Litera 13 - nr15

www.litera13.ro 

Anul IV, nr. 15, 2018 

Litera 13 

revistă manifest 

Literatura dum-dum 

pagina 3 

Traian Vuia și Marea Unire 

a Românilor de la 

1 Decembrie 1918 

pagina 10 

Grupul celor 10. 

Cine suntem noi 

pagina 24

Litera 13 

Cuprins 

Mihai VINTILĂ 

Nelu IVAN 

Al. Florin ȚENE 

Mafin IFRIM 

Codruța TUDORIU 

Constantin AVĂDANEI 

Tudor CICU 


Dumitru ANGHEL 

Zeno HALUPA 

A.G. SECARĂ 

Dan BISTRICEAN 

Vasile MANDRIC 

Jenică CHIRIAC 

Hugo MĂRĂCINEANU 


Mircea Gabriel LÂLĂ 


Brăileni la Festivalul Internațional al cărții Axis Libri din Galați 

Stere Bucovală primește premiul Angelo Lippo 

Propunere - Dirijorul colonel Petrea Gogu 

cetățean de onoare al orașului Brăila 

Contextul istoric determină accidental valoarea 

artistică sau falsul destin al operei de artă (II) 

In memoriam Dan Manolescu, de Ziua Copilului 

Vânători și vânați în spațiul literaturii universale 

Traian Vuia și Marea Unire a Românilor de la 1 Decembrie 1918 

Toţi visăm. Aşa începe totul... 

Arhitectura poveștilor 

Cărări cu maci de Carmen Antoaneta MARCEAN 

Ariciul literar 

Între Saul și Pavel (aforisme) 

Jazz literar cu pelin şi sare de bucătărie 

Poezii 

Poezii 

Dumitru Matei: Pe moșia Rusetteștilor 

Zig-Zag 

Grupul celor 10. Cine suntem noi 

Poezii 

Semnal 

Brăila city tour 

Redacția 

Strada Principală nr.2, comuna Siliștea, județul Brăila 

Redactor șef Mihai Vintilă | office@infoest.ro 

Secretar: Alexandrina Iordache 

Rubrici: Dumitru Anghel (membru USR), Hugo Mărăcineanu (membru UAP), Alexandru Halupa, Lucia Pătraşcu, 

A.G. Secară (membru USR), Virgil Andronescu, prof. Nicolae V. Sălcioara, Zeno Halupa. 

Revista este publicată de Editura InfoEST 

ISSN 2393 – 1248 | ISSN-L 2393 – 1248 

Abonamentul costă 50 de lei / 8 numere. Apare trimestrial. 

13 iulie - 12 octombrie 2018. 

Tipărit la Tipografia OPANIS Galați 

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 2



Anul trecut, pe 24 mai, s-a stins dramaturgul Ion Bălan cel 

care a ajutat necondiționat, cu trup și suflet, revista Litera 13 și care 

a încurajat Mișcarea Litera 13 încă de la primii săi pași. Avea domnul 

Bălan o vorbă pe care tot ne-o spunea mie și colegilor de mișcare - 

dum-dum. Pornită de la glonțul care explodează la impact, literatura 

dum-dum trebuie să explodeze la contactul cu cititorul, să îi miște 

conștiința, să îi schimbe optica asupra vieții, să îl facă să iasă din 

confortul său psihic și să își pună întrebări. 

Când o poezie sau un material era foarte bun era automat etichetat 

ca dum-dum de domnul Bălan. Astăzi, cred că putem spune, că 

ne-am consolidat atât ca mișcare literară cât și ca revistă. Avem din 

când în când și materiale dum-dum iar Litera 13 este locul unde neam 

manifestat cu adevărat în această direcție. 

Prin Alexandru Halupa am împușcat cu metafore dum-dum tipul 

insipid de poezie optzecistă care ne-a sufocat până la asfixiere, prin 

Virgil Andronescu durerea a primit laturi literare de un dum-dum 

sufletesc, prin Alexandru Costin Tudor dum-dum-ul s-a manifestat în 

noi idei literare și abordări ieșite din tiparul clasic, prin Zeno Halupa 

aforismul dum-dum a țintit platitudinile vândute azi drept mari idei 

sau cugetări, prin creațiile mele cred că am țintit cu poezii dum-dum 

mizeria și prostia unui oraș care, deși decăzut, încă se mai crede farul 

luminos al Europei, prin Codruța Tudoriu poezia cu mai multe fețe și 

intertexte a țintit cu gloanțe literare dum-dum platitudinile premiate 

de Uniunea Scriitorilor. 

Am încercat să facem o literatură dum-dum. Nu scriem doar să ne 

vedem numele pe o foaie de gazetă, să colecționăm 

ISBN-uri pe care să le folosim apoi pentru a intra într-o uniune 

scriitoricească mâncată de molii și plină de venetici literari fără pic de 

talent care au alergat după pensii nemuncite. 

Noi scriem pentru a mișca suflete! Dum-dum! 


Brăileni la Festivalul Internațional al cărții 

Axis Libri din Galați 

Lucia Pătrașcu, Dumitru Anghel 

Biblioteca Județeană V.A. Urechia Galați a organizat în perioada 13-17 iunie 2018 a X-a ediție a 

Festivalului Internațional al Cărții Axis Libri. Scriitorii brăileni nu au lipsit. S-au lansat cărțile: Locuirea 

în poezie de Viorel Coman și Nicolae Grigore Mărășanu, Sincopa destinului de Valentina Balaban, 

Povești la malul Dunării de Viorel Chiurtu, Buchetul de iubire de Sibiana Mirela Antoche, Gânduri de 

iubire de Alexandru Ene și Brăila de altădată de Lucia Pătrașcu. Trio-ul fraților Matei a lansat: Pe moșia 

Rusetteștilor de Dumitru Matei, Călător prin timpuri de Nicolae Matei și Dincolo de patul armei de Vergil 

Matei. Moderatori au fost Zanfir Ilie, Theodor Parapiru și Viorel Coman. 

Stere Bucovală primește premiul Angelo Lippo 

În data de 1 Iunie 2018, la Roseto Capo Spulico (Calabria, Italia), a 

avut loc ceremonia de acordare a Premiului Internațional de Poezie 

Roberto Farina. Câștigătorul ediției a XVI-a este poetul român Valeriu 

Stancu din Iași, cu volumul de poezii Nella porpora dell’ombra a cărui 

traducere a fost realizată de Simona Stancu. În cadrul aceluiași 

eveniment a fost acordat și premiul Angelo Lippo, câștigat de poetul 

brăilean Stere Bucovală pentru volumul de poezii Scatola di nebbia, 

tradus la rândul său de aceeași Simona Stancu. 

Felicitări ambilor poeți și traducătoarei! 


Propunere 

Dirijorul colonel Petrea Gogu 

cetățean de onoare 

al orașului Brăila 

Cetățeanul brăilean colonel Petrea 

Gogu, ca ofițer, este o personalitate în armata 

română dar, ca dirijor la orchestra militară a 

armatei din Brăila a simbolizat un parcurs just 

al gloriei având în bagheta lui o armă, o liră 

condusă de o rațiune clară și un elan pasionat. 

Este inițiatorul Festivalului Internațional al 

Muzicii Militare, ce a ajuns în prezent la a patra 

ediție, fiind și astăzi directorul festivalului. 

Începând din toamna anului 2016 este secund 

artistic-muzical și dirijor la orchestra de cameră 

Lyra-George Cavadia. 

Întotdeauna s-a spus că Viena este orașul în 

care se simte muzica în forma ei spre 

perfecțiune. Orchestra de cameră, opera, 

opereta este muzica care nu este înțeleasă (sau 

acceptată în funcție de gradul de cultură a 

auditorului și de simțiere interioară) de oricine. 

Muzica este o exprimare a sensibilității prin 

conținutul spiritual, este o trăire interioară, 

este un manifest cu corespondență dintre artă 

și viață. 

Nelu IVAN 

Palatul Lyra-George Cavadia are la spectacolele 

sale de un public fidel acestui gen de muzică la 

care se mai adaugă și alți doritori, devenind din 

ce în ce mai neîncăpător pentru iubitorii de 

muzică de clasă oferită cu generozitate și cu 

înalt profesionalism de formația de 

instrumentiști condusă de dirijorul Petrea 

Gogu. 

De foarte mult timp s-a constatat, de publicul 

brăilean, că are dumnealui o receptivitate și o 

simțire muzicală aparte pe care cu căldură 

emoțională reușește să o transmită. 

La Brăila avem Palatul Lyra-George Cavadia 

devenit o instituție de prestigiu, un model 

cultural cu care, în România, puține orașe se 

pot mândri. Ea este condusă de domnul 

director Ionuț Sîndel Balaban și are susținerea 

Consiliului Județean Brăila. 

Din acest motiv, muzica la Brăila a devenit un 

obicei local care satisface pe deplin gustul, 

aspirațiile și sensibilitatea publicului căruia 

dirijorul Petrea Gogu îi redă frumusețea prin 

reușitele sale. 

Domnia sa conduce o orchestră care respectă 

fidel indicațiile din partitura compozitorului, 

fără simplificări, fără omisiuni de instrumente. 

Reușește să ridice nivelul de armonie și 

receptivitate artistică cu care acaparează 

publicul ce freamătă întotdeauna prin aplauze. 

Știe să puncteze cu accente convingătoare 

momentele culminante ce dau vraja muzicii și 

reușesc să redea prin această orchestră pe care 

o conduce scenele emoționale gândite de 

compozitori. 

Pentru cele menționate mai sus dar și pentru 

multe altele propunem ca dirijorul colonel 

Petrea Gogu să devină cetățean de onoare al 

orașului Brăila. 

Litera 13 susține această propunere care ar 

completa lista cetățenilor de onoare ai Brăilei 

alăturându-se unor nume precum cele ale 

dirijorilor Petrisor Ionel Beșchea, Marco Balderi, 

Andrei Heinl, Lucian Soanca, muzicienilor 

Constantin Mircea Staicov și Ion (Johnny) 

Raducanu, muzicologului George Cavadia sau 

sopranei Mariana Nicolesco – Mihai Vintilă 

redactor șef Litera 13. 

Ar fi o încununare a unei vieți dedicate muzicii, 

dedicate Brăilei. 


Contextul istoric determină 

accidental valoarea artistică sau 

falsul destin al operei de artă 

(partea II-a) 

Atracţia exercitată de regimurile totalitare 

asupra unei părţi a intelectualităţii europene din 

anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale 

acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, 

am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din 

Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult 

cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitânduşi 

influenţa asupra unui număr mare de tovarăşi 

de drum cărora le va trebui uneori mult timp 

pentru a se rupe de realitatea socialistă. Pactul 

germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi 

militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, 

dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, 

aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul 

Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de 

prozeliţi. 

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, 

fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi 

adeziuni ideologice şi angajamente variind în 

funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. 

În Franţa, intelectualii cu adevărat fascişti nu 

formează decât un grup restrâns din care se 

desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu 

La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti 

declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali 

influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui 

nihilism violent antisemit ca Céline, alţii 

susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi 

dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru 

anticomunism (acesta este cazul majorităţii 

reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în 

sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele 

elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul 

pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv 

forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea 

membrilor din Ligi etc.). 

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat 

pentru care Italia şi Germania constituie până la 

urmă un model, exista o întreagă gamă de 

atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste 

care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a 

înlocui Republica parlamentară cu un regim 

dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi 

vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda 

naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să 

se opună celor doi Leviatani materialişti care 

ameninţa Europa: comunismul rusesc şi 

hipercapitalismul Made în USA. Reviste cum sunt 

Combat sau L'ordre nouveau (Lupta şi Noua 

Ordine) la care colaborează numeroşi intelectuali 

de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, 

Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi 

Al. Florin ȚENE 

într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui 

Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea 

căutare a unei a treia căi ce caracterizează 

spiritul nonconformiştilor din anii treizeci. 

Evident, ca şi fascismul însuşi, 

admiraţia mai mult sau mai puţin discretă 

pentru regimurile autoritare şi totalitare de 

dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar 

dacă în această ţară atracţia exercitată de 

dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai 

puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui 

Mussolini a avut încă de la început în lumea 

intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul 

Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă 

pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy 

Campbell şi W.B. Yeats iluzia fascismului s-a 

risipit în ajunul războiului, aceasta l-a 

determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă 

exilul în Italia unde va conduce în timpul 

războiului emisiuni ale posturilor de radio 

fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va 

sfârşi până la urmă prin a înnebuni. 

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii 

au căzut în capcana ideologică comunistă. În 

Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician 

şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă 

al esteticii marxiste din secolul XX. El a 

fundamentat un sistem de estetică autonomă 

întemeiat pe principiile materialismului 

dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi 

Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de 

Istoria literaturii române (1963), Literatura 

română între cele două războaie mondiale 

(1967-1975), Pentru realismul socialist 

(1960), şi în numeroasele articole publicate în 

presa literară condusă de scriitorii 

colaboraţionişti care promovau ideologia 

P.C.R.-ului, Gabriel Dimisianu (Prozatori de azi- 

1970, Valori actuale-1974), D. Micu (Romanul 

românesc contemporan, Realizări, experienţe, 

direcţii de dezvoltare, Literatura română de 

azi-1965), N. Manolescu (Literatura română de 

azi-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte 

articole, cronici în care a promovat volume de 

versuri şi proză, scrise în spiritul realismului 

socialist. 


În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin 

scriitori, pe motivul scăderii pedepsei, după ce 

au făcut afaceri cu statul, furând din averea 

tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea 

de azi sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut 

cărţile scrise în secolul trecut în spiritual 

realismului socialist, slujind regimul criminal? 

După aceste sumare exemple, pot scrie că 

opera de artă este un semn caracteristic pentru 

un anumit mecanism de gândire, al unor 

anumite grupuri şi perioade istorice alături de 

toate celelalte produse ale culturii şi trebuie 

judecată ca atare. 

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul 

comunist nici artiştii plastici. Aceştia au 

promovat în unele lucrări plastice realismul 

socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, 

ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, 

Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, 

Eugen Popa, Paul Sima etc. 

...Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale 

literaturii, semnate de doi critici care au inclus 

în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de 

regimul comunist, cei care au scris în spiritual 

realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt 

educaţi în spiritul acesta. Aceste Istorii sunt un 

pericol educaţional şi social. 

Operele, ca tendinţe, pot totuşi surprinde 

câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc 

valorile estetice în present, trăsături pe care, 

fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui 

mult mai bine în viitor. 

Opera de artă este - cum scria Tudor Vianu - 

limitat simbolică şi în acest sens nu se poate 

vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci 

dimpotrivă de o mare varietate de interpretări 

şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social 

sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor 

opere dintre cele mai diferite, provenind din 

epoci istorice diferite, face ca tabloul să apară 

şi mai complex, astfel încât marele număr de 

unicate artistice să se înfăţişeze în mod 

caleidoscopic celui care se apropie de ele. 

Fiecare epocă aduce cu sine o problematică 

umană proprie şi în condiţiile contemporane 

apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a 

efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată 

de obiecte care ajung să-şi subordoneze 

individual. Caracterul formativ al operei constă 

în faptul că ea este un factor esenţial de 

cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii 

umane având un rol specific în înfăptuirea 

progresului social. Integrarea valorii estetice în 

istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu 

cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor 

sociale în continuă transformare. 

In memoriam Dan Manolescu, 

de Ziua Copilului 

Marin IFRIM 

Nu sunt o ființă paranormală, însă, din câte simt, am niște legături misteriose, spirituale, 

sufletești cu unii oameni plecați dincolo, peste singura graniță adevărată, în eternitate. Îmi visez 

deseori mama, tatăl, fosta soție, nașul meu și alți câțiva oameni sau oamene (parcă îl imit pe Gheorghe 

Ene, nu mă pot abține să nu joc cuvintele) etc. Azi noapte, fiind singur acasă, dormind buștean, cu 

motanul la picioare, l-am visat pe Dan Manolescu, un poet de o sensibilitate greu de explicat, un 

introvertit neîncrezător în comunitate din cine știe ce motive. Mi-a fost prieten. Din când în când îi 

aprind câte o lumânare la Biserica Sf. Îngeri din Buzău. Ca să zic așa, azi-noapte am vorbit cu el. Mi-a 

cerut, m-a rugat două lucruri. Să nu-l uit și să am grijă de Ele. Nu-mi permit să dau mai multe detalii. 

I-am promis că așa voi face, cum vrea voia sa. Dan Manolescu plângea. Ne-am dat mâna și a urcat la 

ceruri. Nu zbura. Pur și simplu călca pe aer, din ce în ce mai sus. Cu vreo lună înainte de a muri, m-a 

vizitat la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. I-a spus colegei mele, Miu Emilia, contabilul șef al 

instituției, după ce i-a sărutat mâna -așa era el, foarte galant- : Domnă pot să mor liniștit, m-am 

împăcat cu Marin. În realitate, nu am fost certați niciodată. Dan avea un comportament de copil. L-am 

visat tocmai de Ziua Copilului! Nu știa, nu percepea sentimentul urii. I se topea sufletul când îi plăcea 

câte ceva. Elevii săi îl iubeau, se comporta cu ei ca și cum le-ar fi fost coleg nu ditamai profesorul sau 

dirigintele. Era un om destul de ponderat. Sufletul său parcă îi stătea pe buze sau în ochi. Când vorbea 

își împreuna mâinile undeva aproape de bărbie dând împresia că se roagă sau că își cere scuze. Un fel 

de rit japonez. Din păcate, lumea e așa cum Dumnezeu nu și-a dorit-o: rea, egoistă, clevetitoare, 

păcătoasă. Dan Manolescu, în coșciug fiind, era deja defăimat în subsolul presei (online), jignit până în 

camforul din trupul său fără suflet. Așa ceva nu ar putea să facă decât colegii de serviciu, iubitorii de 

funcții nemeritate. Am conștiința împăcată, eu și sora acestuia, doamna Lucica Manolescu, ne-am 

ocupat de toate cutumele obligatorii pentru un om aflat la morgă. L-am înmormântat creștinește, așa 

cum avea acest drept încă de la naștere. Acum îi recitesc poemele. Sunt formidabile. Sunt mai chimice 

și mai raționale decât atunci când trăia. Ne dăm seama că ne lipsește ceva atunci când acel ceva nu 

mai există. Suntem luxurianți de neatenți. Dan Manolescu, oriunde ai fi ești și aici în sufletul meu 

confort de lux. Lângă ai mei, e loc mult și pentru tine. Încă nu ai murit! 


Vânători și vânați în 

spațiul literaturii universale 

Proza secolului al XX-lea și mai cu seamă 

romanul găsesc în om un domeniu de interes 

inedit, căci acesta nu mai este condiționat de 

societate, sau de cultură, ci devine independent 

de ceea ce îl înconjoară. De acum încolo, a fi 

respins și a respinge reprezintă drepturi 

fundamentale în construcția umanului: raporturile 

omului cu comunitatea devin obiectul unei decizii 

personale. Din moment ce legăturile individului cu 

lumea care-l înconjoară nu sunt date dinainte, 

societatea în mijlocul căreia el se naște nu mai 

este cu adevărat a lui.(Toma PAVEL, Gândirea 

romanului). Romanul modernist cultivă lecția 

scriiturii realiste, așa cum romanele secolelor 

XVIII-lea și XIX-lea continuă obiceiurile prozei 

idealiste. Subiectivitatea și forma sunt două 

dintre aspectele pe care genul își dorește să le 

urmărească. 

Ansamblul literaturii universale 

recunoaște, în spațiul portughez două voci 

importante, atât în proză, cât și-n poezie: este 

vorba despre Jose Saramago și Fernando Pessoa. 

Tradiției iberice în literatură i se va alătura și Rui 

Zink, care, spun criticii, revelează neobișnuitul în 

faptul banal. Gustul pentru literatură și mai mult, 

misiunea pe care o are cartea în lume sunt 

chestiuni îndelung dezbătute și scrierile acestui 

autor o demonstrează. Cititorul va recunoaște în 

cel puțin prezența unui personaj, un lector 

pasionat datorită căruia îi va fi permisă o 

călătorie literară de mare forță: Tom [...] m-a 

învățat la ce servește o carte și mi-a dat cea mai 

bună carte din viața mea. Nu spun cea mai bine 

scrisă. [...] Spun cea mai bună. Ce știu eu ce 

înseamnă cea mai bună? Dar e cea mai bună 

pentru mine. Punct (Rui ZINK, Așteptarea). 

Pentru naratorul cu statut de personaj, Tom este 

omul-uman, așa cum, Lev Tolstoi este omulscriitor 

și cum Marco Polo este omul-călătorie iar 

Gregor Samsa este omul-gândac. Revine asupra 

ideii de a fi uman, așa încât Tom nu va mai fi un 

obișnuit ci, acel Tom care amintește prea mult de 

supusul unchi Tom, ceea ce nu era Tom al meu, 

sau de filosoficul Sfânt Toma, d’ Aquino, ceea ce, 

la fel, nu era Tom - nici filozof, nici d’ Aquino (Rui 

ZINK, Așteptarea). 

Cunoscătorii vor surprinde toate aluziile 

literare aduse în operă. Obsesia unui monstru 

marin, care-și găsește culcuș în adâncul Mării 

Uitării, apa biblică în care Dumnezeu aruncă 

păcate iertate ale muritorului, este esențială în 

scrierea Cititorul din peșteră. Numele acestei 

arătări este Anibal Lector. Unul dintre personajele 

care se află în relație directă cu ființa fantastică, 

este un tânăr ștrengar care printr-o întâmplare 

Codruța TUDORIU 

nefericită devine mus pe o ambarcațiune care 

se află în căutarea acestei ființe. Faptul de a fi 

salvat harta cu drumul ce trebuie parcurs până 

în bârlogul monstrului, îl așază pe tânăr, în 

rândul favoriților căpitanului. Așa, tânărul va 

avea de descifrat mesajul scris pe hartă: Dagă 

veți gidi această gartă, e semn că ați 

desgoberit bârlogul unui ciudat anibal, căruia îi 

dau nubele Anibal Lector. [...] e un anibal 

îngrozidor care are drept brincibală galitate 

viciul gititului. Gidește mult, numai viciul 

gididului a debășit abeditul lui Anibal Lector. 

[...] nu disbrețuiește carnea de om.(Rui ZINK, 

Cititorul din peșteră). 

Monstrul căutat, este desigur inspirat 

de trilogia care-l are ca protagonist pe 

rafinatul și eruditul Hannibal Lector, a lui 

Thomas Harris. La fel de bine, un dublu al 

vânătorului de balene Queequeg din scrierea 

lui Herman Melville, Moby Dick, apare în 

prezența lui Keequog în romanul Cititorul din 

peșteră. Dialogul dintre mus și Anibal Lector 

este inițiat de cel din urmă, care aduce în 

discuție numele poetului neoclasic portughez 

Bocage: - Bocage, băiete. Nu-ți place Bocage? 

[...] Eu ador mai ales sonetul acela care începe 

așa: Bocage eu nu mai sunt!.../... în groapa 

sură... [...] sunt mai puțin nemângâiat când 

recit tare aceste două versuri.(Rui ZINK, 

Cititorul din peșteră). Lectura consideră Anibal 

Lector pretinde autonomie și nu depinde deloc 

de amabilitatea străinilor, pomenindu-l aici pe 

Tennessee Williams. 

Când în Așteptarea, Rui face cunoștință 

cu Sharon care îi va spune că este parte dintrun 

echipaj pe vase de râu, și că de fapt ea este 

echipajul, Rui va observa: Napoleon a spus 

dacă nu mă înșel: La France c’ est moi. 

Flaubert:Madame Bovary c’est moi. Lusiada, 

cu înfruntarea dintre Vasco da Gama și 

Adamastor este amintită în scrierea lui Zink, 

drept una dintre cele mai emoționante pasaje 

din lirica lui Camões. 

Mario de Carvalho și Rubem Fonseca 

sunt nume de referință ale literaturii 

portugheze pomenite-n text, așa cum se 

întâmplă ca sub condiția lui Anibal Lector 


musul să înceapă a se delecta cu opere 

extraordinare din literatura universală, precum: 

Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Aventurile 

lui Tom Sawer, de asemenea Orașul și muntele, 

scrierea portughezului Eça de Quieroz, sau 

Esteiros, poveste unor bărbați care n-au fost 

niciodată copii, cartea lui Pereira Gomes. 

Prezența lui Shakespeare se resimte atât în 

Așteptarea, cât și în Cititorul din peșteră. Hamlet 

sau Richard al III-lea sunt numele 

binecunoscutelor personaje: Am citit povestea 

unui bărbat care se credea rege, cea a altcuiva 

care a înnebunit devenind rege, cea a altuia care a 

fost omorât tocmai pentru că era... rege. și 

Richard al III-lea, conform bardului, își dădea 

regatul pentru un cal. 

Rui Zink înțelege că literatura actuală se 

sprijină pe urmele uriașilor din urmă și nu se 

ferește în a mărturisi că a-i copia pe scriitorii mai 

mari este precum o legătură ce se creează între 

părinți și copii, între mai mari și mai mici, giganți 

și pitici: Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât 

tine e minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi 

cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să 

mergi. Realitatea epocilor este alta și de aceea are 

nevoie de alte cuvinte. 

Musul devine pentru Anibal Lector un 

instrument care-i folosește pentru a se duela cu el 

însuși. Anibal Lector provoacă și musul înțelege că 

monstrului nu îi este clară diferența dintre discipol 

și interlocutor căci, pentru cei doi, fiecare dialog 

se desfășoară în urma lecturii: Un cititor trebuie 

să se mențină neutru față de cartea pe care o 

citește, întrebi tu? [...] e adevărat că cititorul 

trebuie să încerce a vorbi limba cărții. A vorbi 

limba cărții și a se lăsa abandonat în voia melodiei 

ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-și risipească 

forțele vâslind contra mareei. Nu zic că trebuie să 

ne supunem, dar trebuie să fim disponibili. 

Cartea, prin faptul că este scrisă, a făcut un pas 

mare către noi: e un dar.(Rui ZINK, Cititorul din 

peșteră). Tot cei doi vor ajunge la concluzia că 

poezia nu trebuie să dea bătăi de cap, în sensul în 

care cititorul nu se va întreba ce vrea să spună 

poezia, căci mai important de atât este ceea ce 

spune poemul, iar dacă se întâmplă ca sensul să 

nu fie descoperit la cea dintâi lectură, cititorul să 

revină asupra textului, să nu rateze încărcătura pe 

care acesta o oferă. 

De asemenea, musul învață că o lectură 

voluminoasă de tipul unui roman nu înseamnă de 

fiecare dată și calitate, însă dimensiunea implică 

densitate și formă:Era nevoie de multe liane, de 

multe pagini, pentru a avea senzația că te-ai vârât 

într-un labirint căruia nu-i cunoșteai, și nici nu 

voiai să-i cunoști ieșirea. Pentru același text, 

Anibal Lector propune chei de lectură diferite, așa 

încât musul va fi provocat cu micropovestirea 

autorului guatemalez Augusto Monterroso: Când 

s-a trezit, dinozaurul era încă acolo. Astfel vor 

descoperi împreună tranziția dintre epoca de 

piatră și epoca dezvoltării tehnologice și de 

asemenea două versiuni ale aceleiași lumi - 

spațiul vis-realitate. Poezia preface cuvântul, 

în vreme ce scopul romanului este de a preface 

realitatea și intriga solidă, personajele 

verosimile și densitatea dialogurilor nu sunt 

suficiente pentru a da o voalare certă scrierii în 

proză. Ideal este să existe un ritm, o melodie 

chiar și-n proză. Acest ritm este câștigat prin 

intermediul cititorului care creează legături în 

țesătura textului: Cititul se învață prin 

practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest 

gust. Textul este o țesătură și țesătura este un 

text. Împletirea unor fire diferite - ritm, sens, 

cuvinte -, pentru a alcătui un covor cu un 

desen care poate să fie mai mult sau mai puțin 

laborios, încurcat, stimulator, misterios. 

Rezonând cu ritmul prozei lui 

Saramago, despre care Anibal Lector va 

pomeni, Cititorul din peșteră construiește un 

pasaj, în stilul abordat de acesta și cele două 

personaje constată că o carte trebuie să facă 

din pagini tobogane de cuvinte și cititorul 

trebuie să se lase dus de torent, în loc de a se 

plânge din cauza excesului de virgule. 

Călătoria musului și întâlnirea acestuia cu 

Anibal Lector, capturarea monstrului și apoi 

eliberarea acestuia de către mus, vor duce la 

dorința comună ca musul să fie pedepsit. Se 

ajunge la o înțelegere din partea celor 

implicați, așa încât personajul va deveni 

scriitor. 

Așteptarea pune sub semnul întrebării 

dacă a face literatură este artă sau tehnică și 

recunoaște faptul că diferența dintre scriitorii 

amatori și scriitorii profesioniști este aceea că 

amatori publică ceea ce scriu, iar profesioniștii 

ceea ce rescriu. 

Structura celor două romane este 

simplă, având o temă comună: vânătoarea. Fie 

pe aceea a unei balene, fie pe aceea a unui 

monstru. Scopul urmărit este în fapt, o 

călătorie, un ochi deschis asupra marii 

literaturi. Fiecare dintre cele două romane este 

format din trei părți. În Cititorul din peșteră 

acestea sunt: Călătoria, Insula și Întoarcerea. 

Așteptarea este formată din Vânătoarea, 

Balena, Cartea. 

Scriitorul va căuta mereu o voce: pe 

cea proprie care se manifestă ca o muzică 

interioară, a minții și ca o modalitatea de a 

face față acelui tobogan al ideilor și al 

cuvintelor, dar mai caută și vocea unui cititor, 

care prin ritmul său să descopere, să inventeze 

și să exploateze imaginarul romanesc. Cititorul 

care a sondat terenul acestui domeniu va fi 

martor și participant la o călătorie pe marea 

literaturii universale și-i va recunoaște pe 

Tolstoi, pe Kafka, pe Flaubert, pe Hemingway 

și nu numai. 


Traian Vuia și Marea Unire 

a Românilor de la 

1 Decembrie 1918 

Constantin AVĂDANEI 

Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, 

ci lucrez pentru gloria geniului uman – Traian Vuia 

La 18 martie 1906, inventatorul român Traian 

Vuia realiza la Paris primul zbor autopropulsat din 

lume, cu un aparat de construcție proprie, mai 

greu decât aerul. Aparatul de zbor, proiectat și 

realizat de Traian Vuia, era denumit Vuia-I, zis și 

Liliacul, s-a ridicat un metru în aer, a zburat 12 m 

după care a căzut la sol, din cauza unor defecțiuni 

tehnice. Evenimentul epocal a fost marcat însă, 

dându-i inventatorului curaj și speranțe pentru 

acțiuni de perfecționare a proiectului. 

Traian Vuia întreprinde o serie de cercetări privind 

parametrii de zbor pe modelul Vuia-I, și ajunge la 

concluzia că pentru asigurarea stabilității de zbor 

este nevoie de un motor mult mai puternic pentru 

propulsie. Astfel, inventatorul achiziționează un 

motor de tip Antoinette modificat, și aparatul 

Vuia-I devine Vuia-II, brevetat în anul 1907 în 

Belgia. Acest aparat avea performanţe mult 

sporite, astfel că, în 1907, el avea să zboare pe o 

distanţă de 70 de metri, la o înălţime variabilă. 

Traian Vuia, s-a bucurat de recunoașterea 

rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multă 

vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i- 

a fost atribuită francezului de origine braziliană, 

Alberto Santos-Dumont. 

Contemporanii lui foloseau pentru aparate de zbor 

diferite artificii tehnice pentru decolare: 

catapultarea sau tracțiunea cu alte vehicule. În 

cazul fraților Wright, aceștia foloseau șine pentru 

lansarea mașinii lor de zbor. 

Viitorul inventator român s-a născut la 17 august 

1872, în localitatea Surducu Mic, județul Timiș, 

copilărind și urmând cursurile școlii primare în 

această localitate. Urmează apoi cursurile liceale 

la Lugoj, între anii 1884-1892. Încă din copilărie îl 

pasionau științele tehnice, îl fascinau zborurile 

păsărilor și a zmeelor. Pe timpul când urma 

cursurile liceale la Lugoj a construit mai multe 

modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. 

După ce a trecut examenul de bacalaureat, în 

anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta. 

S-a înscris mai întâi la Politehnică, dar 

veniturile pe care le avea nu i-au permis să 

urmeze cursurile acestei facultăți, și de aceea 

se va transfera la Facultatea de Drept. La 6 

mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în 

ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu 

drepturile minime pe care le avea un student 

român, ca diploma eliberată să fie redactată în 

limba latină şi nu în limba maghiară. 

Aflat în capitala Franţei, Traian Vuia a luptat 

neobosit pentru realizarea dorinței de unire a 

românilor din Transilvania, ducând o adevărată 

campanie pentru unificarea cu România. 

Astfel, împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi 

la Paris, la 30 aprilie 1918 a pus bazele 

Comitetului Naţional al Românilor din 

Transilvania. Noua societate, avea drept organ 

de presă revista La Transylvanie, unde Vuia a 

publicat numeroase articole prin care să 

susţină cauza de unire cu România a 

transilvănenilor. 

Totodată Traian Vuia s-a manifestat nu numai 

pe plan științific și tehnic, dar și în domeniul 

diplomației. Cunoștințele juridice și relațiile pe 

care și le crease în Franța i-au permis să 

acționeze eficient pentru apărarea drepturilor 

românilor de pretutindeni și de acasă. 

La Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) 

a participat în calitate de consilier, în cadrul 

delegației române, la consfințirea realizării 

României Mari și recunoașterea actului Marii 

Uniri de la 1 Decembrie 1918 pe plan 

internațional. 

Cu această ocazie a publicat lucrarea Le Banat 

spre a face cunoscute realităţile conaţionalilor 

de aici. În aceeaşi perioadă, a publicat sub 

pseudonim o colecţie de articole apărute în 

Austro-Ungaria, în care erau calomniate 

celelalte puteri participante la Conferinţa de 

Pace: Rusia, Franţa şi Marea Britanie. 


Mereu activ, nu numai în cercetarea aviatică, în 

timpul celui de-al doilea Război Mondial, inginerul 

român a creat în 1943 Frontul Naţional al 

Românilor din Franţa. Această organizaţie a 

acţionat în legătură cu rezistenţa franceză, în 

lupta împotriva ocupaţiei germane. 

Dar Traian Vuia nu a abandonat nici un moment 

cercetările în domeniul aerodinamicii și a 

mecanicii avioanelor. A aprofundat studiul asupra 

parametrilor de stabilitate a aparatelor pe timpul 

zborului și a caracteristicilor de manevrabilitate. 

Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de 

menţinerea aparatului la punct fix în zbor. 

Numeroasele experimente întreprinse se vor 

concretiza în brevetul Perfecţionări la mijloacele 

de propulsie, de tracţiune şi de sustenaţie, cu 

aplicabilitate la nave, elicoptere sau roţile cu 

palete ale turbinelor. 

În perioada 1818-1925, după numeroase cercetări 

de succes, a proiectat și realizat prototipurile a 

două elicoptere, pe care intenționa să le introducă 

în fabricație în România. Aceste realizări le 

prezintă la o conferință științifică pe tema 

elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigație 

Aeriană, precum și direcțiile de perfecționare a 

soluțiilor constructive și a domeniilor de utilizare 

ca zboruri comerciale pe distanțe scurte. 

Propunerile lui Traian Vuia au contribuit la 

definirea căii de evoluție tehnică a avioanelor în 

detrimentul dirijabilelor, care erau mult prea 

riscante și cu viteze de zbor limitate. 

În 1923 intenţiona să treacă la producţia de serie 

a aparatelor sale de zbor şi a unor elicoptere, la 

uzinele Reşiţa. Inventatorul i-a dat unui prieten 

următorul mesaj pe care să-l ducă în ţară: 

Povesteşte prietenilor de acasă tot ce ai văzut aici. 

Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai 

greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins 

de posibilitatea zborului mecanic, numărul 

experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor 

realiza motoare speciale, aviaţia va avea o 

industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, 

devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am 

ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor 

continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează 

progresul… 

Din nefericire, el nu a primit sprijinul pe care l-a 

solicitat şi a fost nevoit să-şi amâne revenirea în 

România. 

Inventatorul român a colaborat eficient cu 

francezul M. Yvonneau, iar la Expoziţia Traian Vuia 

de la Bucureşti din anul 1957, acesta declara cu 

entuziasm că: Vuia proiectase pe vremea aceea 

un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat 

cu o cabină pentru 100 de pasageri. Din nefericire, 

ideea a rămas în suspensie. 

Vuia nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi 

de ameliorarea performanțelor tehnice ale 

motoarelor. În plus, în 1925, a realizat un 

generator de abur original, cu circulaţie forţată 

unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu 

randament termic ridicat. 

Calitățile lui de inventator desăvârșit i-au atras 

aprecieri deosebite din partea guvernului francez, 

care i-a oferit resursele necesare pentru a proiecta 

și realiza, împreună cu Victor Tatin, a unei torpile 

folosită cu succes de marina militară. 

De asemenea, Traian Vuia a fost desemnat să țină 

a cuvântare la Expoziția Internațională de 

Aeronautică de la Paris, din anul 1937, din partea 

conducerii pavilionului românesc. Dar a ratat 

acest eveniment datorită faptului că directorul 

Dimitrie Gusti s-a îmbolnăvit și noua conducere 

nu a mai avut interesul pentru a desfășura 

această acțiune. Acest episod l-a marcat profund 

pe Traian Vuia, fiind împiedicat și cu alte ocazii să 

aducă în România rezultatele muncii lui în 

domeniul aeronauticii, și în general al mecanicii. 

În 1950, Traian Vuia revine în ţară, grav bolnav, și 

la 3 septembrie în același an se stinge din viaţă la 

Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din 

Bucureşti. 

Astfel trecea la cele veșnice încă un mare patriot 

român care a depus toate eforturile pentru 

realizarea visului de veacuri al poporului român, 

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și formarea 

ROMÂNIEI MARI. 


Toţi visăm. Aşa începe totul... 

Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările 

mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, 

bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. 

O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în 

gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la 

unele versuri reţinute în memorie: El e cel ce 

vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul. 

Niciodată, poarta cetăţii nu se va deschide 

dinaintea personajului gândit de Kafka în 

Procesul. Cetatea va rămâne, veşnic, cufundată 

într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de 

pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se vor auzi. 

De nicăieri. Pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt 

decât corbii şi vulturii. Tu, cititorule, te aflai 

acolo, în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi 

numai foşnetul ciulinilor, rostogoliţi pe câmpurile 

din jur, îţi aminteau că nu erai departe de 

marginea zărilor, de unde începea marea 

nesfârşită. Asta e şi imaginea pregnantă a 

copilăriei mele mult lăsată în urmă. Poate fiindcă 

mă născusem într-o casă la marginea satului; un 

sat terminat cu cimitirul... şi dincolo de el 

începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea 

aceea, află tu, cititorule, că mi-am închis copilăria 

printre cărţi. Era sigurul mod de a nu-mi fura 

cineva visele. Dar, a venit vremea evadării din 

cetatea în care, de unul singur, mă ferecasem. 

Tu eşti sigur că suntem la noi acasă? – şi, 

visul se destramă precum cel al lui Grigori, din 

Donul liniştit, care spunea: Mă, ce drăcovenii nu 

mai visează omul! N-am avut parte de luptă! 

(partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre 

câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind 

nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea 

reproşa, că trăiesc prea multe fiinţe în mine, că 

încă nu sunt pe deplin liber, după această 

presupusă evadare. În fine! E vrerea cititorului, 

trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să 

spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă 

de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde 

de voi fi eu pentru tine comoară sau mormânt. 

Citez: Depinde de-s comoară sau mormânt/De 

tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de 

tine ţine!. Hildegard, din La ţigănci a lui M. 

Eliade, avea dreptate să spună: – Toţi visăm... 

Aşa începe. Ca într-un vis.... Mircea Cărtărescu 

spunea că totul se construieşte pe suferinţa de a 

nu şti cine eşti de fapt şi înţelegea durerea vieţii 

ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne 

introduce şi, mai apoi, pregăti pentru lumea ce va 

urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca 

lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de 

patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca 

era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și 

cărțile ei soioase, amețind cu vorba de o potrivă 

femei și bărbați. 

Tudor CICU 

Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în 

tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, 

despre universul celei care le vorbea mereu de 

bucurii ce nu se arătau, era singurul său prilej 

de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că odată 

va spune ca Lișca: Nu mai e să vă dau... Și, 

peste muțenia cerului, deodată s-a pornit să 

bată toba cu piele din capră și să joace, 

pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, 

însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie prinsă 

între liniile frontului căutându-și bărbatul 

fiindcă îndrăznise să creadă în visele tălmăcite 

în propriul ei ghicit. 

Așa începe totul... Pentru că (şi eu), 

asemeni lui Ismail Kadare, așezat la masa de 

scris nu am descoperit decât muţenia 

nesfârşită a cerului. De aceea, mă adresez ţie, 

cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui 

Grigori, din Donul liniştit) pentru viaţa ei şi, 

mai mult, a fiului ei: Of, eu n-o să mai ajung 

să-l văd... Of, n-am să ajung!. Vedeţi? 

Pornisem, la drumul acesta, de la calea ce 

trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre 

Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, 

nevoia imperioasă de a spune adevărul despre 

noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde 

în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a 

căzut Ana, din Moara cu noroc a lui Slavici. 

Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e 

vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face 

fericit. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei 

cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei 

cititori sunt lebede, mai convingătoare decât 

cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar 

gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două 

chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat 

lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe 

a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două 

chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că, 

alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o 

deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea 

din faţa Destinului? 

Tăcere... Toți visăm. Domnule Hamlet, 

după asta, ce mai poate urma? 


Arhitectura poveștilor 

Am început să citesc Cazemata lui Tudor 

Ganea la invitația unui prieten. Am crezut că voi 

găsi un alt roman asemenea multora 

contemporane, plin de idei postmoderniste. 

M-am înșelat și acest lucru a fost ca o descoperire 

de mult așteptată. 

Arhitectul Tudor Ganea reușește să mă surprindă 

cu nivelul elevat și precis al scrierii sale. A reușit 

să construiască o poveste pe mai multe planuri 

care conturează un univers propriu. Realitatea lui 

alunecă spre fabulos, fabulosul spre poveste și 

povestea spre mit. Totul se mișcă natural, nimic 

nu este forțat. 

Romanul pornește cu realitatea unei locații din 

Constanța, unde este descris un univers alcătuit 

din câteva blocuri construite în jurul unei 

cazemate abandonate. În acest univers este apoi 

picurat fabulosul până când picăturile devin o 

proprie mare, o altă realitate. Personajele își 

povestesc viața iar poveștile lor se întrepătrund, 

conexiunile sunt construite pas cu pas pentru ca 

în final totul să explodeze într-un univers 

fantastic. 

Cazemata cred că este doar un simbol. Un punct 

central în jurul căreia gravitează poveștile, un 

pilon de sprijin dar și un martor cheie. Când 

povestirile par a se limpezi prin cazemată autorul 

introduce altele noi. Încetul cu încetul realul lasă 

loc imaginarului, fabulosului și imposibilului. 

Avem de la început o stare de stranietate 

construită cu migală printr-un personaj numit Lițoi 

care moare în condiții misterioase. De fapt 

romanul începe cu ultimele imagini din viața lui 

Lițoi pentru a balansa apoi spre realul discuțiilor 

de la cazemata devenită pentru un timp scurt bar. 

Sunt introduse personaje noi și le sunt conturate 

personalitățile. Folosirea discuției, a descrierii, a 

acțiunii indirecte îmi arată clar că Tudor Ganea 

și-a însușit perfect tehnicile americane de 

dinamizare a acțiunii și conturare a personajelor. 

Modul cum reușește să o facă, fără forțare,firesc și 

lin arată abilități de mare scriitor. 

De aici, din acest punct, romanul se duce pe o 

poveste, se întoarce pe o alta, se încolăcește pe 

un personaj pentru a se descolăci pe altul. Totul 

cu o măiestrie demnă de marile condeie. Avem o 

construcție deltaică unde personajele sunt insule 

iar universul înconjurător aflat într-o permanentă 

schimbare și adaptare este cel care conturează 

romanul. 


Realitatea scapă spre fabulos atunci când 

cartierul este invadat de un izvor de apă dulce 

ieșit de sub cazemată. Blocurile se scufundă 

într-un univers al bălților și încet, încet, vechii 

locuitori sunt schimbați cu alții, născuți 

aproape toți în aceeași perioadă și toți adaptați 

perfect noilor realității. Peisajul se schimbă și 

printr-un salt de douăzeci de ani aflăm 

continuarea evenimentelor. Disparițiile 

inexplicabile sunt un mod de a pune presiune 

pe cititor, de a introduce controverse și de a 

pune paranteze universului. Realitatea nu este 

numai ceea ce vedem și înțelegem ci este cu 

mult mai mult. Tudor Ganea construiește 

realitatea lui cu măiestria unui clasic al 

literaturii. 

S-a afirmat că universul lui duce spre 

universurile creeate de Fănuș Neagu. Poate 

dacă ținem cont doar de îmbinarea dintre real 

și fabulos, de mutațiile dintre planuri dar eu 

cred că la Tudor Ganea avem mult mai mult. 

Avem o mai bine strunită limbă, o punctare 

mult mai simplă și mai concretă a metaforei. 

Scapă de păcatul bolboroselilor fănușiene 

pentru o tăietură mult mai adâncă, mai rapidă 

dar în același timp aproape perfectă. Un mare 

plus la Ganea este lipsa plictiselii și a oboselii 

care își făcuseră culcuș în multe pagini ale 

scriitorului brăilean. 

Dacă merge pe același nivel este posibil ca 

Tudor Ganea să devină un mare scriitor. El 

poate fi marele scriitor pe care îl așteptăm de 

ceva timp. Fără marketing, fără adulații 

critice ... doar pe baza a ceea ce scrie. Vă invit 

să citiți Cazemata pentru a înțelege cum se 

poate scrie frumos în literatura română de azi. 

Tudor Ganea, 

Cazemata, 

Iași, 

editura Polirom, 2016, 

216 pagini. 

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 13

Cărări cu maci 

de Carmen Antoaneta MARCEAN 

Volumul de versuri Cărări cu maci, Editura 

PIM, Iaşi, 2016, 80 de pagini, semnat de doamna 

Carmen Antoaneta Marcean, este cea de-a cincea 

carte din portofoliul de creator al scriitoarei din 

Suceava, apărută într-o riguroasă ritmică anuală, 

după debutul editorial cu placheta de poezie 

Picături de suflet, Editura PIM, Iaşi, 2012, urmată 

de Şoapte şi tăceri din toamnă, în 2013, Cuvinte 

din clepsidră, în 2014 şi Lumini şi umbre între 

coperţi, în 2015, toate la aceeaşi editură. 

Cărări cu maci, volum îngrijit de doamna Rodica 

Rodean, editor, sub auspiciile elegante ale 

Colecţiei Cărţile Chirei, adună 33 de poeme, pe un 

parcurs calendaristic strict, 29 mai 2015 – 5 iulie 

2016, şi cu susţinerea plastic-coloristică în roşu 

aprins, viril şi ceremonios, al celor treizeci şi una 

de fotografii, semnate de Ioan Marcean, după o 

terapie intensivă în plan sentimental, pe o 

fundamentală emotivă, între metafora poetică 

provocatoare de stări sufleteşti şi o peisagisticăfoto 

complementară. 

Toată cartea este constituită pe un registru liric 

uşor imprevizibil, cu variaţiuni şi tonuri în 

contrapunct ideatic, ca-ntr-un Preludiu de Fr. 

Chopin nuanţat tulburător, salvate de o mare 

nobleţe sufletească şi o implicare liric-emoţională, 

în ciuda unor modulaţii bruşte şi ceremonioase, 

dar care îi asigură poetei Carmen Antoaneta 

Marcean o originală recuzită de creator implicat 

artistic, care crede doar în idealurile sale, în 

poveştile sale de iubire, în nelinişti de tot felul şi 

de toate nuanţele ori capriciile unei existenţe 

tulburate deseori de spaime pasagere: Ca un ecou 

din altă vreme / Se-ascunde în petale gândul / Că 

suntem versul din poeme / O şoaptă într-un 

legământ (Ecou din altă vreme, p. 9). 

În acest sens, pe structura unei prozodii... clasice, 

strofă-catren şi rimă în exclusivitate încrucişată 

(1-3; 2-4), câteva repere tematice s-ar putea găsi 

în lirica poetei: o feminitate suavă uneori, pe un 

menuet festiv, săltăreţ sau graţios; tumultuoasă 

alteori, grevată pe o alternanţă canonic-erotică, 

cu o pondere egală în registrul grav al religiosului, 

şi cu o decenţă meritorie în poezia de dragoste, 

ferindu-se prudent de tentaţiile liricii licenţioase 

sau de zona pornografiei cu pretenţie de artă! 

Dumitru ANGHEL 

Nostalgii şi emoţii bine temperate, ca-n 

acordurile preclasice ale Clavecinului bine 

temperat de I.S. Bach: Te-aştept din nou în 

răsărit de gând, / Să-mi fii o rază-n întuneric, / 

Să uit cât doare visul meu plângând / În trist şi 

crud tărâm feeric (Aşteptare, p. 10), dar şi 

alternativa cuminte a unei resemnări: Din 

lacrimi amare / Prea ades m-am înnoptat; / 

Păşind spre abdicare, / În tăcere m-am sculptat 

/ ... / Mă rezidesc în mine / Din negrele-mi 

tăceri (Un înger insolit, p. 14); pentru ca să 

găsească resursele necesare echilibrului; iar 

explicaţia pare a fi una orgolioasă, ca un 

surplus de vitalitate: Din umbre-mi zidesc 

cărări spre niciunde / Şi taina îmi este armură 

de dor, / Ecoul e mort, nu-mi poate răspunde / 

Gândul îmi mângâie-aripi de condor (Ochiul din 

uşă, p. 16). 

Există, aşadar, în Cărări cu maci o lirică 

direcţionată spre o atmosferă tristă, dominată 

de nostalgii fără repere, pe o melodică 

elegiacă, în acorduri patetice: Sub pleoape îmi 

plâng norii, / Toamna-i zidită-n mine, / ... / 

Sufletul, azi ruginit, / Către asfinţit mă 

poartă, / Zborul meu spre infinit / Frânt e- 

acum, aripa-i moartă / ... / Mâine e zidit în ieri, 

/ Visul mi-e zidit în vis (Zidiri, p. 27); cu o 

vibraţie lirică de-o pudică intimitate, chiar cu 

riscul derapajului în exces sentimental: 

dimineţile mele / au amintiri; / unele / sunt 

trepte de lumină, / altele . poartă colb de 

plumb pe tălpi, / dar cele mai multe / sunt 

zbateri; / îmi rotunjesc sub tâmple / doruri / 

sau mă risipesc în nesfârşite întrebări 

(Dimineţi, p. 31), într-unul dintre puţinele 

poeme în vers liber, fără strofă, fără rimă. 

Există atâta decenţă în patosul liric al doamnei 

Carmen Antoaneta Marcean, încât pare că s-ar 

speria de prea multă intimitate dezvăluită, deşi 

mărturisirea este voalat sugerată de protecţia 

versului alb. 


Un balsam şi un antidot al unei tristeţi 

copleşitoare, care parcă tot timpul modifică 

parametrii unui optimism mereu aşteptat, se 

găsesc tot în dragoste, într-un erotism cuminte ca 

din alte vremuri, o poezie uşor naivă dar de-o 

puritate angelică, pe un canon neoanacreontic de 

lirică românească de început, de la Costache 

Conachi sau Ienăchiţă Văcărescu, dar şi cu 

trimiteri livreşti spre Petrarca, Alecsandri, Coşbuc: 

La poarta sufletului meu / S-a întrupat fiorul unui 

vis: / Că în întregul tu şi eu / Se naşte versul cu 

iubire scris / ... / Păşim prin timp îmbrăţişaţi, / Pe 

drum de vis, cât încă este, / În primăvară 

îmbrăcaţi, / Două poveşti, într-o poveste? (Un vis, 

p. 36). 

Iubirea, sentiment plenar, este izbânda fericirii şi, 

din aceste motive, poezia de dragoste din volumul 

Cărări cu maci este uşor declamativă, pusă în 

spectacol, plesnind de sănătate şi de zbor spre 

bucurii celeste: Lasă fiorii să vină la mine! / 

Zideşte-le drum spre sufletul meu! / Visele-mi 

cântă când zbor lângă tine / Şi de lumină mi-e 

zâmbetul greu / Eşti cupa mea din care sorb iubire 

/ Şi sacra împlinire-a unui dor, / Îmi eşti prezentul 

dintr-o amintire / Şi amintirea mea din viitor. 

(Dualism, p. 50). 

Ba chiar şi o lirică sentimentală pliată pe un 

calendar intim, între poveşti de dragoste şi fixaţii 

emoţionale venite dintr-un univers familial: frigul 

ultimei clipe mă învăluie cu încăpăţânare / lacrima 

a îngheţat în vârf de geană / umbra unui sfârşit 

nedrept / îmi ridică, ameninţător, un pumn de 

obidă (Mame cernite, p. 20); 

sau gânduri triste după tragedia copiilor de la 

Clubul Colectiv: Îmi umblă sufletul pribeag / La 

mănăstiri în rugăciune / De jale poartă negru 

steag, / Plecând genunchii-a rugăciune (Suflet 

pribeag, p. 24). 

Cărări cu maci, o poezie uşor atipică într-o 

perioadă de avânt nestăvilit al genului liric cult, în 

care se petrec spectaculoase modificări, de la 

prozodie la valenţele tematice, pe un registru 

emoţional şi o dinamică remarcabile, din care nu 

lipsesc, evident, excesele, într-un perpetuu 

carusel al noului... 

Festivalul Concurs Internațional 

Întâlnirea Epigramiștilor, ediția a XXXI-a 

Casa de Cultură a Municipiului Brăila, în colaborare cu Cenaclul Umoriștilor Brăileni (C.U.B.) Ștefan 

Tropcea, organizează cea de a XXXI-a ediție a Festivalului Concurs Internațional Întâlnirea 

Epigramiștilor. Manifestarea va avea loc, în perioada 28-30 septembrie 2018, la Brăila. 

Pe adresele cluburilor de epigramiști din țară și de peste hotare au fost transmise invitații de participare 

la concurs, cei interesați de competiție urmând să trimită câte două epigrame la temă, într-un singur 

exemplar, cu motto. 

Temele pentru ediția din acest an sunt PODOABE și IUBIRI TÂRZII. 

Ultima dată de expediere a lucrărilor pentru concurs este 7 septembrie 2018 (data poștei), pe adresa 

Casa de Cultură a Municipiului Brăila, Piața Poligon nr.2, epigramele primite urmând să fie analizate de 

un juriu prezidat de Mihai Frunză – președintele C.U.B. 

Câștigătorii vor fi invitați la Brăila, unde, pe 29 septembrie 2018, vor fi premiați în cadrul unui 

spectacol de gală. 


CultURA 

Tăvălug, tăvălug ... tare ești bun la plug! 

Greu răsuflă-n aer pomul,/ Uscăciune pe răzor,/Greu se mai descurcă 

omul/Când de multe duce dor! // Nu se simte nici o boare/ Printre spinii din 

cîmpii,/ Dar vârtos prin buzunare/ Suflă vânt de sărăcii. 

O poetă care a sacrificat munca la cratiță pentru a ne dărui din prea plinul ei 

de ... poezie. Avem un clocot demn de Chefi la cuțite! Producția sa întinsă ca o 

peltea pe 208 pagini bate cele mai bune ... arături de toamnă! Tăvălugul îmi 

transformă vizuina într-un refugiu unde la gura sobei sper să pot citi poeți 

care nu au uscăciune pe răzor și nici vânt de sărăcii. Cred că ar putea deveni o 

cunoscută textieră de manele. Doamnă căutați pe google Liviu Guță pentru 

mai multe detalii... 

Elena Anghel, Tăvălugul – poezii sociale -, București, ed. Amurg sentimental, 

2013 

Personalitate impersonală 

Aș vrea să fiu absent de mine...și să văd așa cum nu-s/ eu sunt lucid că mi-s 

aicea, dar nu mai pot ști ceea ce sunt! / Aș mai dori ca să fiu altul și să îmi spun 

ce nu mi-am spus,/ Dar să nu-mi zic știind că-s eu, chiar dacă adevăru-i crunt! 

V-am mai spus ... mai puțin Kant, mai puțin Nietzsche și mai multă poezie. Poate 

la următorul volum faceți și ceva economie de cuvinte. Nu de alta dar mi se par 

prea multe în poeziile dumneavoastră. Cu cele din acest volum vă sfătuiesc să 

participați la concursurile de cuvinte încrucișate. Aveți toate șansele unui câștig 

important! 

Ion Apostu, Iubiri și Anotimpuri, Adjud, ed. Armonii culturale, 2016 

Noi ce vină avem? 

A fost odată un băiețel,/ Ce Alexandru se numea,/ Și Robert își spunea 

chiar el/ Și tare mândru mai era...//Că el e mare până sus,/ Că papă tot 

cum mami spune/ Și face nani, doarme dus,/ Când Moș Ene se impune. 

Îmi plac și mie cei mari până sus care fac nani! Inițial mi s-a părut a fi o 

carte cu temă politică dar aricioaica, mai citită ca mine, mi-a atras atenția 

că politicienii de azi nu papă tot cum mami spune ci numai cum spune 

daddy deci varianta mea cade. Oricum îmi plac băieții care se numesc 

Alexandru cu porecla Robert. Mi se pare foarte logică. Doresc să vă 

mulțumesc pentru că placheta are doar 32 de pagini. Nu știu dacă rezistam 

la mai multe ... 

Alina Bolnavu Daveriu, Dor de casă, dor de voi, Cluj-Napoca, ed. Accent, 

2016 


Între Saul și Pavel (aforisme) 

Zeno HALUPA 

Eu. În relaţia cu lumea, îmi este suficient acordul între subiect și punct. 

Cerul se teme de norii care pot deveni plăci tectonice. 

Sunt o crescătorie de viermi neadormiţi. 

Mintea îngustă își face ochelari de cal din cununa cu lauri. 

Dacă tot răsucești cuţitul în rană, măcar scobește până la vindecare. 

Înecul este proba de foc a fiecărei ape. 

Îi ardea buza după sărutul ei de gheaţă... 

Sănătatea mintală este o metodă invazivă de cunoaștere a realității. 

Trebuie să devin aproapele meu cel mai îndepărtat. 

Aforisme în Brăila, catalige în țara ologilor. 

Mitul cioranian al mansardei este coroana filosofiei românești. 

Mergând pe ideea că esenţele tari se păstrează în sticluţe, ar trebui să văd o legătură între 

chintesenţe și pastilele cu cianură? 

Eu voi trăi până la adânci tinereţi. 

Coasa morţii ne dă tuturor de furcă. 

Obsesie cervicală. Mi-aș fi vârât gâtul până și în ștreangul folosit de Iisus în alungarea 

comercianţilor de la Templu. 

De la Esenin încoace, mai caut satul doar în glasul poeţilor. 

Bărbat însurat. Egiptul care și-a ales o singură plagă a nimicirii sale. 

Unii te îndeasă în viaţă doar pentru a-i face mai mult loc neantului în moarte... 

Nu mi-aș vărsa sângele nici măcar pentru veninul din mine. 

Crez artistic. Unul ca Paganini nu poate fi niciodată vioara a doua. 

Unii sunt așa de indeciși în privinţa creștinismului, de parcă Iisus a intrat în Ierusalim călare pe 

măgarul lui Buridan. 

Toți laudă frumuseţea lui Venus din Milo, dar dacă zeiţa ar face-o femeie adevărată, cine ar mai fi 

interesat să se însoare cu ea? 

Nihilistul este un om dintr-o bucată... de nimic. 

1000 de aforisme, însă doar 0,001% valoare. 

Ucenicul lui Cato. Numărul mare de poetese din orașul meu natal mă obligă să tot repet: Și totuși, 

cred că Brăila trebuie distrusă! 

Geniul este așchia care ajunge până la hipodermă. 

Doar o termită cu accese de faraon poate ridica mușuroiul la statutul de piramidă. 

Este Facerea, nu afacerea!, urlă Apocalipsa. 

Sfinţii se trag din leu; coamele lor au evoluat în nimburi. 

Deși mi-e silă de oameni, tot refuz să devin tartor în tartar. 

Criticii au încetat să mai fie prădătorii naturali ai scriitorilor monumental de mici. 

Groapa este sistemul filosofic al pământului. 

Un moralist oferă cea mai bună morală atunci când nu duce o viață morală. 


Jazz literar cu pelin 

şi sare de bucătărie 

Ana Sofian, Imperfect solubil, 

editura PIM, Iaşi, 2018 

Desigur, sarea-n bucate are rolul ei, chiar 

şi în istoria literaturii. Chiar şi când în ceaşca cu 

cafea solubilă, zahărul e absent sau este 

confundat cu sarea, care poate fi de mare sau de 

Himalaya, sau de Lacu Sărat! 

Ana Sofian a încercat să salveze ceva din poezia 

din noi, care dispare, dispare, precum eroii din 

Infinity war, nu de alta, dar pentru o lume mai 

bună, este nevoie, dacă eşti adept al concepţiei lui 

Thanos, ca totul să fie înjumătăţit. 

Este drept că jumătatea poate să fie cea a cozilor 

de şopârle plictisite de căldură, amintite într-un 

poem ales pentru coperta a IV-a, de găsit la p.19, 

dar un poem din carte este o lecţie pentru Thanos 

(înrudit ideatic, desigur, cu Thanatos!): nu există 

jumătăți de libertate// așa cum nu există jumătăți 

de iubire sau de frică/ cu nevinovăția 

neștiutorului/ acopăr încă o zi ce-și scutură praful/ 

peste viața mea/ noroc de ploaia căzută azi 

dimineață/ peste urbea cu jumătăți banale de 

oameni/ peste jumătăți de suflete care nu se mai 

pot împărți/ deja e prea mult/ mint încă o dată cu 

gândul că pot înmulți/ și din lut să fac chipuri 

întregi/ și suflete rotunde/ pentru zilele în care 

singurătatea/ e un fel de moarte dulce/ care-ți 

râde, culmea, cu jumătate de gură (p.48). 

Este un poem, cam de la… jumătatea cărţii, o 

carte care este şi de meditaţie, şi asupra Libertăţii 

(omului de a fi Poezie!) de a visa că va fi şi 

altceva după: pe noi cine ne va mai iubi după?// 

să fiu frunză pe cărare/ sigur pasul de îndrăgostit/ 

mă va arunca/ într-o joacă nebună/ pe care 

toamna le-o lasă la îndemână/ să fiu frunză/ până 

când dragostea mea se va topi într-o ploaie/ ce-mi 

știe fiecare suflare/ pe ram viața mea scurtă/ în 

aer libertatea mea adâncă/ aici – gândul meu că, 

după.../ uitată voi fi într-un bulgăre mic de 

pământ/ unde vei sădi caisul/ să înflorească în 

primăveri/ când voi fi prea departe să-ți vorbesc 

(p.10)… 

Într-un alt text, de la pagina 21, găsim o definiţie 

aproximativă a Poeziei, apropo de libertate: un 

nou fel de mâncare/ pentru flămânzii/ pierduți în 

secol cu viteze/ spun simplu/ sunt/ și bara din 

brațele mele se clatină/ până jos e doar o 

aruncătură de viață/ o căzătură/ și am ricoșa în 

imagini cu îngeri/ chiar dacă privirea ne este 

lovită/ și ochiul doare/ mers pe frânghii/ deasupra 

înalt peste un gol ce ne soarbe/ și-n avântul de-a 

merge înainte/ culegem tăceri dezvelite. 

A.G. SECARĂ 

Este un poem, cel de mai sus, intitulat Mers pe 

frânghii asezonat cu libertate, prefaţat de un 

moto din Iustin Panţa, un fel de maestru 

spiritual: Numai lucrurile simple nu 

dezamăgesc niciodată. O sugestie de artă 

poetică şi, într-adevăr, Ana Sofian, pe numele 

real Camelia Chirchiboi, alege o anume 

simplitate, (la pagina 16: caut simplitatea ca 

un bărbat femeia iubită), a bunului simţ liric, 

care caută mai mereu Îngerul (personal au 

ba!), măcar cel din imagini, precum s-a 

observat mai sus. 

El este de la prima pagină, de la primul poem: 

suntem pereți sfărâmați de focuri/ acoperișurile 

noastre sparte/ niciun copac nu ne mai 

deschide ușa/ locuim pe afară/ musafiri față de 

noi înșine/ înstrăinați și singuri/ câteodată 

batem în ferestrele cerului/ poate vreun înger 

se îndură să ne primească/ măcar puțin/ atâta 

cât ne trebuie/ să mai putem îndura necredința 

(p.9) şi, poate, până la ultimul poem, dacă e 

vreun înger sau cineva care interpretează rolul 

acestuia, până la ultimul text, încărcat, totuşi, 

de un anume optimism: e prea multă liniște pe 

coridoare/ nefiresc/ m-am învățat cu forfota/ ai 

grijă de sfori/ un naufragiu prin lumea asta/ n- 

ar face decât să-ți întrerupă viața de artist/ aici 

oamenii se ocupă de alte treburi/ n-au timp de 

copaci/ de frunze/ de ploi/ de leagăne/ aici 

totul vine și pleacă/ atât de repede încât ți se 

face frică/ de aceea pun somnul la păstrare/ și 

umblu// cu tine de mână mă simt partizan 

(p.89). 

Este ceva jazz, o porţie de noapte şi luna, este 

blestem cu pelin şi sare de bucătărie (titluri de 

poeme), dar în condiţiile în care se cântă 

româneşte prohodul şi europeneşte (Christian 

Crăciun ne va zice zilele acestea despre o limbă 

moartă, europeana) requiemul pentru 

democraţie, ceai călduț/ tratament pentru 

vremea pe care o trăim, p.37) chiar ne trebuie 

Îngerul acela, chiar şi acela al democraţiei, 

meditaţia despre care vorbeam fiind şi asupra 

istoriei, condiţiei umane în general: 


ultima nocturnă rătăcită în canal/ un pian 

răgușit se tratează/ circulă un virus/ unii spun 

că e periculos/ miroase a neîncredere umedă/ e 

polei pe culoarele întunecate/ alunecă deținuții, 

își dau coate/ drumul se îngustează/ se sapă în 

alb/ moartea unei zăpezi abia începute/ 

supraviețuitorii urcă/ scara e singurul motiv de 

evadare// și Dumnezeu stă cu mâna întinsă 

(p.87). 

Cum spuneam, există, totuşi, un optimism, 

poveştile vor înflori din nou, p.86, chiar dacă 

probabil mai sumbre, mai puţin cu happy end, 

cu feţi frumoşi împăiaţi, p.85, iubirea poate va 

mai salva ceva, dacă nu va fi doar un 

substantiv, p.84, ori un program pentru 

androizi şi alte calculatoare superperformante, 

gata să trimită omenirea în rezervaţii ori 

grădini zoologice (avem doar memorii externe/ 

unde stocăm până când ajungem să obosim”, 

cităm trunchiat, deoarece „numărăm copacii 

rămaşi în picioare, p.83), Ana Sofian este încă 

o supravieţuitoare a basmelor unde finalurile 

sunt schimbate, din nefericire (piticii se întorc 

acasă/ şi cad într-un somn adânc, p.82), dar 

mai crede în plăsmuire de inorogi, chiar dacă şi 

aceştia, la o adică, ar putea fi decapitaţi 

( suntem călăii/ ce-şi potrivesc mereu, cu 

precizie,/ cuvintele, p.81)… 

Este o anume apăsare a fenomenului carceral, 

care nu se referă numai la istoria propriu-zisă, 

vezi Treblinka, dar şi la relaţiile mai simple, 

vorba vine, dintre oameni: detenţia nu-i decât 

un motiv/ să te am -/ paznic de comori/ oxigen 

pentru clipele/ în care fumul depărtării ne 

sufocă, p.12. Legăturile pot fi însă 

surprinzătoare, am fost şi vom fi în lagăre ale 

căror porţi vor fi mereu deschise de iubire, 

chiar dacă uneori izvoarele seacă, p.13. 

Cenuşa din care suntem formaţi, ţărâna, praful, 

pot fi şi ele solubile, nu-i aşa, dar 

imperfecţiunea ne este şi ea atât de dragă, atât 

de umană! Iar toate acestea au tot dreptul să o 

proclame pe Ana Sofian regina păcatului 

neîmplinit! Chiar şi-n joaca serioasă de-a 

poezia, unde cuvintele sunt ciuturi/ niciodată 

goale, cu apa vie a lor curăţindu-se 

singurătatea/ din zilele în care păsările cerului/ 

se odihnesc sub creanga unui apus de fapte 

(p.17). 

Din punctul de vedere al zeului singurătăţii, 

Ana Sofian este o preoteasă a templului său, 

care ştie câte ceva despre sacrificii: să 

strangulezi o singurătate// e un fel de joacă 

de-a baba oarba/ n-o vezi oricât ai deschide 

ochii/ nicio lentilă din lumea asta nu te ajută/ e 

mai degrabă un eșec/ asumat/ fără mofturi/ 

fără păreri de rău/ sau dureri/ nu faci decât să 

bați din palme/ ca să te auzi/ să întinzi brațele/ 

și-atunci poate măcar un copac/ îți va ieși în 

cale// crima privind singurătatea – doar o variantă 

amânată (p.26) Sau: suntem actori de mâna a 

doua/ într-o banală încercare/ de a crede că 

sufletul ar putea să se-ncalțe/ și să fugă de 

singurătate// e frig/ doar noi nu mai umblăm 

desculți (p.31) Obsesia jocului, a actoriei mai 

reapare: în spatele cortinei, actori// ne trezim 

curajoși/ stăm cu aerul în piept/ cum generalii 

prezenți la paradă/ cântărim melci/ le furăm din 

mers/ să nu ne ajungă din urmă vremea/ când 

vom sta singuri/ așteptând sub înserare/ să ne 

bată cineva la poartă/ adevărul e că nu știi 

niciodată cum va fi/ strădania călătorului/ nu se 

consumă/ el se înfrățește cu drumul/ și crede că 

veșnicia/ e aici/ în lucrurile simple/ în timp ce 

moartea e doar o glumă bună/ spusă la colț de 

stradă, pe undeva...(p.36). 

Condamnată la frumuseţe, la simţirea acesteia, de 

toamnă şi nu numai, Ana Sofian lasă un autoportret 

memorabil: deţin în gazdă un stol de 

cocori// sunt primitoare ca o africă/ mut frigul 

într-o parte/ și întind la picioarele tale nisipul/ să-l 

strecurăm în joacă/ așa cum copiii îl plimbă 

dintr-o mână într-alta/ vorbesc în șoaptă/ să nu le 

stric zborul/ culeg cu privirea/ mă înalț/ alb/ la 

marginea unei întinderi mișcătoare/ în timp ce 

toamna/ îmi dă târcoale/ și-mi lasă în cuiburi de 

lăstuni/ pustiuri”(p.38)… 

Respiraţia şi jazzul în stil… ghemuit, p.42, marcă 

înregistrată Ana Sofian!, şotron liric în care se 

joacă şi cu Singurătatea, şi cu Dumnezeu, şi cu 

singurătatea lui Dumnezeu! La urma urmelor, cine 

îşi mai aduce aminte cine şi cum se câştiga în 

copilărie la şotron? Parcă ar mai conta, pe lângă 

Frumuseţea în sine a şotronului: te întorci/ piatra 

nimerește în căsuța cu numărul patru/ nu știi cu 

siguranță dacă mai poți sări/ nu mai e important 

să câștigi/ la capăt de joc/ te așteaptă același 

tramvai/ în care visai să-ți strângi stângaci în 

brațe iubita/ fără să te observe ochii iscoditori ai 

călătorilor/ doar că acum/ liniile sunt mai subțiri/ 

norii mai grei/ furtunile mai dese/ plouă în noi cu 

bunătatea unei toamne/ care-și face siesta (p.44) 

Întorcându-se la un modernism de bună factură, 

poate nepregătită pentru o revoluţie oricum 

inutilă, aş spune, ca într-un poem de la pag.57, că 

Ana Sofian a legat la ochi timpul şi a invitat un 

apus de soare timpuriu să cânte jazz nu chiar la 

voia întâmplării, pe mal de suflet, pe pervaz de 

fereastră de bucătărie primitoare, caldă, mirosind 

a tot ce vreţi dumneavoastră. În timp, ce timp, 

poeta răsare, răsare, femeie de zăpadă pe cenuşa 

ridicată sub stele… 


*** 

Astăzi voi vorbi despre 

lumina unui cimitir 

în acea amiază de cristal am văzut viață 

mai multă decât în orice alt loc 

din lume 

și era o veveriță cenușie care ne-a privit 

îndelung 

și mai încolo o pisică ce se încălzea la soare 

cu ochii închiși 

și erau foarte mulți brazi verzi 

(verdele lor făcea lumina și mai puternică) 

și era o femeie tânără citind pe o bancă 

Paraclisul Maicii Domnului 

(atunci am înțeles de ce unei femei i se 

poate spune biserică) 

și erau mai multe cruci pe care scria 

Ioanichie 

Vichentie 

Gherasim 

Paisie 

Cleopa 

Onufrie 

și iar Ioanichie 

și crucile toate parcă dădeau lumina lor 

și erau păsări multe și felurite 

ca cele de odinioară 

din Arcă 

și ele făceau Liturghie 

ce ciudat 

eram într-un cimitir 

și parcă n-aș mai fi plecat. 

*** 

Înaintea ochilor 

pilda fratelui ce-și ridică brațul 

lăsându-și dezvelită coasta 

cum odinioară Cuvântul 

sulițele orbilor izbesc 

din pieptul sfârtecat urcă 

mireasmă de mir 

te-ai făcut priveliște îngerilor și oamenilor 

bucură-te 

Dimitrie. 

*** 

Dan BISTRICEAN 

Sfinților români din temnițele comuniste 

Să ni-i închipuim astfel 

zdrențuiți 

mirosind greu a sânge, tină și rugină 

cu lanțuri ca niște reci reptile 

cu jivina deznădejdii 

târându-se ca o aspidă în urma lor 

acum e plimbarea de trei minute 

în cerc și 

deasupra lor cerul apasă greu 

cerul Aiudului și cerul Piteștiului 

și cerul Sighetului și cerul Canalului 

apasă cerul cu tăcerea lui peste 

muțenia lor 

peste foamea și peste frigul lor 

peste gândul lor întors rareori acasă 

jivina mârâie însă înciudată 

e singura care aude ceva 

și care pricepe 

ceva ca o șoaptă surdă 

ce vine din piepturile lor vinete: 

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu 

Miluiește-mă pe mine păcătosul. 

Dan Bistricean s-a născut la 25 iunie 1975 în 

Suceava. Este licențiat în filosofie și istorie. Este 

autorul a patru volume de poezie: Ochii din 

buzunare, Brăila, Editura Opinia, 2009, Amiaza 

omului cu felinar, Brăila, Editura Opinia, 2010, 

Kerkoporta, Iași, Editura Pim, 2012 și Patruzeci, 

Brăila, Editura Proilavia, 2014. Prezent în 

Antologia Poezie și proză la Dunărea de Jos, 

Brăila, Editura Ex Libris, 2008 și în Dicționarul 

scriitorilor brăileni, Brăila, Editura Proilavia, 2010. 

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 


Sonet – Ochiul sufletului 

pentru doamna Angela Burtea 

Cu ochii-ntorși, spre Ochi, privesc. Mă scutur 

De atâtea câte văd, aici, și afară, 

Mă sui în ceruri fără nicio scară 

Și Cartea cu Sonete am s-o flutur. 

Vasile MANDRIC 

În Casa Sufletului – iarăși strecor, 

Dorința mea, furiș, în patru labe, 

Cuvinte îmi aleg, din cele slabe, 

Ușoare ca și-o pană de cocor. 

Și-încarc în vers atâta cât va duce, 

Pân-și-Universul întru-unu-încape, 

Pe umeri îmi mai pun și eu o cruce! 

Golgota mea e-n Glanda Pineală, 

De-acolo curge și pustiu și ape, 

Somn adormit în visul meu se scoală. 

Sonet - Casa sufletului 

Cu ochii-ntorși privesc, nu-n cord ci-n creier, 

Iar bruma vieții încă-i trecătoare, 

Mai sper să-mi fie zilele cu soare, 

Că-n loc ascuns, acolo-mi, cântă un greier. 

De visuri, viscolit, cânt ca Apolo, 

Căci voi nu știți ce am eu înăuntru, 

La casa Pineală-n care intru, 

Să văd dacă-a rămas ceva acolo?! 

Sincopa destinului 

pentru doamna Valentina Balaban 

De ce mai scrii frumoasă Valentina! 

Prin câte ceruri pașii tăi ne poartă, 

Mânați de gânduri și apoi se soartă? 

Dar ție nici nu-ți pasă, ești regină! 

Sincopele ni le-ai transmis și nouă, 

În porții mici, bucată cu bucată, 

Însă eu știu ce-a fost întâia dată, 

Ne-ai ospătat cu cer și-am băut rouă. 

Cuvintele te apără de rele 

Pe nave cosmice, apoi, le-mbraci, 

În Carul-Mare, ce-i păzit de stele. 

Azi, câini turbați, încearcă să ne muște, 

Dar tu memoria să nu-ți încarci, 

Căci, s-o găsi vreun doctor să-i împuște? 

Dar sufletul se pare că n-ascultă 

Și cam se ceartă cu-un Destin sau Soartă, 

Când nu mai poate-avea iubire multă. 

Și dacă cere altceva nu-mi pasă, 

Voi pune un afiș legat de poartă, 

Poetul, iară, a plecat de-acasă! 


Dumitru Matei: 

Pe moșia Rusetteștilor 

Într-o înlănțuire logică, firească, se prefiră 

evenimente de viață, experiențe, fapte și 

întâmplări, oameni și iar oameni. Dumitru Matei 

și-a încercat condeiul pe Ulița morii – 273, acolo 

unde și-a descărcat sacul amintirilor, nostalgiile 

copilăriei din Mărtineștiul părinților săi. Revine 

anul acesta, 2018, cu o lucrare memorialistică, 

dar, în egală măsură, documentară sub rigoarea 

monografiei, obiectul studiului fiind localitatea 

Răducăneni, județul Iași, leagănul vieții active a 

autorului. Nu abdică de la stilul de povestitor 

moldav, riguros cu amănuntele, respectă 

cronologia. Iubitor de semeni, face un tur de forță 

în a-i nominaliza pe toți aceia cu care și-a 

intersectat cărările vieții. 

În fața manuscrisului, căutând formula de 

prezentare cea mai potrivită, am socotit că 

abordarea grosso-modo nu avantajează. Din 

motive didactice (ne aflăm între profesori, nu?) 

am împărțit materialul în câteva secvențe unitare 

ca structură epică. 

Prima: Viața ca o șansă... 

Doi tineri, frumoși și sănătoși, Dumitru și 

Marietta descoperă dragostea, iau viața de piept și 

dau cu ea de pământ. Au cerut un singur lucru 

(fiind profesori): șansa de a avea catedre la 

aceeași școală, fără aspirații urbanizate cum ar fi 

capitala de județ, oriunde în Moldova, numai să fie 

împreună. Viața le-a oferit șansa la Răducăneni, 

unde s-a înfipt adânc și temeinic ancora corabiei 

lor. Romantic, plin de gingășie este accesul pe 

prima treaptă a căsniciei cu două linguri și o 

farfurie. Indicibil sentiment de realizare în viață și 

cu un astfel de debut! 

Profesori dedicați educării și instruirii copiilor, șiau 

desăvârșit vocația, au urcat treptele afirmării 

profesionale până la ultimul grad didactic. Viața - 

ca un șir neîntrerupt de șanse pe care familia 

Matei le-a exploatat sistematic. Cea mai 

importantă șansă s-a dovedit posibilitatea ardentă 

a propagării culturii în rândul elevilor ori adulților. 

Ca un summum al evenimentelor vieții, la oferite 

se înscriu mai mult decât la primite. Cinstiți, 

onești, naivi în a crede că pot schimba lumea, 

n-au abdicat de la corectitudine, principialiatate, 

chiar dacă cu o floare nu se face primăvară. Da!, 

dar floarea rară a recunoștinței, cinstei fără cusur 

este cu atât mai strălucitoare într-o lume 

pervertită de corupție. 

A doua: Din pulberea istoriei... 

Autorul însuși recunoaște că nu sunt mulți 

aceia care să zăbovească asupra istoriei 

meleagurilor răducănene. Drept urmare, o face 

domnia-sa cu destulă aplecare, documentat, 

justificând într-un fel titlul cărții: Pe moșia 

Rusetteștilor. 

Jenică CHIRIAC 

Această parte a lucrării, prin consistența 

informațiilor, dar și ca întindere, aspiră la 

calitatea de monografie sui-generis. În altă 

construcție epică, pe o schemă prestabilită s- 

ar putea constitui ca operă de sine stătătoare, 

aceasta presupunând și adoptarea limbajului 

științific. Dintr-un uric din data de 8 iulie 1635 

emis de Vasile Lupu, Domnitorul Moldovei 

aflăm: Să fie tare și puternic cu cartea 

Domniei meale.... Cu acest document, 

domnitorul îl autorizează pe Dumitru Buhuș, 

ajuns în favoruri domnești, să întemeieze sat 

într-un loc unde pădurea fusese defrișată, și 

unde, ... la 20 martie 1636, Domnul trimite pe 

Chicoș Șetrariul Cel Mare pentru a stabili 

hotarul satului și al moșiei...(pag.77). 

A treia: Sportul rege, sau regele... 

sporturilor... 

Ca profesor de educație fizică, Dumitru 

Matei a fost îndrituit să promoveze toate 

sporturile individuale și colective, de vară ori 

de iarnă. Rolul său didactic era de a descoperi 

talentele dintr-un domeniu ori altul, de a le 

susține spre afirmare și dezvoltare. Pe de altă 

parte, se cunoaște apetitul tineretului pentru 

sportul-rege, fotbalul. Din acest punct de 

vedere, autorul cărții, conjugându-și propriile 

afinități, înclinații și preferințe s-a dedicat, cu 

trup și suflet acestui sport cu cea mai mare 

audiență de masă. Din carte aflăm implicarea 

profesorului Dumitru Matei în a sluji cu 

credință și consecvență balonul rotund, 

începând cu aspectele formale, mica birocrație 

constând, în principal, din înființarea 

asociațiilor de profil, legitimarea de jucători, 

perceperea de cotizații, atragerea de 

sponsorizări, cheltuieli și deconturi, de 

transport la competiții și continuând cu 

activitățile propriu-zise - stabilirea schemelor 

de joc, întocmirea grilei de funcții la echipă, 

organizarea antrenamentelor. Într-un scheci, 

marele actor Toma Caragiu persifla tagma 

arbitrilor de fotbal pentru implicarea acestora, 

mai puțin ortodoxă, în desemnarea 

învingătorului. În ce-l privește, Dumitru Matei 

n-a fost scutit de surprize neplăcute, de un 

arbitraj necinstit, părtinitor. Această corupție 

din sport a făcut și mai face mult rău în ce 

privește afirmarea valorilor. 


A patra: Manual de extracurriculare... 

În continuare voi scrie despre activitatea 

cultural-artistică de la Răducăneni... (ne 

avertizează autorul, pag 121). Și... într-o 

devălmășie de talente rurale, elevi și adulți, se 

derulează filmul frumoaselor tradiții locale ce-și 

găsesc reflectarea în coruri mixte, formațiuni de 

teatru, brigăzi artistice cu textieri autohtoni, 

formații de dansuri populare, altele asemenea. 

Toate acestea au dat ritm și culoare vieții 

spirituale locale, au încântat sute și mii de 

spectatori, au inclus în palmares premii la 

concursuri județene și naționale. 

Am intitulat secvența Manual de 

extracurriculare, datorită expedițiilor organizate 

de autor la munte dar și cele în Delta Dunării, de 

la Bălteni. Descrierea amănunțită a acestor 

acțiuni se constituie în exemple de bune practici. 

Organizarea, ca la carte, stabilirea listelor 

minimale de articole ce trebuia luate, modul 

cum se cerea amenajat habitatul, dispunerea 

corturilor, construcția pivniței de alimente, 

repartizarea sarcinilor în grup, rotirea cadrelor la 

bucătărie, practicarea pescuitului sportiv, totul și 

toate și-au dovedit, în timp, utilitatea și 

eficiența, au contribuit la succesul acestor 

activități. Cu alte cuvinte, pentru un novice, 

cartea domnului Matei se poate constitui într-un 

util ghid, reducând posibilitatea apariției unor 

erori cu urmări imprevizibile și nedorite. Singura 

umbră ce a planat peste aceste deplasări a fost 

absența doamnei profesoare Marietta Matei, 

care, în perioadă, primise o funcție de 

responsabilitate, obligând-o să fie prezentă în 

localitate în anotimpurile estivale. 

Partea a cincea: În slujba comunității... 

A sosit momentul ca nea Miică să predea 

ștafeta Doamnei Marietta, care, timp de zece 

ani a păstorit poporul răducănean de pe fotoliul 

întâiului gospodar, adică, de primar. Fără falsă 

modestie, ori, din contră, dintr-o infatuare 

juvenilă, doamna trece prin filtrul amintirilor 

această perioadă corect, cinstit, obiectiv. Ține de 

anecdotică faptul că saturată de atâtea 

răspunderi, a cerut de cinci ori să fie eliberată 

din funcție. Mai marii județului aveau răspunsul 

standard: Noi te-am numit, noi te dăm afară!. 

Pe când o verișoară a emigrat în lumea 

capitalistă, doamna Marietta a alergat cu jalba, 

având speranța eliberării. N-a ținut figura! 

Decidenții i-au răspuns că verișoara nu era rudă 

de gradul I (!). Cum să scape din mână un 

primar eficient, bun organizator, autoritar? 

Numai simpla înșiruire a obiectivelor socialedilitare 

și economice realizate în mandatul 

doamnei primar te pune pe gânduri. 

În concluzie, ne putem exprima părerea că 

această carte, o cronică vie de aproape o 

jumătate de veac, merită o lectură atentă. 

Familia noastră de vajnici profesori a oferit mai 

mult decât a primit, a slujit, cu cinste și onoare 

comunitatea în care s-a integrat. Nu au fost 

martori pasivi ai dezvoltării lor pe toate 

planurile. S-au implicat, dovadă că locurile pe 

unde au trecut poartă amprenta personalității 

acestor intelectuali rasați, a unor răducăneni de 

suflet. Și nu este puțin lucru! 

Zig-Zag 

Luceafărul de dimineață, nr.5, mai 2018 – Criticul literar Dan Cristea laudă Elegia timpului semnată 

de Gabriel Chifu pe care-l consideră poet solar, poet al luminii prin definiție. Încep, precum tânjeam, să 

uit de mine/ Îngrijorările, potopul meu de-ngrijorări,/toate se sting, pier,/ca focul în odaie, iarna, când 

nu mai pui niciun vreasc – scrie poetul. Am văzut solaritatea dar nu am văzut poezia! Pare un număr 

totuși dedicat poeziei. Avem versuri semnate de Adi Cristi, Liviu Capșa, Adrian Popescu, Ion Cocora, 

Constantin Kapitza, Florin Costinescu și Sterian Vicol. Remarcăm sub semnătura lui Răzvan Nicula 

Literatura ca o lume-ntreagă dedicată lui Ioan Groșan care continuă seria dezvăluirilor sale literare.La 

mai multe! 

Orizont, nr.5, mai 2018 – Mircea Cărtărescu bagatelizează fenomenul Facebook despre care spune - 

Pentru mine FB nu e ceva important, ci o bagatelă, o joacă(...).Dar acolo nu postez nimic serios 

(...)acolo, oricum nimic din ce-aș scrie în jurnal. Serios? Ancheta revistei se intitulează Cum arată 

cititorul ideal al textelor dumneavoastră?. De semnalat ar mai fi Cronica măruntă și Tur de orizont pline 

de informații utile. 

Spații culturale, nr.58, mai/iunie 2018 – Nicolae Vasileanu scrie un articol despre ipocrizie intitulat 

Lista lui Nicolae Manolescu sau Cei mai importanți poeți români de azi unde arată cu degetul spre 

criteriile celebrei liste pe care criticul a alcătuit-o unde vede poeți din staful lui Manolescu(...), șefi de 

filiale ale Uniunii, editori care i-au publicat cărțile, poeți care organizează concursuri (...), conducători și 

redactori de reviste care apar sub sigla Uniunii, milionari, demni de clasamentele revistei Forbes, câțiva 

lăudaci de profesie, câțiva rătăciți cuminți... Interesant jurnalul lui Virgil Diaconu pus sub titlul Aurul și 

cenușa unei zile obișnuite. Mai semnalăm poeziile semnate de Camelia Manuela Sava, Adrian 

Munteanu, Nicolai Tăicuțu, Ion Roșioru, Adrian Botez, Geo Galetaru și Petrache Plopeanu pentru a 

aminti doar o parte din cei cuprinși în bogatul sumar al numărului. Nu putem încheia fără a menționa 

extinsele rubrici Raftul cu cărți și Reviste literare. (M.V) 


Grupul celor 10. Cine suntem noi 

(partea I-a) 

Dacă astăzi la Brăila avem o filială cu 33 

de membri, care organizează o activitate în 

Galeriile de Artă, care organizează tabere de 

creație, salon național de plastică mică, expoziții 

și participări interjudețene și naționale, care 

sprijină programul expozițional al galeriei 

Gheorghe Naum a Muzeului Brăilei Carol I care 

are schimburi expoziționale cu Galați, Buzău, 

Focșani, București, Rm. Vâlcea cu Republica 

Moldova și Bulgaria, cu membri ce sunt chemați 

în zeci de tabere de creație la Balcic, Târgoviște, 

Deva, Drobeta Tr. Severin, Alba Iulia, Blasova, 

Brăila, Doftana, Ploiești, Valea Călugărească (ca 

să enumerăm numai câteva), ei bine toate nu neau 

picat din cer, nu ni le-a dat nimeni, ba mai 

mult am să arăt cum zeci de ani ne-am zbătut să 

le câștigăm. 

Oficialii ne-au tratat cu indiferență ori ne-au lovit, 

împiedicat, deturnat, derutat încercând să ne 

abată, să ne supună, să ne impună, să ne 

folosească. Nici acum lucrurile nu sunt mai roze, 

C.L.M.-ul nu aplică, nu recunoaște, nu cunoaște 

statutul U.A.P.R. de organizație de interes public 

(deci pusă în slujba cetății, a cetățeanului, a 

artei) și ne tratează ca pe niște asistați, nici 

vorbă de un sprijin, de o comandă pentru nevoile 

(multe) ale clădirilor oficiale, ale datelor 

aniversare, ale instituțiilor comunale, teatru, 

muzeu, casă de cultură, fațade de clădiri istorice. 

Nu se aplică legea de impozitare a unor 

intreprinderi productive ca și cum cineva vreodată 

ar putea să evalueze viața arsă de un artist în 

opera de artă și să-i pună un preț. 

Arta nu e o marfă. Mecenații au fost primii care 

au înțeles și i-au sprijinit necondiționat pe artiști 

și nu le-a fost teamă că artiștii se vor îmbogății 

prin intermediul lor. Îndrăznesc să vorbesc pentru 

că mulți dintre dintre cei cu care am pornit la 

drum nu mai sunt și pentru că cei tineri (colegii) 

cred că noi le punem stavilă și vreau să le 

amintesc lor și ție cititorule cine suntem noi și 

cum am venit spre ziua de azi. Deviza noastră a 

fost Muncă, Speranță, Sacrificiu, Muncă, Trăire, 

totul pentru artă și pentru exprimare. Astăzi ni se 

pare normal că se vorbește de noi în toate 

centrele artistice puternice din țară, nouă ni s-a 

părut normal să-i primim în U.A.P.R. pe artiștii 

plastici din Slobozia și să-i ajutăm să-și facă 

filială pentru că ei aveau de toate, ateliere, sală 

expozițională perfectă, bunăvoință din partea 

C.L.M. și primăriei Slobozia, dar nu aveau decât 

3-4 artiști plastici. 

Hugo MĂRĂCINEANU 

Până în 1968 activitatea artistică în raionul 

Brăila din regiunea Galați gravita în jurul 

Teatrului Municipal Maria Filotti, a casei de 

cultură prin grupul folkloric Pandelașul și corul 

bărbătesc Armonia, a Școlii Populare de Artă 

(muzică, arte plastice, balet) și a filialei U.A.P. 

înființată și condusă de Gh. N. Naum. 

Gravorul, graficianul și pictorul Gh. N. Naum 

este ctitorul Școlii Populare de Artă și al 

Uniunii Artiștilor Plastici, își realizase visul ce 

începuse cu Grupul celor patru și iată că acum 

se putea vorbi de mai mult decât un sindicat al 

artiștilor, se realizase o uniune de profesioniști 

(lucru agreat de P.C.R. pentru a-i conduce, 

controla și folosi în scopuri propagandistice) în 

care foarte repede se vor forma clanuri pe 

secții, pe prietenii. Devenise o adevărată 

deviză emblematică zicerea că la Fondul 

plastic era Foamete (celebrul grafician) iar la 

Uniune era Jale (Ion Jalea, sculptor). 

Prin anii 60 Alexandru Ciucurencu se adresa lui 

Naum (membru în Consiliul de Conducere al 

U.A.P. ), - măi Ghiță, spune-le celor de la Fond 

să-mi mai dea și mie un împrumut că nu pot 

trăi! Ori să-i favorizeze niște achiziții- dar 

acestea se făceau prin intermediari activiști de 

partid, de sindicat - niște culturnici bine plasați 

în rețeaua politică ce penetra totul- școală, 

sindicat, organizații obștești, cooperatiste, 

cluburi, armată, C.A.P.-uri. Școala Populară de 

Artă producea pe bandă rulantă vitrinieri, 

firmangii pictori amatori, cu ea concurau și 

cluburile NAVROM, Progresul, Casa Armatei, 

Casa de Cultură unde amatorii, viitorii naivi 

îndrumați de niște binevoitori autodidacți, se 

întreceau în reproduceri (mai ales din arta 

rusă- Aivazovski, Siskin, Perov, Levitan) pe 

care le executau pe gustul onor clientelei. 

Școala Populară de Artă unde activau 

Gh.N.Naum, Angela Tomozei, Catrava, M. 

Gavrilov și mai târziu Trandafirea Cojocaru și 

Lungu Vespasian își căpătase în ochii 

notabilităților brăilene un renume special care 

îl face pe un tovarăș președinte de cooperativă 

să-i reproșeze unui absolvent de liceu de artă 

din Iași că – măcar n-ai terminat Școala 

Populară de Artă- vezi Doamne, liceul de artă 

era apă chioară. 


Toată acestă producție de reproduceri, inspirații, 

portrete la comandă, nature cu liliac, maci, 

ghiocei, margarete vin să concureze producția de 

reproduceri gata înrămate care au inundate 

librăriile (30 de lei tabloul) și numai bune de pus 

pe pereții școlilor, birourilor, scărilor de bloc, 

această artă în fruntea căreia se situa Paleta - 

unitate a cooperației care executa la comandă 

pentru onor clientelă - se mulează pe gustul unor 

oameni neformați, fără educație plastică, atrași 

doar de noutatea în sine a obiectului, tabloul. 

Piețele Brăilei se umplu de pânze pictate la 

metru, cerbi cât taurul comunal, maci cât o 

varză, lacuri și munți de un albastru de îți 

scânteie dinții și se vindeau. Acest orzat, acest 

năut ce se vrea a fi calea, continuă tradiția 

pictorilor (fii de negustori) ce copiau pe la Viena, 

Budapesta, Milano, Paris și veneau de uimeau 

Târgul, madamele și demoazelele cu arta lor, cu 

Talentul lor deosebit. 

În Statutul Uniunii Artiștilor Plastici se punea 

condiția unor studii de specialitate și a calitățílor 

certe, pe aceste criterii Gh. N. Naum îi atrage pe 

Găvenea și Pavlov de la Tulcea, pe Spirescu și 

Gruparea de la Galațí, pe cei de la Slobozia și 

Focșani și întemeiază filiala U.A.P. Brăila cu 

Cenaclul la Galați (înscrisuri de pe ștampila 

oficială a U.A.P. filiala Brăila). Publicul atât cât era 

este derutat, i se cântă în struna percepției sale 

limitate, nu mai există dictonul arta este pentru 

cei aleși pentru că pe cei ce veneau acum spre 

artă nu-i instruise, nu-i șlefuise și nu-i informase 

nimeni, ei trebuiau să vadă, să simtă și să creadă 

doar ceea ce i se dă, doar ce i se permite - nu 

șlefuire, nu educație. Pentru ca să-i ajute pe 

artiști (să-i poată controla, să poată să-i 

constrângă) partidul (P.C.R.) alocă bugete pentru 

achiziții valoroase (ce înseamnă valoroase s-a 

văzut mai apoi) din creațiile plastice. Fondul 

Plastic (formă de organizare care producea 

materiale pentru artă, comercializa produse 

artistice și acorda ajutoare și împrumuturi) 

devine mărul discordanței și calul de bătaie al 

disputelor economice. 

cererea de reorganizare a cenaclului Gh. Naum 

precursorul Grupului celor 10 

Ce visaseră cei ce le-au intemeiat și ce a ieșit! 

Fondul Plastic devine extrem de puternic și în 

el activau indivizi ce nu aveau niciun contact 

cu arta - contabili, planificatori, comisari de 

expoziții și bineînțeles activiști culturali (cu 

solide cursuri de partid și evaluări politice 

periodice). Dau un singur exemplu, când în 

1964 Romănia participă la cvadrienala de la 

Veneția participă cu 800 de lucrări de Ioan 

Țuculescu și cu grafică de Emilia Dumitrescu 

nu cu Chirnoagă, nu cu Szaba Bela, nu Gh. N. 

Naum, nu Foamete, nu A. Juqidi - când secția 

de grafică a U.A.P. a protestat la Ministerul 

Culturii tovarășil activișt responsabil i-a 

amenințat că nu le mai face achiziții, dar să 

stea liniștiți că vor intra și ei într-o expoziție 

itinerantă Kiev, Moscova, Ulan Bator, Beijing, 

Hanoi (dar alături de ei au intrat și lucrări ale 

Emiliei Dumitrescu artistul nostrum de talie 

internațională cum se exprima tataia Lungu 

prim-secretar al județului Brăila). 

Județul se naște în anul 1968 în urma revoltei 

populare, când noua împărțire administrativteritorială 

aronda Brăila tot la județul Galați. 

- va continua în numărul viitor - 


Efemeride 

Miroase a verde și a fum 

A cer albastru și tramvaie 

Împleticești un drum 

Și cauți trist 

O binefăcătoare ploaie. 

Vor plânge nori din înălțimi 

Și apa va călca-n picioare ... 

Acoperișuri 

Și va gusta pământul 

În pătrimi. 

Focuri de suflete 

Se vor topi 

Iar timpul se va sugruma-n secunde. 

Totu-i efemeridă 

Când printre vii 

Râd morții ce vor veni. 

Sentimente 

Au căzut secundele din minut 

Și infinitul s-a sfârșit 

Urma de pas ți-o sărut 

Cu buze ce mi-au ruginit. 

Capul mi-e plin de himere 

Sunt poate un pește uscat 

Port solzii în mine, fără vrere 

Ca un popă căzut în păcat. 

Am făcut o praștie de sentimente 

Să pot trage mai bine 

Țintașul prost, plin de regrete 

Ratează mereu inima din tine. 

Sinucidere pe o șină moartă 

pentru Virgil Andronescu 

Vrea să se sinucidă un poet 

După ce-n viața-i a tot împins la verb 

Își pune capul 

Pe șina ce parcă nu-i de fier. 

Să moară! 

Să-i fie necropsie poezia 

Să zică lumea 

Ce păcat 

Și ce frumos a scris 

Poetul care a plecat. 

Gâtul îi stă fix 

Pe șina tristă 

Totul și toate sunt un vis 

Despre o viață plânsă în batistă. 

Să-i fugă zborul din gând 

Globulele din el să plece 

Și sângele întins 

Să-i fie roșu, rece. 

Dar toate nu au fost 

Cum a prezis 

Căci șina ce alese 

Avuse viață odată 

Și ce-i mai trist 

Era acum 

O șină moartă. 


Acum trist, mă sinucid în poezie 

Ca un brad în mijloc de câmpie. 


Semnal 

Petre Ispirescu, Angela Burtea, 

Jucării și jocuri de copii. Ochiul Sufletului. 

București, 

Băile Olănești, 

Ed. Zorio, 2018. Ed. Mircea cel Bătrân, 2017. 

George Ioniță, 

Leagănul toamnei. 

Cluj-Napoca, 

Ed. Grinta, 2018. 

Nicolai Tăicuțu, 

Ploaie cu soare. 

Buzău, 

Ed. Editgraph, 2018. 

Valentin Popa, 

Eliade și brăilenii. 

Brăila, 

Ed. Istros, 2018 

Ana Sofian, 

Imperfect solubil. 

Iași, 

Ed. Pim, 2018. 

Vasile Mandric, 

101 sonete absurde. 

Iași, 

Ed. Pim, 2018. 

Petre Crăciun, 

Robert cel cuminte. 

București, 

Editura Zorio, 2018. 

Mircea Pora, 

Noua aristrocație. 

București, 

Ed. Eikon, 2018. 

Eliza Macadan, 

Lido – poezie 

italiană contemporană. 

București, 


Manuela Camelia Sava 

Murmurul gratiilor. 

București, 


Raluca Alina Iorga, 

Până la sfârșitul timpului. 

București, 

Ed. Smart Publishing, 2018. 


Brăila city tour 

Mircea Gabriel LÂLĂ 

Ziua de 20 ianuarie este o zi 

importantă pentru Brăila. Este ziua 

atestării documentare din 1368. În anul 

2018 a împlinit 650 de ani! 

Brăila este un oraș frumos care merită să 

fie descoperit. Programul Brăila city tour 

este tot mai căutat de turișți și vizitatori, 

care se află pentru câteva ore sau mai 

multe zile prin Brăila. Mulți ar spune că 

nu ai ce să vezi în acest oraș, care nu are 

renumele unui adevărat oraș turistic. Că 

nu are un centru istoric reabilitat, că 

zona falezei Dunării nu arată prea bine… 

Poate așa este, dar cine își dorește să 

afle mai multe din istoria bogată a zonei, 

poate să găsească multe obiective de 

patrimoniu, să afle poveșți interesante și 

să participe la diferite evenimente 

cultural-artistice. 

Am însoțit prin oraș multe persoane din 

toate colțurile lumii, în calitate de ghid de 

turism Brăila city tour. Majoritatea au 

rămas fascinați de importanța pe care a 

avut-o Brăila în context național și 

internațional, de etniile care au locuit aici 

și au conviețuit împreună, de povești și 

obiective turistice. 

Există multe locuri și străzi unde te poți 

relaxa, poți simți atmosfera boemă a 

anilor trecuți. 

Mulți au remarcat situația mai puțin 

friendly a centrului vechi, unii mi-au și 

spus acest lucru, dar că își doresc să se 

reîntoarcă la Brăila, pentru a descoperi și 

a se bucura de frumusețea orașului și a 

împrejurimilor. 

Dacă vă doriți o experiență turistică 

inedită, Brăila city tour/ Brăila walking 

tour vă așteaptă. 

(contact facebook - Braila city tour, 

email- proilaviabraila@yahoo.com) 

Cinste și recunoștință tuturor celor care 

ați luptat pentru aceste meleaguri!

Litera 13 - nr15

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?