revista n-varianta

NR. 1 | IANUARIE 2018 | 15 LEI
THE WORLD’S MOST
HAUNTED
PLACES
CASTELUL DIN EDINBRUG
CATACOMBELE DIN PARIS * CASA ALBA
CASA DIAVOLULUI DIN AMITYVILLE
TURNUL DIN LONDRA

SUMAR
În interiorul Văii Regilor
Casa Loudoun din Kentucky
Palatul Roz din Kentuky
Misterele pădurii Aokigahara
Despre mausoleul Gur Emir
Mary’s King Close
Catacombele din Paris
Casa Alba
Cimitirul Highgate
Casa Whaley din SanDiego
Insula Păpuşilor
Azilul mental Aradale
Tunelul Ţipetelor
Castelul Laroche
Castelul Brissac
Castelul din Edinbrug
Casa lui Molly Brown din Colorado
Casa Diavolului din Amityville
Turnul din Londra
Farul din Saint Augustine

Cuvânt înainte

VALEA
Text: Urzică Alexandra
Imaginai-va un oras intreg construit
pentru a servi mortii, un loc secret in
care sa nu poate nimeni intra sau iesi
fara permisiune speciala. In timpul
Noului Regat, cu aproape 3500 de ani
in urma, faraonii au decis sa-si protejeze
mormintele de hoti. Au construit
un oras intr-un loc pustiu, cunoscut
astazi drept Valea Regilor. Temple si
monumente se ridicau pe un mal al
Nilului, iar pe cealalta parte se afla un
sat imprejmuit cu ziduri, pentru muncitorii
ce sapau morminte roiale adanc in
dunele de nisip. Sute de muncitori lucrau
in Valea Regilor. Cand nu erau la
munca, barbatii traiau cu familiile lor
in satul special ridicat pentru muncitori,
sat numit astazi Deir al Medina. In
sat, casele erau mici, facute din noroi
de pe malul Nilului, uscat la soare.

REGILOR
Cu doar cateva indicii, ca o cupa si o
piesa din aur, insemnate cu numele
faraonului, arheologul englez Howard
Carter si Lord Carnarvon incepuse
vanatoarea de morminte in Valea
Regilor. In 1922, dupa sase ani de
sapaturi, cei doi egiptologi au gasit in
sfarsit intrarea catre camera mortuara a
faraonului Tutankamon. Cei doi devenise
primele persoane in mai mult de
3000 de ani, ce vazuse minunatiile din
mormantul faraonului. Legende antice
amenintau ca un blestem va cade
peste oricine va indrazni sa deranjeze
mormantul unui faraon. Dar capcane
ascunse si vraji magice nu i-au opri
pe cei doi. Ei au gasit in mormant atat
statui din aur si bijuterii cat si picturi
rupestre nepretuite. În momentul în
care mormânul a fost deschis, in fața
lui Carter apăruse o cobră care i-a ucis
canarul. Patru luni mai târziu, Lordul
Carrnrvon a murit de o muscătură de
țânțar. În următorii ani, 27 de persoane
asociate cu excavatia au murit. Se
spune că blestemul se v-a incheia numai
atunci când toate comorile lui Tutankhamon
vor fi returnate în mormânt.
Între timp, poți vizita mormântul dacă
esti dispus riscului.

CASA LOUDOUN - KENTUCKY
TEXT: Troie Monica
Conacul Loudoun, acum casa Lexington Art
League, poate fi dificil de găsit pentru cei
care nu sunt familiarizaţi cu oraşul.
Situată în Kentucky, Statele Unite ale Americii, în
oraşul Lexington, ca să ajungi la această casă ai
două variante: aceea de a te pierde şi de a găsii casa
“din greşeală”, metodă practicată de mulţi, sau să
te plimbri prin şirul de străzi ale oraşului. Totuşi,
atunci când o găselti, nu ai cum să ratezi faimosul
conac în stil gotic.
Conacul, construit în anul 1850, merită pe deplin
efortul de a fi vizitat, acesta reprezentând un foarte
bun exemplu de Renaştere Gotică combinată cu
mişcarea Romantică.
Loudoun este alcătuit din cărămidă vopsită albă,
acoperită cu straturi de nisip și vopsea pentru a se
asemăna cu piatra. Este destul de impresionantă cu
lungimea și arhitectura Gotică din perioada Renaşterii.
Conacul este lung, cu două etaje şi turnuri
la intare, asemănătoare celor de la castele.
Francis Key Hunt şi soţia sa, Julia Warfield, au
dat ce a fost mai bun în construcţia casei, de la
desenele medievale pictate pe pânză şi atârnate pe
pereţi, până la geamurile din sticlă, podelele din
marmură şi mobila special creată în New York.
Francis l-a angajat pe John McMurtry să construiască
conacul după moartea tatălui său, John Wesley
Hunt. Construcţia a început în anul 1848, iar în
anul 1852, Francis şi Julia se puteau muta în noua
lor casă, denumirea de Loudoun provenind de la
melodia preferată a Juliei. După moartea lui Francis,
în anul 1879, Julia a vândut-o. Din 1870 până
în 1920, casa a avut diferiţi proprietari, însă în 1920
aceasta a devenit proprietatea autorităţilor oraşului
Lexington.
Totusi, cu ce se deosebeşte aceast conac
şi de ce a fost introdus pe lista noastră de
obiective bântuite?
În ultimile decenii, mai mulţi oameni au raportat
autorităţilor exemple de activitate paranormală,
văzute în interiorul conacului. Cel mai des oamenii
povestesc despre apariţia a două femei îmbrăcate
în stil Victorian, în aripa de vest a conacului sau în
ceea ce o dată a fost sufrageria, dar şi apariţia undei
pisici negre, fantomatice.
Despre una dintre camerele de la etaj, care servește
acum ca studio, se spune adesea că este umplută
cu mirosul unui parfum floral antic, în timp ce alte
persoane spun că au auzit voci provenite din locuri
în care nu erau prezenţi oameni, dar și sunete în
surdină ale melodiilor ce obişnuiau a fi cântate la
petreceri.
Corpurile celor două femei nu au putut fi indentificate,
însă, cu toate acestea, cei mai mulţi investigatori
susţin că prima apariţie îi aparţine chiar Juliei,
ce nu a vrut să îţi părăsească casa la început, însă
a fost obligată să o vândă şi să se mute cu fiica şi
ginerele ei. Despre cea de-a doua apariţie, se spune
că este o fost slujnică, ce a rămas în casă în scopul
de a le servii în continuare, masa, vizitatorilor
conacului.
Cu toate aceatsea, spre deosebire de alte apariţii
paranormale ce au loc în lume, prezenţa celor două
femei este una liniştită, acestea nederanjându-i pe
turiştii şi vizitatorii conacului.

CASA ROZ
TEXT: Velica Diandra
Episoadele bântuitoare care s-au petrecut in The Pink Palace sunt un testament la idea
că nu toate spiritele sunt entităţi negative ci că, din contra, unele dintre ele sunt prietenoase
cu oamenii care vor să locuiască în locul lor de veci.
Conacul impozant a fost folosit pentru prima dată ca un Club pentru Gentlemani şi Casino. Oamenii
veneau aici ca să se relaxeze si să uite de stresul de la locul de muncă. După amiaza, se presupune că
dulapurile foarte mari (atât de mari încat pot să adăpostească un pat de dimensiuni mici), situate la
etaj, erau folosite de doamne pe timpul nopţii pentru a-i servi pe anumiţi domni veniţi aici în vizită.
Clubul Gentlemanilor a existat câțiva ani înainte că acesta să fie cumpărat de o familie, care a trăit în
palat până în 1910. “Uniunea Fecioarelor Creștine” a cumpărat palatul pentru a-l folosi că sediu. Ele
au fost cele care au pictat structura de cărămidă roșie în roz. După aceea, a trăit o familie numeroasă.
Un proprietar demn de remarcat a fost George H “Eardrum” Wilson.
The Pink Palace pare a fi casa cel putin a unei fantome, Avery, o prezența prietenoasă, ce veghează
asupra persoanele care locuiesc in palat. Avery și familia să au fost primii proprietary după ce a fost
cumpărat de proprietarul Clubului pentru Gentlemani și Casino.
Avery a fost descris ca find un gentleman, cu păr alb, purtând un costum vechi de epocă şi o cravată.
În timpul anilor 1970 – 1980 o parte din The Pink Palace a devenit apartament. O doamnă singură,
care locuia în apartamentul de la subsolul, l-a văzut pe Avery în timp ce făcea baie. Aceasta s-a speriat,
a sărit din cadă, fiind cât pe ce să se lovească de o bucată imensă de ciment aruncată pe geam de
doi impostori care voiau să între în baie. Avery i-a salvat viață.
Altă dată, Avery a apărut în bucătărie chiar înainte să izbucnească un incendiu din cauza cablurilor
defectuoase, o problema comună la casele mai vechi.
Astăzi The Pink Palace are 5 dormitoare, 5 băi, o bucătărie imensă, o camera de zi, living, o piscine
foarte frumoasă și o grădina înconjurătoare. Se spune că palatul este în continuare bântuit. Avery a
apărut de fiecare dată când un locuitor s-a confruntat cu un pericol neprevăzut.

PĂDUREA
AOKIGAHARA
TEXT: Urzică Alexandra
Frumoasa pădure japoneză Aokigahara, situată la poalele muntelui Fuji, ascunde un secret întunecat,
care a inspirat un nou film horror de la Hollywood. Mii de turiști o vizitează anual, însă are o reputație
sinistră. Pădurea deasă din Japonia este unul dintre „punctele principale” unde au loc sinucideri.
În ultimele două decenii, mulți oameni disperați și-au pus capăt zilelor în pădurea Aokigahara. În fiecare
an, poliția japoneză repurează zeci de cadavre, cele mai multe descoperite de turiști. Autoritățile
se tem că multe rămân nedescoperite, în pădure trăind o mulțime de animale sălbatice.
Aokigahara ascunde poveștile cutremurătoare ale oamenilor care s-au decis să-și pună capăt zilelor,
într-un mod dramatic, la poalele muntelui Fuji, iar motivele lor rămân un adevărat mister. Localnicii
cred că pădurea Aokigahara este casa demonilor și a spiritelor cunoscute drept Yurei. Regizorul
Jason Zada a studiat aceste superstiții: „Când am fost în Japonia, ghidul care ne-a arătat pădurea
ne-a întrebat dacă poate să ne dea cu sare pe spate. L-am întrebat de ce și mi-a spus: «Ei bine, noi
credem că atunci când vii într-un astfel de loc, spiritele Yurei se prind de spatele tău și vor ajunge cu
tine acasă, apoi te vor bântui. Deci, dacă ne dăm cu sare pe spate, vom scăpa de ele». E o imaginele
incredibil de sinistră care m-a obsedat: oameni care cară în spate spiritul Yurei”.
Aokigahara, care se traduce prin Marea de Copaci, este casa unor peșteri de gheață, care au devenit
o atracție turistică foarte populară. Cu toate acestea, în ultima jumătate de secol, acest loc devenit
faimoas ca fiind pădurea sinucigașilor. Înainte de 1990, în jur de 30 de oameni pe ani alegeau săși
pună capăt zilelor în Aokigahara. După 2004, numărul lor a ajuns la 108 pe an. Mitologia poate
explica de ce atât de multe persoane disperate aleg să moară în acest colț uitat al Japoniei. Potrivit
folclorului, a existat o vreme când aici erau aduși oamenii cu handicap, fiind abandonați de către
familiile lor lăsați să moară în acest loc.
Jason Zada a studiat aceste superstiții: „Când am fost în Japonia, ghidul care ne-a arătat pădurea
ne-a întrebat dacă poate să ne dea cu sare pe spate. L-am întrebat de ce și mi-a spus: «Ei bine, noi
credem că atunci când vii într-un astfel de loc, spiritele Yurei se prind de spatele tău și vor ajunge cu
tine acasă, apoi te vor bântui. Deci, dacă ne dăm cu sare pe spate, vom scăpa de ele». E o imaginele
incredibil de sinistră care m-a obsedat: oameni care cară în spate spiritul Yurei”.
Aokigahara, care se traduce prin Marea de Copaci, este casa unor peșteri de gheață, care au devenit
o atracție turistică foarte populară. Cu toate acestea, în ultima jumătate de secol, acest loc devenit
faimoas ca fiind pădurea sinucigașilor. Înainte de 1990, în jur de 30 de oameni pe ani alegeau săși
pună capăt zilelor în Aokigahara. După 2004, numărul lor a ajuns la 108 pe an. Mitologia poate
explica de ce atât de multe persoane disperate aleg să moară în acest colț uitat al Japoniei. Potrivit
folclorului, a existat o vreme când aici erau aduși oamenii cu handicap, fiind abandonați de către
familiile lor lăsați să moară în acest loc.

MAUSOLEUL GUR EMIR
TEXT: Troie Monica
UZBEKISTAN
Una dintre atracțiile principale ale orașului Samarkand este mausoleul Gur Emir. Este mausoleul cuceritorului
Timur (cunoscut și sub numele de Tamerlane) unde se află mormântul său. Mausloleul face parte
din ansamblul Muhammad Sultan, la care se poate ajunge cu uşurinţă din piața Registan. Acesta joacă un
loc important în istoria arhitecturii islamice ca precursor și model pentru marile morminte Mughal ale
lui Humayun din Delhi și Taj Mahal din Agra, construit de descendenții lui Tamerlane / Timur, dinastia
dominantă a Indiei de Nord.
Timur a fost un cuceritor al secolului al XIV-lea din Asia de Vest, de Sud și Central, fondatorul dinastiei
timuriene din Asia Centrală, și stră-stră-bunicul lui Babur, fondatorul dinastiei Mughal, care a supraviețuit
ca Imperiul Mughal din India până în 1857. Timur este numele său turc, care înseamnă “fier”. În
timpul vieții sale, a cucerit mai mult decât oricine altcineva, cu excepția lui Alexandru. El a fost unul dintre
cei mai buni tactici militari din secolul al XIV-lea din Asia. Şi a fost, de asemenea, responsabil pentru
moartea a aproximativ 17 milioane de oameni. A trăit timp de 68 de ani, construind cea mai mare dinastie
după Genghis Khan. Mormântul său reprezintă o piesă importantă a istoriei și culturii arhitecturii
persone-mongole, chiar și Taj Mahal din Agra fiind construit în conformitate cu unele dintre principiile
mormântului Timur. Dar un lucru pe care alte morminte nu-l au, și Gur Emir îl are, este un blestem care
ar fi schimbat cursul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Blestemul nu a schimbat cursul o dată, dar de două ori în cel mai rău război din istoria omenirii şi este o
legendă ce a intrigat mulți oameni din întreaga lume.
Blestemul mormântului lui Timur a schimbat cursul războiului de două ori, prima dată când Stalin a
deschis mormântul, iar a doua când a returnat rămășițele la locul lor de veci.
Stalin a ordonat antropologului și istoricului Mikhail Gerasimov să deschidă mormântul lui Timur în anl
1941. La vremea aceea, Gerasimov era un antropolog cunoscut și popular, renumit pentru reconstruirea
unei fețe de pe un craniu. Treaba lui era să facă acealşi lucri cu craniul lui Timur, iar Mihail a reușit. Sovieticii
au deschis mormântul la 20 iunie 1942.
Mormântul a fost imediat umplut cu miros de rășină, trandafir și tămâie. Cercetările au arătat faptul că
mirosul provenea din uleiurile folosite pentru îmbălsămare. La două zile după ce sovieticii au deschis
mormântul, Hitler și naziștii au invadat Rusia, invazia venind fără o declarație oficială de război, iar operațiunea
era cunoscută sub numele de “Operațiunea Barbarossa”. Trei bătrâni din Samarkand i-au avertizat
pe Gerasimov și pe sovietici de faptul că mormântul este blestemat și că li se poate întâmpla ceva rău.
De asemenea, bărbații le-au spus sovieticilor că blestemul va atinge puterea maximă după 3 zile de la
deschiderea mormântului. Atacul naziştilor a făcut Uniunea Sovietică să sufere numeroase înfrângeri la
mâna lui Hitler şi, chiar dacă naziștii erau departe de a cuceri Rusia, aceştia au făcut progrese de pe urma
atacului.
Apoi, după câteva luni, Stalin a început să creadă în blestem și a ordonat ca rămășițele lui Timur să fie
returnate în mormânt. Stalin a ordonat ca procesul să se realizeze cu drepturi de înmormântare islamice
deplină. Sovieticii au returnat rămășițele mormântului în decembrie 1942. Aproape o lună mai târziu,
nazistul s-au predat iar Stalin a câștigat bătălia de la Stalingrad. Lupta rămâne una dintre cele mai sângeroase
din istoria omenirii, nu doar Al Doilea Război Mondial.

CATACOMBELE DIN
TEXT: Urzică Alexandra
PARIS
Catacombele din Paris pot fi vizitate doar de cei
care îndrăznesc să sfideze avertismentul de la
intrare: ”Oprește-te! Aici este Imperiul Morții!”
Doar 20 de metri sub pământ fac diferența între
viața cotidiană, tumultoasă și liniștea mormântală
a osuarului, cu atmosfera sa macabră.
Catacombele din Paris datează din secolul al
XVII-lea şi sunt formate din peste 200 de kilometri
de tuneluri săpate într-o carieră de calcar
pe de vremea romanilor. Osuarul conţine o mică
parte din totalul galeriilor, dar reprezintă și una
dintre cele mai sinistre atracții, fiind deschis
publicului încă din 1867. Timp de aproape zece
secole, înmormântările aveau loc în „Cimitirul
Inocenţilor”, însă acesta devenise un focar de
infecţie pentru toţi locuitorii din zonă, ajungând
extrem de aglomerat din cauza dezvoltării orașului.
După mai multe plângeri, dar și datorită marilor
operaţiuni de modernizare ale baronului
Haussman, edilul lui Napolen al III-lea, „Cimitirul
Inocenţilor”, precum și numeroase cimitire
au trebuit să fie desfiinţate şi transferate o dată
cu trasarea noilor bulevarde. Drept urmare,
Consiliul de Stat a decis, în 1785, închiderea şi
evacuarea cimitirului. Astfel, osemintele a peste 6
milioane de oameni au fost transferate în catacombele
din capitala franceză, atât din ”Cimitirul
Inocenților”, cât și din alte cimitire pariziene,
în perioada anilor 1786 – 1814. Mutarea osemintelor
s-a realizat mereu pe timp de noapte și
în conformitate cu un ceremonial format din o
procesiune de preoți.
Osemintele sunt așezate unele peste altele pe rafturi,
brațe la brațe, picioare la picioare, cranii la
cranii, iar unele dintre încăperi au chiar decorațiuni
făcute din oase disparate. Iniţial, oasele au
fost aruncate pur şi simplu, însă când s-a văzut
interesul turiștilor pentru ele, au fost stivuite
astfel încât acum osemintele formează ziduri
întregi de cranii, femururi și tibii, care se întind
într-un labirint imens. Ceea ce este important
de menționat este faptul că tot acest traseu este
presărat cu citate extrase fie din Biblie, fie din
scrierile unor mari poeţi şi filozofi precum:
”Gândește-te dimineața că poate nu vei supraviețui
până seara, iar seara gândește-te că, probabil,
nu vei supraviețui până dimineața”.
După ce câteva clădiri din oraş s-au prăbuşit în
tunelurile subterane uitate din secolul al XII-lea,
autorităţile franceze au realizat o hartă a catacombelor
şi au consolidat vechile mine.
Catacombele se găsesc la o adâncime de aproximativ
20 metri sub pământ şi au pereţii acoperiţi
cu însemnări datând din secolul al XVIII-lea.
Intrarea în osuar este cu adevărat impozantă și
se face printr-o poartă încadrată de doi piloni
ornaţi cu figuri geometrice, pe frontonul căreia
figurează inscripţia: ”Opreşte-te! Aici este Imperiul
Morţii”, iar accesul în galerii se face prin
intermediul unui puţ dotat cu scări, traseul de
20 de metri oferind vizitatorilor timpul necesar
pentru a se obişnui cu întunericul, precum şi cu
temperatura de circa 10 grade.
Catacombele Parisului au fost martore, de-a
lungul timpului, a unor evenimente istorice:
astfel, în 1871, aici a fost ucis un grup de monarhişti,
în cel de-al Doilea Război Mondial membri
ai Rezistenței Franceze s-au ascuns de armata
germană, iar soldaţii nemți au folosit o porțiune
din rețeaua de tuneluri ca bunker tot în aceeași
perioadă.
Primele tuneluri au fost săpate chiar sub centrul
oraşului din prezent, iar pe parcursul anilor
acestea au fost extinse până la periferia Parisului.
Sunt numeroase intrări spre catacombe, multe
dintre ele ascunse și cunoscute doar de persoanele
autorizate.
Catacombele sunt vizitate de aproximativ un
milion de turiști pe an, iar unii dintre aceștia
vorbesc despre fantome, care fie au trecut pe
lângă ei ignorându-i, fie au urmat tăcute grupurile
de vizitatori prin tunele.

MARY’S KING CLOSE
TEXT: Stancu Gabriela
Mary King’s Close este o închisoare istorică localizată sub clădirile de pe Royal Mile, în zona
oraşului vechi din Edinburg, în Scoţia. Numele închisorii vine de la regele Mary, un negustor
burghez care a fost închis acolo în secolul al XVII-lea. Aceasta era formată dintr-o serie de
străzi şi tuneluri subterane din Edinburg care au dus la mai multe case și case de afaceri în secolele
16 și 17. Când o epidemie a izbucnit în 1645, zona a fost abandonată. Închisoarea a fost
parțial demolată și îngropată datorită clădirii bisericii regale din secolul al XVIII-lea și mai
târziu închisă publicului pentru mai mulți ani. Zona a devenit învăluită în mituri și legende
urbane; povești de bântuire și crimă abundă.
Cu toate acestea, noi cercetări și dovezi arheologice au arătat că Mary King’s Close constă
de fapt dintr-o serie de închideri care au fost străzi inițial înguste, cu case de locuit pe ambele
părți, întinzându-se până la opt etaje. Închisoarea lui Mary King este acum folosită ca
o atracție pentru vizitatori, unde oaspeții pot face tururi ghidate și pot învăța despre istoria
ascunsă a orașului Edinburgh.
Închisoarea lui Mary King a avut o reputație de bântuire de cel puțin din secolul al XVII-lea,
având loc mai multe investigații paranormale. Sa subliniat că această închisoare a fost cea mai
apropiată de vechea Nor Loch, o mlașină stagnantă și foarte poluată; biogazul care a scăpat în
lumina strălucitoare și care a creat luminile poate fi cauza acestor zvonuri despre bântuirea
spiritului. Se mai spune că gazul care se scurge în închidere a fost cunoscut că produce halucinații.
De ani de zile, Închisoarea lui Mary King a fost învăluită în mituri și legende, cu toate acestea,
cercetările și dovezile arheologice au dezvăluit o poveste adevărată, înrădăcinată de fapt.
În 2003 Mary King’s Close a fost deschisă publicului ca atracție istorică pentru vizitatori,
cunoscut sub numele de “The Real Mary King’s Close”, atracția câștigând în mod constant
un rating de cinci stele de la VisitScotland și numără sute de oaspeți în fiecare zi. Oaspeții se
îmbarcă într-o călătorie prin timp, descoperind străzi și case ascunse sub una dintre cele mai
renumite artere ale orașului. Conduşi de un ghid şi de un personaj costumat care reprezintă
un rezident istoric al Casei Închise, The Real Mary King’s Close oferă un turneu de o oră prin
care oaspeții sunt transpuşi prin unele dintre cele mai dramatice episoade din trecutul incredibil
al orașului Edinburgh. Ghidul spune povestile reale ale oamenilor care au trăit, au lucrat și
au murit pe aceste străzi ascunse.
În prezent, Mark King’s Close a fost în atenţia știrilor deoarece se spune că au fost văzute
fantomele unei femei în vârstă, a unei femei în negru și a tânărului Annie. Aceste vizionări
paranormale au făcut ca Închisoarea Marcii Regelui să fie una dintre primele locuri bântuite
din lume.

CASTELUL

EDINBURGH

TEXT: Troie Monica
Castelul din Edinburgh este
considerat unul dintre cele mai
bântuite locuri din Scoția şi,
chiar Edinburgh-ul în sine a fost
numit orașul cel mai bântuit
din întreaga Europă. În diverse
ocazii, vizitatorii castelului au
raportat prezenţa unui flautist
fantomă, un toboşar fără cap,
spiritele prizonierilor francezi
din Războiul de Şapte Ani și
prizonierii coloniști din războiul
revoluționar american. S-a spus
ca a fost zărită chiar și fantoma
unui câine rătăcind prin cimitirul
alăturat.
Castelul, stând magnific între
mare și dealuri, este o cetate
istorică, o parte din acesta
având mai mult de 900 de ani.
Celulele vechiului şi temniţa,
locul deceselor neprevăzute, ar
putea fi foarte bine un loc etern
de neliniște pentru numeroase
spirite. Alte zone din Edinburgh
au, de asemenea, reputații pentru
prezenţa spiritelor: bolțile
subterane ale Podului de Sud și
o stradă neutilizată numită Mary
Kings Close, unde victimele
Ciumei Negre au fost închise să
moară.
De la construirea sa ca cetate
militară la începutul secolului al
XII-lea, castelul a asistat la atacuri
surpriză, execuții și chiar o
scurtă capturare de către englezi.
Reîncarnat ca o atracție turistică,
Castelul Edinburgh oferă trasee
ale temnițelor sale bântuite, care
odinioară găzduiau ducele Alexander
Stewart de Albany (care
a scăpat, înjunghiat gardienii la
moarte și apoi arzând corpurile
lor), Lady Janet Douglas de Glamis
(acuzată de vrăjitorie și arsă
pe rug) și un flautist necunoscut,
care s-a rătăcit odată într-unul
dintre pasajele subterane ale
castelului și nu s-a mai întors
niciodată.
Edinburgh are o lume subterană
ascunsă de care castelul este puternic
legat, o serie de tuneluri secrete
care conduc de la Castelul
Edinburgh de pe Royal Mile.
Unul dintre acestea se zvonește
că duce la Casa Holyrood. Casa
este strâns legată de trecutul
turbulent al Scoției, inclusiv de
Mary, Regina Scoţiei, care locuia
aici între 1561 și 1567. Regii și
reginele succesive au transformat
casa palatului Holyrood într-o
reşedinta regală din Scoția.
Când tunelurile de sub castel au
fost descoperite pentru prima
oară cu câteva sute de ani în
urmă, un flautist a fost trimis
să exploreze. În timp ce mergea
prin tuneluri acesta cânta la flautul
său, astfel încât progresul său
să poată fi urmărit de cei de mai
sus. Aproximativ la jumătatea
drumului de la Royal Mile,
sunetul a încetat brusc. Când a
fost trimisă o echipă de salvare,
nu a existat nici o urmă de flautist.
El pur și simplu a dispărut.
Câteva echipe de căutare au
intrat în sistemul de tuneluri, dar
nici o urmă de băiat nu a fost
găsită vreodată.

Fantoma flautistului încă bântuie
astăzi Edinburgh, mergând fără
sfârșit în tunelul subteran, sub
Royal Mile. Muzica lui poate fi
auzită uneori din interiorul castelului
și pe străzile de deasupra
tunelurilor.
Mulți au auzit sunetul de tobe
fantomatice în castelul din Edinburgh;
totuși puțini au văzut
toboşarul. Motivul este acela
că fantoma toboşarului apare
doar atunci când castelul urmează
să fie atacat, lucru care
nu s-a întâmplat de ceva timp.
Toboşarul fantomă a fost prima
dată văzut în fața atacului lui
Cromwell asupra castelului din
1650 și s-a spus că a luat forma
unui băiat fără cap. Cine a fost
băiatul și de ce acum bântuie
castelul din Edinburgh nu se
cunoaște.
Edinburgh, ca cele mai multe
castele, are temnițe unde
deținuții erau adesea torturați
și deseori îşi găseau pieirea.
Aceste temnițe sunt bântuite de
fantomele victimelor lor; orbite
colorate sunt fotografiate în mod
constant de către vizitatori. Un
prizonier disperat s-a ascuns
într-un butoi de gunoi, sperând
să fie dus de la castel pe Valea Regală
și să scape în libertate. Omul
nefericit a murit atunci când
butoiul a fost golit pe pantele
stâncoase ale castelului, trimițându-l
la moarte. Vizitatorii spun
că fantoma lui încearcă să îi împingă
din cimitir și este însoțită de
un miros puternic și neplăcut de
bălegar.
Ceea ce face ca temnițele din castelul
Edinburgh să fie unice este
faptul că prezența fantomelor sau
cel puțin prezența a “ceva” a fost
dovedită științific. În 2001, Dr.
Richard Wiseman a realizat un
proiect de cercetare care a studiat
reacțiile oamenilor la diferite
părți ale temnițelor și a zonelor
înconjurătoare. Acești vizitatori
care nu aveau cunoștință despre
castel au simțit ceva mai des în
zonele cu reputație în a fi bântuite,
decât oriunde altundeva în
castel.
În secolul al XVI-lea, Janet
Douglas, Doamna de Glamis,
a fost închisă în Castelul din
Edinburgh, aceasta fiind acuzată
de vrăjitorie și conspirație
pentru a-l ucide pe Regele James
V. Dovezile au fost obținute
împotriva ei prin torturarea
servitorilor ei. Ea a fost arsă pe
rug pe 17 iulie 1537, iar tânărul
său fiu, Gillespie, a fost scos și
forțat să privească din cimitir.
Lady Janet, spiritul neliniștit, se
spune că încă bântuie părți ale
castelului. În timpul nopții, se
aud uneori sunete de bătaie, care
sunt atribuite muncitorilor care
construiesc platforma pe care
apoi au fost arși.

CASA WHALEY - SAN DIEGO
TEXT: Stancu Gabriela
Casa Whaley este o reședință în stil revival grecesc din 1857, un punct istoric din California și un
muzeu situat în orașul vechi din San Diego, California. În prezent este menținută de organizația Save
Myitage Organization. În anii 1960, Casa Whaley a fost desemnată ca o casă oficială bântuită de către
Departamentul de Comerț al Statelor Unite.
Casa Whaley a fost a lui Thomas Whaley și a familiei sale. Pe lângă faptul că a fost casa familiei Whaley,
a găzduit un hambar, Casa Judecătoriei, primul teatru comercial din San Diego, diverse afaceri,
inclusiv magazinul general al lui Thomas Whaley, o sală de bal, o sală de biliard, o școală și o secție de
votare. Această casă “a asistat la mai multă istorie decât orice altă clădire din oraș”. Evenimente importante,
cum ar fi confiscarea documentelor și înregistrărilor instanței în 1871 și sinuciderea lui Violet
Whaley în 1885, i-au afectat profund pe Thomas și Anna Whaley.
Potrivit Travel Channel’s America’s Most Haunted , casa este cea mai bântuită casă din Statele Unite.
Pretinsele bântuiri casei Whaley au fost raportate în numeroase alte programe de televiziune și au fost
scrise în nenumărate publicații și cărți de când casa a fost deschisă pentru prima dată ca muzeu în 1960.
Cea mai veche fantomă raportată la Casa Whaley este “Yankee Jim”. James Robinson a fost condamnat
pentru tentativă de mare răpire în San Diego în 1852 și a fost spânzurat într-o spânzurătoare din spatele
unui vagon de pe locul unde se află acum casa. Ziarul local a relatat că și-a ținut picioarele în vagon cât
mai mult posibil, dar a fost în cele din urmă tras în el. El sa mișcat înainte și înapoi ca un pendul până
când s-a sufocat până la moarte”. Deși Thomas Whaley fusese spectator la execuție, nu s-a descurajat
să cumpere proprietatea câțiva ani mai târziu și să construiască o casă pentru familia sa acolo. Potrivit
sindicatului din San Diego, “curând după ce cuplul și copiii lor s-au mutat, s-au auzit pași grei care se
mișcau de-a lungul casei. O altă sursă afirmă că Lillian Whaley, cea mai tanara fiica a lui Whaleys, care
a locuit în casa pana în 1953 “, a fost convinsă că fantoma” Yankee Jim “ a bantuit casa.
Mulți vizitatori ai casei au raportat că l-au întâlnit pe Thomas Whaley însuși. Un angajat al muzeului,
a spus ca o fetiță, de 5 sau 6 ani a spus ca vede un bărbat în salon, pe care ei nu îl vedeau. Spectrul lui
Anna Whaley a fost de asemenea raportat, de obicei în camerele de la parter sau în grădină.
O altă prezență raportată de vizitatori și de docenți este aceea a unei fete tinere care se găsește de obicei
în sala de mese. Psihic Sybil Leek a întâlnit acest spirit în timpul unei vizite din anii 1960. “A fost o fată
cu păr lung”, a spus Sybil. “Era foarte rapidă si într-o rochie lungă. S-a dus la masă în această cameră și
s-a asezat pe scaun”. Legenda urbană arată că aceasta este fantoma unui coleg de joacă al copiilor Whaley
care și-a rupt accidental gâtul în spatele curții și al cărei nume era fie Annabel, fie Carrie Washburn.
Casa Whaley stă în tacere pe San Diego Avenue, așa cum a făcut timp de un secol și jumătate. În fiecare
zi vin vizitoatori din întreaga lume pentru a vizita muzeul istoric. Acesta conține atât de multă istorie în
interiorul zidurilor sale, încât chiar și necredincioșii se vor bucura de turneu.

CIMITIRUL
TEXT: Stancu Gabriela
Highgate Cemetery este un cimitir în nordul Londrei.
Este desemnat cu Gradul I pe Registrul parcurilor istorice
și al grădinilor. Acesta este împărțit în două părți, numit
cimitirul Estic și Vestic. Există aproximativ 170.000 de
persoane îngropate în aproximativ 53.000 de morminte la
Cimitirul Highgate. Cimitirul Highgate este remarcabil atât
pentru personalităţile îngropate acolo, cât și pentru starea
de facto ca rezervație naturală.
Cimitirul în forma sa originală - zona împădurită din
nord-vest - a fost deschisă în 1839, ca parte a unui plan de
a oferi șapte cimitire mari, cunoscute acum ca “Magnificul
Șapte”, în jurul zonei centrale din Londra. Cimitirele
interioare din oraș, mai ales cimitirele atașate bisericilor
individuale, nu mai puteau să facă față numărului de
înmormântări și erau văzute ca un pericol pentru sănătate
și o modalitate nedemnă de a-i trata pe cei morți. Designul
inițial a fost realizat de arhitectul și antreprenorul Stephen
Geary.
La 20 mai 1839, Cimitirul Highgate a fost dedicat Sfântului
Iacob de către reverendul de dreapta Charles James Blomfield,
Lord Bishop of London. Prima înmormântare a fost a
lui Elizabeth Jackson de pe strada Little Windmill, Soho, pe
26 mai..
La fel ca și celelalte locuri de înmormântare incluse în lista
șapte Magnificate, Highgate a devenit un loc foarte elegant
pentru înmormântări. Chiar și oamenii care nu aveau rude
sau prieteni decedați în cimitir au venit să il viziteze și să il
admire. În timpul vremurilor victoriene, mormintele gotice
au fost făcute cu bogăție și îndrăzneală. Acesta ocupă un
loc spectaculos de deal cu fața spre sud, mai jos de vârful
dealului Highgate, lângă Waterlow Park. În 1854, zona de
la est de zona originală din Swains Lane a fost cumpărată
pentru a forma partea estică a cimitirului.
Pământurile cimitirului sunt pline de copaci, tufișuri și flori
sălbatice, dintre care majoritatea au crescut fără influență
umană. Există, de asemenea, şi o mulțime de animale pe
teren, cum ar fi vulpi și păsări.

HIGHGATE
Unele dintre cele mai notabile părți ale cimitirului sunt
Avenue egiptean și Cercul Libanului. Cea mai veche
parte a cimitirului are o colecție impresionantă de
mausolee și pietre funerare din epoca victoriană. Există,
de asemenea, morminte sculptate elaborat. Astăzi,
admiterea este strict limitată la grupurile de turnee.
Secțiunea estică, care conține un amestec de sculptură
victoriană și modernă, poate fi vizitată şi escortă.
Cimitirul găzduiește nume ilustre care sunt admirate
peste tot în lume. Unii dintre cei mai cunoscuți oameni
îngropați în cimitir sunt Karl Marx, Feliks Topolski,
Jane Arden, William Michael Rossetti, Elizabeth Siddal
și Ellen Wood.
Mormântul lui Karl Marx, bulevardul egiptean și
Columbarium sunt clădirile clasificate în clasa I. Din
cauza asociației Karl Marx, o mulțime de lideri și gânditori
socialiști sunt îngropați în cimitir. Cimitirul Highgate
a fost prezentat în presa populară din anii 1960
până la sfârșitul anilor 1980 pentru așa-numitul trecut
ocult, în special ca fiind site-ul presupus al “Highgate
Vampire”.
Zvonuri despre întâlnirile de cult în cimitir și despre
ceremoniile care au avut loc în ruinele cimitirului au
inceput sa aparata Ziarul local, Highgate Express și
Hampstead, a început să primească scrisori de la persoane
înspăimântătoare care au trecut prin întâlniri fantomatice.
Unul a scris că mașina lui a fost zdrobită lângă
cimitir și a fost îngrozit pentru că a văzut o apariție cu
ochii roșii care îl privea prin porțile cimitirului.
Un alt om care se plimba pe Swains Lane a fost lovit
de pământ de o creatură care părea că aluneca de pe
zidurile cimitirului. Groaznica creatura s-a dizolvat în
aer când o mașină care se apropia a luminat cu farurile
asupra bărbatului.
De asemenea, a fost sugerat că un vampir umpla prin
cimitir iar acest lucru a condus la aparitia unei avalanse
de aparate de fotografiat, echipaje de televiziune și
jurnaliști care au venit la cimitir. Vânătoarea pentru cei
morți era în plină desfășurare, dar, din nefericire, nu au
găsit nimic.

INSULA
PĂPUŞILOR
TEXT: Stănescu Alexandra
Mexic ascunde unul dintre cele mai inspaimantatoare locuri de pe Terra. “Insula papusilor”, aflata in
Xochimilco, in Mexico, are o poveste infioratoare in spate si nu multi au curajul sa paseasca aici.
La sud de Mexico City, intre canalele de Xochimilco puteti gasi o mica insula cu un fundal trist care
nu intentioneaza sa fie o destinatie turistica. Insula este cunoscuta sub numele de Isla de las Munecas
(Insula papusilor). Totul a inceput in urma cu 50 de ani, cand Julian Santana Barrera s-a retras din
civilizatie, pentru a trai in solitudine, intr-o zona cu padure. Insa, cand a ajuns aici, a gasit cadavrul
unei fetite si papusa lasata de ea in urma, plutind pe apa. Acesta s-a simtit vinovat ca nu a reusit sa
ajunga la timp ca sa o salveze. Asa ca a luat papusa si a agatat-o intr-un copac, in semn de respect si
ca un omagiu adus micutei. Insa, acest gest l-a adus in pragul nebuniei.
Dupa o scruta perioada petrecuta pe insula, barbatul a inceput sa fie chinuit: auzea tipete, urme de
pasi si a inceput sa vada silueta unei femei disperate, ascunsa in padurile din Xochimilco. Acaparat
de frica, acesta a inceput sa agate jucarii dezmembrate de crengile copacilor pentru a se proteja de
presupusa fantoma. Asa a petrecut urmatorii 50 de ani, decorand in mod sinistru copacii, pentru a
indeparta fantoma de el.
Barrera sustinea ca prima papusa pe care a agatat-o in copac a devenit posedata de spiritul fetitei si
il bantuia. Dupa 50 de ani in care a trait in agonie si frica, nepotul barbatului l-a gasit mort, inecat in
acelasi canal in care a murit si fetita. Inainte de ziua morotii, proprietarul ii tot spunea nepotului sau
ca auzea voci care il chemau in apa. Se spune ca papusile sunt cele ce l-au inecat, mai ales ca pe cadavru
nu au fost gasite urme de violenta sau forta. De asemenea, si nepotul confirma faptul ca a auzit
soapte pe insula, si chiar faptul ca o papusa si-a miscat capul si a clipit.
In anul 2009, o echipa s-a hotarat sa cerceteze in amanunt acest caz, dar localnicii nu i-au lasat sa
intre pe insula pana nu au adus o papusa drept omagiu. Localnicii ce au dus echipa cu barca pe insula,
nu au vrut nici in ruptul capului sa stea cu ei, nici nu au calcat pe insula, i-au lasat si au plecat. Noaptea
s-a lasat si au inceput sa se aude sunete ciudate, soapte si pasi.
Insula este foarte mica, iar in mijlocul ei se afla o cabana. Detectoarele electro-magnetice nu au inregistrat
nimic pana la aceasta, dar acolo, fiind indreptate spre papusi, acestea au luat-o razna pret de
cateva minute.
Intrand in cabana, temperatura nu era deloc stabila, schimbandu-se repede de la cald la rece. Astfel,
echipa a incercat o sedinta de spiritism. Intreband daca ar trebui sa le fie frica de ceva, doua papusi au
cazut de pe tavan pe cel care a intrebat. Intorsi in America, au constatat ca pe mai multe inregistrari
se poate auzi cum o voce spune “pleaca”.
Acum, insula apartine familiei Barrera si a fost transformata in atractie turistica. Desi, anual, aici vin
mii de turisti, putini au curajul sa paseasca pe insula. Voi ce credeti?

AZILUL MENTAL
TEXT: Stănescu Alexandra
Azilul mental Aradale a fost un spital psihiatric australian, situat in Ararat, un oras in Victoria,
Australia. Totodata, aceasta este cea mai mare institutie mentala abandonata din Australia.
Azilul a adapostit candva cei mai nebuni si terifianti oameni din tara, dar si criminali foarte periculosi.
Clădirea a fost terminată în 1867 și a fost concepută să arate ca Spitalul Mental Colney Hatch din
Friern Barnet, Londra. Ideea era de a goli închisorile de cei considerați “nebuni”, “retardați”.
De-a lungul timpului clădirea a fost folosită pentru scopul original, aproximativ 13.000 de oameni
au murit acolo. A fost folosita timp de 130 de ani, ceea ce înseamnă că 1.000 de oameni au murit
acolo pe an. De aici si multimea fantomelor prezente in acel loc. Complexul a fost uriaș, cu 63 de
clădiri și un personal de 500 de oameni. Acesta a fost impartit in doua parti: aripa femeilor si aripa
barbatilor.

ARADALE
Povestile cu fantome sunt numeroase. Se spune ca in J Ward, trei prizonieri au fost spanzurati si
ingropati in pozitie verticala, iar spiritele lor sunt inchise pentru totdeauna in interiorul complexului.
O alta poveste, o dezvaluie pe asistenta Kerry care bantuie aripa femeilor si priveste grupurile de
turisti curiosi dintr-o camera in special. Unii oameni raporteaza dureri inexplicabile si senzatia de a fi
atinsi in sectia de chirurgie din aripa barbatilor.
O alta fantoma cunoscuta este batrana Margareta, despre care se spune ca a fost data afara din azil
atunci cand acesta a fost inchis. Ea bantuie institutia deoarece era singura “casa” pe care o cunostea.
Se fac tururi ale institutie cu turisti curiosi, chiar si noaptea, acest lucru fiind foarte inspaimantator.
Este o oportunitate excelenta pentru doritori, pentru a vedea fantome, dar si pentru a calatori in timp.

TUNELUL URLETELOR
TEXT: Stănescu Alexandra
CANADA
Acest tunel este situat in nord-vestul Cascadei Niagara, Ontario, Canada.
Tunelul, cunoscut sub numele de “Tunelul tipetelor” sau “Tunelul fantomei albastre”, a fost creat
la începutul anilor 1900 nu ca o arteră, ci ca un tunel de drenaj pentru a evita inundatiile terenurilor
agricole. De asemenea, acest pasaj ruleaza sub o linie de cale ferata, permitand trecerea locuitorilor
din apropiere atunci cand acestia voiau sa evite asteptarea trecerii trenului.
Facut din calcar si avand o lungime de 38 de metri si o inaltime de 5 metri, acesta este bantuit inca
de la inceputul existentei sale. Astfel, legenda are mai multe variante.
Potrivit unei versiuni a povestii, o fermă locală din apropierea tunelului a luat foc într-o seară, iar
o fată tânără, care locuia acolo, a scapat, alergand in flăcări, cu părul și hainele arzand. Înainte de
a găsi ajutor, fata s-a prăbușit chiar în mijlocul tunelului, murind din cauza arsurilori. Totodata, a
apărut și o altă versiune a povestii, în care tânăra fată este arsă în tunel de către tatăl ei, nebun de
furie. Acesta fiind foarte violent cu familia sa, dupa un scandal, fata a hotarat sa fuga de acasa, dar
in tunel s-a impiedicat si a cazut. Ajungand-o din urma, tatal sau a turnat benzina peste ea si i-a dat
foc. O altă versiune, chiar mai tulburătoare, spune că fata a fost violată și trupul ei a fost ars pentru a
distruge dovezile.
In orice caz, toate povestile au acelasi rezultat: spiritul fetei inca bantuie tunelul si apare la miezul
noptii. Se spune ca, dacă stai în mijlocul tunelului întunecat la miezul nopţii şi aprinzi un chibrit,
flacăra se va stinge şi ţipetele unei fete vor fi auzite. Tipetele acestei fete dau si numele tunelului.

CASTELUL LAROCHE - OHIO
TEXT: Troie Monica
Ohio nu este străin de destinațiile bântuite. Statul găzduiește locuri înfricoșătoare, cum ar fi tunelul
Moonville, Statul Reformat din Ohio sau Casa Parohială din Sedamsville. Există totuşi un loc uimitor,
cu activităţi paranormale care a reușit să iasă în evidenţă. Castelul Loveland sau Chateau Laroche,
așa cum a fost cunoscut anterior, este un castel realizat manual, ascuns în pădure, iar poveştile
construcției sale fascinante - și bântuirea teribilă - au fost spuse în jurul focurilor de camping locale
timp de zeci de ani.
Construit de Harry Andrews, în 1929, Castelul Laroche este o replică a cunoscutelor castele medievale,
descoperit de-a lungul malului Little Miami. Construit din cărămizi, blocuri de ciment realizate
din matrițe de carton și o mulțime de piatră din râu, a fost nevoie de peste 50 de ani pentru a fi finalizată
construcţia. În afară de castel, Harry a construit şi un drum până la acesta, a aplatizat și egalizat
terenul din jurul castelului, pentru a putea planta o livadă și o grădină, a instalat un sistem de drenare,
a săpat un șanț și a construit o temniță ce a fost considerată cel mai sigur adăpost de bombe din Ohio.
După cei 50 de ani de lucru, lui Harry i-a plăcut atât de mult castelul încât acesta s-a mutat în el.
Însă, viaţa lui Harry la castel nu a fost una uşoară, deoarece vestea apariţiei unui castel în pădure s-a
răspândit cu repeziciune, iar castelul a început să fie vizitat de tot ma mulţi oameni şi chiar şi de hoţi
ce îi furau bunurile lui Harry.
În martie 1981, Harry a urcat pe acoperişul castelului, acolo unde ţinea un butoi pentru arderea
gunoiului, pentru a-şi face ritualul săptămânal de ardere a gunoiului. Totuşi, în timp ce se ocupa de
foc, Harry a făcut o greşeală, iar pantalonii lui au loc foc. Fiind preocupat mai mult de pistolul pe
care acesta îl ţinea în buzunar (pentru protecţie), Harry a suferit arsuri foarte grave pe picioare, iar, 16
zile mai târziu, acesta a murit.
De-a lungul anilor, mulți voluntari ai Castelului Loveland au început să observe apariţia unor
fenomene ciudate care apăreau în jurul clădirii. Aceştia povesteau despre apariţia figuri umbroase, pe
care cei mai mulți o atribuiau însuşi spiritului lui Harry. Figura este adesea văzută plutind prin castel
atunci când ceva este pe punctul de a merge prost.
Într-o după-amiază, când câțiva dintre actorii ce jucau rolul de “cavaleri” în castel, au auzit sunetul
unei uşi de la etaj care se deschidea și apoi se închidea, aceştia au pornit repede să investigheze
sunetele. Când au ajuns în locul de unde provenea sunetul, nimeni nu a fost găsit. Ceea ce au observat
însă, a fost faptul că rezervorul septic era pe punctul de a se revărsa, ceea ce ar fi cauzat pagube
ireparabile castelului. Voluntarii i-au mulțumit lui Harry iar de atunci au învățat să acorde o atenție
deosebită tulburărilor din castel.
Totuşi, se pare că Harry nu este singura fantomă care bântuie Castelul Loveland. Un alt spirit este o
femeie despre care se crede că a murit în timpul unei explozii într-o peșteră din apropiere. Deseori
spiritul femeii se vede plimbându-se pe râuul în spatele castelului sau chiar cum stă pe scaunele din
curtea castelului Loveland. Cei care au văzut-o au descris femeia purtând o rochie lungă și au numit-o
White Lady. Din păcate, aceasta este foarte timidă și dispare dacă este văzută sau chemată de
cineva.
Una dintre cele mai ciudate fantome despre care se spune că bântuie Castelul Loveland este numită
Entitatea Vikingă, despre care mulți cred că este atașat uneia dintre numeroasele săbii antice din colecția
vastă a lui Harry. Adesea acesta a fost văzut plimbându-se în jurul castelului într-o mantie lungă
de culoare neagră, purtând o sabie largă pe care o ține la piept. În timp ce îi intimidează pe cei care
l-au văzut, Vikingul nu acordă prea multă atenție celor vii. El pur și simplu continuă să coboare pe
holuri, cu puțină atenție la ceea ce se întâmplă în jurul lui.

CASTELUL BRISSAC - FRANTA
TEXT: Velica Diandra
Impunӑtorul castel este unul din locurile cele mai bȃntuite din lume. Acesta este situat în una dintre
cele mai renumite regiuni ale Franṭei, pe Valea Loirei, nu departe de Angers, pe terenurile cunoscute
în zilele noastre sub numele de Brissac. De altfel este numit ṣi “Colosul de pe Valea Loirei”. Acesta a
intrat în posesia familiei de Brissac in 1502, fiind renovat in 1633. Renumele sinistru al castelului e dat
de faptul cӑ la un moment dat a avut loc aici o crimӑ dublӑ.
Castelul a fost construit în secolul al XI-lea sub domnia Prințului Philip al II-lea al Franței. În secolul
XV, Pierre de Breze, ministrul șef al Regelui Charles al VII-lea, a reconstruit castelul. Fiul sӑu Jacques
de Breze a fost moștenitorul castelul. Acesta s-a căsătorit cu Charlotte.
Mariajul dintre Jacques și Charlotte nu a fost unul fericit. Charlotte nu a fost loială soțului ei. Într-o
zi, Jacques și-a surprins soția în brațele altui bărbat. Acesta nu a suportat abuzul, așa că i-a omorât pe
cei doi pe loc. Cu toate acestea un sunet al dragostei dintre Jacques și Charlotte s-a auzit la scurt timp
după ce au fost împușcăți. De altfel, sunetul s-a răspândit prin castel, făcându-l pe Jacques să înnebunească.
Regele Louis al XI-lea, fratele vitreg al lui Charlotte, a fost revoltat când a auzit știrea. A jurat răzbunare
lui Jacques, arestandul și aruncandul în închisoare pentru o perioda lungă de timp. Apoi a
convins Curtea să îi pedepsească grav pe toți membrii familiei Breeze. Că să își salveze viață, Jacques
a dat toate bunurile Regelui Louis al XI-lea. Astfel Regele i-a cruțat viață.
Legenda spune că, de la momentul crimei și până în prezent, fantomă lui Charlotte bântuie castelul.
Aceasta este îmbrăcată într-o rochie verde, de aici venind și porecla dată de familia acesteia: “Doamna
în Verde”. De-a lungul timpului vizitatorii au fost terifiați de apariția ei deoarece față este de-a dreptul
înspăimântătoare.
Castelul a fost supus unor serioase lucrӑri de restaurare, dar în zilele noastre numai cele douӑ turnuri
cu metereze, aflate în colṭuri, mai amintesc de respectiva perioadӑ.
În prezent castelul este transformat în hotel, musafirii fiind invitaṭi sӑ se convingӑ singuri de frumuseṭea
locului ṣi sӑ caute fantoma.

CASA
TEXT: Stănescu Alexandra
ALBĂ
Casa Albă este un loc celebru, nu numai datorită faptului că a adăpostit cei mai puternici oameni
din SUA, dar și pentru faptul că este un loc bântuit.
Preşedintele Truman era convins că la Casa Albă sunt fantome care bântuie noapte pe holuri.
Kennedy a admis că a văzut fantoma lui Lincoln. În arhiva Casei Albe există rapoarte care
vorbesc despre faptul că din când în când, apar fantome ale unor importanți oameni politici.
Hillary Clinton a declarat că în anumite nopți simțea că există ceva apăsător, ca niște spirite, care
bântuiau Casa Albă și îi dădeau o stare de teamă.
Se știe faptul că în timpul mandatului său, președintele Lincoln, împreună cu soția sa, țineau în
Camera Verde ședințe de spiritism, în timpul cărora stăteau de vorbă cu fiul lor, Willie, care era
mort. Un medium venea regulat la Casa Albă și îi transmitea mesaje de la prietenii săi apropiați,
morți în război. Se spune că Lincoln a abolit sclavia în urma unei ședințe de spiritism, în care un
prieten de al său l-a rugat să facă acest lucru.
Sunt martori care au relatat în documente un fapt neobișnuit. Pianul din sala de concerte levita,
sub privirile amuzante ale lui Lincoln.

După asasinarea lui Lincoln, soția sa Mary a reușit, spunea ea, să ia legătura cu soțul ei, prin intermediul
unor mediumuri. Se cunoaște faptul că soția lui Reagan, Nancy, nu lua nicio decizie fără astrologul său.
Mai mult, în timp și soțul ei, președintele, căpătase acest obicei, de a consulta astrologii, înainte de a lua
decizii majore.
Trei polițiști care asigurau paza au declarat în rapoartele pe care le întocmeau că au văzut uși care se
deschideau singure și diverse siluete care apăreau noaptea pe holuri. În anul 1865, Ann Suratto a fost
condamnată la moarte, pentru că a fost găsită vinovată de complot împotriva lui Lincoln. Se spune că
fantoma ei bântuie prin Casa Albă și astăzi. Fantoma soției președintelui Madison preferă grădina cu
trandafiri. Se spune că a fost dat ordin să fie distrusă această grădină, iar fantoma a reacționat, împiedicând
muncitorii să facă acest lucru.
Legenda spune că la subsolul Casei Albe apare o pisică neagră, înaintea producerii unor catastrofe
naționale. Pisica a fost observată cu o săptămână înainte să fie asasinat Kennedy. Toate aceste întâmplări
au fost relatare de personalul angajat la Casa Albă, dar și de polițiști sau paznici. Cel mai controversat
personaj din toate aceste întâmplări este președintele Lincoln. Acesta a prezis, spunându-i acest lucru și
soției sale, că va fi ales pentru un al doilea mandat ca președinte, dar nu-l va duce la bun sfârșit, pentru
că va muri.
Înainte de ziua fatidică, 15 aprilie 1865, când a fost asasinat, trei nopți la rând a visat același vis, în care
şi-a văzut moartea. El a povestit cum va muri, lucra care s-a și întâmplat. În timpul unei vizite la Casa
Albă, Churchill, premierul Marii Britanii, a refuzat să doarmă la Casa Albă. El trebuia să doarmă în
camera lui Lincoln. În noaptea respectivă, fantoma lui Lincoln l-a vizitat și Churchill a cerut imediat să
părăsească Casa Albă.

CASA LUI MOLLY BROWN
PENNSYLVANIA
TEXT: Velica Diandra
Una dintre cele mai cunoscute case bântuite din Denver, Colorado este Casa Molly Brown. În prezent
este cunoscută ca Muzeul Casei Molly Brown. A fost construită inițial de Isaac și Mary Large. Casa a
fost cumpărată pentru prima dată de Molly și sotui ei James Joseph “J.J.” Brown. Familia a investit în
minele de argint din jurul orașului. În anul 1893, vânzarea argintului s-a prăbușit. Datorită acestei crize
au putut cumpăra casa în anul următor cu doar $30,000. În 1898 Molly a devenit proprietara casei deoarece
soțul acesteia avea o stare de sănătate nefavorabilă. A fost în mâinile lui Molly până în 1932 la
moartea sa.
“Molly Brown” este porecla lui Molly pe care a căpătat-o în timp ce se afla pe faimosul vas Titanic.
Chiar dacă în present Molly House este muzeu, aici au existat multe întâmplări paranormale. Nu numai
Molly și J.J. bântuie casă, ci există și alte spirite.
Una dintre cele mai cunoscute activități paranormale din casă este fumul dens de la pipa. Explicația este
că Molly nu îi dădea voie lui J.J. să fumeze în casă, acesta din urmă fiind un fumător înrăit. Destul de ciudat
este faptul că fumul se simte numai în pod sau la subsol, singurele locuri unde J.J. se putea ascunde
când era în viață.
Camera lui Catherine, fiica lui Molly și a lui J.J., este locul unei alte activități paranormale. Există scenarii
despre jaluzelele ferestrelor care se ridică și se coboară singure. Mama lui Molly a fost văzută de
asemnea în casă.
O doamnӑ purtând o rochie Victoriană a fost văzută în sala de mese, așezată la masă. Se spune că îi place
ocazional să aranjeze scaunele. Tot odată un slujitor apare într-o oglindă de lângă scări.
În present se desfășoară excursii publice la Muzeul Casei Molly Brown. Norocoșii pot auzi muzică, pot
vedea scaunele care se mișcă singure și mirosul puternic de pipӑ.

TEXT: Velica Diandra
AMITYVILLE
Acesta casă New Yorkeaza este una de poveste. Are 5 dormitoare, piscină, curte și o barcă.
De asemenea are o uriașă francizӑ horror construită în jurul ei.
La 13 noiembrie 1974, un apel telefonic disperat aducea ofițerii de poliție din Suffolk
County la reședinta de pe Ocean Avenue numărul 112, în Amityville, Long Island.
În casa impunătoare, construită în stil colonial olandez, oamenii legii descopereau o tragedie
cutremurătoare: membrii unei familii fuseseră măcelăriți în paturile lor, pe când dormeau.
Principalul suspect, singurul supraviețuitor al sangerosului episod, Ronald DeFeo
Jr (23 de ani), a mărturisit ulterior cum, la îndemnul unor ”voci din casă”, și-a împușcat
părinții și cei patru frați cu o armă semiautomată. Explicația lui nu a fost crezută de jurați,
criminalul primind o condamnare la 25 de ani de închisoare.
Casă blestemată a revenit în atenția publicului un an mai târziu, când antreprenorul George
Lutz, soția lui, Kathy, și copiii lor s-au mutat acolo, crezând că și-au găsit căminul mult
visat. Plecați dintr-un apartament minuscul într-o reședința ultra-încăpătoare, ei au trecut cu
vederea trecutul sinistru al noii lor locuințe, pentru care au plătit 80.000 de dolari. Pragmatic,
George a declarat:”Casele nu omoară oameni. Oamenii o fac!” Din păcate, în mai puțin
de o lunӑ, realitatea avea să-l contrazică. La scurt timp după mutare, în casă au început sӑ
aibă loc evenimente bizare și inexplicabile, dovadă unor prezente malefice. Asta deși înainte
de a se instala acolo, la 18 decembrie 1975, soții Lutz au chemat un preot să le binecuvânteze
căminul.
Potrivit cărții „The Amityville Horror: A True Story”, publicată de Jay Anson în 1977 și
care avea să stea la baza unor filme de mare succes în 1979 și 2005, în cursul ceremoniei,
preotul ar fi auzit o voce puternică care ii spunea „Pleacă!” Cei trei copii și adulții prezenți
s-au speriat. Dar acesta era doar începutul unei serii de întâmplări terifiante: în casă persista
un miros ciudat, cada din baie era acoperită cu un strat negru care a rezistat la orice
detergent, sute de muște au invadat locuința în plină iarnă, iar un leu decorativ din ceramică
a prins să ragӑ. În curte au apărut urme de saboți în zăpadă, iar poarta fusese scoasă din
balamale, în ciuda greutății ei ce depășea puterile unui om. Kathy Lutz s-a trezit pipăită de
brațe invizibile, care i-au lăsat pe piele urme roșii dureroase, ca și cum ar fi fost arsă. La
rândul sau, George Lutz a început să audă zgomot de fanfarӑ prin casă, găsind mobilele din
salon împinse lângă pereți, ca pentru a face loc entităților malefice. Într-o noapte de ianuarie,
George s-a trezit să bea un pahar de apă, iar când s-a întors în dormitor, și-a văzut soția
plutind prin aer! Șocul maxim a fost când a tras-o de mâini pentru a o readuce pe pat, iar ea
a luat deodată chipul unei bătrâne hidoase. Întamplarea a pus capăt șederii familiei Lutz în
imobilul bântuit. Soții Lutz și cei trei copii au plecat în fugă la 14 ianuarie 1976, fără a se
mai întoarce vreodată să-și recupereze lucrurile.
În 2011 pentru prima dată Lutz a spus adevărul despre casa din New York. “Când povestea
s-a transformat în român deja era exagerată. Când a ajuns la Hollywood nu mai era nimic
adevărat”.

George Lutz spune că nu crima lui Roland DeFeo a transformat casa într-una de groază,
bântuită de spirite, ci incantațiile demonice pe care le făcea bunicul sӑu satanist. “Când
eram mic, am trăit o experiență înspăimântătoare. M-am trezit cu o stafie chiar în fața
ușii mele” mai spune bărbatul. Lutz a precizat că s-a decis să spună adevărul pentru că e
ultima s șansă de a-și găși pacea și liniștea.

TURNUL DIN
LONDRA
TEXT: Urzică Alexandra
Turnul din Londra este una
dintre cele mai faimoase şi bine
păstrate clădiri istorice din lume,
dar şi una dintre cele mai bântuite.
Acest lucru se întâmplă din
cauza numărului de execuţii,
crime şi torturi care au avut loc,
de-a lungul istoriei, între zidurile
sale. Zeci şi zeci de spirite
fără odihnă au fost văzute în
jurul Turnului. Într-o noapte
de iarnă din 1957, un gardian a
fost deranjat de ceva care lovea
în chioşcul unde stătea. Când a
ieşit afară să vadă despre ce e
vorba, a văzut o siluetă albă în
vârful Turnului. Abia atunci şi-a
dat seama că, în aceeaşi zi, pe 12
februarie, fusese decapitată Lady
Jane Grey, în 1554.
Poate cel mai cunoscut spirit
care bântuie locurile este cel
al lui Ann Boleyn, una dintre
soţiile lui Henric al VIII-lea,
care a fost, şi ea, decapitată în
Turn, în 1536. Fantoma ei a
fost văzută de multe ori, uneori
ducându-şi propriul cap în
mâini.
Pentru un timp, Turnul Londrei
a adăpostit menajeria regală.
Printre animale se numărau lei,
ursi, păsări, maimuţe, leoparzi și
chiar un elefant, iar după ce au
murit, unele dintre ele au rămas
în turn. Potrivit un raport, într-o
noapte din luna ianuarie a anului
1815, un paznic își făcea rondul
când a văzut un urs în dreptul
unei uși. Ursul s-a repezit la
el, iar paznicul l-a străpuns cu
baioneta; în acel moment, ursul
a dispărut. După câteva ore,
paznicul a fost găsit leșinat, iar
puțin mai târziu a și murit, mulți
fiind de părere că decesul ar fi
survenit datorită a ceea ce ar fi
văzut.
Turnul de Sare reprezintă partea
cea mai bântuită a Turnului
Londrei și mulţi oameni simt că
ceea ce se află în turn este ceva
foarte înfricoşător. Turnul de
sare este o parte foarte veche a
turnului şi se spune că în această
zonă câini nu vor să intre,
aceștia simțind că aici există
ceva cu care nu vor să se întâlnească.
Unul dintre Gardienii
Yeoman, ce reprezintă un simbol
al turnului, chiar şi în ziua de
astăzi, a afirmat că a fost gâtuit
de ceva ce nu era acolo. Din acel
moment, Gardienii Yeoman nu
au mai intrat în această parte a
turnului după apusul soarelui. O
altă legendă povestește despre
un soldat care a făcut de gardă în
anul 1864; atunci acesta a văzut
o persoană pe care a amenințat-o
că o omoară dacă nu părăsește
imediat zona. Deoarece persoana
respectivă nu vroia să se îndepărteze,
paznicul a străpuns-o cu
baioneta, exact cum a procedat
și paznicul cu ursul, iar aceasta
imediat a dispărut. Bărbatul a
fost găsit inconştient la postul
său şi a fost trimis la Curtea
Marțială, sub acuzația de a-și fi
neglijat postul.
Cea mai veche zonă a palatului
este Turnul Alb, iar acolo
este reședința Doamnei în Alb.
Se pare ca White Lady este o
apariție ce se prezintă câteodată
acelora care vizitează turnul. Se
povestește cum că o dată ea ar fi
făcut cu mâna de la o fereastră
unor copii care se aflau în clădirea
de vis-a-vis. Iar la intrarea
în capela Sf. Ioan se simte un
miros de parfum ieftin care de
multe ori a provocat vărsături
celor ce vizitau zona, din cauza
mirosului greu. În galeria unde
este expus setul de armuri ale lui
Henric al VIII-lea, paznicii au
raportat o senzație de greutate
ca și cum ar fi apăsați și striviți,
senzație care se pierdea doar
după ce părăseau sala. Un alt
paznic a povestit că a avut o dată
senzația unei glugi puse peste
cap și a simtit cum este sugrumat.
Când a reușit în cele din
urmă să scape, a văzut că nimeni
altcineva nu se afla în sală, dar el
avea pe gât urme de degete, ceea
ce dovedea clar că fusese victima
unui atac.

FARUL SAINT AUGUSTINE
TEXT: Stancu Gabriela
St. Augustine Light Station,
Florida, USA este un far activ
în St. Augustine, Florida. Farul
actual se află la capătul de
nord al insulei Anastasia, a fost
construit în 1874 şi este cel mai
recent dintre mai multe turnuri
construite în zonă. Turnul
și terenurile sunt proprietatea
Muzeului St. Augustine Lighthouse
& Maritime, un muzeu
maritim non-profit și un ajutor
privat pentru navigație.
Indiferent dacă este în lumina
zilei sau în întuneric, activitatea
preferată pentru majoritatea
vizitatorilor este să urce pe cele
219 trepte spiralate spre vârf
pentru a avea o vedere panoramică.
Odată ce sunt aici, vizitatorii
devin invariabil interesați de
istorie ca întreg. Este un echilibru,
totuși, între menținerea
oamenilor interesați și păstrarea
lucrurilor istorice. Taxele de admitere
contribuie la menținerea
muzeului activ și la finanțarea
expozițiilor noi. De asemenea,
ele ajută la păstrarea luminii în
acest far de lucru. Aproximativ
200.000 de persoane vizitează în
fiecare an.
Prima vizită de la T.A.P.S.
vânătorii de fantome în 2005 au
ajutat să pună farul pe hartă pentru
această industrie. Mai multe
episoade de televiziune au fost
dedicate, cel puțin parțial, Farului
Sf. Augustin la emisiunea
Syfy, “Ghost Hunters”. Zeci de
videoclipuri YouTube online
sunt, de asemenea, dedicate evenimentelor
paranormale aici. Cei
ce se ocupă de far au responsabilitatea
de a-i păstra autenticitatea.
Povestirile pe care le spun
sunt toate adevărate.
Dark of the Moon este cel
mai popular dintre tururile de
specialitate. Farul oferă, de
asemenea, turneul Behind the
Scenes și turneul Arheologie
Lost Ships. Turneul Dark of
the Moon a început pe o bază
sezonieră, pentru a valorifica industria
de Halloween, dar a fost
atât de populară încât este acum
oferită pe tot parcursul anului.
Turneele, cu un maxim de 50 de
persoane, se vând în mod regulat.
Vânătorii de fantome înrăiţi
închiriază contoare EMF sau își
aduc propriile lor contoare. Contorul
măsoară câmpul electromagnetic
al unei zone. Vânătorii
de fantome cred că spiritele sunt
făcute din energie care poate fi
măsurată de asemenea dispozitive.
Cea mai populară este povestea
adevărată a tragediei suferită de
copiii lui Hezekiah H. Pittee,
director al construcției de faruri
din anii 1871-1874. La 10 iulie
1873, “în timpul construirii turnului,
copiii maistrului se jucau
în interiorul unui cărucior care
era folosit pentru a transporta
materialele. Când căruciorul
s-a desprins ,ei nu au reușit să
sară, iar căruciorul a inaintat
rapid în golf.Cei doi copii mai
mici, Edward și Carrie Pittee
au supraviețuit. Cele două fetiţe
mai mari, Eliza și Mary s-au
înecat. Astăzi chiar dacă a trecut
foarte mult timp de la eveniment
se spune că fetele pot fi auzite
râzând la vârful turnului noaptea
târziu.
Cealaltă poveste des întâlnită
a fost relatată în Examinatorul
Sf. Augustin pe 5 decembrie
1859. Păstorul de lumină Joseph
Andreu picta turnul atunci când
eșafodajul a eșuat și a căzut
la aproximativ 60 de metri iar
acesta a murit. Spiritul său se
spune că nu a plecat niciodată
și este adesea văzut privind din
partea de sus a turnului.
Mulți sunt adesea speriati de
evenimente ciudate pe care tocmai
nu le pot explica. Membrii
personalului spun că blochează
ușa în vârful turnului în fiecare
seară înainte de a pleca dar uşa
este deschisă dimineața când
sosesc la serviciu. Personalul
farului raportează, de asemenea,
că scaunele au fost mutate sau
răsturnate și că diferite articole
din magazinul de cadouri au fost
mutate sau lipseau, doar pentru
a reapărea mai târziu. Cutiile de
muzică se spune că porneau de
la sine.
Unii spun că, în timp ce făceau
turul farului, au simţit o răcoare
și că figura unui bărbat înalt
a apărut înaintea lor şi apoi a
dispărut imediat.
Dacă nu ați vizitat niciodată
Farul Sf. Augustin, asigurați-vă
că vă opriți pentru un tur atunci
când vă aflați în oraș. Acesta
oferă tururi zilnice dar și câteva
tururi de seară. Urcaţi în vârf
pentru a vedea mărimea panoramei
și mențineţi-vă ochii larg
deschiși, niciodată nu știți pe
cine sau ce veți întâlni.

TITLU REVISTA
LOGO
EDITORI
AUTORI
REDACTORI