Testamentul Zalmoxian Dacienesc - Noi Dacii

TESTAMENTUL ZALMOXIAN DACIENESC
1. POVESTEA PORCULUI
de Ion Creangă
Fata de împărat pleacă după Făt Frumos (după ce îi arsese pielea de porc). Ajunge la o
căsuţă, pe nişte locuri unde „pasăre măiastră nu vine … necum om pământean“.
La fel Orfeu, prin forţa dragostei, pătrunde în lumea cealaltă şi îşi readuce la viaţă fiinţa iubită.
Iubirea învinge moartea, iată mesajul lăsat posterităţii, inclusiv lumii de azi, de către Orfeu.
Fiica de împărat ajunge pe celălalt tărâm, tot purtată de focul iubirii.
Orfeu învinsese tenebrele, pentru a-şi recupera fiinţa iubită.
Fetei de împărat i se opune Talpa Iadului.
Fata de împărat adusese nefericirea în lumea pământească a fericitei sale familii, prin
ascultarea sfatului celui rău. Nu este Eva, dar căderea ei în greşeală are loc în urma ascultării
sfatului celui rău, dat de o femeie (mama sa).
Basmul dacoromân este o relicvă din Testamentul Zalmoxian Dacoromân.
Făt Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Petre Ispirescu, ajunge, şi
el, pe tărâmul celălalt, unde dobândeşte viaţa veşnică. Revenind, de dorul părinţilor, în lumea
pământeană, constată că, aici, trecuse multă vreme, de mai multe rânduri de vieţi. În locul
castelului părintesc erau bălării şi câteva rămăşiţe de ziduri. Făt Frumos, revenind la viaţa
pământească, la pământ, la viaţa preponderent trupească, s-a destrămat în cele ale trupului, ale
materiei, devenind ţărână. Din ţărână este făcut omul şi în ţărână se va întoarce, se spune în
slujba de înmormântare nou-testamentară.
În veşnicia spiritului, materia trupului, eliberată de cauzele stricăciunii şi îmbătrânirii, nu mai
este sub legile materiei schimbătoare (pieritoare). În planul preponderent terestru, asupra trupului
acţionează legile terestre.
Veşnicia are coordonata spiritului, a luminii, a luminii minţii, iar neveşnicia, materia, întunericul
trupului, ţărâna.
Consubstanţialitatea basmului dacoromân cu Biblia este, şi de data aceasta, în afara oricărei
îndoieli.
Fata de împărat din Povestea Porcului a ajuns în lumea cealaltă, unde, mânată de păcatele
ei, caută Mânăstirea de Tămâie, tronul ceresc al religiei vechi-a Testamentului Zalmoxian
Dacoromân-, dar şi a Noului Testament al lui Iisus Hristos.
Omul păcătos nu se mai poate elibera din hăţişul păcatului decât ajungând la Mânăstirea de
Tămâie.
Dar Fata de împărat nu ştie în ce parte a lumii se află Mânăstirea de Tămâie. În ce parte a
lumii, în care om pământean nu ajunge. Deci, în ce parte a lumii nepământene. Întrebarea este
valabilă, prin străvechea ei formulare, şi azi. Aceeaşi întrebare şi în lumea pământenilor de azi.
Aceeaşi întrebare pentru a afla unde este locul cel de seamă din lumea nepământeană.
Iar că nici pasărea măiastră nu vine în cealaltă lume, necum om pământean, ne îndrituieşte şi
mai mult să constatăm că ne aflăm pe terenul liturgic al religiei vechi a strămoşilor noştri. Că
suntem pe terenul Testamentului Zalmoxian Dacoromân nu există nici o îndoială.
Elementele alcătuitoare ale basmelor liturgice dacoromâne sunt din vremile vechi. Aşa,
personajele, dar şi o serie de obiecte sacre: furcă de aur care toarce singură, tipsia de aur, cloşca
de aur cu puii de aur.
Se poate constata cu uşurinţă cum elemente ale creştinismului nou-testamentar există în
textele relicve (în basme) ale religiei testamentare zalmoxiene.
Numai păstrării, în scris, a Bibliei, i se datorează exacta stabilire a continuităţii de conţinut între
cele două testamente ale ei, sau îmbogăţirea generoasă prin cel de-al doilea. Nou-testamentare,
în Povestea Porcului, par a fi puţina prescură şi un păhăruţ de vin, dar noi dacoromânii le avem
din testamentul zalmoxian. Cornul în care este pusă prescura este vechiul corn al abundenţei,
zalmoxian.

Refuzul basmului de a-şi pierde alcătuirea zalmoxiană, păgână, cum se spune, ignorandu-se
cu buna stiinţă elevata spiritualitate a religiei zalmoxiene, alcătuire devenită clasică, ne certifica o
indelungata tradiţie religioasă zalmoxiana.
Să ne oprim cu gândul la începuturile creştinismului nou-testamentar în patria noastră, la
secolele I-IV, când Testamentul Zalmoxian Dacoromân, îşi avea, în Dacia, autoritatea oficială
intactă. Se poate accepta ideea îngăduinţei Testamentului Zalmoxian Dacoromân faţă de Noul
Testament al lui Iisus Hristos, acceptarea unor elemente nou-testamentare în textul liturgic
zalmoxian, autohton. Acelea care, la modul esenţial, erau comune. Pentru templele din Dacia,
religia Noului Testament nu era ilegală (ilicită), ca în Imperiul Roman.
Cât a acceptat autoritatea religioasă a Testamentului Zalmoxian Dacoroman, ca elemente
fundamentale comune, atât a păstrat şi poporul, cu îndărătnicie, pînă azi, deşi religia Noului
Testament intră în al treilea mileniu al existenţei sale. Nimeni nu a mai putut deschide alcătuirea
testamentară zalmoxiană din sec. I-IV, păstrată de popor. Autoritatea Testamentului Zalmoxian
Dacoromân dispărând prin sec. IV-V, poporul a păstrat totul aşa cum preluase de la preoţii săi
vechi. Este normal că preoţii dacoromâni nou-testamentari au cultivat cu drag, o vreme şi propria
lor tradiţie zalmoxiana, atât de luminoasă, cu destule elemente identice cu ale Noului Testament.
Avansăm ipoteza că această situaţie de păstrare în uzul cultului religios nou-testamentar a
unor părţi din Testamentul Zalmoxian Dacoromân, de simpatie, de toleranţă faţă de o bună parte
a tradiţiei zalmoxiene, a fost activă până la începutul celui de-al doilea mileniu creştin nou
testamentar. Testamentul Zalmoxian Dacoromân funcţiona, parţial, aşa cum era folosit Vechiul
Testament iudaic în cadrul Noului Testament. Prin obiceiurile religioase autohtone, zalmoxiene,
păstrate, nu era o ruptură între Biserica Nou-Testamentară şi cea a Testamentului Zalmoxian
Dacoromân. Ruptura, şi încă brutală, cu tradiţia zalmoxiană, considerăm că a avut loc la
începutul mileniului al doilea, când, în Dacia, se desfăşura procesul gravei rupturi între tradiţia
religioasă din primul mileniu, atât prin îndepărtarea limbii latine, tradiţională şi generală în
bisericile noastre, în mileniul întâi, care a fost înlocuită cu limba slavonă şi cu limba greacă (limba
slavă liturgică devenind limba oficială în stat şi biserică), cât şi prin în îndepărtarea ierarhilor
autohtoni dacoromâni din fruntea bisericilor Daciei şi înlocuirea lor cu ierarhi greci şi slavi suddunăreni.
În timpul şi după instaurarea acestei rupturi, limba vie, orală, dacoromână (latina
orientală), a fost întrebuinţată cu mult mai restrâns, până acum, în biserică. Liturghia în limba
greaca, în mileniu întâi, se practica doar în partea de sud-est a Daciei (Scytia Minor, Dobrogea
de azi).
Trebuie să consemnăm că tradiţia zalmoxiană a funcţionat, complementar, în condiţii normale,
până prin sec. al VII-lea. Poate, in unele zone, in toata deplinatatea sa. În sec. VI-VII se
înregistrează, din sudul Poloniei de azi până în Munţii Balcani, deci, pe întregul teritoriu de locuire
a neamului dacoromân, cele mai mari şi multe distrugeri de biserici. În afara oricărei îndoieli,
faptul se datorează, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, migratorilor slavi. Memoria orală a
devenit cel mai eficient mijloc de salvare a tezaurului spiritual al neamului. Manuscrisele, multe,
au fost distruse, sau au ars deodată cu bisericile. În faţa năvălitorilor, spiritul îşi avea, în sinea
oamenilor, cetăţi şi biserici de necucerit.
Cum autoritatea preoţilor Testamentului Zalmoxian Dacoromân a cedat locul autorităţii preoţilor
Noului Testament, la nivelul întregului teritoriu al României, în sec. IV- V, când creştinismul s-a
generalizat, iar prăpădul slav s-a abătut peste noi la sfârşitul sec. al VI-lea şi, mai ales, în sec. al
VII-lea, nu este de mirare că perioada existenţei noastre religiose de dinainte de Cristos, până în
secolele VI-VII de dupa Cristos, s-a fixat pentru totdeauna în inimile noastre. Religia, cultura
dacilor. În memoria orală a poporului nostru, esenţializate, transpar, apoi, încercările la care am
fost supuşi, în ultimele secole ale primului mileniu. Apoi, în cele din al doilea mileniu.
De la începutul mileniului al doilea şi, prin excelenţă, din sec. XIII-XIV, de când în biserică şi
stat se încetăţenise limba slavă, instinctul de supravieţuire, de salvare a propriei istorii, a
trecutului, a existenţei neamului, funcţionează, în continuare, impecabil. Memoriei prin viu grai îi
datorăm continuitatea, permanenţa în istorie, a culturii şi a limbii noastre. Bineînţeles, nici textele
scrise, culturale, nu ne-au lipsit niciodată, ştiută fiind nimicirea lor, în mai multe rânduri, de către
unele forţe potrivnice externe etc. Neamul Dacilor, cum bine îi spunem în ultima vreme, Neamul
Dacoromân, ca o recunoastere a continuitaţii noastre de neam, şi-a apărat existenţa, nu repetăm
niciodată acest adevăr de prea multe ori, în edificiile dăinuirii sale din spirit, din chiar lumea
veşniciei nevăzute din sinea noastră, într-o comuniune cu toţi strămoşii.

Poporul, adică ţăranii dacoromânii, prin memoria colectivă orală, a dăinuit, într-o apreciabilă
măsură, într-o lume spirituală aparte, paralelă cu cea a culturii oficiale scrise, în limba slavă.
Până în sec. XIX - XX, când acest tezaur spiritual a fost salvat prin culegeri şi tipăririi.
Socotim că, până în mileniul al doilea, această atât de elevată tradiţie, cu obiceiurile ei de
masă, populare, la scară „naţională“, nu a fost tratată de biserică drept păgână. În mileniul doi,
Biserica Ortodoxă de rit grecesc, în limba slavă, preia, formal, doar câteva denumiri ale tradiţiei
unice, zalmoxiene şi nou-testamentare, din primul mileniu, obligată de puternica tradiţie populară
existentă – dar, cu timpul, păstrează doar denumirile, dar şi din acestea din ce în ce mai puţine,
abandonând intenţionat vechea tradiţie religioasă autohtonă.
Numai datorită poporului dacoromân nu am pierdut Testamentul Zalmoxian Dacoromân.
Biserica, în mileniul al doilea, l-a eliminat din sfera sa, în favoarea Vechiului Testament iudaic,
deşi, în primul mileniu, repetăm, îşi găsise identităţi şi asemănări în Noul Testament.
Şi azi, în mileniul al treielea, Biserica Ortodoxă Dacoromâna, din superficialitate, mai
desconsidera, ignora sau cataloghează drept păgâne basmele (unde se înfruntă forţele binelui şi
forţele răului, adică ale luminii şi ale întunericului etc.) si alte opere ale tradiţiei culturale orale
dacoromâneşti, cu caracter elevat religios , cu un conţinut educativ, moral. Înca face presiuni, mai
diplomatice, faţă de unele tradiţii, refuzând identificarea elementului religios zalmoxian, refuzand
protejarea lui, în cadrul tradiţiilor, contribuind astfel la o şi mai mare desacralizare a tradiţiilor
străvechi. Atitudine greşita. Desacralizatul s-a statornicit într-o tradiţie extrem de puternică. Spre
exemplu exemplu, de Crăciun şi de Anul Nou, mesele sunt pline de bucate şi de bautura-tradiţii
mai tari de cât lupta Bisericii împotriva lor. Unde credem că a greşit Refuzând zalmoxianismul,
prin negarea în bloc. Colindele moşilor şi strămoşilor noştri de dinainte de Cristos, supravieţuiesc
pâna azi. De Crăciun, Biserica a susţinut şi încurajat doar colindele cu un conţinut Nou
Testamentar. Dar cu cele zalmoxiene, Neamul Dacoroman şi-a menţinut continuitatea
multimilenara, într-o maniera frumoasa. Adică să nu pastrăm nimic Desigur şi colindele -aşa
numite şi laice, iată o alta denumire, numai sa nu le spunem religioase zalmoxiene- părasite şi
marginalizate de biserică s-au mai erodat în cele înalte, ori sau mai acomodat Noului Testament,
dar nu de tot. Ele pur şi simplu dăinuie, ca parte spirituala cu personalitate proprie. Ba mai mult şi
ele au inelat colindele nou-testamentare cu urările bine cunoscute de noi toţi. Dăinuirea lor nu e
un miracol divin! Doar strămoşii noştri, prin religia zalmoxiană, erau lipiţi cu inima de divinitate.
Spun religie zalmoxiană, pentru că imperialii romanii au adus cu ei culte vechi din diverse părţi
ale lumii şi obiceiuri foarte petrecăreţe. Şi alţii veniţi, la rodul grâului şi al vinului, tot cu vârful
săbiilor.
Elemente identice cu cele din Vechiul Testament iudaic existau în lume cu mult mai înainte de
Moise. Aşa de la Rama şi de la înţelepţii şi preoţii din jurul său.
Dar, asemenea identităţi constatăm şi în lumea tracilor nord şi sud-dunăreni, cu alte cuvinte ,
ale strămoşilor noştri,dacogeţii.Dacoromânii.
Şi, desigur, şi la alte popoare.
Având în vedere tradiţia spirituală dacoromâna, este regretabil că a fost marginalizată până la
dispariţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă prodigioasa memorie a ţăranilor nu ar fi păstrat-o până când
intelectualii neamului nostru au cules şi tipărit o însemnată parte a acestui tezaur spiritual
inestimabil!
Noul Testament se instalase în lumea primitoare a Testamentului Zalmoxian Dacoromân, lume
pregătită spre a primi mai multă lumină.
Zalmoxis stă trei ani în peşteră şi reapare în lume în al patrulea an. Îl anticipează pe Iisus, care
a reapărut în lume a treia zi, respectiv, după trei ani de misiune divină pe pământ.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân cultiva ideea continuării vieţii şi după moarte, prin spiritul
fiecărui om, care este nemuritor, cultiva ideea existenţei împărăţiei spirituale (împărăţia cerului),
cultiva ideea existenţei fericirii dincolo de viaţa aceasta, în Paradis, la fel cu ceea ce se susţine şi
în Noul Testament.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân avea o temeinică organizare religioasă, inclusiv una din
cele mai vestite organizări călugăreşti.
Se ştie că viaţa călugărească (monahală) a Noului Testament s-a fondat mai târziu, prin Sfântul
Antonie cel Mare (251-356). Dar, în ţara noastră, o astfel de viaţă era activă, încât şi din acest
punct de vedere, Noul Testament a găsit teren prielnic, favorizant.

Fata de împărat îşi va purta sarcina, pruncul mult aşteptat, în lumea cealaltă. Va naşte în al
patrulea an.
Zalmoxis a stat într-o altă lume, nevăzută, într-o peşteră, într-o locuinţă subpământeană, trei
ani, după care, în al patrulea an, a reapărut pe pămînt, în lume. A adus, a dăruit oamenilor
lumina.
Şi Iisus a stat trei zile în lumea morţilor, după trei ani de misiune între oameni, înviind a treia zi,
reapărând în lume, în care nu întârzie decât puţine zile. Trece în cealaltă, a vieţii veşnice, la
tronul ceresc, care pare a fi, în basm, Mânăstirea de Tămâie, unde a mers Făt Frumos.
Fata de împărat, deşi ajunsă în lumea de dincolo, nu află unde este Mânăstirea de Tămâie,
nici de la Sfânta Miercuri, nici de la Sfânta Vineri, nici de la Sfânta Duminică, pentru că nici
acestea nu ştiu.
„ — Se vede că vreun blăstăm al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie de nu ai parte
de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute, încă şi de mine, şi oricât
ai voi tu şi oricine altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.“
Deci, de fapt, Fiica de împărat nu află, nu poate afla, încă, Mânăstirea de Tămâie, pentru că
spiritul ei este umbrit de păcat.
Din lumea nepământeană, dintre fiinţele ce ascultau de Sfânta Duminică, ciocârlanul (o fiinţă
bună şi binefăcătoare, care, mânată de dor, ajunsese mai departe, într-o altă stare, superioară, la
Mânăstirea de Tămâie, cu preţul unor mari eforturi, cu sacrificiu – îşi frânsese piciorul), ştiind
drumul, o ajută pe Fata de împărat să ajungă la Mânăstirea de Tămâie.
Fiica de împărat, de la cele trei sfinte, pentru această extraordinară şi grea călătorie, pe lângă
obiectele amintite – furca, tipsia, vârtelniţa – primeşte prescură şi vin. Elemente noutestamentare,
vor susţine unii. Alţii, zalmoxiene.
Căutările, căile, experienţele Testamentului Zalmoxian Dacoromân sunt continuate şi împlinite
prin Iisus Hristos, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.
Fata de împărat, însoţită de ciocârlan, călătoreşte un an de zile, peste nenumărate ţări şi mări
şi prin codri, şi ajunge la gura unei peşteri.
Unde este Împărăţia lui Dumnezeu! Iisus ne învaţă (generos, indiferent de starea socială, de
poziţia socială etc., situaţie pe care o putem recunoaşte şi în vechea religie a dacilor, chiar prin
păstrarea, intactă, a acestei cunoaşteri, în basme) că e în sinea noastră, trupul omenesc fiind
templul acestei împărăţii.
Caracterul iniţiatic al basmului Povestea Porcului ni se dezveleşte în toată exactitatea sa.
Peştera (sau construcţia subterană a lui Zalmoxis), intrarea în mormânt, (a lui Iisus) sunt porţile
dintre lumea pământeană şi spirituală, dintre lumea pământenilor şi a celor ce nu mai sunt cu
trup, ci spirit. Dar ei, de dincolo, sunt foarte pe aproape. Mânăstirea de Tămâie (Tronul ceresc),
lumea veşnică şi a tăriei, se află în sinea noastră. Sau, prin sinea noastră, putem încetăţeni, în
sinea noastră, putem instaura Iubirea (Raiul, Fericirea din Fericirea cea veşnică). În sufletul
nostru, în viaţa noastră de pământeni.
Ajungerea Fiicei de împărat la gura peşterii, după experienţa stării spirituale a omenirii, pe
care o studiază în al patrulea an al uceniciei. („Şi tot aşa mergând ei un an de zile, cu mare
greutate şi zdruncen au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de
îngrozitoare, în care foşgăiau balauri, aspide vininoase, vasiliscul cel cu ochi fermăcători, vidre cu
câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii
înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a căror
lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.”) înseamnă
momentul cel mai greu, cel mai important, cel mai înălţător, cel mai revelator al experienţei
iniţiatice, proprie fiecărui individ angajat pe calea acestei cunoaşteri şi trăiri sfinţitoare.
Dincolo de această gură a peşterii era „un rai şi nu altceva!“, adică marea fericire veşnică.
Cei ajunşi pe marile trepte ale iniţierii religioase, pentru a atinge şi treapta acestei fericirii
(supreme pentru un pământean) trebuie să facă şi experienţa abstragerii, retragerii din această
lume (trăirea în spiritual o experimentase deja, o învăţase timp de trei ani), printr-un efort suprem,
un fel de rupere, temporară, faţă de pământesc. Căutătorul Împăratului veşniciei, ajungând la
atingerea supremei fericiri, şi-o împământeneşte, şi-o adjudecă, şi-o instaurează în spiritul sau,
devenind însuşi purtătorul acestui paradis, trăindu-l în viaţa sa de pământean.
Se mai observă că această iniţiere completă, la strămoşii noştri, era generos egală pentru
ambele sexe.

Căsătoria cu un porc este o pură ficţiune, formativă, în sensul deplinei ascultări a fiilor faţă de
părinţi şi de templu (de vechea biserică, fiind vorba de lumea de dinaintea creştinismului).
Pură ficţiune este şi însărcinarea Fiicei de împărat. (Şi totuşi, după cum vom vedea, nu este
vorba numai despre spiritual în sine, ci şi de pregătirea pentru conceperea, printr-o fecioară, prin
intervenţia Împăratului ceresc, a unui prunc mântuitor).
Nu e purtătoare de prunc pământesc, ci de spiritualitate, într-un ciclu de studii şi de experienţe
iniţiatice de patru ani.
Fericirea pierdută pe pământ o regăsim în cer. Nimic nu e definitiv pierdut pentru cei vrednici.
Nici pentru cei ce au trăit în fericire şi bunăstare şi au ajuns la întristare şi nici pentru cei săraci.
Este vorba de o religie dinamică, plină de miez, de vitalitate, de tărie, de trăinicie, de forţă
propulsoare, de echilibru, de rod.
Fata de împărat descoperea podul minunat (calea) al fericirii şi castelul fericirii sale (dispărute
din viaţa pământească), dincolo, în viaţa spirituală.
Ce a pierdut în viaţa obişnuită a oamenilor a redescoperit în viaţa ei spirituală, neobişnuită
pentru cei mulţi, dar accesibilă pentru oricine o caută cu hotărâre şi cu inimă curată.
Rănile nefericirii pot fi cicatrizate şi fericirea reactualizată în spiritul nostru.
Drumul spre cunoaşterea stării de fericire permanentă este foarte greu (vezi efortul, voinţa fetei
de împărat şi faptul că ciocârlanul este şchiop etc.). Chiar trecând de gura peşterii, nu este totul,
nu suntem stăpânii fericirii.
„Mai stăi! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat
de primejdii, zise ciocârlanul”.
Nici Iisus, după trei ani de intensă trăire întru cele înalte, spirituale, după trei ani în care a iniţiat
întreg poporul, descoperindu-i calea cunoaşterii Iubirii (şi, în general, a celor necunoscute,
ascunse în nevăzut, în spiritual) după ce izbândise, postind şi rugându-se patruzeci de zile
(era…la Mânăstirea de Tămâie, la Tronul ceresc, ostenindu-se până la sudori cu lacrimi pentru
întreaga omenire, pentru calea pe care să se angajeze, în siguranţă, cei care-l caută pe Cel de
Sus, pentru adjudecarea fericirii) nu a fost liber în fericirea dobândită, deoarece abia acum forţele
întunecate, prin însuşi Lucifer, vor încerca să-L devieze de la dobândirea victoriei depline.
Şi fata de împărat va trece prin încercările la limită, drumul dorinţei fierbinţi de a ajunge la
Împăratul Ceresc fiindu-i barat de Talpa Iadului, o slujitoare a Satanei (Lucifer).
Conţinutul basmelor liturgice dacoromâne precede timpul vieţii şi activităţii lui Iisus Hristos.
Dacă în calea fetei de împărat se interpune Talpa Iadului, în faţa lui Iisus se va interpune însuşi
căpetenia iadului, Lucifer.
Ajunsă la Mânăstirea de Tămâie, fata de împărat recunoaşte (iniţierea şi-a atins scopul la
modul deplin) podul cel minunat şi palatul în care trăise cu Făt Frumos aşa de puţin şi îndată i se
umplură ochii de lacrimi de bucurie. Dăduse de izvorul cel nesfârşit al fericirii.
Pământeanul pătruns aici, în lumea curată a fericirii, este un nemernic. E prea curat locul. Aşa
trebuie înţeles textul citat mai înainte.
Oricât de neaşteptată şi de şocantă va fi opinia noastră, pe care o prezentăm în continuare, nu
ne îndoim că va deveni şi a cititorilor.
După ce Făt Frumos intervine în viaţa pământenilor în chip miraculos, fiind singurul în stare să
facă un pod minunat, al fericirii, şi palatul fericirii pământeşti, după ce, în chip miraculos, luând,
din purcel, chip bărbătesc, concepe naşterea unui prunc, ajunge, dispare, din locul de origine al
fericirii, dincolo de gura peşterii, la Muntele de Tămâie. Aici va reîntâlni fata de împărat atât podul
şi castelul mântuirii sale, cât şi pe Făt Frumos, care este însuşi Împăratul Veşnicei Iubiri, al
Eternei Fericiri, Împăratul Muntelui de Tămâie. În Noul Testament, divinitatea este numită şi
Iubirea, aceasta fiind atributul său esenţial. Divinitatea este Însăşi această Iubire.
Conceperea pruncului în lumea pământească de către Împăratul de dincolo (Făt Frumos) din
lumea nevăzută nu este esenţialmente diferită de conceperea pruncului Iisus de către Sfântul
Duh, în pântecele Fecioarei Maria.
Împăratul Mânăstirii de Tămâie, pe plan terestru, este Făt Frumos. Că acest prunc a fost
plămădit într-un chip nepământesc, ni se atestă prin fecioria permanentă a tânărului Făt Frumos,
reliefată prin numele de Făt şi subliniată prin calificativul de Frumos. În Testamentul Zalmoxian
Dacoromân, călugăria (feciorii călugări şi fecioarele călugăriţe) îşi avea o statornică tradiţie. Şi în
Noul Testament, fecioria este la loc central (Fecioara Maria, Iisus Hristos).

A se reţine că tatăl fetei, împăratul ţării, tânjea, dorea această fericire (podul minunat) de la el
acasă până la locuinţa mirilor (castelul fericirii pentru noua generaţie).
Care tată adevărat nu doreşte copiilor săi fericirea adevărată
Care împărat (conducător de ţară) nu ar dori fericirea adevărată pentru fiii ţării sale
Împăratul ţării (tatăl fiicei de împărat) nu reuşise să aducă fericirea pe pământ, dar nu
renunţase la această dorinţă supremă, deşi calea se dovedea plină de sacrificii. Nu îşi pierduse
speranţa. Nici când un moşneag cu un purcel, spre hazul împăratului (şi mâhnirea sa) şi a celor
din suita regală, cer să încerce a izbândi, nu le interzice şansa. Împăratul este un mare înţelept.
Posibilitatea mântuirii, a aducerii fericirii pe pământ, ne poate veni de la orice fiu al ţării, drept
pentru care nu procedează discriminatoriu, chiar când aparenţele sunt potrivnice.
Speranţei nestrămutate a tatălui fetei în posibilitatea instaurării fericirii pe pământ i se răspunde
din lumea cealaltă prin întruparea Împăratului Ceresc în cea mai umilă şi modestă fiinţă, un
purcel.
Că prin purcel înţelegem omenirea trăitoare în mocirla păcatelor, nu există nici o îndoială. Aşa
că acest purcel nu reprezintă nimic altceva decât omul murdărit de propria lui viaţă păcătoasă.
Şi despre Iisus Hristos se spune că toate făpturile de sus (din Împărăţia spirituală, nevăzută
pentru noi, pământenii) s-au cutremurat văzând în ce fiinţă s-a întrupat (s-a născut pe pământ).
Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Noului Testament vorbesc despre om ca despre un vierme. Aşa că a
avea în vedere un purcel, nu este mai puţin neobişnuit, decât într-un vierme.
Acum nu se mai crede, sperăm, că apropierea dintre Făt Frumos şi Sfântul Spirit (Duh) este
atât de neaşteptată, de şocantă – dimpotrivă. Este acelaşi chip al veşniciei care vine în lume,
spre a mântui lumea, spre a o ridica în rai, în Fericirea de la Muntele de Tămâie.
„ – Făt Frumos! Făt Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru
ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să
plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!”
Pruncul se naşte (se va naşte) numai la timpul sorocit de dincolo, din lumea nevăzută, de către
Împăratul Ceresc.
Textul de mai înainte este o adevărată invocaţie (rugăciune), exprimând dorinţa fecioarelor
închinate templelor Daciei, de a se împlini aşteptarea lor, ca una dintre fecioare să nască, în
feciorie, un prunc. Această dorinţă devenită, spiritual vorbind, o sarcină foarte greu de dus, viaţa
lor spirituală trebuia să fie la înălţimea evenimentului mult aşteptat.
Această aşteptare, în lumea fecioarelor călugăriţe, se confirmă, în lumea antică şi în afara
Daciei (Dacoromâniei).
Este ştiut că sibilele, fecioarele preotese ale vechilor temple, aşteptau ca una din ele să nască
pe Mântuitorul lumii. Or, o asemenea aşteptare, aşa cum am mai subliniat, presupunea deja un
exerciţiu pregătitor de purtătoare de prunc divin. Lumea îl aştepta. Se pregătea pentru a face faţă
intervenţiei Cerului. Credea în necesitatea şi în intervenţia cerului, pentru a smulge omenirea din
hăţişul păcatelor, pentru a despotmoli omenirea din cercul vicios, din neputinţa de a se elibera din
viaţa în păcat.
Se mai ştie de existenţa celei mai tulburătoare dintre sibile, care (din ţara noastră, din Dacia) a
plecat până în Peninsula Italică, unde a scris cărţile de mare iniţiere pentru preoţii de acolo,
retrăgându-se apoi în patria sa.
Vremile Noului Testament erau pregătite şi în sânul neamurilor, nu numai în sânul neamului
evreiesc.
În lumea templelor antice (cele rămase în înălţimea vieţii spirituale, şi, prin ea, toţi pământenii)
se aştepta naşterea, printr-o fecioară, a unui prunc mântuitor.
În nici o ţară europeană nu cunoaştem o mai intensă şi mai curată viaţă spirituală decât în
Dacoromânia, în care să se răsfrângă atât de clar lumina desfăcută în lume prin Noul Testament.
Păstrarea cu sfinţenie, de către întreg poporul dacoromân, până în ziua de astăzi, a acestui
tezaur ne îndrituieşte să gândim astfel.
Forţele rele, ale întunecimilor, potrivnice eliberării omului din viaţa întunecimilor (unii oameni îşi
au o viaţă aproape numai trupească – chiar dacă au şi o viaţă intelectuală –, în plus fiind vicleni,
mincinoşi, răi, orgolioşi, răzbunători, urând, deoarece, netrăind pe coordonatele spirituale divine,
nu au acea stare a conştiinţei prin care să îşi interzică un astfel de comportament, de fapt
subuman, iar neavând această stare a conştiinţei, întreţin iadul în viaţa lor şi a omenirii) nu

doresc naşterea pruncului de către fata de împărat (se opun prin Talpa Iadului şi slujnica
acesteia. Talpa Iadului, scroafa cu purcei, preferă mlaştina morală, deci şi trupească, a vieţii etc.).
„ – Fie-ţi milă de două suflete nevinovate” înseamnă convingerea fecioarelor că e vorba (privind
totul la modul personal) de sufletul fiecărei fecioare şi de sufletul pruncului ce, într-o bună zi, se
va naşte.
Patru ani (sau până într-al patrulea an) fecioarele Testamentului Zalmoxian Dacoromân erau,
generaţie lângă generaţie, purtătoare la modul spiritual, ale sarcinii pruncului mult aşteptat.
Că textul liturgic din basm nu se referă la o naştere curentă, biologică, este limpede pentru
toată lumea. Fecioara de împărat care străbate, astfel, toate treptele iniţierii sfinte, nu are o
sarcină de nouă luni, ci una de patru ani. Sincronizarea de înălţare în spiritual cu viaţa zeului
Testamentului autohton dacoromân, Zalmoxis, nu poate fi pusă la îndoială.
Acest mare zeu al tracilor nord-dunăreni (noi, dacoromânii de azi, fiind continuatorii lor
neîntrerupţi în istorie) a „înviat” (simbolic), a ieşit în al patrulea an din peştera în care a vrut, de
bună voie, să trăiască.
Despre naşterea fiicei de împărat textul liturgic păstrat în tiparul imuabil al basmului ne spune:
„Şi ea a născut pruncul fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii”.
Asemănarea dintre naşterea fiicei de împărat, din Testamentul Zalmoxian Dacoromân, cu
naşterea pruncului Iisus, din Noul Testament, de către Fecioara Maria, este de netăgăduit.
Naşterea pruncului din Testamentul Zalmoxian Dacoromân înseamnă începutul scoaterii răului
(Talpa Iadului) din viaţa omenirii. Naşterea pruncului Iisus înseamnă începutul smulgerii din
rădăcini a răului (prin învingerea căpeteniei răutăţilor, Lucifer) din viaţa omenirii.
Talpa Iadului fiind chiar printre intimii Împăratului Muntelui Mânăstirii de Tămâie (Făt Frumos),
Testamentul Zalmoxian Dacoromân păstrează o reminiscenţă din Împărăţia Cerească de
dinaintea răzvrătirii făţişe a lui Lucifer şi a alungării (exilării) acestuia în afară. Ad litteram, este
vorba de perioada curăţirii Împărăţiei de Sus de Talpa Iadului, o forţă din subordinea lui Lucifer.
Talpa Iadului era un personaj de încredere în casa Împăratului Ceresc.
Forţele Iadului socot că Împăratul de la Mânăstirea de Tămâie, Făt Frumos, este prins, sau va fi
prins, în capcana vieţii pământeşti. Scroafa (Talpa Iadului) susţine că ea l-a prefăcut pe Făt
Frumos într-un purcel răpciugos şi răpănos. Viaţa oamenilor păcătoşi, trupurile şi spiritele celor
robiţi păcatului, sunt ale Iadului, drept pentru care se pot înţelege, întrucâtva, cuvintele Tălpii
Iadului, conform cărora ea îl prefăcuse pe Făt Frumos într-un purcel.
Oamenii păcătoşi fiind ai Iadului, iar Făt Frumos luând trup pământesc, Talpa Iadului se şi
socoate stăpâna lui. De aici până la afirmaţia că a fost prefăcut în trup terestru de către Talpa
Iadului nu este mare distanţă. Talpa Iadului, văzîndu-l pe Făt Frumos intrat în capcana materiei,
materie căzută în lanţul păcatului, îl şi vede robit păcatului, pe ea văzându-se, astfel, stăpâna
lumii (în locul Împăratului de la Mânăstirea de Tămâie). „L-am prefăcut în purcel“, mărturiseşte
bucuria forţelor întunericului, la gândul că Divinitatea s-a angajat pe o cale a propriei pierzanii.
Ştia Talpa Iadului ce grele lanţuri are păcatul peste care trona.
La modul esenţial, se poate accepta o asemănare cu Satana, care-l ispiteşte pe Hristos după
marele post, ispitindu-l cu Împărăţia acestei lumi pământeşti, din care, prin trup, făcea parte şi
Iisus etc.
Scroafa cu cei doisprezece purcei pare a fi anul cu cele douăsprezece luni.
Numai că, prin apariţia moşneagului (la îndemnul babei sale, al cărei suflet pare a fi sub
îndemnul cerului), Făt Frumos este sustras din vadul păcătos al lumii (fără ca păcatul să-l fi
pătruns) şi îndreptat (chemat) spre misiunea înălţării lumii din vadul nefericirii.
Moşneagul şi baba fără copii au o oarecare asemănare cu Sfânta Familie în care s-a născut
Fecioara Maria, familie, deci, prin care Divinitatea va interveni direct în viaţa omenirii, ca om
printre oameni.
Testamentul Zalmoxian Dacoromân se dovedeşte a avea generoase deschideri spre lume, o
adevărată cale spre Iubire, Fericire, spre Rai, spre Mânăstirea de Tămâie.
Zalmoxis îi învăţa pe daci că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor
muri, situaţie net superioară religiilor conglomeraţiilor de zei greceşti, cu tot prestigiul de care se
bucură acestea în cultura universală. E drept că informaţia şochează prin francheţea, prin
precizia ei, şi pe drept cuvânt, dă prilej la meditaţie şi reconsiderări. Parcă ne-am afla în plin Nou
Testament, în care se revelează că fiecare om, prin spiritul (sufletul) său, este nemuritor.

Basmele noastre au reminiscenţe bine păstrate din vechea mitologie – lupta tinerilor Feţi
Frumoşi cu monştrii cu mai multe capete, moartea şi învierea acestor tineri, intrarea sau ieşirea
lor din tinereţea fără bătrâneţe, din viaţa fără de moarte etc. Feţii Frumoşi trec prin adevărate
încercări iniţiatice. Făt Frumos este un prototip de urmat. Descoperă, prin şirul de generaţii,
drumul ascuns spre lumea celor mai curate şi îndrăzneţe vise ale oamenilor, ca spre o lume
accesibilă, reală, posibil de adjudecat, în anumite condiţii.
Făt Frumos este de o înălţime morală şi etică impecabilă. Este modelul de urmat, pentru ca
oamenii să devină beneficiarii societăţii divine (viaţa veşnic fericită), a tinereţii fără bătrâneţe. Făt
Frumos, fiul a două lumi, cea văzută şi cea nevăzută, cea pământească şi cea cerească (are
forţe suprafireşti), deschide o fereastră spre marele viitor posibil pentru societatea omenească,
viitorul orânduirii divine.
Muntele unde se alfa peştera lui Zalmoxis a fost considerat Muntele cel Sfânt (Cogaion).
Legătura dintre Muntele Sfânt şi Mânăstirea de Tămâie o face, deci, peştera, calea de acces.
Râul care curgea pe lîngă Muntele Sfânt a fost socotit, şi el, Râul Sfânt.
Tatăl Ceresc exersează omenirea, pentru ieşirea ei din tenebre, pentru întâlnirea crucială cu
Iisus. In neamul dacoromân este cea mai limpede spiritualitate premeregătoare, activă şi azi , din
memoria colectivă a docoromânilor. Iisus, fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat ‚ este trimis
de Cer pe pământ, unde se întrupează din Fecioara Maria, apoi este martirizat, crucificat de
obtuzitatea iudeilor, deşi în Vechiul Testament iudaic, dăruit de Dumnezeu, prin Moise, iudeilor,
se află unele profeţii pregătitoare. Iisus învinge moartea, înviază. Calea spre supercivilizaţia
divină e deschisă. Dacoromânii o cunoşteau. De aceea Iisus, prin creştinii săi, a fost primit pe căi
line, în sânul poporului dacoromân, regăsindu-se în oglinda izvoarelor sacre zalmoxiene, iar
acestea L-au recunoscut şi primit.
2. TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE
cules de Petre Ispirescu
Analizând basmul, constatăm că suntem, ca şi în Povestea porcului, în spiritul Testamentului
Zalmoxian Dacoromân. Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, este şi el
un dar pentru pământeni, o naştere dăruită. De fapt e acelaşi Făt-Frumos, în diverse capitole ale
Testamentului Zalmoxian Dacoromân. Darul e de sus, părinţii de jos, pământeni, un împărat şi o
împărăteasă. Copilul refuză să se nască. I se făgăduiesc toate bunurile din lume. Refuză
împărăţia lumii acesteia. Si Iisus refuză aşa ceva, în confruntarea cu Lucifer. Copilul se naşte
doar când i se promite Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Este o convorbire între
lume şi divinitate despre paradisul pierdut, un început de activare a căii de întoarcere, a
memoriei primordiale din sinea omului, de trezire la viaţă.
Făt-Frumos a fost dat la şcoli şi filozofi şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţau într-un
an, el le învăţa într-o lună. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit.
Şi pe Iisus, la 12 ani, îl aflăm în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punândule
întrebări. Toţi care îl auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui. Părinţii lui
Iisus plecaseră spre casă, fără să observe că băiatul rămăsese în Ierusalim. S-au întors şi după
trei zile L-au găsit în Templu. Când L-au văzut, au rămas înmărmuriţi. Mama Lui I-a zis: ,,Fiule,
pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi Iată că Tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare”. El le-a zis:
,, De ce M-aţi căutat Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu” Iisus iese din statutul
civl al oricărui om şi răspunde, că este în casa Tatălui Său. Are încă de acum conştiinţa
paternităţii sale divine. Deschide Cerul, pentru a rosti, a se şti, a se înţelege de unde e. Începe
exersarea întoarcerii civilizaţiei umane, la statutul de civilizaţie divină, în care Adam, apoi şi Eva,
au trăit un timp. Si Făt-Frumos îşi mărturiseşte misiunea, la vârsta de 15 ani, să afle tinereţea fără
bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Nu diferă de misiunea lui Iisus. Religia zalmoxiană dacoromâna
este înainte mergătoare, până la primirea lui Iisus în lume şi prin excelenţă în Dacoromânia, locul
de origine al sacerdoţilor zalmoxieni, unde religia zalmoxiană a supravieţuit până azi, ca apele
subterane, care au izvoare, în cazul de faţă basmele dacoromâne, cu conţinut liturgic. Ce este
divin nu dispare, ori câte atacuri şi întunecimi s-ar revărsa peste el.

Omenirea pierduse legătura cu Cerul. Împăratul mărturiseşţe că i-a promis lui Făt-Frumos, ca
să vină pe lume, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, doar ca să-l împace. Nu avea
cum să-i dea un astfel de lucru nemaiauzit. Mai e un tâlc. Oamenii, fără ajutorul Cerului, nu pot
avea aşa ceva. Intoarcerea la divinitatea din om, înseamnă găsirea drumului spre paradis. Toţi
boierii şi împăratul deteră în genunchi, rugându-l pe Făt-Frumos să nu părăsească împărăţia. Ii
promit să-l facă împărat şi să-i aducă de soţie cea mai frumoasă împărăteasă. Şi în felul acesta,
prin refuzul împărăţiei pământeşti, Făţ-Frumos îl precede pe Iisus. Tot ca Iisus, va trăi în feciorie.
La Iisus ni se descoperă capacităţile creatorului vieţii-vindecă orice boală, curăţeşte sufletele de
păcate, învinge moartea, înviind, se înalţă la cer. Deschide calea spre fericirea originară. Şi Făt-
Frumos îşi începe misiunea sa divină, de a descoperi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de
moarte. După ce ieşi din împărăţia tatălui său, ajunse în pustietate. Iese din lume, zdrobind,
învingând cele ale lumii, din trupul şi sufletul său. Iisus iese din împărăţia cerească şi intră în
lume.
Făt- Frumos, ajuns în pustietate, îşi împărţi toată avuţia la cei vreo două sute de ostaşi, pe
care i-i dăduse împăratul să-l însoţească şi apoi îi trimise la împărat. E bine să se reţină că nu a
trimis carăle cu merinde şi banii, înapoi la tatăl său. Îşi împarte averea celor din jur. Aşa fac
sfinţii, la început de drum, renunţă la averea lumii acesteia şi îşi cultivă virtuţile divine, adunând
avere nepieritoare. Făt-Frumos exersa bunătatea pilduitoare. Este vorba de frăţietate, de
solidaritate, de bunătate. Acestea, scrise în spiritul dacoromânilor, au ajuns până in timpul
propovăduirii lui Iisus, în timpul fixării în scris a Noului Testament al lui Iisus Cristos şi până azi.
Toţi monahii dacoromâni sunt în pustie (în ieşire din lumea aceasta şi în intrare în lumea
îndumnezeită, cerească, gustând din eternitatea vieţii celei fericite), pe drumul lui Făt-Frumos,
spre Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Paradisul este o stare spirituală în care
inteligenţa, iubirea, energiile sunt vectorii celor materiale. Accesul în starea spirituală se face din
plaiul nostru spiritual , din plaiul nostru mioritic, din sufletul nostru (minte-inimă-conştiinţă). Din
nefericire, azi, neamul dacoromân este sub asediu şi nu-şi poate valorifica public templele
(bisericile) zalmoxiene sihăstreşti paleocreştine, întru care au continuat sihaştri zalmoxieni şi ca
sihaştri ai lui Iisus Cristos. Că în sânul neamului dacoromân se pregătesc vremi eliberatoare, din
căngile celor potrivnici luminii şi libertăţii întru lumină, nu e nici o îndoială. Divinitatea
Testamentului Zalmoxian Dacoromăn şi a Noul Testamnet al lui Iisus Cristos nu poate fi nimicită.
Biruinţa adevărului şi dreptăţii este de nebiruit. Una sunt. Nu va fi adevăr fără dreptate şi
dreptate fără adevăr.
Făt-Frumos iese din ale lumii, căutând comoara comorilor, Tinereţa fără băţrâneţe şi viaţa fără
de moarte. In Noul Testament, Pomul Vieţii. In religiile antemergătoare lui Iisus, nu cunoaştem o
aşa de fermă, generalizată şi înaltă viaţa monahală, ca la strămoşii noştri. Dacoromânii de azi,
care acceptă să fie lucrători în via Neamului Dacoromân, pentru salvarea, pentru propăşirea
dacoromânimnii, lucrează, indiferent de greutăţi şi ameninţări. Ei au descoperit Calea-Adevărul-
Viaţa. Au redescoperit cele sfinte, din adâncimile sufleteşti, nepieritoare, divine, ale
dacoromânilor. Coordonate majore, înalte, de dorit de orice etnie din lume.
Făt-Frumos, ca şi călugării dacoromâni, el însuşi vieţuind în călugărie, iese din împăraţia lumii
acesteia, iese din legăturile simţurilor lumeşti, întru cele înalte, lăuntrice, spirituale. Este o
zbatere, o căutare, este o luptă, până când piedicile, cătuşele cedează şi trăirea întru cele înalte
îşi dă roadele. Creştinii Noului Testament, care au citit vieţile sfinţilor, patericul (egiptean) s. a. îl
recunosc mai uşor pe Sfântul Făt-Frumos. Toate bătăliile pe care le duce cu întunecimile sunt
bătălii şi victorii pe plan sufletesc şi în consecinţă pe cel trupesc. Pe această cale ajunge în
paradis. Incercările sale sunt de iniţiere sacră. Prin ele treceau călugării dacoromâni şi fiecare
ajungea la diferite trepte, după vrednicie. Calea sfinţilor. Iar sfinţii unui neam nu pot fi şterşi din
sinele spiritual al neamului. Iar dacă fii neamului se exersează, se dăruiesc pentru neam, încep a
conlucra cu sfinţii neamului de dintotdeauna şi astfel nici o piedică, greutate, primejdie, nu-i poate
opri din drumul servirii propriului neam. Nici moartea.
Făt-Frumos ajunge într-o câmpie întinsă, unde erau o mulţime de oraşe, de oameni. Din
străvechime, în cetăţile cu populaţie multă, în oraşele de mai târziu şi de azi, se ademenesc şi
întreţin tentaţiile trupului, chemările erotice, în afara oricăror rânduieli. Iar Făt-Frumos trece
printr-o pădure. Lăuntric se petrece totul. Pădurea simbolizează desimea şi intensitatea
tentaţiilor, întunecimile din care unii oameni nu mai ies niciodată. Câmpia întinsă, oraşele,
tentaţiile, sunt moşia Gheonoaiei. Totul e simbolic. Lumea din care a ieşit îşi trimite după Făţ-

Frumos săgeţile de foc, simţurile lumeşti. Acestea ard şi în trupul călugărilor Noulu Testament.
Ca să învingi strigătul simţual după femeie, să ţii simţurile sub control, să le spui să te lase în
pace şi să se retragă, trebuie să practici o ostăşie puternică, sfântă. E limpede, chemările lumii,
în care ar fi fost împărat, cu o împărăteasă de toată frumuseţea, îşi strigă chemările ei.
Gheonoaia trăieşte în cele mai de jos ale lumii. Reprezintă lumea cu tentaţiile şi răutăţile ei. Dar
Făt-Frumos a ieşit din lume, pentru a o ajuta întru sfinţenie, de care e atât de lipsită. Simţurile
trupeşti, de o anumită natură, trebuie sesizate de-ndată şi alungate. Aşa fac şi azi toţi călugării.
Aşa face şi Făt-Frumos, la pândă, vigilent cu ce se întâmplă în mintea sa. Făt-Frumos iubeşte
lumea şi acţionează pentru îndreptarea ei. Gheonoaia, învinsă, este cuprinsă de bucurie. Să ne
amintim de femeile păcătoase, cu care s-a întâlnit Iisus, de câtă bucurie şi fericire au fost
cuprinse. Maria Magdalena a mers pe calea sfinţeniei. Si ce bătălii a avut de purtat!
Bătălia lăuntrică, sufletească, este spectaculos exprimată în afară, în naraţiunea basmelor
dacoromâne, încât cititorul este atras, coparticipă prin trăirile sale, îi place să citească basmele,
să le povestească, să le asculte.
Toţi suntem chemaţi, aleşi doar cei care răspund glasului conşţiinţei. Toţi, din diferite domenii.
Aici, în lumea sacră.
Făt-Frumos învinge primele încercări iniţiatice. Gheonoaia se dă în lături din drumul său, dar nu
fără a-l mai tenta cu una din fiicele sale. Dar lumea, simbolizată de Gheonoaie, beneficiază de
aceste victorii în spirit ale lui Făt-Frumos. Un dram de lumină şi speranţă a apărut în sinea
Gheonoaiei, în felul acesta devenind cooperantă cu Făt-Frumos. Dar ca orice sacerdot monah ,
nici Făt-Frumos nu scapă de încercări, dimpotrivă, îi apar şi mai arzătoare, mai ameninţătoare.
Ajunge în moşia Scorpiei, sora Gheonoaiei. Aici, până şi iarba este pârjolită. Vrăşmăşia celor
două surori e groaznică. Vor să-şi răpească una de la alta, pământul. Ura între unii fraţi, face
ravagii şi azi. Ni se descoperă, pas cu pas, rălele acestei lumi, nu pentru a o abandona, ci pentru
a o îndrepta. Dar în spiritul nostru, în gândurile noastre, trebuie să fim desprinşi de răutăţile
acestei lumi, doar aşa vom reuşi să facem binele pe care trebuie să-l facem. Lumea aceasta
trebuie să fie îndreptată. Îndreptarea începe cu fiecare. Orice sfinţenie este aducătoare de
sfinţenie, de Cer, pentru semeni. Calea sfinţilor este calea bătăliei cu tine însuţi. Orice
dacoromân, indiferent cine este, trebuie să fie atent la el însuşi, să acţioneze mental asupra sa,
să fie într-o stare de autoeducare permanentă. Şi orice persoană care vrea să se încadreze între
călugării neamului. Făt-Frumos este un victorios. In calea vieţii sale, a câştigat multe bătălii şi în
sensul acesta este un salvator, un eliberator, un mântuitor. Neamul este întărit şi în războiul cel
nevăzut şi în cel văzut. Şi în faţa neînţelegerilor dintre noi şi în faţa celor care, din altă parte de
lume, îşi lasă casa şi ale lor şi vin în Dacoromânia, tulburând pacea etniei dacoromâne, apoi
incriminându-i elitele, care o protejează. Un sfânt dacoromân din vremile noastre, Mihai
Eminescu, i-a exprimat fără echivoc pe toţi dacoromânii, de a trăi în propria ţară, Dacoromânia, în
pace, pe pământul apărat din belşug cu sângele părinţilor, bunilor şi străbunilor, fără să fie
agresaţi, sau stăpâniţi de străini. Nu au nimic cu străinii care trăiesc între ei, aşa cum sunt străini
între toate neamurile pământului, ci cu acei străini care ştiu că nu-s doriţi, că nu au fost chemaţi,
dar intră în ţară în număr impresionant, fără ca opinia publică să ştie, cu acte în regulă, eliberate
de cei sunt de o etnie cu ei, ajunşi în structurile puterii statului dacoromân, ajutaţi de năimiţii
dacoromâni, şantajabili, adevăraţi trădăţori de neam şi de ţară. Cu acei străini care intra în ţară
pe faţă, încetăţnindu-se abuziv. E vorba de un antiromânism de neacceptat. Verdictul:
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă-
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.
Orice drum e de venit, dar şi de plecat.
Făt-Frumos, după cele două mari încercări, ajunge la un câmp numai cu flori şi unde era numai
primăvară. Fiecare floare era deosebit de mândră şi cu un miros dulce de te îmbăta. Si un
vântişor care abia adia. Loc de odihnă, de refacere, de bucurie. Dumnezeu este mereu prezent
cu cei supuşi încercărilor, cu oştenii săi. Îşi face prezenţa simţită, din când în când, în sufletul
oşteanului, cu o căldură sufletească, o lumină aparte, din cealaltă lume, o bucurie fără seamăn.
Cel în cauză recunoaşte fără echivoc prezenţa divinităţii. Un călugăr nu uită aceste clipe. Devine
mai decis. Făt-Frumos nu este încă un voinic, un oştean adevărat, încercat, din oştirea
zalmoxiană. Mai trebuie să treacă o probă, o grea încercare. Palatul Tinereţii fără bătrâneţe şi al

vieţii fără de moarte este înconjurat cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai
sălbatice din lume şi păzesc cu neadormire. Doar se ştie că monahii evoluaţi, cu o viaţă foarte
îmbunătăţită, din neluare aminte, au căzut în cele de jos. Cu cât eşti mai aproape de ţintă, cu atât
încercările sunt mai abile, mai viclene, mai ardente, mai insinuante, etc. Dar cei care au adunat
duh sfânt, spirit înalt, au din ce rezista şi trece mai departe. Divinitatea decide dacă li se arată, în
plaiul lor sufletesc. Nu există îndoială că arătarea divinităţii în sufletul omului a avut loc şi în
timpul Testamentului Zalmoxian Dacoromân, precum şi în timpul Noului Testament. Ajungerea în
starea spirituală de rai, de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, producea trăiri
inconfundabile. Sfinţii şi monahii Noului Testament se simt potopiţi de o lumină aparte, de iubire,
de o fericire de nedescris. Iisus îşi descoperă prezenţa în sufletul lor. Unora divinitatea nu li se
arată în timpul sau înaintea unor mari încercări. Lui Făt-Frumos Dumnezeu i s-a arătat înaintea
celei mai grele încercări. Făt-Frumos este prevenit de calul său că această confruntare, fiind
foarte primejdioasă, trebuie ocolită. Vor zbura pe deasupra ei. Dar când erau să se lase jos, la
scara palatului, de-abia atinse cu vârful piciorului vârful unui copac şi deodată toată pădurea se
puse în mişcare. Urlau dobitoacele de ţi se făcea părul măciucă pe cap. In viaţa bisericească nou
testamentară, ortodoxă, catolică, e prea bine cunoscută recomandarea, pe care o ţin mai ales
călugării şi călugăriţele, de a fi cu gândul la Dumnezeu şi în ultima clipă a vieţii, pentru a se păzi
de atacul satanei. O astfel de clipă de neatenţie era să-l piardă pe Făt- Frumos. Cetatea
sufletească ne fiind păzită o clipită, a fost invadat de toate întunecimile. A fost salvat în ultima
clipă de o zână, doamna palatului. În palat locuiau trei zâne fecioare. Interesant, numărul de trei
parcă ne-ar sugera să ne gândim la Sfânta Treime ,aşa cum este comentată şi arătarea celor trei
bărbaţi, din Vechiul Testament Iudaic. Avansăm ideea că Valea Plângerii ar simboliza starea
omenirii, jalnică, de plâns. Nu dorul după tată şi după mamă a fost ultima încercare la care a fost
supus Făt- Frumos, nu din cauza acestui dor a pierdut raiul, ci din neascultare. O neascultare din
neatenţie, din ne purtare de grijă Nu, ci pur şi simplu, neascultare. Si Eva şi Adam fac aceeaşi
greşeală. Nu ascultă de Dumnezeu. Ascultă de satana, apoi Adam aruncă vina pe Eva şi Eva pe
şarpe. Făt-Frumos îşi asumă greşeala, cum că el este de vină, din nebăgare de samă. Când ai
descoperit viaţa eternă şi fericită, n-ai voie să fii iresponsabil şi să nu o păzeşti pe ea. Iubirea de
Dumnezeu şi de semeni nu e deplină. S-au deschis porţile lumii, cu dorul de părinţi şi Făt-Frumos
cade în lume. Doar de la părinţi a plecat. Nu mai rezistă în faţa dorului de părinţi Orice călugăr
legat cu acest dor de lume este în felul său slab. Dumnezeu trebuie iubit, de asemenea familia
lărgită- neamul dacoromân, întreaga omenire. Dacă ai milă . Dacă eşti un fiu al lui Dumnezeu,
îndumnezeit, harnic si cu luare aminte, urci în iubire. Si îţi afli şi pacea sufletului tău. O legătură
în lume poate prejudicia mila faţă de semeni, care, iată, sunt în Valea Plângerii, iar noi călcăm
regulile de menţinere a căii de acces spre paradis.
Legăturile cu lumea erau mai tari decât legăturile cu cerul. Si Făt-Frumos s-a pierdut în
lume, în ţărână, aşa cum s-au pierdut atâţia şi atâţia oameni.
Aceasta este cartea iniţierii pentru monahii şi pustnicii dacoromâni zalmoxieni, prin cele
trăite de Sfântul Făt- Frumos. Cu alte cuvinte, de la Sfântul Făt-Frumos citire, pentru cei ce
pornesc pe drumul monahismului. Lecţie completă.
Oştenii lui Zalmoxe şi ai lui Iisus una sunt, în oştirea cea mare a mântuirii etniei
dacoromâne. Toate neamurile sunt chemate la Viaţă, la civilizaţia divină, creştină.

3. DIN TIMPURI PRIMORDIALE PÂNĂ AZI
Revelaţia lui Dumnezeu, pentru salvarea omenirii, are loc încă din timpurile primordiale.
Cele analizate mai înainte, care sunt doar o mică parte din corpul Testamentului Zalmoxian
Dacoromân, sunt dintru revelaţia divină.
Se redeschide orizontul care leagă vremile în lumina revelatoare.
Cercetările îşi au o arie largă de investigare.
În sec. al V-lea î.Cr., Herodot (c. 484 - c. 425) atesta iniţierea care se făcea în tradiţia religioasă
zalmoxiană. Spunem tradiţie zalmoxiană pentru că Herodot ne spune că Zalmoxis a trăit cu mulţi
ani înainte de Pitagora,iar Pitagora a trăit în sec. VI (c. 560 - 500 î.Cr.). Deci, Herodot afla, din
viaţa religioasă a dacilor din sec. al V-lea. î.Cr., că zeul Zalmoxis, pe când era mare preot, îi iniţia
întru nemurire pe ucenicii săi. Zalmoxis însuşi a coborât într-o locuinţă subpământeană, unde a
trăit trei ani. În al patrulea an a revenit în lume. Zalmoxis este înscris în conştiinţa dacilor ca
unicul şi marele lor zeu. Opinia lui Herodot că Zalmoxis a trăit „cu mulţi ani“ înainte de Pitagora
nu poate fi interpretată decât că a trăit „cu mult timp“ înainte de Pitagora, deoarece, dacă ar fi fost
vorba, de exemplu, despre un secol, Herodot ar fi precizat numărul anilor. Cu mulţi ani înainte,
după opinia noastră, înseamnă cu secole.
În sec. al XIII-lea î.Cr., a trăit Orfeu, fiul regelui Traciei şi mare preot al tracilor, mare iniţiat,
împlinitor (ridicarea pe un plan superior, spiritual, al iubirii) al religiei străvechi a traco-plasgilor. În
timp ce orfismul era aspirat de lumea grecilor, zalmoxianismul continua să strălucească în
mijlocul tracilor nordici, carpato-danubieni-hemusieni.
Se reliefează, astfel, adevărul că este vorba despre o tradiţie religioasă statornicită de mult
timp. De ea se izbesc grecii, dar fără să o poată străpunge, eroda, măcina, asuma, greciza, cum
făcuseră între tracii din sudul Balcanilor şi din Tracia ( teritoriul european al Turciei de azi).
Era vorba, într-un anume fel, de principiul vaselor comunicante, Cu cât tracii peninsulari
(balcanici) sufereau de umbrirea pricinuită de greci, tracii din România de azi se înălţau în
luminile adâncimilor spirituale. Cât priveşte existenţa istorică a regelui şi marelui preot Zalmoxis,
nu există nici o îndoială, cum nici o îndoială nu există asupra existenţei similare a lui Orfeu.
Rămâne deschisă, încă, problema cunoaşterii mai amănunţite a religiei străvechilor traco-pelasgi
de dinaintea lui Orfeu şi Zalmoxis. S-a descifrat în chiar numele lui Zalmoxis (Zeul cel Moş) religia
unui zeu străvechi de dinaintea lui Zalmoxis. Din numele Zalmoxis se evidenţiază continuitatea
religiei de dinaintea, din timpul şi de după existenţa istorică a Regelui şi a Marelui Preot Zalmoxis,
care nu ar fi decât un reformator (împlinitor) al religiei de dinaintea sa, religia în care trona Zeul
Moş (Zalmoxis). Herodot scrie că lui Zalmoxis unii geţi îi mai spun Gebeleizis. Regele şi Marele
Preot Gebeleizis este împlinitorul strălucit al religiei Zeului cel Moş, adică a Zeului de demult
(Zăul ăl Moş, Zălmoş, în transcriere grecească Zalmoxis). Gebeleizis, zeificat, a ajuns să fie
identificat cu Zeul Moş (Zalmoxis). In cadrul religiei Zeului Moş, numele de Zalmoxis este generic.
Religia lui Zalmoxis este receptată ca o religie a unui singur zeu, ca o religie monoteistă.
Religia monoteistă a evreilor, a fost revelată prin marele prooroc Moise, în vremile când au
trăit Orfeu şi Zalmoxis.
Strâmtorile (Dardanelele) dintre Europa şi Asia Mică erau un teritoriu intern al tracilor, iar Marea
Egee era Marea Tracilor. Prin tracii din Asia Mică (dar şi prin cei din Tracia care, în sud, se
întindea până la apa Strâmtorilor), legătura cu Mesopotamia, de unde era originar ilustrul
credincios Avraam, cu Egiptul, unde evreii au fost sclavi patru sute de ani, unde s-a născut Moise
şi a trecut în fruntea poporului evreu, şi cu Ţara Sfântă, legătura tracilor era permanentă.
Se ştie că Orfeu a studiat în Egipt pe timpul când, după toate probabilităţile, îşi desăvârşea
educaţia şi Moise. Tradiţia că Zalmoxis şi-a însuşit o parte din cunoştinţele astronomice în Egipt
era vie şi în sec. I d.Cr. Iar, dacă, după unii cercetători, poporul evreu plecase deja din Egipt,
fundamentul situaţiei nu se schimbă. Monoteismul exista în Palestina, între Egipt şi ţările tracilor.
Deasupra tuturor exista un zeu. Unul. Domnezeu.

O idee înnoitoare, de regulă, nu apare doar într-un singur loc. Aşa, monoteismul, chiar dacă
Divinitatea s-a manifestat între evrei, nu înseamnă că nu există şi în religia altor neamuri, de
exemplu în lumea tracilor. Sau din alte vremi, de dinainte. Din revelaţia primordială.
Revenind la textele basmelor dacoromâne, constatăm bogăţia lor iniţiatică, oglinditoare a
bogăţiei şi înaltei vieţi spirituale a strămoşilor noştri din ultimele trei-patru milenii.Având în vedere
cele spuse până acum despre Zalmoxe, vom lua în considerare religia traco-pelasgă de la
Uranus până în primele secole ale primului mileniu creştin.
Faptul că Orfeu a primit lira de la Apollo, zeu din panteonul tracilor, ne îngăduie să avem în
vedere posibilitatea ca Orfeu să fi trăit înainte de Moise. Cu atât mai mult Zalmoxe. Poezia, în
literatura universală, începe cu marii poeţi traci Linos, Abaris, Musaios, Orfeu. E vorba de o
tradiţie.
După încetarea din viaţă a Regelui şi Marelui Preot Uranus, în fruntea imperiului pelasg ajunge
fiul său, Saturn. Suntem cu mult înainte de Homer, în îndepărtatele vremuri anteelenice.
Saturn preia toate atributele tatălui său şi, conform obiceiului, în cadrul religiei, se instalează în
prim planul cultului religios public, în locul lui Uranus. Fenomenul este firesc atât Uranus, cât şi
Saturn fiind regi, dar şi mari preoţi. Ambii au fost zeificaţi. Deci, enumerând atributele lui Saturn,
înţelegem că sunt moştenite de la Uranus, făcând parte din dogma religiei acelor timpuri.
Saturn era numit patir (părinte, tată), deus parens (tatăl zeilor), presvitis, senex, vetus deus
(bătrânul, moşul, zeul cel de demult), papae-os (moş), Deus Manus, Manes (cu înţelesul iniţial de
Zeul Mare, suveran). Latinii îi spun Saturnus senex, deus vetus, Deus Majus (în limba oscilor
Maesius, Moesius), adică tot moş.
Toate denumirile converg, înseamnă „moş”, „bătrân”. Deci, după opinia noastră, desemnează
atât faptul că Saturn a trăit până la adânci bătrâneţi (moş), cât şi că este un zeu de demult, moş,
bătrân.
Saturn se mai numea Zeus Omoloios, homo, aniros, Omolos (Omul).
Luna decembrie la romani îi era consacrată lui Saturn.
Tradiţia altarelor Omului, în înălţimi de munţi, se mai păstrase, pe pământul Daciei, până în
mileniul al doilea al erei noastre.
Tradiţia Omului s-a păstrat până în Noul Testament. Grecii sunt cei care au tradus, din Noul
Testament, Fiul Omului, prin Fiul lui Dumnezeu, umbrind formula originală, Fiul Omului, care,
desigur, avea şi semnificaţia de Fiul lui Dumnezeu, de Fiu al cerului şi al pământului. Conţinutul
denumirii este reliefat în Crez: „Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om”. 1
Fără să insistăm, menţionăm că o oarecare pregătire a lumii pentru primirea Fiului Omului
(Hristos) se poate descifra şi în vechile religii.
„Rama nu-i altul decât Vişhnu însuşi, sub chip omenesc, este Domnul fără început ori mijloc, ori
sfârşit.” 2
„Bharata, fratele lui Rama, este dharma întruchipată. 3
Dar, să revenim la denumirea de Fiul Omului.
„Titlul de Fiul Omului, care este lipsit de sens în greceşte, este înlocuit prin Fiul lui Dumnezeu
sau Domnul (Kirios). Termenul Mesia este tradus în greceşte Christos, sfârşind prin a fi un nume
propriu, Iisus Hristos. 4
Să reţinem, din Noul Testament, doar câteva locuri din cele în care se află numele de Fiul
Omului.
„Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare.
Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l
izgonim
El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi post.
Şi ieşind ei de acolo străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor
ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”
„Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă.
„Şi Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!”
„De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu.
Iar ei au zis toţi: Aşadar, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Şi El a zis către ei: Voi ziceţi că Eu sunt.
Şi ei au zis: Ce ne mai trebuie mărturii, căci noi înşine am auzit din gura Lui” 5

Oare Fiul Omului era chiar atât de lipsit de sens în greceşte sau a fost vorba şi de o distanţare
voită a grecilor creştini faţă de Omul religiei vechi, prin evidenţierea divinităţii, prin reliefarea stării
de Fiu al lui Dumnezeu!
Cuvântul Om sublinia deja, în mintea oamenilor de rând, mai mult condiţia lui terestră, de
pământean
Poate că, în vremurile arhaice, înţelesul cuvântului Om să fi fost cu mult mai bogat decât astăzi.
Distingem, şi azi, un înţeles obişnuit al cuvântului om, scris cu literă mică, şi un înţeles adânc al
cuvântului Om, scris cu literă mare. Cuvântul Om cumulează atributele majore ale fiinţei umane.
Aşa, de exemplu, în expresia „Să fii Om e lucru mare”, cuvântul Om este o sinteză de virtuţi spre
care trebuie să tindă fiinţa umană, sinteză care trebuie să-i fie proprie. Prin comportament, cei
despre care zicem că sunt oameni se încadrează, azi, în rândurile Fiilor Luminii, în rândurile Fiilor
lui Dumnezeu. Sau se aseamănă comportamental cu persoanele cu un înalt grad de
îndumnezeire.
În cuvântul Om şi azi se mai pot decodifica sensuri adânci, divine. Numai că Om, amintind şi de
vechea religie păgână, nu numai de cea biblică a Vechiului şi Noului Testament, nu este plăcut
învăţaţilor creştinismului.
Se mai poate observa, şi în vremurile noastre, în rândurile preoţilor, o oarecare rezervă faţă de
înţelesul din actualitate al cuvintelor Om, Omenie, fără a le respinge aspectele intrinsece,
pozitive, fără a respinge înţelesul de persoană săritoare în ajutorul confratelui în necaz, de
persoană sociabilă, cu o bună comportare, deci, dar blocând ideea de sacralitate, blocând
concurenţa acestor cuvinte cu terminologia creştină de azi. Vrem să spunem că, în această
situaţie, se mai poate recunoaşte o urmă din sacralitatea religiei arhaice cuprinse în cuvântul Om.
Poate că înţelesul iniţial al cuvântului Om să fi fost tulburător de adânc, având în vedere că
toate fiinţele din societate se numesc oameni. Toţi înţelegem că un om adevărat este înzestrat cu
virtuţi (calităţi). Ştim toţi ce înseamnă a fi om. Ştim toţi, deci, că în acest cuvânt este înscrisă
condiţia unei societăţi superioare, divine. Poate că o analogie cu faptul că toţi creştinii, la
începutul vremurilor nou-testamentare, se numeau sfinţi să fie adecvată.
E sigur că, fără o extrem de îndelungată practică religioasă, cuvântul om, chiar şi în sensul
obişnuit, nu ar cuprinde esenţa condiţiei divine a fiinţei umane.
În cuvântul om mai sunt înregistrate atributele unei societăţi superioare, paradisiace. Cuvântul
mai păstrează urma paradisului terestru, iar paradisul terestru nu este altceva decât o normală
convieţuire a oamenilor în cadrul divinităţii împământenite. Nu este altceva decât respectarea
atributelor care sacralizează fiinţa umană. Uşor se poate aduce şi azi fericirea în sufletele noastre
şi în societatea omenească, respectând zestrea divină înscrisă în sinele nostru. Fericirea începe
de la a fi sau a nu fi om, de la avea o comportare sfântă în gânduri, în cuvânt şi în fapte.
Desacralizarea cuvântului om, a condiţiei umane, se resacralizează pe o treaptă superioară, a
Noului Testament, prin însuşi Fiul Omului (Fiul lui Dumnezeu), prin cuvintele creştin, sfânt şi
altele.
Poate că Fiul Omului, la grecii de la începuturile creştinismului, ducea cu gândul la înţelesul
obişnuit. Cuvântul Om suferise, deja, o desacralizare până la pierderea unor înţelesuri mistice.
Chiar atât de mult să fi pierdut cuvântul Om înţelesurile mistice sau este vorba de sublinierea
expresă a Divinităţii, tocmai pentru a evita unele echivocuri în urma desacralizării suferite, pentru
a evita înţelesul terestru, pământesc, obişnuit! Sau grecii n-au putut trece cu vederea că acest
cuvânt era central în religia zalmoxiană!
Saturn mai era numit şi Omul. Religia Zeului Moş, până în perioada creştinismului, şi-a avut
câteva altare celebre în România (Dacoromânia), în Munţii Bucegi şi Ceahlău.
„Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte poartă şi azi numele, unul de Caraiman şi altul, de
Omul, şi amândouă au fost, odată, consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui
Cerus Manus, Megas Uranos şi altul lui Saturn, numit şi Omul.
Pe punctul cel mai culminant al Muntelui Omul se înalţă o columnă uriaşă, învăluită, de regulă,
în nori, iar pe alt pisc din apropiere mai există, şi astăzi, cel mai important simulacru al lumii
preistorice, o reprezentare umană sculptată în stâncă, de o mărime, într-adevăr, formidabilă.
Această figură, într-adevăr titanică, din Munţii Daciei vechi, numiţi odată ai hiperboreilor, ne
înfăţişează, după toate caracterele sale, imaginea supremei divinităţi a timpurilor pelasge“.
„Diferite amintiri ce ni s-au păstrat în amintirile poporale (în legende, colinde, descântece) din
religiunea mamei zeilor, precum şi numeroase urme din cultul şi din simulacrele acestei divinităţi,

prin Carpaţii Daciei, ne spun că religiunea Mamei Mari, a Gaiei, Rheei sau a Pământului
personificat a fost odată religiunea principală a acestei ţări“.
„O deosebită celebritate a avut, până în sec. al XVII-lea, figura cea colosală a Babei Dochia din
Carpaţii Moldovei.
Acest simulacru, după cum rezultă din descrierea principelui Cantemir, se afla pe turnul cel
înalt de lângă vârful cel maiestos al Muntelui Ceahlău.
Chiar şi astăzi, munţii ce despărţesc ţara Moldovei de ţara Ardealului sunt numiţi de popor
Munţii Ceahlăului ori Munţii Dochiei, fiindcă, după cum spune o tradiţiune, «Dochia şeade în
Ceahlău».
Cele dintîi zile ale lunii martie (între 1 şi 12) sunt denumite la poporul român «zilele Babei
Dochie», ori «zilele Babelor»“ 6 .
„Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost
atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias… Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă
de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu 20 de mioare, din a cărei parte firească
curge într-una un izvor… Nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior, în partea
firească, fiindcă nicăieri împrejur nu se văd urmele unui izvor sau ale unei albii.
Pesemne că de aceasta s-au folosit păgânii pentru slujba lor religioasă, căci preoţii lor aveau
obicei să se slujească de mijloace fireşti sau de vicleşuguri vrăjitoreşti prin care să poată aduce
mulţimea lesnecrezătoare la uimire sau la înălţare religioasă“ 7 .
„Această numire arhaică de Omolos a fost înlocuită, mai târziu, prin terminul Andros, în unele
părţi ale Greciei şi Asiei Mici. Înţelesul este acelaşi, însă, cu siguranţă, nu putem şti dacă originea
cuvântului Andros este grecească ori pelasgă. Grecii cei vechi mai numeau icoana unui om
andrias, cu deosebire statuiele şi columnele.
În fine, luna lui decembrie, care la romani era întreagă consacrată lui Saturn, mai poartă şi
astăzi la poporul român numele de Andrea, sau Indrea, ori, cu alte cuvinte, ea este «luna
Omului» sau a «sărbătorii omului».
În antichitatea greco- romană, Saturn era înfăţişat cu o figură pelasgă rustică, ca un bătrân cu
barbă albă, cu pletele lăsate pe umeri (intonus avus), acoperit pe cap cu un fel de straie, uneori
cu sandale în picioare şi gârbovit de greutatea bătrâneţilor.
„Regele Latin, primind pe ambasadorii lui Enea, le adresează următoarele cuvinte: «Nu fugiţi
de ospitalitatea noastră, nu ignoraţi pe latini, gintea lui Saturn, oameni drepţi, nu prin pedepse,
nici prin legi, carii de bună voie, prin înclinaţiunea lor, mai păstrează şi astăzi cu sfinţenie
instituţiunile strămoşeşti rămase de la Dumnezeul cel Bătrân (s. moş)».
Ne fugite hospitum, neve ignorate Latinos.
Saturni gentem haud vinclo nec legibus aequam,
Sponte sua veterisque dei se more tentem (Vergiliu, Eneida, VII, v. 202-205).
Este semnificativă întrebuinţarea pe care o face Vergiliu în versurile de mai sus a cuvintelor
Veteris dei mos. După Festus, Mos est institutum patrium id est memoria veterum, pertinens
maxime ad religiones caerimoniasque antiquas.
Acelaşi titlu de Zeu Moş – deus vetus sau avus – îl va avea Saturn şi la daci.
Istoricul Mnascas din Patrae, care trăise în secolul al III-lea î.Ch., ne spune că geţii îl adorau pe
Saturn, pe care ei îl numesc Zalmoxis.
Tot astfel scrie Diogene Laertius, cum că geţii îl numesc pe Saturn Zalmoxis. Iar la Hesychiu
aflăm: „Zalmoxis o Kronos“.
Forma de Zalmoxis care ni se prezintă la Herodot, la Porfiriu, la Hesychiu, precum şi în diferite
manuscripte ale lui Platon şi Suidas, este recunoscută în ştiinţă ca cea mai corectă… Din punct
de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-mox-is, în limba dacilor, nu însemna altceva
decât Zeul Moş. Finalul -is reprezintă, aici, ca şi în alte cazuri analoage, numai un simplu sufix
grecesc…
Lucian, unul dintre cei mai interesanţi scriitori ai vechimii, distins prin spiritul şi erudiţiunea sa, îl
numeşte pe Zalmoxis paros deos, adică «zeu părinţesc» sau «zeu strămoşesc». La Herodot,
Zalmoxis este daimon epihorios (deus indigena)…
„Aceleaşi tradiţiuni istorice au existat în antichitate despre Zal-mox-is ca şi despre Saturn, în
Grecia şi în Italia. Saturn, spuneau tradiţiile religioase latine, dispăruse deodată din faţa
oamenilor (Macrobii, Sat. I, 7. Cum … subito Saturnus non comparuisset, excogitavit Ianus
honorum eius augmenta). Saturn este un deus in statu abscondito, un latens deus (Vergiliu,

Eneida, 8, 321) Ovidiu, Fastele, I, 236). În particular, teogoniile greceşti ne spun că Joe, după ce
l-a alungat pe Saturn din vechiul Olimp, l-a închis într-o vastă suterană numită «Tartaros», la un
loc cu titanii, reprezentanţii cei vechi ai rasei pelasge. Tot astfel auzise Herodot despre Zal-moxis,
că acest om-zeu (andropos daimon) ar fi dispărut deodată din faţa tracilor (geţilor) şi că
petrecuse câtva timp într-o locuinţă suterană (liv. 5, c. 95). Zal-mox-is călătoreşte prin Egipt, iar
Saturn ne apare în toate tradiţiunile istorice dominând, totodată, şi peste Egipet, şi peste o mare
parte a Lybiei.“ 8
Toate epitetele lui Saturn (numit şi Cronos) pe care le-am enumerat înseamnă acelaşi lucru,
exprimat în limba dacilor prin cuvintele Zeul Moş (-is, de la Zal-mox-is, este un sufix grecesc).
Cuvântul moş din limba dacoromână are o mare amplitudine semantică. Moş înseamnă zeu,
om în vârstă (moşneag), bunic, unchiaş, strămoş, ai veni cuiva moş Ene pe la gene. Moşii sunt
fiinţe imaginare, despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna
martie care urmează după zilele babelor. Moşul este personajul mascat care însoţeşte breaza.
Moşii sunt numele unor sărbători pentru pomenirea morţilor, precum şi anumite zile de bâlci. A
moşi înseamnă a da unei femei ajutorul necesar la naştere şi a da primele îngrijiri unui nou
născut. Moşie înseamnă pământ strămoşesc, patrie etc., etc.
Geţii îl numeau pe Saturn, Zalmoxis.
Unii dintre geţi îl socot pe Zalmoxis drept Gebeleizis; îl numeau şi Gebeleizis (vezi Herodot, liv.
XCIV) 9 .
Gebeleizis este numit Zalmoxis. Devenise şi el Zeul Moş, la fel ca Saturn.
Imaginea divinităţii (Zeul Moş) este bine cultivată în sufletele dacilor.
Zalmoxis numit Gebeleizis are aceeaşi tradiţie iniţiatică precum Saturn.
Zeul Moş Zalmoxis nu reprezintă decât prelungirea religiei străvechi a zeului Uranus, Zeul Moş
(de demult, bătrân, din vremi bătrâne) şi, apoi, a fiului său, regele şi zeul Saturn.
Regele şi zeul Gebeleizis se adaugă celebrilor săi înaintaşi, Uranus şi Saturn, încadrîndu-se în
religia Zeului Moş (Zalmoxis).
Cît priveşte Ge, prima parte a numelui Gebeleizis, socotim că este necesar să rămânem în
cadrul religiei Zeului Moş, căreia îi aparţine Gebeleizis.
Geea este o zeitate primordială, din mitologia traco-pelasgă, zeitate generatoare a zeilor. S-a
născut după Haos, zămislind pe Uranos (Cerul) şi pe Pontos (Marea). Geea (sau Terra,
Pământul, zeitate feminină), din unirea cu Uranos (Cerul), a avut doisprezece fii (şase fete şi
şase băieţi), printre care şi pe Cronos (Saturn).
Ge înseamnă deopotrivă Geea şi Getul.
Limba latină literară păstrează forme moarte care, cândva, erau vii. Latina vorbită prezintă
inovaţii. Aşa, de exemplu, Bellus este înlocuit, în latina vulgară, cu formosus 10 .
Bellus ne poate trimite, deci, la vremurile dinaintea constituirii limbii latine clasice. S-a menţinut
în timpul latinei clasice şi a cedat, apoi, terenul în favoarea lui formosus.
Identitatea dintre Bellus şi Formosus este în afara oricărei îndoieli.
Ge-Belei-zis – ultima parte a numelui, zis zes, înseamnă zeus, zeu.
Gebeleizis (Ge Bellus Zeul) înseamnă Gebelei după ce a fost zeificat. Prin zeificare a început
să se confunde cu Zeul Moş (Zalmoxis). Numele Gebelei are a doua parte a numelui la fel cu a
lui Făt Frumos. Bellus aparţinea limbii culte, iar celălalt, Frumos, limbii dacolatine vii, orale,
populare.
Fiul lui Saturn (Cronos) şi al Rheei a fost Poseidon, iar fiul lui Poseidon şi al Libiei a fost Belus,
întemeietorul Babilonului (fratele său, Egipt, va da numele său regiunii Nilului). După cum se
poate constata, suntem în vremurile imperiului pelasg, condus de Saturn, cu foarte mult timp
înainte de migrarea grecilor în sudul Balcanilor. Belus însuşi este rege şi mare preot,
întemeietorul templului Belus din Babilon. Bel este un nume sui generis în lumea religiilor
precreştine. Vom aminti doar câteva din zeităţile cu acest nume:
Bel, în mitologia caldeo-asiriană, stăpânul întregului pământ şi al oamenilor, ca şi al
elementelor atmosferei. Identificat cu Baal.
Belbuc şi Zeomebuc, geniul binelui şi geniul răului, în mitologia vandalilor: Zeul alb, cel dintîi, şi
Zeul negru, cel de-al doilea.
Belzebut, una din principalele divinităţi siriene. Demonul suprem în scrierile lor sfinte.
Belizana, nume atribuit de vechii gali unei divinităţi similare Minervei.
Numele Bel, în familiile regale şi sacerdotale ale tracilor, îşi are, deci, o temeinică justificare.

Rheea a fost, cîndva, figura centrală a religiei din Dacia.
„Diferite amintiri ce ni s-au păstrat din tradiţiile poporale (în legende, colinde, descântece), au
religiunea Mamei zeilor, precum numeroase urme din cultul şi simulacrul acestei divinităţi prin
Carpaţii Daciei ne spun că religiunea Mamei Mari, a Gaei, Rheei sau a Pământului personificat a
fost odată religiunea principală a acestei ţări“ 11 .
Printre cei doisprezece fii ai Geei (dintre care făcea parte şi Saturn) erau şi Oceanos Coeos
(Ceos) – din unirea cu Uranus (Cerul) – şi Ceto, fiică, din unirea cu Pontos (Marea). Numele de
Ceo şi Ceto par că ne-ar indica numele Geei, dar şi pe acelea de Get şi Geta. Oceanos Coeos
reprezenta fluviul Istru (Dunărea), fluviu numit şi Oceanos Potamos. Marea Neagră fusese numită
Oceanos, apoi devenind Pontos. Oceanos Potamos desemnează numai fluviul.
Geţii locuiau între Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali, până la Marea Neagră (de la Munţii
Balcani la Bug). Acelaşi neam dacoget. Dacoromanii de azi.
In acest context istoric-religios-etnic, subliniem că până azi, în mileniul al III-lea de după
Cristos, din vremi străvechi, cu mult de dinaintea lui Iisus Cristos, toti dacoromânii de azi, de pe
întregul teritoriu dacoromânesc, spunem că suntem de aici, get-beget, adică oameni ai locului,
pământeni, autohtoni, băştinaşi sută la sută. Şi continuitate de religie şi continuitatea pe pământul
străbun şi continuitatea de neam şi continuitatea de limbă.
Să ne reamintim că Istru, la vărsare, avea şapte braţe, iar în Deltă se aflau mai multe mari
întinderi de ape (lacuri) decât azi.
Numele Făt implică ceva sacru, parcă din lumea cealaltă, păstrată în lumea aceasta. Făt, feţi
sunt cuvinte dacoromâne care desemnează şi azi pe copii, adolescenţi, tineri, fii, ingenuitatea lor
sufletească şi trupească, iar fetus (foetus) înseamnă pruncul din pântecul matern, adică în
teritoriul de dincolo şi în cel de aici, între cele două tărâmuri, ca în peştera dintre cele două lumi.
Făt are şi atributele sacralităţii fătului din pântecul mamei. Are ceva de taină. E năzdrăvan, adică
are nişte calităţi ascunse în celălalt tărâm (provenite din celălalt tărâm), aparţinătoare unei alte
lumi, dar, prin el, şi lumii acesteia.
Făt (în sensul de fetus, prunc în pântecele matern) are o legătură directă cu Geea (Terra,
Pământul, pântecele) şi cu Cerul, deoarece Făt Frumos este înzestrat cu puteri supranaturale,
care aparţin de lumea de dincolo. Făt Frumos, înzestrat cu puteri supranaturale, este cel mai
mare sfânt al religiei vechi a geţilor, a locuitorilor Daciei, sfânt care a devenit nemuritor în
memoria orală a poporului, fiind, şi astăzi, în mileniul al treilea, plin de prospeţime, un intim al
vieţii spirituale a dacilor dintotdeauna, un simbol, o putere, optimismul şi forţa de a traversa orice
piedici ridicate în calea vieţii de către întunecimi, de către forţele răului. Cumulează înalta ţinută
etică şi morală a dacoromânilor.
Este în afara oricărui dubiu că peştera din Povestea Porcului spre (şi prin) care se ajunge la Făt
Frumos (de pe tărâmul de dincolo) în calitate de Împărat (Dumnezeu), adică de Zeu, este una şi
aceeaşi cu locul, cu drumul (cu peştera) prin care dispar Saturn şi Zalmoxis (Gebeleizis).
Aspectul iniţiatic al peşterii lui Saturn s-a estompat şi, în parte, deformat, cu trecerea timpului, dar
ea poate fi reconstituită, prin scenariul păstrat.
Şi încă o observaţie. Şi Dumnezeul biblic (al religiei Vechiului şi Noului Testament din Ţara
Sfântă) este reprezentat ca un Moş, ca un om în vârstă, cu barbă, ca un om care a ajuns la
adânci bătrâneţi. Imaginea este mai degrabă descinsă din viaţa terestră. Făt Frumos Împărat
(deci, din lumea de dincolo)este tot tânăr. Este, şi aici, un tâlc al vieţii veşnice, al tinereţii fără
bătrâneţe. Din Sfânta Treime, Hristos este oglinda unei astfel de stări, de tinereţe fără bătrâneţe.
Din nefericire, analiza basmelor dacoromânilor lasă de dorit. Oaza cu apă vie a spiritualităţii şi a
permananţei neamului nostru, păstrată de întregul popor, ca pe cel mai de seamă tezaur. Liant
de unitate de neam. Liant de unitate naţională naţională. În sufletul nostru, spre a ne nimici, nu a
reuşit să pătrundă nimeni. Aici, în spirit, se zidiseră cetăţile şi templele nemuririi noastre. Şi s-au
dovedit a fi mai trainice decât toate forţele întunericului. Valurile popoarelor migratoare s-au spart
unele după altele.
Un fiu martir al neamului nostru, când s-a aplecat cu sfială, cu iubire, spre adâncimile
spiritualităţii, păstrate în textele basmelor (ca sângele în vinele trupului şi ca veşnicia în Împărăţia
cerească), prin sufletul său s-a înălţat şi a înălţat, cu istovitoarea, dulcea şi înălţătoarea dăruire
de sine, cel mai mare edificiu al literaturii noastre culte, Luceafărul. Se ştie că Mihai Eminescu şia
luat, pentru acest poem, apa vie, spiritul propulsor după nemurire, din basmul dacoromân Fata
din grădina de aur.

Şi nu este deloc întâmplător că, tocmai pentru Mihai Eminescu, Bunătatea (Iubirea) este
înscrisă în însăşi mecanica cerească.
Şi nu este deloc întâmplător că neamul nostru este înregistrat în istorie, în ultimele douăzeci şi
cinci de secole, atât de incomparabil cu atâtea şi atâtea popoare, care şi-au clădit istoria şi
caracterele pe gloria ascuţişului de sabie. Este vorba despre sublima trăsătură definitorie a
Neamului Dacoromân, buna cuviinţă. Omenia, bunătatea nu au fost anulate de urgiile istoriei.
Herodot, după ce ne informează că tracii, după indieni, erau cei mai numeroşi din lume,
evidenţiază că geţii sunt cei mai viteji şi drepţi dintre traci. Diodor din Sicilia evidenţiază omenia şi
buna cuviinţă a dacilor. Anonymus vorbeşte despre bunătatea din Ţara dacoromânilor condusă
de Gelu. Cronicarii noştri se întrec în a recunoaşte şi a recomanda aceste virtuţi. Petru Maior ne
îndeamnă să urmăm strămoşilor noştri în omenie şi bună cuviinţă. Pentru Eminescu, bunătatea
este înscrisă în mecanica cerească. Deci, oameni drepţi, plini de bunătate şi bună cuviinţă, timp
de douăzeci şi cinci de secole. Acestea nu aveau cum să devină definitorii pentru civilizaţia
dacoromână fără sinceritatea oficierii liturgice, fără calea dintre societatea pământească şi cea
divină.
N-am onorat pe toţi cei de până la noi cu o enciclopedie, între o sută şi două sute de volume, a
întregii creaţii spirituale a neamului nostru, păstrate pe cale orală. Numai Mioriţa s-a bucurat de
un volum care cuprinde peste nouă sute de variante – din nefericire, alte câteva sute au rămas în
afara acestui volum. Dar, acest volum are, deja, o influenţă inestimabilă în dinamica spirituală a
poporului nostru. Pe când zeci şi zeci de volume, cu toate variantele, ale tuturor genurilor,
speciilor şi subspeciilor creaţiei orale tezaurizate în prodigioasa memorie a ţăranilor noştri Când
îi vom onora pe aceşti păstrători şi creatori ai spiritualităţii dacoromâneşti cu cinstea care li se
cuvine O anume hărnicie a Institutului de folclor şi a catedrelor universitare în a edita, într-un
corp enciclopedic, întregul nostru folclor ne-ar oferi, cât mai este timp, şansa unică de a beneficia
de tainele depozitate în clasa ţărănească ce ameninţă să dispară, înainte de a i se fi cules, în
întregime, imensa bibliotecă aflată în memoria ei.
Spiritul enciclopedic, animat de profunda iubire de neam, al lui B. P. Haşdeu şi Nicolae
Densuşianu, care au lansat chestionare enciclopedice la scară naţională, prin care ne-am
recuperat o mare parte a existenţei noastre spirituale care, altfel, ar fi fost pierdută, nu a fost
preluat, nu a fost continuat. Astfel, de chestionare, lansate acum, paralel cu editarea completă a
folclorului nostru, ar fi ca un omagiu târziu, adus vrednicului nostru popor, de către intelectualii lui
de azi.
Într-o enciclopedie a folclorului dacoromân ne-am regăsi aripile niciodată frânte.
Că nu avem încă o mare enciclopedie modernă este un grav neajuns, plătit scump în toate
disciplinele tehnico-ştiinţifice şi umaniste, deoarece într-o astfel de enciclopedie s-ar găsi imediat
o serie de informaţii şi s-ar economisi, astfel, un enorm timp. Dar situaţia în care ne aflăm
înseamnă rămânerea în urma altor ţări, care au ştiut şi ştiu să preţuiască un astfel de instrument
de lucru, un adevărat computer în care se înmagazinează, la modul esenţial, rezumativ, uriaşe
informaţii.
Dar a nu avea o enciclopedie a spiritualităţii poporului nostru, atât de sigur tezaurizată în
memoria ţărănimii noastre, înseamnă a nu avea rădăcini, a nu avea energii, a nu avea idei, a nu
avea imaginaţie, a nu avea adâncimi şi înălţimi, înseamnă a trăi afectaţi de bătăile vântului,
înseamnă că puţinul pe care îl dobândim să fie, în prea mare măsură, de la alţii.
Al cui interes îl servim ne reactualizându-ne şi ne păstrând, în actualitate, întregul nostru
trecut
Şansele viitorului nostru sunt intacte în noi înşine.
Totul este să punem în funcţiune acest inestimabil computer cu spiritualitatea multimilenară a
poporului nostru, cu experienţele, izbânzile sentimentele şi ştiinţa lui, cu întregul tezaur folcloric.
Nu reuşim să ne înălţăm cu aripile parţial amputate.
Ale noastre sunt mai eficiente, mai bune decât cele de import. Le avem totdeauna la îndemână,
nu trebuie să luptăm ca să le obţinem de la alţii. Abia funcţionând deplin, la posibilităţile noastre,
importul de valori, când va fi cazul, îşi va avea rostul său.
N-am folosit decât în mică măsură tezaurul parametrilor noştri spirituali.
Îndrăznim a spune că foarte puţine popoare îşi mai au la îndemână banca păstrătoare a avuţiei
lor spirituale, pe timp de trei-patru milenii.

Iar popoare care nu au aşa ceva nu există îndoială că ar şti să valorifice integral această
moştenire, dacă ar fi a lor.
Lipsa editării într-un corp enciclopedic a întregului tezaur spiritual folcloric al neamului nostru ne
pricinuieşte neîmpliniri de mari proporţii.
« »
NOTE
1 Carte de rugăciuni pentru tot creştinul, Alba Iulia, 1977, pag. 25.
2 Valmiki, Ramayana, II, repovestită de C. Rajagopalachari, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1968, pag. 266.
3 Idem, pag. 116.
4 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1986, pag. 335.
5 Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1982 – Marcu, 9-27-31, Luca, 22, 21-22, 69-71.
6 Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pag. 177, 193.
7 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978, pag. 50-51.
8 Nicolae Densuşianu, op. cit., pag. 175, 169-170.
9 Nicolae Densuşianu, op. cit., pag. 182.
10 E. Coşeriu, Das sogennante „Vulgarlatein“ und die ersten Differenzierung in der
Romania, Darmstadt, 1978 – cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 84.
11 Nicolae Densuşianu, op. cit., pag. 188.
4. PORCUL CEL FERMECAT
cules de Petre Ispirescu
A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălie, îşi chemă fetele şi le
zise:
-Iaca, dragele mele, sunt silit să merg la război. Vrăjmaşul s-a sculat cu oaste mare
asupra noastră. Cu mare durere mă despart de voi. În lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi
cuminte, să vă purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei. Aveţi voie să vă preîmblaţi prin
grădină, să intraţi prin toate cămările casei: numai în cămara din fund, din colţul din
dreapta, să nu intraţi, că nu va fi bine de voi.
-Fii pe pace, tată, răspunseră ele. Niciodată n-am ieşit din cuvântul dumitale. Du-te fără
grije, şi Dumnezeu să-ţi dea o izbândă strălucită.
Ascultarea primordială. De ea este vorba şi acum. Atunci în raiul lui Dumnezeu, acum într-o
familie de pe pămant. Ascultarea, ca poruncă, Dumnezeu nu şi-a retras-o. Ea este activă mereu,
cu efectul ei benefic. Neascultarea îşi are efectul ei negativ. Omul este o fiinţa liberă.
Cele trei fete de-mpărat cad în păcatul neascultării. Gândul ne duce la cele trei zâne din Raiul
tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, care de bună seamă au rămas în rai pentru că
nu au ieşit din acultarea faţa de Dumnezeu.
Iată-ne şi azi pe mulţi dintre noi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Iată, nu ascultăm sfatul ce
bun, şi în cele rele ale vieţii trăim.
Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vârâ coada.

-Surorile mele-zise fata cea mai mare…Am intrat prin toate cămările palatului tatălui
nostru, şi am văzut cât sunt de frumos şi bogat împodobite; de ce să nu intrăm şi în
cămara ceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra…
-Vai de mine leliţă-zise cea mai mică-mă mir cum de ţi-a dat în gând una ca aceasta, ca
să ne îndemni dumneata să călcăm porunca tatălui nostru…
-Că doar nu s-o face gaură în cer d-om intra, zise cea mijlocie…
Tot vorbind…cea mai mare din surori…băgă cheia în broască…
Fetele intrară.
Când colo ce să vază Casa n-avea nici o podoabă; dară în mijloc era o masă mare cu un
covor scump pe dânsa, şi deasupra şi o carte mare deschisă.
Fetele, nerăbdătoare, voiră a şti ce zice în cartea aceea. Şi cea mare înaintă şi iată ce
ceti:
,,Pe fata cea mare a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la răsărit."
Merse şi cea mijlocie şi, întorcând foaia, ceti şi ea:
,,Pe fata cea mijlocie a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la apus."…
Cele mari nu o lăsară în pace, ci, cu voie, fără voie, o aduse şi pe dânsa lângă masă şi,
cam cu îndoială, întoarse şi ea foaia şi ceti;
,, Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soţie un porc."
Fetelor de împarat li se intrzisese accesul. Unde Loc interzis muritorilor de rând. Acces avea
împăratul, ca mare preot. În împărăţia (statul) dacormân de atunci mai exista un mare preot, prin
excelenţa cu cele sacerdotale, veghind la buna desfăurarea a credinţei zalmoxiene pe întreg
teritoriul împărăţiei . Totodată era el însuşi vice-împărat (sau, rege şi vice-rege). Fetele umblau
prin toate cămarile. Când intrară în cea interzisă, povestitorul foloseţe cuvântul casă. E ceva
aparte faţa de cămările (încăperile) palatului. E un templu pentru marele sacerdot, în incinta
palatului . Mai există un indiciu, în mijloc era o masă mare. E de înţeles, unde e o masă mare, e
vorba şi de o încăpere mare.
Toate cele trei fete de împărat au căzut în păcatul neascultării.
Mai trecu ce mai trecu şi iată, măre, că, într-o zi, împăratul se pomeneşte cu un porc
mare că intră în palatul lui şi-i zice:…
-Am venit în peţit…
Se miră împăratul…dară după ce auzi că curtea şi uliţele gem de porci, care venise cu
peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgaduială, şi intră în vorbă
şi hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce priimi cuvânt bun de la
împăratul, porcul plecă.
Până una alta, împăratul îşi povăţui fata, să se supuie ursite, dacă aşa a voit Dumnezeu.
Până una alta, înseamnă că împăratul mai avea motive, pentru a se opune ursitei.
Fiul de împărat venise însoţit de cetele sale de luptători, umplând cu ei uliţele şi curtea
împărătească.
Peţitul este un obicei plin de respect faţa de părinţi. Aici e altfel. Fiul de împărat încalcă
ceremonialul peţitului şi impune abuziv data nunţii, peste o săptămână, timp prea scurt pentru
pregătiri. Se încalcă astfel şi pregătirile şi alte părţi ale ceremonialului de dinaintea nunţii. Numai
după ce împăratul a fost de acord cu data nunţi, fiul de împărat îşi luă cetele înarmate şi plecă.
Rea faimă aveau, de li se spunea porci.
Între acestea sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi puindu-se
porcul cu soţia sa într-o căruţă împărătească, porni la dânsul acasă.
Cununia se facu cam pe sub ascuns. De buna seamă, lipsea alaiul împărătesc, cu împărăţii
invitaţi şi dacoromânii de vază din împăraţie, dar nu numai, însoţind mirii la templu, unde Marele
Preot Sacerdot ar fi oficiat cununia, apoi urma nunta împăratească.
Peste noapte fata împăratului simţi că lângă dânsa era un om, dară nu un porc. Se miră.
Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde.
Ceea ce înseamnă că peste noapte fiul de împărat dădea dovadă de un comportament normal.
Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se
face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Psămite el era fermecat, vrăjit să fie
aşa…
Când într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare.. şi o chemă… Vrăjtoarea
îi spuse că ştie să ghicească, să dea leacuri…

Şi în zilele noastre, de la începutul celui de al treielea mileniu de după Hristos, mai sunt tinere
soţii care cred că soţii lor au fost fermecaţi. Unele merg la biserică, să se roage preotul pentru
dezlegare de farmece, altele merg la vrăjitoare (ghicitoare) să le facă de dezlegare de farmece.
-Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie el de dânsa, că n-are leac. Să te scoli
când doarme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stâng…
Deşteptându-se, bărbatul speriat îi zise:
-Ce-ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei zile şi scăpam de spurcatele astea de vraji…Si
numai atunci vei da cu mâna de mine, când vei rupe trei perechi de opinci de fier şi când
vei toci un toiag de oţel, căutându-mă, căci eu mă duc.
Cu alte cuvinte fiul de împărat şi-a luat lumea în cap. Şi dus a fost. Aşa era de furios, de
revoltat împotriva soţiei! Dar câţi familişti de azi nu se ceartă pe viaţa şi pe moarte, iar unul din
ei pleacă din casă, de parcă ar fi turbat. Cel vinovat, în loc să regrete, e cuprins de orgoliu, care îi
întunecă mintea şi mai mult. Şi familia e pierdută. Dar cu familia din basmul acesta ce se va
întâmpla
Sărmana fată de împărat, când se văzu singură cuc, unde începu a plânge şi a se boci,
de ţi se rupera inima. Blestema cu foc şi pară pe afurisita de ghicitoare. Dar toate în zadar.
Dacă o văzu că n-o scoate la căpătâi cu tânguirea, se sculă şi plecă încotro va duce-o mila
domnului şi dorul bărbatului.
Mila Domnului şi dorul bărbatului. E la mila Domnului. Doar divinitatea îi mai poate reface
familia. Mila Domnului şi dorul bărbatului. Dor este un alt cuvânt din vechimea dacoromânească.
Cuprinde trăiri divine. Dorul după barbatul ei e mai mult decât iubirea ce i-o poartă acestuia.
Dorul este locul central din sufletul omului, de comuniune dintre om şi divinitate şi dintre om şi
om, este o componentă definitorie a religie zalmoxiene, a Neamului Dacoromân. Din dorul său
sufletesc dacormânul este în comunicare cu cei dragi şi cu divinitatea. Ii ajunge, îi pătrunde pe
cei dragi cu tot ce are el mai divin. Dorul adună oamenii în relaţii de iubire, de sacralitate, de
unitate de neam. Pentru dor nu există distanţă. Ajunge oriunde.
Înainte de a continua, să revenim, pe scurt, la tatăl fetelor, după ce se întorsese din război şi a
aflat că fetele i-au călcat porunca.
Îndată îi trecu un fir ars prin inimă, gândindu-se că poate i-au
călcat porunca…
Cum auzi împăratul una ca aceasta, se tânguia în sine cu amar, şi cât p-aci era să-l biruie
mâhnirea. Îşi ţinu însă firea şi căuta a-şi mângâia fata care vedea că se pierde…
În faţa fiului de împărat, când acesta a venit în peţit.
-Sănătate ţie, împărate; să fii rumen şi voios ca răsăritul soarelui într-o zi senină…
Se miră împăratul când auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea
că aici nu putea să fie lucru curat.
După fixarea datei nunţii.
-Fata mea, cuvintele şi purtarea cea înţeleaptă a acestui porc nu este de dobitoc; odată
cu capul nu crez ca el să se fi născut porc. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă
drăcie aici. Însă tu să fii ascultătoare, să nu ieşi din cuvântul lui; căci Dumnezeu nu te va
lăsa să te chinuieşti mult timp.
Din cele de mai înainte reţinem convingerea împăratului, că peţitorul fiicei sale, nu este aşa din
naştere. Dacă ar fi fost din naştere, cu un comportament nefiresc, cu abateri comportamentale
îngrijorătoare, împăratul ştia că nu ar mai fi avut nici o speranţă pentru îndreptarea situaţiei.
Din nou tatăl fetei apelează la ascultare. Este căsătorită. La ascultarea faţa de soţ. Împăratul
înţelege prea bine că fiul de-mpărat este un soţ dificil. Neascultarea faţa de el, ar înrăutăţi şi mai
mult situaţia. Căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuieşti mult timp.
Sa revenim la firul povestirii. Fiica pleacă din casa părintească, însoţită de fiul de împarat.
Când ajunseră acasă la porc…Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se
culcară. Peste noapte fata împăratului simţi că lângă dânsa era un om, dară nu un porc. Se
miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de
nădejde.
Fata de-mpărat era pe calea cea bună. Intra în ascultarea de legile zalmoxiene, de tatăl său,
împărat şi Mare Preot, cunoscător, păstrător şi cultivator al valorilor zalmoxiene, dintre care,
ascultarea, în mod deosebit. Neascultarea de a nu intra în încăperea rezervată împăratului ca
Mare Preot, a adus-o în pragul disperării.

Să ne ntoarcem după intrarea ficei de împărat în camera interzisă.
Gândul ei era mereu la carte care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de
frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întâmple ceea ce nu se mai auzise până atunci
pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor.
Ea începu a lâncezi. Şi numai în căteva zile aşa se schimbase, încât nu o mai cunoşteai;
din rumenă şi veselă ce era, ajunse de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea
de a se mai juca cu surorile sale în grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap şi d-a cânta
cu toatele când erau la furcă, ori la cusătură…
Cu cât vedea că se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atât fata
împăratului se întrista şi mai mult. Ea nu mai voia să mănânce, nu se mai gătea, nu mai
ieşea la plimbare; voia să se lase să moară mai bine, decât să ajungă de batjocura lumii.
Dară împăratul nu-i da răgaz să puie în lucrare o faptă aşa nelegiuită, ci o magâia cu fel de
fel de poveţe.
După călcarea poruncii tatălui său, a fost cuprinsă de o adâncă părere de rău. O rodea la ficaţi
călcarea poruncii. Când unui om îi pare rău de greşelile lui şi acceptă ajutorul părinţilor, întru
învătătura zalmoxiană a ascultării, are toate şansele de recuperare. Oamneii greşec, dar ferice
de acceia care ies din greşeli si se păzesc să nu mai cadă în ele.
După căsatorie, la casa soţului său, îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai
însufleţi, plină de nădejde.
Să revenim iar la firul povestirii.
Se ne punem întrebarea dacă fata de împărat, după acest început de ascultare, a rămas în
continuare în ascultare
Când, într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare…Vrăjitoarea îi spuse că
ştie să ghicească, să dea leacuri…
- Aşa să trăieşti, bătrânico, ia spune-mi, d-a minune, ce are bărbatu-meu de este ziua
porc şi noaptea, când doarme lângă mine, îl simţ că este om
- Ceea ce-mi spui, puica mamii, era să ţi-o spui eu mai înainte, căci nu de surda sunt
ghicitoare. Să-ţi dea mămulica leacuri care să-i taie farmecele.
- Dă-mi, zău, mămuşoară, şi ţi-oi plăti cât mi-i cere, că mi s-a urât cu el aşa.
- Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie el de dânsa, că n-are leac. Să te
scoli când doarme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stâng, cât se poate de strâns, şi să
vezi, draga babii, că dimineaţa rămâne om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de plătită
când voi afla că o să scapi de aşa urgie. Mi se rup, uite, băierele inimii de milă pentru
dumneata, bobocelul mamei, şi mă căiesc, mă căiesc, cum de să nu aflu mai de dinainte,
ca să-ţi vin întru ajutor.
Fiica de împărat nu a rămas în ascultarea cea sfântă. Ceea ce a urmat în viaţa ei şi a soţului ei,
este, în mod evident, consecinţa acestei neascultări. În loc să continue să asculte de ceea ce i-a
spus tatăl său, iese din aceasta sfântă ascultare şi intră sub ascultarea unei vrăjitoare. Tatăl
simţise că fiul de împărat este sub un blestem, sub farmece, sub oarece drăcii. Acţionase pentru
activarea armurii zalmoxiene a ascultării, în sufletul fiicei sale.
Mai aveam trei zile, şi scăpam de spurcatele astea de vrăji; acum cine ştie căt voi mai
avea să port această scârboasă piele de porc.
Şi plecă în lume şi dus a fost.
Fiul de împărat conştientizase că e sub vrăji. Scârboasa piele de porc înseamnă că începuse
să-i fie silă de mizerabila viaţa pe care o ducea şi că făcea eforturi să devină un om cu un
comportamnet normal. Era sub blestem de când omorâse pe zmeul cel mic, fiind blestemat de
mama acestuia. Acum aceeaşi mamă îl mai blestemă odată, cu ajutorul fiicei de împărat. Cei
căsătoriţi ştiu că cele mai grele lovituri, soţul le primeşte de la soţie, iar soţia de la soţ. Au un corp
sufletesc comun, chiar dacă se înţeleg mai bine, sau mai puţin bine. Fiul de împărat a primit în
plin lovitura cu blestemul vrăjioarei, cu atât mai grav cu că a venit prin intermedierea şi voinţa
liberă a soţiei. Blestemul de acum era să n-aibă parte de familie. Şi blestemul şi-a atins ţinta în
plin.
Şi plecă şi ea, în căutarea soţului. Nu ştia unde să meargă. Incotro o va duce mila Domnului şi
dorul bărbatului.
Ajungând într-o cetate, porunci de-i făcu trei perechi de opinci de fier şi un toiag de oţel,
se găti de drum şi se porni în călătorie, spre a-şi găsi bărbatul.

Se duse, se duse, peste nouă mări, peste nouă ţări, trecu prin nişte păduri mari cu
buştenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnaţi, şi, de câte ori cădea, de
atâtea ori se şi scula; ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crângurile îi zgâriase mâinile,
şi ea tot înainta, mergea, şi îndărat nu se uita. Când, obosită de drum şi de sarcină, abătută
de mâhnire şi cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuţa. Pasămite acolo şedea sânta Lună.
Bătu la portiţă, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească niţel, mai cu seamă că îi şi
abătuse să facă.
Muma sântei Lune avu milă de dânsa şi de suferinţele sale; o primi dară înăuntru şi o
îngriji. Apoi o întrebă:
-Cum se poate ca om de pe alte tărâmuri să răzbească până aici
-Mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu că mi-a îndreptat paşii către acest loc, şi al doilea,
dumitale, că nu m-ai lăsat să pier la ceasul naşterii. Acum te mai rog să-mi spui, nu care
cumva sânta Lună, fiica dumitale, ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu
Abia acum începe calvarul acestei femei singure, însărcinată, plecată în lume. Pădurile,
buştenii, copacii răsturnaţi, ramurile copacilor, crângurile, semnifică marile greutaţi în care îşi
ducea viaţa. A nu se avea în vedere, la propriu, aceste elemente ale pădurilor. Şi de cei decăzuţi,
abrutizaţi a trebuit să se apere. Se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnaţi. De câte ori
cădea, de atâtea ori se scula. Tot înainta, mergea şi îndărăt nu se uita. Pe cale să nască, abătută
de mâhnire, dar şi cu speranţa în inimă. Speranţa era vie în inima sa şi în situaţii limită. Greu i-a
fost. Cine să primească o femeie străină, gata să nască Şi atunci erau case mari, obişnuite şi
căsuţe. E primită într-o căsuţa. Si cine locuia în acea căsuţa Muma Sântei Luni. Prin tăria de a
suporta umilinţele, greutăţile vieţii, prin dorul după soţ, reuşeşte să nu fie abătută de mâhnire, să
nu fi şi ea un copac răsturnat, prăbuşit.
-Nu poate să ştie, draga mea, îi răspunse muma sântei Lune-dar du-te încolo, spre
răsărit, până vei ajunge la sântul Soare; poate el să ştie ceva.
Luă copilaşul în braţe şi toiagul în mână şi porni iarăşi la drum. Acum, femeie singură, cu un
pruncuţ în braţe, prin lumea largă. Ancorată cu dorul de soţ.
Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi
paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu
prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în
colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un
picior; şi după ce se odihnea ce niţel, iar o lua la drum, si tot înainte mergea. Glodurile,
colţii de munte, care erau tot de cremenă, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele,
încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau înalţi, încât întreceau norii.
Şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel, nu putea
merge altfel, decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul.
In cele mai din urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi.
Acolo şedea Soarele.
O femeie cu un copil este expusă unor pericole cu mult mai mari, decât o femeie însărcinată.
Căldura iubirii neîmpărtăşite, pentru tânăra femeie era ca nişte câmpii de nisip, încinse de
arşiţa soarelui. Aşa de greu îi era drumul vieţii. Se luptă, se luptă şi scăpă de această câmpie.
Dar alte greutăţi i se abat în cale, de netrecut. Cât munţii înalţi.
Memoria tradiţională nu sacrifică nimic din desfăşurarea acţiunii basmelor cu conţinut religios.
În felul acesta basmele au fost şi sunt foarte atrăgatoare. Le ascultau şi le ascultă toate vârstele,
făra să fie dezvelite şi unele înţelesuri. O decenţa, o bunăcuviinţa, un bunsimţ traversează
veacurile. Dar cei maturi ştiau şi înţelesul pilduitor, pe care, în cazul acestui basm îl deconspirăm
acum. E vorba de cum trebuie să se păstreze temeinicia unei căsnicii. Cum trebuie să ne
comportăm în faţa unor primejdii care ameninţa atât un om, cât şi familia. Este limpede că fiica de
împărat nu este o mare alpinistă, având şi un copil în braţe. Aşa ceva se afla cu timpul, pe
măsură ce copii erau oameni maturi. Nu se deconspirau copiilor. Îi ţineau în bucuria unei culturi
de toată frumusţea, care avea o influenţa benefică, educativă, formativă, chiar prin desfăşurarea
atrăgătoare a acţunii basmelor. Iar înţelesurile diriguitoare religioase se prelucrau tainic şi
progresiv în sufletul dacoromânilor, pe măsură ce se apropiau de vârsta maturitătii. Inţlegerea
adâncimilor zalmoxiene îi determina să reţină, să memoreze basmele cu mare atenţie. Şi să le
spună cu mare bucurie.

Muma Soarelui o primi şi se miră când văzu om de pe alte tărâmuri pe acolo şi plânse de
mila ei, când îi povesti întâmplările…
-Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atât de frumos şi
face atâta de bine muritorilor
-Iaca pentru ce, răspunse muma Soarelui: el dimineaţa stă în poarta raiului, şi atunci este
vesel, vesel şi râde la toată lumea. Peste zi este plin de scârbă, fiincă vede toate
necurăţiile oamenilor şi d-aia îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală; iară seara este mâhnit şi
supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine
acasă.
Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama
lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vedrea lui nu poate străbate,
prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt.
Povestirea are siguranţă atât în cele teologale, cât şi ştiinţifice. Religia şi ştiinţa erau una. Fiica
de împărat la început întâlneşte Muma Lunii si apoi Muma Soarelui. În actul creaţiei Soarele e
întâi şi Luna după aceea. Muma este una, născăstoare, făcătoare a Soarelui şi Lunii. Dar
înaintea Soarelui ce poate fi Muma. Tărâmul Mumii. Eternitatea pururi fericită, bună şi creatoare,
născatoare de viaţa. In cadrul acestei eternitaţi se afla şi raiul, de conlocuire a divinitaţii cu primii
oameni creaţi. Nu întâmplător în rai, Fat Frumos întâlneşte trei zâne. Suntem în plin matriarhat,
prima formă de organizare socială de după creaţie. Şi fata de împărat va trece pe la muma Lunei
şi pe la muma Soarelui. Iar Soarele era aproape de rai.
Soarele e la poarta raiului. Este parte a sistemului nostru planetar. El este deci în imediata
apropiere a forţei creatoare.
Drumul fetei de împărat, la căsuţa Soarelui, a fost foarte greu. Vrăjmaşul a supus-o la tot felul
de încercări, pentru a o împiedeca să se mai perfecţioneze. Dar cu buna armură a învăţăturilor
zalmoxiene, le face faţă, depăşindu-le. Dincolo de soare este raiul. Dar fata de împărat nu merge
mai departe. Nu poate.
După ce lepădă şi a doua pereche de opinci…luă…copilul în braţe şi toiagul în mână şi
porni spre Vânt.
În calea aceasta întâlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi
de cremenă din care ţâşnea flăcări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste câmpii de
gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci era să se prăpădească, biata femeie; însă, cu
stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o
văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa.
Acolo şedea Vântul.
Câmpiile erau acoperite de gheaţă şi de nămeţi de zăpadă. Fata de împărat, cu stăruinţa ei şi
cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari. Cam astfel de oameni creea Testamentul
Zalmoxian Dacoromân.
Muma vântului avu mila de dânsa şi o primi să se odihnească…
A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu
ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste
altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur -singurel, de teama oamenilor răi.
După ce îi dete şi aici o găină de mîncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o
povăţui să se ia după drumul robilor, care se vedea noaptea pe cer, şi să meargă, să
meargă până va ajunge…
Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nic de odihnă. Atâta
dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese.
Merse, merse pâna ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu
picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seama la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la
loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.
Fiul de împărat, doar printr-o viaţă de pustnic, mai reuşea să-şi atenueze mustrările de
conştiinţă. Doar printr-o viaţa de schivnic, va reuşi să-şi vindece rănile păcatelor. Zmeul ucis şi
mama îndoliată îi provocau grave nelinişti. Stabilirea abuziva a datei nunţi, îl urmărea. Purtarea
ne la locul ei, în plina zi, în lume, faţa de soţie. Faptul că şi-a abandonat soţia. Dar şi lovitura dată
de soţie, care s-a aliat cu o vrăjitoare. Toate îi ardeau sufletul. Dar, printr-o viaţa retrasă,
închinată lui Zalmoxe, de la un timp, rănile începuseră să i se vindece. Reuşise să iasă din iad şi
să devină om. Pentru a se salva, altfel lui fiindu-i cu neputinţă, alesese calea cea bună a

pustnicului, departe de oamenii răi, din care şi el facuse parte cu vârf şi îndesat. Valenţele
salvatoare ale religiei zalmoxiene îşi fac efectul şi în acest caz. Zalmoxe întinde o mâna
salvatoare tuturor dacoromânilor intraţi în hăţisul greşelilor.
Fiica de împărat îşi ispăsea neascultarea, destrămarea familiei, cu mare efort şi răbdatre,
asaltată de toate greutăţile vieţii. Şi ea, tot pustnică, dar în lume, hrănită de energiile divine ale
dorului, de speranţa de nestrămutat în refacerea familiei. Şi-a căutat soţul pentru a-i mărturisi
părerea de rău şi iubirea neîntinată pe care i-o poartă. Mai are puţin şi-l va revedea.Cu cât e mai
aproape de el, simte răsplata. Cele dinafară, din pădurea în care este tot mai aproape de soţ,
exprimă tresăririle ei sufleteţi, bucuriile ce-i apar în suflet. Pâna acuma natura nu se arătase
prietenoasă cu ea.
În cele mai de pe urmă ajunsese la o poiană verde şi frumoasă pe marginea unei păduri.
Acum se mai înveseli şi sufletul ei, când văzu floricelele şi iarba cea moale. Stătu si se mai
odihni niţel. Apoi, văznd păsarelele, câte două-două pe rămurelele copacilor, se încinse
focul într-însa de dorul bărbatului său, începu a plânge cu amar şi, cu copilul în
braţe…porni iară.
Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu
voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se
ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă
că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnenle ce-i spuse
muma Vântului.
Trei zile şi trei nopţi orbecăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de
osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi şi-o noapte făra să se mişte, făra să bea şi să
mănânce ceva.
În cele mai depe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble
sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai
era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul
bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări
către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia,
abia ajunse.
Ajunse în apropierea soţului. Simţi răsplata. Cele din natură, din pădurea prin care înaintează,
fiind din ce în ce mai aproape de soţ, exprimă trăsaturile ei sufleteşti, bucuriile ce-i apar în suflet.
Pâna acum natura îi fusese potrivnică.
Trei zile şi trei nopţi orbecăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Aşa căzusze şi soţul ei, orbecăind
mai adânc, în lanţurile întunecimilor, după ce soţia sa apelase la serviciile unei vrăjitoare. Trece
prin şocul prin care a trecut şi soţul său. Fiul de împărat mai avea nevoie de trei zile pentru a
scăpa de blestem, dar vrăjile îl lovesc pentru a doua oară.
Fiica de împărat cercă să umble sprijinidu-se în toiagul său, dară…acesta se tocise.
Capacitatea sa de rezistenă si de luptă pentru reîntregirea familiei, se tocise ca toiagul de oţel.
Dar dăduse dovadă de o voinţa tare, de oţel. Dar mai mult decât voinţa de oţel erau mila faţă de
copil, dorul după bărbatul ei şi căutarea cu credinţă. Doar cu acestea ajunse în faţa soţului.
Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară
nu era.
Ce să facă Voia să intre.
Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul
întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte…
Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă.
Ce să facă Făra astă treaptă nu se putea. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă săşi
taie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul, se urcă din nou şi intră în
casă. Aici se miră ea de buna rânduială ce găsi. Se apucă şi ea şi mai deretică oleacă.
Apoi mai răsufă niţel, puse copilul într-o albie ce găsi şi o aşeză în pat.
Se afla în faţa casei sufletului soţului său. A mai fost săgetată pâna la sânge de nevoia de a
reuşi. Săgetată de durere, ca la tăierea unui deget. Sta s-o doboare cu totul întristarea. Sta în
faţa bărbatului ei. Casa sufletului nu se deschidea. Işi aduse aminte de scara pe care i-au dat-o
muma Lunei şi muma Soarelui, marele zâne maternale. Cine vrea, le poate spune, Marile
Preotese Primordiale Dacoromâne. Coordonata lor majoră este bunătatea.

Când veni bărbatul-său, se sperie de ceea ce văzu. Parcă nu-i venea să vadă ochilor săi
tot uitându-se la scara de oscioare şi la degetul din vârful scării. Frica lui era să nu mai fie
iar niscaiva farmece, şi cât p-aci era să-şi părasească casa, dară Dumnezeu îi dete în gând
să intre.
Atunci, făcându-se un porumbel, ca să nu se lipească farmecele de el , zbură pe dasupra
fără să se atingă de scară şi intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un
copil.
El îşi aduse aminte atunci că femeia sa era însărcinată când plecase de la ea, şi unde îl
cuprinse un dor de dânsa şi o milă, gândindu-se la câte trebuie să fi păţit ea până să dea
cu mâna de dânsul, încât se făcu numaidecât om.
Frica lui era să nu mai fie niscaiva farmece…, dară Dumnezeu îi dete in gând sa intre. Să intre
în sufletul său de om restaurat. Soţia şi copilule erau acolo. Îl săgetă dorul de soţie şi mila. Mila
Domnului şi dorul soţiei topiseră împietrirea din sufletul său. Cât mai era de topit. Si se făcu
numaidecât om.
Cât p-aci era să n-o cunoască; atât de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a
necazurilor.
Fata de împărat, cum îl vazu, se sculă în sus şi îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l
cunoştea.
După ce el se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uită tot ce suferise. El era un bărbat ca
un brad de frumos.
Cei doi nu şi-ar fi reluat viaţa de familie, doar privindu-şi unele schimbări ale înfăţişării lor. El
era să n-o cunoască. Sufletul ei îi lumina şi sufletul lui.
Fetei de împărat îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoştea. Dar şi el se face cunoscut, îşi
deschide inima . El era un bărbat ca un brad de frumos. Şi ea uită tot ce suferise. Familia intră în
coordonatele majore zalmoxiene, ale iubirii şi ale inimii bune.
Şi se puse apoi la vorbă. Ea îi povesti toate întămplările, iară el plânse de mila ei. Apoi
începu şi el a spune:
- Eu- zise el- sunt fiu de împărat. La un război ce avu tată-meu, cu nişte zmei, vecini
ai lui, care erau foarte răi şi-i tot călcau moşia, am omorât pe cel mai mic.
Pasămite, ursita te făgaduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega şi
apele cu farmecele ei, mă blestemă să port pielea acelui scârbos dobitoc, cu gând să nu
ajung să mi te iau.
Dumnezeu i-a stat împotrivă şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţa să mă legi de picior
era ea. Şi de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani
stârvul porcului.
Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dăm laudă Domnului şi să ne
întoarcem la părinţii noştri. Făra tine eram hotărât să trăiesc ca un pustnic, d-aia mi-am şi
ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asta aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la
mine.
Apoi se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca amândoi să uite necazurile trecute.
Am omorât pe cel mai mic. Pasămite, ursita te făgaduise lui.
Doi tineri fii de împărat, în competiţie pentru o fiică de împărat . Deznodământ tragic. Înainte de
Iliada şi Odiseea şi de tragediile antice. Si totuşi s-au păstrat prin viu grai, pâna astăzi. Dar ca şi
cartea ursitoarelor din acest basm, ca şi cărţile sibilei din Dacoromânia, întemeitoare de activitate
religioasă, prin cărţi de cult scrise, în Italia şi alte indicii, din Dacoromania, ca şi textele de pe
tăbliţele de aur şi de plumb, ca şi textele liturgice nou-testamentare ale dacoromanilor besi, au
fost supuse distrugerii de către forţe potrivnice. Pentru cei ce doresc şă ştie mai multe despre
textele liturgice nou-testamentare în limba besilor, le propunem spre lectură studiul Pr. Prof.
Dumitru Stăniloaie, Besii- în mânăstrile din Orient, în revita Biserica Ortodoxă Română, an
XCIV, nr. 5-6, mai -iunie, 1976, p. 587-589, sau pe internet,www. agero, la Pagini de istorie. Se
cunosc deja două cruciade anti dacoromâneaşti, cu ţintă precisă, tezaurul religios scris, fie de
provenienţa zalmoxiană, fie nou-testamentră. Nu vor întârzia să se descopere şi cine îndemnară
şi nimiciră tradiţia cultică dacoromâna scrisă zalmoxiană şi nou testamentară şi după cruciadele
respective. Uriaşa moştenire orală o atestă pe cea scrisă. Probabil suntem singurul popor din
Europa care a salvat, prin memoria orală, din generaţii în generaţii, ceea ce la alte popoare s-a
produs prin manuscrise şi tipar.

A doua zi de dimineaţă, se sculară şi porniră amândoi, mai întâi la împăratul, tatăl lui.
Când se auzi de venirea lui şi a soţiei sale, toată lumea plângea de bucurie că îi vedea.
Iară tatăl şi mama lui îi îmbrăţişă strâns, si ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi.
Apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui. El cât p-aci era să-şi iasă din minţi de bucurie,
când îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întâmplările lor. Apoi zise fie-sei:
-Ţi-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soţie Şi
bine ai făcut, fata mea de m-ai ascultat.
Şi fiincă era bătrân, şi moştenitori n-avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi îi
puse pe dânşii. Iară ei domniră cum se domneşte când împăraţii trec prin fel de fel de
ispite, necazuri şi nevoi.
Şi de n-or fi murit, trăiesc şi astăzi, domnind în pace.
Şi bine ai făcut fata mea, de m-ai ascultat.
Şi fiincă era bătrân, şi moştenitori n-avea, se scoborî din scaunul împărăţiei şi îi puse pe dânşii.
Dar împăratul mai avea două fete, căsătorite cu fii de împărat. Numai că ele au fost prin
execlenţă neascultătoare. Şi zalmoxianismul nu permite aşa ceva. Nici una nu a avut copii. Aşa
porunceşte Zalmoxe, tinerii să asculte de părinţi. Cu mult înainte de cele zece porunci ale lui
Moise.
Da, trăiesc şi azi în sufletul dacoromânilor şi domnesc în pace.
Basmul vine pâna azi, din vremi cu mult de dinainte de Iisus. Numele lui Iisus nu e pomenit,
deşi suntem în al treielea mileniu de religie nou-testamnetara. Dovada marea capacitate de
dăinuire a religiei zalmoxiene. Dar nu este pomenit nici în basmele analizate mai înainte. Să dăm
laudă Domnului (şi să ne întoarcem la părinţii nostri) e o formulare stereotipă intrată în basm sub
influenţa Bisericii Ortodoxe Române, fără nici o determinare în compoziţia basmului.
Mai aveam trei zile şi scăpam de spurcatele astea de vrăji.
In urma vrajilor, spre a se salva, pleacă in mijloc de codru şi se izolează de lume, făcându-se
pustnic. Pustniceşte trei ani în întunecimile codrilor. Marele Preot Zalmoxe a trăit izolat de lume
tot trei ani, după care se întoarce în lume, întărind ataşamentul dacoromanilor faţa de religia
zalmoxiană. Zalmoxe a învins întunecimile dinamizând lumina cea pururi vie din sufletele
dacoromânilor. Şi fiul de împarat se reîntoarce la viaţă. I se deschide izvorul bucuriilor sfinte.
Împăratul din Povestea porcului de Ion Creangă, îşi sfătuieşte fiica sa nu-i facă vreun neajuns
soţului său, porcul cu puteri miraculoase. Împăratul din Porcul cel fermecat, cules de Petre
Ispirescu, îşi sfătuieşte fiica să fie ascultătoare. Fiica de împărat din Povestea porcului, ascultă
de sfatul cel rău, al mamei sale, iar fiica de împărat din Porcul cel fermecat, asculta de o
vrăjitoare, care se va dovedi a fi mama zmeului. Consecinţele neascultării sunt suferinţa,
necazurile de tot felul. Reacţiile soţilor sunt asemănatoare, pleacă din sânul familiei, dar în sus, în
cele curate. Cele două soţii sunt supuse la grele încercări. Sunt ajutate de sfintele (zânele)
dacoromănilor, în Povestea porcului, de Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri şi Sfânta Dumineca, iar în
Porcul ce fermecat, de Muma Lunii şi Muma Soarelui.
Muma este cuvânt de căpătâi şi la Mihail Eminescu, Arhanghelul Mihail Eminescu, Sfântul
Neamului Dacoromân:
-Din sfera mea venii cu greu
Casă-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
Corect este Ţara-Mumă, pentru toţi dacoromânii încă înafara graniţelor Dacoromâniei. Chiar
autorul Testamentului Zalmoxian Dacoromân a greşit, înlocuind Tara-Mumă, cu Ţara-Mamă. Dar
nu va mai repeta greşeala. Mumă se mai foloseşte în mod obişnuit în unele părţi de ţară, aşa în
Oltenia, mumă, muică. Mama are înţelesuri sfinte, care vor dăinui pentru aceia care vor continua
să fie oameni. Dar Mumă are o dinamică atotcuprinzătoare, de forţă creatoare de viaţă şi
protectoare pentru Neamul Dacoromân. Este Muma mamelor.
Mihail Eminescu a trăit întru izvorniţele zalmoxiene dacoromâneşti de dintotdeauna. Mai
reţinem un exemplu. Mai sunt multe altele.
De- fi una, de-o fi alta…Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
Nici murind pe câmpul de lupta, bucuria din sufletul dacromânilor nu dispare, ştiind că sunt
nemuritori. Cuvinte din această izvorniţa, mereu vii in sufletul şi gândurile noastre, dor, bucurie şi

altele sunt vectori constructivi pentru dacoromani. Si ursita, când vine din surse negative, ne
moblizează şi e învinsă. Iar ursita din sacralitatea zalmoxiana este o chemare, întru care trebuie
să acţionăm. Toţi suntem chemaţi, ferice de cei care răman în ascultare şi acţionează.
Forţele ce se opun ursitei, sunt tot feminine.
Să reţinem că Făt Frumos din Povestea porcului pedepseşte exemplar pe vrăjitoarea hârcă
(Talpa-iadului) ce se interpunea, se împotrivea, din chiar Palatul lui Fat Frumos, comuniunii
dintre divinitate şi omenire. Cum se va interpune mai târziu, Lucifer, în Biblie. Talpa iadului va fi
scoasă din Rai, pulverizată de energiile cele sfinte. Raiul e bine consolidat şi potrivnicia nu-l
poate atinge cu consecinţe grave pe planul direcţionarii dacoromânilor din cele mai de jos ale
vieţii, spre cele de sus, cu finalizarea intrării în Rai.
Revenim asupra unei formulari pe care am făcut-o în capitolul Povestea porcului:
"Şi fata de împărat va trece prin încercările la limită, drumul dorinţei fierbinţi de a ajunge la
Impăratul Ceresc, fiindu-i barat de Talpa Iadului, o slujitoare a Satanei (Lucifer)." Tentatia
comparaţiilor cu Biblia iudaica pot aduce atingere precizărilor asupra religiei zalmoxiene, aşa în
Povestea porcului, în care nu există Lucifer, doar Talpa-iadului.
5. MIORIŢA
Locul Mioriţei în Testamentul Zalmoxian Dacoromân se lasă identificat. Vom avea în vedere
doua variante.
-De mi-ţi omorî,
Spuneţi la maica,
C-am rămas napoi
C-o turmă de oi,
În munţii cei mari
Numărând la bani,
Pe aripa şubii,
La marginea lumii
-De mi-ţi omorî,
Să spuneţi la maica
Cam rămas napoi
Tot vânzând la oi,
Numărâd la bani,
Pe munţii cei mari,
Pe aripa şubii
La lumina lumii.
(Adrian Fochi, Mioriţa, Editura Academiei, 1964, p. 924, 925).
Aşa este şi în basmele analizate mai înainte. Făt frumos după ce iese din lume, ajunge la
Tinereţea făra bătrâneţe şi viaţa făra de moarte. La lumină. Fata de-mpărat din Povestea
porcului, ajunge la Mânăstirea de Tămâie. La Făt-Frumos.
Fata de-mpărat din Porcul cel fermecat ajunge în apropierea raiului, la Muma Soarelui şi la fiul
acesteia, Soarele, care dimineaţa stă în poarta raiului, şi atunci este vesel, vesel şi râde la toată
lumea.
Prin Mioriţa ajungem mai departe de raiul Neamului Dacoromân, ajungem la lumina lumii, la
lumina tuturor neamurilor. Ajunge unul din cei trei păcurărei, cel mai curat, supus ca un miel. Nu
se sustrage omorârii sale, sacrificiului. Sunt multe variante ale Mioriţei, în care omorul nu e pentru
jaf. În variantele din Transilvania "Omorârea ciobanului apare în toate variantele ca un act
juridic izvorât, probabil, dintr-o legislaţie păstorească străveche. De aceea chiar dacă
judecata se face întotdeauna în lipsa pârâtului, ea nu mai este un simplu complot. Aceasta
este deosebirea de fond între tipul moldovean şi cel translivănean. În cele mai multe
variante se vorbeşte despre lege, uneori despre lege grea, alteori despre lege mare,
câteodată: Pe cel mic îl legiuia. Dar adeseori întâlnim şi mai modernul judecată. În două

variante din Maramureş ciobanii ţin sobor, se subînţelege de judecată…conţinutul se
referă la practica extrem de veche, din care nu a mai rămas decât ideea de judecată, fără
exprimarea precisă a cauzelor…variantele care cuprind ideea judecăţii, par a fi mai vechi
decât cele care se bazează pe rivalitatea economică" (op. cit, p. 237, 532).
Nici la solul către Zalmoxe, aruncat în suliţe, la cinci ani oadată, nu a fost fără un ceremonial,
făra o judecată, o cântărire a candidaţilor, fără alegera celui mai curat şi viteaz fiu de nobil
dacoromân.
Crima pentru însuşirea averilor altuia, nu are lege, e făradelege. Ea se întinde de la tragediile
antice, la o serie de variante ale Mioriţei, la Shakespeare şi la tragediile care se întâmplă în zilele
noastre.
Viaţa păstorilor, deal-munte-deal, apoi pe lungul drum al transhumanţei, nu erau ferite de
neplăcute întâmplări. Turme după turme. Chiar peste tot era culeasă recolta Turmele trebuiau
bine dirijate şi păzite, altfel se pierdeau oi multe. Zile şi nopţi de veghe. Conflictele între ciobani
nu erau excluse. Si nici cu localnicii, cu care se împăcau cu brânză şi oi. Aveau căruţe cu brânză,
pentru a face negustorie. Vindeau şi oi şi lâna. Era grea viaţa în mişcare, dar respectând regulile,
se izbândea. Pază şi reparaţii. Sute şi sute de kilometri. Unii, cu familiile, mai departe, unde
întemeiau localităţi.
Trebuie să avem în vedere toate categoriile de variante, dar să nu le ocolim pe cele care au
păstrat sâmburele de lumină zalmoxiană din timpurile primordiale, de la Lumina Lumii. Şi
celelalte sunt de mare preţ. Radiografiază relaţiile şi conflictele sociale. Conflictele cu un final
tragic nu au încetat nici la noi, nici la alte neamuri.
Mioriţa este poate singura creaţie de amplitudine naţionala, care a pierdut o parte din nivelul
înalt sacerdotal şi a coborât pe pământ. Basmele s-au menţinut la înălţimea adevărurilor
spirituale profunde.
Fratele cel mare
Pleacă să se-nsoare
Pe cine şi-ar lua-re
Sora soarelui
Si-a pământului.
(Op. cit. p. 682).
Ţintea sus de tot fratele cel mare. Nu a fost ales. Cel mijlociu, la fel. Este ales cel mic. Ce
eveniment religios era în timpurile mioritice dintâi Motivul descinde din Lumina Lumii şi exprimă
întoarcerea oamenilor spre locul de origine al vieţii, spre totala restaurare. Se poate rosti, în loc
de Lumina Lumii, numele lui Dumnezeu.
E vorba de un motiv treimic, de anunţare a unei mari jertfe.
Cel mai mic ciobănel, este şi mai harnic, are oi mai mult. Şi hărnicia este luată în calcul, dar
după calităţile morale.
Trebuie să reţinem că ciobanii sunt plini de viaţa, dinamici, păstori de turme. Si fratele mai mic
este plin de viaţa, de forţă, altfel n-ar avea turme mai multe. Nu este un fatalist în faţa ameninţarii
cu moartea. Cu atât mai mult gestul său ne cutremură. Este aici în sufletele noastre, călauză de
netăgăduit, spre Dumnezeu, pentru cei ce prin dorul lor sunt în consonanţa sufletească cu
acest martir mioritic, care s-a jertit de bunaă voie, pentru noi toţi. Îl cântă tot Neamul
Dacoromânesc.
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai (idem, p. 682).
Pe-un picior de plai, indică locurile sacre montane, dar gura de rai era în sufletul celor de
atunci, în sufletul ciobănelului şi se află în dorul din sufletul nostru.
Gheorghe Gavrila Copil