Testamentul Zalmoxian Dacienesc - Noi Dacii

A se reţine că tatăl fetei, împăratul ţării, tânjea, dorea această fericire (podul minunat) de la el
acasă până la locuinţa mirilor (castelul fericirii pentru noua generaţie).
Care tată adevărat nu doreşte copiilor săi fericirea adevărată
Care împărat (conducător de ţară) nu ar dori fericirea adevărată pentru fiii ţării sale
Împăratul ţării (tatăl fiicei de împărat) nu reuşise să aducă fericirea pe pământ, dar nu
renunţase la această dorinţă supremă, deşi calea se dovedea plină de sacrificii. Nu îşi pierduse
speranţa. Nici când un moşneag cu un purcel, spre hazul împăratului (şi mâhnirea sa) şi a celor
din suita regală, cer să încerce a izbândi, nu le interzice şansa. Împăratul este un mare înţelept.
Posibilitatea mântuirii, a aducerii fericirii pe pământ, ne poate veni de la orice fiu al ţării, drept
pentru care nu procedează discriminatoriu, chiar când aparenţele sunt potrivnice.
Speranţei nestrămutate a tatălui fetei în posibilitatea instaurării fericirii pe pământ i se răspunde
din lumea cealaltă prin întruparea Împăratului Ceresc în cea mai umilă şi modestă fiinţă, un
purcel.
Că prin purcel înţelegem omenirea trăitoare în mocirla păcatelor, nu există nici o îndoială. Aşa
că acest purcel nu reprezintă nimic altceva decât omul murdărit de propria lui viaţă păcătoasă.
Şi despre Iisus Hristos se spune că toate făpturile de sus (din Împărăţia spirituală, nevăzută
pentru noi, pământenii) s-au cutremurat văzând în ce fiinţă s-a întrupat (s-a născut pe pământ).
Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii Noului Testament vorbesc despre om ca despre un vierme. Aşa că a
avea în vedere un purcel, nu este mai puţin neobişnuit, decât într-un vierme.
Acum nu se mai crede, sperăm, că apropierea dintre Făt Frumos şi Sfântul Spirit (Duh) este
atât de neaşteptată, de şocantă – dimpotrivă. Este acelaşi chip al veşniciei care vine în lume,
spre a mântui lumea, spre a o ridica în rai, în Fericirea de la Muntele de Tămâie.
„ – Făt Frumos! Făt Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru
ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să
plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!”
Pruncul se naşte (se va naşte) numai la timpul sorocit de dincolo, din lumea nevăzută, de către
Împăratul Ceresc.
Textul de mai înainte este o adevărată invocaţie (rugăciune), exprimând dorinţa fecioarelor
închinate templelor Daciei, de a se împlini aşteptarea lor, ca una dintre fecioare să nască, în
feciorie, un prunc. Această dorinţă devenită, spiritual vorbind, o sarcină foarte greu de dus, viaţa
lor spirituală trebuia să fie la înălţimea evenimentului mult aşteptat.
Această aşteptare, în lumea fecioarelor călugăriţe, se confirmă, în lumea antică şi în afara
Daciei (Dacoromâniei).
Este ştiut că sibilele, fecioarele preotese ale vechilor temple, aşteptau ca una din ele să nască
pe Mântuitorul lumii. Or, o asemenea aşteptare, aşa cum am mai subliniat, presupunea deja un
exerciţiu pregătitor de purtătoare de prunc divin. Lumea îl aştepta. Se pregătea pentru a face faţă
intervenţiei Cerului. Credea în necesitatea şi în intervenţia cerului, pentru a smulge omenirea din
hăţişul păcatelor, pentru a despotmoli omenirea din cercul vicios, din neputinţa de a se elibera din
viaţa în păcat.
Se mai ştie de existenţa celei mai tulburătoare dintre sibile, care (din ţara noastră, din Dacia) a
plecat până în Peninsula Italică, unde a scris cărţile de mare iniţiere pentru preoţii de acolo,
retrăgându-se apoi în patria sa.
Vremile Noului Testament erau pregătite şi în sânul neamurilor, nu numai în sânul neamului
evreiesc.
În lumea templelor antice (cele rămase în înălţimea vieţii spirituale, şi, prin ea, toţi pământenii)
se aştepta naşterea, printr-o fecioară, a unui prunc mântuitor.
În nici o ţară europeană nu cunoaştem o mai intensă şi mai curată viaţă spirituală decât în
Dacoromânia, în care să se răsfrângă atât de clar lumina desfăcută în lume prin Noul Testament.
Păstrarea cu sfinţenie, de către întreg poporul dacoromân, până în ziua de astăzi, a acestui
tezaur ne îndrituieşte să gândim astfel.
Forţele rele, ale întunecimilor, potrivnice eliberării omului din viaţa întunecimilor (unii oameni îşi
au o viaţă aproape numai trupească – chiar dacă au şi o viaţă intelectuală –, în plus fiind vicleni,
mincinoşi, răi, orgolioşi, răzbunători, urând, deoarece, netrăind pe coordonatele spirituale divine,
nu au acea stare a conştiinţei prin care să îşi interzică un astfel de comportament, de fapt
subuman, iar neavând această stare a conştiinţei, întreţin iadul în viaţa lor şi a omenirii) nu