 

culturilor experimentale de castan ale S.C.P.P. (Scipomar) 

Baia Mare (Florea şi Popa, 1989). Exemplarele afectate s-au 

uscat complet, iar rădăcinile infectate au putrezit. Simptome 

specifice bolii au fost consemnate şi în unele arborete de castan 

(Bolea ş.a., 1995). 

Evoluţia şi răspândirea bolii. Agenţii patogeni din genul 

Phytophthora vegetează saprofit în orizonturile organice din 

sol, dar în anumite condiţii pot trece în stadiu de parazit, 

atacând plante vii - în diferite stadii de dezvoltare. 

Ciupercile pot să rămână în sol mult timp, ani chiar, în stare 

saprofită, prin oospori (spori de rezistenţă), organul de rezistenţă 

a ciupercii în codiţii vitrege de mediu. Zoosporii, organele 

de propagare a ciupercii, circulă prin apele subterane, 

eluviile de sol, astfel că măsurile de carantină sunt obligatorii. 

În ţările mediteraneene s-a impus spălarea cauciucurilor 

vehiculelor agricole care circulă prin livezi, la terminarea 

lucrărilor. În Italia, răspândirea bolii cernelii în crânguri şi 

livezi este asociată cu reţeaua rurală de drumuri publice ce 

traversează pădurile de castan (Anselmi ş.a., 1999). După 

unii observatori, ciuperca se dezvoltă numai în orizonturile 

superioare, unde apar şi simptomele pe rădăcina arborilor. 

Evoluţia mai rapidă a bolii se produce pe solurile mai argiloase, 

slab aerisite, bogate în elemente minerale, în staţiuni 

cu expoziţii sudice (Martins, 1999). Activitatea ciupercilor 

Phytophtora cinnamomi şi Ph. cambivora este mai intensă în 

sezonul de primăvară, aprilie-mai, şi în sezonul de toamnă, 

septembrie-octombrie, spre deosebire speciile Ph. citricola şi 

Ph. cactorum, care se pot izola din terenurile infectate de-a 

lungul întregului sezonul de vegetaţie. În Franţa, specii de 

Phytophthora au atacat stejarul roşu şi alte specii, în plantaţii 

instalate în locul fostelor căstănişuri decimate de Cryphonectria 

parasitica (Brasier şi Kirk, 2001). 

2.2.2. Putrezirea rădăcinilor produsă de Armillaria sp. 

Armillaria mellea (Vahl: Fr.) Kummer f. largo, gheba de rădăcini, 

face parte din fam. Marasmiaceae, ord. Agaricales. După 

împărţirea genului în 5 specii (Korhonen, 1978; Shaw C.G., 

Kile G.A., 1991), în zona deluroasă în care vegetează castanul 

specia dominantă ar fi Armillaria gallica Romagn. (Chira 

şi Chira, 2001). Ea produce o putrezire albă a lemnului, infectând 

rădăcinile laterale ale castanului. Prezenţa ciupercii 

se recunoaşte după miceliul polimorf, care poate fi sub formă 

de hife simple, benzi netede în formă de evantai, pelicule 

albe sau rizomorfe. 

Dezvoltarea miceliului între scoarţă şi lemn conduce la uscarea 

arborilor, mai ales când ciuperca cuprinde toată circumferinţa 

coletului (Chira ş.a., 2000; Marcu, 2005). Scoarţa la 

colet se crapă, devenind uşor de desprins. După moartea arborilor, 

miceliul pătrunde în lemn prin razele medulare, se 

întinde distrugând celulele de parenchim şi produce o putrezire 

atât a duramenului cât şi a alburnului. Putregaiul înaintează 

pe trunchi 8-10 m înălţime, iar rădăcinile pot putrezi 

în totalitate, astfel că la primul vânt arborii pot cădea (Bolea, 

1986). Castanii tineri, de 10-20 ani, sunt distruşi în 1-3 ani, 

94 

iar cei maturi (mai bătrâni) rezistă şi 10 ani după infectare, 

dar îşi diminuează creşterile şi îşi schimbă aspectul exterior 

(Simon, 1962). În faza incipientă lemnul pare îmbibat cu apă, 

având o culoare brun deschisă, iar pe măsură ce putrezirea 

avansează lemnul devine gălbui albicios, moale, spongios, cu 

numeroase linii negre înguste către periferia zonei alterate. 

Miceliul la tinereţe este fosforescent. La arborii atacaţi frunzele 

se îngălbenesc, ramurile se usucă mai ales spre vârful 

coroanei şi se produc gome la rădăcină sau în apropierea coletului. 

Fructificaţiile (basidiofructele) apar toamna, în tufe, 

pe sol, având formă de pălărie susţinută de picior central. 

2.3. Boli ale tulpinii şi ramurilor 

2.3.1. Cancerul bacterian 

Agrobacterium tumefaciens Smith et Townsend produce 

cancerul bacterian al coletului, rădăcinilor şi tulpinilor. 

Bacteria face parte din fam. Rhizobiaceae, ord. Eubacteriales, 

încr. Bacteriophyta. Bacteria este polifagă, infectând specii 

de pomi fructiferi, plante ornamentale şi esenţe forestiere 

(castan, sălcii, plopi ş.a. - Chira ş.a., 2003). Bacteria stimulează 

dezvoltarea dezordonată a celulelor la nivelul coletului, 

rădăcinilor şi tulpinilor, formându-se hipertrofii histoidale de 

tipul cancerelor. La început aceste tumori sunt mici, de culoare 

albă, verzuie sau roşiatică, de consistenţă moale, pentru 

ca în decursul unui an să devină foarte tari, lemnoase şi striate. 

Uneori, tumorile au forma unor aglomerări de rădăcini 

fibroase, după unii autori acest simptom aparţinând speciei 

Agrobacterium rizogenes (Marcu, 2005). 

Ca şi la viroze şi micoplasmoze, această bacterioză poate să 

se răspândească direct sau indirect. Căile de acces pot fi orificii 

naturale (lenticele, stomate) sau rănile produse de insecte, 

nematozi etc.. De asemenea, boala se poate răspândi şi prin 

uneltele folosite la operaţiuni culturale sau la tăiere, prin apa 

de irigaţii, datorită folosirii butaşilor proveniţi de la plante 

bolnave. Efectele se manifestă imediat, mai ales când cancerele 

înconjoară axul perturbând circulaţia sevei şi ducând 

la slăbirea puieţilor şi la reducerea vigorii de creştere. Puieţii 

din pepinierele ornamentale în urma unui atac masiv al 

acestei bacterii pot deveni nevandabili. Bacterioza are uneori 

dezvoltări în masă în culturile din pepinieră, ducând la 

mari pierderi. 

Ţinând cont de modul de transmitere a bolii este necesar un 

sistem de măsuri preventive şi curative („protocolul” pentru 

castan - Maynard, 2006). Preventiv se evită rănirea puieţilor 

în urma repicajelor sau a lucrărilor de întreţinere. În cazul 

înmulţirilor vegetative, butaşii se vor preleva de la plante 

mamă sănătoase, iar instrumentele de tăiat se vor dezinfecta 

în alcool. De asemenea, este necesară tratarea chimică preventivă 

a materialului seminologic sau vegetativ. Combatere 

chimică se poate face prin tratarea solului cu diferite substanţe. 

Radioterapia poate fi folosită pentru dezinfectarea 

seminţelor şi organelor vegetative (Marcu, 2005). Combaterea 

biologică se bazează pe folosirea unor bacterii antagoniste 

- Agrobacterium radiobacter suşa K 84. Puieţii, inclusiv tulpinile, 

se îmbăiază în soluţii conţinând aceste suşe. În practică, 

s-a utilizat o preimunizare şi în cazul bacteriei Agrobacterium 

tumefaciens, prin inocularea unor tulpini de virulenţă atenuată 

plantele devenind imune, principiul de funcţionare al me-

Anul X | Nr. 21 | 2005 

canismului fiind de tip vaccin. Adesea, pe tumorile bătrâne 

de Agrobacterium tumefaciens se instalează microorganisme, 

mai ales ciuperci (Phytophtora, Fusarium, Cylindrocarpon), 

care participă la dezintegrarea ţesuturilor plantelor gazdă, 

după care bacteriile continuă să se menţină în sol şi să producă 

noi infecţii, atunci când pe rădăcini apar răni (Marcu, 

2005). Această bacterie este răspândită şi de insecte şi nematode, 

care pot produce şi răni pe arbori, fiind nu numai 

agenţi de vehiculare, dar şi deschizând noi porţi de intrare 

pentru agenţii fitopatogeni. 

2.3.2. Cancerul castanului comestibil 

Cancerul castanului este produs de ciuperca Cryphonectria 

parasitica (Murill) Barr., care face parte din fam. Valsaceae, 

ord. Diaporthales, cls. Ascomycota. Ciuperca a fost botezată 

iniţial Diaporthe parasitica Murill (1906), apoi Valsonectria 

parasitica Rehm (1907) şi Endothia parasitica Murill şi Anderson. 

Barr (1978) introduce ciuperca în genul Cryphonectria. 

C. parasitica, după cum sugerează numele, este o specie parazită, 

putând însă să vegeteze saprofit mult timp, chiar să se 

înmulţească pe arbori morţi, porţiuni de scoarţă şi ramuri 

desprinse. Această specie este agentul principal al uscării 

castanului comestibil (Bolea şi Chira, 2004). 

2.3.3. Cancerul ramurilor de castan 

Boala este produsă de ciuperca Melanconis modonia (Pseudovalsa 

modonia) Tul. (sin. Melanconis perniciosa Briosi et Farneti); 

f.c. Coryneum perniciosum Briosi et Farneti sin. C. kunzei 

var. castanea, C. modonium (Tul.) Griff. et Maubl.) din fam. 

Melanconidaceae, ord. Diaporthales, cls. Ascomycota. 

Atacul ciupercii se manifestă, de regulă, pe ramurile debilitate 

din diferite cauze. Acestea se usucă de la vârf spre bază, 

frunzele se îngălbenesc şi cad de timpuriu (august), iar fructele 

nu mai ajung la maturitate. 

Pe ramurile tinere primele simptome sunt petele decolorate, 

bine delimitate, îngropate în ţesut, care formează cancere 

alungite şi profunde în scoarţă şi lemn. Pe ramurile mai bătrâne 

se formează striuri de depresiune din ţesutul necrozat. 

Pe rădăcini atacul este greu vizibil, de multe ori confundându-se 

cu atacul ciupercii Phythophtora cambivora. 

Pe ramuri, în zonele canceroase, apar stromele pe care se 

formează fructificaţiile conidiene, ca nişte mici verucozităţi 

care erup din scoarţă. Forma conidiană este acervula de culoare 

neagră (cu conidii brune, ovoid-alungite, puţin arcuite 

situate pe conidiofori filiformi adunaţi în fascicule) şi picnidii 

formate din strome pluricelulare, de culoare neagră (care 

conţin stilospori fusiformi, galbeni, septaţi la mijloc). 

Forma perfectă este mai rar întâlnită în natură decât forma 

conidiană acervulară. 

Combaterea acestei boli se face prin îndepărtarea ramurilor 

atacate şi uscate, dezinfectarea rănilor cu soluţie de sulfat de 

cupru sau sulfat feros şi ungerea lor cu mastic sau ceară. 

O altă ciupercă răspunzătoare de formarea unor cancere pe 

castan, pe ramuri şi trunchi, este Diplodia castanea Prill. 

et Del. (sin. Citodiplospora castanea Oud.), care face parte din 

fam. Sphaerioidaceae, ord. Sphaeropsidiales, cls. Deuteromycota. 

Simptomele care indică prezenţa bolii sunt petele numeroase 

care apar pe trunchi nu departe de sol (1 m), de culoare 

cenuşie şi alungite. Sub scoarţa necrozată, ţesutul cambial 

este omorât, lemnul având o culoare cenuşie. Cancerele se 

aseamănă cu cele produse de Nectria galligena. 

Fructificaţiile ciupercii apar în zona centrală a leziunilor de 

pe ramuri sub forma unor verucozităţi mici în care se formează 

picnidiile. 

Măsurile de combatere a bolii sunt de fapt măsuri de prevenire 

şi constau în plantarea de material sanătos. Puieţii atacaţi 

se distrug prin ardere. 

2.3.4.1. Ciuperci vasculare 

Ceratocystis castaneae a fost implicat în boli vasculare ale 

castanului (Juhásová, 1999; Aghayeva, 2001). Periteciile 

se dezvoltă abundent în xilem. Are două stadii conidiene 

Sporothrix (Hektoen et Perkins) şi Graphium (Cda.). Conidiile 

de Sporothrix sunt holoblastice, hialine, cu pereţi subţiri, 

unicelulare, oblongi sau elipsoidale, clavate, de 2.8–5.6 x 

1.1–1.5 μm, la început singulare apoi agregate. Conidiile de 

Graphium sunt unicelulare, hialine, oblong-cilindrice, uneori 

curbate, de 4.2–8.4 (9.8) x 2.1–2.8 μm, adunate sub formă de 

capete noroioase. 

2.3.4. 2. Ciuperca de scoarţă 

Schizophyllum commune Fr. este frecvent întâlnită în căstănişurile 

din Maramureş, apărând relativ rapid după crăparea 

scoarţei (cauzată sau nu de Cryphonectria parasitica) şi 

contribuind apoi la uscarea porţiunilor infectate (foto 1.a). 

Ea vegetează pe baza substanţelor nutritive din alburn, degradând 

apoi slab lemnul mort (Chira ş.a., 2003). 

2.3.4. 3. Ciuperca de rană 

Stereum hirsutum (Willd.: Fr.) S.F.Gray face parte din fam. 

Stereaceae, ord. Stereales. Ciuperca produce putrezirea marmorată 

a alburnului, de culoare albă cu dungi galbene înconjurate 

de o linie brună. Este o specie care vegetează pe ramurile 

uscate şi lemnul mort din dreptul rănilor. Atacul, în 

cazul buştenilor, se propagă şi în duramen (Chira ş.a., 2003; 

Marcu, 2005). 

Fructificaţiile apar în masă toamna, sunt cenuşii-gălbui sau 

gălbui-brune, coriacee şi aspru păroase pe partea superioară. 

Măsurile de combatere presupun protejarea rănilor după 

curăţarea lor prealabilă cu balsamuri folosite la altoiri, masticuri, 

care să împiedice pătrunderea sporilor şi germinarea 

lor. Corpii de fructificaţie se îndepărtează, cât mai devreme, 

până se ajunge la ţesut sănătos, distrugându-se pe loc prin 

ardere. De asemenea, se utilizează pentru dezinfectare tratarea 

cu fungicide inclusiv a cioatelor. 

Stereum sp. (îndeosebi S. hirsutum) (foto 1.b) apare frecvent 

pe trunchi ca specie parazită (deseori de rană) şi saprofită, 

care provoacă putrezirea lemnului, fiind întâlnită pe ramuri, 

tulpini şi pe cioate. Este frecventă în multe căstănişuri (ex. 

V. Firiza), în special pe ramurile de la baza coroanei uscate. 

Acestea se degradează încet, din cauza conţinutului ridicat 

de tanin, elagajul natural al castanului fiind lent. De aceea, 

este indicat a se parcurge căstănişurile cu operaţiuni de elagaj 

artificial, pentru a se obţine lemn cu noduri mici şi a se 

evita infecţiile de tulpină. 

95


2.3.5. Putregaiul lemnului 

O serie de bazidiomicete provoacă putrezirea alburnului sau 

duramenului castanului. 

Fistulina hepatica este întâlnită frecvent în rezervaţia de la 

Morgău, O.S.M. Baia Mare, atât pe cioate cât şi la baza trunchiurilor 

arborilor uscaţi în picioare (foto 1.d). Ea provoacă 

putrezirea brună, a duramenului lemnului. 

Laetiporus sulphureus (Bull.: Fr) Bond. et Sing. (= Griphola 

sulphurea (Bull.) Pilat sau Polyporus sulphureus (Bull.) Fr.), 

iasca galbenă a foioaselor, face parte din fam. Polyporaceae, 

ord. Polyporales. Ea produce putrezirea roşie a duramenului 

la multe specii de foioase. 

Ciuperca infectează arborii prin rănile cauzate de ruperea 

ramurilor sau prin cele provocate de îngheţ. Lemnul infectat 

se colorează la început roşu deschis, iar pe măsură ce alterarea 

se accentuează lemnul se usucă, apar crăpături în care se 

observă xilostromele albe ale ciupercii. Lemnul uscat devine 

brun, friabil, ramurile se usucă şi ulterior şi arborele moare 

(Manin, 1955, în Bolea, 1986). Corpii fructiferi sunt anuali, 

de forma unor console semicirculare, suprapuşi şi sudaţi între 

ei, după uscare friabili. Faţa superioară are o coloraţie vie, 

galbenă, cu pete portocalii, iar faţa inferioară are tuburi fine, 

numeroase, de culoarea sulfului. Trama este albă până la galben 

de sulf (Chira ş.a., 2003; Marcu, 2005). 

Ciupercile xilogage de tulpină, periclitează stabilitatea arborelui 

afectat (foto 1.c). 

O serie de ciuperci saprofite au fost întâlnite pe arbori uscaţi 

de C. parasitica şi apoi doborâţi sau pe diverse resturi 

lemnoase: Hypoxylon fragiforme (foto 1.c) pe ramuri uscate; 

Trametes hirsuta, specie comună, ce apare rapid pe lemnul 

mort (foto 1.e); Trametes versicolor, specie comună pe cioate 

şi buşteni (foto 1.f); Pholiota sp. (foto 1.g) întâlnite pe ramuri, 

tulpini şi pe cioate; 

Aceste specii, pot fi privite şi din prisma conceptului lemn 

mort- păduri vii, deoarece pe viitor se preconizează ca în ariile 

protejate şi în pădurile cu rol de protecţie, lemnul mort să 

ajungă până la 30% din volumul total, în acest fel reintrând 

în circuitul naturii, cu toate elementele lui. 

2.4. Boli ale frunzelor 

2.4.1. Făinarea frunzelor 

Microsphaera alphitoides, fam. Erysipaeceae, ord. Erysiphales, 

cls. Ascomycota, produce făinarea stejarilor. Ciupercile 

acestei familii sunt obligat parazite la peste 10.000 de specii 

de plante gazdă, producând boli denumite popular făinări. 

Aparatul vegetativ este format dintr-un miceliu filamentos 

de culoare albă, împletit, ce se dezvoltă de obicei ectoparazit, 

la suprafaţa organului atacat (frunze, lujeri, flori, fructe). 

Corpul de fructificaţie în stadiul sexuat este o peritecie 

complet închisă (cleistotecie, cleistocarp), sferică, de culoare 

brună, la suprafaţă cu nişte apendici simplii sau ramificaţi 

dihotomic, denumiţi fulcre (Marcu O., 2005). Cleistoteciile 

sunt poliasce. Ascele conţin 2-8 ascospori, elipsoidali, incolori, 

unicelulari. Diseminarea are loc prin crăparea la maturitate 

a pereţilor periteciilor. 

Agenţii criptogamici din ord. Erysiphales, ce produc făinarea 

şi la castanul comestibil sunt: din, fam. Erysiphaceae, 

subfam. Erysiphoidae, cu genurile clasificate în funcţie de 

numărul de asce din cleistotecii şi varietatea fulcrelor (Marcu 

O., 2005): 

• genul Microsphaera, ce infectează specii forestiere din genurile 

Quercus, Castanea, Fagus, cu ciuperca M. alphitoides, 

forma conidiană Oidium alphitoides, cu cleistotecii cu 

poliasce cu fulcre rigide, lungi cât lungimea diametrului 

cleistoteciilor, ecuatoriali, ramificaţi dihotomic la vârf; 

• genul Phyllactinia, specia P. suffulta cu forma conidiană 

Ovulariopsis, cu fulcre ecuatoriale, drepte, rigide, umflatela 

bază, ascuţite la vârf, cu atac pe genurile Quercus, 

Castanea, Fagus, Betula, Acer, Fraxinus. Este interesant 

că pe timp secetos se poate realiza o rigidizare unidirecţională 

a fulcrelor, astfel că aceste cleistotecii se ridică 

pesubstrat şi pot fi transportate de vânt; 

Microsphaera alphitoides hibernează sub formă de micelii de 

rezistenţă, la nivelul mugurilor sau lujerilor afectaţi anterior, 

sau – corpi de fructificaţie pe frunze căzute. Producerea 

masivă de conidii face ca petele să aibă un aspect pudrat, alb, 

asemănător unui strat alb de făină de grâu. Oidium alphitoides 

se dezvoltă în special pe partea superioară, luminată a 

frunzelor, pe tot parcursul sezonului de vegetaţie, în timp ce 

la sfârşitul verii şi toamna apar pe ambele feţe ale frunzei 

pete brun negre, reprezentând corpul fructifer (sexual) – cleistoteciile 

ciupercii. 

Prevenirea şi combaterea făinării, constau în eliminarea sau 

diminuarea factorilor stresanţi: evitarea amplasării pepinierelor 

în locuri expuse îngeţurilor târzii; eliminarea surselor 

de infecţie - devitalizarea cioatelor din jurul pepinierelor 

sau crearea de perdele de protecţie din specii rezistente la 

făinare; frunzele atacate se adună; administrarea de îngrăşăminte 

P, K , cele cu N favorizând dezvoltarea ciupercii; se 

recomandă combaterea la timp a insectei Lymantria dispar, 

ce produce defolieri şi la castan; cultivarea de cvercinee în 

amestec cu specii rezistente la făinarea stejarilor, în special 

esenţe forestiere ce acoperă bine solul ( tei, carpen, fag); prin 

operaţiunile culturale se va căuta să se menţină un echilibru 

pentru stimularea creşterilor şi vigorii arborilor şi prevenirea 

efectelor luminării, (făinarea/ înierbarea). 

2.4.2. Punctarea frunzelor castanului comestibil 

Ciuperca Mycosphaerella maculiformis (Pers.) Schröt. şi 

M. castanicola Kleb. fac parte din fam. Mycospherellaceae, 

ord. Loculoascomycetes, cls. Ascomycota. Acestea parazitează 

frunzele de castan, care produce pătarea, uscarea şi pierderea 

timpurie (august-septembrie) a frunzelor, iar ca efect secundar 

diminuarea recoltei de fructe (Georgescu ş.a., 1957). 

M. maculiformis se poate întâlni şi pe alte specii de foioase. 

Forma conidiană a ciupercii M. maculiformis este de acervulă 

la Phleospora castanicola Desm. (f.c. Cylindrosporium castanicolum 

(Desm.) Ber., respectiv picnidie la Phyllosticta maculiformis 

Sacc. şi Septoria castanicola Desm.). Acervulele se dezvoltă 

subepidermic, ele conţin conidii de cca 40 x 3µm, cilindric 

arcuite, cu până la 5 celule hialine. Petele mici de 0,5-1mm 

se disting pe ambele părţi ale laminei, la început gălbui rotunde, 

apoi neregulate, cenuşii, până la brun întunecate, mai 

96

Anul X | Nr. 21 | 2005 

târziu ele se măresc şi se unesc, lamina ia aspect marmorat 

şi se usucă începând din partea mediană. Periteciile negre 

de 70-80µ, vizibile pe ambele feţe, conţin asce cu ascospori 

bicelulari de cca 12 x 3µ. 

Tratamentele chimice pe bază de sulfaţi se pot folosi pentru 

combaterea acestei boli. 

Speciile europene ale castanului comestibil sunt sensibile la 

atacul ciupercii Mycospheralla maculiformis, în schimb soiurile 

speciei japoneze, Castanea crenata, anume Isumo, Tsukuba, 

Tamba, au imunitate, fiind recomandate ca genitori, mai ales 

că au flori mascule longistaminale şi experienţa a arătat că soiurile 

europene, pentru producere de recolte mari, au nevoie 

de polen străin, fiind autoincompatibile (Popa şi Lazăr, 1979). 

La Staţiunea de Cercetări Pomicole Baia Mare s-au omologat 

tipurile de castan comestibil Iza şi Mara, hibrizi între specii 

europene şi japoneze, ce moştenesc rezistenţa la pătarea 

frunzelor de la genitorii japonezi, transmiţând-o la jumătate 

din descendenţă (Lazăr, 1979). 

2.4.3. Viroze 

Virozele castanului comestibil au fost semnalate în multe 

ţări mediteraneene. Virusul VMP este foarte răspândit, inclusiv 

la noi în ţară, pe toate clonele de plop. An de an asistăm 

la noi semnalări de virusuri pe gazde forestiere, fiind consemnată 

inclusiv o viroză a castanului comestibil. Virusurile 

sunt entităţi patogene, acelulare cu particularităţi specifice 

atât mineralelor (cristalizează) cît şi organismelor vii. Sunt 

constituite din acid nucleic, ARN sau ADN (ribovirusuri şi dezoxiribovirusuri) 

şi proteine. Se pot multiplica numai pe seama 

celulelor plantelor gazdă. Răspândirea virusurilor în plante 

se face prin vasele floemice (prin seva elaborată) şi prin ţesuturile 

parenchimatice (prin plasmodesme, cu ajutorul curenţilor 

citoplasmatici), mai rar prin xilem (prin seva brută). Datorită 

dimensiunilor foarte mici (sub 0,5μ ), practic, ele se pot identifica 

numai prin simptomele produse. Virusurile pot parazita 

şi ciupercile dăunătoare castanului comestibil, această relaţie 

de hiperparazitism dovedindu-se astfel folositoare. 

Virozele sunt de obicei boli sistemice, generalizate în întreaga 

plantă (cu excepţia meristemelor apicale), producând perturbări 

ale metabolismului plantelor, cu influenţe negative în 

procesele fiziologice (fotosinteză, respiraţie) şi modificări anatomo 

– morfologice (la castan - Horváth ş.a., 1975). 

Simptome specifice virozelor: Modificări de aspect: 

• cloroza (decolorarea verde - gălbuie a frunzelor); 

• căderea prematură a frunzelor; 

• mozaicul frunzelor (pătarea dispersă a laminei, petele 

având mărimi diferite). 

• Modificări morfologice: cancere (uneori petele necrotice 

pot evolua în cancere). 

2.4.4. Fitoplasmoze - Micoplasmoze 

Micoplasmele (fitoplasme) fac parte din fam. Mycoplasmataceae, 

ord. Micoplasmatales, cls. Mollicutes. Micoplasmele 

sunt organisme cu proprietăţi intermediare între virusuri şi 

bacterii, unicelulare, cu membrană elementară şi ambii acizi 

nucleici, ADN şi ARN. Dimensiunile variază între 0,05-2 μ, 

iar formele sunt diferite de la sferice la filamentoase sau neregulate. 

Multiplicarea acestor organisme se face prin diviziune 

şi înmugurire. Propagarea infecţiilor se face cu ajutorul 

insectelor, care se hrănesc cu sucul celulelor floemice, cu 

ajutorul omului (în procesele de înmulţire vegetativă - altoiri 

etc.) sau prin contact direct între plante bolnave şi sănătoase 

(concreşteri de rădăcini, tulpini, atingeri de ramuri ş.a.). E 

posibil să determine incompatibilitatea altoi – portaltoi, 

acest fenomen fiind constatat şi pentru virusuri. 

Simptome ale micoplasmozelor (la castan - Han ş.a., 1997; 

Mittempergher şi Sfalanga, 1998; Jung ş.a., 2002): cloroză - 

modificare de culoare, îngălbenirea frunzelor; nanism foliar 

sau general; proliferări - lăstăriri anormale, inclusiv mături 

de vrăjitoare pe ramuri din lăstari provenind din muguri 

dorminzi; virescenţă - florile devin verzi. 

2.5. Bolile fructelor 

2.5.1. Putrezirea castanelor provocată de specii de 

Phomopsis 

Este o boală care are efecte negative atât asupra calităţii 

recoltei şi a stocării acesteia, cât şi asupra procesului de 

germinare a castanelor. Speciile de ciuperci sunt răspunzătoare 

de producerea micotoxinei Phomopsin. Boala este de 

mult cunoscută în Italia şi Franţa. Ciupercile se dezvoltă în 

interiorul fructului, în membrana vie ce înconjoară miezul. 

Picnidiile de culoare brun deschis apar pe fructe, dar şi pe 

involucre, unde sunt mai greu de identificat. După recoltarea 

fructelor, izvorul de infecţie îl repretinză tocmai aceste cupe 

în care se dezvoltă picnidiile. Cercetările din Noua Zeelandă, 

unde majoritatea populaţiilor sunt hibride între cele patru 

specii de castan, european, american, japonez şi chinezesc, 

cele din nordul insulei asemănându-se mai bine cu Castanea 

crenata - castanul japonez, iar cele din sudul insulei cu Castanea 

sativa – castanul european, arată că nu se constată o diminuare 

a infecţiei endofitice la formele hibride. Infecţia se 

produce după polenizare, germenii patogeni dezvoltându-se 

în pelicula embrionară. Polenizările controlate cu varietăţi 

cunoscute au evidenţiat că manipularea surselor de polen ar 

putea fi o metodă pentru reducerea infecţiilor. ■ 

Bibliografie 

Aghayeva D.N., 2001: Mycobiota of Castanea sativa Mill. in Azerbaijan. 

For. Snow Landsc. Res. 76, 3: 405–408. 

Batu M., Achim Gh., 1998: Evaluarea selecţiei castanilor din populaţia 

formată în condiţiile ecologice din nord-estul Olteniei. Acta Hort 494. 

Bolea V., 1986: Studiul silvicultural al castanului din nord-vestul ţării. 

Teză de doctorat. Manuscris. Braşov. 

Bolea V., Mihalciuc, V., Chira, D., Bud, N., Pop, V., 1995: Cancerul de 

scoarţă al castanului cauzat de Cryphonectria parasitica (Murrill) Barr 

în plantajul de la Valea Borcutului, Ocolul Silvic Baia Mare. Revista Pădurilor 

1: 24-29. 

Bolea V., 1995: Boala cernelii cauzată de Phytophthora cinnamoni Rands. 

în plantajul de la Valea Borcutului, Ocolul Silvic Baia Mare. Revista pădurilor 

110, 2: 32-37. 

BoleaV., Chira D., 2002: Prevenirea uscării castanului în judeţul Maramureş. 

Referat ştiinţific, ICAS. 

Bolea V, Chira D., în colab. cu Chira F., Bujilă M., Ciobanu D., 2004: 

Combaterea integrală a cancerului castanului – evaluare, strategie, plan 

de acţiune. Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 104 p. 


97



şi biologică – a cancerului castanului). Referate ştiinţifice, ICAS. 

Bontea V., 1985: Ciuperci parazite şi saprofite din România. Vol. I. Ed. 

Academiei RSR. 

Brasier C.M., Kirk S.A., 2001: Comparative aggressiveness of standard 

and variant hybrid alder phytophthoras, Phytophthora cambivora and 

other Phytophthora species on bark of Alnus, Quercus and other woody 

hosts. Plant Pathology, 50:2: 218–229. 

Chira D., Tăut I., 2000: Cercetări asupra agenţilor criptogamici vătămători 

în culturile silvice şi arborete. Biologia şi combaterea integrată a ciupercilor 

xilofage din arboretele de fag şi răşinoase. Îndrumări tehnice, RNP. 

Chira D., Chira F., 2001: Caracteristicile de cultură ale speciilor desprinse 

din complexul “Armillaria mellea”. Revista de Silvicultură 13-14: 16-21. 

Chira D., Chira F., Tăut I., 2003: Bolile. În Simionescu, A. şi Mihalache, 

Gh. (ed.): Protecţia pădurilor, 580-581. 



parasitica. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, 17-18: 80-82. 

Cociu V. (ed.), 2003: Culturile nucifere. Editura Ceres. 

Diamandis S., Perlerou C., 2001: The mycoflora of the chestnut 

ecosystems in Greece. For. Snow Landsc. Res. 76, 3: 499–504. 


control of chestnut blight. Proc. 11th Congr., Hellenic Forestry Soc., Olympia. 

Florea S., Popa I., 1989: Diseases of the edible chestnut reported in the 

fruit growing area of Baia Mare. În: Cercetarea ştiinţifică în slujba producţiei 


Georgescu C.C., Petrescu M. ş.a. 1957: Bolile şi dăunătorii pădurilor. Biologie 

şi combatere. Ed. Agrosilvică de Stat, Buc., 87, 131, 152-167, 229- 

239, 281-283. 

Han S.S., Kim Y.H., So I.Y., Chai J.K., 1997: Association of phytoplasma 

with chestnut (Castanea crenata Sieb. et Zucc.) little leaf disease in Korea. 

J Mycoplasmol Kor., 8, 48-54. 

Horváth J., Eke I., Gál T., Dezséry M., 1975: Demonstration of virus-like 

particles in sweet chestnut and oak with leaf deformations in Hungary. 

Z. PflKrankh., PflSchutz 82: 498-502. 

Isac I., 2002: Managementul tehnico-economic al exploataţiilor pomicole. 

Editura Pământul, Piteşti, 212-214. 

Jung H-Y, Sawayanagi T., Kakizawa S., Nishigawa H., Miyata S-I, 

Oshima K., Ugaki M., Lee J.-T., Hibi T., Namba S., 2002: ‘Candidatus 

Phytoplasma castaneae’, a novel phytoplasma taxon associated with 

chestnut witches’ broom disease. International Journal of Systematic 

and Evolutionary Microbiology, 52: 1543–1549. 

Juhásová G., 1999: Hubove choroby gastana jedleho (Castnea sativa Mill.) 

VEDA, Bratislava. 

Korhonen K. 1978: Interfertility and clonal size in the Armillariella mellea 

complex. Karstenia, 18:31-42. 

Kuhlman E.G., 1978: The devastation of american chestnut. Proceedings 

of the American Chestnut Symposium. Morgantown West Virginia, 1-3. 

Manetti M.C., Amorini E., Becagli C., Conedera M., Giudici F., 2001: 

Productive potential of chestnut stands in Europe. Forest Snow and Landscape 

Research. 76: 471-476. 

Marcu O., 2005: Fitopatologie forestieră. Ed. Silvodel Braşov. 

Mariş V., 2003: Încercări de combatere chimică a cancerului castanului în 

D.S. Maramureş. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, Ed. Pentru Viaţă, 

Braşov, 17-18: 85-86. 

Mariş V., 2004: Tipuri de cancere cauzate de Cryphonectria parasitica 

(Murr.) Barr la castanul comestibil (Castanea sativa Mill.). a V-a Conferinţă 

Naţională de Protecţia Mediului prin Metode şi Mijloace Biologice 

şi Biotehnice, Universitatea Transilvania Braşov. 

Mittempergher L., Sfalanga A., 1998: Chestnut yellows: a new disease 

for Europe. Phytopathol Mediterr. 37, 143-145. 

Pettenella, D., 2001: Marketing perspectives and instruments for 

chestnut products and services. 

Robin, C., Heiniger, U., 2001: Biological control of chestnut blight in 

Europe: Diversity of Cryphonectria parasitica, hypovirulence and biocontrol. 

Forest Snow and Landscape Research, 76: 361-367. 

Shaw C.G., Kile G.A., 1991: Armillaria root desease. Agriculture 

Handbook, no. 691, Forest Service, U.S.D.A., Washington D.C. 

Vannini A., Vettraino A.M., 2001: Ink disease in chestnut: impact on the 

European chestnut. Snow Landsc. Res. 76, 3: 345-35. 

Abstract 

In the health status of sweet chestnut are involved many fungal agents such as: Cryphonectria parasitica - primary agent 

of chestnut dying; Melanconis taneae – involved in vascular diseases of the sweet chestnut; oomicets of genus Pytium and 

Phytophtora - seedlings dumping-off, Phytophtora cambivora - ink disease, Phytophtora citricola, Phytophtora cactorum, 

Phytophtora cinamoni and Phytophtora gonopodides - root and collar rotting, Armillaria mellea and Armillaria gallica - root 

rot; Agrobacterium tumefaciens - bacterial cancer of collar, root and stem; Schizophyllum commune – bark and softwood 

degradation; Stereum hirsutum - the plague fungus, causing rotting marbled sapwood; Fistulina hepatica - brown rotting 

of heartwood trunk base; Laetiporus sulphureus - red rotting of heartwood; Microsphaera alphitorides and Phyllactinia suffulta 

- powdery mildew of chestnut leaves; Mycosphaerella maculiformis - drying and early loss of leaves; virosis - chlorosis, 

dispersed staining of lamina, early leaf fall; mycoplasmoses - yellowing leaves, foliar dwarfism, proliferation of greedy 

shoots; Phomopsis spp. – nut rotting. 

Keywords: sweet chestnut, disease, cancer, rotting, roots, stem. 

98

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Cinegetică 

Der Braunbär: Wildtier des Jahres 2005 

Wappentier der Hauptstadt Berlin 

■ Aurel Teuşan 

1. Introduction 

Die Organisation Schutzgemeinschaft Deutscher Wald 

proklamiert seit 1992 ein Wildtier als „Tier des Jahres“. 

Im Jahr 2004 kam der Wolf zu dieser Ehre, ein 

Jahr später der Braunbär. Grund genug, diesem imposanten 

Einzelgänger ein paar Zeilen zu widmen. Zumal der Braunbär 

(Ursus arctos L.) und seine Unterarten den Wildbiologen 

im Laufe der Jahrzehnte viel Kopfzerbrechen bereitet 

haben. 

Nachstehend die aktuelle Klassifizierung (nach Wikipedia): 

• Europäischer Braunbär (Ursus arctos arctos) – Alpen, 

Skandinavien, Pyrenäen, Ost - und Südeuropa; 

• Kodiakbär (Ursus arctos middendorff) - Kodiak-Inseln; 

• Grizzlybär (Ursus arctos horribilis) - Rocky Moutains; 

• Sibirischer Braunbär (Ursus arctos beringianus) - Rusland; 

• Isabellbär (Ursus arctos isabellinus) - Nordindien, Himalaya, 

Zentralasien); 

• Hokkaido-Braunbär (Ursus arctos yesoensis)-Hokkaido; 

• Mandschurischer Braunbär (Ursus arctos manchuricus) 

China, Mongolei; 

• Tibetischer Braunbär (Ursus arctos pruinosus) - Tibet, Sichuan. 

Kurzum: Bären gibt es weltweit. Im Mittelpunkt der folgenden 

Betrachtungen steht der Karpaten- sowie der Pyrenäen 

Braunbär. 

2. Von den Karpaten in die Pyrenäen 

und retour 

Der Braunbär hat eine besondere Vorliebe für den rumänischen 

Karpatenraum. 

Aus guten Gründen: Die 1300 km lange Karpatenkette 

erfährt auf rumänischem Gebiet eine auffallende Differenzierung 

in Ost-, West- und Südkarpaten. Damit nicht genug. 

Ein weiteres Kennzeichen der rumänischen Karpaten 

sind zahlreiche und auch niedrigen Pässe sowie tiefe Flussdurchbrüche. 

Dadurch wird der Übergang von Ost nach 

West und vice-versa erleichtert. Ebenso von Norden nach 

Süden und umgekehrt. Attraktiv sind auch die zahlreichen 

Schafherden, die im Sommer die Berge bevölkern. Zur Zeit 

der Römer waren die Bären auch im Flachland sowie in den 

Wäldern der Donaudelta „zuhause“. Grund genug für den 

römischen Historiker Ammianus Marcellinus (330 – 395) 

das Gebiet der damaligen „Dacia Felix“ als „Bärenland“ zu 

bezeichnen. 

Es war nicht immer so. 

Die Eiszeit hat floristische und faunistische Migrationsbewegungen 

zur Folge gehabt. 

So auch die Bärenpopulationen. Diese von Menschen einerseits 

bewunderten, andererseits aber auch gefürchtete Wildtiere 

waren und sind auch heutzutage noch gut zu Fuß. Sie 

wanderten einfach in die noch eisfreien Gebiete ein. 

Vor allem auf der Iberischen Halbinsel kam es zu gewaltigen 

Konzentrationen. Experten des Instituts Max-Plank 

(Leipzig) gehen davon aus, dass in der Kulminationsphase 

der Vergletscherung bis zu 100.000 Bären auf engstem 

Raum zusammenlebten. 

Die weitere Entwicklung auf der Halbinsel ist exemplarisch 

für die Folgen der Konfrontation zwischen Mensch und 

Bär. Der letztere ist immer der Verlierer. Im 17- Jahrhundert 

war die Bärenpopulation auf der Iberischen Halbinsel auf rd. 

5000 Exemplaren geschrumpft. 

Die Stiftung Euronatur schätzt den heutigen Bärenbestand 

auf rd. 150 Tiere. 

Diese Entwicklung hat 1999 im französischen Bereich der 

Pyrenäen die Forstbehörden und die Schafzüchter mobilisiert. 

Die letzteren orientieren sich nach einer multisäkularen 

Tradition. Im Jahr 1994 haben sich im Departement Pays de 

Soul 43 Gemeinden zusammengeschlossen. Sie verfügen nun 

die über 145 000 ha Land, wobei 80 % Weideland sind. 

Dementsprechend floriert die Schaf-und Viehzucht sowie die 

Produktion von Laktaten. Mit der Unterstützung des Ministeriums 

für Umwelt, in Verbindung mit den Lokalbehörden 

ist im Jahr 1994 eine Regelung (Charte) elaboriert worden. 

Die Vorschriften waren auch Gegenstand einer dreitägigen 

Beratung in der Ortschaft Iraty. Zu Debatte stand vor allem 

die Frage, auf welche Art und Weise der Mensch, die Haustiere 

und die Bären co-existieren könnten. 

99


3. Zurück in den Karpaten 

So wie auch in den Pyrenäen, Konfliktstoff zwischen Mensch 

und Bär sind in erster Linie die Haustiere. Mit zunehmendem 

Wohlstand treten die Touristen an die Stelle der Haustiere. 

Mensch und Bär gehen sich in der Regel aus dem Weg. 

Im Übrigen sind die Bären nicht aggressiv. Eine von einem 

Holzfäller in den Nordkarpaten erlebte Begebenheit ist 

aufschlussreich: 

Um die Mittagszeit, ein Mann hatte sich auf einen Baumstamm 

gesetzt und war dabei, sein Mittagessen zu verzehren, 

als er hinter sich etwas rascheln hörte. 

In der Annahme dass der Revierleiter dahinter steckt, drehte 

er sich nicht um. Bis plötzlich über seiner Schulter eine 

haarige Bärenschnauze sein bescheidenes Käsebrot begehrte… 

Der spontane Versuch des Holzfällers auf den nächstliegenden 

Baum zu klettern, endete kläglich. Großzügig - angesichts 

menschlicher Schwäche -, setzte der Bär seinen Weg 

fort… 

4. NATURA 2000: Eine praktikable 

Lösung 

Die obige Naturschutzkonzeption der EU basiert auf den im 

Jahre1979 lancierten FFA-Richtlinien. Angestrebt ist ein 

Netz von Naturschutzgebieten - zwecks Sicherstellung von 

Lebensräumen - von Pflanzen und Tieren von europäischer 

Bedeutung. Es gibt keinen Zweifel, der erste Platz in dieser 

Konstellation gehört dem Braunbären. 

■ 

Bibliografie 

Anonim: Les entretiens d’Iraty. Communes forestières de France. Avrilmai-juin 

99. 

Brunner, B., 2005: Eine kurze Geschichte der Bären. Ullstein Buchverlage 

GmbH, Berlin 2005. 

Rösler, R., 2005: Zum Habitat des Braunbären (Ursus arctos L.) in den 

Rumänischen Karpaten unter besonderer Berücksichtigung des Nösnerlandes 

(Judeţul Bistriţa-Năsăud) in Siebenbürgen. Beiträge zur Jagdund 

Wildforschung, Bd. 30, 2005. 

Abstract 

A German organization focused on biodiversity customary from 1992, to proclaim a wild animal to be the regent of the year. 

A distinction which has received the wolf in 2004, followed in 2005, by the brown bear. Brown bear is the emblem of Berlin. 

German text describes the eight subspecies of brown bear, explains the causes for which in time of the Romans, „Dacia 

Felix“was considered “Country of Bears”, migration that took place in ice age and the issue of coexistence between man 

and bear. 

Keywords: brown bear, regent of the year, cohabitation. 

100

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Cinegetică 

Ursul brun: de la Ursus arctos 

la Ursus problematicus 

■ Aurel Teuşan 

1. Pe urmele strămoşilor 

Istoriograful roman Ammianus Marcellinus (330 – 395) a numit 

spaţiul ponto-carpato-dunărean, (pe atunci Dacia Felix) 

“ţara urşilor”. Atât în codrii de stejar din Câmpia Română, cât 

şi în pădurile de amestec sau de răşinoase din regiunile deluroase 

sau muntoase, ursul brun (Ursus arctos L.) era “acasă”. 

Dar, nu numai în Carpaţi. 

Foto 1. Cartierul de iarnă al ursului brună în Carpaţii de N. 

„Pietrele Doamnei” Munţii Rarău. (Foto: A. Teusan) 

Winter district of brown bear in Norther Carpathians. „Pietrele Doamnei”, 

Rarău Mountains 

Acum zeci de mii de ani, ursul brun colinda prin pădurile din 

întreaga Europă. Dovada au făcut-o specialiştii în paleogenetică 

de la Institutul Max-Planck din Leipzig. Unul dintre 

aceştia, Michael Hofreiter, a analizat vechi oseminte de urs 

provenite din diferite regiuni europene. Rezultatul a fost 

concludent: anumite caracteristice genetice, atribuite numai 

ursului carpatin au fost descoperite şi la “rudele” din Italia 

sau Peninsula Iberică. Tot cei de la sus-numitul institut au 

putut stabili o corelaţie între apogeul perioadei glaciare şi o 

suprapopulaţie de urşi (peste 100000), refugiată în Peninsula 

Iberică. În funcţie de retragerea gheţarilor, numărul 

celor rămaşi pe loc a scăzut în mod treptat. Acum vreo 350 

de ani se mai găseau cca. 5000 exemplare. După cele relatate 

de Fundaţia Euronatur, actualmente nu mai vieţuiesc decât 

aproximativ 150 urşi, retraşi în pădurile din Pirinei. Un capitol 

asupra căruia revenim mai jos. 

În majoritatea ţărilor europene, acest animal faţă de care 

omul oscilează între admiraţie şi teamă, a fost exterminat 

pe rând: în cantonul elveţian Appenzell în 1673, în diferitele 

landuri germane între 1705 şi 1835, în cantonul elveţian 

Graubünden în 1904, în Austria în 1907, în Alpii Franţei 1921. 

2. Convenţia de la Berna 

O evoluţie care a dus la contramăsuri. Prin Convenţia de la 

Berna din 1993 – semnată şi de România – s-a interzis vânatul 

urşilor. Numai în cazul animalelor care comit stricăciuni 

deosebite sau periclitează populaţia se pot face excepţii. Aşa 

s-a creat o nouă categorie de urşi. Dacă până în prezent în 

miezul discuţiilor stăteau ursul brun, alb, negru sau ursul 

Panda, în noua constelaţie europeană stă Ursus problematicus, 

adică un urs care nu-şi cunoaşte limitele şi provoacă probleme 

(Problembären). 

În fond, astfel de specimene ar putea fi comparate cu teroriştii 

şi combătute fără milă şi pe toate căile. Există însă şi 

alte păreri. După unii, problema nu-i ursul, ci omul. Pe motiv 

că-i este dat să se înmulţească şi să supună pământul, acesta 

pătrunde tot mai adânc în refugiile celorlalte făpturi ale 

Creaţiei. Un exemplu elocvent sunt întâlnirile cu aceea fiinţă 

misterioasă, semnalată în regiunile veşnic înzăpezite din Himalaia, 

cunoscută şi sub denumirea de Yeti. 

Om sau urs 

Cercetătorul japonez Matako Nabuka a fost timp de 12 ani 

pe urmele acestei făpturi în Nepal, Tibet şi Bhutan. Până la 

urmă a ajuns la concluzia că-i vorba de o varietate locală de 

urs brun. De aceiaşi părere este şi renumitul explorator austriac 

Reinhold Mesner. Un alt japonez, Yoshiteru Takahashi, 

continuă investigaţiile. 

3. În căutarea unui modus vivendi 

Dar, să revenim la Europa şi la modalităţile de convieţuire 

între om şi urs. 

O problemă abordată în anul 1999 pe versantul francez al 

munţilor Pirinei (Pyrénées Atlantiques). Regiunea deţine al 

101


doilea loc pe ţară în materie de produse lactate, între altele 

şi brânză de oaie (prima fiind Roquefort). Localnicii dispun 

de o tradiţie multiseculară în domeniul păstoritului. Primele 

reguli scrise datează din 1520. Terenul disponibil în departamentul 

care-i obiectul acestor rânduri (Pays de Soul) cuprinde 

145000 hectare. Majoritatea (80 %) păşunilor aparţine 

colectivităţilor locale, reprezentate prin 43 comuni. În fiecare 

vară mai multe sute de turme de oi, însoţite de vite, cai, 

măgari, porci urcă la munte, trecând şi peste terenuri împădurite 

şi, ca atare, administrate de ocoalele silvice. De unde 

apar conflicte permanente. 

O parte din comunele menţionate mai sus, s-au constituit 

într-o asociaţie patrimonială, legalizată din 1994. La bază 

găsim o aşa numită Charte, elaborată sub egida Ministerului 

pentru protecţia mediului şi în cooperare cu toate organizaţiile 

locale competente, inclusiv cei îngrijoraţi de soarta urşilor 

din regiune. Scopul urmărit constă în a trece de la constrângerile 

legale la contracte benevole, ţinându-se seama de 

imperativul unei gospodăriri durabile şi calitative a tuturor 

resurselor regionale. Cinci ani după semnarea sus-numitului 

document (deci 1999) a avut loc o reuniune a tuturor factorilor 

de decizie în localitatea Iraty. În vecinătate, un masiv 

păduros de fagi seculari, împestriţaţi cu răşinoase. O pădure 

care, călare pe frontiera franco-spaniolă, se întinde pe o 

suprafaţă de 20000 hectare, altitudinea variind între 900 şi 

1500 m. Cu alte cuvinte: condiţii convenabile şi pentru puţinii 

urşi care mai există. 

Din discuţiile care au avut loc timp de 3 zile, reţinem că una 

dintre problemele ivite pe parcurs este eco-certificarea după 

sistemele FSC şi PEFC. În ceea ce priveşte coexistenţa cu ursul, 

punctul de vedere preconizat este că atât omul cât şi ursul, 

trebuie să poată coexista, fără ca unul sau altul să fie 

redus la un rezervat. 

4. România, primus inter pares 

După cum am menţionat la început, nu se poate dovedi că 

“Dacia Felix” ar fi fost preferată de urşii liberi de a se deplasa 

după plac. În schimb se poate afirma că în zilele noastre acest 

rol revine României. Din statistică rezultă că pe teritoriul ţării 

vieţuiesc actualmente 35 - 40 % din întreaga populaţie de 

urşi din Europa, exclusiv Rusia. 

Motiv de mândrie 

Numai condiţionat. 

Adică în măsura în care omul şi ursul nu-s nevoiţi să se confrunte. 

Situaţia se complică în cazul când omul mai este responsabil 

şi pentru anumite animale domestice. Din statistică se 

desprinde că în ultimii ani mii de oi şi o mulţime de vite au 

căzut pradă urşilor. Experţii sunt de părere că, pe suprafaţa 

rezervată de 90000 km², populaţia de urşi acceptabilă ar fi de 

cca. 4000 exemplare. 

Din statistică (vezi mai jos) rezultă un excedent considerabil. 

Tab.1. Evoluţia populaţiei de urşi în ultimul secol (după Rösler) 

Evolution of bears in the last century (by Rösler) 

An Numărul urşilor 

An 

Numărul urşilor 

1900 3000 

1920 3000 

1930 1800 

1942 1500 

1950 860 

1955 2000 

1960 3200 

1965 3800 

1968 4600 

1970 4200 

1973 3700 

1976 5000 

1979 5700 

1980 6200 

1988 7800 

1990 7500 

1996 5300 

2000 5700 

2004 6200 

Organizaţia Aves, care şi-a înscris pe drapel lupta pentru 

protecţia naturii, pune la îndoiala obiectivitatea datelor de 

mai sus, susţinând că populaţia ursidelor nu ar depăşi 2500 

exemplare (magazinul Der Spiegel din 16.08.2004). 

Fapt cert este că în anumite regiuni şi localităţi, ursul a devenit 

o primejdie şi pentru populaţie, de unde necesitatea unor 

soluţii practicabile. 

■ 

Foto 2 Dr. ing. Aurel Teuşan, din Freiburg – Germania, în 1990 

la întâlnirea de la Topoloveni (al 2 lea din stânga) 

Dr. Aurel Teuşan, Freiburg – Germania, in 1990’ meeting in Topoloveni 

(the 2nd from left) 

Bibliografie 

Anonimus, 1999: Les entretiens d’Iraty. Communes forestières de France. 

Avril-mai-juin 99. 

Brunner B., 2005: Eine kurze Geschichte der Bären. Ullstein Buchverlage 

GmbH, Berlin 2005. 

Rösler R., 2005: Zum Habitat des Braunbären (Ursus arctos L.) in den 

Rumänischen Karpaten unter besonderer Berücksichtigung des Nösnerlandes 

(Judeţul Bistriţa-Năsăud) in Siebenbürgen. Beiträge zur Jagd- und 

Wildforschung, Bd. 30. 

102

Abstract 

Keywords: brown bear, damages, prohibited, endanger population. 

Revista Revistelor 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

In most European countries, brown bear was exterminated due to damages to the farmers and of the danger involved to 

man. 

Consequently by the Convention of Bern, 1993 - ratified by Romania - bear hunting was prohibited, except those which 

make damages or endanger the population. 

In these days, 35-40% of the live bear population of Europe (excluding Russia) lives in Romania. On the reserved area of 

90.000 km 2 live 4.000 specimens of bears (6.200 after Rösler, 2005 and 2.500 after Aves organization from Germany – in 

Der Spiegel Magazine, 2004). Specialists search for solutions to avoid the danger which bear represents for the population. 

Din viaţa SOR: European Birdwatch, 

În: Despre Păsări, Revista pentru protecţia 

păsărilor nr. 2/2005, Editura Societatea 

Ornitologică Română. 

În cadrul European Birdwatch peste 

40.000 de europeni au observat un număr 

record de păsări! În perioada 1-2 

octombrie 2005, peste 40.000 de iubitori 

ai naturii din Europa au participat 

la evenimentul European Birdwatch, 

observând aproximativ 3 milioane de 

păsări. European Birdwatch este unul 

dintre cele mai importante evenimente 

naţionale pentru toţi partenerii 

BirdLife şi este o ocazie excelentă de 

informare a publicului larg asupra migraţiei 

păsărilor, importanţei protecţiei 

habitatelor acestora, asupra zonelor 

de cuibărit şi de pasaj. 

În România, evenimentul a fost organizat 

de Societatea Ornitologică Română/ 

BirdLife România, la care au participat 

340 de persoane. S-au observat 77.861 

de exemplare de păsări, (188 de specii) 

în cadrul a 57 de ieşiri pe teren. 

Partenerii BirdLife International 

din 35 de ţări europene au organizat 

1.427 de evenimente care au inclus 

o gamă variată de acţiuni: excursii 

pentru observarea şi recenzarea 

păsărilor, deplasări în zonele agricole, 

concursuri de identificare a păsărilor 

după cântecele lor, excursii în Parcuri 

naţionale şi Arii de Protecţie Specială 

Avifaunistică. 

Dan Traian Ionescu 

103


Cinegetică 

Ecologia şi managementul ursului brun 

■ Ion Micu 


Populaţia umană, de câteva decenii se află într-o continuă 

extindere demografică determinată nu atât de 

creşterea natalităţii, ci mai mult de prelungirea duratei 

de viaţă a omenirii, ca urmare a unor facilităţi tehnologice pe 

care ştiinţa le pune la dispoziţie societăţii actuale de consum. 

Această prelungire a vieţii atrage după sine un consum sporit 

de resurse naturale, multe dintre acestea având o perioadă 

lungă şi foarte lungă de refacere. In acest context conceptul de 

gospodărire durabilă a resurselor de orice fel, s-a impus şi a devenit 

de o necesitate tot mai stringentă. În categoria resurselor 

ce satisfac necesităţile societăţii de consum uman face parte 

acum şi fauna, şi se pare că animalele de interes vânătoresc, 

prezintă o importanţă deosebită din acest punct de vedere. 

Pentru a putea vorbi, însă, despre o gospodărire durabilă a 

unei specii, este necesar să avem cunoştinţă despre câteva 

elemente de bază, prin care aceasta se defineşte, ca parte 

constitutivă a unui întreg din care face parte şi în care se integrează, 

prin numeroase relaţii de interdependenţă reciprocă. 

Cele mai importante între aceste elemente considerăm a 

fi: în primul rând cunoaşterea anatomiei şi fiziologiei indivizilor, 

în al doilea rând cunoaşterea ecologiei acestora şi mai 

nou a etologiei lor, pentru a şti cum se comportă şi cum pot 

reacţiona indivizii şi specia la modificarea condiţiilor ambientale 

din habitatul lor. 

Fiind în posesia acestor date, se poate trece apoi la elaborarea 

programului de management al speciei respective, prin care 

să se stabilească întregul complex de măsuri menite a asigura 

gestionarea ei durabilă, în contextul păstrării biodiversităţii 

întregului ecosistem. 

2. Urşii problemă din România 

În cazul ursului brun, problemele legate de ecologia şi managementul 

lui sunt puţin mai deosebite din cel puţin două 

considerente: 

• este cel mai mare mamifer răpitor din fauna europeană 

şi, în consecinţă, este o specie dominantă oriunde apare 

în ecosistemul în care habitează, 

• a dispărut, deja, de mult timp, din numeroase biotopuri 

ale Europei occidentale şi, pe cale de consecinţă, beneficiază 

de o bună protecţie asigurată prin numeroase convenţii 

internaţionale. 

104 

Acolo unde există populaţiile stabile de urşi bruni, în general 

indivizii sunt bine adaptaţi la condiţiile locale de biotop şi 

fac faţă cu succes presiunilor exercitate de factorii antropici. 

Dacă au hrană suficientă se înmulţesc destul de bine şi nefiind 

afectaţi nici de boli, urşii pot atinge efective ce depăşesc 

nivelele optime, provocând pagube în domeniul zootehniei, 

agriculturii sau silviculturii. 

În România, care are o populaţie destul de însemnată de 

urşi bruni (cca. 6000 de exemplare) sunt cunoscute câteva 

regiuni cu astfel de probleme, printre care pot fi amintite: în 

primul rând Harghita, dar şi Covasna, Braşov, Mureş etc. În 

aceste zone au existat mereu şi există şi în prezent aşa zişii 

urşi problemă, dar nu numai sporadic, ci uneori în număr 

destul de însemnat, astfel încât pot induce în rândul aşezărilor 

omeneşti învecinate o adevărată stare de stress. Pentru 

a confirma afirmaţia putem aminti situaţiile întâlnite în staţiunea 

Tuşnad-Băi din Harghita sau cartierul Răcădău din 

Braşov, unde urşii obişnuiau să invadeze localităţile punând 

în pericol liniştea oamenilor. 

3. Ce ar trebui să învăţăm 

de la „urşii habituali” 

Am pus între ghilimele cele două cuvinte, întrucât expresia 

„urşi habituaţi” nu este încă un termen consacrat, el a fost folosit 

pentru prima oară la o sesiune de comunicări ştiinţifice 

din cadrul Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere 

a Universităţii Transilvania din Braşov, şi ar trebui să definească 

acea categorie de urşi care s-au obişnuit cu factorii antropici 

şi nu le mai este frică de om. Într-o exprimare foarte 

neacademică, ar fi vorba despre aşa zişi urşi „gunoieri”, care 

frecventează depozitele de resturi menajere din cartierele 

localităţilor limitrofe cu pădurea. 

Apariţia urşilor habituaţi este determinată, în primul rând 

de hrană, resturile menajere care îi atrage în aceste locuri, 

dar şi de alte circumstanţe legate de degradarea factorului de 

linişte din habitatele lor de baştină. 

Pentru a se înţelege cât mai bine acest fenomen al urşilor habituaţi, 

care după părerea noastră printr-o proastă gestionare 

a situaţiei actuale pot deveni în foarte scurt timp un ecotip 

de urşi „suburbani” şi în perspectivă chiar urşi „urbani”, este 

necesar să prezentăm unele aspecte legate de etologia lor. 

Ursul nostru (Ursus arctos L.) este o specie de mamifere omnivore 

care duce o viaţă solitară, şi care, sub aspectul domi-

Anul X | Nr. 21 | 2005 

nanţei sunt situaţi în vârful piramidei de ierarhizare a faunei 

sălbatice. În aceste condiţii, ursul este cel ce alege teritoriul 

de habitare şi poate îndepărta orice alt animal ce se încumetă 

să încalce spaţiul său de viaţă. Cum urşii au nevoie de 

foarte multă hrană pentru a-şi asigura rezerva de energie 

din timpul somnului lor hibernal, un asemenea spaţiu vital 

poate ajunge funcţie de bonitatea teritoriului la 1000-1500 

ha de pădure. 

Cu titlu informativ, menţionăm că, în anul, când se considera 

că aria de răspândire a ursului în România era de 2,8 

milioane hectare, iar efectivul real se estima a fi de 3500 

exemplare, densitatea la 1000 hectare era de 1,25 exemplare 

1968 (Cotta ş.a. 2001). 

În prezent, conform estimărilor consemnate în lucrarea de 

evaluare a vânatului efectuată în primăvara anului 2005, 

efectivul de urşi al României era apreciat ca fiind de 6600 

exemplare. Suprafaţa ce reprezintă aria de răspândire a ursului, 

considerăm că s-a diminuat de la 2,8 milioane hectare 

cât era în anul 1968, la 2,5 milioane hectare în prezent, ca 

urmare a defrişărilor masive efectuate după anul 1990. În 

aceste condiţii, densitatea actuală a urşilor la 1000 hectare 

este de 2,64 exemplare, adică mai mult decât dublul celei din 

anul de referinţă 1968. Deşi diminuarea ariei de răspândire 

a urşilor cu 300 mii de hectare pare poate prea mare, ea reprezentând 

aproape 11% din suprafaţa iniţială, noi considerăm 

că de fapt este prea mică, întrucât în aria de răspândire 

a urşilor în anul 1968 erau incluse toate suprafeţele ocupate 

de pădure, inclusiv păşunile împădurite şi vegetaţia forestieră 

din afara fondului forestier care a fost defrişată după anul 

1990 ca urmare a retrocedărilor. 

Dacă vom lua în considerare şi tăierile abuzive efectuate în 

pădurile ce reprezentau fondul forestier naţional şi care au 

fost retrocedate după 1990, atunci aria de răspândire a ursului 

în ţara noastră s-a redus şi mai mult şi, pe cale de consecinţă, 

trebuie să admitem că densitatea la mia de hectare 

poate fi în realitate chiar mai mare de 2,64 exemplare. 

Pe lângă fenomenul de diminuare directă a ariei de răspândire 

a ursului în România prin defrişarea pădurilor, trebuie 

să avem în vedere şi fenomenul de degradare indirectă a 

acesteia prin deteriorarea în foarte mare măsură a factorului 

de linişte, una din condiţiile sine qva non a prezenţei animalelor 

sălbatice într-un teritoriu. Factorul linişte este degradat 

prin practicarea în pădurile care au mai rămas în zona 

montană a unui turism agresiv prin utilizarea ATV-urilor, a 

motocicletelor de dirt-trak, a autoturismelor de teren cu eşapamente 

modificate special pentru a face zgomot. 

În situaţia când densitatea animalelor pe suprafaţa habitatelor 

creşte, atunci datorită concurenţei intraspecifice, aria 

activităţii zilnice a indivizilor scade, şi în consecinţă conflictele 

intraspecifice pentru menţinerea teritoriului individual 

se amplifică. Indivizii dominanţi situaţi în vârful piramidei, 

luptă pentru a-şi menţine suprafaţa teritoriului şi, în felul 

acesta, cei dominaţi sunt constrânşi să se retragă şi să-şi găsească 

alte teritorii. În mod evident, indivizii mai slabi (care 

au fost învinşi) vor rămâne până la urmă fără teritoriu şi 

vor fi nevoiţi să plece în alte locuri, care corespund mai puţin 

condiţiilor caracteristice organismului şi comportamentului 

lor specific. Pentru a supravieţuii, aceşti indivizi vor trebui 

să se adapteze la noile condiţii în care au fost constrânşi să 

meargă ca urmare a excluderii lor din biotopurile de baştină. 

Această adaptare se realizează prin reconsiderarea exigenţelor 

acestor indivizi faţă de condiţiile stipulate în conceptul 

HAL (hrană, adăpost, linişte). În această situaţie a schimbării 

locului de trai, nu indivizii cei mai puternici din punct de 

vedere al capacităţii de a-şi impune dominanţa vor fi cei ce vor 

învinge, ci indivizii care vor avea o bună capacitate de adaptare 

la noile condiţii. Cu timpul, indivizii care au dovedit cea 

mai bună capacitate de adaptare la noile condiţii, vor deveni 

dominanţi, fiind cei mai puternici în acest nou habitat al lor. 

Dacă seria ,,emigrărilor” continuă, atunci noii veniţi nu vor 

mai găsi un teritoriu liber, ci vor fi nevoiţi ca pe lângă efortul 

de adaptare la noile condiţii să se confrunte şi cu dominanţa 

celor sosiţi înaintea lor şi care sunt adaptaţi deja la noul 

ambient. 

În măsura în care indivizii dominaţi ce au fost nevoiţi să-şi 

găsească noi habitate, se obişnuiesc cu prezenţa factorului 

antropic şi se ,,desensibilizează” oarecum la factorul linişte, 

este posibil ca aceştia sau descendenţi ai lor să revină la locurile 

de baştină. 

În cazul cerbului comun am semnalat un fenomen asemănător 

oarecum celui de habituare a urşilor din zilele noastre 

(Micu, 1979). Cerbii noştri comuni (Cervus elaphus L.) şi-au 

ales habitatul în marea lor majoritate în zona Munţilor Carpaţi, 

unde în ciuda condiţiilor mai precare de viaţă, au găsit 

în pădurile montane de acolo liniştea de care aveau nevoie 

şi pe care nu au întâlnit-o în zona de câmpie pentru care 

erau adaptaţi. Dovada faptului că cerbul comun este adaptat 

pentru zona de câmpie (preerie), fără vegetaţie arborescentă, 

este confirmat printre altele şi de prezenţa la mascul a 

coarnelor formate din cele două prăjini cu deschidere destul 

de mare şi cu numeroase ramuri. Aceste coarne, care în limbajul 

vânătoresc poartă denumirea de trofeu, îngreunează 

foarte mult deplasare animalului prin pădurile de răşinoase 

din zona montană unde el vieţuieşte. Datorită creşterii 

demografice şi a extinderii activităţilor antropice spre zona 

montană cerbii s-au obişnuit treptat cu acest fenomen şi au 

început să revină spre zonele mai joase unde condiţiile de 

habitare sunt mult mai bune şi iernile mult mai uşoare. Prin 

articolul respectiv semnalam prezenţa tot mai permanentă 

a cerbilor proveniţi din Munţii Harghita, coborând pe cele 

două Târnave, în zona de dealuri din apropierea Sighişoarei. 

În anii ce au urmat şi mai ales după 1990, prezenţa cerbilor 

în zonele de câmpie (Ialomiţa, Călăraşi, Comana) nu mai 

constituie o curiozitate. 

Se pare că animalele sălbatice au un fel de ,,memorie remanentă” 

în ce priveşte habitatele lor de baştină pe linie filogenetică, 

care le ajută să revină la locurile de trai ale predecesorilor, 

mai ales în măsura în care reuşesc să-şi învingă şi anumite 

complexe fobice cum ar fi frica faţă de om şi activitatea 

desfăşurată de acesta în acele locuri. Ca exemplu am putea 

aminti cocoşul de munte (Tetrao urogallus L.). Împerecherea 

cocoşului de munte are loc în aşa zisele „locuri de rotit” 

sau „bătăi”, care sunt amplasate aproape la limita vegetaţiei 

forestiere, acolo unde sunt arbori foarte bătrâni pe care 

cocoşii se pot aşeza pentru a roti. Un asemenea loc de rotit 

se constituie dintr-o suprafaţa de câteva hectare cu arbori 

105


bătrâni şi mici goluri în care cocoşii şi găinile coboară pentru 

a se împerechea. Cocoşii vin la aceste locuri seara târziu şi 

se aşează pe arbori unde rămân în siguranţă peste noapte, 

iar dimineaţa încep rotitul. Dacă arborii respectivi din diferite 

motive sunt tăiaţi în totalitate, atunci locul de rotit se 

va muta de acolo, dar cocoşii vor reveni după ce vegetaţia se 

reface şi arborii ajung din nou la o mărimea corespunzătoare 

(după cca. 70-80 de ani). 

Deşi fenomenul ,,emigrării” cerbilor din zona montană mai 

puţin populată spre cea de câmpie, cu o frecvenţă şi densitate 

antropică mai mare este asemănător cu cel al prezenţei tot 

mai frecvente a urşilor în apropierea zonelor urbane, totuşi 

între ele există o mare deosebire în ceea ce priveşte pericolul 

prezumtiv al acestora asupra populaţiei umane din zona respectivă. 

Dacă în cazul speciilor de animale sălbatice nerăpitoare, 

cum este cerbul comun, dominanţa se manifestă doar 

intraspecific, în cazul celor răpitoare cum este ursul aceasta 

se manifesta şi interspecific. În cazul concret al ursului, acesta 

fiind situat în vârful piramidei de dominanţă, el este de 

fapt un fel de stăpân absolut care se impune faţă de toate celelalte 

specii cu care coabitează şi în acest context nu putem 

exclude nici specia umană. 

De la urşii aşa zişi „habituaţi” ar trebui să învăţăm că în ciuda 

gradului nostru ridicat de emancipare ştiinţifică şi mai ales 

tehnică, a volumului foarte mare de informaţii de care dispunem 

în aceste domenii, cunoaştem încă prea puţine despre 

relaţiile intraspecifice şi despre mecanismele comportamentale 

ale speciilor ce populează planeta noastră. 

Noi oamenii suntem prea ocupaţi cu cercetări în ce priveşte 

sporirea gradului nostru de confort fizic, a găsirii celor mai 

lesnicioase mijloace de a ne asigura existenţa noastră, a prelungirii 

vieţii noastre active pentru a profita cât mai mult din 

toate plăcerile efemere ale traiului nostru de zi cu zi. Suntem 

atât de siguri pe dominanţa noastră totală asupra ecosistemelor 

planetei albastre, încât nici nu ne trece prin minte că ar 

putea veni o contraofensivă împotriva noastră, a cuceririlor 

noastre, tocmai din interiorul acestor sisteme biologice pe 

care le-am subordonat şi pe care noi zicem că le dominăm. Nu 

trebuie să uităm nici o clipă că pe lângă programul fiecărei 

specii care este dominat de lupta ei pentru supravieţuire în 

orice condiţii şi indiferent de costurile pentru celelalte specii, 

există şi un program superior tuturor speciilor care asigură 

echilibrul dintre speciile componente al diferitelor ecosisteme. 

Menţinerea echilibrului global al Terrei pentru înfăptuirea 

programului superior al acesteia, este tot atât de importantă 

precum supravieţuirea pentru oricare dintre speciile componente 

ale ecosistemelor, şi în consecinţă nu va ezita să elimine 

toţi factorii care pun în pericol acest echilibru şi dinamica lui. 

Probabil că în programul superior sunt prevăzute şi măsuri 

care au scopul de a preveni asemenea dezechilibre ce ar putea 

duce la dezastre. Cunoaşterea acestor prevederi ar fi deosebit 

de utilă pentru omenire, întrucât în felul acesta chiar dacă nu 

ar reuşi să le prevină ar putea cel puţin să le evite. 

4. Habitatul ursului brun 

Din cele expuse se poate trage concluzia că în ce priveşte habitatul 

ursului brun din Europa avem în prezent două aspecte 

distincte: 

Zona occidentală, de unde urşii au dispărut în decursul 

timpului datorită extinderii mai alerte în biotopul lor a influenţei 

negative a factorului antropic (Germania, Franţa, 

Austria, Elveţia etc.). 

Zona orientală, unde efectul acestor factori antropici s-a 

făcut simţit într-un ritm mai lent şi unde urşii au avut posibilitatea 

în decursul timpului să se adapteze la noile condiţii, 

modificându-şi ecologia printr-un comportament adecvat 

(România, Bulgaria, Ucraina etc.). 

Este aproape sigur că actualul ecotip de urs brun din partea 

orientală a Europei care s-a adaptat la efectele prezente ale 

influenţelor factorilor antropici ar rezista acum şi în zona 

occidentală, ocupând fără probleme vechile biotopuri din 

care a dispărut, dacă bineînţeles s-ar dori acest lucru. Cele 

afirmate se pot confirma prin exemplul urşilor care în urma 

recentului război balcanic s-au refugiat din unele zone ale 

fostei Iugoslavii în Austria, unde s-au adaptat la noile condiţii 

ambientale destul de repede, dar se pare că nu au fost şi nu 

sunt foarte doriţi în acele locuri. Este bine de reţinut totuşi 

că actualele populaţii de urs brun din Europa pot constitui 

o resursă genetică importantă de refacere a efectivelor din 

zonele de unde au dispărut. 

Consider că pentru a asigura o gestionare durabilă şi un viitor 

sigur ursului brun din Europa, pe lângă protejarea efectivelor 

existente în prezent, este bine să se aibă în vedere şi 

repopularea habitatelor naturale din care aceştia au dispărut 

în decursul timpului. Până când se va decide însă, asupra necesităţii 

şi oportunităţii reintroducerii ursului brun, în habitatele 

din care el a dispărut, va trebui ca populaţiile existente 

să fie urmărite printr-o monitorizare atentă, întrucât 

condiţiile ambientale de mediu sunt supuse şi în continuare 

schimbărilor determinate de activitatea factorului antropic. 

În aceste condiţii, ursul, în mod deosebit, ca şi întreaga faună 

sălbatică sunt supuse unui efort continuu de adaptare ambientală, 

la care unii indivizi pot face faţă iar alţii nu. 

5. Echilibrul dinamic dintre efectivele 

de urşi şi condiţiile de biotop 

Pentru a avea un control sistematic asupra modului cum se 

realizează şi, în continuare, cum se menţine echilibrul dinamic 

dintre efectivele de urşi şi condiţiile de biotop, este 

necesară elaborarea unui program cinegetic de monitorizare 

asemănător monitoringului forestier. 

În mod concret, ar fi vorba despre amplasarea în teren, conform 

unor anumite scheme, a unor puncte de observare a 

urşilor. Amplasarea observatoarelor trebuie să fie de aşa manieră 

realizată încât să cuprindă condiţii cât mai diferite de 

teren, dar în acelaşi timp, locurile să fie şi corespunzătoare 

din punct de vedere al eco-etologiei urşilor pentru ca aceştia 

să le frecventeze. De asemenea, distanţa dintre observatoare 

trebuie să fie suficient de mare pentru ca urşii pe cât posibil 

să nu frecventeze concomitent mai multe locuri de observare. 

Prezenţa urşilor la aceste locuri este necesar să fie stimulată 

prin oferirea de hrană suplimentară mai ales în perioadele 

critice din viaţa lor, respectiv toamna înainte de intrarea la 

bârlog şi primăvara după ieşire. 

Iniţiativa realizării unui asemenea program de monitoring 

106

cinegetic pentru monitorizarea efectivelor de urs brun, există 

deja, de câţiva ani, în judeţul Harghita. Aici, pe un număr 

de 13 fonduri de vânătoare, ce cuprind în total o suprafaţă 

de cca. 87000 ha de biotop corespunzător pentru habitarea 

ursului, au fost amplasate un număr de 33 observatoare. Făcând 

un calcul sumar, rezultă că revine câte un observator la 

fiecare 2640 ha, respectiv 2-3 observatoare pe fiecare fond de 

vânătoare. În aceste teritorii se estimează a exista cca. 300 

exemplare de urşi, ceea ce înseamnă că densitatea lor este de 

cca. 3,4-3,5 exemplare la o mie de hectare. Cu titlu informativ, 

amintim că în primăvara acestui an, la cele 33 puncte de 

observaţii, cu prilejul unor observaţii simultane, au fost văzuţi 

un număr de 95 urşi (aproape 1/3 din efectivul existent). 

6. Avantaje şi dezavantaje al a 

monitorizării efectivelor de urşi 

Câteva idei referitoare la avantajele şi dezavantajele pe care 

le prezintă utilizarea acestor puncte de monitorizare a efectivelor 

de urşi: 

Avantaje: 

• Posibilitatea observării unui mare număr de exemplare 

şi aprecierea efectivelor existente, a calităţii lor sub aspectul 

stării de sănătate cât şi a creşterii şi dezvoltării 

acestora; 

• Posibilitatea hrănirii lor suplimentare mai ales în perioadele 

critice (primăvara şi toamna) când au mare nevoie 

de hrană şi nu o pot găsi în ambient decât în cantităţi 

foarte limitate şi insuficiente; 

• Posibilitatea prevenirii pagubelor ce urşi le produc în zootehnie 

şi agricultură atunci când duc lipsă de hrană din 

diferite motive; 

• Posibilitatea administrării prin hrana suplimentară oferită 

a unor vaccinuri sau medicamente dacă ar fi cazul 

(deşi deocamdată nu este cazul); 

• Posibilitatea efectuării unor observaţii etologice privind 

comportamentul şi mai ales posibilitatea realizării unor 

scheme etologice în vederea declanşării unor forme de 

comportament (agresivitate, autoapărare, hrănire, reproducere, 

explorare etc.); 

• Posibilitatea reglării mărimii populaţiei prin efectuarea 

unei selecţii artificiale extrăgându-se exemplarele bolnave, 

accidentate, prea bătrâne şi inutile ori nedorite în 

cadrul populaţiei existente etc. 

Dezavantaje: 

• Practic nu există dezavantaje decât unul prezumtiv 

atunci când metoda se foloseşte cu incompetenţă sau cu 

rea intenţie. Acesta constă în faptul că printr-o hrănire 

exagerată în tot timpul anului şi nu numai în perioadele 

când nu găseşte singur hrană, există pericolul creării 

unei dependenţe nutriţionale, ce ar duce la degradarea 

calităţi de animal sălbatic. 

7. Falsa problemă a urşilor din Harghita 

În ultimul timp, în mass-media românească, aproape pe toate 

palierele acestei instituţii, s-a încercat lansarea unei noi 

107 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

mega bombe jurnalistice. S-a încercat cu abnegaţie, cu stăruinţă 

şi cu o perseverenţă demne de o cauză mai bună, crearea 

unei noi mari probleme într-o Românie obosită, epuizată 

de prea marele efort făcut pentru a face faţă numeroaselor 

bareme impuse din afară şi tot atât de numeroaselor şantaje 

concretizate prin pâre adresate Parlamentului european, 

pornite din interior, de la bunii ei fii indiferent de culoare lor 

politică ori naţionalitate şi toate acestea tocmai acum când 

ţara este în pragul intrării în U.E. 

Marea găselniţă, de această dată, nu mai este nici soarta 

copiilor instituţionalizaţi, nici corupţia, nici retrocedarea 

averilor, ci pur şi simplu nimic altceva decât soarta ursului 

“carpatin” din România şi îndeosebi a celui din ţara secuilor 

sau mai precis din Harghita. 

Mă încearcă un sentiment de silă când văd atâta ipocrizie, întrucât 

ştiu cu certitudinea profesionistului cu experienţă de 

o viaţă de om în eco-etologia vieţii sălbatice, a vânatului în 

special şi a ursului în mod deosebit, că de fapt în prezent nu 

există nici o problemă cu urşii bruni (nicidecum carpatini) 

din ţara noastră şi nici cu cei din Harghita. 

Probleme au fost până în anul 1970, când efectivele de urşi 

din Harghita erau sub punctul critic, abia atingând 250-260 

de exemplare şi, într-adevăr, specia era în situaţia de a fi sau 

a nu fi. Atunci, şi din acest motiv, am început aplicarea unor 

măsuri deosebite de ocrotire a urşilor ce includeau: în primul 

rând paza, apoi hrănirea suplimentară şi monitorizarea prin 

efectuarea de observaţii permanente la acele locuri. Monitorizarea 

se făcea, ca de altfel şi astăzi, din observatoare special 

amenajate, ce au fost botezate de către unii ca fiind de tip 

Harghita. 

Probleme au mai fost apoi, între anii 1987-1989, când se 

pierduse măsura ocrotirii urşilor, când numărul lor depăşise 

cu de 3 ori efectivul optim şi când făceau anual însemnate 

pagube în şeptelul de animale domestice aflate la păşunat. 

Volumul acestor pagube se ridica uneori şi la nivelul record 

de 700-800 buc. bovine, 500-600 buc. ovine, iar în păduri 

urşii decojeau arbori de răşinoase de pe mai mult de 1000 ha. 

Cei ce au vizitat în acea perioadă staţiunea balneo-climaterică 

Tuşnad-Băi îşi aduc, încă, aminte că nu puteau să circule 

prin localitate în timpul nopţii decât în grupuri organizate 

sau însoţiţi de bodyguarzi locali, care pentru suma de 50 lei 

le asigurau protecţia faţă de urşii ce se plimbau nestingheriţi 

pe alei. 

De asemenea, urşii din Harghita au mai fost în pericol între 

anii 1990-1994(1995), când prin pădurile noastre harghitene 

se găseau cu zecile, cadavre de urşi jupuite a căror blănuri 

luaseră drumul Budapestei, de unde unele treceau în Europa 

occidentală. După cum declara atunci unul din Secretarii de 

Stat ai autorităţii publice centrale ce răspundea de silvicultură, 

într-un singur tren pe traseul Curtici-Budapesta, la un 

control de rutină al organelor de frontieră au fost găsite 6 

blănuri de urşi ce nu aveau stăpâni. 

Acum nu sunt probleme cu urşii, ci sunt cu cei ce vor să profite, 

prin orice mijloace şi fără nici un fel de scrupule, de pe 

urma acestor animale aflate în topul vieţii sălbatice româneşti. 

Nu doresc să intru în polemică pe această temă cu 

nimeni, însă mă simt obligat să clarific lucrurile în numele 

colegilor mei de muncă, dintre care o parte sunt încă în acti-


vitate, unii sunt pensionari, iar alţii au trecut deja în lumea 

drepţilor. Cu aceşti colegi am reuşit, muncind împreună mai 

bine de 40 de ani, cu foarte multe sacrificii personale, să realizăm 

o adevărată şcoală managerială de gestionare durabilă 

a faunei sălbatice de interes vânătoresc din judeţul Harghita. 

Recunoaşterea acestei munci, a fost apreciată de către 

cunoscători, de specialiştii din ţară şi străinătate cu ocazia 

numeroaselor simpozioane şi a manifestărilor ştiinţifice organizate 

în decursul timpului pe această temă. 

De asemenea, mă simt obligat mai ales faţă de cetăţenii de 

bună credinţă ai României, care au fost dezinformaţi în ceea 

ce priveşte situaţia ursului brun din ţara noastră şi care trebuie 

să cunoască adevărul şi situaţia reală, în numele dreptăţii 

şi al noii noastre democraţii atât de originale, de care unii 

caută să profite la modul cel mai neruşinat cu putinţă. 

Consider că experienţa mea de peste 40 de ani în domeniul gestionării 

faunei sălbatice, numeroasele lucrări publicate în acest 

domeniu în ţară şi în străinătate şi nu în ultimul rând confirmarea 

mea ca expert pentru România în urs brun al Asociaţiei 

Internaţionale de Cercetare şi Management a Ursului (International 

Association for Bear Research and Management) cu sediul 

în SUA şi care are peste 700 de membri în 46 de ţări, apreciez 

nu numai că mă îndreptăţeşte, ci chiar mă obligă să exprim 

un punct de vedere competent şi oficial în acest domeniu. 

8. Etologia şi managementul ursului brun 

Ursul nostru autohton, este considerat ca fiind cel mai mare 

mamifer răpitor din ţara noastră, motiv pentru care el se găseşte 

în topul faunei noastre sălbatice. Este un animal omnivor, 

ceea ce înseamnă că este consumator atât de carne cât şi 

de produse vegetale. Acest mod de hrănire este în avantajul 

lui, întrucât prin forma şi structura sa anatomo-morfologică 

el este un animal greoi, care pentru a se deplasa consumă 

energie multă şi în consecinţă are nevoie din abundenţă de 

hrană pentru a-şi reface forţele. 

Teritoriul lui de habitare fiind zona pădurilor montane, unde 

hrana este puţină şi calitativ slabă, are nevoie de suprafeţe 

mari de pe care să-şi poată asigura nutriţia. Dificultăţile 

privind procurarea hranei cresc accentuat, iar posibilităţile 

de hrănire scad aproape în totalitate, pe timpul iernii, când 

datorită stratului de zăpadă cât şi a temperaturilor scăzute, 

consumul de energie al ursului creşte simţitor. 

În decursul evoluţiei sale, specia s-a adaptat la aceste condiţii 

de lipsă de hrană din timpul iernii, intrând în aşa-zisul 

somn de iarnă sau hibernare, când timp de 2-3 luni sau chiar 

mai mult, poate să reziste fără să mănânce nimic. 

Pentru a nu consuma energie suplimentară în afara celei 

necesare menţinerii vieţii, ursul se retrage în zonele foarte 

izolate şi mai ferite de intemperii, unde nu poate fi deranjat 

şi unde îşi alege un culcuş ce este denumit bârlog. De regulă 

în bârlog, prin căldura corpului şi izolarea termică asigurată 

de stratul de zăpadă ninsă peste el, se realizează un microclimat 

cu o temperatură mult mai confortabilă decât cea ambientală. 

Aceasta ajută animalul să-şi raţionalizeze rezerva 

de energie acumulată în timpul toamnei, pentru a putea supravieţui 

până primăvara, când imediat după topirea zăpezii 

porneşte din nou în căutarea hranei. 

Evident, ca şi alte animale aşa zise hibernatoare (bursucul, hârciogul, 

marmota, ariciul etc.), pentru a acumula energia necesară 

proceselor metabolice de bază din timpul somnului de iarnă, 

ursul trebuie ca în prealabil, toamna, să se hrănească foarte intens, 

pentru a se îngrăşa cât se poate de mult, întrucât tocmai 

în această grăsime se află energia lui vitală. In situaţia când nu 

are posibilitatea să-şi acumuleze rezervele de energie necesare 

supravieţuirii pe timpul iernii, ursul nu se poate culca întrucât 

există riscul ca energia vitală să se termine înainte de venirea 

primăverii şi astfel animalul s-ar expune morţii prin inaniţie. 

Din cele relatate, se înţelege că urşii au, în decursul unui an 

calendaristic, două momente critice legate de hrană şi de 

hrănire. Primul şi cel mai dificil este toamna, când se pregătesc 

pentru iernare, iar celălalt destul de critic este primăvara, 

când după vicisitudinile şi gerurile prin care au trecut, au 

un mare deficit energetic ce trebuie repede compensat întrucât 

urmează perioada de reproducere. 

Pentru a se compensa dezechilibrul creat prin efectele negative 

ale implicării omului în habitatul urşilor şi care au generat 

dificultăţi în ce priveşte găsirea hranei mai ales în aceste 

perioade critice, au fost înfiinţate puncte de hrănire, pe lângă 

care s-au construit acele observatoare pentru urşi. 

Observatoarele sunt construite pe două niveluri. La parter 

există un depozit de furaje realizat din beton, piatră sau cărămidă, 

pentru ca hrana să fie în siguranţă, iar la etaj o cameră 

care poate adăposti una sau mai multe persoane şi care 

serveşte nevoilor de administrare a terenului de vânătoare, 

inclusiv pentru efectuarea de observaţii la urşi şi alte animale 

sălbatice ce vin la aceste puncte de hrănire. 

La observatoare se fac aproape tot timpul observaţii, mai puţin 

vara, respectiv primăvara şi toamna în perioadele când 

animalele sălbatice găsesc hrană în natură. Aceste locuri de 

hrănire sunt concomitent şi puncte de monitorizare a animalelor 

sălbatice, putându-se astfel realiza prin observaţii 

sistematice o evaluare atât cantitativă cât şi calitativă a mărimii 

populaţiilor pentru toate speciile ce le frecventează. 

Locurile de hrănire unde animalele găsesc hrană din abundenţă, 

nu constituie ceva artificial, rupt din contextul natural 

al vieţii lor sălbatice. Situaţii similare în natură pot fi întâlnite 

frecvent, atunci când există o fructificaţie abundentă 

la diferitele specii forestiere cum ar fi fagul sau stejarul şi 

când jirul, respectiv ghinda, poate fi găsită la discreţie de 

urşi, precum şi de alte specii. Un alt mare avantaj al acestor 

puncte de hrănire şi observare este şi acela că aici se poate 

efectua şi cunoscuta selecţie a vânatului prin recoltarea 

exemplarelor accidentate, rău conformate, mult prea bătrâne, 

cu comportament deficitar etc. şi care nu sunt dorite în 

viitoarele populaţii. 

Referitor la numărul de urşi ce se recoltează anual prin împuşcare, 

trebuie să precizăm că acesta este aproape nesemnificativ 

comparativ cu efectivele. Pentru exemplificare menţionăm 

că pe fondurile administrate de către Direcţia Silvică 

Miercurea Ciuc (Harghita), în nici un an cotele de împuşcare 

aprobate pentru urs nu au depăşit 10% din efectivul existent, 

iar recoltele realizate au fost mereu sub aceste nivele, media 

recoltelor realizate pe ultimii 5 ani fiind sub 50% din nivelul 

cotelor aprobate. Aceasta înseamnă de fapt că nu se împuşcă 

într-un an nici 5% din efectivul existent de urşi. 

108

Anul X | Nr. 21 | 2005 

La nivelul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva situaţia este 

asemănătoare, în sensul că efectivele optime sunt depăşite 

cu peste 600 exemplare, iar cotele aprobate sunt sub 10% din 

efectivele existente, în timp ce recoltele realizate nu ajung la 

50% din cotele alocate. Pentru a avea o imagine cât mai concludentă 

asupra principiilor de gestionare a faunei cinegetice, 

menţionăm că în Ungaria anual se recoltează prin împuşcare: 

la cerb comun peste 68% din efectivele existente, iar la mistreţ 

peste 97% din ele; urşi ungurii nu împuşcă pentru că nu au (datele 

se referă la anul 1992 şi au fost comunicate oficial de către 

autoritatea publică centrală care coordonează activitatea de 

vânătoare din cadrul Ministerului Agriculturii din Ungaria). 

9. Concluzii 

1. Urşii din Harghita, în general, şi cei de pe fondurile de vânătoare 

gestionate de Direcţia Silvică Miercurea Ciuc, în 

special, nu sunt periclitaţi, efectivele reale existente în teren 

fiind în prezent mai mari decât cele optime stabilite 

prin normativele în vigoare la ora actuală. Aceşti urşi supra 

numerici nu se evidenţiază sau poate mai bine zis nu se 

remarcă prin pagubele ce le produc în zonele unde trăiesc, 

întrucât li se asigură hrană suplimentară mai ales în perioadele 

critice ale existenţei lor, când de regulă fac daune. 

2. Observatoarele de urşi, aşa zise tip Harghita, nu sunt 

altceva decât puncte de lucru unde se efectuează supravegherea 

faunei sălbatice în cadrul unui program de monitoring 

cinegetic, ce are ca obiectiv fundamental gestionarea 

durabilă a vieţii sălbatice. 

3. Extragerea anuală prin împuşcare a unui anumit număr 

de urşi în cadrul unor cote riguros stabilite şi monitorizate 

este obligatorie, întrucât ursul în fauna noastră sălbatică 

este o specie răpitoare dominantă şi înmulţirea 

lui necontrolată ar duce la eliminarea altor specii cu care 

acesta coabitează. Vânarea urşilor cu vânători străini 

este indicată mai ales din motive economice şi se realizează 

în interesul gestionării durabile a întregii faune 

sălbatice, inclusiv a urşilor, întrucât sumele astfel obţinute 

sunt destinate pazei şi ocrotirii vânatului. Cu cât 

aceste sume sunt mai mari, evident, cu atât pot fi mai 

bine gestionate fondurile de vânătoare de unde provin. 

4. În ceea ce priveşte gestionarea durabilă a faunei sălbatice, 

este necesară o mai mare transparenţă şi o mai bună 

comunicare cu publicul şi mai ales cu mass-media, atât 

din partea organelor abilitate ale statului cât şi a specialiştilor, 

pentru a nu se da posibilitatea speculării acestei 

lipse de informare de către prezumtivi impostori în 

scopul egoist al obţinerii unor sponsorizări ilegale sau 

chiar al unor manipulări ori şantaje politice, compromiţând 

imaginea externă a României şi nu în ultimul rând 

a unor persoane publice ale statului român, aşa cum din 

păcate am avut prilejul să vedem în ultimul timp. ■ 

Bibliografie 

Botezat E., 1942: Ursul carpatin: o problemă vânătorească şi ştiinţifică. 

Rev. Carpaţii 1: 3-6. 

Botnariuc N., 1989: Genofondul şi problemele ocrotirii lui. Ed. Ştiintifică 

şi Enciclopedică, Bucureşti. 

Cotta V., 1982: Vânatul. Ed. Ceres, Bucureşti. 

Cotta V., Bodea M., Micu I., 1998, 2001: Vânatul şi vânătoarea în România. 

Ed. Ceres. 

Micu I., 1979: Coboară cerbii pe Târnave. În: Vânătorul şi pescarul român, 

nr. 10 şi 11 / oct. 1979. 

Abstract 

Due to a long time (half of century) continuous policy of brown bear protection, Romania has now the largest population 

in Europe, if we except Russia. 

Brown bear conservation in Romania (especially in Orienthal Carpathians) was a subject of recent argues, starting in 

mass-media and followed by national and European debates. 

Here are some oppinions of a specialists which was involved more than 40 years in brown bear management in Orienthal 

Carpathians: 

1. Brown bears of Harghita County, especially from the hunting area administrated by National Forest Administration 

(RNP Romsilva), are not threatned, present real local population being larger than optimum established by actual 

norms and regulations. The excedent of bears do not cause damages due to suplimentary feed administrated in critical 

moments. 

2. Bear observators, so called Harghita type, are working points usefull for game monitoring, program which principal 

goal is sustainable management of wildlife. 

3. Annual bear selective hunting based only on a rigurous number calculated under the law conditions is usefull, brown 

bear being a top dominant species in Carpathian wildlife and its overdevelopping may produce the disparition of 

other large carnivors, threatned species in the region. Also criticed by Romanian media, hunting of bears by rich foreign 

hunters has an economical reason and it is realised concording to the sustainable management of entire wildlife 

(including bears), the income being destinated to game protection. 

4. For a better sustainable management of the wildlife a more transparent and eficient communication of forest and 

game administrators and specialists with the public and mass-media is necessary to avoid speculations based on laque 

or manipulation of information in the benefit of different categories of opportunists (political, comercial, etc.). This 

artificial problem may unjustly affect the external images of wildlife administration in Romania, even if the population 

health and status of large carnivores and the ecosystems diversity in Carpathian Mountains are the top in UE. 

Keywords: brown bear, population, monitoring, foreign hunters. 

109


Cinegetică 

Două decenii de existenţă a speciei Cervus 

elaphus pe teritoriul judeţului Călăraşi 

■ Sorin Geacu 


În cazul cerbului, judeţul Călăraşi este un exemplu de teritoriu 

de câmpie (altitudine maximă 81 m) îmbogăţit cu 

o nouă specie pătrunsă pe cale naturală din alte regiuni 

(migraţie pe orizontală). 

Exemplarele de cerb îşi au originea în două teritorii vecine: 

Cadrilaterul (Bulgaria) în sud (de unde au venit iniţial peste 

Dunărea îngheţată în iarna anilor 1984-1985 primele exemplare) 

şi Comana (jud. Giurgiu) în vest (de unde au venit cerbi 

începând cu 1990) (fig. 1). 

Fig. 1. Extinderea arealului cerbilor în judeţul Călăraşi între 1990 şi 2005-2006 (direcţiile de pădtrundere principale sunt marcate 

cu săgeţi continue, iar cele secundare cu săgeţi întrerupte) 

Red deer area enlargement in Călăraşi County between 1990 and 2006 (major directions of red deer penetration: main direction – full arrows line; 

secondary directions - broken arrows line) 

110 

Populările, cu aproape 90 de exemplare, efectuate în perioada 

1976-1982 în masivul forestier Comana, au determinat 

acolo constituirea unei populaţii importante, care, sporinduşi 

în timp dimensiunea, şi-a lărgit arealul, constatându-se şi 

migraţii ale unor exemplare spre est. Primele s-au stabilit la 

20 km depărtare, pe fondul de vânătoare Crivăţ de la marginea 

estică a judeţului Giugiu. De aici, spre est au ajuns pe 

teritoriul judeţului Călăraşi, iniţial în întinsa pădure Ciornuleasa 

(1200 ha) aflată la 25 km depărtare de Crivăţ. 

Astfel, la Ciornuleasa primul exemplar (un mascul falnic) a 

fost observat în anul 1990 în parcela 61 din partea sudică 

(numită Tatina) a pădurii. Au venit apoi şi altele, astfel în-

Tab. 1 - Numărul cerbilor din pădurea Ciornuleasa (exemplare) 

The red deer effective (number of specimens) in Ciornuleasa Forest 

Anul X | Nr. 21 | 2005 

cât în 1993 erau 4 masculi şi 3 ciute, în 1995 numărul lor se 

dublează (6 masculi şi 8 ciute), în anul următor erau deja 17 

exemplare (9 masculi şi 8 femele), în 1998 erau 20 (11 masculi 

şi 9 ciute), iar între anii 2000 şi 2005, numărul acestora 

s-a menţinut la 25 (tab. 1). În luna martie a anului 2005 s-au 

constatat 9 masculi şi 16 femele. 

An 1990 1993 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2002 2004 2005 

Ex. 1 7 14 17 17 20 20 25 25 25 25 

Raportul între sexe al populaţiei, a fost în favoarea masculilor 

până în 1999, iar apoi al femelelor. Iarna cerbii stau mai 

mult în nordul pădurii (sectoarele Ciornuleasa şi Ciuruşelu) 

– parcelele 14-42. 

Pe fondul cinegetic Ciornuleasa sunt 30 hrănitori şi 45 sărării. 

Apa din stratul freatic este scoasă şi distribuită cu cisterna 

în cele 8 adăpători. 

Din 1994, unele exemplare s-au deplasat de la Ciornuleasa 

spre sud-est pe 20-25 km, pe fondurile de vânătoare Ulmeni, 

Chiselet, Boian şi Vărăşti (fig. 2), sursele de apă fiind Dunărea 

şi lacul Mostiştea. Primii cerbi stabili – în număr de 20, 

din care 8 masculi şi 12 femele -, s-au constatat în pădurea 

Vărăşti (1100 ha) în anul 1995. Ulterior, numărul acestora 

a sporit la 28 în 1996, 41 în 1998 şi 60 (27 masculi şi 33 

femele) în 1999. 

Fig. 2. Cronologia extinderii cerbilor în judeţul Călăraşi 

A chronology of red deer area enlargement in Călăraşi County 

Alte câteva exemplare venite dinspre Ciornuleasa au ajuns 

în pădurile din lunca Dunării din dreptul comunei Chiselet. 

Acolo s-au stabilit iniţial un mascul cu două ciute (1995), 

după care, în anul următor erau de 7 ori mai mulţi (9 masculi 

şi 11 ciute). Ulterior numărul lor creşte, astfel încât în 

luna martie 1997 erau 41 (14 masculi, 27 ciute), iar în 1998 

s-au numărat 52 (22 masculi şi 30 femele). Iată un spor numeric 

de peste 17 ori în numai 4 ani. Este cazul să amintim 

faptul că acest spor a fost determinat decisiv de migrarea de 

cerbi de peste Dunăre din Bulgaria, fenomen observat în anii 

1995, 1996 1 , ş.a. Chiar pescarii de la Dunăre (în dreptul comunei 

Ciocăneşti) în anul 1995 au găsit în una din plasele 

lor o ciută de cerb care murise în timpul traversării Dunării 1 . 

Cauza migrării peste fluviu a fost braconajul foarte intens la 

1 Mulţumim pentru aceste informaţii domnului ing. Nicolae Anton, 

şeful compartimentului vânătoare din Direcţia Silvică Călăraşi. 

sud de Dunăre în primii ani după 1990. 

Din 1996 putem vorbi de cerbi stabili şi în pădurile luncii Dunării 

de pe fondul cinegetic Boianu (15 km vest de Călăraşi). 

Astfel, în acel an s-a observat prima pereche, iar peste doi ani 

erau deja 15 exemplare (6 masculi şi 9 femele). 

După 2001, unii cerbi de la Ciornuleasa se stabilesc şi la nord 

de aceasta, la o distanţă de circa 25 km, pe fondurile cinegetice 

Nana, Măcelaru, Gologanu ajungând până spre Tămădău 

şi Ileana, la marginea nord-vestică a judeţului. Astfel, în primăvara 

anului 2003 s-au numărat 26 de cerbi (10 masculi şi 

16 ciute) pe fondul cinegetic Măcelaru (pădurile de la est de 

Sohatu), iar în 2004 specia devine stabilă şi în zona Tămădău-Ileana 

(circa 20 de exemplare). Pe acest din urmă areal, o 

parte din cerbi îşi au originea în marea pădure Groasa, aflată 

în apropiere dar pe teritoriul judeţului Ialomiţa. Începând 

din 2005 cerbii apar şi pe fondurile cinegetice Gologanu (la 

sud de Fundulea) şi Nana. 

2. Provenienţa exemplarelor de cerb 

din Călăraşi 

Exemplarele existente în lunca Dunării la sud-est de Greaca 

au venit dinspre pădurea Măgura-Crivăţ (jud Giurgiu) aflată 

la 10 km nord. 

Din Bulgaria au ajuns pe teritoriul judeţului fie direct, traversând 

Dunărea (primele exemplare au trecut pe gheaţă în 

iarna 1984/1985 dar au migrat după hrană spre nord, stabilindu-se 

în pădurea Groasa din judeţul Ialomiţa, alţi cerbi 

venind din Bulgaria la începutul anilor `90), fie indirect prin 

judeţul Constanţa. În prima situaţie, cerbii au trecut Dunărea 

prin dreptul comunelor Chiselet şi Ciocăneşti, iar în cea 

de-a doua dinspre judeţul Constanţa au traversat Dunărea 

Veche în iarna grea din 1995-1996 (cerbii fiind veniţi de pe 

fondul de vânătoare Adamclisi, aflat la 20 km spre sud) şi 

s-au instalat în Balta Ialomiţei, fiind întâlniţi azi în arealele 

Fermecatu şi Pietroiu (la est de Jegălia) de la marginea de est 

a judeţului. 

Apreciem că originea cerbilor din judeţul Călăraşi este carpatic-meridională. 

Originea carpatică este susţintă de faptul 

că, la Comana, s-au făcut populări cu exemplare din Carpaţii 

Orientali, iar la sud de Dunăre în Cadrilater, România a făcut 

populări cu cerb din Munţii Carpaţi înainte de 1940 (Barbu, 

1985), an în care acest teritoriu a fost cedat Bulgariei. Originea 

meridională o argumentăm prin faptul că, tot la Comana, 

primele exemplare de cerb colonizate au fost aduse din Bulgaria, 

iar migrările directe peste Dunăre au inclus exemplare 

cu origine mixtă rezultate din încrucişarea exemplarelor 

colonizate de statul Român în perioada interbelică cu cele 

introduse acolo după 1950 ele având originea în alte părţi 

ale Bulgariei. 

111


În perioada 1990-1993, cerbii erau întâlniţi numai în zona Ciornuleasa, 

pentru ca apoi să fie observaţi pe 3 fonduri de vânătoare 

în 1995 (Cionuleasa, Vărăşti, Chiselet), în anul următor apărând 

şi pe fondul Boianu, iar în 2005 acest mamifer se întâlnea pe 12 

astfel de fonduri din sudul şi vestul judeţului. Astfel, arealul speciei 

a crescut de la 11000 ha în 1990-1993, la 37000 ha în 1996 şi 

121000 ha în anul 2005. A avut astfel loc o creştere de 10 ori a întinderii 

arealului între 1990 şi 2005.La nivelul anului 2005, cele 

340 exemplare de cerb se întâlneau în cuprinsul a 12 fonduri de 

vânătoare din acest judeţ, aflate în bazinul Mostiştei şi lunca 

Dunării (tab. 2). Astfel, resursele trofice şi hidrice au condiţionat 

mişcarea şi fixarea speciei în cuprinsul judeţului. 

Tab. 2 - Efectivele de cerb şi valorile raportului sex-ratio de pe fondurile cinegetice în 2005 

Red deer effectives and sex-ratio values on hunting fonds in 2005 

Fond Vărăşti Pietroiu Chiselet Boianu Măcelaru Ciornuleasa Gologanu 

0 1 2 3 4 5 6 7 

Nr. exemplare 75 60 40 30 27 25 23 

Raportul M/F 1/1,3 1/1,4 1/1,5 1/1,3 1/1,4 1/1,7 1/2,2 

Fond Fermecatu Greaca Tămădău Nana Ileana Total 

0 8 9 10 11 12 13 

Nr. exemplare 20 16 10 8 6 340 

Raportul M/F 1/1,5 1/2,2 1/2,3 1/3 1/5 - 

Cei mai mulţi – 241 (71% din total) erau în lunca Dunării pe 

fondurile Greaca, Chiselet, Boian, Vărăşti (tab. 3), Pietroiu şi 

Fermecatu. Restul de 29% (99 exemplare) au fost semnalaţi în 

bazinul Mostiştei. Majoritatea (75) pe fondul cinegetic Vărăşti. 

Tab. 3 - Numărul cerbilor pe fondurile cinegetice Vărăşti şi Boianu de la apariţie până în 2005 (exemplare) 

Red deer effectives on Vărăşti and Boianu hunting fonds from onset to 2005 

Fond / An 1995 1996 1998 1999 2001 2002 2003 2004 2005 

Vărăşti 20 28 41 60 100 120 40 95 75 

Boianu - 2 15 13 15 30 50 28 30 

Valorile raportului între sexe (sex-ratio) în anul 2005 sunt, 

în general, corespunzătoare însă pe fondurile Tămădău şi 

Nana numărul femelelor este prea mare. 

Menţionăm şi faptul că migraţii cauzate de lipsa de apă se 

întâlnesc şi în cursul anului. De exemplu, cerbii din pădurile 

Ciornuleasa şi Vărăşti vara se deplasează în lunca Dunării (zonele 

Chiselet, respectiv Boianu) iar iarna revin în acele păduri. 

Cei mai mulţi cerbi s-au vânat în pădurea Vărăşti – 14 în intervalul 

2001-2005 (5 doar în anul 2001). Tot la Vărăşti s-a 

obţinut şi un trofeu valoros (213 puncte CIC) în 2004. 

3. Concluzii 

Judeţul Călăraşi este un exemplu al procesului de extindere 

naturală a populaţiilor de cerb în câmpia din sudul Munteniei. 

Deşi primele exemplare, care au trecut Dunărea din 

Bulgaria, în iarna grea 1984-1985, n-au fost stabile, primii 

Abstract 

cerbi stabili s-au constatat la începutul anilor `90 în pădurea 

Ciornuleasa, veniţi dinspre vest (pădurea Comana, din judeţul 

Giurgiu). Ulterior, alte exemplare migrate dinspre vest 

(Comana) alături de altele venite dinspre sud (Bulgaria) au 

dus la constituirea (în anii 1994-1997) a actualei populaţii 

de cerb din acest judeţ. Astfel, fauna acestui judeţ s-a îmbogăţit 

nu numai din punct de vedere taxonomic, dar şi economic, 

specia ocupând o nişă ecologică favorabilă. 

La nivelul anului 2005 pe teritoriul judeţului Călăraşi existau 

340 cerbi (71% în lunca Dunării şi 29% în bazinul Mostiştei). 

Bibliografie 

Barbu I., 1985: Despre cerb aşa cum îl vrem. Vânătorul şi Pescarul 

Sportiv, nr. 9, Bucureşti. 

***, 1985-2005: Arhiva Direcţiei Silvice Călăraşi, Călăraşi. 

Călăraşi County stands out for the natural enlargement of the red deer populations in the south of Wallachia (Muntenia). 

The first specimens to cross the Danube from Bulgaria in the winter of 1984-1985 kept roaming; the first red deer settling 

in Ciornuleasa Forest (in the early 1990’s) came from the west (Comana) and adding to those who had arrived from the 

south (Bulgaria) have made up the present-day red deer population of this county. In this way, its fauna has been enriched 

not only taxonomically but also economically, the species occupying a friendly niche. 

In 2005, Călăraşi County numbered 340 individs (71% in the Danube Floodplain and 29% in the Mostiştea Basin). 

Keywords: Cervus elaphus, natural spreading, Danube Plain, Călăraşi County, Romania. 

112

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Politică forestieră 

Politică 

şi politici în silvicultură 

■ Alexandrina Ilica 

Anul schimbării istorice, în care am trecut de la socialism 

la capitalism, devine tot mai îndepărtat. S-au 

cumulat deja destui ani în noul regim, multe lucruri 

s-au aşezat în matcă, altele încă îşi caută rezolvarea. Aşa este 

şi în silvicultură. Dacă punem întrebarea ce s-a schimbat în 

bine şi ce s-a schimbat în rău, răspunsurile care vor veni vor fi 

diferite şi, în multe privinţe, chiar diametral opuse, în funcţie 

de repondent. Cert este că, în acest domeniu de activitate, 

s-au schimbat în mod radical două componente: proprietatea 

asupra pădurilor şi managementul fondului forestier. 

Asupra consecinţelor produse de modul de schimbare a proprietăţii 

sunt multe de spus, dar, din păcate, prea târziu. Prea 

multe legi ale retrocedării, croite pe principii diametral opuse, 

au condus la ceea ce cu indulgenţă s-ar numi „neajunsuri”: 

• fărâmiţarea extremă a fondului forestier în proprietăţi a 

căror micime le face de neadministrat, 

• întrepătrunderea proprietăţilor de stat cu ale diferiţilor 

proprietari într-un mozaic demn de apreciat doar în artă, 

• stoparea aproape în totalitate a construirii de noi căi de 

transport forestiere, 

• decăderea activităţii de întreţinere a drumurilor, 

• diminuarea drastică a lucrărilor de regularizare a bazinelor 

hidrografice torenţiale (corectarea torenţilor), 

• taierea de parchete, neurmată de împădurire, 

• aplicarea unor tratamente cel puţin discutabile, 

• diminuarea calităţii actului silvicultural, 

• creşterea fondurilor de administrare silvică, în totalitatea lor. 

Nu dorim să aprofundăm acum aceste aspecte, întrucât acest 

lucru a mai fost făcut. Dorim, însă, să ne aplecăm atenţia 

asupra actului managerial. 

Silvicultura este un domeniu în care, mai mult decât în alte 

domenii, timpul îşi revendică drepturile lui. Ciclurile de producţie 

lungi fac ca unele greşeli să nu poată fi reparate decât 

în zeci, poate sute de ani. Aici continuitatea este esenţială, 

dar ea trebuie dublată şi de profesionalism la toate nivelele 

şi în primul rând, la nivelul clasei decizionale. Numai că, în 

ultimii ani, am asistat la orice, numai la continuitate, nu. Şi 

aceasta pentru că, şi în silvicultură, managementul silvic a 

113 

ajuns să fie asigurat pe criterii politice şi aservit politicului, 

în timp ce aspectele profesionale au căzut în derizoriu. Sigur 

că aceste afirmaţii nu sună plăcut, mai ales într-o revistă 

care, de obicei, publică realizările deosebite din profesie, progresele 

făcute în domeniu. 

Totuşi, îndrăznim să venim cu aceste câteva rânduri, ca o excepţie 

de la regulă. Considerăm că este util ca astfel de afirmaţii 

să depăşească nivelul discuţiilor de culise, să fie spuse 

mai apăsat şi să fie aşternute pe hârtie, tocmai în ideea de a 

îndrepta lucrurile, de a recrea acea conştiinţă silvică profesională 

care, din păcate în ultimii ani s-a diluat fiind excedată de 

oportunism, clientelism, servilism, toate de sorginte politică. 

Am asistat, după 1990, la un ameţitor spectacol oferit de 

«caruselul» schimbărilor pe posturi în silvicultură; câte un 

carusel pentru fiecare nivel ierarhic. Cu cât nivelul ierarhic 

a fost mai înalt, cu atât forţa de rotaţie a fost mai mare, iar 

impactul căderilor mai dur. Din păcate, vârtejul a antrenat şi 

angrenajele de dedesupt, atingând şi oameni care, prin natura 

muncii lor, ar trebui să fie preocupaţi exclusiv de îndeletnicirile 

profesionale. 

Efectele acestor schimbări s-au dovedit a fi de-a dreptul păguboase. 

Astfel, s-a creat o instabilitate a angajaţilor pe posturi, translocări 

repetate de la o unitate la alta, de la o activitate la alta. 

Efectul a fost că mulţi au devenit de prea multe ori «începători» 

pe posturi. S-a pierdut continuitatea în ducerea la bun 

sfârşit a unor lucruri începute. Câţi ingineri mai trăiesc satisfacţia 

de a începe aplicarea unui tratament şi a-l duce până 

la capăt, obţinând regenerarea naturală pe toată suprafaţa 

Câţi au răspuns de executarea unei plantaţii, pentru ca apoi 

s-o conducă dincolo de realizarea stării de masiv, până la stadiul 

de curăţiri sau chiar şi mai departe Nu a mai existat 

răgazul de a aprofunda problemele, de a le urmări în timp, de 

a te ataşa de ele şi de a te simţi responsabil de reuşitele sau 

nereuşitele tale. 

Şi în domeniul privat, la fel ca şi în cel de stat, dar cu nuanţe 

diferite, există o presiune asupra conducerii ocoalelor, mai 

mult sau mai puţin exprimată. Aici intră în discuţie raporturile 

dintre şefii ocoalelor şi primari sau consilieri. Sunt multe 

situaţiile în care şefii de ocoale trebuie să facă compromisuri 

între dorinţele primarilor şi aplicarea regimului silvic.


Compromis… iată un termen des uzitat, nu numai în silvicultură. 

De cele mai multe ori, acest termen înseamnă o cedare 

din partea ambelor părţi, găsirea unei soluţii de mijloc, convenabilă 

tuturor. Dar compromisul în silvicultură înseamnă, 

de cele mai multe ori, a face rabat la calitatea actului silvicultural. 

Înseamnă a cere pădurii mai mult decât poate ea da. 

Acest tip de compromis este strâns legat de celălalt, administrativ, 

managerial, de multe ori clientelar, cel practicat la 

numirea în funcţii de conducere. 

Sigur că, într-o anumită doză, compromisul este acceptabil. 

Niciodată nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a face lucrurile 

la cele mai înalte standarde. Dar nici a îngenunchia, pe 

plan profesional, până la aplatizare, regulile silvice, nu sunt 

lucruri de acceptat. 

În timp, interesul pentru problemele profesionale ale conducătorilor 

din domeniul silviculturii a fost din ce în ce mai 

limitat, ţintit aproape în exclusivitate pe problemele financiare, 

în schimb, atenţia acordată susţinătorilor politici a fost 

din ce în ce mai mare. 

Acest lucru s-a repercutat asupra activităţii întregului personal. 

Oamenii s-au îndepărtat de pădure. Deşi informatizarea 

ar fi trebuit să reducă timpul petrecut în birouri şi să-i apropie 

pe specialişti de teren pentru urmărirea mai susţinută a 

lucrărilor, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, această 

disociere este tot mai vizibilă. Treptat, toate aceste neajunsuri, 

prin cumul, au ajuns să se concretizeze în situaţia financiară 

precară a multor unităţi silvice. 

Comportamente ca: ignoranţa, indiferenţa, indecizia, neimplicarea 

în problemele de fond ale sectorului şi, chiar mai 

mult, alocarea întregii energii în scopul împlinirii materiale 

proprii în răstimpul mandatelor de conducere, nu sunt lucruri 

chiar atât de rare, ci dimpotrivă. 

Ori, aşa stând lucrurile, înseamnă că vina nu aparţine atât 

celor în cauză, cât sistemului care a instituit schimbările “de 

sus şi până jos” pentru a se aşeza pe posturi oamenii proprii 

în momentele de schimbare a culorilor de la putere. 

În acest sistem, nici cei care ar avea reale calităţi manageriale 

nu sunt stimulaţi să-şi pună în valoare aceste calităţi în 

folosul unităţii, al profesiei, al pădurii. Unii conducători sunt 

preocupaţi să se poarte «cu mănuşi» cu cei pe care tocmai 

i-au înlocuit gândind că roata se învârte şi răzbunarea ar putea 

fi crudă. Alţii, dimpotrivă, stârnesc adevărate războaie 

din dorinţa de a arăta că tot ce a fost înainte, a fost rău şi 

trebuie schimbat. 

Din păcate, se iroseşte multă energie cu ocazia acestor schimbări, 

dar fiecare episod a însemnat paşi înapoi în abordarea 

problemelor de fond ale silviculturii. Această îndepărtare de 

profesie este extrem de păguboasă, mai ales pentru silvicultorii 

tineri, care, neavând termen de comparaţie, se formează 

într-un mediu viciat de lupte partinice şi mediocritate 

profesională. 

Din păcate, nici activităţile de control care se desfăşoară nu 

urmăresc depistarea şi îndreptarea carenţelor reale, de fond, 

din fiecare activitate, ci sunt menite să răspundă, de cele mai 

multe ori, unor comenzi cu substrat politic. Controalele care 

se fac în sistemul pădurilor de stat de către Regia Naţională a 

Pădurilor şi Direcţiile Silvice sunt adesea formale, superficiale, 

ineficiente. Nici cele din sistemul privat nu sunt eficiente, 

întrucât Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Cinegetic 

nu face faţă multiplelor probleme existente în sutele de mii 

de proprietăţi de pădure apărute urmare a aplicării legilor 

retrocedării. Personalul acestui inspectorat este subdimensionat 

şi lipsit de logistica necesară activităţii specifice. 

Dealtfel, calitatea controalelor are şi ea un substrat politic. 

Cum să pui pe tapet nereguli într-o unitate al cărei şef este 

un om agreat (numit) de instituţia care a dispus şi controlul! 

Este clar că unitatea pilonilor din sistem, având aceeaşi 

culoare politică, nu poate fi zdruncinată. Aceasta este 

esenţa răului. Clientelismul şi politicianismul sunt deasupra 

profesiei. 

Suntem conştienţi că această stare de lucruri nu se va schimba 

prea curând. Se pare că aceasta este una din feţele democraţiei. 

Dar, considerăm că este utilă punerea în lumină a 

acestor aspecte, chiar şi numai pentru faptul de a se face cunoscut 

şi acest mod de percepţie a stării lucrurilor din sistem. 

Ne dorim ca cei de la nivelele foarte înalte de decizie, abilitaţi 

să desemneze conducătorii din sectorul silvic să gândească 

mai profund la nivelul până la care trebuie operate schimbările 

politice, iar acesta nu trebuie să coboare sub nivelul 

ministerului. Sub acest nivel, toate numirile trebuie să stea 

sub semnul competenţei, capacităţilior manageriale, rezultatelor 

anterioare obţinute, gradului de implicare în binele 

instituţiei şi al pădurilor încredinţate spre administrare. 

Cei care fac performanţă dovedită prin rezultate profesionale 

incontestabile trebuie menţinuţi, indiferent de culoarea 

politică pe care o au. Cei care au doar rol de coloratură, 

trebuie depistaţi şi înlocuiţi. Aprecierea trebuie făcută, însă, 

după analize obiective venite din partea unor profesionişti 

adevăraţi, integri, fără patimă. 

Nu este o utopie. Lucrurile acestea chiar se pot înfăptui. Cu 

o singură condiţie: ca cele mai înalte foruri de decizie să cunoască 

problemele multiple ale sectorului şi să dorească să 

îmbunătăţească starea de fapt. 

Pădurea şi corpul silvic au nevoie imperioasă de astfel de decidenţi. 

■ 

114

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Cercetători români 

în străinătate 

More than a Tree 

Excerpt from the Soil Report Newsletter of Soilmoisture 

Equipment Corp. 

A 

stand of trees, a forest, is one of nature’s wonders, serene 

and quiet, yet somehow owerful, even majestic, 

dwarfing human beings to insignificance. To some 

a forest offers a religious experience. Yet, a forest is also a 

fragile ecosphere, often greatly threatened by the vagaries 

of nature. 

Few know this better than Dr. C. S. “Chris” Papadopol of the 

Ontario Forest Research Institute, financed by the Ministry 

of Natural Resources of the Province of Ontario, Canada. For 

five years he has intensely studied the effects of soil moisture, 

or lack of it, on a forest 60 miles west of Sault Ste. Marie, 

Ontario, near the shores of Lake Huron. 

The Kirkwood forest measures about 50,000 acres, although 

his studies apply to only a few of them. As Chris, which he 

prefers to be called, explains, his is an entirely artificial forest, 

that is, man-made, planted mostly in conifers, red and white 

pines, invaluable to the pulp paper and lumbering industries. 

From a conifer’s viewpoint, it is a hellish place to grow. Oh, 

there is generally adequate rain, but the “soil” is coarse sand, 

almost gravel. Since the conifer, unlike most other trees, has 

a shallow root system, extending only three feet below the 

surface, Chris’ trees are in a feast or famine situation. 

“When it rains,” he explains, “there is an abundance of water. 

But it quickly disappears into the sand. In two or three days 

the conifers are in a stressful situation because of the lack 

of soil moisture. If it goes two or three weeks without rain, 

the trees become severely stressed and suffer current year 

growth.” Unfortunately for the trees, as part of his study Dr. 

Papadopol offers no irrigation or spraying. The forest is on its 

own with nature--well, not quite. 

Dr. Papadopol’s study is one of the first attempt worldwide 

to measure the effect of soil moisture on forest growth. How 

much moisture does a tree need What are the effects of too 

much or too little moisture How much stress can a forest take 

The only way to help the forest withstand dry periods is to 

thin it. Fewer trees require less soil moisture. Chris’ study is 

learning when to thin and how much to enable the forest to 

survive and prosper. And what works in the sandy terrain of 

Sault Ste. Marie is invaluable information for use in different 

types of soils which hold their moisture. Interest in his 

reports is worldwide, especially in dry areas. 

The significance of Chris’ work extends far beyond forestry. 

115 

His findings concerning soil moisture and productivity can be 

used extensively in agriculture. For example, corn, which also 

has a shallow root structure, will thrive and produce in direct 

response to soil moisture. Knowing how densely to plant and 

when to irrigate or spray results in more bushels per acre. 

To determine the amount of water a forest uses, Dr. Papadopol 

employs automated equipment to monitor both atmospheric 

parameters every l0 minutes and soil moisture every 

half hour. At the same time strain gauges on trees measure 

the circumference every l0 minutes, monitoring expansion 

when soil moisture is plentiful and shrinkage during 

drought. Speaking in his soft voice, tinged with the accent 

of his native Romania, Dr. Papadopol explains just how fragile 

a forest is. “The amount of soil moisture consumed varies 

within a single day. On a warm, sunny day, there is a great 

demand for moisture by noon. Even within a half hour, the 

results may change dramatically.” 

When he began his studies more than 30 years ago in Romania, 

Chris used manual means to measure soil moisture. 

“Aside from the physical effort required to collect 20 samples 

up to a depth of six feet with a manually operated auger,” he 

says, “an added difficulty was the long time required for processing 

the sample. As much as three days elapsed between 

taking the sample and determining the result. For irrigation 

experiments this was clearly inadequate.” 

When he immigrated to Canada in l981 to continue his work, 

the difficulty of measuring soil moisture continued to be a 

problem. “While the automated equipment for monitoring 

atmospheric parameters worked flawlessly, again the soil 

moisture determinations were a great pain.” He points out 

that a forest environment is much more variable than one for 

an agricultural crop. “To obtain reliable information on soil 

moisture the density of manual sampling had to be at least 20 

times greater than we could afford. While we had data on atmospheric 

parameters every 10 minutes, we could determine 

soil moisture manually only about once a week.” He speaks 

of the “frustration” the situation caused, not only because of 

the time involved and delay in obtaining measurements, but 

also because readings couldn’t be made in the same spot. 

Then in l993, he installed Trase electronic machines developed 

and manufactured by the Soilmoisture Equipment 

Corp.--four of them. These are permanently installed at locations 

in the forest. Electrical power to operate Trase comes 

from solar panels. Probes, or sensors, are inserted in the 

ground at various locations, some as far away as 25 yards 

from Trase, and to diverse depths, some as deep as three feet. 

These sensors offer virtually instant measurements of soil


moisture--and how much the forest has used. That accurate 

information allows Dr. Papadopol to determine the health 

of the forest. Will it survive or must the forest be thinned 

“Our work would not be possible without Trase equipment,” 

Dr. Papadopol says. “It permits accurate and frequent measurements 

at the same location and offers a permanent record 

of soil moisture content and consumption.” It was not always 

so. Trase got off to a rocky start--or better said, sandy start. 

In June, l993, shortly after Chris’ equipment was operational, 

it was apparent the Trase measurements were too variable 

and far from accurate. Trase would analyze soil moisture as 

high, when obviously it wasn’t, or show zero moisture after a 

rainfall. SEC soil scientist Richard White was the first to arrive 

at the Papadopol plantation. He correctly surmised that 

Trase had the same problem as the trees--that coarse sandy 

soil. As White put it, “Trase was designed to analyze all types 

of soils, but clearly all soils are not created equal.” 

Determined to meet Dr. Papadopol’s needs, SEC assigned engineer 

Robert van’t Riet to solve the problem. He concurred 

that the soil caused the problem. Solution lay in amending 

the electronic software in Trase to accommodate the gravelly 

soil. It was no easy task. Back in Santa Barbara, van’t Riet 

tried to duplicate the soil at Sault Ste. Marie, using various 

combinations of sand, gravel and loam. It took all summer, 

but by autumn the glitch in Trase, never foreseen when it was 

designed, had been corrected. SEC engineers continue to monitor 

Dr. Papadopol’s Trase equipment. It operates fine now. 

Dr. Papadopol was born in Constanta, Romania, in l939. Always 

interested in forestry, he earned his Master of Science 

degree in silviculture in l960 and his Ph. D. in forest physiology 

in l971, both from the University of Brasov in Romania. 

After graduation, he was hired by the Romanian Forest 

Research and Design Institute as a researcher on the staff 

of Forest Experiment Station “Baragan” in Southeast Romania. 

It was located on a dry plateau with inadequate rainfall, 

stimulating his interest in the environmental effects of water 

and light on trees and crops. In time, he became leader of 

the experiment station. 

All the while, Chris was increasingly disenchanted with the 

oppression of the Romanian Communist regime. Defection 

became an appealing option, despite the fact all his property 

would be confiscated by doing so. In l98l, Chris and his 

wife Helen, herself a horticulturist, were permitted to visit 

relatives in Greece, leaving behind their daughter Kathleen, 

then l8, to live with Helen’s parents. To have attempted to 

take her to Greece, would have tipped off authorities they 

planned to defect. Chris had hoped to be offered asylum in 

the United States, but Canada was more interested. “Somehow 

we were believed,” he says. After a six months trial period 

by the Greek government, he and Helen immigrated to 

Canada. Their daughter was able to join them in l99l, after 

the fall of Communism in Romania. 

In Canada he continued his work in forestry at the same institute 

north of Toronto, working with hybrid poplars, sugar 

maples and conifers impacted by acid rain. His studies 

were designed to inform about maple sap flow under various 

weather and soil moisture conditions. He also studied 

problems associated with the use of forests to recycle effluent 

from sewage treatment plants. In l990 Dr. Papadopol’s 

institute, of which he is lead scientist in ecophysiology and 

intensive silviculture, moved to the Sault Ste. Marie area, 

adapting his research to the characteristics of a northern 

forest growing in the coarse sandy soil. He anticipates his research 

will continue to the end of the century. The provincial 

government of Ontario deems it important work, providing 

a $300,000 annual budget. Five persons are employed. One 

product of the research is already apparent to Dr. Papadopol, 

the effects of climatic changes. He points out that average 

global temperatures have increased one degree in the last 

l20 to l50 years due to the industrial revolution and the global 

burning of fossil fuels, putting more carbon dioxide in 

the atmosphere. This has been further exacerbated by deforestation 

in the Amazon region, along with China, Asia and 

Africa. He anticipates further global warming of from one 

to five degrees in the next l20 years. What does this mean 

for the planet He believes the effects on agriculture and forestry 

will be pronounced. Pines, for example will have to be 

moved further north, replaced by deeply-rooted oak, walnut 

and ash trees. The poet Joyce Kilmer was doubtlessly correct 

when he wrote that “only God can make a tree.” But our trees 

and majestic forests can surely use a little of the help Chris 

Papadopol provides. 

■ 

References 

Anderson H. W., Papadopol C. S., Zsuffa L., 1983: Wood energy plantations 

in temperate climates. Forest Ecology and Management (Netherlands). 

Papadopol V., E. Pirvu, C.S. Papadopol, 1964: Contributii Ia cultura 

speciilor de stejar in pepinierele de stepa. Vol. 24 (I). 

Papadopol C. S., Rubtov Ş., Papadopol V., Pirvu E., Catrina I., 1965: 

Contributii la studiul ecologiei puietilor in pepinierele din stepa. Vol.25 (1). 

Papadopol C. S., Silversides C. R., 1983: Stand establishment of fast 

growing species for energy plantations. Stencil - Institutionen foer Skogsteknik, 

Sveriges Lantbruksuniversitet (Sweden). 

Papadopol C. S, Nolan J. D., 1985: The potential of tree plantation technology 

in the land treatment of wastewater from food processing industry, 

American Society of Agricultural Engineers, St. Joseph Mich. (USA). 

Papadopol C. S., 1990: Irrigation rate calculation for nursery crops. Tree 

planters’ notes - U.S. Department of Agriculture, Forest Service (USA). 

Papadopol C. S., 1991: High Yield Poplar Plantations in Warm Temperate 

and Cold Semiarid Areas of East China. Report on the mission, April 13 

to May 10, 1991. FAO, Rome (Italy). Forestry Dept. Rome (Italy). 


and Cold Semi-Arid Areas of East China. Report on the mission carried 

out from 5 October to 5 November 1992. FAO, Rome (Italy). Forestry 

Dept. Rome (Italy). 


and Cold Semi-Arid Areas of East China, the People’s Republic of China. 

Report on the mission carried out from 4 September to 8 October 1993. 

FAO, Rome (Italy). Forestry Dept. Rome (Italy). 


and Cold Semi-Arid Areas of East China. Report on the mission carried 

out from 30 August to 28 September 1994. FAO, Rome (Italy). Forestry 

Dept. Rome (Italy). 

116

Anul X | Nr. 21 | 2005 

Recenzie 

Coman E. Ana-Mirela: „Cercetări 

privind influenţa condiţiilor geomorfologice 

şi meteorologice asupra 

proceselor poluante, în depresiunea 

Baia Mare”, teză de doctorat. 

Teza de doctorat „Cercetări privind influenţa 

condiţiilor geomorfologice şi 

meteorologice asupra proceselor poluante, 

în depresiunea Baia Mare”, a fost 

elaborată într-un context internaţional 

şi naţional, cu evidente amprente 

ale poluării: În Europa cca. 400.000 de 

oameni mor anual prematur ca rezultat 

ai poluării (Environment for Europeans 

Nr. 20/June 2005) şi mai mult de 

100.000 bolnavi se internează în spitale 

din cauza poluării curente: În Braşov, 

molidul din incinta Spitalului judeţean 

este sufocat de sulf (1871 ppm), molizii 

din cartierul Astra se usucă deoarece 

depăşesc pragul de toxicitate cu plumb 

(10 ppm) şi respectiv natriu (200 ppm); 

Din acest considerent, apreciez că tematica 

abordată este deosebit de actuală şi 

interesantă. Locul cercetării – Municipiul 

Baia Mare, considerat în România 

ca o zonă critică sub aspectul deteriorării 

calităţii mediului, este ideal ales. 

De asemenea, din punct de vedere fizico-geografic, 

depresiunea Baia Mare 

constituie, aşa cum spune autoarea 

tezei, „un adevărat laborator natural, 

propice pentru studierea influenţei 

condiţiilor meteorologice asupra proceselor 

poluante”. 

Autoarea tezei de doctorat, de doamna 

inginer Coman E. Ana-Mirela, fundamentează 

lucrarea pe o largă cercetare 

bibliografică, axată pe scopul cercetărilor 

şi pe ample investigaţii de teren şi 

laborator. 

Studiile referitoare la condiţiile fizico-geografice 

şi de vegetaţie, pun în 

evidenţă efortul ştiinţific de anvergură 

al doctorandei în dezvăluirea realelor 

particularităţi ale depresiunii Baia 

Mare şi a influenţei acestora asupra 

proceselor poluante. Caracteristicile 

geologice şi geomorfologice, elementele 

hidrografice şi hidrologice şi mai 

ales caracteristicile climatice, sunt surprinse 

în tot ceea ce au caracteristic şi 

concludent pentru dispersia şi amplificarea 

poluării: temperatura, umiditatea 

relativă a aerului, nebulozitatea, 

precipitaţiile atmosferice, vântul, ceaţa, 

evapotranspiraţia potenţială, etc. 

Aceste date meteorologice şi diagrama 

climatică Gaussen-Walter a staţiei Baia 

Mare, conturează în sinteză topoclimatele 

proprii ale depresiunii Baia Mare: 

topoclimatul sudic – al şesului depresionar, 

topoclimatul nordic – al piemonturilor 

şi văilor intramontane şi topoclimatul 

versanţilor premontani. 

Prin diferenţierea acestor sectoare topoclimatice, 

teza de doctorat se constituie 

într-o lucrare de referinţă pentru 

silvicultorii, agronomii ori biologii care 

studiază originala vegetaţie din depresiunea 

Baia Mare. 

Astfel, rezultatele cercetării pot fi aplicate 

în practica ocoalelor silvice Baia 

mare, Baia Sprie, Tăuţii Măgherăuş, 

Şomcuta Mare, la elaborarea amenajamentelor, 

a studiilor de împădurire, a 

studiilor de impact asupra mediului. 

Un merit major al tezei de doctorat, 

este de asemenea, diferenţierea în spaţiu 

şi timp a concentraţiilor de poluanţi, 

ce se abat de la metodele uzuale 

de dispersie. În spaţiu se delimitează: 

zone mai puţin poluate – formate din 

zona caldă de versant şi văile intramontane 

din nordul depresiunii şi zone 

mai intens poluate, formate din amplasamentele 

învecinate surselor de emisii 

pe o rază de până la 3 km. În timp 

se diferenţiază trei grade de favorabilitate 

a dispersiei poluanţilor: martie 

– mai, cu condiţii favorabile dispersiei; 

iunie - octombrie, cu condiţii nefavorabile 

dispersiei, înregistrându-se cele 

mai mari concentraţii ale poluanţilor. 

Aceste rezultate ale cercetărilor sunt 

deosebit de valoroase, deoarece răspund 

unor largi cerinţe pentru dezvoltarea 

durabilă a oraşului Baia Mare, în 

special prin valorificarea diferenţială 

a potenţialului topoclimatic şi prin 

adaptarea la gradele de favorabilitate 

în timp a dispersiei poluanţilor, de 

exemplu prin promovarea în zonele 

verzi urbane şi peri-urbane a foioaselor, 

care în perioada noiembrie-februarie, 

cu concentraţii maxime ale poluanţilor, 

sunt în repaus vegetativ. 

De asemenea, rezultatele cercetărilor 

obţinute în cadrul tezei de doctorat, 

constituie un important punct de pornire 

pentru proiectarea şi amplasarea 

unei reţele locale de biomonitorizare, 

care poate evidenţia şi mai mult 

diferenţierea dispersiei poluanţilor 

în raport cu sectoarele topoclimatice 

identificate. Concluziile lucrării, sintetizează 

în mod exemplar principalele 

rezultate obţinute şi valoroasele contribuţii 

personale, dintre care subliniem: 

prezentarea surselor majore de poluare 

şi a accidentelor majore de mediu, 

evoluţia calităţii factorilor de mediu 

şi a efectelor poluării, realizarea unei 

reţele topoclimatice şi fenologice, evidenţierea 

inversiunilor termice, stabilirea 

zonalităţii climatice altitudinale a 

depresiunii şi a particularităţii regimului 

termic, pluvial şi eolian, pe sectoare 

topoclimatice. 

Dr. ing. Valentin Bolea 

117

APELUL SOCIETĂŢII „PROGRESUL SILVIC” 

ARBORII URIAŞI 

- sunt martori ai potenţialului biometric al speciei 

ARBORII SECULARI 

- reprezintă vestigii preţioase ale istoriei 

ARBORII MONUMENTALI 

- formează elemente edificatoare ale peisajului 

ARBORII REMARCABILI 

- constituie simboluri vii ale oraşelor 

ARBORII GIGANTICI 

- asigură un habitat ideal pentru păsări, insecte, ciuperci etc. 

SOCIETATEA „PROGRESUL SILVIC” cheamă întreg corpul silvic, 

întreaga populaţiei civilizată responsabilă de propriul destin şi mai 

ales autorităţile locale, să participe la SALVAREA ARBORILOR 

MONUMENTALI AI NATURII prin: 

- asigurarea spaţiului vital din jurul „bătrânilor”, lipsit de orice activitate antropică, 

- susţinerea „Legii Arborilor Seculari” iniţiată de inginerul silvic Casian Balabasciuc, 

- monitorizarea sănătăţii arborilor remarcabili prin diagnoze foliare, 

- aplicarea tuturor măsurilor fito-sanitare şi de stimulare a vitalităţii: combateri 

biologice a dăunătorilor, fertilizări, 

- elaborarea fişelor de evidenţă (amplasare, fotografii, parametrii biometrici, date 

istorice) şi a Registrului Naţional al Arborilor Monumentali 

ISSN: 1583-2112

Revista Revistelor - Societatea Progresul Silvic

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?