A R M O N I I L E P I E T R E I - Noi Dacii

timpul în care stătusem lăţit, ca o plantă leneşă pe zgura pământului. Dinspre vârful
gurii, cerându-şi parcă o nouă porţie de sucuri digestive de care mă săturasem să le
apăr de atacul celor mai puţin norocoşi decât mine.
Am făcut un pas, încă unul, şi am privit la colbul ridicat de impactul lăboaielor mele
crăpate şi verzi de-atâta tăcere. Pielea tălpilor arse, cu şănţuleţe pline de viermişorii
nocturni se tăbăcise de-a lungul timpului. În cenuşa din crăpăturile tălpii, trebuiau să-şi
facă loc întotdeauna bacteriile diurne, mici, de câţiva centimetri, gata să-şi facă datoria,
să-mi ronţăie celulele moarte, viermişori nocturni până la aflarea echilibrului. Asta era în
fond existenţa mea: echilibrul. Uneori mă trezeam întrebându-mă, ce s-ar fi întâmplat cu
trupul meu, dacă tălpile ar fi avut mai puţin de un metru lungime Cum mi-aş mai fi găsit
echilibrul
Mă bucuram de existenţa lor. Şi când oboseam căutând răspuns mă aşterneam iarăşi
prin pulberea neagră a câmpului, sfarogit din vremuri necunoscute mie, răscolind-o.
Ştiam că întotdeauna trebuia să-mi îndrept paşii spre grota din spatele meu, unde
dosisem proviziile şi de care nu mă puteam despărţi. Frigul din preajma peşterii îl
suportam mai uşor de când perii sârmoşi îmi acopereau trupul cu o blană aspră,
colţoasă, aidoma privirile mele când se lăsau cotropite de tristeţe. Numai atunci când
insecte mari cât degetul meu se opreau prin blană în căutare de piele moartă, îmi mai
puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu ce-mi sufoca existenţa. Din când în când,
gâdilătura lor îmi provoca plăcere, suficient de mare, cât să îi suport compania
gânganiei ajunsă la piele.
Nu mă scărpinam, pentru că degetele mele cât un arbust ar fi putut s-o strivească
înainte de vreme şi să mă lipsească de prânzul pe care-l adunam cu răbdare, periindumi
blana cu unghiile răsfirate, sub care adunam câteva zeci de insecte. Aşteptam
mereu să se ghiftuiască, pentru ca să fie mai crocante când le striveam sub fălcile
hirsute, învăţate mai mult cu lemn pietrificat şi sucuri digestive colectate în peştera vieţii
mele.
Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit de departe, după cum ochii mei puteau
privi la fel de bine depărtările. Şi de această dată nu se vedea mare lucru. Acelaşi fum
pâclos curgea din vârful unor coloane din spatele peşterii. O singură dată am zărit, o
pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ţinând în clonţ ceva ce ar fi putut semăna cu
un cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul intrase în orbitele ochilor goliţi de
substanţă, iar părul de pe tivga prinsă-n cleştele păsării căzuse de parcă ar fi putrezit.
„Probabil că aşa se va întâmpla şi cu ţeasta mea când nu voi mai fi în stare să mi-o
apăr”, mi-am zis cu tristeţe. Între timp, bacteriile diurne îmi uşuraseră tălpile, făcândumă
puţin mai vesel. Puteam păşi fără dureri şi fără teama de a stâlci viermişorii
nocturni. De bacterii aveam nevoie, spre a-mi uşura digestia cioturilor arse pe care le
ingerăm la rândul meu strivite de gura flămândă.
Le adunam cu unghiile de prin crăpături. Erau lucioase, cu pântecul bombat de câţi
viermişori nocturni găsiseră-n călcâiele mele. Le sorbeam de-a valma, fără să le
mestec, sperând să alunece vii şi nevătămate prin gâtlejul uscat spre burta mea
nesătulă. Era singura sursă, naturală, la îndemână, în afară de mineralele ce hălăduiau
la tot pasul prin preajmă.
La intrarea în peşteră, dinţii rămaşi din roaderea oaselor celor pe care i-am răpus,
străluceau alb, nefiresc în cenuşiul tern prin care-mi purtam paşii. Când am început sămi
ornez intrarea înfingând în stânci rădăcinile molarilor, nu mi-am dat seama că aş fi
putut atrage atenţia altora, asupra sălaşului meu. Abia după ce mi-am dat seama că
semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din peretele stâncos de la intrare şi le-