Cultura nr 6 (588)

nr. 3/ 2018 (585)
29
etern valabile și că nu au fost încălcate atunci
drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect
este să pretindem că românii – la modul general
– nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai
degrabă de civilizația superioară apuseană decât
de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali
i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.
Toate datele de care dispunem în prezent arată
că majoritatea românilor din acele provincii au
dorit unirea cu România și că au exprimat ferm
acest lucru, la nivelul exigențelor democratice
de atunci. Mai mult, comunitatea internațională
a apreciat actul de voință națională a românilor,
formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile
decise de români. Atunci când a fost posibil,
mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și
Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar
unii membri ai lor au și susținut apartenența
la România. Dar ei – românii – au fost conduși
mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără
elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii,
desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile
poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul
își urma conducătorii.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail
Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!”. E vorba
de națiunea română de oricând și de oriunde.
Unirea i-a coagulat pe români și în formele de
manifestare ale vieții lor cotidiene, de aceea unirea
trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai
ales acum la un secol de la împlinirea României
Întregite. Unirea și România unită nu sunt daturi
eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile
nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se
primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea au
știut să facă generațiile trecute. •
Dimitra Stasinopoulou, România