Testamentul Zalmoxian Dacienesc - Noi Dacii

Când veni bărbatul-său, se sperie de ceea ce văzu. Parcă nu-i venea să vadă ochilor săi
tot uitându-se la scara de oscioare şi la degetul din vârful scării. Frica lui era să nu mai fie
iar niscaiva farmece, şi cât p-aci era să-şi părasească casa, dară Dumnezeu îi dete în gând
să intre.
Atunci, făcându-se un porumbel, ca să nu se lipească farmecele de el , zbură pe dasupra
fără să se atingă de scară şi intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un
copil.
El îşi aduse aminte atunci că femeia sa era însărcinată când plecase de la ea, şi unde îl
cuprinse un dor de dânsa şi o milă, gândindu-se la câte trebuie să fi păţit ea până să dea
cu mâna de dânsul, încât se făcu numaidecât om.
Frica lui era să nu mai fie niscaiva farmece…, dară Dumnezeu îi dete in gând sa intre. Să intre
în sufletul său de om restaurat. Soţia şi copilule erau acolo. Îl săgetă dorul de soţie şi mila. Mila
Domnului şi dorul soţiei topiseră împietrirea din sufletul său. Cât mai era de topit. Si se făcu
numaidecât om.
Cât p-aci era să n-o cunoască; atât de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a
necazurilor.
Fata de împărat, cum îl vazu, se sculă în sus şi îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l
cunoştea.
După ce el se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uită tot ce suferise. El era un bărbat ca
un brad de frumos.
Cei doi nu şi-ar fi reluat viaţa de familie, doar privindu-şi unele schimbări ale înfăţişării lor. El
era să n-o cunoască. Sufletul ei îi lumina şi sufletul lui.
Fetei de împărat îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoştea. Dar şi el se face cunoscut, îşi
deschide inima . El era un bărbat ca un brad de frumos. Şi ea uită tot ce suferise. Familia intră în
coordonatele majore zalmoxiene, ale iubirii şi ale inimii bune.
Şi se puse apoi la vorbă. Ea îi povesti toate întămplările, iară el plânse de mila ei. Apoi
începu şi el a spune:
- Eu- zise el- sunt fiu de împărat. La un război ce avu tată-meu, cu nişte zmei, vecini
ai lui, care erau foarte răi şi-i tot călcau moşia, am omorât pe cel mai mic.
Pasămite, ursita te făgaduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega şi
apele cu farmecele ei, mă blestemă să port pielea acelui scârbos dobitoc, cu gând să nu
ajung să mi te iau.
Dumnezeu i-a stat împotrivă şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţa să mă legi de picior
era ea. Şi de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani
stârvul porcului.
Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dăm laudă Domnului şi să ne
întoarcem la părinţii noştri. Făra tine eram hotărât să trăiesc ca un pustnic, d-aia mi-am şi
ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asta aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la
mine.
Apoi se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca amândoi să uite necazurile trecute.
Am omorât pe cel mai mic. Pasămite, ursita te făgaduise lui.
Doi tineri fii de împărat, în competiţie pentru o fiică de împărat . Deznodământ tragic. Înainte de
Iliada şi Odiseea şi de tragediile antice. Si totuşi s-au păstrat prin viu grai, pâna astăzi. Dar ca şi
cartea ursitoarelor din acest basm, ca şi cărţile sibilei din Dacoromânia, întemeitoare de activitate
religioasă, prin cărţi de cult scrise, în Italia şi alte indicii, din Dacoromania, ca şi textele de pe
tăbliţele de aur şi de plumb, ca şi textele liturgice nou-testamentare ale dacoromanilor besi, au
fost supuse distrugerii de către forţe potrivnice. Pentru cei ce doresc şă ştie mai multe despre
textele liturgice nou-testamentare în limba besilor, le propunem spre lectură studiul Pr. Prof.
Dumitru Stăniloaie, Besii- în mânăstrile din Orient, în revita Biserica Ortodoxă Română, an
XCIV, nr. 5-6, mai -iunie, 1976, p. 587-589, sau pe internet,www. agero, la Pagini de istorie. Se
cunosc deja două cruciade anti dacoromâneaşti, cu ţintă precisă, tezaurul religios scris, fie de
provenienţa zalmoxiană, fie nou-testamentră. Nu vor întârzia să se descopere şi cine îndemnară
şi nimiciră tradiţia cultică dacoromâna scrisă zalmoxiană şi nou testamentară şi după cruciadele
respective. Uriaşa moştenire orală o atestă pe cea scrisă. Probabil suntem singurul popor din
Europa care a salvat, prin memoria orală, din generaţii în generaţii, ceea ce la alte popoare s-a
produs prin manuscrise şi tipar.