Testamentul Zalmoxian Dacienesc - Noi Dacii

Fata de împărat îşi va purta sarcina, pruncul mult aşteptat, în lumea cealaltă. Va naşte în al
patrulea an.
Zalmoxis a stat într-o altă lume, nevăzută, într-o peşteră, într-o locuinţă subpământeană, trei
ani, după care, în al patrulea an, a reapărut pe pămînt, în lume. A adus, a dăruit oamenilor
lumina.
Şi Iisus a stat trei zile în lumea morţilor, după trei ani de misiune între oameni, înviind a treia zi,
reapărând în lume, în care nu întârzie decât puţine zile. Trece în cealaltă, a vieţii veşnice, la
tronul ceresc, care pare a fi, în basm, Mânăstirea de Tămâie, unde a mers Făt Frumos.
Fata de împărat, deşi ajunsă în lumea de dincolo, nu află unde este Mânăstirea de Tămâie,
nici de la Sfânta Miercuri, nici de la Sfânta Vineri, nici de la Sfânta Duminică, pentru că nici
acestea nu ştiu.
„ — Se vede că vreun blăstăm al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie de nu ai parte
de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute, încă şi de mine, şi oricât
ai voi tu şi oricine altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.“
Deci, de fapt, Fiica de împărat nu află, nu poate afla, încă, Mânăstirea de Tămâie, pentru că
spiritul ei este umbrit de păcat.
Din lumea nepământeană, dintre fiinţele ce ascultau de Sfânta Duminică, ciocârlanul (o fiinţă
bună şi binefăcătoare, care, mânată de dor, ajunsese mai departe, într-o altă stare, superioară, la
Mânăstirea de Tămâie, cu preţul unor mari eforturi, cu sacrificiu – îşi frânsese piciorul), ştiind
drumul, o ajută pe Fata de împărat să ajungă la Mânăstirea de Tămâie.
Fiica de împărat, de la cele trei sfinte, pentru această extraordinară şi grea călătorie, pe lângă
obiectele amintite – furca, tipsia, vârtelniţa – primeşte prescură şi vin. Elemente noutestamentare,
vor susţine unii. Alţii, zalmoxiene.
Căutările, căile, experienţele Testamentului Zalmoxian Dacoromân sunt continuate şi împlinite
prin Iisus Hristos, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.
Fata de împărat, însoţită de ciocârlan, călătoreşte un an de zile, peste nenumărate ţări şi mări
şi prin codri, şi ajunge la gura unei peşteri.
Unde este Împărăţia lui Dumnezeu! Iisus ne învaţă (generos, indiferent de starea socială, de
poziţia socială etc., situaţie pe care o putem recunoaşte şi în vechea religie a dacilor, chiar prin
păstrarea, intactă, a acestei cunoaşteri, în basme) că e în sinea noastră, trupul omenesc fiind
templul acestei împărăţii.
Caracterul iniţiatic al basmului Povestea Porcului ni se dezveleşte în toată exactitatea sa.
Peştera (sau construcţia subterană a lui Zalmoxis), intrarea în mormânt, (a lui Iisus) sunt porţile
dintre lumea pământeană şi spirituală, dintre lumea pământenilor şi a celor ce nu mai sunt cu
trup, ci spirit. Dar ei, de dincolo, sunt foarte pe aproape. Mânăstirea de Tămâie (Tronul ceresc),
lumea veşnică şi a tăriei, se află în sinea noastră. Sau, prin sinea noastră, putem încetăţeni, în
sinea noastră, putem instaura Iubirea (Raiul, Fericirea din Fericirea cea veşnică). În sufletul
nostru, în viaţa noastră de pământeni.
Ajungerea Fiicei de împărat la gura peşterii, după experienţa stării spirituale a omenirii, pe
care o studiază în al patrulea an al uceniciei. („Şi tot aşa mergând ei un an de zile, cu mare
greutate şi zdruncen au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de
îngrozitoare, în care foşgăiau balauri, aspide vininoase, vasiliscul cel cu ochi fermăcători, vidre cu
câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii
înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a căror
lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.”) înseamnă
momentul cel mai greu, cel mai important, cel mai înălţător, cel mai revelator al experienţei
iniţiatice, proprie fiecărui individ angajat pe calea acestei cunoaşteri şi trăiri sfinţitoare.
Dincolo de această gură a peşterii era „un rai şi nu altceva!“, adică marea fericire veşnică.
Cei ajunşi pe marile trepte ale iniţierii religioase, pentru a atinge şi treapta acestei fericirii
(supreme pentru un pământean) trebuie să facă şi experienţa abstragerii, retragerii din această
lume (trăirea în spiritual o experimentase deja, o învăţase timp de trei ani), printr-un efort suprem,
un fel de rupere, temporară, faţă de pământesc. Căutătorul Împăratului veşniciei, ajungând la
atingerea supremei fericiri, şi-o împământeneşte, şi-o adjudecă, şi-o instaurează în spiritul sau,
devenind însuşi purtătorul acestui paradis, trăindu-l în viaţa sa de pământean.
Se mai observă că această iniţiere completă, la strămoşii noştri, era generos egală pentru
ambele sexe.