INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE

DAN ROŞCA
INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA
POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE
– Ediţia a IV-a –

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ROŞCA, DAN
Introducere în sociologia populaţiei şi demografie /
Dan Roşca. – Ed. a IV-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-930-1
316:314(075.8)
314(100+498)(075.8)
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice
mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului
revine exclusiv autorului/autorilor.
Redactor: Mihaela ŞTEFAN
Tehnoredactor: Mihaela STOICOVICI
Laurentiu Cozma TUDOSE
Coperta: Marilena GURLUI-BĂLAN
Bun de tipar: 2.10.2007; Coli tipar: 7,5
Format: 16/61x86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6,
Tel./Fax.: 021 / 444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
DAN ROŞCA
INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA
POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE
Ediţia a IV-a
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
BUCUREŞTI, 2007

CUPRINS
Cuvânt-înainte …………………………………………………………... 7
1. Demografia ca ştiinţă ….......………………………………………... 9
1.1. Concepte de bază în demografie ………………………………... 9
1.2. Istoric ……………………………………………………………. 10
1.3. Populaţia ca sistem ……………………………………………… 16
2. Răspândirea populaţiei pe Terra …………………...……………… 21
2.1. Antropogeneza. Adaptarea omului la mediu …………….……… 21
2.2. Factori ce influenţează răspândirea teritorială a populaţiei ……... 24
2.3. Populaţia Terrei ………………………………………….……… 24
2.4. Densitatea populaţiei …………………………………….……… 29
3. Numărul populaţiei …………………………………...…………….. 33
3.1. Stocuri de populaţie. Fluxuri de populaţie ……………………… 33
3.2. Număr al populaţiei ……………………………………………... 35
3.3. Recensământul populaţiei ……………………………….………. 38
3.4. Estimările de populaţie ………………………………………….. 48
3.5. Proiecţiile de populaţie ………………………………………….. 50
4. Structura populaţiei după caracteristici demografice ……………. 53
4.1. Structura (repartiţia) populaţiei după sex ……………………….. 53
4.2. Structura (repartiţia) populaţiei după vârstă …………………….. 56
4.3. Structura (repartiţia) populaţiei după stare civilă ……………….. 65
5. Natalitate. Fertilitate. Nupţialitate. Divorţialitate ………………... 67
5.1. Natalitatea populaţiei ……………………………………………. 67
5.2. Fertilitatea populaţiei ……………………………………………. 70
5.3. Nupţialitatea populaţiei …………………………………………. 76
5.4. Divorţialitatea populaţiei ………………………………………... 78
6. Mortalitatea populaţiei …………………………….……………….. 80
6.1. Mortalitatea generală a populaţiei …………………………….… 81
5

6.2. Speranţa de viaţă ………………………………………………... 87
6.3. Mortalitatea infantilă ……………………………………………. 90
6.4. Mortinatalitatea …………………………………………………. 94
7. Mişcarea migratorie a populaţiei …………………………………... 96
7.1. Delimitări conceptuale ………………………………………….. 96
7.2. Modalităţi de analiză a migraţiei ………………………………... 99
7.3. Migraţia selectivă ……………………………………………..… 100
7.4. Cauze ale migraţiei …………………………………………..….. 101
7.5. Consecinţe (efecte) ale migraţiei ……………………………..…. 101
7.6. Rolul migraţiilor în popularea Globului ……………………….... 102
7.7. Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale …………..…... 104
8. Populaţie-resurse-mediu înconjurător …….…………………… 106
8.1. Resursele alimentare şi consumul de calorii ……………………. 106
8.2. Creşterea populaţiei şi resursele naturale ……………………..… 107
8.3. Tendinţe al evoluţiei relaţiei om-mediu înconjurător ………….... 109
9. Teorii despre populaţie ……………………………….…………….. 111
9.1. Teoriile clasice. Malthusianismul …………………………..…… 111
9.2. Teoriile moderne: Optimul demografic; Populaţia staţionară;
Tranziţia demografică .............................................................…. 112
10. Politici demografice ………………………………………………... 114
Bibliografie ………………………………………………….………….. 119
6

CUVÂNT-ÎNAINTE
În peisajul atât de divers şi bogat al ştiinţei contemporane, demografia
ocupă un loc privilegiat, datorat atât obiectului său specific, cât şi
actualităţii strategiilor şi politicilor naţionale de dezvoltare socială şi
economică, în care populaţia apare, cu totală îndreptăţire, drept principal
factor şi beneficiar al acestora.
Ştiinţă ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei, demografia are,
totuşi, un act de naştere de o surprinzătoare exactitate, fiind fondată în 1662
de către britanicul John Graunt (1620-1674). În anul 1962, demografii din
lumea întreagă au sărbătorit tricentenarul venerabilei lor ştiinţe prin
omagierea memoriei fondatorului ei. Odată ivită ca ştiinţă, demografia a
străbătut un drum lung, adeseori sinuos. A fost considerată vreme
îndelungată drept statistică – se vorbeşte şi azi despre „captivitatea statistică
a demografiei”. Apoi, a rezistat cu succes tendinţelor de biologizare şi, mai
târziu, de sociologizare a obiectului ei. Astăzi, demografia se prezintă ca o
ştiinţă socială unitară, cu un corp de tehnici şi metode perfecţionate, în care
cele clasice coexistă cu cele moderne, cu un obiect bine delimitat – populaţia
şi fenomenele demografice –, pe care îl „administrează” în bună înţelegere
cu toate celelalte ştiinţe ce se ocupă de om şi de societate.
Principiul fundamental al demografiei este slujirea adevărului
ştiinţific, sub semnul ideii generoase formulate în Planul de acţiune în
domeniul populaţiei, adoptat de Conferinţa mondială a populaţiei (Bucureşti,
1974), potrivit căreia populaţia este bunul cel mai de preţ existent în lume.
Cu alte cuvinte, demografia studiază populaţia pentru a fi de folos populaţiei,
oamenilor. De aceea, vocaţia umanistă a demografiei constituie principala ei
finalitate.
Demografia este investită cu o mare răspundere, aceea de a studia
populaţia, fenomenele demografice, relaţiile dintre populaţie şi mediul înconjurător
şi, mai larg, dintre populaţie şi celelalte subsisteme componente ale
sistemului social global, pentru a oferi o cunoaştere multilineară, indispensabilă
deciziilor de politică socială, politică economică, politică culturală.
Manualul îşi propune să formeze studenţilor noştri abilităţi în ceea ce
priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în conexiune cu
principalele fenomene extrademografice. De asemenea, ne aşteptăm ca, în
7

urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori teoreticieni şi practicieni
ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a desprinde concluzii şi de a
propune măsuri legate de o eventuală politică demografică pentru România
şi utilizabile de către factorii decidenţi.
Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii privind:
– populaţia ca subsistem al sistemului social global;
– principalele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de
analiză şi măsurare a acestora;
– caracteristicile semnificative ale stării şi mişcării populaţiei la nivel
intern şi internaţional.
Prezentul manual se adresează studenţilor facultăţilor de sociologie şi,
în general, publicului larg, dornic de a se familiariza cu principalele concepte
cu care operează demografia şi de a cunoaşte problemele populaţiei naţionale
şi mondiale.
8

1. DEMOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ
1.1. Concepte de bază în demografie
Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă:
demos (δημος) – popor, populaţie şi graphe (γραϕω) – a desemna, a
scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea
populaţiei.
Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că
aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le
studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea
geografică, structura după diferite caracteristici demografice şi socioeconomice,
evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările
numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor)
după care se produc fenomenele demografice.
Prin eveniment demografic înţelegem unitatea statistică în demografie,
reprezentând „cazul” de naştere, deces, căsătorie, divorţ. Fenomenul
demografic desemnează trăsăturile ce se desprind din tratarea
statistică a unei mase de evenimente demografice. Spre exemplu,
naşterea este un eveniment demografic, în timp ce natalitatea este fenomen
demografic. Similar, întâlnim deces/mortalitate, căsătorie/nupţialitate,
divorţ/divorţialitate. Masa de evenimente se comportă după
legi statistice.
Populaţia reprezintă totalitatea locuitorilor care trăiesc pe un
anumit teritoriu, delimitat corespunzător (Terra, un continent, o ţară, o
localitate). Prin subpopulaţie desemnăm o parte din populaţie, constituită
în raport cu o caracteristică în repartiţia acesteia: populaţia de
vârstă fertilă, populaţia şcolară, populaţia vârstnică etc.
Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere
metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice.
Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat
de sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.
9

Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care
o regăsim şi sub următoarele denumiri: demografie pură; demografie
formală; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub
terminologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust,
corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu metode
statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia
asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg, corespunzând
caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus,
mobilitatea socială, structura socioeconomică a populaţiei şi factorii
socioeconomici care influenţează fenomenele demografice, precum şi
raportul reciproc dintre populaţie şi economie.
10
1.2. Istoric
Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către
demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în
lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée
(Paris, 1855). Acesta spunea: „Demografia descrie masele cu ajutorul
numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale
proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce
se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul probabilităţilor”.
Termenul demografie a fost propus de către demograful francez
Emile Levasseur (1829-1911), în 1878, la cel de-al doilea Congres
Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de
statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului
Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), apărute în
1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie.
Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult înainte. Istoricii
demografiei sunt de acord că întemeietorul („părintele”) acestei discipline
este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator, împreună cu
William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică politică. La Londra,
în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural and Political
Observations Made upon the Bills of Mortality Chiefly with Reference
to the Government, Religion, Trade, Growth, Air, Diseases etc. of the
City of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe baza listelor
de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comerţ,
creştere, aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus amintită
marchează constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită analizei

ştiinţifice, de mare ingeniozitate, pe care o întreprinde autorul şi care-i
permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor
fenomene demografice (de exemplu, mortalitatea), să folosească
metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui
material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual – biologic şi
social – al fenomenelor demografice. Analiza cauzelor de deces ocupă
cam jumătate din lucrare. În rest, Graunt a tratat probleme privind
numărul populaţiei, fertilitatea, migraţia, condiţiile de locuit, familia,
deosebirile dintre oraş şi sat şi, în partea finală, a făcut recomandări
privind studierea, cât mai detaliată, a repartiţiei populaţiei după sex,
vârstă, confesiune, ocupaţie etc.
Apariţia demografiei coincide cu cea a statisticii, întemeiată, ca
disciplină ştiinţifică, de către John Graunt şi William Petty, sub
denumirea de aritmetică politică. După aprecierea demografului şi
statisticianului american Walter Willcox (1861-1964), în prefaţa
ediţiei americane a lucrării lui Graunt (1939), acesta „ … a descoperit
uniformitatea şi posibilitatea de predicţie a unor fenomene demografice
importante, luate în masă. Procedând în acest fel, el a deschis
calea pentru noi descoperiri de uniformităţi în numeroase fenomene
sociale şi comportamentale, precum şi pentru studiul acestor uniformităţi,
al naturii şi al limitelor acestora; prin urmare, mai mult ca
oricare altul, John Graunt a fost întemeietorul statisticii”.
Demografia şi statistica se dezvoltă rapid, sec. al XVIII-lea
caracterizându-se, pe lângă dezvoltarea celor două discipline, şi printr-o
tendinţă de autonomizare a acestora. La dezvoltarea demografiei au
contribuit acumularea de material statistic, mai cu seamă cu privire la
natalitate şi mortalitate, iniţierea unor înregistrări statistice de tipul
recensămintelor (primul, în 1686, în Suedia), precum şi abordarea
problemelor raportului dintre populaţie şi economie.
În secolul al XVIII-lea, apar primele teorii despre populaţie, care
culminează cu aceea a pastorului şi economistului britanic Thomas
Malthus (1766-1834). Principala sa lucrare este An Essay on the
Principle of Population or a View of its Past and Present Efects on
Human Happiness, with an Inquiry into our Prospects Respecting the
Future Removal or Mitigation of the Evils which it Occasions (Un
eseu asupra principiului populaţiei sau o trecere în revistă a efectelor
lui trecute şi prezente asupra fericirii umane, cu o cercetare a
perspecti-velor noastre în privinţa înlăturării sau ameliorării viitoare a
relelor pe care le produce). Ediţia primă a Eseului datează din 1798.
11

Încercând să stabilească o „lege a populaţiei”, Malthus a formulat cel
dintâi, cu toată claritatea, corelaţia demoeconomică, sub forma
faimosului raport dintre creşterea în progresie geometrică a populaţiei,
concomi-tent cu creşterea în progresie aritmetică a mijloacelor de
subzistenţă. Britanicul a elaborat un ansamblu de măsuri de politică
demografică, desemnate astăzi, generic, cu numele de malthusiene sau
antipopulaţio-niste. Independent de discuţiile pro şi contra generate
până astăzi, meritul său constă în faptul că a pus faţă în faţă variabila
demografică cu cea economică.
Alte ţări cu reprezentanţi semnificativi completează acest sumar
istoric al demografiei.
În Belgia ne reţine atenţia Adolphe Quételet (1796-1874). Acesta
este cunoscut pentru organizarea şi valorificarea recensămintelor de
populaţie din Belgia, pentru elaborarea unor interesante studii de
demografie generală, pentru perfecţionarea tabelelor de mortalitate
(Nouvelles tables de la mortalité pour la Belgique, 1851). De asemenea,
Quételet are merite deosebite în organizarea colaborării în
domeniul statisticii pe plan internaţional. Împreună cu demograful
britanic William Farr (1807-1887), a iniţiat, în 1853, la Bruxelles,
primul Congres Internaţional de Statistică. În lucrarea sa Sur l'homme
et le dévelopment de ses facultés ou essai de physique sociale (Asupra
omului şi a dezvoltării aptitudinilor sale sau studiu de fizică socială) –
Paris, 1835, demograful şi statisticianul belgian a pus la baza statisticii
legea numerelor mari, concepând statistica drept fizică socială şi mecanică
socială. S-a mai ocupat de teoria probabilităţilor, de antropometrie
şi de statistica „morală”.
O personalitate de primă mărime a Belgiei este şi matematicianul
Pierre-François Verhulst (1804-1849), care a formulat, în
1838, pentru prima dată, curba logistică. Această curbă a fost redescoperită
de demografii americani Raymond Pearl (1879-1940) şi Lowell
Reed, în 1920.
Germania secolului al XIX-lea a consacrat numele lui Wilhelm
Lexis (1837-1914), economist, demograf şi statistician, cel ce a
introdus celebra „reţea demografică” ce-i poartă numele, instrument
deosebit de descriere şi analiză demografică, util cu deosebire analizei
mortalităţii. Acesta a stabilit, pentru aprecierea mortalităţii, curba lui
Lexis, după care rezultă o distribuţie cu trei valori modale: la vârsta de
0 ani, la 20-25 de ani şi la 70-80 ani. A introdus noţiunea de durată
normală a vieţii, corespunzând vârstei la care decesele au frecvenţă
12

modală. Principalele sale lucrări sunt Einleitung in die Theorie der
Bevölkerungsstatistik (Introducere în teoria statisticii populaţiei) –
Strasbourg, 1875, şi Zur Theorie der Massenerscheinungen in der
menschlichen Gesselschaft (Contribuţii la teoria fenomenelor de masă
în societatea umană) – Freiburg, 1877.
Friedrich Knapp (1842-1926), statistician, demograf şi economist
german, s-a ocupat de teoria formală a reproducţiei şi de tabelele
de mortalitate. Este important şi prin aceea că a perfecţionat teoria
reţelelor demografice, cunoscută sub denumirea de graficul lui Lexis.
Karl Becker (1823-1896) a adus contribuţii la teoria şi tehnica
tabelelor de mortalitate, fiind, împreună cu Gustav Zeuner (1828-1907),
iniţiatorul metodei generaţiei (a anului de naştere) la calculul probabilităţilor
de deces. Becker s-a ocupat şi de determinarea indicelui
mortalităţii infantile, precum şi de reprezentarea grafică a tabelelor
de mortalitate (diagrama lui Lexis-Zeuner-Becker).
Trebuie menţionat şi germanul Richard Böckh (1824-1907),
pentru studiile sale privind perfecţionarea tabelelor de mortalitate,
dar, mai ales, pentru faptul că este primul care, în 1884, a formulat
indicele net al reproducţiei, indice dezvoltat peste câteva decenii de
demograful englez de origine germană Robert Kuczynski (1876-1947);
indicele poartă numele Böckh-Kuczynski. Böckh a mai elaborat studii
privind fertilitatea şi divorţialitatea. Dintre lucrările acestuia, amintim
Sterblichkeitstafel zur den preussischen Staat (Tabela de mortalitate a
populaţiei din Prusia) – 1875 şi Statistik der Eheschei-dungen in der
Stadt Berlin (Statistica divorţurilor în oraşul Berlin) – 1897.
În Norvegia se impune numele lui Anders Kiaer (1838-1919),
statistician şi demograf, primul care a aplicat metoda sondajului în
activitatea practică de statistică, folosind-o la studiul repartiţiei
populaţiei după venit şi sexe. Fertilitatea conjugală este, de asemenea,
un domeniu important aprofundat de nordic.
Suedia, ţară cu un deosebit potenţial în ceea ce priveşte teoria
demografică, l-a impus atenţiei pe statisticianul şi demograful Gustav
Sundbärg, cu deosebite contribuţii la metodologia statistică a
demografiei. Acesta a elaborat printre cei dintâi piramida vârstelor,
instrument deosebit de analiză a structurii populaţiei pe vârste (şi pe
sexe). Este autor al unei teorii privind tipurile de populaţie (progresiv,
matur şi staţionar), pe baza piramidei vârstelor. Una dintre cele mai
importante lucrări ale suedezului este Fortsatta bidrag till en svensk
befolkningstatistik (Progrese în statistica populaţiei Suediei) –
13

Stockholm,1909. Reţinem şi Bevölkerungsstatistik Schwedens 1750-1900
(Statistica populaţiei Suediei în anii 1750-1900) – Stockholm, 1907.
Înaintea lui Sundbärg, Suedia s-a remarcat, din punct de vedere
demografic, prin cunoscutul astronom, matematician şi demograf Per
Wargentin (1717-1783). Teoria şi tehnica tabelelor de mortalitate
cunosc o dezvoltare deosebită odată cu apariţia lucrării Mortalitatene i
Sverige, i addledning cef tabellverket (Mortalitatea în Suedia; tabele
de mortalitate) – Handuger, 1766. Demograful suedez a publicat
numeroase studii despre structura şi mişcarea populaţiei Suediei. De
asemenea, a elaborat tabelele de mortalitate ale populaţiei Suediei
pentru perioada 1755-1763. Per Wargentin a ocupat şi funcţia de
Secretar al Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei, din Stockholm.
Încheiem periplul scandinav în Danemarca, unde îl întâlnim pe
demograful, statisticianul şi economistul Harald Westergaard
(1853-1936), profesor la Kobenhavn Universitet (Universitatea din
Copenhaga). Acesta a aplicat matematica la studiul fenomenelor
sociale şi a folosit legea erorilor la calculul frecvenţelor demografice,
cu deosebire la determinarea indicilor de mortalitate. S-a ocupat şi cu
studierea istoriei statisticii. Câteva din scrierile demografului danez:
Mortalität und Morbidität (Mortalitate şi morbiditate), 1882;
Summary and Evaluation in the Recent Studies of Death Rate in
Different Classes of Society (Rezumat şi evaluare a studiilor recente
despre proporţiile morţii în diferite clase sociale), 1882; The Official
Vital Statistics at the Scandinavian Countries and the Balt Republics
(Statistica demografică oficială a ţărilor scandinave şi a republicilor
Baltice), 1926; Contributions to the History of Statistics (Contribuţii la
istoria statisticii), 1932.
Literatura românească a ultimelor decenii a susţinut existenţa
autonomă a demografiei şi a statisticii, în acelaşi timp cu evidenţierea
necesităţii existenţei strânselor legături de colaborare dintre acestea
(Vl. Trebici, 1966; G. Retegan, 1966).
Demografia în România. Demografia şi statistica din România
au o îndelungată şi bogată tradiţie. Înregistrări ale populaţiei, sub
formă de catastife şi conscripţii, se întâlnesc încă din secolele XVI-XVIII.
Primul recensământ modern al populaţiei îl aflăm în 1838. Statistica
stării civile se pare că a fost organizată cu cel puţin un secol înainte.
De asemenea, în secolul al XIX-lea, au existat şi preocupări pentru
învăţământul demografic.
14

Problemele populaţiei au făcut obiectul unor importante studii.
În acest sens, amintim numele unui veritabil precursor al demografiei
moderne româneşti, în persoana lui Dimitrie Cantemir. De referinţă
este lucrarea acestuia Descriptio Moldaviae (aprox. 1715), în care
întâlnim informaţii de cel mai mare interes cu privire la populaţie şi la
diferitele aspecte ale acesteia.
Secolul al XIX-lea înregistrează un avânt al demografiei, fiind
marcat de figurile lui Ion Ionescu de la Brad şi Dionisie Pop Marţian,
iniţiatorii recensământului din 1859-1860 şi organizatorii primelor
Oficii Naţionale de Statistică din Ţara Românească şi Moldova.
Idei interesante cu privire la populaţie se găsesc în studiile lui
P.S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, George Bariţiu, atestând concepţia
ştiinţifică a autorilor.
Primii demografi în adevăratul sens al cuvântului au fost
Leonida Colescu, Z. Arbure, I. Crupenski, aceştia analizând competent
unele aspecte şi fenomene precum structura socioeconomică,
nivelul de instruire, fertilitatea şi mortalitatea populaţiei.
În perioada interbelică, atât demografia, cât şi statistica cunosc o
dezvoltare deosebită. Recensământul populaţiei din 1930, prelucrat
după cele mai avansate metode, situează ţara noastră pe primele locuri
din lume în acest domeniu. Studii valoroase publicate în această
perioadă sunt legate de numele lui G. Banu, Petru Rîmneamţu,
Dumitru C. Georgescu, Anton Golopenţia. O contribuţie remarcabilă
au adus matematicienii specialişti în demografie ca N. Praporgescu şi
M. Sanielevici, cărora le datorăm primele tabele de mortalitate, şi
academicienii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc.
În concepţia demografilor români din anii ‘80 (Vladimir Trebici
ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu numai de
parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei sociali,
educaţionali, economici, sanitari.
Delimitarea clară a demografiei ca ştiinţă autonomă şi a relaţiilor
multiple dintre demografie şi celelalte ştiinţe constituie o premisă
favorabilă dezvoltării în continuare, printr-o abordare multidisciplinară,
a studiilor privind populaţia.
Reamintim că, la Bucureşti, în 1974, a avut loc Conferinţa
Mondială a Populaţiei.
15

1.3. Populaţia ca sistem
Un sistem reprezintă o totalitate de elemente aflate în conexiune;
elementele sistemului sunt obiecte, fenomene sau procese din totalitatea
definită ca sistem, fiind privite ca părţi ale sistemului; conexiunile
sunt raporturile dintre elementele sistemului, ce se stabilesc în
timpul funcţionării acestuia; interacţiunea reprezintă forma de
legătură a obiectelor, influenţarea reciprocă dintre elemente. Un sistem
este relativ izolat de mediul său. În acest cadru, distingem intrările
(variabilele de intrare), care reprezintă influenţa exercitată asupra
sistemului, şi ieşirile (variabilele de ieşire), prin care desemnăm acţiunea
inversă (dinspre interior spre exterior) pe care sistemul o exercită
asupra mediului.
Structura unui sistem este dată de mulţimea elementelor şi
conexiunilor care îl alcătuiesc. Funcţia sistemului este finalitatea sistemului,
respectiv comportamentul acestuia, în condiţiile unei structuri
date a sistemului la un moment dat şi în raport cu obiectivul pe care
sistemul îl are de îndeplinit. Prin obiectiv al unui sistem înţelegem
starea viitoare a sistemului, care trebuie atinsă şi care motivează
comportarea sistemului.
Starea sistemului este variabilă în timp. Structura acestuia este
cea care o determină.
Sistemele pot fi închise sau deschise. Principalele proprietăţi ale
sistemelor sociale (inclusiv ale populaţiei) sunt următoarele (în
viziunea lui Mircea Maliţa, 1975):
– integritatea: întregul este mai mult decât suma părţilor, optica
este de la întreg spre parte;
– autostabilizarea (autoreglarea): denumită şi „proprietatea cibernetică
I”, potrivit căreia sistemul are tendinţa de a reveni la starea
anterioară; mai este denumită şi „homeostază”;
– autoorganizarea: prin aceasta înţelegem nu numai readucerea
sistemului la stările sale de echilibru, ci şi crearea de noi stări stabile
care să permită înfruntarea schimbărilor şi provocărilor mediului;
– ierarhizarea: desemnează capacitatea unui sistem de a fi, în
acelaşi timp, un suprasistem pentru părţile sale şi un subsistem în
componenţa altor sisteme.
În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy),
populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom.
Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar, pe de alta, cea de
tip deschis.
16

Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri
(N), iar ieşirile de decese (M). Fluxul N-M schimbă stările populaţiei.
Continuând analiza în baza conceptelor teoriei generale a sistemelor
anterior prezentate, populaţia are o structură care este reprezentată de
subsistemele existente, de conexiunile dintre ele. Aceste subsisteme
sunt subpopulaţiile constituite în raport cu caracteristicile demografice
sex, vârstă, stare civilă. Distingem subpopulaţii pe vârste (populaţie
tânără; populaţie adultă; populaţie vârstnică), subpopulaţia feminină
de vârstă fertilă, subpopulaţiile necăsătorită, căsătorită şi văduvă etc.
Între aceste subpopulaţii şi fluxurile de evenimente demografice se
creează o serie de conexiuni. Sistemul are o funcţiune, un comportament.
Reprezentarea populaţiei ca sistem, în această primă ipostază,
este cea din fig. 1.
Fig. 1. Populaţia ca sistem demografic închis
N = naşteri
M = decese
F = femei
B = bărbaţi
N b = născuţi vii de sex masculin
N f = născuţi vii de sex feminin
P f 15-49 = populaţia feminină de vârstă fertilă
S = structura după vârstă
17

Naşterile (N) reprezintă variabilele de intrare în sistem, în timp
ce decesele (M) se constituie în variabile de ieşire. Este important să
observăm că intrările sunt realizate de sistemul demografic însuşi, mai
exact de subpopulaţia feminină de vârstă fertilă (persoanele de sex
feminin având vârsta cuprinsă între 15 şi 49 de ani). Astfel, relaţiile şi
conexiunile au loc numai între variabilele demografice: populaţie,
structură pe sexe şi vârstă, naşteri şi decese. Întrucât naşterile sunt
influenţate de căsătorii (frecvenţa căsătoriilor, vârsta la care se încheie
căsătoria, structura populaţiei nupţiabile etc.), acestea sunt, de asemenea,
considerate evenimente demografice fundamentale. Pentru
raţiuni similare, se consideră evenimente demografice şi divorţurile.
La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are
drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri decesele (M) şi
emigrările (E). Fig. 2 exemplifică acest tip de sistem.
18
Fig. 2. Populaţia ca sistem demografic deschis
Aici, fluxurile sunt date de naşteri şi decese, de imigrări şi
emigrări, intrări şi ieşiri ce modifică stările populaţiei. Populaţia este
un sistem cibernetic cu reacţie după stare: numărul şi structura după
sexe şi vârste a populaţiei influenţează în permanenţă intrările şi
ieşirile din sistem. Ea este un sistem controlabil şi reglabil. Mai târziu
vom comenta rolul politicii demografice în domeniul reglării pentru ca
populaţia, ca sistem, să urmeze o anumită traiectorie.
Potrivit cercetătorilor americani Thomas R. Ford şi Gordon F.
de Jong (1970), populaţia, ca sistem demografic, poate fi prezentată
astfel:

Trăsătura sau
caracteristica
elementului
Calitatea
de membru
Trăsăturile şi procesele sistemului demografic
Procesul
elementului
Naştere, deces
şi migraţie
Trăsătura
sau caracteristica
sistemului
Mărimea
Procesul sistemului
Creşterea: spor prin
naşteri şi imigrări;
pierderi prin decese şi
emigrări
Vârsta Îmbătrânire Structura pe vârste Restructurare
după vârstă
Sexul - - - - - - - - - - - Structura după sex Restructurare
după sex
Domiciliul Migraţia internă Distribuţia
după domiciliu
Redistribuţia
după domiciliu
Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se confundă
cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o compun; întregul
este mai important decât părţile, deoarece intervin structurile, conexiunile
şi funcţionarea sistemului.
Indiferent cum privim populaţia (închisă sau deschisă), ea nu
este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu „mediul”, cu
celelalte sisteme. La cel mai înalt grad de generalitate, distingem
următoarele sisteme: populaţia, societatea, mediul înconjurător, tehnologia
(Ford şi de Jong).
Sistemul demografic are ca elemente principale: mărimea
populaţiei, compoziţia, distribuţia teritorială, fertilitatea, mortalitatea,
migraţia. Sistemele sociale agregate au ca elemente definitorii (definite
social): baza etnică, starea civilă (statutul marital), caracteristici
familiale, gradul de participare la forţa de muncă, ocupaţia, activităţile
economice, educaţia, venitul, religia. Ca elemente definite analitic
menţionăm: atitudinile, valorile şi credinţele (convingerile). Sistemele
de acţiune socială au ca elemente semnificative: grupurile informale,
asociaţiile, colectivităţile, instituţiile aferente căsătoriei şi familiei,
instituţiile religioase, instituţiile politice, instituţiile economice, instituţiile
sanitare, instituţiile de educaţie, instituţiile de asigurări etc.
Date fiind cele anterior menţionate, relaţiile devin numeroase şi
complexe. Intersectarea sistemului populaţiei cu celelalte sisteme
creează noi subsisteme, relaţii şi conexiuni. În aceste condiţii, populaţia
nu mai este văzută ca un sistem autonom, care poate fi studiat ca o
mulţime de variabile demografice; zonele „intersectate” (demografia
19

cu economia; demografia cu sociologia; demografia cu ecologia; demografia
cu geografia etc.) constituie domeniile unor discipline asociate.
Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi
populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea
demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu. Ele sunt, de
asemenea, importante pentru modelarea matematică a populaţiei şi a
proceselor demografice, pentru elaborarea modelelor demoeconomice,
pentru tehnicile de simulare.
În strânsă legătură cu ideile dezbătute în acest subcapitol,
precizăm că demografia cuprinde mai multe variante (specii) care i se
subsumează ca părţi componente.
Demografie economică: parte a demografiei care se ocupă cu
studiul raportului dintre economie şi populaţie, conceptul fundamental
fiind cel de populaţie activă. În acest caz, variabila populaţie este
inclusă în modelele creşterii economice, în vederea descrierii şi analizei
corelaţiei demoeconomice.Un reprezentant de seamă al acestei
ramuri este italianul Giorgio Mortara (1885-1967), profesor la
universităţile din Messina, Milano şi Roma (lucrare fundamentală:
Economia della popolazione. Analisi delle relazioni tra fenomeni
economici i demografici, Torino, 1960).
Demografia istorică: parte a demografiei care studiază, cu metode
specifice, populaţia (inclusiv evoluţia acesteia) în trecut, reconstituind
informaţiile pentru perioada „prestatistică” (perioadă caracterizată
prin absenţa surselor statistice de tipul recensămintelor, stării
civile etc.). Îi amintim, în acest context, pe Louis Henry (n. 1911), demograf
francez şi membru corespondent al Academiei Britanice (Manuel
de démographie historique, Paris, 1970) şi pe T.H. Hollingsworth
(Historical Demography, London, 1969).
Demometrie: sinonim pentru demografia teoretică, formală – a
se vedea definirea demografiei în sens îngust. Conceptul de demometrie
a fost creat de demograful suedez Hannes Hyrenius (Demometri,
Gothenborg, 1966) şi folosit de demograful şi statisticianul austriac
W. Winkler (Demometrie, Berlin, 1969). Apariţia acestui termen trebuie
privită ca o încercare de a se asigura o simetrie între partea de conţinut şi
cea de măsurare, după modelul: sociologie – sociometrie; economie –
econometrie; biologie – biometrie; psihologie – psihometrie etc.
Demografie calitativă: parte a demografiei care studiază
distribuţiile caracteristicilor calitative (fizice, spirituale etc.) în sânul
populaţiilor, având contingenţă cu genetica umană.
20

2. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI PE TERRA
2.1. Antropogeneza. Adaptarea omului la mediu
Cu toţii ne-am întrebat cel puţin o dată: Când şi unde a apărut
omul? Cum a evoluat el? Cum s-a răspândit el din punct de vedere
geografic şi sub influenţa căror auspicii? Cercetările efectuate până
acum susţin că omul aparţine regnului animal. În urma unui îndelungat
şi anevoios proces de evoluţie biologică, omul s-a situat pe treapta cea
mai înaltă a vieţuitoarelor.
Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, odată cu
dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul miocenului,
acum aproximativ 24 de milioane de ani, au trăit hominidele
primitive Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate de specia
Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste din urmă
hominide s-au dezvoltat strămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai
genului Homo, care au trăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani.
Homo erectus a evoluat în intervalul 2,5 milioane de ani - 100.000 de
ani; din acesta s-au desprins pitecantropul (omul de Jawa), atlantropul
(în nordul Africii), heidelbergensis (Germania) şi Sinathropus pekinesis.
Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acum
aproximativ 250.000 de ani. El a fost considerat a fi „omul raţional” şi
cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să progresăm
pe această scară a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu
150.000-35.000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa, Asia
şi Africa, având trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi.
Anumite studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo
sapiens sapiens), în timp ce altele concluzionează înlocuirea lui
neanderthalensis cu tipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu
înfăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi China.
Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezei
este în Africa; există şi opinia că acest loc ar aparţine Asiei şi Africii
în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că „locul originar” corespunde
21

zonei calde euro-asi-africane. Dinspre acest spaţiu s-a desfăşurat
popularea lentă, la început cu caracter nomad, în varii condiţii naturale.
Oamenii s-au răspândit radiar şi divergent spre alte arii continentale
din lumea veche, apoi spre lumea nouă (America şi Oceania),
unde au fost evidenţiate urme osteologice de antropoide, care atestă
fenomenul antropogenetic şi în aceste regiuni (date preluate din
Nicolae Ilinca, Geografie umană, Corint, 1999).
Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă
terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5-2 milioane de ani, în
condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o
puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale, asupra
ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia biologică a
omului s-a desăvârşit în urmă cu 100.000 de ani şi că Homo sapiens s-a
afirmat cu aproximativ 50.000 de ani în urmă ca specie (umană) unică.
Vom prezenta în cele ce urmează câteva date privind prezenţa
omului pe teritoriul ţării noastre. Încă de acum 600.000 de ani, din
paleolitic, prezenţa umană a fost pusă în evidenţă de urme materiale;
ocupaţiile respectivei perioade erau cele de culegător şi vânător.
Relevante sunt „uneltele de prund”, precum vetrele de foc, aşchiile de
silex şi toporaşele de mână descoperite pe Valea Dârjovului, apoi la
Mitoc – Prut şi pe Valea Lupului (zona Iaşi). În paleoliticul mijlociu
(120.000-100.000 î.Hr.) întâlnim specia Homo primigenius, în peşterile
Baia de Fier, Ohaba-Ponor, Ripiceni; ocupaţiile vremii erau cele
de vânătoare; se foloseau unelte ascuţite şi vatra de foc. Paleoliticul
superior (100.000-10.000 î.Hr.) este marcat de prezenţa genului Homo
sapiens fossilis. Acesta avea o cultură extinsă comparativ cu primigenius,
folosind tehnica lamelară şi focul, dispunând de ateliere de
cioplire a opalului (Ionăşel – Bihor) şi variate unelte (Cioclovina,
Peştera – Braşov, Ceahlău). Homo sapiens recens a marcat perioada
10.000-5.000 î.Hr., prin urmele lăsate în zona peşterilor de la Băile
Herculane şi în Masivul Ceahlău; practicile acestuia erau legate de
folosirea arcului cu săgeată şi a uneltelor cioplite. Odată cu
desprinderea omului de peşteră, s-a trecut la cultura neolitică, atunci
când au apărut şi locuinţele cu vetre de foc. Populaţiile erau eterogene,
cu elemente aparţinând triburilor de păstori. Ocupaţiile erau legate de
culturile primitive de plante, de domesticirea animalelor şi de producerea
uneltelor din piatră şlefuită. Neoliticul târziu (2800-1900 î.Hr.)
este reprezentat prin aşezări întărite, unelte din silex, piatră, ceramică
(unelte perfecţionate) şi tehnica olăritului. Tot atunci s-a introdus
22

grâul în culturi, s-au domesticit oaia, boul, capra, porcul şi s-a folosit
plugul cu brăzdar din corn de animal. Epoca bronzului (1.700-800 î.Hr.)
se remarcă prin fortificaţii pe înălţimi, cetăţi de pământ (Mediaş,
Sighetu Marmaţiei) şi ateliere de prelucrare a fierului. Epoca fierului
(700-100 î.Hr.) corespunde geţilor şi dacilor. Populaţia Daciei preromane
şi romane se apreciază la aproximativ 1.000.000 de locuitori.
Istoricul Vasile Pârvan a estimat, pentru secolul al III-lea d. Hr.,
populaţia Daciei la 1.250.000 de locuitori (cu o densitate a locuirii de
10 locuitori la km²), populaţie cuprinsă în sate sau aşezări protourbane,
implicată în practica albinăritului, exploatarea minieră şi prelucrarea
metalelor sub formă de podoabe.
În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu, menţionăm
că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul fiind
singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale
cele mai diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile
cele mai comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în acest
sens, de prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere sau
de putinţa de supunere a legilor naturii, exemple semnificative fiind
Groenlanda şi Svalbarg.
Fig. 3 evidenţiază cum a evoluat numeric populaţia Terrei.
Fig. 3. Evoluţia numerică a populaţiei Terrei
23

2.2. Factori ce influenţează răspândirea teritorială a populaţiei
Diferenţele evidente în repartiţia teritorială a populaţiei şi în
intensitatea populării sunt condiţionate de mai mulţi factori, dintre
care îi evidenţiem pe cei mai importanţi:
Factorii geografici
Aceştia, reprezentaţi de calităţile naturale ale mediului, se exprimă
prin condiţii favorabile permanentizării sau atracţiei temporare a
populaţiei. Relevante sunt fizionomia reliefului, gradul de accesibilitate
al terenului, clima, vegetaţia, fauna, fertilitatea solului, izvoarele
şi apele, resursele subsolului, toate aceste elemente generând densităţi
şi grupări variabile de populaţie. În multe situaţii, elementele mediului
(munţi, ape curgătoare, mlaştini, mări, oceane, păduri etc.) s-au împotrivit
extinderii populaţiilor şi, de aici, grupările variate de populaţie în
teritoriu.
Factorii social-istorici
Se referă la evenimentele istorice care au determinat deplasările
de populaţie, apoi la relaţiile dintre state, care au impulsionat intensificarea
sau lărgirea ariilor populate, la care se mai pot adăuga războaiele,
bolile, fenomenele religioase, specifice şi în prezent, cu
variaţii de la o regiune la alta, care aduc, permanent, modificări în
repartiţia populaţiei (să ne reamintim de ceea ce s-a petrecut în Bosnia
şi Hercegovina sau în provincia Kosovo – Metohia).
Factorii tehnologici şi economici
Susţin atracţia populaţiei şi dispersia locuitorilor spre regiuni cu
un grad sporit de dezvoltare, cum ar fi: Valea Rinului, Zona Marilor
Lacuri, megalopolisul nipon, Zona Shaba, Bazinul Ruhr etc.
Factorii demografici
Se reprezintă prin indicatorii de bază ai populaţiei: gradul de
reproducere a populaţiei, migraţiile externe, exploziile demografice,
care aduc creşteri numerice şi de densitate a populaţiei şi, invers,
discontinuităţi în răspândirea teritorială a populaţiei.
2.3. Populaţia Terrei
Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice,
economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o
mare variaţie a numărului de locuitori, începând cu China (peste
24

1,2 miliarde locuitori) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute
sau mii de locuitori.
La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5.759.276.000
de locuitori, iar la 11 iulie, acelaşi an, erau înregistraţi 5.785.335.142
de locuitori (un plus de peste 26 milioane locuitori). În 1998, Terra
contoriza 5.929.839.000 de locuitori, din care 4.748.310.000 (80%)
trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate.
Iată cum se prezenta repartiţia populaţiei pe continente şi mari
regiuni geografice în anul 1998.
Continent/regiune geografică Populaţia (mii loc.)
Africa 778.484
Europa 729.406
America de Nord 304.078
America Latină 462.599
Asia 3.588.877
Oceania 29.460
Mondial 5.929.839
Ţări slab şi mediu dezvoltate 4.748.310
Ţări dezvoltate 1.181.530
În tabelul următor regăsim numărul locuitorilor statelor lumii în
ordinea descrescătoare a efectivelor de populaţie. Datele se referă la
anul 1998.
1. China 1.236.914.658 96. El Salvador 5.752.067
2. India 984.003.683 97. Libia 5.690.727
3. S.U.A. 270.311.758 98. Israel 5.643.966
4. Indonezia 212.941.810 99. Burundi 5.537.387
5. Brazilia 169.806.557 100. Slovacia 5.392.982
6. Rusia 146.861.022 101. Danemarca 5.333.617
7. Pakistan 135.135.195 102. Paraguay 5.291.020
8. Bangladesh 127.567.002 103. Laos 5.260.842
9. Japonia 125.931.533 104. Finlanda 5.149.242
10. Nigeria 110.532.242 105. Georgia 5.108.527
11. Mexic 98.552.776 106. Sierra Leone 5.080.004
12. Germania 82.079.454 107. Togo 4.905.827
13. Filipine 77.725.862 108. Croaţia 4.671.584
14. Vietnam 76.236.259 109. Papua 4.599.785
15. Iran 68.959.931 110. Nicaragua 4.583.379
16. Egipt 66.050.004 111. Kirghistan 4.522.281
17. Turcia 64.566.511 112. Moldova 4.457.729
25

18. Thailanda 60.037.366 113. Iordania 4.434.978
19. Marea Britanie 58.970.119 114. Norvegia 4.419.955
20. Franţa 58.804.944 115. Turkmenistan 4.297.629
21. Etiopia 58.390.351 116. Eritreea 3.842.436
22. Italia 56.782.748 117. Noua Zeelandă 3.625.388
23. Ucraina 50.125.108 118. Irlanda 3.619.480
24. R.D. Congo 49.000.511 119. Costa Rica 3.604.642
25. Myanmar 47.305.319 120. Lituania 3.600.158
26. Coreea de Sud 46.416.796 121. Liban 3.505.794
27. Africa de Sud 42.834.520 122. Singapore 3.490.356
28. Spania 39.133.996 123. Armenia 3.421.775
29. Polonia 38.606.922 124. R.C-Africană 3.375.771
30. Columbia 38.580.949 125. Bosnia (BiH) 3.365.727
31. Argentina 36.265.463 126. Albania 3.330.754
32. Sudan 33.550.552 127. Uruguay 3.284.841
33. Canada 30.675.398 128. Liberia 2.771.901
34. Tanzania 30.608.769 129. Panama 2.735.943
35. Algeria 30.480.793 130. R. Congo 2.658.123
36. Maroc 29.114.497 131. Jamaica 2.634.678
37. Kenya 28.337.071 132. Mongolia 2.578.530
38. Peru 26.111.110 133. Mauritania 2.511.473
39. Afghanistan 24.792.375 134. Letonia 2.385.396
40. Uzbekistan 23.784.321 135. Oman 2.363.591
41. Nepal 23.698.421 136. E.A.Unite 2.303.088
42. Venezuela 22.803.409 137. Lesoto 2.089.829
43. România 22.395.848 138. Macedonia 2.009.387
44. Uganda 22.167.195 139. Slovenia 1.971.739
45. Irak 21.722.287 140. Kuweit 1.913.285
46. Coreea de Nord 21.234.387 141. Bhutan 1.908.307
47. Malaezia 20.932.901 142. Namibia 1.622.328
48. Arabia Saudită 20.785.955 143. Botswana 1.448.454
49. Sri Lanka 18.933.558 144. Estonia 1.421.335
50. Mozambic 18.641.469 145. Gambia 1.291.858
51. Australia 18.613.087 146. Gabon 1.207.844
52. Ghana 18.497.206 147. Guineea Bisau 1.206.311
53. Kazahstan 16.846.808 148. Mauritius 1.168.256
54. Siria 16.673.282 149. T. Tobago 1.116.595
55. Yemen 16.387.963 150. Swaziland 966.462
56. Olanda 15.731.112 151. I-le Fiji 802.611
57. Coasta de Fildeş 15.446.231 152. Cipru 748.982
58. Camerun 15.029.433 153. Guyana 707.954
26

59. Chile 14.787.781 154. Qatar 697.126
60. Madagascar 14.462.509 155. Bahrain 616.342
61. Ecuador 12.336.572 156. Comoros 545.528
62. Guatemala 12.007.580 157. G.Ecuatorială 454.001
63. Cambogia 11.339.562 158. I-le Solomon 441.039
64. Burkina Faso 11.266.393 159. Djibouti 440.727
65. Serbia Muntenegru 11.206.039 160. Surinam 427.980
66. Cuba 11.050.729 161. Luxemburg 425.017
67. Zimbabwe 11.044.147 162. Capul Verde 399.857
68. Angola 10.864.512 163. Malta 379.563
69. Grecia 10.662.138 164. Brunei 315.292
70. Belarus 10.409.050 165. Maldive 290.211
71. Cehia 10.286.470 166. I-le Bahamas 279.833
72. Ungaria 10.208.127 167. Islanda 271.033
73. Belgia 10.174.922 168. Barbados 259.025
74. Mali 10.108.569 169. Belize 230.160.
75. Portugalia 9.927.556 170. Samoa 224.713
76. Malawi 9.840.474 171. Vanuatu 185.204
77. Senegal 9.723.149 172. St. Lucia 152.335
78. Niger 9.671.848 173. Sao Tome 150.123
79. Zambia 9.460.736 174. Micronezia 129.658
80. Tunisia 9.380.404 175. St.Vincent 119.818
81. Suedia 8.886.738 176. Tonga 108.207
82. Bulgaria 8.240.426 177. Grenada 96.217
83. Austria 8.133.611 178. Kiribati 83.976
84. Republica 7.998.766 179. Seychelles 78.641
Dominicană
180. Dominica 65.777
85. Rwanda 7.956.172 181. Andorra 64.716
86. Azerbaidjan 7.855.576 182. Antigua 64.006
87. Bolivia 7.826.352 183. I-le Marshall 63.031
88. Guineea 7.477.110 184. St.Kitts 42.291
89. Chad 7.359.512 185. Monaco 32.035
90. Elveţia 7.260.357 186. Liechtenstein 31.717
91. Somalia 6.841.695 187. San Marino 24.894
92. Haiti 6.780.501 188. Palau 18.110
93. Benin 6.100.799 189. Nauru 10.501
94. Tadjikistan 6.020.095 190. Tuvalu 10.444
95. Honduras 5.861.955 191. Vatican 850
Sursa: United States Census International Programs Center, 2000
27

Fig. 4 prezintă evoluţia numerică a populaţiei pe continente/regiuni
geografice, inclusiv o proiecţie pentru orizontul de timp 2000-2100.
ă
ă
Fig. 4. Evoluţia numerică a populaţiei pe continente/regiuni geografice
Evoluţia numerică a populaţiei României pentru intervalul
1859-1998 este prezentată în fig. 5.
28
Fig. 5. Evoluţia numerică a populaţiei României

2.4. Densitatea populaţiei
Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o constituie
densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în raport cu
suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P) la un
moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta. Valoarea
raportului se exprimă în număr de locuitori pe km². Formula de
calcul: d = P/S
Valoarea raportului care exprimă densitatea se numeşte indice
general (mediu) de densitate. Indicele acesta (numit general sau mediu)
de densitate este influenţat de diferiţi factori, printre care: caracteristicile
topografice; tipurile de mediu (rural/urban); desimea aşezărilor;
mărimea aşezărilor omeneşti.
Este important să precizăm teritoriul la care se raportează numărul
populaţiei. Astfel, putem obţine diferiţi indici de densitate: densitatea
populaţiei agricole, densitatea urbană (Bucureştiul are o densitate
de peste 9.100 locuitori/km²) etc.
Raportarea numărului locuitorilor se poate face şi la unităţi
teritoriale cu specific geografic, fie administrativ (comună, judeţ), fie
diviziuni de relief (lunci, câmpii, dealuri, munţi).
Se cuvine să menţionăm şi indicele densităţii potenţiale. Acesta
reprezintă raportul dintre populaţie şi resursele economice totale.
Pornind de aici, putem calcula şi densitatea populaţiei maxime, ca
fiind raportul dintre resurse şi populaţia maximă ce poate fi susţinută
cu aceste resurse.
Densitatea potenţială optimă reprezintă raportul dintre venitul
real maxim şi numărul locuitorilor în funcţie de resursele specifice.
Densitatea economică are în vedere raportul dintre necesităţile
populaţiei şi resursele disponibile pentru populaţie.
Densitatea medie a populaţiei pe Terra a depăşit 43 loc./km² (în
1998). Există, însă, semnificative deosebiri în repartiţia populaţiei pe
glob. Astfel, zonele cu densităţi medii (100-50 loc./km²) reprezintă
32% din populaţia Terrei. Urmează cele cu 200-100 loc./km², cu o
pondere de 26%, şi zonele cu peste 200 loc./km² (8%). Iată, dar, că 2/3
din populaţia Terrei este concentrată în zone relativ aglomerate,
ocupând 18% din suprafaţa uscatului, depăşind densitatea medie a
populaţiei pe glob. În rest, 30% din populaţie este repartizată în zone
având între 50 şi 10 loc./km² (pe o suprafaţă terestră de 44%), apoi 5%
din locuitorii Terrei trăiesc în zone cu densităţi variind între 10 şi
29

1 loc./km² (pe 43.000 km², ceea ce reprezintă 32% din suprafaţa
uscată). În fine, pe o suprafaţă de 8.500 km² regăsim 0,2% din
populaţia globului, cu o densitate a locuirii de până la 1 loc./km².
Pe continente, densitatea atinge următoarele valori: 116 în Asia
(Bangladesh – 825, Coreea de Sud – 459, Coreea de Nord – 447, Japonia –
330, India – 279, Pakistan – 180, China – 129, Iran – 42, Mongolia – 1,5),
101 în Europa (San Marino – 410, Olanda – 376, Belgia – 330, Marea
Britanie – 238, Germania – 246, Italia – 190, Cehia – 130, Ungaria – 108,
Danemarca – 121, Portugalia – 107, Slovenia – 96, Austria – 95,
România – 94, Spania – 79, Grecia – 79, Irlanda – 50,5, Suedia – 20,
Finlanda – 15, Islanda – 3), 23 în Africa (Mali – 9, Algeria – 12, Sudan –
12, Mozambic – 21, Africa de Sud – 35, Maroc – 39, Kenya – 50,
Tunisia – 55, Ghana – 75), 22 în America Latină (Bolivia – 7,
Argentina – 13, Paraguay – 13, Brazila – 19, Chile – 19, Peru – 19,
Venezuela – 24, Columbia – 31, Ecuador – 43, Mexic – 48, Honduras –
52, 13 în America de Nord (Canada – 3, S.U.A. – 28), 13 în Rusia şi
C.S.I. şi 3 în Oceania.
Mai menţionăm că statele cu întinderi foarte mici înregistrează
valori foarte ridicate ale densităţii medii a populaţiei: Monaco – 30.000,
Macao – 22.000, Singapore – 4.741, Malta – 1.139.
Cele mai mari densităţi ale populaţiei depăşesc 1.200 de loc./km²
în cuprinsul Văii şi Deltei Nilului, apoi peste 1.000 loc./km² în Valea
şi Delta Gangelui şi Câmpia Chineză, după care, cu valori mai mici, se
înscriu văile Mekongului, Brahmaputrei, Rinului, câmpiile Tamisei,
Padului şi Est-Atlantică, precum şi zona Moscovei. Mari densităţi de
populaţie, ce depăşesc frecvent 1.000 loc./km², se regăsesc în zona
marilor concentrări industriale din Europa (Ruhr, Rin, Paris, nordestul
Franţei, Middland, Silezia-Sudeţi) şi din America de Nord (aria
Marilor Lacuri, California, sud-estul Canadei).
Formele de relief au un rol esenţial în răspândirea populaţiei.
Astfel, populaţia şi aşezările urcă în altitudine până la peste 5.000 m în
Podişul Tibet şi în Munţii Anzi. Aşezarea umană Baruduksum (Podişul
Tibet) se află la cea mai înaltă cotă altimetrică din lume: 6.400 m.
Mai mult de jumătate din populaţia planetei se află repartizată la
cote de sub 200 m altitudine (25% din întinderea planetei), iar 4/5 din
locuitorii lumii sunt concentraţi în aşezări de până la 500 m altitudine
(28% din suprafaţa uscatului). Aproximativ 100.000.000 de locuitori
vieţuiesc la peste 2.000 m altitudine. Repartizând populaţia pe continente,
notăm că Europa şi Australia au 90% din populaţie concentrată
30

în spaţii de până la 500 m altitudine, Asia şi America de Nord ajung la
80%, iar Africa şi America de Sud ating aproximativ 57% populaţie
situată sub 500 m altitudine. Dintre oraşele mari situate la mari
altitudini, menţionăm: La Paz (Bolivia) – 3.400 m, Bogota (Columbia)
– 2.640, Ciudad de Mexico (Mexic) – 2.278, Addis Abeba (Etiopia) –
2.424 m altitudine.
Valoarea pentru România este de 95 loc./km², cu tendinţa de
scădere de la câmpie spre munte. Câteva valori (anul 1998): Ploieşti – 185,
Iaşi – 148, Galaţi – 143, Braşov – 116, Constanţa – 106, Craiova – 103,
Piteşti – 98, Botoşani – 93, Târgu-Mureş – 90, Suceava – 84, Sibiu – 81,
Timişoara – 80, Drobeta Turnu Severin – 65, Reşiţa – 44.
În ţara noastră, populaţia este răspândită până la peste 1.600 m
altitudine, în Munţii Apuseni, prin aşezări stabile, şi la peste 1.800 m,
până la 2.000 m, prin aşezări temporare, în Carpaţii Meridionali. Iată
câteva oraşe mai importante din România, situate la altitudini mai
mari: Predeal – 1.060 m, Miercurea-Ciuc – 665 m, Petroşani – 650 m,
Braşov – 625 m, Sibiu – 415 m, Sighişoara – 375 m, Cluj-Napoca –
360 m. Printre oraşele aflate, altitudinar vorbind, la polul opus,
menţionăm: Constanţa – 25 m, Brăila – 20 m, Sulina – 4 m. Capitala,
Municipiul Bucureşti, se află la o altitudine de 85 m.
Se cuvine să facem câteva referiri şi în ceea ce priveşte răspândirea
populaţiei în latitudine.
În emisfera nordică, aşezările stabile cele mai depărtate de
Ecuator se află în Groenlanda (zonă ce aparţine de Danemarca), la
peste 82º latitudine, iar în emisfera sudică, populaţia stabilă înaintează
până în Ţara de Foc, la peste 54º latitudine.
Zona caldă înglobează aproximativ 50% din populaţia Terrei;
85% se află în emisfera estică, aceasta fiind populată mult mai
devreme decât cea vestică.
Puterea de atracţie a mării şi resursele oferite de aceasta au ţinut
în preajmă o mare parte a populaţiei lumii. Se apreciază că jumătate
din populaţia globului trăieşte la mai puţin de 200 km depărtare de
mare şi că cele mai ridicate densităţi de locuire se grupează până la 50 km
de ţărm, urcând la peste 1.000 loc./km² în Marea Câmpie Chineză.
Fig. 6 ne oferă imaginea repartiţiei populaţiei Terrei în funcţie
de altitudine şi distanţa faţă de ţărm.
31

Fig. 6. Repartiţia populaţiei Terrei după altitudine şi distanţa faţă de ţărm
32

3. NUMĂRUL POPULAŢIEI
3.1. Stocuri de populaţie. Fluxuri de populaţie
Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe
orice studiu demografic sistematic: numărul populaţiei României,
numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale. Să
remarcăm, de la început, că numărul total al populaţiei este un agregat
macrodemografic. El cuprinde aproximativ 100 de generaţii coexistente,
apărute într-o sută de ani. De asemenea, acest număr poate fi
stabilit la un recensământ, poate fi estimat prin calcule sau determinat
la mijlocul unui interval de timp etc.
Precizia calculelor demografice, comparabilitatea pe plan naţional
şi internaţional, fundamentarea analizelor demografice reclamă
definirea unitară a conceptelor folosite şi a metodelor pentru determinarea
numărului populaţiei.
Să definim, pentru început, câteva noţiuni fundamentale de analiză
demografică.
Cohorta (demografică) reprezintă totalitatea persoanelor care,
într-un interval de timp, au suferit unul şi acelaşi eveniment demografic.
În mod convenţional, ca interval de timp este adoptat anul
calendaristic. O asemenea cohortă poate fi, în primul rând, generaţia.
Generaţia reprezintă totalitatea persoanelor care s-au născut în
acelaşi an calendaristic. Evenimentul demografic pe baza căruia se
constituie această cohortă este „naşterea vie”. În acest sens, vorbim, de
exemplu, despre generaţia anului 1992, având un efectiv de 222.077 născuţi
vii (sursa: Anuarul Statistic al României, 1993). Vom distinge, în
continuare, generaţii masculine şi generaţii feminine.
O altă cohortă fundamentală în demografie este promoţia de
căsătorii, dublată de promoţia de persoane căsătorite. Evenimentul
demografic este căsătoria. Promoţia căsătoriilor din anul 2001 are un
efectiv de 129.900 (sursa: Anuarul Statistic al României, 2000);
promoţia femeilor căsătorite va fi de 129.900, promoţia bărbaţilor
33

căsătoriţi în anul 2000 va fi, de asemenea, de 129.900. Prin urmare, în
anul 2000, un număr de 259.800 de persoane şi-au schimbat statutul
matrimonial sau starea civilă (aproximativ 1,18% din populaţia totală
a României). Trecerea, în acest caz, este de la necăsătorit, văduv,
divorţat la starea de căsătorit.
Prin extindere, vom putea vorbi de cohorta persoanelor migrante
într-un an calendaristic, în raport cu evenimentul demografic de migrare
din localitatea a în localitatea b, de cohorta celor care intră în
populaţia activă etc.
Evoluţia unei generaţii pe parcursul mai multor ani este urmărită
longitudinal. Observarea respectivă se numeşte longitudinală (diacronică
sau istorică). Întrucât generaţia este un caz particular al cohortei,
un asemenea demers se mai numeşte observare sau analiză pe cohorte.
Putem să ne imaginăm două modalităţi de observare şi de
analiză. Prima, cea obişnuită, presupune „deplasarea” observatorului
odată cu cohorta respectivă şi consemnarea sistematică a evenimentelor
şi a noilor stări ale cohortei; cealaltă presupune observatorul
instalat la un moment de observare, posterior producerii evenimentelor
şi refacerea acestora. Ele se numesc observare longitudinală continuă
şi observare longitudinală retrospectivă. Aceasta din urmă se realizează
mai cu seamă cu prilejul recensămintelor (observarea retrospectivă
a fertilităţii sau a migraţiei), al diferitelor anchete sau studii speciale.
Din cele arătate mai sus rezultă că analiza demografică presupune,
ca o premisă fundamentală, dubla clasificare a evenimentelor
demografice: după vârstă şi după generaţie, în fiecare an calendaristic.
Deşi observarea longitudinală oferă schema cea mai potrivită
unui studiu demografic, se foloseşte pe scară largă şi un alt tip de
observare, denumită transversală (de moment; sincronică). Această
observare constă din sistematizarea evenimentelor demografice într-un
an calendaristic şi repartizarea lor după o caracteristică oarecare (vârstă,
de pildă), fără referire la cohorte. Este cazul tipic al statisticilor
oficiale, care prezintă în fiecare an decesele repartizate pe ani de vârstă
sau grupe cincinale de vârstă, naşterile în fiecare an repartizate după
vârsta mamelor etc. Prin prelucrări suplimentare se pot, însă, reconstitui
masele de evenimente şi repartiza pe cohorte sau generaţii.
Măsura cea mai generală în demografie este rata. În cazul unei
observări longitudinale, ea este probabilitatea de producere a evenimentului
respectiv, cu condiţia ca raportarea evenimentelor să se facă
la efectivul iniţial al populaţiei. Atunci când datele sunt ale observării
34

transversale, rata este numai aproximativ egală cu probabilitatea,
deoarece populaţia expusă riscului nu mai este o populaţie iniţială, ci
una medie. Asemenea rate – frecvent întâlnite în publicaţiile statistice
– sunt rate uzuale statistice sau rate clasice (decese la 1.000 de
locuitori din populaţia medie a unui an calendaristic etc.).
Ratele cu caracter de probabilitate se determină după formula
generală: r = E/P, unde r este rata generală, E – numărul (masa de
evenimente), P – populaţia expusă riscului (efectivul iniţial). Cele cu
caracter de indici uzuali statistici se determină astfel:
r = (E/P)×1.000, unde P este populaţia la mijlocul intervalului.
În ceea ce priveşte notaţiile şi termenii din analiza demografică,
le vom folosi pe acelea clasice, aşa cum se prezintă în lucrarea regretatului
mare demograf român Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de
demografie, apărută în anul 1975, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
din Bucureşti. Simbolurile vor fi cele propuse de Trebici în
lucrarea citată; numărul populaţiei sau o masă de evenimente se vor
nota cu majuscule: Pt sau N, iar ratele, rapoartele etc. se vor nota cu
litere mici: m – rata de mortalitate, f – rata de fertilitate etc.
Evenimentele demografice şi populaţia pot fi examinate pe ani de
vârstă (sau ani de durată), pe grupe cincinale sau pe grupe mai mari.
O problemă importantă ce trebuie lămurită este aceea a exprimării
şi tratării matematice a variabilelor demografice. Acestea pot fi
prezentate ca variabile discrete sau ca variabile continue, în primul
caz folosindu-se matematica elementară, iar în cel de-al doilea, analiza
matematică (diferenţialele şi integralele). Evident, se poate face trecerea
de la un limbaj la celălalt.
Atunci când este vorba de variabila discretă, se presupun intervale
finite de vârstă sau de timp; în al doilea caz, intervalele sunt
infinit de mici (x, x + dx). De asemenea, în ce priveşte sumele: în
limbaj discret, suma este Σ, în limbaj continuu ea devine ∫.
Menţionăm că, în general, demografia se mulţumeşte cu limbajul
discret. Se apelează la limbajul continuu numai atunci când precizia şi
exactitatea calculelor cer în mod imperios acest lucru.
3.2. Număr al populaţiei
Pentru început, prezentăm o analiză conceptuală a numărului
populaţiei.
În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi
numărul calculat al acesteia.
35

Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat
nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii
statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al înregistrării,
ca număr fizic. Acest număr este primordial în demografie.
Pe baza lui se întreprind diferite calcule demografice, scop pentru care
el este readus, prin procedee relativ simple, la situaţia de la 1 ianuarie
al anului respectiv. Cu ajutorul aceluiaşi număr se determină densitatea
populaţiei, precum şi indicatorii (foarte importanţi) ritmului mediu
de creştere a populaţiei.
Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat
pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există
informaţii, prin diferite metode de calcul. Determinarea unui asemenea
număr se poate face pentru trecut, pentru o perioadă curentă,
dar şi pentru o perioadă mai mică sau mai mare în viitor. Din acest
punct de vedere, numărul calculat al populaţiei poate fi estimat sau
proiectat.
Numărul estimat al populaţiei este numărul populaţiei ce se
stabileşte pentru un trecut apropiat sau pentru o perioadă curentă.
Pentru determinarea acestuia sunt necesare cel puţin datele ultimului
recensământ şi cele ale mişcării naturale a populaţiei sau cel puţin
datele a două recensăminte ale populaţiei. În primul caz, determinăm
numărul estimat adăugând excedentul (sporul) natural al populaţiei la
numărul ei, stabilit la recensământ; în al doilea caz, numărul pentru
momentele dintre recensăminte se determină cu ajutorul interpolării,
în diferitele sale variante.
Numărul proiectat al populaţiei reprezintă numărul populaţiei
determinat prin calcul pentru o perioadă viitoare, folosind diferite metode
şi ipoteze. Se aplică, în acest scop, simple metode de extrapolare
a numărului total al populaţiei.
Atât numărul înregistrat, cât şi cel calculat sunt afectate de erori;
primul poate fi influenţat de erorile de înregistrare (de pildă, aşanumita
acumulare a vârstelor, atracţie pe care o exercită vârstele
terminate în 0 şi 5), iar numărul calculat este afectat de erori ce provin
din ipotezele avansate, din materialul informaţional existent etc.
Desigur, atât într-un caz, cât şi în celălalt, se „corectează” erorile, se
„estimează” intervalele acestora; demografia a elaborat numeroase
metode în acest domeniu.
Numărul populaţiei, privit din punctul de vedere al seriilor dinamice
sau de timp, poate fi indicator de moment (numărul populaţiei la
36

data recensământului populaţiei sau la alt moment), dar şi indicator de
interval (numărul mediu al populaţiei într-o anumită perioadă, într-un
an, de pildă). Dacă pentru unele calcule şi analize demografice este
indispensabil numărul populaţiei ca indicator de moment, în schimb,
pentru majoritatea ratelor statistice descriptive (natalitatea, mortalitatea
etc.), care sunt valori de interval, comparabilitatea cere folosirea
numărului populaţiei ca medie, ca indicator de interval.
Numărul mediu al populaţiei se poate determina în mai multe
feluri: ca simplă medie aritmetică dintre numărul populaţiei la începutul
perioadei şi la sfârşitul perioadei, ca medie geometrică dintre aceleaşi
două valori sau şi cu alte metode, în funcţie de ipoteza adoptată. Numărul
mediu al populaţiei mai poate fi determinat adăugând excedentul (sporul)
total la numărul existent la o dată oarecare. Acest număr este un număr
estimat şi se determină, în general, ca număr estimat al populaţiei la 1
iulie al anului respectiv. El are valoare de medie şi, ca atare, se ia în
calculul indicatorilor demografici descriptivi.
Să adoptăm următoarele notaţii:
P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite;
N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1;
M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1;
I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă
în intervalul 0,1;
E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă
în intervalul 0,1;
Δn – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă
N(0,1) – M(0,1);
Δm – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă
I(0,1) – E(0,1).
În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie
afectată de migraţie), există egalitatea:
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + Δn
Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a
migraţiei), egalitatea se prezintă astfel:
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + Δn + Δm
Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr estimat:
la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel determinat la
1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu anual.
În Anuarul Statistic al României, ca, de altfel, şi în Anuarul
demografic şi alte publicaţii oficiale figurează, în mod obişnuit, numă-
37

ul populaţiei la 1 iulie al fiecărui an, adică numărul mediu. Pe această
bază se calculează ratele de natalitate, de mortalitate, de nupţialitate,
ca şi diverşii indicatori economici.
38
3.3. Recensământul populaţiei
Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea
populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică,
distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socioeconomice.
Starea populaţiei: populaţia la un moment dat, repartizată în
subpopulaţii după diferite caracteristici.
Mişcarea generală a populaţiei: schimbările survenite în numărul
şi structura populaţiei în decursul timpului. Mişcarea generală a
populaţiei cuprinde mişcarea naturală a populaţiei (schimbările survenite
în numărul şi structura populaţiei numai ca urmare a naşterilor,
deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor) şi mişcarea migratorie a
populaţiei (transformările survenite în numărul şi structura populaţiei
ca urmare a schimbărilor domiciliului permanent şi a statutului
rezidenţial).
Scurt istoric. Necesitatea de a cunoaşte populaţia, fie şi numai
sumar, ca populaţie contribuabilă sau mobilizată în scopuri militare, a
determinat iniţierea unor înregistrări de tipul recensămintelor din cele
mai vechi timpuri. După mărturiile pe care ni le-a păstrat istoria
(documente, tradiţii, legende), recensăminte ale populaţiei s-au făcut
cu milenii î.e.n. în China şi Egiptul antic. Este atestat un recensământ
din anul 1400 î.e.n., din dispoziţia faraonului Amenophis III. În Egipt,
numărarea se efectua de către scribi, sub îndrumarea funcţionarilor
faraonului. Recensămintele se efectuau la doi ani, intervale la care
capii de familie trebuiau să declare membrii familiei şi pe sclavii lor.
Există, de asemenea, date despre recensăminte organizate şi mai
târziu, pe vremea Ptolemeilor şi a romanilor. Se pare că evreii, care au
stat mulţi ani în Egipt, au preluat de la egipteni ideea recensământului
populaţiei. După textele biblice, un tip de recensământ a fost efectuat
de către Moise în deşertul peninsulei Sinai (1491 î.e.n.), altul, mult
mai târziu, pe vremea regelui David (1017 î.e.n.). Alte imperii sclavagiste
(Sumer, Asiria, Babilonul) efectuau în mod curent recensăminte
ale populaţiei pentru necesităţile lor fiscale şi militare. Pe
vremea lui Hamurabi, în Babilon, se întocmeau note cu cei obligaţi să
presteze serviciul militar. De asemenea, în mod organizat, se înregistrau

naşterile şi decesele. În Grecia antică nu se practicau înregistrări
asemănătoare recensămintelor, acestea fiind înlocuite cu alte tipuri de
înregistrări. Primul recensământ la Atena a fost efectuat în 313 î.e.n.
de către Demeter Phalerus. La un înalt grad de dezvoltare au ajuns
recensămintele populaţiei în Roma antică. Introduse de Servius Tullius
(578-534 î.e.n.), aceste recensăminte se efectuau cu regularitate. Sub
denumirea de census, recensămintele se succedau în republica romană
la 5 ani; mai târziu, în vremea domniei lui Diocleţian, operaţiile de
recenzare aveau loc o dată la 15 ani. Interesant este faptul că declaraţiile
cetăţenilor cu prilejul recensământului erau depozitate, ulterior, la
Tabularium, arhiva publică.
Apariţia recensămintelor moderne este legată de naşterea statului
burghez. Crearea statului naţional, a pieţei interne naţionale, extinderea
legăturilor dintre state, nevoia de forţă de muncă pentru industria
capitalistă în dezvoltare reclamau o cunoaştere a populaţiei destul de
amănunţită. Deşi în unele ţări s-au făcut recensăminte ale populaţiei
încă din sec. al XVIII-lea (în Suedia, în 1749; în S.U.A., în 1790 şi,
apoi, la 10 ani, periodicitate păstrată până în prezent), totuşi, ele
cunosc o largă aplicare abia de la începutul sec. al XIX-lea. La
începutul acestui secol se înfiinţează, în ţările europene, primele oficii
centrale de statistică; acestea, treptat, au devenit organe centrale, cu
importante atribuţii şi funcţii în statistica generală a statului. Recensămintele
populaţiei încep să fie efectuate cu mai multă regularitate,
după o tehnică mai avansată. Se fac primii paşi în colaborarea
statistică internaţională, se iniţiază publicaţii de date statistice, se
înfiinţează primele societăţi de statistică. Spre mijlocul sec. al XIX-lea,
recensămintele se generalizează în ţările Europei.
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, recensămintele
populaţiei au cunoscut un avânt fără precedent. Mai întâi,
constituirea unui număr mare de state independente noi a generat
necesitatea recensămintelor de populaţie, pentru variatele scopuri
sociale, economice, culturale. Apoi, larga cooperare internaţională,
facilitată de O.N.U. şi de organismele sale, cerea tot mai mult cunoaşterea
populaţiei din toate ţările globului. La mijlocul secolului trecut
(1960), 192 de ţări de pe întreg cuprinsul globului efectuaseră
recensăminte moderne.
Astăzi, O.N.U. recomandă, având în vedere scopurile de comparabilitate
internaţională, ca recensămintele să se efectueze la intervale
de 10 ani, de preferinţă în anii terminaţi cu 0 sau 5.
39

Potrivit metodologiei O.N.U., la proiectarea unui recensământ
trebuie să se aibă în vedere câteva elemente: temeiul legal al recensământului;
evaluarea creditelor şi a personalului; obiectivele propuse şi
eşalonarea operaţiilor; organizarea şi administrarea recensământului;
lucrările pregătitoare pe teren; pregătirea chestionarului; stabilirea
programului de prelucrare; planul de înregistrare; programul de aplicare
a metodei sondajului; programul de prelucrare şi valorificare a
datelor; programul de publicaţii; recensământul de probă; publicitatea;
recrutarea şi formarea personalului; studierea sectoarelor de recensământ
de către recenzori; difuzarea chestionarelor şi a instrucţiunilor.
Înregistrarea propriu-zisă a datelor trebuie să prevadă: primirea şi
verificarea formularelor; controlul pe teren după înregistrare; gruparea
şi prelucrarea datelor; publicarea; studii diverse (anchete speciale,
studii analitice).
În ceea ce priveşte caracteristicile ce urmează a fi înregistrate,
materialele metodologice O.N.U. specifică următoarele:
Caracteristici geografice: locul unde s-a aflat în timpul recensământului,
domiciliul obişnuit, locul naşterii, durata domicilierii,
localitatea domiciliului anterior, locul de muncă.
Caracteristici ale persoanei şi ale gospodăriei: sexul, vârsta,
raportul faţă de capul gospodăriei, starea civilă, vârsta la căsătorie,
durata căsătoriei, rangul căsătoriei, număr de copii născuţi vii, copii în
viaţă, cetăţenia, ştiinţa de carte, şcoala urmată, nivelul de instruire,
etnia, limba, religia, compoziţia gospodăriei, compoziţia familiei.
Caracteristici economice: tipul activităţii, ocupaţia, ramura,
statutul (patron, salariat), principala sursă de existenţă, persoane
întreţinute.
Astăzi, tot mai mult, datele recensământului servesc ca bază de
sondaj pentru diferite anchete: privind locuinţele şi condiţiile de
locuit, consumul, turismul, folosirea timpului liber etc. De aceea, la
proiectarea recensământului populaţiei, trebuie să se ţină seama de
această utilizare ulterioară.
În România, primul recensământ modern al populaţiei a fost cel
din 1838, efectuat de către Secţia a 3-a a Departamentului Treburilor
Dinlăuntru al Ţării Româneşti. Următoarele recensăminte au avut loc
în 1859-1860, 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992,
2002. În total, au fost efectuate 12 recensăminte în 164 de ani (cu o
medie de 1 recensământ la 13,5 ani). Până la recensământul din 1838,
în Ţările Române (Ţara Românească, Moldova, Transilvania) s-au
40

efectuat din cele mai vechi timpuri înregistrări de populaţie (conform
G. Retegan, 1972). Acestea sunt census-uri, catagrafii sau conscripţii,
proprii orânduirii sclavagiste şi feudale. Scopul lor putea să fie: fiscal
– înregistrarea populaţiei şi a puterii ei economice, pentru stabilirea
birului; urbarial, adică înregistrări ale populaţiei făcute în vederea
reglementării raporturilor dintre feudali şi ţărănimea aservită (formă
cunoscută în Transilvania); militar; religios. Cea mai veche înregistrare
pe teritoriul ţării noastre pare să fi fost census-ul pe care l-a
dispus Traian, imediat după cucerirea Daciei. Obiectul şi programul
de observare ale acestui census au fost menţionate de Ulpian în
lucrarea sa De censibus (scrisă între anii 211 şi 217 e.n.). Prima
înregistrare în limba română a populaţiei, centralizată pe judeţe, îi
aparţine domnitorului Petru Şchiopul (catastiful din 1591 al lui Petru
Şchiopul, publicat în 1900 de către Nicolae Iorga). Al doilea catastif
este cel al Ardealului de pre judeţe şi vamele şi ocnele, întocmit pe
vremea lui Mihai Viteazul (noiembrie, 1599). De asemenea, se ştie de
înregistrarea populaţiei pe care a făcut-o, în 1713, Constantin
Brâncoveanu, pentru plata haraciului (tributului) datorat turcilor. Primul
recensământ care a cuprins simultan populaţia din toate provinciile
istorice româneşti s-a efectuat la 29 decembrie 1930.
Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare
statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea
populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici
demografice şi socioeconomice (domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă,
cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată în
vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a
populaţiei.
Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele
trăsături:
– sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele
fiscale, înregistrările administrative etc.;
– sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret);
– se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se
exercită suveranitatea statului respectiv;
– au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga
populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul
efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale
sau în străinătate);
– înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie
obiectul recensământului;
41

– operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp
pentru întreaga populaţie (principiul simultaneităţii);
– informaţiile se obţin direct de la populaţie;
– metodologia de înregistrare şi programa de observare au un
caracter unitar pentru întreg teritoriul recenzat;
– unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de
recensământ este familia sau gospodăria;
– datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie
prelucrate detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei
sau altor scopuri.
Aceste principii metodologice se regăsesc atât în faza de proiectare
a recensământului, în etapa organizării şi desfăşurării acestuia,
cât şi în etapa prelucrării informaţiilor.
Popularizarea recensământului în rândul populaţiei
Această acţiune are drept scop participarea conştientă a
populaţiei la desfăşurarea lucrărilor de recenzare. Populaţia trebuie
informată asupra scopului şi metodei de efectuare a înregistrărilor,
trebuie convinsă de caracterul pur statistic al recensământului. Răspunsurile
date la recensământ îşi pierd caracterul individual în urma
prelucrării şi devin date generale care servesc elaborării programelor
de dezvoltare economico-socială, creşterii nivelului de trai, administrării
localităţilor şi judeţelor, diverselor analize demografice etc.
Un accent deosebit se pune pe lămurirea populaţiei asupra
caracterului secret al răspunsurilor, precum şi asupra faptului că
singura sursă de informare a recensământului o constituie declaraţia
liberă a persoanei, fiind interzis a se cere documente care să confirme
veridicitatea acestor declaraţii.
Populaţia trebuie ajutată să cunoască din timp programul observării,
pentru a putea să răspundă corect la întrebările recenzorului.
Popularizarea recensământului se face prin toate mijloacele posibile:
presă, radio, televiziune, cinematograf, conferinţe, afişe, broşuri etc.
Tipuri de recensământ
– recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a
întregii populaţii a unei ţări;
– recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului,
a unei părţi din populaţie;
– recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce
„simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de
sondaj, având drept scop să verifice organizarea şi metodologia
recensământului.
42

Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită
trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment
critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce
se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia simultaneităţii
recensământului, importantă pentru asigurarea cuprinderii integrale
a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii. Momentul critic al
recensământului nu este identic cu data sau perioada de înregistrare.
Alegerea momentului critic este condiţionată de o serie de elemente,
printre care amintim necesitatea asigurării unei relative compatibilităţi
a informaţiilor cu cele obţinute la recensămintele precedente,
precum şi avantajele pe care le prezintă un moment critic astfel stabilit
încât să corespundă celei mai reduse mişcări a populaţiei. Ca urmare,
se recomandă ca recensământul populaţiei să se efectueze pe timp de
iarnă, atunci când, datorită condiţiilor climaterice specifice, populaţia
se găseşte la domiciliul stabil într-o proporţie mai ridicată.
Acelaşi motiv pledează pentru stabilirea momentului critic la ora
zero. Spre exemplu, în 1992, momentul critic a fost stabilit ca fiind ora
zero din noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Pentru analiza demografică,
ideal ar fi ca momentul critic al recensământului să corespundă orei
zero din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, situaţie în care
repartiţia populaţiei pe vârste este identică cu repartiţia pe generaţii. În
practică nu se preferă stabilirea unui asemenea moment critic, deoarece
mişcarea accentuată a populaţiei complică lucrările de înregistrare
şi favorizează apariţia unor erori, ca urmare a faptului că un
număr însemnat de persoane nu se află la domiciliul stabil.
Momentul critic precede perioada de înregistrare. Deşi nu este
obligatoriu, perioada de înregistrare este delimitată de ziua al cărei
început este marcat de momentul critic şi durează până la terminarea
înregistrărilor pe întreg teritoriul ţării. Este posibil ca perioada de
înregistrare să fie decalată faţă de momentul critic. Cu cât decalajul
este mai mare, cu atât se măreşte, însă, probabilitatea unor declaraţii
incorecte, solicitându-se efort de rememorare a situaţiei în care se afla
fiecare persoană recenzată, la momentul critic.
Perioada de înregistrare este stabilită prin planul organizatoric al
recensământului şi depinde de programul observării, de metoda utilizată
pentru înregistrare, de efectivul şi pregătirea personalului etc. Pentru
ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general, 7-10 zile.
În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este
recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de
43

ecensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele
pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului.
Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector
asupra modalităţii de înregistrare.
Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda interogării,
care cunoaşte două forme: interogare orală şi autoînregistrare.
În cazul interogării orale, recenzorul se deplasează la locuinţa
persoanelor care trebuie înregistrate, adresează fiecărei persoane întrebări
în legătură cu caracteristicile din programul observării, verifică
logica răspunsurilor primite şi apoi le înregistrează în formularul de
recensământ. Această formă acordă rolul principal recenzorului, deoarece
acesta conduce discuţia cu persoana recenzată şi tot el completează
fişa de recensământ.
În varianta autoînregistrării, recenzorul înmânează uneia din
persoanele care alcătuiesc familia sau gospodăria (de obicei, capului
familiei) fişa de recensământ, instrucţiunile scrise pentru completarea
acesteia şi, dacă este cazul, unele lămuriri verbale asupra felului cum
trebuie să interpreteze diversele situaţii specifice. De asemenea, recenzorul
precizează momentul critic la care trebuie să se refere răspunsurile
şi data la care se va înapoia să ridice fişa de recensământ completată.
Capul familiei sau altă persoană adultă din gospodărie (recomandabil
persoana cu nivelul de instruire cel mai ridicat) formulează
răspunsurile la întrebările conţinute în fişa de recensământ pe care le
transcrie în formular (se ocupă atât de răspunsurile referitoare la propria
persoană, cât şi de cele referitoare la ceilalţi membri ai familiei).
Fiecare din cele două modalităţi de obţinere a informaţiilor
prezintă avantaje şi dezavantaje.
Interogarea orală se remarcă prin calitatea înregistrărilor,
deoarece, fiind instruit special, recenzorul poate da o interpretare
unitară şi corectă întrebărilor din programul observării. Mai mult, în
cazul unor situaţii neclare, poate adresa întrebări suplimentare, pentru
a obţine răspunsul corect. În acelaşi timp, însă, această variantă
solicită un număr mai mare de recenzori, o perioadă de înregistrare
mai îndelungată şi cheltuieli mai însemnate.
Tehnica autoînregistrării presupune un buget al recensământului
mai redus, un număr mai mic de recenzori (timpul afectat unei
gospodării sau familii este mult diminuat). Cu toate acestea, deşi
recenzorul verifică răspunsurile înscrise în formulare, în momentul în
44

care le ridică de la fiecare familie, se pot evita în măsură foarte mică
diversele erori subiective de înregistrare, cauzate de interpretarea
eronată a unor caracteristici. Din această cauză, autoînregistrarea nu
s-a aplicat ultimelor recensăminte efectuate în ţara noastră.
Populaţie şi Recensământ. Practica recensămintelor recomandă
ca înregistrarea populaţiei să se efectueze în clădirile în care locuieşte
permanent sau temporar. Pentru a asigura caracterul unitar şi complet
al înregistrării, ca urmare a faptului că o parte din populaţie se
deplasează dintr-o localitate în alta în perioada efectuării recensământului,
este nevoie să se definească cu precizie diversele categorii de
populaţie, în funcţie de situaţia concretă la momentul critic.
Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate
în momentul critic al recensământului, distingem:
– populaţia stabilă a localităţii (Pst);
– populaţia prezentă în localitate (Pp).
La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de domiciliul
stabil.
Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea persoanelor
care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La momentul
critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se poate afla în
următoarele situaţii:
– este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de populaţie
stabilă prezentă;
– absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de
locuit (locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie
stabilă absentă temporar (At);
– absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în
clădiri de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb
de noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de
populaţie stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se
asimilează celei de populaţie stabilă prezentă.
Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în
clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de
domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în
următoarele categorii:
– populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor
care întrunesc concomitent două condiţii: au domiciliul stabil în acea
localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente
la acest domiciliu;
45

– populaţia temporar prezentă (Pt), alcătuită din totalitatea persoanelor
care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în
localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi.
Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi «A» în care se
desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie:
stabilă prezentă; temporar prezentă; temporar absentă.
Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun
următoarele relaţii matematice:
– Pst = Pp – Pt + At
– Pp = Pst + Pt – At
Pentru o anumită localitate, este necesar să se cunoască atât
populaţia stabilă, cât şi cea prezentă, fiecare categorie având un rol
distinct în organizarea activităţilor economico-sociale. Astfel, efectivul
populaţiei stabile se are în vedere în cazul elaborării programelor
de sistematizare, ale construcţiilor de locuinţe, ale fundamentării planurilor
de şcolarizare şi asigurării bazei materiale a învăţământului etc.
Populaţia prezentă intervine în fundamentarea activităţilor de aprovizionare
(în special cu produse alimentare), a transportului în comun, a
organizării activităţii unităţilor prestatoare de servicii etc.
Cunoaşterea concomitentă, pentru fiecare localitate, atât a populaţiei
stabile, cât şi a celei prezente, poate servi şi ca mijloc de verificare a
gradului de cuprindere a populaţiei prin recensământ. La nivelul
întregii ţări, efectivul populaţiei prezente, stabile, trebuie să fie aproximativ
egal cu efectivul populaţiei, deoarece, o persoană absentă temporar
într-o localitate se regăseşte ca prezentă temporar într-o altă localitate
(cu excepţia persoanelor aflate în străinătate în momentul critic).
Având în vedere scopul pentru care se determină cele două categorii
principale de populaţie, se recomandă ca, în efectivul populaţiei
stabile a unei localităţi, să se includă şi efectivul persoanelor prezente
în localitate pentru o perioadă îndelungată de timp (de obicei, mai
mult de 6 luni) şi care sunt angajate în cadrul unor unităţi economice,
sunt venite la studii etc., chiar dacă nu au domiciliul stabil legal în
localitatea respectivă. În acelaşi sens, se recomandă a fi excluse din
populaţia stabilă a localităţii persoanele plecate pentru o perioadă
îndelungată de timp. Această soluţie a fost adoptată în cadrul tuturor
recensămintelor efectuate în ţara noastră după anul 1966.
După încheierea lucrărilor recensământului, de regulă, se efectuează
o anchetă de control, pe bază de sondaj, cu scopul de a verifica
volumul şi calitatea înregistrărilor şi de a identifica omisiunile, dublele
înregistrări, erorile de înregistrare etc.
46

Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul recensămintelor.
O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea recensământului.
Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte ridicate.
A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani. Este, de
altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării recensămintelor.
O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei
aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu rezultatele
obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma acestor
două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne putem
declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare.
Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ constituie
un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică. Evoluţia
componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt, dominată
de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea structurii pe
sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent. Astfel,
structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar trebui să
fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior.
Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor recensământului
cu agregate independente (informaţii privind anumite segmente
ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele demografice).
În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete postrecensământ
pe bază de eşantionare.
Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă.
Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări.
Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt excesive,
existând riscul ca „imaginile” obţinute să fie serios distorsionate.
Din punct de vedere aplicativ, datele unui recensământ pot servi
drept bază de sondaj pentru felurite anchete: privind locuinţele şi
condiţiile de locuit, consumul, turismul, folosirea timpului liber etc.
Principalele neajunsuri ale unui recensământ:
– este foarte costisitor;
– se efectuează la intervale mari de timp.
Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date
curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă
trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp.
În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la
proiecţiile de populaţie.
47

48
3.4. Estimările de populaţie
Acestea reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a numărului
şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente
sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ.
Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor
de informaţii demografice curente.
Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările,
distingem:
Estimări interrecensăminte
Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între
două recensăminte succesive şi care iau în considerare cifrele furnizate
de cele două recensăminte şi, eventual, de recensăminte mai vechi, dar
în niciun caz cifrele rezultate ale unor recensăminte ulterioare.
Estimări postrecensământ
Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut
sau prezent) ulterior unui recensământ şi care iau în considerare rezultatele
recensământului anterior şi, eventual, ale unor recensăminte mai
vechi.
Proiecţiile de populaţie
Acestea constituie o categorie aparte de estimări, realizate pentru
un moment plasat în viitor. Le vom discuta în următoarea secţiune a
acestei teme.
Tipurile de estimări prezentate anterior ridică probleme deosebite,
în special în ceea ce priveşte gradul lor de acurateţe. Astfel, luând
în discuţie acurateţea, încrederea în estimări (de la gradul cel mai înalt
la gradul cel mai redus) este următoarea: estimările interrecensăminte,
estimările postrecensământ, proiecţiile de populaţie. Ordinea se justifică
prin aceea că, în general, dinamica variabilelor demografice este
guvernată de aşa-numita inerţie demografică, aceasta făcând ca tendinţele
de evoluţie demografică să rămână relativ constante pentru o
perioadă mai lungă de timp.
Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem:
– estimări ale populaţiei totale;
– estimări ale unor grupe specifice de populaţie.
De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională.
Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe
baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa
etc.).

În elaborarea unei estimări de populaţie avem nevoie de o cantitate
suficientă de informaţii, de date demografice de acurateţe rezonabilă,
date vizând atât numărul total al populaţiei la unul sau mai
multe momente (furnizate de recensăminte), cât şi de date, informaţii
privind dinamica, evoluţia fenomenelor demografice (îndeosebi evoluţia
natalităţii şi mortalităţii).
Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date
demografice. Acestea sunt de două feluri:
– date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o
finalitate explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de
regulă) la întreaga populaţie;
– date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o
altă finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe
de altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie.
Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv generale
şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza estimărilor
de populaţie.
a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai
uşor de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii
ale întregului naţional.
Sunt două argumente ce susţin acest principiu: *În mod obişnuit,
există date mai complete şi de mai bună calitate pentru populaţia
naţională decât despre populaţia oricărei subdiviziuni administrativteritoriale
a unei ţări. **Populaţia naţională este, de regulă, o populaţie
denumită închisă, adică o populaţie ale cărei număr şi structură nu
sunt în mod semnificativ afectate de migraţie. Nu se poate spune
acelaşi lucru şi despre subdiviziuni. În plus, chiar atunci când migraţia
externă are o amploare semnificativă, în mod obişnuit există o evidenţă
relativ clară şi complexă a acesteia şi, ca atare, ea poate fi luată
în consideraţie în efectuarea estimării populaţiei naţionale. La nivelul
subdiviziunilor administrativ-teritoriale, nu există decât în prea mică
măsură o evidenţă a mişcării migratorii care afectează numărul şi
structura populaţiei.
b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au
deficienţe) în estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ
ridicat de acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au anumite
deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este recomandată,
cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe şi
completitudine, indiferent dacă ele sunt date directe sau indirecte.
49

c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt verificate
şi validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări independente,
care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode de estimare
diferite.
Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte
mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor
două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade
asupra ambelor estimări.
Se apreciază că cea mai de încredere estimare este aceea dată de
media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente.
50
3.5. Proiecţiile de populaţie
Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că acestea
reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în viitor,
în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs ipotetic
de evoluţie.
În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale
populaţiei, şi anume:
– proiecţii realiste: acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui
ce le face, au cele mai mari şanse să se confirme;
– proiecţii analitice: acele proiecţii care încearcă să identifice
consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii
ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu
vreo şansă să se confirme.
Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt
următorii:
– corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţii
şi mortalităţii;
– orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia.
În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp), întâlnim,
în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie pe
termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi
proiecţii pe termen lung (peste 20 ani).
Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare ale
acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de corectitudine al ipotezelor
şi invers proporţionale cu orizontul de timp al respectivei proiecţii.
Astfel, cu cât proiecţiile de populaţie se efectuează pe intervale
mai mari de timp, cu atât şansele de reuşită ale acestora vor fi mai

mici. Spre exemplu, în România, în anii ’70 ai „Epocii de Aur”, se
proiecta o populaţie a românilor, pentru anul 1990, de 25.500.000 de
locuitori, iar pentru anul 2000 era prevăzută o cifră de 30.000.000! Or,
după cum vedem, abia dacă depăşim 22 de milioane. Desigur, nu
trebuie ignorate condiţiile social-politice în care au fost efectuate
respectivele proiecţii.
În ceea ce priveşte primul factor (corectitudinea ipotezelor),
trebuie menţionat că ipotezele îşi datorează gradul de corectitudine:
– cantităţii de date, de informaţii pe baza cărora au fost elaborate;
– acurateţii acestor date;
– lungimii perioadei trecute de timp acoperită de respectivele date.
Este necesar ca fiecărei proiecţii să i se asocieze un anumit grad
de probabilitate de confirmare. Se recomandă elaborarea nu a unei
proiecţii de populaţie în variantă unică, ci a unor variante multiple de
proiecţii.
Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse de
gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele proiectate.
Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă decât
simple ajustări ale proiecţiilor iniţiale. În cazul opus, revizuirea poate
merge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii.
În finalul acestei secţiuni, vom exemplifica proiecţiile de populaţie.
Vom prezenta, comparativ, situaţia existentă, în anul 1998, în câteva
state şi proiecţiile realizate de Departamentul de studii demografice al
O.N.U., pentru respectivele state, având drept ţintă anul 2050.
Statul Populaţia în 1998 Populaţia în 2050
0 1 2
China 1.236.914.658 1.322.434.932
India 984.003.683 1.694.785.676
S.U.A. 270.311.758 394.240.528
Brazilia 169.806.557 228.144.875
Japonia 125.931.533 101.333.742
Mexic 98.552.776 167.479.483
Germania 82.079.454 57.428.546
Iran 68.959.931 142.335.748
Turcia 64.566.511 103.648.860
Marea Britanie 58.970.119 54.115.710
Franţa 58.804.944 48.219.490
51

Continuare tabel din p. 51
0 1 2
Italia 56.782.748 38.290.137
Spania 39.133.996 29.404.835
Venezuela 22.803.409 37.772.517
ROMÂNIA 22.395.848 18.483.404
Australia 18.613.087 22.846.471
Cuba 11.050.729 10.565.062
Cehia 10.286.470 8.626.046
Ungaria 10.208.127 7.683.724
Suedia 8.886.738 8.051.662
Israel 5.643.966 8.960.867
Moldova 4.457.729 4.810.648
Irlanda 3.619.480 3.599.741
Albania 3.330.754 4.609.063
Mongolia 2.578.530 4.057.458
Islanda 271.033 278.825
San Marino 24.894 26.518
Vatican 850 –
52

4. STRUCTURA POPULAŢIEI
DUPĂ CARACTERISTICI DEMOGRAFICE
Populaţia totală a unei ţări sau a unei unităţi teritorial-administrative
poate fi împărţită în subpopulaţii, după principiile repartiţiilor
statistice. În acest scop, se aleg caracteristicile sau variabilele statistice,
calitative sau cantitative, iar efectivele numerice se repartizează
în funcţie de valorile caracteristicilor respective. Exemplele cele mai
potrivite le constituie repartiţia populaţiei după caracteristica „vârstă”
(variabilă cantitativă) şi repartiţia populaţiei după caracteristica „sex”
(variabilă calitativă). Caracteristicile pe care se bazează repartiţiile de
populaţie se pot grupa în: personale (demografice), culturale şi socioeconomice.
În grupa caracteristicilor demografice se includ, de obicei,
sexul, vârsta şi starea civilă, structurile după aceste caracteristici fiind
fundamentale pentru orice descriere şi analiză demografică. Dintre
caracteristicile culturale şi socioeconomice semnificative, amintim:
nivelul de instruire, categoria (clasa) socială, domiciliul (rezidenţa),
profesia, etnia. Informaţii despre toate aceste caracteristici se obţin cu
ajutorul recensămintelor populaţiei.
4.1. Structura (repartiţia) populaţiei după sex
Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile demografice
de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea cunoaşterii
structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit, dată fiind
importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei
persoane în procesul reproducerii populaţiei, al activităţii economice
şi, în general, al organizării sociale. Se poate aprecia că nu există
sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului şi
structurii populaţiei după vârstă şi sex.
Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a
unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex
în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această
53

epartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă.
Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii bărbaţilor
într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai general, ci şi
pe vârste sau grupe de vârstă.
Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei
repartiţii sunt următorii:
a) Raportul de masculinitate; Raportul de feminitate
Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul bărbaţilor
şi numărul femeilor, calculat după formula: b = (Pm/Pf)•100, unde
Pf – nr. femeilor, Pm – nr. bărbaţilor, b – raportul de masculinitate. Cu
alte cuvinte, acest raport ne indică numărul de bărbaţi ce revin la
100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau grupe de vârstă.
La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de
persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de
sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În
jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se
egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de
70 de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al populaţiei
feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu
(la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de femei (în
majoritatea statelor).
În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta semnificând
numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz, formula
de calcul va fi: f = (Pf/Pm)•100, unde f – raportul de feminitate.
b) Proporţia bărbaţilor; Proporţia femeilor
Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între
numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte,
desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calculează
potrivit formulei: pb = (Pm/P)•100, unde Pm – nr. bărbaţilor,
P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia bărbaţilor.
În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul
populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o
populaţie dată), relaţia matematică fiind: pf = (Pf/P)•100, cu pf reprezentând
proporţia populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei.
Spre exemplu, nivelul indicatorilor, pentru caracterizarea structurii
populaţiei pe sexe, în cadrul ţării noastre, conform datelor calculate
pentru 1 iulie 1991, se prezintă astfel:
b = (11.435.286/11.749.798)•100 = 97 (97 bărbaţi ce revin la
100 femei, în populaţia totală a României);
54

f = (11.749.798/11.435.286)•100 = 103 (103 femei revin la 100 de
bărbaţi, în total-populaţie);
pb = (11.435.286/ 23.185.084)•100 = 49,3 (la 100 de persoane,
49,3 sunt bărbaţi);
pf = (11.749.798/23.185.084)•100 = 50,7 (aşadar, în ţara noastră,
la 1 iulie 1991, din 100 de persoane, 50,7 sunt femei).
În legătură cu aceşti indicatori, se impun câteva precizări. Am
observat că, la naştere, la 100 de persoane de sex feminin revin 105-106 persoane
de sex masculin. Este o regularitate statistică de mult cunoscută
şi care exprimă o lege biologică. În funcţie de timp, acest raport se
modifică. La o populaţie de tip închis (unde se iau în calcul numai
naşterile şi decesele), raportul se micşorează sub efectul unui fenomen
care se numeşte supramortalitate masculină (mai pe larg, la tema
Mortalitatea populaţiei). Ajungem, astfel, ca, la o anumită vârstă,
raportul să devină subunitar. Acest fenomen poate să fie influenţat şi
de războaie, prin pierderile de vieţi în rândul bărbaţilor. Dacă ne
raportăm la o populaţie de tip deschis (influenţa migraţiei), raportul de
masculinitate este modificat şi de migraţie, aceasta afectând selectiv
diferitele grupe de vârstă.
În timp ce regiunile dezvoltate au un raport de masculinitate
subunitar, cele mai puţin dezvoltate se caracterizează prin valori
supraunitare. Explicaţia pentru regiunile din prima categorie o găsim
în supramortalitatea masculină, combinată cu efectele notabile ale
celor două războaie mondiale. În ceea ce priveşte ţările mai puţin
dezvoltate, fără a intra acum în detalii, vom preciza că, pentru anumite
state din această categorie, se constată că speranţa de viaţă la naştere
(viaţa medie; durata medie a vieţii) este mai mare la bărbaţi decât la
femei (spre deosebire de regiunile dezvoltate, unde situaţia este
inversă). Desigur, nu trebuie neglijate efectele migraţiei internaţionale.
Per ansamblu, raportul de masculinitate pentru regiunile dezvoltate
este de 94-95 bărbaţi la 100 de femei, în timp ce, pentru ţările în
curs de dezvoltare, este de 103-104 bărbaţi la 100 de femei.
Referindu-ne la ţara noastră, vom întâlni disparităţi însemnate în
privinţa structurii pe sexe în cadrul diverselor judeţe şi localităţi, un
rol important jucându-l şi mişcarea migratorie. Astfel, judeţele sau
municipiile cu o dezvoltare accentuată a ramurilor care solicită forţă
de muncă masculină vor avea o proporţie mai mare a populaţiei masculine,
şi invers. Iată cum caracterul economiei explică de ce în unele
judeţe (Botoşani, Buzău, Dolj, Teleorman) şi oraşe (Pucioasa, Lugoj)
55

ponderea populaţiei feminine este superioară mediei pe ţară, în timp ce
în alte judeţe (Braşov, Caraş-Severin, Galaţi, Hunedoara) structura pe
sexe este favorabilă bărbaţilor (conform datelor referitoare la momentul
1 iulie 1994).
56
4.2. Structura (repartiţia) populaţiei după vârstă
Acest tip structural desemnează o repartiţie statistică a unei
populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârstă.
Analiza structurii populaţiei pe vârste necesită o gamă mai largă
şi mai variată de metode şi tehnici, ca urmare a faptului că aspectele
economice, culturale, sociale etc. în care este implicată vârsta sunt mai
direct influenţate de această caracteristică. Este evident faptul că
planificarea activităţilor educaţionale, planificarea şi prognoza utilizării
forţei de muncă, organizarea activităţii de servicii, de ocrotire a
sănătăţii populaţiei şi, în general, specificul consumului depind atât de
efectivul, cât şi de structura pe vârste a populaţiei. În contextul descentralizării
în ceea ce priveşte organizarea vieţii social-economice,
cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste şi estimarea modificărilor
posibile în perspectivă, nu numai la nivelul întregii ţări, ci şi în profil
teritorial, pentru fiecare localitate, s-a transformat dintr-un deziderat
într-o cerinţă obiectivă.
Analiza structurii este influenţată de calitatea informaţiilor primare
privind efectivul populaţiei pe vârste, informaţii care se obţin, în
principal, prin intermediul recensământului (actualizarea datelor
privind efectivul populaţiei pe vârste, operaţie care se execută în
fiecare an calendaristic, se bazează, într-o etapă iniţială, pe efectivul
înregistrat la recensământ). Pentru a obţine repartiţia pe vârste, recensământul
populaţiei poate să înregistreze direct vârsta în ani împliniţi
sau să înregistreze data naşterii, urmând ca repartiţia pe vârste să fie
stabilită ulterior, în faza prelucrării datelor.
Este interesant să remarcăm că, în cazul în care se înregistrează
vârsta în ani împliniţi, ca efect al principiului liberei declaraţii
(principiu statuat în metodologia recensămintelor de populaţie), există
tendinţa ca unele persoane să declare cu predilecţie vârste rotunde,
terminate în zero sau cinci. Acest fenomen, denumit în demografie
acumulare a vârstelor, are o explicaţie de natură psihologică, având în
vedere faptul că, în situaţiile în care recensământul înregistrează data
naşterii persoanei (anul, luna, ziua), nu apare fenomenul de acumulare

a vârstelor. Este posibil ca solicitarea unor date mai numeroase pentru
încadrarea în timp a evenimentului naştere să declanşeze resorturi de
natură psihică, toate acestea favorizând un grad de responsabilitate
sporit faţă de veridicitatea informaţiilor transmise recenzorului. În
acelaşi timp, practica recensămintelor conduce la concluzia că acumularea
vârstelor are şi o determinare culturală.
Prezenţa fenomenului de acumulare a vârstelor denaturează
repartiţia populaţiei pe vârste şi poate avea consecinţe negative, mai
ales dacă el se localizează în limitele contingentelor active. Ca urmare,
înainte de a se efectua analizele de structură, trebuie să se aplice
diverse procedee de restabilire a repartiţiei pe vârste, într-o viziune cât
mai apropiată de realitate. Mijlocul cel mai eficace de a se semnala
apariţia fenomenului de acumulare îl constituie reprezentarea grafică a
evoluţiei efectivelor de populaţie pe vârste, conform datelor brute
înregistrate la recensământ. Se va putea constata saltul brusc al efectivelor
populaţiei la vârstele terminate în zero sau cinci (aşa-numite
vârfuri de acumulare) prin diminuarea corespunzătoare a efectivelor
la vârstele alăturate. Se recomandă analiza corelată a efectivelor generaţiilor
iniţiale cu efectivele de supravieţuitori proveniţi din aceste
generaţii, operaţie de natură să confirme sau să infirme existenţa fenomenului
de acumulare. Concomitent, se determină intensitatea acumulării
utilizând diverşi indicatori specifici. În ceea ce priveşte corectarea
informaţiilor afectate de fenomenul acumulării vârstelor, în practica
demografică s-au impus mai multe procedee, între care amintim:
ajustarea grafică; metoda mediilor mobile; metoda parabolelor mobile
(pentru informaţii suplimentare, vă recomandăm Vladimir Trebici
(1975) şi V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu (1996)). Fără îndoială că
repartiţia populaţiei pe vârste, obţinută în urma aplicării procedeelor
de ajustare mecanică sau analitică, este posibil să difere, în oarecare
măsură, de repartiţia reală a populaţiei. Cu toate acestea, abaterile de
la repartiţia reală sunt considerabil mai reduse comparativ cu repartiţia
populaţiei afectate de fenomenul de acumulare a vârstelor. După
eliminarea distorsiunilor cauzate de fenomenul de acumulare se poate
trece la analiza structurii populaţiei pe vârste.
În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii
vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice
cu caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9;
10-14; …; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne interesează,
putem opta pentru una sau alta din variantele de distribuire a vârstelor.
57

Spre exemplu, pentru analiza fenomenului mortalităţii infantile, structura
populaţiei în vârstă de zero ani trebuie adâncită prin utilizarea
unor intervale de grupare de dimensiunea zilelor, săptămânilor şi
lunilor (se calculează mortalitatea în prima săptămână de viaţă, în
prima lună de viaţă etc.). Urmărirea structurii populaţiei după sursa
mijloacelor de subzistenţă reclamă cunoaşterea ponderii populaţiei în
limitele vârstelor active (16-56 ani pentru femei şi 16-61 ani pentru
bărbaţi). Caracterizarea potenţialului de reproducere a populaţiei necesită
stabilirea ponderii contingentului fertil (persoanele de sex feminin
cu vârste cuprinse între 15 şi 49 de ani) în totalul populaţiei feminine.
Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia tânără);
20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică).
Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o gamă
de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument de
analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramidă a
vârstelor.
Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială a
repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una
pentru populaţia masculină şi una pentru cea feminină, dispuse pe axa
ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de
vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe verticală
întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100 (vârful
acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar în dreapta,
cea feminină.
În fapt, piramida vârstelor rezultă din combinarea a două histograme,
fiecare reprezentând efectivul populaţiei de sex feminin, respectiv
masculin, pe vârste sau grupe cincinale de vârste. Pentru a
prezenta concomitent atât structura pe vârste, cât şi structura pe sexe,
cele două histograme sunt răsturnate, utilizând o scară a absiceselor
unică, orientată vertical, pe care se marchează vârsta. Axele ordonatelor,
pe care se indică efectivul populaţiei, ocupă, prin inversare, o
poziţie orizontală, fiind situate la stânga (sexul masculin) şi la dreapta
(sexul feminin) axei orizontale.
Ca urmare a scăderii efectivelor de populaţie pe măsura înaintării
în vârstă, benzile care indică numărul populaţiei se micşorează
permanent, dând reprezentării grafice aspectul de triunghi, fapt ce
explică denumirea de piramidă a vârstelor.
58

Fig. 7. Piramida vârstelor populaţiei României la 1 ianuarie 2000
Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii
populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi
analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi
grupe de vârstă, oglindind, astfel, „istoria” unei populaţii. Cu ajutorul
ei putem aprecia efectele unor fenomene, ca: deficitul de naşteri din
timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele proceselor
de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică, migratorii.
Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de populaţie
masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un moment dat
este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor demografice ce
afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate, migraţie).
În cazul în care efectivul populaţiei se raportează la data de
1 ianuarie, repartiţia pe vârste este identică cu repartiţia pe generaţii.
Piramida vârstelor exprimă, în acest fel, în mod sugestiv, istoria
generaţiilor. De altfel, urmărind cu atenţie modul de dispunere a benzilor
în cadrul piramidei vârstelor, se pot studia efectele unor factori
demografici şi extrademografici asupra structurii populaţiei pe vârste
şi sexe.
În lectura unei piramide a vârstelor se impune luarea în considerare
a două tipuri de efecte, ce-şi pun amprenta asupra formei piramidei
la un moment dat:
59

– efectul de vârstă: modelarea formei generale a piramidei de
către mortalitate, a cărei intensitate e direct proporţională cu vârsta
(reducerea lăţimii piramidei);
– efectul de generaţie: deformări ale alurilor mari ale piramidei,
ca urmare a istoriei demografice particulare a uneia sau a mai multor
generaţii.
Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşanumitului
proces de îmbătrânire demografică a populaţiei.
Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces
demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice,
combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei, proporţia
populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată.
Mecanismul acestui proces este următorul: scăderea natalităţii
îngustează baza piramidei şi, deci, dimensiunea şi ponderea populaţiei
tinere; astfel, ponderea populaţiei vârstnice cunoaşte în mod automat o
creştere, iar această creştere constituie îmbătrânirea demografică.
Dacă factorul determinant al procesului de îmbătrânire demografică
a fost şi rămâne scăderea natalităţii, asistăm, în ultimele două
decenii, în ţările dezvoltate, la o accentuare a acestui proces din cauza
scăderii mai accentuate a mortalităţii la vârstele înaintate. Totuşi,
îmbătrânirea demografică este mai pronunţată acolo unde întâlnim o
diminuare semnificativă a natalităţii.
În acest context, trebuie menţionat că îmbătrânirea demografică
a populaţiei pe seama scăderii natalităţii poartă denumirea de îmbătrânire
prin baza piramidei, iar cea rezultată ca urmare a scăderii mortalităţii
şi, deci, a creşterii duratei medii de viaţă se numeşte îmbătrânire
prin vârful piramidei.
Să fim atenţi să nu confundăm îmbătrânirea demografică a
populaţiei cu îmbătrânirea individului, aceasta din urmă antrenând o
sumă de schimbări biologice şi psihologice ce se declanşează încă din
momentul naşterii. Nu le confundăm deoarece, printre altele, îmbătrânirea
individului este ireversibilă, în timp ce îmbătrânirea demografică
este reversibilă.
Întrucât, aşa cum am menţionat anterior, procesul de îmbătrânire
demografică este reversibil, vom discuta acum despre ceea ce, în demografie,
poartă numele de reîntinerire demografică a populaţiei. Prin
reîntinerire demografică înţelegem un proces demografic ce constă în
creşterea proporţiei populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi menţinerii
fertilităţii la un nivel relativ ridicat. Menţinerea fertilităţii la cifre
60

sensibil ridicate trebuie să acopere un interval de minimum 10-15 ani
pentru a putea vorbi în mod realist de o reîntinerire a populaţiei din
punct de vedere demografic. În mod logic, putem discuta de reîntinerire
demografică numai după ce ne-am confruntat cu un proces de
îmbătrânire demografică.
Un exemplu tipic de reîntinerire ne oferă Franţa, urmare a unei
evidente tendinţe de creştere a fertilităţii, în baza unui complex de
măsuri de politică socială şi economică.
Pentru studierea procesului de îmbătrânire demografică, populaţia
se împarte în trei grupe: tânără (0-19 ani), adultă (20-64 ani), vârstnică
(+65 ani). Ponderea în procente a acestor tipuri se calculează, dispunând
de date, după formulele:
Pt = (P 0-19 /P 0-ω ) •100;
Pa = (P 20-64 /P 0-ω ) •100;
Pv = (P 65-ω /P 0-ω ) •100, unde Pt – ponderea procentuală a populaţiei
tinere, Pa – ponderea procentuală a populaţiei adulte, Pv – ponderea
procentuală a populaţiei vârstnice, P 0-19 – efectivul populaţiei cu vârsta
cuprinsă în intervalul 0-19 ani, ω – cea mai înaintată vârstă a
populaţiei respective.
Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de
65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată
tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea
vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin
proces de îmbătrânire demografică, iar în cazul în care depăşeşte
12 procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic.
Pentru România anului 1990, situaţia era următoarea:
0-19 ani…..31,7%;
20-64 ani…….57,9%;
+65 ani………10,4%.
Tendinţa de îmbătrânire demografică a populaţiei României este
evidentă. În raport, însă, cu populaţiile statelor foarte dezvoltate, există
câteva particularităţi pentru ţara noastră:
– procesul de îmbătrânire demografică a început mai târziu la
noi, deoarece şi scăderea natalităţii s-a declanşat mai târziu;
– intensitatea procesului a fost mai scăzută la noi, deoarece
natalitatea s-a menţinut, în general, la valori superioare celor din ţările
foarte dezvoltate;
– procesul este frânat de nivelul ridicat al mortalităţii.
Ţara noastră prezintă, iată, un proces de îmbătrânire demografică
ce se desfăşoară prin baza piramidei, nu prin vârf.
61

Îmbătrânirea demografică înregistrează particularităţi de la un
judeţ la altul, de la o regiune la alta. Astfel, populaţia vârstnică deţine
o pondere însemnată în Banat şi în cea mai mare parte a Transilvaniei,
în timp ce majoritatea judeţelor din Moldova se remarcă prin ponderea
ridicată a populaţiei tinere.
Principalii factori ce influenţează structura populaţiei pe vârste
sunt natalitatea, mortalitatea şi migraţia.
Întrucât structura pe vârste este direct implicată în aprecierea
potenţialului productiv al societăţii, se recomandă să se stabilească
raportul de dependenţă, care are menirea de a măsura presiunea
exercitată de populaţia din grupele de vârstă inactive asupra populaţiei
potenţial active. Acest raport exprimă numărul de tineri şi bătrâni
dintr-o populaţie sub şi peste limita vârstei apte de muncă ce revin la
100 de persoane apte de muncă, aparţinând populaţiei respective.
Folosind gruparea populaţiei pe vârste utilizată pentru caracterizarea
procesului de îmbătrânire demografică, raportul de dependenţă se
determină pe baza relaţiei:
kd = [(P 0-19 + P 65-ω )/P 20-64 ]•100, unde kd – raportul de
dependenţă. Raportul de dependenţă desemnează, deci, numărul de
persoane din contingentul inactiv care revin la 100 de persoane potenţial
active.
La data de 1 iulie 1990, valoarea raportului pentru România era
de 71,5. Aşadar, 100 de persoane apte de muncă susţineau 71,5 persoane
inactive. Sau, altfel spus, la trei persoane active revin mai mult
de două persoane inactive.
Descifrarea etapelor procesului de îmbătrânire demografică presupune
urmărirea evoluţiei în timp a formelor pe care le îmbracă
piramida vârstelor. Figura 8 prezintă câteva forme clasice de piramide
ale vârstelor.
Fig. 8. Tipurile piramidei vârstelor
Tipul 1, denumit piramida în formă de accent circumflex, este
specific unei populaţii tinere din punct de vedere demografic, cu o
62

natalitate ridicată şi şi o mortalitate intensă. Un număr redus de persoane,
comparativ cu efectivele generaţiilor iniţiale, ajung să supravieţuiască
la vârsta de 65 de ani. Un asemenea model caracterizează
situaţia demografică a ţărilor slab dezvoltate din punct de vedere
economic, cu un nivel foarte redus al standardului de viaţă, inclusiv al
asistenţei sanitare. Tipul 2, numit şi căpiţă sau stog, este caracteristic
ţărilor dezvoltate în care procesul de îmbătrânire nu este prea avansat,
iar fertilitatea este relativ ridicată. Tipul 3, piramida de forma urnei,
desemnează o populaţie cu simptome avansate de îmbătrânire demografică,
ca urmare a scăderii semnificative a fertilităţii, anunţând procesul
de depopulare. În fine, tipul 4, piramida în formă de treflă, este
caracteristic unei populaţii aflate în proces de reîntinerire, urmând
unui proces de îmbătrânire demografică. În figura 9 vom identifica
tipul structural 1 de piramidă la populaţia Kenyei, iar la figura 10 vom
observa cum se prezintă structura pe grupe de vârstă, sexe şi etnii a
populaţiei oraşului american Miami Beach.
Fig. 9. Tipul structural de piramidă la populaţia Kenyei
Printre consecinţele social-economice ale procesului de îmbătrânire
demografică, reţin atenţia:
• Îmbătrânirea demografică a populaţiei determină, în cele mai
multe cazuri, o creştere a raportului de dependenţă echivalând cu sporirea
presiunii pe care o exercită populaţia inactivă asupra populaţiei
active. În absenţa unei politici ferme de dezvoltare economică, de
63

sporire a venitului naţional, îmbătrânirea demografică poate să frâneze
creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Populaţia
albă
Populaţia
neagră
Fig. 10. Structura pe grupe de vârstă, sexe şi etnii a populaţiei
oraşului Miami Beach
• Procesul de îmbătrânire demografică a potenţialului forţei de
muncă poate influenţa nivelul productivităţii muncii sociale.
• Creşterea efectivului persoanelor vârstnice, cu deosebire în
etapa finală a procesului de îmbătrânire, atrage după sine creşterea
fondurilor de pensii, restructurarea cheltuielilor bugetului de stat,
sporirea fondurilor alocate asistenţei sanitare, dezvoltarea bazei materiale
a ocrotirii sănătăţii etc.
Enumerarea parţială a consecinţelor social-economice ale procesului
de îmbătrânire demografică a populaţiei atrage atenţia asupra
importanţei ce trebuie acordată studierii aprofundate a acestui proces,
pentru adoptarea unor măsuri eficiente de combatere a unor efecte
negative ce decurg din modificarea structurii pe vârste, pe măsura
progresului economic, a creşterii gradului de bunăstare şi civilizaţie.
64

4.3. Structura (repartiţia) populaţiei după starea civilă
Acest tip structural reprezintă o repartiţie statistică a unei
populaţii după caracteristica stare civilă sau stare matrimonială,
înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu evenimentul demografic
căsătorie. În fapt, stabilirea structurii populaţiei după starea civilă
constă în determinarea greutăţii specifice a populaţiei necăsătorite,
căsătorite, divorţate sau văduve în totalul populaţiei.
Starea civilă desemnează situaţia conjugală a fiecărui individ în
raport cu legile sau practicile referitoare la căsătorie, legi care sunt în
vigoare în societate.
Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit,
căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în
mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor.
În stabilirea structurii populaţiei după starea civilă, trebuie să
ţinem cont de reglementările privind vârsta minimă la căsătorie
(pentru România, 16 ani pentru femei sau, în cazuri excepţionale, 15 şi
18 ani pentru bărbaţi).
Principalii factori ce influenţează starea civilă sunt: nivelul
natalităţii; nivelul mortalităţii; migraţia; tradiţiile; obiceiurile.
Iată cum se prezenta această structură în România, la recensământul
din 7 ianuarie 1992 (s-a luat în calcul numai populaţia cu
vârsta de peste 15 ani):
Starea civilă Ambele sexe Masculin Feminin
Total populaţie, 100,0% 100,0% 100,0%
din care:
Necăsătoriţi 21,4% 26,0% 17,0%
Căsătoriţi* 66,0% 67,8% 64,3%
Divorţaţi 2,9% 2,2% 3,7%
Văduvi 9,3% 3,6% 14,7%
Nedeclarată 0,4% 0,4% 0,3%
*) Inegalitatea dintre efectivul persoanelor căsătorite de sex masculin şi
feminin se datorează unor declaraţii incorecte privind starea civilă.
Urmărind datele evidenţiate în tabelul de mai sus, se constată
faptul că 2/3 din populaţia în vârstă de 15 ani şi peste este căsătorită
(reamintim faptul că recensământul înregistrează starea civilă pe baza
liberei declaraţii a persoanei). Atrage atenţia proporţia femeilor
văduve, care depăşeşte cu mult pe cea a bărbaţilor văduvi. Explicaţia
65

constă în faptul că se mai menţin încă efectele celui de-al Doilea
Război Mondial, dar şi ale speranţei matematice de viaţă, net
favorabile populaţiei de sex feminin. Mai remarcăm faptul că numărul
bărbaţilor necăsătoriţi depăşeşte semnificativ efectivul femeilor
necăsătorite. Diferenţa cea mai consistentă se localizează în intervalul
de vârstă 15-24 de ani, interval în care a fost înregistrat un număr de
1.661.963 bărbaţi necăsătoriţi, faţă de 1.204.231 femei necăsătorite.
66

5. NATALITATE. FERTILITATE. NUPŢIALITATE.
DIVORŢIALITATE
Populaţia umană a fost definită ca un sistem dinamic complex.
Intrările în sistem sunt condiţionate, în măsură hotărâtoare, de intensitatea
cu care se manifestă fenomenul natalităţii. Privită prin prisma
fertilităţii conjugale, natalitatea este, însă, potenţial influenţată de
intensitatea nupţialităţii şi divorţialităţii populaţiei. Iată de ce se poate
afirma că aceste patru fenomene demografice sunt implicate, direct
sau indirect, în procesul reproducerii populaţiei, acţionând într-o
măsură mai mare sau mai mică, într-un sens sau altul, asupra aceleiaşi
zone, a intrărilor în sistem. Aceste considerente argumentează necesitatea
analizei corelate a natalităţii, fertilităţii, nupţialităţii şi divorţialităţii,
mai ales în acele situaţii în care se urmăreşte aprecierea perspectivelor
regimului de reproducere.
5.1. Natalitatea populaţiei
Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel
mai des, natalitatea este măsurată pe baza raportului dintre masa
născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al populaţiei colectivităţii
respective.
În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de
măsurare a natalităţii.
Rata brută (generală) a natalităţii
Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul
total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
RBN= (N/P)•1.000, unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al
populaţiei, RBN – rata brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte,
RBN desemnează numărul de născuţi vii ce revin la 1.000 de locuitori,
într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
67

Iată câteva exemple pentru anul 1998: Somalia – 46,8‰; Nigeria –
42,2‰; Irak – 38,6‰; Paraguay – 32,2‰; Peru – 26,7‰; Africa de Sud –
26,4‰; India – 25,9‰; Venezuela – 23‰; Albania – 21,4‰;
Argentina – 20‰; Emiratele Arabe Unite – 18,6‰; China – 15,7‰;
U.S.A.– 14,4‰; Moldova – 14,3‰; Franţa – 11,7‰; Suedia – 11,7‰;
Olanda – 11,6‰; Portugalia – 10,6‰; ROMÂNIA – 9,3‰; Bulgaria – 8,1‰.
Rata totală a natalităţii
Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al
naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de
regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după
formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]•1000, unde Nv – efectivul născuţilor
vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN – rata
totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează numărul
total de născuţi ce revin la 1.000 de locuitori, într-o populaţie oarecare,
într-un an calendaristic.
Principalele aspecte ce fac obiectul analizei fenomenului natalităţii
sunt:
– caracterizarea intensităţii natalităţii pe medii (urban/rural);
– studiul diferenţiat al natalităţii în cadrul unor subcolectivităţi
de populaţie, grupate după diverse caracteristici socioeconomice, în
funcţie de nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc.;
– caracterizarea sezonalităţii mortalităţii.
Intensitatea natalităţii înregistrează, uneori, deosebiri semnificative,
în funcţie de mediu (urban/rural), precum şi în profil teritorial (pe
judeţe). Ca urmare, se impun stabilirea intensităţii fenomenului în
cadrul acestor colectivităţi specifice, contribuţia procentuală la formarea
ratei generale de natalitate, precum şi analiza factorilor de natură
demografică, social-economică şi culturală care determină diferenţierile
semnificative.
De regulă, natalitatea este mai intensă în mediul rural şi, ca
urmare, judeţele în care gradul de urbanizare este mai redus prezintă
valori mai ridicate ale ratei brute a natalităţii. Această observaţie nu
trebuie absolutizată, deoarece gradul de urbanizare este numai unul
din multiplii factori care influenţează nivelul natalităţii. Sunt cazuri în
care natalitatea a fost mai mare în mediul urban, ca urmare a structurii
pe vârste mai puţin favorabile unei natalităţi ridicate a populaţiei din
mediul rural.
Pe ansamblu, România (1991) a înregistrat o rată generală a
natalităţii de 11,9‰ (11-urban; 12,9-rural). Un nivel mai ridicat s-a
68

înregistrat în Bacău (14,8), Suceava (15,1), Vaslui (14,8), Bistriţa-
Năsăud (14,6), Botoşani (14,3), Iaşi (14,3). La limita inferioară
întâlnim Braşov (10,2), Brăila (10,2), Teleorman (10,4), Cluj (10,5),
Arad (10,6), Prahova (10,7), Timiş (10,7), Caraş-Severin (10,8),
Giurgiu (10,9); recordul îl deţinea Bucureştiul, cu o rată de 8,6 născuţi
vii la 1.000 de locuitori.
Intensitatea natalităţii variază în funcţie de nivelul de instruire,
se diferenţiază pe naţionalităţi, este puternic influenţată de gradul
general de cultură, de concepţii şi tradiţii religioase, de gradul de
ocupare în sfera activităţilor sociale a populaţiei feminine etc.
Evoluţia natalităţii este condiţionată şi de politica demografică a
fiecărui stat, parte integrantă a politicii de dezvoltare economico-socială.
Un aspect interesant al analizei natalităţii se referă la caracterizarea
sezonalităţii fenomenului. Metodele utilizate sunt cele preconizate
de teoria statisticii. Se stabilesc indicii de sezonalitate, recomandându-se
folosirea repartiţiei efectivelor de născuţi vii sau a ratelor de
natalitate, pe luni ale anului, pe o perioadă de 3-5 ani consecutivi,
pentru a elimina parţial acţiunea unor factori întâmplători.
O serie de aspecte importante pentru aprecierea fenomenului
natalităţii se desprind urmărind repartiţia născuţilor vii după rang. Fără
a intra în analiza detaliată a acestei probleme (pentru informaţii
suplimentare se poate consulta, de exmplu, Demografie şi statistică
socială, elaborată de V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, apărută în
1996, la Editura Economică),vom menţiona că rangul născutului viu
se identifică cu numărul de ordine al noului născut, având în vedere
efectivul născuţilor vii în familie, în perioada anterioară. Ca urmare,
masa născuţilor vii din perioada unui an calendaristic se compune din
născuţi de rang 1, 2, 3 etc. În cazul ţării noastre, repartiţia născuţilor
vii după rang se evidenţiază pentru fiecare nivel, până la rangul al
8-lea şi peste. Se recomandă ca repartiţia născuţilor vii după rang să fie
corelată cu repartiţia după vârsta mamei. Se poate determina, astfel,
rangul mediu al născuţilor vii pentru fiecare vârstă sau grupă cincinală
de vârstă, în limitele contingentului fertil feminin. Mai menţionăm că,
referitor la evoluţia ratei generale de natalitate din anul 1991, comparativ
cu anul 1970, diferenţa apreciabilă de intensitate (–9,2‰) îşi găseşte
corespondent în scăderea ponderii născuţilor de rang 2 şi peste,
combinată cu creşterea semnificativă a ponderii născuţilor de rang 1.
Asemenea analize, efectuate în viziune dinamică, diferenţiate pe
subcolectivităţi de populaţie, pe medii, în profil teritorial, după nivelul
69

de instruire, pe naţionalităţi etc. aduc elemente suplimentare în cunoaşterea
unuia dintre cele mai importante fenomene demografice.
Pe plan mondial, tendinţa generală a fenomenului natalităţii este
de descreştere, mai accelerată în ţările dezvoltate şi mult mai lentă în
cele slab dezvoltate. De exemplu, pe Terra, în perioada 1980-1985,
s-au născut, anual, în medie, 125.857.000 persoane, rezultând o RBN
de 27‰, valoare ce a variat (ca medie) între 46‰ pentru Africa şi
14‰ pentru Europa.
După datele anului 1996, în condiţiile unei natalităţi medii
anuale de 27‰ şi cu 67,9 milioane de născuţi vii, rezultă că într-o
secundă s-au născut 2 persoane, într-un minut – 129, iar într-o oră –
7.751. Din totalul numărului de născuţi, 87% aparţin ţărilor în curs de
dezvoltare.
70
5.2. Fertilitatea populaţiei
Rata natalităţii este unul din indicatorii de maximă generalitate
utilizaţi în caracterizarea intensităţii fenomenului. Ea se recomandă
prin comoditatea calculelor, fiind folosită îndeosebi pentru prezentarea
unei imagini de ansamblu a uneia dintre componentele procesului de
reproducere a populaţiei şi pentru comparaţii internaţionale. Mărime
relativă de intensitate, rata generală de natalitate nu asigură, însă, prin
conţinutul elementelor sale, comparabilitatea necesară descrierii absolut
reale a fenomenului. Masa născuţilor vii într-o anumită perioadă de
timp este pusă în legătură cu efectivul mediu de populaţie. Este
evident, însă, faptul că nu întreaga populaţie este implicată în procesul
de reproducere, prin intermediul născuţilor vii, ci numai o parte a
colectivităţii umane, aceea care alcătuieşte contingentul fertil. Acesta
(contingentul fertil) cuprinde populaţia feminină în vârstă de 15-49 de
ani (În practica demografică, datorită influenţei nesemnificative a
efectivului şi structurii contingentului fertil masculin – 18-54 de ani,
analiza se concentrează exclusiv asupra contingentului fertil feminin).
Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49
ani). Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face
raportând masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia feminină
de vârstă fertilă aparţinând respectivei colectivităţi.
Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea
fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează.

Rata generală a fertilităţii
Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea numărului
născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul mediu
al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după formula:
f (sau RGF) = (N/F 15-49 )•1.000, unde F 15-49 – totalul femeilor de
vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a fertilităţii.
Semnalăm faptul că, în calcul, se ia în considerare întregul efectiv
al născuţilor vii, deoarece numărul născuţilor vii de către femei sub
şi peste limitele de vârstă ale contingentului fertil este nesemnificativ.
Analiza fertilităţii populaţiei feminine trebuie continuată prin
stabilirea particularităţilor de manifestare a fenomenului în subcolectivităţi
de populaţie, grupate după caracteristici demografice, socioeconomice,
socioculturale şi teritoriale. Din punct de vedere al carcteristicilor
demografice, prezintă interes îndeosebi analiza fertilităţii pe
vârste sau grupe cincinale de vârstă, în cadrul contingentului feminin
fertil, precum şi analiza fertilităţii în funcţie de starea civilă a
populaţiei feminine fertile.
Rata de fertilitate pe vârste
Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea numărului
de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă de vârstă)
la numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Se
calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)•1.000, unde x reprezintă vârsta,
Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx – efectivul născuţilor vii
de către femeile de o anumită vârstă x, fx – rata specifică a fertilităţii pe
vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită
vârstă este în funcţie de intensitatea fertilităţii specifice şi de numărul
populaţiei feminine corespunzător vârstei respective.
Tabelul următor exemplifică aspectele mai sus discutate, oprindu-se
asupra fertilităţii anului 1991.
Grupe de vârstă Efectivul populaţiei Numărul născuţilor Rata fertilităţii
x, x + 5 feminine (5Fx) vii (5Fx) specifice (5fx)
15-19 921.746 45.896 49,79‰
20-24 1.024.860 134.340 131,08‰
25-29 656.589 51.581 78,56‰
30-34 806.277 27.607 34,24‰
35-39 863.094 12.000 13,90‰
40-44 757.219 3.032 4,00‰
45-49 607.313 189 0,31‰
Total 5.637.098 274.645* 48,72‰
* Nu au fost cuprinşi 630 născuţi vii de către femei sub 15 ani.
71

Este important să distingem între fecunditate şi fertilitate. Fecunditatea
reprezintă capacitatea fiziologică a femeii de a procrea (de
a naşte copii vii). Fertilitatea este manifestarea efectivă a fecundităţii,
măsurată prin numărul de copii obţinuţi. Fecunditatea unei femei,
drept capacitate fiziologică maximă este, de pildă, de 20 de copii şi
este sensibil egală pentru orice populaţie; fertilitatea – fiind determinată
de factori sociali – poate varia între limite foarte largi: referindu-ne
la populaţiile naţionale, de la un copil la aproximativ 9.
Analiza fertilităţii populaţiei feminine pe vârste sau grupe de
vârstă indică faptul că intensitatea fenomenului variază puternic în
funcţie de această caracteristică demografică fundamentală (vârsta).
Curbele de fertilitate, reprezentând variaţia fertilităţii pe grupe cincinale
de vârstă, ne permit încadrarea într-un anumit tip de fertilitate.
Distingem trei tipuri de fertilitate, corespunzând punctului de maxim
al nivelului fertilităţii în cadrul distribuţiei fertilităţii pe grupe cincinale
de vârstă (fig. 11).
72
Fig. 11. Tipuri clasice de fertilitate
Astfel, atunci când punctul de maxim al curbei fertilităţii se
plasează în cadrul grupei 20-24 de ani, vorbim de tipul de fertilitate
precoce. Dacă punctul de maxim se localizează în grupa 25-29, acesta
sugerează existenţa tipului de fertilitate tardivă (întârziată). În situaţiile
în care întâlnim rate specifice apropiate ca nivel pentru grupele de
vârstă 20-24 şi 25-29, spunem că avem de-a face cu un tip de
fertilitate intermediară (medie).
Referitor la ţara noastră, putem aprecia că, în general, pe măsura
progresului societăţii, a prelungirii perioadei de instruire profesională,
cu efect asupra deplasării vârstei (medii) la căsătorie către segmentul
25-26 de ani pentru femei, există tendinţa logică de a se trece de la

tipul de fertilitate precoce, predominant în ultimele două-trei decenii,
către tipul întârziat, prin acela al fertilităţii intermediare.
Fertilitatea, în ansamblu, este dependentă şi de structura populaţiei
feminine fertile după starea civilă. Reproducerea populaţiei se menţine
ca unul din atributele principale ale familiei, fiind foarte probabil ca
această caracteristică să dăinuiască atâta timp cât va exista societatea
umană. În funcţie de starea civilă a mamei, se determină intensitatea
fertilităţii conjugale şi a celei extraconjugale. Fertilitatea conjugală ia
în considerare masa născuţilor de către mamele căsătorite, efectiv pe
care îl compară cu numărul femeilor căsătorite în limitele de vârstă ale
contingentului fertil. fc = (Nc/Fc 15-49 ) • 1.000, unde fc – rata de
fertilitate legitimă (numărul de născuţi vii de către 1.000 de femei căsătorite
de vârstă fertilă), Nc – numărul de născuţi vii de către femeile
căsătorite de vârstă fertilă, Fc 15-49 – numărul femeilor căsătorite de
vârstă fertilă. Similar, rata fertilităţii extraconjugale se obţine raportând
efectivul născuţilor vii de către mame cu altă stare civilă decât
„căsătorite” (necăsătorite, divorţate, văduve) la numărul persoanelor
de sex feminin, în vârstă de 15-49 de ani, care nu au statut de
„căsătorite”.
fec = (Nn,v,d/Fn,v,d 15-49 )•1.000, unde fec – rata de fertilitate
nelegitimă, Nn,v,d – născuţi vii de către femei necăsătorite de vârstă
fertilă, Fn,v,d – femeile necăsătorite de vârstă fertilă. În ţara noastră,
fertilitatea extraconjugală este neglijabilă, contribuţia hotărâtoare la
formarea ratei generale de fertilitate aducând-o fertilitatea conjugală.
Intensitatea fertilităţii generale este determinată, parţial, de către
proporţia femeilor căsătorite în totalul femeilor din contingentul fertil.
După cum observăm şi fenomenul nupţialităţii este implicat în evoluţia
fertilităţii populaţiei feminine şi, implicit, asupra masei născuţilor
vii. Mai semnalăm că fertilitatea conjugală şi extraconjugală este bine
să fie analizate pe vârste, diferenţiate pe medii şi în profil teritorial,
după nivelul de instruire şi pe naţionalităţi.
Compararea fertilităţii populaţiei feminine pe judeţe sau pe
medii, pe localităţi sau în cadrul diverselor ţări, trebuie să se facă cu
ajutorul ratelor de fertilitate standardizate (aspecte metodologice
referitoare la operaţiunea de standardizare se pot găsi, spre exemplu,
în operele citate ale autorilor Vladimir Trebici şi V. Sora, I. Hristache,
C. Mihăescu).
73

Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele
sintetic (conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii) ∗ . Acesta
desemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie
care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani
fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se
manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină ca
sumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an:
D 50 = f 15 +f 16 +…+f 49 , unde f 15 – fertilitatea totală (specifică) a
femeilor în vârstă de 15 ani, D 50 – indicele sintetic al fertilităţii
(descendenţa finală a unei femei în întreaga sa perioadă fertilă).
Descendenţa la diferite vârste şi descendenţa finală a unei generaţii
se pot observa în tabelul următor (reprodus după Roland Pressat,
1974).
Tabelul de fertilitate a generaţiilor feminine franceze
născute imediat după 1900 (la 1.000 femei)
Vârsta(x) f(x, x+1) Dx Vârsta (x) f(x,x+1) Dx
15 4 0 32 79 1.610
16 10 4 33 70 1.689
17 23 14 34 62 1.759
18 43 37 35 54 1.821
19 66 80 36 47 1.875
20 92 146 37 40 1.922
21 116 238 38 33 1.962
22 136 354 39 37 1.995
23 148 636 41 17 2.043
24 148 636 41 17 2.043
25 146 784 42 2 2.060
26 140 930 43 9 2.072
27 130 1.070 44 6 2.081
28 118 1.200 45 4 2.087
29 107 1.318 46 2 2.091
30 97 1.425 47 1 2.093
31 88 1.522 48 ----------- 2.094
Pentru Franţa anului 1900, descendenţa finală (indicele sintetic
al fertilităţii) a avut valoarea 2.094, ceea ce înseamnă că 1.000 de
femei de vârstă fertilă, în întreaga lor perioadă de fertilitate, au dat
∗ Pentru o mai bună înţelegere a acestei probleme şi a ratelor de reproducere
se recomandă parcurgerea mai întâi a temei referitoare la mortalitate.
74

naştere la 2.094 de copii. Aşadar, unei femei franceze din respectiva
perioadă îi reveneau 2,09 copii născuţi (vii).
Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire
a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2,1 copii/femeie. Valoarea
acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1,4 (copii/femeie).
Pe glob, în acelaşi an, valoarea (media) indicelui sintetic al fertilităţii
era de 3,1. În 1998, valorile indicelui sintetic al fertilităţii erau, printre
altele, de: 7,3 în Niger, 7,1 în Somalia, 6,01 în Afganistan, 5,86 în
Camerun, 5,23 în Irak, 4,91 în Pakistan, 4,31 în Iran, 4,27 în Paraguay,
3,24 în India, 2,9 în Columbia, 2,68 în Argentina, 2,47 în Turcia,
2,07 în U.S.A., 1,88 în Moldova, 1,8 în China, 1,7 în Suedia, 1,63 în
Franţa, 1,3 în Austria, 1,2 în Germania. România, comparativ cu 1995,
prezenta valoarea de 1,17. Minima absolută o regăsim în Bulgaria:
1,14 copii/femeie.
În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui
brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se
obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia
fetelor la naştere (proporţia fetelor la naştere = raportul între numărul
născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte
cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete
şi băieţi ). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă –
0,488 Modalitatea de calcul este: [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia
aceasta se notează cu k.
Aşadar, RBR (rata brută de reproducere) = k • D50. Cu alte
cuvinte, rata brută de reproducere desemnează numărul mediu de fete
pe care le-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar
parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani, fiind afectată, la fiecare vârstă,
de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat,
la vârstele respective.
Cu ajutorul datelor concrete prezentate anterior, putem determina
rata brută de reproducere pentru România, anul 1998:
RBR= 0,488•1,17 = 0,57. Valoarea este deosebit de mică, ţinând cont
că, pentru a obţine minima înlocuire a generaţiilor, RBR trebuie să
aibă valoarea 1,04.
Menţionăm, în acest punct al analizei, existenţa şi a ratei nete de
reproducere, reprezentând numărul mediu de fete născute de o femeie
în decursul perioadei sale fertile, calculat prin luarea în considerare a
efectului mortalităţii.
Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea
exactă (simplă) a generaţiilor este de 2,14 copii/femeie, respectiv
1,04 fete/femeie.
75

Fertilitatea cunoaşte un proces de scădere în multe ţări, în special
în cele europene. Şi România traversează, de câţiva ani buni, un
asemenea moment. Să prezentăm câţiva factori ce influenţează sau
determină această scădere:
– slăbirea influenţei religiei şi a normelor culturale în general;
– creşterea costului copilului;
– urbanizarea, care presupune transferul insului din rural (dirijat
de anumite norme) într-un mediu anonim, fără un control strict asupra
indivizilor;
– emanciparea femeii;
– scăderea mortalităţii adulte, care atrage după sine un număr
mai mare de bătrâni ce revin în îngrijirea familiei, ceea ce, mai
departe, implică o diminuare a fertilităţii;
– schimbările intervenite în structura şi funcţiile familiei; copilul
nu mai are un rol economic semnificativ, aşa cum se întâmpla în trecut;
– mijloacele contraceptive moderne;
– diverse boli: sterilitate, mortalitate fetală spontană etc.
Greutăţile inerente perioadei de tranziţie, cu deteriorarea continuă
a standardului de viaţă s-au făcut resimţite în mod abrupt în domeniul
fertilităţii şi, mai larg, al reproducerii populaţiei. Nu este exagerată
aprecierea că, fără măsuri urgente şi ferme de ordin material
şi sanitar, România va intra, inevitabil, într-un colaps demografic
(V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, 1996).
76
5.3. Nupţialitatea populaţiei
Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic „căsătorie” în
sânul unei populaţii.
Problemele cele mai importante ce fac obiectul analizei nupţialităţii
în viziune transversală (analiză de moment) se referă la determinarea
intensităţii fenomenului, a aspectelor diferenţiale pe medii
(urban-rural) şi în profil teritorial (pe judeţe, pentru ţara noastră), după
nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc., precum şi urmărirea sezonalităţii
fenomenului, implicată în bună măsură în sezonalitatea natalităţii
populaţiei. De asemenea, este necesar să avem în vedere faptul că,
în analiza nupţialităţii populaţiei, pe lângă aspectele globale, se identifică
unele laturi specifice unor subcolectivităţi de populaţie. Se
impune, din acest punct de vedere, distincţia între analiza nupţialităţii

celibatarilor (primele căsătorii) şi analiza fenomenului de recăsătorire
(nupţialitatea persoanelor divorţate şi văduve).
Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori
demografici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea.
Rata brută de nupţialitate
Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate
într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie, şi numărul mediu al
populaţiei respective. Formula de calcul este:
c = (C/P) • 1.000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul
mediu al populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c desemnează
numărul de căsătorii ce revin la 1.000 de locuitori, într-o
populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
În România, această rată avea valoarea de 8,3‰ în 1990 şi de
6,5‰ în 1998. Deşi plasată la un nivel superior în context european,
rata prezintă, după cum putem observa, o scădere semnificativă în
ultimii ani.
Rata de nupţialitate pe sexe
Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea
numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile ∗ de sexul respectiv.
Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt următoarele:
cm = (C/Pm) • 1.000, respectiv cf = (C/Pf) • 1.000, unde
C – numărul total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine,
Pf – efectivul populaţiei feminine, cm; cf – ratele de nupţialitate pe sexe.
Rata de nupţialitate pe vârste
Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate, calculată prin
raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul
populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula:
cx = (Cx/Px) • 1.000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în
vârstă de x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata
de nupţialitate pe vârste.
Se recomandă a se combina rata de nupţialitate pe sexe cu cea
a nupţialităţii pe vârste, obţinând rata de nupţialitate pe sexe şi
vârste. Această rată este deosebit de importantă, oferindu-ne cifre de
∗ Populaţie nupţiabilă = populaţie care întruneşte condiţiile specificate
de lege sau cutumă pentru a încheia căsătoria; în România, reprezintă persoanele
în vârstă minimă de 16 ani pentru femei, respectiv 18 ani pentru bărbaţi,
având starea civilă necăsătorit(ă), văduv(ă) sau divorţat(ă) şi potenţial aptă de
a contracta o căsătorie.
77

profunzime privind populaţia nupţiabilă a unei ţări. Iată, concret,
pentru ţara noastră, câteva cifre ale anului 1998:
Vârsta Rata de nupţialitate Rata de nupţialitate (feminin)‰
(masculin) ‰
Sub 20 ani 0,3 3
20-24 ani 5,5 6,5
25-29 5 2,5
30-34 1,5 1,5
Important de reţinut este şi aspectul vârstei medii la căsătorie.
Aceasta este o medie statistică a vârstelor persoanelor ce se căsătoresc
într-o perioadă oarecare (de obicei, 1 an), determinată după sex şi
vârstă. Combinând aceste elemente cu profilul teritorial, obţinem date
interesante precum cele prezentate în continuare, date ce se referă la
România, 1998. Valoarea maximă a vârstei medii la prima căsătorie o
regăsim, pentru ambele sexe, în Bucureşti: 27,6 ani (masc.); 25,3 ani
(fem.). Valorile situate la polul opus sunt: 25,3 ani (masc., jud. Botoşani),
respectiv 22,1 ani (fem., jud. Satu-Mare). Constatăm menţinerea
şi, chiar, deplasarea vârstei medii la căsătorie spre limite de vârstă mai
înaintate, comparativ cu anii 1980-1990, fenomen de natură să influenţeze
negativ regimul reproducerii populaţiei, ca efect al reducerii
perioadei fertile conjugale.
În ceea ce priveşte sezonalitatea nupţialităţii, pentru ţara noastră
(1990-1996), la ambele medii (atât urban, cât şi rural), căsătoriile se
încheie cu predilecţie în perioada august-noiembrie (sursa: Anuarul
Statistic al României, ediţiile 1993, 1997). De asemenea, în cazul
ambelor medii, cele mai multe căsătorii se celebrează în luna octombrie.
Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în sezonalitatea
natalităţii, fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai-iulie.
Analiza nupţialităţii poate surprinde şi alte elemente interesante,
pe care doar le amintim în acest context: speranţa de viaţă a celibatarilor;
probabilitatea de supravieţuire în stare de celibat; rata celibatului
definitiv; rata de recăsătorire etc.
5.4. Divorţialitatea populaţiei
Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea
(frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă,
populaţia naţională).
Redăm mai jos principalele modalităţi de analiză ale acestui fenomen.
78

Rata brută de divorţialitate
Aceasta asigură un prim contact cu specificul fenomenului şi se
determină atât pentru populaţia întregii ţări, cât şi pe medii, în profil
teritorial, la nivelul localităţilor etc. Ea desemnează raportul dintre
numărul de divorţuri ce au loc într-o perioadă (un an, de obicei), într-o
populaţie şi efectivul mediu al populaţiei respective. Se calculează după
formula: d = (D/P)•1.000, unde D – suma divorţurilor, P – numărul
mediu al populaţiei, d – rata brută de divorţialitate; altfel spus, aflăm în
acest mod câte divorţuri survin la 1.000 de persoane, într-o populaţie
oarecare, într-un an calendaristic. Pentru România anului 1991, această
rată era una dintre cele mai scăzute în context european: 1,6‰, similară
cu cea înregistrată, spre exemplu, în 1976. Cum utilizarea întregii
populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii nu se justifică suficient,
întrucât nu întreaga populaţie poate participa, potenţial, la constituirea
masei divorţurilor, sunt recomandabile ratele descrise în continuare.
Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste)
Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe subcolectivităţi,
grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla, de exemplu,
care este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de ani.
Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite
Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea
numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după
formula:
dc = (D/C)•1.000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul
populaţiei căsătorite, dc – rata specifică.
Analiza fenomenului de divorţialitate prezintă o mare importanţă
socială şi demografică, mai ales prin implicaţiile ce apar. O atenţie
deosebită se acordă, în acest sens, grupării divorţurilor după numărul
copiilor minori rezultaţi din căsătoria care se desface, precum şi studiului
divorţurilor din punct de vedere al cauzelor de divorţ. Acest ultim aspect
se analizează în special prin intermediul anchetelor demografice. De asemenea,
se urmăreşte analiza divorţialităţii în funcţie de durata căsătoriei.
Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la
constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de
reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele
aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de nupţialitate),
ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută de
divorţialitate. Formula de calcul este:
cnet = c–d = [(C–D)/P]•1.000 (explicarea simbolurilor folosite se
regăseşte în formulele descrise mai sus).
79

6. MORTALITATEA POPULAŢIEI
Evenimentul demografic de care se ţine seama în studiul mortalităţii
este decesul. Cazul izolat – un eveniment de deces – nu prezintă
semnificaţie pentru demografie; numărul mare al acestor evenimente
(care, la nivel naţional, au dimensiuni impresionante) oferă posibilitatea
determinării de regularităţi şi legităţi. Demograful francez Gérard
Calot (1965) descria plastic această situaţie astfel: „Un om care moare
este o nenorocire, o sută de oameni care mor reprezintă o catastrofă, o
mie de oameni care mor înseamnă statistică”.
Caracteristic pentru deces (ca şi pentru naştere sau alte evenimente
demografice) este aceea că el constituie un fapt biologic şi, în
acelaşi timp, social. Astfel, se poate observa că mortalitatea din ţările
în curs de dezvoltare este mai ridicată decât cea înregistrată în ţările
dezvoltate, că mortalitatea infantilă este mai redusă la categoriile sociale
cu un nivel de venit şi de instruire mai înalte decât la categoriile
sociale defavorizate, că mortalitatea, în aceeaşi ţară, prezintă niveluri
diferite de-a lungul timpului, sub influenţa complexă a factorilor socioeconomici.
De aceea, decesele şi mortalitatea se studiază în raport
cu diferite caracteristici care să pună în lumină condiţionarea lor socială.
Decesul, eveniment demografic fundamental, poate fi definit (cf.
Vladimir Trebici, 1979) ca dispariţia definitivă a oricărei evidenţe a
vieţii, în orice moment de timp, după ce a avut loc naşterea vie (încetare
postnatală a funcţiilor vitale fără posibilitate de resuscitare).În
cazul evenimentului de deces, populaţia expusă riscului este întreaga
populaţie, iar frecvenţa deceselor presupune luarea în discuţie a fenomenului
mortalităţii. Distanţa dintre naştere şi deces poartă denumirea
de linie a vieţii, iar evenimentul de deces este numit punct de deces
sau punct mortuar. Spre exemplu, o persoană născută la data de 1 iulie
1945 şi decedată la data de 1 ianuarie 1988 a avut o linie a vieţii de
42 de ani şi jumătate, cu punctul mortuar la 1 ianuarie 1988. După cum
80

am menţionat, demografia se interesează nu de evenimente, ci de mase
de evenimente, de mase de decese sau de puncte mortuare.
Vom avea, deci, mase de decese şi populaţii expuse riscului de
deces. În acest context, ne întrebăm: cum se asigură informaţia privind
aceşti indicatori? cum putem calcula diferitele rate, probabilităţi
asociate temei în discuţie?
Sursa statistică principală pentru decese este Buletinul statistic
de deces, care face parte din statistica stării civile. Prin prelucrarea
datelor din buletine se obţin variate informaţii: mortalitatea atât la
nivel naţional, cât şi pe unităţile teritorial-administrative; mortalitatea
în mediile rural şi urban; mortalitatea pe sexe, vârstă şi stare civilă;
mortalitatea pe luni (caracterul sezonal al mortalităţii); mortalitatea pe
generaţii (ani de naştere); mortalitatea pe naţionalităţi; mortalitatea pe
ocupaţii; mortalitatea pe cauze de deces (potrivit clasificării Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii). Astfel, se pun în evidenţă regularităţi şi
legităţi după care se produc decesele în populaţia naţională şi în diferitele
subpopulaţii. Anchete speciale (organizate, de exemplu, de Ministerul
Sănătăţii) completează şi diversifică informaţia privind decesele.
Cât priveşte populaţia luată în considerare, pentru calculul diferitelor
rate şi probabilităţi, aceasta este populaţia stabilă (rezidenţială)
din care fac parte decedaţii, şi nu populaţia localităţii în care a decedat
persoana respectivă; considerente de comparabilitate impun această
condiţie.
De obicei, populaţia este populaţia medie sau estimată la mijlocul
anului (1 iulie), aşa cum apare în publicaţiile statistice.
6.1. Mortalitatea generală a populaţiei
Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea
(frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o populaţie
oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe baza
raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi efectivul
(mediu) populaţiei colectivităţii respective.
Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea, amintim:
– nivelul de trai;
– nivelul material şi cultural;
– eficienţa activităţii sanitare;
– starea de sănătate a populaţiei;
– morbiditatea (frecvenţa sau intensitatea îmbolnăvirilor într-o
populaţie);
81

– războaiele;
– calamităţile naturale.
Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de
analiză a mortalităţii.
Rata brută (generală) a mortalităţii
Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea
numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la
efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate
oarecare. Se calculează după formula:
RBM = (M/P)•1000, unde M – suma deceselor, P – numărul
mediu al populaţiei, RBM – rata brută a mortalităţii. Altfel spus,
această rată a mortalităţii exprimă numărul de decese ce revin la 1.000
de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Spre
exemplu, în România (1991) au decedat 251.760 de persoane, iar
efectivul populaţiei a fost de 23.185.084 persoane.
RBM = (251.760/23.185.084)•1.000=10,86‰.
Iată câteva valori ale RBM, pe glob, pentru anul 1998: Afghanistan
– 20,3‰; Andorra – 4; Argentina – 8; Australia – 7,4; Austria –
10,1; Belgia – 10,5; Bulgaria – 13,3; Canada – 7,7; China – 7,1; Elveţia – 9;
Franţa – 9,6; Germania – 10,9; India – 8,9; Islanda – 7; Italia – 9,9;
Japonia – 8,3; Malawi – 19,6; Mali – 17,1; Maroc – 7,1; Mozambic – 17,6;
Nigeria – 14; Norvegia – 10,8; Olanda – 8,8; Polonia – 10,7; România –
13; Rusia – 13; Senegal – 15; Singa-pore – 6; Somalia – 17,3; Spania –
9,3; Suedia – 10; Ucraina – 14; USA – 8,7.
Calculul ratei brute de mortalitate se face, în mod obişnuit, pe
fiecare an calendaristic; el se poate efectua, însă, şi pe luni şi trimestre.
În unele cazuri, este foarte important pentru analiză să se determine fie
pe perioade cincinale, fie pe alte perioade, semnificative, însă, din
punct de vedere al istoriei demografice. Un asemenea calcul se face ca
medie anuală pe perioadele respective. Pentru România, de pildă,
ţinând seama de particularităţile evoluţiei sale demografice, asemenea
perioade pot fi (cf. V. Trebici, 1979):
Perioade
Numărul cumulat Numărul Rata brută de mortalitate ca
al populaţiei deceselor medie (col.2:col.1)•1 000
1930-1939 149.815.000 2.915.647 19,5
1948-1956 150.177.000 1.807.662 12,0
1957-1966 185.670.000 1.649.367 8,5
82

Mortalitatea generală a populaţiei este nu numai în funcţie de
mortalităţile specifice, ci şi de structura populaţiei. Două populaţii
având acelaşi set de rate specifice de mortalitate pot avea o mortalitate
generală diferită dacă structurile lor după vârstă sunt diferite.
Dacă, de pildă, o populaţie are o structură îmbătrânită, mortalitatea
generală a acesteia va fi mai mare decât aceea a unei populaţii cu o
structură mai tânără. Iată de ce utilizarea ratei generale de mortalitate,
fără o analiză detaliată a fenomenului, poate să conducă la concluzii
eronate, în special atunci când dorim să comparăm mortalitatea
populaţiei în cadrul a două ţări, regiuni etc. De aceea, în demografie
au fost elaborate metode pentru a face comparabile două populaţii în
ceea ce priveşte nivelul mortalităţii generale. Asemenea metode se
numesc de standardizare. Prin extensiune, ele se aplică şi altor fenomene
demografice (fertilitate, nupţialitate) atunci când se pune problema
anihilării efectului unor structuri diferite (informaţii suplimentare
privind standardizarea puteţi găsi, de exemplu, în V. Trebici, 1979, şi
V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, 1996).
Rata de mortalitate pe sexe
Frecvenţa deceselor variază sensibil în funcţie de sex şi vârstă.
Pe de altă parte, rata brută a mortalităţii este o medie generală care
este influenţată suplimentar de structura pe vârste a populaţiei. De
aceea, este necesar să recurgem la calculul ratelor de mortalitate după
vârstă şi sex, numite şi rate specifice de mortalitate.
Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face
prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de
sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la
efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv.
mm = (Mm/Pm) • 1.000;
mf = (Mf/Pf) • 1.000,
unde Pf – numărul femeilor, Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul
deceselor înregistrate în rândul bărbaţilor, Mf – numărul
deceselor înregistrate în rândul femeilor, mm – rata mortalităţii
bărbaţilor, mf – rata mortalităţii femeilor.
Să luăm, ca exemplu, mortalitatea populaţiei ţării noastre corespunzătoare
anului 1991.
mm = (134.547/11.435.286)•1.000=11,77‰
mf = (117.213/11.749.798)•1.000=9,98‰
83

Fenomenul de supramortalitate masculină se constată din
raportul celor două rate specifice ale mortalităţii pe sexe:
supramm = (mm/mf) • 100.
Vom exemplifica tot prin cifrele furnizate pentru ţara noastră,
1991: supramm = (11,77/9,98)•100 = 117,9‰
Rata de mortalitate pe vârste
Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la o
anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp (un
an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei de
vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a
acestei rate este:
mx = (Mx/Px)•1.000,
unde Mx – efectivul deceselor în rândul populaţiei de vârstă x,
Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani, mx – rata specifică a
mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel, numărul de decese la 1.000
de locuitori care împliniseră vârsta x în cursul anului calendaristic în
care s-a efectuat observarea fenomenului.
Este recomandabil ca analiza mortalităţii specifice pe vârste să
fie combinată cu analiza fenomenului pe sexe. Urmând această procedură,
putem obţine date mai interesante şi mai complexe asupra fenomenului
mortalităţii. Iată, de exemplu, cum se prezenta situaţia în
România, în anii 1990 şi 1998:
Grupa de
vârstă
Mortalitatea
masculină
1990
Mortalitatea
feminină
1990
Mortalitatea
masculină
1998
Mortalitatea
feminină
1998
0-19 ani 2,3‰ 1,7‰ 2‰ 1,5‰
20-49 ani 3,8‰ 1,6‰ 4,2‰ 1,6‰
50-74 ani 29‰ 17‰ 31‰ 17‰
Peste 75 ani 120‰ 107‰ 126‰ 105‰
Repartiţia deceselor după vârstă se reprezintă grafic cu ajutorul
histogramei. Un exemplu în acest sens este oferit în fig. 12.
84

Număr de decese
16000
14000
12000
10000
Masculin
Feminin
8000
6000
4000
2000
0
0 - 5
10-15
20-25
30-35
40-45
50-55
60-65
70-75
80-85
90-95
Grupe de vârstă
Fig. 12. Repartiţia deceselor populaţiei României după vârstă, 1975
Rata de mortalitate pe cauze de deces
În analiza mortalităţii populaţiei, o importanţă deosebită o prezintă
studierea aspectelor statistice şi dinamice referitoare la repartiţia
deceselor pe cauze. Folosind clasificarea internaţională a cauzelor de
deces, elaborată sub auspiciile O.N.U., sistemul informaţional statistic
oferă elemente suficiente pentru realizarea acestui scop, orientând
eforturile reţelei de ocrotire a sănătăţii în direcţia adoptării unor
măsuri care să contribuie la creşterea longevităţii populaţiei.
Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de frecvenţă
a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie. Se
calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza respectivă
la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte cu
100 (rezultând rata în procente):
mc = (Mc/P) • 100, unde c – cauza de deces. Exprimarea ratei în
procente se justifică prin numărul redus de decese în cazul anumitor
cauze, fapt care ar imprima o valoare nesemnificativă intensităţii
exprimate în promile. Dacă dorim să asigurăm comparabilitatea cu
rata generală a mortalităţii, putem exprima ratele de mortalitate pe
cauze de deces şi în promile. În exemplul imediat următor, noi am
optat pentru designarea procentuală a mortalităţii pe cauze de deces.
85

Datorită faptului că numeroase cauze de deces se pot reuni în
grupe omogene, în practică, atât intensitatea mortalităţii, cât şi
structura deceselor se determină pe grupe de cauze de deces.
Cauze de deces
Intensitatea
mortalităţii în
anul 1970 (%)
Intensitatea
mortalităţii în
anul 1980 (%)
Intensitatea
mortalităţii în
anul 1990 (%)
Tumori 12,9 12,9 13,3
Boli ale aparatului
circulator
46,7 56,3 58,9
Boli ale aparatului
respirator
1,6 1,4 1
Accidente, otrăviri,
traumatisme
0,6 0,6 0,8
Alte cauze 1,7 1,1 1,2
Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila
vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca
urmare a cauzei c.
Menţionăm că analiza mortalităţii pe cauze de deces trebuie
adâncită prin abordarea specificităţii manifestării acestei laturi a fenomenului,
în subcolectivităţile de populaţie, structurate după sex,
vârstă, stare civilă, mediu, ocupaţie.
Câteva consideraţii se impun cu privire la sezonalitatea mortalităţii
populaţiei. Condiţiile naturale şi, în general, mediul înconjurător
influenţează atât intensitatea fenomenului de mortalitate, distribuţia
deceselor pe vârste, cât şi repartiţia acestora pe luni ale anului. Studiul
sezonalităţii mortalităţii prezintă interes, deoarece poate constitui un
element de referinţă în planificarea activităţii reţelei de ocrotire a
sănătăţii, îndeosebi atunci când acest aspect este corelat şi cu analiza
pe cauze de deces. Metoda cea mai simplă pentru caracterizarea sezonalităţii
mortalităţii constă în determinarea indicilor de sezonalitate pe
luni ale anului. Pentru a atenua influenţa unor factori întâmplători (de
exemplu, apariţia unei epidemii de gripă într-o anumită perioadă a
anului), se recomandă ca indicii de sezonalitate să fie stabiliţi pe baza
informaţiilor privind repartiţia deceselor pe luni, într-o perioadă de
3-5 ani. În acest scop, se pot utiliza fie ratele lunare de mortalitate, fie
masa deceselor repartizate pe luni ale anului, concluziile nediferenţiindu-se
în mod semnificativ.
86

Prezentăm, în tabelul următor, un exemplu privind sezonalitatea
mortalităţii, folosind repartiţia deceselor pe luni, în perioada 1978-1980,
în cadrul ţării noastre. Pentru calculul indicilor de sezonalitate, se
recomandă metoda mediei aritmetice.
Luna
Nr.
decedaţilor
în anul
1978
Nr.
decedaţilor
în anul
1979
Nr.
decedaţilor
în anul
1980
Nr.mediu
lunar
de decedaţi
Indici
de sezonalitate
Ian 19.356 19.839 22.030 20.408 111,11%
Feb 17.117 17.124 23.577 19.273 104,93%
Mar 19.180 19.950 23.417 20.849 113,51%
Apr 18.329 18.523 19.483 18.778 102,23%
Mai 18.289 18.386 19.469 18.715 101,89%
Iun 16.482 16.586 17.761 16.943 92,24%
Iul 16.461 16.892 16.735 16.696 90,90%
Aug 15.434 16.798 16.437 16.223 88,32%
Sep 15.891 16.281 16.434 16.202 88,21%
Oct 17.344 18.906 17.532 17.927 97,60%
Nov 18.426 19.120 18.553 18.700 101,81%
Dec 19.537 19.104 20.448 19.696 107,23%
Total 211.846 217.509 231.876 220.410 -----------
Urmărind nivelul indicilor de sezonalitate, se poate constata
intensitatea mai ridicată a mortalităţii în trimestrul I. Punctele de
maxim ale curbei de sezonalitate se localizează în special în lunile de
iarnă şi de primăvară.
În scopul determinării unor anumite legităţi în manifestarea
sezonalităţii mortalităţii, indicii de sezonalitate calculaţi sunt supuşi
unor procedee de ajustare analitică. Numai după o astfel de operaţie,
concluziile referitoare la sezonalitatea mortalităţii pot fi considerate
concludente.
6.2. Speranţa de viaţă
Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a mortalităţii,
despre speranţa de viaţă pentru o populaţie.
Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă
medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată
medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă
87

numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă
ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare
vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia
dată, la momentul analizei. Spre exemplu (cf. V. Trebici, 1979), întrucât
în tabela de mortalitate a populaţiei României 1974-1976, durata
medie a vieţii are valoarea de 69,69 ani, se poate spune că o persoană
născută în anii 1974-1976 are şansa de a trăi această viaţă, cu condiţia
ca, în perioada 1974-1976 până în 2045-2047, mortalitatea specifică la
fiecare vârstă să fie cea pe care a avut-o populaţia României în tabela
de mortalitate respectivă. În legătură cu acest indicator, se întâlnesc,
uneori, interpretări eronate, fiind asimilat sau confundat cu longevitatea,
cu durata vieţii omeneşti şi, uneori, cu vârsta medie a populaţiei.
Un exemplu de tabelă de mortalitate integrală se poate consulta în
Mica enciclopedie de demografie a lui V. Trebici, 1975, anexa.
Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice demografice
întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x, care defineşte
numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o persoană în
vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare vârstă
(începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta
respectivă în populaţia dată, la momentul analizei.
În anul 2002, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe,
era de 63,2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74,1 ani pentru
regiunile dezvoltate la 61,8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate. Cele
mai joase valori le ating Africa subsahariană (50) şi Asia de Sud (54,9),
iar cele mai înalte, America de Nord (74,4) şi Europa (73,1). Iată
câteva valori (1998): Andorra – 83,5 ani; San Marino – 81,4; Japonia – 80;
Australia – 79,9; Canada – 79,2; Suedia – 79,2; Elveţia – 78,9; Franţa –
78,5; Italia – 78,4; Norvegia – 78,2; Olanda – 78; Spania – 77,6; Austria –
77,3; U.K. – 77,2; U.S.A. – 76,1; Slovenia – 75,2; Cehia – 74,1; Serbia – 73,9;
Turcia – 72,8; Bulgaria – 72; Ungaria – 71; România – 69; China – 69; Irak –
66,5; Rusia – 65; Brazilia – 64,5; Moldova – 64,3; India – 62,9; Senegal –
57,4; Camerun – 51,4; Kenia – 47,6; Botswana – 40,1; Zambia – 37,1.
Analizând cifric continentul nostru, putem observa că, în Europa,
speranţa de viaţă la naştere scade dinspre nordul continentului (75,1 ani/
masculin şi 80,72 ani/feminin) spre vest (73,44 şi 79,68) şi sud (71,18
şi 77,08), apoi spre Europa Centrală (67,35 şi 75,18) şi de
Est (63,64 şi 74,01). Cea mai pronunţată eterogenitate este specifică
Europei de Sud şi Centrale. Extremele sunt date de Rusia (57,6 şi
71,2) şi Suedia (76,2 şi 81,5). Totodată, ţările Europei Meridionale, de
88

Vest şi de Nord, au speranţa de viaţă la naştere, în medie, cu 10-12 ani
mai mare decât valoarea acestui indicator specific Europei Centrale şi
de Est, în timp ce mortalitatea infantilă este, în acestea din urmă, de
2-3 ori mai mare.
Sintetizând datele privitoare la speranţa de viaţă la naştere, pot fi
delimitate trei tipuri de rate ale mortalităţii (măsurată cu durata medie
a vieţii şi pe fondul indicilor mortalităţii infantile):
– tipul vestic şi meridional, cu o durată medie a vieţii de peste
75 de ani: Suedia (78,85), Islanda (78,55), Elveţia (78,50), Norvegia
(77,75), Franţa (77,50), Olanda (77,50), Grecia (77,45), Spania (77,20);
– tipul central-european, cu o durată medie a vieţii cuprinsă între
69 şi 75 de ani: Slovenia (74,05), Cehia (73), Polonia (72), Macedonia
(72), Albania (72), Slovacia (72), Bulgaria (71,1), ROMÂNIA (69,5),
Ungaria (69,5), Lituania (69,4).
– tipul est-european, cu o durată medie a vieţii mai mică de
69 de ani: Rusia (57,6), Lituania (68,8), Letonia (67,1), Estonia (68,5),
Ucraina (65,8), Moldova (64,3).
Prin extindere la nivel mondial, în funcţie de caracteristicile
generale ale distribuţiei teritoriale a valorilor specifice, pot fi conturate
mai multe tipuri de mortalitate (măsurată cu durata medie a vieţii),
coroborate cu indicii mortalităţii infantile:
Tipul I: Africa, în care Etiopia este ţara reprezentativă (41 de ani);
Tipul II: Asia de Sud, Bangladesh fiind exemplul reprezentativ
(48 de ani);
Tipul III: Asia de Sud (avansat), India fiind reprezentativă
(55 de ani);
Tipul IV: America Latină, Brazilia şi Mexic fiind semnificative
(63-65 de ani);
Tipul V: Asia de Est, China fiind relevantă (68 de ani);
Tipul VI: Europa (mai puţin partea nordică) şi S.U.A., cu o
durată medie a vieţii de 73-77 de ani;
Tipul VII: Europa de Nord şi Japonia (77-79 de ani).
Nu lipsit de importanţă este faptul că, în analizele demo-socioeconomice
efectuate la nivel internaţional, speranţa de viaţă la naştere
este considerată ca făcând parte din categoria indicilor ce exprimă
(alături de alţi indicatori, desigur) nivelul de trai (calitatea vieţii) al
unui popor.
89

90
6.3. Mortalitatea infantilă
Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă
este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an,
numită mortalitate infantilă.
Din punct de vedere al intensităţii mortalităţii după vârstă,
mortalitatea infantilă reprezintă primul vârf, al doilea revenind vârstelor
cuprinse în intervalul 65-75 de ani.
Dat fiind faptul că mortalitatea infantilă este influenţată de
importanţi factori de natură socială şi economică, nivelul ei exprimă,
într-o formă sintetizată, un ansamblu de condiţii sociale, economice,
culturale, sanitare, fiind, în ultimă instanţă, un indice al bunăstării,
civilizaţiei şi nivelului cultural al unui popor sau al unei subpopulaţii
oarecare. De aceea, rata de mortalitate infantilă se foloseşte în comparaţiile
internaţionale ca una din variabilele semnificative pentru caracterizarea
tipologiei ţărilor, în cadrul naţional, pentru caracterizarea
decalajelor dintre diferitele regiuni, judeţe, ca şi pentru măsurarea
progreselor de la o perioadă la alta. În mod particular, mortalitatea
infantilă este un indicator ce caracterizează eficienţa sistemului sanitar.
Toate acestea subliniază importanţa măsurării corecte a mortalităţii
infantile şi a analizei acesteia.
Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor
infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii.
Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii
infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din raportarea
numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă (un an,
de regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează după
formula:
m 0 = (M 0 /N)•1.000, unde M 0 – suma deceselor înregistrate la
copiii în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m 0 – rata
mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică
numărul de decese infantile ce revin la 1.000 de nou-născuţi, într-o
populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează
probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani.
După cum am observat, spre deosebire de metodologia generală
a calculului ratelor specifice de mortalitate, unde numitorul este
reprezentat de populaţia medie de vârstă respectivă, aici numitorul
este numărul născuţilor vii. Să dăm ca exemplu România anului 1990,
când numărul născuţilor vii a fost de 314.746, iar numărul deceselor
sub 1 an a fost de 8.471. Aşadar, m 0 = (8.471/314.746)•1.000 = 26,9‰.

Iată şi câteva exemple, corespunzând anului 1998: Afganistan –
144‰; Angola – 132; Somalia – 126; Pakistan – 93; Camerun – 77;
India – 63; Africa de Sud – 52; China – 45; Moldova – 44; Peru – 43;
Turcia –38; Brazilia –37; Bosnia – 31; Mexic – 26; Rusia – 23;
România – 20; Bulgaria – 13; Ungaria – 10; Cehia – 7; Portugalia – 7;
Italia – 6; U.S.A. – 5; Olanda – 5; Japonia – 4; Suedia – 4.
În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit
de puternică; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul primului
an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele zile.
În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul mai
precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile.
Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine
analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces.
În ţara noastră se folosesc următoarele subgrupe de vârstă, în
funcţie de care se prelucrează informaţiile privind decesele sub 1 an:
0-6 zile; 7-13 zile; 14-29 zile; 1 lună; 2 luni; 3-4 luni; 5-6 luni; 7-8 luni
şi 9-11 luni. După cum putem observa, intervalele sunt mai mici la
începutul vârstei de 0 ani, crescând progresiv pe măsură ce ne
apropiem de vârsta de 1 an.
Având la dispoziţie asemenea informaţii, se poate determina
intensitatea mortalităţii pentru fiecare interval de vârstă. În practică,
însă, se urmăreşte îndeosebi cunoaşterea intensităţii mortalităţii în
prima săptămână de viaţă, în prima lună de viaţă şi în intervalul
1-11 luni, stabilindu-se, totodată, următoarele patru modalităţi (rate)
de analiză demografică a fenomenului mortalităţii infantile.
Rata mortalităţii neonatale.
Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este
un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună
de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie
oarecare. Formula de calcul: m 0-29 zile = (M 0-29 zile/N)·1.000. Această
rată se subîmparte în alte două rate:
Rata mortalităţii (neonatale) precoce
Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în primele
7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul este:
m 0-6 zile = (M 0-6 zile/N)•1.000. Rata exprimă numărul de decese
infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o populaţie
oarecare, la 1.000 de născuţi vii;
91

Rata mortalităţii( neonatale) tardive
Rată specifică ce ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în intervalul
7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1.000 de născuţi vii,
într-un an calendaristic. Formula de calcul este:
M 7-29 zile = (M 7-29 zile/N)•1.000
Rata mortalităţii postneonatale
În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în
intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit
formulei:
M 30-364 zile = (M 30-364 zile/N)•1.000.
Iată şi un exemplu, cel al României în anul 1975:
– m 0-6 zile = (3.200/418.185)•1.000 = 7,7‰
– m 7-29 zile = (2.026/418.185)•1.000 = 4,8‰
– m 0-29 zile = 7,7 + 4,8 = 12,5‰
– m 30-364 zile = (9.272/418.185)•1.000 = 22,2‰
– m 0 = 7,7 + 4,8 + 22,2 = 34,7‰
Dintre aceste patru rate, interesează, prioritar, cea precoce, cea
neonatală şi cea postneonatală. Pornind de la aceste rate, putem determina
rata mortalităţii infantile ca sumă a ratei mortalităţii neonatale cu
rata mortalităţii postneonatale.
Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii
infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la
vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de deces de
natură endogenă şi cauze de natură exogenă.
După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură
endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de
naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului naşterii
propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă se
cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale.
Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de
natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut
cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze, traumatisme,
boli infecţioase etc.).
Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni:
– rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă;
– rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă;
– rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces.
Importanţa cunoaşterii mortalităţii infantile endogene şi exogene
se justifică prin aceea că, dacă prin mijloacele actuale se poate acţiona
92

cu eficienţă redusă asupra scăderii mortalităţii endogene, medicina
oferă suficiente posibilităţi de combatere a cauzelor de natură exogenă.
Pentru a determina intensitatea mortalităţii endogene, se cer
îndeplinite cel puţin două condiţii:
– existenţa informaţiilor complete privind repartiţia deceselor
infantile pe cauze;
– stabilirea şi înregistrarea corectă a cauzei de deces pentru
fiecare component al colectivităţii de decedaţi.
Aceste condiţii sunt, în general, satisfăcute în ţările în care
înregistrarea curentă a deceselor este organizată corespunzător. Sunt,
însă, numeroase cazurile când nu cunoaştem repartiţia deceselor pe
cauze. Mai mult, pot apărea situaţii în care decesul este urmarea acţiunii
simultane a unui complex de cauze, iar stabilirea cauzei directe
este dificilă. De asemenea, în cazurile în care nu se poate preciza
cauza decesului, acestea sunt încadrate, de obicei, în rândul cauzelor
rău definite sau în categoria alte cauze, fapt ce influenţează negativ
asupra corectitudinii cu care se stabilesc intensitatea mortalităţii endogene
şi a celei exogene. Rezolvarea unor asemenea situaţii a făcut
necesară găsirea unor metode indirecte de determinare a mortalităţii
exogene şi endogene, metode care se bazează pe constatarea legăturii
dintre specificul în care acţionează cele două categorii principale de
cauze şi vârsta persoanelor decedate. Prin rezultatele satisfăcătoare,
s-au impus analizei demografice metoda analizei biometrice a mortalităţii
infantile şi metoda probabilităţilor de deces (dezvoltarea acestei
problematici, care nu face obiectul introducerii noastre în studiul
demografiei, poate fi întâlnită, de pildă, în V. Sora, I. Hristache,
C. Mihăescu, op. cit. şi în V. Trebici, Mică enciclopedie…).
În încheierea acestei subteme, prezentăm analiza cifrică detaliată
a cauzelor de deces infantil şi ratele de mortalitate aferente acestora
pentru ţara noastră în anul 1980:
Cauze de deces şi efectivul decedaţilor infantili:
– boli ale aparatului respirator: 4.790;
– afecţiuni perinatale: 2.481;
– anomalii congenitale: 1.802;
– boli infecţioase şi parazitare: 938;
– boli ale aparatului digestiv: 594;
– accidente, otrăviri, traumatisme: 449;
– otită şi mastoidită: 92;
– alte cauze: 545.
93

Total decese infantile: 11.691, din care:
– decese endogene: 4.283
– decese exogene: 7.408
Născuţi vii în 1980: 398.904.
– Rata mortalităţii infantile:(11.691/398.904)•1.000= 29,3‰
– Mortalitate endogenă: (4.283/ 398.904)•1.000= 10,7‰
– Mortalitate exogenă: (7.408/ 398.904)•1.000= 18,6‰
Mai precizăm numai că mărimea mortalităţii infantile influenţează
sensibil speranţa de viaţă la naştere, speranţă care, pentru ţările
foarte dezvoltate, este cu aproximativ 16 ani mai mare decât a celor
mai slab dezvoltate, coroborată cu o mortalitate infantilă de 6 ori mai
mică.
6.4. Mortinatalitatea
Fenomen demografic mai puţin discutat în literatura de specialitate,
mortinatalitatea exprimă intensitatea (frecvenţa) născuţilor
morţi, într-o anumită perioadă (de obicei, 1 an calendaristic), într-o
populaţie oarecare. Evenimentul demografic care face obiectul înregistrării
în statistica stării civile este naşterea acelui produs al concepţiei,
a cărui perioadă de gestaţie depăşeşte 28 de săptămâni şi care, în
momentul naşterii, nu prezintă nici un semn de viaţă. Intensitatea
fenomenului se caracterizează cu ajutorul ratei de mortinatalitate, care
redă, într-o formă sintetică, numărul de născuţi morţi la 1.000 de
născuţi vii. Formula de calcul este:
nm = (Nm/N)·1 000,
unde Nm – masa născuţilor morţi, N – născuţii vii, nm – rata
mortinatalităţii.
Determinarea intensităţii mortinatalităţii reprezintă o primă etapă
în procesul analizei fenomenului. Împărţirea colectivităţii de născuţi
morţi în subcolectivităţi, pe baza caracteristicilor demografice, socioeconomice,
socioculturale şi de mediu, precum şi în profil teritorial,
urmată de stabilirea mortinatalităţii specifice, oferă posibilitatea
cunoaşterii legăturilor de interdependenţă şi a factorilor cauzali care
pot explica evoluţia fenomenului de mortinatalitate.
Un interes aparte pentru analiza demografică îl prezintă studierea
legăturii dintre intensitatea mortinatalităţii şi vârsta mamei, cu
implicaţii asupra orientării opţiunilor în domeniul stabilirii conştiente
a reproducerii populaţiei.
94

Urmărind evoluţia intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta
mamei (figura 13), se poate constata o scădere a acesteia de la grupa
de vârstă 15-19 ani, atingând nivelul minim în cadrul grupei 20-24 ani,
după care mortinatalitatea creşte continuu până la limita superioară a
vârstei contingentului fertil.
Fig. 13. Evoluţia intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta mamei
Nivelul mortinatalităţii specific grupei 15-19 ani se înregistrează
din nou fie în cadrul grupei 30-34 ani, fie în grupa de vârstă 35-39 ani.
Această evoluţie a intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta
mamei poate fi reprezentată grafic cu ajutorul unei funcţii parabolice.
Sub aspectul cauzelor de deces, mortinatalitatea este determinată
în totalitate de cauze de natură endogenă.
95

7. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI
7.1. Delimitări conceptuale
Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală
şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a
intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma
imigrărilor şi emigrărilor. Întrucât fluxurile migratorii pot să afecteze
grupe particulare de persoane sub raportul caracteristicilor vârstă şi
sex, migraţia modifică nu numai numărul populaţiei, ci şi structura
acesteia după sex şi vârstă şi, eventual, după alte caracteristici. Deplasările
locuitorilor se pot face în afara localităţii, între ţări, pot avea o
durată mai mică sau definitivă etc., ceea ce face necesară o clasificare
detaliată a diferitelor tipuri de migraţie. Fiind parte a mişcării totale a
unei populaţii, migraţia interesează nu numai demografia, ci şi sociologia,
care studiază fenomenele de adaptare sau aculturaţie a persoanelor
migrante, influenţa migraţiei asupra structurii populaţiei, asupra
instituţiilor sociale etc.
Principalele surse documentare folosite în studiul mişcării migratorii
a populaţiei sunt: statistica migraţiei, statistica stării civile,
recensămintele populaţiei.
Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul
deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului
stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare).
În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri,
ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta, inclusiv
ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului.
Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice
(spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domiciliului
stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite.
Se mai numeşte migraţie rezidenţială, întrucât persoana implicată într-o
asemenea mişcare îşi schimbă statutul rezidenţial. Prin urmare, în
96

noţiunea de migraţie a populaţiei nu intră excursiile, deplasările sezoniere,
diferitele forme ale navetismului etc. De aceea, este important
să se definească corect unităţile geografice sau teritorial-administrative
şi tipurile de mişcări ale populaţiei. Pentru România, aceste unităţi
sunt cele definite de împărţirea administrativă a teritoriului din 1968:
comuna (inclusiv comuna suburbană), oraşul (inclusiv municipiul),
judeţul şi ţara. Aceste schimbări sunt urmărite prin sistemele informaţionale
oficiale.
În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi:
– migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea
definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări,
între unităţile teritorial-administrative.
– migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite
de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări.
În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare
(origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare.
– imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii
de destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I).
– emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii
de plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E).
Pentru intrările şi ieşirile în cadrul migraţiei interne nu există un
termen special. Se folosesc noţiunile de intrări şi ieşiri.
Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi
ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi
emigrante. Relaţia matematică de calcul este:
Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută.
Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre
numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul
persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este
următoarea:
Δm = I – E, unde Δm – sporul migratoriu.
Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică luarea
în discuţie a două concepte: cele de imigraţie netă şi de emigraţie netă.
Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul
persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate
(emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea
inegalitate: I>E, ceea ce implică I – E>0, deci Δm>0. În cazul imigraţiei
97

nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este
pozitiv.
Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care
numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor
sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine: E>I, adică
I –E

– populaţia pendulatorie (navetistă): se referă la persoanele care
se deplasează zilnic, săptămânal, lunar sau la intervale mai mari,
pentru a lucra permanent sau sezonier în altă localitate;
– populaţia sezonieră: acele persoane care se deplasează pentru
muncă, periodic sau pe o perioadă determinată, în localităţi balneoclimaterice
sau de agrement, pentru tratament medical sau recreere.
7.2. Modalităţi de analiză a migraţiei
Rata de migrare (rata brută de migrare)
Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului
migratoriu, rata brută de migrare, este un indicator ce măsoară intensitatea
migraţiei totale, prin raportarea volumului migraţiei la numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
migb = [(I+E)/P]•1.000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei
la 1.000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie.
Rata de migrare se poate stabili şi pentru perioade mai reduse
decât anul calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza
sezonalităţii migraţiei cu ajutorul indicilor de sezonalitate.
Rata de imigrare
Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea volumului
numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu al
populaţiei. Se calculează după formula:
imig = (I/P)•1.000. Calculul ne relevă numărul de persoane
imigrante ce revin la 1.000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o
populaţie.
Rata de emigrare
Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată,
cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin
raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la
efectivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula:
emig = (E/P)•1.000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi
la 1.000 de persoane, într-un an calendaristic, într-o populaţie
oarecare.
Rata migraţiei nete
Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de
măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator
care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului
migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a
acestei rate este: mign = [(I–E)/P]•1.000.
99

Indicele de atracţie a migraţiei (după George K. Zipf)
Indice mai rar folosit în analizele demografice, se calculează
după formula:
a = [(P 0 •P d )]/D, unde P 0 – populaţia în localitatea de origine,
Pd – populaţia în localitatea de destinaţie, D – distanţa ce separă originea
de destinaţie.
Cu cât valoarea indicelui e mai mare, cu atât atracţia e mai mare.
În acelaşi timp, cu cât distanţa e mai mare, cu atât valoarea indicelui
va fi mai mică.
7.3. Migraţia selectivă
Migraţia selectivă reprezintă procesul de autoselecţie a persoanelor
migrante în raport cu diferite caracteristici demo-socioeconomice,
cum ar fi: sexul, vârsta, starea civilă (statutul familial), nivelul de
instruire, ocupaţia, factorii psihologici şi factorii politici (încurajarea
migraţiei sau dirijarea fluxurilor migratorii).
Analiza migraţiei după aceste caracteristici conduce la formularea
unor „legi” ale migraţiei şi, mai mult, stă la baza elaborării modelelor
matematice ale migraţiei. Să analizăm aceste caracteristici.
Sexul este o primă caracteristică selectivă; femeile predomină în
migraţia pe distanţe mai mici, în timp ce, în migraţia internaţională,
predomină bărbaţii.
Vârsta este foarte importantă în migraţie: atât în migraţia
internă, cât şi în cea internaţională, predomină persoanele tinere;
această constatare are caracterul unei adevărate legităţi sociologice, în
măsura în care şi statistica din ţara noastră confirmă acest lucru.
Starea civilă este, de asemenea, o caracteristică selectivă. Într-o
perioadă mai îndepărtată, predominau persoanele cu starea civilă
„necăsătorită”; în ultimele decenii, însă, predomină persoanele
căsătorite.
Nivelul de instruire şi ocupaţia reprezintă caracteristici selective,
deoarece, în cea mai mare măsură, motivaţia migraţiei actuale este
economică.
Un studiu în acest sens, privind Statele Unite ale Americii, arată
că distanţa medie de migraţie a unei persoane cu studii superioare este
de 400 de mile, în timp ce aceea a unui muncitor este de 80 (1 km=0,6
mile).
100

7.4. Cauze ale migraţiei
O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate
prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept
efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului.
Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care
domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin
dezvoltate. O asemenea creştere a caracterizat, în secolul al XIX-lea,
Europa Occidentală, când scăderea mortalităţii a compensat reducerea
fecundităţii.
În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat
disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa
migraţiei.
În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat
dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează
o parte a populaţiei în fluxul migratoriu. Transportul maritim şi, într-o
măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.
De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de
motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze
accidentale şi actuale.
Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina
imigrări şi emigrări masive şi bruşte.
Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri,
forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de
populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de
exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la
fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală.
Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie
ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele
afectate de transformări ale mediului natural sau antropic spre alte
regiuni. Astfel, Mexico City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de
afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare
a populaţiei.
7.5. Consecinţe (efecte) ale migraţiilor
S-au conturat trei direcţii de investigare: efectele migraţiei
asupra populaţiei de origine, asupra populaţiei de destinaţie şi asupra
migranţilor înşişi (Traian Rotariu, în Dicţionar de sociologie, 1993).
101

Fără a intra în detaliile acestor studii, să menţionăm câteva consecinţe
mai importante.
O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general
de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de
forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii,
o îmbătrânire demografică.
Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia
poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor
rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri
materiale şi bani.
Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în
ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuie
la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în epoci
de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei mai
expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse.
Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa
imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare
la migraţie.
Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranţilor
în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentul
cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi la
munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă
contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite, fapt
ce ridică probleme deosebite de integrare.
În ceea ce priveşte emigraţia (externă a) României, în perioada
1990-1996 au părăsit definitiv ţara 262.898 persoane: 168.863 în
Germania, 40.873 în Ungaria, 25.873 în S.U.A., 11.197 în Franţa,
1.568 în Canada etc.
7.6. Rolul migraţiilor în popularea Globului ∗
Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul
sclavagismului au avut un rol important în crearea multor popoare din
Asia şi Europa. Ele au corespuns cu epoca marilor migraţii ale popoarelor
din Asia, Europa şi Africa, în spaţiile mongoloid, caucazian,
mediteranean, negroid. Aceste migraţii au dus la răspândirea popoarelor
germanice în Europa Centrală, de Nord şi Insulele Britanice,
după care popoarele slave au pătruns spre vest şi în Peninsula
102
∗ Date preluate din N. Ilinca, 1999.

Balcanică. Ungurii au migrat din zona Uralului în Câmpia Dunării de
Mijloc. Arabii s-au răspândit în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în
Africa de Nord şi au asimilat populaţiile locale. Mongolii au invadat
ţări ale Asiei şi Europei, iar turcii – Asia Mică; diferite triburi din
Africa Ecuatorială şi de Sud au făcut incursiuni spre ţinuturi ale
continentului şi în Madagascar.
Epoca marilor descoperiri geografice corespunde cu deplasările
masive de populaţie spre America, efectuate de spanioli, portughezi,
francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi. În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste Ocean circa
1.000.000 de oameni (aproape 2/3 fiind originari din Marea Britanie);
negrii-sclavi, din Africa, au fost aduşi în America în număr de mai
multe milioane.
Emigrările din ultimele două secole dinspre Europa spre
America au fost mai pronunţate în anii 1830-1850, când media anuală
de emigranţi a atins trei milioane de persoane, datorită ofertei de forţă
de muncă pentru industrie şi agricultură. Concomitent, alţi emigranţi
s-au deplasat spre Australia şi Noua Zeelandă.
În perioada 1914-1940, emigrările au fost determinate de cauze
politice şi religioase, ca urmare a noii hărţi politice apărute după
primul război mondial, exemple relevante constituind plecarea a 1,2 milioane
de greci din Turcia şi a 400.000 de turci din Peninsula Balcanică.
În această perioadă, au plecat din Europa aproximativ 9 milioane
de persoane, din care jumătate în S.U.A. şi cam 10% în Argentina. Tot
atunci s-a conturat o zonă de atracţie a emigraţiei spre Europa de Vest
(Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Belgia).
După cel de-al Doilea Război Mondial, cauze politice şi economice
au impus deplasări de populaţie dinspre ţările slab dezvoltate
spre cele dezvoltate.
Pentru ultimele trei secole putem sintetiza, ca volum, principalele
direcţii ale migraţiilor:
– emigraţia iberică: sec. XVI-XVIII, cu 2 milioane de migranţi,
spre America Latină;
– emigraţia britanică: în perioada 1825-1940, a ajuns la 21 milioane
persoane, după care s-a reîntors şi redistribuit spre Canada,
Australia, Africa de Sud, reprezentând un model de flux-reflux uman;
– emigraţia germană: aproximativ 6,5 milioane persoane, în
perioada 1820-1930;
103

– emigraţia scandinavă: începând cu secolul al XVII-lea, la care
au participat marinari, tăietori de lemne, meşteşugari;
– emigraţia franceză: secolele XIX-XX, a cuprins populaţia din
regiunile periferice, sărace ale Franţei;
– emigraţia italiană: secolele XIX-XX, a cuprins 17-18 milioane
de persoane, ce s-au deplasat spre S.U.A., Argentina, Brazilia;
– emigraţia austro-ungară: 4,3 milioane de persoane, în perioada
1875-1914, care a cuprins ţărani săraci şi prigoniţi politici;
– emigraţia poloneză: cu maximum de persoane (1 milion) în
perioada 1919-1939;
– traficul de sclavi: din Africa, pentru a lucra pe plantaţiile de
tutun, de zahăr şi de cafea din America de Sud, Centrală şi de Nord
(20 milioane de persoane);
– emigraţia indiană, chineză şi japoneză: din secolul al XIX-lea,
până în 1940, cu 2,4 milioane de emigranţi;
– imigraţia siberiană: cu prizonieri din al Doilea Război Mondial şi
prigoniţi politic din republicile baltice, români din Bucovina şi Basarabia,
tătari din Crimeea, caucazieni.
104
7.7. Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale
Migraţiile contemporane s-au diversificat şi ponderat. Fiind
subordonate unor scopuri politice şi economice, au trecut sub controlul
unor organisme specializate. Pe de altă parte, se deosebesc de
cele anterioare şi prin caracterul, volumul şi orientarea geografică. De
asemenea, s-au extins migraţiile din interiorul continentelor şi au
scăzut cele intercontinentale.
Un fenomen deosebit îl reprezintă exodul inteligenţei, al „creierelor”
cu calificare superioară şi al familiilor acestora, dinspre ţări
mai slab dezvoltate spre S.U.A. şi Canada. Se apreciază că 40% din
savanţii americani laureaţi ai premiului Nobel sunt, de provenienţă,
din afara Americii.
Spre Europa s-a îndreptat forţă de muncă din diferite ţări slab
dezvoltate ale Asiei, Africii şi Americii Latine, în timp ce spre S.U.A.
se îndreaptă emigranţi preponderent din America Latină şi mai puţin
din Europa.
Un fapt aparte îl constituie migraţia în interiorul continentelor,
între ţările Americii Latine, unde milioane de locuitori trăiesc peste
graniţele propriilor ţări, în zonele mai dezvoltate din sudul Boliviei,

Paraguay, nordul Argentinei, Columbia, Venezuela. Acest fenomen
este specific şi Europei de Vest, unde ajung emigranţi din sudul şi
estul continentului. Se poate vorbi, în acest context, şi de migraţia
multor locuitori africani spre ţări mai dezvoltate (Africa de Sud) sau
spre ţări cu potenţial agricol (Nigeria, Guineea).
Australia şi Noua Zeelandă exercită o puternică atracţie atât
pentru europeni (în special sârbi, greci, italieni şi britanici), cât şi
pentru asiatici.
În America de Sud, s-au conturat două arii de absorbţii – Brazilia
şi Argentina –, preferate de portughezi, spanioli şi italieni.
Semnalăm, în final, o categorie încă importantă de emigranţi:
refugiaţii. Situaţia politică sau religioasă joacă un rol capital. Această
categorie de emigranţi se regăseşte în special în ţările est-europene, în
Cuba şi în unele ţări asiatice.
105

8. POPULAŢIE-RESURSE-MEDIU ÎNCONJURĂTOR
8.1. Resursele alimentare şi consumul de calorii
Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul
reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele formează
baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un
anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii.
Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii
care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă, este apreciată la circa
3.200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2.300 pentru o femeie. Acest
necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura
fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens, diferenţierile
teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţia
mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este subnutrită. Efectele
subnutriţiei prezintă aspecte mult mai grave la copii, astfel că rata –
ridicată – a mortalităţii infantile, pentru aproape 2/3 din omenire,
variază între 60 şi 150‰ (conform Nicolae Ilinca, 1999).
Insuficienţa proteinelor şi, mai ales, a celor de origine animală şi
a altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia
zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia. Carenţa în
săruri minerale, vitamine şi proteine a alimentaţiei facilitează apariţia
bolilor kwashikor (boală cauzată de alimentaţia deficitară în proteine)
şi beri-beri (boală cauzată de lipsa vitaminei B1 din organism, care se
manifestă prin tulburări nervoase, paralizie musculară, astenie),
întârzierea creşterii, anemii (agravate de prezenţa viermilor intestinali),
guşa endemică etc. Toate acestea au o frecvenţă sporită în regiunile
slab dezvoltate ale Africii şi Asiei.
O altă cauză a subnutriţiei rezidă în uniformizarea alimentaţiei,
în sensul că, de exemplu, cerealele sunt sărace în substanţe minerale şi
vitamine.
106

Prognoza reducerii sărăciei absolute, în perioada 1975-2000,
apreciază că 600 de milioane de persoane trăiesc în sărăcie absolută,
din care 90% în ţările cu venit naţional redus. Ca urmare, foametea
apare ca expresia cea mai gravă a subdezvoltării economice şi a
sărăciei.
8.2. Creşterea populaţiei şi resursele naturale
Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul,
întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind,
în acelaşi timp, şi cea mai importantă „capacitate de susţinere” pentru
agricultură. În acest context, se nasc întrebări precum „câţi oameni
poate hrăni planeta?”.
Suprafaţa uscatului terestru este de 137.793.000 km², din care
numai 10-10,8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1,4 miliarde
ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa cultivată
ar putea fi extinsă la 2,4-2,9 miliarde ha, fără a afecta echilibrul
ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga suprafaţă a
uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha, sunt „terenuri de
rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici
superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de
6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar putea
hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori.
Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în
creştere se adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau
cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi
spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centrală,
Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista
suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de
locuitori, în anul 2015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare
persoană va fi de 4.760 m cubi/an, în timp ce necesarul pentru o
persoană variază între 900 şi 1400 m cubi/an. Teritorial, apar, însă,
mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora
actuală, peste 1,3 miliarde locuitori nu au acces la apă potabilă;
aproape 1,8 miliarde locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de
apă purificată; în jur de 200 milioane persoane contactează, anual, boli
de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor, anual,
ca urmare a maladiilor hidrice (date preluate din Nicolae Ilinca,
Geografie umană, 1999).
107

Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe
dintre ele s-au împuţinat, având resurse şi rezerve sigure pentru
intervale scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De
asemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentru
aceasta fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale,
petrol etc.
Este important să amintim şi de presiunea umană ce se exercită
asupra atmosferei. Această presiune se reprezintă prin impactul industriilor
chimică, metalurgică şi energetică asupra calităţii aerului şi a
sănătăţii omului. Consecinţele vizibile sunt date de bolile sistemului
respirator, iar proporţia cancerului bronhopulmonar, proporţia astmului
bronşic infantil şi cea a anemiei sunt în continuă creştere. Totodată,
impurificarea aerului are consecinţe vizibile şi asupra vegetaţiei şi a
faunei, precum şi asupra construcţiilor, instalaţiilor şi patrimoniului
artistic.
În acelaşi context, poluanţii chimici şi termici provoacă distrugeri
ale fondului cinegetic, dispariţia unor specii rare şi intoxicarea
animalelor. Semnificative sunt şi poluarea radioactivă şi sonoră, cu
implicaţii deosebite asupra stării de sănătate a populaţiei.
În funcţie de aceste raporturi şi criterii, ţările lumii pot fi grupate
în regiuni cu caracteristici specifice ale raportului dintre populaţie,
resurse şi economie:
– zone cu importante resurse umane, suprafeţe agricole, resurse
de apă, minerale şi energetice limitate, dar mari şi foarte mari resurse
de hrană şi tehnologice: Europa, Japonia, Coreea de Sud, Singapore;
– zone cu resurse umane mari, suprafeţe agricole, resurse de apă,
minerale şi energetice foarte mari şi cu foarte mari resurse de hrană
şi tehnologice: America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Africa
de Sud;
– zone cu resurse umane importante, suprafeţe agricole întinse,
resurse mari de apă, minerale şi energetice, dar cu resurse tehnologice
şi de hrană mai restrânse: America Latină;
– zone cu resurse mari de populaţie, suprafeţe agricole limitate
calitativ, resurse apreciabile de apă, resurse minerale şi energetice
limitate, resurse tehnologice şi de hrană insuficiente: Asia de Sud şi de
Sud-Est;
– zone cu potenţial uman restrâns şi în creştere, suprafeţe agricole
şi resurse de apă limitate, resurse minerale şi energetice importante,
resurse de hrană şi tehnologice deficitare: Africa şi, într-o mare
măsură, Asia de Sud-Vest.
108

8.3. Tendinţe ale evoluţiei relaţiei om-mediu înconjurător
În relaţia complexă dintre populaţie, resurse şi mediul înconjurător,
câteva tendinţe sunt evidente:
→ În aşezările rurale din ţările în curs de dezvoltare, numărul
populaţiei defavorizate (fără pământ) este în creştere, iar posibilitatea
de distrugere a bazei de resurse naturale nu este una neglijabilă;
concomitent, creşte consumul excesiv al resurselor de apă, sol şi lemn.
Astfel, lipsa de lemn pentru încălzire afectează aproximativ 1,3 miliarde
locuitori, care, după F.A.O., poate ajunge la 2,5 miliarde în
2010.
→ Consumul de apă pentru irigaţii şi industrie este în creştere
continuă, iar creşterea numerică a populaţiei atrage după sine sporirea
necesarului de apă pentru nevoile menajere.
→ Sărăcia sau lipsa de confort de la sate au împins o parte a
populaţiei rurale, prin emigrare, spre oraşe, acestea devenind supraaglomerate,
ceea ce a generat o „explozie urbană” variată şi incapabilă de
a rezolva cerinţele sociale.
→ Populaţia feminină din ţările aflate în curs de dezvoltare este
prea puţin antrenată pentru marile procese de schimbare demo-economică.
→ Serviciile sociale precare (starea sanitară, analfabetismul,
foametea şi malnutriţia), lipsa de apă potabilă pentru 1,2 miliarde
locuitori, lipsa de instalaţii sanitare (1,4 miliarde locuitori) explică
frecvenţa bolilor infecto-parazitare (holera, febra tifoidă, malaria,
viermii intestinali, diareea). În acest ritm, o populaţie de peste 10 miliarde
locuitori va exercita, în anul 2100, o presiune extraordinară
asupra resurselor, mediului înconjurător, mai ales în Africa şi Asia de
Sud.
→ Irigaţiile aduc şi urmări negative, aflate în extindere: salinizarea,
alcalinizarea şi proasta gospodărire a apelor.
→ Prin defrişare excesivă, 12% din pădurile tropicale se vor
pierde şi, de aici, resurse genetice valoroase vor fi afectate şi supuse
dispariţiei.
→ Industrializarea tinde să amplifice consecinţele negative:
efectul de seră şi încălzirea globală a planetei; ploile acide, care aduc
moartea pădurilor (Waldsterben) în proporţie de 14% în cele 15 ţări
europene dezvoltate, din care Germania cu peste 50% din păduri;
poluare în creştere, cu cei mai concentraţi poluanţi prezenţi în partea
109

estică a S.U.A., Valea Ruhr, sud-vestul Poloniei, nordul Cehiei, nordul
Italiei, Munţii Apuseni şi bazinul Hunedoarei; diminuarea stratului de
ozon; deşeurile toxice şi stocarea lor etc.
La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demosocioeconomice
ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină
cont de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe
Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în
domeniul Populaţiei.
110

9. TEORII DESPRE POPULAŢIE
Teoria despre populaţie este acea încercare teoretică ce are ca
obiect studiul şi explicarea evoluţiei fenomenelor demografice, prin
condiţionarea lor de către factorii economici, sociali, culturali, biologici
etc., precum şi punerea în evidenţă a consecinţelor şi implicaţiilor
pe care le generează fenomenele demografice în evoluţia lor.
Într-o manieră istorică simplificată, putem spune că evoluţia
teoriilor a fost marcată, la începuturile ei, de malthusianism, astăzi
fiind caracterizată de aşa-numitele teorii ale tranziţiei demografice.
Teoriile despre populaţie sunt elaborate, cu prioritate, de trei
ştiinţe: demografia, economia şi sociologia. Alte ramuri interesate de
aceste teorii sunt biologia, antropologia, istoria şi geografia.
Teoriile elaborate de către economişti se referă mai ales la
raportul dintre creşterea demografică şi dezvoltarea economică
(Schumpeter). Cele sociologice (Davis, Sorokin) examinează mult mai
complex problema, situând-o în zona interferenţei dintre populaţie,
societate, structuri şi instituţii sociale.
În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la
două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca
factor al creşterii economice şi cele ce consideră creşterea populaţiei
ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai.
Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau
politicile demografice.
În cele ce urmează, ne vom referi la două mari tipuri de teorii:
clasice şi moderne.
9.1. Teoriile clasice. Malthusianismul
Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie malthusianismul
(Thomas Malthus, 1766-1834, economist şi teolog britanic).
Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică, în
111

timp ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică.
Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia obstacolelor
represive (obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o readuc în
echilibru cu masa mijloacelor de subzistenţă: foamete, epidemii şi
războaie). De asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-numitele
obstacole preventive, ce pot frâna creşterea naturală a populaţiei. Principalul
astfel de obstacol îl reprezintă „reţinerea morală”, concretizată
fie în amânarea şi, chiar, suprimarea căsătoriei, fie în abstinenţa practicată
în timpul căsătoriei. Teoria malthusiană a generat numeroase
polemici şi critici, în principal invocându-se faptul că economistul
englez a ignorat determinarea social-istorică a sărăciei şi a mişcării
populaţiei, acordând un prea exagerat rol factorilor naturali. O
cuprinzătoare critică ştiinţifică a fost adusă lui Malthus de către Marx
(teoria marxistă a populaţiei).
112
9.2.Teoriile moderne: Optimul demografic;
Populaţia staţionară; Tranziţia demografică
Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele
decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului
demografic şi teoria populaţiei staţionare.
Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor
strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr
„optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al
persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa respectivei
ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare. Într-o ordine
istorică, amintim principalii susţinători ai acestei teorii: Platon,
Machiavelli, Adam Smith (precursori), Knut Wicksell (Suedia),
Alfred Sauvy (Franţa).
Teoria populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior
menţionate. Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero
de creştere a populaţiei. Diverşi teoreticieni au arătat o serie de avantaje
economice ale acestei teorii, dar, mai ales, au relevat mai multe
dezavantaje: îmbătrânire demografică, receptivitate mai redusă la
progres etc. Totuşi, mai multe ţări, între care S.U.A., au propus ca
obiectiv de politică demografică populaţia staţionară.
Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principala
trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea natalităţii.
În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de începutul scăderii

natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă durată.
Acest model a fost constatat la un număr semnificativ de ţări
dezvoltate, precum cele din Europa Occidentală şi America de Nord.
Iată cele cinci etape:
1) atât rata mortalităţii, cât şi cea a natalităţii cunosc valori ridicate;
rata medie anuală de creştere se situează cu puţin deasupra
nivelului de înlocuire;
2) rata mortalităţii începe să scadă uşor; rata natalităţii rămâne la
un nivel ridicat sau chiar creşte, ca urmare a stării de sănătate
îmbunătăţite a populaţiei feminine de vârstă fertilă;
3) rata mortalităţii scade în continuare până la un nivel relativ
jos, în timp ce rata natalităţii se înscrie într-o tendinţă de scădere lentă;
decalajul dintre natalitate şi fertilitate este maxim, creşterea demografică
este maximă;
4) rata mortalităţii nu mai scade decât foarte puţin, în timp ce
rata natalităţii continuă să scadă accentuat; sporul populaţiei începe să
fie tot mai redus;
5) ratele de mortalitate şi natalitate sunt scăzute şi relativ stabile;
creşterea demografică este redusă şi, în unele cazuri, poate să tindă
spre zero sau chiar să se situeze sub nivelul de înlocuire.
113

10. POLITICI DEMOGRAFICE
Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu
scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl
consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung,
pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale
acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale
cuplului.
Planul mondial de acţiune în domeniul populaţiei, elaborat la
Conferinţa mondială a populaţiei de la Bucureşti (1974), propunea următoarele
obiective pe care să le aibă în vedere o politică demografică:
– creşterea populaţiei;
– morbiditatea şi mortalitatea;
– procreerea, formarea familiilor şi condiţia femeii;
– repartiţia teritorială a populaţiei şi migraţia internă;
– migraţia internaţională;
– structura populaţiei.
Problema crucială ridicată a fost cea a fertilităţii şi a familiei.
Planul sublinia că nu se poate recomanda o normă mondială a dimensiunii
familiei şi a nivelului fertilităţii. Sunt ţări care intenţionează să
reducă natalitatea; altele sunt preocupate să redreseze natalitatea,
nivelul ei fiind considerat prea scăzut. Pentru primele, recomandarea
era ca programele de planificare familială să fie integrate în programele
sanitare şi în cele de dezvoltare socioeconomică; şi într-un caz, şi
în celălalt, drepturile indivizilor şi ale cuplurilor trebuie respectate.
Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile
demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de
încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului natalităţii);
ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista şi
politici neutre în raport cu fenomenele demografice (obiectivul fiind
populaţia staţionară, sau „cu ritm zero de creştere”.
114

Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte
important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie
de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse
mijloace contraceptive moderne.
Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai
ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu
copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări
de impozite etc.
În cele ce urmează, vom prezenta ideile unor demografi şi
sociologi români contemporani cu privire la politica demografică din
România.
Vladimir Trebici
Două sunt condiţiile ce trebuie avute în vedere la formularea şi
adoptarea unei politici demografice. În primul rând, o temeinică
cunoaştere a tendinţelor demografice şi a consecinţelor acestora în
viitor. În al doilea rând, evaluarea realistă a efortului financiar şi a
priorităţilor de alocare.
Principalele fenomene demografice sunt: scăderea sistematică a
natalităţii, menţinerea la un nivel ridicat a mortalităţii generale şi
infantile, o structură dezavantajoasă a mortalităţii pe cauze de deces,
accentuarea îmbătrânirii demografice a populaţiei României. Unele
estimaţii prospective arată că, în următorii 25 de ani, numărul
populaţiei se va diminua cu aproximativ două milioane de persoane.
Este nevoie, deci, de o politică în domeniul natalităţii (mai concret,
al familiei) şi în domeniul mortalităţii. O politică de stimulare a
natalităţii, în ipoteza că ea ar fi formulată, întâmpină numeroase
dificultăţi. În primul rând, politica ceauşistă de creştere a natalităţii
este încă vie în amintirea populaţiei, prin metodele inumane şi
consecinţele dramatice pe care le-a provocat. În al doilea rând, o
asemenea politică, aplicată cu respectarea drepturilor persoanei şi
cuplului, reclamă cheltuieli financiare deosebite. Statul are obligaţia
de a sprijini cuplurile ce vor să aducă pe lume copii. Însă, în condiţiile
unei economii precare, acest deziderat este aproape imposibil de atins.
Mai gravă este, însă, situaţia mortalităţii. Eminenţi medici, massmedia,
O.N.G.-urile vorbesc tot mai des de degradarea biologică a
poporului român, de diminuarea potenţialului biologic, cu consecinţe
grave pe termen lung. Cauzele sunt numeroase – printre ele, sărăcia,
şomajul, deficienţele asistenţei sanitare, deficienţe în alimentaţia
115

populaţiei –, dar măsurile luate trebuie să fie active şi aplicate
neîntârziat. Dacă, practic, nimeni nu poate fi acuzat pentru faptul că
nu s-au născut câteva zeci de mii de copii, în schimb, factorul de
putere nu va putea fi iertat pentru că, în fiecare an, se înregistrează
câteva zeci de mii de morţi „suplimentare” (decese ce pot fi evitate).
Acesta va trebui să fie obiectivul central al politicii demografice.
Ca o concluzie: o acţiune coerentă, cu obiective şi priorităţi
judicios stabilite, este privită mai degrabă ca un ideal. (august, 1997).
Vasile Gheţău
Nu credem că în actualul context socioeconomic, ca şi în cel ce
se întrevede pentru următorii câţiva ani, se poate pune problema unei
politici demografice în accepţiunea ei directă şi bine delimitată de
politica socială generală. Ar fi un nonsens.
Reacţia demograficului şi, în mod particular, scăderea natalităţii
şi creşterea mortalităţii sunt consecinţele directe şi fireşti ale
degradării nivelului de trai şi stării generale a societăţii, şi nu un
rezultat al lipsei unei politici demografice. Nu vedem cum s-ar putea
vorbi de obiective demografice ale actualei politici sociale sau de
formularea unei politici demografice în acest context de dificultăţi
majore cu care se confruntă societatea.
Profunzimea dificultăţilor cu care se confruntă ţara noastră
reclamă – la nivelul socialului – politici şi măsuri de stopare a
degradării nivelului de trai şi asistenţei medicale, fără nici o dimensiune
demografică.
Chestiunea politicii demografice se va putea pune – vizând
însă exclusiv fertilitatea – atunci când România va depăşi neîmplinirile
economice şi sociale, creşterea economică va fi bine instalată,
iar nivelul de trai se va apropia de cel mediu al ţărilor dezvoltate
(august, 1997).
Cătălin Zamfir
O politică demografică în momentul de faţă, deşi, poate,
necesară, nu este nici oportună şi nici fezabilă. În schimb, este nevoie
urgentă de o politică socială centrată pe copil, prietenoasă demografic.
Profesorul Cătălin Zamfir pleacă de la două realităţi:
– deşi numărul de copii este mult mai scăzut decât colectivitatea
consideră a fi normal, un număr mare de copii sunt, practic,
abandonaţi de către colectivitate în stradă, în instituţii de copii ce nu le
116

asigură o dezvoltare normală, în familii ce le oferă condiţii de viaţă cu
totul improprii;
– în condiţiile în care copilul devine o resursă rară pentru
colectivitate, aceasta nu este capabilă să ofere suportul necesar pentru
cultivarea ei adecvată.
Cătălin Zamfir propune opt obiective ale unei politici de suport
accentuat al copilului şi al familiei cu copii, pe care le redăm în
continuare.
1. Servicii de sănătate de calitate, complet gratuite, pentru mame
şi copii.
2. Învăţământ de calitate care să cuprindă totalitatea copiilor, la
nivelul obligatoriu, şi care să ofere şanse largi marii majorităţi a
copiilor în învăţământul post-obligatoriu. Un program naţional de
evitare a neparticipării şcolare şi de şcolarizare, în forme specifice, a
copiilor şi tinerilor care nu au fost cuprinşi în sistemul de învăţământ
în ultimii ani este de maximă urgenţă.
3. Suport economic pentru familiile cu copii, utilizând o combinaţie
de două instrumente: alocaţii pentru copii menţinute la nivel de
10% din salariul mediu, pe întreaga perioadă de dificultate economică
a ţării, şi reduceri de impozit pentru familiile cu doi sau mai mulţi copii.
4. Sprijin special pentru familiile sărace cu mulţi copii, inclusiv
în privinţa locuinţei.
5. Modalităţi de corectare a carenţelor de alimentaţie, acolo unde
este cazul.
6. Forme active de responsabilizare a părinţilor pentru îngrijirea
copiilor.
7. Programe naţionale structurate şi agresive (sublinierea aparţine
prof. Zamfir) de eradicare a cazurilor în care copiii trăiesc în condiţii
improprii: copiii străzii, copiii abandonaţi, abuzaţi, neglijaţi. Un
complex de instrumente de responsabilizare a părinţilor faţă de proprii
lor copii.
8. O legislaţie unitară şi comprehensivă cu privire la copil.
În concluzie: deşi România se confruntă cu o scădere alarmantă
a natalităţii, o politică demografică centrată pe măsuri de stimulare a
natalităţii nu este nici dezirabilă şi nici sustenabilă în momentul de
faţă. Este, însă, de urgenţă maximă promovarea unei politici sociale
accentuate de suport pentru copil şi pentru familia cu copii. O
asemenea politică prin ea însăşi va avea efecte pozitive asupra
natalităţii, pregătind baza unei posibile politici demografice viitoare.
(februarie, 1998).
117

118

BIBLIOGRAFIE
1. Edouard Bonnefous, Omul sau natura?, Editura Politică,
Bucureşti, 1976.
2. Lester R. Brown (coord.), Probleme globale ale omenirii,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
3. Virgiliu Constantinescu (coord.), Sociologie, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
4. Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică,
Bucureşti, 1980.
5. Vasile Cucu, Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
6. Vasile Gheţău, Perspective demografice, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
7. Constantin Grigorescu, Populaţie şi economie, Editura Academiei,
Bucureşti, 1976.
8. I. Hristache, Demografia oraşelor României, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
9. Nicolae Ilinca, Geografie umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999.
10. G. Lucuţ, S.M. Rădulescu, Calitatea vieţii şi indicatorii sociali,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
11. Roland Pressat, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974. Trad. Vasile Gheţău şi Vladimir Trebici.
12. Luana Miruna Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale,
Editura Expert, Bucureşti, 2002.
13. V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie şi statistică
socială, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
14. Dumitru Sandu, Fluxurile de migraţie în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1984.
15. Vasile Surdu, Populaţia, aşezările şi economia mondială,
Editura Dacia, Bucureşti, 1982.
16. Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
119

17. Vladimir Trebici, Demografia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
18. Vladimir Trebici, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991.
19. Vladimir Trebici, Genocid şi demografie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991.
20. Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986.
21. Vladimir Trebici, I. Hristache, Demografia teritorială a
României, Editura Academiei, Bucureşti, 1986.
22. Mihai Ţarcă, Demografie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
23. Maria Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1993.
24. Cătălin Zamfir(coord.), Politici sociale în România, Editura
Expert, Bucureşti, 1999.
25. Cătălin Zamfir, Elena Zamfir (coord.), Politici sociale. România
în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.
26. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de
sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
27. Cătălin Zamfir, Septimiu Chelcea (coord.), Sociologie, Editura
Economică-Preuniversitaria, Bucureşti, 2001.
120