Cap. 10. Televiziunea de înaltă definiţie (HDTV)

246 Cap. 10. Televiziunea de înaltă definiţie (HDTV)
Din fericire s-a constatat în practică că nu este efectiv necesar acest
număr de linii de rezoluţie. Pentru determinarea numărului optim de linii de
explorare au fost efectuate teste subiective pe grupuri mari de subiecţi [Mit,
82]. Aceste teste au arătat că structura liniilor nu mai este practic sesizată
dacă numărul liniilor este mai mare de 1000. Atunci când numărul liniilor a
fost crescut, au putut fi observate mici îmbunătăţiri în ceea ce priveşte
detaliile vizibile şi claritatea imaginilor, dar practic toţi experţii utilizaţi au
agreat ideea că utilizarea a cca. 1000 linii de explorare, în condiţiile unei
distanţe de observare de cca. 3 H, este mai mult decât acceptabilă. In
general, s-a constatat faptul că cele mai clare imagini sunt obţinute atunci
când rezoluţia orizontală este egală cu rezoluţia verticală.
10.3. Inceputurile dezvoltării televiziunii de înaltă definiţie
Cercetările legate de introducerea unui sistem de televiziune de înaltă
definiţie au fost demarate în Japonia în anul 1974 de către NHK, furnizorul
public de servicii TV japonez sprijinit de principalii producători japonezi de
echipament. Sistemul dezvoltat, cunoscut sub numele de Hi-Vision,
utilizează explorarea întreţesută cu 1125 linii de rezoluţie şi 60 cadre pe
secundă.
Acest sistem furnizează imagini de calitate foarte bună, chiar şi pe
ecrane de dimensiuni cinematografice. La începutul anilor '80, japonezii erau
capabili să furnizeze o soluţie completă de HDTV, începând de la
echipament de producţie, transmisie şi până la receptoarele domestice. Deşi
sistemul menţionat, cu 1125 linii / 60 cadre, reprezintă un important salt în
ceea ce priveşte calitatea imaginii, el prezintă totuşi două dezavantaje
majore.
În primul rând, sistemul diferă semnificativ de oricare dintre
standardele de televiziune existente în lume. Această lipsă de compatibilitate
are drept consecinţă faptul că orice persoană care doreşte să beneficieze de
sistemul îmbunătăţit trebuie să cumpere un receptor nou şi scump, iar pe de
altă parte posesorii de receptoare existente nu pot beneficia de programele
produse după noul standard fără a utiliza echipamente de conversie
complexe, ceea ce le face practic ineficiente din punct de vedere economic.
A doua problemă legată de acest sistem este aceea că necesită o mare
lărgime de bandă pentru transmiterea tuturor informaţiilor suplimentare
necesare asigurării calităţii superioare a imaginii. Pentru transmisia TV cu