De anDreea chiselev - Unite Cultures Through Culture

Parteneri ai
programului U.C.T.C.

Cuprins
Articole
06
Demolăm tot și facem un...
dadaism!
de Ioana Alexe
08
Kylie X
de Nicoleta Cârjan
12
Bossa Nova
de Andra Ivănescu
14
Nelu Ploieșteanu
de Reghina Moldovan
16
Despre un veac de
singurătate
de Cristina Grozea
18
Fețele realismului în romanul
„Un veac de singurătate”
de Dragomir Cecilia
20
Synecdoche New York
de Valentin Boboc
24
De la pictura rupestră la
Salvador Dali
de Caroline Cristea
26
Mă înspăimântă soarta lumii..
de Andreea Chiselev
28
Aripi din puncte și cuvinte
de Ana Maria Gâbu
32
Molière- Avarul în literatura
universală
Editorial
un Momentum în artă
Toți avem momente în viața
noastră care schimbă totul,
după care nu mai suntem la
fel. Și cu arta e la fel.
REVISTA
MOMENTUM
REDACTOR ŞEF
Andra Ivănescu
REDACTORI COLABORATORI
Valentin Boboc
Ana Maria Gîbu
Ioana Alexe
Cecilia Dragomir
Cristina Grozea
Reghina Moldovan
Nicoleta Cârjan
Andreea Chiselev
Caroline Cristea
CORECTURĂ
Andra Frăţilă
Andreea Radu
COPERTĂ
Cristian Filip Ganea
Layout/DTP
Marin Constantin,
Andra Ivănescu
Asociaţia
Momentum
Board:
Vlad Mateescu - preşedinte, membru
fondator
Andra ivănescu - vicepreşedinte, membru
fondator
Andra Frăţilă - secretar general
Valentin Boboc
Alice Teodorescu
Dragoş Gabriel Zisopol -
preşedinte de onoare
PUBLIC RELATIONS:
Valentin BOBOC –
director al departamentului de PR
Mihai ADETU
Andra FRĂȚILĂ
Vlad MATEESCU
Andreea RADU
HUMAN RESOURCES
Alice TEODORESCU –
director al departamentului de HR
Vlad MATEESCU
Mara MARINESCU
Radu MURĂȘAN
Octavian TUDOSE
Tudor USCOI
MANAGERI SITE-URI
Ioana ALEXE
Alex MARINESCU
mai 2012 MOMENTUM 3

Editorial
Există momente în viața fiecăruia dintre noi care schimbă totul.
Momente care sunt fie revelații, fie întâmplări, după care care
totul e mai mult sau mai puțin altfel decât tot ce fusese înainte.
La fel e și în artă. Sunt momente care schimbă totul. Brusc, dintr-o
dată. Sigur, majoritatea sunt prefigurate, pregătite, curentele
și evoluțiile individuale se desfășoară treptat. Dar, oricum ați
pune problema, tot sunt momente care schimbă totul. Dacă vreți,
pregătirile și desfășurările lente sunt ca inventarea, construirea
și plasarea unei bombe. Nu înseamnă nimic dacă nu există un moment
al detonării.
În numărul acesta al revistei noastre ne ocupăm de aceste
momente ale detonărilor. Curente, albume, personalități, romane
care schimbă fie istoria artei fie istoriile noastre personale. Hei,
inspirația vine din cele mai stranii locuri câteodata. Câteodată de
la o bere cu niște prieteni (pag. 12), câteodată de la un film ciudat
cu Phillip Seymour Hoffman (pag. 20). Cam asta au în comun un
grup de intelectuali ciudați interbelici (pag. 6) la un roman sudamerican
care i-a inspirat pe doi dintre redactorii noștri (pag. 16,
pag. 18).
Pe scurt, sunt multe momente care au însemnat ceva pentru
istoria artei și sunt multe momente artistice care ne-au influențat
nouă viețile și ne-au modelat personalitățile. Pentru mulți dintre
noi, Asociația Momentum a fost sursa unor astfel de momente: artistice,
modelatoare, revelatorii. Sperăm că va vi și pentru mulți
dintre voi, de acum înainte, că această revistă, proiectul U.C.T.C.
și Asociația Momentum vor crea momentum-uri fericite și importante
pentru noi toți.
Andra Ivănescu
Redactor Șef
mai 2012 MOMENTUM 5

Muzică
Demolăm
tot și
facem
un...
dadaism!
de Ioana Alexe
Hai să o luăm de
la început. Ce
e dadaismul? Istoria
literară ne
spune că după
Primul Război Mondial și cu
ceea ce a însemnat un război
de proporții, pentru oamenii
cu capul pe umeri depășirea
acestui punct nu avea cum
să rămânî nemarcată. Și cum
altfel decât printr-o revoltă
la nivel intelectual, printr-o
dorință drastică de schimbare.
Elita intelectuală a început
să se adune în grupuri
de discuție, de dezbatere,
prezidate de Tristan Tzara,
românul stabilit în Elveția ce
avea să fie numit creatorul
acestui curent.
Dadaismul era considerat
a fi antiburghez și anticolonialist,
tocmai pentru
că dadaiștii credeau cu
tărie că logica și rațiunea
capitaliștilor au condus la
război. Respingerea acestor
două aspecte a trebuit să se
manifeste exact prin opusul
lor: iraționalitate și haos.
Hans Richter a declarat
la momentu(mu)l respectiv
că dadaismul este anti-artă,
tocmai pentru că demolează
toate lucrurile în care arta
crede: tehnica, estetismul,
sensibilitatea. Iar dada nega
absolut orice, lucru care este
de înțeles până la un punct,
pentru că dada este o formă
a avangardismului.
dadaiste ce a stârnit zâmbete
deși este chiar o acuză la
adresa curentului: ,,It’s too
idiotic to be schizophrenic”.
Până și Tristan Tzara a
spus că „Dada nu înseamnă
nimic” sau „Dada nu a început
ca o formă de artă, ci
ca dezgust”.
Așa că, pentru a răspunde
la întrebarea de la început:
dada este și nu este un
curent. Poate fi socotit mai
bine un curent-experiment,
o formă de expresie și un
precursor pentru postmodernism.
6 MOMENTUM iunie 2011
Asta era concepția principală
a dadaiștilor. Erau niște
anarhiști, niște nihiliști,
niște... niște dumnezei în
fond, niște... re-creatori. Au
fost o rasă ciudată de oameni,
care voiau să șteargă tot și să
nască artă la loc, din altceva
decât din ce s-a făcut până
atunci. „Și au reușit?”, o să mă
întrebați.
Pentru că cei adunați considerau
că războiul a fost
o absurditate, au vrut să
răspundă în aceeași manieră,
pentru a destabiliza ceea
ce părea o aparentă ordine,
lucru pe care îl puteau face
nu prin rescriere, ci printr-o
manieră cu totul nouă, ce nu
mai văzuse lumina zilei până
atunci. Cum spuneam, recreere.
Originea numelui de
„Dadaism” nu este foarte
clară, vehiculându-se mai
multe variante, printre care
și ideea că afirmația „da”
era des folosită în discuții,
printre participanții de origine
română.
Dadaismul a atins mai
multe arte, printre care și
literatura, artele vizuale,
muzica. Modalitatea de a
crea literatură dadaistă a
fost cel puțin surprinzătoare.
Se tăiau litere și cuvinte din
ziare sau reviste, se lua o
căciulă, se amestecau, se
extrăgeau de acolo și ce se
punea cap la cap era… artă.
Poezie sau proză.
În artele vizuale s-a manifestat
în principal prin colaje
de diferite poze, cuvinte,
bucăți de text și altele asemenea,
care în general trimiteau
la război.
Carl Jung a avut un comentariu
despre creațiile
mai 2012 MOMENTUM 7

Muzică
Kylie - X
Kylie Ann Minogue, cântăreață câștigătoare a unui premiu
Grammy, a unui premiu BRIT în 2008, pentru cea mai bună
artistă solo, este o cunoscută compozitoare și actriță, decorată
cu Ordinul Imperiului Britanic. S-a născut în 1968 la Melbourne,
Australia. A devenit un adevărat brand de… continent, alături
de actrița Nicole Kidman, actorii: Mel Gibson, Russel Crowe și
Hugh Jackman și trupele de muzică rock AC/DC și INXS.
Cîrjan Nicoleta (prof.)
Școala cu clasele I-VIII Puchenii Mari
Kyliegrafia:
Kylie Minogue și-a început
cariera artistică
la vârsta de 12 ani,
având roluri mici în seriale
de televiziune australiene. A
cântat pentru prima dată pe
scenă la vârsta de 15 ani, în
1983, într-o emisiune difuzată
săptămânal numită Young
Talent Time. În 1986 este
distribuită în serialul Vecinii,
unde o interpreta pe Charlene
Mitchell, o femeie care lucra
ca mecanic auto. Pe platourile
de filmare l-a cunoscut pe Jason
Donovan.
Acest rol a consacrat-o, devenind
prima persoană care a
câștigat 4 premii Logie într-o
singură ediție, inclusiv premiul
pentru Cel mai îndrăgit actor
de televiziune. În 1987 renunță
la actorie și se dedică muzicii,
semnând un contract cu compozitorii
și producătorii britanici
Stock, Aitken și Waterman, în
1988. Popularitatea ei a intrat
în declin la începutul anilor 90,
astfel încât părăsește această
echipă în 1994. Semnează în
1994 un contract cu Deconstruction
Records, pe care o
părăsește în 1999. În același an
semnează un contract cu Parlophone
și devine un star pop
mondial. Parlophone este responsabil
de cea de-a doua reinventare
a artistei, de boomul
cu LIGHT YEARS și de turneele
ei cele mai reușite. În sfârșit
artista găsise oamenii potriviți.
După ani de căutări, de îndoieli
și temeri, ea își găsește
locul printre pionierii acestei
arte, cea a spectacolului. Dar
nu va uita niciodată să aducă
omagiile sale celor mai buni:
Donna Summer, Village People,
Ginger Rogers și Fred Astaire,
Judy Garland, Bette Midler,
Brigitte Bardot, Human League
și Prince. Revine pe scena
muzicală internațională în
2000, cu albumul LIGHT YEARS,
fiind recunoscută pentru capacitatea
de a se reinventa,
pentru videoclipurile futuriste,
parcă decupate din filmele
lui Stanley Kubrick, realizate
cu minuțiozitate, pentru extravagantele
concerte în direct
și pentru suprinzătoarele
reorchestrări ale unor melodii
disco în manieră jazz sau blues.
Când am văzut prima dată
videoclipul piesei Spinning
Around, mi-am dat seama că
nimic nu va mai fi ca înainte
și că muzica anilor 90 a fost
lăsată cu mult în urmă. Aceeași
senzație o avusesem în 1990,
când videoclipul piesei Vogue
scria istoria muzicii pop la MTV.
Din acel moment mi-am dat
seama că muzica țipătoare ca
și machiajele artiștilor din anii
80 nu mai existau. Răsuflam
ușurată, nu de alta dar ce e
prea mult întotdeauna strică.
Ca și Madonna, Kylie a transformat
fața muzicii pop, lucru
recunoscut și de criticii de specialitate,
deoarece albumul
din 2000 are cele mai bune
recenzii din întreaga carieră a
cântăreței. Două artiste, două
femei puternice, două rivale
doar pe scena muzicală. Să
nu uităm că Madonna a apărut
în public cu un tricou pe care
scria numele Kylie, arătând că
este alături de ea, în anii în
care artista australiană se lupta
cu cancerul la sân.
8 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 9

Albumul X al lui Kylie Minogue și turneul său de promovare
Anul 2007 a reprezentat
revenirea pe scena
muzicală a artistei
Kylie Minogue. Albumul
X, al zecelea album din
cariera artistei a reprezentat
întoarcerea pe piața muzicală
și implicit pe scenă, după mai
bine de 4 ani. Melodiile de
pe acest album sunt produse
printre alții și de soliștii de
muzică pop, Scissor Sisters.
Albumul a fost promovat cu
ocazia showului transmis de
ITV, The Kylie Show, spectacol
care sărbătorea și cei 20 de
ani de carieră ai artistei.
El s-a filmat în studiourile
londoneze, a beneficiat de:
acompaniamentul Orchestrei
Filarmonice Regale și de
dansatorii de la Crazy Horse
Girls, dar și de invitați precum
Jason Donovan, Danni Minogue
și Simon Cowell.
A urmat turneul de promovare
al albumului KYLIEX 2008 :
Durata turneului:
6.05.2008 – 22.12.2008
Țări cuprinse în turneu:
Franța, Belgia, Germania,
Cehia, Austria, Ungaria,
România (17 mai 2008),
Bulgaria, Turcia, Grecia,
Suedia, Spania, Luxembourg,
Danemarca, Norvegia,
Finlanda, Rusia, Lituania,
Olanda, Anglia, Columbia,
Venezuela, Peru, Brazilia,
Chile, Argentina, Dubai,
China, Taipei, Noua Zeelanda,
Australia.
Numarul concertelor din
cadrul „KylieX2008”:
70
Mentiune:
Având in vedere că unele țări
(printre care și România) nu
au oferit condițiile necesare
desfașurării unui concert de o
asemenea amploare, setlistul
(a fost tăiat un capitol al
concertului, astfel ca setlistul
a avut doar 24 de piese)
și intrarea concertului a fost
modificată. Cântăreața nu a
mai intrat în scenă, coborând
dintr-un imens leagăn futurist,
conectată la o complicată
rețea electrică, care imita
pânză unui păianjen, ci a
avut o intrare obișnuită. Acest
lucru s-a întâmplat pentru
că dorința interpretei a fost
să mulțumească fanii, care
își doreau un concert Kylie
Minogue de foarte mulți ani.
Șapte ținute, șapte acte și șapte teme ale spectacolului
Kylie va cânta în București ! A fost un zvon la sfârșitul anului 2007, apoi zvonul s-a transformat
în știre sigură. Nu îmi venea să cred! Kylie în Romania! Aveam ocazia să o vad și să o ascult
live. Visul meu devenise realitate. Am început să ne interesăm de unde putem procura biletele.
Biletele au venit și ele prin poștă, în ianuarie 2008. Și am început să numărăm zilele. Lunile au
trecut și a venit și ziua cea mare. Suntem pe stadionul Cotroceni, este ora 21 00, luminile s-au
stins și așteptăm să apară pe scenă.
Suntem mii de oameni. Apariția ei, după un joc de lumini îmi taie respirația. E atât de mică și
fragilă și totuși emană atât de multă energie. Kylie, care anul acesta a implinit 40 de ani, și-a
deschis spectacolul cu melodia Speakerphone. Îmbrăcată cu o rochie mov, imitând brațele unui
păianjen, artista a încins atmosfera. În spatele ei, pe ecrane imense, au început să ruleze proiectii
de culori. Aveam senzatia că e o prințesă, atât era de delicată. După primele doua piese, Kylie
ne-a salutat cu „Buna seara!”.
Au urmat hiturile: Can’t Get You Out Of My Head, In My Arms, Love At First Sight,Slow, I Believe
In You și Kids. Kylie ne-a uimit prin decor și costumații. Cântăreața a schimbat nu mai puțin de
șapte ținute semnate Jean Paul Gaultier. Decorul era adaptat la temele melodiilor .Astfel, s-au
perindat în fața ochilor noștri: decorul futurist, atmosfera de pe un teren de footbal american,
un salon de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, dar și scena din celebrul local Copacabana. Vedeta
a cântat îmbrăcată în majoretă, a purtat o rochie roșie cu trenă și chipiu asortat și a dansat pe
melodia Copacabana în costum de marinar. La rândul lor, cei zece dansatori s-au mulat perfect
pe aceste teme. Mai târziu, vedeta a încantat publicul cu o rochie elegantă, albastră, cântând o
piesă nouă, Flower. Îmbrăcată cu un costum de călărie, stilizat, a cântat piesele On A Night Like
This și Step Back in Time. Spre sfârșitul concertului, după ce și-a prezentat formația și a mulțumit
publicului prezent, Kylie s-a retras câteva momente în culise pentru a-și schimba costumația,
într-un top argintiu și o pereche de pantaloni negri. A revenit însă pentru a mai cânta o ultimă
piesă No more Rain și pentru a ne aminti că au trecut aproape 15 ani de când a fost ultima dată în
România. “Voi reveni curând”, a spus artista în limba română, după care a ținut să aplaude publicul
pentru entuziasmul cu care a primit-o. Concertul s-a încheiat cu hitul “I Should Be So Lucky”,
dar și cu o ploaie de confetti .
Pentru mine a fost o experiență și o noapte de neuitat!
10 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 11

Bossa nova -
a început într-un momentum
Jorge Andrade - Ipanema Beach
Ați rămâne surprinși câte lucruri interesante au început cu doi tipi care
ieșiseră la o bere. Idei geniale despre dispozitive de păstrat berea rece,
replici de spus prietenelor care nu-i înțeleg și alte misoginisme, etc. Dar
din când în când chiar încep lucruri interesante. Ca bossa nova. Un întreg
curent, sute (poate mii? zeci de mii? habar n-am) de melodii pe care le știe
toată lumea, ca „The Girl from Ipanema”, „One Note Samba”, și așa mai
departe. Nu cred că prietenii mei ar fi fost în stare de așa ceva la o bere.
Ai voștri?
Aşa cum asociem
Tangou-ul cu Argentina
şi Fado-ul
cu Portugalia, la fel
asociem bossa nova
cu Brazilia. Când ascultăm o
bossa nova parcă simţim nisipul
printre degetele de la picioare,
sarea în păr şi acel dolce
far niente din dupăamiezele de
vară. Muzica asta nu s-a auzit
însă dintotdeauna pe plajele
din Rio. A apărut brusc, într-o
zi însorită în care Antonio Carlos
Jobim și Vinicius de Moraes
stăteau pe o terasă și admirau
fetele frumoase care treceau.
Na, știm cu arată fetele din
Brazilia, darămite într-o zi cu
soare mergând spre plajă în
costume de baie minuscule (e,
nu erau chiar minuscule în anii
‘50, dar oricum). Și o văd pe
fata asta și brusc le vine ideea
unei melodii despre fata din
Ipanema.
Și cam așa s-a născut bossa
nova. Dacă ne luăm după legende.
Ca să fim mai exacți,
însă, detaliem. Bossa Nova -
expresie care tradusă înseamnă
„noul val” – este un curent
care s-a dezvoltat în Brazilia
la sfârşitul anilor ’50. Acesta
îşi are rădăcinile stilistice în
samba (de unde împrumută
structurile ritmice) şi în jazz
(de unde le împrumută pe cele
armonice). Printre creatorii
ei se numără: Joao Gilberto,
unul dintre cei mai cunoscuţi
cântăreţi de bossa nova din
toate timpurile, Antonio Carlos
Jobim şi Vinicius de Moraes.
Ei sunt şi autorii melodiei
care a devenit emblema
bossa novei – „The Girl from
Ipanema”. Cea mai celebră
versiune a melodiei a fost
înregistrată iniţial pe albumul
Getz/Gilberto, rezultat
al colaborării dintre Joao Gilberto
şi saxofonistul american
Stan Getz. Această versiune
include şi vocea soţiei lui Joao
– Astrud. Curentul îşi pierde
din avânt pe la mijlocul anilor
’60 dar impactul său asupra
culturii pop e incomensurabil.
Din păcate, însă, bossa nova
din anii ’70-’80 şi chiar ’90
îşi pierde din conţinut. Este
vorba mai degrabă de ceva diluat,
care a pierdut tot spiritul
ars de soare al bossa novei.
Melodiile clasice ale genului
se regăsesc în repertoriul de
jazz,însă. Printre ele se numără
“The girl from Ipanema”, “One
Note Samba”, “Chega de Saudade”.
Apar şi variante în stil
bossa nova ale unor piese care
fuseseră iniţial în alt stil (de
exemplu Diana Krall – “Let’s
face the music and dance”). În
secolul XXI putem spune că are
loc o revenire în forţă a genului.
Mă refer în mod deosebit
la formaţia Nouvelle Vague.
Muzica lor poate fi definită ca
un exerciţiu de stil. Nouvelle
Vague – al căror nume provine
din termenul ce desemnează
„noul val” în cinematografia
franceză a anilor ’60 – cântă
în general cover-uri după piese
new wave (care se traduce din
nou prin „noul val”), termen ce
desemnează un curent în muzica
pop a anilor ’80. Maniera în
care aceste cover-uri sunt realizate
este una de excepţie.
Bossa nova ca stil, bossa nova
ca feeling. Nici regizorului
Robert Rodriguez
nu îi displace. Melodia de
la finalului filmului „Planet
Terror” – parte a dipticului
„Grindhouse” realizat în colaborare
cu regizorul Quentin
Tarantino – este de asemenea
o bossa nova (mă refer aici
la melodia “Two Against the
World” cântată de actriţa Rose
Mcgowan).
Pe scurt, bossa nove sunt
peste tot. De ce? pentru că
ne aduc zâmbete jucăușe și
senzuale pe buze. Și cum a început
totul? A început cu doi
tipi stând pe o terasă și holbându-se
după o tipă. Un moment
aparent banal. Heh.
Andra Ivănescu
12 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 13

Nelu
Ploieșteanu
Pe numele său
adevărat Ion Dumitrache,
este un
maestru al muzicii
lăutărești și
de petrecere. Ploieșteanu s-a
născut pe 16 decembrie 1950
în localitatea prahoveană Ciorani.
Părinții lui au fost lăutari
din tată în fiu. La doar șase ani
cântă la acordeon, ca ulterior
să ”joace” și pe clapele pianului.
A făcut armata, iar în 1970
s-a mutat la o rudă în București.
A cântat la acordeon la Teatrul
de Vară ”Ion Vasile”, avândul
ca dirijor pe Ion Albeșteanu.
În 1978 întreprinde primul său
turneu în afara țării, în Franța,
după care va bate aproape întreaga
Europă (Germania va fi
însă locul unde a cântat și revenit
de cele mai multe ori).
Spune că le-a cântat, printre
alții, lui Nicolae Ceaușescu, Ion
Iliescu, și Traian Băsescu. Între
1990-1998 Nelu Ploieșteanu
a fost vedeta celebrului restaurant
”Șarpele Roșu” din
București unde i-a cunoscut și
ulterior a avut o colaborarea
cu regretații mari artiști Ștefan
Iordache și Gheorghe Dinică,
făcând cu aceștia cupluri muzicale
de un parfum deosebit.
Trupa Etnic și Nelu Ploieșteanu
lansează la începutul lunii decembrie
albumul de muzică
lăutărească veche ”Fetele
sunt floarea vieții” discul
conține atât piese din folclorul
lăutăresc, cât și piese noi, special
compuse pentru maestrul
N. Ploieșteanu. Pentru marele
maestru orice reprezentație
este emoționantă dar își
amintește că a avut un spectacol
alături de Draga Olteanu
Matei și Nea Jean Constantin
unde a fost atât de emoționat
încât simțea că își pierde vocea.
Îi mulțumește lui Dumnezeu
pentru vocea sa. E mândru
de familia sa, e mândru că
e de etnie romă și mai mult că
e lăutar.
A realizat peste 28 albume,
fiecare cu câte 12-13 melodii,
cu interpretări memorabile ale
celor mai cunoscute melodii
lăutărești și de petrecere intrate
în patrimoniul național.
Reghina Moldovan
Asociația Divers
Nelu Ploieșteanu a avut de
mai multe ori ocazia să rămână
în străinătate unde a plecat
pentru a putea întreține familia
- soția și cei cinci copii.
A revenit pentru că a dorit să
readucă în actualitate muzica
veche românească și a reușit
să găsească calea pentru a
face acest lucru.
mai 2012 MOMENTUM 15

Double feature:
două articole despre unul dintre cele mai cunoscute romane ale secolului XX - Un veac de singurătate
Despre un veac de singurătate
de Cristina Grozea (prof.)
Școala cu cls. I-VIII „Sfânta Vineri”, Ploiești
Gabriel Garcia Marquez
este scriitorul care
s-a consacrat prin
redactarea romanului
„Un veac de singurătate”,
apărut în 1967 la Buenos Aires.
Care este secretul reușitei? Ce
este atât de special la această
carte în comparație cu alte
cărți scrise de același autor?
În primul rând, romanul
poate fi interpretat ca o alegorie
a istoriei latino-americane,
a condiției umane sau
ca o meditație asupra timpului.
Scriitorul îmbină cu succes
realul cu fantasticul și
meditația filosofică asupra
timpului într-o operă plină de
culoare și imaginație. Opera sa
se încadrează în paradigma realismului
magic, un concept ce
realizează o unitate a contrariilor,
precum viața și moartea,
realitatea și fantasticul. Titlul
romanului ilustrează sentimentul
singurătății pe care
îl trăiesc toți membrii familiei
Buendia în toate planurile
vieții. Până și Melchiade se
întoarce din moarte din cauza
singurătății pe care o îndură pe
acel tărâm.
Romanul prezintă fapte,
întâmplări și personaje,
generații care se amestecă
între ele, fantasticul se
confundă cu realitatea, lucrurile
evoluează, însă, în ceea ce
privește personajele, ele nu se
schimbă. Cartea se dezvoltă
pe două planuri: primul plan
pune accentul pe familia Buendia,
iar cel de-al doilea plan se
centrează pe istoria orașului în
care aceștia locuiesc timp de
un veac. Marquez prezintă o
lume plină de întâmplări fantastice,
de obiecte vrăjite și
ritualuri magice care făceau
parte din realitatea cotidiană,
cu mult timp în urmă. Romanul
este o ficțiune în care
proliferează situația de la început,
compusă din perechea
Ursula-Jose Arcadio, situație
ce se consumă mereu cu o
nouă strălucire într-o lume
descendentă, dominată de
tendința spre supranatural și
miraculos. Astfel, în Macondo
poate să plouă câțiva ani fără
întrerupere, se poate întâmpla
ca o fată să se înalțe în văzduh
în prezența întregii familii,
fără ca înălțarea ei să producă
surprindere. În acest sat lumea
se retrage din viață fără să
moară, așa cum se întâmplă
cu Jose Arcadio, care se lasă
legat de un copac în mijlocul
curții, unde moare atunci când
trupul îi este năpădit de ciuperci.
Un alt lucru extraordinar
îl reprezintă faptul că viii
conversează cu morții, visul
este confundat cu realitatea.
Macondo se transformă întrun
teritoriu universal, întro
poveste aproape biblică a
întemeierilor, a succesiunii
generațiilor și a degenerărilor,
într-o poveste a originilor și a
destinului timpului omenesc,
a viselor și a dorințelor care
îi însoțesc pe oameni de la
naștere și până la moarte.
Gabriel Garcia Marquez
creează o lume ancorată în
timp și în afara timpului, o
lume totodată magică și reală.
El a asimilat realitatea artistică
a zilelor noastre și o restituie
într-o operă originală, scrisă
într-un mod unic, cu o bogăție
de imagini artistice. Romanul
său se remarcă prin modul de
a povesti, construcția și relatarea
faptelor de oameni simpli,
lipsiți de cultură. Astfel,
în acest mod de a povesti,
apare o concepție, o
cronologie arbitrară,
situări geografice
arbitrare care dau
senzația că povestea
nu se mai termină
niciodată. De asemenea,
se poate observa
o diferență față
de opera anterioară
și „Un veac de
singurătate”: până
la publicarea romanului,
Macondo
era un sat exclusiv
columbian, iar după
aceea devine un sat
reprezentativ pentru
întreg continentul.
Acest lucru este
posibil deoarece
scriitorul adoptă
umorul, un ingredient
extrem de important.
Există permanent în prim
plan un element umoristic, cu
rol demistificator.
Realitatea latino-americană
este surprinsă aici sub dimensiunea
ei cea mai impresionantă,
cea a timpului. Ceea ce putem
spune după ce terminăm de
citit cartea este că oamenii
trec singuri prin viață, indiferent
de numărul de persoane
cu care se înconjoară în
viața de zi cu zi, că nu există
dragoste suficient de profundă
și de durabilă pentru a alunga
singurătatea pentru totdeauna.
Dragostea pasională
care amăgește sentimentul
de singurătate se transformă
în obsesie distructivă sau se
stinge, ambele ducând la însingurarea
individului, cu care
suntem sortiți să trăim. Pentru
că suntem entități separate
și clar delimitate, oricât am
încerca să ne unim cu ceilalți,
folosindu-ne de dragoste, pasiune
sau comunicare, această
uniune ori nu se realizează sau,
dacă se realizează, atunci nu
durează niciodată prea mult.
Această temă a singurătății nu
poate fi negată, deoarece omul
trebuie să înfrunte viața, cu
suișurile și coborâșurile ei, de
unul singur.
Perspectiva și mijloacele artistice
folosite de Marquez au
permis înălțarea prozei sale la
un plan de universalitate puțin
atins în literatura lumii.
16 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 17

Fețele realismului în romanul ,,Un veac de singurătate”
de Dragomir Cecilia (prof.)
Școala cu cls. I-VIII Pietroșani, com. Puchenii Mari, jud. Prahova
Prozator reprezentativ
al Americii Latine,
Gabriel G. Ma’rquez
oferă, prin intermediul
scrierilor sale, o imagine
profundă și amplă asupra
satului columbian, o istorie a
Columbiei plină de substanță
și de simboluri care reliefează,
în primul rând, frământările
societății în preajma marilor
evenimente sociale, politice,
culturale, printr-o combinare
a caracterului realist cu cel
ficțional.
Între operele care l-au
consacrat ca romancier, la
loc de frunte se află romanul
,,Un veac de singurătate”,
considerat, indiscutabil, o
capodoperă a scrierilor sale,
un vârf de lance al prozei de
mare întindere, apărută în
secolul al XX-lea. În această
carte, naratorul realizează o
frescă a vieții din localitatea sa
natală Aracataca-numită în roman
Macondo-, evocând evenimente
și întâmplări printr-o
tehnică narativă de excepție,
fapt ce i-a adus celebritatea și
încadrarea în galeria celor mai
talentați romancieri americani
de expresie hispanică.
Această scriere, despre care
ziarul ,,Le Monde” afirma că
,, a atins expresia perfectă,
cea mai patetică a singurătății
omului sud-american”, contribuie
la construcția unei
viziuni moderne asupra lumii,
vizând aspecte politice,
istorice, spirituale ale unei
societăți culturale hispanice.
Prin fuzionarea realului cu fantasticul
sunt conturate diverse
imagini cu caracter social desprinse
din realitatea culturală
hispanică, care conferă romanului
magie și originalitate.
Potrivit criticii literare,
tehnicile epice ale scrierii o
încadrează în sfera realismului
cu inflexiuni suprarealiste, prin
concretețea și originalitatea
elementelor ce se împletesc
pe parcursul narațiunii într-un
fir epic logic și transparent. În
cuprinsul romanului se disting
două planuri narative distincte
ce încearcă să împletească
diversele fețe ale realismului
cu reflecții și constatări despre
experiența umană de-a
lungul triectoriei existențiale
concentrată în jurul celor trei
momente esențiale: naștere,
evoluție și stingere.
Primul plan narativ surprinde
destinul familiei Buendia și al
satului întemeiat de aceasta,
iar al doilea, cu trimiteri
permanente la cel dintâi,
este încărcat de simboluri și
semnificații ce au ca punct de
plecare aspectele experienței
omenirii încă din primul moment
al marilor descoperiri
și până în momentul final al
evoluției omenirii.
Acțiunea romanului este
localizată într-un spațiu mitic-satul
Macondo, matrice a
unor manifestări existențiale
încărcate de dinamism și fervoare
( ,,Era într-adevăr un sat
fericit: nimeni nu avea peste
treizeci de ani, nimeni nu
murise încă”). Întemeiat de familia
lui Jose’ Arcadio Buendia,
satul Macondo este nucleul în
care sunt concentrate memorabile
scene de dragoste, de
război, de viață și de moarte,
perturbând existența unei
colectivități concentrată pe
revelațiile generate de apariția
țiganilor, a negustorilor și a
campaniei bananiere. Fiecare
descoperire (magnetul,
gheața, luneta, instrumentele
muzicale, electricitatea,
arta fotografică, cinematografia)
a agitat societatea aflată
pe drumul evoluției, însă cele
care au lăsat cele mai adânci
urme au fost conștientizarea
suferinței singurătății
colective, întrezărită încă de la
primele manifestări ale stărilor
de insomnie, și criza de moralitate
pe care nici biserica nu a
putut-o îndepărta.
Personajele centrale ale
romanului fac parte din cele
șase generații ale neamului
Buendia, evidențiate prin diverse
circumstanțe și situații
plasate în sfera neobișnuitului,
fapt ce oferă o notă de pitoresc
cadrului epic. Jose’ Arcadio
Buendia este preocupat
de-a lungul vieții de alchimia
aurului, sfârșind legat de un
copac, Melchiade țiganul se
întoarce din viața de dincolo
nemaisuportând singurătatea
apăsătoare, Pietro Crespi
împăiază fluturi și îi trimite
iubitei lui, Rebeca, o tânără
disperată, mănâncă tencuială
și pământ, Aureliano Buendia
este organizatorul a treizeci
și două de răscoale armate
în care este învins și tatăl
a șaptesprezece copii ce au
mame diferite.
Toate generațiile acestui
neam poartă numele
înaintașilor și locuiesc în
aceeași casă, față a realismului
completată cu elemente
ale fantasticului – prezența
unor personaje din altă lume,
desfășurarea unei probe de
levitație etc.-.Construcția
personajelor și implicarea
lor în dezvoltarea firului epic
conturează locul și rolul celor
trei repere ale acțiunii: iubir
e a , t i m p u l ș i s o l i t u d i n e a .
Iubirea identificată în roman,
poate fi percepută ca
un leac al unei societăți bolnave,
aflată într-un proces de
disoluție ce are la bază pierderea
conștiinței de sine, a
regulilor și a normelor morale.
Potrivit viziunii naratorului,
iubirea nu poate fi decât un
factor distructiv în situația în
care predomină amoralitatea
prin existența unor relații incestuoase,
combinări nefirești
și bordeluri improvizate.
Timpul, pe măsură ce
curge, intră într-o deteriorare
progresivă, iar în final timpul
individual ce însumează timpul
colectiv se integrează în eternitate,
rămânând unic și irepetabil,
nelăsând șansa revenirii
pe pământ a generațiilor
condamnate la o sută de ani de
singurătate.
Solitudinea, o altă față a
realismului, poate constitui o
definiție a acestui roman. Când
este transpusă în înțelepciune,
aceasta poate fi văzută ca un
lucru pozitiv, dar funcționarea
ei ca oponent al solidarității,
favorizează, în cele mai multe
cazuri, apariția dezalcătuirii,
a dezumanizării, care duce,
în ultimă instanță, la imposibilitatea
supraviețuirii unei
colectivități.
Fețele realismului se află
într-o continuă alternare pe
tot parcursul narațiunii, construind
conținutul ideatic al
romanului, garantând originalitatea
secvențelor prezentate,
conferind valoare întregului
demers narativ.
18 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 19

de Valentin Boboc
20 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 21

Considerându-mă un cinefil, dar nu un devorator de
cinematografie în sensul brutal al ideii, aș putea spune
că de-a lungul vieții am văzut tot felul de filme, dar
că am întâlnit puține care să poată fi numite opere
ale cinematografiei. Nu mi-ar fi greu să fiu obiectiv
cu nici unul din filmele pe care le-am văzut, fie ele si
capodopere clasice. În schimb nu pot vorbi obiectiv
despre Synecdoche New York decât până la un punct.
Progenitura minții
lui Charlie Kaufman
(scenarist
din imaginația
căruia au mai
luat naștere și
Eternal Sunshine of the Spotless
Mind și Being John Malkovich)
Synecdoche New York
i-a oferit și primul debut în
regie, în cadrul celei de-a 61
ediții a Festivalului de film
Cannes din 2008. Premiera filmului
în cadrul festivalului a
fost una controversată, în jur
de jumătate din sală s-a ridicat
și a plecat după prima oră
de vizionare, iar fanii imdb vor
constata că filmul are o notă
de doar 7.3, dar comentariile
postate de cei ce l-au vizionat
elucidează puțin din misterul
subclasificării filmului.
Acțiunea filmului îl are în vedere
pe Caden Cotard (Philip
Seymour Hoffman) un regizor
de teatru cu o viață dramatică,
complexat de succesul soției
sale, Adele, în pictură și obsedat
de faptul că este pe
moarte, dar nimeni nu îi poate
spune de ce. După ce soția o ia
pe fiica lor Olive și îl părăește
pe Caden pentru a pleca în
Berlin spre a-și urmări succesul
în pictură miniaturală, Caden
rămâne singur și devastat. Filmul
începe sa prindă contur în
clipa în care Caden primește
o bursă MacArthur care îi dă
“mână liberă” pentru a își
urmări interesele artistice în
teatru. Determinat să creeze
o operă de teatru brutală prin
sinceritate și realism, Caden
începe să își verse propria viață
în proiectul său, care treptat
capătă dimensiuni colosale,
ajungând să contruiască încet
o machetă a New York-ului în
interiorul unei hale din districtul
de teatru al Manhattanului,
de aici și titlul filmului
“Synecdoche” – sinecdocă, dar
care are totuși mult mai multe
substraturi decât simpla referire
la New York.
Filmul își pierde orice fel
de linearitate temporală, iar
privitorului i se reamintește
doar din când în când câți
ani au trecut de la începerea
proiectului. Punctul culminant
se atinge atunci când Caden,
care lua interviuri pentru diferite
roluri din opera sa ce era
în continuă dezvoltare, este
abordat de un om care îi spune
că l-a urmărit în ultimii 20 de
ani și că ar vrea să-i joace rolul
vieții sale în propria-i operă
pentru a-i putea reflecta cine
este cu adevărat „omul” Caden.
Din acel moment, orice fel
de granițe sunt prăbușite. Zidurile
dintre realitate și opera
lui Caden devin aproape inexistente,
privitorul nemaiștiind
dacă observă bucăți din operă
sau din viața personajului principal.
Prin efectul bulgărelui
de zăpadă, piesa de teatru
ajunge la niște cote ce
frizează absurdul, Caden angajând
actori care să joace toate
persoanele din viața sa, inclusiv
pe cel care îi joacă propria
viață, încercând astfel să își
recreeze existența prin prisma
operei în sine, în speranța
că se va redescoperi așa cum
este cu ajutorul rolurilor jucate
de cei de pe scenă. Filmul
dezvoltă din acest punct mult
mai multe fire narative care au
loc în spații diferite, atât temporal,
cât și real, Caden ajungând
să copieze evenimente
din viața sa în propria operă cu
o viteză foarte mare. După cum
și Kaufman însăși a declarat,
filmul are nevoie de mai multe
vizionări pentru a putea fi dezlegat
complet, este foarte greu
să poți ține pasul cu tot ce se
întâmplă la prima vizionare,
acțiunile multi-planare, cât și
atmosfera general apăsătoare
îl fac un soi de „Cub Rubik” din
punct de vedere al mesajului și
al acțiunii.
Nivelul interpretărilor
date de către actori este unul
foarte ridicat, filmul absorbind
complet privitorul în dramele
din viețile personajelor, dar
Phillip Seymour Hoffman, în
special, dăruiește un rol extraordinar,
insuflând în Caden
profunzimea și frământările
necesare pentru a îl face un
personaj identificabil, complex,
uman, inuman și genial.
Concluzionând, Synecdoche
New York este, în
opinia mea, o operă a cinematografiei.
Un film complex,
profund și întortocheat, ale
cărui acțiuni au loc la un nivel
adânc al spiritului uman. Nu
toată lumea va putea să “îndure”
cele 124 de minute ale
sale, iar din cei ce o vor face,
puțini o vor face cu plăcere,
datorită nivelului de intimitate
incomodă creat de Kaufman și
adus la viață de Hoffman. Cei ce
însă sunt intrigați de sublimul
spiritualității omului și care
sunt bântuiți de întrebările
universale ale universalității,
vor găsi și regăsi în el multe
plăceri și sclipiri ale dramei
oferite/suferite de omul simplu
și genial.
22 26 MOMENTUM iunie mai 2012 2011 mai 2012 MOMENTUM 23

De la pictura rupestră la Salvador Dali
Un moment, o decizie, un cuvânt, puţin curaj. Cam
de atât e nevoie ca să poţi schimba lumea. Unii au
făcut-o în bine, alţii în rău, unii într-o manieră foarte
originală, alţii organizat. Oricum ar fi, aceste momente,
adunate, ne reprezintă. Întrucât noi suntem
definiţi de aceste momente şi îi avem drept purtători
de cuvânt pe cei care au avut impulsul şi curajul de a
trece prin ele.
La început erau picturi
rupestre. Oamenii
cavernelor nici măcar
nu realizau că fac
artă. Pentru ei era o
necesitate practica unor ritualuri
magice. Azi, în schimb,
picturile lor au devenit loc de
pelerinaj al artei. Apoi, dorind
să evidenţieze istoria, cultura
şi mitologia, egiptenii au început
să picteze pereţii mormintelor.
Au fost urmaţi de
minoici şi greci, care au iniţiat
mozaicul.
Perioadele istoriei prezintă
câte o etapă importantă din
istoria picturii. Roma antică,
Bizanţul, Epoca Medievală,
Renaşterea, Barocul, Stilul roccoco,
Neoclasicismul, Secolul
al 19-lea şi al 20-lea, au marcat
o evoluţie fabuloasă a tehnicii
picturii.
De la pictura religioasă şi
decoraţiunile de tip caligrafic,
a fost un singur pas spre om
şi natură. În timpul goticului
târziu, artişti precum fraţii
Limbourg şi Giotto di Bondone
încep să redea aspectul
plăcut al fizicului uman, precum
şi prospeţimea naturii.
Mai apoi, lucrurile s-au îndreptat
spre cultură, mai ales cea
clasică, în timpul Renaşterii.
De acolo a început o evoluţie
spectaculoasă în ceea ce
priveşte tehnica. Picturi dinamice,
culori tot mai vii, descoperirea
unor modalităţi de
pictură tot mai interesante şi
mai impresionante.
Între timp, s-au născut mari
maeştrii în pictură.
Picasso
care ştia să picteze încă de
dinainte de a învăţa să meargă
şi care rostea primul său cuvânt:
„pensulă”;
Jackson Pollock
care a reuşit să atingă
performanţa celui mai scump
tablou din lume: „Numărul 5”;
Grandma Moses
cel mai longeviv pictor din
lume care a decedat la venerabila
vârstă de 101 ani;
Claude Monet
cel care prin tabloul său
„Impression, soleil levant” a
lansat curentul impresionist și
cel care și-a ridiculizat profesorii
prin picturi;
Rembrandt
care a intrat în istorie cu nu
mai puţin de 100 de autoportrete;
Vincent van Gogh
care prin extremismul său a
marcat istoria ca fiind singurul
pictor care şi-a tăiat urechile
într-un exces de nebunie, le-a
împachetat în pânză şi le-a
prezentat la un bordel local şi
care, de asemenea, s-a sinucis
în timp ce picta tabloul “Câmp
de grâu cu ciori”, lucrare care
este acum una dintre cele mai
valoroase ale artistului;
Leonardo da Vinci
care şi-a scris toate notiţele
personale de la dreapta la stânga
şi a ajuns celebru datorită
“Mona Lisei”, pictând nu mai
puțin de 12 ani pentru a realiza
buzele din portret;
Salvador Dali
care are la activ în jur de
1500 de opere şi mulţi alţii.
Aceşti oameni, prin momentele
lor de strălucire, au pus
umărul la crearea unei opere
fabuloase care, în ansamblul
ei, prezintă istoria umanităţii
pictată. Este o artă care nu
se pierde şi care e tot mai vie
pe zi ce trece, sunt oameni ce
nu pot fi uitaţi chiar dacă nu
mai sunt demult printre noi,
adevăraţi artişti şi adevărate
opere de artă.
Caroline Cristea
Asociația culturală
Vis de Artist
24 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 25

« Mă înspăimântă soarta lumii, în raport cu eternitatea...»
de Andreea Chiselev
„A fost odată un copil sărman şi n-avea nici tată, nici mamă, toţi erau
morţi şi nu mai era nimeni pe lume. Totul era mort şi el a plecat, şi a
început să bocească zi şi noapte. Şi, pentru că pe pământ nu mai era nimeni,
a vrut să meargă în cer şi luna se uita cu prietenie la el; şi, când a
ajuns în sfârşit la lună, ea era o bucată de lemn putred. Şi atunci s-a dus
la soare şi când a ajuns la soare, era o floarea-soarelui veştedă. Şi, când a
ajuns la stele, erau nişte musculiţe mici, aurii, şi erau prinse de cer cum
le prinde sfrânciocul în ţepii de porumbar. Şi, când a vrut să se întoarcă
pe pământ, pământul era un port distrus. Şi era singur-singurel, şi-atunci
s-a aşezat şi a început să plângă şi acolo mai şade încă şi e singur cuc.”
Wo yzeck
poate fi încadrat
cu
uşurinţă în
categoria
celor mai celebre texte ale
modernitatii teatrale. Medic
şi dramaturg, autorul Georg
Büchner a ales să prezinte
drama reală a unui bărbat
doborât de o societate care
nu preţuieşte omul, el însuşi
fiind dezumanizat până la gestul
extrem de a-şi ucite iubita.
Veridicitatea este oferită de
cazul real de la care porneşte
piesa, în evoluţia căreia putem
distinge liniile unui traseu
iniţiatic. Rezultatul este însă
unul total diferit faţă de basmele
copilăriei noastre, acela
că omul nu îşi poate depăşi
condiţia – decât prin sinucidere.
Büchner a murit în 1837 la
23 de ani, lăsând textul neterminat
şi fără titlu. Aproape 50
de ani mai târziu, primul editor
al operelor complete ale
autorului, Karl Emil Franzos a
ales drept titlu numele personajului
principal, Woyzeck.
Cu toate că a fost acuzată de
non- sau antiteatralitate (deoarece
ignoră legile situaţiei
dramatice şi e, după părerea
unora, lipsită de conflict), piesa
a devenit cea mai montată
şi discutată dintre scrierile lui
Büchner. În România, Woyzeckul
a fost montat în ultimele
decenii de regizori celebri precum
Radu Penciulescu, Alexa
Visarion, Tompa Gabor, Dragoş
Galgoţiu, Radu Apostol sau Mihai
Măniuţiu.
Nu am ales însă prezentarea
uneia dintre aceste înscenări
(pentru simplul fapt că nu am
avut ocazia de a le urmări),
ci una la care am participal
în ţara de origine a autorului,
Germania – mai exact la Leipzig.
În regia lui Jürgen Zielinski
şi dramaturgia semnată Matthias
Schiffner, ucigaşul Woyzeck
este în acelaşi timp făptaş cât
şi victimă. Pe cămaşa sa este
scris „Full service”.
El este tânărul bun la toate,
pe care salariul mizer de soldat
îl obligă să muncească în
diferite alte locuri. Şi asta nu
numai pentru bunăstarea sa, ci
şi a fiului şi iubitei sale, Marie.
Pentru doctor, Woyzeck este un
obiect de cercetare, pe care
îl plăteşte pentru a face experimente
pe el: trebuie să se
hrănească doar cu mazăre, timp
în care doctorul cercetează cu
entuziasm degradarea sa fizică
şi psihică. Slăbit de experiementele
medicale şi umilinţa
la care este supus, Woyzeck nu
are puterea de a se apăra. Nici
în faţa doctorului, nici a arogantului
„Tambur major” sau
a nemilosului Căpitan. Cireaşa
de pe tort este însă aventura
iubitei sale cu Tamburul major.
Acţiunea este imaginată de
către regizor într-o gălăgie şi
agitaţie continuă (simbol al
dificultăţii de regăsire a propriei
persoane într-o lume în
continuă mişcare), realizată
prin orchestra grotescă de
alămuri şi numeroase lumini
în culori stridente. În centrul
scenei se află un carusel cu un
singur cal, care se învârte lent
în cerc, asemeni lui Woyzeck,
oferind senzaţia de dilatare a
timpului. Tablourile sunt întrerupte
de sunetului unui clopot,
urmat de apariţia unui schelet
ce vesteşte ameninţător moartea.
Mai există şi „camera”
lui Woyzeck, un fel de cuşcă
suspendată la înălţime, la care
personajul ajunge cu ajutorul
unei scări. Aici se află viziunile
şi halucinaţiile sale, care îl vor
duce în pragul nebuniei. Tot de
aici cumpără cuţitul cu care o
va ucide pe mult iubita sa Marie...singura
reacţie pe care a
putut să o aibă în momentele
disperării. E
ste o crimă înfăptuită în
condiţiile unui vârtej de
umilinţe, neîmplinire, lipsă de
speranţă şi gelozie. Woyzeck
este, odată cu această faptă,
exclus de societate şi decide
că nici viaţa sa nu mai poate
continua. Personajul este o
victimă a circumstanţelor şi
totodată un criminal. Ieri şi
azi, în trecut şi în prezent.
Întrebarea pe care şi-a pus-o
Büchner poate fi formulată în
felul următor: ce este în noi
ceea ce minte, fură, ucide?
Răspunsul este şi astăzi o
problematică de actualitate.
Unde se află de fapt motivele
pentru care o astfel de faptă
este în fiecare zi comisă?
26 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 27

Aripi din
puncte și cuvinte
Motto:
“Mori cu adevărat
când începe să te uite lumea
……………………………
Mi-e frică de a doua moarte... “
(C. Dracsin, Pe-aproape)
de Ana Maria Gâbu
Asociația culturală Vis de Artist
Am călătorit cu gândul pe meleagurile botoşănene căutând,
din multitudinea de personalităţi ale culturii zămislite de
acest pământ binecuvântat de Dumnezeu, pe una dintre ele
despre care aş putea scrie, aş putea spune lumii întregi ce
creaţie şi în ce moment al vieţii a făcut-o cunoscută în lumea
artelor.
Am întâlnit în drumul meu imaginar pe Enescu, Eminescu,
Iorga, Luchian, Alexandru Graur, Mihail Sorbul, Octav Onicescu,
Grigore Antipa, Octav Băncilă…
Într-un moment de respiro am deschis biblioteca din sufletul
meu şi privirea mi s-a lipit de un chip sub care scria cu litere
din stele: Constantin Dracsin.
Călătoria mea s-a încheiat. Am hotărât să evoc “un momentum
în artă”, avându-l protagonist pe omul care şi-a împrumutat
mâinile îngerilor.
Vă veţi întreba, poate, de ce Dracsin?
Pentru mine, simplu. Poetul şi graficianul Constantin Dracsin
nu are numai “un momentum în arta” sa , ci fiecare zi din
viaţa lui creativă a fost un astfel de “momentum”.
Dracsin, cel ”născut şi
renăscut (căci omul fizic,
pe numele său Costache
Gugoaşă, a venit pe lume în
25 iulie 1940, dar urgia unei
boli cumplite, poliomelita, l-a
atins şi pe el dar nu l-a răpus,
ucigându-i doar mâinile şi
lăsându-l infirm pentru întreaga
viaţă)” este pentru mine un
simbol. Este simbolul victoriei
în faţa înfrângerii, al putinţei
în faţa neputinţei, al bucuriei
în faţa întunericimii. (”El singur
a supravieţuit dintre toţi
cei atinşi atunci de boală, de
parcă Domnul l-ar fi ales pe el
pentru ceva anume. Şi aşa a început
povestea renaşterii omului
ce avea să ducă spre lume
numele satului său.”)
Este omul care şi-a plimbat
totdeauna mânecile în
buzunarele goale, zâmbind.
Mâinile le-a împrumutat, definitiv.
Este poetul căruia cuvintele
îi treceau printre dinţi şi
se transformau în poeme, în
adevărate minuni. Desena cu
ochii, recompunând lumea pe
care a zugrăvit-o parcă cu lumina
ochilor lui. Fiecare poezie
şi fiecare lucrare plastică
reprezintă un vârf, “un momentum”
în arta lui Dracsin.
”Având o sete de cunoaştere
ce-i depăşea puterile firave
a învăţat să citească fără să
meargă la şcoală, doar din
cărţile şi cu ajutorul fraţilor
săi, fiind astfel poate cel mai
desăvârşit autodidact al acestui
timp. Dar nu s-a oprit aici.
A învăţat să scrie fără mâini,
ţinând condeiul cu dinţii. Şi aşa
şi-a aflat eliberarea un uriaş
talent sprijinit de o voinţă pe
măsură. Astfel s-a recreat pe
sine poetul şi mai apoi graficianul
Constantin Dracsin. Prima
sa poezie a fost publicată
de un mare suflet şi descoperitor
de talente, redactorul şef
al ziarului “Clopotul”, Nicolae
Cântec.” Aşadar, se poate
spune că poetul Dracsin a fost
botezat literar de Cântecul
Clopotului.
Au scris cărţile: “Poezii”,
“Singurătatea sâmburelui”,
“Lacul Septentrion”, “Zborul”,
“Athosul de sub imaginaţie”,
“Ochii şi omătul cerului”.
”Dar tenacele Constantin
Dracsin nu s-a oprit nici acum.
Murindu-i un frate tânăr, foarte
talentat plastician, el a simţit
imboldul interior de a prelua şi
neâmplinita implinire a acestuia
spre a-i ridica şi lui “numele-n
pomenire”. A învăţat nu
numai să scrie ci şi să deseneze
în aceeaşi încăpăţânată
modalitate, obligând condeiul
să-l asculte şi în crearea unui
univers plastic.”
28 MOMENTUM mai 2012 mai 2012 MOMENTUM 29

Aripi din puncte și cuvinte
(in memoriam - Constantin Dracsin)
desena cu ochii
pereţii coliviei
şi căra speranţa
cu zâmbetul
spre răsărit
cuvintele aveau
trecerea liberă
printre buzele îmbrățișate
la capătul şoaptei
se transformau în poeme
Lui Constantin Dracsin i s-a
arătat în vis Nichita (”prinţul
poet”), după cum stă scris în
ultima sa poezie:
“Doamnelor şi domnilor
dacă n-o să vă supere
ce o să spun –
astă noapte l-am visat
pe Nichita,
mi-a vorbit în felul
următor:
mă zvîrlugă
de mîine o să te păzească
doi îngeri;
eu încerc să „înmîn”
acel mîine
cît mai încolo…” (Ultima)
Poate nu e întâmplătoare nici
stingerea lui cu o săptâmână
înaintea aniversării marelui
poet, Mihai Eminescu...
”Constantin Dracsin e mai
mult decât un om infirm, mai
mult decât un poet şi un artist,
mai mult decât un caracter
de bronz, e un simbol exemplar
al împlinirii cu prisosinţă
a misiunii spirituale a omului
în această viaţă pământească;
cu atât mai mult cu cât a avut
de înfruntat mai multe piedici
decât oricine în drumul său.”
Imagine: știri.boto.ani.ro
Generaţia mea ştie foarte
puţine lucruri despre acest
titan al Botoşaniului. Apreciez
iniţiativa Şcolii nr. 8 din
Botoşani care organizează
concursul naţional de poezie
“Constantin Dracsin”. Este o
modalitate de a-l avea mereu
printre noi pe poet.
Toată admiraţia mea şi
preţuirea pentru acest om-poet,
om-artist, am adunat-o în
poemul pe care i l-am dedicat
la comemorarea celor 13 ani de
la urcarea lui printre luceferi:
l-am judecat
pentru tăcere
- nu pot răspunde
nici acum
nici mai târziu
azi țin creionu-n dinţi
mâine stiloul
umbla întotdeauna
cu mânecile în buzunare
mâinile le-a împrumutat...
30 MOMENTUM mai 2012
mai 2012 MOMENTUM 31

Molière - Avarul în literatura universală
de Gina Soare (prof.)
Molière - dramaturg, actor
și directorul unei
trupe de teatru. A cunosut
succesul și s-a bucurat
de protecția regelui Louis XIV,
acesta acordându-i titlul de
„director al trupei regelui”.
În 1668 Molière începe să
prezinte dovezile morale pe
care le trăiește. El scrie în perioada
următoare Amphitryon,
George Dandin și Avarul. Acesta
din urmă este prezentat prima
dată pe 6 septembrie 1668 la
teatrul Palatului Regal. Se pare
că primele reprezentații nu au
avut un foarte mare success
la public, ele fiind întrerupte
după 9 ședințe.
De ce această piesă
considerată o capodoperă de
către posteritate nu a suscitat
ea mai mari succese la
debutul său? Unul din motive
este subiectul său care apare
încă din subtitlu: L’école du
mensonge- care nu este chiar
comic, din contră, reprezintă o
vedere sumbră și chiar lugubră
a delirului final al bătrânului
posedat. Oricare ar fi motivele,
după moartea lui Molière, Avarul
este una din piesele cel
mai des jucate. Piesa este un
model de învățături. În ceea
ce-l privește pe Harpagon, el a
devenit un tip universal, asigurand
renumele autorului său în
toate culturile , contribuind la
a-l cataloga drept autor clasic
francez prin excelență.
Cu Avarul, Molière
exploatează caracterele
umane: Harpagon- devorat de
avariție. După tradiție această
formă de viciu fiind atașată
bătrâneții. Pentru Avarul,
Molière a utilizat direct o sursă
latină, piesa Aulularia. El a
recreat această operă aducând
elemente noi, subiectul nefiind
exact același.
Comedia sa este una a caracterelor
și a moravurilor. El
pictează avariția burgheziei la
mijlocul secolului al- XVII- lea,
arătând toate consecințele
devastatoare pentru persoanele
în cauză, toată dezordinea
ce rezultă pentru celula
familiei. Trăsăturile de caracter
ale avarului său sunt de un
adevăr uman atât de profund
astfel că se crează un tip.
Comedia utilizează o schemă
dramatică caracteristică ce
structurează toată piesa: cea a
dragostei unui om tânăr concurat
de un om bătrân. Molière
înlocuiește sclavul antic cu
un valet, bătrânul devine un
burghez modern. Mai ales
curtezana devine o tânără
îndrăgostită și respectabilă ,
capabilă să atragă simpatia
publicului în inocența și
dorința sa de fericire. Dacă titlul
duce către păcatul capital
al avariției, acest viciu nu
este unicul mod de a prezenta
legăturile cu banii din
această piesă. Astfel, Molière
abordează două alte chestiuni
de societate care, pentru
a rămâne secundare nu au
fost foarte tare dezvoltate. În
primul rând, autorul moralist
evocă prodigialitatea fiului
care reacționează la atitudinea
tatălui său.
Apoi este prezentat rolul
banilor în destinul fetelor
, mai ales că ele trebuie să
se căsătorească . Căsătoria,
în vederea avarului, este o
tranzacție comercială în care
sunt examinate profitul și
pierderile. Dacă o asemenea
apreciere nu uimește la Harpagon,
ea rămâne în plan secund
pentru alte personaje.
Molière reprezintă și reflectarea
preocupărilor timpului
său. Secolul lui Louis XIV vede
ascensiunea burgheziei. Într-o
asemenea strategie, uniunile
matrimoniale joacă un rol predominant.
În această societate
unde căsătoria aranjată de
părinți este model dominant,
familiile negociază în primul
rând zestrea.
Originea numelui ales personajului
cheie este interesantă.
După Littré, Harpagon provine
din latinescul harpagonem,
care semnifică” hoț”. Deci,
Molière a dat personajului
său un nume cu conotație
negativă. Lexicul folosit de
acesta este focalizat pe tot
ce privește banul, câțtigul și
pierderea mereu posibilă. Discursul
lui Harpagon abundă în
termeni cheie precum profit,
bani, posesie, afacere, furt,
etc.
Molière abordează rolul
banului în raportul său cu puterea.
Cel care are bani, poate
să-și impună voința în fața semenilor.
Averea dă greutate
dorințelor sale. El nu primește
decât o imagine deformată a
ființei sale.
Harpagon are o mașină de
calcul în cap. Obiectele sale
personale nu sunt considerate
pentru utilitatea lor, ci doar în
termeni monetari.
Este important de precizat
că Harpagon își neagă dorința
de viața manifestată la începutul
piesei prin proiectul său de
căsătorie. Acest renunț este
cauzat tot de bani.
Cu Avarul , ne gândim în
primul rând la registrul comic.
Puritatea tipului, multitudinea
de vicii conduc la a nu fi
decât un produs de laborator
literar. Gesticulările, caricaturile,
sfârșitul fericit, rolurile
convenționale, formulele și jocurile
de cuvinte demonstrează
voința comică și arta scenică a
lui Molière.
Molière este considerat
cel mai mare farsor al secolului
său. Avarul, nu a fost
decât un semi- succes. Ceea
ce stupefiază pe contemporanii
săi este că acest farsor dă
dovadă de o mare profunzime.
În spatele comicului mecanic
al pieselor sale apare cel mai
aspru raport între personajele
sale. Eroii săi, ca fiecare din
noi, au lucrat mult pentru a-și
construi o carapace și brusc,
evidența comicului șterge ordinea
unei vieți.
Astfel, Avarul poate să ne
facă să râdem și să ne înghețe
inima pentru că mostra de egoism
ce umilește pe toți cei care
se apropie de ea pentru puterea
pe care i-o dă banul,este
brusc dovedită ca fiind nulă.
32 MOMENTUM mai 2012
mai 2012 MOMENTUM 33