Testamentul Zalmoxian Dacienesc - Noi Dacii

Oare Fiul Omului era chiar atât de lipsit de sens în greceşte sau a fost vorba şi de o distanţare
voită a grecilor creştini faţă de Omul religiei vechi, prin evidenţierea divinităţii, prin reliefarea stării
de Fiu al lui Dumnezeu!
Cuvântul Om sublinia deja, în mintea oamenilor de rând, mai mult condiţia lui terestră, de
pământean
Poate că, în vremurile arhaice, înţelesul cuvântului Om să fi fost cu mult mai bogat decât astăzi.
Distingem, şi azi, un înţeles obişnuit al cuvântului om, scris cu literă mică, şi un înţeles adânc al
cuvântului Om, scris cu literă mare. Cuvântul Om cumulează atributele majore ale fiinţei umane.
Aşa, de exemplu, în expresia „Să fii Om e lucru mare”, cuvântul Om este o sinteză de virtuţi spre
care trebuie să tindă fiinţa umană, sinteză care trebuie să-i fie proprie. Prin comportament, cei
despre care zicem că sunt oameni se încadrează, azi, în rândurile Fiilor Luminii, în rândurile Fiilor
lui Dumnezeu. Sau se aseamănă comportamental cu persoanele cu un înalt grad de
îndumnezeire.
În cuvântul Om şi azi se mai pot decodifica sensuri adânci, divine. Numai că Om, amintind şi de
vechea religie păgână, nu numai de cea biblică a Vechiului şi Noului Testament, nu este plăcut
învăţaţilor creştinismului.
Se mai poate observa, şi în vremurile noastre, în rândurile preoţilor, o oarecare rezervă faţă de
înţelesul din actualitate al cuvintelor Om, Omenie, fără a le respinge aspectele intrinsece,
pozitive, fără a respinge înţelesul de persoană săritoare în ajutorul confratelui în necaz, de
persoană sociabilă, cu o bună comportare, deci, dar blocând ideea de sacralitate, blocând
concurenţa acestor cuvinte cu terminologia creştină de azi. Vrem să spunem că, în această
situaţie, se mai poate recunoaşte o urmă din sacralitatea religiei arhaice cuprinse în cuvântul Om.
Poate că înţelesul iniţial al cuvântului Om să fi fost tulburător de adânc, având în vedere că
toate fiinţele din societate se numesc oameni. Toţi înţelegem că un om adevărat este înzestrat cu
virtuţi (calităţi). Ştim toţi ce înseamnă a fi om. Ştim toţi, deci, că în acest cuvânt este înscrisă
condiţia unei societăţi superioare, divine. Poate că o analogie cu faptul că toţi creştinii, la
începutul vremurilor nou-testamentare, se numeau sfinţi să fie adecvată.
E sigur că, fără o extrem de îndelungată practică religioasă, cuvântul om, chiar şi în sensul
obişnuit, nu ar cuprinde esenţa condiţiei divine a fiinţei umane.
În cuvântul om mai sunt înregistrate atributele unei societăţi superioare, paradisiace. Cuvântul
mai păstrează urma paradisului terestru, iar paradisul terestru nu este altceva decât o normală
convieţuire a oamenilor în cadrul divinităţii împământenite. Nu este altceva decât respectarea
atributelor care sacralizează fiinţa umană. Uşor se poate aduce şi azi fericirea în sufletele noastre
şi în societatea omenească, respectând zestrea divină înscrisă în sinele nostru. Fericirea începe
de la a fi sau a nu fi om, de la avea o comportare sfântă în gânduri, în cuvânt şi în fapte.
Desacralizarea cuvântului om, a condiţiei umane, se resacralizează pe o treaptă superioară, a
Noului Testament, prin însuşi Fiul Omului (Fiul lui Dumnezeu), prin cuvintele creştin, sfânt şi
altele.
Poate că Fiul Omului, la grecii de la începuturile creştinismului, ducea cu gândul la înţelesul
obişnuit. Cuvântul Om suferise, deja, o desacralizare până la pierderea unor înţelesuri mistice.
Chiar atât de mult să fi pierdut cuvântul Om înţelesurile mistice sau este vorba de sublinierea
expresă a Divinităţii, tocmai pentru a evita unele echivocuri în urma desacralizării suferite, pentru
a evita înţelesul terestru, pământesc, obişnuit! Sau grecii n-au putut trece cu vederea că acest
cuvânt era central în religia zalmoxiană!
Saturn mai era numit şi Omul. Religia Zeului Moş, până în perioada creştinismului, şi-a avut
câteva altare celebre în România (Dacoromânia), în Munţii Bucegi şi Ceahlău.
„Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte poartă şi azi numele, unul de Caraiman şi altul, de
Omul, şi amândouă au fost, odată, consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui
Cerus Manus, Megas Uranos şi altul lui Saturn, numit şi Omul.
Pe punctul cel mai culminant al Muntelui Omul se înalţă o columnă uriaşă, învăluită, de regulă,
în nori, iar pe alt pisc din apropiere mai există, şi astăzi, cel mai important simulacru al lumii
preistorice, o reprezentare umană sculptată în stâncă, de o mărime, într-adevăr, formidabilă.
Această figură, într-adevăr titanică, din Munţii Daciei vechi, numiţi odată ai hiperboreilor, ne
înfăţişează, după toate caracterele sale, imaginea supremei divinităţi a timpurilor pelasge“.
„Diferite amintiri ce ni s-au păstrat în amintirile poporale (în legende, colinde, descântece) din
religiunea mamei zeilor, precum şi numeroase urme din cultul şi din simulacrele acestei divinităţi,