Jocul de copii transpus în literatură - rezumatul tezei

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
ŞCOALA DOCTORALĂ LITERE - BUCUREŞTI
TEZĂ DE DOCTORAT
JOCUL DE COPII TRANSPUS ÎN LITERATURĂ
REZUMATUL LUCRĂRII
Coordonator ştiinţific
prof. univ. dr. Nicolae CONSTANTINESCU
Doctorand
Ramona Enescu
Bucureşti 2012
1

Jocul şi poezia au în comun ,,un vocabular, o gramatică şi o semantică”, după cum însuşi
afirma Ivan Evseev în binecunoscuta sa lucrare Jocurile tradiţionale de copii. Jucătorul şi poetul
actualizează aceste trei constante într-un ,,text lingvistic şi actanţial”, continuă acelaşi autor. Un
alt teoretician al conceptului de joc, olandezul Johan Huizinga, consideră activitatea poetică
născută în sfera jocului, îngemănată cu ludicul, iar poiesisul o funcţie ludică. 1
Limbajul jocului şi cel poetic este simbolic, expresiv. Ambele se sustrag formelor
cotidiene, rutinate. Deopotrivă jocul şi poezia uzează de puterea limbajului. Ele se pot deschide
cu uşurinţă, făcându-se uşor de înţeles, sau dimpotrivă pot fi criptice, greu de descifrat,
necesitând anumite coduri pentru a-şi dezvălui sensurile pe deplin.
Privind lucrurile astfel nu e greu de înţeles cum jocul de copii poate fi o sursă de
inspiraţie pentru literatura cultă. Mulţi scriitori, unii dintre cei mai valoroşi din literatura noastră,
au apelat la joc şi l-au transpus în literatură, conferindu-i sensuri noi, originale. Preluat ca atare
ori doar pretext pentru textul literar, jocul de copii devine un motiv însemnat în poezie. Farmecul
versurilor din jocul de copii, bogăţia aliteraţiilor, imaginile neobişnuite, structurile ritmice
specifice au fost transpuse într-o literatură nu doar originală şi valoroasă, dar, mai ales, plină de
prospeţime şi savoare, atribute permanente ale jocului de copii.
Teza de faţă îşi propune să dovedească veridicitatea celor afirmate pornind de la cele mai
cunoscute teorii generale ale jocului formulate de Johan Huizinga şi Roger Caillois în studiile
lor despre joc şi anume Homo ludens, şi, respectiv, Omul şi sacrul şi Eseuri despre imaginaţie.
Aceste teorii fac obiectul primului capitol al tezei, Jocul în studiile culturale. Teorii ale jocului.
O parte originală a lucrării este capitolulul al doilea, Studii româneşti despre jocurile de
copii. Jocul de copii este tratat aici din mai multe perspective care se regăsesc în studiile
cercetătorilor români preocupaţi de această latură a folclorului. Toate aceste studii confirmă
valoarea documentară, dar şi artistică a jocurilor de copii.
Capitolul următor, Despre joc şi poezie, încearcă să găsească puncte comune între aceste
două domenii care fac obiectul tezei.
1 Huizinga, J. – Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 204
2

Capitolul al patrulea reprezintă miezul tezei de doctorat, el fiind o aplicaţie practică a
felului în care un număr de poeţi din literatura română au apelat la jocul de copii şi l-au transpus
în creaţia lor. Acesta este şi titlul capitolului, respectiv al tezei, Jocul de copii transpus în
literatură
În ultimul capitol, Concluzii, sunt prezentate argumente în favoarea temei alese.
Întorcându-ne la primul capitol, se poate observa că acesta începe cu definiţia cuvântului
joc, precum şi cu menţionarea sensurilor cuvântului şi citarea unor expresii şi proverbe existente
în limba română în structura cărora se regăseşte cuvântul care face obiectul discuţiei noastre.
Capitolul continuă cu specificarea teoriilor despre joc, pe de o parte teorii evoluţionist-biologiste,
care explică jocul din punct de vedere biologic, al rolului său în diferite etape de creştere, pe de
alta funcţionaliste, care văd jocul ca pe o satisfacere a anumitor nevoi ale omului.
Există un număr de ştiinţe preocupate de joc. Biologia vede jocul ca eliberare de energie,
un exerciţiu de recreere prin care ne debarasăm de instincte agresive. Psihologia şi pedagogia
accentuează rolul instructiv-educativ al jocului asupra dezvoltării individului la diferite vârste. În
matematicile aplicate jocul este o situaţie care implică doi sau mai mulţi jucători care trebuie săşi
aleagă o strategie de joc.
Indiferent de domeniu, jocul trebuie să fie o activitate care binedispune, un exerciţiu
educativ cu rol în maturizarea individului. Jocul deformează realitatea, dar o şi reinterpretează şi
presupune existenţa jucătorilor, un set de reguli şi o strategie. Toate aceste caracteristici fac
deosebirea dintre joc, activitate care există în interiorul unor limite şi joacă, un moment al
libertăţii depline, fără constrângeri şi îngrădiri.
În ceea ce-i priveşte pe cei doi autori, Johan Huizinga şi Roger Caillois, teoriile lor
despre joc se completează, fiecare venind cu argumente în favoarea propriului punct de vedere.
Johan Huizinga ia în consideraţie în argumentaţia sa funcţia sacră a jocului şi consideră jocul o
activitate care se întâmplă în afara vieţii de zi cu zi. Jocul este un fenomen de cultură, un element
important al vieţii omului care există în cele mai variate domenii – justiţie, înţelepciune, poezie
şi artă, filosofie, război. O ipoteză pe care o lansează Huizinga este aceea conform căreia jocul
precede cultura de vreme ce cultura presupune existenţa societăţii umane, iar jocul a existat
înaintea omului, căci şi animalele se joacă.
3

Roger Caillois accentuează pe conţinutul arbitrar al jocului, ceea ce s-ar opune ipotezei
privind sacralitatea jocului. În joc nu există tensiunea lăuntrică a sacrului, jocul odihneşte şi
destinde, este locul libertăţii absolute, are aşadar o existenţă profană. Caillois propune o
perspectivă triplă asupra jocului: sacră, profană şi ludică. El sistematizează jocurile în două mari
categorii: paidia şi ludus, fiecare având două subtipuri de jocuri: agon, jocurile de tip întreceri
sportive, alea, jocurile de noroc, mimicry, jocurile bazate pe imitaţie şi ilinx, jocurile din
parcurile de distracţii.
O perspectivă inedită asupra jocului oferă psihologul rus Lev Vygotsky. De fapt el
priveşte jocul ca joacă şi evidenţiază rolul acesteia în dezvoltarea mentală a copilului. Joaca
constituie pentru copilul mic realizarea imaginară a unor dorinţe nerealizabile. Joaca face
trecerea de la idee la acţiune, fiind o etapă de tranziţie în dezvoltarea imaginaţiei copilului.
Un alt punct al acestui capitol îl constituie jocul la copil şi adult. Huizinga impunea ca
una dintre regulile jocului, pe cea de timp. Copilul, spre deosebire de adult, se încadrează în
aceasta, copilăria fiind timpul jocului. Copilul are, în plus de adult, dispoziţia de a se juca. Prin
joc, copilul câştigă putere şi încredere, deţine controlul şi experimentează roluri noi, devenind un
mic adult cu comportament specific lumii mature. Pentru adult jocul pierde din importanţă,
rămâne un atribut al timpului trecut.
Capitolul al doilea, Studii româneşti despre jocurile de copii, priveşte jocul de copii din
mai multe perspective.
În prima parte a capitolului se lămureşte noţiunea de folclor al copiilor. Nicolae
Constantinescu consideră folclorul copiilor o categorie cu atestare universală, datorită variantelor
sale zonale. Conform Emiliei Comişel folclorul copiilor include creaţiile artistice ale copiilor cu
„trăsături specifice de conţinut, structură compoziţională, funcţionalitate şi mod de
manifestare”. 2
Folclorul copiilor aduce laolaltă creaţii preistorice, recente, improvizaţii spontane, creaţii
care se inspiră din folclorul altor popoare, ceea ce denotă caracterul eterogen al acestei categorii
datorită surselor diverse.
2 Comişel, E. – Folclorul copiilor, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1982, p.7
4

Un capitol important în folclorul copiilor este jocul de copii. Jocul de copii este o
oglindă a copilăriei care reflectă un mod de existenţă bazat pe bună-dispoziţie şi veselie. Eroul
principal al jocului de copii este copilul, în acelaşi timp performer, receptor şi beneficiar al
jocului. Jocurile de copii constituie un capitol separat de acela al adulţilor, criteriul de
diferenţiere fiind vârsta performerilor. Vârsta practicanţilor o pune în discuţie Bogdan Petriceicu
Haşdeu, ideea fiind preluată de G. Dem Teodorescu.
Jocul de copii îndeplineşte funcţionalităţi diverse. Se face astfel diferenţa între jocul de
copii propriu-zis şi obiceiurile rituale practicate de copii pe motiv că inocenţa lor este benefică şi
atrage după sine rezolvarea unei situaţii de criză, cum este cazul paparudei şi caloianului, sau au
ca scop o urare eficace, aşa cum se întâmplă la colinde. Există şi situaţia inversă, a jocurilor
practicte de adulţi în folosul copiilor, pentru a-i iniţia pe aceştia în cunoaşterea lumii, pentru a le
verifica atenţia sau isteţimea, cazul ghicitorilor, numărătorilor şi poveştilor cumulative.
Într-un studiu din anul 1909, Tudor Pamfile clasifică jocurile de copii în jocuri propriuzise,
„sorţi” şi jocuri cu păcăleli şi „cântece de luare în râs”.
Devine evident că ceea ce este plasat în categoria jocurilor de copii prezintă două
aspecte: jocul ca joc, care are aspect practic şi este doar între copii şi componenta literară care
însoţeşte necondiţionat jocul.
Începutul cercetării jocurilor de copii coincide cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea
când apar primele culegeri cu descrieri sumare ale jocului, precizarea numelui jocului,
consemnarea textelor şi referiri la loc, timp, sexul ori vârsta jucătorului. Este cazul lui Petre
Ispirescu care în studiul său Jucării şi jocuri de copii dă primele informaţii despre jocurile de
copii, declarând că scopul lui a fost evitarea uitării jocurilor şi recuperarea acestora. Alexandru
Lambrior insistă pe valoarea literară şi documentară a jocurilor care circulă la sate, dar şi la
oraşe.
În 1885, G. Dem Teodorescu vorbea de o funcţie recuperatorie a jocurilor de copii,
acestea fiind un argument al latinităţii şi continuităţii noastre pe acest teritoriu.
5

Prin tematica şi structura lor, jocurile de copii reflectă lumea şi preocupările copiilor. Ele
sunt create pentru a satisface nevoile culturale specifice copiilor, fiind considerate de Ovidiu
Bârlea „specii infantile propriu-zise”.
Nicolae Constantinescu oferă diverse criterii de clasificare ce iau în consideraţie funcţia
de învăţare, iniţiere şi verificare a cunoştinţelor, testarea abilităţilor fizice şi intelectuale ale
performerilor, crearea unor stări emoţionale, vârsta, sexul, numărul participanţilor, cadrul spaţial
şi temporal, recuzita şi repertoriul jocului.
În acest capitol am încercat să tratez jocul de copii din mai multe perspective care se
regăsesc în studiile cercetătorilor români. O primă perspectivă, cea social-funcţională, este
comună unui număr mare de cercetători. Petre Ispirescu, Al. Lambrior, G. I. Pitiş, Gh. I. Neagu,
I. C. Chiţimia, I. Muşlea, V. Medan, E. Comişel, Ov. Bîrlea şi N. Ştiucă împărtăşesc ideea
comună conform căreia jocul de copii transpune realitatea înconjurătoare. Copiii se inspiră din
lumea reală şi copiază viaţa adulţilor. Creaţiile lor, încercări reuşite de adaptare la mediu, imită
aspecte din viaţa socială, rezultatul fiind un miniunivers clădit după lumea adulţilor. Funcţional,
jocurile de copii dezvoltă îndemânarea şi inteligenţa şi stimulează curajul.
Din punct de vedere funcţional, E. Comişel împarte jocurile de copii în cântece-formule
pentru elementele naturii, animale, plante, obiecte, formule independente de jocul organizat,
formule legate de mişcare, şi jocuri legate de evenimente din viaţa omului.
Perspectiva mitico-ritualistă se regăseşte la Al. Lambrior, I. C. Chiţimia, Gh. I. Neagu, I.
Muşlea şi I. Evseev. Al. Lambrior face o legătură între cântecul de leagăn, ca prim contact al
copilului cu lumea şi descântecele mamei preluate de copil şi adaptate de el la cerinţele lumii lui.
Cântecele de leagăn, descântecele, formulele de incantaţie se regăsesc în jocurile de copii. I. C.
Chiţimia vede în copil o forţă capabilă să apeleze la formele superstiţioase şi să intervină prin
invocaţii la acţiunea fenomenelor naturii. Gh. I. Neagu consideră jocul de copii un ecou al
trecutului şi face o diferenţă între trecutul istoric şi trecutul jocului. I. Muşlea observă cum copiii
păstrează în joc amintiri şi supravieţuiri de obiceiuri şi credinţe şi că aceştia seamănă în joc cu
descântătoarele: improvizează şi cred în superstiţii. I. Evseev apropie jocul de magie, jocul este o
comunicare cu invizibilul şi face parte din viziunea lumii care se cheamă gândire magică.
6

La B. Petriceicu Haşdeu, T. Pamfile, V. Goian, M. G. şi V. M. Croitoru este identificabilă
o perspectivă monografică. B. Petricescu Haşdeu realizează de altfel întâiul studiu monografic
prin chestionarul „Ce fel de jocuri copilăreşti cu cuvinte privitoare la ele cunoaşte poporul de
acolo?” Prima cercetare monografică a jocurilor de copii o face în 1906 T. Pamfile în lucrarea
Jocuri de copii adunate din satul Ţepu, jud. Tecuci în care include peste 500 de jocuri şi alte
manifestări ale folclorului copiilor văzute şi auzite de el însuşi în satul natal. Perspectiva
monografică ia în consideraţie implicaţiile economice, sociale şi psihologice ale zonei, condiţiile
istorice, caracteristicile fonetice, morfosintactice şi lexicale ale graiului local. Există o unitate
tematică şi o legătură de conţinut între jocurile care circulă în zonă şi ocupaţiile locuitorilor.
Perspectiva monografică pune în evidenţă natura duală a jocului care presupune textul poetic, dar
şi practica socială.
Jocul de copii este cuvânt în context, sens şi gesturi, adică un exerciţiu de gestică şi
memorare, de unde se deduce că jocul se oferă ascultătorului din perspectivă literară. Al.
Bogdan, Ov. Densuşianu, Ov. Bîrlea, C. Brăiloiu, M. Foarţă, N. Ştiucă identifică în jocul de
copii un vocabular inedit, expresivitate, sonoritate şi eufonie, o bogăţie de forme şi fantezii
verbale. Textul jocului are plasticitate morfo-lingvistică, o sonoritate plăcută, cuvântul are
conţinut convenţional, sunt prezente jocuri şi asocieri neprevăzute de cuvinte şi invenţii lexicale.
Toate acestea fac jocul comparabil cu poezia.
Capitolul Despre joc şi poezie tratează mai pe larg asemănările dintre aceste două
domenii. Creaţia poetică este un joc care constă în găsirea cuvintelor potrivite, a rimelor, a
asonanţelor, în împărţirea metrică şi ritmică a discursului, în construcţia artistică a frazelor, în
ascunderea înţelesurilor. J. Huizinga consideră poezia un „joc sacru”, iar activitatea poetică
„născută în sfera jocului”. Poezia şi jocul aduc cu sine distragere, destindere şi extaz, au în
comun un limbaj simbolic expresiv, diferit de formele uzuale, banale, au putere de sugestie, toate
acestea demonstrând capacitatea comună a copiilor şi a poeţilor de a transpune şi imita. Din joc
trece în poezie o recuzită bogată, vietăţi de toate felurile, gâze şi animale, plante şi aştri cereşti.
Unele jocuri sunt transpuse în poezie cu semnificaţii noi, originale.
Ultimul capitol Jocul de copii transpus în literatură este dovada afirmaţiilor preliminare.
Pornind de la Tudor Arghezi şi sfârşind cu Şerban Foarţă am încercat să arăt modul în care
fiecare poet a apelat la joc şi l-a transpus în poezia sa.
7

La Tudor Arghezi se poate identifica o faţă dublă a jocului, un joc cu implicaţii filosofice
şi meditative, reperabil în poezii cum sunt De-a v-aţi ascuns..., Pui de găi... ori Sici, bei, unde
jocul îşi pierde din sensul original şi devine, pe rând, iniţiere în moarte şi meditaţie pe tema sorţii
schimbătoare, a destinului şi a şansei. Jocul de copii este folosit de Arghezi ca pretext în
dezvăluirea unei realităţi crunte şi inevitabile. Jocul de copii binecunoscut, de-a v-aţi ascunsea,
de-a puia gaia, de-a arşicele, iniţial mijloc de relaxare, capătă în lirica argheziană semnificaţii
grave, fiind motiv de meditaţie existenţială.
Cealaltă faţă a jocului arghezian coincide cu un mic univers ludic populat de vieţuitoare
comune jocului de copii: vrăbii, rândunele, arici, melci, brotăcei, licurici, lăcuste, albine, fluturi,
câini şi pisici. Lirica argheziană păstrează astfel sensibilitatea şi gingăşia jocurilor de copii.
Arghezi preia în poezia lui şi anumite specii din jocul de copii, cum ar fi cântecele-numărători,
ghicitorile, poveştile cumulative. Prin ritm poezia argheziană dobândeşte cadenţa din jocurile cu
palmele. Unele dintre subiectele frecvente în jocurile de copii sunt şcoala şi vacanţa, valorificate
de un poet care recreează ca nimeni altul un nou univers al jocului, păstrând toate coordonatele
lui.
Ion Barbu se înscrie în tema noastră cu poemul După melci. Considerat de Şerban
Cioculescu „un admirabil poem ludic”, acesta reţine încă de la început ideea de joacă. În joacă
un copil „şui şi hoinar” cheamă la viaţă, într-un moment nepotrivit, un melc „nătâng”. Din teoria
jocului Ion Barbu păstrează limita de timp şi spaţiu, grupul de copii de ambe sexe, dorinţa de
joacă, ideea că joaca este un refugiu, jucăria, identificabilă cu melcul. Din jocul de copii, poetul
preia întocmai chemarea „melc, melc/ cotobelc”, care aici este un descântec mincinos. Ieşirea din
găoace înainte de vreme, încălcarea unei reguli de joc, aşadar, provoacă o tragedie. Moartea
melcului dovedeşte importanţa respectării regulii. Bocetul copilului la căpătâiul micii vieţuitoare
include recunoaşterea greşelii. Gestul final de „îngropare” a melcului copiază ritul funerar, fiind
o dovadă a maturizării copilului, care trăieşte experienţa unui joc iniţiatic. Ion Barbu transformă
astfel un banal refren dintr-un joc de copii într-o temă gravă care pune faţă-n faţă jocul şi
moartea.
Pentru Gellu Naum, cel mai important reprezentant român al suprarealismului, jocul este
principiu normativ. Jocul are nevoie de libertate, libertatea de a visa şi inventa lucruri noi,
neobişnuite, de a construi lumi noi ale căror graniţe să fie deschise oricăror provocări.
8

Caracteristicile acestea sunt detectabile în poezia lui Gellu Naum. Limbajul poeziei suprarealiste
îşi găseşte corespondent în „păsăreasca copiilor”. Modalităţile de codificare din aceasta se
aseamănă cu clişeul şi formula din poezia suprarealistă. Gellu Naum se apropie de joc prin
limbajul care ajunge la o simbolistică excesivă, care provoacă non-sensul. Şi în joc şi în poezia
lui avem de-a face cu pierderea semnificaţiei cuvântului, cu marginalizarea şi încifrarea lui, fapt
care provoacă imposibilitatea decodării. Din lumea jocului G. Naum preia obiecte de recuzită.
Cercul, încărcat de semnificaţii, asociat cu străvechi mituri astrale, simbolul soarelui care preia
toată puterea germinatoare a acestuia, îşi păstrează semnificaţiile la Naum. Poetul este însă
cunoscut mai ales pentru Cărţile cu Apolodor, celebrul pinguin, care, ca eroii din joc, pleacă în
căutarea familiei înfruntând tot felul de obstacole, jucându-se pe uscat, pe mare şi în aer,
copilărindu-se la modul absolut.
Nina Cassian are ca etalon în această sferă de discuţie basmul în versuri Nică fără frică. Nică,
eroul-copil care-şi salvează ţara de tirania lui Namilă împărat, pleacă în călătoria de iniţiere,
pregătit şi cu ajutoare – un toiag şi o gâză care se va transforma în calul Pestriţu. Nică este testat
încă de la început printr-o ghicitoare al cărui răspuns îl ghiceşte. Jocurile Eşti o floare, eşti un
crin şi Sus în vîrful muntelui apar transfigurate în textul basmului. Finalul basmului aduce
eliberarea soarelui şi copiază gestul pe care-l face copilul în jocul lui când recită „Ieşi soare din
închisoare”. Prin volumele Loto-poeme şi Jocuri de vacanţă poeta se trădează ca o creatoare de
limbă spargă, ce-şi poate găsi un corespondent în recitativele ori formulele-numărători.
Universul poeziei sale e populat cu aceleaşi vieţuitore din universul jocului de copii: greieri,
omizi, căţei, pisici, girafe, fetiţe curajoase şi „prieteni de şotron”. Dintre structurile specifice
jocului, poeta preferă recitativele-numărători.
La Nichita Stănescu apropierea de joc se face prin starea de bucurie şi vertij pe care ţi-o
dă jocul. Lumea poetului seamănă cu lumea copilului, căci acesta transpune în poezia lui
atitudinea copilului în joc. Jocul este libertate şi Nichita simte poezia în acelaşi fel. În poezia lui
respiră un spirit de libertate pentru că trăsătura permanentă a poetului este copilărirea. Din joc ia
poetul şi „angajarea de experienţe duse până la limita gratuităţii”. 3
3 Pop, I. – Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980, p. 169
9

Este vorba, înainte de toate de atitudinea pe care o adoptă poetul în poezie, atitudine care o
copiază pe aceea a copilului în joc, respirând libertate, voie-bună, distragere din realitate. La
Nichita Stănescu nu căutăm neapărat un joc anume, tipare, şabloane ori formule ale unor jocuri
de copii pe care poetul le copiază în poezie. Atitudinea pe care poetul o expune este starea de
euforie a jocului, căreia poetul i-a dat un nume: „trimbulind”. Totuşi, ca un copil în joc, Nichita
Stănescu inventează limba „poezească” a cărei regulă de bază este că nu trebuie să respecţi nici o
regulă. Astfel poetul scrie propriile formule-numărători şi poveşti cumulative.
În jocurile de copii există o galerie generoasă de personaje. Marin Sorescu preia bogăţia
şi diversitatea personajelor din jocul de copii. El aduce în universul poeziei sale personaje la fel
de diferite ca cele din jocul de copii, indiferent că sunt alese din lumea animalelor, sunt
personaje din cartea de istorie, din mitologie, eroi din cărţi ori oameni de pe drum. În poezia lui
Sorescu îi regăsim pe Ştefan cel Mare, Horia, Cloşca şi Crişan, pe Talion, un Don Juan într-o
noua ipostază, ascunzându-se de femei. Un artist al onomasticii este poetul în ciclul La Lilieci.
Jocul preferat de poet aici este de tip mimicry, bazat pe imitaţie şi copiere a realităţii, pe crearea
unei realităţi noi, secundare. Toate personajele din jocurile de copii îşi găsesc în acest spaţiu o
pereche. Toţi eroii acestei lumi sunt surprinşi în mişcare. În jocurile de copii sunt gata de
plecare: Ionel pleacă la moară, tata la Galaţi, Gheorgiţă la vânătoare. Marin Sorescu îi surprinde
trecând pe drum. Pe lângă personaje, Marin Sorescu valorifică şi jocuri precum Lupul şi oile şi
de-n-boul.
Volumele lui Cezar Baltag rescriu la scară mare jocul de copii, redescoperă şi repun în
drepturi formulele din jocurile de copii. El preferă numărătorile şi poveştile cumulative şi preia
din joc câteva obiecte cu o simbolistică aparte: oglinda, şarpele, labirintul, fluturele, broasca, de
asemenea revalorifică jocul de-a baba oarba. Baba-oarba participă la joc în rolul ascultătorului
şi într-o postură inedită, cu pleopele deschise. În altă poezie locul ştergarului este luat de ceaţă,
iar jocul se joacă faţă-n faţă. Poetul recurge în poezia sa la „ritmurile, lexicul şi gratuitatea
jocurilor de copii”. 4
Ana Blandiana transpune în poezia ei jocuri propriu-zise, cum sunt jocul cu arcul ori de-a
baba oarba. Trasul cu arcul are legătură cu un cult străvechi al soarelui, preluat, în timp, de copii
4 Diaconu, A. Mircea – Cezar Baltag – monografie, Ed. Aula, Braşov, 2002, p.33
10

în jocurile lor. Cu acelaşi sens de ocrotitor al vremii bune apare în poezia Anei Blandiana. De-a
baba oarba apare însă jucat fără legătură la ochi, în faţa oglinzii. Poeta valorifică şi jocurileobicei,
ritualuri ca paparuda, descântecele şi invocaţiile. De asemenea sunt identificabile în lirica
poetei jocurile practicate de adulţi în folosul copiilor: numărătorile, textele cumulative şi
ghicitorile. Ana Blandiana preferă jocul de tip agon, jocul sportiv, jocul de dragul jocului, care
include fair-playul, bucură şi binedispune.
Şerban Foarţă transpune din joc regula jocului pe care o păstrează cu stricteţe şi care este
evidentă în felul în care poetul renunţă la convenţie de dragul invenţiei. Cuvintele suferă
transformări care nu sunt străine jocurilor de copii, dar asemănarea se opreşte aici.
Transformările lui Şerban Foarţă sunt un joc combinatoriu unic, plin de energie fonică, rime
interioare, asonanţe şi aliteraţii, versuri în holorimă care necesită o abilitate lingvistică
desăvârşită. Jocul de copii a fost o tentaţie şi pentru acest poet unic. Poezii ca Furnicartea şi Et
chatera sunt o adaptare modernă şi originală a jocurilor Hai la groapa cu furnici şi Zăresc un
prinţ călare. Poezia Letrist, trist beletrist este construită pe un tipar repetativ, specific textelor
cumulative. Din jocul de copii Şerban Foarţă preia întreaga lui plăcere la care adaugă elementul
surpriză întotdeauna inedit.
În capitolul Concluzii sunt accentuate felurile în care aceşti poeţi, de orientări diferite,
transpun jocul în lirica lor, prelucrându-l într-un mod propriu, original. Ei recurg nu doar la
denumirile jocurilor, numele personajelor, recuzita necesară, ci şi la structuri specifice jocului de
copii. Poezia este pentru poeţi o activitate fundamentală, întocmai cum jocul este pentru copii
activitatea de bază pe care o practică. Jocul de copii se dovedeşte o sursă inepuizabilă pentru
poezii, iar poeţii, prin viziunea lor originală, nu doar îl transpun în literatură, ci îi conferă
semnificaţii inedite. Jocul de copii este astfel o temelie serioasă pentru poezia cultă, de vreme ce
poeţi din cei mai feluriţi, atraşi de inefabilul copilăresc, de joc şi joacă, scot la iveală creaţii
neîndoios originale.
11