Julia Quinn - Familia Bridgerton 8 - Fii a mea Lady Lucinda

JULIA QUINN-

Fi A MEA,

LADY LUCINDA

PROLOG

Londra, nu departe de St.George’s,

Hanover Square,

Vara lui 1827.

ii ardeau plăminii.

Gregory Bridgerton alerga. Alerga pe străzile

Londrei, nepăsător la privirile curioase ale celorlalţi.

Mişcările lui aveau un ritm ciudat, puternic - unu doi

trei patru, unu doi trei patru - care-l impingea şi-l

propulsa inainte, chiar dacă mintea lui rămăsese fixată

numai şi numai asupra unui singur lucru.

Biserica.

Trebuia să ajungă ia biserică. Trebuia să oprească

nunta.

De cit timp alerga? De un minut? De cinci? Nu

putea şti, nu se putea concentra la nimic altceva decit

la destinaţia iui.

Biserica. Trebuia să ajungă la biserică.

incepuse la ora unsprezece. Chestia asta. Ceremonia

asta. Lucrul ăsta care nu ar fi trebuit să se intimple.

Dar ea il făcuse totuşi. Iar el trebuia să il oprească.

Trebuia să o oprească pe ea. Nu ştia cum şi cu

siguranţă nu ştia de ce, dar ea făcea un lucru care era

o greşeală.

Ea trebuia să ştie că era o greşeală.

6 JULIA QUINN

Ea era a lui. Ei doi işi aparţineau. Ea ştia asta. La

naiba, ea ştia asta.

Cit timp durează o ceremonie de căsătorie? Cinci

minute? Zece? Douăzeci? Niciodată pină atunci nu il

interesase, niciodată nu-i trecuse prin cap să se uite la

ceas la inceput şi la sfirşit.

Niciodată nu se gindise că va avea nevoie de

această informaţie. Niciodată nu se gindise că ar

putea conta atit de mult.

De cit timp alerga? De două minute? De zece?

Patină cotind spre Regent Street, mormăind ceva

ce trebuia să ţină loc de „scuzaţi-mă”, cind intră intr-un

domn respectabil imbrăcat, aruncindu-i geanta pe jos.

in mod normal, Gregory s-ar fi oprit.

Nu acum.

Biserica. Trebuia să ajungă la biserică. Nu se putea

gindi la nimic altceva. Nu putea. El trebuia să...

La naiba! Se opri in trombă cind o trăsură ii tăie

calea. Punindu-şi miinile pe coapse - nu pentru că ar

fi vrut asta ci pentru că trupul lui disperat i-o cerea -

inspiră adinc uriaşe guri de aer, incercind să-şi

uşureze presiunea cumplită din piept, senzaţia aceea

cumplită de arsură, de sfişiere, ca...

Trăsura trecu şi el o porni din nou. Era aproape,

acum. Nu puteau fi mai mult de cinci minute de cind

plecase de acasă. Poate şase. I se păreau ca treizeci,

dar nu puteau fi mai mult de şapte.

Trebuia să oprească chestia asta. Trebuia să o

oprească. O va opri.

Putea vedea biserica. Turla ei se inălţa in depărtare,

spre cerul albastru, strălucitor. Cineva atirnase

flori de felinarele ei. Nu ştia ce fel de flori erau -

galbene şi albe, mai ales galbene. Se revărsau, intr-un

abandon nepăsător, iţindu-se din coşuri. Erau flori de

sărbătoare, vesele, cind totul era atit de greşit.

Aceasta nu era o zi de bucurie. Acesta nu era un

eveniment care trebuia sărbătorit.

FII A MEA, LADY LUCINDA 7

Iar el îl va opri.

incetini exact atit cit să poată alerga in sus pe trepte

l.ira să pice in nas, apoi smulse uşa deschizind-o larg,

mai larg, abia auzind zgomotul izbiturii de peretele

oxterior. Poate că ar fi trebuit să se oprească, să

respire. Poate că ar fi trebuit să intre incetişor, oferinduşi

o clipă de răgaz ca să ia notă de situaţie, să

aprecieze cit de departe ajunsese ceremonia.

Biserica era tăcută. Preotul işi oprise slujba şi

liecare spinare din fiecare strană se răsuci, pină cind

fiecare chip se intoarse spre spate.

Spre el.

- Nu, gifii Gregory, dar nu mai avea suflu şi nici el

nu-şi auzi cuvintele.

- Nu, spuse din nou, mai tare, ţinindu-se de marginea

băncilor, in timp ce inainta poticnit.

- Nu face asta!

Ea nu a spus nimic, dar l-a văzut. L-a văzut, cu gura

deschisă larg, in şoc. El ii văzu buchetul picindu-i din

miini şi ştiu - Dumnezeule, ştiu că ea rămăsese fără

suflu.

Era atit de frumoasă. Părul ei auriu părea să fi prins

in el toată lumina şi strălucea cu o intensitate care-l

umplu de putere. Se indreptă, continuind să respire

greu, dar reuşind acum să inainteze fără să se mai

sprijine.

- Nu face asta, spuse el din nou, inaintind spre ea

cu graţia tainică a celui care ştie ce vrea.

Care ştie ce ar trebui.

Ea continua să tacă. Toată lumea tăcea. Ciudat.

Trei sute de oameni din cea mai inaltă societate

londoneză, adunaţi intr-o singură clădire şi nici unul nu

putea rosti o vorbă. Nici unul nu-şi putea lua ochii de la

el, in timp ce inainta de-a lungul culoarului.

- Te iubesc, spuse el chiar acolo, chiar in faţa

tuturor. Şi ce dacă? De ce să ţină secret? Nu o va lăsa

8 JULIA QUINN

să se mărite cu altcineva, fără să se asigure că o lume

intreagă va şti că inima lui ii aparţiea ei.

- Te iubesc, spuse el din nou şi cu coada ochiului ie

putea vedea pe mama şi pe sora lui, stind afectate in

bancă, cu gurile căscate de şoc.

Continuă să inainteze. De-a lungul culoarului dintre

bănci, cu fiecare pas mai sigur, mai increzător.

- Nu face asta. Nu te mărita cu el, spuse el ieşind

din culoar, intrind in absidă.

- Gregory! Ce cauţi aici? şopti ea.

- Te iubesc, spuse el, pentru că era singurul lucru

de spus. Era singurul lucru care conta.

Ochii ei se aprinseră şi-i putu vedea respiraţia

oprindu-i-se in git. Se uită in sus la bărbatul cu care

incerca să se mărite. Sprincenele acestuia se ridicară,

in timp ce omul făcu un semn mic, din umăr, ca şi cum

ar fi spus, Este alegerea ta.

Gregory se lăsă intr-un genunchi.

- Căsătoreşte-te cu mine, spuse ei, cu tot sufletul in

aceste cuvinte.

7 Căsătoreşte-te cu mine.

incetă să mai respire. intreaga biserică incetă să

mai respire.

Ochii ei se opriră intr-ai lui. Erau uriaşi şi limpezi şi

aveau in ei tot ce crezuse el vreodată că era bun şi

bine şi adevărat.

- Căsătoreşte-te cu mine, şopti el pentru ultima

oară.

Buzele ei tremurară, dar vocea ii era clară, cind

spuse...

CAPITOLUL 1

Cind eroul nostru se indrăgosteşte

Două luni mai devreme

Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor din cercul

lui, Gregory Bridgerton credea in marea iubire.

Ar fi trebuit să fie nebun să nu creadă.

Avind in vedere următoarele:

Fratele lui mai mare, Anthony.

Sora lui mai mare, Daphne.

Ceilalţi fraţi ai lui, Benedict şi Colin, ca să nu le mai

pomenim pe surorile lui, Eloise, Francesca şi (enervant

dar adevărat) Hyacinth, cu toţii - cu toţii- fiind cit

se poate de nebuni de fericire in căsnicie.

Pentru majoritatea bărbaţilor, o asemenea situaţie

nu ar produce decit fiere, dar pentru Gregory, care se

născuse cu o dispoziţie neobişnuită spre veselie, chiar

dacă, ocazional (potrivit surorii lui mai mici) enervantă,

acest lucru insemna doar că el nu avea altă variantă

decit să creadă in ceea ce era evident:

Că dragostea exista.

Nu era o născocire stufoasă a imaginaţiei, al cărei

scop era să-i impiedice pe poeţi să moară de foame.

Poate că nu era ceva ce puteai mirosi sau atinge, dar

era acolo şi nu era decit o chestiune de timp ca să o

găsească şi el pe femeia visurilor lui şi să se aşeze la

10 JULIA QUINN

casa lui, să fie rodnic, să se inmulţească şi să capete

hobiuri inutile, cum ar fi confecţionarea obiectelor din

papier mâche sau colecţionarea razătoarelor pentru

nucşoară.

Totuşi, dacă ţinea neapărat să pună punctul pe /',

ceea ce părea mult prea precis pentru un concept atit

de abstract, ei bine, visele lui nu includeau o femeie.

Mă rog, nu una cu atribute specifice şi identificabile. El

nu ştia nimic despre femeia lui, cea care se presupunea

că-i va schimba complet viaţa, transformindu-l

intr-un fericit stilp a! plictiselii şi respectabilităţii. El nu

ştia dacă va fi scundă sau inaltă, brunetă sau blondă,

li plăcea să creadă că va fi inteligentă şi că va avea un

fin simţ al umorului, dar mai mult decit atit, ce putea şti

el? Poate că va fi timidă sau vorbăreaţă. Sau o să-i

placă să cinte. Sau poate că nu. Poate că va fi o

călăreaţă bună şi va avea tenul bronzat de la prea mult

stat in aer liber.

Nu ştia. Cind venea vorba despre această femeie,

această femeie imposibilă, minunată şi in prezent

inexistentă, singurul lucru pe care-l ştia era că atunci

cind o va găsi...va şti că e ea.

Nu ştia cum va şti; ştia pur şi simplu că va şti. Ceva

atit de extraordinar, atit de zguduitor şi de schimbătordeviaţă...

ei bine, nu va intra şoptind, in existenţa lui.

Va intra total şi in forţă, ca proverbiala lovitură de

leucă. Singura problemă era cind.

Iar intre timp, el nu vedea nici un motiv să nu se

distreze ca lumea, anticipind venirea ei. in fond, nu era

nevoie să te porţi ca un călugăr, aşteptind marea

iubire.

Iar Gregory era un tinăr tipic din societatea londoneză,

beneficiind de o alocaţie confortabilă - in orice

caz, nu extravagantă - avea mulţi prieteni şi suficientă

minte să ştie cind să se retragă de la masa de joc. Era

considerat o partidă suficient de decentă pe Piaţa

Căsătoriilor, chiar dacă nu cea mai bună alegere (al


p.itrulea fiu nu airăgea niciodată cine ştie ce atenţie) şi

< ii intotdeauna inclus in lista de cereri, cind matroanoio

societăţii aveau nevoie de un bărbat eligibil,

pontru intregirea numărului. La dineuri.

Ceea ce făcea ca alocaţia sus menţionată să se

mai intindă puţin - intotdeauna exista un beneficiu.

Poate că ar fi trebuit să fie ceva mai motivat in viaţa

lui. Un sens oarecare sau măcar un proiect efectiv, de

realizat. Dar asta mai putea aştepta, nu? in curind, de

asta era sigur, totul se va limpezi. O să ştie exact ce

anume işi dorea să facă şi cu cine anume işi dorea să

facă şi intre timp, o să...

Nu o să se distreze. Ce! puţin, nu in clipa asta.

Să fim mai expliciţi:

Gregory stătea in clipa asta intr-un fotoliu din piele,

unul destul de primitor, nu că asta ar avea vreo

pondere asupra chestiunii, alta decit aceea că lipsa

disconfortului ducea la starea de visare cu ochi

deschişi, ceea ce, la rindui ei, ducea ia a nu-şi asculta

fratele care, ar trebui menţionat, stătea in picioare, la

vreo patru metri de el, vorbind despre una, despre aita,

impiicind aproape cu certitudine unele variaţii ale

cuvintelor îndatoriri şi responsabilităţi.

Gregory nu era chiar foarte atent. Rareori era.

Mă rog, ocazional era, dar...

- Gregory? Gregory!

Se uită in sus, clipind des. Anthony stătea cu

braţele incrucişate, ceea ce nu era niciodată un semn

bun. Anthony era Vicontele Bridgerton şi asta de mai

bine de douăzeci de ani. Şi chiar dacă era - şi Gregory

ar fi confirmat primul acest lucru - cel mai bun dintre

fraţi, ar fi fost totuşi un perfect lord feudal.

- imi cer scuze că iţi tulbur gindurile, care or fi

acelea, dar intimpiător - doar intimplător - ai auzit

ceva din ce-am spus? il intrebă Anthony pe un ton sec.

12 JULIA QUINN

- Sirguinţă, direcţie. Gregory repetă papagaliceşte,

dind din cap cu ceea ce considera el a fi suficientă

gravitate.

- Sigur, replică Anthony şi Gregory se felicită pentru

performanţa lui in mod evident inspirată.

Sigur, a trecut de mult vremea cind te mai gindeai

la o direcţie in viaţa ta.

- Aşa este, şopti Gregory, măi ales pentru că ratase

cina şi lui iiêra foame şi auzise că se serveau gustări

in grădină. in plus, niciodată nu avea rost să discute in

contradictoriu cu Anthony. Niciodată.

-Trebuie să faci o schimbare, să alegi un nou curs.

- Desigur.

Poate că existau şi sendvişuri. Putea minca şi

patruzeci de chestii dintr-alea minuscule, cu coaja

tăiată chiar atunci.

- Gregory.

Vocea lui Anthony avea tonul acela. Tonul acela

care chiar dacă era imposibil de descris, era totuşi

uşor de recunoscut. Şi Gregory ştia că venise timpul

să fieatent.

- intr-adevăr - spuse el, pentru că sincer, era

remarcabil felul in care un singur cuvint poate amina o

propoziţie necesară - presupun că o să mă alătur

clerului.

Anthony deveni stană. Mort, ingheţat, rece. Gregory

se opri să savureze momentul. Păcat că trebuia să

devină un prăpădit de vicar ca să obţină acest lucru.

- Ce-ai spus? reuşi Anthony să ingaime, intr-un

tirziu.

- Nu că aş avea prea multe variante.

Spunind asta, Gregory işi dădu seama că era

pentru prima oară că vorbise despre aceste planuri.

Acest lucru le făcea intr-un fel mai reale, mai definitive.

- Ori armata, ori clerul, continuă el. Şi da, trebuie să

spun că nu sint un trăgător prea bun.

Anthony nu spuse nimic. Cu toţii ştiau adevărul.


I )upa o clipă de tăcere jenantă, Anthony şopti:

Dar mai există şi săbiile,

Da, dar cu norocul meu, o să fiu trimis in Sudan.

' iiogory se cutremură: nu că aş fi excesiv de pretenţios,

dar sincer, căldura de acolo... Tu ai vrea să mergi

ncolo?

Anthony răspunse prompt:

Nu, sigur că nu.

Gregory incepu să savureze momentul.

Şi mai este şi mama.

Urmă o pauză. Apoi:

Ei nu i-ar face prea mare plăcere să ajung acolo,

iar apoi, trebuie să ştii că tu vei fi acela care o să

trebuiască să o ţii de mină de cite ori işi va face griji,

sau va avea vreun coşmar infricoşător despre...

- incetează, il intrerupse Anthony.

Gregory işi permise un zimbet interior. Nu era

corect faţă de mama lui care - şi cinstea il obliga să

sublinieze acest lucru - niciodată nu pretinsese că

prevede viitorul, nici măcar cu ceva atit de vag ca un

vis. Dar care va urî gindul ca el să plece in Sudan şi

Anthony chiar va trebui să plece urechea la toate

ingrijorările ei.

Şi cum Gregory nu dorea neapărat să părăsească

ţărmurile ascunse in ceaţă ale Angliei, ideea era

oricum ipotetică.

- Corect, spuse Anthony. Corect. Oricum, sint fericit

că am reuşit in sfirşit să avem această discuţie.

Gregory se uită la ceas.

Anthony işi drese glasul şi cind continuă, vocea lui

trăda o undă de nerăbdare.

- Şi că in sfirşit te gindeşti şi tu la viitorul tău.

Gregory simţi cum i se intărerşte maxiliarui.

- Dar nu am decit douăzeci şi şase de ani, ii

reaminti el lui Anthony. Cu siguranţă, prea puţin pentru

repetarea atit de frecventă a cuvintului în sfîrşit.

Anthony işi arcui doar o sprinceană.

14 JULIA QUINN

- Să iau legătura cu arhiepiscopul? Să vedem dacă

iţi găsim o parohie?

Pieptul lui Gregory se contorsionă intr-un neaşteptat

spasm de tuse. Spuse, cind fu din nou in stare:

- Ăăă, nu. Nu incă, cel puţin.

Un colţ al gurii lui Anthony se mişcă. Dar nu mult şi

in nici un caz, nu in limitele definiţiei zimbetului.

- Te-ai putea căsători, spuse el incet.

- M-aş putea. Şi o s-o fac. De fapt, chiar plănuiesc

asta, conveni Gregory.

- Serios?

- Cind o să găsesc femeia potrivită.

După care, văzind expresia dubioasă a tui Anthony,

Gregory adăugă:

- Cu siguranţă că tu, mai mult ca oricine, mă vei

sfătui să fac un mariaj din dragoste şi nu unul din

interes.

Anthony era renumit pentru cit era de indrăgostit de

soţia lui şi, in mod inexplicabil, cit era soţia lui de indrăgostită

de el. Anthony era renumit şi pentru devotamentul

lui pentru cei şapte fraţi mai mici, aşa incit

Gregory nu ar fi trebuit să simtă un val atit de

neaşteptat de emoţie, cind Anthony rosti incet:

- iţi doresc şi ţie toată fericirea de care mă bucur

eu.

Gregory fu salvat de la un răspuns de chiorăitul

foarte sonor din stomacul lui. ii aruncă fratelui său o

privire prostească.

- Scuză-mă. Am ratat cina.

- Ştiu. Te-am aşteptat mai devreme.

Gregory evită să tresară.

- Kate a fost destul de nefericită.

Acesta era cel mai rău ce se putea intimpla. Cind

Anthony era dezamăgit, era un lucru. Dar cind

pretindea că soţia lui fusese intr-un fel afectată...

Ei bine, acum Gregory ştia că avea probleme.


Am plecat tirziu din Londra, biigui el. Era

ut Invarul, dar tot nu era o scuză pentru proastele lui

maniere. Fusese aşteptat la cină, iar el nu apăruse. ii

vi mi sa spună „o să incerc să o impac”, dar in ultima

clipa işi muşcă iimba. intr-un fel, asta ar fi inrăutăţit şi

mai mult lucrurile, pentru că ar fi fost ca şi cum ar fi luat

pica uşorintirzierea lui, presupunind că era in stare să

dopaşească orice moment neplăcut cu un zimbet sau

cu un comentariu superfluu. Ceea ce reuşea adesea,

dar dintr-un anumit motiv, acum...

Nu vroia s-o facă.

imi pare rău, spuse el, in schimb. Şi chiar ii părea.

- Este in grădină, spuse Anthony bosumflat. Cred

ca intenţionează să organizeze un dans in seara asta -

in curtea interioară, dacă-ţi vine să crezi.

Lui Gregory ii venea să creadă. Suna in stilul

cumnatei lui. Ea nu era genul care să lase să-i scape

vreo ocazie şi cu o vreme atit de neobişnuit de

frumoasă, de ce să nu organizeze pe nepregătite şi

puţin dans?

- Ai grijă să dansezi cu cine vrea ea. Lui Kate nu ii

place ca vreo tinără domnişoară să se simtă cumva

stingheră.

- Sigur că nu, biigui Gregory.

- Vin şi eu peste un sfert de oră, spuse Anthony

intorcindu-se inapoi la biroul lui, unde il aşteptau

citeva teancuri cu diverse hirtii.

- Mai am incă ceva de terminat, aici.

Gregory se ridică.

- O să-i transmit lui Kate. După care, interviul in

mod clar fiind ajuns la capăt, părăsi incăperea şi se

indreptă apre grădină.

Trecuse ceva vreme de cind nu mai fusese la

Aubrey Hali, străvechea reşedinţă a familiei Bridgerton.

Desigur, familia se aduna aici, in Kent, de Crăciun, dar

in realitate acesta nu era căminul lui Gregory şi nu

fusese niciodată. După moartea tatălui, mama lor

16 JULIA QUINN

făcuse un lucru neobişnuit şi-şi dezrădăcinase familia,

alegind să petreacă cea mai mare parte a anului la

Londra. Ea nu o spusese niciodată, dar Gregory

bănuise intotdeauna că vechea, graţioasa reşedinţă

adunase in ea prea multe amintiri.

Ca urmare, Gregory se simţise intotdeauna mai

acasă in oraş, decit la ţară. Casa Bridgerton din

Londra era casa copilăriei lui, nu Aubrey Hali. Dar ii

făceau totuşi plăcere aceste vizite, cu toate distracţiile

bucolice, cum erau călăritul şi inotul (cind apa lacului

era destul de caldă ca să permită asta) şi ciudat, ii

plăcea schimbarea de ritm. ii plăcea aerul curat, liniştit,

după luni de zile petrecute in oraş.

Şi ii plăcea felul in care il putea lăsa in urmă, cind

totul devenea prea liniştit şi curat.

Festivităţile serii aveau loc pe peluza sudică, sau

cel puţin aşa ii spusese majordomul, la sosire. Părea

un loc bun pentru o petrecere in aer liber - terenul era

plan, cu vedere spre lac şi cu un patio mare, cu multe

locuri unde te puteai aşeza dacă erai mai puţin

energic.

Apropiindu-se de salonul cel lung care se

deschidea spre afară, auzea murmurul vocilor, prin

uşile inalte, vitrate. Nu prea ştia cită lume invitase

cumnata lui la această petrecere - poate ceva intre

douăzeci şi treizeci de persoane. Suficient de puţine

ca să creeze senzaţia de intimitate dar totuşi suficient

de multe, ca dacă cineva dorea să se retragă pentru

puţină linişte, să o poată face fără ca absenţa lui să

creeze un gol.

Traversind salonul, Gregory inspiră adinc,

incercind să stabilească ce fel de gustări se decisese

Kate să servească. Fireşte, nu vor fi multe; işi ghiftuise

deja oaspeţii, la cină.

Dulciuri, decise Gregory adulmecind o aromă de

scorţişoară, in clipa in care călca pe dalele de piatră


tlln p.itio. Răsuflă plin de dezamăgire. Murea de foame

ţii o bucată bună de carne ar fi fost perfectă, acum.

Dar intirziase şi vina nu era decit a lui şi Anthony

i .11 li luat capul dacă nu se alătura imediat petrecerii,

ilni i prăjiturele şi biscuiţi, punct.

Păşind afară, o briză caldă ii mingiie pielea. Era

mmarcabil pentru luna mai; toată lumea nu vorbea

clocit despre asta. Era genul de vreme care părea să

creeze bună dispoziţie - atit de surprinzător de

plăcută, incit nu te puteai abţine să nu zimbeşti. Şi

ciosigur, oaspeţii care se invirteau prin jur erau in cea

mai bună dispoziţie; zumzetul scăzut al conversaţiei

nra presărat de frecvente hohote de ris.

Gregory se uită in jur, atit după ceva gustări cit şi

după cineva cunoscut, de preferinţă cumnata lui, Kate,

pe care buna cuviinţă ii dicta să o salute prima. Dar in

timp ce ochii lui măturau scena, o văzu in schimb, pe...

Ea.

Şi a ştiut. A ştiut că ea era aceea. Rămase incremenit,

transfigurat. Aerul nu ieşi grăbit din trupul lui;

păru mai curind să se strecoare incet, pină cind nu

mai rămăsese nimic, in timp ce el stătea acolo, golit,

dorindu-şi mai mult.

Nu-i putea vedea faţa şi nici profilul. Nu-i vedea

decit spatele, curba perfectă a cefei, tăindu-i răsuflarea,

o şuviţă de păr blond unduindu-i-se pe umăr.

Şi singurul lucru la care se putea gindi era - Sînt

distrus.

Da, era distrus pentru toate celelalte femei. Această

intensitate, acest foc, acest copleşitor sentiment al

justeţii - niciodată nu mai simţise ceva asemănător.

Poate că era o prostie. Poate că era o nebunie.

Poate că erau ambele. Dar el se aflase in aşteptare. Se

aflase in aşteptare, de atita vreme, pentru acest

moment. Şi brusc ii deveni clar - de ce nu intrase in

armată sau in rindul clerului, sau de ce nu acceptase

18 JULIA QUINN

una dintre ofertele frecvente ale fratelui său, de a prelua

spre administrare o proprietate Bridgerton, mai mică.

El aştepta. Asta era totul. La naiba, nici măcar nu-şi

dăduse seama de cit de multă vreme nu făcuse nimic

altceva decit să aştepte această clipă.

Şi iată clipa.

lat-o pe ea.

Şi el a ştiut.

A ştiut.

Traversă incet peluza, uitind de mincare şi de Kate.

Reuşi să le salute biiguit pe cele citeva persoane cu

care se intersectă, păstrindu-şi ritmul. Trebuia să

ajungă la ea. Trebuia să-i vadă chipul, să-i inspire

parfumul, să-i audă sunetul vocii.

Şi iată-l acolo, la doar ciţiva paşi distanţă. Rămăsese

fără suflu, oarecum mulţumit să se afle doar in

apropierea ei.

Ea sătea de vorbă cu o altă tinără, cu destulă

animaţie ca să-şi dea seama că erau bune prietene.

Rămase o clipă acolo, privindu-le doar, pină cind ele

se intoarseră incet şi işi dădură seama de prezenţa lui.

Le zimbi. incetişor, vag. Şi spuse...

- Bună seara.

Lucinda Abernathy, Lucy pentru toţi cei care o ştiau,

işi reţinu un oftat cind se intoarse spre domnul care se

strecurase in dreptul ei, probabil ca să ii facă ochi dulci

Hermionei, aşa cum făceau, da, toţi cei care o vedeau

pe Hermione.

Era un risc profesional să fii prietenă cu Hermione

Watson. Hermione colecţiona inimi sfărimate aşa cum

bătrinul vicar de la abaţie colecţiona fluturi.

Singura diferenţă fiind, desigur, aceea că Hermione

nu le fixa in ace, in colecţia ei. Pentru respectarea

adevărului, Hermione nu-şi dorea să cucerească

inimile domnilor şi nici nu-şi dorea să le fringă. Pur şi

simplu... se intimpla. Lucy se obişnuise deja cu asta.

Hermione era Hermione, cu părul ei blond deschis, de


culoarea untului, cu o faţă in formă de inimă şi cu ochi

uriaşi, depărtaţi, de cel mai uluitor verde.

Pe de altă parte, Lucy era... in sfirşit, nu era

Hermione, asta ca să fie clar de la bun inceput. Era pur

şi simplu ea şi de cele mai multe ori, asta era suficient.

Lucy era, in aproape orice mod vizibil, doar o idee

mai puţin decit Hermione. O idee mai puţin blondă. O

idee mai puţin zveltă. O idee mai puţin inaltă. Culoarea

ochilor ei era o idee mai puţin vie - de un albastrucenuşiu,

de fapt - cit se poate de atrăgători cind erau

comparaţi cu orice alţi ochi in afară de cei ai

Hermionei, ceea ce nu-i prea folosea, de vreme ce ea

nu ieşea nicăieri fără Hermione.

Lucy ajunsese la această concluzie uluitoare intr-una

din zilele in care nu era atentă la lecţiile de Compoziţie

şi Literatură Engleză, la Colegiul Miss Moss’s pentru

Tinere Excepţionale, unde ea şi Hermione erau

studente de trei ani.

Lucy era o idee mai puţin. Sau dacă cineva vroia să

fie mai drăguţ, era pur şi simplu nu chiar.

Era, presupunea ea, rezonabil de atrăgătoare, in

acel stil englezesc tradiţional, sănătos, dar bărbaţii

păreau rareori (ah, mă rog, niciodată) loviţi de leucă, in

prezenţa ei.

Pe cind Hermione... ei bine, era un lucru bun că era

o persoană atit de drăguţă. Altfel ar fi fost imposibil să

fie prietene.

Da, asta şi faptul că Hermione efectiv nu putea

dansa. Vais, cadril, menuet - indiferent ce. Cind era

vorba de muzică şi de mişcare, Hermione nu putea

face nimic.

Şi era adorabil.

Lucy nu credea despre ea că era o persoană

superficială şi era convinsă că la nevoie s-ar fi aruncat

şi in faţa unei trăsuri de dragul bunei ei prietene, dar

simţea totuşi un fel de satisfacţie pentru că cea mai

20 JULIA QUINN

frumoasă fată din Anglia avea două picioare stingi sau

altfel spus, cel puţin unul, de lemn.

Metaforic vorbind.

Şi acum, incă unul. Un bărbat, desigur. Şi frumos,

pe deasupra. inalt, deşi nu exagerat, cu un păr

castaniu cald şi cu un zimbet plăcut. Şi cu o scinteie in

ochii lui, a căror culoare nu o putea stabili exact, din

cauza luminii difuze.

Dar şi din cauză că de fapt nu-i vedea ochii, pentru

că el nu se uita la ea. El se uita la Hermione, ca toţi

bărbaţii, intotdeauna.

Lucy zimbi politicos, chiar dacă nu era convinsă că

el o observase şi il aşteptă să-şi facă plecăciunea şi să

se prezinte.

Şi atunci el făcu lucrul cel mai uluitor cu putinţă. işi

spuse numele - ar fi trebuit să ştie că era un

Bridgerton, după cum arăta - şi se aplecă şi ii sărută

ei, mai intii, mina.

Lui Lucy i se tăie respiraţia.

Apoi, desigur, inţelese ce anume făcea el.

Ah, era bun. Era intr-adevăr bun. Nimic, nimic nu

l-ar face pe un bărbat mai repede simpatic Hermionei

decit un compliment către Lucy.

Păcat pentru el că inima Hermionei era deja

angajată.

Ah, da. Ar fi amuzant să urmăreşti totul pină la

capăt.

- Sint Hermione Watson, spuse Hermione şi Lucy

constată că tactica domnului Bridgerton era de două

ori inteligentă. Sărutindu-i abia acum Hermionei mina,

putea intirzia mai mult deasupra ei şi asupra ei, după

care Hermione va fi cea care va trebui să facă

prezentările.

Lucy era aproape impresionată. Dacă nu altceva,

acest lucru spunea despre el că era ceva mai

inteligent decit un domn obişnuit.


Iar ea este cea mai bună prietenă a mea, Lady

i ucmda Abernathy, continuă Hermione.

O spusese aşa cum o spunea intotdeauna, cu

. ir. ujoste şi devotament şi poate doar cu cea mai vagă

urma de disperare, ca şi cum ar fi vrut să spună -

Pontru numele Lui Dumnezeu, aruncâ-i şi lui Lucy o

pnvire.

Dar, fireşte, ei niciodată nu i-o aruncau. Doar cind

ivoau nevoie de un sfat referitor la Hermione, la inima

≪si şi la cum să o cucerească. in asemenea situaţii,

l ucy era intotdeauna la mare căutare.

Domnul Bridgerton - domnul Gregory Bridgerton,

se corectă Lucy mental, pentru că după ştiinţa ei

existau trei domni Bridgerton in total, fără a-l mai pune

la socoteală pe viconte, desigur - se intoarse şi o

surprinse cu un zimbet şi cu nişte ochi plini de căldură.

- Vă simţiţi bine aici, Lady Lucinda? murmură el.

- Foarte bine, mulţumesc. După care ii veni să-şi

tragă pumni pentru că efectiv se bilbiise inainte de f-ul

de la foarte, dar Dumnezeule, nimeni nu se mai uitase

vreodată la ea, după ce o văzuse pe Hermione.

Oare chiar era interesat de ea?

Nu, imposibil. Ei niciodată nu erau.

Dar chiar conta? Sigur, ar fi fost frumos dacă un

bărbat s-ar fi indrăgostit nebuneşte de ea, doar aşa,

pentru o schimbare. Desigur, i-ar fi fost indiferentă

atenţia. Pentru că de fapt Lucy era logodită cu Lordul

Haselby şi asta de ani şi de ani şi de ani, prin urmare

un admirator innebunit după ea nu i-ar fi fost de nici un

folos. Pentru că tot n-ar fi dus la nimic.

Şi lăsind deoparte toate astea, nu era vina

Hermionei că se născuse cu un chip de inger.

Deci, Hermione era sirena şi Lucy, prietena de

nădejde şi totul era perfect. Şi chiar dacă nu perfect,

era cel puţin predictibil.

22 JULIA QUINN

- Să vă considerăm printre gazdele noastre?

intrebă Lucy intr-un tirziu, de vreme ce nimeni nu mai

spusese nimic după obişnuitele cuvinte protocolare.

- Mă tem că nu. Oricit de mult imi plac festivităţile,

eu locuiesc la Londra. .

Hermione spuse, politicos:

- Sinteţi foarte norocos să aveţi Aubrey Hali in

familie, chiar dacă apaiîne fratelui dumneavoastră.

Şi atunci Lucy a ştiut sigur. Domnul Bridgerton ii

făcea ochi dulci Hermionei. Uitat era faptul că ii sărutase

mai intii ei mina sau că se uitase efectiv ia ea

cind ea spusese ceva, ceea ce majoritatea bărbaţilor

nu se deranjau s-o facă. Nu trebuia decit să-l vezi

sorbindu-i Hermionei cuvintele, ca să-ţi dai seama că

se alăturase şi el hoardelor de admiratori.

Ochii lui aveau privirea aceea uşor inceţoşată.

Buzele lui erau indepărtate. Şi exista o intensitate in el,

ca şi cum ar fi vrut să o inşface pe Hermione şi să fugă

cu ea, lăsindu-şi baltă toate interesele.

in contrast cu felul in care se uitase la ea, care

putea fi uşor catalogat drept un dezinteres politicos.

Sau poate că era - De ce-mi stai în cale, împiedicîndumă

să o strîng pe Hermione în braţe şi să fug cu ea,

lăsîndu-mi baltă toate interesele?

De fapt, nu era dezamăgitor. Doar...

Ar trebui să existe un cuvint pentru asta. Da, ar

trebui.

- Lucy? Lucy?

Lucy işi dădu seama, uşor jenată, că nu acorda

atenţie conversaţiei. Hermione se uita curioasă la ea,

cu capul inclinat in felul acela al ei pe care bărbaţii il

considerau atit de fermecător. Lucy incercase şi ea o

dată. Dar o cuprinsese ameţeala.

- Da? şopti ea de vreme ce se cerea un cuvint.

- Domnul Bridgerton m-a invitat la dans, dar i-am

spus că nu pot.


Hermione pretexta intotdeauna glezne luxate şi

răceli ia cap, ca să stea departe de ring. Ceea ce era

de asemenea cit se poate de bine şi frumos, exceptind

faptul că-i pasa lui Lucy toţi admiratorii. Ceea ce

fusese cit se poate de bine şi de frumos la început, dar

devenise ceva atit de obişnuit incit Lucy suspecta deja

ca domnii incepeau să creadă că erau impinşi spre ea

din milă, ceea ce nu putea fi departe de adevăr.

Lucy, fără falsă modestie, era o dansatoare

excelentă. Şi totodată, o excelentă interlocutoare.

- Ar fi o plăcere pentru mine să dansez cu Lady

Lucinda, spuse domnul Bridgerton pentru că, sincer,

ce altceva putea spune?

Şi Lucy zimbi, nu chiar din toată inima, dar zimbi

oricum şi il lăsă să o conducă in patio.

CAPITOLUL 2

in care Eroina Noastră etalează o categorică

lipsă de respect pentru romantism

Cum Gregory era un gentleman perfect, işi ascunse

perfect dezamăgirea, oferindu-i lui Lady Lucinda braţul

şi conducind-o spre ringul de dans improvizat. Era

convins că Lady Lucinda era o tinără cit se poate de

fermecătoare şi de drăguţă, dar nu era domnişoara

Hermione Watson.

Ori el o aşteptase toată viaţa lui pe domnişoara

Hermione Watson.

Totuşi, acest lucru putea fi benefic pentru cauza lui.

Lady Lucinda era, in mod clar, cea mai bună prietenă

a domnişoarei Watson - Domnişoara Watson vorbise

cu entuziasm despre ea in scurta lor conversaţie, timp

in care Lady Lucinda se uitase undeva peste umărul

lui, aparent fără să audă un cuvint. Ori, cu patru surori,

Gregory putea spune că ştia cite ceva despre femei,

cel mai important lucru fiind acela că era intotdeauna

bine să te imprieteneşti cu prietena, cu condiţia ca ele

să fie cu adevărat prietene şi nu să fie doar lucrul acela

ciudat pe care-l făceau femeile, pretinzind că sint

prietene dar de fapt aşteptind doar momentul prielnic

să-şi infigă una alteia cuţitul in coaste.


Iii/are creaturi, femeile astea. Dacă ar invăţa

imic.ir să spună ceea ce gindesc cu adevărat, lumea

ii li un loc mult mai simplu.

Dar domnişoara Watson şi Lady Lucinda dădeau

ini| ≫M>sia unei prietenii sincere, pline de devotament,

Inund la o parte capul in nori al Lucindei. Iar dacă

≪.iogory dorea să afle mai multe despre domnişoara

Walson, Lady Lucinda Abernathy era in mod clar

(tunetul de plecare.

Sinteţi de mult oaspete la Aubrey Hali? intrebă

( iiogory, aşteptind să inceapă muzica.

- Doar de ieri. Dar dumneavoastră? Nu v-am mai

văzut la nici o intilnire, pină acum.

Am sosit abia in seara asta. După cină. Gregory

:;e strimbă. Acum că nu se mai zgiia la domnişoara

Watson, işi aminti cit era de infometat.

- inseamnă că vă este foame, exclamă Lady

I ucinda. Nu aţi prefera să facem un tur prin patio, in

loc să dansăm? Vă promit că vom trece prin dreptul

mesei cu gustări.

Lui Gregory ii veni să o imbrăţişeze.

- Lady Lucinda, sinteţi o tinără extraordinară.

Lady Lucinda zimbi, dar cu un zimbet ciudat pe

care el nu-l putu descifra. Era convins că ii plăcuse

complimentul, dar mai era ceva in el, ceva mai trist,

poate chiar o resemnare.

- Precis aveţi un frate, spuse el.

- Am, confirmă Lady Lucinda zimbind la deducţia

lui. Este cu patru ani mai mare ca mine şi intotdeauna

ii este foame. incă mă mai minunez că mai răminea

destulă mincare in cămară, cind se intorcea el de la

şcoală.

Gregory işi potrivi mina in indoitura braţului ei şi

porniră impreună spre marginea curţii interioare.

- Pe aici, spuse Lady Lucinda trăgindu-l puţin de

braţ, cind Gregory incercă să o ia in direcţia opusă.

Dar poate că preferi dulciurile.

26 JULIA QUINN

Gregory se lumină.

- Există gustări?

- Sendvişuri. Micuţe dar delicioase, mai ales cele

cu ouă.

Gregory incuviinţă din cap, puţin absent. O văzuse

pe domnişoara Watson cu colţul ochiului şi ii era destul

de greu să se concentreze la altceva. Mai ales că era

inconjurată de bărbaţi. Gregory era convins că aceştia

nu aşteptaseră decit să o smulgă cineva pe Lady

Lucinda de lingă ea, ca să poată trece la atac.

- Ăă...o cunoaşteţi de mult pe domnişoara Watson?

intrebă el incercind să pară indiferent.

Urmă o foarte scurtă pauză, după care ea răspunse:

- De trei ani. Sintem studente la Colegiul Miss

Moss’s. Sau mai exact am fost. Ne-am incheiat studiile

la inceputul acestui an.

- Să presupun deci că intenţionaţi să vă faceţi

debutul la Londra, in primăvara aceasta?

Lady Lucinda ii făcu semn cu capul spre o masă

incărcată cu gustări.

- Da. Ne-am petrecut ultimele luni cu şlefuirea aşa

cum obişnuieşte să spună mama Hermionei, participind

la mici petreceri şi intilniri.

- Lustruindu-vă? intrebă el zimbind.

Buzele ei se curbară pentru răspuns.

- intocmai. Cred că reuşesc deja să fiu un excelent

suport de luminări.

Gregory se amuză.

- Doar un suport de luminări,. Lady Lucinda? Vă

rog, nu vă subapreciaţi valoarea. Să zicem barem că

sinteţi una din acele extravagante cupe din argint, pe

care se pare că şi le doreşte toată lumea in salon, in

ultima vreme.

- Atunci sint o cupă. Lady Lucinda păru să considere

ideea reuşită şi intrebă:

- Şi Hermione ce ar fi?


Un giuvaer. Un diamant. Un diamant montat în aur.

Un diamant montat în aur, înconjurat de...

Gregory se forţă să-şi stăvilească gindurile. Putea

lace această gimnastică poetică mai tirziu, cind nu era

aşteptat să intreţină o conversaţie. O conversaţie cu o

iinără altfel. Spuse degajat:

- Chiar nu ştiu. Abia am cunoscut-o pe domnişoara

Watson.

Ea nu spuse nimic, dar sprincenele i se ridicară o

idee. Şi acesta, desigur, a fost momentul in care

Gregory işi dădu seama că se uita peste umărul ei ca

să o vadă mai bine pe domnişoara Watson.

Lady Lucinda oftă uşor.

- Ar trebui poate să ştii că este indrăgostită de

altcineva.

Gregory işi tiri inapoi privirea spre femeia căreia se

presupunea că trebuia să-i acorde atenţie.

- Scuze?

Ea ridică delicat din umeri, in timp ce-şi punea in

farfurie citeva mini sendvişuri.

- Hermione. Este indrăgostită de altcineva. M-am

gindit că poate aţi vrea să ştiţi.

Gregory se zgii la ea, dar apoi, fără să se gindească,

se uită din nou la domnişoara Watson. Era cel

mai patetic gest, dar nu se putu impiedica. El doar...

Dumnezeule Mare, nu vroia decit să se uite ia ea şi să

se uite la ea şi să nu se mai oprească niciodată. Dacă

asta nu era dragoste, atunci nu mai ştia ce putea fi.

- Şuncă?

- Poftim?

- Şuncă. Lady Lucinda ţinea intr-un cleşte de servit

un sendviş minuscul. Era de o seninătate enervantă.

- Nu vreţi unul? il intrebă ea.

Gregory mormăi şi-i intinse farfuria. Şi apoi, pentru

că nu putea lăsa chestiunea in aer, spuse inţepat:

- Sint convins că nu este treaba mea.

- Sendvişul?

28 JULIA QUINN

- Domnişoara Watson.

Chiar dacă nu credea ce spunea. in ce-l privea,

domnişoara Watson chiar era treaba lui, sau cel puţin

va fi, in curind.

intr-un fel era deconcertant că nu fusese şi ea izbită

de acelaşi trăsnet care-l izbise pe el. Niciodată nu-i

trecuse prin cap că atunci cind se va indrăgosti,

aleasa lui nu va simţi acelaşi lucru şi cu aceeaşi

imediată intensitate, ca el. Dar cel puţin această explicaţie

- convingerea ei că era indrăgostită de altcineva

- ii mai alina mindria. Era mult mai suportabil, decit

totala indiferenţă faţă de el.

Nu-i mai răminea decit să o convingă de faptul că

oricine era celălalt bărbat, nu era alegerea bună pentru ea.

Gregory nu era chiar atit de ingimfat incit să creadă

că ar putea ciştiga orice femeie pe care a pus ochii,

dar in mod categoric nu avusese niciodată dificultăţi cu

sexul frumos şi avind in vedere natura reacţiei lui faţă

de domnişoara Watson, era efectiv de neconceput ca

aceasta să nu răspundă curind sentimentelor lui.

Probabil că va trebui să muncească să-i ciştige inima

şi mina, dar cu atit mai dulce va fi victoria.

Sau cel puţin aşa işi spunea el. Adevărul era că un

trăsnet reciproc ar fi fost cu mult mai comod.

- Nu vă simţiţi prost, spuse Lady Lucinda intinzinduşi

uşor gitul ca să studieze sendvişurile, căutind

probabil ceva mai exotic decit porcul britanic.

- Nu mă simt, muşcă el momeala, aşteptind apoi ca

ea să-şi intoarcă atenţia spre el.

Apoi, văzind că nu şi-o intoarse, repetă:

- Nu mă simt.

Ea se intoarse, il privi şi clipi.

- Ei bine, asta este reconfortant, pentru că

majoritatea bărbaţilor sint distruşi.

- Ce vreţi să spuneţi cu „majoritatea bărbaţilor sint

distruşi”?


l’iorzindu-şi răbdarea, Lady Lucinda ii aruncă o

privire grăbită.

Exact ce am spus. Sau dacă nu sint distruşi, se

onervează cumplit. Ca şi cum ar putea fi vina ei.

I.ady Lucinda pufni delicat.

Vina ei? intrebă Gregory ca un ecou pentru că

nincer, nu-i fusese deloc uşor să o urmărească.

Nu sinteţi primul gentleman care se crede

indrăgostit de Hermione. Aşa se intimplă mereu.

Expresia ei părea vizibil obosită.

Eu nu imi imaginez că sint indrăgostit... Dar

(iregory se intrerupse, sperind ca ea să nu fi observat

. ≪centul pus pe cuvintul imaginez. Doamne Dumnezeule,

c;n se petrecea cu el? Se ştia un om plin de umor.

Chiar şi cind era vorba de propria-i persoană. Mai ales

atunci.

- Nu? Ei bine, asta chiar este reconfortant. Lady

Lucinda părea plăcut surprinsă.

- De ce este reconfortant acest lucru? intrebă el cu

ochii mici.

- De ce puneţi atitea intrebări?

- Nu pun, protestă el, chiar dacă era aşa.

- Poftim?

Lady Lucinda se uită la sendvişul cu salată de ouă

din farfuria ei, apoi inapoi la el, ordinea respectivă

nefiind considerată un compliment, de către Gregory.

De obicei se considera deasupra sendvişurilor cu

salată de ouă.

- Am crezut că aţi vrea să discutăm despre Hermione.

imi cer scuze pentru greşeală, spuse ea.

Ceea ce il aduse pe Gregory intr-un adevărat

impas. Putea recunoaşte că se indrăgostise lulea de

domnişoara Watson, lucru destul de stinjenitor chiar şi

pentru un romantic fără speranţă ca el. Sau putea

nega totul, ceea ce era evident că ea nu va crede. Sau

putea face un compromis şi să-şi recunoască un blind

interes pentru domnişoara Watson, cea mai bună

30 JULIA QUINN

soluţie, in condiţii normale, exceptind doar faptul că ar

putea fi insultător pentru Lady Lucinda.

in fond le cunoscuse pe cele două fete deodată. Şi

el nu se indrăgostise lulea de ea.

Şi apoi, ca şi cum i-ar fi citit gindurile (ceea ce efectiv

il ingrozi) , Lady Lucinda işi flutură mina şi spuse:

- Vă rog, nu vă faceţi griji pentru sentimentele mele.

Sint obişnuită cu asta. Aşa cum am mai spus, se

intimplă tot timpul.

Inima mea e deschisă, viră-ţi pumnalul bont in ea!

Răsuceşte-I.

Apoi, Lady Lucinda adăugă cu voioşie:

- Ca să nu mai spun că şi eu sint practic logodită.

Gregory se trezi intrebindu-se ce fel de bărbat era

anexat la această ciudată creatură. Nu-I compătimea

pe individ, doar că... se intreba.

Dintr-o dată, Lady Lucinda scoase un mic „Oh!”

Ochii lui ii urmară pe ai ei, spre locul in care se

aflase ceva mai devreme domnişoara Watson.

- Mă intreb unde a plecat, spuse Lady Lucinda.

Gregory se intoarse instantaneu spre uşă, sperind

să mai zărească ceva din ea, doar că domnişoara

Watson dispăruse deja. Al naibii de frustrant. La ce

bun o atracţie innebunitoare, instantanee, dacă nu

puteai face nimic?

Ca să nu mai pomenească faptul că era unilaterală.

Dumnezeule Mare.

Nu era sigur ce insemna să oftezi printre dinţi

incleştaţi, dar exact asta făcea el acum.

- Ah, Lady Lucinda, aici erai.

Gregory işi ridică privirea ca să-şi vadă cumnata

apropiindu-se.

Şi ca să-şi amintească faptul că uitase complet de

ea. Kate nu se. va simţi jignită; era fenomenal de bună

camaradă. Dar totuşi, Gregory incerca de obicei să se

poarte manierat cu femeile cu care nu era inrudit prin

singe.


I uly I ucinda făcu o mică şi drăgălaşă reverenţă.

I ady Bridgerton.

r >ito ii zimbi călduros.

Domnişoara Watson m-a rugat să-ţi spun că nu

t i Minţit prea bine şi s-a retras.

Da? A spus cumva.... Ah, nu contează.

I . idy Lucinda făcu un mic semn cu mina - vrind să

(mii .mită nonşalanţă, dar Gregory citi frustrarea in

Huiturile gurii ei.

O mică răceală, presupun, adăugă Kate.

I ady Lucinda dădu scurt din cap.

Da, posibil, spuse ea, părind ceva mai puţin

ingrijorată decit şi-ar fi imaginat Gregory, date fiind

(!iicumstanţele.

Kate continuă, intorcindu-se spre Gregory:

Iar tu nici măcar nu ai crezut de cuviinţă să mă

nuluţi. Ce mai faci?

Gregory ii luă miiniie şi i le sărută, drept scuză.

Am intirziat.

- Asta ştiu. Dar ce mai faci in general? Chipul ei

arboră o expresie nu chiar de iritare, ci doar de uşoară

exasperare.

- In general, splendid. Ca de obicei. Gregory zimbi.

- Ca de obicei, repetă ea aruncindu-i o privire care

promitea o viitoare investigaţie. După care Kate

continuă, pe un ton considerabil mai puţin sec:

- Lady Lucinda, presupun că aţi făcut cunoştinţă cu

fratele soţului meu, domnul Gregory Bridgerton?

- Desigur. Tocmai admiram mincarea. Sendvişurile

sint delicioase.

- Mulţumesc. Gregory ţi-a promis cumva un dans?

Nu am putut asigura o orchestră de calitate

profesională, dar am reuşit să string un cvartet de

coarde, dintre invitaţii noştri.

- Mi-a promis, dar l-am degrevat de obligaţie ca

să-şi poată domoli foamea.

- inseamnă că ai fraţi, spuse Kate cu un zimbet.

32 JULIA QUINN

Lady Lucinda se uită la Gregory uşor uimită, inainte

de a răspunde:

- Unul, doar.

Gregory se intoarse spre Kate.

- Şi eu am făcut aceeaşi remarcă, mai devreme.

Kate rise, apoi se intoarse spre femeia mai tinără si

spuse:

- Lady Lucinda, merită să inţelegi comportamentul

barbaţilor. Nu trebuie niciodată să subestimezi puterea

mincării. r

Lady Lucinda o privi cu ochi mari.

- De dragul unei stări de spirit plăcute?

Kate spuse:

^ asta- Dar nu nesocoti rolul mincării cind vrei

sa ciştigi intr-o discuţie. Sau pur şi simplu cind vrei să

obţii ceva.

- Kate, Lady Lucinda abia a ieşit de pe băncile

şcolii, glumi Gregory.

Kate il ignoră şi ii zimbi larg lui Lady Lucinda.

~ Jû niciodată prea tinăr ca să-ţi insuşeşti

abilitaţi importante.

Lady Lucinda se uită la Gregory, apoi la Kate şi

ochii ei incepură să scinteieze amuzaţi.

- Acum inţeleg de ce sinteţi atit de admirată, Lady

Bridgerton. y

Kate rise.

- Sinteţi prea amabilă, Lady Lucinda.

„ ~ *e ro9- Kate, interveni Gregory, apoi se

intoarse spre Lady Lucinda şi adăugă:

- O să stea aici toată noaptea, dacă o complimentezi

atit.

Kate zimbi.

- Nu-I băgaţi in seamă. Este tinăr şi nebunatic şi

habar nu are ce spune.

Gregory era gata să mai facă un comentariu — nu-i

putea permite lui Kate să scape aşa - dar interveni

Lady Lucinda.


l ady Bridgerton, v-aş face fericită complimente

lui rostul serii, dar cred că este timpul să mă retrag. Aş

vi ou ;a mă duc să văd ce face Hermione. Nu s-a simţit

Itm.i bine toată ziua.

Desigur. Te rog transmite-i salutările mele şi sună,

≪ Iîu n aveţi nevoie de ceva. Menajera noastră se

pilcepe la ierburi şi face mereu tot felul de poţiuni.

Unele chiar au efect.

Kate zimbi şi expresia ei era atit de prietenoasă,

incit Gregory işi spuse că era de acord cu Lady

I ncinda. Ceea ce era ceva. Kate nu a suportat

niciodată proştii.

Vă conduc pină la uşă, spuse el repede.

Era cel mai mic lucru pe care-l putea face, să-i ofere

.icest gest de curtoazie şi in plus, nu se făcea să o

insulte pe cea mai bună prietenă a domnişoarei

Watson.

işi luară la revedere de la Kate şi Gregory ii potrivi

braţul in indoitura cotului său. Se indreptară in tăcere

spre uşa salonului, unde Gregory spuse:

- Sint sigur că ştiţi drumul, de aici?

- Desigur, răspunse ea. Apoi işi ridică privirea -

avea ochi albăstrii, remarcă el aproape absent - şi

intrebă:

- Vreţi să-i transmit un mesaj Hermionei?

Buzele i se desfăcură, de surpriză.

- De ce aţi face asta? o intrebă el inainte să se fi

putut gindi să-şi tempereze răspunsul.

Ea ridică doar din umeri.

- Dumneavoastră sinteţi un rău mai mic, decit

ceilalţi, domnule Bridgerton.

Dorea cu disperare să o roage să-i explice comentariul,

dar nu o putea face, doar abia o cunoscuse, aşa

incit se forţă să-şi păstreze un ton neutru, cind spuse:

- Transmite-ţi-i salutările mele, atita tot.

- Adevărat?

La naiba, că enervantă mai era privirea din ochii ei.

34 JULIA QUINN

- Adevărat.

Lady Lucinda făcu cea mai mică reverenţă şi

dispăru.

Gregory se uită o clipă la uşa prin care dispăruse,

apoi se intoarse inapoi la petrecere. Dansatorii se

inmulţiseră şi risetele umpleau aerul, dar intr-un fel

noaptea părea plictisitoare şi lipsită de viaţă.

Mincarea, decise el. O să mai mănince vreo

douăzeci de sendvişele dintr-astea mici, după care o

să se retragă şi el.

Miine dimineaţă totul se va limpezi.

Lucy ştia că Hermione nu avea nici o durere de cap

sau nici un fel de durere şi nu fu deloc surprinsă să o

găsească stind in pat, aplecată asupra a ceea ce

părea a fi o scrisoare de patru pagini.

Scrisă extrem de mărunt.

Hermione ridică privirea.

- Mi-a adus-o un valet. Zicea că a sosit cu poşta de

astăzi, dar au uitat să mi-o dea mai devreme.

Lucy oftă.

- De la domnul Edmonds, presupun?

Hermione confirmă din cap.

Lucy traversă incăperea spre Hermione şi se aşeză

pe scaunul de la masa de toaletă. Aceasta nu era

prima scrisoare pe care o primea Hermione de la

domnul Edmonds şi Lucy ştia din experienţă că

Hermione simţea nevoia să o citească de două ori,

apoi incă o dată ca să o studieze mai profund şi in

sfirşit, pentru ultima oară, ca să depisteze vreun sens

ascuns in cuvintele de deschidere şi de incheiere.

Ceea ce insemna că vreme de cel puţin cinci

minute, Lucy nu avea nimic altceva de făcut decit

să-şi studieze unghiile.

Ceea ce şi făcu, nu pentru că o interesau grozav

unghiile ei şi nici pentru că era o persoană foarte

răbdătoare, ci pentru că recunoştea o situaţie


Imposibilă cind o vedea, iar acum nu găsea nici o

mţlune in a-şi consuma energia angajindu-se intr-o

conversaţie cu Hermione, cind Hermione era atit de

i .ilm neinteresată de indiferent ce-i spunea ea.

Dar cum nişte unghii, lustruite şi ingrijite nu puteau

line prea multă vreme ocupată o domnişoară, Lucy se

tldică şi se duse la dulap, uitindu-se absentă la

lucrurile ei.

- Ah, nu, bombăni ea. Urăsc cind face asta.

Subreta ei ii pusese greşit o pereche de pantofi, cu

i.tingul in locul dreptului şi invers, dar cum Lucy ştia că

totuşi asta nu putea declanşa nici o tragedie, deşi ii

atingea un colţişor ciudat (şi extrem de ordonat) al

sensibilităţilor ei, puse pantofiorii cum trebuia, apoi se

ridică la loc să-şi admire opera, după care işi puse

miinile in şolduri şi se intoarse.

- Ai terminat? intrebă ea.

- Aproape. Hermione rostise cuvintul ca şi cum ii

stătuse tot timpul pe virful buzelor, pregătit să o

păcălească pe Lucy, la eventuala ei intrebare.

Lucy se aşeză la loc, cu un oftat. Era o scenă pe

care o jucaseră de nenumărate ori pină atunci. Sau de

patru ori.

Da, Lucy ştia exact cite scrisori primise Hermione

de 1a romanticul domn Edmonds. Ar fi preferat să nu

ştie; de fapt, era mai mult decit puţin iritată pentru că

acest lucru ii ocupa atita spaţiu valoros din creierul ei,

pe care l-ar fi putut dedica unei cauze mai utile, ca

botanica sau muzica sau, Dumnezeule Mare, chiar

unei alte pagini din ghidul manierelor elegante,

Debrett’s. Dar din nefericire, scrisorile domnului

Edmonds erau un eveniment şi cind Hermione avea

un eveniment, ei bine, Lucy era obligată să-l aibă şi ea.

impărţiseră aceeaşi cameră la Miss Moss’s timp de

trei ani şi cum Lucy nu avea nici o rudă feminină

apropiată care să o introducă in societate, mama

36 JULIA QUINN

Hermionei acceptase să o ajute şi iată-le astfel aici, tot

impreună.

Ceea ce era plăcut, sincer, exceptind prezenţa

veşnică (in spirit cel puţin) a domnului Edmonds. Lucy

nu il văzuse decit o singură dată, dar in mod cert avea

senzaţia că era veşnic acolo, planind deasupra lor,

făcind-o pe Hermione să ofteze in momente ciudate şi

să se uite lung in depărtare, ca şi cum ar memorat un

sonet de dragoste, pentru a-l include in viitoarea ei

epistolă.

Lucy spuse, deşi Hermione nu lăsa impresia că

terminase de citit misiva:

- Eşti conştientă că părinţii tăi nu o să te iase

nicodată să te măriţi cu el, da?

Ceea ce a fost de ajuns ca să o facă pe Hermione

să lase scrisoarea jos.

- Da, ai mai spus-o, ii răspunse ea pe un ton iritat.

- Este secretar, spuse Lucy.

- Ştiu.

- Un secretar, repetă Lucy, deşi mai purtaseră de

nenumărate ori această conversaţie. Este secretarul

tatălui tău.

Hermione luă din nou scrisoarea, in incercarea de

a o ignora pe Lucy, dar in final renunţă şi o puse la loc,

confirmind bănuiala lui Lucy că o terminase de mult,

aflindu-se acum la prima sau poate chiar la a doua

reciti re.

- Domnul Edmonds este un bărbat bun şi onorabil,

spuse Hermione cu buzele strinse.

- Sint convinsă că este, dar nu te poţi mărita cu el.

Tatăl tău este viconte. Tu chiar crezi că va permite ca

fiica Iul să se mărite cu un secretar sărac lipit?

- Tata mă iubeşte, bombăni Hermione, dar vocea ei

nu păru fermă.

- Eu nu incerc să te conving să nu te căsătoreşti

din dragoste, dar...


Ba, chiar asta incerci să faci, o intrerupse

Hormione.

Cituşi de puţin. Doar că efectiv nu inţeleg de ce

nu incerci să te indrăgosteşti de altcineva , pe care

I ar putea accepta părinţii tăi.

Gura adorabilă a Hermionei se strimbă a frustrare.

-T u nu inţelegi.

Ce e de neinţeles aici? Nu crezi că viaţa ta ar

putea fi simţitor mai uşoară dacă te-ai indrăgosti de

cineva potrivit?

- Lucy, noi nu putem alege de cine să ne indrăgostim.

Lucy işi incrucişă braţele.

- Eu una nu văd de ce.

Hermione rămase efectiv cu gura căscată.

- Lucy Abernathy, tu nu inţelegi nimic.

- Da, mi-ai mai spus asta, ii replică Lucy sec.

- Cum crezi că este posibil ca o fată să poată alege

de cine să se indrăgostească? spuse Hermione cu

pasiune, deşi nu chiar cu atita pasiune, pentru că

trebui să se ridice din poziţia semi inclinată, de pe pat.

- Nu alegi. Se intimplă. intr-o clipită.

- Pe asta n-o mai cred, spuse Lucy şi adăugă,

pentru că nu putu rezista:

- Nici măcar o clipită.

Hermione insistă:

- Ei bine, da. Ştiu, pentru că mi s-a intimplat mie.

Eu nu mă aşteptam să mă indrăgostesc.

- Oare?

Hermione se holbă la ea.

- Nu. Nu mă aşteptam. Intenţia mea sinceră era sămi

găsesc un soţ la Londra. Zău, cine se poate aştepta

să-şi găsească unul in Fenchley?

Numai cineva născut in Fenchley putea rosti cu

atita dispreţ acest nume.

Lucy işi dădu ochii peste cap şi işi inclină capul intr-o

parte, aşteptind-o pe Hermione să continue.

Ceea ce Hermione nu aprecie.

38 JULIA QUINN

- Nu te uita aşa la mine, izbucni ea.

- Aşa, cum?

-A ş a .

- Repet, aşa, cum?

Chipul Hermionei se schimonosi.

- Ştii exact despre ce vorbesc.

Lucy se plesni peste obraz.

- Ah, nu, Ai arătat exact ca mama ta!

Hermione se dădu in spate, indignată.

- Asta nu a fost frumos din partea ta.

- Dar mama ta e drăguţă!

- Nu şi cind se schimonoseşte.

- Mama ta e drăguţă şi cind se schimonoseşte,

spuse Lucy incercind să pună capăt subiectului. Şi

acum eşti dispusă sau nu să-mi vorbeşti despre

domnul Edmond?

- Ai de gind să rizi de mine?

- Bineinţeles că nu.

Hermione işi ridică sprincenele.

- Hermione, iţi promit că nu o să rid de tine.

Hermione părea incă indoită, dar spuse:

- Foarte bine. Dar dacă...

- Hermione.

Hermione ii aruncă o privire de avertizare.

- Aşa cum iţi spuneam, nu mă şteptam să găsesc

dragostea. Nici măcar nu ştiam că tata işi angajase un

nou secretar. Mă plimbam doar in grădină, intrebindumă

ce trandafiri să tai pentru masă, cind... l-am văzut.

Rostise cuvintele cu suficient dramatism ca să-i

garanteze un rol pe scenă.

- Ah, Hermione, oftă Lucy.

- Ziceai că nu o să rizi de mine, spuse Hermione şi

efectiv işi indreptă un deget spre Lucy care, uluită,

tăcu imediat.

- La inceput nici măcar nu i-am văzut chipul. Doar

ceafa, felul in care părul ii cădea in bucle peste gulerul

hainei.


Hermione oftă. Efectiv oftă, cind se intoarse spre

l ucy, cu cea mai patetică expresie.

- Şi culoarea. Sincer, Lucy, ai văzut vreodată un păr

cu o nuanţă de blond atit de spectaculoasă?

Gindindu-se la nenumăratele dăţi cind trebuise să-i

asculte pe domni făcind aceeaşi afirmaţie despre părul

Hermionei, Lucy se abţinu de la vreun comentariu.

Dar Hermione nu terminase. Nu chiar. Şi continuă:

- Apoi el s-a intors şi i-am văzut profilul şi iţi jur că

am auzit muzică.

Lucy ar fi vrut să sublinieze că salonul de muzică al

familiei Watson se afla foarte aproape de grădina de

trandafiri, dar işi ţinu gura.

Şi Hermione spuse, cu o voce tot mai scăzută şi cu

expresia aceea in priviri, de memorez-un sonet-dedragoste:

- Şi atunci s-a intors şi singurul lucru la care m-am

gindit a fost - sînt distrusă.

Lucy oftă.

- Nu spune asta. Nici măcar pe aproape.

Sînt distrusă nu era ceva ce o tinără menţiona cu

uşurinţă.

- Nu, sînt distrusă, distrusă, continuă ea nerăbdătoare.

Dumnezeule Mare, Lucy, mă aflam in grădina

de trandafiri, sau nu ai auzit ce-am spus? Dar am ştiut

am ştiut că eram distrusă pentru toţi ceilalţi bărbaţi.

Niciodată nu va putea exista un alt bărbat care să

suporte comparaţia.

- Şi ai ştiut toate astea doar privindu-i ceafa?

intrebă Lucy.

Hermione ii aruncă o privire extrem de iritată.

- Şi profilul, dar nu asta este ideea.

Lucy aşteptă răbdătoare ideea, deşi era cit se

poate de sigură că nu va fi una cu care să fie ea de

acord. Sau pe care măcar să o inţeleagă.

Şi Hermione spuse, cu o voce atit de inceată incit

Lucy trebui să-şi aplece capul spre ea ca să o audă:

40 JULIA QUINN

- Ideea este că nu pot fi fericită fără ei. Nu pot.

- Da, dar acum pari fericită, totuşi, spuse Lucy

incet, nesigură pe reacţia Hermionei.

- Asta pentru că ştiu că mă aşteaptă şi - Hermione

ridică scrisoarea - imi scrie că mă iubeşte.

- Ah, Doamne, işi spuse Lucy in barbă.

Dar probabil că Hermione o auzise, pentru că işi

strinse gura, dar nu spuse nimic. Stăteau amindouă

acolo, fiecare pe locul ei, pină cind, după un minut,

Lucy işi drese glasul şi spuse:

- Acest drăguţ domn Bridgerton se pare că este

leşinat după tine.

Hermione ridică din umeri.

- Este mezinul familiei, dar cred că are şi el o porţie

bunicică. Şi in mod clar, face parte dintr-o familie bună.

- Lucy, ţi-am spus, nu mă interesează.

- Mă rog, este foarte frumos, spuse Lucy, poate cu

mai mult suflet decit ar fi vrut≫

- Atunci ia-l tu, spuse Hermione.

Lucy se uită la ea, şocată.

- Ştii bine că nu pot. Sint ca şi logodită cu Lordul

Haselby.

- Ca şi, ii aminti Hermione.

- Ar putea deveni oficial.

Şi aşa era. Unchiul ei discutase deja această problemă

cu contele de Davenport, tatăl Vicontelui

Haselby, cu ani buni in urmă. Haselby era cu vreo

zece ani mai in virstă decit Lucy şi aşteptau pur şi

simplu ca Lucy să crească.

Ceea ce ea presupunea că se intimplase. Prin

urmare, căsătoria lor nu mai avea mult de aşteptat.

Şi formau o pereche potrivită. Haselby era un tip cit

se poate de plăcut. Nu vorbea cu ea ca şi cum ar fi fost

o idioată, părea să fie bun cu animalele şi arăta şi

destul de bine, chiar dacă părul incepuse să i se

rărească. Desigur, Lucy nu-şi văzuse viitorul soţ decit

de trei ori, dar fiecare ştia că aceste prime impresii


i'iau extrem de importante şi de obicei, cit se poate de

reajiste.

in plus, unchiul ei ii fusese tutore de la moartea

tatălui ei, in urmă cu zece ani şi chiar dacă nu i-a copleşit

pe ea şi pe fratele ei Richard cu dragoste şi

afecţiune, işi făcuse datoria faţă de ei şi ii crescuse

bine şi Lucy ştia că era de datoria ei să-i asculte

dorinţele şi să onoreze angajamentul aranjat de el.

Sau aproape aranjat.

Sincer, nu exista nici o diferenţă. Ea se va mărita cu

Haselby. Toată lumea ştia asta.

- Eu cred că il foloseşti ca pe o scuză, spuse

Hermione.

Spinarea lui Lucy deveni rigidă.

- Poftim?

Hermione repetă ce spusese şi expresia ei căpătă

un aer sfidător, care nu-i plăcu deloc iui Lucy.

- Te foloseşti de Haselby ca de o scuză. Ca să nu-i

permiţi inimii tale să se angajeze in altă parte.

- Şi unde mă rog, in altă parte, mi-aş putea angaja

inima? Sezonul nici măcar nu a inceput!

- Probabil, dar noi am tot ieşit in stinga şi in dreapta,

ca să ne şlefuim, aşa cum vă place ţie şi mamei mele

să spuneţi. Nu ai trăit intr-o peşteră, Lucy. Ai cunoscut

destui bărbaţi.

Lucy nu avea rost să sublinieze că nici unul dintre

aceşti bărbaţi nici măcar nu o văzuse, atunci cind

Hermione se afla in apropiere. Hermione ar incerca să

dezmintă, dar amindouă ştiau că nu era aşa, in

incercarea ei de a-i menaja sentimentele lui Lucy. Aşa

că Lucy mormăi doar ceva ce ar fi trebuit să fie un

răspuns, fără să fie, efectiv.

Şi nici Hermione nu mai spuse nimic; se uită doar la

ea, in felul acela viclean pe care nu-l folosea cu nimeni

altcineva şi in final Lucy trebui să se apere.

işi incrucişă mai intii braţele, apoi se răzgindi şi işi

plantă miinile in şolduri şi spuse:

42 JULIA QUINN

- Nu este o scuză. Sincer, la ce bun? Ştii bine că

trebuie să mă mărit cu Haselby. S-a stabilit de secole.

Lucy işi incrucişă din nou braţele. Apoi şi le lăsă in

jos. Şi in sfirşit, se aşeză. Şi spuse:

- Nu este o combinaţie proastă. Sincer, după ce a

păţit Georgiana Whiton, ar trebui să mă tirăsc in

genunchi şi să-i sărut picioarele unchiului meu pentru

că a pus la cale o alianţă atit de convenabilă.

Urmă o clipă de tăcere ingrozită, reverenţioasă.

Dacă ar fi fost catolice, in mod cert şi-ar fi făcut cruce.

- Dumnezeule Mare! spuse Hermione intr-un tirziu.

Lucy dădu incetişor din cap. Georgiana fusese

măritată cu un astmatic de şaptezeci de ani, suferind

de gută. Şi nici măcar cu un-bătrin-de-şaptezeci-deanigutos,

cu vreun titlu. Dumnezeule Mare, pentru un

asemenea sacrificiu ar fi meritat cel puţin un „Lady”

inaintea numelui.

- Aşa că vezi, Haselby chiar nu este aşa ceva. De

fapt, este mai bun decit mulţi alţii.

Hermione se uită la Lucy. Insistent.

- Mă rog, dacă asta este ce-ţi doreşti tu, Lucy, ştii

că o să te susţin fără rezerve. Dar in ce mă priveşte...

Hermione oftă şi ochii ei căpătară expresia aceea

indepărtată care-i innebunea pe bărbaţi.

- Eu una imi doresc altceva.

- Ştiu. Lucy zimbi. Doar că nici măcar nu-şi putea

imagina cum va reuşi Hermione să-şi implinească

visul. in lumea in care trăiau, fiicele viconţilor nu se

măritau cu secretarii viconţilor. Şi Lucy era convinsă că

era mult mai firesc să adapteze visele Hermionei, decit

să remodeleze ordinea sociaiă. Şi mult mai uşor.

Dar acum era obosită. Şi vroia să se culce. Q să se

ocupe de Hermione miine dimineaţă. Incepind cu

arătosul domn Bridgerton. Ar fi perfect pentru prietena

ei şi numai Dumnezeu ştia cit era el de interesat.

Hermione se va da pe brazdă. Lucy se va asigura

de asta.

CAPITOLUL 3

in care Eroul Nostru se străduieşte foarte,

foarte mult

Dimineaţa următoare era senină şi strălucitoare şi

Gregory se afla la micul dejun cind apăru cumnata lui,

cu acel zimbet vag care prevestea că punea ceva la

cale.

- Bună dimineaţa, spuse ea, mult prea animată şi

veselă.

Gregory işi inclină capul, in timp ce-şi inghesuia

ouă pe farfurie.

- Kate...

- M-am gindit că am putea organiza o plimbare in

sat, cu vremea asta superbă.

- Ca să cumpărăm panglici şi funde?

- intocmai. Eu chiar cred că este important să-i

susţinem pe negustorii locali, nu ?

- Cum să nu. Deşi nu cred că aş avea nevoie, in

prezent, de funde şi panglici.

Kate păru să nu observe ironia.

- Toate tinerele domnişoare au ceva bani la ele, pe

care nu ştiu cum să-i cheltuiască. Dacă nu le trimit in

oraş, probabil că vor organiza jocuri de noroc in

salonul trandafirilor.

Ei, da, asta era ceva ce i-ar plăcea să vadă.

44 JULIA QUINN

Dar Kate continuă, hotărită:

- Şi dacă le trimit in oraş, trebuie să le trimit cu

insoţitori.

Cum Gregory nu se grăbea să răspundă, Kate

repetă:

- Cu insoţitori.

Gregory işi drese glasul.

- Să presupun că mă rogi să fac o plimbare in sat,

in după amiaza asta?

- In dimineaţa asta - clarifică ea - şi, cum m-am

gindit să asigur un insoţitor pentru fiecare şi, cum tu

eşti un Bridgerton şi prin urmare, preferatul meu din tot

grupul, m-am gindit să te intreb dacă intimplător există

cineva pe care ai prefera să o insoţeşti.

Kate era o „peţitoare” pasionată, dar de data aceasta

Gregory decise că trebuia să-i fie recunoscător pentru

această inclinaţie a ei.

- Intimplător... există... incepu el.

- Excelent! Lucy Abernathy! il intrerupse Kate

bătind din palme.

LucyAber... Şi Gregory repetă prosteşte:

- Lucy Abernathy? Lady Lucinda, adică?

- Da. Mi-aţi părut o pereche foarte potrivită aseară

şi Gregory, trebuie să-ţi spun că imi place la nebunie

de ea. Ea spune că este ca şi logodită, dar părerea

mea este că...

- Nu mă interesează Lady Lucinda, o intrerupse el,

decizind că era prea periculos să o aştepte pe Kate să

termine şi să-şi tragă sufletul.

- Nu?

- Nu. Nu sint. Eu... Şi Gregory se aplecă in faţă,

deşi erau singuri in sufrageria pentru micul dejun. intr-un

fel i se părea ciudat şi da, puţin jenant să o strige in

gura mare.

- Hermione Watson. Mi-ar plăcea să fiu insoţitorul

domnişoarei Watson, spuse el incet.


Serios? Kate nu păru prea dezamăgită, Poate

doar uşor resemnată. Ca şi cum mai auzise asta. De

nenumărate ori.

- La naiba.

Da, răspunse Gregory simţind cum incepe să-l

cuprindă o uşoară iritare. Mai intii pe Kate, pentru că

.-;e afla acolo şi pentru că el se indrăgostise cu disperare

iar singurul lucru pe care-l putuse rosti ea a fost

acel „serios?” Dar apoi inţelese că fusese uşor iritat de

cind se sculase. Nu dormise bine; nu reuşise să

inceteze să se mai gindească ia Hermione şi la curba

nitului ei, la verdele ochilor, la vocea ei uşor cintată.

Niciodată - niciodată =- nu mai reacţionase astfel la o

lomeie şi dacă intr-un fel era uşurat că in sfirşit işi

(jasise femeia pe care plănuia să şi-o facă soţie, era

puţin deconcertant faptul că ea nu reacţionase la fel,

faţă de el.

Numai Dumnezeu ştia cit visase la acest moment.

Ori de cite ori se gindise la găsirea iubirii adevărate,

gindurile ii fuseseră intotdeauna inceţoşate - fără

nume, fără chip - dar oricum, ea simţea intotdeauna

aceeaşi mare pasiune. Nu il trimitea să danseze cu o

altă prietenă, Dumnezeule Mare.

- Atunci, să fie Hermione Watson, spuse Kate,

expirind in felul in care o fac femeile cind vor să-ţi

transmită ceva ce tu tot n-ai putea inţelege, chiar dacă

ar alege limba vorbită de tine, pentru asta, ceea ce,

fireşte, nu o vor face.

Era Hermione Watson. O să fie Hermione Watson.

in curind.

Poate chiar in dimineaţa asta.

- Crezi că se poate cumpăra şi altceva in sat, in

afară de funde şi panglici? o intrebă Hermione pe

Lucy, in timp ce-şi trăgeau mănuşile.

- Sper cu tărie. Ei fac asta la fiecare petrecere, nu?

Ne trimit in sat, cu banii noştri de buzunar, să ne

46 JULIA QUINN

cumpărăm funde şi panglici. Aş putea deja decora o

casă intreagă cu ele. Sau, mă rog, o căbănuţă din stuf.

Hermione zimbi glumeţ.

- O să le donez pe ale mele cauzei şi vom decora

impreună...

Hermione se opri gindindu-se, apoi zimbi:

-... o mare cabană din stuf!

Lucy mustăci. Avea Hermione ceva atit de loial in

ea. Ceva ce nimeni nu vedea niciodată la ea. Nimeni

nu s-a gindit vreodată să privească mai departe decit la

chipul ei. Deşi, ca să fie sinceră, Hermione nu se deschidea

in faţa admiratorilor ei, aşa că aceştia vedeau

rar ce se ascundea in spatele adorabilei ei infăţişări.Nu

neapărat pentru că era timidă, deşi, in mod clar, era

mai puţin exteriorizată ca Lucy. Mai curind, Hermione

era rezervată. Pur şi simplu nu-şi impărtăşea gindurile

şi opiniile celor pe care nu-i cunoştea.

Ceea ce ii innebunea pe domni.

Lucy se uită afară pe fereastră, in timp ce intrau

intr-unul din numeroasele saloane din Aubrey Hali.

Lady Bridgerton le spusese să coboare fix la ora

unsprezece.

- Cel puţin nu pare că va ploua, spuse Lucy. Ultima

oară cind fuseseră trimise in sat după nimicuri,

plouase mărunt tot drumul inapoi spre casă. E drept,

cele trei canopii le păstraseră moderat uscate, dar

ghetuţele le fuseseră efectiv distruse. Iar Lucy

strănutase toată săptămina.

- Bună dimineaţa, Lady Lucinda, domnişoară

Watson.

Era Lady Bridgerton, gazda lor, care intra in

incăpere cu mersul ei sigur. Părul negru era pieptănat

frumos spre spate, şi ochii ii străluceau de inteligenţă.

- Ce plăcere imi face să vă văd. Sinteţi ultimele

sosite, dintre doamne.

- Adevărat? Nu aţi spus la ora unsprezece? intrebă

Lucy ingrozită. Ura să fie in intirziere.


Ah, draga mea. Nu am vrut să vă agit. Da, am

.pus ora unsprezece, dar asta pentru că m-am gindit

.1 vă trimit pe rind.

Pe rind? răsună ca un ecou vocea Hermionei.

Da, este mult mai amuzant aşa, nu credeţi? Am

opt doamne şi opt domni. Dacă vă trimiteam deodată

po toţi, ar fi fost imposibil să purtaţi o conversaţie ca

lumea. Ca să nu mai vorbim de lăţimea drumului. N-aş

li vrut să tropăiţi unul in spatele altuia.

Mai era ceva de spus şi in legătură cu siguranţa

numerelor, dar Lucy işi păstră gindurile pentru ea.

I ady Bridgerton avea in mod clar o agendă a ei şi cum

I ncy decisese deja că o admira nespus pe vicontesă,

ora curioasă acum să afle rezolvarea.

- Domnişoară Watson, veţi face pereche cu fratele

soţului meu. Presupun că aţi făcut cunoştinţă cu el,

aseară?

Hermione incuviinţă politicos din cap.

Lucy işi zimbi. Domnul Bridgerton avusese o

dimineaţă ocupată. Bine lucrat.

- Iar dumneavoastră, Lady Lucinda, veţi fi escortată

de domnul Berbrooke.

Lady Bridgerton zimbi aproape, scuzindu-se:

- Este un fel de rudă şi ah, este un domn cit se

poate de cumsecade.

- O rudă? Un fel de? repetă Lucy, nefiind sigură de

felul cum trebuia să răspundă tonului ciudat de ezitant

al lui Lady Bridgerton.

- Da. Sora soţiei fratelui soţului meu este căsătorită

cu fratele lui.

- Ah. inseamnă că sinteţi apropiaţi, spuse Lucy cit

mai inexpresiv cu putinţă.

Lady Bridgerton rise.

-im i place de dumneavoastră, Lady Lucinda. Iar cit

despre Neville... da, sint sigură că-l veţi găsi interesant.

Dar iată-l. Neville! Neville!

48 JULIA QUINN

Lucy o urmări pe Lady Bridgerton plecind să-l

intimpine in uşă pe Neville Berbrooke. Sigur, fuseseră

deja introduşi; prezentările fuseseră făcute, pentru

toată lumea, la petrecere. Dar Lucy nu stătuse incă de

vorbă cu domnul Berbrooke şi de fapt nu-l văzuse

decit de la distantă. Părea un tip suficient de afabil,

arătind mai curind nostim cu tenul lui rumen şi cu o

hălăciugă de păr blond.

- Bună-dimineaţa, Lady Bridgerton. Micul dejun a

fost excelent, mai ales scrumbiile afumate, spuse el

lovindu-se de piciorul unei mese, cind intră in incăpere.

- Mulţumesc. Sint sigură că ţi-o aminteşti pe Lady

Lucinda, răspunse Lady Bridgeton uitindu-se speriată

la vaza chinezească scumpă, care se clătina acum pe

masă.

Cei doi işi murmurară saluturile, apoi domnul

Berbrooke spuse:

- Vă plac scrumbiile afumate?

Lucy se uită mai intii la Hermione, apoi la Lady

Bridgerton, pentru ajutor, dar nici una dintre ele nu

păru mai puţin uluită ca ea, aşa incit spuse doar:

- Ăăă...da...

- Excelent, la te uită, o chiră-de-baltă moţată, nu?

Lucy clipi des. Se uită la Lady Bridgerton, doar ca

să descopere că vicontesa evita orice contact vizual.

- O chiră-de-baltă-moţată, ziceţi? reuşi Lucy să

murmure intr-un tirziu, de vreme ce nu găsi nici un alt

răspuns potrivit. Domnul Berbrooke o porni cu paşi

mărunţi spre fereastă, aşa incit trebui să se ia după el.

Semită afară. Nu vedea nici o pasăre.

intre timp, il văzu cu coada ochiului pe domnul

Bridgerton intrind in incăpere şi străduindu-se să o

farmece pe Hermione. Dumnezeule Mare, ce zimbet

frumos avea omul ăsta! Dinţi albi, egali şi zimbetul i se

extindea la ochi, spre deosebire de aristocraţii plictisiţi

pe care-i cunoscuse Lucy. Domnul Bridgerton zimbea

sincer.


Ceea ce avea logică, desigur, pentru că ii zimbea

I lormionei de care era, cit se poate de clar, indrăgostit.

Lucy nu auzea ce-şi spuneau, dar recunoscu uşor

expresia de pe chipul Hermionei. Politicoasă, fireşte,

pentru că Hermione nu era niciodată nepoliticoasă. Şi

poate că nimeni nu putea vedea asta, in afară de Lucy,

care işi cunoştea atit de bine prietena, dar Hermione

nu făcea altceva decit să tolereze atenţiile domnului

Bridgerton, acceptindu-i flateria cu o uşoară inclinare a

capului şi cu un zimbet drăgălaş, in timp ce mintea ei

era departe, departe, in altă parte.

La blestematul acela de domn Edmonds.

Lucy işi incleştă maxiliarul, prefăcindu-se că se uită

după chire-de-baltă, moţate sau nu, impreună cu

domnul Berbrooke. Nu avea nici un motiv să creadă

altceva despre domnul Edmonds decit că era un tinăr

cumsecade, dar adevărul simplu era că părinţii

Hermionei nu-l vor accepta niciodată şi dacă Hermione

işi putea inchipui că va reuşi să trăiască fericită dintrun

salariu de secretar, Lucy era cit se poate de sigură

ca odată ce primele flori ale căsniciei se vor ofili,

Hermione va deveni nefericită.

Ea, care ar putea alege cu mult mai bine. Era clar

ca Hermione se putea mărita cu oricine. Cu oricine. Ar

putea fi regina societăţii, dacă asta şi-ar dori.

Dind din cap, Lucy il studia pe domnul Bridgerton,

cu o ureche la domnul Berbrooke care revenise la

subiectul scrumbiilor afumate. Da, domnul Bridgerton

era perfect. Nu avea un titlu, dar Lucy nu era chiar atit

de necruţătoare incit să creadă că Hermione trebuia

să se mărite doar cu titlul cel mai inalt, disponibil. Doar

că nu trebuia să se mărite cu un secretar, pentru

numele lui Dumnezeu.

in plus, domnul Bridgerton era extrem de arătos, cu

un păr castaniu intunecat şi cu ochi căprui, adorabili.

Şi familia lui părea cit se poate de drăguţă şi de

rezonabilă, ceea ce era un punct in favoarea lui, trebui

50 JULIA QUINN

Lucy să recunoască. Cind te măriţi cu un bărbat, te

măriţi cu familia lui.

Lucy nu-şi putea imagina un soţ mai bun pentru

Hermione. Sigur, probabil că nu ar fi avut nimic de

spus dacă domnul Bridgerton era următorul la rind

pentru titlul de marchiz, dar nimeni nu poate avea totul.

Şi cel mai important, era sigură că ar face-o fericită pe

Hermione, chiar dacă Hermione nu-şi dădea incă

seama.

O să fac eu să se intimple asta, işi spuse ea in gind.

- Ei? Aţi văzut pasărea? o intrebă domnul Berbrooke.

- Acolo, spuse Lucy arătind spre un copac.

Domnul Berbrooke se aplecă mai in faţă.

- Serios?

- Ah, Lucy! se auzi vocea Hermionei.

Lucy se intoarse.

- Plecăm? Domnul Bridgerton abia aşteaptă.

- Sint la serviciile dumneavoastră, domnişoară

Watson. Plecăm cind doriţi, spuse domnul Bridgerton.

Hermione ii aruncă lui Lucy o privire care spunea că

ea una abia aştepta să plece, aşa că Lucy spuse:

- Atunci să plecăm. Luă braţul oferit de domnul

Berbrooke şi ii permise acestuia să o conducă spre

aleea principală, reuşind să se impiedice doar o

singură dată, deşi de trei ori işi virise tocul in habar

n-avea ce, pentru că in ciuda intinderii mari de gazon

superb, domnul Bebrooke reuşea să găsească toate

cioturile, pietrele şi denivelările, conducind-o direct

spre acestea.

Ca să vezi!

Lucy se pregăti mental pentru alte accidente. Avea

să fie o plimbare dureroasă. Dar una productivă. La

vremea cind se vor intoarce acasă, Hermione va fi cel

puţin intrigată de domnul Bridgerton.

O să se asigure ea, Lucy, de asta.

Dacă Gregory mai avea indoieli in privinţa

domnişoarei Hermione Watson, acestea dispărură in


clipa in care ii aşeză mina pe indoitura cotului său.

I xista in gestul acesta un fel de aşa trebuie, o senzaţie

ciudată, mistică, a două jumătăţi care se regăsesc. Ea

se potrivea perfect lingă el. E i se potriveau.

Şi el o dorea.

Nu era o dorinţă simplă. Era de fapt ceva ciudat. Nu

simţea nimic din acea plebeiană dorinţă fizică. Era

altceva. Ceva intre. Dorea pur şi simplu să fie a lui.

Vroia să se uite la ea şi să ştie. Să ştie că ea ii va purta

numele şi copiii şi că se va uita plină de dragoste la el,

in fiecare dimineaţă, peste ceaşca de ciocolată.

Vroia să-i spună toate astea, să-i impărtăşească

visele lui, să-i descrie tabloul vieţii lor impreună, dar

cum nu era un prost, spuse doar, conducind-o de-a

lungul potecii:

- Sinteţi minunat de frumoasă in dimineaţa

aceasta, domnişoară Watson.

- Mulţumesc, răspunse ea.

După care nu mai adăugă nimic.

Gregory işi drese glasul.

- Aţi dormit bine?

- Da, mulţumesc.

- Vă face plăcere şederea aici?

7 Da, mulţumesc.

in mod ciudat, el işi imaginase intotdeauna că o

discuţie cu femeia cu care se va căsători va decurge

ceva mai uşor.

işi aminti că ea incă işi mai imagina că era indrăgostită

de un alt bărbat. Cineva nepotrivit, in cazul in

care comentariul făcut aseară de Lady Lucinda fusese

sugestiv. Cum ii spusese ea - dintre cei doi, răul cel

mai mic?

Se uită in faţă. Lady Lucinda mergea impiedicat,

inaintea lui, la braţul lui Neville Berbrooke care incă nu

invăţase să-şi potrivească pasul cu al unei doamne.

Ea părea să se descurce foarte bine, deşi crezu că

auzise un mic strigăt de durere, la un moment dat.

52 JULIA QUINN

Scutură mental din cap. Poate că nu fusese decit o

pasăre. Nu spusese Neville că văzuse un cird de

păsări, pe fereastră?

- De cită vreme sinteţi prietenă cu Lady Lucinda? o

intrebă el pe domnişoara Watson. Sigur, ştia răspunsul;

i-l spusese Lady Lucinda, aseară. Dar altceva

nu-i trecu prin cap. Şi avea nevoie de o intrebare la

care să nu se poată răspunde cu da, mulţumesc, sau

nu, mulţumesc.

- De trei ani. Este cea mai bună prietenă a mea,

răspunse. Apoi, in sfirşit, faţa i se animă puţin şi spuse:

ar trebui să-i prindem din urmă.

- Pe domnul Berbrooke şi pe Lady Lucinda?

- Da, pe ei. Ar trebui. Şi domnişoara Watson dădu

ferm din cap.

Ultimul lucru pe care şi-l dorea Gregory era să

renunţe la preţioasele clipe numai cu domnişoara

Watson, dar il strigă indatoritor pe Berbrooke, rugindu-l

să-i aştepte. Ceea ce Berbrooke făcu, oprindu-se atit

de brusc incit Lady Lucinda efectiv se lovi de el.

Lady Lucinda scoase un strigăt de uluire, dar in

afară de asta, in mod clar nu păţise nimic.

Domnişoara Watson profită totuşi de moment ca

să-şi smulgă mina din braţul lui şi să alerge in faţă.

- Lucy! Ah, draga mea Lucy, ai păţit ceva? strigă ea.

- Absolut nimic, răspunse Lady Lucinda părind

uşor derutată de nivelul excesiv de ingrijorare al

prietenei sale.

- Trebuie să te iau de braţ, declară domnişoara

Watson virindu-şi braţul pe sub al lui Lady Lucinda.

- Trebuie? răspunse ca un ecou Lady Lucinda

intorcindu-se de la ea. Sau cel puţin vrind asta. Nu,

sincer, nu este nevoie.

- Insist.

- Nu este nevoie, repetă Lady Lucinda şi Gregory

işi dori să-i poată vedea faţa, pentru că sunase ca şi

cum ar fi strins din dinţi.


He, he, probabil că acum ar trebui să te iau eu pe

line de braţ, Bridgerton.

Gregory ii aruncă o privire de gheaţă.

- Nu.

Berbrooke clipi.

- Am glumit doar.

Gregory se luptă cu nevoia de a ofta, reuşind un:

- Mi-am dat seama. il ştia pe Neville Berbrooke de

cind erau copii şi de obicei avea mai multă răbdare cu

ol, dar acum nu-şi dorea nimic altceva decit să-i poată

pune botniţă.

intre timp, cele două fete se ciondăneau cu voci

suficient de scăzute ca Gregory să nu poată spera că

va auzi ceva. Nu că le-ar fi inţeles limbajul, chiar dacă

ar fi strigat; era in mod clar ceva exclusiv feminin. Lady

l ucinda incă işi mai trăgea braţul pe care domnişoara

Watson refuza să i-l elibereze.

- Este rănită, spuse Hermione intorcindu-se şi

zbătindu-şi genele.

Zbătindu-şi genele? Alesese acest moment ca să

flirteze?

- Nu sint, ripostă Lucy. Se intoarse spre cei doi

domni şi repetă:

- Nu sint. Cituşi de puţin. Să ne continuăm drumul.

Gregory nu putea stabili dacă era amuzat sau jignit

de acest spectacol. Domnişoara Watson arăta clar că

nu-i dorea escorta, iar in timp ce alţi bărbaţi se simţeau

atraşi de ce era imposibil de atins, el preferase intotdeauna

ca femeile să vină la el zimbitoare, prietenoase

şi dornice.

Dar domnişoara Watson se intoarse şi el ii văzu

ceafa {ce era cu ceafa ei?). Simţi cum se scufundă la

loc, avu din nou sentimentul acela de nebun din

dragoste, care-l cuprinsese cu o seară inainte şi işi

spuse că nu trebuia să dispere. Nici măcar nu o

cunoscuse cale de o zi intreagă; iar ea avea şi ea

nevoie de timp, ca să il cunoască. Dragostea nu-i

54 JULIA QUINN

loveşte pe toţi cu aceeaşi viteză. Fratele lui, Colin, de

exemplu, işi cunoscuse soţia cu ani şi ani inainte să-şi

dea seama că erau făcuţi unul pentru celălalt.

Nu că Gregory plănuia să aştepte ani şi ani, dar

totuşi, ideea aşeza situaţia prezentă intr-o perspectivă

mai bună.

După citeva momente deveni evident că domnişoara

Watson nu va ceda şi cele două femei aveau săşi

continue drumul la braţ. Gregory işi potrivi pasul cu

cel al domnişoarei Watson, in timp ce Berbrooke

incepu să meargă ţopăit, undeva pe lingă Lady

Lucinda.

- Trebuie să ne spui cum este să faci parte dintr-o

familie atit de mare. Hermione şi cu mine nu avem

decit cite un singur frate. Lady Lucinda i se adresase

lui, aplecindu-se in faţă şi vorbind peste domnişoara

Watson.

- Eu am trei, spuse Berbrooke. Toţi, băieţi. Mai

puţin sora mea, fireşte.

- Este... Gregory era pe cale să dea obişnuitul lui

răspuns, cum că este o nebunie şi că asta implică mai

multe probleme decit merită, dar apoi, dintr-o dată,

adevărul mai profund ii alunecă printre buze şi se

pomeni spunind:

- De fapt, este liniştitor.

- Liniştitor? Ce termen intrigant.

Gregory se uită spre Lady Lucinda şi o văzu

domnişoara Watson privindu-l cu ochi albaştri, curioşi.

- Da, spuse el incet, permiţindu-şi gindurilor să se

lege, inainte a a răspunde. Da. Este liniştitor să ai o

familie, cred. iţi conferă un sentiment de... pur şi simplu

de a şti că ei sint acolo, cred.

- Ce vreţi să spuneţi? intrebă Lucy, părind sincer

interesată.

- Ştiu că ei sint acolo. Ştiu că dacă aş avea

vreodată probleme sau dacă pur şi simplu aş avea


nevoie să stau de vorbă cu cineva, mă pot intoarce

intotdeauna spre ei.

Şi era adevărat. Niciodată nu se gindise la asta in

atit de multe cuvinte, dar era adevărat. El nu era atit de

apropiat de fraţii lui aşa cum erau ei intre ei, ceea ce

ora cit se poate de normal, avind in vedere diferenţa

do virstă. Cind ei deveniseră deja bărbaţi, el mai era

incă la Eaton. Iar acum toţi trei erau insuraţi, cu

propriile lor familii.

Dar ştia totuşi că dacă ar avea nevoie de ei, sau de

surorile lui, chiar, nu trebuia decit să spună.

Sigur, nu o făcuse niciodată- Nu, pentru ceva

neimportant. Dar ştia că va putea. Era mai mult decit

aveau majoritatea bărbaţilor pe lumea asta, mai mult

decit vor avea majoritatea bărbaţilor.

- Domnule Bridgerton?

Gregory clipi. Lady Lucinda il privea intrebător.

- Scuzele mele. Cred că am fost puţin distrat.

ii zimbi şi işi inclină uşor capul spre ea, apoi se uită

la domnişoara Watson care spre surprinderea lui, se

intorsese şi ea spre el. Cu ochi care păreau uriaşi pe

chipul ei, limpezi şi ameţitor de verzi şi o clipă simţi un

contact aproape electric. Ea ii zimbi, doar o idee şi cu

oarecare jenă că fusese surprinsă, după care se uită

in altă parte.

Inima lui Gregory tresări.

Şi atunci Lady Lucinda vorbi din nou.

- Exact asta simt eu faţă de Hermione. Ea este sora

inimii mele.

- Domnişoara Watson este cu adevărat o doamnă

de excepţie, spuse incet Gregory, adăugind imediat:

ca şi dumneavoastră, desigur.

- Este o acuarelistă minunată, spuse Lady Lucinda.

Hermione se inroşi fermecător.

-L u cy .

- Dar aşa este, insistă prietena ei.

Atunci interveni vocea jovială a lui Neville Berbrooke:

56 JULIA QUINN

- Şi mie imi place să pictez. Deşi imi distrug cămăşile,

de fiecare dată.

Gregory il privi surprins. intre conversaţia ciudat de

revelatoare cu Lady Lucinda şi privirea impărtăşită cu

domnişoara Watson, aproape că uitase de Berbrooke.

Şi Neville continuă:

- Valetul meu este depăşit. Nu pricep de ce nu se

inventează vopsele care să iasă de pe pinzeturi. Sau

de pe lină, adăugă el continuind să ţopăie, după o

scurtă pauză de aparent profundă meditaţie.

- Vă place să pictaţi? il intrebă Lady Lucinda pe

Gregory.

- Nu am nici urmă de talent. Dar fratele meu este

un artist care şi-a făcut deja o anumită faimă. Două

dintre picturile lui atirnă la Galeria Naţională.

- Oh, dar asta este minunat!

Şi Lady Lucinda se intoarse spre domnişoara

Watson.

- Ai auzit asta, Hermione? Trebuie să-l rogi pe

domnul Bridgerton să te prezinte fratelui său.

- Nu aş vrea să-l deranjez pe nici unul dintre domnii

Bridgerton, spuse Hermione decisă.

- Dar nu va fi nici un fel de deranj, spuse Gregory

zimbind in jos, spre ea. Aş fi incintat să fac prezentările

iar lui Benedict ii place intotdeauna să discute

despre artă. Eu reuşesc rar să urmăresc conversaţia,

dar el pare destul de animat.

- Vezi, tu şi domnul Bridgerton aveţi multe in comun,

spuse Lucy bătind-o uşor pe braţ pe Hermione.

Pină şi Gregory văzu că Lady Lucinda intinsese

puţin coarda, dar nu comentă.

- Catifeaua, declară dintr-o dată Neville.

Trei capete se intoarseră brusc in direcţia lui.

- Poftim? intrebă incet Lady Lucinda.

- Cea mai rea. Să scoţi vopseaua de pe ea, vreau

să zic. Şi Neville dădu viguros din cap.


Gregory nu-i putea vedea decit ceafa, dar şi-o putu

imagina clipind des, cind Lady Lucinda spuse:

- Purtaţi catifea cind pictaţi?

- Dacă e frig.

- Cit de... unic.

Faţa lui Neville se lumină toată.

- Aşa credeţi? intotdeauna mi-am dorit să fiu unic.

- Dar sinteţi, spuse ea şi Gregory nu putu decela

nimic altceva in glasul ei, decit asigurare. Sinteţi fără

doar şi poate, domnule Berbrooke.

Neville radia tot.

- Unic. imi place asta. Unic.

Şi Neville zimbi din nou, testind cuvintul pe buze:

- Unic. Unic. Uuu-uuu-uuu-nic.

Cei patru işi continuară drumul spre sat intr-o

tăcere binevoitoare, punctată de incercările ocazionale

ale lui Gregory de a o atrage in conversaţie pe

domnişoara Watson. Uneori reuşea, dar cel mai

adesea Lady Lucinda era cea care termina discuţia,

atunci cind nu incerca să o impingă pe domnişoara

Watson in conversaţie. Şi in tot acest timp Neville

sporovăia intr-una, cel mai adesea discutind cu el

insuşi, cu precădere despre recent descoperita lui

unicitate.

in sfirşit se iviră familiarele clădiri ale satului. Neville

se declară unic infometat, indiferent ce-o fi vrind să

insemne asta, aşa incit Gregory cirmi grupul spre

White Hart, un han local unde se serveau mincăruri ,

intotdeauna delicioase.

- Ar trebui să organizăm un picnic. Nu ar fi

minunat? sugeră Lady Lucinda.

- O idee capitală, exclamă Neville, privind-o ca şi

cum ar fi fost o zeiţă. Gregory rămase puţin deconcertat

de fervoarea expresiei lui, dar Lady Lucinda

păru să nu observe.

- Ce părere aveţi? o intrebă Gregory pe domnişoara

Watson. Care părea pierdută in ginduri, cu

58 JULIA QUINN

privirea nefocusată, deşi ochii i se opriseră asupra

unui tablou de pe perete.

- Domnişoară Watson? repetă el şi cind in sfirşit

avu atenţia ei, spuse:

- V-ar face plăcere un picnic?

- Ah. Da, ar fi adorabil. După care işi reluă privitul

in spaţiu, cu buzele curbate intr-o expresie melancolică,

aproape plină de dor.

Gregory incuviinţă din cap, ostoindu-şi dezamăgirea

şi incepu să facă aranjamentele. Proprietarul

hanului, care-i cunoştea bine familia, ii dădu două

cearşafuri de pat ca să le intindă pe iarbă şi ii promise

că le va aduce un coş cu mincare, cind totul va fi gata.

- Excelentă treabă, domnule Bridgertone. Nu crezi,

Hermione? spuse Lady Lucinda.

- Ba da, desigur.

- Sper să ne aducă plăcintă. Niciodată nu mă satur

de plăcintă, spuse Neville ţinind uşa deschisă pentru

doamne.

Gregory viri mina domnişoarei Watson in incheietura

braţului său inainte ca ea să poată scăpa,

spunindu-i incet:

- Am comandat un meniu variat. Sper că ceva din

el vă va face plăcere.

Hermione se uită in sus la el şi Gregory simţi din

nou cum rămine fără aer, in timp ce se pierdea in ochii

ei. Şi ştiu că şi ea simţea la fel .Trebuia să simtă. Cum

putea altfel, cind el simţea că il lasă picioarele?

- Sint sigură că o să fie totul delicios, spuse ea.

- Vă plac cumva dulciurile?

- Da, recunoscu ea.

- Atunci aveţi noroc. Domnul Gladdish mi-a promis

că o să ne pună şi citeva bucăţele de plăcintă cu

agrişe, specialitatea soţiei sale şi renumită in districtul

nostru.


- Plăcintă? A spus cumva că vom avea plăcintă?

intrebă Neville ciulind urechile şi intorcindu-se spre

I ady Lucinda,

- Aşa cred, spuse ea.

Neville oftă de plăcere.

- Lady Lucinda, vă place plăcinta?

Pe chipul ei se citi o umbră vagă de disperare, cind

il intrebă:

- Ce fel de plăcintă, domnule Berbrooke?

- Oh, orice fel. Dulce, sărată, cu fructe, cu carne.

- Ah... Lucinda işi drese glasul, privind in jur ca şi

cum clădirile şi copacii i-ar fi oferit o cheie. Eu... ah...

Presupun că imi plac aproape toate plăcintele.

Şi in clipa aceea, Gregory fu aproape sigur că

Neville se indrăgostise.

Biata Lady Lucinda.

Traversară strada principală, spre un cimp plin de

iarbă, iar Gregory deschise cearşafurile, intinzindu-le

pe jos. Lady Lucinda, isteaţă cum era, se aşeză prima,

apoi bătu cu mina arătindu-i lui Neville unde să se

aşeze, garantind astfel că Gregory şi domnişoara

Watson vor fi obligaţi să se aşeze pe cealaltă bucată

de cearşaf.

După care Gregory se decise să-i ciştige inima.

CAPITOLUL 4

in care Eroina Noastră oferă sfaturi,

Eroul Nostru le primeşte şi toată lumea

mănincă prea multă plăcintă

Doar că incepea cu stingul. Lucy se uită peste

umărul domnului Berbrooke, incercind să nu se

incrunte. Domnul Bridgerton făcea o incercare curajoasă

să ciştige favorurile Hermionei şi Lucy trebuia să

recunoască faptul că in condiţii normale, cu o altă

persoană de sex feminin, ar fi avut neindoios succes.

Lucy se gindi la atitea fete pe care le cunoscuse la

şcoală - toate ar fi fost pină acum indrăgostite lulea de

de el. Toate, că veni vorba.

Dar nu Hermione.

El incerca prea mult. Fiind prea atent, prea concentrat

asupra ei, prea... prea... Ei da, prea indrăgostit,

sau cel puţin prea aprins.

Domnul Bridgerton era fermecător şi era şi un

bărbat frumos şi foarte inteligent, dar Hermione mai

văzuse toate astea, inainte. Lucy nici măcar nu putea

ţine minte numărul domnilor care ii urmăriseră prietena

aproape la fel. Unii era spumoşi, alţii, serioşi. ii aduceau

flori, poezii, dulciuri - unul ii adusese lui

Hermione chiar un căţeluş (refuzat pe loc de mama

Hermionei, care-l informase pe bietul om că habitatul


natural al ciinilor nu include covoare de Aubusson,

porţelanuri orientale şi nici pe ea insăşi).

Dar dincolo de aceste mici diferenţe, toţi erau la fel.

Atirnau de fiecare cuvint al ei, se uitau ia ea ca şi cum

ar fi fost o zeiţă din antichitatea greacă, coborită pe

pamint şi se năpusteau unii peste alţii, in incercarea

de a-i bombarda urechile ei drăgălaşe cu complimentele

cele mai romantice, cele mai inteligente. Şi

niciodată nu inţelegeau cit de total lipsiţi de originalitate

erau cu toţii.

Dacă domnul Bridgerton dorea cu adevărat să

'.tirnească interesul Hermionei, atunci avea nevoie de

ceva diferit.

- Mai doriţi plăcintă cu agrişe, Lady Lucinda? o

intrebă domnul Berbrooke.

- Da, mulţumesc, spuse ea doar ca să-l ţină ocupat,

in timp ce se gindea la următoarea mişcare. Ea chiar

nu dorea ca Hermione să-şi distrugă viaţa cu domnul

I dmonds şi sincer, domnul Bridgerton era perfect. Iar

el nu avea nevoie decit de puţin ajutor.

- Ah, ca să vezi! Hermione nu mai are plăcintă,

exclamă Lucy.

- Nu mai are plăcintă? rosti disperat domnul

Berbrooke.

Lucy clipi des spre el, deşi nu-i stătea in obicei.

7 Sinteţi atit de drăguţ să o serviţi?

in timp ce domnul Berbrooke incuviinţa din cap,

Lucy se ridică.

- Cred că o să vreau să-mi intind puţin picioarele,

in partea cealaltă sint atitea flori frumoase, domnule

Bridgerton. Vă pricepeţi cumva la flora locală?

Gregory se uită in sus, surprins de intrebarea ei.

- Oarecum, spuse el, dar nu se mişcă.

Hermione era ocupată să-l asigure pe domnul

Berbrooke că adora plăcinta cu agrişe, aşa incit Lucy

profită de moment şi-şi intoarse capul spre flori,

aruncindu-i domnului Bridgerton privirea aceea

62 JULIA QUINN

imperioasă care insemna in general „Vino cu mine,

acum.”

O clipă, Gregory se arătă contrariat dar işi reveni

repede şi se ridică in picioare.

- imi permiteţi să vă vorbesc puţin despre zonă,

Lady Lucinda?

- Ar fi minunat, spuse ea, poate cu ceva prea mult

entuziasm. Hermione se uită la ea cu evidentă suspiciune.

Dar Lucy ştia că nu-i va oferi ocazia să li se

alăture; asta ar fi insemnat să-l incurajeze pe domnul

Bridgerton să creadă că Hermione ii dorea compania.

Deci Hermione va fi lăsată cu domnul Berbrooke şi

cu plăcinta. Lucy ridică din umeri. Era cinstit aşa.

indată ce traversară cimpul, domnul Bridgerton

spuse:

- Aceasta cred, este o părăluţă. Iar floarea aceea

albastră, inaltă... de fapt, nu ştiu cum se cheamă.

- Nemţişor, spuse scurt Lucy şi trebuie să ştiţi că nu

v-am chemat aici ca să discutăm despre flori.

- Am bănuit eu ceva.

Lucy ii ignoră tonul.

- Am vrut să vă dau un sfat.

- Adevărat...

Doar că nu era sunase ca o intrebare.

- Adevărat.

- Şi ce sfat anume?

Pentru că nu putu găsi o formulare care să sune

mai bine, Lucy se uită in ochii lui şi spuse:

- Abordaţi cit se poate de greşit situaţia.

- Poftim? replică el inţepat.

Lucy işi infrină un miriit. ii atinsese mindria şi el va

deveni insuportabil.

- Dacă vreţi să o cuceriţi pe Hermione, va trebui să

faceţi ceva cu totul diferit.

Domnul Bridgerton se uită in jos la ea cu o expresie

vizibil suficientă.


- Sint cit se poate de capabil să mă descurc singur,

cind fac curte unei femei.

Sint convinsă de asta... cu alte doamne. Dar

Hermione este diferită.

Gregory rămase tăcut şi Lucy ştiu că se făcuse

inţeleasă. Şi el o considera pe Hermione diferită, altfel

nu ar fi făcut atitea eforturi.

Toţi fac exact ce faceţi dumneavoastră. Toţi,

spuse Lucy uitindu-se spre locul de picnic, să se

asigure că nici Hermione şi nici domnul Berbrooke nu

se ridicaseră să vină după ei.

- Unui bărbat ii face mare plăcere să fie comparat

cu turma, spuse in şoaptă domnul Brigerton.

Lucy avea nenumărate replici la asta, dar continuă

să se concentreze asupra misiunii ei şi spuse:

- Dumneavoastră nu puteţi acţiona ca toţi ceilalţi.

Aveţi nevoie să vă distanţaţi de ei.

- Şi cum propuneţi să fac asta?

Lucy inspiră adinc. Nu o să-i placă răspunsul ei.

- Trebuie să incetaţi să fiţi atit de...devotat. Nu o

trataţi ca pe o prinţesă. De fapt, poate c-ar trebui să o

lasaţi in pace, citeva zile.

O privi incredul.

- Şi să le permit tuturor celorlalţi domni să năvălească

asupra ei?

- Oricum vor năvăli. Nu aveţi ce face, spuse ea cu

o voce oarecare.

- Frumos.

Lucy continuă:

- Dacă vă retrageţi, Hermione va fi curioasă să ştie

de ce.

Domnul Bridgerton părea indoit, aşaincit Lucy continuă:

- Nu vă faceţi griji, o să ştie că sinteţi interesat.

Dumnezeule, după ziua de astăzi ar trebui să fie

proastă să nu-şi dea seama.

Gregory se incruntă şi chiar Lucy era uluită că

vorbea astfel cu un bărbat pe care abia ii cunoscuse,

64 JULIA QUINN

dar momentele disperate cereau măsuri disperate...

sau discursuri disperate.

- O să ştie, vă promit eu. Hermione este foarte

inteligentă. Nu că lumea şi-ar da seama de asta. Majoritatea

bărbaţilor nu pot vedea dincolo de chipul ei.

- Aş vrea să ştiu ce se petrece in mintea ei, spuse

el incet.

Ceva in tonul lui o lovi pe Lucy direct in piept. Se

uită in sus, in ochii lui şi avu ciudata senzaţie că se afla

undeva in altă parte, că şi el se afla undeva in altă

parte şi că lumea dispărea incet, incet, in jurul lor.

Era altfel decit ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoscuse.

Nu ştia cum, exact, ştia doar că era ceva mai mult in

legătură cu el. Ceva diferit. Ceva ce o făcu să o doară,

adinc in pieptul ei.

Şi o clipă crezu că o să inceapă să plingă.

Dar nu plinse. Pentru că, sincer, nu putea. Şi nici nu

era genul acela de femeie. Şi in mod sigur, nu plingea

cind nu ştia motivul exact.

- Lady Lucinda?

Tăcuse prea multă vreme Nu semăna cu ea şi...

izbucni:

- Nu o să-şi dorească să vă permită asta. Adică să

ştiţi ce se petrece in mintea ei. Dar puteţi...

Lucy işi drese glasul, clipi, işi recăpătă concentrarea

vizuală, apoi işi plantă cu fermitate ochii asupra

micuţului petic acoperit cu părăluţe care scinteiau in

soare.

- O puteţi convinge altfel. Sint sigură că puteţi.

Dacă aveţi răbdare. Şi dacă sinteţi sincer.

O vreme, Gregory nu spuse nimic. Nu se auzea

decit şuieratul discret al brizei. Şi apoi o intrebă, incet:

- De ce mă ajutaţi?

Lucy se intoarse spre el şi fu uşurată să constate că

de data aceasta pămintul ii rămăsese ferm sub

picioare. Era din nou ea, energică, nu absurdă şi


dlicientă. Iar el era doar un alt bărbat care aspira la

mina Hermionei.

Totul era normal. Şi spuse:

Ori dumneavoastră, ori domnul Edmonds.

- Aşa il cheamă, şopti el.

- Este secretarul tatălui ei. Nu este un bărbat rău şi

nu cred că aleargă doar după banii ei dar şi un prost

poate vedea că sinteţi alegerea mai bună.

Domnul Bridgerton işi inclină capul intr-o parte.

- De ce, mă intreb, imi sună ca şi cum tocmai aţi

lacut-o proastă pe domnişoara Watson?

Lucy se intoarse spre el cu o privire de oţel.

- Niciodată să nu puneţi la indoială devoţiunea mea

faţă de Hermione. Nu aş putea...

Lucy aruncă o privire rapidă spre Hermione, să se

asigure că aceasta nu se uita la ea şi continuă, cu glas

scăzut:

- Nu aş putea-o iubi mai mult, nici dacă mi-ar fi fost

soră de singe.

Spre cinstea lui, domnul Bridgerton işi inclină cu

respect capul şi spuse:

- Am spus ce nu trebuia. imi cer scuze.

Lucy inghiţi stinjenită. Gregory părea să creadă ce

spusese şi ea cedă.

- Hermione inseamnă pentru mine lumea, spuse

ea. Se gindi la zilele libere din timpul şcolii, pe care le

petrecuse acasă la familia Watson şi se gindi la vizitele

acasă la ea, pline de singurătate. intoarcerile ei acasă

păreau să nu coincidă niciodată cu cele ale fratelui ei

şi Fennsworth Abbey era un loc rece, neprimitor, doar

cu unchiul ei drept companie.

Robert Abernathy işi făcuse intotdeauna datoria

faţă de cele două obligaţii, dar era rece şi respingător.

Acasă insemna pentru ea lungile plimbări de una

singură, lecturile nesfirşite, de una singură, chiar şi

mesele de una singură, pentru că unchiul Robert nu

găsea niciodată nimic interesant in a cina cu ea. Cind

66 JULIA QUINN

o informase pe Lucy că va merge la colegiul Miss

Moss, impulsul ei iniţial fusese de a-şi arunca braţele

pe după gitul lui şi să-i spună „Mulţumesc, mulţumesc,

mulţumescl”

Doar că niciodată pină atunci nu il mai imbrăţişase,

niciodată in cei şapte ani de cind era tutorele ei. Şi in

plus, el stătea in spatele biroului său şi işi intorsese

deja atenţia spre hirtiile din faţa lui. Terminase cu Lucy.

Cind ajunsese la şcoală, se aruncase in viaţa nouă,

de elevă. Şi iubise fiecare clipă. Era atit de minunat

chiar şi numai să aibă in jur lume cu care să stea de

vorbă. Fratele ei Richard plecase la Eton la virsta de

zece ani, inainte de moartea tatălui lor şi ea hălăduise

pe culoarele din Abbey aproape un deceniu, avind-o

drept companioană doar pe guvernanta ei.

La şcoală, toată lumea o plăcea. Aceasta fusese

partea cea mai bună. Acasă nu era nimic altceva decit

un gind intirziat, dar la Şcoala Moss pentru Tinere

Excepţionale, celelalte eleve ii căutau compania. ii

puneau intrebări şi efectiv aşteptau ca ea să le

răspundă. Poate că nu fusese regina albină a şcolii,

dar simţise acolo că aparţinea de ceva şi că avea

importanţă.

in primul an, ei şi Hermionei li se desemnase

aceeaşi cameră şi prietenia lor a fost aproape instantanee.

in seara acelei prime zile, amindouă rideau şi

vorbeau ca şi cum s-ar fi cunoscut de o viaţă.

Hermione o făcuse să se simtă... mai bine. Nu era

doar prietenia lor, ci conştientizarea acestei prietenii.

Lui Lucy ii plăcea să fie cea mai bună prietenă a cuiva.

Sigur, era minunat să aibă o prietenă atit de bună, dar

ceea ce ii plăcea ei cu adevărat era să ştie că exista

cineva care, din toată lumea, să o placă pe ea cel mai

mult. Asta o făcea să aibă incredere.

Să se simtă bine.

Era de fapt aşa cum spusese domnul Bridgerton

despre familia lui.


Ştia că putea conta pe Hermione. Şi Hermione ştia

acelaşi lucru despre ea. Şi Lucy nu era convinsă că

mai exista cineva pe lumea asta despre care să poată

spune acest lucru. Poate fratele ei. Richard ar fi sărit

intotdeauna in ajutorul ei dacă ar fi avut nevoie, dar in

ultima vreme se vedeau atit de puţin. Păcat, sincer.

Cind erau mici, erau foarte apropiaţi. inchişi acolo, la

I ennsworth Abbey, rar aveau pe altcineva cu care să

se joace, aşa incit nu aveau altă variantă decit să se

intoarcă unul spre celălalt. Şi din fericire, chiar se

jucau mult.

Lucy işi spuse că trebuia să se intoarcă inapoi in

prezent, la domnul Bridgerton. Elstătea tăcut, privind-o

cu o expresie de politicoasă curiozitate şi avu

sentimentul ciudat că dacă i-ar spune totul - despre

Hermione şi despre Richard şi despre Fennsworth

Abbey şi despre cit de minunat fusese să plece la

şcoală...

El ar fi inţeles. Deşi părea imposibil să inţeleagă,

venind dintr-o familie atit de numeroasă şi de renumit

apropiată. Poate că el nu ştia ce insemna să fii singur,

să vrei să spui ceva dar să nu ai cui. Dar intr-un fel -

erau ochii lui, sincer, dintr-o dată mai verzi decit ii văzuse

pină atunci şi atit de concentraţi asupra chipului

ei...

Lucy inghiţi. Dumnezeule Mare, ce se petrecea cu

ea de nici nu-şi putea termina gindurile?

Reuşi totuşi să continue:

- Eu nu-i doresc Hermionei decit fericire. Sper că

inţelegeţi asta.

Gregory dădu din cap, apoi işi intoarse ochii spre

locul de picnic. Spuse:

- Să nu ne intoarcem la ceilalţi? Cred că domnul

Berbrooke a indopat-o pe domnişoara Watson cu trei

bucăţi de plăcintă.

Lucy simţi gilgiind in ea un hohot de ris.

- Ah, draga de ea.

68 JULIA QUINN

Tonul lui era fermecător de amabil cind spuse:

- Atunci, de dragul sănătăţii ei măcar, ar trebui să

ne intoarcem.

- O să vă gindiţi la ce v-am spus? il intrebă Lucy,

permiţindu-i să-i aşeze mina pe braţul lui.

El inclină din cap.

- Mă voi gindi.

Simţi că il stringe puţin mai mult decit ar fi trebuit.

- Am dreptate cu asta. Vă asigur că am. Nimeni nu

o cunoaşte pe Hermione mai bine ca mine. Şi nimeni

altcineva nu i-a urmărit pe toţi domnii aceia incercind -

şi eşuind - să-i ciştige favorurile.

El se intoarse şi ochii ii surprinseră pe ai ei. O clipă

rămaseră perfect nemişcaţi şi Lucy inţelese că o

aprecia, măsurind-o intr-un fel care ar fi trebuit să fie

stinjenitor.

Dar nu era. Şi tocmai acesta era lucrul cel mai

ciudat. El se uita la ea ca şi cum i-ar fi putut vedea

sufletul, dar ea nu se simţea cituşi de puţin stinjenită.

De fapt, se simţea ciudat... de bine.

- Mă simt onorat să vă accept sfatul in privinţa

domnişoarei Watson. Şi vă mulţumesc pentru că v-aţi

oferit să mă ajutaţi să o ciştig. Spunind acestea,

Gregory se intoarse astfel incit să poată porni in

direcţia locului pentru picnic.

- M...mulţumesc, se bilbii Lucy, pentru că, intradevăr,

nu aceasta fusese intenţia ei?

Dar apoi işi dădu seama că de fapt nu se mai

simţea chiar atit de bine.

Gregory urmă cuvint cu cuvint directivele Lucindei.

in seara aceea nu se apropie de domnişoara Watson,

in salon, unde se adunaseră oaspeţii inainte de cină.

Cind se indreptară spre sufragerie, nu făcu nici o

incercare de a interveni in ordinea stabilită, pentru a

sta la masă alături de ea. Şi cind domnii reveniră de la

porto-ul lor şi li se alăturară doamnelor in sala de


muzică pentru un recital de pian,'se aşeză in spate,

ilnşi Lady Lucinda şi Hermione stăteau destul de

.Inqure şi ar fi fost uşor - de aşteptat, chiar - ca el să

n opreasă şi să le salute, in timp ce trecea prin

ilioptul lor.

Dar nu. Se supusese acestei scheme posibil nebune,

aşa că in fundul sălii cu el. O urmări pe domnişoara

Watson găsind un loc cu trei rinduri mai in faţă

-,l se instală in scaunul lui, permiţindu-şi in sfirşit

msfăţul de a-i privi ceafa.

Ceea ce ar fi fost o petrecere a timpului cit se poate

de plăcută, dacă ar fi reuşit să se gindească la altceva

decit la totala ei lipsă de interes. Faţă de el.

in mod categoric, chiar dacă i-ar fi crescut două

capete şi o coadă, tot n-ar fi primit din partea ei mai

mult decit o jumătate de zimbet politicos, acelaşi pe

care părea că-l oferea tuturor.

Nu era genul de reacţie cu care Gregory era obişnuit

din partea femeilor. Nu se aştepta la o adulare

universală, dar sincer, cind făcea un efort, vedea de

obicei rezultate mai bune ca acum.

De fapt era al naibii de enervant.

Aşa că le urmări pe cele două femei, poruncindu-le

:;ă se intoarcă, să se frăminte in scaun, să facă ceva

care să indice că erau conştiente de prezenţa lui. intr-un

tirziu, după trei concerto-uri şi o fugă, Lady Lucinda se

răsuci incet in scaun.

işi putea imagina uşor ce gindea ea.

Încetişor, încetişor, prefă-te că te uiţi la uşă, să vezi

dacă intră cineva. Uită-te ca din întîmplare, în trecere,

la domnul Bridgerton.

Gregory işi ridică paharul, in chip de salut.

Ea tresări, sau cel puţin aşa speră el şi se intoarse

repede inapoi.

Gregory zimbi. Poate că n-ar trebui să se bucure

atit de mult de tulburarea ei dar sincer, era singura

pată luminoasă in seara aceasta.

70 JULIA QUINN

Cit despre domnişoara Watson - chiar dacă ea i-a

simţit intensitatea privirii, nu a dat semne. Lui Gregory

i-ar fi plăcut să-şi spună că ea il ignora intenţionat -

asta cel puţin ar fi insemnat că era conştientă de

prezenţa lui. Dar in timp ce ii urmărea privirea cercetind

alene sala, sau capul inclinindu-i-se uşor spre urechea

Lucindei, ii deveni dureros de clar că ea nu il ignora

cituşi de puţin. Asta ar fi insemnat că il remarcase.

Ceea ce, evident, ea nu făcuse.

Gregory simţi cum i se incleştează maxiliarul. Chiar

dacă nu punea la indoială bunele intenţii ale lui Lady

Lucinda, sfatul in sine fusese cit se poate de cumplit.

Şi cu doar cinci zile care mai rămăseseră de petrecut

aici, pierduse un timp preţios.

- Pari plictisit.

Gregory se intoarse. Cumnata lui se strecurase in

scaunul de lingă el şi vorbea pe un ton scăzut, ca să

nu deranjeze auditoriul.

- O adevărată lovitură pentru reputaţia mea de

gazdă, adăugă ea pe un ton nefericit.

- Cituşi de puţin. Eşti splendidă, ca de obicei.

Kate se intoarse in faţă, răminind tăcută citeva

clipe inainte de a spune:

- Este tare drăguţă. Gregory nu se obosi să

pretindă că nu ştia despre cine vorbea ea. Kate era

mult prea deşteaptă pentru asta. Dar nici nu insemna

că trebuia să incurajeze conversaţia.

- Este, spuse el simplu, uitindu-se fix inaintea lui.

Kate continuă, convinsă că era o pacoste, dar fără

intenţia de a se opri:

- Am auzit că s-a purtat la fel toată primăvara. Fata

asta nu dă semne că ar dori să-şi găsească perechea.

- ii place de secretarul tatălui ei, spuse Gregory.

Pentru că, serios, la ce bun să păstreze acest secret?

Oricum Kate avea un fel al ei de afla totul. Şi poate că

l-ar ajuta in vreun fel.

- Adevărat?


Vocea ei răsunase puţin cam tare şi trebui să

murmure scuze faţă de oaspeţi.

- Adevărat? Cum ai aflat? reluă ea ceva mai incet.

Gregory deschise gura să răspundă, dar Kate işi

ulspunse singură:

- Sigur, Lady Lucinda. Ea ştie totul.

- Totul, confirmă Gregory sec.

Kate se gindi citeva momente, apoi spuse ceea ce

ora evident:

- Părinţii ei nu pot fi incintaţi.

- Nu am idee dacă ei ştiu sau nu.

- Ah, nu. Kate părea suficient de impresionată de

.iceastă picantă birfă şi Gregory se intoarse să se uite

la ea. Da, ochii ii scinteiau, larg deschişi.

- incearcă să te stăpineşti, ii spuse el.

- Dar este cel mai innebunitor lucru pe care l-am

auzit in sezonul ăsta.

Gregory o privi drept in faţă.

- Trebuie să-ţi găseşti un hobby.

Kate il inghionti uşor cu cotul.

- Ah, Gregory, nu lăsa dragostea să te transforme

in halul ăsta. Eşti mult prea amuzant ca să păţeşti aşa

ceva. Părinţii ei nu-i vor permite niciodată să se mărite

cu secretarul tatălui ei, iar ea nu este genul care să

fugă. Nu trebuie decit să aştepţi să se elibereze.

Gregory expiră iritat.

Kate il bătu uşor pe mină, liniştindu-l.

- Ştiu, ştiu, tu vrei să lămureşti pe loc lucrurile.

Genul tău nu ştie ce inseamnă răbdarea.

- Genul meu?

Kate făcu un gest cu mina, considerindu-l suficient

pentru un răspuns.

- Crede-mă, Gregory, nici că se putea mai bine.

- Ca ea să iubească un alt bărbat?

- incetează să mai fii atit de dramatic. Vreau să-ţi

spun că asta iţi acordă ţie timp suficient ca să fii sigur

de sentimentele tale faţă de ea.

72 JULIA QUINN

Gregory se gindi la nodul acela in stomac, pe care

il simţea ori de cite ori se uita la ea. Doamne, Dumnezeule,

mai ales la ceafa ei, oricit de ciudat ar fi părut

asta. Nu putea accepta că avea nevoie de timp. Asta

era tot ce-şi imaginase vreodată despre adevărata

dragoste. Imensă, venind pe neaşteptate şi conferindui

o extraordinară stare de bine.

Şi totodată, strivindu-l, parcă.

- Am fost surprinsă că nu m-ai rugat să te aşez la

masă lingă ea, şopti Kate.

Gregory privi spre ceafa lui Lady Lucinda.

- Pot aranja pentru miine, dacă vrei, se oferi Kate.

- Fă-o.

Kate incuviinţă din cap.

- Da, eu... gata. Se termină concertul. Fii atent

acum şi pari şi tu politicos.

Se ridicară amindoi, să aplaude.

- Ţi s-a intimplat vreodată să nu sporovăieşti tot

timpul, de-a lungul unui recital muzical? o intrebă el cu

ochii pironiţi inainte.

- Am o ciudată aversiune pentru concerte, spuse

Kate. Apoi, buzele i se ridicară intr-un zimbet mic,

şmecheros. Şi totodată, un fel de nostalgică plăcere.

- Adevărat? Acum chiar că devenea interesat.

Kate continuă in şoaptă, evitindu-i in mod deliberat

privirea:

- Nu-mi place să spun poveşti, dar sincer, m-ai

văzut vreodată la operă?

Gregory simţi cum i se inalţă o sprinceană. in mod

clar, in trecutul fratelui său trebuie să fi existat o

cintăreaţă de operă. Dar unde era fratele lui, acum?

Anthony părea să fi dezvoltat un remarcabil talent de a

evita majoritatea funcţiilor sociale cind aveau invitaţi

acasă. Gregory nu-l mai văzuse decit de două ori, in

afară de de interviul din seara venirii.

- Unde este strălucitorul Lord Bridgeton? intrebă el.


Ah, pe aici, pe undeva. Nu ştiu. Ne vom regăsi la

'.lirşitul zilei şi asta este tot ce contează.

Kate se intoarse spre el cu un zimbet remarcabil de

tionin. Enervant de senin. Şi spuse, zimbindu-i ca şi

cum nu ar fi avut nici cea ai mică grijă pe lumea asta:

- Acum trebuie să mă duc, să fac conversaţie.

Simte-te bine.

Gregory rămase in spate, făcind şi el conversaţie

politicoasă cu alţi invitaţi, in timp ce o urmărea din

priviri pe domnişoara Watson. Aceasta stătea de vorbă

cu doi domni - amindoi plictisitori - in timp ce Lady

I ucinda stătea politicos deoparte. Şi cu toate că

domnişoara Watson nu părea să flirteze cu vreunul

dintre ei, le oferea totuşi mai multă atenţie decit ii

acordase lui de-a lungul intregii seri.

in timp ce Lady Lucinda zimbea drăgălaş, atentă la

tot ce se petrecea.

Gregory făcu ochii mici. Să fi jucat Lady Lucinda un

|oc dublu? Nu părea genul. Dar totuşi, nu se cunoscuseră

decit de douăzeci şi patru de ore. Cit de bine o

putea cunoaşte? Poate că avea totuşi un motiv ascuns.

Şi putea fi o actriţă foarte bună, cu misterioase secrete

intunecate, zăcind dincolo de ce se putea vedea...

Ah, la naiba. Simţea că innebuneşte. Ar fi pariat pe

ultimul bănuţ că Lady Lucinda nu ar putea minţi nici ca

să-şi salveze viaţa. Era luminoasă şi deschisă.

Şi in mod catergoric, nu era misterioasă. ii vroise

binele, de asta era sigur.

Dar sfatul ei fusese nefericit.

ii prinse privirea. Pe chipul ei păru să fluture o vagă

expresie de scuze şi Gregory crezu că ridicase puţin

din umeri.

Ridicase din umeri? Ce naiba putea insemna asta?

Făcu un pas mai in faţă.

Apoi se opri.

Apoi se gindi să mai facă un pas.

Nu.

74 JULIA QUINN

Ba da.

Nu.

Dar dacă totuşi?

La naiba. Nu ştia ce să facă. Era o senzaţie

deosebit de neplăcută.

Se uită din nou la Lady Lucinda, convins că expresia

lui nu era nici dulce şi nici degajată. Sincer, era

numai şi numai vina ei.

Dar, fireşte, acum nu se mai uita la el.

Dar el nu-şi schimbă direcţia privirii.

Lady Lucinda se intoarse spre el. Ochii i se făcură

mari, poate alarmaţi, speră el.

Bine. Acum se indreptau spre ceva. Dacă nu putea

savura plăcerea privirii domnişoarei Watson, o putea

măcar face pe Lady Lucinda să se simtă nefericită din

cauza asta.

Chiar aşa, existau momente care efectiv nu cereau

maturitate şi tact.

Rămase la marginea incăperii, incepind in sfirşit să se

simtă bine. Era ceva pervers de amuzant in a şi-o imagina

pe Lady Lucinda ca pe un iepuraş micuţ, lipsit de apărare,

nesigur dacă şi cind se va intilni cu sfirşitul prematur.

Nu pentru că Gregory s-ar putea pune vreodată in

rolul vinătorului. Jalnica lui abilitate de trăgător ii

garanta că nu va reuşi niciodată să nimerească o ţintă

in mişcare şi era un lucru al naibii de bun faptul că nu

trebuia să-şi procure singur hrana.

Dar se putea imagina in rolul vulpii.

Zimbi, primul lui zimbet din seara aceasta.

Şi atunci ştiu că soarta era de partea lui, pentru că Lady

Lucinda se scuză şi se strecură afară din sala de muzică,

probabil ca se ducă să-şi satisfacă necesităţile fireşti.

Cum Gregory se afla in locul lui din fundul salonului,

nimeni nu-l văzu ieşind printr-o altă uşă.

Şi cind Lady Lucinda trecu prin dreptul uşii bibliotecii,

Gregory putu să o tragă inăuntru fără un sunet.

CAPITOLUL 5

in care Eroul şi Eroina noastră

au o discuţie cit se poate de ciudată

Lucy inainta de-a lugu! coridorului, incruntată, incercind

să-şi amintească unde se afla cea mai

apropiată cameră de baie, cind se pomeni zburind prin

aer, sau mă rog, impiedicindu-se, ca să se trezească

lovindu-se de o formă in mod clar mare, in mod clar

caldă şi in mod clar, umană.

- Nu striga, spuse o voce. Una pe care o cunoştea.

- Domnul Bridgerton?

Dumnezeule Mare, asta părea ceva total nepotrivit.

Lucy nu era chiar sigură dacă trebuia sau nu să-i fie

frică.

- Trebuie să stăm de vorbă, spuse el dindu-i drmul

la mină. Dar incuie uşa şi băgă cheia in buzunar.

- Acum? intrebă Lucy. Ochii ei incepeau să se

obişnuiască cu lumina vagă şi constată că se aflau in

bibliotecă.

- Aici?

Şi apoi o intrebare şi mai pertinentă ii scăpă de pe

buze:

- Singuri?

Gregory se incruntă.

76 JULIA QUINN

- Nu am de gind să vă violez, dacă asta este grija

dumneavoastră.

Lucy simţi cum i se incleştează maxiliarele. Nu se

gindise că ar face asta, dar nici el nu trebuia să o

insulte astfel.

- Bine, atunci. Dar ce inseamnă toate astea? Dacă

sint găsită aici in compania dumneavoastră, am dat de

naiba. Ştiţi că sint ca şi logodită.

- Ştiu, spuse el. Pe tonul acela. Ca şi cum l-ar fi ]

informat despre asta de multe ori, cind ea era sigură

că nu-i spusese decit o singură dată. Sau cel mult de

două ori.

- Bine, să vorbim, mormăi ea, ştiind că abia peste

vreo două ore va şti ce ar fi trebuit să spună.

- Ce se petrece? intrebă el.

- Ce vreţi să spuneţi? intrebă ea, deşi ştia foarte

bine la ce se referea el.

- Domnişoara Watson, spuse el printre dinţi.

- Hermione? Ca şi cum ar mai fi existat o altă

domnişoară Watson. Dar asta ii oferea puţin timp.

- Sfatul dumneavoastră a fost abisal, spuse el

sfredelind-o cu privirea.

Avea dreptate, desigur, dar ea sperase că poate el

nu va observa.

- Aşa este, spuse ea privindu-l ingrijorată, in timp

ce el işi incrucişa braţele. Nu era gestul cel mai potrivit,

dar trebuia să recunoască faptul că il făcuse foate

bine. Auzise despre el că avea o faimă de om vesel şi

amuzant, insă nici una dintre cele două caracteristici

nu se evidenţia in momentul de faţă, dar, mă rog, nu

ştii cum te schimbă nefericirea unei iubiri neimpărtăşite.

Lucy işi spuse că nu trebuia să fii neapărat

femeie ca să te simţi nefericit la perspectiva unei iubiri

neimpărtăşite.

Şi in timp ce se uita ezitant la chipul lui plăcut,

inţelese că probabil nu era obişnuit cu iubirile


noimpărtăşite. Sincer, cine i-ar spune nu, acestui

domn?

In afara Hermionei. Dar ea le spunea nu, tuturor. El

nu ar trebui să o ia ca pe un afront personal.

Lady Lucinda? spuse el tărăgănat, aşeptindu-i

răspunsul.

Desigur. Aşa este, aşa este, se biibii ea, dorinduşi

ca el să nu pară atit de masiv, in incăperea inchisă.

Gregory işi inălţă o sprinceană.

- Aşa este.

Lucy inghiţi.Tonul lui era unul paternal, uşor indulgent,

ca şi cum persoana ei nu ar fi meritat cu adevărat

să fie remarcată, fiind cel mult uşor amuzantă. Cunoştea

ea bine tonul acesta. Era tonul favorit al fraţilor mai

mari, in raport cu surorile mai mici. Şi al prietenilor pe

care i-ar fi adus acasă, in vacanţe.

Ura tonul acesta.

Dar IS acceptă totuşi şi spuse:

- Sint de acord că planul meu nu s-a dovedit a fi cel

mai fericit, dar sincer, nu cred că orice altceva ar fi

adus ceva mai bun.

Dar se pare că nu asta işi dorea el să audă. Lucy

işi drese glasul. De două ori. Şi incă o dată.

-im i pare nespus de rău. Spuse asta pentru căintradevăr

se simţea prost şi ştia din experienţă că

scuzele funcţionau intotdeauna, cind nu aveai altceva

de spus. Dar sincer, nu am crezut că...

Gregory o intrerupse.

- Mi-aţi spus să o ignor!

- Nu v-am spus să o ignoraţii

- in mod categoric, asta aţi spus!

- Nu. Nu, nu asta. V-am spus să vă distanţaţi puţin.

Să incercaţi să vă ascundeţi cit de cit această etalată

adoraţie.

Nu era cuvintul potrivit, dar lui Lucy nu-i mai păsa.

78 JULIA QUINN

- Foarte bine, replică el şi tonul ii trecu de la cel

uşor-superior-de-frate-mai-mare, la cel de vizibilă

condescendenţă.

- Dacă nu trebuia să o ignor, ce anume precis,

credeţi că trebuia să fac?

- Păi... Lucy se scărpină la ceafa pe care parcă

simţi dintr-o dată roind albinele cele mai cumplite. Sau

poate că erau doar nervii. Mai bine, decit albine. Nu-i

prea plăcea senzaţia asta pe care o simţea in stomac,

in timp ce incerca să se gindească la ceva rezonabil.

- Altceva decit am făcut, adică, adăugă el.

- Nu prea ştiu. Nu am oceane de experienţă in

asemenea chestiuni.

- Ah şi-mi spuneţi abia acum.

- Mă rog, merita o incercare. Şi apoi s-a văzut că

nici de unul singur nu prea v-aţi descurcat.

Gura lui se strinse intr-o linie şi ea işi permise un

mic zimbet de victorie, ştiind că i-a atins o coardă

sensibilă. Nu era, in mod obişnuit, răutăcioasă, dar

ocazia părea să-i ceară o cit de mică autofelicitare.

- Foarte bine, spuse el incordat. Iar cum Lucy ar fi

preferat ca el să se scuze şi apoi să spună - explicit -

că ea avea dreptate şi că el greşise, presupuse că in

anumite cercuri, „foarte bine” trecea drept o

recunoaştere a unei greşeli.

Şi judecind după expresia lui, era maximum ce

putea ea primi.

Lucy inclină regal din cap. Părea lucrul cel mai bun

de făcut. Comportă-te ca o regină şi poate că vei fi

tratată ca una.

- Mai aveţi cumva şi alte idei strălucite?

- Păi - spuse ea pretinzind că el efectiv conta pe

răspunsul ei - eu nu cred că problema este ce anume

trebuie făcut, cit din ce cauză ceea ce aţi făcut nu a

mers.

Gregory clipi.


- Nimeni nu a renunţat incă ia Hermione, spuse

Lucy pierzindu-şi parcă răbdarea. Ura cind lumea nu

inţelegea imediat ce vroia ea să spună. Lipsa ei de

interes nu ii face decit să-şi dubleze eforturile. Este

stinjenitor, sincer.

Gregory o privi vag jignit.

- Ce-aţi spus?

- Nu mă refer la dumneavoastră, spuse Lucy repede.

- Uşurarea mea este palpabilă.

Lucy ar fi trebuit să se simtă atinsă de sarcasmul

lui, dar umorul lui semăna atit de mult cu al ei incit nu

se putu abţine să nu-i placă. Şi continuă, pentru că ei

ii plăcea să rămină la subiectul discuţiei.

- Aşa cum spuneam, nimeni nu pare să-şi

recunoască infringerea şi să se orienteze spre o

domnişoară mai uşor accesibilă. Odată ce ei constată

că toţi ceilalţi o doresc, innebunesc parcă. De parcă ea

nu ar fi altceva decit un premiu care trebuie ciştigat.

- Nu şi pentru mine, spuse el incet.

işi indreptă brusc privirea spre el şi işi dădu seama

că ei vroja să spună că Hermione era mai mult decit un

premiu. ii păsa de ea. ii păsa sincer de ea. Lucy nu era

sigură de ce, sau cum, de vreme ce abia se cunoscuseră.

Iar Hermione nu fusese teribil de incurajatoare

in conversaţiile lor, aşa cum nu era niciodată cu domnii

care ii urmăreau favorurile. Dar domnului Bridgerton ii

păsa de femeia dinăuntru, nu doar de chipul ei perfect.

Sau cel puţin aşa credea el.

Lady Lucinda incuviinţă incet din cap, asimilind

totul.

- Am crezut că dacă cineva încetează efectiv să mai

danseze in jurul ei, acest lucru poate că o va intriga. Nu

că Hermione ar considera că i se cuvin toate aceste

atenţii din partea domnilor. Dimpotrivă. Ca să fiu

sinceră, in cea mai mare parte sint o plictiseală.

- Flateria dumneavoastră nu cunoaşte limite. Dar

zimbea - uşor - in timp ce spunea asta.

80 JULIA QUINN

- Niciodată nu m-am priceput foarte bine la flaterii.

- Aşa s-ar părea.

Lucy zimbi crispat. El nu vroise să o insulte şi nici

ea nu va lua altfel cuvintele lui.

- O să se dea pe brazdă.

- Credeţi?

- Da. Va trebui. Hermione este ea romantică, dar

inţelege cum funcţionează lumea. Adinc in sufletul ei

ştie că nu se poate mărita cu domnul Edmonds. Pur şi

simplu nu poate face asta. Părinţii ei o vor dezmoşteni,

sau cel puţin o vor ameninţa cu asta iar ea nu este

genul care să rişte.

- Dacă iubeşte cu adevărat pe cineva, trebuie să

rişte, spuse el incetişor.

Lucy ingheţă. Era ceva in vocea lui. Ceva aspru,

ceva puternic. Pielea i se făcu de găină şi rămase

parcă impietrită.

Dar trebuia să-l intrebe. Trebuia. Trebuia să ştie.

- Dumneavoastră aţi risca totul?

El nu se mişcă, dar ochii ii ardeau. Şi nu ezită.

- Totul.

Lucy rămase cu gura căscată. De surpriză? De

groază? De altceva?

- Dar dumneavoastră? contracară el.

- Eu... nu sint sigură. Scutură din cap şi avu

senzaţia ciudată că nu se mai cunoştea. Pentru că ar

fi trebuit să fie o intrebare simplă. Ar fi fost, acum

citeva zile. Atunci ar fi spus, că era mult prea practică

pentru asemenea nonsensuri.

Dar mai ales, ar fi spus că oricum nu exista o asemenea

dragoste.

Dar ceva se schimbase şi ea nu ştia ce anume.

Ceva se răsucise in ea, lăsind-o fără echilibru.

Nesigură.

Spuse din nou:

- Nu ştiu. Presupun că ar depinde.


- De ce anume? intrebă el cu o voce şi mai inceată.

Imposibil de inceată şi totuşi putu inţelege fiecare

cuvint.

- De...

Nu ştia. Cum putea să nu ştie de ce anume depindea?

Se simţea pierdută^ şi fără rădăcini şi...şi... şi

atunci ii veniră cuvintele. ii alunecară incetişor de pe

buze.

- De dragoste, presupun.

- De dragoste.

-D a .

Dumnezeule Mare, mai avusese ea vreodată o

astfel de conversaţie? Oamenii chiar discutau asemenea

lucruri? Şi chiar existau răspunsuri?

Sau oare era singura persoană din lumea asta care

nu inţelegea?

Ceva ii stringea gitul şi Lucy se simţi dintr-o dată

mult prea singură in ignoranţa ei. El ştia şi Hermione

ştia şi poeţii pretindeau că ştiau. Probabil că ea era

singurul suflet pierdut, singura persoană care nu inţelegea

ce era dragostea, care nici măcar nu era sigură

că dragostea exista, sau dacă da, exista oare şi pentru

ea?

Şi spuse intr-un tirziu, pentru că nu ştia ce altceva

să spună:

- De cum o simţi. De cum simţi dragostea. De cum

se simte dragostea.

Ochii lui ii intilniră pe ai ei.

- Credeţi că există variaţii?

Nu se aşteptase la o altă intrebare. incă se mai

clătina după ultima.

- in felul in care se simte dragostea, explică el.

Credeţi că poate fi diferită, de la om la om? Dacă

iubeşti pe cineva, sincer şi profund, nu ai simţi la fel

ca... la fel ca toată lumea?

Ea nu ştiu ce să spună.

Gregory se intoarse şi făcu ciţiva paşi spre fereastră.

82 JULIA QUINN

- Te-ar consuma. Cum altfel? spuse el.

Lucy se uita doar la spinarea lui, fascinată de felul

in care haina elegant croită i se intindea pe umeri. Era

cel mai ciudat lucru, dar nu-şi putea lua ochii de la locul

acela mic in care părul ii atingea gulerul.

Aproape că tresări cind el se intoarse şi spuse cu o

voce joasă, cu intensitatea celui care credea:

- Nu există dubiu. Pur şi simplu aţi şti. Aţi simţi-o ca

fiind tot ce aţi visat vreodată, mai mult chiar.

Făcu un pas spre ea. Unul. Apoi incă unul. Şi apoi,

spuse:

- Aşa cred eu că trebuie să se simtă dragostea.

Şi in clipa aceea, Lucy ştiu că ea nu era destinată

să simtă astfel. Dacă exista - dacă dragostea exista

aşa cum şi-o imagina Gregory Bridgerton - nu o

aştepta pe ea. Ea nu-şi putea imagina un astfel de

virtej de emoţii. Şi ea nu l-ar savura. Măcar atita ştia.

Nu vroia să se simtă pierdută intr-o astfel de furtună, la

dispoziţia a ceva dincolo de controlul ei.

Nu vroia să fie nefericită. Nu vroia să fie disperată.

Iar dacă asta insemna că trebuia să renunţe la fericire

şi la extaz, aşa să fie.

işi ridică ochii spre ai lui şi se auzi spunind, uluită de

gravitatea propriilor ei revelaţii.

- Este prea mult. Ar fi prea mult. Eu nu aş... Eu nu aş....

Gregory scutură incet din cap.

- Nu aţi avea de ales. Ar fi dincolo de controlul

dumneavoastră. Aşa ceva pur şi simplu... se intimplă.

Gura i se deschise, de surpriză.

- Exact asta spune şi ea.

- Cine?

Şi cind ii răspunse, vocea ii sună ciudat de detaşat,

ca şi cum cuvintele i-ar fi fost smulse direct din memorie.

- Hermione. Asta spunea Hermione despre domnul

Edmonds.

Buzele lui Gregory se strinseră la colţuri.

- Asta spunea?


Lucy incuviinţă incet din cap.

- Aproape cu exactitate. A spus că se intimplă, pur

şi simplu. intr-o clipă.

- A spus ea asta? Cuvintele răsunaseră ca un ecou

şi fireşte, asta era tot ce putea face el - să şoptească

intrebări inepte, să caute confirmări, sperind că poate

auzise el greşit şi că ea i-ar răspunde ceva cu totul

diferit.

Dar fireşte că ea nu a făcut asta. De fapt, i-a spus

ceva mai rău decit se temea el:

- Se afla in grădină, admirind doar trandafirii, cind

l-a văzut. Şi a ştiut.

Gregory rămase uitindu-se la ea. işi simţea pieptul

pustiit, gitul strins. Nu asta era ce vroia el să audă. La

naiba, acesta era singurul lucru pe care nu vroia să-l

audă.

Atunci ea işi ridică privirea spre el şi ochii ei, cenuşii

in lumina slabă a nopţii, ii găsiră pe ai lui intr-un fel

ciudat de intim. Era ca şi cum ar fi cunoscut-o, ca şi

cum ar fi ştiut ce avea să spună şi cum ii va arăta faţa,

cind o va spune. Era ciudat şi terifiant şi mai mult ca

orice, deranjant, pentru că aceasta nu era Onorabila

Domnişoară Hermione Watson.

Aceasta era Lady Lucinda Abernathy şi nu ea era

femeia cu care intenţiona să-şi trăiască tot restul vieţii.

Era cit se poate de drăguţă, cit se poate de inteligentă

şi in mod sigur, mai mult decit atrăgătoare. Dar

Lucy Abernathy nu era pentru el. Şi aproape că ii veni

să ridă, pentru că totul ar fi fost atit de uşor, dacă inima

lui ar fi tresărit, cind a văzut-o pe ea, prima dată. O fi

fost ea ca şi logodită, dar nu era indrăgostită. De asta

era sigur.

Pe cind Hermione Watson...

- Ce a spus? şopti el, urind răspunsul.

Lady Lucinda işi aplecă intr-o parte capul şi

expresia ei păru sincer deconcertată.

84 JULIA QUINN

- A spus că nici măcar nu ii văzuse faţa. Doar

ceafa...

Doar ceafa.

-... Şi apoi ei s-a intors şi ea a crezut că a auzit

muzică şi singurul lucru la care s-a mai putut gindi a

fost că...

Sînt distrusă..

-... „Sint distrusă”. Asta mi-a spus mie.

Lucy se uită in sus la el, cu capul incă aplecat intr-o

parte.

- Vă puteţi imagina? Distrusă? Dintre toate

cuvintele. Nici nu am putut inţelege prea bine.

Dar ei putea. El putea.

intocmai.

Se uită la Lady Lucinda şi văzu că-i studia chipul.

Părea in continuare deconcertată. Şi preocupată. Şi

doar puţin tulburată cind intrebă:

- Nu vi se pare ciudat?

- Da.

Doar un singur cuvint, dar cu toată inima lui infăşurată

pe el. Pentru că era ciudat. Tăia ca un cuţit. Ea

nu ar fi trebuit să simtă in felul acesta pentru nimeni

altcineva.

Nu aşa işi imaginase el că se va intimpla.

Şi apoi, ca şi cum s-ar fi rupt o vrajă, Lady Lucinda

se intoarse şi făcu ciţiva paşi spre dreapta. Se uită la

poliţele pline de cărţi - nu că ar fi putut descifra vreun

titlu, cu lumina aceea - apoi işi plimbă degetele pe

cotorul lor.

Gregory ii privi mina; nu ştia de ce. O privea doar,

in mişcarea ei. Lady Lucinda era cit se poate de

elegantă, constată el. Nu iţi dădeai seama de asta de

la inceput, pentru că infăţişarea ei era atit de firească

şi de tradiţională. Poate că te aştepţi ca eleganţa să

lucească aşa ca mătasea, să strălucească, să te

incremenească. Eleganţa era o orhidee, nu o simplă

părăluţă.


Dar cind Lady Lucinda se mişca, arăta altfel. Părea

ca... da, curge.

Probabil că era o bună dansatoare. Era sigur de

asta.

Deşi nu era foarte sigur că acest lucru avea importanţă.

- imi pare rău, spuse ea intorcindu-se brusc.

- Pentru domnişoara Watson?

- Da. Nu am vrut să vă rănesc sentimentele.

- Nu mi le-aţi rănit, spuse el, poate puţin prea ascuţit.

- Ah.

Lady Lucinda clipi, probabil surprinsă.

- imi pare bine pentru asta. Pentru că nu am vrut.

Sigur că nu ar fi vrut. Nu era genul.

Buzele ei se deschiseră, dar nu vorbi imediat.

Privirea părea să i se focuseze undeva, dincolo de

umărul lui, ca şi cum ar fi căutat cuvintele potrivite.

- A fost doar că... in sfirşit, cind aţi spus ce aţi spus

despre dragoste - incepu ea - mi s-a părut doar atit de

familiar. Nu mi-aş fi putut imagina asta.

- Nici eu, spuse el incet.

Lady Lucinda rămase tăcută, dar fără să se uite

direct la el. Buzele ii erau strinse pungă - doar o idee

- şi din cind in cind, clipea. Nu intr-o mişcare fremătătoare

ci mai curind deliberată.

işi dădu seama că ea se gindea. Era genul care se

gîndea, probabil spre frustrarea permanentă a celui

care a fost insărcinat să o ghideze prin viaţă.

- Şi ce o să faceţi acum? il intrebă ea.

- In legătură cu domnişoara Watson?

Ea incuviinţă din cap.

- Ce sugeraţi să fac?

- Nu sint sigură. Dacă vreţi, pot vorbi cu ea, despre

dumneavoastră.

- Nu.

Ceva in asta părera mult prea adolescentin. Şi

Gregory tocmai incepea să simtă că era cu adevărat

bărbat, complet crescut şi gata să se afirme.

86 JULIA QUINN

- Atunci poţi aştepta, spuse ea ridicind uşor din

umeri. Sau ai putea să incerci din nou să o cucereşti.

Cel puţin o lună de acum inainte, nu va avea ocazia

să-l vadă pe domnul Edmonds şi poate că... pină la

urmă... o să vadă că...

Dar nu termină fraza. Iar el vroia să ştie.

- O să vadă că ce, anume? insistă el.

Lady Lucinda se uită in sus, ca şi cum ar fi fost

smulsă dintr-un vis.

- Cum ce? O să vadă că dumneavoastră... că

dumneavoastră... că dumneavoastră sinteţi cu mult

mai bun decit toţi ceilalţi. Nu pricep cum de nu vede

asta. Este cit se poate de evident.

Venind din partea altcuiva, ar fi părut o afirmaţie

ciudată. Poate mult prea indrăzneaţă. Poate chiar o

aluzie la disponibilitate.

Dar nu venind din partea ei. Ea nu umbla cu artificii,

ea era genul de femeie in care un bărbat putea avea

incredere. Semăna foarte mult cu surorile lui, işi spuse

el, spirituală şi cu un dezvoltat simţ al umorului. Lucy

Abernathy nu va inspira niciodată poezii, dar poate fi o

prietenă foarte bună.

Şi Lucy spuse cu voce inceată, dar sigură:

- Aşa va fi. işi va da seama. Dumneavoastră... şi

Hermione... veţi fi impreună. Sint sigură de asta.

Se uita la buzele ei, in timp ce vorbea. Nu ştia de

ce, dar forma lor deveni brusc interesantă... felul in

care se mişcau, in care formau consoanele şi

vocalele. Erau nişte buze obişnuite. Nimic la ele nu-i

mai atrăsese atenţia pină atunci. Dar acum... in

biblioteca intunecată, cu nimic in atmosferă decit

blinda şoaptă a vocilor lor...

Se intrebă cum ar fi dacă ar săruta-o.

Se dădu un pas inapoi, simţind dintr-o dată o

copleşitoare senzaţie de asta-nu-e-bine.

- Ar trebui să ne intoarcem, spuse el dintr-o dată.


in ochii ei văzu, o fracţiune de secundă, durere. La

naiba. Nu ar fi vrut să sune ca şi cum ar fi fost

nerăbdător să scape de ea. Nimic din asta nu era

nreşeala ei. Iar el era doar obosit. Şi frustrat. Şi ea se

ufia acolo. Şi noaptea era intunecată. Şi ei erau singuri.

Şi nu fusese dorinţă. Nu putea fi dorinţă. Aşteptase

toată viaţa lui să reacţioneze la o femeie aşa cum

reacţionase la vederea Hermionei Watson. Era

Imposibil ca după asta să mai simtă dorinţă pentru o

altă femeie. Oricum, nu pentru Lady Lucinda.

Doar nu insemna nimic. Ea nu insemna nimic.

Nu, nu era corect. Ea insemna ceva. Destul de

mult, de fapt. Dar nu pentru el.

CAPITOLUL 6

in care Eroul Nostru face progrese

Doamne Dumnezeule, ce spusese?

Doar acest gind ii chinuia mintea, in timp ce Lucy

stătea intinsă in pat, in seara aceea, prea ingrozită

chiar şi să se intoarcă şi să se foiască. Stătea intinsă

pe spate, uitindu-se in tavan, total nemişcată, total

mortificată.

Şi a doua zi dimineaţă, uitindu-se in oglindă şi

oftind ia vederea culorii grele de lavandă de sub ochii

ei, gindul era din nou acolo...

Ah, domnule Bridgerton, sînteţi mult mai bun decît

toţi ceilalţi.

Şi de cite ori se gindea la asta, vocea din mintea ei

devenea tot mai sonoră, tot mai afectată, pină cind

Lucy se transformă intr-una din creaturile acelea

ingrozitoare - fetele care-şi fremătau genele şi leşinau

de fiecare dată cind cite un frate mai mare venea in

vizită la şcoală.

Mormăi, cu respiraţia tăiată:

- Lucy Abernathy, eşti o vacă proastă.

- Ai spus ceva? Hermione se uită in sus la ea. Lucy

era deja cu mina pe clanţă, gata pentru micul-dejun.

- imi făceam doar nişte socoteli, minţi Lucy.

Hermione se intoarse la incălţatul pantofilor.


- Pentru Dumnezeu, de c e l spuse ea mai mult

pentru sine.

Lucy ridică din umeri, deşi Hermione nu se mai uita

la ea. intotdeauna cind Hermione o surprindea vorbind

singură, spunea că-şi făcea nişte socoteli. Nu ştia de

ce Hermione o credea; Lucy detesta adunările şi

cifrele, aproape la fel de mult pe cit ura fracţiile şi

listele. Dar păreau genul de lucruri pe care le-ar fi putut

face, practică cum era ea şi Hermione niciodată nu-i

pusese intrebări.

Din cind in cind, Lucy mormăia cite o cifră, doar ca

să pară totul mai firesc.

- Eşti gata de coborire? o intrebă Lucy rotind

butonul clanţei. Nu că ea ar fi fost. Ultimul lucru pe care

şi-l dorea era să vadă, mă rog, pe oricine. in special pe

domnul Bridgerton, desigur, iar gindul de a da faţă cu

lumea era pur şi simplu sinistru.

ii era insă foame şi pină la urmă tot trebuia să se

arate şi nu vedea de ce să-şi lase nefericirea să

prevaleze in faţa unui stomac gol.

in timp ce se indreptau spre micul dejun, Hermione

se uita intrigată la ea.

- Eşti bine, Lucy? Pari uşor ciudată.

Lucy se strădui să zimbească. Era ciudată. Era o

idioată şi probabil că nu ar trebui să fie lăsată liberă, in

lume.

Doamne Dumnezeule, chiar ii spusese lui Gregory

Bridgerton că era mai bun decit toţi ceilalţi?

Vroia să moară. Sau cel puţin să se ascundă sub un

pat.

Dar nu, ea nu putea nici măcar să inventeze o stare

de rău şi să zacă in pat. Nu-i trecuse prin cap să

incerce aşa ceva. Ea era atit de ridicol de normală şi

de rutinieră, incit era in picioare şi gata să coboare la

micul dejun inainte măcar să fi reuşit să-şi construiască

un singur gind coerent.

90 JULIA QUINN

Exceptind, desigur, gindul la aparenta ei nebunie.

Asupra acesteia nu avea probleme să se concentreze.

Ajunse in capul scării, Hermione spuse:

- Oricum, de arătat, arăţi bine. imi place panglica

verde, la rochia albastră. Eu nu m-aş fi gindit la

combinaţia asta, dar este foarte rafinată. Şi dă atit de

bine cu ochii tăi.

Lucy se uită in jos, la rochia ei. Nu işi amintea cind

se imbrăcase. Era un miracol că nu arăta ca şi cum ar

fi fugit dintr-un circ ţigănesc.

Deşi...

Lucy oftă uşor. A fugi cu ţiganii i se părea destul de

atrăgător in clipa aceea, chiar practic, de vreme ce era

cit se poate de sigură că ar fi fost singura şansă de a

nu mai apărea vreodată intr-o societate decentă. Era

evident că ii lipsea un canal de legătură extrem de

important intre creierul şi gura ei şi numai cerul ştia ce

ar mai putea ieşi de pe buzele ei.

Doamne, Doamne, i-ar fi putut spune lui Gregory, la

fel de bine, că il credea un zeu.

Ceea ce nu era aşa. Cituşi de puţin. Ea nu il

considera decit o alegere bună pentru Hermione. Şi ii

spusese asta. Nu-i aşa?

Ce anume ii spusese? Exact, ce anume ii spusese?

- Lucy?

Ce spusese ea era... Ce spusese ea era...

Se opri, incremenită.

Dumnezeule. El o să creadă că ea il dorea.

Hermione mai făcu vreo ciţiva paşi pină să işi dea

seama că Lucy nu mai era lingă ea.

- Lucy?

- Ştii, de fapt nu cred că mi-e foame, spuse Lucy cu

o voce uşor piţigăiată.

Hermione nu păru să o creadă.

- La micul dejun?

Era puţin cam exagerat. Lucy minca intotdeauna ca

un marinar, la micul dejun.


- Eu... ah... cred că ceva nu mi-a priit aseară.

Somonul, poate.

Şi pentru mai mult efect, Lucy işi duse mina la

ntornac.

- Cred c-ar trebui să mă intind puţin.

Şi să nu mă mai ridic niciodată.

- Chiar arăţi puţin cam verde, spuse Hermione.

Lucy zimbi trist, decizind să fie recunoscătoare

pentru micile favoruri.

- Ai vrea să-ţi aduc ceva? o intrebă Hermione.

- Da, spuse Lucy cu fervoare, sperind că Hermione

nu-i auzise ghiorăitul din stomac.

Hermione işi duse ginditoare un deget la buze.

- Ah, dar de fapt n-ar trebui. Probabil că n-ar trebui

să măninci, dacă ţi-e greaţă. Ultimul lucru pe care-l

vrei, este să ţi se ridice totul inapoi.

- De fapt nu mi-e greaţă, improviză Lucy.

-N u ?

- Mi-e... ah... mi-e greu să-ţi explic,de fapt...

Lucy se sprijini de perete. Cine ar fi ştiut că in ea

zăcea o actriţă atit de bună?

Hermione se repezi la ea, incruntindu-se,

ingrijorată. Spuse, susţinind-o pe Lucy cu un braţ, pe

după spate:

- Ah, draga mea, arăţi ingrozitor.

Lucy clipi. Poate că într-adevăr se imbolnăvea. Şi

mai bine. Asta o va ţine sechestrată zile intregi.

- Te conduc inapoi in pat. Şi apoi o anunţ pe mama.

Ea o să ştie ce trebuie să facem.

Tonul Hermionei nu admitea contraziceri.

Lucy incuviinţă din cap, uşurată. Remediul mamei

Hermionei, Lady Watson, pentru orice fel de suferinţă,

era ciocolata şi biscuiţii. Neortodox, desigur, dar de

vreme ce acesta era leacul ori de cite ori pretindea

Hermione că nu se simţea bine, nu i-l putea refuza nici

altcuiva.

92 JULIA QUINN

Hermione o conduse inapoi in dormitor, mergind

pină la a-i scoate lui Lucy pantofiorii, inainte de a se

intinde pe pat.

- Dacă nu te-aş cunoaşte atit de bine, aş zice că te

prefaci, spuse Hermione aruncind neglijent pantofii in

dulap.

- Niciodată n-aş face asta.

- Ah, ba da, ai face-o. Categoric, ai face-o. Doar că

niciodată nu ai putea să o duci pină la capăt. Eşti mult

prea conformistă.

Conformistă? Ce legătură avea asta cu totul?

Hermione expiră cu zgomot.

- Probabil că acum o să trebuiască să stau la masă

lingă acel obositor domn Bridgerton.

- Nu este chiar atit de groaznic, spuse Lucy poate

cu puţin prea multă vervă pentru cineva care avea

burta plină cu somon alterat.

- Presupun că nu. Este mai bun decit cei mai mulţi,

acceptă Hermione.

Lucy se infioră la ecoul propriilor ei cuvinte. Cu mult

mai bun decît ceilalţi. Cu mult mai bun decît ceilalţi.

Era poate cel mai cumplit lucru care-i ieşise

vreodată de pe buze.

Hermione continuă, indiferentă la nefericirea lui

Lucy:

- Dar nu este pentru mine. O să-şi dea seama şi el,

in curind. Şi atunci o să se indrepte spre altcineva.

Lucy se indoia de asta, dar nu spuse nimic. Ce

incilceală. Hermione era indrăgostită de domnul

Edmonds, domnul Bridgerton era indrăgostit de Hermione

şi Lucy nu era indrăgostită de domnul Bridgerton.

Dar el credea că era.

Ceea ce era o prostie, desigur. Ea nu va permite

niciodată să se intimple aşa ceva, ca şi logodită cum

era, cu Lordul Haselby.

Haselby. Aproape că gemu. Ar fi fost atit de uşor

dacă şi-ar fi putut aminti chipul lui.


- Poate c-ar trebui să sun să ne trimită micul dejun

aici, spuse Hermione cu faţa luminată dintr-o dată, ca

şi cum ar fi descoperit un nou continent.

- Crezi că ne vor trimite o tavă?

Ah, la naiba. S-au dus toate planurile ei. Hermione

avea acum o scuză să rămină toată ziua in cameră. Şi

următoarea, dacă Lucy continua să se prefacă

bolnavă.

- Nu ştiu cum de nu mi-a venit mai devreme ideea

asta. Aş prefera să rămin aici, cu tine, spuse Hermione

indreptindu-se spre cordonul soneriei.

- Nu, strigă Lucy, mintea invirtindu-i-se repede.

- De ce nu?

Sigur. Lucy se gindi repede.

- Dacă iţi trimit o farfurie, probabil că nu-ţi vor

trimite ce ţi-ar plăcea ţie.

- Dar eu ştiu ce vreau. Ouă innăbuşite şi piine

prăjită.

- Dar eu nu vreau ouă innăbuşite cu piine prăjită.

Lucy incercă să-şi păstreze o expresie cit mai demnă

de milă şi mai patetică. imi cunoşti foarte bine

gusturile. Dacă o să cobori in sufragerie, sint sigură că

o să găseşti ceva pentru mine.

- Dar am crezut că tu nu o să măninci.

Lucy işi duse din nou mina la stomac.

- Păi... cred c-aş vrea totuşi să măninc puţin.

- Ah, foarte bine. Ce vrei? spuse Hermione,

incepind deja să-şi piardă răbdarea.

- Puţină şuncă, poate?

- Nu cred că a fost peştele.

O clipă infinită, Hermione rămase locului, uitindu-se

la ea. in sfirşit, intrebă:

- Doar şuncă?

- Hmm, şi orice altceva crezi c-o să-mi placă, spuse

Lucy, pentru că ar fi fost foarte uşor să sune doar

pentru şuncă.

94 JULIA QUINN

Hermione pufni discret, uitindu-se la Lucy cu o

privire uşor bănuitoare.

- Mă intorc repede. Ai grijă să nu te oboseşti.

- Bine, promise Lucy. Zimbi spre uşa care se

inchidea in urma Hermionei. Numără pină la zece,

apoi se repezi jos din pat şi alergă la garderobă ca

să-şi aşeze pantofiorii ca lumea. După care, mulţumită,

luă o carte şi se cuibări inapoi in pat, să citească.

Una peste alta, va fi o dimineaţă plăcută.

Cind intră in sufrageria pentru micul dejun, Gregory

se simţea deja mult mai bine. Ce se intimplase in

seara trecută - nu era nimic. Practic, uitase totul.

Nu era ca şi cum ar fi vrut să o sărute pe Lady

Lucinda. Se intrebase doar cum ar fi, ceea ce era cu

totul şi cu totul altceva.

Nu era decit un bărbat, in fond. Se intrebase

acelaşi lucru in legătură cu sute de femei, de cele mai

multe ori fără nici cea mai mică intenţie măcar de a

intra in vorbă cu ele. Toată lumea se intreba aşa ceva.

Diferenţa era dacă acţionai sau nu in consecinţă.

Ce spuseseră odată fraţii lui - fraţii lui fericit

căsătoriţi, ar putea el adăuga? Că insurătoarea nu te

făcea orb. Poate că nu se uitau ei după alte femei, dar

asta nu insemna că nu vedeau ce se afla drept in faţa

lor. Fie că era o chelneriţă cu sini foarte mari sau o

tinără domnişoară cuminte, cu - mă rog, nişte buze

minunate - nu puteai să nu vezi partea respectivă a

trupului.

Şi dacă o vedeai, nu puteai să nu te intrebi şi...

Şi nimic. Asta nu ducea nicăieri.

Ceea ce insemna că Gregory işi putea minca liniştit

micul dejun.

Decise că ouăle făceau bine la suflet. Şi şunca.

Singura cealaltă ocupantă a mesei era veşnic

scrobita şi semicentenara doamnă Snowe, care, din

fericire, era mai interesată de ziarul lui decit de


conversaţie. După obligatoriul schimb de saluturi,

Gregory se aşeză in capătul celălalt al mesei şi incepu

să mănince.

Excelenţi cirnăciorii din dimineaţa asta. Şi piinea

prăjită era la fel de bună. Cu unt exact cit trebuia.

Poate incă ceva sare la ouă, dar altfel erau cit se

poate de gustoase.

incercă şi codul sărat. Nu era rău. Nu era deloc rău.

Mai luă o bucăţică. O mestecă incet. Savurind-o.

Se gindi foarte intens la politică şi la agricultură.

Se mută apoi, decis, la fizica newtoniană. Da, ar fi

trebuit să-i acorde mai multă importanţă la Eton,

pentru că nu prea işi amintea el bine cum era cu

diferenţa dintre forţă şi lucrul mecanic.

Nici măcar nu era cu adevărat o curiozitate. Sincer

vorbind, totul putea fi numai şi numai din cauza luminii.

Şi a dispoziţiei lui. Nu prea fusese aseară in apele lui.

Se uita la gura ei pentru că ea vorbea, ce naiba. Unde

altundeva ar fi trebuit să se uite?

işi luă furculiţa cu forţe noi. inapoi la cod. Şi la ceaiul

lui. Nimic nu spăla totul mai bine, precum ceaiul.

Bău indelung, uitindu-se peste buza ceştii cind auzi

paşi pe hol.

Şi in uşă apăru ea.

Clipi surprins, apoi se uită peste umărul ei. Venise

fără anexă.

Dacă se gindea mai bine, nu credea că o văzuse

vreodată pe domnişoara Watson fără Lady Lucinda.

- Bună dimineaţa, strigă el pe tonul perfect potrivit.

Suficient de prietenos ca să nu pară plictisit, dar nu

prea prietenos. Un bărbat nu vroia niciodată să sune

disperat.

Domnişoara Watson se uită la el in timp ce se ridica

in picioare şi pe chipul ei nu se citea nici un fel de

emoţie. Nici bucurie, nici iritare, nimic altceva decit o

vagă sclipire de recunoaştere. Cit se poate de

remarcabil.

96 JULIA QUINN

- Bună dimineaţa, murmură ea.

El : la naiba, de ce nu?

- Vreţi să vă aşezaţi lingă mine? o intrebă.

Buzele ei se intredeschiseră şi se opri ca şi cum nu

ar fi fost sigură că dorea acest lucru. Şi apoi, parcă

oferindu-i o dovadă perversă că intre ei exista de fapt

o legătură superioară, el ii citi gindurile.

Cu adevărat. Ştiu exact ce gindea ea.

Ah, foarte bine, presupun că oricum trebuie să

mănînc.

Ceea ce ii incălzi efectiv sufletul.

- Nu pot sta foarte mult. Lucy nu se simte bine şi

i-am promis că ii duc o tavă cu cite ceva, spuse

domnişoara Watson.

Deşi nu ştia de ce, lui Gregory ii venea greu să

creadă că neimblinzita Lady Lucinda putea fi bolnavă.

Nu că ar fi cunoscut-o. De fapt discutaseră impreună

doar de citeva ori.

- Sper că nu este nimic grav, spuse el incet.

- Nu cred, răspunse ea luindu-şi o farfurie. Se uită

in sus la el, clipind din ochii aceia de un verde uluitor.

- Aţi mincat peşte?

Gregory se uită in jos la codul lui.

- Acum?

- Nu, aseară.

- Cred că da. De obicei măninc totul.

Buzele ei se strinseră o clipă, apoi şoptiră:

- Şi eu.

Gregory aşteptă şi alte explicaţii, dar ea nu părea

dispusă să i le ofere. Aşa că rămase in picioare, in

timp ce ea işi punea in farfurie porţii delicate de ouă cu

şuncă. Apoi, după o clipă de deliberare...

Oare chiar mi-e foame? Nu de alta, dar cu cît mai

multă mîncare îmi pun în farfurie, cu atît mai mult va

dura să o mănînc. Aici. în sufrageria pentru micul

dejun. Cu el.

... işi luă o felie de piine prăjită.


Hmmm. Da, mi-e foame.

Gregory aşteptă să se aşeze in faţa lui şi se aşeză

şi el. Domnişoara Watson ii oferi un zimbet mic - genul

care nu era nimic mai mult decit o ridicare din buze -

şi incepu să mănince.

- Aţi dormit bine? o intrebă Gregory.

Domnişoara Watson işi tamponă gura cu şervetul.

- Foarte bine, mulţumesc.

- Eu nu, anunţă el. La naiba, dacă nu reuşise să o

atragă cu o conversaţie convenţională, poate c-ar

trebui să opteze pe surpriză.

Şi ea işi ridică privirea.

- imi pare rău.

După care se uită inapoi, in farfurie. Şi mincă.

- Am avut un vis groaznic. Un coşmar. infiorător,

spuse Gregory.

Ea işi luă cuţitul şi tăie şunca.

- imi pare rău, spuse, părind să nu-şi dea seama

că tocmai pronunţase aceleaşi cuvinte, citeva clipe

mai devreme.

- Nu-mi amintesc prea bine. Gregory cugetă. Sigur,

inventa totul, pe loc. Nu dormise bine, dar nu din cauza

coşmarului. Dar trebuia să o atragă in conversaţie, sau

cel puţin să incerce.

- Dumneavoastră vă amintiţi visele? o intrebă.

Furculiţa i se opri la jumătatea drumului - şi din nou,

acea delicioasă conexiune a minţilor lor.

Pentru numele Lui Dumnezeu, de ce mă întreabă

asta?

Mă rog, poate nu chiar „Pentru numele lui Dumnezeu.”

Asta ar cere ceva mai multă emoţie decit părea ea să

posede. Cel puţin faţă de el.

- Ăă... nu. Nu, de obicei, spuse ea.

- Serios? Ce ciudat. Eu mi-amintesc cam jumătate

din ele.


Dacă dau din cap, nu trebuie să spun nimic.

98 JULIA QUINN

Gregory continuă:

- Visul meu de azi-noapte a fost foarte activ. Era

furtună. Cu tunete şi cu fulgere. Foarte dramatic.

Ea işi intoarse capul, foarte, foarte incet şi se uită

peste umăr.

- Domnişoară Watson?

Domnişoara Watson se intoarse inapoi.

- Am crezut că am auzit pe cineva.

Am sperat că am auzit pe cineva.

Zău, acest talent de a citi gindurile incepea să

devină plictisitor.

- Da... Unde rămăsesem?

Domnişoara Watson incepu să mănince foarte

repede.

Gregory se aplecă inainte. Nu o să-i scape ea aşa

uşor.

- Ah, da. Turna cu găleata. Potop, ce mai. Şi pămintul

incepuse să se topească sub picioarele mele. Mă

trăgea inăuntru.

Se opri, special, şi rămase cu ochii pe ea, pină cind

se simţi obligată să spună ceva.

După citeva momente de copleşitor de jenantă

tăcere, işi mută in sfirşit privirea de la mincare, la

chipul lui. in virful furculiţei ii tremura o mică bucăţică

de ou.

- Pămintul se topea, spuse el. Aproape rizind.

- Cit... de neplăcut.

- Aşa a fost, spuse el cu insufleţire. Credeam că o

să mă inghită. Aţi avut vreodată senzaţia asta,

domnişoară Watson?

Tăcere. Şi apoi...

- Nu. Nu, nu pot spune că am avut-o.

Se jucă leneş cu lobul urechii şi spuse, cit se poate

de degajat:

- Nu mi-a plăcut foarte mult.

Crezu că domnişoara Watson o să scuipe ceaiul.

- Serios, cui i-ar plăcea? continuă el.


Şi pentru prima oară de cind o cunoscuse, crezu că

vede alunecindu-i de pe chip masca dezinteresului,

cind spuse, cu oarecare sentiment:

- Nu am idee.

Scutură chiar din cap. Trei lucruri dintr-o dată! O

propoziţie intreagă, o umbră de emoţie şi o scuturare

din cap. Măi să fie, poate că va reuşi să ajungă la ea.

- Şl ce s-a intimplat apoi, domnule Bridgerton?

Dumnezeule Mare, ii pusese o intrebare. Putea să

cadă de pe scaun, de uluire.

- De fapt, atunci m-am trezit, spuse el.

- Ce noroc.

- Aşa mi-am zis şi eu. E i spun că dacă mori in vis,

mori in somn.

Ochii ei se făcură mari.

- Aşa se spune?

- E i sint fraţii mei, recunoscu el. Dar vă puteţi simţi

liberă să vă confirmaţijnformaţia in baza altor surse.

- Şi eu am un frate. ii face mare plăcere să mă sperie.

Gregori ii oferi o mare inclinare din cap.

- Doar pentru asta există fraţi.

- Dumneavoastră vă speriaţi surorile?

- Mai ales pe cea mai mică.

- Pentru că este mai mică.

- Nu, pentru că merită asta.

Ea rise.

- Domnule Bridgerton, sinteţi teribil.

Gregory zimbi incet.

- Nu aţi cunoscut-o pe Hyacinth.

- Dacă se străduieşte suficient ca să vă facă să

doriţi să o speriaţi, atunci sint sigură că aş adora-o.

Gregory se lăsă pe spate, savurind această stare

de bine. Era plăcut să nu trebuiască să munceşti aşa

din greu.

- inseamnă că fratele dumneavoastră este mai

mare, da?


100 JULIA QUINN

- El chiar mă sperie pentru că sint mai mică.

- Adică nu meritaţi asta?

- Fireşte că nu.

Nu putea spune dacă ea glumise sau nu.

- Şi unde este acum fratele dumneavoastră?

Domnişoara Watson luă ultima imbucătură de ou.

- La Trinity Hali. Cambridge. Şi fratele lui Lucy a

studiat acolo. A terminat de un an.

Gregory nu prea pricepea de ce ii spunea ea toate

astea. Pe el nu-l interesa fratele Lucindei Abernathy.

Domnişoara Watson işi mai tăie o bucăţică minusculă

de şuncă şi-şi duse furculiţa la gură. Gregory

minca şi el, privind-o pe furiş in timp ce mesteca.

Doamne, ce adorabilă era. Nu credea că mai văzuse

vreo femeie cu coloritul acesta. Pielea, asta era. Se

gindi că majoritatea bărbaţilor credeau că frumuseţea

ei venea de la păr şi ochi şi era adevărat că acestea

două ii incremeneau la inceput pe bărbaţi. Dar pielea

ei era ca alabastrul peste o petală de trandafir.

Se opri din mestecat. Habar n-avusese că avea

atita poezie in el.

Domnişoara Watson işi puse jos furculiţa.

- Da, spuse ea cu cel mai imperceptibil oftat, cred

că ar trebui să pregătesc platoul pentru Lucy.

Gregory se sculă imediat să o ajute. Doamne, chiar

sunase ca şi cum nu ar fi vrut să plece. Gregory se

felicită pentru acest mic dejun extrem de productiv.

- O să caut pe cineva să vă care tava, spuse el

făcindu-i semn unui valet.

- Ah, ar fi minunat. Şi domnişoara Watson ii zimbi

plină de recunoştinţă, iar inima lui pierdu, efectiv, o

bătaie. Crezuse că aceasta nu era decit o figură de

stil, dar acum ştia că era adevărat. Dragostea chiar iţi

poate afecta organele interne.

- Vă rog să-i transmiteţi lui Lady Lucinda urările mele

de sănătate, spuse el uitindu-se curios la domnişoara

Watson care punea cinci felii de carne pe o farfurie.


- Lui Lucy ii place şunca, spuse ea.

- Văd.

Apoi incepu să ia cu lingura ouă, cod, cartofi, roşii

şi apoi, pe o farfurie separată, brioşe şi piine prăjită.

- Micul dejun a fost intotdeauna masa ei preferată,

spuse ea.

- Şi a mea.

- O să-i spun asta.

- Nu cred că o s-o intereseze.

in incăpere intră o subretă cu o tavă in mină şi

domnişoara Watson puse pe ea farfuriile umplute cu virf.

- Ah, ba da. Pe Lucy o interesează totul. Face chiar

şi socoteli, in cap. Din amuzament.

- Glumiţi.

Gregory nu-şi putea imagina un mod mai puţin

plăcut, care să te ţină ocupat.

Domnişoara Watson işi puse mina pe inimă.

- Jur. Cred că-şi exersează mintea, pentru că nu a

fost niciodată bună la matematică.

O porni spre uşă, apoi se intoarse.

- A fost un mic dejun adorabil, domnule Bridgerton.

Vă mulţumesc pentru companie şi pentru conversaţie.

Gregory işi inclină capul.

- Plăcerea a fost toată a mea.

Doar că nu fusese chiar aşa. Şi ei ii plăcuse timpul

petrecut impreună. Vedea asta in zimbetul ei. Şi in ochi.

Şi se simţi ca un rege.

- Ai ştiut că dacă mori in visele tale, mori in somn?

Lucy nici măcar nu se opri din tăiatul şuncii.

- Prostii. Cine ţi-a spus asta?

Hermione se cocoţă pe marginea patului.

- Domnul Bridgerton.

Ei da, asta prevala in faţa şuncii. Lucy işi ridică

imediat ochii.

- inseamnă că te-ai văzut cu el, la micul dejun?

Hermione incuviinţă din cap.

102 JULIA QUINN

- Am stat faţă in faţă. M-a ajutat să pregătesc tava.

Lucy se uită consternată la masivul ei mic dejun. De

obicei reuşea să-şi ascundă apetitul feroce sporovăind

la masă, apoi mai luind o porţie, după plecarea

primului val de oaspeţi.

in sfirşit, asta era. Gregory Bridgerton işi imagina

deja despre ea că era o idioată - de ce să nu creadă că

era o idioată care pină la anu’ o să cintărească o tonă?

- Este chiar amuzant, spuse Hermione jucindu-se

absentă cu părul.

- Am auzit că este amuzant.

- Mmmm.

Lucy işi studie prietena. Hermione se uita afară pe

fereastră şi avea aerul acela al ei

de-memorare-a unui-sonet-de-dragoste.

- Este extrem de arătos, spuse Lucy. Nu vedea nici

un rău in a mărturisi asta. Nu era ca şi cum ar fi plănuit

să pună mina pe el, iar infăţişarea lui era suficient de

plăcută pentru ca afirmaţia să pară o simplă constatare

şi nu o opţiune.

- Aşa crezi? intrebă Hermione. Se intoarse inapoi

spre Lucy, cu capul aplecat uşor intr-o parte:

- Ah, da, replică Lucy. Ochii, mai ales. intotdeauna

mi-au plăcut ochii căprui.

De fapt nu o preocupase niciodată asta, dar acum

dacă se se gindea bine, ochii căprui erau frumoşi. Puţin

cafeniu, puţin verde. Ce era mai bun din ambele lumi.

Hermione o privi intrigată.

- Nu am ştiut asta.

Lucy ridică din umeri.

- Nu-ţi spun chiar totul.

O altă minciună. Hermione cunoştea totul, pină la

cele mai plictisitoare detalii din viaţa lui Lucy şi asta, de

trei ani. Exceptind, desigur, planul ei de a o vedea pe

Hermione măritată cu domnul Bridgerton.

Domnul Bridgerton. Da. Trebuia să readucă

conversaţia asupra lui.


Şi, cu vocea ei cea mai ponderată, Lucy spuse:

- Dar trebuie să recunoşti că nu este prea frumos.

Asta e chiar bine.

- Domnul Bridgerton?

- Da. Nasul lui dovedeşte mult caracter, nu crezi?

Iar sprincenele nu sint perfect egale.

Lucy se incruntă. Nu işi dăduse seama că era atit

de familiarizată cu faţa domnului Bridgerton.

Hermione dădu doar uşor din cap, aşa incit Lucy

continuă:

- Eu nu cred că aş vrea să mă mărit cu cineva care

arată prea bine. Trebuie să fie teribil de intimidant.

M-aş simţi ca o raţă, de cite ori aş deschide gura.

Hermione chicoti.

- Ca o raţă?

Lucy incuviinţă din cap şi decise că de fapt nu

măcăne. Se intrebă dacă bărbaţii care o curtau pe

Hermione işi făceau aceleaşi probleme.

- Este foarte brunet, spuse Hermione.

- Nu chiar brunet. Lucy işi spuse că părul lui era

mai curind şaten.

- Da, dar domnul Edmonds este atit de blond.

Domnul Edmonds avea intr-adevăr un păr blond,

frumos aşa incit Lucy decise să nu comenteze. Şi ştia

că trebuia să fie foarte atentă in această privinţă. Dacă

o impingea prea tare pe Hermione in direcţia domnului

Bridgerton, Hermione sigur se va impotrivi şi se va

intoarce repede inapoi la dragostea ei pentru domnul

Edmonds, ceea ce ar fi fost cel mai mare dezastru.

Nu, Lucy trebuia să fie subtilă. Dacă Hermione

avea să-şi intoarcă devoţiunea spre domnul

Bridgerton, atunci va trebui să-şi dea singură seama

de asta. Sau să creadă aşa.

- Şi familia lui este o familie deosebită, şopti

Hermione.

- A domnului Edmonds? intrebă Lucy interpretind

in mod deliberat greşit.

104 JULIA QUINN

- Nu, a domnului Bridgerton, desigur. Am aflat

lucruri foarte interesante despre ei.

- Ah, da. Şi eu. Eu pot spune că o admir pe Lady

Bridgerton. Este o gazdă minunată.

Hermione dădu din cap, confirmind.

- Cred că intre noi două, ea pe tine te preferă.

- Nu fii proastă.

Hermione ridică din umăr.

- Nu-mi pasă. Asta nu inseamnă că nu mă place.

Doar că pe tine te place mai mult. Femeile intotdeauna

te preferă pe tine.

Lucy deschise gura să o contrazică dar se opri,

dindu-şi seama că era adevărăat. Ce ciudat că nu

observase niciodată asta.

- Mă rog, doar nu te măriţi cu ea, spuse Lucy.

Hermione o privi intens.

- Nu am spus că vreau să mă mărit cu domnul

Bridgerton.

- Nu, sigur că nu, spuse Lucy, dindu-şi un pumn

mental. Ştiuse că spusese cuvintele greşite in clipa in

care ii scăpaseră din gură.

- Dar... Hermione oftă şi incepu din nou să se uite

in spaţiu.

Lucy se aplecă in faţă. Deci asta insemna să te

agăţi de cuvinte.

Şi se agăţă, şi se agăţă...pină cind nu mai rezistă.

- Hermione? intrebă ea intr-un tirziu.

Hermione se trinti inapoi pe pat.

- Ah, Lucy, sint atit de confuză, mormăi ea gemut,

pe tonuri demne de teatrul Covent Garden.

- Confuză? Lucy zimbi. Ăsta trebuia să fie un lucru bun.

- Da, răspunse Hermione din poziţia ei de pe pat,

categoric lipsită de eleganţă. in timp ce stăteam la

masă cu domnul Bridgerton - mă rog, de fapt, la

inceput am crezut că este nebun - dar apoi mi-am dat

seama că de fapt mă simţeam bine. Era amuzant, şi

m-a făcut să rid.


Lucy nu spuse nimic, aşteptind ca Hermione să-şi

adune restul gindurilor.

Hermione scoase un mic sunet, jumătate-oftat,

jumătate- geamăt. Total răvăşită.

- Şi apoi, o dată, cind m-am uitat in sus la el, mi-am

dat seama - Hermione se intoarse pe o parte, lăsindu-se

intr-un cot şi proptindu-şi capul in mină - mi-am dat

seama că mă simţeam tulburată.

Lucy incerca incă să digere ideea.

- Tulburată? răsună ea ca un ecou. Cum adică,

tulburată?

- Stomacul meu. Inima. Totul in mine. Nu ştiu de ce.

- La fel ca atunci cind l-ai văzut prima oară pe

domnul Edmonds?

- Nu. Nu. Nu. Fiecare „nu” fusese spus cu emfază

diferită şi Lucy avu senzaţia clară că Hermione incerca

să se convingă pe sine de asta.

- Nu a fost deloc la fel. Dar a fost... puţintel la fel.

La o scară mult mai mică.

- inţeleg, spuse Lucy cu o admirabilă cantitate de

gravitate, avind in vedere că de fapt nu inţelegea

deloc. Dar iarăşi, ea nu inţelegea in general asemenea

lucruri. Şi după strania ei conversaţie de aseară cu

domnul Bridgerton, era cit se poate de convinsă că

niciodată nu va inţelege.

- Dar nu crezi - de vreme ce sint atit de disperat de

indrăgostită de domnul Edmonds - nu crezi că nu ar

trebui să mă simt tulburată in prezenţa nimănui altcuiva?

Luc y se gindi. Şi apoi spuse:

- Nu inţeleg de ce dragostea trebuie să fie

disperată.

Hermione se ridică in cot şi se uită intrigată ea.

- Nu asta te-am intrebat.

Oare? Nu ar fi trebuit?

Lucinda işi alegea cu grijă cuvintele:

- Păi... poate că asta inseamnă că...

Hermione o intrerupse.

106 JULIA QUINN

- Ştiu ce o să-mi spui. O să-mi spui că asta

inseamnă că poate nu sint indrăgostită de domnul

Edmonds, aşa cum cred. După care o să-mi spui că ar

trebui să-i dau o şansă domnului Bridgerton. După

care o să-mi spui că ar trebui să le acord o şansă

tuturor celorlalţi domni.

- in fine, nu tuturor, spuse Lucy. Dar in rest,

Hermione intuise foarte bine.

- Nu vezi cum mi se intimplă mie toate astea? Nu

iţi dai seama cit este de tulburător? Să te indoieşti de

tine insăţi? Şi Dumnezeule, Lucy, dacă nu s-a terminat

aici? Dacă o să mi se mai intimple? Cu altcineva?

Lucy presupuse că nu trebuia să răspundă, dar

vorbi, totuşi:

- Nu este nimic rău in a te indoi de tine insăţi,

Hermione. Căsătoria este un lucru enorm. Cea mai

mare alegere din viaţa ta. Odată făcut lucrul ăsta, nu te

mai poţi răzgindi.

Lucy mai luă o bucăţică de şuncă, amintindu-şi cit

era de recunoscătoare că Lordul Haselby era atit de

potrivit. Situaţia ei ar fi putut fi cu mult mai gravă.

Mestecă, inghiţi şi spuse:

- Nu trebuie decit să-ţi acorzi puţin timp, Hermione.

Şi vei face asta. Nu ai de ce să te grăbeşti să te măriţi.

Urmă o lungă pauză, inainte ca Hermione să

răspundă.

- Presupun că ai dreptate.

- Dacă intr-adevăr destinul tău este să fii cu domnul

Edmonds, atunci el o să te aştepte.

Ah, cerule. Lui Lucy nu-i venea să creadă că

spusese asta.

Hermione sări din pat, alergă spre Lucy şi o imbrăţişă.

- Ah, Lucy, ăsta a fost cel mai frumos lucru pe care

mi l-ai spus vreodată. Ştiu că nu eşti de acord cu el...

- Păi....

Lucy işi drese glasul, incercind să se gindească la

un răspuns acceptabil. Ceva care să o facă să nu se


simtă chiar atit de vinovată pentru că de fapt nu

intenţionase să-l spună.

- Nu că....

Se auzi un ciocănit la uşă.

Ah, slavă Domnului.

- Intră, spuseră cele două fete, la unison.

Intră o subretă care făcu o mică reverenţă şi spuse,

uitindu-se la Lucy:

- M’lady, a venit Lordul Fennsworth, să vă vadă.

Lucy rămase cu gura căscată la ea.

- Fratele meu?

- Vă aşteaptă in salonul roz, m’lady. Să-i spun că o

să coboriţi imediat?

- Da. Da, sigur că da.

- Mai doriţi ceva?

Lucy scutură incet din cap.

- Nu, mulţumesc. Asta e tot.

Subreta plecă, lăsindu-le pe Lucy şi pe Hermione

să se uite una la alta, şocate.

- De ce crezi că a venit Richard? intrebă Hermione

cu ochii mari, curioşi. Seintilnise de nenumărate ori cu

fratele lui Lucy şi se inţelegeau foarte bine.

- Nu ştiu. Sper că nu e de rău, spuse Lucy dindu-se

jos din pat, uitind complet de stomacul ei aşa zis bolnav.

Hermione incuviinţă din cap şi se duse după ea la

şifonier.

- Unchiul tău nu se simte bine?

- Mie nu mi s-a spus nimic. Lucy işi pescui pantofii

şi se aşeză pe marginea patului să şi-i incalţe la loc.

- Oricum, cobor. Dacă e aici, inseamnă că e ceva

important.

Hermione se uită o clipă la ea, apoi intrebă:

- Vrei să vin cu tine? Sigur, nu o să mă bag in

discuţia voastră. Dar dacă vrei, cobor cu tine.

Lucy incuviinţă din cap şi o porniră impreună spre

salonul roz.

CAPITOLUL 7

in care Oaspetele nostru neaşteptat aduce

veşti tulburătoare

Gregory stătea de vorbă cu cumnata lui, in

sufrageria pentru micul dejun, cind majordomul o

anunţă pe aceasta de sosirea neaşteptată a

oaspetelui şi decise, cit se poate de firesc, să o insoţească

in salonul roz, să-l salute pe Lordul

Fennsworth, fratele mai mare al Lucindei. Oricum nu

avea nimic mai bun de făcut şi intr-un fel i se părea că

ar trebui să-l cunoască pe tinărul lord, avind in vedere

că domnişoara Watson discutase despre el cu vreun

sfert de oră mai devreme. Gregory il ştia numai din

auzite; diferenţa de patru ani dintre ei garanta că nu se

incrucişaseră la universitate, iar Fennsworth incă nu

se decisese să-şi ocupe locul in societatea londoneză.

Gregory se aşteptase să vadă un tip studios, genul

şoarece de bibliotecă; auzise că Fennsworth alesese

să rămină la Cambridge, chiar şi in perioadele de

vacanţă. Desigur, domnul care aştepta lingă fereastră,

in salonul roz, avea intr-adevăr o anumită gravitate

care il făcea să pară mai in virstă decit era. Dar Lordul

Fennsworth era inalt, suplu şi chiar dacă părea puţin

timid, dovedea o stăpinire de sine care venea din ceva

mult mai primar decit un titlu de nobleţe.


Fratele lui Lady Lucinda ştia cine era, nu doar

pentru ce titlu se născuse. Lui Gregory ii plăcu imediat

de el.

Pină cind deveni evident că şi el, asemenea restului

bărbaţilor de pe lumea asta, era indrăgostit de

Hermione Watson.

Singurul mister era de ce rămăsese Gregory

Hurprins.

Gregory trebui să-l aprecieze - Fennsworth reuşise

un minut intreg de intrebări privind starea de sănătate

a surorii lui, inainte de a adăuga:

- Şi domnişoara Watson? Va cobori şi ea?

Nu atit cuvintele, cit tonul, dar mai ales acel licăr din

ochii lui - scinteia de nerăbdare, de anticipare.

Ah, adevărul trebuia spus. Era o dorinţă disperată,

pur şi simplu. Gregory trebuia să ştie - doar ii scinleiase

şi in ochii lui de atitea ori, in ultimele citeva zile.

Doamne Dumnezeule.

Gregory presupuse că in continuare il găsea pe

I ennsworth un tip valabil, chiar in ciuda enervantei lui

infatuări, dar, zău, intreaga situaţie incepea să devină

obositoare.

- Sintem atit de incintaţi să vă urăm bun venit la

Aubrey Hali, Lord Fennsworth, spuse Kate după ce il

informă că domnişoara Watson o va insoţi pe sora lui

in salonul roz.

- Sper din toată inima că prezenţa dumneavoastră

aici nu presupune o urgenţă, acasă.

- Cituşi de puţin. Doar că unchiul meu mi-a cerut să

o aduc pe Lucy acasă. Vrea să discute cu ea intr-o

chestiune foarte importantă.

Gregory simţi cum i se ridică in sus un colţ al

buzelor. Spuse:

- Trebuie să ţineţi foarte mult ia sora dumneavoastră

ca să bateţi atita drum pină aici, pentru ea.

Sigur că aţi fi putut trimite un atelaj.

Spre creditul lui, fratele lui Lucy nu păru atins de

intrebare, deşi nu răspunse totuşi, imediat.

110 JULIA QUINN

După o pauză destul de lungă, cuvintele părură să

iasă prea repede:

- Ah, nu. Am fost mai mult decit fericit să fac

această călătorie. Lucy este o companie plăcută şi nu

ne-am văzut de o bună bucată de vreme.

- Trebuie să plecaţi imediat? intrebă Kate. Mi-a

făcut atita plăcere compania surorii dumneavoastră. Şi

am fi onoraţi dacă aţi accepta să faceţi parte şi

dumneavoastră dintre oaspeţii noştri.

Gregory se intrebă ce urmărea ea. Kate va trebui

să găsească o altă persoană de sex feminin ca să

echilibreze numărul oaspeţilor, in cazul in care Lordul

Fennsworth accepta invitaţia. La fel, dacă Lady

Lucinda pleca, va trebui să facă exact acelaşi lucru.

Tinărul lord ezită şi Kate profită de moment cu o

superb executată intonaţie:

- Ah, spuneţi că rămineţi. Chiar dacă nu se poate

pentru toată durata acestei petreceri.

- Bine, spuse Fennsworth clipind in timp ce se

gindea la invitaţie. Era clar că dorea să rămină (şi

Gregory era cit se poate de sigur că ştia şi motivul).

Dar cu titlu sau nu, era incă tinăr şi Gregory işi imagină

că ii dădea socoteală unchiului său in toate chestiunile

legate de familie.

Iar respectivul unchi sigur vroia intoarcerea

imediată a lui Lady Lucinda.

- Presupun că nu o să se intimple nimic dacă mai

răminem o zi, spuse Fennsworth.

Ah, elegant. Era gata să-şi sfideze unchiul, ca să

ciştige puţin timp cu domnişoara Watson. Şi pentru că

era fratele Lucindei, era şi singurul bărbat pe care

Hermione nu-l va inlătura niciodată, cu obişnuita ei

politicoasă plictiseală. Gregory se pregăti pentru incă

o zi de acerbă concurenţă.

Kate insistă:

- Vă rog, spuneţi că rămineţi pină vineri. Plănuim

un bal mascat pentru joi seară şi aş uri gindul să nu vă

avem printre noi.


Gregory işi notă in minte să-i ofere lui Kate, la

următoarea ei aniversare, un cadou cit mai banal.

Nişte pietre, poate.

- Nu este vorba decit de o singură zi in plus. Kate

II oferi lui Fennsworth un zimbet de invingător.

Exact in acel moment, Lady Lucinda şi domnişoara

Watson intrară in salon, prima, intr-o rochie de

dimineaţă bleu pal şi cealaltă, in aceeaşi rochie verde

cu care fusese la micul dejun. Lordul Fennsworth se

uită la cele două (mai mult la una decit la cealaltă,

suficient ca să poţi spune că singele nu este mai gros

decit dragostea neimpărtăşită) şi spuse incet:

- Bine, vineri.

Kate bătu din palme.

- Minunat. Voi spune să vi se pregătească imediat

o cameră.

- Richard? De ce ai venit? intrebă Lady Lucinda.

Se opri in prag şi se uită de la unul la altul, aparent

derutată de prezenţa lui Kate şi a lui Gregory.

- Lucy. Nu ne-am mai văzut de un secol, spuse

fratele ei.

- De patru luni, spuse ea aproape fără să cugete,

ca şi cum o parte anume din creierul ei avea nevoie de

acurateţe, chiar şi cind nu era cazul.

Kate exclamă:

- Dumnezeule, dar asta e ceva vreme. Acum o să

vă lăsăm, Lord Fennsworth. Sint sigură că dumneavoastră

şi sora dumneavoastră vă doriţi citeva

momente de intimitate.

- Nu este nici o grabă, spuse Fennsworth aruncinduşi

repede ochii spre domnişoara Watson. Nu vreau

să fiu nepoliticos şi incă nu am avut ocazia să vă

mulţumesc pentru ospitalitate.

- N-o să fie cituşi de puţin nepoliticos, interveni

Gregory anticipind o rapidă ieşire din salon. Cu

domnişoara Watson la braţul lui.

Lordul Fennesworth se intoarse clipind spre el, ca

şi cum ar fi uitat de prezenţa lui. Nu teribil de

112 JULIA QUINN

surprinzător, de vreme ce Gregory rămăsese nefiresc

de tăcut in tot acest timp.

- Vă rog, nu vă faceţi probleme. Lucy şi cu mine

vom sta de vorbă mai tirziu, spuse contele.

Cu un aer preocupat, Lucy spuse:

- Richard, eşti sigur? Eu nu te aşteptam şi dacă sa

intimplat ceva...

Dar fratele ei scutură din cap.

- Nimic ce nu poate aştepta. Unchiul Robert vrea

să stea de vorbă cu tine. M-a rugat să te aduc acasă.

- Acum?

- Nu a specificat. Dar Lady Bridgerton ne-a rugat,

cu multă bunăvoinţă, să răminem pină vineri şi am

acceptat. Desigur - Fennesworth işi drese glasul -

presupunind că şi tu o să vrei să rămii.

- Fireşte, răspunse Lucy derutată. Dar eu.... in

fine... unchiul Robert...

- Trebuie să plecăm. Lucy, trebuie să stai o clipă de

vorbă cu fratele tău, spuse domnişoara Watson cu

fermitate.

Lucy se uită la fratele ei, dar acesta profitase de

intervenţia domnişoarei Watson ca să se uite acum la

ea şi să spună:

- Şi tu ce mai faci, Hermione? Nu ne-am mai văzut

de mult.

- De patru luni, spuse Lucy.

Domnişoara Watson izbucni in ris şi ii zimbi cu

căldură lordului.

- Sint bine, mulţumesc. Şi Lucy are dreptate, ca

intotdeauna. Ultima oară am stat de vorbă in luna

ianuarie, cind ai venit in vizită la şcoală.

Fennsworth işi inclină bărbia, consimţind.

- Cum aş fi putut uita? Au fost citeva zile atit de

plăcute.

Gregory şi-ar fi pariat braţul drept că Fennesworth

ştia la secundă, cit timp a trecut de cind o văzuse

ultima oară. Dar doamna in chestiune, clar oarbă la

pasiunea lui, ii zimbi, spunindu-i:


- Au jost, nu? A fost atit de drăguţ că ne-ai dus la

patinaj. intotdeauna eşti un companion minunat.

Doamne, Dumnezeule, cum putea fi atit de oarbă?

Imposibil să fi fost atit de incurajatoare, dacă ar fi

inţeles natura sentimentelor lordului faţă de ea.

Gregory era sigur de asta.

Dar in timp ce era clar că domnişoara Watson ţinea

extrem de mult la Lordul Fennsworth, nu exista nici un

indiciu că avea pentru acesta vreo inclinaţie

romantică. Gregory se consolă, ştiind că cei doi se

cunoşteau cu siguranţă de ciţiva ani şi in mod firesc ea

se purta prieteneşte cu Fennesworth, avind in vedere

cit de apropiată era de Lady Lucinda.

Erau, practic, frate şi soră, zău aşa.

Şi apropo de Lady Lucinda - Gregory se intoarse şi

nu fu surprins să o vadă incruntindu-se. Fratele ei,

care călătorise cel puţin o zi ca să ajungă la ea, nu mai

părea acum deloc grăbit să-i vorbească .

Da, şi toţi ceilalţi deveniseră foarte tăcuţi. Gregory

urmări curios tabloul stinjenitor. Fiecare părea să se

uite in jur, aşteptind să vadă cine va vorbi primul. Pină

şi Lady Lucinda, despre care nimeni n-ar fi putut spune

că era o timidă, părea să nu ştie ce să spună.

Slavă Domnului, Kate rupse tăcerea:

- Lord Fennsworth, trebuie să fiţi mort de foame.

Nu vreţi să mincaţi ceva?

- V-aş fi nespus de recunoscător pentru asta, Lady

Bridgerton.

Kate se intoarse spre Lady Lucinda.

- Nici pe dumneavoastră nu v-am văzut la micul

dejun. Vreţi să mincaţi ceva, acum?

Gregory se gindi la tava plină ochi pe care i-o

dusese domnişoara Watson şi se intrebă cit din ea

reuşise să infulece, inainte de a cobori să-şi vadă

fratele.

- Sigur că da. Oricum, mi-ar face plăcere să-i ţin

companie iui Richard, spuse incet Lady Lucinda.

Gregory interveni, cu o voce caldă:

114 JULIA QUINN

- Domnişoară Watson, v-ar face plăcere un tur prin

grădină? Cred că bujorii sint in floare, acum. Şi

chestiile acelea albastre, cu tulpină inaltă - uit

intotdeauna cum se cheamă.

- Nemţişori.

Vorbise Lady Lucinda, fireşte. Ştiuse că nu va

rezista. Apoi se intoarse şi se uită la el, cu ochi mici.

- V-am spus alaltăieri.

- Aşa este. Dar mintea mea nu prea reţine detaliile,

spuse el.

- Ah, Lucy işi aminteşte totul, spuse domnişoara

Watson. Iar eu aş fi incintată să vizitez grădina in

compania dumneavoastră. Sigur, dacă Lucy şi Richard

nu au nimic impotrivă.

Amindoi ii asigurară că nu aveau, deşi Gregory era

convins că văzuse in ochii Lordului Fennsworth o

scinteie de dezamăgire şi - indrăzni el să creadă - de

iritare.

Gregory zimbi.

- Ne revedem in cameră, da? ii spuse domnişoara

Watson lui Lucy.

Cealaltă fată incuviinţă din cap şi cu un sentiment

de triumf - ce putea fi mai minunat decit să te

dovedeşti cel mai bun intr-o competiţie ? - Gregory ii

puse mina domnişoarei Watson pe indoitura braţului

său şi o conduse afară din incăpere.

Da, pină la urmă o să fie o dimineaţă excelentă.

Lucy işi urmă fratele şi pe Lady Bridgerton spre

sufrageria pentru micul dejun, lucru care nu o deranja

cituşi de puţin, de vreme ce nu apucase să mănince

prea mult din ce-i adusese Hermione mai devereme.

Dar o deranja pentru că trebuia să suporte treizeci de

minute de conversaţie fără sens, in timp ce mintea ii

alerga, imaginindu-şi tot felul de dezastre care puteau

fi responsabile pentru neaşteptata ei chemare acasă.

Richard nu reuşi să-i spună nimic important, cu

Lady Bridgerton şi jumătate dintre oaspeţi flecărind


despre ouăle inăbuşite şi despre recenta furtună, aşa

incit Lucy aşteptă răbdătoare ca ei să termine (el

minca dintotdeauna enervant de incet), apoi incercă

tot posibilul să nu se infurie in timp ce ieşeau impreună

nfară, pe peluză, cu Richard intrebind-o despre

şcoală, apoi despre Hermione, apoi despre mama

Hermionei, aducind colateral vorba şi despre fratele

Hermionei, cu care se pare că se intilnise intimplător

la Cambridge, apoi se intoarse inapoi la debutul ei in

societate şi la cit de mult va ieşi impreună cu

Hermione...

Pină cind,in sfirşit, Lucy se opri din mers, işi puse

miinile in şolduri şi ii ceru să-i spună de ce se afla

acolo.

Richard ii răspunse, evitindu-i privirea:

- Ţi-am spus. Unchiul Robert vrea să vorbească cu

tine.

- Dar de ce?

Nu era o intrebare cu un răspuns evident. in ultimii

zece ani, unchiul Robert nu se obosise să stea de

vorbă cu ea de mai multe ori decit degetele de la o

mină. Dacă plănuia să inceapă acum, insemna că

avea un motiv. Richard işi drese de mai multe ori

glasul, inainte de a spune:

- Da, Lucy, eu cred că plănuieşte să te mărite.

- Acum? şopti Lucy şi nu ştia de ce era atit de

surprinsă. Ştiuse că va sosi acest moment; doar era

logodită de ani de zile. Şi ii spusese Hermionei, nu

doar o dată, că ieşirea ei in lume era o nebunie - de

ce atitea cheltuieli, cind pină la urmă tot cu Haselby o

să se mărite?

Dar acum... aşa dintr-o dată... nu vroia s-o facă. Cel

puţin nu atit de repede. Nu vroia să treacă direct de la

şcolăriţă la soţie, cu nimic intre. Ea nu cerea aventură -

ea nici măcar nu vroia aventura - sincer, nu era genul.

Nu cerea prea mult-doar citeva luni de libertate, de

veselie.

116 JULIA QUINN

Să danseze pină răminea fără suflu, rotindu-se atit

de repede incit flăcările luminărilor deveneau lungi

şerpi de lumină.

Poate că avea o fire practică. Poate că era ea „Lucy

aia dintotdeauna”, aşa cum i se spunea atit de des la

MissMoss’s. Dar ii plăcea să danseze. Şi vroia să facă

asta. Acum. Pină să imbătrinească. Pină să devină

sofia lui Haselby.

- Nu ştiu cind, spuse Richard uitindu-se in jos la ea

cu... să fi fost părere de rău?

De ce să fie părere de rău?

- Dar cred că destul de repede. Unchiul Robert

pare intr-un fel grăbit să termine şi cu asta.

Lucy se uita doar la el, intrebindu-se de ce nu putea

inceta să se gindească la dans, de ce nu putea inceta

să se gindească la ea intr-o rochie de un albastru

argintiu, magică şi radiantă, in braţele...

- Ah! işi duse o mină la gură, ca şi cum asta i-ar fi

putut intr-un fel amuţi gindurile.

- Ce este?

- Nimic, spuse ea scuturind din cap. Visele ei cu

ochii deschişi nu aveau chip. Nu puteau avea. Aşa că

spuse din nou, mai ferm:

- Nu a fost nimic. Absolut nimic.

Fratele ei se aplecă să studieze o floare de cimp

care scăpase nu ştiu cum ochilor vigilenţi ai grădinarilor

de la Aubrey Hali. Era o floare mică,

albastră,care abia incepuse să se deschidă.

- Este minunată, nu? spuse el incet.

Lucy incuviinţă din cap. Richard iubise dintotdeauna

florile. Mai ales florile de cimp. Din punctul

acesta de vedere, işi spuse că erau diferiţi. Ei ii

plăcuse intotdeauna rigoarea unui strat de flori

ordonat, cu fiecare floare la locul ei, fiecare motiv floral

intreţinut cu grijă şi dragoste.

Dar acum...

Se uită in jos la floricica aceea, micuţă şi delicată,

ţişnind sfidător acolo unde nu ii era locul.


Şi decise că ii plăceau şi florile de cimp.

Richard spuse, parcă cerindu-şi scuze:

- Ştiu că trebuia să ai sezonul tău de ieşit in

societate. Dar sincer, este chiar atit de groaznic? De

fapt tu nu ai vrut niciodată unul, cu adevărat, nu?

Lucy inghiţi.

- Nu, spuse ea, pentru că ştia că asta era ce vroia

el să audă şi nu vroia ca el să se simtă mai rău decit

se simţea deja. Şi de fapt nici nu ii păsase prea mult

de sezonul ei la Londra. Cel puţin nu pină de curind.

Richard rupse din rădăcină floricica, o studie curios

şi spuse, scuturind-o uşor de bărbie:

- Capul sus, Luce. Haselby nu este genul rău. O

să-ţi fie bine in căsnicie, cu el.

- Ştiu, spuse ea incetişor.

- Nu o să-ţi facă vreun rău, adăugă el şi zimbi,

genul acela de zimbet uşor fals. Genul acela care

vroia să fie liniştitor, dar nu reuşea niciodată.

- Nu m-am gindit că o să-mi facă, spuse Lucy cu o

voce in care se simţea... se simţea... ceva umil. Dar de

ce spui asta? il intrebă ea după o pauză.

Richard spuse repede:

- Fără nici un motiv. Dar ştiu că asta le preocupă pe

multe femei. Nu toţi bărbaţii le acordă soţiilor lor

respectul cu care te va trata Haselby.

Lucy confirmă din cap. Desigur. Aşa era. Auzise şi

ea atitea. Toate auzeau fel de fel de poveşti.

- Nu o să fie aşa de rău. Poate chiar o să-ţi placă

de el. Este chiar un bărbat agreabil.

Agreabil. Era un lucru bun. Mai bine decit

dezagreabil.

- Intr-o bună zi o să fie Contele de Davenport. O să

fii contesă. Chiar una proeminentă, adăugă Richard.

Ei da. Colegele ei de şcoală ii spuneau mereu că

era o norocoasă că viitorul ei era deja stabilit şi cu o

perspectivă atit de măreaţă. Era fiica unui conte şi sora

unui conte. Şi era destinată să devină soţia unui conte.

Nu avea nimic de ce să se plingă. Nimic.

118 JULIA QUINN

Dar se simţea atit de pustiită.

Nu era un sentiment rău, de fapt. Dar era

deconcertant. Şi necunoscut. Se simţea fără rădăcini.

Se simţea in voia valurilor.

Nu se simţea ea insăşi. Şi asta era cel mai rău.

- Nu eşti surprinsă, nu, Lucy? Ştiai că o să vină

momentul acesta. Cu toţii am ştiut.

Lucy incuviinţă din cap şi spuse, incercind să pară

cit mai indiferentă:

- Doar că niciodată nu mi s-a părut atit de iminent.

- Desigur. Te-a luat prin surprindere, atita tot. Odată

ce incepi să te obişnuieşti cu ideea, totul o să ţi se pară

altfel. Chiar firesc. in fond, ai ştiut dintotdeauna că vei

fi soţia lui Haselby. Şi gindeşte-te cit de multă plăcere

o să-ţi facă pregătirile de nuntă. Unchiul Robert spune

că o să fie un mare eveniment. La Londra, presupun.

Davenport insistă pentru asta.

Lucy se trezi confirmind din cap. Da, ei ii plăcea să

organizeze lucruri. Ce sentiment plăcut iţi conferea

ideea că te ocupai de ceva.

- Hermione poate fi domnişoara ta de onoare,

adăugă Richard.

- Normal, spuse incet Lucy. Cine altcineva?

Richard o intrebă, incruntat:

- Există vreo culoare care să nu o favorizeze?

Pentru că tu vei fi mireasa. Şi nu o să vrei să fii

eclipsată.

Lucy işi dădu ochii peste cap. Ei da, ăsta da frate.

Dar Richard păru să nu-şi dea seama că o insultase

şi Lucy presupuse că nu trebuia să fie surprinsă.

Frumuseţea Hermionei era atit de legendară, incit

nimeni nu se putea considera insultat de o comparaţie

nefavorabilă. Trebuia să aiurezi, ca să gindeşti altfel.

- Nu o pot imbrăca in negru, spuse Lucy. Era

singura culoare care, presupunea ea, o putea face pe

Hermione ceva mai palidă.

- Nu, nu poţi, nu? Richard se opri, gindindu-se

evident la această posibilitate şi Lucy se uita la el,


nevenindu-i să creadă. Fratele ei, care probabil că se

Informa in mod regulat despre ce era la modă şi ce nu,

ora efectiv interesat de culorile rochiei de domnişoară

de onoare a Hermionei.

- Hermione se poate imbrăca in ce culoare vrea ea,

decise Lucy. Şi de ce nu? Din toată lumea care va fi

prezentă, nimeni nu conta mai mult pentru ea decit

prietena ei cea mai bună.

- Este foarte frumos din partea ta, spuse Richard,

privind-o ginditor. Eşti o prietenă bună, Lucy.

Lucy ştia că trebuia să se simtă complimentată, dar

in loc de asta, se intrebă doar de ce ii durase lui atita

ca să-şi dea seama de asta.

Richard ii zimbi, apoi se uită in jos, la floarea pe

care incă o mai ţinea in mină. O ridică, o invirti de

citeva ori, cu codiţa rotindu-se inainte şi inapoi intre

degetul mare şi arătător. Clipi, incruntindu-se puţin,

apoi ii puse floarea pe corsajul rochiei. Aveau amindouă

aceeaşi nuanţă de bleu - uşor purpurie, cu poate

şi puţin gri.

- Culoarea asta ar trebui s-o porţi. Arăţi absolut

minunat, acum.

Vocea lui păru uşor surprinsă, aşa incit Lucy ştiu că

el nu vorbise doar aşa.

- Mulţumesc, spuse ea.

intotdeauna işi spusese că albastrul conferea

strălucire ochilor ei. Richard era prima persoană in

afară de Hermione, care făcuse un comentariu pe

tema asta.

- Probabil că aşa o să fac.

- Ne intoarcem? Sint sigur că o să vrei să-i dai

Hermionei vestea.

Lucy se opri, apoi scutură din cap.

- Nu, mulţumesc. Cred că o să mai rămin o vreme

afară. Lucy făcu un semn spre un loc, aproape de

cărarea care ducea spre lac.

- Exista o bancă, nu departe de aici. Şi simt atit de

plăcut soarele, pe faţă.

120 JULIA QUINN

Richard se uită la cer, stringind din ochi.

- Eşti sigură? Parcă spuneai că te temi de pistrui.

- Dar am deja pistrui, Richard. Şi nu o să stau mult.

Nu se gindise că va ieşi afară, cind coborise să-l

primească, aşa incit nu-şi luase boneta. Dar era incă

devreme. Citeva minute de soare nu-i vor distruge tenul.

Şi apoi, vroia să stea la soare. Nu era oare plăcut

să faci ceva doar pentru că vroiai acel lucru, nu pentru

că era de aşteptat?

Richard incuviinţă din cap.

- Ne vedem la masă?

- Asta ar insemna pe la unu şi jumătate, cred.

Richard zimbi.

- O să afli tu.

- Nu există ceva mai minunat decit un frate,

mormăi ea.

- Şi nu există nimic mai minunat decit o soră. Se

aplecă şi o sărută pe frunte, luind-o total pe nepregătite.

- Ah, Richard, spuse ea, enervată de reacţia ei

plingăcioasă. Doar ea nu plingea niciodată. De fapt,

era renumită pentru totala ei lipsă de inclinaţii

lacrimogene.

- Hai, du-te, spuse el cu suficientă afecţiune ca să

facă o lacrimă să i se rostogolească pe obraz. Lucy

şi-o şterse jenată că el văzuse asta, jenată că ea

făcuse asta.

Richard ii strinse mina şi-i făcu un semn cu capul,

spre peluza sudică.

- Du-te, uită-te la copaci şi fă ce simţi nevoia să

faci. O să te simţi mai bine după ce o să ai citeva

momente cu tine insăţi.

- Nu mă simt rău. Nu am de ce să mă simt mai

bine, spuse Lucy repede.

- Sigur că nu. Eşti doar surprinsă.

- Exact.

Exact. Exact. intr-adevăr, era incintată, intr-adevăr.

Aşteptase atiţia ani clipa aceasta. Nu era minunat că


totul era stabilit? Ei ii plăcea ordinea. ii plăcea ca

lucrurile să fie stabilite pentru ea.

Nu era decit surpriza. Atita tot. Aproape ca atunci

cind iţi vezi o prietenă intr-un loc neaşteptat şi parcă

nu o recunoşti. Ea nu se aşteptase să i se facă acum

anunţul de nuntă. Aici, la petrecerea organizată la

reşedinţa familie Bridgerton. Şi acesta era singurul

motiv pentru care se simţea ciudat.

Sincer.

CAPITOLUL 8

in care Eroina Noastră află un adevăr

despre fratele ei (dar nu il crede), eroul

Nostru află un secret despre domnişoara

Watson (care nu il deranjează) şi amindoi

află un adevăr despre ei inşişi (dar nu işi

dau seama de asta)

O oră mai tirziu, Gregory incă se mai felicita pentru

măiastra lui maşinaţiune de strategie şi programare,

care dusese la ieşirea lui cu domnişoara Watson.

Petrecuseră un timp absolut minunat, iar Lordul

Fennsworth - ei bine, Fennsworth poate că a petrecut

şi el un timp absolut minunat, dar dacă aşa a fost, şi Ia

petrecut in compania surorii lui şi nu a adorabilei

domnişoare Watson.

Da, victoria era dulce.

Aşa cum ii promisese, Gregory o condusese intr-o

plimbare prin grădinile de la Aubrey Hali, impresionindo

şi pe ea dar şi pe el cu surprinzătoarea aducere

aminte a şase diferite denumiri horticole. Pină şi de

nemţişor, deşi adevărul era că acesta fusese in

intregime meritul Lucindei.

Celelalte erau, asta doar ca să-i acordăm credit:

trandafirul, panseluţa, bujorul, zambila şi iarba. Una

peste alta, işi spuse că se descurcase destul de bine.


Detaliile nu fuseseră niciodată punctul lui forte. Şi

Hincer, totul nu era decit un joc.

Iar domnişoara Watson păruse să se incălzească

in compania lui. Poate că nu oftase şi nici nu-şi zbătuse

genele, dar dispăruse vălul acela de dezinteres

politicos şi de două ori reuşise chiar să o facă să ridă.

Ea nu îl făcuse să ridă, dar nici nu era prea sigur că

incercase să-l facă şi de fapt el chiar zimbise. Mai mult

decit o singură dată.

Ceea ce era un lucru bun. Era plăcut să vadă că-i

revenise umorul. Nu se mai simţea lovit de senzaţia

aceea de pumn-in-stomac, despre care putea spune

că ii făcea bine la respiraţie. Descoperea că efectiv

savura faptul că respira, o activitate pe care o găsise

dificilă in timp ce se uita la ceafa domnişoarei Watson.

Gregory se incruntă, oprindu-se din plimbarea lui

solitară, in drum spre lac. Era o reacţie ciudată. Şi in

mod sigur ii văzuse ceafa, in dimineaţa asta. Nu

alergase ea să miroasă florile?

Hmmm. Poate că nu. Nu işi putea aminti prea bine.

- Bună ziua, domnule Bridgerton.

Se intoarse ca să o vadă pe Lady Lucinda stind

singură pe o bancă din apropiere. Era un loc ciudat

pentru o bancă, intotdeauna gindise asta, cu faţa la

nimic altceva decit la un pilc de copaci. Dar poate că

aceasta era şi ideea. Să te intorci cu spatele de la

casă - şi de la numeroşii ei locuitori. Sora lui

Francesca spunea adesea că după o zi sau două cu

intreaga familie Bridgerton, copacii puteau deveni

singura companie perfectă.

Lady Lucinda ii zimbi uşor salutindu-l şi il izbi gindul

că nu părea ea insăşi. Avea ochii obosiţi şi ţinuta ei nu

era chiar dreaptă.

Arată vulnerabilă, işi spuse el in mod neaşteptat.

Probabil că fratele ei ii adusese veşti neplăcute.

- Aveţi o expresie tristă, spuse el apropiindu-se

politicos de ea. imi permiteţi să vă ţin companie?

124 JULIA QUINN

Ea incuviinţă din cap, oferindu-i un mic zimbet. Dar

nu era un zimbet. Nu chiar.

Se aşeză alături de ea.

- Aţi avut ocazia să staţi de vorbă cu fratele

dumneavoastră?


- Mi-a dat citeva veşti de familie. Nu ceva... important.

Gregory işi intoarse capul, privind-o. Minţea, era

limpede. Dar nu insistă. Dacă vroia să-i spună, ii

spunea. Şi apoi nici nu era treaba lui.

Totuşi, era curios.

Lucy privea in depărtare, probabil la vreun copac.

- Este foarte plăcut aici.

Era o constatare ciudat de banală, venind din

partea ei.

- Da, este. Lacul se află la o distanţă foarte mică,

după copacii aceştia. intotdeauna vin aici, cind vreau

să meditez.

Lucy se intoarse brusc.

- intr-adevăr?

- De ce sinteţi surprinsă?

- Nu... nu ştiu. Poate pentru că nu păreţi genul.


- Să meditez?

Ca să vezi.

Lucy ii aruncă o privire ţifnoasă.

- Fireşte că nu. Genul care are nevoie să se

retragă, pentru asta.

- Scuzaţi-mă pentru prezumţia mea, dar nici

dumneavoastră nu păreţi genul.

Lucy se gindi o clipă la asta.

- Nu sint.

Gregory chicoti.

- Presupun că aţi avut o discuţie serioasă cu fratele

dumneavoastră.

Lucy clipi, surprinsă. Dar nu comentă. Treabă care

din nou nu semăna cu ea.

- La ce aţi venit să meditaţi aici? il intrebă ea.


Gregory deschise gura să răspundă, dar Lucy fu

mai rapidă.

- La Hermione, presupun.

Nu avea rost să nege.

- Fratele dumneavoastră este indrăgostit de ea.

Asta păru să o smulgă din letargia ei.

- Richard? Ce aberaţie.

Gregory o privi neincrezător.

- Nu pot crede că n-aţi văzut asta.

- Eu nu pot crede că aţi văzut dumneavoastră.

Dumnezeule Mare, ea il vede ca pe un frate.

- Asta poate fi adevărat, doar că el nu-i intoarce

sentimentele.

- Domnule Br...

Dar el o opri ridicind mina.

- Haide, haide, Lady Lucinda, indrăznesc să spun

că am văzut mai mulţi nebuni din dragoste, decit

dumneavoastră...

Risul explodă efectiv din gura ei. Spuse, cind se potoli:

- Domnule Bridgerton, in aceşti ultimi trei ani, am

fost companioana constantă a Hermionei Watson.

Hermione Watson. Credeţi-mă că nu există cineva care

să fi văzut mai mulţi nebuni din dragoste, decit mine.

O clipă, Gregory nu ştiu ce să răspundă. Aici il

avusese.

- Richard nu este indrăgostit de Hermione, spuse

Lucy scuturind din cap. Şi pufnind. Ca o doamnă,

totuşj. Pufnise la el.

-ingăduiţi-mi să nu fiu de acord cu dumneavoastră.

Gregory avea şapte fraţi şi in mod clar nu ştia cum să

iasă elegant dintr-o dispută.

Lucy spuse, părind foarte sigură:

- Nu poate fi indrăgostit de ea. Există altcineva in

viaţa lui.

- Ah, adevărat? Gregory nici măcar nu se obosi să

inceapă să spere.

126 JULIA QUINN

- Adevărat.Vorbeşte mereu despre o fată pe care a

intilnit-o la unul din prietenii lui. Cred că este sora

cuiva. Nu-mi amintesc cum o cheamă. Mary, cred.

- Mary. Himm.

- Deci, nu este indrăgostit de Hermione, continuă

Lucinda.

Acum cel puţin incepea să mai semene cu ea.

Lumea incepea să pară ceva mai sigură cu Lucy

Abernathy ambalindu-se ca un terier. Se simţise

aproape dezechilibrat cită vreme se uitase imbufnată

la copaci.

Gregory spuse cu un oftat arogant:

- Credeţi ce vreţi, dar să ştiţi un lucru: in curind,

fratele dumneavoastră va trebui să se ingrijească de o

inimă frintă.

- Ah, da? Pentru că sinteţi atit de sigur pe succesul

dumneavoastră?

- Pentru că sint sigur de lipsa de succes a lui.

- Dar nici nu-l cunoaşteţi.

- Iar acum il apăraţi? Adineauri parcă spuneaţi că

nu este interesat.

Lucy işi muşcă buza.

- Nu este. Dar este fratele meu. Şi dacă ar fi

interesat, eu ar trebui să-l sprijin, nu credeţi?

Gregory ridică dintr-o sprinceană.

- Ca să vezi, cit de repede vă schimbaţi

devotamentul.

Lucy spuse, parcă cerindu-şi iertare:

- El este un conte. Pe cind dumneavoastră... nu

sinteţi.

- O să fiţi o mamă grozavă, in societate.

Spinarea lui Lucy deveni rigidă.

- Pardon?!

- Vă oferiţi prietena licitatorului cel mai important.

La vremea cind veţi avea o fiică, veţi avea şi o practică

pe cinste, in domeniu.

Lucy sări in picioare, cu ochii scăpărind de furie şi

indignare.


- Aţi spus un iucru cumplit. Cea mai mare preocupare

a mea a fost dintotdeauna fericirea Hermionei.

Iar dacă ea poate fi făcută fericită de un conte... care

intimplător este fratele meu...

Ah, strălucitor. Acum o să incerce să-l căpătuiască

pe Fennsworth cu Hermione. Bine jucat, Gregory. Da,

bine jucat.

Spuse, ridicindu-se şi el in picioare.

- Şi eu o pot face fericită.

Şi era adevărat. O făcuse să ridă de două ori in

dimineaţa asta, chiar dacă ea nu făcuse acelaşi lucru,

cu el.

- Sigur că da. Şi cerule, probabil că va fi, dacă nu

stricaţi dumneavoastră totul. Oricum, Richard este

prea tinăr pentru insurătoare. Are doar douăzeci şi doi

de ani.

Gregory făcu ochii mari. Acum vorbise ca şi cum

I ar fi considerat din nou cel mai bun candidat. Ce

urmărea, de fapt?

Ducindu-şi după ureche o şuviţă de păr suflată de

vint, Lucy adăugă:

- Şi nu este indrăgostit de ea. Sint cit se poate de sigură.

Nici unul dintre ei nu părea să mai aibă ceva de

adăugat la asta, aşa incit, de vreme ce amindoi se

aflau deja in picioare, Gregory făcu un semn spre casă.

- Ne intoarcem?

Lucy incuviinţă din cap şi o porniră, cu pas lent.

- Dar asta tot nu rezolvă problema domnului

Edmonds, remarcă Gregory.

Lucy se uită ciudat la el.

- Ce-a insemnat privirea asta? o intrebă el.

Iar ea efectiv chicoti. Mă rog, poate că n-a fost chiar

un chicot, dar ea chiar pufnise, aşa cum fac oamenii

cind sint amuzaţi de ceva.

- Nu a fost nimic. Dar sint impresionată că nu v-aţi

prefăcut că i-aţi uitat numele.

- Ce, ar fi trebuit să-i spun Edwards şi apoi Ellington

şi apoi Edifice şi...

128 JULIA QUINN

Lucy il privi, arcuindu-şi sprincenele.

- Vă asigur că atunci v-aţi fi pierdut tot respectul

meu.

- Ce oroare. Ah, ce oroare, spuse el, punindu-şi o

mină pe inimă.

Lucy ii aruncă o privire peste umăr, zimbind şmecheros.

- A fost cit pe ce.

Gregory nu păru deconcertat.

- Nu sint eu un bun trăgător, dar ştiu să mă feresc

de un glonţ.

Asta o făcu curioasă.

- Nu am mai cunoscut un bărbat care să recunoască

că nu este un bun trăgător.

Gregory ridică din umeri.

- Există lucruri pe care pur şi simplu nu le poţi evita.

Eu voi rămine mereu bărbatul Bridgerton care poate fi

intrecut de sora lui, la trasul de aproape.

- Cea despre care mi-aţi vorbit?

- Toate, recunoscu el.

- Ah. Lucy se incruntă. Trebuie să existe un comentariu

prestabilit, pentru o asemenea situaţie. Ce spune

cineva cind un domn işi recunoaşte o lipsă? Nici măcar

nu-şi putea aminti să fi auzit vreodată aşa ceva, dar

precis că undeva, de-a lungul istoriei, un domn recunoscuse.

Şi cineva trebuia să fi făcut o remarcă.

Clipi, aşteptind să-i treacă prin minte ceva logic.

Dar nimic.

Şi atunci...

- Hermione nu poate să danseze. Efectiv ii ieşise

din gură, fără să fi pornit de undeva din mintea ei.

Doamne, Dumnezeule, asta insemna ceva logic?

Gregory se opri, intorcindu-se spre ea cu o expresie

ciudată. Sau poate mai curind uluită. Poate

amindouă. Şi spuse singurul lucru pe care l-ar fi putut

spune cineva, intr-o situaţie ca asta:

- Pardon?

Lucy repetă, de vreme ce nu putea retracta:


- Nu poate să danseze. De aceea nu dansează.

Pentru că nu poate.

Apoi aşteptă să se deschidă o gaură in pămint, ca

sa sară in ea. Nu conta că el se holba la ea ca şi cum

ar fi fost uşor deranjată la cap.

Reuşi să zimbească vag, singurul lucru care umplu

momentul imposibil de lung, inainte ca el să spună:

- Trebuie să existe un motiv pentru care imi spuneţi

asta.

Lucy expiră nervos. Nu păruse supărat - mai curind

curios. Iar ea nu intenţionase să o insulte pe

Hermione. Dar cind el spusese că nu ştia să tragă cu

arma, nu i se păruse decit ciudat de logic să-i spună

ca Hermione nu ştia să danseze. Se potrivea, sincer.

Era de presupus ca bărbaţii să ştie să impuşte şi

femeile să ştie să danseze, iar prietenii de incredere

să ştie să-şi ţină gura.

Da, toţi trei aveau nevoie de puţină educaţie.

- M-am gindit să vă fac să vă simţiţi mai bine,

pentru că nu puteţi să trageţi, spuse Lucy intr-un tirziu.

- Ah, dar eu pot să trag. Asta este partea uşoară.

Doar că nu pot ţinti.

Lucy zimbi. Nu se putu infrina.

- V-aş putea arăta eu.

Gregory işi intoarse brusc capul.

- Ah, nu. Nu-mi spuneţi că ştiţi să trageţi.

Lucy işi ridică mindră capul

- De fapt, chiar foarte bine.

Gregory scutură din cap.

- Asta mai lipsea.

- Este o abilitate minunată, protestă ea.

- Sint convins că este, dar există deja patru femei

in viaţa mea care trag mai bine ca mine. Ultimul lucru

de care am nevoie este - ah, nu, din nou, vă rog, nu-mi

spuneţi că şi domnişoara Watson este o trăgătoare

dată naibii.

Lucy clipi din nou.

- De asta nu sint prea sigură.

130 JULIA QUINN

- inseamnă că mai există speranţă.

- Nu este ciudat? spuse ea incet.

Gregory ii aruncă o privire ucigătoare.

- Că mai sper?

- Nu, că.... Dar Lucy nu putu spune asta. Dumnezeule,

pină şi ei i se părea o prostie.

- Ah, inseamnă atunci că vi se pare ciudat că nu

ştiţi dacă domnişoara Watson poate trage.

Asta era. Oricum, Gregory ghici.

Şi Lucy recunoscu:

- Da. Dar de ce aş şti? Dibăcia in tragere nu a făcut

parte din curriculum, la Miss Moss’s.

- Spre marea uşurare a domnilor de pretutindeni,

desigur. Cine v-a invăţat? o intrebă cu un zimbet in

colţul gurii.

- Tatăl meu, spuse Lucy, surprinsă de propriul ei

răspuns. O clipă crezu că o surprinsese intrebarea,

dar nu. Răspunsul ei.

- Dumnezeule, mergeaţi deja?

- Oarecum, spuse Lucy, contrariată incă de reacţia

ei. Asta poate pentru că nu se gindea foarte des la

tatăl ei. Dispăruse de atita vreme incit nu existau multe

intrebări la care defunctul Conte de Fennsworth să

reprezinte răspunsul.

- Considera că era o indeminare importantă. Chiar

şi pentru fete. Casa noastră se află aproape de coasta

Doverului, unde au existat dintotdeauna contrabandişti.

Majoritatea dintre ei erau prietenoşi - toată

lumea ii ştia, chiar şi magistratul.

- Precis că ii plăcea coniacul franţuzesc, spuse

incet domnul Bridgerton.

Lucy zimbi, amintindu-şi.

- Ca şi tatălui meu. Doar că nu-i cunoşteam pe toţi

contrabandiştii. Unii, sint sigură, erau cit se poate de

periculoşi. Şi...

Lucy se aplecă spre el. Chiar că nu puteai spune

aşa ceva, fără să te apleci spre celălalt. Care ar mai fi

fost amuzamentul?


Şi?... insistă ei.

Lucy cobori vocea.

Cred că erau şi spioni.

- in Dover? Acum zece ani? Categoric, erau spioni.

Doşi mă intreb dacă era bine să inarmezi copiii.

Lucy rise.

- Eram ceva mai mare. Cred că am inceput să trag

pe la şapte ani. Richard a continuat lecţiile cu mine,

riupă moartea tatălui meu.

- Presupun că este şi el un trăgător strălucit.

Lucy confirmă din cap, cu regret.

7 imi pare rău.

işi reluară drumul spre casă. Gregory spuse, degajat:

- Atunci nu o să-l provoc la duel.

- Aş prefera să nu o faceţi.

Gregory se intoarse spre ea cu o expresie care nu

putea fi catalogată decit vicleană.

- De ce, Lady Lucinda, imi vine să cred că tocmai

v-aţi declarat afecţiunea faţă de mine?

Lucinda rămase cu gura căscată, ca un peşte.

- Eu nu... ce v-a putut duce la o asemenea concluzie?

Şi de ce i se inroşiseră brusc obrajii?

Gregory spuse, remarcabil de degajat:

- Nu am putea niciodată fi parteneri pe măsură.

Deşi, cu toată sinceritatea, nu cred că există un bărbat

in Anglia, căruia i-aş putea fi un partener pe măsură,

la trageri.

Lucy se mai simţea incă derutată după surpriza

anterioară, dar reuşi să articuleze:

- Sint convinsă că vă subapreciaţi.

Gregory răspunse aproape nepăsător:

- Nu. Fratele dumneavoastră mi-ar trimite cu siguranţă

un glonţ in umăr. Presupunind că nu ar

intenţiona să mi-l planteze in inimă.

- Ah, nu vorbiţi prostii.


- Oricum, păreţi mai preocupată de starea mea de

bine, decit vă daţi seama.

132 JULIA QUINN

- Pe mine mă preocupă starea de bine a tuturor,

mormăi ea.

- Da, presupun, spuse el incet.

Lucy ripostă:

- De ce imi sună asta ca o insultă?

7 Oare? Vă asigur că nu am avut o astfel de intenţie.

il privi prelung, cu suspiciune, pină cind el ridică

miinile in sus, capitulind.

- A fost un compliment, jur, spuse el.

- Spus cu regret.

- Cituşi de puţin! Gregory se uită la ea, vizibil

incapabil să-şi stăpinească un zimbet.

- Rideţi de mine.

- Nu, insistă el, după care, fireşte, rise.

- Acum, da.

- Aţi putea măcar să incercaţi să fiţi amabil şi să

spuneţi că rideţi cu mine.

- Aş putea. Dar ar fi o minciună. Gregory zimbi şi

privirea ii deveni efectiv diabolică.

Lucy aproape că il inghionti in umăr.

- Ah, sinteţi teribil.

- Vă asigur că sint o adevărată pacoste pentru fraţii mei.

- Adevărat? Lucy nu fusese pacostea nimănui şi in

clipa aceea i se părea de-a dreptul atrăgător.

- Cum adică? intrebă ea.

- Ah, la fel ca intotdeauna. Trebuie să mă stabilesc,

să-mi găsesc un scop, o ocupaţie.

- Să vă căsătoriţi?

- Şi asta.

- De aceea sinteţi atit de indrăgostit de Hermione?

Gregory se opri - doar o clipă. Pe care Lucy o simţi.

- Nu. A fost cu totul şi cu totul altceva.

- Sigur, spuse ea repede, simţindu-se ca o proastă

pentru că intrebase. Doar ii spusese totul despre asta,

cu o seară inainte - despre dragostea care apare pur

şi simplu, tu neavind nici o şansă. El nu o dorea pe

Hermione ca să-i intre in voie fratelui său; el o vroia pe

Hermione pentru că nu putea să nu o vrea.


Şi asta o făcu pe Lucy să se simtă şi mai singură.

- Am ajuns, spuse el arătind spre uşa de intrare in

salon. Lucy nici măcar nu-şi dăduse seama că se aflau

deja aici.

- Da, da. Se uită la uşă, apoi se uită la el, apoi se

intrebă de ce i se părea atit de stinjenitor, acum că

trebuiau să-şi spună la revedere.

- Mulţumesc pentru companie.

- Plăcerea a fost de partea mea.

Lucy făcu un pas spre uşă, apoi se intoarse cu faţa

inapoi spre el, cu un mic „Oh!”.

Gregory ridică dintr-o sprinceană.

- S-a intimplat ceva?

- Nu. Dar trebuie să-mi cer scuze - v-am intors din

drum. Aţi spus că vă place să o luaţi intr-acolo - in jos,

spre lac - cind simţiţi nevoia să meditaţi. Şi nu aţi mai

ajuns acolo.

Gregory o privi intrigat, inclinindu-şi uşor capul intro

parte. Şi ochii lui - ah, Lucy işi dori să poată descrie

ce văzu in ei. Pentru că nu inţelegea, nu pricepea cum

de asta o făcu să-şi incline şi ea capul şi să o facă să

simtă că momentul parcă se extindea... mai mult...mai

mult....pină cind ar fi putut dura o viaţă.

- Nu v-aţi dorit timpul acesta pentru dumneavoastră?

il intrebă ea incet... atit de incet incit fusese

aproape o şoaptă.

Gregory scutură incet din cap.

- Ba da. Cuvintele sunaseră ca şi cum atunci i-ar fi

venit in minte, ca şi cum gindul in sine era nou şi chiar

ce se aşteptase el.

Şi mai spuse:

- Ba da, dar acum nu mai vreau.

Lucy se uită la el şi el se uită la ea. Şi gindul ii năvăli

brusc in minte:

Nu ştie de ce.

El nu ştia de ce nu-şi mai dorea să rămină de unul

singur.

Şi ea nu ştia de ce asta era atit de plin de inţeles.

CAPITOLUL 9

in care Povestea Noastră ia o intorsătură

in seara următoare avea loc balul mascat. Urma să

fie ceva de amploare nu prea mare, desigur - Anthony,

fratele lui Gregory, nu ar fi suportat o spărtură atit de

mare in confortabila lui viaţă la ţară. Dar oricum, avea

să fie incununarea evenimentelor acestei intilniri. Toţi

oaspeţii aveau să fie prezenţi, alături de alţi vreo sută

de participanţi - ciţiva tocmai din Londra, alţii, venind

direct de la castelele lor de la ţară. Fusese şi pregătit

pentru oaspeţi pină la ultimul dormitor, dar chiar şi aşa

un mare număr de participanţi aveau să stea printre

vecini sau, pentru cei ciţiva ghinionişti, in hanurile din

apropiere.

Intenţia iniţială a lui Kate fusese de a organiza o

petrecere cu costume fanteziste - ea dorise enorm să

se imbrace ca Meduza (spre surprinderea tuturor) -

dar pină la urmă abandonase ideea, cind Anthony o

informase că dacă ea mergea pe linia asta, atunci e/işi

va alege propriul costum.

Privirea pe care i-o aruncase Anthony fusese

suficientă să o facă să abandoneze ideea. Kate ii

spusese ulterior lui Gregory că Anthony nu o iertase

pentru că il costumase in Cupidon, la balul in ţinute

fanteziste de la Billington, de anul trecut.

- Un costum prea angelic? spusese Gregory incet.


- Dar pe partea luminoasă. Acum imi dau perfect

de bine seama cum arăta el ca bebeluş. Efectiv

drăgălaş.

Iar Gregory spuse infiorindu-se:

- Abia acum incep să inţeleg exact de ce te iubeşte

atit de mult fratele meu.

- Mă iubeşte şi el puţin. Puţintel.

Kate zimbi, confirmind din cap.

Şi aşa se ajunsese la un compromis. Fără costume,

doar cu măşti. Anthony nu avu nimic de comentat, de

vreme ce acest lucru i-ar fi permis să-şi abandoneze

complet obligaţiile lui de gazdă, dacă vroia (cine i-ar fi

observat absenţa, nu?) iar Kate se puse pe muncă,

desenind o mască cu şerpii Meduzei sărind in toate

direcţiile. (Dar fără succes.)

La insistenţele lui Kate, Gregory intră in sala de bal

la opt şi jumătate fix, ora anunţată pentru inceperea

balului. Ceea ce insemna, desigur, că singurii aflaţi aici

erau el, fratele lui şi Kate, dar erau suficienţi servitori

invirtindu-se in jur pentru ca sala să nu pară atit de

pustie şi Anthony se declară incintat că erau doar ei.

- O petrecere mult mai bună, decit cu toată lumea

inghesuindu-se in jurul tău, spuse el fericit.

- Cind ai devenit atit de impotriva discursului

social? il intrebă Gregory luind un pahar de şampanie

de pe o tavă.

Anthony ridică din umeri.

- Nu asta este. Dar pur şi simplu mi-am pierdut

răbdarea faţă de orice fel de manifestare a prostiei.

- Imbătrineşte urit, confirmă soţia lui.

Anthony făcu abstracţie de comentariul ei. ii spuse

lui Gregory, cu faţa luminoasă dintr-o dată:

- Pur şi simplu refuz să am de a face cu idioţi. Asta

mi-a redus la jumătate obligaţiile sociale.

Gregory spuse incet:

- La ce bun să mai ai un titlu nobiliar, dacă nu-ţi poţi

refuza invitaţii?

- Chiar aşa. Chiar aşa, spuse Anthony.

136 JULIA QUINN

Gregory se intoarse spre Kate.

- Nu ai argumente?

- Ah, am multe argumente. intotdeauna am

argumente. Spunind asta, Kate işi intinse capul ca sa

mai studieze o dată sala, pentru evitarea unui dezastru

de ultim minut.

- Aşa este. Doar că ştie cind nu poate ciştiga,

spuse Anthony.

Kate se intoarse spre Gregory, chiar dacă cuvintele

ei erau clar adresate soţului ei.

- Ce ştiu eu, este cum să-mi aleg bătăliile.

- N-o lua in seamă. Acesta este modul ei de a-şi

recunoaşte infringerea, spuse Anthony.

- Şi totuşi continuă, deşi ştie că pină la urmă tot eu

inving. Kate spuse asta fără să se adreseze cuiva in

special.

Anthony ridică din umeri şi ii oferi fratelui său un

zimbet necaracteristic de laş.

- Sigur, are dreptate. Dar nu poţi capitula fără luptă.

Gregory nu putu decit să zimbească. Alţi nebuni de

dragoste. Era o plăcere să-i priveşti, deşi asta il lăsă

cu un mic ghimpe de gelozie.

- Cum mai merge curtea ta? il intrebă Kate.

Anthony ciuli urechile.

- Curtea ta? Cine este? răsună el ca un ecou,

chipul lui imbrăcind obişnuita expresie de dă-miascultareeu-sint-vicontele.

Gregory ii aruncă lui Kate o privire cruntă. Nu-i

impărtăşise sentimentele, fratelui său. Nu ştia de ce;

precis, in parte pentru că nu prea văzuse cine ştie ce

din Anthony, in ultimele zile. Dar mai era ceva.

Nu părea genul de lucru de impărtăşit unui frate.

Mai ales unuia care era mai mult tată decit frate.

Ca să nu mai spună că... Dacă nu avea succes...

Ei bine, nu şi-ar fi dorit ca familia lui să ştie.

Dar el va avea succes. De ce avea indoieli? Chiar

dacă domnişoara Watson incă il mai trata cu o vagă

plictiseală, era sigur de reuşită. Nu avea sens ca acum


- cind prietenia lor creştea - să inceapă dintr-o dată

să se indoiască.

Sigur, Kate ignoră iritarea lui Gregory. ii spuse

soţului ei:

- Efectiv ador cind nu ştii tu ceva. Şi mai ales cind

eu ştiu.

Anthony se intoarse spre Gregory.

- Eşti sigur că vrei să te insori cu aşa ceva?

- Nu chiar. Ceva asemănător, totuşi.

Kate deveni inţepată pentru că fusese numită „aşa

ceva”, dar işi reveni repede, intorcindu-se spre

Anthony şi spunind:

- Şi-a declarat iubirea pentru...

işi flutură o mină prin aer, ca şi cum ar fi alungat o

idee prostească.

- Ah, nu contează, cred că nu o să-ţi spun.

Frazarea ei părea uşor suspectă. Probabil că işi

propusese dinainte să nu-i spună. Gregory nu era sigur

ce găsea mai satisfăcător - faptul că ea ii ţinuse secretul

sau faptul că Anthony rămăsese cu gura căscată.

Anthony se intoarse spre Gregory, privindu-l de sus.

- Cine este?

Gregory ridică din umeri. intotdeauna era de partea

lui Kate, cind era vorba de contracararea fratelui său.

- Departe de mine gindul de a-ţi tăgădui simţul

urmăririi scopului.

- Căţeluş arogant, mormăi Anthony şi Gregory ştiu

că seara incepea bine.

Oaspeţii incepură să apară şi intr-o oră, sala de bal

zbirniia de zumzetul conversaţiei şi de risete.

Toţi păreau ceva mai indrăzneţi cu măştile pe faţă şi

in curind tachinăriile deveniră mai risqué, glumele, mai

fără perdea.

Şi risul... Era greu să găseşti cuvintul potrivit, dar

era cu totul altfel. In aer plutea mai mult decit veselie.

Exista o anumită surescitare, ca şi cum participanţii

ştiau intr-un fel că aceasta era noaptea indrăznelilor.

A libertăţii.

138 JULIA QUINN

Pentru că miine dimineaţă nimeni nu va şti.

Una peste alta, lui Gregory ii plăceau asemenea

nopţi.

Pe la nouă şi jumătate, totuşi, incepu să se simtă tot

mai frustrat. Nu putea fi sigur, dar era aproape convins

că domnişoara Watson nu apăruse incă. Chiar şi sub

o mască, i-ar fi fost aproape imposibil să-şi păstreze

secretă identitatea. Părul ei era prea izbitor, prea eteric

in lumina luminărilor, ca să poate trece drept altcineva.

Pe de altă parte, Lady Lucinda... Ea nu ar fi avut nici

o problemă să se topească in mulţime. Sigur, părul ei

blond avea o adorabilă tentă de miere, dar nu era

nimic neaşteptat sau unic. Jumătate dintre doamnele

din societatea inaltă aveau probabil aceeaşi culoare

de păr.

Se uită in jur, in sala de dans. Mă rog, nu chiar

jumătate. Poate nici măcar un sfert. Dar nu era nuanţa

aceea a luminii lunii, a prietenei ei.

Gregory se incruntă. Domnişoara Watson chiar ar fi

trebuit să fie aici, la această oră. Ea nu trebuia să se

lupte cu drumurile infundate sau caii leneşi şi nici

măcar cu şirul lung de trăsuri aşteptind afară, să-şi

lase invitaţii in faţa uşii principale. Şi dacă se indoia că

ea ar fi vrut să-şi facă apariţia la fel de devreme ca el,

in mod sigur nu ar fi coborit nici cu o oră mai tirziu.

Dacă nu de altceva, măcar pentru că Lady Lucinda

nu ar fi tolerat aşa ceva.

in sensul bun.

Opus sensului nesuferit, enervant.

Gregory işi zimbi. Ea nu era aşa.

Lady Lucinda semăna mai mult cu Kate, sau cel

puţin va semăna, cind va mai imbătrini puţin. Inteligentă,

nu absurdă, doar puţin şireată.

De fapt, plină de umor. Era o bună camaradă, Lady

Lucinda.

Dar nu o văzu nici pe ea printre invitaţi. Sau cel

puţin nu credea că o văzuse. Nu putea fi sigur. Văzuse

citeva doamne cu un păr asemănător cu al ei, dar nici


una nu părea să fie ea. Una se mişca greşit - prea

lipsită de graţie, poate chiar prea stingace. Iar o alta nu

avea inălţimea ei. Nu era vorba decit de ciţiva

centimetri. Dar el ii vedea.

Nu era ea.

Probabil că era acolo unde se afla domnişoara

Watson. Ceea ce i se păru oarecum liniştitor. Domnişoara

Watson nu putea avea probleme dacă Lady

I ucinda se afla in preajma ei.

Stomacul ii ghiorăi şi decise să-şi abandoneze pe

moment căutarea, ca să mănince ceva. Ca de obicei,

Kate prevăzuse o sănătoasă selecţie de gustări pentru

oaspeţii ei, pe care să le ciugulească de-a lungul serii.

Se duse direct la platoul cu sendvişuri - semănau cu

cele pe care Kate le servise in seara venirii lui şi care

ii plăcuseră. Vreo zece bucăţi işi vor face datoria.

Hmmm. Văzu castraveţi - păcat de piine, dacă

exista aşa ceva. Brinză - nu, nu era ce căuta el.


Lady Lucinda. Recunoscuse imediat vocea.

Se intoarse, lat-o. Se felicită in gind. Avusese dreptate

cu celelalte blonde ca mierea, mascate. Era clar

că nu o mai văzuse in seara aceasta.

Ochii i se făcură mari şi constată că masca ei, dintr-un

fetru albastru-ardezie, avea exact culoarea ochilor ei.

Se intrebă dacă obţinuse şi domnişoara Watson una

asemănătoare, pe verde.

- Dumneavoastră sinteţi, da?

- De unde aţi ştiut? intrebă el.

Lady Lucinda clipi.

- Nu ştiu. Pur şi simplu am ştiut. Apoi buzele ei se

despărţiră - doar atit cit să dea la iveală o minsculă

strălucire de dinţi albi şi Lady Lucinda spuse:

- Sint Lucy. Lady Lucinda.

- Ştiu, şopti el continuind să se uite la gura ei. Ce

era cu măştile astea? Era ca şi cum dacă acopereai

partea de sus, partea de jos devenea şi mai senzuală.

Aproape hipnotizantă.

140 JULIA QUINN

Cum de nu observase el felul in care buzele ei se

curbau uşor la colţuri? Sau pistruii de pe nas. Şapte, in

total. Cu siguranţă şapte, toţi ovali, exceptindu-l pe

ultimul, care arăta mai curind ca Irlanda.

- Vi s-a făcut foame? il intrebă ea.

El clipi, forţindu-şi ochii inapoi spre ai ei.

Lady Lucinda arătă spre sendvişuri.

- Şunca este foarte bună. Ca şi castravetele. Eu nu

mă prea dau in vint după sendvişurile cu castravete -

niciodată nu par să te mulţumească, deşi imi place

cum trosnesc - dar aceştia au şi puţină brinză moale

pe ei, in loc de unt. A fost o surpriză cit se poate de

plăcută.

Lady Lucinda se opri să se uite la el, aplecindu-şi

capul intr-o parte, in aşteptarea răspunsului lui.

Şi el zimbi. Nu se putuse abţine. Era ceva atit de

neobişnuit de amuzant cind ea divaga despre

mincare.

intinse mina şi-şi puse pe farfurie un sendviş cu

castravete.

- Cum aş putea refuza cu o astfel de recomandare,

spuse el.

- Şi cele cu şuncă sint foarte bune, dacă nu-ţi place

asta.

Din nou, atit de ea insăşi. Dorind să facă fericită pe

toată lumea. încearcă-l pe acesta. Ş i dacă nu-ţi place,

încearcă-l pe acesta sau pe acesta sau pe acesta. Şi

dacă nu-ţi place nici unul, ia-l pe al meu.

Sigur, n-a spus niciodată asta, dar el ştia că ar

spune-o.

Lucy se uită in jos, la platou.

- Mi-ar fi plăcut să nu fie toate amestecate.

Gregory o privi intrebător.

- Poftim?

- Păi - acel păi special, care prevestea o lungă

explicaţie.

- Nu credeţi că ar fi fost mai logic să separe diferitele

tipuri de sendvişuri? Să le pună pe fiecare pe


platouri mai mici? in felul acesta, dacă găseşti unul

care să-ţi placă, ai şti exact unde mai găseşti altul. Sau

- şi se insufleţi şi mai mult, ca şi cum ar fi atacat o

problemă de mare importanţă socială - dacă mai

oxistă unul. Gindiţi-vă la asta. Lucy făcu un semn cu

mina spre platou.

- Poate că nu a mai rămas nici un sendviş in

grămadă. Şi n-ai putea să stai să-l cauţi printre toate

celelalte. Nu ar fi politicos.

Gregory o privi ginditor, apoi spuse:

- Vă place ordinea, nu?

- Ah, da. intr-adevăr, imi place, spuse ea din tot

sufletul.

Gregory se gindi la propriul său fel de a fi dezorganizat.

işi arunca pantofii in dulap, lăsa invitaţiile

imprăştiate peste tot... Anul trecut ii acordase liber o

saptămină valetului său - care era totodată şi

secretarul lui - ca să-şi ingrijească tatăl bolnav şi cind

bietul om se intorsese, numai haosul de pe birou

aproape că il doborise.

Gregory se uită la expresia serioasă a Lucindei şi

chicoti. Probabil că ar reuşi să o innebunească in mai

puţin de o săptămină.

- Vă place sendvişul? il intrebă ea după ce Gregory

luă o muşcătură. Castravetele?

- Foarte interesant, murmură el.

- Mă intreb dacă mincarea poate fi interesantă.

Gregory işi termină sendvişul.

- Nu sint sigur.

Lucy dădu din cap absentă şi spuse:

- Şunca este bună.

Se luară apoi la intrecere cine tace mai mult, in timp

ce se uitau prin sală. Muzicanţii cintau un vals animat

şi fustele doamnelor se umflau ca nişte clopote de

mătase, in timp ce ele se invirteau şi făceau piruete.

Era imposibil să priveşti scena şi să nu ai senzaţia că

noaptea insăşi trăia... neastimpărată şi plină de

energie... aşteptind momentul să acţioneze.

142 JULIA QUINN

Ceva se va intimpla in noaptea aceasta, Gregory

era sigur. Viaţa cuiva se va schimba. 1*1

Dacă avea noroc, va fi a lui.

Miinile incepură să-i trepideze. Şi picioarele. Sim

ţea nevoia să se mişte, simţea nevoia să facă ceva

Vroia să-şi pună viaţa in mişcare, să intindă mina şl

să-şi apuce visele.

Vroia să se mişte. Nu putea sta locului. Vroia...

- Vreţi să dansaţi?

Nu se gindise să o invite la dans. Dar se intorsese

şi Lucy era acolo, lingă el şi cuvintele i se năpustiseră

pur şi simplu.

Ochii ei se aprinseră. Chiar cu masca, putea vedea

cit era de incintată.

7 Da. Ador să dansez, spuse ea aproape oftind.

ii luă mina şi o conduse spre ring. Valsul era in plin

avint şi işi găsiră repede locul, in ritmul muzicii. Părea

să-i ridice, să-i facă unul. Gregory nu trebuia decit

să-şi apese mina pe talia ei şi ea se mişca exact cum

anticipase el. Se roteau, se invirteau repede, aerul

măturindu-le atit de repede feţele incit trebuiră să ridă.

Era perfect. iţi tăia răsuflarea. Era ca şi cum muzica

le pătrunsese sub piele şi le ghida fiecare mişcare.

Şi apoi se termină totul.

Atit de repede. Prea repede. Muzica incetă şi o

clipă rămaseră locului, tăcuţi, unul in braţele celuilalt,

invăluiţi incă in amintirea muzicii.

- Ah, a fost minunat, spuse Lady Lucinda cu ochi

strălucitori.

Gregory ii dădu drumul şi se inclină.

- Sinteţi o dansatoare excepţională, Lady Lucinda.

Am ştiut asta.

- Mulţumesc, eu... Aţi ştiut?

Ochii ei ii prinseră pe ai lui.

-E u ...

De ce spusese asta? Nu intenţionase s-o spună.

- Sinteţi foarte graţioasă, spuse el in final, conducindo

inapoi spre perimetrul sălii de bal. De fapt, era


ou mult mai graţioasă decit domnişoara Watson. Logic,

oricum, de vreme ce Lucy ii vorbise despre abilităţile

de dansatoare ale prietenei ei.

- Se simte in felul in care mergeţi, adăugă el,

pentru că ea părea să aştepte explicaţii mai detaliate.

Şi asta trebuia să-i ajungă, de vreme ce el nu avea

de gind să aprofundeze ideea.

-A h .

Buzele i se mişcară. Doar o idee. Dar fusese suficient.

Şi il izbi - părea fericită. Şi Gregory işi dădu

seama că nu toţi păreau aşa.Păreau că se distrează,

că se amuză, sau că sint mulţumiţi.

Lady Lucinda părea fericită.

Şi ii plăcea asta.

- Mă intreb unde este Hermione, spuse ea uitinduse

incolo şi incoace.

- Nu a venit cu dumneavoastră? intrebă Gregory

surprins.

- Ba da. Dar l-am văzut pe Richard. Care a invitato

la dans. Nu - adăugă ea apăsat - pentru că ar fi

indrăgostit de ea. A fost doar politicos. Aşa te porţi cu

prietenele surorii.

- Eu am patru surori. Şi ştiu. Dar inţelesesem că

domnişoara Watson nu dansează.

- Nu dansează. Dar Richard nu ştie asta. Nimeni nu

ştie. in afară de mine. Şi de dumneavoastră.

Lucinda il privi insistent.

- Vă rog, nu spuneţi la nimeni. Vă rog. Hermione ar

fi ingrozită.

- Buzele mele sint sigilate, promise el.

- Presupun că au ieşit să bea ceva, spuse Lucy

aplecindu-se uşor intr-o parte, incercind să se uite la

masa cu limonadă. Hermione a spus ceva cum că i-ar

fi foarte cald. Este scuza ei preferată. Şi funcţionează

aproape intotdeauna, cind o invită cineva la dans.

- Nu-i văd, spuse Gregory urmindu-i privirea.

- Nu, nu-i vedeţi.

Lucy se intoarse inapoi spre el, scuturind uşor din cap.

144 JULIA QUINN

au ieşit* Şt!U de 06 mă uit Atrecut ceva vreme de cind

- Mai mult decit sorbitul unei băuturi?

Lucy chicoti.

- Nu, Hermione poate sta o seară intreaaă cu un

trebuie- ° ar cred

domnişoara Watson in timp ce ea se prefăcea că^sl

dfasta0n dar nU aVGa r° SI S' ° convin9ă Pe Lucy

Cn ,~ PieSUpUn. ? au decis sa iacă spuse Lucy, evident

nepăsătoare. 0 mică plimbare

- Afară?90ry S& Sim^' dintr'° dată nelalocul lui.


- Presupun. Este clar că nu sint aici in sală

Hermione nu se poate ascunde in mulţime. Părul ei stii '

insistă G re g ^ y °a ^ Sa Se P|imbe ≪

a g ita ^ d h vo ce a l'u i! “ * ^ PUtea inteleSe

~ El te 9reu să fii singur. Afară. Sint cel puţin două

' riL n n 0ameni afară' M' am uitat Prin uşile de sticlă

Gregory î ş i impuse să rămină perfect nemişcat in

gaaasseeaassccaa6 pe dom“ni■şSoăa rfaa caW' aEtrsao n‘ larş i

as'”ta cit mVaoi

Irevocabil.

lisuse.

soarae watS<fnnPIhiS0Chimba Jn,r'° clipa' Dacă dom"<uDaacac

ăi i tKsuurpirriinndretăa cine6vraa ..a. fară cu ,ratele

Lucindei...

. . . ^ căp,clura ciudată puse stăpinire pe el, ceva incărcat

de fune ş, gelozie şi totai neplăcut. Domnişoara


Watson putea fi in pericol...sau nu. Poate că ea aprecia

avansurile lui Fennsworth...

Nu. Nu, nu le aprecia. Gregory efectiv incercă să-şi

inghită gindul. Domnişoara Watson credea că era

indrăgostită de caraghiosul acela de domn Edmonds,

cine mai era şi el. Nu va aprecia avansurile , nici ale lui

Gregory şi nici ale Lordului Fennsworth.

Dar să fi profitat oare fratele lui Lucy de o oportunitate

care ii scăpase iui? il rodea, i se instalase in

piept ca o ghiulea fierbinte de tun - acest sentiment,

această emoţie, această... afurisită... cumplită... enervantă...


Dezgustător. Categoric dezgustător.^

işi mişcă un centimetru capul, atit cit trebuia să se

intoarcă spre Lady Lucinda, dar chiar şi aşa, ii trebuiră

citeva secunde să se concentreze asupra trăsăturilor

ei. Ochii ei trădau preocuparea, gura ei era strinsă intr-o

linie ingrijorată.

- Nu arătaţi bine, spuse ea.

- Sint bine, mirii el.

- Dar...

- Sint bine, izbucni el, efectiv.

Lady Lucinda retractă.

- Sigur că sinteţi.

Cum reuşise Fennsworth asta? Cum o scosese

afară pe domnişoara Watson, neinsoţită? Dumnezeule,

incă mai avea caş la gură, abia terminase

universitatea şi nu văzuse niciodată Londra. Pe cind

Gregory era... ei bine, mult mai experimentat.

Ar fi trebuit să fie mai atent.

Nu ar fi trebuit niciodată să permită aşa ceva. „

- Cred că o să mă duc să o caut pe Hermione. Imi

dau seama că preferaţi să rămineţi singur, spuse Lucy

incepind să se indepărteze.

- Nu, izbucni el, cu ceva mai multă forţă decit ar fi

fost politicos. O să vă insoţesc. O s-o căutăm

impreună.

- Credeţi că este inţelept?

146 JULIA QUINN

- De ce n-ar fi inţelept?

- Nu... nu ştiu. Lucinda se opri, privindu-l cu ochi

mari, ficşi şi spuse:

- Pur şi simplu nu cred că este. Dumneavoastrn

singur v-aţi intrebat dacă a fost inţelept ca Richard şl

Hermione să iasă singuri.

- Doar nu puteţi căuta de una singură in toata

căsoaia asta.

- Fireşte că nu. Mă duceam să o caut pe Lady

Bridgerton.

Tonul Lucindei sunase ca şi cum il considera naiv

că putuse crede aşa ceva.

Kate? Dumnezeule Mare.

- Nu faceţi asta! spuse el repede. Şi poate puţin

arogant, deşi nu intenţionase.

Dar ea inţelesese, pentru că il intrebă cu o voce

inţepată:

- Şi de ce nu?

Gregory se aplecă, spunind pe un ton jos şi imperios:

- Dacă ii găseşte Kate şi ei nu sint aşa cum ar

trebui să fie, in mai puţin de două săptămini vor fi

căsătoriţi. Gindiţi-vă la asta.

- Nu fiţi absurd. Sigur că vor fi cum trebuie să fie,

sisii ea derutindu-l efectiv, pentru că niciodată nu-i

trecuse prin cap că ea şi-ar putea apăra propriul

interes cu atita vigoare. Hermione nu s-ar purta

niciodată necuviincios. Şi nici Richard, desigur. Este

fratele meu. Fratele meu.

- O iubeşte, spuse Gregory simplu.

- Nu. Nu o iubeşte.

Dumnezeule Mare, părea gata să explodeze.

Şi Lucy continuă:

- Şi dacă ar iubi-o, ceea ce nu este adevărat,

niciodată nu ar dezonora-o. Niciodată. Nu ar face asta.

Nu ar face...

- Ce nu ar face?

Lucy inghiţi.

- Nu mi-ar face mie, asta.


Gregory era uluit de naivitatea ei.

- El nu se gindeşte la dumneavoastră, Lady

l ucinda. Sau mai bine spus, gindul la dumneavoastră

nu l-a străfulgerat niciodată.

- Este cumplit ce aţi spus.


- Este un bărbat indrăgostit. Prin urmare, este un

bărbat insensibil.

- Ah, aşa funcţionează? Asta vă face şi pe

dumneavoastră insensibil?

- Nu, spuse el scurt şi işi dădu seama că era chiar

adevărat. El se obişnuise deja cu această stranie

lervoare. El işi reciştigase echilibrul. Şi ca un gentleman

cu o experienţă considerabil mai mare, işi

recăpăta, chiar cind nu era vorba de domnişoara

Watson, mai uşor discernămintul decit Fennsworth.

Lady Lucinda ii aruncă o privire plină de nerăbdare

şi dispreţ.

- Richard nu este indrăgostit de ea. Nu ştiu de cite

ori trebuie să vă explic asta.

- Vă inşelaţi, spuse Gregory sec. il urmărise

privind-o pe domnişoara Watson. Rizind la glumele ei,

pregătindu-i o băutură răcoritoare.

Luind o floare, punindu-i-o după ureche.

Dacă asta nu era dragoste, atunci Richard

Abernathy era cel mai atent, mai grijuliu şi mai altruist

frate mai mare, din istoria umanităţii.

Şi cum era şi el un frate mai mare - unul care in

mod frecvent fusese constrins să le danseze pe

prietenele surorilor lui - Gregory putea categoric

spune că nu există un frate mai mare cu un asemenea

nivel de atenţie şi devotament.

Sigur, iţi iubeai sora, dar nu-ţi sacrificai fiecare

minut de dragul celei mai bune prietene a ei, fără nici

o compensaţie.

Doar dacă in ecuaţie nu intra şi o dragoste patetică

şi neimpărtăşită.

148 JULIA QUINN

- Nu mă inşel. Şi o să mă duc după Lady

Bridgerton, spuse Lady Lucinda, părind gata să se ia

la harţă.

Gregory işi inchise mina pe incheietura ei.

- Ar fi o greşeală de proporţii uriaşe.

Lucinda se smulse, dar el nu-i dădu drumul.

- Mie să nu-mi porunciţi, spuse ea printre dinţi.

- Nu vă poruncesc. Vă spun doar ce să faceţi.

Lucinda căscă gura. Cu adevărat, efectiv, rămase

cu gura căscată.

Gregory ar fi savurat priveliştea, dacă nu ar fi fost

atit de furios pe toată lumea, in clipa aceea.

- Sinteţi nesuferit, spuse ea de indată ce-şi reveni.


- Ocazional.

- Ş i mă dezamăgiţi.

- Bine lucrat, Lady Lucinda.

Gregory nu putea să nu admire o revenire

spectaculoasă.

- Dar aş admira mult mai mult abilităţile dumneavoastră

verbale dacă nu aş incerca să vă impiedic să

faceţi o prostie monumentală.

Se uită la el cu ochii micşoraţi, apoi spuse:

- Nu mai vreau să stau de vorbă cu

dumneavoastră.

- Niciodată?

- Mă duc după Lady Bridgerton, anunţă ea.

- Pe mine mă căutaţi? Cu ce ocazie?

Era ultima voce pe care vroia Gregory să o audă.

Se intoarse. in faţa lor se afla Kate, privind tabloul

cu o singură sprinceană ridicată.

Nimeni nu spuse nimic.

Kate se uita fix la mina lui Gregory, incă pe incheietura

miinii Lucindei. Gregory ii dădu drumul, dindu-se

repede inapoi.

- Este ceva ce ar trebui să ştiu? intrebă Kate şi

vocea ei era un amestec cumplit de curizitate rafinată

şi autoritate morală. Cumnata lui, i se amintea lui


(iregory, putea fi o prezenţă extraordinară, cind dorea

oa.

Lady Lucinda - desigur - vorbi imediat.

- Domnul Bridgerton pare să creadă că Hermione

!ir putea fi in pericol.

Comportamentul lui Kate se schimbă instantaneu.

- in pericol? Aici?

- Nu, mirii Gregory, deşi ceea ce vroia el să spună

cu adevărat era -O să te omor. Pe Lady Lucinda, mai

exact.

- Nu am văzut-o de o bună bucată de vreme. Am

venit impreună, dar asta a fost cam acum o oră.

Kate se uită in jur, privirea fixindu-i-se in final pe

uşile care duceau afară.

- Nu ar putea fi in grădină? Aproape toată petrecerea

s-a mutat afară.

Lady Lucinda scutură din cap.

- Nu am văzut-o. Şi am căutat-o.

Gregory nu spuse nimic. Era ca şi cum ar fi privit

lumea destrămindu-se in faţa ochilor săi. Şi sincer, ce

ar fi putut spune ca să oprească totul?

- Nu e afară? intrebă Kate.

- Eu nu m-am gindit că s-ar fi intimplat ceva, dar

domnul Bridgerton a devenit dintr-o dată preocupat.

- Adevărat? De ce? Capul lui Kate se intoarse

brusc spre el.

- Putem vorbi altă dată despre asta? mirii Gregory.

Kate il ignoră şi se uită fix la Lucy.

- De ce era preocupat?

Lucy inghiţi. Şi apoi şopti:

- Cred că ar putea fi impreună cu fratele meu.

Kate păli.

- Asta nu e bine.

- Richard nu ar face niciodată ceva necuvenit.

Credeţi-mă, insistă Lucy.

- Este indrăgostit de ea, spuse Kate.

Gregory nu spuse nimic. Răzbunarea nu fusese

niciodată mai dulce.

150 JULIA QUINN

Lucy se uita de la Kate la Gregory, din ce in ce mai

panicată.

- Nu. Greşiţi, şopti ea.

- Nu greşesc. Şi trebuie să-i găsim. Repede, spuso

Kate cu voce gravă.

Se intoarse şi o porni imediat spre uşă. Gregory o

urmă, ţinind uşor pasul cu ea. Lady Lucinda rămase c;i

ingheţată dar apoi, revenindu-şi, se repezi după cel

doi.

- Richard nu ar face niciodată ceva impotriva

voinţei Hermionei. Credeţi-mă, spuse ea cu insistenţă.

Kate se opri. Se intoarse. Se uită la Lucy, cu o

expresie sinceră şi poate puţin tristă, ca şi cum ar fi

inţeles că femeia mai tinără işi pierdea, in clipa aceea,

o parte din inocenţa ei şi că ea, Kate, regreta că

trebuie să fie cea care să-i dea lovitura.

- Poate că nu va avea nevoie, spuse Kate cu calm.

Să o forţeze. Kate nu spusese asta, dar cuvintele

atirnau oricum, in aer.

- „Poate că nu va avea nevoie”... ce vreţi să...

Gregory văzu clipa in care ea a inţeles. Ochii ei,

intotdeauna atit de schimbători, nu arătaseră niciodată

mai cenuşii.

Loviţi.

- Trebuie să-i găsim, şopti Lucy.

Kate incuviinţă din cap şi toţi trei părăsiră in tăcere

sala de bal.

CAPITOLUL 10

In care iubirea triumfă - dar nu pentru Eroul

şi pentru Eroina noastră

Lucy ii urmă pe Lady Bridgerton şi pe Gregory in hol,

incercind să-şi infrineze neliniştea pe care o simţea

crescind in ea. Stomacul o stringea, respira greu.

Şi mintea ei nu gindea foarte limpede. Trebuia să

se concentreze la ce avea de făcut acum. Ştia că

trebuia să caute cu foarte multă atenţie, dar avea

senzaţia că o parte din mintea ei continua să tragă

inainte - ameţită, panicată şi incapabilă să scape de

oribila senzaţie de presentiment.

Ceea ce nu putea inţelege. Nu vroia ca Hermione

să se mărite cu fratele ei? Nu ii spusese chiar ea

domnului Bridgerton că această asociere, deşi

improbabilă, era minunată? Hermione va deveni sora

ei prin nume, nu doar prin sentimente şi Lucy nu se

putea gindi la ceva mai potrivit. Dar totuşi, se simţea...

Neliniştită.

Şi puţin furioasă, in acelaşi timp.

Şi vinovată. Desigur. Dar de ce să se simtă vinovată?

- Ar trebui să căutăm separat, spuse domnul

Bridgerton după ce dădură mai multe colţuri şi

sunetele balului incepură să se audă tot mai departe,

işi scoase masca şi cele două doamne făcură la fel,

lăsindu-le pe o măsuţă de perete din hol.

152 JULIA QUINN

Lady Bridgerton scutură din cap.

- Nu putem. Dumneavoastră singur precis nu il

puteţi găsi. Nu aş vrea să agravez situaţia, găsind-o pe

domnişoara Watson singură cu doi domni necăsătoriţi

Ca să nu mai vorbească de reacţia lui, işi spuse

Lucy. Domnul Bridgerton era un bărbat impulsiv; nu

era convinsă că de unul singur i-ar fi putut găsi pe cei

doi, fără să se gindească că va trebui să peroreze

despre onoare şi apărarea virtuţii, ceea ce ducea

intotdeauna la dezastru. intotdeauna. Iar gindindu-te

la profunzimea sentimentelor lui faţă de Hermione,

reacţia lui ar putea fi mai puţin influenţată de onoare şi

virtute, cit de furia geloziei.

Mai rău, chiar dacă domnul Bridgerton nu era un

trăgător abil, Lucy nu avea nici o indoială că putea

invineţi un ochi cu o viteză letală.

Lady Bridgerton continuă, arătind spre Lucy:

- Iar ea nu poate rămine singură. Este intuneric. Şi

pustiu. Domnii poartă măşti, pentru numele lui

Dumnezeu. Asta te face mai nepăsător.

- Şi nici n-aş şti unde să caut, spuse Lucy.

Casa era mare. Se afla aici de aproape o

săptămină, dar se indoia că văzuse măcar o jumătate

din ea.

- Trebuie să răminem impreună, declară cu

fermitate Lady Bridgerton.

Domnul Bridgerton păru să vrea să comenteze, dar

se abţinu şi spuse, in schimb:

- Bine. Atunci să nu mai pierdem timpul.

Şi o porni inainte, stabilind, cu paşii lui mari, un ritm

pe care nici una dintre cele două femei nu-l putea ţine

cu uşurinţă.

Gregory smulgea uşile, lăsindu-le apoi larg

deschise, prea preocupat să ajungă la următoarea.

Lucy se strecura in spatele lui, incercind uşile de pe

partea cealaltă a holului. Lady Bridgerton făcea acelaşi

lucru.

- Ah! tresări Lucy inchizind la loc, cu putere, o uşă.


- l-ai găsit? intrebă domnul Bridgerton. Şi el şi Lady

Mndgerton veniră imediat lingă ea.

- Nu. Era altcineva, spuse Lucy inroşindu-se cumplit

şi inghiţind.

Lady Bridgerton gemu.

- Dumnezeule mare. Spune-mi că nu era o

doamnă necăsătorită.

Lucy deschise gura, dar trecură citeva secunde

pină să poată spune ceva.

- Nu ştiu. Purtau măşti.

- Purtau măşti? inseamnă că sint căsătoriţi. Dar nu

unul cu celălalt, spuse Lady Bridgerton.

Lucy ar fi dorit cu disperare să intrebe cum ajunsese

la această concluzie, dar nu indrăzni şi in plus,

domnul Bridgerton ii alungă gindurile repezindu-se in

faţa ei şi smulgind uşa. Un strigăt de femeie sfişie

aerul, urmat de o voce bărbătească furioasă, strigind

cuvinte pe care Lucy nu ar fi indrăznit să le repete.

- Scuzele mele. Continuaţi, spuse domnul Bridgerton,

inchizind uşa.

- Erau Morley cu nevasta lui Winstead.

- Ah...Nu ştiam, spuse Lady Bridgerton, surprinsă.

- N-ar trebui să facem ceva? intrebă Lucy.

Doamne, oamenii comiteau adultere la ciţiva paşi de

ea.

- Asta e problema lui Winstead. Noi avem

problemele noastre, spuse domnul Bridgerton sumbru.

Picioarele lui Lucy rămăseseră inşurubate in loc, in

timp ce domnul Bridgerton o porni din nou. Lady

Bridgerton se uită la uşă, ca şi cum ar fi vrut să o

deschidă şi să se uite inăuntru, dar in final oftă şi-şi

urmă cumnatul.

Lucy rămase zgiindu-se la uşă, incercind să-şi

imagineze ce anume o frăminta. Cuplul de pe masă,

de pe masă, Dumnezeule mare - fusese un şoc, da,

dar altceva o preocupa pe ea. Ceva in scena aceea nu

era cum trebuia. Era deplasat. Ieşit din context.

Sau poate că ceva se aprinsese in memoria ei.

154 JULIA QUINN

Ce anume?

- Vii? o strigă Lady Bridgerton.

-D a .

Şi atunci profită de avantajul inocenţei şi tinereţii şl

adăugă:

- Şocul, ştiţi. Am nevoie de o clipă, să-mi revin.

Lady Bridgerton o privi cu inţelegere şi incuviinţa

din cap, dar işi continuă munca, inspectind incăperile

de pe partea stingă a holului.

Ce văzuse ea? Erau un bărbat şi o femeie, fireşte şi

masa menţionată. Două scaune, roz. O sofa, striată. Şi

o masă de perete, cu o vază cu flori...

- Florile.

Asta era.

Acum ştia unde se aflau ei.

Dacă ea se inşela şi toţi ceilalţi aveau dreptate şi

fratele ei era cu adevărat indrăgostit de Hermione, nu

exista decit un singur loc unde ar fi dus-o el, ca să

incerce să o convingă să-i răspundă iubirii lui.

Oranjeria. Se afla in partea cealaltă a casei,

departe de sala de bal. Şi era plină, nu numai cu

portocali ci şi cu flori. Plante superbe, tropicale, care

trebuie să-l fi costat o avere pe Lordul Bridgerton, să le

importe. Orhidee elegante. Trandafiri rari. Chiar şi

umile flori sălbatice, aduse aici şi plantate cu grijă

şi devotament.

Nu exista un loc mai romantic in lumina lunii şi nici

un alt loc unde fratele ei s-ar fi putut simţi mai degajat.

El iubea florile. intotdeauna le iubise şi avea o

memorie uluitoare la a le reţine numele, cel ştiinţific şi

cel comun. intotdeauna culegea ceva, dind cite o

informaţie savuroasă - asta nu se deschidea decit la

lumina lunii, asta era o rudă a nu ştiu cărei plante

adusă din Asia. Lucy găsise intotdeauna obositoare

aceste divagaţii, dar vedea cit de romantic putea

părea, dacă cel care vorbea nu era fratele tău.


Se uită in lungimea holului. Cei doi Bridgertoni se

opriseră să stea de vorbă şi după ţinuta lor, Lucy putea

vedea că discuţia era aprinsă.

Nu ar fi cel mai bine dacă ea ar fi cea care i-ar găsi?

I ară nici un Bridgerton?

Dacă ii găsea ea, ii putea preveni, ca să evite

dezastrul. Dacă Hermione vroia să se mărite cu fratele

el... foarte bine, aceasta putea fi alegerea ei, nu ceva

ce trebuia să facă pentru că fusese surprinsă pe

nepregătite.

Lucy ştia cum să ajungă la oranjerie. in citeva

minute putea fi acolo.

Făcu un pas prudent, cu spatele, inapoi pe hol. Nici

Gregory şi nici Lady Bridgerton nu o văzură.

Se decise.

Şase paşi fără zgomot, mergind inapoi spre colţ. Şi

apoi - incă o ultimă privire rapidă pe hol - şi ieşi din

raza vizuală.

Şi o luă la fugă.

Işi ridică fustele şi alergă ca vintul, sau pe aproape.

Mă rog, cit de repede putea ea, in rochia de bal, din

catifea grea. Nu ştia cit timp avea pină cind cei doi

Bridgertoni ii vor observa absenţa, iar cind işi vor da

seama de destinaţia ei, nu avea nici o indoială că o vor

găsi. Tot ce avea Lucy de făcut era să-i găsească

prima pe Hermione şi pe Richard. Dacă putea ajunge

la ei să-i avertizeze, o putea impinge pe Hermione

afară pe uşă, pretinzind că dăduse doar peste

Richard.

Nu avea mult timp, dar o putea face. Ştia că putea.

Lucy se indreptă spre holul principal, incetinind cit

putu pasul, in timp ce-l traversa. Peste tot erau

servitori şi poate şi vreo ciţiva musafiri intirziaţi şi nu-şi

putea permite să stirnească suspiciuni, alergind.

Se strecură in pasajul vestic, patinind in jurul unui

colţ, luind-o din nou la fugă. Plăminii incepură să-i

ardă, pielea i se umezi de transpiraţie, sub rochie. Dar

nu incetini. Nu mai avea mult. Putea ajunge.

156 JULIA QUINN

Şi atunci, in mod uluitor, se afla acolo, in faţa uşiloi

duble, grele, care dădeau in oranjerie. Mina i se aşezfl

grea pe o clanţă şi vru să o deschidă, dar se pomeni

aplecindu-se in faţă, luptind să-şi recapete suflul.

Ochii o ardeau şi incercă să se indrepte, dar cind

făcu asta, o cuprinse un val de panică. Era fizic,

palpabil şi o invălui atit de repede incit trebui să so

sprijine de perete să nu cadă.

Dumnezeule, nu vroia să deschidă uşa. Nu vroiii

să-i vadă. Nu vroia să ştie ce făceaua colo, nu vroia sa

ştie cum sau de ce. Nu vroia asta, nimic din asta. Vroia

să fie totul aşa cum fusese, cu doar trei zile inainte.

Nu putea aduce inapoi asta? Nu erau decit trei zile.

Trei zile, de cind Hermione mai era incă indrăgostita

de domnul Edmonds, ceea ce chiar că nu era o

problemă atit de mare, de vreme ce nu putea duce la

nimic şi Lucy ar fi in continuare...

Ar fi in continuare ea insăşi, fericită şi increzătoare

şi ca şi logodită.

De ce a trebuit să se schimbe totul? Viaţa lui Lucy

fusese perfect acceptabilă aşa cum era. Fiecare işi

avea locul lui şi totul era intr-o ordine perfectă şi ea nu

trebuia să se gîndească atit de intens, la toate. Nu-i

păsase ce insemna şi cum se simţea dragostea şi

fratele ei nu era in secret indrăgostit de prietena ei cea

mai bună şi nunta ei era incă un plan inceţoşat, de

viitor şi ea era fericită. Fusese fericită.

Şi vroia totul inapoi.

Apucă mai tare butonul clanţei, incercă să-l

rotească, dar mina ei refuza să se mişte. Panica era in

continuare acolo, ingheţindu-i muşchii, apăsindu-i

pieptul. Nu se putea concentra. Nu putea gindi.

Şi picioarele incepură să-i tremure.

Ah, Dumnezeule, o să cadă. O să cadă pe

pardoseală, chiar acolo, pe hol, la ciţiva centimetri de

scopul ei. Şi atunci...

-L u c y !


I ra domnul Bridgeton care alerga spre ea şi ea işi

ilndu seama că era gata să cadă.

Să cadă.

Ajunsese la oranjerie. Ajunsese la timp, dar apoi

mmăsese incremenită in faţa uşii. Ca o idioată,

mmăsese acolo, cu degetele pe afurisitul ăla de buton şi...

Doamne, Lucy, ce-a fost in capul tău?

O luă de umeri şi Lucy se sprijini pe forţa lui. Vroia

'.n se prăbuşească pe el şi să uite. Şopti:

- imi pare rău. imi pare rău.

Nu ştia pentru ce ii părea rău, dar oricum, o

spusese.

Gregory spuse cu o voce care suna diferit. Răguşit:

- Acesta nu este un loc pentru o femeie singură.

Barbaţii au băut. Poartă măşti ca să poată...

Gregory tăcu. Şi apoi spuse:

- Oamenii nu se poartă ca şi cum ar fi ei inşişi.

Lucy incuviinţă din cap şi in sfirşit se uită in sus,

smulgindu-şi ochii din pardoseală spre chipul lui. Şi

atunci il văzu. Pur şi simplu il văzu. Faţa lui, care ii

devenise atit de familiară. ii cunoştea parcă fiecare

trăsătură, de la ondulaţia uşoară a părului, la mica

cicatrice de lingă urechea stingă.

inghiţi. Inspiră. Nu chiar cum ar fi vrut, dar inspiră.

Mai rar, mai aproape de normal.

- imi pare rău, spuse ea din nou, pentru că nu ştia

ce altceva să spună.

Gregory injură, studiindu-i chipul cu ochi pătrunzători.

- Ce ai păţit? Eşti bine? Cineva...

Gregory işi slăbi puţin prinsoarea, uitindu-se

innebunit in jur.

- Cine a făcut asta? Cine...

Lucy scutură din cap.

- Nu. Nu a fost nimeni. Doar eu. Am.... am vrut să-i

găsesc. Am crezut că dacă... in sfirşit, nu am vrut ca

voi să-i... şi atunci, eu.... Şi atunci am ajuns aici şi am...

- Sint aici?

P a ^ fi^ P a n i S9 0".e d 1 i,NgUu 9amm Vvă&ZuUtt....

dispăruse ş? totuMse păTea^r & rf ra§ ^ ’ aProape ci

Se simţea ca o proastă I t ih . ien? de Prost6s<

făcuse nimic. Nimic. ° ’ In faia uşii şi ni

Pentru că frebuâ s ^ f so u n ^ t f ’ Ş° Pt' 63 intr'un tirziu

nici măcar nu inţelegea de c e 6& ° 6 '

ce se intimplase. -febuia sa-i spună

Pentru ca el o va găsi.

—ŞT i CXans—rt&an nvra\/ I,f, aa>Ic** ≪e

_du_ii_freerr_eennţţaa..

Practic intrind in ei vSbH făra Sffl U? Lady Brid9erton,

- Lady Lucinda! De ce ati 9in w -C(vUZ o a,er9aturii-

Vocea ei părea am h? teţl b,ne?

intrebă cum arăta. Se simţeanp9aIidăaISpinCItt LuCy 50

de fapt, dar ce se putea cit? n f l l ,R s,miea mică>

'n9K a o a nu o5*3 PS 03 ^ ° "

BridgertoIt.spuse. 353 ° Um 0 va2use domnul

prea re f^ d e ^ ftK ^p ^ tie din Căi arn ater9at

- Cind ne-am mea' lmi Pare ra“-

acolo... Lady Bridgerton părea 0 ° / ^ mai era!i

liniştească, dar innriinraro≪f~ R incerca să se

ochii ei era atita bunătate " mcrei,se fruntea şi in

vreodatăUaşa! HTrmione o^bP^ 601 nU 0 mai privise

lucru era extraordinar dar I l / Pentr^ Lucy acQst

Bridgerton nu putea fi cu mafmnifi? era a,tceva- Lady

ca ea, poate cincisprezecT-daffefui'in606 an'mai mare

Era aproape ca o mamă 10 Care 0 privea“'

imagina a s t a ^ ş n ^ putea d o r i^ t ’ ^ 63 işi putea

citeva clipe. asta- măcar pentru


Lady Bridgerton se apropie şi-şi petrecu un braţ pe

ilnpa umerii ei, trăgind-o departe de Gregory care le

plrmise braţelor sale să se intoarcă inapoi, de-a

lungul trupului.

Sinteţi sigură că vă este bine? o intrebă ea.

Lucy incuviinţă din cap.

- Sint... Acum.

Lady Bridgerton se uită la Gregory. Acesta dădu din

cap. O dată.

Lucy nu ştia ce insemna asta.

- Cred că ar putea fi in oranjerie. Spunind asta,

Lucy nu era sigură dacă in vocea ei se simţea regretul

sau resemnarea.

Lady Bridgerton işi indreptă umerii şi porni spre uşă.

- Foarte bine, spuse ea. Ai ceva impotrivă?

Lucy scutură din cap. Gregory nu spuse nimic.

Lady Bridgerton inspiră adinc şi deschise uşa. Lucy

şi Gregory se apropiară imediat ca să se uite inăuntru,

dar oranjeria era in intuneric, luminată doar de luna

care strălucea prin geamurile uriaşe.

- La naiba.

Lucy tresări, surprinsă. Nu mai auzise niciodată o

femeie injurind.

O clipă, trioul rămase tăcut şi Lady Bridgerton păşi

inăuntru, strigind:

- Lord Fennsworth! Lord Fennsworth, vă rog,

răspundeţi. Sinteţi aici?

Lucy dădu să o strige pe Hermione, dar Gregory ii

puse mina la gură şi şopti:

- Nu. Dacă mai este şi altcineva aici, nu vrem să işi

dea seama că ii chemăm pe amindoi.

Lucy incuviinţă din cap, simţindu-se dureros de rău.

Crezuse că ştia ceva despre lume, dar cu fiecare zi

care trecea, i se părea că inţelegea tot mai puţin.

Domnul Bridgerton incepu să inainteze. Se opri, cu

miinile pe coapse, cercetind oranjeria.

- Lord Fennsworth! strigă din nou Lady Bridgerton.

160 JULIA QUINN

De data aceasta auziră un foşnet. Dar slab. Şi incot

Ca şi cum cineva incerca să-şi ascundă prezenţa.

Lucy se intoarse spre sunet, dar nimeni nu apăru in

faţă. işi muşcă limba. Poate că nu era decit un animal.

Existau citeva pisici la Aubrey Hali. Dormeau intr-o

cuşcă mică, lingă bucătărie, dar poate că una dintru

ele se pierduse şi rămăsese inchisă in oranjerie.

Trebuia să fie o pisică. Dacă era Richard, s-ar II

arătat cind şi-a auzit strigat numele.

Se uită la Lady Bridgerton, aşteptind să vadă ce

avea să facă in continuare. Vicontesa se uita intens la

cumnatul ei, mişcindu-şi buzele şi miinile şi arătind in

direcţia zgomotului.

Gregory dădu din cap spre ea, apoi se indreptă făra

zgomot in direcţia respectivă, picioarele lui lungi

străbătind sera cu o viteză impresionantă, pină cind...

Lucy scoate un oftat. Pină să apuce ea să clipească,

Gregory se năpustise inainte, din gitlej

ţişnindu-i un sunet primar, ciudat. Apoi efectiv se lansă

prin aer, căzind cu o bufnitură şi cu un miriit:

- Te-am prins!

- Ah, nu. Lucy işi duse mina la gură. Domnul

Bridgerton ţinea pe cineva ţintuit la podea şi miinile lui

păreau să fie foarte inchise pe gitul captivului.

Lady Bridgerton se repezi spre ei şi Lucy, văzind-o,

işi aminti in sfirşit de propriile ei picioare şi alergă şi ea

spre locul respectiv. Dacă era Richard - ah, Te rog, nu

lăsa să fie Richard - trebuia să ajungă la el pină să-l

omoare domnul Bridgerton.

- Dă-mi...drumul!

- Richard! strigă Lucy ascuţit. Fusese vocea lui.. Nu

se putea inşela.

Silueta de pe pardoseala oranjeriei se răsuci şi

atunci putu să-i vadă faţa.

- Lucy? Richard era uluit.

- Ah, Richard. O lume de dezamăgire se afla in

aceste cuvinte.

- Ea unde este? intrebă Gregory.


Unde este cine?

Lucy simţi că i se face greaţă. Richard simula ignoinnţa.

II cunoştea prea bine. Minţea.

- Domnişoara Watson, mirii Gregory.

- Nu inţeleg ce...

Din gitul lui Richard ieşi un zgomot oribil, gilgiit.

Gregory! incetează! Lady Bridgerton il apucă de

braţ. Gregory işi slăbi strinsoarea. O idee.

- Poate că nu este aici, spuse Lucy. Ştia că nu era

iidevărat, dar părea cea mai bună soluţie să salveze

situaţia.

- Lui Richard ii plac florile. intotdeauna i-au plăcut.

Şi nu-i plac petrecerile.

- Aşa este, spuse Richard cu greu.

- Gregory, trebuie să-i dai drumul, spuse Lady

Bridgerton.

Lucy se intoarse spre ea şi atunci văzu. in spatele

lui Lady Bridgerton.

Roz. Ca o părere.O dungă, de fapt, abia vizibilă

printre plante.

Hermione se imbrăcase in roz. Exact nuanţa asta.

Ochii lui Lucy se făcură mari. Poate că nu era decit

o floare. Erau munţi de flori roz, aici. Se intoarse inapoi

spre Richard. Repede.

Prea repede. Domnul Bridgerton ii surprinse capul

intorcindu-i-se brusc.

- Ce aţi văzut? intrebă el.

- Nimic.

Dar el nu o crezu. ii dădu drumul lui Richard şi

incepu să se mişte in direcţia in care se uitase Lucy,

dar Richard se rostogoli pe o parte şi il prinse de o

gleznă. Gregory căzu cu un strigăt dar işi reveni

repede şi se apucă de cămaşa lui Richard, trăgind cu

suficientă forţă ca să-i doboare capul pe pardoseală.

- Nu! strigă Lucy repezindu-se inainte. Doamne

Dumnezeule, or să se omoare intre ei. Mai intii,

deasupra se afla domnul Bridgerton, apoi Richard,

162 JULIA QUINN

apoi din nou domnul Bridgerton, apoi nu putu spun≪

cine ciştiga...

Şi in tot acest timp nu făceau decit să-şi tragă iu

pumni.

Lucy vroia cu disperare să-i despartă, dar nu vedim

cum, fără să rişte se fie şi ea lovită. Cei doi păreau <*

nu mai vedea nimic.

Poate că Lady Bridgerton i-ar putea opri. Era cann

ei şi oaspeţii erau responsabilitatea ei. Ea putea atann

situaţia cu mai multă autoritate decit ar fi putut ea.

Lucy se intoarse.

- Lady Bri...

Cuvintele ii rămaseră in git. Lady Bridgerton nu st*

vedea nicăieri.

Ah, nu.

Lucy se intoarse innebunită.

- Lady Bridgerton? Lady Bridgerton?

Şi iat-o acolo, intorcindu-se inapoi spre Lucy, făcin

du-şi drum printre plante, cu mina stringind tare

incheietura miinii Hermionei. Părul Hermionei era

deranjat şi rochia ei era şifonată şi murdară şi -

Doamne Dumnezeule - arăta ca şi cum era gata să

izbucnească in plins.

- Hermione? şopti Lucy.

Ce se petrecuse? Ce făcuse Richard?

O clipă, Hermione nu făcu nimic. Stătea doar acolo,

ca o păpuşă vinovată, cu braţul intins moale in faţa ei,

aproape ca şi cum ar fi uitat că Lady Bridgerton o mai

ţinea incă de mină.

- Hermione, ce s-a intimplat?

Lady Bridgerton o eliberă şi Hermione dădu drumul

unui şuvoi de lacrimi, ca şi cum ar fi fost o apă scăpată

prin baraj.

- Ah, Lucy. imi pare atit de rău, spuse, alergind

spre ea.

Lucy rămase locului, şocată, imbrăţişind-o... dar nu

chiar. Hermione se agăţa de ea ca un copil, dar Lucy

nu prea ştia ce să facă. işi simţea braţele străine, ca şi


mim nu ar fi fost bine ancorate. Se uită peste umărul

i Iriimlonei, in jos, la podea. Bărbaţii incetaseră in sfirşit

mi HG lupte, dar Lucy nu era sigură că ii mai păsa.

Hermione? Ce s-a intimplat? Lucy se dădu

limpoi, atit cit să ii poată vedea faţa.

Ah, Lucy. Am simţit tulburarea, spuse Hermione.

O oră mai tirziu, Hermione şi Richard erau promişi

unul altuia, pentru căsătorie. Lady Lucinda se

miorsese la petrecere, nu că s-ar fi putut concentra la

cnva din ce se sporovăia acolo, dar insistase Kate.

Gregory era beat. Sau, cel puţin, făcea tot posibilul

< n să ajungă astfel.

Presupunea că noaptea ii făcuse citeva mici favoruri.

De fapt nu-i prinsese chiar in flagrant delict pe

lordul Fennsworth şi pe domnişoara Watson.

Indiferent ce făceau ei inainte - şi Gregory cheltuia o

mare cantitate de energie ca să nu işi imagineze - se

opriseră cind Kate uriaşe numele lui Fennsworth.

Chiar şi acum, totul părea o farsă. Hermione işi

ceruse scuze, apoi Lucy işi ceruse scuze, apoi Kate işi

ceruse scuze, ceea ce păruse remarcabil de nefiresc,

pină cind işi termină propoziţia cu „dar din clipa

aceasta, voi doi sinteţi promişi unul altuia, spre

căsătorie.”

Fennsworth păruse incintat, pezevenghiul ăla mic

şi enervant, dar apoi avusese ideea să-i arunce lui

Gregory un mic rinjet victorios.

Gregory ii dăduse un genunchi in ouşoare.

Nu prea tare.

Ar fi putut fi considerat un accident. Chiar aşa. Mai

erau intinşi incă pe jos, incleştaţi intr-o poziţie

imposibilă. Era cit se poate de plauzibil că genunchiul

ii putuse aluneca.

in sus.

Fennsworth gemu şi se chirci. Gregory se rostogoli

pe o parte in clipa in care incleştarea contelui slăbi şi

se ridică fluid in picioare.

164 JULIA QUINN

- imi pare cumplit de rău. Nu ştiu ce a păţit, li :.≫≫

adresă el doamnelor.

Şi se pare că asta a fost. Domnişoara Watson ii cern

lui scuze - după ce ii ceruse mai intii lui Lucy, apoi lui

Kate, apoi lui Fennsworth, deşi numai cerul putea şti do

ce, de vreme ce el ciştigase, in mod clar, seara.

- Scuzele nu sint necesare, spusese Gregory inţepai

- Nu, dar eu... Arăta distrusă, dar lui Gregory nu I

prea păsa, in clipa aceea.

- Eu chiar m-am simţit minunat la micul dejun. Nu

am vrut decit să ştiţi asta, termină Hermione.

De c e l De ce a spus ea asta? Credea oare că il va

face să se simtă mai bine?

Gregory nu mai spuse nimic. Dădu doar scurt din

cap spre ea, apoi plecă. Ceilalţi işi puteau sorta detaliile

singuri. El nu avea legături cu noul cuplu logodit şi

nici responsabilităţi faţă de ei. Nu-i păsa cind şi cum

aveau să fie informate familiile.

Nu era treaba lui. Nimic din toate acestea.

Aşa incit plecă. Trebuia să facă rost de o sticlă de

coniac.

Şi iată-l aici, acum. in biroul fratelui său, bindu-i

coniacul, intrebindu-se ce naiba insemnau toate

astea. Domnişoara Watson era pierdută pentru el

acum, asta cel puţin era clar. Exceptind situaţia in care

i-ar trece prin cap s-o răpească.

Ceea ce nu-i va trece. Mai mult ca sigur. Probabil că

ar schelălăi tot drumul ca o cretină. Fără să mai

menţioneze micuţul detaliu că i s-ar fi dăruit deja lui

Fennsworth. Ah, iar el, Gregory, distrugindu-şi reputaţia.

Asta era. Nimeni nu răpea o fată din inalta societate -

mai ales una logodită cu un conte - aşteptindu-se să

iasă din afacerea asta cu numele intact.

Se intrebă ce-i spusese Fennsworth ca să o facă să

rămină singură cu el.

Se intrebă ce inţelegea Hermione prin tulburare.

Se intrebă dacă il vor invita la nuntă.


Hmmm. Probabil. Lucy va insista, nu? Decenţa

mlruchipată, fata asta. Toată, numai bune maniere.

Şi acum? După atiţia ani in care s-a simţit oarecum

Iară rost, aşteptind, aşteptind, aşteptind ca piesele

vieţii lui să se aşeze in locul potrivit, crezuse că in

ufirşit reuşise. O găsise pe domnişoara Watson şi era

flata să facă mişcarea şi să o cucerească.

Lumea fusese luminoasă şi bună şi strălucitoare de

promisiuni.

Ah, mă rog, lumea fusese perfect luminoasă şi

bună şi strălucitoare de promisiuni, inainte. Nu fusese

cituşi de puţin nefericit. De fapt, nici nu se gindise la

aşteptare. Nici măcar nu era convins că vroia să-şi

găsească chiar atit de repede mireasa. Faptul că ştia

că pentru el exista adevărata dragoste, nu insemna că

o vroia chiar acum.

Avusese o existenţă foarte plăcută, inainte. La

naiba, cei mai mulţi bărbaţi şi-ar da şi un canin ca să

facă schimb de locuri cu el.

Nu Fennsworth, fireşte.

Afurisitul ăsta mic probabil că işi organiza chiar

acum nunta, pină in cel mai mic detaliu.

Puştan nesuferit...

işi dădu pe git paharul şi-şi mai turnă altul.

Deci ce insemna asta? Ce insemna cind intilneai

femeia care te făcea să uiţi cum să respiri, dar care se

mărita apoi cu altul? Ce trebuia el să facă acum? Să

stea şi să aştepte să-l innebunească altă ceafă?

Mai sorbi puţin. Se săturase de cefe. Erau exagerat

de apreciate.

Se lăsă pe spate, punindu-şi picioarele pe biroul

fratelui său. Lui Anthony nu i-ar plăcea asta, desigur,

dar se afla el acum in cameră? Nu. işi găsise el tocmai

femeia cu care spera să se insoare, in braţele altui

bărbat? Nu. Şi ca să se apropie mai mult de prezent,

servise cumva faţa lui drept sac de box pentru un tinăr

conte surprinzător de antrenat?

Categoric nu.

166 JULIA QUINN

Gregory işi pipăi uşor pometul sting. Şi ochiul drept

N-o să arate prea bine miine, asta era clar.

Dar nici Fennsworth, işi spuse el fericit.

Fericit? Era fericit? Cine ar fi crezut?

Oftă prelung, incercind să devină sobru. Coniacul

era de vină. Fericirea nu era pe agenda lui, in seara

asta.

Deşi...

Gregory se ridică. Doar un test. O mică cercetare

ştiinţifică. Putea sta in picioare?

Putea.

Putea merge?

Da!

Ah, dar putea merge drept?

Aproape.

Hmmm. Nu era chiar aşa cocă pe cit crezuse.

Ar putea foarte bine ieşi. Nu avea rost să-şi

irosească o stare de spirit neaşteptat de bună.

Se duse la uşă şi puse mina pe bumbul clanţei. Se

opri, ridicindu-şi capul ginditor.

Coniacul era de vină. Da, altă explicaţie nu exista.

CAPITOLUL 11

in care Eroul Nostru face singurul lucru la

care nu s-ar fi gindit vreodată

Ironia serii nu se terminase pentru Lucy, care se

indrepta singură spre camera ei.

Singură.

După ce domnul Bridgerton intrase in panică din

cauza dispariţiei Hermionei... după ce Lucy fusese

aspru dojenită pentru că alergase de una singură in

ceea ce avea să devină o seară tumultoasă... după ce

un cuplu fusese obligat să se logodească, Dumnezeule

Mare - nimeni nu observase cind părăsise Lucy

balul, singură.

incă nu ii venea să creadă că Lady Bridgerton

insistase ca ea să se intoarcă la petrecere. Efectiv o

luase pe Lucy de guler, depunind-o in grija nu ştiu

cărei mătuşi a unei alte domnişoare, inainte de a o

recupera pe mama Hermionei care, era de la sine

inţeles, habar nu avea de emoţiile care o aşteptau.

Şi iat-o pe Lucy stind ca o proastă la marginea sălii

de bal, zgiindu-se la ceilalţi oaspeţi, intrebindu-se cum

de nu ştiau nimic despre evenimentele serii. Părea de

neconceput ca trei vieţi să se fi schimbat atit de

definitiv, iar restul lumii să se comporte ca de obicei.

Nu, işi spuse ea cu tristeţe - erau de fapt patru;

trebuia luat in consideraţie şi domnul Bridgerton.

168 JULIA QUINN

Planurile lui de viitor fuseseră in mod categoric altele,

la inceputul acestei seri.

Dar nu, absolut toţi ceilalţi păreau să se comporto

perfect normal. Dansau, rideau, mincau sendvişurl

care continuau să fie tulburător de amestecate, pe un

singur platou de servit.

Era cea mai ciudată privelişte. Oare nu trebuia, in

atmosfera acestei seri, ceva să pară altfel? Nu trebui.i

să vină cineva la Lucy şi să-i spună, curios - Arăţi

schimbată. Ah, ştiu. Fratele tău a sedus-o probabil pe

cea mai bună prietenă a ta.

Dar, fireşte, nimeni nu veni la ea şi cind Lucy se

surprinse in oglindă, rămase uluită să vadă că de fapt

era complet neschimbată. Poate puţin obosită, poate

uşor palidă, dar in rest era aceeaşi Lucy dintotdeauna.

Păr blond, nu prea blond. Ochi albaştri - din nou, nu

prea albaştri. O gură cumplit modelată, care niciodată

nu stătea nemişcată, aşa cum ar fi vrut ea şi acelaşi

nas indescriptibil, cu aceiaşi şapte pistrui, incluzindu-l

pe cel aproape de ochi, pe care nimeni altcineva, in

afară de ea, nu-l mai observase.

Arăta ca Irlanda. Nu ştia de ce, dar intotdeauna o

făcuse curioasă pistruiul ăsta.

Oftă. Nu fusese niciodată in Irlanda şi probabil că

nu o să ajungă niciodată acolo. Părea o prostie că o

interesa dintr-o dată asta, de vreme ce nici măcar nu

vroia să meargă in Irlanda.

Dar dacă ar vrea asta, va trebui să-i ceară

permisiunea Lordului Haselby, nu? Era ca şi cum ar fi

trebuit să-i ceară permisiunea unchiului Robert ca să

facă ceva, dar intr-un fel...

Scutură din cap. Destul. Fusese o noapte stranie şi

acum se afla intr-o stare de spirit stranie, prinsă in

toată senzaţia ei de straniu, in mijlocul unui bal

mascat.

Da, singurul lucru de care avea nevoie era să se

bage in pat.


Şi astfel, după treizeci de minute in care incercase

un pară că se amuza, devenise in sfirşit clar că mătuşa

latei căreia ii fusese incredinţată nu prea inţelesese

rostul misiunii. Nu era greu de constatat; cind Lucy

incercase să vorbească cu ea, aceasta se uită la ea

prin mască şi-i spuse, strident:

- Ridică-ţi bărbia, fetiţo! Te ştiu de undeva?

Lucy decise că aceasta era o ocazie care nu

trebuia ratată, aşa că ii răspunsese:

- imi pare rău. Am crezut că eraţi altcineva şi ieşise

imediat din sala de bal.

Singură.

Sincer, era aproape amuzant.

Aproape.

Nu era totuşi nebună şi cutreierase destui din casă,

in noaptea asta, ca să ştie că oaspeţii se imprăştiaseră

spre vestul şi sudul sălii de bal, dar nu se aventuraseră

in aripa dinspre nord unde se aflau apartamentele

private ale gazdelor. Strict vorbind, nici Lucy nu ar fi

trebuit să o ia in direcţia aceasta, dar după tot prin ce

trecuse in ultimele citeva ceasuri, işi spuse că merita

puţină libertate.

Dar cind ajunse la holul lung care ducea spre nord,

văzu o uşă inchisă. Lucy clipi surprinsă; nu mai

observase niciodată inainte uşa aceea. işi spuse că

probabil Bridgertonii o lăsau mereu deschisă. Apoi ii

căzu inima. Precis că era incuiată - care era scopul unei

uşi inchise, decit acela de a-i ţine pe oameni afară?

Dar butonul clanţei se roti cu uşurinţă. Lucy inchise

cu grijă uşa in urma ei, aproape topindu-se de uşurare.

Nu putea suporta să se intoarcă la bal. Nu vroia decit

să se urce in patul ei, să se ghemuiască sub cuverturi,

să inchidă ochii şi să doarmă, să doarmă, să doarmă.

I se părea raiul. Şi cu puţin noroc, Hermione precis

că nu se intorsese incă. Sau, cel mai bine, mama ei

insistase să doarmă cu ea, in noaptea asta.

Da, in clipa aceea intimitatea i se părea extrem de

atrăgătoare.

170 JULIA QUINN

Era intuneric şi linişte. După un minut sau două do

mers, ochii lui Lucy incepură să se acomodeze cu

intunericul. Nu existau felinare sau luminări care sn

lumineze drumul, dar citeva uşi fuseseră lăsate des

chise, permiţind razelor palide ale lunii să desenezo

paralelograme pe covor. Mergea incet şi cu un ciudat

sentiment de eliberare, fiecare pas măsurat şi orientat

cu grijă, ca şi cum s-ar fi balansat pe o funie subţiră,

care se intindea de-a lungul centrului coridorului.

Unu, doi...

Nimic neobişnuit. De multe ori işi număra ea paşii.

Şi întotdeauna, pe scări. Rămăsese surprinsă la

şcoală, unde celelalte fete nu făceau la fel.

...trei, patru...

Covorul lung părea monocrom in lumina lunii, dar

Lucy ştia că diamantele mari erau roşii şi că cele mai

mici erau aurii. Se intrebă dacă putea călca numai pe

aur..

..cinci, şase...

Sau poate pe roşu. Pe roşu ar fi mai uşor. Dar

aceasta nu era o noapte a provocărilor.

...şapte, opt, no...

Hopa!

Se izbise de ceva. Sau Dumnezeule, de cineva. Se

uitase in jos, urmind roşul diamantelor, dar nu

văzuse... dar oare cealaltă persoană nu ar fi trebuit să

o vadă pe ea?

Miini puternice o prinseră de braţe şi o echilibrară.

Şi atunci...

7 Lady Lucinda?

ingheţă.


Vocea lui era joasă şi moale, in intuneric.

- Ei, asta 6a, coincidenţă.

Se desprinse cu grijă - el o apucase de braţe ca să

o impiedice să cadă - şi se dăduse inapoi. Părea

foarte mare in ingustimea coridorului.

- Ce faceţi aici? il intrebă ea.


Gregory ii oferi un zimbet dubios de degajat.

- Ce faceţi dumneavoastră aici?

- Mă duc la culcare. Culoarul acesta mi s-a părut

cel mai bun drum, explică ea, apoi adăugă, cu o

expresie crispată:

- Avind in vedere că nu sint insojită.

Gregory işi inălţă ţanţoş capul. Işi increţi fruntea.

Clipi. Şi in final:

- Aşa să fie oare?

Nu ştia de ce, dar o făcuse să zimbească. Nu buzele

ei, neapărat, ci interiorul ei, acolo unde conta. Spuse:

- Nu cred. Dar de fapt, nici nu contează.

Gregory zimbi vag, apoi arătă cu mina spre camera

din care probabil tocmai ieşise.

- Am fost in biroul fratelui meu. Am reflectat.

- Aţi reflectat?

- Cam puţin timp, ca să reflectezi la seara asta, nu

credeţi?

-D a .

Lucy se uită de-a lungul coridorului. Pentru eventualitatea

in care s-ar mai fi aflat cineva acolo, deşi era

prea puţin probabil.

- Chiar nu ar trebui să fiu acum aici cu dumneavoastră,

singură.

Gregory incuviinţă grav din cap.

- Nu aş vrea să vă distrug ca şi logodna

dumneavoastră.

Lucy nici măcar nu se gindise la asta.

- Am vrut să spun că după ce s-a intimplat cu

Hermione şi... Dar işi dădu seama că era oarecum

lipsit de sensibilitate să spună ce ar mai fi vrut.

- in sfirşit, sint convinsă că vă daţi singur seama.

- Bineinţeles.

Lucy inghiţi, apoi incercă să facă să pară că nu se

uita la faţa lui, să vadă dacă era supărat.

El clipi doar, apoi ridică din umeri şi expresia lui era...

Nonşalantă?

172 JULIA QUINN

işi muşcă iimba. Nu, nu putea fi. Precis că l-a citit eu

greşit. Fusese un bărbat indrăgostit. ii spusese aşa.

Dar nu era treaba ei. Da, trebuia să exerseze

reţinerea (ca să mai adauge un cuvint la colecţia el

aflată in creştere rapidă.) Nu era treaba ei. Cituşi do

puţin.

Mă rog, exceptind partea despre fratele ei şi cea mai

bună prietenă a ei. Nimeni nu putea spune că asta nu

o privea. Dacă ar fi vorba numai de Hermione, sau

numai de Richard, ar putea exista un motiv să nu-şi vire

nasul, dar cu amindoi - da, era clar că era implicată.

Cit despre domnul Bridgerton, totuşi... nu era

treaba ei.

il privi. Cămaşa era deschisă la guler şi putea

vedea o minusculă bucăţică de piele, acolo unde ştia

că nu ar trebui să se uite.

Nu. Nu! Nu era treaba ei. Cituşi de puţin.

- Da, spuse ea. Dar o tuse clar involuntară distruse

efectul tonului ei hotărit. Un spasm. Un spasm de tuse.

Vag punctat de:

- Ar trebui să plec.

- Vă simţiţi bine? o intrebă el.

- Cit se poate de bine, gifii ea, dindu-şi apoi seama

că se uita din nou la punctul acela care nu era nici

măcar gitul lui. Era mai curind pieptul lui, ceea ce

insemna că era un loc şi mai nepotrivit.

işi smulse ochii in altă parte, apoi tuşi din nou, de

data aceasta intenţionat. Pentru că trebuia să facă

ceva. Altfel ochii ei s-ar fi intors inapoi, acolo unde nu

ar fi trebuit să fie.

O privi aproape solemn, in timp ce ea işi revenea.

- Mai bine?


- Mă bucur.

Se bucura? Se bucura? Ce insemna asta?


- Urăsc cind se intimplă asta.


Doar pentru că este şi el o fiinţă umană, proasta de

unt'. Cineva care ştie cum se simte un gît care te rîcîie.

innebunea. Era sigură de asta.

- Trebuie să plec, izbucni ea.

Trebuie să plecaţi.

Chiar trebuie.

Dar rămase pe loc.

El o privea in felul acela atit de ciudat. Ochii i se

făcuseră mici - nu in felul acela minios, cu care lumea

asociază de obicei ochii micşoraţi, ci mai curind ca şi

cum s-ar fi gindit extrem de intens la ceva.

Reflectind. Asta era. Reflecta, exact aşa cum spusese.

Doar că reflecta asupra ei.

- Domnule Bridgerton? spuse ea ezitant. Nu că ar

li avut vreo idee ce anume să-l intrebe.

- Obişnuiţi să beţi, Lady Lucinda?

Să bea?

- Poftim?

Gregory ii zimbi prosteşte.

- Coniac. Ştiu unde-şi ţine fratele meu chestiile

astea.

- Ah. Nu, fireşte că nu.

Dumnezeule Mare.

- Păcat, şopti el.

- Chiar n-aş putea, adăugă ea pentru că da, simţea

nevoia să se explice.

Deşi, fireşte, ea nu bea băuturi spirtoase.

Şi fireşte că el trebuia să ştie asta.


- Nu ştiu de ce v-am intrebai.

- Trebuie să plec, spuse ea.

Dar el nu se mişcă.

Şi nici ea.

Se intreba ce gust are coniacul.

Şi se intrebă dacă ar trebui vreodată să ştie.

- Cum v-aţi distrat la petrecere? intrebă el.

- La petrecere?

- Nu aţi fost obligată să vă intoarceţi?

174 JU LIA QUINN_______________________________ J

Ea incuviinţă din cap şi-şi dădu ochii peste cap.

- Mi s-a sugerat cu forţă.

- Ah, de fapt aţi fost tirită inapoi.

Spre surpriza lui Lucy, o pufni risul.

- Cam aşa ceva. Şi cum nici nu aveam mascfl,

ieşeam oarecum in evidenţă.

- Ca o ciupercă?

- Ca o...?

Gregory se uită la rochia ei şi dădu din cap, In

culoarea acesteia.

- O ciupercă albastră.

Lucy se uită la ea şi apoi la el.

- Domnule Bridgerton, sinteţi băut?

Gregory se aplecă in faţă cu un zimbet şmecheros

şi uşor prostesc. işi ridică mina, cu degetul mare şl

indexul măsurind un centimetru intre ele.

- Doar puţin.

Lucy il privi indoită.

- Sincer?

Gregory se uită in jos la degetele lui, incruntat, apoi

mai adăugă un centimetru sau cam aşa ceva, la

spaţiul dintre ele.

- Mă rog, poate cam atit.

Lucy nu ştia prea multe despre bărbaţi, sau prea

multe despre băuturi, dar ştia destule despre cele

două noţiuni asociate, ca să intrebe:

- Nu aşa se intimplă intotdeauna?

- Nu. De obicei ştiu exact cit să beau. Gregory

ridicase din sprincene şi o privea de sus.

Iar Lucy habar n-avea ce să spună la asta.

- Dar ştiţi, in noaptea aceasta nu sint sigur.

Şi Gregory păru surprins de propriile cuvinte.

-A h .

Gregory zimbi.

Stomacul ei incepu să se simtă ciudat.

incercă să zimbească şi ea. Chiar trebuia să plece.

Deşi, fireşte, nu se mişcă din loc.


Gregory işi inclină capul intr-o parte şi expiră gint

Iilor şi ea işi spuse că el făcea exact ce spusese -

ittflecta.

Şi Gregory spuse incet:

Mă gindeam că avind in vedere evenimentele din

≪oara aceasta... Lucy se aplecă in faţă, in aşteptare.

Do ce oamenii lăsau să le treneze cuvintele exact cind

i i i mau să spună ceva foarte interesant?

- Domnule Bridgerton? Lucy efectiv il inghionti,

pentru că el se uita acum fix la un tablou de pe perete.

Buzele i se mişcau preocupate.

- Nu credeţi că ar trebui să fiu ceva mai nefericit?

Lucy căscă gura, surprinsă.

- Nu sinteţi nefericit? Cum este posibil?

El ridică din umeri.

- Nu atit de mult pe cit ar trebui, avind in vedere că

inima mea practic a incetat să bată cind am văzut-o

prima oară pe domnişoara Watson.

Lucy zimbi forţat.

Capul lui reveni la verticală şi Gregory se uita la ea,

clipind - cu ochi perfect clari, ca şi cum tocmai ar fi

ajuns la o concluzie evidentă.

- De aceea suspectez că de vină este coniacul.

- inţeleg.

Nu inţelegea, desigur, dar ce altceva putea spune?

- Dar...ah... păreţi totuşi nefericit.

- Am fost, explică el.

- Şi nu mai sinteţi?

Gregory se gindi la asta.

- Ah, incă mai sint.

Şi Lucy simţi că trebuia să-şi ceară scuze. Ceea ce

ştia că era ridicol, pentru că nimic din toate astea nu

era din vina ei. Dar avea atit de inrădăcinată in ea

această nevoie de a se scuza pentru orice. Nu se

putea infrina. Ea vroia ca toată lumea să fie fericită,

intotdeauna dorise asta. Era mai ingrijită, aşa. Mai

ordonată.

176 JULIA QUINN

- imi pare rău că nu v-am crezut in legătura i u

fratele meu. Nu am ştiut. Sincer, nu am ştiut.

Gregory se uită in jos la ea, cu ochi blinzi. Nu <>u≫

sigură cind incepuse, pentru că doar cu o clipă in urrnfl

era obraznic şi nonşalant. Dar acum... era altfel.

- Ştiu că nu aţi ştiut. Şi nu trebuie să vă cemţi

scuze.

- Şi eu am fost la fel de uluită ca şi dumneavoastm

cind i-am găsit.

- Eu nu am fost foarte uluit, spuse el. Cu blindeţu.

ca şi cum ar fi vrut să-i menajeze sentimentele. Sa t>

facă să nu se simtă atit de toantă incit să nu vadă cu

era evident.

Lucy dădu din cap.

- Nu, presupun că nu aţi fost. Dumneavoastră v-atl

dat seama de ce se petrecea, in timp ce eu, nu.

Şi sincer, chiar se simţea ca o proastă. Cum putusu

să nu-şi dea seama? Era vorba despre Hermione şl

fratele ei, ceruie. Dacă cineva putea detecta o idila

care incepea să inmugurească, atunci ea trebuia sa

fie aceea.

Urmă o pauză - una stinjenitoare - şi apoi el spuse:

- O să fiu bine.

- Sigur că o să fiţi, il linişti Lucy. Şi apoi ea se simţi

liniştită, pentru că era atit de plăcut şi de normat să fii

tu acela care incearcă să facă totul să fie cum trebuie.

Asta făcea ea. Se agita. Se asigura că toată lumea era

fericită şi se simţea bine.

Asta era ea.

Dar apoi el intrebă - ah, de ce a intrebat...

- Dumneavoatră veţi fi?

Ea nu răspunse.

- Veţi fi bine? explică el. Şi, după o pauză, ridicind

din umeri:

- Veţi fi... şi dumneavoastră... bine?

- Desigur, spuse ea, puţin prea repede.

Crezuse că se terminase cu asta, dar el continuă:

- Sinteţi sigură? Pentru că mi-aţi părut puţin...


1 ucy inghiţi, aşteptind neliniştită evaluarea.

... intoarsă pe dos, termină el.

Da, am fost surprinsă. Şi firesc, deconcertată

.!.iiHcum,

I ucy era fericită că avea un răspuns. Dar simţi in

Vocea ei o uşoară bilbiială şi se intrebă pe care dintre

≪I

incerca ea să-l convingă.

Gregory nu spuse nimic.

Lucy inghiţi. Era stinjenitor. Ea se simţea stinjenită,

dar continuă totuşi să vorbească, să explice totul. Şi

≪puse:

Nu sint foarte sigură de ce anume s-a intimplat.

Gregory continua să tacă.

- M-am simţit puţin... Chiar aici... Şi işi duse mina la

piept, in locul unde se simţise ca paralizată. Se uită in

rus la el, practic implorindu-l din ochi să spună ceva,

na schimbe subiectul şi să pună capăt conversaţiei.

Dar el nu o făcu. Şi tăcerea o obligă să explice.

Dacă ar fi intrebat-o ceva, dacă ar fi spus măcar un

cuvint liniştitor, ea nu ar fi continuat. Dar tăcerea era

imposibilă. Trebuia să fie umplută.

- Nu mă puteam mişca, spuse ea testind cuvintele

in timp ce-i ieşeau de pe buze. Era ca şi cum, vorbind,

işi confirma in sfirşit ce se intimplase.

- Am ajuns la uşă şi nu am putut-o deschide.

Se uită in sus la el, căutind răspunsurile. Dar,

fireşte, el nu avea răspunsuri.

- Nu... Nu ştiam de ce eram atit de copleşită. Vreau

să spun... era Hermione. Şi fratele meu. Imi... imi pare

rău pentru durerea dumneavoastră, dar totul pare mai

curind aşa cum trebuie, sincer. Este drăguţ. Sau cel

puţin ar trebui să fie. Hermione o să fie sora mea.

intotdeauna mi-am dorit o soră.

- Uneori, surorile sint amuzante.

Gregory o spusese schiţind un zimbet şi Lucy se

simţi mai bine. Era remarcabil cit de bine se simţea

acum. Şi a fost suficient ca să-i facă vorbele să-i

178 JULIA QUINN

ţişnească , de data aceasta fără ezitare, fără cea mul

mică bilbiială.

- Nu am putut crede că au ieşit impreună. Ai ti

trebuit să spună ceva. Ar fi trebuit să-mi spună cfl

ţineau unul la altul. Nu ar fi trebuit să descopăr in felul

acesta. Nu a fost corect.

Lucy il apucă de braţ şi se uită in sus la el, cu ochi

serioşi, insistenţi.

- Nu este corect, domnule Bridgerton. Nu este coreei

Gregory scutură doar uşor din cap. Bărbia abia i so

mişcă. La fel şi buzele, cind spuse:

- Nu.

- Totul s-a schimbat, şopti ea, dar nu mai vorbea

acum despre Hermione. Dar nu conta, doar că ea nu

mai vroia să se gindească. Nu la asta. Nu la viitor.

- Totul s-a schimbat şi eu nu pot opri asta, mai şopti ea.

Faţa lui era parcă mai aproape, cind spuse din nou

-N u .

- Este prea mult.

Nu se putea impiedica să se uite la el, nu-şi putea

lua ochii dintr-ai lui şi - cind intre ei nu mai exista nici

o distanţă, continuă să şoptească:

- Este prea mult.

Şi buzele lui... le atinseră pe ale ei.

Era un sărut.

Fusese sărutată.

Ea. Lucy. Pentru o dată, era ea. Ea era in centrul

lumii. Asta insemna viaţă. Şi i se intimpla ei.

Era remarcabil, pentru că totul părea atit de

copleşitor. Şi totuşi nu era decit un mic sărut - blind,

doar o adiere, atit de uşor ineit aproape că o gidilase.

Simţi un tremur, un iureş, un zbirniitin suflet. Trupul ei

părea să se trezească la viaţă, dar in acelaşi timp

ingheţase locului, ca şi cum s-ar fi temut că o mişcare

greşită ar putea face să dispară totul.

Dar ea nu vroia să dispară totul. Dumnezeu să o

ajute, ea vroia asta. Vroia acest moment şi vroia

amintirea lui şi vroia...


Pur şi simplu vroia.

lotul. Tot ce putea obţine.

lot ce putea simţi.

Braţele lui se petrecură pe după ea şi ea se lăsă pe

ol, oftind lipită, de gura lui, in timp ce trupul ei intra in

ni intact cu al lui. Asta era, işi spuse ea ca prin ceaţă.

Aceasta era muzica. Aceasta era o simfonie.

Acesta era freamătul. Mai mult decit un freamăt.

Gura lui deveni mai imperioasă şi ea şi-o deschise

pentru el, savurind căldura sărutului. Sărutul ii vorbea,

il striga sufletul. Miinile lui o stringeau mai tare, mai

lare şi ale ei se şerpuiră in jurul lui, aşezindu-se acolo

unde părul lui intilnea gulerul.

Nu intenţionase să-l atingă, nici măcar nu se gidise

In asta. Miinile ei păreau să ştie singure unde să

meargă, cum să il găsească, să il aducă mai aproape.

Spinarea i se arcui şi căldura dintre ei crescu.

Şi sărutul continuă... şi continuă.

II simţea in pintece, il simţea in degetele de la

picioare. Sărutul acesta părea să fie pretutindeni,

peste tot pe pielea ei, pină adinc, in sufletul ei.

- Lucy, şopti el, buzele lui părăsindu-le in sfirşit pe

ale ei, ca să traseze o diră fierbinte de-a lungul

maxiliarului, spre ureche.

- Dumnezeule, Lucy.

Ea nu vroia să vorbească, nu vroia să facă nimic ca

să intrerupă momentul. Nu ştia cum să-i spună, nu ii

putea spune simplu Gregory, dar domnule Bridgerton

nu mai părea potrivit. Acum era mai mult decit atit. Mai

mult, pentru ea.

Avusese dreptate, mai devreme. Totul se schimba.

Nu se mai simţea aceeaşi. Se simţea...

Trezită.

Ceafa i se arcui cind el ii ciuguli urechea şi ea gemu -

incet, sunete incoerente care-i alunecau de pe buze ca

un cintec. Dorea să se scufunde in el. Dorea să se

intindă pe covor şi să-l tragă după ea. Dorea greutatea

180 JULIA QUINN

lui, căldura lui şi dorea să il atingă - dorea să facA

ceva. Dorea să acţioneze. Dorea să indrăznească.

işi duse miinile la părul lui, afundindu-şi degetele in

şuviţele mătăsoase. El scoase un mic oftat şi do.ii

sunetul vocii lui a fost suficient să-i facă inima să-i batfi

mai tare. ii făcea nişte chestii remarcabile la git •

buzele lui, limba lui, dinţii lui - nu ştia care dintre ele,

dar ceva aprinsese un foc in ea.

Buzele lui ii coboriră de-a lungul gitului, imprăştiindu

i foc pe piele. Şi miinile lui - se mişcaseră. O cuprindeau,

o apăsau de el şi totul deveni atit de imperios.

Acum nu mai era vorba despre ce dorea ea. Er.i

vorba despre ce avea nevoie ea.

Oare asta se intimplase cu Hermione? Se dusese

ea, inocentă, la o plimbare cu Richard şi apoi... asta?

Lucy inţelese acum. inţelese ce insemna să-ţi

doreşti ceva care ştiai că era greşit, să permiţi să ţi se

intimple, chiar dacă asta ar putea duce la scandal şi...

Şi atunci o făcu. incercă. Şopti, testindu-i numele

pe buze:

7 Gregory.

il simţise ca pe o mingiiere, o intimitate, aproape ca

şi cum ar fi putut schimba lumea şi tot ce se afla in jurul

ei, doar cu un singur cuvint.

Dacă ii spunea pe nume, atunci el putea deveni al

ei şi ea putea totul, orice altceva, putea uita...

De Haselby.

Dumnezeule, era logodită. Nu mai era doar o

inţelegere. Hirtiile fuseseră semnate. Iar ea era...

- Nu, nu pot, spuse ea impingindu-l cu miinile in piept.

El ii permise să il impingă departe de ea. Lucy işi

intoarse capul, temindu-se să se uite la el. Ştia... Dacă

ii vedea faţa...

Era slabă. Nu ar putea să reziste.

- Lucy, spuse el şi işi dădu seama că sunetul vocii

lui era la fel de greu de suportat ca şi chipul lui.

- Nu pot face asta. Lucy scutură din cap, continuind

să nu se uite la el: este greşit.


- Te rog, dă-mi voie să te conduc sus, spuse el.

- Nu! Cuvintul ii ieşise prea tare şi se opri, inghiţind

:;tinjenită. Spuse in sfirşit, permiţindu-le ochilor ei să ii

intilnească pe ai lui:

- Nu pot risca asta.

Era o greşeală. Felul in care se uita la ea... Ochii lui

orau serioşi, dar mai era ceva. O idee de blindeţe, o

boare de căldură. Şi curiozitate. Ca şi cum... Ca şi cum

nu era foarte sigur de ce spusese. Ca şi cum s-ar fi

uitat la ea pentru prima oară.

Cerule mare, asta era partea pe care nu o putea

suporta ea. Nici măcar nu era sigură de ce. Poate

tocmai pentru că se uita !a ea. Poate pentru că

expresia lui era atit de...a/iv/. Poate amindouă.

Poate că nici nu conta.

Dar oricum, o terifia.

- Nu mă poţi convinge. Siguranţa ta este responsabilitatea

mea, spuse el.

Lucy se intrebă ce se intimplase cu bărbatul uşor

băut, aproape vesel, cu care stătuse de vorbă ceva

mai devreme. in locul lui era cineva complet altfel.

Cineva cu responsabilitate.

- Lucy, spuse el pe un ton care nu era intrebător,

era mai curind o insistenţă. Era hotărit şi ea trebui să

recunoască asta.

- Camera mea nu este departe. Sincer, nu am

nevoie de escorta ta. Nu trebuie decit să urc scara asta,

spuse Lucy, doar ca să mai incerce pentru ultima oară.

Şi de-a lungul coridorului şi după colţ, dar el nu

trebuia să ştie asta.

- Atunci te voi conduce pină la scară.

Lucy ştia că nu mai avea rost să comenteze. El nu

se va lăsa convins. Vocea lui era calmă, dar avea un

ton pe care nu era sigură că il mai auzise inainte.

- Şi voi rămine acolo pină cind ajungi la camera ta.

- Nu este nevoie.

Gregory o ignoră.

- Ciocăneşte de trei ori, cind ai ajuns.

182 JULIA QUINN

- Nu O să...

- Dacă nu aud ciocănitul, o să urc să mă asigur că

eşti bine.

işi incrucişă braţele şi Lucy se uită la el, intrebindu-se

cum ar fi fost, dacă el ar fi fost primul născut. Era in el

o autoritate neaşteptată. Ar fi fost un bun viconte,

decise ea, deşi nu era sigură că i-ar fi plăcut la fel de

mult de el. Lordul Bridgerton efectiv o ingrozea, deşi

trebuie să fi avut şi el o parte blindă, adorindu-şi soţia

şi copiii, aşa cum clar o făcea.

Totuşi...

r Lucy.

inghiţi şi scrişni din dinţi, urind că trebuia să recunoască

faptul că minţise. Spuse supărată:

- Foarte bine. Dacă vrei să-mi auzi ciocănitul,

atunci ar fi mai bine să urci pină in capul scării.

El incuviinţă din cap şi o urmă pină sus, in capul

celor şaptesprezece trepte.

- Ne vedem miine, spuse el.

Ea işi inclină capul, pentru că aşa se cerea şi

pentru că oricum nu vedea cum l-ar putea evita.

Şi vroia să-l vadă. Nu ar fi trebuit să vrea şi ştia că

nu ar fi trebuit asta, dar nu se putea abţine. Spuse:

- Presupun că o să plecăm. Eu trebuie să mă intorc

la unchiul meu, iar Richard... in fine, el o să aibă treburi

de rezolvat.

Dar explicaţiile ei nu ii schimbară lui Gregory expresia.

Faţa lui continua să fie hotărită, cu ochii atit de

ferm fixaţi intr-ai ei, incit se infioră.

- Ne vedem miine dimineaţă, spuse el.

Ea işi inclină din nou capul şi plecă, atit de repede

incit aproape că o luă la fugă. Dădu colţul şi in sfirşit

işi văzu camera, chiar a treia uşă.

Dar se opri. Chiar acolo, după colţ, imediat dincolo

de vederea lui.

Şi ciocăni de trei ori.

Doar pentru că putu face asta.

CAPITOLUL 12

in care nimic nu se rezolvă

A doua zi dimineaţă, cind Gregory se aşeză la

masă, Kate era deja acolo, cu faţa tristă şi preocupată.

- imi pare rău. A fost primul lucru pe care i l-a spus

ea, aşezindu-se lingă el.

Ce era cu toate scuzele astea? se intrebă el.

Deveniseră excesive, in ultimele zile.

- Ştiu că ai sperat...

- Nu face nimic, o intrerupse el aruncind o ocheadă

spre platoul cu mincare pe care ea il lăsase in partea

cealaltă a mesei. Cu două locuri mai incolo.

- Dar...

- Kate.

Nici măcar el nu işi recunoştea vocea. Ca şi cum el

ar fi fost mai in virstă, dacă era posibil aşa ceva. Mai dur.

Ea tăcu, cu buzele incă despărţite, ca şi cum

cuvintele ii ingheţaseră pe limbă.

- Nu face nimic, spuse el din nou şi se intoarse la

ouăle lui. Nu vroia să discute despre asta, nu vroia să

asculte explicaţii. Ce se petrecuse, se petrecuse şi nu

mai avea nimic de făcut.

Gregory nu era sigur ce anume făcea Kate in timp

ce el era concentrat asupra mincării - probabil că se

uita prin incăpere, apreciind dacă vreun musafir le

putea auzi conversaţia. O auzea din cind in cind

184 JULIA QUINN

foindu-se in scaun, schimbindu-şi inconştient poziţia,

anticipind să spună ceva.

Gregory trecu la şuncă.

Şi atunci - ştiuse că ea nu va reuşi să-şi ţină gura

inchisă - Kate spuse:

- Dar eşti...

Gregory se intoarse.

O privi dur. Şi spuse doar:

- încetează.

O clipă, Kate rămase fără replică. Apoi ochii i se

măriră şi un colţ al gurii i se ridică in sus. Doar puţin.

- Ciţi ani aveai cind ne-am cunoscut? il intrebă ea.

Ce naiba punea la cale?

- Nu ştiu, spuse el nerăbdător, incercind să-şi aducă

aminte cind se căsătorise fratele lui. Fuseseră al naibii

de multe flori. Strănutase săptămini la rind, parcă.

-Treisprezece, cred. Doisprezece?

Kate il privi curioasă.

- Trebuie să-ţi fi fost greu să fii cu atiţia ani mai mic

decit fraţii tăi.

Gregory işi lăsă jos furculiţa.

- Anthony şi Benedict şi Colin - sint toţi unul după

altul. Ca raţele, aşa imi ziceam mereu, deşi nu sint atit

de proastă să o rostesc cu voce tare. După care -

hmmm. Ciţi ani sint intre tine şi Colin?

- Zece.

- Atita doar? Kate păru surprinsă, ceea ce lui nu i

se păru chiar un compliment.

- intre Colin şi Anthony sint exact şase ani,

continuă ea ducindu-şi un deget la bărbie, ca şi cum

s-ar fi gindit profund. Poate ceva mai mult. Dar una

peste alta sint cam acelaşi lot, cu Benedict intre ei.

Gregory aştepta.

Kate spuse hotărită:

- in sfirşit, nu contează. in fond, fiecare işi găseşte

drumul in viaţă. Şi acum...

Gregory se holba la ea, uluit. Cum putea schimba

atit de uşor subiectul?


- Presupun că ar trebui să te informez despre restul

evenimentelor din noaptea trecută. După plecarea ta.

Kate oftă - mai exact mirii - scuturind din cap.

- Lady Watson a fost puţin supărată că fata ei nu a

fost indeaproape supravegheată deşi, sincer, a cui să

fie vina? Şi apoi s-a supărat că sezonul londonez al

domnişoarei Watson s-a incheiat inainte de a fi avut

ocazia să cheltuiască ceva bani pe o garderobă nouă.

Pentru că nu se mai pune problema debutului ei in

societate.

Kate se opri, aşteptind ca Gregory să spună ceva.

Dar Gregory işi ridică aproape imperceptibil sprincenele,

doar atit cit să spună că nu avea nimic de

adăugat la conversaţie.

Kate ii mai acordă o secundă, apoi continuă:

- Lady Watson şi-a revenit cit se poate de repede,

cind a inţeles că deşi tinăr, Fennsworth este conte.

Se opri, stringindu-şi buzele.

- Este foarte tinăr, nu?

- Nu cu mult mai tinăr decit mine, spuse Gregory,

deşi cu o seară inainte il considerase pe Fennsworth

un ţinc.

Kate păru să se gindească la asta. Apoi spuse

incet:

- Nu, există o diferenţă . El nu este... in sfirşit, nu

ştiu. Oricum...

De ce schimba ea mereu subiectul exact cind

incepea să spună ceva ce el chiar vroia să audă?

-...Logodna a fost făcută şi presupun că toate

părţile implicate sint mulţumite.

Gregory presupuse că el nu conta ca parte

implicată. Dar din nou, simţea mai mult iritare decit

orice altceva. Nu ii plăcea să fie infrint. in nimic.

Mă rog, exceptind trasul la ţintă. De mult renunţase

la acest orgoliu.

Cum de nu se gindise, nici măcar o singură dată, că

s-ar putea să nu o ciştige pe domnişoara Watson?

186 JULIA QUINN

Acceptase că nu-i va fi uşor, dar pentru el era un fnil

accompH. Ca şi făcut. O predestinare.

Efectiv incepuse să facă progrese cu ea. Risese cu

el, ce naiba. Risese. Mai mult ca sigur că asta trebuia

să insemne ceva.

Kate continuă:

- Pleacă astăzi. Cu toţii. Separat, desigur. Lady şl

domnişoara Watson pleacă să se pregătească pentru

nuntă, iar Lordul Fennesworth işi conduce sora acasă.

De fapt, pentru asta a venit.

Lucy. Trebuia să o vadă pe Lucy.

inercase să nu se gindească la ea.

Cu rezultate amestecate.

Dar ea era acolo, tot timpul, planind deasupra minţii

lui, chiar şi in timp ce el clocotea din cauza pierderii

domnişoarei Watson.

Lucy. Era imposibil să se mai gindească acum la ea

ca la Lady Lucinda. Chiar şi dacă nu ar fi sărutat-o, ea

tot Lucy ar fi. Lucy o definea. I se potrivea perfect.

Dar o sărutase. Şi fusese magnific.

Dar cel mai mult, fusese neaşeptat.

Totul legat de asta il surprinsese, chiar şi faptul in

sine, că o făcuse. Era Lucy. Nu era de aşteptat să o

sărute pe Lucy.

Dar ea il apucase de braţ. Şi ochii ei - ce era cu

ochii ei? Se uitase in sus, la el, studiind ceva.

Studiindu-I pe el, pentru ceva.

Nu intenţionase să facă asta. Se intimplase, pur şi

simplu. Se simţise atras, inexorabil impins spre ea şi

spaţiul dintre ei devenea^din ce in ce mai mic...

Şi atunci, iat-o acolo. in braţele lui.

Ar fi vrut să se topească, să se facă una cu pardoseala,

să se piardă in ea şi să nu-i mai dea niciodată

drumul.

Ar fi vrut să o sărute pină cind amindoi s-ar fi topit

de pasiune.

Ar fi vrut să...


in sfirşit. Vroise să mai facă el cite ceva, dacă era

na fie drept. Dar fusese şi puţin cam pilit.

Nu foarte. Dar destul cit să se indoiască de

veracitatea reacţiilor sale.

Şi fusese furios. Şi dezorientat.

Nu furios pe Lucy, desigur, dar era cit se poate de

sigur că furia ii afectase judecata.

Totuşi, trebuia să o vadă. Era o tinără domnişoară

bine crescută. Nu săruţi pe cineva ca ea fără să dai

explicaţii. Şi ar trebui să se şi scuze, deşi nu-i făcea

prea mare plăcere.

Dar asta era ceea ce trebuia să facă.

Se uită la Kate.

- Cind pleacă?

- Lady şi domnişoara Watson? in după-amiaza

aceasta, cred.

Nu, aproape că izbucni el. Vreau să spun Lady

Lucinda. Dar se abţinu şi işi stăpini vocea, să pară cit

mai indiferentă.

- Şi Fennsworth?

- Cit de repede, cred. Lady Lucinda a coborit deja

pentru micul dejun. Fennsworth zicea că ar vrea să fie

acasă pentru cină. Cred că pot face drumul intr-o

singură zi. Nu locuiesc foarte departe de aici.

- Lingă Dover, şopti Gregory absent.

Kate se incruntă.

- Aşa cred.

Gregory se incruntă la mincarea din faţa lui. Se

gindise să o aştepte pe Lucy aici; ea nu era in stare să

sară peste micul dejun. Dar dacă mincase deja, atunci

insemna că plecarea ei se apropia alarmant.

Şi trebuia să o găsească.

Se ridică in picioare. Puţin cam prea brusc - se izbi

cu coapsa de colţul mesei, făcind-o pe Kate să se uite

uluită la el.

- Nu-ţi termini micul dejun? il intrebă ea.


- Nu mi-e foame.

188 JULIA QUINN

Kate se uită la el cu vizibilă neincredere. in fond.

făcea parte din familie de mai bine de zece ani, deja.

- Cum este posibil aşa ceva?

Gregory ii ignoră intrebarea.

- iţi urez o dimineaţă minunată.

- Gregory?

Se intoarse. Nu ar fi vrut, dar in vocea ei exista un

uşor ton ridicat, suficient ca el să ştie că trebuia să i

acorde atenţie.

Ochii lui Kate erau plini de compasiune - şi inţelegere.

- Doar nu te duci să o cauţi pe domnişoara Watson,

nu?-

Nu, spuse el şi era aproape nostim, pentru că

acesta era ultimul lucru la care s-ar fi gindit.

Lucy se uita la cuierele pregătite. Se simţea

obosită. Şi tristă. Şi confuză.

Şi Dumnezeu ştia cum se mai simţea.

Răscolită. Aşa se simţea. Le privise pe subrete cum

se luptau cu prosoapele de baie, răsucindu-le şi

storcindu-le pină cind scoaseră din ele şi ultima

picătură de apă.

Asta era.

Se simţea ca un prosop de baie.

- Lucy?

Era Hermione, care intra incet in cameră. Lucy

dormea deja cind Hermione se intorsese, noaptea

trecută şi Hermione dormea cind Lucy coborise la

micul dejun.

Cind Lucy se intorsese, Hermione era deja plecată.

Şi de fapt, Lucy era mulţumită aşa.

- Am fost cu mama. Plecăm in după-amiaza asta,

explică Hermione.

Lucy confirmă din cap. Lady Bridgerton o găsise la

micul dejun şi o informase despre planurile tuturor. La

vremea cind revenise in cameră, lucrurile ei erau deja

impachetate şi gata să fie incărcate in trăsură.

Asta a fost.


Am vrut să vorbesc cu tine, să-ţi explic, spuse

llormione cocoţindu-se pe marginea patului, dar

l><istrind o distanţă respectabilă faţă de Lucy.

Privirea Iu Lucy rămase fixată pe cufere.

Nu e nimic de explicat. Sint foarte fericită că te vei

mărita cu Richard. De acum inainte o să fii sora mea.

l ucy reuşi chiar un zimbet stingher.

- Nu pari fericită.

- Sint obosită.

Hermione rămase o vreme tăcută, apoi, cind deveni

dar că Lucy nu avea să mai adauge ceva, spuse:

- Am vrut să fiu sigură că ştii că eu nu am secrete

liita de tine. Niciodată nu aş face asta. Sper că ştii că

nu aş face niciodată aşa ceva.

Lucy confirmă din cap pentru că ea ştia asta, chiar

dacă se simţea abandonată şi poate puţin trădată,

după noaptea trecută.

Hermione inghiţi, apoi maxiliarul i se incleştă şi

inspiră adinc. Şi Lucy ştiu in clipa aceea că Hermione

işi repetase cuvintele ore intregi, frămintindu-le in

minte, căutind combinaţia perfectă ca să spună exact

ce simţea ea.

Era exact ce ar fi făcut şi Lucy şi totuşi asta o făcu

să vrea să plingă.

Dar cu tot exerciţiul ei, cind Hermione incepu să

vorbească, incă mai făcea schimbări, alegind noi

cuvinte şi propoziţii.

- Sincer, l-am iubit. Nu. Nu, spuse ea vorbind mai

mult pentru ea decit pentru Lucy.

- Vreau să spun că am crezut sincer că il iubeam

pe domnul Edmonds. Dar mi-am dat seama că nu era

aşa. Pentru că mai intii a fost domnul Bridgerton şi

apoi...Richard.

Lucy o fulgeră cu privirea.

- Ce vrei să spui că mai intii a fost domnul Bridgerton?

- Nu... Nu sint sigură, de fapt, răspunse Hermione,

tulburată de intrebare. Cind am stat la micul dejun

impreună cu el, a fost ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un

190 JULIA QUINN

somn lung, ciudat. Ţii minte, ţi-am vorbit despre asin

Ah, nu am auzit muzică sau altceva asemănător şi nit l

măcar nu am simţit... da, nu ştiu cum să-ţi explic, (Im

cu toate că nu am fost in nici un caz copleşită - a-m

cum am fost cu domnul Edmonds - m-am...m-am

intrebat. Despre el. Şi dacă eu aş putea simţi ceva

Dacă aş incerca. Şi nu am văzut cum aş putea li

indrăgostită de domnul Edmonds, dacă domnul

Bridgerton mă făcea să-mi pun intrebări.

Lucy incuviinţă din cap. Gregory Bridgerton o făco.i

şi pe ea să se intrebe. Dar nu dacă ea ar putea sau nu

Asta o ştia. Ea nu vroia decit să ştie cum să facă să nu

poată.

Dar Hermione nu ii observase bulversarea. Sau

poate că Lucy şi-o ascundea bine. Oricum, Hermiono

continuă cu explicaţiile:

- Şi atunci... cu Richard... Nu prea ştiu cum s-a

intimplat, dar stăteam de vorbă şi totul părea atit de

plăcut. Dar mai mult decit plăcut, adăugă ea repede.

- Plăcut sună plictisitor, dar nu aşa simţeam... Ma

simţeam... cum trebuia. Ca şi cum m-aş fi intors acasă.

Hermione zimbi, aproape neajutorată, ca şi cum nu

i-ar fi venit să creadă ce noroc dăduse peste ea. Şi

Lucy era fericită pentru ea. Chiar era fericită. Dar se

intreba cum era posibil să se simtă atit de fericită şi de

tristă in acelaşi timp. Pentru că ea nu se va simţi

niciodată aşa. Şi chiar dacă nu crezuse asta inainte,

acurn credea. Şi asta făcea totul şi mai rău.

- imi pare rău, dacă nu ţi-am părut fericită pentru

tine, azi-noapte, spuse Lucy incet. Dar sint. Foarte

fericită. A fost un şoc, atita tot. Atitea schimbări, toate

dintr-o dată.

- Dar schimbări bune, Lucy. Schimbări bune, spuse

Hermione cu ochi strălucitori.

Lucy işi dori să-i poată impărtăşi increderea. Vroia

să imbrăţişeze entuziasmul Hermionei, dar se simţea

copleşită. Doar că nu-i putea spune aşa ceva prietenei

ei. Nu acum. Cind ea strălucea de fericire.


Aşa incit Lucy zimbi şi spuse:

O să ai o viaţă frumoasă cu Richard.

Şi Lucy era convinsă de asta.

Hermione ii luă mina in amindouă miinile ei, strintlindo

cu putere, cu toată prietenia şi incintarea din ea.

Ah, Lucy, ştiu asta. li cunosc de atita vreme şi

nste fratele tău, şi m-a făcut intotdeauna să mă simt in

siguranţă. Bine, mai exact. Nu trebuie să-mi fac griji

(inspre ce crede despre mine. Probabil că tu i-ai povestit

totul, bunele şi relele, iar el tot crede că sint bună.

- Nu ştie că nu poţi să dansezi, recunoscu Lucy.

- Nu ştie? Hermione ridică din umeri. Atunci o să-i

•-pun. Poate că o să reuşească ei să mă inveţe. Are

talent la dans?


Hermione zimbi, cu un zimbet melancolic şi plin de

speranţă şi de veselie, in acelaşi timp:

- Vezi? Ne potrivim perfect. Totul devine cit se

poate de clar. imi este atit de uşor să vorbesc cu el iar

azi-noapte... Eu rideam şi el ridea şi totul părea atit

de... minunat. Nu-ţi pot explica cum trebuie.

Dar nu trebuia să-i explice. Lucy era ingrozită că

ştia exact ce vroia să spună Hermione.

- Şi apoi ne-am trezit in oranjerie şi era atit de

frumos, cu luna care lumina prin pereţii de sticlă. Totul

era atit de pătat de umbre şi lumini şi atit de inceţoşat

şi... şi apoi m-am uitat la el.

Ochii Hermionei deveniseră inceţoşaţi, privind in

gol şi Lucy ştia că era pierdută in reverie.

Pierdută şi fericită.

Şi Hermione continuă:

- M-am uitat la el şi el se uita la mine. Nu-mi puteam

lua privirile dintr-ale lui. Pur şi simplu nu puteam.

Şi apoi m-a sărutat. A fost... Nici măcar nu mă gindisem

la asta. Pur şi simplu s-a intimplat. A fost efectiv

lucrul cel mai firesc, mai minunat, de pe lumea asta.

Lucy incuviinţă din cap, tristă.

192 JULIA QUINN

- Mi-am dat seama că pină atunci nu inţelesesem

Cu domnul Edmonds - ah, mă credeam atit de violoni

indrăgostită de el, dar de fapt nu ştiam ce inseamnă

dragostea. Era atit de frumos şi mă făcea să mă slml

atit de innebunită, dar niciodată nu am tinjit să-l sănii

Niciodată nu m-am uitat la el dorindu-mi mai muli

pentru că...pentru că...

Pentru că ce? vroia Lucy să urle. Dar nu aven

energia să o facă.

- Pentru că locul meu nu era acolo, termina

Hermione incet, părind uluită, ca şi cum nu ar fi inţeles

acest lucru pină in clipa aceasta.

Lucy incepu dintr-o dată să se simtă foarte straniu

işi simţea muşchii tensionaţi şi avu cea mal

nebunească idee de a-şi stringe miinile in pumni. Co

vroia ea să spună? De ce spunea asta? Toată lumea

petrecuse atita timp să-i spună că dragostea ţinea do

magie, că era ceva sălbatic şi incontrolabil, care venea

ca un tunet.

Şi acum era altceva? Era doar o stare de bine?

Ceva dătător de pace? Ceva ce efectiv suna plăcut?

- Ce s-a intimplat cu muzica pe care ai auzit-o?

Cind i-ai văzut ceafa şi ai ştiut? se pomeni ea

intrebind.

Hermione ridică neajutorată din umeri.

- Nu ştiu. Dar in locul tău, nu aş avea incredere in

aşa ceva.

Lucy inchise ochii in agonie. Nu avea nevoie de

avertismentul Hermionei. Niciodată nu ar fi crezut in

genul acesta de sentimente. Ea nu era genul care

memorează sonete de dragoste şi niciodată nu va fi.

Dar in celălalt gen - cel cu risul, cu starea de bine, cu

senzaţia de plăcut - in el ar crede cit ai clipi din ochi.

Şi Dumnezeule Mare, asta simţise ea cu domnul

Bridgerton.

Toate astea şi muzică, totodată.

Lucy simţi cum i se scurge singele din obraji. Ea

auzise muzică, atunci cind il sărutase. Fusese o


■ulovarată simfonie. Cu crescendouri avintate şi per-

OUţie puternică şi chiar acea bătaie discretă, in fundal,

im care nu o distingi niciodată pină cind nu izbucneşte

pi nu preia ritmul inimii.

Lucy plutise. Zumzăise. Ea simţise toate acele lucruri

pe care Hermione spusese că le simţise cu

domnul Edmonds - şi tot ce spusese că simţise cu

Uichard.

Totul, cu o singură persoană.

Era indrăgostită de el. Era indrăgostită de Gregory

llridgerton. Conştientizarea acestui lucru nu putea fi ■

mai clară... sau mai crudă.

- Lucy? o strigă Hermione ezitant. Şi din nou -

Lucy?

- Cind are loc nunta? intrebă Lucy abrupt. Pentru

că schimbarea subiectului era singurul lucru pe care-l

putea face. Se intoarse, uitindu-se direct la Hermione

şi infruntindu-i privirea pentru prima oară de cind

incepuseră să vorbească.

- Aţi inceput să faceţi planuri? Va avea loc in

Fenchley?

Detalii. Detalile erau salvarea. intotdeauna fuseseră.

Expresia Hermionei deveni confuză, apoi preocupată,

apoi spuse:

- Nu... Ei cred că o să se ţină la Abbey. Este mai

mare. Şi... eşti sigură că te simţi bine?

- Cit se poate de bine, spuse Lucy energic şi

sunase optimist, aşa că poate chiar o să inceapă să se

şi simtă astfel.

- Dar nu mi-ai spus cind va fi.

- Ah. Curind. Mi s-a spus că azi-noapte se mai

aflau şi alţi oameni in apropierea serei. Nu sint sigură

ce s-a auzit -sau s-a spus - dar birfele au inceput, aşa

că va trebui să ne grăbim.

Hermione ii oferi un zimbet dulce.

- Dar nu-mi pasă. Şi cred că nici lui Richard.

Lucy se intrebă care dintre ele va ajunge mai

repede la altar.

194 JULIA QUINN

Spera că Hermione.

Se auzi un ciocănit in uşă. Era o subretă urmata dt>

doi valeţi, să ia cuierele lui Lucy.

- Richard vrea să fie cit mai repede, spuse Lucy,

deşi nu-şi văzuse fratele, de azi-noapte. Probabil cn

Hermione ştia mai multe decit ea, despre planurile lor

Conducind-o spre uşă, Hermione spuse:

- Gindeşte-te, vom fi amindouă contese. Eu, du

Fennsworth şi tu, de Davenport. Ce impresie o sn

facem, noi două.

Lucy ştia că Hermione incerca să o inveselească,

aşa că recurse la toată energia ei ca să-şi forţezo

zimbetul să-i ajungă la ochi, cind spuse:

- O să fie foarte amuzant, nu?

Hermione ii luă mina şi i-o strinse tare.

- Ah, o să fie, Lucy. O să vezi. Sintem la inceputul

unei noi zile care o să fie strălucitoare, desigur. Lucy işi

imbrăţişă prietena. Era singurul mod la care se putea

gindi, ca să-şi ascundă faţa. Pentru că de data

aceasta nu mai reuşi să mimeze un zimbet.

Gregory o găsi la timp. Lucy se afla pe aleea din

faţă, in mod surprinzător singură, cu excepţia

servitorilor care se foiau prin jur. ii putea vedea profilul,

cu bărbia uşor ridicată in sus, in timp ce supraveghea

urcarea cuferelor ei in trăsură. Părea... calmă. Sub

control atent.

- Lady Lucinda, strigă el.

Mai intii incremeni, apoi se intoarse spre el. Şi cind

o făcu, ochii ei păreau indureraţi.

- Mă bucur că v-am prins, spuse el, deşi nu mai era

sigur de asta. Ea nu părea fericită că il vede. Iar el nu

se aşteptase la asta.

- Domnule Bridgerton, spuse ea. Buzele ei se

ridicară puţin la colţuri, ca şi cum ar fi vrut să

zimbească.


Existau o sută de alte lucruri pe care el le-ar fi putut

i.pune, dar el il alese, fireşte, pe cel mai neinsemnat şi

mai evident.

- Plecaţi?

- Da. Richard vrea să plecăm devreme, spuse ea

după cea mai scurtă pauză.

Gregory se uită in jur.

- Este aici?

- Nu incă. Presupun că işi ia rămas bun de la

Hermione.

- Ah. Da.

Apoi Gregory işi drese glasul.

- Desigur.

Se uită la ea şi ea se uită la el şi rămaseră tăcuţi.

Stinjenitor.

- Am vrut să spun că imi pare rău, spuse el.

Ea... ea nu zimbi. Nu ştia ce vroia să spună expresia

ei, dar nu era un zimbet.

- Desigur, spuse ea.

Desigur? Desigur?

- Vă accept scuzele. Lucy se uită discret peste

umăr. Vă rog, nu vă mai gindiţi la asta.

Era ce trebuia ea să spună, fireşte, dar asta nu il

linişti pe Gregory. El o sărutase şi fusese minunat şi

dacă el dorea să-şi amintească, al naibii să fie dacă nu

o va face.

- Vă voi mai vedea la Londra? intrebă el.

Lucy işi ridică atunci privirea spre el, şi ochii lor se

intilniră in sfirşit. Căuta ceva. Căuta ceva in el şi

Gregory işi spunea că nu găsise.

Lucy arăta prea sobră, prea obosită.

Prea nu ca ea.

- Probabil că da. Dar nu va fi la fel. Sint logodită, ştiţi.

- Ca şi logodită, ii aminti el zimbind.

- Nu. Lucy scutură din cap, incet, resemnată.Acum

sint cu adevărat. Pentru asta a venit Richard, să mă

ducă acasă. Unchiul meu a finalizat inţelegerea.

196 JULIA QUINN

Presupun că anunţurile vor fi citite foarte curind. Toiul

este reglat.

Buzele lui Gregory se desfăcură a surpriză.

- inţeleg, spuse el şi mintea ii alerga. Şi ii alerga ţ*l

ii alerga, fără să ajungă nicăieri. Şi apoi adăugii,

pentru că ce altceva putea să spună?

- Vă doresc tot binele din lume.

Ea inclină din cap, apoi arătă spre pajiştea larga,

verde, din faţa casei.

- Cred că o să fac o plimbare prin grădină. Ma

aşteaptă o călătorie lungă.

- Desigur. Şi Richard se inclină politicos. Ea nu i

dorea compania. Nu ar fi putut fi mai clară,nici daca

i- ar fi spus-o direct.

- A fost o plăcere să vă cunosc, spuse ea. Ochii ei

ii prinseră pe ai lui şi pentru prima oară de la inceputul

conversaţiei a văzut-o, a văzut tot ce se afla in ea, cit

era de obosită şi de rănită.

Şi văzu că ea işi lua la revedere.

- imi pare rău... Lucy se intrerupse, se uită intr-o

parte. La un perete din piatră.

- imi pare rău că totul nu a ieşit aşa cum aţi sperat.

Mie nu, işi spuse el şi işi dădu seama că era

adevărat. Avu brusc o imagine a vieţii lui ca soţ şi soţie,

alături de Hermione Watson şi se simţi...

Plictisit.

Dumnezeule Mare, cum de işi dădea abia acum

seama de asta? El şi domnişoara Watson nu erau

deloc potriviţi şi de fapt, scăpase ca prin urechile

acului.

Poate că data viitoare cind va avea probleme de

inimă, nu va mai trebui să aibă incredere in judecata

lui, dar asta era de preferat unei căsnicii plictisitoare.

Probabil că trebuia să-i mulţumească lui Lady Lucinda

pentru asta, deşi nu prea ştia bine de ce. Ea nu il

impiedicase să se căsătorească cu domnişoara

Watson; de fapt, il incurajase cu orice ocazie.


Dar intr-un fel, ea era responsabilă pentru faptul că

•ii a recăpătat judecata. Dacă era un singur lucru ade-

.ir.it in dimineaţa asta, care trebuia ştiut, acesta era.

I ucy arătă din nou spre peluză şi spuse:

Mă duc să-mi fac plimbarea.

El işi inclină capul in chip de salut şi o privi indepfirtinduse.

işi strinsese părul intr-un coc, şuviţele

blonde captind razele de soare, ca mierea şi untul.

Stătu aşa o vreme, nu pentru că se aştepta ca ea

a se intoarcă şi nici pentru că spera ca ea să o facă.

Doar pentru orice eventualitate.

Pentru că ea ar putea face asta. S-ar putea intoarce

•,l ar putea avea ceva să-i spună şi atunci el i-ar putea

nispunde şi ea ar putea...

Dar ea nu s-a intors. Continua să meargă. Nu s-a

intors, nu s-a uitat inapoi şi ei işi petrecu ultimele

minute privindu-i spinarea şi ceafa. Şi singurul lucra la

care se putea gindi era...

Că ceva nu era cum trebuie.

Dar in ruptul capului, nu ştia ce anume.

CAPITOLUL 13

in care Eroina Noastră işi intrevede viitorul

O lună mai tîrzia

Mincarea era excelentă, aranjamentul mesei,

magnific, ambientul, dincolo de opulenţă.

Şi totuşi, Lucy se simţea nefericită.

Lordul Haselby şi tatăl lui, Contele de Davenport,

veniseră la Fennsworth House pentru cină. Fusese

ideea lui Lucy, lucru pe care ea il resimţea acum

dureros de ironic. Nunta urma să aibă loc doar peste o

săptămină şi totuşi, pină in seara aceasta, incă nu-şi

văzuse viitorul soţ. Oricum, nu de cind căsătoria

devenise iminentă.

Sosise la Londra impreună cu unchiul ei in urmă cu

paisprezece zile şi după unsprezece zile in care nici

măcar nu-şi intrezărise menitul, işi intrebase unchiul

dacă nu ar putea organiza un fel de intilnire. Unchiul ei

păruse mai curind iritat, deşi, de asta Lucy era sigură,

el nu ar fi considerat pretenţia aceasta drept o

nebunie. Nu, simpla ei prezenţă era suficientă să-i

stirnească această stare. Lucy stătea in faţa lui iar el

fusese obligat să-şi ridice privirea spre ea.

Unchiul Robert ura să fie intrerupt.

Dar, cel puţin aparent, inţelesese inţelepciunea de

a permite viitorului cuplu să-şi spună citeva cuvinte


inainte de a se intilni la biserică, aşa incit ii spusese

ni urt că va face aranjamentele necesare.

innebunită de mica ei victorie, Lucy il mai rugase şi

≪ivi permită să participe la unul dintre nenumăratele

≪venimente sociale, care aveau loc, practic, chiar

ilnturi de casa lor. Sezonul social londonez incepuse

’il in fiecare seară Lucy stătea la fereastra ei privind

defilarea atelajelor elegante. Una dintre petreceri

avusese loc chiar vizavi de Casa Fennsworth, peste

drum de St.James’s Square. Şirul de trăsuri şerpuise

In jurul scuarului şi Lucy işi stinsese luminările din

cameră, pentru ca silueta ei să nu fie văzută la

loreastră, in timp ce privea evenimentele. Un număr

do participanţi devenise nerăbdător din cauza

nşteptării şi cum vremea era frumoasă, coboriseră toţi

din trăsuri, in partea dinspre ea a scuarului şi

străbătuseră pe jos restul drumului.

Lucy işi spusese că nu vroia decit să vadă toaletole,

dar in inima ei ştia adevărul.

Ea se uita după domnul Bridgerton.

Nu ştia ce ar fi făcut dacă efectiv l-ar fi văzut.

Probabil că s-ar fi ascuns imediat. El trebuia să ştie că

aceasta era casa ei şi cu siguranţă că va fi suficient de

curios să arunce o privire spre faţadă, deşi prezenţa ei

la Londra nu era larg cunoscută.

Dar el nu participase la petrecerea aceea sau dacă

da, probabil că trăsura lui il depusese chiar in faţa

treptelor de la intrare.

Sau poate că nici nu se afla la Londra. Lucy nu

avea de unde să ştie. Ea era ostatică in casă,

impreună cu unchiul ei şi cu mătuşa ei in virstă şi uşor

surdă, Harriet, care fusese adusă aici pentru păstrarea

convenienţelor. Lucy ieşea din casă ca să meargă la

croitoreasă şi să-şi facă plimbările in parc, dar in rest

era mereu singură, cu un unchi care nu vorbea cu ea

şi cu o mătuşă care nu o putea auzi.

Deci nu prea avea parte de birfe. Despre Gregory

Bridgerton sau despre oricine altcineva.

200 JULIA QUINN

Şi chiar in rarele ocazii cind se intilnea cu clrmv*

cunoscut, evident că nu putea să întrebe do ni

Oamenii ar fi crezut că o interesa persoana lui, c<mm

ce era adevărat, dar nimeni nu putea şti asta.

Doar se mărita cu altcineva. intr-o săptămina. Şl

chiar dacă nu ar fi fost aşa, Gregory Bridgerton m ii

dăduse nici un semn că ar fi interesat să-i ia locul Im

Haselby.

O sărutase, era adevărat şi păruse preocupat (Im

binele ei, dar chiar dacă el credea că un sănii

presupunea neapărat o cerere in căsătorie, nu lăsau≪

cituşi de puţin de inţeles acest lucru. El nu ştiuse cA

angajamentul ei faţă de Haselby fusese finalizat - nu,

cind o sărutase şi nici a doua zi dimineaţă, cind

stătuseră stinjeniţi pe alee. Nu putea crede decit cn

sărutase o fată care nu era cituşi de puţin angajata

Pur şi simplu nu puteai face un astfel de gest decii

dacă erai gata şi dornic să păşeşti spre altar.

Dar nu Gregory. Cind ea ii spusese, pină la urma,

el nu păruse şocat. Nici nu se arătase măcar uşor

nefericit. Nu existaseră scuze sau vreo incercare de a

ieşi din situaţie. Tot ce văzuse pe chipul lui - şi se

uitase, ah, cit se uitase - era... nimic.

Chipul lui, ochii lui -fuseseră aproape inexpresivi.

Poate o urmă de surpriză, dau nu părere de rău sau

uşurare. Nimic care să indice că mariajul ei insemna

ceva pentru el, intr-un fel sau altul.

Ah, nu credea despre el că era un ticălos şi era

convinsă că s-ar fi căsătorit cu ea dacă ar fi fost

necesar. Dar cum nimeni nu-i văzuse, pentru restul

lumii nu se petrecuse nimic intre ei.

Nu existau consecinţe. Pentru nici unul dintre ei.

Dar nu ar fi fost drăguţ dacă el ar fi părut măcar

puţintel trist? O sărutase şi pămintul se cutremurase -

precis că simţise şi el asta. Şi nu ar fi trebuit ca el să

vrea mai mult? Nu ar fi trebuit să-şi dorească, dacă nu

să se căsătorească cu ea, cel puţin să aibă

posibilitatea de a o face?


iu schimb, el spusese „vă doresc tot binele” şi

mivintele sunaseră definitive. in timp ce stătea acolo,

Unnarind incărcarea cuferelor ei in trăsură, simţise

lium i se fringe inima. Simţise, efectiv, in piept. O durută.

Şi in timp ce se indepărta de el, durerea devenise

iul mai mare, apăsind-o şi strivind-o, pină cind crezu

• !i o să-i ia răsuflarea. işi inteţise pasul cit putuse de

mult, păstrindu-şi totuşi mersul normal şi in final

Hnduse colţul şi se lăsase pe o bancă, ascunzindu-şi

lata in miini.

Şi rugindu-se să nu o vadă nimeni.

Dorise să se uite inapoi. Dorise să-l mai intrezărească

o ultimă oară şi să-i memoreze postura -

tulul acela unic in care stătea el in picioare, cu miinile

Iu spate, cu piciorele uşor indepărtate. Lucy ştia că

mite de bărbaţi stăteau la fel, dar la el era altfel. Putea

f.A stea cu spatele, la metri şi metri distanţă şi tot ar fi

ştiut că era el.

Şi mersul lui era altul, uşor degajat şi nepăsător, ca

;,;i cum o mică parte din inima lui rămăsese la virsta de

yapte ani. Era in umeri, poate in coapse - genul de

lucru pe care nimeni nu-l observa, dar Lucy fusese

intotdeauna preocupată de detalii.

Dar nu se uitase inapoi. Asta nu ar fi făcut lucrurile

decit şi mai rele. Probabil că el nu se uita după ea, dar

dacă da...şi ar fi văzut-o intorcindu-se...

Ar fi fost devastator. Nu era sigură de ce, dar aşa ar

fi fost. Nu a vrut ca el să-i vadă faţa. Reuşise să se

stăpinească in timpul conversaţiei lor, dar imediat

după plecarea ei, clacase. Buzele i se despărţiseră,

incepuse să inspire prelung şi avea senzaţia că se

golea pe dinăuntru.

A fost cumplit. Şi nu a vrut ca el să o vadă astfel,

in plus, el nu era interesat. Se scuzase pentru

sărut. Ea ştia că asta era ce trebuia el să facă;

societatea o dicta (asta, sau o rapidă călătorie spre

altar). Oricum, o duruse. Ar fi vrut ca el să simtă măcar

202 JULIA QUINN

o părticică din ce simţea ea. Nu că asta ar fi dus Iu

ceva, dar ar fi făcut-o pe ea să se simtă mai bine.

Sau poate mai rău.

Dar pină la urmă, nu conta. Nu conta ce ştia sau nu

inima ei, de vreme ce tot nu putea face nimic. La co

bun sentimentele, dacă nu le puteai folosi spre un final

tangibil? Trebuia să fie practică. Aşa era ea. Aceasta

era unica ei constantă intr-o lume care se invirtea mull

prea repede pentru ca ea să se simtă bine.

Şi totuşi - aici la Londra - dorea să-l vadă. Era o

prostie şi era o nebunie şi era mai mult ca sigur o

nesăbuinţă, dar totuşi, ea dorea asta. Nici măcar nu

trebuia să vorbească cu el. De fapt, probabil că nu va

trebui să vorbească cu ei. Dar o privire...

O privire nu ar face rău nimănui.

Dar cind il rugase pe unchiul Robert să-i permită sa

participe şi ea la o petrecere, el refuzase, spunind ca

nu avea rost să cheltuiască timp şi bani pentru un

sezon, cind ea era deja in posesia speratului rezultat

- o cerere in căsătorie.

in continuare, o informase că Lordul Davenport

dorea ca ea să fie introdusă in societate ca Lady

Haselby, nu ca Lady Lucinda Abernathy. Lucy nu prea

inţelegea de ce era atit de important acest lucru, mai

ales că o parte din membrii societăţii o cunoşteau deja

ca Lady Lucinda Abernathy, atit de la şcoală cit şi de

la „şlefuirea” ei şi a Hermionei, din primăvara aceasta.

Dar unchiul Robert ii arătase (in stilul lui inimitabil,

adică fără un cuvint) că interviul se terminase şi işi

intorsese deja atenţia spre hirtiile de pe birou.

O clipă, Lucy rămăsese locului. Dacă i-ar fi pronunţat

numele, probabil că el şi-ar fi ridicat privirea.

Sau poate că nu. Dar dacă o făcea, răbdarea lui ar fi

fost foarte firavă şi ea s-ar fi simţit neimportantă şi

oricum nu ar fi primit nici un răspuns la intrebările ei.

Aşa că ea işi inclinase doar capul şi ieşise din

incăpere. Deşi numai cerul ştia de ce se obosise să-şi


incline capul. Unchiul Robert nu se mai uita niciodată

la ea, odată ce o concedia.

Şi iat-o acum aici, la cina pe care chiar ea o solicitase,

dorindu-şi - cu fervoare - să nu fi deschis

niciodată gura despre aşa ceva. Haselby era in regulă,

chiar cit se poate de plăcut. Dar tatăl lui...

Lucy se ruga să nu trebuiască să locuiască la

reşedinţa Davenport. Te rog, te rog, fă ca Haselby să

aibă propria lui casă.

in Wales. Sau poate in Franţa.

După ce Lordul Davenport se plinsese de vreme,

de Camera Comunelor şi de operă (pe care le găsise,

respectiv, ploioasă, plină de idioţi şi Dumnezeule, nici

măcar în engleză!), se intorsese spre ea, cu un ochi

critic.

Lucy avusese nevoie de toată dirzenia ei ca să nu

se ţină de ceva, cind se aplecase asupra ei. Arăta ca

un peşte uriaş, cu ochi bulbucaţi şi buze groase,

cărnoase. Sincer, Lucy nu ar fi fost surprinsă dacă şiar

fi sfişiat cămaşa ca să-şi arate branhiile şi solzii.

Şi atunci...aahh... se cutremură doar amintindu-şi.

Se apropie mai mult de ea, atit de aproape de ea incit

respiraţia lui puturoasă ii invăluise faţa.

Ea stătea in picioare, ţeapănă, cu ţinuta aceea

perfectă care ii fusese inculcată de la naştere.

ii ceruse să-şi arate dinţii.

Fusese umilitor.

Lordul Davenport o controlase ca pe o iapă de

prăsilă, mergind atit de departe incit ii pusese miinile

pe coapse ca să-i măsoare potenţialul de a naşte

copii! Lucy oftase şi se uitase innebunită la unchiul ei,

dar acesta privea inexpresiv şi decis, intr-un loc care

nu era faţa ei.

Şi acum, că se aşezaseră la masă... Dumnezeule

Mare! Lordul Davenport o interoga. ii pusese toate

intrebările posibile despre sănătatea ei, acoperind

zone despre care era sigură că nu erau potrivite pentru

204 JULIA QUINN

o conversaţie mixtă şi apoi, exact cind credea cfi ■ h

fusese mai rău trecuse...

- Ştii tabla inmulţirii?

Lucy clipi.

- Poftim?

- Tabla inmulţirii. Cu şase, cu şapte, spuso ≪i

pierzindu-şi răbdarea.

O clipă, Lucy nu putu scoate un cuvint. Vroia do Im

ea să facă matematică?

- Desigur, biigui ea. Se uită din nou la unchiul ol,

care continua să manifeste cel mai decis dezinteres

- Arată-mi. Cu şapte ar fi perfect.

- Eu... ah... Disperată, incercă să surprindă măc .u

privirea mătuşii Harriet, care insă habar nu avi tu

despre ce se discuta şi de fapt nu scosese un cuyiflt

de la inceputul serii.

- Tată, chiar vrei să...il intrerupse Haselby,

- Nu este vorda decit despre procreere. Viitoul

familiei se află in pintecele ei. Avem dreptul să ştim cu

luăm, spuse Lordul Davenport, clar.

Lucy căscă gura. Apoi işi dădu seama că işi dusesu

mina la burtă. Şi-o retrase repede. Ochii ei se mutau

repede de la tată la fiu şi inapoi, neştiind dacă trebuia

sau nu să spună ceva.

- Chiar dacă ultimul lucru pe care-l doreşti este o

femeie care gindeşte prea mult, tot ar trebui să fie in

stare să facă ceva atit de elementar ca inmulţirea.

Dumnezeule Mare, fiule, gindeşte-te la ramificaţii.

Lucy se uită la Haselby. Acesta se uită la ea.

Scuzindu-se.

Lucy inghiţi şi inchise ochii, să-şi adune puterile.

Cind şi-i redeschise, Lordul Davenport se uita ţintă la

ea, cu buzele intredeschise şi Lucy inţelese că el vroia

să mai spună ceva, ceea ce efectiv nu mai putea

suporta şi atunci...

- Şapte, paisprezece, douăzeci şi unu, izbucni ea,

nepermiţindu-i să vorbească.

- Douăzeci şi opt, treizeci şi cinci, patruzeci şi doi...


Se intreba cum ar reacţiona ei dacă s-ar impotmoli.

Ai anula căsătoria?

Patruzeci şi nouă, cincizeci şi şase...

bra tentant. Atit de tentant.

Şaizeci şi trei, şaptezeci, şaptezeci şi şapte...

Se uită la unchiul ei. Unchiul ei minca. Nici măcar

nu se uita la ea.

- Optzeci şi doi, optzeci şi nouă...

- Eh, ajunge, anunţă Lordul Davenport, intervenind

axact peste optzeci şi doi.

Senzaţia şugubeaţă din pieptul ei dispăru repede.

Se revoltase - probabil pemtru prima oară in viaţa ei -

şi nimeni nu observase. Aşteptase prea mult.

Se intreba ce altceva ar mai fi trebuit să facă.

- Bună treabă, spuse Haselby cu un zimbet

incurajator.

Lucy reuşi să-i zimbească şi ea. El chiar nu era rău.

De fapt, dacă nu ar fi existat Gregory, l-ar fi considerat

o alegere perfectă. Haselby era poate puţin prea slab,

de fapt chiar era puţin prea slab, dar asta nu era un

motiv serios să se plingă. Mai ales că personalitatea

lui - categoric aspectul cel mai important al

personalităţii unui bărbat - era perfect agreabilă.

Reuşiseră să schimbe citeva cuvinte inainte de cină,

in timp ce tatăl lui discuta politică cu unchiul ei şi

fusese efectiv fermecător. Făcuse o glumă seacă,

oarecum ocolită, despre tatăl lui, insoţită de o rotire a

ochilor, care o făcuse pe Lucy să chicotească.

Sincer, nu avea de ce să se plingă.

Şi nu se plingea. Nu se va plinge. Doar că işi dorea

altceva.

- Presupun că te-ai achitat cum trebuie la colegiul

Miss Moss’s ? se interesă Lordul Davenport, făcind

ochii suficient de mici ca intrebarea lui să nu pară

cumva prietenoasă.

- Da, desigur, răspunse Lucy clipind surprinsă.

Crezuse că discuţia deviase de la ea.

206 JULIA QUINN

Lordul Davenport spuse, mestecind o bucată du

miel:

- Excelentă instituţie. Ei ştiu exact ce ar trebui şi co

nu ar trebui să ştie o domnişoară. Fiica lui Winslow .≪

fost acolo. Şi a lui Fordham.

- Da, şopti Lucy, de vreme ce un răspuns părea

necesar. Sint amindouă fete foarte drăguţe, minţi ea.

Sybilla Winslow era un mic tiran uricios, care credea

că era foarte amuzant să le ciupească de braţe pe

fetele mai mici.

Dar pentru prima oară in seara aceea, Lordul

Davenport păru să fie mulţumit de ea.

- inseamnă că le cunoşti bine? intrebă el.

- Ăă... oarecum. Lady Joanna era puţin mai mare,

dar şcoala este destul de mică. Efectiv nu poţi să nu le

cunoşti pe toate fetele.

- Bine. Lordul Davencourt dădu din cap aprobator

şi maxiliarele ii tremurară in mişcare.

Lucy incercă să nu se uite.

- Aceştia sint oamenii pe care trebuie să-i cunoşti.

Legăturile pe care trebuie să le cultivi, continuă el.

Lucy incuviinţă indatoritor, făcindu-şi totodată o

listă mentală a tuturor locurilor unde ar prefera ea să

fie. Paris, Veneţia, Grecia, deşi oare acestea nu se

aflau in război? Nu conta. Ar prefera totuşi Grecia.

- ...Responsabilitatea faţă de nume.... anumite

standarde comportamentale...

Oare in Orient era foarte cald? Admirase intotdeauna

vazele chinezeşti.

Nu vor tolera nici o deviere de la...

Cum se chema partea aceea infiorătoare a

oraşului? St.Giles? Da, chiar şi locul acela era de preferat.

-... Obligaţii. Obligaţii!

Acest ultim cuvint fu insoţit de un pumn in masă,

provocind zornăitul argintăriei şi făcind-o pe Lucy să

sară de pe scaun. Chiar şi mătuşa Harriet işi ridică

privirea din mincare.


Lucy redeveni atentă şi pentru că toţi ochii erau

aţintiţi asupra ei, spuse:

-D a ?

Lordul Davenport se aplecă in faţă, aproape

ameninţător:

- intr-o zi vei deveni Lady Davenport. Vei avea

obligaţii. Multe obligaţii.

Lucy işi intinse buzele, exact cit să pară un răspuns.

Dumnezeule, cind se va sfirşi seara aceasta?

Lordul Davenport continuă, aproape strigind

infricoşător:

- Nu-ţi poţi trata cu uşurinţă responsabilităţile. Mă

inţelegi?

Lucy se intrebă ce s-ar intimpla dacă şi-ar prinde

capul in palme şi ar striga:

Dumnezeule Mare, încetează cu tortura asta!

Da, işi spuse ea aproape analitic, asta l-ar putea

opri. Poate că ar considera că nu e intreagă la minte şi...

- Desigur, Lord Davenport, se auzi ea spunind.

Era o laşă. O laşă nenorocită.

Şi atunci, ca şi cum ar fi fost un fel de păpuşă

acţionată de vint, Lordul Davenport se lăsă pe spate in

scaun, perfect stăpin pe el şi spuse, ştergindu-se cu

şervetul la gură:

- Mă bucur să aud asta. Sint liniştit să văd că incă

se mai invaţă deferenţa şi respectul, la Miss Moss’s.

Nu regret că am ales să fii trimisă acolo.

Lucy scăpă furculiţa din mină.

- Nu am ştiut că dumneavoastră aţi făcut

aranjamentele.

- Trebuia să fac ceva, mormăi el privind-o ca şi cum

ar fi fost slabă cu duhul. Nu aveai o mamă care să te

pregătească cum trebuie pentru rolul tău in viaţă.

Există lucruri pe care este obligatoriu să le cunoşti ca

să fii contesă. Indeminări pe care trebuie să le posezi.

- Desigur, spuse ea cu deferenţă, decizind că un

spectacol de absolută resemnare şi ascultare ar fi cea

mai bună cale de a pune capăt torturii.

208 JULIA QUINN

- Ăă... şi vă mulţumesc.

- Pentru ce? intrebă Haselby.

Lucy se intoarse spre logodnicul ei. Care păreu

sincer mirat.

- Pentru că m-a trimis la Miss Miss’s, explică en

direcţionindu-şi cu grijă răspunsul spre Haselby. Poatn

dacă nu se uita la Lordul Davenport, acesta ar putea

uita de prezenţa ei.

- inseamnă că ţi-a plăcut acolo, da? intreba

Haselby.

- Da, foarte mult, răspunse ea, surprinsă oarecum

să-şi dea seama cit de plăcut era să i se pună o

intrebare politicoasă.

- A fost minunat. Am fost extrem de fericită acolo.

Haselby deschise gura să răspundă, dar spre

groaza lui Lucy, vocea care se auzi era cea a tatălui

său, Lordul Davenport, care tună:

- Nu este vorba despre ce anume face fericit pe

cineva!

Lucy nu-şi^putu lua ochii de la gura incă deschisă a

lui Haselby. intr-adevăr, işi spuse ea intr-un straniu

moment de calm absolut, afirmaţia fusese aproape

înfricoşătoare.

Haselby inchise gura şi se intoarse spre tatăl lui, cu

un zimbet incordat.

- Atunci despre ce este vorba? il intrebă el şi Lucy

nu putu să nu fie impresionată de totala lipsă de

neplăcere din vocea lui.

- Este despre ce anume invaţă cineva acolo,

răspunse tatăl lui dind cu pumnul in masă, in modul

cel mai necuviincios cu putinţă.

- Şi despre prietenii pe care ţi-i alegi acolo.

- Da, eu am invăţat tabla inmulţirii, interveni Lucy

incet, nu că ar fi ascultat-o cineva.

- O să fie contesă! Contesă! tună Lordul Davenport.

Haselby işi privi netulburat tatăl.

- O să fie contesă cind o să mori tu, spuse el incet.

Lucy căscă gura.


Iar Haselby continuă, băgindu-şi o minusculă

bucată de peşte in gură:

- Deşi, sincer, asta nu o să mai conteze pentru tine, nu?

Lucy se intoarse spre Lordul Davenport, cu ochii mari.

Contele se inroşise la faţă. Era o culoare oribilă -

furioasă, intunecoasă şi adincă, părind şi mai cumplită

din cauza venei care i se zbătea la timpla stingă. Se

holba la Haselby, cu ochii micşoraţi de furie. Nu era

maliţie in ei, nici dorinţa de a răni sau de a face rău,

dar deşi nu avea nici cea mai mică logică, Lucy putea

jura că in clipa aceea Davenport işi ura fiul.

Iar Haselby spuse:

- Ce vreme frumoasă avem.

Şi zimbi.

Zimbi!

Lucy rămase cu gura căscată la el. Ploua, şi asta

de zile intregi. Dar ca să fie mai la obiect, el chiar nu

observase că tatăl lui se afla la un pas de apoplexie?

Lordul Davenport părea gata să scuipe şi Lucy era

sigură că ii auzea dinţii scrişnind.

Şi atunci, in timp ce incăperea pulsa efectiv de

furie, unchiul Robert intrerupse pauza.

- Sint incintat că am decis ca nunta să aibă loc aici,

la Londra, spuse el cu o voce egală şi blajină, cu o

urmă de finalizare in ea, ca şi cum ar fi spus - Chestia

asta este deci lămurită.

Şi continuă, in timp ce toţi ceilaţi incercau să-şi

recapete calmul:

- Fennsworth s-a căsătorit la Fennsworth Abbey,

acum două săptămini şi foarte puţină lume a reuşit să

fie prezentă. Iar dacă privim mult in urmă, cred că

ultimii şapte conţi s-au căsătorit la reşedinţele lor.

Lucy suspectase că motivul absenţei participanţilor

la nuntă fusese de fapt natura grabnică a evenimentului,

dar nu era momentul acum să se gindească

la asta. Iar ei ii plăcuse mult ceremonia, in ciuda

caracterului ei restrins. Richard şi Hermione fuseseră

atit de fericiţi şi toţi cei prezenţi veniseră din dragoste

210 JULIA QUINN

şi prietenie. Fusese cu adevărat o ocazie plină do

bucurie.

Asta, pină la plecarea la Brighton, a doua zi, in

voiajul lor de nuntă. Lucy nu se simţise niciodată atit

de nefericită şi de singură ca in momentele acelea po

alee, stind şi făcindu-le cu mina.

Se vor intoarce curind, işi reaminti ea. inainte de

propria ei nuntă. Hermione va fi singura ei domnişoară

de onoare şi Richard va fi cel ca o va conduce la altar.

intre timp o avea pe mătuşa Harriet să-i ţină

companie. Şi pe Lordul Davenport. Şi pe Haselby, care

era fie extraordinar de inteligent, fie complet nebun.

Un gilgiit de ris - ironic, absurd şi total nepotrivit -

ii apăsă gitul, scăpindu-i prin nas cu un fornăit

neelegant.

- Eh? mormăi Lordul Davenport.

- Nu-i nimic, se grăbi ea să spună, cit putu mai

bine. O bucăţică de mincare. Poate un oscior de

peşte.

Era aproape comic. Chiar ar fi fost amuzant, dacă

ar fi citit asta intr-o carte. Ar fi trebuit să fie o satiră,

decise ea, pentru că in mod sigur nu era o poveste de

dragoste.

Şi nu putea suporta gindul că s-ar putea transforma

intr-o tragedie.

Se uită in jurul mesei la cei trei bărbaţi care ii

construiau viaţa. Iar ea va trebui să se descurce cit

putea mai bine. Nimic altceva nu putea face. Nu avea

rost să rămină nefericită, oricit de greu i-ar fi fost să

privească spre partea luminoasă. Şi sincer, putea fi şi

mai rău.

Aşa incit făcu ce ştia ea mai bine şi incercă să

privească totul din punct de vedere practic, trecind in

revistă toate modurile in care viaţa ei ar fi putut fi mai

rea. Dar chipul lui Gregory Bridgerton continua să-i

apară in minte - deopotrivă cu toate modurile in care

viaţa ei ar fi putut fi mai bună.

CAPITOLUL 14

in care Eroul şi Eroina Noastră se reunesc

şi păsările Londrei sint in extaz

Cind o văzu Gregory chiar aici, in Hyde Park, in

prima lui zi inapoi la Londra, primul său gind a fost...

Da, fireşte.

I se părea cit se poate de firesc să o intilnească pe

Lucy Abernathy in ceea ce era practic prima lui oră de

plimbare prin Londra. Nu ştia de ce; nu existau

motivaţii logice ca drumurile lor să se incrucişeze. Dar

se gindise mult la ea de cind se despărţiseră, in Kent.

Şi chiar dacă o mai credea incă la Fennsworth, era

ciudat de nesurprins că ea era prima faţă cunoscută

pe care o vedea de la intoarcerea lui, după o lună de

şedere la ţară.

Sosise in seara precedentă, neobişnuit de obosit

după o călătorie lungă pe drumuri inundate şi se

dusese direct la culcare. Cind s-a trezit - mai devreme

decit de obicei - lumea era incă udă de ploi, dar

soarele răzbătuse şi strălucea puternic.

Gregory se imbrăcase şi ieşise imediat. ii plăcea

mirosul curat al aerului după o ploaie bună, furtunoasă

- chiar şi in Londra. Nu, mai ales in Londra. Era

singura dată cind oraşul mirosea astfel - dens şi

proaspăt, aproape a frunze.

212 JULIA QUINN

Gregory avea un apartament minuscul intr-o clădiro

micuţă, cochetă, din Marylebone şi cu toate ca

mobilierul era puţin şi simplu, ii plăcea efectiv locul. So

simţea acasă.

Fratele şi mama lui il invitaseră de nenumărate ori

să se mute la ei. Prietenii lui ziceau că e nebun ca

refuză; ambele rezidenţe erau considerabil mal

opulente şi mai bine mobilate decit umilul lui adăpost.

Dar el prefera independenţa. Nu că l-ar fi deranjat

faptul că ei ii spuneau mereu ce avea de făcut - ei

ştiau că tot nu-i asculta şi el ştia că nu-i asculta, dar in

general fiecare răminea in limite fireşti.

Ceea ce nu putea el tolera, erau privirile scrutătoare.

Chiar dacă mama lui pretindea că nu se

interferează in viaţa lui, el ştia că il urmărea tot timpul,

atentă la programul lui social.

Şi comentindu-l. Violet Bridgerton putea, cind avea

ocazia, să converseze pe tema tinerelor domnişoare,

a carneţelelor de dans şi a interferenţelor ce

decurgeau de aici (cu aluzii la fiul ei neinsurat) cu o

viteză şi uşurinţă care putea uşor ameţi un adult.

Ceea ce se intimpla frecvent.

Erau domnişoara aceea şi domnişoara cealaltă şi te

rog, asigură-te că vei dansa cu amindouă - de două

ori - la viitoarea serată şi in nici un caz, dar in nici un

caz să nu o uiţi pe cealaltă tinără domnişoară. Tinăra

aceea de la perete, singură, pe care el nu o văzuse.

Era prietenă intimă cu mătuşa ei.

Mama lui Gregory avea numeroase prietene intime.

Violet Bridgerton ii condusese cu succes, in

mariajuri fericite, pe opt dintre copiii ei şi Gregory

suporta acum atacul fervent al peţitului ei. O adora,

desigur şi adora faptul că o preocupa atit de mult

fericirea şi binele lui, dar uneori il făcea să-i vină să-şi

smulgă părul din cap.

Iar Anthony era şi mai rău. El nici măcare nu trebuia

să spună ceva. Simpla lui prezenţă era de obicei

suficientă ca să-l facă pe Gregory să aibă senzaţia că


im trăia la nivelul standardelor familiei sale. Era greu

•.n-ţi croieşti drumul in viaţă cu atotputernicul Lord

llridgerton uitindu-se peste umărul tău. După

nprecierea lui Gregory, fratele lui cel mai mare nu

l.icuse niciodată, in viaţa lui, vreo greşeală.

Ceea ce le făcea pe ale lui cu atit mai sfruntate.

Dar cu puţin noroc, aceasta era o problemă uşor de

lozolvat. Gregory se mutase, pur şi simplu. Sigur, asta

insemna că o felie frumoasă din alocaţia lui mergea pe

propria lui rezidenţă, aşa micuţă cum era ea, dar

merita pină la ultimul bănuţ.

Chiar şi ceva atit de simplu ca acesta - să iasă din

casă fără ca cineva să se intrebe de ce, sau unde

(sau, in cazul mamei lui, la cine) - era ceva minunat,

intăritor. Ciudat, cum o simplă plimbare te putea face

sa te simţi propriul tău stăpin.

Şi iat-o acolo. Lucy Abernathy. in Hyde Park, cind

Irebuia să fie incă in Kent.

Stătea pe o bancă, aruncind firimituri de piine unei

inghesuieli mari de păsări şi Gregory işi aminti de ziua

in care dăduse peste ea, la Aubrey Hali. Stătea şi

atunci pe o bancă şi i se păruse atit de abătută.

Retrospectiv, Gregory inţelese că fratele ei ii dăduse

tocmai vestea finalizării logodnei.

Se intrebă de ce nu-i spusese ea nimic.

Ar fi dorit ca ea să-i fi spus ceva.

Dacă ar fi ştiut, nu ar mai fi sărutat-o. Era ceva

impotriva oricărui cod comportamental. La care el

ţinea. Un gentleman nu-i face niciodată curte

logodnicei altui bărbat. Dacă ar fi ştiut adevărul, ar fi

stat departe de ea in seara ceea şi ar fi...

ingheţă. Nu ştia ce ar fi făcut. Cum se făcea că deşi

scrisese şi rescrisese in mintea lui de nenumărate ori

scena respectivă, a descoperit abia acum că niciodată

nu ajunsese in punctul in care o respingea?

Dacă ar fi ştiut, ar fi lăsat-o să-şi vadă de drumul ei,

chiar din prima clipă? Sigur, trebuise să o ţină de braţe

ca să o echilibreze, dar apoi ar fi putut-o intoarce in

214 JULIA QUINN

direcţia destinaţiei ei. Nu ar fi fost greu - doar puţin |ih i

de picioare. Ar fi putut termina atunci, inainte do <≫

acorda o şansă oricărui inceput.

Dar in loc, el zimbise şi o intrebase ce căuta acolit

şi apoi - Dumnezeule, unde-i fusese mintea? 11

intrebase dacă obişnuia să bea coniac.

Apoi - da, nu era sigur cum se intimplase, dar d≫

amintit, işi amintea totul. Pină in cel mai mic detaliu

Felul in care ea se uita la el, cu mina pe braţul lui. So

ţinuse de el şi o clipă simţise aproape ca şi cum ai li

avut nevoie de el. El putea fi stinca ei, putea să fie col

mai important om pentru ea.

Nu fusese niciodată cel mai important om pentru

cineva.

Dar nu asta era. Nu pentru asta o sărutase. O

sărutase pentru că...

Pentru că...

La naiba, nu ştia de ce o sărutase. Fusese mo

mentul acela - momentul acela straniu, de neinţeles -

şi totul era atit de tăcut - o tăcere fabuloasă, magica,

vrăjită, care părea să se strecoare in el şi să-i fum

răsuflarea.

Casa fusese plină, chiar supraaglomerată cu

oaspeţi, dar culoarul acela fusese doar al lor. Lucy se

uitase in sus la el, cercetindu-l cu ochii şi atunci... intr-un

fel... o simţise mai aproape de el. Nu-şi amintea cind

s-a mişcat sau cind şi-a aplecat capul, dar faţa ei se

afla doar la ciţiva centimetri de a lui. Şi următorul lucru

pe care l-a ştiut...

A fost că o săruta.

Din clipa aceea, fusese efectiv pierdut. Era ca şi

cum uitase de cuvinte, de raţiune şi de gindire. Mintea

lui devenise un lucru straniu, anterior cuvintului.

Lumea era doar culoare şi sunet, fierbinţeală şi senzaţie.

Era ca şi cum mintea lui ar fi intrat sub dominaţia

trupului său.

Şi acum se intreba - cind işi permitea să se intrebe

- dacă ar fi putut opri acest lucru. Dacă ea nu ar fi spus


nu. dacă nu şi-ar fi pus miinile pe pieptul lui,

tmpingindu-l şi spunindu-i să inceteze...

S-ar fi oprit el de unul singur?

Ş-ar fi putut opri dejunul singur?

işi indreptă umerii. işi ridică maxiliarul.

Sigur că s-ar fi putut opri. Doar era Lucy, pentru

numele lui Dumnezeu. Era absolut minunată, in atitea

9I atitea feluri, dar nu era genul după care bărbaţii

na-şi piardă capul. Fusese o aberaţie temporară. O

ntisăbuinţă momentană, cauzată de o seară stranie şi

noliniştită.

Chiar şi acum, stind pe o bancă in Hyde Park, cu un

ciopor de porumbei la picioarele ei, era, clar, aceeaşi

l.ucy dintotdeauna. incă nu il văzuse şi era de-a

dreptul luxuriant să o poată observa. Era singură, doar

cu subreta ei care se juca cu degetele, două bănci mai

departe.

Şi gura ei se mişca.

Gregory zimbi. Lucy vorbea cu păsările. Le spunea

ceva. Cel mai sigur, le dădea instrucţiuni, poate le

stabilea chiar o dată pentru următoarele lor avansuri

de imperechiere.

Sau le spunea să mestece cu ciocurile inchise.

Chicoti. Nu se putuse abţine.

Şi ea se intoarse. Se intoarse şi il văzu. Ochii i se

măriră şi buzele i se intredeschiseră şi se simţi parcă

lovit drept in piept...

Era plăcut să o vadă.

Ceea ce il făcu să reacţioneze mai curind ciudat,

avind in vedere felul in care se despărţiseră. Spuse,

apropiindu-se de ea:

- Lady Lucinda. Ce surpriză. Nu am crezut că

sinteţi in Londra.

O clipă i se păru că ea nu se putea decide cum să

acţioneze şi atunci zimbi - poate ceva mai ezitant

decit era el obişnuit - şi ii intinse o felie de piine.

- Pentru porumbei? Sau pentru mine, spuse el

incet.

216 JULIA QUINN

Zimbetul ei se schimbă, deveni mai familiar.

-C um vreţi. Deşi vă previn că este puţin mai vechn

Gregory mustăci.

- inseamnă că aţi incercat-o?

După care a fost ca şi cum nimic nu s-ar fi intimplat

barutul, conversaţia groaznică din dimineaţa urma

toare... totul dispăruse. Erau inapoi la ciudata, mica lor

prietenie şi totul era aşa cum trebuia.

Lucy işi sţrinse gura, ca şi cum s-ar fi gindit că ar

trebui sa-i dojenească, iar el rise, pentru că era atit do

amuzant să o tachineze.

-E s te a! doilea meu mic dejun, spuse ea serioasa.

„ Gregory se aşeză in celălalt capăt al băncii şl

incepu să rupă bucăţele de piine. Cind işi umplu

căuşul mimii cu firimituri, le aruncă pe toate deodată şl

sejasa pe spate ca să urmărească nebunia de ciocuri

şi de pene.

Lucy, observă el, arunca bucăţelele metodic, una

aupa aita, la un interval exact de trei secunde,

incepu să numere. Cum ar fi putut să nu?

- Păsările m-au părăsit, spuse ea incruntindu-se.

uregory zimbi cind şi ultimul porumbel ţopăi spre

festinul Bridgerton. Le aruncă un alt pumn cu firimituri.

oint intotdeauna cea mai bună gazdă.

„ se intoarse, lăsindu-şi bărbia in jos şi arunci

ndu-i o privire posacă, peste umăr.

- Sinteţi insuportabil.

Gregory o privi răutăcios.

- Este una dintre cele mai mari calităti ale mele

- Potrivit cui?

- Mă rog, mama pare să mă iubească destul de

mult, spuse el cu modestie.

Lucy izbucni in ris.

Suna ca o victorie.

- Sora mea... nu cine ştie ce.

Lucy ridică dintr-o sprinceană.

- Cea pe care vă place să o torturaţi?


- Nu o torturez pentru că imi place asta. O fac

pentru că este necesar, spuse Gregory pe un ton

pedagogic.

Lucy il privi indoită.

- Nu poate fi chiar atit de rea.

- Cred că nu. Mama pare să o iubească foarte mult,

spre mirarea mea.

Lucy rise din nou şi sunetul era... plăcut. Un cuvint

impersonal, de fapt, dar care pătrundea direct in

miezul ideii. Zimbetul ei venea din - căldură, bogăţie şi

sinceritate.

Apoi Lucy se intoarse şi ochii ii deveniră serioşi.

- Vă place să tachinaţi, dar aş fi in stare să pariez

pe tot ce am că v-aţi da şi viaţa pentru ea.

Gregory păru că se gindeşte.

- Ruşine,domnule Bridgerton. Evitaţi intrebarea.

- Sigur că mi-aş da şi viaţa pentru ea. Este sora

mea mai mică. Este a mea ca să o torturez şi a mea

ca să o protejez.

- incă nu s-a căsătorit?

Gregory ridică din umeri, uitindu-se spre parc.

- Ba da, presupun că de-acum se poate ocupa de

ea bietul St. Clair, Dumnezeu să il ajute.

Gregory se intoarse spre ea, aruncindu-i un zimbet

strimb, scurt.

- Scuzaţi-mă.

Dar ea nu era atit de orgolioasă incit să se simtă

jignită. Şi de fapt, il surprinse teribil spunind - cu

considerabilă simţire :

- Nu trebuie să vă cereţi scuze. Sint situaţii in care

doar numele Domnului transmite exact disperarea

cuiva.

- De ce oare am senzaţia că vorbiţi dintr-o recentă

experienţă?

- Chiar de aseară, ii confirmă ea.

- Adevărat? Ce s-a intimplat? Gregory se aplecă

spre ea, profund interesat.

Dar Lucy scutură din cap,

218 JULIA QUINN

- N-a fost nimic.

- Oare?

Lucy oftă.

- V-am spus, da, că sinteţi nesuferit?

- Astăzi, o dată şi cu siguranţă de citeva ori, inainl≪≫

Lucy il privi sever, cu ochi ficşi.

- Aţi ţinut evidenţa?

O vreme, Gregory nu spuse nimic. Era o intrebări'

ciudată, nu pentru că o pusese ea - Dumnezeule, şi ≪I

fi intrebat acelaşi lucru. I se părea ciudat pentru ca

avea senzaţia bizară că dacă s-ar fi gindit destul d<>

mujt, ar fi ştiut răspunsul.

ii plăcea să stea de vorbă cu Lucy Abernathy. Şl

cind ea ii spunea ceva...

El ţinea minte.

Ciudat.

Cum i se părea momentul potrivit să schimbo

subiectul, spuse:

- Mă intreb dacă „nesuferit este şi el un cuvint.

Lucy se gindi.

- Eu cred c-ar trebui să fie, nu?

- Nimeni nu l-a pronunţat pină acum, referitor la

mine.

- Şi asta vă surprinde?

Gregory zimbi incet. Gindindu-se.

- Lady Lucinda, aveţi o gură inţeleaptă.

Lucinda işi arcui sprincenele şi in clipa aceea arăta

efectiv ca o drăcoaică.

- Este unul din secretele mele cele mai bine păstrate.

Gregory izbucni in ris.

- Eu sint mai mult decit băgăreţ, să ştiţi.

Risul crescu. ii gilgii adinc in stomac, pină cind il

făcu să se scuture.

Lucy il privea cu un zimbet indulgent şi el găsi asta

liniştitor. Părea caldă... plină de pace, chiar.

Şi el era fericit că se afla cu ea. Aici, pe bancă. Era

plăcut chiar şi să te afli doar in compania ei. Aşa că se

intoarse. Zimbi.

- Mai aveţi o bucată de piine?

Lucy ii dădu trei.

- Am adus toată piinea.

Gregory incepu să rupă bucăţele.

- Vreţi să ingrăşaţi stolul?

- Mi s-a făcut poftă de plăcintă din carne de

porumbel, contracară ea reluindu-şi programul lent, de

hranire.

Gregory ar fi jurat că păsările se uitau tinjind, in

direcţia lui. Să fi fost doar imaginaţia lui?

- Veniţi des aici? o intrebă el.

Ea nu răspunse imediat şi capul i se inclină ca şi

cum ar fi avut nevoie să se gindească la intrebare.

Ceea ce era ciudat, pentru că intrebarea fusese

una cit se poate de simplă.

- imi place să hrănesc păsările. Este relaxant,

răspunse ea.

Gregory aruncă un alt pumn de firimituri şi zimbi.

- Credeţi?

Lucy făcu ochii mici şi aruncă următoarea bucăţică

de piine cu o precizie aproape militară, in mişcarea

incheieturii miinii. Şi cealaltă bucăţică porni la fel. Şi

următoarea, la fel. Lucy se intoarse spre el cu buzele

făcute pungă.

- Sper că nu incerci să stirneşti o revoltă, nu?

Gregory răspunse cu insolenţă:

- Eu? Tu eşti cea care ii obligi să se lupte pe viaţă

şi pe moarte, pentru o singură, patetică bucăţică de

piine veche.

- Este o piine foarte bună, bine crescută şi extrem

de gustoasă. Trebuie să ştiţi asta.

- in materie de hrană, mă voi baza intotdeauna pe

dumneavoastră, spuse el cu graţie exagerată.

Lucy il privi cu seriozitate.

- Puţine femei vor considera asta un compliment.

- Ah, dar dumneavoastră nu sinteţi puţine femei. Şi,

adăugă el, v-am văzut la micul dejun.


220 JULIA QUINN

Lucy intredeschise buzele, dar inainte de a reuşi

să-şi exprime indignarea, Gregory spuse repede:

- Apropo, chiar a fost un compliment.

Lucy scutură din cap. Chiar era nesuferit. Şi ea ≪na

atît de recunoscătoare pentru asta. Cind il văzus≪

prima oară acolo, stind şi privind-o cum hrănea pasfl

rile, i se strinsese stomacul şi i se făcuse rău şi nu şllu

ce să spună sau ce să facă. De fapt, nu mai ştia nimic

Dar apoi el incepuse să se apropie şi era atit de..

el însuşi. O făcuse imediat să se simtă bine, ceea cu.

avind in vedere circumstanţele, era intr-adevăr uluitoi

De fapt, era indrăgostită de el.

Dar apoi el zimbi, cu zimbetul acela leneş, familiar,

al lui şi făcu nu ştiu ce glumă despre porumbei şi pin.i

să-şi dea seama, ii zimbea şi ea inapoi. Şi se simţiso

ea insăşi. Ceea ce era liniştitor.

De săptămini de zile, nu se mai simţise ea insăşi.

Şi astfel, in ideea de a face cel mai bun lucru,

decisese să nu se preocupe de nepotrivita ei afecţiuno

pentru el ci să fie recunoscătoare că se putea afla in

prezenţa lui, fără să se transforme intr-o proasta

jalnică, bilbiită.

Se pare că rămăseseră puţine favoruri, in lumea asta.

- Aţi fost la Londra, in tot acest timp? intrebă ea,

decisă să menţină o conversaţie plăcută şi perfect

normală.

El se intoarse, surprins. Era evident că nu se aşteptase

la intrebarea asta.

- Nu, m-am intors abia aseară.

- Da...

Lucy se opri să digereze informaţia. Ciudat, ei nici

măcar nu-i trecuse prin cap că el ar putea să nu fie la

Londra. Dar asta ar explica - mă rog, nu era sigură ce

ar explica. Că nu-l intrezărise, măcar? Nu că ea fi ieşit

cine ştie ce din casă, in afară de parc şi de croitoreasă.

- Aţi rămas la Aubrey Hal?

- Nu, am plecat imediat după dumneavoastră şi

m-am dus să-mi vizitez fratele. Locuieşte impreună cu


Koţia şi copiii in Wiltshire, efectiv departe de tot ce

inseamnă civilizaţie.

- Dar Wiltshire nu este chiar atit de departe.


- Jumătate din timp nici măcar nu primesc The

Umes. Pretind că nu-i interesează.

- Ciudat.

Lucy nu ştia pe cineva care să nu primească presa,

chiar şi in cele mai indepărtate cătune.

Gregory incuviinţă din cap.

- Totuşi, de data aceasta mi s-a părut confortabil.

Să nu mai ştii şi să nici nu-ţi pese de ce face lumea.

- Vă plac birfele?

Gregory o privi pieziş.

- Bărbaţii nu birfesc. Discută.

- inţeleg. Asta explică multe.

Gregory chicoti.

- Dumneavoastră sinteţi de mult la Londra? Am

presupus că şi dumneavoastră aţi mai rămas la ţară.

- De două săptămini. Ne-am intors imediat după

nuntă.

- Ne-am? Fratele dumneavoastră şi domnişoara

Watson se află şi ei aici?

Lucy uri faptul că simţise curiozitate in vocea lui,

dar probabil că nu se putuse abţine.

- Acum este Lady Fennsworth şi nu, se află in voiaj

de nuntă. Eu am venit aici cu unchiul meu.

- Pentru sezon?

- Pentru nunta mea.

Lucy băgă mina in pungă şi mai scoase o bucată

de piine.

- Va avea loc peste o săptămină.

Gregory se holba la ea, şocat.

- Atit de curind?

- Unchiul Robert zice că nu are rost să o mai

tărăgănăm.

- inţeleg.

222 JULIA QUINN

Şi poate chiar inţelegea. Poate că exista un fel de

etichetă in toate astea, despre care ei, fetei bino

crescute, nu i se spusese nimic. Poate că intr-adevai

nu avea rost să mai amine inevitabilul. Poate că totul

făcea parte din acea filozofie a ei de a face lucrurile cil

mai bine.

- Bine... spuse el. Clipi de citeva ori şi Lucy inţelese

că el nu ştia ce să spună. Era reacţia cea mai puţin

caracteristică şi Lucy era recunoscătoare. Semăna

puţin cu faptul că Hermione nu ştia să danseze. Daca

Gregory Bridgerton nu-şi putea găsi cuvintele, atunci

ma] exista o speranţă pentru restul umanităţii.

intr-un tirziu, Gregory se decise ce să spună.

- Felicitările mele.

- Mulţumesc. Lucy se intrebă dacă primise şi el o

invitaţie. Unchiul Robert şi Lordul Davenport erau

hotăriţi ca ceremonia să aibă loc in prezenţa tuturor,

absolut. Avea să fie, spuneau ei, marele ei debut in

societate şi vroiau ca toată lumea să ştie că ea era

soţia lui Haselby.

- O să aibă loc la St.George’s, spuse ea fără vreun

motiv anume.

- Aici in Londra? Aş fi zis că te vei căsători la

Fennsworth Abbey.

Gregory părea surprins.

Era extrem de uimitor cit de nedureros era totul - să

discute cu el despre apropiata ei căsătorie. De fapt, se

simţea destul de amorţită. Explică, băgind mina in coş,

după o altă bucată de piine:

- Aşa a vrut unchiul meu.

- Unchiul tău rămine capul proprietăţii?/ratele tău

este contele. Nu a ajuns la majorat? Intrebind-o,

Gregory o privea cu oarecare curiozitate.

Lucy aruncă pe jos toată felia de piine, apoi urmări

cu interes morbid nebunia porumbeilor.

- A ajuns. Anul trecut. Dar s-a mulţumit să-l lase pe

unchiul nostru să se ocupe de problemele familiei, ca

el să se poată dedica studiilor postuniversitare de la


Cambridge. Presupun că o să-şi asume rolul acesta

mai repede acum, că este - ii oferi lui Gregory un

zimbet de scuze - căsătorit.

- Nu vă faceţi griji pentru sensibilităţile mele. Sint

total vindecat.

- Adevărat?

Gregory ridică uşor dintr-un umăr.

- Ca să fiu sincer, mă consider chiar norocos.

Lucy mai scoase o bucată de piine, dar degetele ii

ingheţară inainte de a apuca să rupă o bucată.

- Serios? Cum este posibil? il intrebă, intorcindu-se

spre el foarte curioasă.

Gregory clipi surprins.

- Dar ştiu că sînteţi directă, nu?

Şi Lucy se inroşi. Simţi asta, roşeaţa şi căldura şi

toatăôribilitatea de pe obrajii ei. Spuse:

- imi pare rău. A fost cumplit de urit din partea mea.

Dar eraţi atit de...

7 Nu mai spuneţi nimic.

Intrerupind-o, Lucy se simţi şi mai prost, pentru că

fusese pe cale să-i descrie - probabil in cele mai

meticuloase detalii - cit de nebun de dragoste fusese

el după Hermione. Lucru care, dacă ar fi fost in situaţia

lui, nu i-ar fi făcut plăcere să-i fie amintit.

- imi pare rău, spuse ea.

Gregory se intoarse. O privi cu un fel de curiozitate.

- Spuneţi destul de des asta.

- imi pare rău?

-D a .

- Nu... nu ştiu.

Lucy scrişni din dinţi, tensionată. Jenată. De ce să

fi subliniat el asta?

- Aşa fac eu, spuse ea. Şi o spuse cu fermitate,

pentru că... da, pentru că. Ăsta ar trebui să fie un motiv

suficient.

Gregory inclină din cap. Ceeace o făcu să se simtă

şi mai rău.

224 JULIA QUINN

- Asta sint eu, adăugă ea in defensivă, deşi el era

de acord cu ea, Dumnezeule Mare. Eu netezes<

situaţiile şi fac lucrurile să fie cum trebuie.

Şi cu asta aruncă pe jos ultima bucăţică de piine.

Gregory ridică dintr-o sprinceană şi amindoi so

intoarseră la unison să privească haosul care urmă.

- Bine lucrat, spuse el in şoaptă.

- Eu fac lucrurile cit mai bine cu putinţă. intotdeauna.

- O trăsătură meritorie, spuse el incetişor.

Ceea ce o infurie. O furie sinceră, autentica,

animalică. Nu vroia să fie meritorie pentru că ştia cum

să se mulţumească cu a doua cea mai bună varianta.

Era ca şi cum ai ciştiga un premiu la alergări pentru

cele mai frumoase ghete. Irelevant şi nu la obiect.

il intrebă, cu o voce stridentă:

- Şi dumneavoastră? Dumneavoastră procedaţi

intotdeauna cel mai bine? De aceea pretindeţi că

sinteţi vindecat? Nu dumneavoastră eraţi cel care

deveneaţi poet la simpla idee de iubire? Spuneaţi că

dragostea dumneavoastră era totul, că nu aţi avut de

ales. Spuneaţi...

Se intrerupse singură, ingrozită de tonul ei. Gregory

se holba la ea ca şi cum ar fi luat-o razna, ceea ce

probabil că era adevărat.

-Aţi spus multe lucruri, mormăi ea, sperind că asta

ar putea pune capăt conversaţiei.

Trebuia să plece. Stătuse pe bancă cel puţin

cincisprezece minute pină la sosirea lui şi era umed şi

bătea puţin vintul şi subreta ei nu era imbrăcată destul

de călduros şi dacă se gindea lung şi intens la asta,

probabil că avea o sută de motive pentru care trebuia

să se intoarcă acasă.

Sau cel puţin o carte pe care să o citească.

- imi pare rău că v-am supărat, spuse Gregory calm.

Lucy nu reuşi să se uite la el.

- Dar nu v-am minţit. Cit se poate de sincer, nu mă

mai gindesc la domnişoara - scuze, la Lady

Fennsworth - prea des, exceptind, poate, faptul că


ml am dat seama că de fapt noi nu am fi fost o pereche

potrivită.

Lucy se intoarse spre el şi işi dădu seama că vroia

in il creadă. Chiar vroia.

Pentru că, dacă el o putea uita pe Hermione, poate

cn şi ea l-ar putea uita pe el.

Gregory spuse, scuturind din cap ca şi cum ar fi fost

In fel de perplex ca şi ea:

- Nu ştiu cum să explic asta. Dar dacă o să vă

indrăgostiţi vreodată, nebuneşte, inexplicabil...

Lucy ingheţă. Nu o să spună asta. Nu, nu putea

spune asta.


- Mă rog, eu n-aş mai avea incredere in aşa ceva.

7 Dumnezeule Mare. Cuvintele Hermionei. intocmai.

incercă să-şi amintească ce ii răspunsese Hermionei.

Pentru că trebuia să spună ceva. Altfel, el ar fi

remarcat tăcerea şi s-ar fi intors şi ar fi văzut cit era de

speriată. Şi atunci ar fi pus intrebări şi ea nu ar fi ştiut

răspunsurile şi...

- Aşa ceva nu cred că mi s-ar putea intimpla mie,

spuse ea, cuvintele efectiv revărsindu-i-se de pe buze.

Gregory se intoarse, dar ea continuă să se uite

drept in faţă. Şi işi dori cu disperare să nu fi aruncat

toată piinea. l-ar fi fost mult mai uşor să-i evite privirea

dacă ar fi putut pretinde că era ocupată cu altceva.

- Nu credeţi că vă veţi indrăgosti? o intrebă el.

- Da, poate... Dar nu aşa, spuse ea incercind să

pară sofisticată.

-A ş a ?

Lucy inspiră adinc, urind faptul că o obliga să se

explice.

- Nu in felul acela disperat, pe care dumneavoastră

şi Hermione il dezavuaţi acum. Eu nu sint genul, nu

credeţi?

işi muşcă limba, apoi işi permise in sfirşit să se

intoarcă spre el. in fond, ce dacă el spunea că minţea?

Şi ce dacă el ar fi simţit că era deja indrăgostită - de

226 JULIA QUINN

el? Va fi stinjenită dincolo de limite, dar nu ar fi fost m≪i

bine să ştie că el ştia? Cel puţin atunci nu va mai trnhn

să se intrebe.

Ignoranţa nu era o bucurie. Nu pentru cineva ca ≪≪

Şi Lucy continuă, pentru că nu putea supoiu≫

tăcerea.

- in fond, discuţia nu are rost. intr-o săptămină nirt

căsătoresc cu Lordul Haselby şi niciodată nu imi voi

incălca angajamentele. Eu...

- Haselby? Te căsătoreşti cu Haselby? Tot trupul Iul

Gregory se răsuci cind sări in loc, să se uite la ea.

- Da. Şi ce-a fost reacţia asta? Credeam că ştiţi

Lucy clipi des, furioasă.

- Nu. Nu am ştiut. Gregory părea şocat. Stupefiat.

Doamne, Dumnezeule.


- Nu-mi dau seama cum de nu am ştiut.

- Nu a fost un secret.

- Nu. Adică, nu. Nu, sigur că nu. Nu am vrut sa

insinuez nimic.

- Nu aveţi o părere prea bună despre Lordul Haselby?

il intrebă ea alegindu-şi cu multă grijă cuvintele.

- Nu, răspunse Gregory, scuturind din cap dar nu

prea mult, ca şi cum nu ar fi fost conştient că o face.

Nu. il cunosc de ani buni. Am fost impreună la colegiu.

Şi la universitate.

- Sinteţi de aceeaşi virstă, inseamnă? intrebă Lucy

şi işi dădu seama că ceva nu era chiar cum trebuie,

dacă nu ştia ce virstă are logodnicul ei. Dar nici de

virsta lui Gregory nu era sigură.


- Este cit se poate de... afabil. Se va purta bine cu

dumneavoastră. Cu delicateţe, adăugă el

dregindu-şi glasul.

- Cu delicateţe? spuse ea, ca un ecou. I se părea

un cuvint ciudat ales.

Ochii lui ii intilniră pe ai ei şi abia atunci işi dădu

seama că el nu se uitase la ea din clipa in care


liionunţase numele logodnicului ei. Dar Gregory nu

≫puse nimic. O privea insă, acum, atit de intens incit

iu hli lui păreau că-şi schimbă culoarea. Erau căprui cu

ynrde, apoi verde cu căprui, apoi totul păru să se

inceţoşeze.

Ce este? şopti ea.

Nu are importanţă, spuse el, dar vocea nu părea

a lui.

Apoi Gregory se intoarse şi sparse vraja. Spuse,

ilregindu-şi iar glasul:

- Sora mea dă o serată, miine seară. V-ar face

plăcere să veniţi?

- Ah, da, ar fi minunat, spuse Lucy, deşi ştia că nu

ar fi trebuit. Dar trecuse atita timp de cind nu mai

avusese nici o interacţiune socială, iar odată căsătorită,

nu va mai putea să-şi petreacă timpul in compania

lui.. Nu ar trebui să se tortureze acum, tinjind după

ceva ce nu va putea avea, dar nu se putea impiedica.

Culege-ţi trandafirii.

Acum. Pentru că, sincer, cind altădată ?...

- Ah, dar nu pot, spuse ea cu o voce aproape

plingăreaţă, din cauza dezamăgirii.

- De ce nu?

- Unchiul meu... Şi Lordul Davenport - tatăl lui

Hasejby.

- il cunosc,.

- Desigur. imi pare rău...

Dar se intrerupse. Apoi, totuşi:

- Ei nu vor ca eu să-mi fac debutul in societate, inainte.

- Scuze, dar de ce?


- Nu are rost să fiu introdusă in societate ca Lady

Lucinda Abernathy, cind peste o săptămină voi fi Lady

Haselby.

- Asta e ridicol.

Lucy se incruntă.

- Asta spun ei. Şi cred că nici nu vor să suporte

cheltuielile.

228 JULIA QUINN

- Veţi veni miine seară. O să mă ocup eu do ≪.*

spuse Gregory cu fermitate.

- Dumneavoastră? Lucy părea indoită.

- Nu eu. Mama mea. Aveţi incredere in mine, otnd

e vorba de discursuri sociale şi amabilităţi, mama rnoa

poate obţine orice. Ai o insoţitoare?


- Mătuşa mea Harriet. Este puţin mai fragilă. Dmi

sint sigură că poate participa la o serată, daca II

permite unchiul meu.

- O să-i permită. Sora in discuţie este sora mea cmt

mai mare. Daphne. Ducesa de Hastings. Unchiul tnu

nu o să refuze o ducesă, nu?

- Nu cred, spuse Lucy incet. De fapt nu se puton

gindi la nimeni care ar putea refuza o ducesă.

- Rămine stabilit, deci. După-amiază vei avea ve:..li

de la Daphne.

Spunind asta, Gregory se sculă, oferindu-i mina sn

o ajute.

Lucy inghiţi. Ar fi dulce-amară atingerea lui, dar toi

işi puse mina intr-a lui. Era caldă şi confortabilă. Şl

sigură.

- Mulţumesc, şopti ea retrăgindu-şi mina ca să şi Io

poate petrece pe amindouă in jurul toartei coşului. il

făcu un semn cu capul subretei, care veni imediat

lingă ea.

- Pe miine, spuse Gregory făcind o plecăciune

aproape formală in faţa ei.

- Pe miine, răspunse Lucy ca un ecou, intrebinduse

dacă era adevărat. incă nu-l mai auzise pe unchiul

ei să-şi fi schimbat vreodată părerea. Dar cine ştie...

Posibil.

Să sperăm.

CAPITOLUL 15

in care Eroul nostru descoperă că nu este şi

probabil nici nu va fi vreodată la fel de

inţelept ca mama lui

O oră mai tirziu, Gregory aştepta in salonul casei

din Bruton Street nr 5, locuinţa mamei sale, de cind

aceasta insistase să elibereze Bridgerton House, după

casătoria lui Anthony. Fusese şi casa lui, pină cind işi

găsise propria reşedinţă, cu ciţiva ani in urmă. Mama

lui locuia acum singură aici, de cind şi cea mai mică

fiică a ei se măritase. Cind se afla la Londra, Gregory

ţinea să o viziteze cel puţin de două ori pe săptămină

şi de fiecare dată se mira cit de tăcută părea acum

casa.

Intrind in salon cu un zimbet larg, mama lui

exclamă:

- Dragul meu! N-am crezut că o să te văd pină

diseară. Cum a fost călătoria? Şi povesteşte-mi totul

despre Benedict şi Sophie şi copii. Este o crimă cit de

rar imi văd nepoţii.

Gregory zimbi cu indulgenţă. Mama lui fusese in

vizită la Wiltshire abia luna trecută şi făcea asta de

citeva ori pe an. ii oferi indatoritor noutăţi despre cei

patru copii ai lui Benedict, cu un plus de detalii pentru

230 JULIA QUINN

Violet, cea care-i purta numele. Apoi, odată ce ea it?l

epuiză garnitura de intrebări, Gregory spuse:

- De fapt, mamă, aş vrea să te tog ceva.

Ţinuta lui Violet era intotdeauna superbă, dar totugl

parcă se mai indreptă puţin.

7 Tu? Ce-ţi trebuie?

ii povesti despre Lucy, cit mai concis cu putinţn,

evitind astfel ca ea să tragă vreo concluzie greşitn

privind interesul lui pentru ea.

Mama lui avea tendinţa să vadă in orice tinărfi

nemăritată o potenţială mireasă. Chiar şi in cele caro

urmau să se căsătorească la sfirşitul săptăminii.

- Sigur că o să te ajut. Nimic mai uşor, spuse ea.

- Unchiul ei este hotărit să o ţină sechestrată, il

reaminti Gregory.

Mama lui făcu un gest cu mina, ca pentru a-i alunga

ingrijorarea.

- O joacă de copil, dragul meu fiu. Lasă totul pe

mine. Mă ocup eu de asta.

Gregory decise să nu mai dezvolte subiectul. Dacă

mama lui spunea că ştia cum să asigure prezenţa

cuiva la bal, atunci el o credea. Continuind, nu o făcea

decit să creadă că mai avea şi un alt motiv.

Ceea ce el nu avea.

El pur şi simplu o plăcea pe Lucy. O considera

prietena lui. Şi dorea ca ea să se distreze puţin.

Sincer, era de admirat.

Violet se gindea.

- O să-i spun surorii tale să-i trimită o invitaţie cu

citeva cuvinte personale. Şi probabil că eu o să

vorbesc direct cu unchiul ei. O să mint şi o să-i spun că

am intilnit-o in parc.

Lui Gregory ii tremurară buzele.

- Să minţi? Tu?

Zimbetul mamei lui era de-a dreptul diabolic.

- Nu-mi pasă dacă nu o să mă creadă. Acesta este

unul din avantajele virstei inaintate. Nimeni nu

indrăzneşte să contrazică un dragon bătrin ca mine.


Gregory ridică din sprincene, refuzind să intre in

capcana ei. O fi ea, Violet Bridgerton, mama a opt copii

.uluiţi, dar cu tenul ei ca laptele, fără riduri şi cu

/imbetul ei larg, nu semăna cu cineva căruia ii puteai

npune bătrin. De fapt, Gregory se intrebase de multe

ori de ce nu s-a mai recăsătorit. Nu exista deloc criză

de văduvi chipeşi, bătindu-se să o invite la un supeu

≪au la dans. Gregory era convins că oricare dintre

aceştia ar fi fost oricind fericit să se insoare cu ea,

dacă mama lui ar fi manifestat cel mai mic interes.

Dar ea nu şi-l manifestase şi Gregory trebuia să

recunoască faptul că in realitate era egoist de fericit

pentru asta. in ciuda firii ei băgăcioase, era ceva

liniştitor in devotamentul ei absolut pentru copiii şi

nepoţii ei.

Tatăl lui murise de mai bine de douăzeci de ani.

Gregory nu-şi amintea cituşi de puţin de el. Dar mama

lui vorbea des despre el şi cind o făcea, vocea ei se

schimba. Ochii i se imblinzeau şi colţurile buzelor ii

tremurau - o idee doar, suficient insă ca Gregory să-i

citească amintirile pe chip.

in acele momente inţelegea de ce era atit de decisă

ca toţi copiii ei să se căsătorească din dragoaste.

Iar el işi propusese să facă intocmai. Ce ironie,

avind in vedere farsa cu domnişoara Watson.

Char atunci intră in salon o fată in casă, cu o tavă

de ceai, pe care o puse pe măsuţa scundă dintre ei.

- Cook ţi-a făcut biscuiţii tăi preferaţi, spuse mama

lui intinzindu-i o ceaşcă pregătită exact cum ii plăcea

- fără zahăr şi doar o picătură, două de lapte.

- Mi-ai anticipat vizita? o intrebă el.

- Nu in după-amiaza asta, nu, spuse Violet sorbind

din ceai. Dar ştiam că nu puteai sta mult deoparte.

Pină la urmă tot trebuia să măninci ceva.

Gregory ii zimbi strimb. Era adevărat. Ca mulţi

bărbaţi de virsta şi cu statutul lor, nu avea spaţiu in

apartamentul său, pentru o bucătărie. Minca la

232 JULIA QUINN

petreceri, la clubul lui şi, fireşte, acasă la mama :,;l 1≪

fraţii şi surorile lui.

- Mulţumesc, şopti el acceptind farfuria pe c*i≪

mama lui făcuse o stivă de şase biscuiţi.

Violet se uită o clipă la platoul pentru ceai, cu capul

uşor ridicat intr-o parte, apoi puse două fursecuri pn

farfurioara ei. Spuse, uitindu-se la el:

- Sint efectiv impresionată că mi-ai cerut ajutorul

cu Lady Lucinda.

- Adevărat? La cine altcineva aş fi putut apela intr

o astfel de problemă?

Violet muşcă delicat din biscuit.

- Nu, eu sint alegerea evidentă, desigur, dar cred

că iţi dai seama cit de rar te intorci tu spre familie, cind

ai nevoie de ceva.

Gregory deveni tăcut, apoi se intoarse incet in

direcţia ei. Ochii mamei lui - atit de albaştri şi do

pătrunzători - se uitau fix la faţa lui. Ce-o fi vrut sii

spună cu asta? Nimeni nu-şi putea iubi familia mai

mult decit el.

- Asta nu poate fi adevărat, spuse el intr-un tirziu.

Dar mama lui zimbi doar.

- Nu crezi?

Gregory işi incleştă maxiliarul.

- Nu cred.

- Ah, nu te simţi jignit, spuse Violet intinzindu-se

peste masă şi mingiindu-l pe braţ. Nu vreau să spun

că nu ne iubeşti. Dar preferi să faci totul de unul singur.

- Cum ar fi?

- Ah, să-ţi găseşti singur o soţie...

Gregory o intrerupse brusc.

- incerci să-mi spui că Anthony, Benedict şi Colin

ţi-au salutat interferenţa pe vremea cind işi căutau

nevastă?

- Nu, fireşte că nu. Nici un bărbat nu ar face asta.

Dar... lartă-mă. A fost un exemplu prost. Violet işi

flutură mina in aer, ca şi cum ar fi vrut să şteargă

propoziţia.


Se uită afară pe fereastră, oftă uşor şi Gregory

inţelese că era dispusă să renunţe la subiect. Dar spre

Mirpriza lui, el nu era.

- Ce este rău in a prefera să-mi rezolv singur

problemele? intrebă el.

Violet se intoarse spre el, arătind ca şi cum nu ar fi

introdus tocmai, in discuţie, un subiect stinjenitor.

- Cum, nimic. Sint chiar mindră că mi:am crescut

nişte fii care-şi sint atit de autosuficienţi. in fond, trei

dintre voi trebuie să vă construiţi propriul drum in viaţă.

Se opri, gindindu-se şi adăugă:

- Sigur, cu puţin ajutor din partea lui Anthony. Aş fi

loarte dezamăgită dacă nu ar avea grijă de voi toţi.

- Anthony este excesiv de generos, spuse incet

Gregory.

Violet zimbi.

- Da, este, nu-i aşa? Cu banii şi cu timpul lui. Seamănă

perfect cu tatăl lui, din punctul acesta de vedere.

Violet il privi cu ochi melancolici.

- imi pare atit de rău că nu l-ai cunoscut.

- Anthony a fost un tată bun pentru mine, spuse

Gregory ştiind că asta o va bucura, dar şi pentru că era

adevărat.

Buzele mamei lui şe strinseră şi o clipă Gregory

crezu că o să plingă. işi scoase repede batista şi i-o

intinse.

- Nu, nu este nevoie, spuse ea, deşi o luă totuşi

şi-şi tamponă ochii cu ea. Sint bine. Poate puţin... intr-o

zi o să inţelegi - cind o să ai proprii tăi copii - cit de

plăcut este să auzi aşa ceva.

Violet lăsă batista jos şi-şi luă ceaşca. Sorbind

ginditoare, scoase un mic oftat de mulţumire.

Gregory zimbi in sinea lui. Mama lui adora ceaiul.

Adoraţie care mergea efectiv dincolo de devoţiunea

britanică. Pretindea că o ajuta să gindească, ceea ce

in mod normal ar fi considerat că era un lucru bun,

exceptind faptul că mult prea des el era subiectul

gindurilor ei, iar după cea de a treia ceaşcă de ceai

234 JULIA QUINN

incepea de regulă să urzească un plan inspăimintnim

de delicat, ca să-l insoare cu fiica vreunei prieteno cu

care-şi petrecuse cel mai recent o dimineaţă.

Se părea insă că de data aceasta mintea ei nu or≫≪

la insurătoarea lui. işi puse ceaşca jos şi exact cind *1

crezu că era gata să schimbe subiectul, Violet spuso

- Dar el nu este tatăl tău.

Gregory rămase cu ceaşca la jumătatea drumului

spre gură.

- Poftim?

- Anthony. El nu este tatăl tău.

- Da? spuse el incet, pentru că, zău, ce urmărea eu

oare?

- Este fratele tău. Ca şi Benedict şi Colin şi cind

erai mic, ah, cit iţi mai doreai să iei şi tu parte la

activităţile lor.

Gregory rămase foarte liniştit.

- Dar, desigur, ei nu aveau chef să te coopteze şl

sincer, cine-i putea blama?

- Chiar, cine?

- Ah, Gregory, nu te simţi jignit. Erau nişte fraţi

minunaţi şi chiar foarte răbdători, de cele mai multe ori.

- De cele mai multe ori?

- Uneori, reveni ea. Dar tu erai atit de mic faţă de

ei. Efectiv nu aveaţi cine ştie ce in comun, de făcut. Şi

apoi, cind ai mai crescut, mă rog...

Violet oftă, lăsind ideea neterminată. Gregory se

aplecă spre ea.

- Da? incercă el să o stimuleze.

- Ah, nu-i nimic.

- Mamă.

- Bine, fie, spuse ea şi Gregory inţelese imediat că

ea ştia exact ce avea să spună şi că toate acele

oftături şi şovăieli nu erau decit pentru efect.

- Eu cred că tu crezi că trebuie să le dovedeşti de

ce eşti in stare, spuse Violet.

Gregory o privi cu surpriză.

- Şi n-ar trebui?


Buzele mamei lui se intredeschiseră doar citeva

Micunde, dar nici un cuvint nu ieşi printre ele. intr-un

tfrzlu, spuse:

- Nu. De ce ai crede că ar trebui?

Ce intrebare prostească. Era pentru că... Era

pentru că...

- Nu este genul de lucruri pe care le poţi exprima

uşor in cuvinte, mormăi el.

Violet sorbi din ceai.

- Serios? Trebuie să mărturisesc că nu aceasta era

reacţia pe care o anticipasem eu.

Gregory simţi cum i se incleştează maxiliarele.

- Ce anume, exact, anticipai tu?

- Exact?

Violet se uită in sus la el cu suficient umor in ochi,

ca să-l irite de-a binelea.

- Nu sint convinsă că pot fi exactă, dar bănuiesc că

m-am aşteptat să negi asta.

- Numai pentru că nu vreau să fie aşa, nu

inseamnă că nu este adevărat, spuse el ridicind

nonşalant din umăr.

- Fraţii tăi te respectă, spuse Violet.

- Nu am spus că nu.

- Ei recunosc faptul că eşti stăpin pe propria ta

viaţă.

Asta, işi spuse Gregory, nu era chiar adevărat.

- Nu este un semn de slăbiciune să ceri ajutor,

continuă Violet.

- Niciodată n-am crezut că este. Nu ţi-am cerut

tocmai, ajutorul?

- intr-o chestiune care nu poate fi manipulată decit

de o femeie. Nu ai avut altă variantă decit să apelezi la

mine.

Era adevărat şi Gregory nu comentă.

- Eşti obişnuit să se facă diverse lucruri pentru tine.

- Mamă.

Violet spuse repede:

236 JULIA QUINN

- Hyacinth este la fel. Presupun că este sindromul

celui mai tinăr. Şi sincer, nu am vrut să spun cumva cfl

vreunul dintre voi ar fi leneş sau răsfăţat sau rau

intenţionat in vreun fel.

- Şi atunci ce ai vrut să spui?

Violet il privi cu un zimbet uşor ştrengăresc.

- Exact?

Gregory simţi cum incepe puţin să se relaxeze.

- Exact, spuse el dind uşor din cap, recunoscind

astfel că !-a inţeles jocul de cuvinte.

- Nu am vrut să spun decit că tu nu a trebuii

niciodată să munceşti din greu pentru nimic. Eşti un

om norocos. Se pare că ţi se intimplă mereu lucruri

bune.

- Şi pentru că-mi eşti mamă, acest lucru te preocupă...

in ce sens?

Violet oftă.

- Ah, Gregory. Nu sint deloc supărată. Eu nu iţi

doresc decit tot ce este mai bun. Ştii asta.

Gregory nu era foarte sigur care era răspunsul

potrivit, aşa că rămase tăcut, ridicindu-şi doar puţin

sprincenele, intrebător.

Violet se incruntă.

- Am făcut o adevărată zăpăceală, nu-i aşa? Tot ce

vreau eu să spun este că tu nu a trebuit niciodată să

faci eforturi prea mari ca să-ţi atingi scopurile. Nu sint

sigură dacă acesta este rezultatul abilităţilor tale sau al

ţelurilor tale.

Gregory nu spuse nimic. Ochii lui descoperiseră un

punct extrem de incilcit in modelul tapetului de pe

pereţi şi rămase ca ţintuit asupra lui, incapabil să se

concentreze la altceva in timp ce mintea ii lucra.

Şi apoi, pină să işi dea seama la ce se gindea,

spuse:

- Ce legătură are asta cu fraţii mei?

Violet clipi, neinţelegind şi in final, spuse:

- Ah, te referi la sentimentul pe care il ai, de a arăta

ce poţi?


El inclină din cap.

Violet işi strinse buzele. Ginditoare. Apoi spuse:

Nu sint sigură.

Gregory deschise gura. Nu acesta era răspunsul pe

care il aştepta.

Eu nu le ştiu pe toate.

Gregory işi spuse că aceasta era poate prima oară

cind asemenea cuvinte ii ieşiseră ei de pe buze.

Apoi Violet spuse incet, ginditoare:

- Presupun că tu... in sfirşit, este o combinaţie

ciudată, aş zice. Sau poate nu chiar atit de ciudată,

cind ai atiţia fraţi şi surori.

Gregory aşteptă ca ea să-şi adune gindurile.

incăperea era tăcută, aerul palpabil de nemişcat şi

totuşi avea senzaţia că ceva il apăsa, il presa din toate

părţile.

Nu ştia ce urma ea să spună, darintr-un fel...

Ştia...

Era important.

Poate mai mult decit orice altceva auzise el vreodată.

- Tu nu vrei să ceri ajutor pentru că pentru tine este

atit de important ca fraţii tăi să vadă in tine un bărbat

adult. Dar in acelaşi timp... in sfirşit, viaţa a fost uşoară

pentru tine şi de aceea, cred eu, uneori nu ai incercat.

Gregory vru să spună ceva, dar ea se grăbi să

adauge:

- Doar pentru că de cele mai multe ori nu trebuie să

faci nimic. Şi cind ceva incepe să-ţi solicite un efort

prea mare... Dacă este ceva ce nu poţi face singur,

stabileşti că nu merită să te oboseşti.

Gregory constată că ochii lui reveniseră inapoi la

punctul acela din perete, unde vrejurile se incolăceau

atit de curios. Spuse, cu o voce calmă:

- Ştiu ce inseamnă să munceşti pentru ceva. Să

vrei cu disperare acel ceva şi să ştii că ar putea să nu

fie al tău.

Spunind acestea,Gregory se intorsese, privind-o

drept in faţă pe mama lui.

238 JULIA QUINN

- Oare? imi pare bine. Violet se intinse după ceaiul

ei, apoi işi schimbă gindul şi se uită la el.

- Şi ai obţinut ce ţi-ai dorit?

- Nu.

Ochii Violetei se intristară.

- imi pare rău.

Gregory spuse sobru.

- Mie, nu. Mie nu mai imi pare rău.

-A . Bine. Atunci nu-mi mai pare rău. imi inchipui cn

acum eşti mai bun decit atit.

Impulsul iniţial al lui Gregory a fost de a se simţi

jignit, dar spre marea lui surpriză, se pomeni spunind

- Cred că ai dreptate.

Şi spre şi mai marea lui surpriză, chiar credea asta

Mama lui zimbi cu inţelepciune:

- imi pare tare bine că eşti capabil să priveşti in

lumina asta. Majoritatea bărbaţilor nu sint in stare.

Violet se uită la ceas şi tresări de surpriză.

- Ah, dragul meu, timpul ăsta. l-am promis Porţiei

Featherington că trec pe la ea, in după-amiaza

aceasta.

Gregory se ridică in picioare, in acelaşi timp cu

mama lui.

in drum spre uşă, Violet spuse:

- Nu-ţi face griji pentru Lady Lucinda. Mă ocup eu

de totul. Şi te rog, termină-ţi ceaiul. imi fac griji pentru

tine, trăind aşa ca un pustnic, fără o femeie să-ţi poarte

de grijă. incă un an aşa şi o să ajungi numai piele şi os.

Gregory o conduse la uşă.

- Ca un ghiont spre căsătorie, remarca asta nu a

fost foarte subtilă.

Violet ridică dintr-o sprinceană.

- Oare? Ce drăguţ din partea mea că nu mai incerc

să fiu subtilă. Oricum, am descoperit că majoritatea

bărbaţilor nu observă nimic din ce nu este spus pe

şleau.

- Chiar şi fiii tăi.

- Mai ales fiii mei.


Gregory zimbi strimb.

- Eu am vrut-o, nu?

- Practic, m-ai invitat.

Gregory dădu să o insoţească spre holul principal,

dar mama lui il expedie.

- Nu, nu este nevoie. Du-te şi termină-ţi ceaiul. Am

cerut la bucătărie să-ţi aducă sendvişuri . Trebuie să

apară. Şi este păcat de ele să nu le măninci.

Stomacul lui Gregory chiorăi exact in clipa aceea,

aşa că se inclină şi spuse:

- Eşti o mamă minunată, ştiai asta?

- Pentru că te hrănesc?

- Mă rog, da, dar poate şi pentru alte citeva lucruri.

Violet se ridică pe virfuri şi il sărută pe obraz.

- Nu mai eşti băieţelul meu scump, nu-i aşa?

Gregory zimbi. Aşa il dezmierda ea, de cind se ştia.

- Sint, atita vreme cit iţi doreşti tu asta, mamă. Atita

timp cit iţi doreşti tu.

CAPITOLUL 16

in care Eroul Nostru se indrăgosteşte.

Din nou

Cind era vorba de maşinaţiuni sociale, Viol ≫≫!

Bridgerton reuşea intotdeauna ce-şi propunea, a:..≫

incit cind, in seara următoare Gregory apăru In

Hastings House, sora lui, Daphne, actuala Ducesă du

Hastings il informă că fireşte, Lady Lucinda Abernatliy

va participa la bal.

Descoperi că era nespus de incintat de rezultat

Lucy păruse atit de dezamăgită cind i-a spus că nu va

putea veni şi sincer, biata fată nu avea şi ea dreptul la

o ultimă seară de distracţie inainte de a se mărita cu

Haselby?

Haselby.

Lui Gregory incă nu ii venea să creadă. Cum a

putut să nu ştie că Lucy se va mărita cu Haselby? Nu

putea face nimic ca să impiedice căsătoria şi de fapt

nici nu era treaba lui asta dar, Dumnezeule Mare, era

vorba de Haselby.

Lucy nu trebuia să ştie?

Haselby era un tip cit se poate de amabil şi Gregory

trebuia să recunoască, era şi extrem de inteligent. El

nu ar fi bătut-o şi nu ar fi fost rău cu ea, dar el nu era...

nu putea fi...

Nu va fi un soţ pentru ea.


Numai gindul la asta şi il făcea să se strimbe. Lucy

mi va avea o căsnicie normală, pentru că lui Haselby

nu ii plăceau femeile. Nu aşa cum trebuiau să ii placă

unui bărbat.

Haselby va fi bun cu ea şi probabil că ii va asigura

ii alocaţie extrem de generoasă, mai mult decit ar

lintea avea majoritatea femeilor in căsnicia lor,

indiferent de inclinaţiile soţilor lor.

Dar nu i se părea corect ca dintre toate femeile,

tocmai Lucy să fie destinată unei astfel de vieţi. Ea

merita mult mai mult. O casă plină cu copii. Şi ciini.

Poate chiar şi o pisică, două. Ea părea genul care ar fi

vrut o menajerie.

Şi flori. in casa lui Lucy ar fi flori peste tot, Gregory

ura convins de asta. Bujori roz, trandafiri galbeni şi

chestiile alea albastre, cu tulpină inaltă, care ii plăceau

ei atit de mult.

Nemţişori. Astea erau.

Se opri. işi amintise. Nemţişori.

Lucy putea ea pretinde că fratele ei era horticultorul

familiei, dar Gregory nu şi-o putea imagina trăind intro

casă fără culoare.

Ar fi risete şi gălăgie şi o dezordine superbă - in

ciuda incercărilor ei de a păstra fiecare colţişor din

viaţa ei curat şi ordonat. O putea vedea uşor cu ochii

minţii, agitindu-se şi organizind, incercind să-i facă un

program ferm fiecăruia.

Aproape că ii veni să ridă cu voce tare, numai

gindindu-se la asta. Nu conta că ar exista o armată de

servitori care să şteargă praful şi să pună la loc şi să

lustruiască şi să măture. Cu copii in casă, nimic nu

răminea niciodată la locul lui.

Lucy era un manager. Asta o făcea pe ea fericită şi

avea dreptul să aibă o gospodărie pe care să o

conducă.

Copii. Mulţi.

Opt, poate.

242 JULIA QUINN

Se uită in sala de bal care incepea incet, incet nfl

se umple. Nu o văzu pe Lucy şi incă nu era atit (io

aglomerat incit să ii scape. Dar o văzu pe mama Iul

Care venea spre el.

Violet işi intinse spre el ambele miini şi spuse:

- Gregory, arăţi deosebit de bine in seara asta.

Gregory ii luă miinile şi i le duse la buze.

- Cuvinte spuse cu toată onestitatea şi impartia

litatea unei mame, şopti el.

- Prostii. Este recunoscut că toţi copiii mei sinl

extrem de inteligenţi şi de frumoşi. Dacă nu ar fi fosl

decit părerea mea, nu crezi că cineva m-ar fi corectai

pină acum?

- Ca şi cum ar indrăzni cineva.

- Probabil că aşa o fi. Dar in caz că nu, eu tot aş fl

continuat cu incăpăţinare să-mi susţin părerea.

- Cum vrei tu, mamă. Cum vrei tu, spuse Gregory

cu perfectă solemnitate.

- Lady Lucinda a sosit?


- Nu incă.

- Ciudat că nu ne-am mai intilnit. Gindeşte-te, este

deja de două săptămini la Londra... in sfirşit, nu

contează. Sint convinsă că o s-o găsesc incintătoare,

dacă ai făcut tu un asemenea efort ca să-i asiguri

prezenţa aici, in seara aceasta.

Gregory se uită la mama lui. ii cunoştea tonul

acesta. Era un amestec perfect de nonşalanţă şi

precizie, folosită de obicei cind vroia să smulgă

informaţii. Mama lui era un maestru, aici.

lat-o aranjindu-şi discret părul şi neuitindu-se la el,

cind spuse:

- Ziceai că i-ai fost prezentat cind te-ai aflat in vizită

la Anthony, da?

Gregory nu văzu nici un motiv să pretindă că nu ştia

unde bătea ea.

- Urmează să se căsătorească, mamă. intr-o

săptămină, spuse el emfatic.


- Da, da, ştiu. Cu fiul Lordului Davenport. inţeleg că

uste un aranjament făcut de multă vreme.

Gregory incuviinţă din cap. Nu-şi putea imagina că

inama lui cunoştea adevărul despre Haselby. Nu era

ceva foarte cunoscut. Desigur, se şuşotea. intotdeauna

se şuşotea. Dar nimeni nu ar fi indrăznit să

Iacă asta in prezenţa unei doamne.

- Am primit o invitaţie la nuntă, spuse Violet.

- Serios?

- inţeleg că o să fie o nuntă foarte mare.

Gregory strinse din dinţi.

- O să fie contesă.

- Da, aşa presupun. Nu este genul de lucruri pe

care le poţi face la scară mică.

- Nu.

Violet oftă.

- Ador nunţile.

- Adevărat?

-D a .

Violet oftă din nou, şi mai dramatic, dacă mai era

posibil aşa ceva.

-Totul este atit de romantic. Mireasa, mirele... continuă^

ea.

- inţeleg că amindoi sint consideraţi stilpii ceremoniei.

Mama lui ii aruncă o privire ţifnoasă.

- Cum am putut creşte eu un fiu atit de puţin

romantic?

Gregory decise că un răspuns la asta era imposibil.

- Cum vrei tu atunci, spuse Violet. Oricum, eu am

de gind să mă duc. Eu nu refuz aproape niciodată o

invitaţie la o nuntă.

Şi atunci auzi vocea.

- Cine se căsătoreşte?

Gregory se intoarse. Era sora lui mai mică,

Hyacinth. imbrăcată in albastru şi virindu-şi nasul in

treburile tuturor, ca de obicei.

- Lordul Haselby şi Lady Lucinda Abernathy,

răspunse Violet.

244 JULIA QUINN

Hyacinth se incruntă.

- Ah, da. Am primit o invitaţie. La St. George, nu i

aşa?

Hyacinth se uită prin sală. Făcea asta des, chiar şl

cind nu căuta pe cineva anume.

- Nu este ciudat că nu am intilnit-o? Este soră cu

Ducele de Fennsworth, nu-i aşa? Ciudat că nici pe |>I

nu l-am cunoscut. Hyacinth ridică din umeri.

- Eu nu cred că Lady Lucinda a mai ieşit in

societate pină acum. Nu oficial, cel puţin.

- inseamnă că in seara aceasta işi va face debutul

Este innebunitor, pentru noi toţi.

Hyacinth se intoarse spre fratele ei cu ochi

pătrunzători ca un pumnal.

- Dar tu, Gregory, de unde o cunoşti pe Lady Lucinda?

Gregory deschise gura, dar Hyacinth continuă:

- Şi să nu-mi spui cumva că nu o cunoşti, pentru ca

Daphne mi-a spus deja totul.

- Atunci de ce mă mai intrebi?

Hyacinth se incruntă.

- Nu mi-a spus cum v-aţi cunoscut.

- Cred c-ar trebui să-ţi revizuieşti noţiunea despre

totul. Gregory se intoarse spre mama lui.

- Vocabularul şi puterea de inţelegere nu au fost

niciodată punctele ei tari.

Violet işi dădu ochii peste cap.

- in fiecare zi mă minunez cum de voi doi aţi ajuns

la maturitate.

- Te temeai că o să ne omorim unul pe celălalt?

intrebă Gregory caustic.

- Nu, că o s-o fac eu insămi.

Ca şi cum precedentul minut de conversaţie nu ar fi

existat vreodată, Hyacinth spuse:

- Bine. Daphne zicea că erai foarte preocupat ca

Lady Lucinda să primească o invitaţie iar mama a scris

chiar o notă in care spunea că i-ar face mare plăcere

compania ei, ceea ce ştim cu toţii că este o minciună


i.liuntată de vreme ce nici una dintre noi nu a văzut-o

vioodată...

Ţie ţi se intimplă uneori să taci? o intrerupse

(iregory.

- Nu pentru tine. Cum ai cunoscut-o? Şi mai exact,

cit de bine o cunoşti? Ş i de ce iţi doreşti atit de mult să

irimiţi o invitaţie unei femei care se va mărita intr-o

naptămină?

După care, absolut uluitor, Hyacinth încetă să

vorbească.

- Şi eu m-am intrebat acelaşi lucru, spuse Violet

incet.

Gregory se uită de la soră la mamă şi decise că nu

se gindise cituşi de puţin la aşa ceva cind ii spusese

lui Lady Lucinda că familiile mari sint liniştitoare. Erau

o neplăcere şi o intruziune şi o groază de alte lucruri,

pentru care nu reuşea in clipa aceasta să găsească

cuvintele.

Se intoarse totuşi spre cele două femei şi spuse, cu

extremă răbdare:

- l-am fost prezentat lui Lady Lucinda in Kent. La

petrecerea organizată luna trecută de Kate şi Anthony.

Şi am rugat-o pe Daphne să o invite in seara aceasta

pentru că este o tinără incintătoare şi intimplător

m-am intilnit cu ea ieri, in parc. Unchiul ei nu i-a permis

să aibă un sezon şi am crezut că ar fi un gest frumos

să ii inlesnesc ocazia de a evada o seară.

Gregory ridică din sprincene, aşteptind in tăcere ca

ele să indrăznească să spună ceva.

Ele indrăzniră, fireşte. Nu prin cuvinte - cuvintele

nu ar fi niciodată la fel de eficiente ca privirile dubioase

pe care le aruncau in direcţia lui.

- Ah, pentru Dumnezeu, este logodită. Urmează să

se căsătorească, izbucni aproape, Gregory.

Dar efectul a fost ca şi inexistent.

Gregory se incruntă.

- Dau cumva semne că aş incerca să opresc o

nuntă?

246 JULIA QUINN

Hyacinth clipi. De citeva ori, aşa cum făcea mint

deauna cind se gindea mult prea intens la ceva co nu

o privea. Dar spre marea lui surpriză, scoase doat un

mic hmmm şi spuse:

- Cred că nu. Oricum, mi-ar face plăcere sa n

cunosc, adăugă ea uitindu-se prin sală.

- Sint convins că o s-o cunoşti, replică Gregory 9I

se felicită, aşa cum o făcea cel puţin o dată pe lună, cui

nu işi strangulase sora.

- Kate mi-a scris că este adorabilă, spuse Violet.

Gregory se intoarse spre ea, simţind că sn

prăbuşeşte pe dinăuntru.

- Kate ţi-a scris?

Doamne, Dumnezeule, ce-o fi povestit? Era sutl

clent de rău că Anthony ştia despre fiasco-ul cu

domnişoara Watson - normal - dar dacă afla şi mama

lui^viaţa ii va deveni un infern.

il va ucide cu bunătatea ei. Era sigur^de asta.

- Kate imi scrie de două ori pe lună. imi povesteşto

totul, ii răspunse Violet ridicind delicat dintr-un umăr.

- Anthony ştie? mormăi Gregory.

Violet ii aruncă o privire plină de superioritate.

- Nu ştiu. Dar nici nu este treaba lui.

Dumnezeule Mare.

Gregory reuşi măcar să n-o spună cu glas tare.

Mama lui continuă:

- Am inţeles că fratele ei a fost prins intr-o situaţie

compromiţătoare cu fiica Lordului Watson.

- Adevărat?

Hyacinth studia mulţimea, dar auzind asta se

intoarse brusc spre ei.

Violet incuviinţă ginditoare din cap.

- Mă intrebam eu de ce nunta asta a fost făcută cu

atita grabă.

- Ei bine, pentru asta, spuse Gregory morocănos.

- Hmmmm, se auzi dinspre Hyacinth.

Era genul de sunet pe care nu ţi-ai fi dorit să-l auzi

venind dinspre Hyacinth.


Violet se intoarse spre fiica ei şi spuse:

S-a făcut exact ce era de făcut.

De fapt, totul a fost manevrat cu discreţie, spuse

i Iregory tot mai iritat.

- intotdeauna există birfe, spuse Hyacinth

- Să nu cumva să te alături lor, spuse Violet.

- Nu o să suflu o vorbă, promise Hyacinth flutuilnduşi

mina ca şi cum n-ar fi făcut niciodată aşa ceva.

Gregory fornăi.

- Ah, te rog.

Hyacinth protestă.

- Nu o să spun nimic. Ştiu cum să păstrez un

secret, cită vreme ştiu că este un secret.

- Ah, ce vrei să spui, că tu nu ai simţul discreţiei?

Hyacinth făcu ochii mici.

Gregory işi inălţă sprincenele.

Violet interveni.

- Ciţi ani aveţi? Dumnezeule, voi doi nu v-aţi schimbat

deloc de cind eraţi ţinci. Aproape că mă aştept să

incepeţi să vă trageţi de păr, chiar aici.

Gregory strinse din maxiliare şi incepu să se uite

hotărit in faţă. O dojană din partea unei mame nu era

deplină dacă nu te făcea să te simţi de nici un metru

inălţime.

Hyacinth primi dojana cu un zimbet.

- Ah, mamă, zău. El ştie că eu il tachinez doar,

pentru că il iubesc cel mai mult.

Şi Hyacinth ii zimbi Iu Gregory, numai soare şi

căldură.

Gregory oftă pentru că era adevărat şi pentru că şi

el simţea la fel şi pentru că era, totuşi, epuizant să fii

fratele ei. Dar ei doi erau mai mici decit restul fraţilor şi

in consecinţă formaseră intotdeauna o pereche.

- Apropo şi el simte la fel pentru mine, dar fiind

bărbat, nu va recunoaşte niciodată asta.

Violet confirmă din cap.

- Asta aşa este.

Hyacinth se intoarse spre Gregory.

248 JULIA QUINN

- Şi doar ca să fie cit se poate de clar, nu te-am tu

niciodată de păr.

Da, trebuia să plece. Altfel, innebunea. Sincer, II

depăşea. Spuse:

- Hyacinth, te ador. Ştii asta. Mamă şi pe tine !<•

ador. Şi acum, am plecat.

- Stai! il strigă Violet.

Gregory se intoarse in loc. Ar fi trebuit să ştie că nu

putea scăpa atit de uşor.

- Nu vrei să fii escorta mea?

- Unde?

- La nuntă, fireşte.

Doamne, ce era gustul acela groaznic din gura lui?

- Care nuntă? A lui Lady Lucinda?

Mama lui il privi cu cei mai nevinovaţi ochi albaştri.

- Nu mi-ar plăcea să mă duc singură.

işi intoarse capul in direcţia surorii lui.

- la-o pe Hyacinth.

- Ea o să vrea să meargă impreună cu Gareth,

replică Violet.

Gareth St.Clair era soţul Hyacinthei de aproape

patru ani. Gregory il plăcea enorm şi cei doi dezvoltaseră

o prietenie de calitate şi de aici ştia el că Gareth

şi-ar fi intors mai curind pleoapele pe dos (şi le-ar fi

lăsat astfel un timp nedefinit) decit să participe la o

activitate mondenă , obositoare, care să dureze o zi

intreagă.

Cit despre Hyacinth, care era intotdeauna

interesată de birfă, evident că in nici un caz nu ar fi

lăsat să-i scape o nuntă atit de importantă. Cineva va

bea prea mult, altcineva va dansa prea aproape de

parteneră iar Hyacinth ar urî să fie ultima care să afle.

- Gregory? insistă mama lui.

- Eu nu merg la nuntă.

- Dar...

- Nu am fost invitat.


- A fost cu siguranţă o scăpare. Una care va fi

corectată, sint sigură, după eforturile taie din seara

≪ceasta.

- Mamă, oricit de mult i-aş dori binele lui Lady

Lucinda, nu am dorinţa să asist la nunta ei sau a oricui

altcuiva. Sint nişte ocazii atit de sentimentale.

Tăcere.

Care nu a fost niciodată un semn bun.

Gregory se uită la Hyacinth. Ea il privea cu ochi

mari, de bufniţă.

- Dar ţie iţi plac nunţile, spuse ea,

Gregory mirii. I se păru cel mai potrivit răspuns.

- iţi plac. La nunta mea, tu...

- Hyacinth, tu eşti sora mea. Este altceva.

- Da, dar ai fost şi la nunta lui Felicity Albansdale şi

mi-aduc perfect aminte...

Gregory se intoarse cu spatele la ea, pină să apuce

sa-i amintească de buna lui dispoziţie de atunci.

- Mamă, iţi mulţumesc pentru invitaţie, dar nu vreau

să iau parte la nunta lui Lady Lucinda.

Violet deschise gura ca şi cum ar fi vrut să intrebe

ceva, dar şi-o inchise la loc.

- Foarte bine, spuse ea, in schimb.

Gregory deveni dintr-o dată bănuitor. Mama lui nu

capitula atit de uşor. Dar dacă risca să se lase preocupat

de motivele ei, elimina orice şansă de a evada

mai repede.

Decizia era simplă.

- A d ie u la amindouă, spuse el.

- Unde pleci? Şi de ce vorbeşti franţuzeşte? il

intrebă Hyacinth.

Gregory se intoarse spre mama lui.

- Este toată a ta.

- Da. Ştiu, oftă Violet.

Hyacinth se intoarse imediat spre ea.

- Ce inseamă asta?

- Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Hyacinth, tu...

250 JULIA QUINN f l

----_ -----_-- _--- ---.---------__--_____--------------------

Gregory profită de momentul in care cele doua

uitau una la alta şi o şterse.

Sala devenea tot mai aglomerată şi Gregoiv i(j

spuse că Lucy ar fi putut foarte bine sosi in timp ■ <> *!1

stătea de vorbă cu mama şi cu sora lui. Dacă ern n-,

nu ar fi avut timp să pătrundă prea adinc in sala cit ≫ M

şi Gregory incepu să-şi facă loc spre linia de primim

Era un proces lent; lipsise din oraş aproape o luna ≪i

fiecare părea să aibă să-i spună ceva, evident totul

neimportant.

-Iţ i doresc noroc cu el, ii spuse Lordului Trevelstnm

care incerca să-i stirnească interesul pentru un cal p≪

care nu şi-l putea permite.

- Sint convins că nu vei avea nicio problemă...

Şi vocea il părăsi.

Nu putea vorbi.

Nu putea gîndi.

Dumnezeule Mare, nu din nou.

- Bridgerton?

in partea cealaltă a incăperii, chiar iingă uşă. imi

domni, o doamnă in virstă şi...

Ea.

Era ea. Şi el se simţi tras, ca şi cum intre ei ar fl

existat o sfoară. Simţea nevoia să ajungă Iingă ea.

- Bridgerton, ce s-a....

- Scuze, reuşi Gregory să spună, părăsindu-l pe

Trevelstam.

Era ea. Doar că...

Era o altfel de ea. Nu era Hermione Watson. Era...

Nu era sigur cine era; nu o putea vedea decit din

spate, dar senzajia era acolo - aceeaşi splendidă şi

teribilă senzaţie. II ameţea. il extazia. Plăminii lui erau

goi. E l era gol.

Şi o vroia pe ea.

Era exact aşa cum işi imaginase dintotdeauna -

senzaţia aceea magică, aproape incandescentă de a

şti că viaţa ta era completă, că ea era aceea.


Doar că i se mai intimplase şi inainte. Şi Hermione

1 WniNon nu fusese aceea.

Dumnezeule, putea un om să se indrăgostească la

fmbunie, prosteşte, de două ori?

Nu-i spusese chiar el lui Lucy să fie prudentă şi să

ˇ.ii loamă, şi dacă i se va intimpla să fie cuprinsă de un

littel de sentiment, să nu se increadă in el?

Şi totuşi...

Şi totuşi ea era acolo.

Şi el era acolo.

Şi i se intimpla din nou.

Era exact cum fusese cu Hermione. Nu, era mai

mu. Trupul ii zbirniia; nu-şi putea ţine degetele cuminţi

in pantofi. ii venea să sară afară din pielea lui, să

ilorge in partea cealaltă a incăperii şi doar... doar...

Doar să o vadă.

Vroia ca ea să se intoarcă. Vroia să-i vadă faţa.

Vroia să ştie cine era.

Vroia să o cunoască.

Nu.

Nu, işi spuse el incercind să-şi forţeze picioarele să

o ia in altă direcţie. Asta era o nebunie. Trebuia să

plece. Trebuia să plece chiar acum.

Dar nu putea. Cu toate colţurile raţionale din inima

lui strigindu-i să plece, parcă prinsese rădăcini,

aşteptind ca ea să se intoarcă.

Rugindu-se să se intoarcă.

Şi atunci ea se intoarse.

Şi era...

Lucy.

Se impiedică de parcă ar fi fost trăsnit.

Lucy?

Nu. Nu era posibil. Doar o ştia pe Lucy.

Ea nu îl făcuse asta.

O văzuse de o duzină de ori, chiar o sărutase şi

niciodată nu simţise ce simţea acum, de parcă lumea

l-ar fi putut inghiţi dacă nu ar fi ajuns la ea să-i ia mina

intr-a lui.

252 JULIA QUINN

Trebuia să existe o explicaţie. Se mai simţise u.MIni

Cu Hermione.

Dar de data aceasta - nu era chiar la fel. < .u

Hermione fusese ameţitor, nou. Fusese emo(Ut

descoperirii, a cuceririi. Dar aceasta era Lucy.

Era Lucy şi...

Totul ii reapăru in minte. inclinarea capului ei cind ii

explica de ce sendvişurile trebuiau sortate cu gn)A

Aerul ei incintător de minios cind incercase sn i

explice unde greşea el mereu, in curtea pe care i n

făcea domnişoarei Watson.

Felul in care i se păruse atit de corect de simplu sn

stea cu ea pe o bancă, in Hyde Park şi să arunce piino

la porumbei.

Şi sărutul. Dumnezeule, sărutul.

Incă mai visa sărutul acela.

Şi vroia ca şi ea să-l viseze.

Făcu un pas. Doar unul - uşor inainte şi intr-o

parte, ca să o poată vedea mai bine, din profil. Totul ii

era acum atit de familiar - inclinarea capului, felul in

care işi mişca buzele cind vorbea. Cum putuse să nu

o recunoască imediat, chiar şi aşa, din spate?

Amintirile fuseseră acolo, impinse departe, intr-o

infundătură a minţii lui, dar el nu dorise - nu, nu işi

permisese - să le recunoască prezenţa.

Şi apoi ea il văzu. Lucy il văzu. El văzu asta mai intii

in ochii ei, care se făcură mari şi scinteietori şi apoi in

curba buzelor.

ii zimbi. Lui.

Zimbetul ei il umplu. il umplu, aproape pină la

revărsare. Era doar un zimbet, dar era tot de ce avea

el nevoie.

incepu să meargă. Abia işi simţea picioarele,

aproape că nu avea controlul trupului său. Pur şi

simplu se mişca, ştiind adincin el că trebuia să ajungă

la ea.


Lucy, spuse el, odată aflat lingă ea. Uitind că erau

inconjuraţi de străini şi mai rău, de prieteni şi că el nu

hnbuia să-i spună pe nume.

Dar buzele lui nu puteau rosti altceva mai corect.

Domnule Bridgerton, spuse ea, dar ochii ei

•.puneau Gregory.

Şi el ştiu.

O iubea.

Era cea mai stranie, mai minunată senzaţie. Era

innebunitor. Era ca şi curn lumea se deschisese dintro

dată pentru el. Clar. inţelegea. inţelegea tot ce

i.imţea nevoia să ştie şi totul se afla acolo, in ochii ei.

- Lady Lucinda, spuse el făcind o plecăciune

udincă deasupra miinii ei. imi acordaţi dansul acesta?

CAPITOLUL 17

in care sora Eroului Nostru acţionează

Era raiul.

Lasă ingerii, lasă-l pe Sf Petru şi lasă coardele

strălucitoare ale harpelor. Raiul era să dansezi in

braţele adevăratei iubiri. Şi cind persoana in discuţie

nu mai avea decit o săptămină inainte de a se căsători

cu altcineva, care ii fusese destinat, trebuia să apuci

raiul tare, cu ambele miini.

Metaforic vorbind.

Lucy zimbea in timp ce dansa şi făcera piruete.

Ăsta da, spectacol. Ce ar spune oamenii dacă ea s-ar

repezi inainte şi l-ar prinde cu ambele braţe?

Şi nu i-ar mai da drumul.

Cei mai mulţi ar spune că era nebună. Ciţiva ar

spune că era indrăgostită. Cei isteţi ar spune că era şi

una şi alta.

- La ce te gindeşti? o intrebă Gregory. Se uita la

ea... altfel.

Lucy se intoarse intr-o parte, reveni. Se simţea

indrăzneaţă, aproape magică.

- Chiar vrei să ştii?

Gregory o ocoli pe doamna din stinga lui şi se

intoarse la locul lui.

- Vreau, răspunse el zimbindu-i insinuant.


Dar ea zimbi doar şi scutură din cap. Ar fi vrut in

clipa aceea să pretindă că era altcineva. Cineva mai

puţin convenţional. Cineva mult mai impulsiv.

Nu vroia să fie aceeaşi Lucy dintotdeauna. Nu in

seara aceasta. Era sătulă de planuri, sătulă să fie

conciliantă, sătulă să nu facă niciodată nimic fără să se

gindească mai intii la toate consecinţele.

Dacă aş face asta, atunci s-ar întîmpla asta, dar

dacă aş face-o, atunci, asta, asta şi asta se vor

intîmpia, care ar duce ia un rezultat cu totul altul, care

ar putea însemna că...

Era destul ca să ameţească o fată. Era destul ca să

o facă să se simtă ca paralizată, incapabilă să-şi ţină

propria viaţă in friu.

Dar nu in seara aceasta. in seara aceasta, printr-un

miracol uluitor, numit Ducesa de Hastings - sau poate

Lady Bridgerton, mama, Lucy nu era foarte sigură -

purta o rochie din cel mai fin satin verde, participind la

cel mai strălucitor bal pe care şi l-ar fi putut imagina

vreodată.

Şi dansa cu bărbatul pe care era cit se poate de

sigură că il va iubi pină la sfirşitul timpului.

- Arăţi diferit, spuse el.

- Mă simt diferit. ii atinse mina cind păşiră unul pe

lingă celălalt. Degetele lui le apucară pe ale ei, cind ar

fi trebuit doar să se atingă uşor. Lucy se uită in sus şi

văzu că el o privea. Ochii lui erau calzi şi intenşi şi o

privea aşa cum...

Dumnezeule, o privea aşa cum o privea inainte pe

Hermione.

Trupul incepu să-i zbirniie. Simţi senzaţia pină in

virful degetelor de la picioare, in locuri la care nu

indrăznea să se gindească.

Păşiră din nou unul pe lingă celălalt, dar de data

aceasta el se aplecă spre ea, poate puţin mai mult

decit ar fi trebuit şi spuse:

- Şi eu mă simt altfel.

256 JULIA QUINN

Lucy işi intoarse repede capul, dar el se intorsen≫

deja şi acum era cu spatele la ea. Cum se simţea nl

altfel? De ce? Ce a vrut să spună?

Circulă in jurul domnului din stinga ei, apoi trecu pn

lingă Gregory.

- Eşti fericită că ai venit la serata aceasta? o

intrebă el şoptit.

Lucy inclină din cap, pentru că se indepărtas ≪>

acum prea mult de el ca să-i poată răspunde fără sa

vorbească prea tare.

După care erau din nou impreună şi el şopti:

- Şi eu.

Reveniră inapoi, la locurile lor iniţiale, răminind

nemişcaţi, in timp ce alt cuplu işi incepea evoluţia

Lucy işi ridică privirea. La el. La ochii lui.

Care nu se mişcaseră nici o clipă de pe chipul ei.

Şi chiar in lumina pilpiindă a serii - a sutelor do

luminări şi torţe care luminau sala de bal - Lucy putea

vedea sclipirea din ei. Felul in care se uita la ea - era

fierbinte şi posesiv şi mindru.

O făcu să tremure.

O făcu să se indoiască de abilitatea ei de a sta in

picioare.

Şi atunci muzica se sfirşi şi Lucy işi dădu seama că

anumite lucruri sint cu adevărat insăminţate in tine,

pentru că se inclina politicos şi zimbea şi confirma din

cap spre doamna de lingă ea, ca şi cum intreaga ei

viaţă nu fusese schimbată in timpului dansului

precedent.

Gregory ii luă mina şi o conduse spre partea sălii de

bal unde se aflau escortele care işi urmăreau

protejatele peste buza paharului lor cu limonadă. Dar

inainte de a ajunge la destinaţie, Gregory se aplecă şi

ii şopti la ureche:

- Trebuie să vorbesc cu tine.

Lucy işi aruncă brusc privirea spre el.

- in privat, adăugă el.


il simţi incetinind pasul, probabil ca să-şi acorde

mai mult timp inainte de a fi retumată mătuşii Harriet.

- Ce este? S-a intimplat ceva? intrebă ea.


- Nu s-a mai intimplat nimic.

Şi Lucy işi permise să spere. Doar puţin, pentru că

nu suporta să se gindească la cum i se va fringe inima

in caz că greşea, dar poate... Poate că o iubea. Poate

că vroia să se insoare cu ea. Nunta ei urma să aibă loc

nici peste o săptămină, dar ea incă nu pronunţase

jurămintele.

Poate că mai avea o şansă. Poate că exista o cale.

ii cercetă lui Gregory chipul, pentru răspunsuri. Dar

cind incercă să mai obţină ceva de la el, Gregory

scutură doar din cap şi şopti:

- Biblioteca. Este la două uşi dincolo de salonul de

retragere pentru doamne. Ne vedem acolo in treizeci

de minute.

- Ai innebunit?

Gregory zimbi.

- Doar puţin.

- Gregory, eu...

Se uită in ochii ei şi privirea lui o făcu să tacă. Felul

in care se uita la ea...

ii tăia respiraţia.

- Nu pot. Nu pot rămine singură cu tine, şopti Lucy.

Indiferent ce puteau simţi ei unul pentru celălalt, ea era

incă promisă unui alt bărbat. Şi chiar dacă nu ar fi fost,

un astfel de comportament nu putea duce decit la

scandal.

- Nu pot rămine singură cu tine, ştii asta.

- Trebuie.

Lucy incercă să scuture din cap, dar nu reuşi să se

impună şi să-l mişte.

- Lucy, trebuie, spuse el.

Ea inclină din cap. Poate că era cea mai mare

greşeală din viaţa ei, dar nu putuse spune nu.

258 JULIA QUINN

- Doamnă Abernathy, spuse Gregory cu glas pmn

răsunător, salutind-o pe mătuşa Harriet.

V-am adus-o inapoi, in grija dumneavoastră, pt>

Lady Lucinda.

Şi Harriet incuviinţă din cap, chiar dacă Lucy sus

pecta că mătuşa ei habar nu avea ce-i spuse:. ≪'

Gregory. Apoi, mătuşa se intoarse spre Lucy şi strign

- Eu o să mă aşez puţin!

Gregory chicoti şi spuse:

- Trebuie să dansez şi cu celelalte domnişoare.

- Desigur, răspunse Lucy, chiar dacă nu prea avoa

ea idee de toate implicaţiile presupuse de progra

marea unei intilniri ilicite.

- Am văzut pe cineva cunoscut, minţi ea şi atunci,

spre marea ei uşurare, chiar văzu o domnişoară po

care-o cunoştea - o cunoştinţă de la şcoală. Nu chiar

o prietenă, dar totuşi, o faţă suficient de familiară ca sn

o salute.

Dar chiar inainte ca Lucy să apuce să plece, auzi

un glas de femeie strigindu-l pe Gregory. Iar Gregory

inchise ochii, părind că suferă.

- Gregory.

Vocea se apropie şi Lucy se intoarse spre stinga,

să vadă o tinără care nu putea fi decit una dintre

surorile lui Gregory. Cea mai mică, mai mult ca sigur,

pentru că altfel insemna că se conservase remarcabil

de bine.

- Trebuie să fie Lady Lucinda, spuse femeia.

Părul ei, observă Lucy, avea exact aceeaşi nuanţă

ca al lui Gregory - un castaniu luxuriant, cald. Dar ochii

ei erau albaştri, intenşi, pătrunzători.

- Lady Lucinda, permiteţi-mi să v-o prezint pe sora

mea, Lady St.Clair. Vocea lui Gregory suna mai curind

ca a unui om care-şi indeplinea o sarcină.

Iar sora interveni ferm:

- Hyacinth. Trebuie să renunţăm la formalisme.

Sint sigură că vom fi bune prietene. Iar acum trebuie

să-mi spuneţi totul despre dumneavoastră. Apoi o să


vreau să-mi povestiţi despre petrecerea de la Anthony

şl Kate, din luna trecută. Am vrut şi eu să merg, dar

(iveam deja un alt angajament. Am auzit că a fost

loarte distractiv.

Uluită de morişca de femeie din faţa ei, Lucy se uită

la Gregory pentru un sfat, dar el ridică doar din umeri

şi spuse:

- Ea este cea pe care o torturez eu cu mare

plăcere.

Hyacinth se intoarse spre el.

- Poftim?

Gregory făcu o plecăciune.

- Trebuie să plec.

După care Hyacinth Bridgerton St.Clair făcu lucrul

cel mai ciudat. Ochii ei se micşorară şi incepu să se

uite de la fratele ei la ea şi inapoi. Şi incă o dată. Şi

apoi, incă o dată. Şi apoi spuse:

- O să aveţi nevoie de ajutorul meu.

- Hy... incepu Gregory.

Hycinth il intrerupse.

- O să aveţi. Aveţi planuri. Nu incerca să negi.

Lui Lucy nu-i venea să creadă că Hyacinth dedusese

toate astea dintr-o singură plecăciune şi un

„Trebuie să pled’. Deschise gura să intrebe ceva, dar

nu reuşi să spună decit „Cum...”, inainte ca Gregory să

o intrerupă cu o privire de avertizare.

Hyacinth ii spuse lui Gregory:

- Ştiu că ai ceva in minte. Altfel nu ai fi tras atitea

sfori ca să te asiguri de prezenţa ei aici, in seara

aceasta.

- A fost doar amabil, incercă Lucy să spună.

Hyacinth o bătu uşor pe braţ.

- Nu fii prostuţă. El n-ar face niciodată aşa ceva.

- Nu este adevărat, protestă Lucy.

Poate că Gregory era el puţin afurisit, dar inima lui

era bună şi sinceră şi ea nu va accepta de la nimeni -

fie ea şi sora lui - să spună altfel.

260 JULIA QUINN

Hyacinth o privi cu un zimbet incintat. Spuse incet,

ca şi cum chiar in clipa aceea s-ar fi hotărit:

- imi place de tine. Greşeşti, desigur, dar oricum,

imi place de tine.

Apoi Hyacinth se intoarse spre fratele ei.

- imi place de ea.

- Da, ai mai spus-o.

- Şi ai nevoie de ajutorul meu.

Lucy privi cum fratele şi sora schimbau o privire pe

care ea nu putea incă să o inţeleagă.

- O să aveţi nevoie de ajutorul meu. in seara

aceasta şi mai incolo, desigur. Vocea lui Hyacinth era

caldă.

Gregory se uită intens la sora lui, apoi spuse cu o

voce atit de inceată incit Lucy trebui să se aplece in

faţă, să audă:

- Trebuie să stau de vorbă cu Lady Lucinda. Doar

noi doi.

Hyacinth zimbi. Imperceptibil.

- Pot aranja asta.

Lucy avea sentimentul că nu putea face nimic.

- Cind? intrebă Hyacinth.

- Oricind este posibil, răspunse Gregory.

Hyacinth se uită de jur imprejurul sălii de bal, deşi

Lucy nu-şi putea imagina ce fel de informaţie căuta din

această scrutare, care să-i ofere o soluţie.

- intr-o oră, anunţă ea cu toată precizia unui

general de armată. Gregory, tu pleci acum şi faci tot ce

crezi că trebuie. Dansezi. Pregăteşti o limonadă. Te

asiguri că eşti văzut cu fata aceea Whitford, ai cărei

părinţi aleargă după tine de luni de zile.

Apoi Hyacinth continuă, intorcindu-se spre Lucy cu

o privire autoritară :

- Tu o să rămii cu mine. O să te prezint tuturor celor

pe care trebuie să ii cunoşti.

- Pe cine trebuie să cunosc? intrebă Lucy.

- incă nu sint sigură. Dar chiar nu contează.


Lucy nu se putea abţine să nu o privească cu

veneraţie.

Hyacinth spuse:

- Exact peste cincizeci şi cinci de minute, Lady

Lucinda o să-şi sfişie rochia.

- E u ?

- Eu. Sint bună la chestii dintr-astea, spuse Hyacinth.

- O să-i sfişii rochia? Aici, in sala de bal? intrebă

Gregory indoit.

Harriet spuse, concediindu-l cu o fluturare a miinii.

- Nu te preocupa de detalii. Tu du-te şi fă-ţi partea

ta şi peste o oră te intilneşti cu ea, in dressing-room-ul

lui Daphne.

- in dormitorul ducesei? şopti Lucy. Nu era posibil.

- Pentru noi este Daphne. Şi acum, fiecare la

treaba lui.

Lucy rămase uitindu-se la ea, clipind des. Ea nu

trebuia să rămină lingă Hyacinth?

- La el mă refeream, spuse Hyacinth.

Şi atunci Gregory făcu lucrul cel mai uimitor. ii luă

mina lui Lucy. Chiar acolo, in mijlocul sălii de bal, ii luă

mina şi i-o sărută.

- Te las pe miini bune, ii spuse el retrăgindu-se cu

o plecăciune politicoasă. Apoi adăugă, aruncindu-i

surorii lui o privire de avertizare:

- Oricit de greu de crezut ar putea fi.

După care plecă, probabil să curteze o sărmană

fată neştiutoare, care habar n-avea că nu era decit un

pion nevinovat in planul de maestru al surorii lui.

Lucy se uită inapoi la Hyacinth, oarecum epuizată

de toată intilnirea aceasta. Hyacinth ii zimbea cu toată

faţa. Spuse:

- Bine lucrat.

Lui Lucy i se păru că de fapt se autofelicita.

- Dar totuşi, de ce vrea fratele meu să stea de

vorbă cu tine? Şi să nu-mi spui că habar n-ai, pentru

că nu o să te cred.

262 JULIA QUINN

Lucy cintări inţelepciunea mai multor răspunsuri oi

in final se decise pentru:

- Habar n-am.

Nu era chiar adevărat, dar nu avea de gind sn i

divulge cele mai intime speranţe şi visuri, unei femoi

pe care o cunoscuse doar cu citeva minute in urma,

indiferent a cui soră era.

Şi avu senzaţia că de fapt ciştigase punctul.

- Adevărat? Hyacinth părea suspicioasă.

- Adevărat.

Dar Hyacinth nu părea convinsă.

- Da, cel puţin eşti deşteaptă. Trebuie să recuno:.≪

asta.

Lucy decise să nu se poarte ca o laşă. Spuse:

- Ştii, credeam că eram persoana cea mal

organizată şi mai capabilă să conducă, dar cred că tu

eşti şi mai rău.

Hyacinth rise.

- Ah, eu nu sint deloc organizată. Dar ştiu sfl

conduc. Şi o să ne inţelegem de minune. Ca doun

surori, adăugă ea petrecindu-şi un braţ pe după Lucy

O oră mai tirziu, Lucy invăţase trei lucruri despre

Hyacinth, Lady St.Clair.

Primul, cunoştea pe toată lumea. Ştia totul, despre

toţi.

Al doilea, era un izvor de informaţii despre fratele ei.

Lucy nu a trebuit să pună nici o intrebare, dar la

vremea cind părăseau sala de bal, ştia care era

culoarea preferată a lui Gregory (albastrul) şi mincarea

(brinzeturi de orice fel) şi cind era mic, vorbea peltic.

Lucy mai invăţase că nimeni nu trebuia să comită

greşeala de a o subestima pe sora mai mică a lui

Gregory. Hyacinth nu doar că ii sfişiase rochia, dar o

făcuse cu suficient fler şi abilitate pentru ca doar patru

oameni să fi văzut accidentul (şi nevoia de a fi reparat).

Şi nenorocirea se rezumase doar la tiv, pentru a nu-i

afecta lui Lucy pudoarea.


A fost intr-adevăr impresionant.

Am mai făcut asta şi altădată, ii mărturisi

Hyacinth, conducind-o afară din sala de bal.

Lucy nu era surprinsă.

Hyacinth adăugă, sunind extrem de serioasă:

Este un talent util. Pe aici, adăugă ea.

Lucy o urmă in sus pe o scară dosnică.

Hyacinth continuă, demonstrind un remarcabil

l.ilent de a rămine lipită de topica aleasă:

- Există citeva scuze valabile pentru o doamnă

care doreşte să părăsească un eveniment social. Şi

datoria noastră este să stăpinim toate armele pe care

Io avem in dotare.

Lucy incepu să creadă că dusese pină atunci o

viaţă foarte retrasă.

Hyacinth deschise o uşă şi se uită inăuntru.

- Am ajuns. Nu a venit incă. Asta e bine, pentru că

inseamnă că mai am puţin timp.

- Pentru ce?

- Să-ţi repar rochia. Mărturisesc că uitasem detaliul

acesta cind mi-am formulat planul. Dar ştiu unde işi

ţine Daphne acele.

Lucy o urmări pe Hyacinth indreptindu-se spre o

măsuţă de toaletă şi deschizind un sertar.

Hyacinth spuse apoi cu un aer triumfător.

- Exact unde m-am gindit că sint. imi place cind am

dreptate. Asta face viaţa mult mai plăcută, nu crezi?

Lucy confirmă din cap, dar mintea ei era la

intrebarea pe care urma să o formuleze. Şi apoi o

puse:

- De ce mă ajuţi?

Hyacinth se uită la ea ca şi cum ar fi fost slabă de

minte.

- Nu te poţi intoarce cu rochia ruptă. Nu după ce

am spus la toată lumea că mergem să o coasem.

- Nu, nu mă refeream la asta.

- Ah. Hyacinth luă un ac şi il studie cu atenţie.

- Ăsta o să fie bun. Ce culoare de aţă să punem?

264 JULIA QUINN

- Albă, dar nu mi-ai răspuns la intrebare.

Hyacinth rupse puţină aţă dintr-o jurubiţă şi o trecu

prin ochiul acului. Spuse:

- imi placi. Şi imi iubesc fratele.

- Ştii că urmează să mă căsătoresc, spuse Lucy

incet.

- Ştiu. Hyacinth ingenunchie la picioarele lui Lucy :..i

incepu să coasă cu paşi iuţi, neregulaţi.

- Peste o săptămînă. Mai puţin de o săptămină.

- Ştiu. Am fost invitată.

-Ah.

Lucy presupuse că ar fi trebuit să ştie asta.

- Ăăă... şi plănuiai să vii?

Hyacinth se uită in sus.

- Dar tu?

Lucy căscă gura. Pină in clipa aceea, ideea de a nu

se căsători cu Haselby fusese doar ceva stufos,

indepărtat, mai mult un fel de sentiment ah-cît-mi-aşdorisă-nu-trebuiască-să-mă-mărit-cu-el.

Dar acum, cu

Hyacinth privind-o atit de atent, sentimentul incepu sa

pară ceva mai ferm. Tot imposibil, desigur, sau cel

puţin...

Mă rog, poate...

Poate nu chiar imposibil. Poate doar aproape

imposibil.

- Hirtiile au fost semnate, spuse Lucy.

Hyacinth se intoarse la cusutul ei.

- Adevărat?

- Unchiul meu l-a ales. Un aranjament de o

veşnicie. Lucy se intreba pe cine incerca ea să

convingă.

- Mmmm.

Mmmm? Ce naiba mai insemna şi asta?

- Şi el nu...Fratele tău nu...

Lucy işi căuta cuvintele, speriată că se descărca in

faţa unei femei aproape străine, care mai era şi sora lui

Gregory, Dumnezeule. Dar Hyacinth nu spunea nimic;

stătea doar acolo, cu ochii asupra acului pe care-l


baga şi-l scotea din tivul rochiei ei. Iar dacă Hyacinth

nu spunea nimic, atunci ea, Lucy, trebuia să spună

ceva. Pentru că... Pentru că...

in sfirşit, o spuse.

- El nu mi-a făcut nici-o promisiune. Nu şi-a

declarat intenţiile. Vocea lui Lucy tremura.

La asta, Hyacinth işi ridică privirea. Se uită in jurul

incăperii ca şi cum şi- ar fi spus, Uită-te la noi, reparînduţi

tivul în dormitorul Ducesei. Şi spuse incet:

-N u ?

Lucy işi inchise ochii in agonie. Ea nu era ca

Hyacinth St.Clair. Nu-ţi trebuia mai mult de un sfert de

oră in compania ei ca să ştii că ea ar indrăzni orice, ar

profita de orice şansă ca să-şi asigure propria fericire.

Ea ar sfida convenienţele, ar sta cu capul sus in faţa

celor mai dure critici şi ar ieşi absolut intactă, la trup şi

la spirit.

Lucy nu era atit de puternică. Ea nu era stăpinită de

pasiuni. Muza ei a fost intotdeauna bunul simţ.

Pragmatismul.

Nu ea fusese aceea care ii spusese Hermionei că

trebuia să se mărite cu un bărbat agreat de părinţii ei?

Nu ea ii spusese lui Gregory că nu işi dorea o

dragoste violentă, copleşitoare? Că nu era genul

acesta?

Ea nu era genul acela de persoană. Nu era. Cind

guvernanta ei ii schiţa desenele pe care urma să le

umple, ea colora intotdeauna intre linii.

- Nu cred că pot face asta, şopti Lucy.

Hyacinth ii ţinu privirea pentru o clipă agonizant de

lungă, inainte de a reveni la cusutul ei.

- Te-am judecat greşit, spuse ea.

Pentru Lucy a fost ca o palmă pe obraz.

- Ce...ce...

Ce-ai spus?

Dar buzele lui Lucy nu puteau forma cuvintele. Nu

vroia să audă răspunsul. Iar Hyacinth o privi cu o

expresie iritată şi spuse:

266 JULIA QUINN

- Nu te mai foi atita.

- imi pare rău, mormăi Lucy.

Şi in sinea ei - Iar am spus-o. Sîntatîtde previzibilă,

atît de total convenţională şl lipsită de imaginaţie.

- Iar te mişti.

Ah. Dumnezeule, chiar nu putea face nimic cum

trebuia, in seara asta?

- imi pare rău.

Hyacinth o inţepă cu acul.

- Iar te-ai mişcat.

- Nu m-am mişcat! Lucy aproape că strigase.

Hyacinth zimbi.

- Aşa e mai bine.

Lucy se uită in jos, incruntindu-se.

- Singerez?

Hycinth spuse, ridicindu-se:

- Chiar dacă ai singera, vina ar fi numai şi numai a ta.

- Poftim?

Dar Hyacinth era deja in picioare, cu un zimbet

mulţumit pe faţă. Spuse, arătind spre opera ei:

- Gata. Sigur, nu arată ca nouă, dar poate face faţă

cu bine oricărui examen, in seara asta.

Lucy ingenunchie să-şi studieze tivul. Hyacinth

fusese generoasă in autoaprecierea ei. Cusătura arăta

ca naiba.

- Nu am avut niciodată talent la lucrul cu acul,

spuse Hyacinth ridicind nepăsătoare din umeri.

Lucy se ridică, luptind cu impulsul de a desface

cusătura şi de a şi-o reface singură.

- Ai fi putut să-mi spui, bombăni ea.

Buzele lui Hyacinth se curbară intr-un zimbet incet,

viclean.

- Ei, ei, ai devenit dintr-o dată spinoasă, spuse ea.

Lucy scutură din cap, spunind:

- Tu m-ai jignit.

- Posibil, replică Hyacinth pe un ton de aparentă

indiferenţă. Se uită apoi spre uşă cu o expresie

contrariată.


- Ar fi trebuit să apară pină acum.

Inima lui Lucy ii bubui puternic in piept.

- Tot mai vrei să mă ajuţi? şopti ea.

Hyacinth se intoarse inapoi spre ea, se uită

stăruitor in ochii ei şi spuse:

- Sper că te-ai apreciat greşit.

Gregoryintirzie zece minute laintilnire. Nu avusese

incotro; din clipa in care dansase cu o domnişoară, se

pare că devenise obligatoriu să-şi repete favorul cu o

duzină de alte tinere. Şi cu toate că ii era greu să fie

atent la conversaţiile pe care se presupunea că trebuia

să le conducă, nu il deranja intirzierea. Lucy şi

Hyacinth plecaseră cu mult inainte ca el să se strecoare

afară pe uşă. Intenţia lui era să găsească o cale

de a o face pe Lucy soţia lui, dar pentru asta nu era

nevoie să stirnească cine ştie ce scandal.

Porni spre dormitorul surorii lui; petrecuse nenumărate

ore la Hastings House şi cunoştea drumul.

Cind ajunse la destinaţie, intră fără să ciocănească,

balamalele bine unse ale uşii cedind fără zgomot.

- Gregory.

Prima a fost vocea lui Hyacinth. Stătea lingă Lucy,

care părea...

Şocată.

Ce ii făcuse Hyacinth?

- Lucy? S-a intimplat ceva? intrebă el, apropiinduse

repede.


- Nu este nimic important.

Gregory se intoarse spre sora lui cu ochi acuzatori.

Hyacinth ridică din umeri.

- Eu sint in camera alăturată.

- Ascultind la uşă?

- O să aştept in birouaşul lui Daphne. Este la

jumătatea drumului şi inainte de a face vreo obiecţie,

nu mă pot duce mai departe. Dacă vine cineva, o să ai

268 JULIA QUINN

nevoie de mine să alerg inapoi, să fac să pară totul,

respectabil.

Ideea ei stătea in picioare şi Gregory trebui s. i

recunoască asta, aşa că ii făcu un semn scurt din cap

şi o urmări părăsind incăperea, aşteptind să auda

clicul clanţei, inainte de a spune ceva. Apoi o intreba

pe Lucy:

- Ţi-a spus un lucru neplăcut? Uneori poate fi teribil

de lipsită de tact, dar inima ei se află de obicei undo

trebuie.

Lucy scutură din cap şi spuse incet:

- Nu, cred că a spus exact ce trebuia.

- Lucy? Gregory o privea intrebător.

Ochii ei, care păruseră atit de inceţoşaţi, incepeau

să se concentreze. intrebă:

- Ce vroiai să discuţi cu mine?

- Lucy, spuse el intrebindu-se care ar fi cea mal

bună cale de abordare. Tot timpul cit dansase işi

repetase in minte discursuri, dar acum că se afla aici,

nu ştia ce să spună.

Sau mai curind, ştia. Dar nu ştia ordinea şi nu ştia

tonul. Să-i spună că o iubea? Să-şi dezgolească inima

in faţa unei femei care intenţiona să se căsătorească

cu un altul? Sau să opteze pentru calea cea mai sigură

şi să-i explice de ce nu se putea mărita cu Haselby?

Cu o lună in urmă, alegerea ar fi fost evidentă. El

era un romantic dornic de gesturi grandioase. Şi-ar fi

declarat dragostea, convins că va fi primită cu bucurie,

l-ar fi luat mina. Ar fi căzut in genunchi.

Ar fi sărutat-o.

Dar acum...

Acum nu mai era chiar atit de sigur. El avea incredere

in Lucy, dar nu avea incredere in soartă.

- Nu te poţi mărita cu Haselby, spuse el.

Ochii ei se făcură mari.

- Ce vrei să spui?

Gregory ii răspunse, evitind intrebarea:


- Nu te poţi mărita cu el.Ar fi un dezastru. Ar fi...

Trebuie să ai incredere in mine. Nu trebuie să te măriţi

cu el.


- De ce imi spui asta?

Pentru că te vreau pentru mine.

- Pentru că...pentru că...

Gregory işi găsea cu greu cuvintele.

- Pentru că ai devenit prietena mea. Şi eu iţi doresc

fericirea. El nu va fi un soţ bun pentru tine, Lucy.

- De ce nu? Vocea ei era mică, goală şi sfişietor de

ne a ei.

- El nu este...

Gregory inghiţi. Trebuia să existe un fel mai blind

de a o spune.

- El nu... Unii oameni...

Se uită la ea. Buza de jos ii tremura.

Şi spuse, scoţind cuviinţele cit mai repede putu:

- El preferă bărbaţii. in locul femeilor. Unii bărbaţi

aşa sint.

Şi apoi aşteptă. O clipă infinită ea nu avu nici o

reacţie, stind acolo ca o statuie tragică. Clipea doar din

cind in cind, dar altceva, nimic. Şi intr-un tirziu:

- De ce?

De ce? Gregory nu inţelegea.

- De ce este el... ?

- Nu. De ce mi-ai spus asta? De ce mi-ai spune

asta? se forţă Lucy să intrebe.

- Ţi-am spus...

- Nu, nu ai făcut-o din bunătate. De ce mi-ai spus?

Doar ca să fii crud? Să mă faci să simt aşa cum te simţi

tu, pentru că Hermione s-a măritat cu fratele meu şi nu

cu tine?

- Nu! Cuvintul ţişni din el şi Gregory o apucă de

braţe.

- Nu, Lucy. Niciodată n-aş face asta. Eu vreau să fii

fericită. Vreau...

270 JULIA QUINN

O vreau pe ea. O vroia pe ea şi nu ştia cum s-o

spună. Nu acum, nu cind ea il privea ca şi cum i-ar fi

frint inima.

- Aş fi putut fi fericită cu el, şopti ea.

- Nu. Nu, nu ai putea. Tu nu inţelegi, el...

- Ba da, aş putea, strigă ea. Poate că nu l-aş fi iubit,

dar aş fi putut fi fericită. Era ceea ce aşteptam eu

inţelege, fusesem pregătită pentru asta. Iar tu... tu...

Lucy se smulse şi se intoarse intr-o parte, ca el sa

nu-i poată vedea faţa.

- Tu ai stricat totul.

-Cum?

Lucy işi ridică privirea spre el şi expresia din ochii el

era atit de intensă, atit de adincă, incit simţi că i se taio

respiraţia.

- Pentru că tu m-ai făcut să te doresc pe tine, in

locul lui.

Gregory simţi bubuitul inimii, in piept.

- Lucy. Lucy.

Atit putea să spună.

- Nu ştiu ce să fac, mărturisi ea.

- Sărută-mă.

Gregory ii luă faţa in miini.

- Sărută-mă, doar.

De data aceasta, cind o sărută, era altfel. Ea era

aceeaşi femeie in braţele lui, dar el nu mai era acelaşi

bărbat. Nevoia lui de ea era mai adincă, mai primară.

O iubea.

O sărută cu tot ce avea el, cu fiecare respiraţie, cu

fiecare ultimă bătaie a inimii. Buzele ii găsiră obrajii,

fruntea, urechile şi in tot acest timp ii şoptea numele ca

pe o rugăciune.

Lucy Lucy Lucy.

O dorea. Avea nevoie de ea.

Ea era ca aerul.

Era hrana.

Era apa.


Gura i se mişcă spre gitul ei, apoi in jos, spre

marginea dantelată a corsajului. Pielea ei ardea

incinsă sub atingerea lui şi cind degetele lui ii coboriră

rochia de pe unul din umeri, ea oftă...

Dar nu il opri.

- Gregory, şopti ea afundindu-şi degetele in părul

lui, in timp ce buzele lui i se mişcau de-a lungul

claviculei.

- Gregory, oh, Gregory.

Mina lui se plimbă reverenţios pe curba umărului ei.

Pielea ei strălucea palid, moale, lăptoasă, in lumina

luminărilor şi Gregory fu izbit de un intens simţ al

posesiei. Al mindriei.

Nici un alt bărbat nu o mai văzuse astfel şi se rugă

să nu fie niciodată văzută astfel, de un alt bărbat.

- Nu te poţi mărita cu el, Lucy, şopti el imperios,

cuvintele arzind pe pielea ei.

- Gregory, nu, gemu ea.

- Nu poţi.

Şi atunci, pentru că ştia că nu işi putea permite să

meargă mai departe, se indreptă, apăsind o ultimă

sărutare pe buzele ei inainte de a o indepărta de el şi

de a o obliga să i se uite in ochi.

- Nu te poţi mărita cu el, repetă el.

- Gregory, ce pot eu...

O apucă de braţe. Tare. Şi o spuse.

- Te iubesc.

Buzele ei se intredeschiseră. Dar nu putu spune

nimic.

- Te iubesc, repetă el.

Lucy bănuise - sperase - dar nu-şi permisese cu

adevărat să creadă. Şi atunci, cind in sfirşit işi găsi

cuvintele, reuşi un:

- Adevărat?

Gregory zimbi, apoi rise şi apoi işi lăsă fruntea pe

fruntea ei.

- Cu tot sufletul meu. Doar că abia acum mi-am dat

seama. Sint un prost. Un orb. Un...

272 JULIA QUINN

Lucy il intrerupse, scuturind din cap:

- Nu. Nu-ţi face reproşuri. Nimeni nu mă observn

imediat, cind este şi Hermione in preajmă.

Degetele lui o strinseră mai tare.

- Ea nu se compară cu tine.

O senzaţie de căldură incepu să i se imprăştie prin

oase. Nu era dorinţă, nu era pasiune, era doar o

fericire pură, totală. Şopti:

- Tu chiar vorbeşti serios.

- Destul ca să mişc cerul şi pămintul, să fiu sigur cn

nu te vei mărita cu Haselby.

Lucy se albi.

- Lucy?

Nu. Da. Putea face asta. Va face asta. Era aproapn

comic, zău. Petrecuse trei ani spunindu-i Hermionei cn

trebuia să fie practică, să se conformeze regulilor.

Ridea de ea cind Hermione vorbea despre dragoste şi

pasiune şi muzică in urechi. Iar acum...

Inspiră adinc, să se intărească. Iar acum va rupe

logodna.

Care fusese aranjată cu ani de zile in urmă.

Cu fiul unui conte.

Cu cinci zile inainte de nuntă.

Dumnezeule Mare, ce scandal.

Se dădu inapoi. Ridicindu-şi bărbia ca să-l poată

privi pe Gregory in faţă. Ochii lui o urmăreau cu toată

dragostea pe care o simţea şi ea.

- Te iubesc... Şi eu te iubesc. A spus-o, in şoaptă,

pentru că nu o spusese incă.

Pentru o dată, va inceta să se mai gindească la

ceilaţi. Nu va lua ce i se dădea, ca să incerce să

scoată ce era mai bun. O să intindă mina spre propria

ei fericire, o să-şi facă propriul ei destin.

Nu o să facă ceea ce se aştepta de la ea.

O să facă ceea ce vroia ea.

Era timpul. ii strinse miinile lui Gregory. Şi ii zimbi.

Nu era o incercare de zimbet ci unul larg şi increzător,


plin de speranţe, plin de visurile ei - şi de convingerea

ca şi le va implini pe toate.

Va fi dificil. Va fi infricoşător.

Dar va merita.

- O să vorbesc cu unchiul meu. Miine, spuse ea,

cuvintele sunind ferm şi convingător.

Gregory o trase spre el şi o sărută, repede şi

pasionat, plin de promisiuni. O intrebă:

- Vrei să te insoţesc? Să mă anunţ, ca să il pot

asigura de intenţiile mele?

Noua Lucy, indrăzneaţa şi curajoasa Lucy, intrebă:

- Şi care sint intenţiile tale?

Ochii lui Gregory se făcură mari de surpriză, apoi

de aprobare şi apoi miinile lui le luară pe ale ei.

Lucy simţi ce făcea el inainte de a vedea. Miinile lui

păreau să alunece de-a lungul lor, in timp ce el se lăsa

in jos...

Pină cind rămase intr-un genunchi, uitindu-se in

sus la ea ca şi cum nu ar mai fi existat vreo altă femeie

frumoasă pe lumea asta.

- Lady Lucinda Abernathy, vrei să-mi faci cea mai

mare onoare de a-mi deveni soţie?

Vocea lui era sigură şi plină de fervoare.

Lucy incercă să vorbească. incercă să dea din cap.

- Căsătoreşte-te cu mine, Lucy. Căsătoreşte-te cu

mine.

Şi de data asta, reuşi.

-Da .

Şi apoi:

- Da! Ah, da!

- Te voi face fericit. iţi promit, spuse el ridicindu-se

să o imbrăţişeze.

- Nu trebuie să imi promiţi. Este imposibil să fie

altfel. Lucy scutură din cap, clipind să-şi infrineze

lacrimile.

Gregory deschise gura, probabil să mai spună ceva,

dar fu intrerupt de un ciocănit in uşă, incet dar grăbit.

Hyacinth.

274 JULIA QUINN

- Pleacă. Las-o pe Hyacinth să te conducă inapoi

in sala de bal. Eu o să vin mai tirziu.

Lucy incuviinţă din cap, aranjindu-şl ţinuta, pentru

ca totul să revină la locul lui.

- Părul meu, şopti ea uitindu-se repede la el.

- Este adorabil. Arăţi perfect, o asigură el.

Lucy se repezi la uşă.

- Eşti sigur?

Te iubesc, spuse el, doar din buze. Şi din ochi.

Lucy deschise uşa şi Hyacinth se repezi inăuntru.

- Dumnezeule, dar inceţi mai sinteţi, amindoi

Trebuie să ne intoarcem. Acum.

O porni spre uşa dinspre coridor, apoi se opri,

uitindu-se mai intii la Lucy, apoi la fratele ei. Privirea i

se stabili asupra lui Lucy şi-şi ridică o sprinceana

intrebătoare.

Lucy se dădu mare.

- Nu m-ai judecat greşit, spuse ea incet.

Ochii Hyacinthei se făcură mari, apoi buzele I se

curbară.

- Bine.

Şi aşa era, işi dădu Lucy seama. Da, era foarte bine.

CAPITOLUL 18

in care Eroina Noastră face

o descoperire teribilă

Putea face asta.

Putea.

Nu trebuia decit să ciocănească.

Şi totuşi continua să stea acolo, in faţa uşii biroului

unchiului ei, cu degetele indoite in pumn, ca şi cum ar

fi fost gata să ciocănească.

Dar nu chiar.

De cită vreme stătea aşa? De cinci minute? De

zece? Indiferent, era suficient ca să i se poată spune o

proastă caraghioasă. O laşă.

Cum se intimplase? De ce se intimplase? La

şcoală fusese cunoscută ca pragmatică şi capabilă.

Ea era fata care ştia cum să rezolve ceva. Nu era

ruşinoasă. Nu era temătoare.

Dar cind venea vorba de Unchiul Robert...

Oftă. intotdeauna fusese aşa cu unchiul ei. El era

atit de sobru, atit de taciturn.

Atit de deosebit de tatăl ei, care ridea mereu.

Cind pleca la şcoală se simţea ca un fluture, dar de

cite ori revenea acasă, se simţea ca şi cum era din nou

indesată in coconul ei prea strimt. Devenea tăcută,

liniştită.

Singură.

276 JULIA QUINN

Dar nu de data aceasta. Inspiră adinc, işi indrept,i

umerii. De data aceasta va spune ce trebuia să spunn

Se va face auzită.

Ridică mina. Bătu in uşă.

Aşteptă.

- Intră.

- Unchiule Robert, spuse ea intrind in birou. Em

intuneric aici, in ciuda soarelui după-amiezii tirzii, cam

pătrundea prin fereastră.

- Lucinda. Ce este? spuse el uitindu-se scurt la ea

şi revenind repede asupra hirtiilor.

- Trebuie să vorbesc cu tine.

Unchiul Robert făcu o adnotare, se incruntă in hirtii,

apoi tamponă cerneala cu sugativa.

- Vorbeşte.

Lucy işi drese glasul. Ar fi fost cu mult mai uşor

dacă măcar s-ar fi uitat la ea. Lucy ura să vorbească

cu craniul lui. Ura asta.

- Unchiule Robert, spuse ea din nou.

El mirii un răspuns, dar continuă să scrie.

7 Unchiule Robert.

il văzu mişcindu-se incet şi apoi, in sfirşit, se uită la

ea. O intrebă, evident enervat.

- Ce este, Lucinda?

- Trebuie să avem o discuţie despre Lordul

Haselby.

Asta a fost. O spusese.

- Există o problemă? intrebă el incet.

- Nu, se auzi ea spunind, deşi nu acesta era adevărul.

Dar asta spunea ea intotdeauna, cind o intreba

cineva dacă exista vreo problemă. Era unul din

lucrurile care pur şi simplu ii ieşeau din gură, cum erau

îmi cer scuze, sau îmi pare rău.

Era ce fusese ea educată să spună.

Există o problemă?

Nu, fireşte că nu. Nu, nu contează ce doresc eu. Nu,

vă rog, nu vă faceţi griji pentru mine.


- Lucinda? Vocea unchiului ei era ascuţită, aproape

ntridentă.

- Nu, spuse ea din nou, mai tare de data aceasta,

ca şi cum volumul i-ar fi dat curaj. Vreau să spun că da,

oxistă o problemă. Şi trebuie să vorbesc cu tine despre

asta. Unchiul ei ii aruncă o privire plictisită.

Şi Lucinda incepu, simţindu-se ca şi cum ar fi mers

in virful picioarelor pe un cimp plin cu arici.

- Unchiule Robert, ai ştiut că...

Lucinda işi muşcă buza, uitindu-se oriunde, numai

la faţa lui, nu.

- Adică, ai aflat că...

- Spune-o odată, izbucni unchiul ei.

- Lordul Haselby...

Şi Lucy spuse repede, disperată să scape odată de

asta:

- Lui nu ii plac femeile.

O clipă, Unchiul Robert nu făcu decit să se zgiiască

la ea. Şi apoi...

incepu să ridă.

Rîdea.

- Unchiule Robert? Ai ştiut asta? Inima lui Lucy

incepu să bată mai tare.

- Sigur că am ştiut. De ce crezi tu că tatăl lui este

atit de dornic să te aibă? El ştie că tu nu o să vorbeşti.

De ce nu ar vorbi?

Dar unchiul Robert ii spuse aspru, tăindu-i gindurile:

- Ar trebui să-mi fii recunoscătoare. Jumătate din

bărbaţii din inalta societate sint nişte brute. Eu te dau

singurului care nu o să iţi facă probleme.

- Dar...

- Ai idee cite femei ar vrea să fie in locul tău?

- Nu asta este problema, unchiule Robert.

Ochii lui deveniră de gheaţă.

- Poftim?

Lucy rămase absolut nemişcată, dindu-şi brusc

seama că acesta era. Acesta era momentul ei.

278 JULIA QUINN

Niciodată pină atunci nu il contrazisese şi probabil oft

nu o va mai face niciodată, de acum inainte.

inghiţi. Şi apoi, o spuse:

- Eu nu vreau să mă mărit cu Lordul Haselby.

Tăcere. Dar ochii lui...

Ochii lui era furtunoşi.

Lucy ii intilni privirea cu detaşare rece. Putea simţi

o forţă nouă, ciudată, crescind in ea. Nu va da inapoi

Nu acum, nu cind in cauză era toată viaţa ei de acum

inainte.

Buzele unchiului ei se strinseră şi se strimbam,

chiar dacă restul feţei lui părea ca de piatră. intr-un

tirziu, exact cind Lucy era sigură că tăcerea o v.i

fringe, vorbi, cu vocea incordată:

- Te pot intreba de ce?

- Eu... eu vreau copii, spuse Lucy agăţindu-se do

prima scuză care ii trecuse prin cap.

- Ah, atunci o să-i ai, spuse el.

Unchiul ei zimbi din nou, şi singele ei se transforma

in gheaţă.

- Unchiule Robert? şopti ea.

- Poate că nu i-or fi plăcind lui femeile, dar va fl

capabil să-şi facă treaba suficient de des ca să aibă

moştenitori, cu tine. Şi dacă el nu poate...

Unchiul Robert ridică din umeri.

- Ce anume? Ce anume vrei să spui?

Lucy simţea cum o cuprinde panica.

- Davenport va avea grijă de asta.

- Tatăl lui? reuşi Lucy să spună.

- Oricum, va fi un moştenitor direct, masculin, şi

asta este tot ce contează.

Mina lui Lucy zbură spre gura ei.

- Ah, nu pot. Nu pot.

Se gindi la Lordul Davenport, cu respiraţia lui cumplită

şi cu fălcile tremurinde. Şi cu ochii lui cruzi, cruzi.

El nu va fi blind. Nu ştia cum ştia asta, dar el nu va fi

blind.


Unchiul ei se aplecă in scaun, in faţă, cu ochii

micşoraţi, ameninţători.

- Lucinda, cu toţii avem o poziţie in viaţă, iar a ta

oste cea de soţie a unui nobil. Datoria ta este să-i

asiguri un moştenitor. Şi o vei face, aşa cum va crede

necesar Davenport.

Lucy inghiţi. Făcuse intotdeauna ceea ce i se spusese.

Acceptase intotdeauna că lumea lucra in moduri

precise. Visele puteau fi ajustate; ordinea socială, nu.

la ce ţi se oferă şi descurcă-te cum poţi mai bine.

Aşa i se spusese intotdeauna. Aşa făcuse intotdeauna.

Dar nu şi de data asta.

Se uită in sus, direct in ochii unchiului ei.

- Nu voi face asta. Nu mă voi mărita cu el. Vocea

nu ii tremurase.

- Ce...ce... ai spus? Fiecare cuvint ieşise ca o mică

propoziţie de sine stătătoare, precisă şi rece.

Lucy inghiţi.

- Am spus...

- Ştiu ce ai spus! tună el trintindu-şi miinile pe birou,

in timp ce se ridica in picioare. Cum indrăzneşti să mă

interoghezi? Te-am crescut, te-am hrănit, ţi-am oferit

tot ce ai avut nevoie. M-am ocupat şi m-am ingrijit de

familia asta vreme de zece ani, fără să am nimic -

nimic - din asta.

- Unchiule Robert, incercă Lucy să spună. Dar abia

dacă-şi putu auzi vocea. Fiecare cuvint din tot ce

spusese el era adevărat. Casa asta nu era a ei. Nici

Abbey şi nici una din celelalte proprietăţi Fennsworth

nu ii aparţinea. Nu avea nimic altceva decit ceea ce va

decide Richard să-i dea, odată ce-şi va asuma poziţia

de conte.

- Eu sint tutorele tău. inţelegi? Te vei căsători cu

Haselby şi niciodată nu vom mai vorbi despre asta.

Cuvintele fuseseră rostite atit de incet incit Lucy se

cutremură.

Lucy se uita cu groază la unchiul ei. Fusese tutorele

ei vreme de zece ani şi in tot acest timp nu il văzuse

280 JULIA QUINN

niciodată pierzindu-şi stăpinirea de sine. Nemulţn

mirile lui fuseseră intotdeauna servite la rece.

- Este idiotul acela de Bridgerton, da? izbucni ni

măturind nervos nişte cărţi de pe birou. Cărţile căzură

pe jos cu o bufnitură puternică.

Lucy sări inapoi.

- Spune-mi!

Lucy nu spuse nimic, privindu-şi ingrozită unchiul

care se apropia de ea.

- Spune-mi! tună el.

- Da, spuse ea repede, dindu-se cu incă un pa:,

inapoi. Cum ai... Cum ai aflat?

- Chiar mă crezi idiot? Şi mama şi sora lui mi-au

implorat amîndouă favoarea companiei tale, in

aceeaşi zi!

Unchiul ei injură in barbă.

- Complotau, clar, să te răpească.

- Dar m-ai lăsat să merg la bal.

- Pentru că sora lui este ducesă, proasto! Chiar şl

Davenport a fost de acord că trebuia să te duci.

- Dar...

- lisuse Hristoase, injură unchiul Robert făcind-o pe

Lucy, şocată, să tacă. Nu pot crede că eşti atit de

proastă. Te-a cerut cumva de nevastă? Chiar eşti

pregătită să renunţi la moştenitorul unui ducat pentru

posibilitatea de a deveni soţia celui de al patrulea fiu al

unui viconte?

- Da, spuse Lucy şoptit.

Probabil că unchiul ei ii văzuse determinarea de pe

chip, pentru că păli.

- Ce ai făcut? L-ai lăsat să te atingă?

Lucy se gindi la sărutul lor şi se inroşi.

- Vacă proastă ce eşti, sisii el. Noroc cu Haselby

care nu ştie să deosebească o fată mare de o tirfă.

- Unchiule Robert! Lucy tremura de oroare. Nu

devenise chiar atit de curajoasă incit să-l poată lăsa să

creadă că nu mai era pură.


- Eu niciodată... Nu am... Cum ai putut crede aşa

ceva despre mine?

- Pentru că te porţi ca o idioată, izbucni el. Şi din

clipa asta, nu vei mai părăsi casa pină la nuntă. Dacă

va trebui să postez paznici la uşa dormitorului tău, o

voi face.

- Nu! strigă Lucy. Cum imi poţi face asta? Pentru

ce? Nu avem nevoie de banii lor. Nu avem nevoie de

relaţiile lor. De ce nu mă pot mărita din dragoste?

La inceput, unchiul ei nu a reacţionat. Rămăsese ca

ingheţat, singura mişcare fiind pulsaţiile unei vene de

la timplă. Şi apoi, exact cind Lucy crezu că o să poată

să inceapă să respire din nou, unchiul ei injură violent

şi se năpusti asupra ei, ţintuind-o la perete.

- Unchiule Robert! gifii ea. Mina lui era pe bărbia ei,

forţindu-i capul intr-o poziţie nefirească. incercă să

inghită, dar ii era aproape imposibil, cu gitul arcuit atit

de mult.

- Nu... Te rog... incetează, reuşi ea să scincească.

Dar strinsoarea deveni mai puternică şi antebraţul

lui o apăsa pe claviculă, oasele incheieturii lui

săpindu-i dureros in piele.

Unchiul ei sisii:

- Te vei mărita cu Lordul Haselby. Te vei mărita cu

el şi o să-ţi spun şi de ce.

Lucy tăcu, uitindu-se la el cu ochi innebuniţi.

- Tu, draga mea Lucinda, eşti ultima plată dintr-o

lungă datorie către Lordul Davenport.

- Ce vrei să spui? şopti ea.

- Şantaj. Noi ii plătim lui Davenport de ani de zile.

- Dar de ce? intrebă Lucy. Ce puteau ei face, ca să

fie şantajaţi?

Buza unchiului ei se strimbă batjocoritor.

- Tatăl tău, mult iubitul Conte de Fennsworth, a fost

un trădător.

Lucy gifii şi avu senzaţia că beregata i se stringe,

innodindu-se singură. Nu putea fi adevărat. Poate că

nu era vorba decit de o relaţie extraconjugală. Poate

282 JULIA QUINN

un conte care nu era cu adevărat un Abernathy. Dm

trădare? Dumnezeule mare... nu.

- Unchiule Robert, spuse eaincercind să rezone/n

cu el. Trebuie să fie o greşeală. O neinţelegere. Tatn

Tata nu a fost un trădător.

- Ah, te asigur că a fost şi Davenport ştie asta.

Lucy se gindi la tatăl ei. Incă il mai putea vedea In

mintea ei - inalt, frumos, cu ochi albaştri, rizatotl

Cheltuia banii cu mult prea multă uşurinţă; iar ea şti.i

asta, de mică. Dar nu era un trădător. Nu putea fi. I l

avea onoarea unui gentleman. Se vedea asta din

ţinuta lui, din lucrurile pe care i le spunea ei.

- Minţi, spuse ea, cuvintele arzindu-i pieptul. Sau

mă dezinformezi.

- Există o dovadă, spuse unchiul ei, dindu-i brus<

drumul şi traversind incăperea spre decantorul lui cu

coniac. Işi turnă un pahar şi bău prelung.

- Şi Davenport o are.

- Cum?

- Nu ştiu cum. Ştiu doar că o are. Am văzut-o.

Lucy inghiţi şi-şi duse miinile la piept, incercind incn

să absoarbă ce ii spunea el.

- Ce fel de dovadă?

- Scrisori. Scrise de mina tatălui tău.

- Puteau fi plastografiate.

- Poartă sigiliul lui! tună el trintindu-şi paharul pe

birou.

Ochii Lucindei se măriră, privind cum sărea

coniacul peste buza paharului, revărsindu-se pe jos.

- Crezi că aş fi putut accepta aşa ceva fără să mă

fi convins singur? Era vorba de informaţii - detalii - pe

care doar tatăl tău le putea cunoaşte. Crezi că m-aş fi

lăsat şantajat de Davenport toţi anii aceştia dacă ar fi

existat cea mai mică şansă de a fi vorba de un fals?

Lucy scutură din cap. Unchiul ei era multe lucruri,

dar prost nu era.

- A venit la mine la şase luni după moartea tatălui

tău. De atunci il plătesc.


- Dar de ce eu? intrebă Lucy.

Unchiul ei chicoti amar.

- Pentru că tu vei fi mireasa perfectă, obedientă.

Vei păstra secretele, deficienţele lui Haselby.

Davenport trebuia să-şi insoare băiatul cu cineva şi

avea nevoie de o familie care să nu vorbească.

Unchiul Robert o privi de sus.

- Ceea ce noi nu vom face. Nu putem. Şi el ştie

asta.

Lucy scutură din cap, de acord cu el. Niciodată nu

va vorbi despre astfel de lucruri, fie că era, fie că nu,

soţia lui Haselby. ii plăcea de Haselby. Nu vroia să-i

ingreuneze viaţa. Dar nici nu vroia să fie soţia lui.

- Dacă nute măriţi cu el, intreaga familie Abernathy

va fi ruinată. inţelegi? spuse unchiul ei incet.

Lucy ingheţă.

- Nu vorbim aici despre o greşeală din copilărie,

despre un ţigan in arborele familiei. Tatăl tău a comis

un act de inaltă trădare. A vindut secrete francezilor,

transmiţindu-le agenţilor care pozau in contrabandişti

de coastă.

- Dar de ce? Doar nu aveam nevoie de bani, şopti

Lucy.

- De unde crezi tu că am avut banii? ii răspunse

unchiul ei caustic, injurind in barbă. Iar tatăl tău... Lui

i-a plăcut intotdeauna pericolul. Probabil că a făcut-o

de dragul emoţiilor pe care i le oferea. Nu pare ca o

festă jucată nouă, tuturor? Ducatul insuşi este in

pericol şi totul numai din cauză că tatăl tău şi-a dorit

puţină aventură.

- Tata nu a fost aşa, spuse Lucy, dar in sinea ei nu

era atit de sigură. Nu avea decit opt ani cind tatăl ei

fusese omorit la Londra, de un tilhar. Ei i se spusese

că sărise in ajutorul unei doamne, dar dacă şi asta era

tot o minciună? Fusese oare ucis din cauza acţiunilor

lui de trădare? Era tatăl ei, dar cit de mult il cunoştea

ea, cu adevărat?

284 JULIA QUINN

Dar unchiul Robert nu părea să o fi auzit. Spuse, c u

vorbe incete şi precise:

- Lordul Davenport va spune adevărul despre titlul

tău şi tu vei aduce ruşinea asupra intregii case <!•>

Fennsworth.

Lucy scutură din cap. Cu siguranţă că mai existfi ti

altă cale. Nu era posibil ca totul să se sprijine pe umerii dl

Unchiul Robert rise batjocoritor.

- Nu te gindeşti? Cine crezi tu că va suforl,

Lucinda? Tu? Bine, da, presupun că vei suferi şi tu, doi

pe tine te putem intotdeauna impacheta şi trimite la nu

ştiu ce şcoală şi să te lăsăm să tai frunză la ciini c.i

institutoare. Probabil că ţi-ar plăcea asta.

Făcu ciţiva paşi in direcţia ei, fără să o scape o clipfl

din ochi

- Dar gindeşte-te la fratele tău. Ce va face el, ca fiul

unui trădător? Mai mult ca sigur că regele il va retrago

titlul. Odată cu cea mai mare parte din averea lui.

- Nu, spuse Lucy.

Nu. Ea nu vroia să creadă asta. Richard nu a făcut

nimic greşit. Sigur că nu va putea fi blamat pentru

păcatele tatălui său.

Se prăvăli pe un scaun, incercind cu disperare

să-şi facă ordine in ginduri şi in emoţii.

Trădare. Cum putuse tatăl ei să facă aşa ceva? Era

impotriva a tot ce fusese ea crescută să creadă. Oare

tatăl ei nu iubise Anglia? Nu ii spusese el că familia

Abernathy avea o datorie sacră faţă de tot ce insemna

Britania?

Sau poate că fusese chiar unchiul Robert? Lucy işi

inchise ochii, stringindu-i cu putere, incercind să^şi

amintească. Cineva ii spusese asta. Era sigură. işi

putea aminti unde se afla, in faţa portretului primului

conte. işi amintea mirosul din aer şi cuvintele exacte şi

- la naiba, işi amintea totul, cu excepţia persoanei care

ii spusese.

Deschise ochii şi se uită la unchiul ei. Probabil că el

fusese. Sunase asemănător cu ceva ce ar fi spus el. El


nu vorbea des cu ea, dar cind vorbea, datoria era

intotdeauna subiectul preferat.

- Ah, tată, şopti ea.

Cum putuse face el asta? Să-i vindă secrete lui

Napoleon - riscase viaţa a mii de soldaţi britanici. Sau

chiar...

I se strinse stomacul. Doamne Dumnezeule, poate

chiar era răspunzător pentru moartea lor. Cine ştie ce

spusese el duşmanului, cite vieţi se irosiseră din cauza

acţiunilor lui?

- De tine depinde, Lucinda, este singurul mod de a

pune capăt la asta.

Lucinda scutură din cap, neinţelegind.

- Ce vrei să spui?

- Odată ce devii o Davenport, nu va mai putea

exista şantaj. Orice ruşine pe care ne-o vor aduce

nouă, se va răsfringe şi asupra lor.

Unchiul ei se duse la fereastră , lăsindu-se greu pe

pervaz şi se uită afară.

- După zece ani, voi fi in sfirşit - vom fi in sfirşit

liberi.

Lucy nu spuse nimic. Nu avea ce să spună. Unchiul

Robert se uită la ea peste umăr, apoi se intoarse şi

veni spre ea, privind-o cu atenţie in tot acest timp.

- inţeleg că in sfirşit ai sesizat intreaga gravitate a

situaţiei.

Lucy il privi cu ochi disperaţi. Pe chipul lui nu era

compasiune, nici afecţiune şi nici simpatie. Doar o

mască rece a datoriei. El făcuse ce se aşteptase de la

el să facă iar ea va trebui să facă la fel.

Se gindi la Gregory, la faţa lui cind o rugase să se

mărite cu el. O iubea. Nu ştia ce miracol făcuse asta,

dar o iubea.

Şi ea il iubea.

Doamne Dumnezeule, era aproape amuzant. Ea,

care işi bătuse intotdeauna joc de dragostea

romantică, căzuse in mrejele ei. Total şi fără speranţă,

se indrăgostise - destul ca să arunce deoparte tot in

286 JULIA QUINN

ceea ce - işi imaginase ea - crezuse. Pentru Gregory

era in stare să se arunce in scandal şi haos. Pentru

Gregory era in stare să suporte cu stoicism birfele !.i

şoaptele şi insinuările.

Ea, care innebunea cind pantofii ii erau puşi în

dezordine in dulap, era gata să-l părăsească pe fiul

unui conte, cu patru zile inainte de nuntă! Dacă asta

nu era dragoste, atunci ea nu mai ştia ce era.

Doar că acum se terminase totul. Speranţele ei,

visele ei, riscurile pe care tinjise să şi le asume - toate

se duseseră.

Nu avea alegere. Dacă il sfida pe Lordul Davenport,

familia ei va fi ruinată. Se gindi la Richard şi la

Hermione - atit de fericiţi, atit de indrăgostiţi. Cum ii

putea expune ea unei vieţi de ruşine şi de sărăcie?

Dacă se mărita cu Haselby, viaţa ei nu va fi ce-şi

dorea pentru ea, dar nu va suferi. Haselby era un om

rezonabil. Era bun. Dacă va apela la el, cu siguranţă

că o va proteja faţă de tatăl lui. Şi viaţa ei va fi...

Confortabilă.

O viaţă de rutină.

Cu mult mai bună faţă de ce ar avea de suferit

Richard şi Hermione dacă ruşinea tatălui ei ar deveni

publică. Sacrificul ei era nimic faţă de ceea ce ar trebui

să indure familia ei, dacă ar refuza.

Oare nu-şi dorise ea odinioară nimic mai mult decit

confortul şi rutina? Nu putea invăţa să-şi dorească din

nou asta?

- O să mă mărit cu el, spuse ea uitindu-se cu colţul

ochiului afară pe fereastră. Ploua. Cind incepuse oare

să plouă?

- Bine.

Lucy rămase in scaunul ei, total nemişcată. Putea

simţi cum i se scurge energia din trup, prelingindu-i-se

in membre, ieşindu-i afară prin degete. Doamne, ce

obosită era. Uzată. Şi se gindea că vroia să plingă.

Dar nu avea lacrimi. Nici după ce se ridicase şi o

pornise incet spre camera ei - tot nu avea lacrimi.


A doua zi, cind majordomul o intrebă dacă era

acasă pentru domnul Bridgerton şi ea scuturase din

cap că nu - tot nu avu lacrimi.

Dar in ziua următoare, după ce petrecuse douăzeci

şi patru de ore ţinind in mină cartea lui de vizită,

plimbindu-şi uşor degetele peste numele lui, trasind

fiecare literă - Onor.Gregory Bridgerton - incepu să le

simtă, inţepindu-i fundul ochilor.

Apoi il văzu stind afară, in stradă, uitindu-se in sus

la faţada Casei Fennsworth.

Şi el o văzuse. Ştia asta; ochii lui se măriseră şi

trupul i se incordase şi ea putea simţi asta, putea simţi

fiecare gram de furie şi nedumerire din el.

Lăsă draperia jos. Repede. Şi rămase acolo, tremurind,

clătinindu-se, dar tot incapabilă să se mişte.

Picioarele ii ingheţaseră pe duşumea şi incepu să

simtă din nou - acea panică ingrozitoare din stomacul

ei.

Era greşit. Totul era greşit şi totuşi făcea ceea ce

trebuia făcut.

Rămase acolo, in picioare. La fereastră, uitindu-se

la cutele draperiei. Stătea acolo, iar membrele ei

deveniră tot mai tensionate şi mai incordate şi rămase

acolo, forţindu-se să respire. Rămase acolo in timp ce

inima incepea să i se stringă, mai tare, mai tare şi

rămase acolo pină cind totul incepu să slăbească.

Apoi, cine ştie cum, reuşi să ajungă la pat şi să se

intindă pe el.

Şi apoi, in sfirşit, işi găsi lacrimile.

CAPITOLUL 19

in care Eroul Nostru ia situaţia - şi pe

Eroina Noastră - in propriile lui miini

Vineri, Gregory era disperat.

De trei ori o căutase pe Lucy la Fennsworth House.

De trei ori fusese refuzat.

Nu mai avea timp.

E i nu mai aveau timp.

Ce naiba se petrecea? Chiar dacă unchiul lui Lucy

ii refuzase renunţarea la căsătorie - doar nu putea sa

fie incintat; in fond, ea incerca să renunţe la un viitor

conte - precis că Lucy ar fi incercat să-l contacteze.

il iubea.

Ştia asta aşa cum işi ştia propria chemare, propria

inimă. Ştia asta aşa cum ştia că pămintul era rotund şi

ochii ei erau albaştri şi că doi plus doi vor face

întotdeauna patru.

Lucy il iubea. Nu il minţise. Ea nu putea minţi.

Ea nu ar minţi. Nu cind era vorba de aşa ceva.

Ceea ce insemna că ceva era greşit. Nu putea

exista o altă explicaţie.

O căutase in parc, aşteptind ore intregi pe banca

unde ii plăcea ei să hrănească porumbeii, dar ea nu

apăruse. ii pindise uşa, sperind că ar putea-o intercepta

cind pleca după treburile ei obişnuite, dar ea nu

ieşise.


Şi atunci, după ce vizita ii fusese refuzată pentru a

linia oară, o văzuse. Doar o clipă, prin fereastră; iar ea

(ioborise imediat perdeaua. Dar fusese suficient. Nu

inuşise să-i vadă chipul - nu destul ca să-i cintărească

uxpresia. Dar fusese ceva in felul in care se mişcase

na, in graba ei, in felul aproape speriat in care lăsase

perdeaua jos.

Ceva era cum nu trebuia.

Era ţinută acolo impotriva voinţei ei? Fusese drogată?

Mintea lui Gregory căuta innebunită posibilităţile,

fiecare mai infricoşătoare decit ultima.

Şi acum era vineri seara. Nunta ei va avea loc in

mai puţin de douăsprezece ore. Şi nu exista nici o

şoaptă, nici o urmă de birfă. Nici cea mai vagă aluzie

că nunta Haselby-Abernathy nu va mai avea loc

conform programului. Măcar Hyacinth i-ar fi spus ceva.

Haycinth ştia totul, de obicei inaintea subiecţilor inşişi.

Gregory stătea in umbră, de partea cealaltă a

străzii, vizavi de Fennsworth House. Se sprijini de un

copac, uitindu-se, doar uitindu-se. Oare aceasta era

fereastra ei? Cea prin care o văzuse mai devreme, in

ziua aceea? Nu se intrezărea lumina vreunei luminări,

dar draperiile erau probabil grele şi groase. Sau poate

că se culcase. Era tirziu.

Şi miine dimineaţă ea avea nunta.

Dumnezeule Mare.

Nu o putea lăsa să se mărite cu Lordul Haselby. Nu

o putea lăsa. Dacă era un lucru pe care il ştia adinc in

inima lui, acela era că el şi Lucinda Abernathy erau

meniţi să-şi fie soţ şi soţie. A ei era faţa la care trebuia

să se uite peste ouăle şi şunca şi codul şi piinea

prăjită, in fiecare dimineaţă.

Un fornăit de ris ii ieşi pe nas, dar risul era un ris

nervos, disperat, sunetul pe care-l scoteai cind singura

alternativă era plinsul. Lucy trebuia să se mărite cu el,

de vreme ce doar aşa puteau minca impreună tone şi

tone de feluri de mincare, in fiecare dimineaţă.

Se uită la feresatra ei.

290 JULIA QUINN

Spera că era fereastra ei. Cu norocul lui, precis c.≫

se uita la spălătoria servitorilor.

Nu ştia cit timp a stat acolo. Pentru prima oară d<>

cind işi amintea el, se simţea lipsit de putere şi col

puţin atit - să se uite la o fereastră nenorocită - en

ceva ce putea controla.

Se gindi la viaţa lui. Plăcută, desigur. Cu mulţi bani,

cu o familie iubitoare, cu nenumăraţi prieteni. Era sa

nătos, era intreg la minte şi pină la fiascoul cu

Hermione Watson, avusese o incredere de nezdrun

cinat in propria lui judecată. Poate că nu era cel mal

disciplinat dintre oameni şi poate că ar fi trebuit să Io

acorde mai multă atenţie tuturor lucrurilor acelora pe

care i le tot spunea Anthony, dar ştia ce era drept şi

ştia ce era greşit şi ştia - ştiuse, in mod absolut - ca

viaţa lui se va desfăşura pe o ţesătură fericită şl

plăcută.

Aşa era el.

Nu era un melancolic. Nu era un furios.

Şi niciodată nu trebuise să muncească din greu.

Se uită in sus la fereastră, ginditor.

Devenise mulţumit de sine. Atit de sigur de un final

fericit incit nu crezuse - încă nu putea crede in

totalitate - că ar putea să nu obţină ceea ce vroia.

O ceruse in căsătorie. Ea acceptase. Adevărat, ea

ii fusese promisă lui Haselby şi incă era, că veni vorba.

Dar nu se spunea că dragostea adevărată triumfa?

Nu fusese aşa pentru toţi fraţii şi surorile lui? De ce

naiba era el atit de nefericit?

Se gindi la mama lui, işi aminti privirea de pe chipul

ei cind ii disecase cu atita pricepere caracterul. Da,

avusese dreptate aproape in toate.

Dar doar aproape.

Era adevărat că el nu trebuise niciodată să

muncească din greu, pentru nimic. Dar asta era doar o

parte a povestirii. El nu era indolent. Ar fi fost in stare

să muncească pină să-şi smulgă carnea de pe degete,

dacă...


Dacă ar fi avut un motiv.

Se uită la fereastră.

Acum avea un motiv.

De fapt, el aşteptase. O aşteptase pe Lucy să-şi

convingă unchiul să o elibereze din angajamentul ei.

Aşteptase ca piesele de puzzle care ii alcătuiau viaţa

să nimerească in poziţie, pentru ca el să o poată pune

pe ultima la locul potrivit, cu un triumfător „Aha!”.

Aşteptase.

Aşteptase dragostea. Aşteptase chemarea.

Aşteptase să se limpezească, pentru momentul

acela in care va şti exact ce să facă.

Era timpul să inceteze să mai aştepte, era timpul să

uite de soartă şi destin.

Era timpul să acţioneze. Să muncească.

Din greu.

Nimeni nu o să-i dea această penultimă piesă din

puzzle; trebuia să o găsească singur.

Trebuia să o vadă pe Lucy. Şi asta acum. De vreme

ce se părea că ii era interzis să se anunţe la ea intr-un

fel mai convenţional.

Traversă strada, apoi se strecură după colţ, in

spatele casei. Ferestrele de la parter erau bine inchise

şi totul era in intuneric. Mai sus, citeva perdele fluturau

in adierea vintului, dar Gregory nu avea cum să

escaladeze clădirea fără să se sinucidă.

Studie imprejurimile. La stinga, strada. La dreapta,

aleea şi grajdurile. Şi in faţa lui...

Intrarea servitorilor.

Se uită ginditor la ea. Ei bine, de ce nu?

Făcu un pas şi puse mina pe butonul clanţei. Se

roti. Gregory rise aproape, de incintare. incepu din nou

să creadă - mă rog, doar puţin - in soartă şi destin şi

toate astea. Cu siguranţă că nu era vorba de o simplă

coincidenţă. Probabil că un servitor se strecurase

afară, poate la propria lui intilnire. Dacă uşa nu era

incuiată, atunci era evident că Gregory trebuia să intre.

292 JULIA QUINN

Sau poate că innebunise.

Decise să creadă in soartă.

Gregory inchise incetişor uşa in urma lui, apoi lt?i

acordă un minut pentru ca ochii să i se obişnuiască < u

intunericul. Se pare că se afla intr-o cămară spaţioana,

cu uşa bucătăriei in dreapta. Era posibil ca vreun

servitor de rang inferior să doarmă prin apropiere, a:.;a

că işi scoase ghetele, ţinindu-le intr-o mină, in timp c:a

se aventura adinc in inima casei.

Picioarele in ciorapi nu făceau zgomot in timp cu

inainta spre cel de al doilea nivel - cel unde, presu

punea el, se afla camera Lucindei. Se opri pe odihna

scării, limpezindu-şi mintea inainte de a păşi in hol.

Ce credea el? Nu avea nici cea mai mică ideii

despre ce s-ar intimpla dacă ar fi prins aici. incălca

oare o lege? Probabil. Nu-şi putea imagina cum ar

putea fi altfel. Iar dacă poziţia lui ca frate al unui vi

conte l-ar fi salvat de galere, tot nu ar fi ieşit basma

curată, dacă locuinţa pe care alesese el să o invadeze

aparţinea unui conte.

Dar trebuia să o vadă pe Lucy. Se săturase de atita

aşteptare.

Stătu puţin să şe orienteze, apoi o porni spre partea

din faţă a casei. in capăt erau două uşi. Se opri, in

minte cu imaginea faţadei casei, apoi se indreptă spre

uşa din stinga. Dacă Lucy se aflase cu adevărat in

camera ei cind o văzuse de jos, atunci aceasta era uşa

corectă. Dacă nu...

Dacă nu, atunci el nu avea nici o soluţie. Şi iată-l

aici, bintuind la miezul nopţii prin casa Contelui de

Fennsworth.

Doamne Dumnezeule.

Răsuci incet butonul uşii, răsuflind uşurat cind

acesta nu scoase nici cel mai mic scirţiit sau alt sunet.

Deschise uşa doar atit cit să poată intra, apoi o inchise

inapoi cu grijă şi abia atunci işi acordă timp să se uite

prin cameră.


Era intuneric, doar cu lumina slabă a lunii strecurindse

pe la marginile draperiilor. Dar ochii lui se

adaptaseră deja obscurităţii şi putu recunoaşte diferite

piese de mobilier - o masă de toaletă, un dulap de

haine...

Un pat.

Era un pat mare, greu, cu multe draperii care se

inchideau in jurul lui. Dacă era cineva in patul acesta,

dormea liniştit - nu sforăia, nu se foia, nimic.

Aşa doarme Lucy, işi spuse el. Tun. Lucy a lui nu

era o floare delicată şi ea nu ar tolera ceva mai puţin

decit decit o noapte absolut odihnitoare. I se părea

ciudat că era atit de sigur de asta, dar era.

O cunştea, işi dădu el seama. O cunoştea cu

adevărat. Nu doar lucrurile obişnuite. De fapt, el nu ştia

nimic din lucrurile obişnuite. Nu ştia care era culoarea

ei preferată. Nici animalul sau mincarea ei preferată.

Darintr-un fel nu conta că nu ştia dacă prefera rozul

albastrului sau purpuriul, negrului. El ii cunoştea inima.

El ii dorea inima.

Şi nu putea permite ca ea să se mărite cu altcineva.

Trase cu grijă draperiile.

Nu era nimeni acolo.

Gregory injură in barbă, pină cind văzu că aşternuturile

erau răvăşite, că perna avea urma proaspătă

a unui cap.

Se intoarse repede in loc, la timp ca să vadă un

sfeşnic făcind un arc sălbatic in aer, spre el.

Scoţind un sunet de surpriză se lăsă jos, dar nu

destul de repede ca să evite o lovitură piezişă in timplă.

injură din nou, de data asta cu voce tare şi apoi auzi...

- Gregory?

Clipi.

- Lucy?

Lucy se repezi spre el.

- Ce cauţi aici?

Gregory arătă enervat spre pat.

- De ce nu dormi?

294 JULIA QUINN

- Pentru că miine mă mărit.

- De aceea sint şi eu aici.

Se uită năucă la el, ca şi cum prezenţa lui ar fi fost

atit de neaşteptată incit nu-şi putea stăpini reacţia

corectă.

- Am crezut că erai un spărgător, spuse ea intr-un

tirziu, arătind spre sfeşnic.

Gregory işi permise un zimbet vag.

- De fapt, asta sint.

O clipă, i se păru că Lucy o să-i intoarcă zimbetul.

Dar ea işi duse braţele la piept şi spuse:

- Trebuie să pleci. Chiar acum.

- Nu, pină nu vorbeşti cu mine.

Ochii ei se indreptară spre un punct undeva in

spatele umărului său.

- Nu am nimic să-ţi spun.

- Ce-ai zice de un „Te iubesc”?

- Nu spune asta, şopti ea.

Gregory făcu un pas spre ea.

- Te iubesc.

- Gregory, te rog.

Mai aproape.

- Te iubesc.

Lucy inspiră adinc. işi indreptă umerii.

- Miine mă mărit cu Lordul Haselby.

- Nu. Nu te măriţi cu el.

Lucy dădu să spună ceva.

Gregory se intinse şi ii luă mina. Ea nu şi-o retrase.

- Lucy, şopti el.

Ea inchise ochii.

- Fii cu mine, spuse el.

Lucy scutură incet din cap.

- Te rog, nu.

O trase mai aproape şi-i luă sfeşnicul din degetele

inerte.

- Fii a mea, Lucinda Abernathy. Fii dragostea mea,

fii soţia mea.

Lucy deschise ochii, privindu-l doar o clipă in ochi.


Durerea din vocea ei era de nesuportat. Gregory

spuse, atingindu-i obrazul:

- Lucy, lasă-mă să te ajut.

Ea scutură din cap, dar se opri cind obrazul lui ii

atinse palma. Nu mult. Nici o secundă. Dar el simţi.

- Nu te poţi mărita cu el. Nu o să fii fericită. Gregory

ii intoarse faţa spre el.

Ochii ii străluciră cind ii intilniră pe ai lui. in lumina

vagă a nopţii păreau negri, un negru cenuşiu şi dureros

de trist. Putea intrezări lumea intreagă acolo, in

adincimile privirii ei. Tot ce avea nevoie să ştie, tot ce

ar vrea să ştie, vreodată - totul era acolo, in ea.

- Nu o să fii fericită. Ştii că nu o să fii, şopti el.

Dar ea continua să tacă. Nu se auzea decit

respiraţiei ei, ieşindu-i incetişor printre buze. Şi atunci,

intr-un tirziu...

- O să fiu mulţumită.

- Mulţumită? O să fii mulţumită?

Miinile ii căzură de pe faţa ei şi Gregory se dădu

inapoi.


- Şi asta este destul?

Ea dădu din nou din cap, dar mai incet, de data

aceasta.

Furia incepu să scinteieze in el. Era gata să-l alunge

pe el, pentru atita tot? De ce nu vroia să lupte?

il iubea, dar il iubea oare indeajuns?

- Este poziţia lui ? inseamnă atit de mult pentru tine

să fii contesă?

Lucy aşteptă prea mult inainte de a răspunde şi el

ştia că minţea, cind ii spuse:

-D a .

- Nu te cred. Vocea lui sunase groaznic. Rănită.

Furioasă. Gregory se uită la mina lui,^clipind surprins

cind văzu că incă mai ţinea sfeşnicul. ii veni să dea cu

el de perete. il lăsă insă jos. Văzu că ii tremurau

miinile.

Se uită la ea. Lucy nu spuse nimic.

296 JULIA QUINN

O imploră:

- Lucy, spune-mi. Lasă-mă să te ajut.

Ea inghiţi şi văzu că nu se mai uita la el.

ii luă miinile intr-ale lui. Lucy se incordă dar nu şi le

retrase. Trupurile lor se aflau faţă in faţă şi ii putea

vedea inălţarea şi coborirea pieptului, sub respiraţii!

neregulată.

Se potrivea cu a lui.

- Te iubesc. O spuse pentru că dacă i-o spunea

mereu, poate că ar fi fost deajuns. Poate că vorbele

vor umple incăperea, o vor inconjura şi i se vor strecura

sub piele. Poate că pină la urmă ea va inţelege

că existau lucruri care nu puteau fi negate.

- Ne aparţinem unul altuia. Pentru eternitate.

Ochii Lucindei se inchiseră. O singură, grea, clipire.

Dar cind şi-i redeschise, părea zguduită.

- Lucy, spuse el incercind să-şi pună sufletul in

acest singur cuvint, Lucy, spune-mi...

- Te rog, nu. Spune orice altceva, dar nu asta.

- De ce nu?

Şi atunci ea şopti:

- Pentru că este adevărat.

Răsuflarea i se intretăie şi cu o singură mişcare o

trase spre el. Nu era o imbrăţişare; nu chiar. Degetele

le erau intreţesute, braţele indoite şi miinile li se

intilniră intre umeri.

Gregory ii şopti numele.

Buzele ei se intredeschiseră.

El ii şopti din nou numele, atit de incet incit cuvintele

erau mai mult o mişcare decit un sunet.

Lucy Lucy.

Ea rămase nemişcată, abia respirind.Trupul lui era

atit de aproape de al ei dar totuşi nu se atingeau cu

adevărat. Spaţiul dintre ei era umplut de căldură,

pătrunzindu-i prin cămaşa de noapte, vibrind de-a

lungul pielii ei.

Lucy tremura.


- Lasă-mă să te sărut. O dată, măcar. Lasă-mă să

te mai sărut o dată şi dacă-mi spui să plec, jur că voi

pleca.

Lucy se simţea alunecind, coborind in dorinţă, intr-un

loc inceţoşat de dragoste şi pasiune, unde binele nu

se putea deosebi uşor de ce era greşit.

II iubea. il iubea atit de mult şi el nu putea fi al ei.

Inima ii alerga, respiraţia ii tremura şi nu se putea gindi

decit că niciodată nu va mai simţi astfel. Nimeni nu o

va mai privi vreodată aşa cum o privea Gregory acum.

Peste mai puţin de o zi se va mărita cu un bărbat care

nici măcar nu o va săruta.

Niciodată nu va mai simţi această ciudată senzaţie

in feminitatea ei, tremurul din stomac. Aceasta era

ultima oară cind se va mai uita la buzele unui bărbat şi

o va d u re a să i le atingă pe ale ei.

Dumnezeule, cit il dorea. Dorea a s ta . inainte de a fi

prea tirziu.

Şi el o iubea. O iubea, l-o spusese şi chiar dacă nu

putea crede cu adevărat, il credea pe el.

işi trecu limba peste buze.

- Lucy, şopti el ca o intrebare, o afirmaţie şi o

rugăminte - toate intr-un singur cuvint.

Ea incuviinţă din cap. Şi atunci, pentru că ştia că nu

se putea minţi pe sine sau pe el, spuse cuvintele:

- Sărută-mă.

Nu va mai putea pretinde vreodată că fusese luată

de pasiune, golită de abilitatea de a gindi.

Decizia ii aparţinea. Şi o luase.

O clipă, Gregory nu se mişcă, dar ştia că o auzise.

Gregory rămase fără respiraţie şi ochii lui priveau

inceţoşaţi intr-ai ei.

- Lucy, spuse el cu vocea răguşită şi profundă şi

aspră şi o sută de alte lucruri care ii făcuseră oasele

gelatinoase.

Buzele iui găsiră adincitura unde maxiliarul ei

cobora spre git.

- Lucy, şopti el.

298 JULIA QUINN

Vroia să spună ceva in schimb, dar nu putu. Toatn

puterea ii secase cind ea l-a rugat să o sărute.

- Te iubesc, şopti el plimbindu-şi cuvintele den

lungul gitului ei, spre claviculă.

- Te iubesc. Te iubesc.

Erau cele mai dureroase, mai minunate, mal

cumplite, mai magnifice cuvinte pe care le spusese el

vreodată. Lucy vroia să plingă - de fericire şi de

durere.

Durere şi suferinţă.

Şi inţelese - pentru prima oară in viaţa ei - inţelese

fericirea spinoasă a egoismului pur. Nu trebuia să facă

asta. Ştia că nu trebuia şi ştia că el credea probabil că

asta insemna că va găsi o cale de a renunţa la

angajamentul faţă de Haselby.

II minţea. La fel de sigur ca şi cum ar fi spus

pronunţat cuvintele.

Dar nu se putea infrina.

Acesta era momentul ei. Unicul ei moment in care

putea ţine in miini beatitudinea. Care va dura toată

viaţa ei.

incurajată de focul din ea, işi apăsă tare miinile pe

obrajii lui, trăgindu-i gura spre a ei, pentru un sărut

torid. Nu ştia ce făcea - era sigură că trebuiau să

existe reguli pentru asta, dar ei nu-i păsa. Ea dorea pur

şi simplu să-l sărute. Nu se putea opri.

Una din miinile lui ii cobori pe coapse, arzind-o prin

ţesătura fină a cămăşii de noapte. Apoi se strecură pe

după fesele ei, stringind şi cuprinzind şi intre ei nu mai

exista spaţiu. Se simţi alunecind in jos şi apoi erau in

pat şi ea stătea pe spate, cu trupul lui apăsindu-l pe al

ei, căldura şi greutatea lui, minunat de masculine.

Se simţea femeie.

Se simţea zeiţă.

Se simţea ca şi cum s-ar fi putut infăşură in jurul lui,

ca să nu-i mai dea niciodată drumul.

-Gregory, şopti eaimpletindu-şi degetele in părul lui.


El se opri şi ea ştiu că aştepta ca ea să spună mai

mult.

- Te iubesc, spuse ea, pentru că era adevărat şi

pentru că avea nevoie de ceva care să fie adevărat.

Miine se va uri. Miine il va trăda, dar măcar aici nu

minţea.

- Te doresc, spuse ea cind el işi inălţă capul ca să

o privească. O privi lung şi intens şi ştia că el ii acorda

o ultimă şansă de a se răzgindi.

- Te doresc, spuse ea din nou, pentru că il dorea

dincolo de cuvinte. Dorea să o sărute. Să o ia şi să uite

că ea nu şoptea cuvinte de dragoste.

r Lliii

puse un deget pe buze. Şi ii şopti:

- Vreau să fiu a ta. in noaptea asta.

Trupul lui se cutremură, respiraţia ieşindu-i sonor

dintre buze. Mormăi ceva, poate numele ei şi apoi gura

iui o intilni pe a ei intr-un sărut care dăruia şi lua şi

ardea şi consuma, pină cind Lucy nu se mai putu

infrina să nu se mişte sub trupul lui. Miinile ii alunecară

pe gitul lui, apoi sub haina lui, degetele căutindu-i cu

disperare fierbinţeala şi pielea. Cu o injurătură aspră,

infundată, el se ridică puţin, dar răminind in continuare

pe ea, işi smulse haina şi cravata.

Lucy se uita la el cu ochi mari. Gregory işi scotea

cămaşa, nu incet sau cu fineţe ci cu o viteză innebunitoare,

trădindu-i dorinţa.

Nu se mai controla. Poate că nici ea, dar nici el.

Era, ca şi ea, sclavul acestui foc.

işi aruncă deoparte cămaşa şi ea oftă văzindu-l,

lumina imprăştiindu-se in stropi pe părul de pe piept,

pe muşchii sculptaţi şi tensionaţi, sub piele.

Era frumos. Nu ştiuse că un bărbat putea fi frumos,

dar acesta era singurul cuvint care il putea descrie.

Lucy işi ridică o mină şi şi-o puse incetişor pe pielea

lui. Singele lui alerga şi pulsa dedesubt şi ea aproape

că-şi trase mina inapoi.

300 JULIA QUINN

- Nu, spuse el acoperindu-i mina cu a lui. işi pe

trecu degetele in jurul degetelor ei şi-i duse mina la

inima lui.

O privi in ochi.

Ea nu-şi putu retrage privirea.

Şi apoi el cobori la loc, cu trupul greu şi fierbinte pe

al ei, cu miinile peste tot şi cu buzele peste tot. Şi

cămaşa ei de noapte - nu mai părea să acopere prea

mult din ea. I se ridicase peste coapse, apoi in jurul

taliei. O atingea - nu acolo, dar aproape. Alunecind

peste pieptul ei, arzindu-i pielea.

- Gregory, gemu ea, pentru că degetele lui ii găsiseră

sinii.

- Ah, Lucy, gifii el cuprinzindu-i, strivindu-i, gidilindule

virful şi...

Ah, Dumnezeule Mare. Cum era posibil să simtă

acolo?

Coapsele i se arcuiră şi se ridicară şi simţea nevoia

să fie mai aproape. Avea nevoie de ceva ce nu putea

defini, ceva ce ar fi umplut-o, ar fi implinit-o.

El trăgea acum de cămaşa ei de noapte şi i-o

petrecu peste cap, lăsind-o scandalos de goală. Una

din miinile ei se ridică instinctiv să o acopere, dar el ii

apucă incheietura şi i-o ţinu aproape de pieptul lui. El

stătea deasupra ei, ridicat, privind-o ca şi cum... ca şi

cum...

Ca şi cum ar fi fost frumoasă.

Se uita la ea aşa cum se uitau intotdeauna bărbaţii

la Hermione, doar că acum era intr-un fel mai mult. Mai

multă pasiune, mai multă dorinţă.

Se simţea adorată.

- Lucy... Simt... Cred că... şopti el mingiindu-i uşor

sinul.

Buzele lui se intredeschiseră şi scutură din cap.

incet, ca şi cum nu ar fi inţeles prea bine ce se

petrecea cu el.

- Am aşteptat asta. Toată viaţa mea. Şi nici n-am

ştiut. Nu am ştiut, şopti el.


Lucy^ ii iuă mina şi i-o duse la gură, sărutindu-i

palma. inţelegea.

Respiraţia lui deveni mai grăbită şi atunci alunecă

de pe ea, ducindu-şi miinile la inchizătoarea pantalonilor.

Ochii ei se măriră, privindu-l.

- O să fiu blind. iţi promit.

- Nu mă tem, spuse ea reuşind un zimbet tremurat.

Buzele lui ii zimbiră şi ele.

- Pari temătoare.

- Nu sint. Dar totuşi, ochii ei erau speriaţi.

Gregory chicoti, intinzindu-se lingă ea.

- Ar putea să te doară. Mi s-a spus că doare, prima

oară.


- Nu-mi pasă.

Gregory işi plimbă mina in jos pe braţul ei.

- Nu uita, dacă te doare la inceput, după aceea o

să fie mai bine.

Lucy incepu să simtă din nou arsura aceea in

pintece.

- Cit de mai bine? intrebă ea cu o voce gifiită,

străină ei.

El zimbi şi degetele ii găsiră coapsa.

- Puţin, mi s-a spus.

- Puţin... sau... mai mult? intrebă ea, abia reuşind

să vorbească.

Gregory se urcă pe ea, pielea lui găsind fiecare

centimentru dintr-a ei. Era vicios.

Era exaltant.

- Mai mult. De fapt, mai mult decit mai mult,

răspunse el, ciugulindu-i uşor gitul.

Işi simţi picioarele depărtindu-i-se şi trupul lui se

aciui intre ele. il putea simţi, tare şi fierbinte şi apăsinduse

de ea. inţepeni şi probabil că el a simţit,

pentru că buzele lui ii şoptiră un „Şşşt”, in ureche.

De acolo, cobori mai jos.

Şi mai jos.

Şi mai jos.

302 JULIA QUINN

Gura lui trasa foc de-a lungul gitului ei, spn>

scobitura umărului şi apoi... i |

Ah, Dumnezeule.

Mina lui ii cuprinse sinul, făcindu-l rotund şi greu ţii

gura ii găsi virful.

Ea tresări sub el.

El chicoti şi cealaltă mină ii găsi umărul, ţinind-o

imobilizată in timp ce continua tortura, oprindu-se doar

ca să treacă la celălalt sin.

- Gregory, gemu Lucy, pentru că nu ştia ce altceva

să spună. Era pierdută in senzaţie, total neajutorată in

faţa asaltului senzual. Nu-şi putea explica, nu se putea

concentra sau raţiona. Putea doar să simtă şi era

lucrul cel mai terifiant, mai innebunitor.

Cu o ultimă muşcătură uşoară, ii eliberă sinul şl

reveni cu faţa la faţa ei. Respiraţia lui era sacadată,

muşchii lui, tensionaţi.

- Atinge-mă, spuse el răguşit.

Buzele i se intredeschiseră şi ochii ei ii găsiră pe ai lui.

- Peste tot, o imploră el.

Abia atunci işi dădu seama că işi ţinea miinile de-a

lungul corpului, apucind cearşafurile, ca şi cum

acestea i-ar fi putut păstra judecata sănătoasă.

- imi pare rău, spuse ea şi apoi, in mod uluitor,

incepu să ridă.

O parte a gurii lui se curbă in sus.

- O să trebuiască să te dezvăţăm de obiceiul ăsta,

şopti el.

Lucy işi puse miinile pe spinarea lui, explorindu-i

uşor pielea.

- Nu vrei să-mi cer scuze? intrebă ea. Cind el

glumea, cind o tachina - o făcea să se simtă bine. O

făcea indrăzneaţă.

- Nu pentru asta, mormăi el.

Lucy işi frecă picioarele de pulpele lui.

Şi atunci miinile lui incepură să facă lucruri de

nespus.


- Vrei ca eu să-mi cer scuze?

- Nu, spuse ea gifiind. O atingea intim, in feluri in

care nu ştia că poate fi atinsă. Ar fi trebuit să fie cel mai

ingrozitor lucru din lume, dar nu era. O făcea să se

tensioneze, să se arcuiască şi să se frăminte. Nu

putea defini ce anume simţea - nu ar fi putut descrie

nici cu Shakespeare la indemina ei.

Dar vroia mai mult. Era singurul ei gind, singurul

lucru pe care-l ştia.

Gregory o ducea undeva. Se simţea trasă, luată,

transportată.

Şi vroia totul.

- Te rog... Te rog... il rugă ea, cuvintele ieşindu-i

singure de pe buze.

- Lucy, şopti el, gura coborindu-i spre spaţiul dintre

sini...

- Lucy, şopti el din nou, furişindu-şi un deget in ea.

Şi atunci mai spuse o dată, gemut:

7 Lucy!

li atinsese. incet, cu teamă.

Dar era ea. Era mina ei, mingiierea ei şi avu senzaţia

că il aprinsese.

- imi pare rău, spuse ea trăgindu-şi repede mina

inapoi.

- Nu iţi cere scuze,„gemu el, nu de furie ci pentru

că nu mai putea vorbi. ii găsi mina şi i-o duse inapoi.

- Atit de mult te doresc, spuse el, inchizindu-i mina

in jurul lui. Cu tot ce am, cu tot ce sint.

Nasul lui era aproape lipit de al ei. Respiraţia lor se

contopea şi ochii lor...

Era ca şi cum erau unul.

- Te iubesc, şopti el, aşezindu-se in poziţie. Mina ei

alunecă, apoi se mută pe spatele lui.

- Şi eu te iubesc, şopti Lucy, apoi ochii se măriră ca

şi cum ar fi fost uluită de ce spusese.

Dar lui nu-i păsă. Nu-i păsa dacă ea vroise sau nu

să spună asta. O spusese şi nu-şi mai putea retrage

cuvintele. Era a lui.

304 JULIA QUINN

Şi el era al ei. Răminind tăcut, in timp ce apAtl

uşor la intrarea ei, inţelese că se afla pe marginea urmi

prăpăstii. Viaţa lui era acum compusă din două părţi

inainte şi după.

Niciodată nu va mai iubi o altă femeie.

Niciodată nu va mai putea iubi o altă femeie.

Nu după ce se petrecea acum. Nu atita vreme cil

Lucy păşea pe acelaşi pămint. Nu mai putea exii.l.i

altcineva.

Era terifiantă, această prăpastie. Terifiantă şi inno

bunitoare şi...

Tresări.

Ea scoase un mic oftat in timp ce el apăsa inainto,

dar cind se uită in jos la ea, nu părea să aibă dureri.

Capul ei era răsturnat pe spate şi fiecare respiraţie era

insoţită de un mic geamăt ca şi cum nu ar fi putut altfol

reţine in ea plăcerea.

Picioarele ei se incolăciră in jurul lui şi tălpile i su

plimbau in jos, pe gambele lui. Iar coapsele i so

arcuiau, apăsind, implorindu-l să continue.

- Nu vreau să-ţi fac rău, spuse el, cu fiecare muşchi

al trupului incordindu-se să se mişte inainte. Niciodata

nu-şi dorise ceva aşa cum o dorea acum pe ea. Şi

totuşi, nu se simţise niciodată mai puţin lacom.

Momentul acesta trebuia să fie pentru ea. Nu-i putea

face rău.

- Nu-mi faci, gemu ea şi atunci nu mai putu rezista,

ii prinse sinul in gură in timp ce impingea prin ultima

barieră, adăpostindu-se complet in ea.

Chiar dacă a simţit durere, nu i-a păsat. Scoase un

mic strigăt de plăcere şi miinile il apucară sălbatic de

cap. Se zvircolea sub el şi cind incercă să se mute la

celălalt sin, degetele ei deveniră mai neiertătoare,

ţinindu-l in loc cu o intensitate feroce.

Şi in tot acest timp, trupul lui i-l cerea pe al ei,

mişcindu-se intr-un ritm care trecuse de orice control.

- Lucy Lucy Lucy, gemu Gregory smulgindu-se in

sfirşit de la sinul ei. Era prea greu. Era prea mult. Avea


nevoie de spaţiu ca să respire, să gifiie, să aspire aerul

care părea că nu-i mai ajungea la plămini.

- Lucy!

Ar fi trebuit să aştepte. incerca să aştepte. Dar ea

se agăţa de el, săpindu-i cu unghiile in umeri şi trupul

ei se arcuia in sus cu suficientă forţă ca să il ridice şi

pe al lui.

Şi atunci o simţi. Incordindu-se, stringind, cutremurinduse

in jurul lui şi atunci se eliberă şi el.

Se eliberă şi lumea pur şi simplu explodă.

- Te iubesc, şopti el prăbuşindu-se peste ea. Crezuse

că nu mai avea cuvinte, dar ele fuseseră acolo.

Erau acum companionul lui. Două mici cuvinte.

Te iubesc.

Niciodată nu va mai fi fără ele.

Şi acesta era un lucru minunat.

CAPITOLUL 20

in care Eroul Nostru

are o dimineaţă foarte rea.

Ceva mai tirziu, după ce dormiră şi după mai multa

pasiune şi apoi nu chiar un somn propriu zis şi din nou

mai multă pasiune - pentru că efectiv nu se puteau

impiedica - veni timpul ca Gregory să plece.

Era lucrul cel mai greu pe care il făcuse vreodată şi

totuşi putea să-l facă, cu bucurie in suflet, pentru că

ştia că acesta nu era sfirşitul. Nu era nici măcar un la

revedere; nu era nimic atit de permanent. Dar timpul

inainta periculos. in curind se va crăpa de ziuă şi cu

toate că dorea să se căsătorească cu Lucy cit de

curind va reuşi s-o facă, nu vroia totuşi să ii cauzeze

ruşinea de fi prinsă in pat cu el, in dimineaţa nunţii ei

cu un alt bărbat.

Trebuia să se gindească şi la Haselby. Gregory

nu-l cunoştea prea bine, dar păruse intotdeauna un tip

afabil şi nu merita umilinţa publică ce ar fi urmat.

Şopti, tachinindu-i gitul cu nasul:

- Lucy. Este aproape dimineaţă.

Lucy scoase un sunet somnoros, apoi işi intoarse

capul.

- Da, spuse ea.

Doar Da, nu Este totul atît de incorect sau Nu ar fi

trebuit să fie astfel. Dar asta era Lucy. Era pragmatică


ţtl prudentă şi fermecător de rezonabilă şi el o iubea cu

utit mai mult, pentru asta. Ea nu vroia să schimbe

lumea. Ea nu vroia decit să o facă plăcută şi minunată,

pentru oamenii pe care ii iubea.

Faptul că ea făcuse asta - că il lăsase să facă

dragoste cu ea şi plănuia să-şi anuleze căsătoria

acum, chiar in dimineaţa ceremoniei - nu arăta decit

cit de mult il iubea. Lucy nu căuta atenţie şi dramatism.

La vroia din tot sufletul stabilitate şi rutină iar pentru

ea^să facă ceea ce se pregătea să facă...

il umilea.

- Ar trebui să vii cu mine. Acum. Ar trebui să plecăm

impreună, inainte să se se trezească toată casa.

Buza ei de jos se strinse puţin intr-o parte , intr-o

expresie de ah, nu, care era atit de nostimă incit

efectiv trebui să o sărute. Uşor, pentru că nu era vreme

pentru mai mult, doar un cioculeţ, in colţul gurii. Nimic

care să se interfereze cu răspunsul ei, care era un

dezamăgitor:

- Nu pot.

Gregory se retrase puţin.

- Nu poţi rămine.

Dar ea scutura din cap.

- Trebuie să fac... ce trebuie.

O privi intrebător.

- Trebuie să mă comport cu onoare, explică ea. Se

ridică apoi in capul oaselor, stringind atit de tare

cearşafurile incit oasele degetelor i se albiră. Părea

nervoasă, ceea ce, işi spuse el, era firesc. El se simţea

la inceputul unui-răsărit-absolut-nou, in timp ce ea...

Ea incă mai avea un munte uriaş de escaladat

inainte de a ajunge la finalul ei fericit.

Se intinse, incercind să-i ia o mină, dar ea nu-i

răspunse. Nu că se retrăgea de el; mai curind,parcă

nu era incă total conştientă de atingerea lui.

- Nu pot pleca pe furiş, lăsindu-l pe Lordul Haselby

să mă aştepte in van, la biserică. Cuvintele ii ieşiseră

308 JULIA QUINN

repezit, rostogolindu-i-se de pe buze, in timp ce ochii i

se intorseseră spre ai lui, mari şi imploratori.

Doar pentru o clipă.

Apoi se intoarseră din nou in altă parte.

Lucy inghiţi.

Spuse incetişor:

- Sint sigură că inţelegi asta.

Şi el inţelegea. Era unul din lucrurile pe care le

iubea cel mai mult la ea. Avea un simţ atit de puternic

al binelui şi răului, uneori pină la absurd. Dar nu era

niciodată moralistă, niciodată condescendentă.

- O să stau pe aproape, spuse el.

Capul ei se intoarse brusc şi ochii i se măriră,

intrebători.

- Poate că o să ai nevoie de ajutorul meu, spuse el

incet.

- Nu, nu o să fie nevoie.Sint sigură că pot...

- insist, spuse el cu destulă forţă ca să o reducă la

tăcere.

- Acesta va fi semnalul nostru. Şi Gregory işi ridică

mina, cu degetele impreunate, cu palma inspre afară.

Apoi işi răsuci incheietura, odată, ca să-şi aducă

palma cu faţa spre el şi apoi incă o dată, să o readucă

in poziţia iniţială.

- O să fiu pe aproape. Dacă o să ai nevoie de

ajutorul meu, vino la fereastră şi semnalizează-mi aşa.

Lucy deschise gura ca şi cum ar mai fi vrut să

protesteze o dată, dar pină la urmă incuviinţă din cap.

Atunci el se ridică, indepărtă draperiile grele care ii

inconjurau patul şi incepu să-şi caute hainele. Care

erau imprăştiate peste tot - pantalonii aici, cămaşa

remarcabil de departe, dar şi le strinse repede şi se

imbrăcă.

Lucy rămase in pat, in capulôaselor, cu cearşafurile

trase şi prinse sub braţe. ii găsi fermecătoare

modestia şi aproape că ii veni să o tachineze pentru

asta. Dar se decise totuşi să-i ofere doar un zimbet


amuzat. Fusese o noapte unică pentru ea; nu trebuia

să o facă să se simtă prost pentru inocenţa ei.

Se duse la fereastră şi se uită afară. Zorile incă nu

incepuseră să se arate, dar cerul atirna in aşteptare,

orizontul pictat cu tremurul acela vag, de lumină, pe

care il poţi vedea numai inainte de răsăritul soarelui.

Strălucea blind, un purpuriu-albastru, seren şi era atit

de frumos incit ii făcu semn să vină şi ea să se uite. Se

intoarse cu spatele in timp ce ea işi trăgea cămaşa de

noapte şi apoi, după ce lipăi in picioarele goale pină la

fereastră, o trase uşor spre el, cu spatele lipit de

pieptul lui. işi sprijini bărbia pe Creştetul capului ei.

- Priveşte, ii şopti el.

Noaptea părea să danseze, scinteind şi tremurind

ca şi cum aerul insuşi inţelegea că nimic nu va mai fi

vreodată la fel. Răsăritul aştepta de partea cealaltă a

orizontului şi stelele incepeau deja să pară mai puţin

strălucitoare, pe cer.

Dacă ar fi putut ingheţa timpul, asta ar fi făcut

acum. Niciodată nu mai trăise un moment atit de

magic, atit de... plin. Totul era acolo, totul era bine şi

cinstit şi adevărat. Şi Gregory inţelese in sfirşit diferenţa

dintre fericire şi mulţumire şi cit de norocos şi de

binecuvintat era el să le simtă pe amindouă, in

cantităţi care să-ţi taie răsuflarea.

Era Lucy. Ea il completa. Ea i-a făcut viaţa aşa cum

ştiuse dintotdeauna că ar trebui să fie, intr-o bună zi.

Acesta era visul lui. Devenea adevărat, era acolo,

chiar in braţele lui.

Şi chiar atunci, exact cind stăteau la fereastră, o

stea străbătu cu viteză cerul. intr-un arc larg şi lui

Gregory i se păru că aproape o auzea călătorind,

scinteind şi trosnind, pină cind dispăru din vedere.

il făcu să o sărute. işi spuse că probabil un

curcubeu ar avea acelaşi efect asupra lui, sau poate

chiar un simplu fulg de nea poposind pe mineca lui,

fără să se topească. Era efectiv imposibil să se bucure

310 JULIA QUINN

de un miracol al naturii fără să o sărute. O sărută pe

git, apoi o intoarse in braţele lui, astfel incit să-i poată

săruta gura şi sprincenele şi chiar şi nasul.

Cu toţi cei şapte pistrui. Doamne, iubea pistruii ei.

- Te iubesc, şopti el.

Ea işi aşeză obrazul pe pieptul lui şi vocea ii sună

răguşită, aproape strangulată, cind spuse:

- Şi eu te iubesc.

- Eşti sigură că nu vii acum cu mine?

Cunoştea răspunsul, dar o intrebă, totuşi.

Aşa cum se aşteptase, ea negă din cap.

- Trebuie să fac singură asta.

- Cum o să reacţioneze unchiul tău?

- Nu... nu sint sigură.

Se dădu inapoi, luind-o de umeri şi indoindu-şi genunchii.

Pentru ca ochii lui să nu piardă contactul cu ai ei.

- O să-ţi facă rău?

- Nu, spuse ea suficient de repede ca el să o

creadă. Nu. Crede-mă.

- O să incerce să te forţeze să te măriţi cu

Haselby? O să te incuie in camera ta? Pentru că aş

putea rămine. Dacă tu crezi că o să ai nevoie de mine.

Aş putea rămine chiar aici.

Asta ar declanşa un scandal şi mai mare decit ce ii

aştepta pină acum, dar dacă era vorba de siguranţa

ei...

Nu exista nimic ce nu ar putea face el.

- Gregory...

CHăcu să tacă, scuturind din cap şi spuse:

- inţelegi cit de cumplit de impotriva firii mele este

să te las să-l infrunţi singură?

Buzele ei se intredeschiseră şi ochii ei...

Se umplură cu lacrimi.

- Am jurat in inima mea să te protejez, spuse el cu

o voce plină de pasiune şi de convingere şi poate chiar

puţin revelatoare. Pentru că astăzi, inţelegea el acum,

era ziua in care devenise cu adevărat bărbat. După


douăzeci şi şase de ani de existenţă plăcută şi da, fără

ţeljşi găsise in sfirşit scopul.

in sfirşit ştia pentru ce se născuse.

- Mi-am jurat in sufletul meu şi voi jura in faţa

Domnului de indată ce o voi putea face. Şi faptul că te

las aici singură este ca un acid in pieptul meu.

Miinile lui le găsiră pe ale ei şi degetele li se impletiră.

- Nu este drept, spuse el cu glas jos dar decis.

Ea incuviinţă incet din cap.

- Dar este ceea ce trebuie făcut.

- Dacă o să fie o problemă, spuse el, dacă simţi

pericolul, trebuie să-mi promiţi că vei semnaliza. O să

vin după tine. Te poţi refugia la mama mea. Sau la una

dintre surorile mele. Lor nu le va păsa de scandal. Nu

le va păsa decit de fericirea ta.

Lucy inghiţi, apoi zimbi şi ochii ei deveniră melancolici.

- Trebuie să fie tare frumoasă familia ta.

Gregory ii luă miinile şi i le strinse.

- Acum este şi familia ta.

Aşteptă ca ea să spună ceva, dar ea tăcu. Atunci ii

duse miinile la buze şi i le sărută.

- in curind, toate astea vor fi in spatele nostru,

spuse el.

Ea incuviinţă din cap, apoi se uită peste umăr la uşă.

- in curind se vor scula servitorii.

Şi el plecă. Se strecură afară pe uşă, cu ghetele in

miini şi ieşi in stradă aşa cum intrase.

Era incă intuneric cind ajunse in micul părculeţ care

ocupa scuarul de vizavi de casa ei. Mai erau citeva ore

pină la nuntă şi cu siguranţă că va avea suficient timp

să se intoarcă acasă şi să se schimbe.

Dar nu era pregătit să rişte. ii promisese că o va

proteja şi nu-şi va incălca promisiunea.

Dar apoi işi dădu brusc seama - nu trebuia să facă

asta singur. De fapt, nu trebuia s-o facă de unul singur.

Dacă Lucy avea nevoie de el, inseamnă că avea

312 JULIA QUINN

nevoie. Dacă Gregory trebuia să recurgă la forţă, se

putea cu siguranţă folosi de incă o pereche de miini.

Nu se dusese niciodată la fraţii lui să le ceară

ajutorul, niciodată nu ii rugase să-l scoată din vreo

incurcătură. Era relativ un bărbat tinăr. Băuse alcool,

jucase, petrecuse cu femeile.

Dar niciodată nu băuse prea mult sau nu jucase mai

mult decit avea sau, pină in noaptea trecută, nu

petrecuse cu o femeie care-şi risca reputaţia fiind cu

el.

El nu alergase după responsabilitate, dar nici nu

căutase problemele.

Fraţii lui il priviseră intotdeauna ca pe un puşti.

Chiar şi acum, la douăzeci şi şase de ani, ii suspecta

că nu il vedeau complet adult. Aşa că nu le cerea

ajutorul. Nu se punea in nici o situaţie in care ar fi putut

avea nevoie de ei.

Pină acum.

Unul dintre fraţii lui mai mari locuia nu departe de

aici. La mai puţin de un sfert de milă, exact, poate chiar

mai aproape. Gregory putea ajunge acolo şi se putea

intoarce in mai puţin de douăzeci de minute, incluzind

timpul care i-l lua să-l smulgă pe Colin din patul lui.

Gregory işi mişcă umerii inainte şi inapoi, pregătinduse

pentru sprint, cind văzu un coşar traversind

strada. Era tinăr - doisprezece, poate treisprezece ani

- şi precis nerăbdător să obţină o guinee.

Şi cu promisiunea unei a doua, ii va transmite

fratelui său mesajul.

Gregory il urmări dispărind după colţ, apoi traversă

inapoi grădina publică. Nu exista un loc de stat jos, nici

măcar un loc de stat in picioare, unde să nu fie văzut

imediat din Casa Fennsworth.

Aşa că se căţără intr-un copac. Se aşeză pe o

cracă joasă, groasă, se sprijini de trunchi şi aşteptă.

intr-o zi, işi spuse el, o să ridă amintindu-şi de asta.

intr-o zi le vor spune povestea asta nepoţilor şi totul va

suna atit de romantic şi de innebunitor.


Dar acum...

Romantic, da. innebunitor, nu prea.

işi frecă miinile.

Cel mai mult, era frig.

Ridică din umeri, aşteptind să nu mai observe frigul.

Nu reuşi, dar nu conta. Ce contau citeva degete vineţii,

faţă de restul vieţii lui?

Zimbi uitindu-se in sus, la fereastră. Ea era acolo,

işi spuse. Chiar acolo, in spatele draperiei. Şi el o

iubea.

O iubea.

Se gindi la prietenii lui, majoritatea cinici, intotdeauna

aruncind o privire obosită asupra ultimei

generaţii de debutante in societate, oftind că viaţa de

om căsătorit era un chin, că doamnele erau

interşanjabile şi că dragostea trebuia lăsată poeţilor.

Nişte proşti, cu toţii.

Dragostea exista.

Era chiar acolo, in aer, in vint, in apă. Nu trebuia

decit să o aştepţi.

Să o cauţi.

Şi să te lupţi pentru ea.

Şi el se va lupta. Dumnezeu ii era martor că se va

lupta. Lucy nu trebuia decit să-i facă semn şi el o va

lua de acolo.

Era un bărbat indrăgostit.

Nimic nu-l putea opri.

- iţi dai seama că nu aşa aveam eu de gind să-mi

petrec dimineaţa de simbătă.

Gregory ii răspunse cu o inclinare a capului. Fratele

lui sosise cu patru ore in urmă, salutindu-l cu afirmaţia

caracteristică, „ asta este o chestie interesantă.”

Gregory ii povestise lui Colin totul, chiar şi

evenimentele din noaptea trecută. Nu-i plăcea să

spună lucruri despre Lucy, dar nu-i puteai cere unui

frate să stea intr-un copac trei ore, fără să-i explici de

314 JULIA QUINN

ce. Şi Gregory găsise o uşurare in a se descărca in

faţa lui Colin. El nu-i ţinuse predici. Nu-I judecase.

De fapt, inţelesese.

Cind Gregory işi terminase povestea, explicindu-i

de ce aştepta in faţa Casei Fennsworth, Colin dăduse

doar din cap, spunindu-i:

- Presupun că n-ai nimic de mincare.

Gregory scutură din cap şi zimbi.

Era bine să ai un frate.

- Nu ai organizat prea bine chestia, mormăi Colin.

Dar şi el zimbea.

Se intoarseră spre casă, care intre timp incepuse

să dea semne de viaţă. Draperii erau trase in lături,

luminări aprinse şi apoi stinse, cind zorile lăsară locul

dimineţii.

- Nu ar fi trebuit să iasă pină acum? intrebă Colin

uitindu-se la uşă.

Gregory se incruntă. Şi el se intreba acelaşi lucru,

işi spusese că absenţa ei era un semn bun. Dacă

unchiul ei avea să o forţeze să se mărite cu Haselby,

atunci nu ar fi plecat deja spre biserică? După ceasul

lui de buzunar care, trebuia să recunoască, nu era cel

mai precis, ceremonia trebuia să inceapă in mai puţin

de o oră.

Iar ea nu ii făcuse semn, pentru ajutor.

Iar asta nu i se părea de bine.

Brusc, Colin deveni mai atent.

Ce este?

Colin arătă cu capul spre dreapta.

- O trăsură. Este adusă din spate, de la grajduri.

Ochii lui Gregory se măriră de groază cind uşa din

faţă a Casei Fennsworth se deschise. Servitorii se

revărsară afară, rizind şi strigind urale, in timp ce

trăsura se oprea in faţa casei.

Era albă, deschisă şi decorată cu flori perfect roz şi

cu panglici roz care fluturau in spatele ei, in briza

uşoară.


Era o trăsură de nuntă.

Şi nimeni nu părea să găsească ciudat acest lucru.

Pielea lui Gregory incepu să ardă. Muşchii i se

incordară.

- Nu incă, spuse Colin punind o mină pe braţul lui

Gregory.

Gregory scutură din cap. Vederea lui periferică

incepu să se şteargă şi nu mai reuşea să vadă decit

trăsura aia blestemată.

- Trebuie să o iau de acolo. Trebuie.

- Aşteaptă, il sfătui Colin. Aşteaptă să vezi ce se

intimplă. Poate că ea nu o să iasă. Poate că ea...

Dar ea ieşi.

Nu prima. Primii erau fratele ei, la braţ cu proaspăta

lui soţie.

Apoi ieşi un bărbat mai in virstă - unchiul ei, cel mai

probabil - şi apoi femeia aceea străveche pe care o

intilnise Gregory la balul surorii sale.

Şi apoi...

Lucy.

intr-o rochie de mireasă.

- Doamne, Dumnezeule, şopti el.

Lucy mergea de bună voie. Nimeni nu o forţa.

Hermione ii spunea ceva, şoptindu-i la ureche.

Şi Lucy zimbi.

Zimbise.

Gregory incepu să gifiie.

Durerea era palpabilă. Reală. ii străpunsese

pintecele, ii strivea organele, pină cind nu se mai putu

mişca.

Nu putea decit să privească.

Şi să se gindească.

Colin şopti:

- Ţi-a spus că nu o să facă asta?

Gregory jncercă să spună da, dar cuvintul il

strangulă. incerca să-şi„ amintească ultima lor

conversaţie, fiecare cuvint. ii spusese că trebuia să se

316 JULIA QUINN

poarte onorabil. ii spusese că trebuia să facă ce era

corect. ii spusese că il iubeşte.

Dar nu i-a spus nici o clipă că nu se va mărita cu

Haselby.

- Dumnezeule, şopti el.

Colin işi puse o mină peste a lui.

- imi pare rău, spuse el.

Gregory o privea pe Lucy urcindu-se in caleaşca

descoperită. Servitorii continuau să ovaţioneze.

Hermione se ocupa de părul Lucindei, aranjindu-i

vălul, apoi rizind cind vintul ridică in sus materialul

diafan.

Aşa ceva nu se putea intimpa.

Trebuia să existe o explicaţie.

- Nu. Nu, spuse Gregory, pentru că era singurul

cuvint la care se putea gindi.

Apoi işi aminti. Semnalul cu mina. Fluturarea. Lucy

o va face. Indiferent ce se intimplase in casă, ea nu

reuşise să oprească ceremonia. Dar acum, afară, in

spaţiu deschis, unde el putea vedea, ii va face semn.

Trebuia. Ea ştia că el o putea vedea.

Că o urmărea.

inghiţi convulsiv, fără să-şi ia o clipă ochii de pe

mina ei dreaptă.

- Este toată lumea aici? il auzi intrebind pe fratele

lui Lucy.

Nu auzi vocea Lucindei in corul de răspunsuri, dar

nimeni nu se intreba de prezenţa ei.

Ea era mireasa.

Şiêl era un prost, privind-o plecind.

-im i pare rău, spuse calm Colin, in timp ce priveau

caleaşca dispărind după colţ.

- Nu are logică, şopti Gregory.

Colin sări jos din copac şi-i intinse in linişte mina lui

Gregory.

- Nu are logică, repetă Gregory, prea uluit ca să

facă altceva decit să-l lase pe fratele lui să-l ajute să

se dea jos din pom.


- Nu ar face asia. Mă iubeşte.

Se uită la Colin. Ochii iui era buni, plini de

compasiune.

- Nu. Nu. Nu o cunoşti. Ea nu ar... Nu. Nu o cunoşti.

Şi Colin, a cărui unică experienţă cu Lady Lucinda

Abernathy era momentul in care aceasta ii sfărimase

inima fratelui său, il intrebă:

- T u o cunoşti?

Gregory se dădu inapoi, ca trăsnit.

- Da. Da. Eu o cunosc.

Colin nu mai spuse nimic, dar sprincenele i se

ridicară ca pentru a spune B in e , ş i a tu n c i?

Gregory se intoarse, cu ochii spre colţul după care

tocmai dispăruse Lucinda. O secundă stătu complet

nemişcat, clipind doar din ochi, deliberat, ginditor.

Se intoarse din nou şi işi privi fratele in faţă.

- O cunosc. Da, o cunosc.

Buzele lui Colin se adunară ca şi cum ar fi vrut să

intrebe ceva, dar Gregory se intorsese deja.

Se uita din nou la colţul acela.

Şi o luă la fugă.

CAPITOLUL 21

in care Eroul Nostru riscă totul

- Eşti gata?

Lucy se uita la interiorul splendid al bisericii

St.George’s - vitraliile mari, arcadele elegante, munţi

şi munţi de flori aduse să celebreze căsătoria.

Se gindi la Lordul Haselby, care stătea in picioare,

la altar, alături de preot.

Se gindi la invitaţi, mai bine de trei sute, aşteptind-o

să-şi facă intrarea la braţul fratelui ei.

Şi se gindi la Gregory, care precis o văzuse

urcindu-se in caleaşca de nuntă, imbrăcată in rochia

ei de mireasă.

- Lucy, eşti gata? o intrebă Hermione.

Lucy se intrebă ce ar face Hermione dacă i-ar

spune că nu.

Hermione era o romantică.

Nepractică.

l-ar spune probabil că nu trebuie să treacă prin

asta, că nu conta că stăteau in faţa uşilor sanctuarului

bisericii sau că insuşi primul ministru se afla acolo.

Hermione i-ar spune că nu conta că hirtiile fuseseră

semnate şi anunţurile citite in trei parohii diferite. Nu

conta că plecind de acolo, Lucy va da naştere unui

scandal de un deceniu, l-ar spune lui Lucy că nu

trebuia să facă asta, că nu trebuia să accepte un


mariaj de convenienţă, cind ar putea avea unul din

pasiune şi dragoste, l-ar spune...

- Lucy?

Lucy se intoarse clipind derutată, pentru că

Hermione din imaginaţia ei tocmai ii oferise un discurs

inflăcărat.

Hermione ii zimbi cu blindeţe.

- Eşti gata?

Şi Lucy, pentru că era Lucy, pentru că ea va fi

intotdeauna Lucy, incuviinţă din cap.

Altceva nu era in stare să spună.

Richard li se alătură, spunindu-i lui Lucy, dar nu

inainte de a se uita cu căldură la soţia lui:

- Nu-mi vine să cred că te măriţi.

Lucy ii aminti:

- Nu sint cu mult mai tinără decit tine, Richard. Şi

sint cu două luni mai mare decit Hermione. Spunind

aceasta, işi intoarse capul spre proaspăta Lady

Fennsworth.

Richard zimbi copilăreşte.

- Da, dar ea nu este sora mea.

Lucy zimbi şi fu recunoscătoare pentru asta. Avea

nevoie de zimbete. Pină la ultimul pe care reuşea să-l

formeze.

Era ziua nunţii ei. Fusese imbăiată şi parfumată şi

imbrăcată in ceea ce trebuia să fie cea mai luxuriantă

rochie pe care o văzuse ea vreodată şi se simţea...

Pustiită.

Nu-şi putea imagina ce gindea Gregory despre ea.

il lăsase in mod deliberat să creadă că vroia să

renunţe la căsătorie.A fost cumplit pentru ea, crud şi

dezonorant, dar nu ştiuse ce altceva putea face.

Fusese o laşă, pentru că nu putea suporta să-i vadă

faţa cind i-ar fi spus că se va căsători totuşi cu

Haselby.

Doamne Dumnezeule, cum i-ar fi putut explica? El

ar fi insistat că mai exista şi altă cale, dar el era un

320 JULIA QUINN

idealist şi nu infruntase niciodată adevărata adversitate.

Nu exista o altă cale. Nu de data aceasta. Nu

fără să-şi sacrifice familia.

Expiră prelung. Putea face asta. Da. Putea. Putea.

inchise ochii, capul ei inclinindu-se doar puţin, in

timp ce cuvintele ii răsunau in minte.

Pot face asta. Pot. Pot.

- Lucy? Nu te simţi bine? Era vocea Hermionei.

Lucy deschise ochii şi spuse singurul lucru pe care

l-ar fi putut crede Hermione:

- Făceam doar socoteli, in minte.

Hermione scutură din cap.

- Sper că Lordului Haselby ii place matematica,

pentru că jur, Lucy, eşti nebună.

- Posibil.

Hermione o privi nedumerită.

- Ce este? o intrebă Lucy.

Hermione clipi de citeva ori inainte de a răspunde.

- Nu este nimic, zău. Doar că a sunat ca şi cum nu

ai fi fost tu.

- Nu ştiu ce vrei să spui.

- Să fii de acord cu mine că eşti nebună. Nu asta ai

spune tu.

- Da, dar asta am spus, aşa că nu ştiu ce...

- Ah, prostii. Lucy pe care o cunosc eu ar spune

ceva cum ar fi „matematica este o preocupare extrem

de importantă şi crede-mă, Hermione, ar trebui să te

gindeşti serios să incepi şi tu să faci adunări”.

Lucy se incruntă.

- Chiar atit de formală sint?

- Da. Dar tocmai asta iubesc eu cel mai mult la tine.

Şi Lucy reuşi incă un zimbet.

Poate că totul va fi bine. Poate că o să fie fericită.

Dacă reuşise să zimbească de două ori intr-o singură

dimineaţă, atunci precis că nu era chiar atit de rău.

Trebuia doar să continue să inainteze, in mintea şi in

trupul ei. Trebuia să facă odată lucrul ăsta, să il facă

permanent, pentru a-l putea plasa pe Gregory in


trecutul ei şi cel puţin să pretindă că va accepta noua

ei viaţă ca soţie a Lordului Haselby.

Dar Hermione il intrebă pe Richard dacă ar putea

avea citeva clipe singură cu Lucy, apoi ii luă miinile,

aplecindu-se spre ea şi şoptindu-i:

- Lucy, eşti sigură că vrei să faci asta?

Lucy o privi surprinsă. De ce o intreba Hermione

aşa ceva? Exact in clipa in care işi dorea cel mai mult

să o ia la fugă.

Nu zimbise ea? Nu o văzuse Hermione zimbind?

Lucy inghiţi. incercă să-şi indrepte umerii. Spuse:

- Da. Da, desigur. De ce mă intrebi?

Hermione nu ii răspunse pe loc. Dar ochii ei - ochii

aceia uriaşi, verzi, care ii innebuneau pe bărbaţi - ii

răspunseră in locul ei.

Lucy inghiţi şi se intoarse, neputind suporta ce

vedea in ei.

Şi Hermione şopti:

- Lucy.

Asta a fost tot. Lucy.

Lucy se intoarse inapoi. Vroia să o intrebe pe

Hermione ce vroia să spună. Vroia să o intrebe de ce

ii pronunţase numele ca şi cum s-ar fi intimplat o

tragedie. Dar nu o făcu. Nu putu. Şi speră ca Hermione

să-i vadă intrebările in ochi.

Le văzu. Hermione ii atinse obrazul, zimbind trist.

- Arăţi ca fiind cea mai tristă mireasă pe care am

văzut-o vreodată.

Lucy inchise ochii.

- Nu sint tristă. Mă simt doar...

Dar nu ştia cum se simţea. Ce ar fi trebuit să simtă?

Nimeni nu o pregătise pentru asta. in toată educaţia ei,

cu bonele, cu guvernantele şi cu cei trei ani petrecuţi

la Miss Moss’s, nimeni nu ii predase niciodată vreo

lecţie despre asta.

322 JULIA QUINN

De ce nu inţelesese nimeni că acest lucru era cu

mult mai important decit lucrul cu acul sau dansurile de

ţară?

- Mă simt... Mă simt ca şi cum mi-aş lua la revedere.

Hermione clipi surprinsă.

- De la cine?

De la mine v

Şi aşa era. işi lua la revedere de la ea şi de la tot ce

ar fi putut deveni.

Simţi pe braţ mina fratelui ei.

- Este timpul să incepem, spuse el.

Lucy confirmă din cap.

- Unde ţi-este buchetul? o intrebă Hermione. Ah,

chiar aici. Şi Hermione luă florile de pe o masă

alăturată, impreună cu buchetul ei şi i le dădu lui Lucy,

sărutind-o pe obraz şi şoptindu-i:

- O să fii fericită. Trebuie. Eu pur şi simplu nu o să

tolerez o lume in care nu o să fii.

Buzele lui Lucy tremurară.

Hermione ii spuse:

- Ah, draga mea. Am vorbit ca tine, acum. Vezi ce

influenţă bună eşti tu?

Apoi, cu un ultim sărut in aer, Hermione intră in

capelă.

- Este rindul tău, spuse Richard.

- Aproape, răspunse Lucy.

Şi gata.

Se afla in biserică, inaintind de-a lungul culoarului.

Ajunse aproape de altar, inclinindu-şi capul in faţa

preotului, uitindu-se la Haselby şi amintindu-şi că in

ciuda... da, in ciuda anumitor obiceiuri pe care nu le

inţelegea prea bine, va fi un soţ cit se poate de

acceptabil.

Asta era ce trebuia să facă.

Dacă ar spune nu...

Nu putea spune nu.

O văzu pe Hermione, cu coada ochiului, stind

alături de ea, cu un zimbet senin. Ea şi cu Richard


sosiseră la Londra in urmă cu două seri şi erau atit de

fericiţi. Rideau şi glumeau şi vorbeau despre schimbările

pe care vroiau să le facă la Fennsworth Abbey.

O oranjerie, riseseră ei. Vroiau o oranjerie. Şi o

cameră pentru copii.

Cum putea ea să le răpească asta? Cum ii putea

arunca intr-o viaţă de ruşine şi de sărăcie?

il auzi pe Haselby spunind „Da” şi apoi veni rindul ei.

îl doreşti pe acest bărbat drept soţ, ca să trăiţi

împreună după legile Domnului, în sfînta instituţie a

Căsătoriei? îi vei da ascultare şi îl vei servi, îl vei iubi, îl

vei cinsti şi vei fi alături de el la boală şi la sănătate; şi

vei rămîne alături de el pînă cînd moartea vă va

despărţi?

inghiţi şi incercă să se gindească la Gregory.

7 Da.

işi dăduse consimţămintul. Se terminase, da? Nu

se simţea altfel. Era tot aceeaşi Lucy dintotdeauna,

doar că stătea in faţa mai multor oameni decit se va

mai afla vreodată şi fratele ei o preda.

Preotul ii puse mina dreaptă pe mina lui Haselby şi

el işi spuse jurămintul cu voce puternică, clară, fermă.

Se separară şi apoi Lucy ii luă mina lui.

Eu, Lucinda Margaret Catherine...

- Eu, Lucinda Margaret Catherine...

... te iau pe tine, Arthur Fitzwilliam George...

te iau pe tine, Arthur Fitzwilliam George...

O spusese. Repetase după preot, cuvint cu cuvint.

işi spusese partea ei, mai avea să-i jure credinţă lui

Haselby.

Uşile capelei se deschiseră cu zgomot.

Se intoarse. Toată lumea se intoarse.

Gregory:

Dumnezeule Mare.

Arăta ca un nebun, respirind atit de puternic incit nu

reuşea să vorbească.

324 JULIA QUINN

inainta impleticindu-se, ţinindu-se de marginilo

băncilor ca să se sprijine şi il auzi spunind :

-N u .

Inima lui Lucy se opri.

Buchetul ii căzu din mină. Nu se putea mişca, nu

putea vorbi, nu putea face nimic altceva decit să stea

acolo ca o statuie, in timp ce el venea spre ea, părind

indiferent la sutele de oameni care se holbau la el.

- Nu face asta, spuse el din nou.

Şi nimeni nu vorbi. De ce nu vorbea nimeni? Precis

că cineva seva repezi, il va inşfăca pe Gregory de braţ

şi-l va scoate afară...

Dar nimeni nu o făcu. Era un spectacol. Era o piesă

şi se părea că nimeni nu vroia să piardă finalul.

Şi atunci...

Chiar acolo.

Chiar acolo, in faţa tuturor, el se opri.

Se opri. Şi spuse:

- Te iubesc.

Lingă ea, o auzi pe Hermione şoptind:

- Dumnezeule.

Lucy vroia să plingă.

- Te iubesc, repetă ei continuind să inainteze, cu

ochii lipiţi de chipul ei.

- Nu face asta, spuse el ajungind in sfirşit in faţă.

Nu te căsători cu el.

- Gregory, de ce faci asta? şopti ea.

- Te iubesc, spuse el ca şi cum ar fi putut exista o

altă explicaţie.

Un geamăt mic ii sugrumă beregata.^ Lacrimile ii

ardeau ochii şi trupul parcă ii inţepenise. inţepenise şi

ingheţase. Cea mai mică adiere de vint, o mică

respiraţie ar fi doborit-o la pămint. Şi nu reuşea să se

gindească la nimic altceva decit la De ce?

Şi la Nu.

Şi la Te rog.

Şi la - ah, cerule, la Lordul Haselby.


Se uită in sus la el, la mirele care se trezise retrogradat

intr-un rol secundar. Stătuse tăcut in tot acest

timp, urmărind drama in desfăşurare cu acelaşi interes

ca şi spectatorii. il rugă din ochi să o indrume, dar el

scutură doar din cap. Fusese o mişcare minusculă,

mult prea subtilă ca să fie observată de cineva, dar ea

o văzu şi ştiu ce insemna.

De tine depinde.

Se intoarse inapoi la Gregory. Ochii lui ardeau şi se

lăsă intr-un genunchi.

- Căsătoreşte-te cu mine, spuse Gregory şi ea il

s im ţi in vocea lui. ii invăluia trupul, o săruta, o

imbrăţişa..

- Căsătoreşte-te cu mine.

Şi, Doamne Dumnezeule, cit ar fi vrut. Mai mult ca

orice, işi dorea să se lase in genunchi şi să-i ia faţa in

miini. Dorea să-l sărute, dorea să urle că il iubeşte -

aici, in faţa tuturor celor pe care-i cunoştea, poate pe

toţi cei pe care i-ar cunoaşte vreodată.

Dar işi dorise toate astea ieri şi alaltăieri. Nimic nu

se schimbase. Lumea ei devenise mai publică, dar nu

se schimbase.

Tatăl ei continua să fie un trădător.

Familia ei continua să fie şantajată.

Soarta fratelui ei şi a Hermionei continua să se afle

in miinile ei.

Se uită la Gregory, durind-o pentru el, durind-o

pentru amindoi.

- Căsătoreşte-te cu mine, şopti el.

Buzele ei se deschiseră şi spuse :

-N u .

CAPITOLUL 22

in care se dezlănţuie iadul

Şi se dezlănţui iadul.

Lordul Davenport se repezi in faţă; ca şi unchiul lui

Lucy şi Colin, care tocmai urcase treptele bisericii in

urma lui Gregory, după care alergase toată Londra.

Fratele lui Lucy se repezi să le indepărteze pe Lucy

şi pe Hermione din incăierare, dar Lordul Haselby care

urmărise evenimentele cu aerul unui spectator intrigat,

o luă de braţ pe destinata lui, spunind:

- De ea o să am eu grijă.

Lucy se trase impiedicindu-se in spate, cu gura larg

deshisă de şoc, in timp ce Lordul Davenport se aruncă

peste Gregory, aterizind cu burta in jos. Aşa ceva nu

mai văzuse vreodată Lucy.

- Al meu e! strigă Davenport triumfător, dar fu lovit

sonor de săculeţul de mină aparţinindu-i lui Hyacinth

St. Clair.

Lucy inchise ochii.

- Nu este nunta pe care ai visat-o, presupun, ii şopti

Haselby la ureche.

Lucy scutură din cap, prea amorţită ca să facă

altceva. Ar fi trebuit să-l ajute pe Gregory. Da, chiar ar

fi trebuit. Dar se simţea stoarsă de energie şi era prea

laşă să dea din nou ochii cu el.

Dacă o respingea?


Dacă nu i-ar fi putut rezista?

- Sper sincer să reuşească să scape de sub tatăl

meu. Omul ăsta cintăreşte o sută două zeci de

kilograme, deşi nu ar recunoaşte.

Haselby vorbea pe un ton oarecare, ca şi cum ar fi

urmărit o cursă de cai nu-prea-palpitantă.

Lucy se intoarse spre el, nevenindu-i să creadă că

era atit de calm, cind in biserică se stirnise aproape o

răscoală. Pină şi primul ministru părea să pareze

loviturile unei doamne durdulii, masive, cu o bonetă

elaborată, cu fructe, care dădea in tot ce mişca.

- Nu cred că poate vedea ceva. l-au căzut strugurii,

spuse Haselby urmărind privirea lui Lucy.

Cine era bărbatul acesta cu care - cerule, se

măritase deja? Consimtiseră ceva, de asta era sigură,

dar nimeni nu ii declarase soţ şi soţie. Dar oricum,

Haselby era bizar de calm, avind in vedere

evenimentele dimineţii.

- De ce nu ai spus nimic? il intrebă Lucy.

El şe intoarse, privind-o curios.

- in timp ce domnul Bridgerton işi declara

dragostea?

Nu, în timp ce preotul vorbea despre caracterul

sacru al căsătoriei, ar fi vrut ea să spună.

Dar confirmă din cap.

7 Presupun că am vrut să văd ce o să faci.

il privi uluită. Ce ar fi făcut dacă ar fi spus da?

- Apropo, mă simt onorat. Şi voi fi un soţ bun cu

tine. Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta.

Dar Lucy nu mai putea vorbi. Lordul Davenport

fusese luat de pe Gregory şi cu toate că un alt domn

pe care nu il recunoscu il trăgea in spate, el se lupta

să ajungă la ea.

- Te rog. Şoptise ruga atit de incet, incit nimeni nu

o putu auzi, nici măcar Haselby care coborise să il

ajute pe primul ministru.

- Te rog, nu.

328 JULIA QUINN

Dar Gregory era de neoprit şi in ciuda celor doi

bărbaţi care trăgeau de el, unul prietenos, altul nu,

reuşi să ajungă la picioarele treptelor. işi ridică faţa şi

ochii ii ardeau in ai ei. Erau intenşi de suferinţă şi de

nepuntinţa de a inţelege şi Lucy aproape că se prăbuşi

de durerea dezlănţuită pe care o văzu in ei.

- De ce? o intrebă el.

Lucy incepu să tremure. il putea minţi? Putea ea

face asta? Aici, in biserică, după ce il rănise in modul

cel mai personal şi mai public cu putinţă.

- De ce?

- Pentru că a trebuit să o fac, şopti ea.

Ochii lui se aprinseră de ceva - dezamăgire? Nu.

Speranţă? Nu, nici asta. Era altceva. Ceva ce ea nu

putea identifica.

Gregory deschise gura să vorbească, să o intrebe

ceva, dar in clipa aceea, celor doi bărbaţi care il ţineau

li se alătură un al treilea şi impreună reuşiră să-l

scoată din biserică.

Lucy işi cuprinse trupul cu braţele, abia reuşind să

se mai menţină pe picioare, in timp ce privea cum era

tirit afară.

- Cum ai putut?

Lucy se intoarse. Hyacinth St.Clair se urcase lingă

ea, in spatele ei şi o privea ca şi cum ar fi fost diavolul

insuşi.

- Tu nu inţelegi, spuse Lucy.

Dar ochii lui Haycinth erau inceţoşaţi de furie.

- Eşti slabă. Nu il meriţi.

Lucy scutură din cap, nu prea sigură că era sau nu

de acord cu ea.

- Sper ca tu să...

- Hyacinth!

Ochii lui Lucy se indreptară brusc intr-o parte. O

altă femeie se apropia. Era mama lui Gregory.

Fuseseră prezentate la balul Casei Hastings.

- Ajunge, spuse ea cu severitate.

Lucy inghiţi, incercind să-şi reţină lacrimile.


Lady Bridgerton se intoarse spre ea, spunind, in

timp ce-şi impingea fata inainte:

- Pe noi să ne ierţi.

Lucy le privi plecind şi avu sentimentul straniu că

toate acestea se petreceau altcuiva, că poate nu era

decit un vis, doar un coşmar sau poate că fusese

prinsă intr-o scenă dintr-un roman lugubru. Poate că

toată viaţa ei era născocirea imaginaţiei cuiva. Dacă

inchidea ochii, poate...

- Continuăm?

Lucy inghiţi. Era Lordul Haselby. Lingă el stătea

tatăl lui, exprimind acelaşi sentiment, dar in cuvinte

mult mai puţin graţioase.


- Bine. Deşteaptă fată, mirii Davenport.

Lucy se intreba ce insemna să fii complimentat de

Lordul Davenport. Cu siguranţă, nimic bun.

Dar totuşi, ii permise să o conducă inapoi spre altar.

Şi stătu acolo, in faţa jumătăţii de congregaţie care nu

alesese să urmărească spectacolul de afară.

Şi se căsători cu Haselby.

- Ce ţi-a trecut prin cap i

ii trebui o clipă lui Gregory să işi dea seama că

mama lor ii pusese intrebarea lui Colin şi nu lui.

Stăteau in trăsura ei, in care fusese tirit după ce

ieşiseră din biserică. Gregory nu ştia incotro se

indreptau. Cel mai probabil, se mişcau in cerc, la

intimplare. Oriunde, dar nu in apropierea bisericii.

- Am incercat să-l opresc, protestă Colin.

Violet Bridgerton părea mai furioasă decit o

văzuseră ei vreodată.

- E clar că nu ai incercat prea mult.

- Ai idee cit de repede aleargă?

- Foarte repede, confirmă Hyacinth fără să se uite

la ei. Stătea in diagonală faţă de Gregory, privind afară

pe fereastră, cu ochii micşoraţi.

Gregory nu spuse nimic.

330 JULIA QUINN

- Ah, Gregory. Ah, bietul meu băiat, oftă Violet.

- O să trebuiască să părăseşti oraşul, spuse

Hyacinth.

- Are dreptate. N-avem ce face, spuse şi Violet.

Gregory continua să tacă. Ce a vrut Lucy să spună

cu - ,Pentru că a trebuit să fac asta?"

Ce a vrut ea să spună?

- Nu o s-o primesc niciodată, mormăi Hyacinth.

- O să fie contesă, ii aminti Colin.

- Nu-mi pasă nici dacă este naibii regina...

- Hyacinth!

Asta fusese mama lor.

- in sfirşit, nu o s-o primesc. Nimeni nu are dreptul

să-mi trateze astfel fratele. Nimeni! izbucni Hyacinth.

Violet şi Colin se holbară la ea. Colin părea amuzat.

Violet, alarmată.

- O s-o distrug, continuă Hyacinth.

- Nu. Nu o să faci asta, spuse Gregory incet.

Restul familiei tăcu şi Gregory presupuse că ei

nu-şi dăduseră seama, pinăin clipa in care vorbise, că

el nu participase la conversaţie.

- O s-o laşi in pace, spuse el.

Hyacinth scrişni din dinţi.

Gregory o privi drept in ochi, dur, rece şi spuse:

- Iar dacă drumurile voastre se vor intersecta vreodată,

vei fi amabilă şi bună. Mă inţelegi?

Hyacinth nu spuse nimic.

- inţelegi? tună el.

Familia il privi şocată. El nu se infuria niciodată.

Niciodată.

Şi atunci Hyacinth, care nu avusese niciodată prea

mult tact, spuse:

- Nu, că veni vorba.

- Poftim? Vocea lui Gregory era ca gheaţa.

Colin se intoarse spre Hyacinth şi-i sisii:

- Gura\


- Eu nu te inţeleg, continuă Hyacinth, infigindu-i lui

Colin un cot in coaste. Cum poţi să ai inţelegere pentru

ea? Dacă mi s-ar fi intimplat mie asta, tu nu ai fi...

- Dar nu ţi s-a intimplat ţie. Şi tu nu o cunoşti. Nu

cunoşti motivele pentru care a făcut asta.

- Tu le cunoşti? il intrebă Hyacinth.

Nu le cunoştea. Şi asta il omora.

- Hyacinth, intoarce şi celălalt obraz, ii spuse

mama ei incet.

Haycinth se lăsă pe spate, furioasă, dar işi ţinu gura.

Violet sugeră:

- Ai putea sta cu Benedict şi Sophie, in Wiltshire.

Presupun că Anthony şi Kate sint aşteptaţi in curind la

Londra, aşa că nu te poţi duce la Aubrey Hali, deşi sint

convinsă că nu vor avea nimic impotrivă să stai acolo,

in lipsa lor.

Gregory se uita doar pe fereastră. Nu vroia să plece

la ţară.

Colin spuse:

- Ai putea călători. Italia este deosebit de plăcută in

această perioadă a anului. Şi nu ai fost incă acolo, nu?

Gregory scutură din cap, ascultind doar pe jumătate.

Nu dorea să plece in Italia.

P e n tru c ă a tre b u it s ă o fa c , spusese ea.

Nu pentru că dorise să o facă. Nu pentru că era un

lucru rezonabil.

Pentru că trebuise să o facă.

Ce insemna asta?

Fusese forţată? Era şantajată?

Ce putuse ea să facă, să poată fi şantajată?

Brusc, punindu-şi o mină inţelegătoare pe braţul lui,

Violet spuse:

- Ar fi fost foarte greu pentru ea să nu o facă. Lordul

Davenport nu este un om pe care şi l-ar dori cineva

duşman. Şi crede-mă, chiar acolo in biserică, cu toată

lumea aceea... Da, trebuie să fii extrem de curajos. Şi

nobil.

Violet oftă cu resemnare şi scutură din mină.

332 JULIA QUINN

- Şi pregătit.

- Pregătit? intrebă Colin.

- Pentru ce ar fi urmat. Ar fi fost un scandal uriaş.

- Dar este deja un scandal uriaş, mormăi Gregory.

- Da, dar cum ar fi fost dacă ea ar fi spus da? Nu

că mi-ar părea bine pentru cum s-a terminat. Ştii că eu

nu-mi doresc altceva decit fericirea inimii tale, dar ea

va fi privită aprobator pentru alegerea făcută. Va fi

văzută ca o fată cu bun simţ.

Gregory simţi cum i se ridică un colţ al gurii, intr-un

zimbet amar.

- Iar eu, ca un nebun bolnav de iubire.

Nimeni nu il contrazise.

După o clipă, mama spuse:

- Trebuie să recunosc că suporţi foarte bine

situaţia.

Aşa era.

- Aş fi crezut - in sfirşit, nu contează ce aş fi crezut

eu, contează ce este de fapt.

Gregory se intoarse brusc spre ea.

- Nu. Ce ai fi crezut tu? Ce ar fi trebuit eu să fac?

Clar tulburată de intrebările ei, mama lui spuse:

- intrebarea nu este ce ar fi trebuit. Dar eu aş fi

crezut că o să fii mai... furios.

Gregory se uită multă vreme la ea, apoi se intoarse

inapoi la fereastră. Se aflau pe Piccadilly, indreptindu-se

spre Hyde Park. De ce nu era mai furios? De ce nu

dădea cu pumnii in pereţi? Fusese tirit afară din

biserică şi inghesuit cu forţa in trăsură, dar odată aici,

fusese copleşit de un calm bizar, aproape anormal.

Şi atunci, ceva ce spusese mama lui ii răsună in

minte.

Ştii că nu-mi doresc altceva decît fericirea inimii tale.

Fericirea inimii lui.

Lucy il iubea. Era sigur de asta. Văzuse asta in

ochii ei, chiar şi cind il refuzase. Ştia, pentru că ea ii

spusese aşa iar ea nu minţea cu astfel de lucruri.


Simţise asta in felul in care il sărutase şi in căldura

imbrăţişării ei.

il iubea. Şi ce anume o determinase să se mărite

totuşi cu Haselby era mai puternic decit ea. Mai

puternic.

Ea avea nevoie de ajutor.

- Gregory? il strigă mama lui, incet.

Gregory se intoarse. Clipi.

- Ai tresărit, spuse ea.

Oare? Nu băgase de seamă. Dar simţurile i se

ascuţiseră şi cind se uită in jos, văzu că işi flexa

degetele.

- Opriţi trăsura.

Toată lumea se intoarse spre el. Chiar şi Hyacinth,

care se uita hotărită pe fereastră.

- Opriţi trăsura, repetă el.

- De ce? intrebă mama lui, evident bănuitoare.

- Am nevoie de aer, replică el şi nu era o minciună.

Colin bătu in peretele despărţitor.

- Cobor eu cu tine.

- Nu, prefer să fiu singur.

Ochii mamei lui se deschiseră mari.

- Gregory...Sper că nu vrei să...

- Să stirnesc furtună in biserică? termină el in locul

ei. Se lăsă pe spate, zimbindu-i detaşat. Presupun că

m-am făcut suficient de ris pentru o singură zi, nu

crezi?

i Probabil că şi-au rostit deja jurămintele, interveni

Hyacinth.

Gregory luptă cu nevoia de a se uita la sora lui care

părea să nu rateze niciodată vreo ocazie de a se băga,

a impunge sau a chinui.

- Categoric, spuse el.

- M-aş simţi mai bine dacă nu ai cobori singur,

spuse Violet, incă ingrijorată.

- Lasă-I să coboare, spuse Colin incet.

Gregory se intoarse surprins spre fratele lui. Nu se

aşteptase să fie susţinut de el.

334 JULIA QUINN

- Este bărbat. Poate decide singur, adăugă Colin.

Nici măcar Hyacinth nu incercă să il contrazică.

Trăsura se oprise deja şi birjarul aştepta jos, la

portieră. La semnul lui Colin, o deschise.

- Aş vrea să nu pleci, spuse Violet.

Gregory o sărută pe obraz.

- Am nevoie de aer. Atita tot.

Sări jos, dar inainte de a putea inchide portiera,

cobori şi Colin.

- Să nu faci vreo prostie, ii spuse Colin incet.

- Nici o prostie, doar ce trebuie, ii promise Gregory.

Se uită in jur să se orienteze, apoi, cum trăsura

mamei lui nu plecase incă, o luă spre sud.

Departe de St.George’s.

Dar imediat după colţ, făcu stinga-mprejur.

Alergind.

CAPITOLUL 23

in care eroul nostru riscă totul. Din nou

in toţi aceşti zece ani de cind unchiul Robert

devenise tutorele ei, Lucy nu-şi amintea ca el să fi dat

o petrecere. El nu era genul care să zimbească la

cheltuieli inutile - de fapt, el nu era omul care să

zimbească la ceva. Aşa incit Lucy se apropie cu

suspiciune de luxurianta petrecere de nuntă care

fusese organizată in onoarea ei la Fennsworth House,

imediat după ceremonia de nuntă.

Lordul Davenport insistase pentru asta, cu siguranţă.

Unchiul Robert s-ar fi mulţumit să servească

prăjiturele la biserică şi cu asta, gata.

Dar nu, nunta trebuia să fie un eveniment in cel mai

extravagant sens al cuvintului şi astfel, imediat după

incheierea ceremoniei, Lucy a fost dusă la in-curindfostaei-casă,

dindu-i-se doar atit timp in in-curindfostulei-dormitor,

cit să-şi arunce puţină apă pe faţă

inainte de a fi chemată să-şi salute oaspeţii care

aşteptau jos.

Era remarcabil, işi spuse ea salutind din cap şi

primind felicitările şi urările, cit de bine se pricepea

înalta societate la a pretinde că nimic nu se intimplase.

Ah, miine nu vor vorbi despre nimic altceva şi

probabil că ea va fi subiectul conversaţiilor, o lună de

acum inainte. Şi cu siguranţă că la anul nimeni nu-i va

336 JULIA QUINN

mai pronunţa numele fără să adauge, „Ştii, aceea cu

nunta.”

Care va fi precis urmat de un Ahhhh... Ea este.”

Dar acum nu i se spunea decit „Ce ocazie fericită”

şi „Eşti o mireasă absolut superbă.” Şi desigur, din

partea celor mai indrăzneţi - „Minunată ceremonie,

Lady Haselby.”

Lady Haselby.

Exersă in minte. Acum era Lady Haselby.

Putea fi Doamna Bridgerton.

Lady Lucinda Bridgerton, presupuse ea, de vreme

ce nu era obligată să renunţe la titlul ei după căsătorie,

pentru unul mai comun. Era un nume frumos - poate

nu atit de nobil ca Lady Haselby şi cu siguranţă nimic

in comparaţie cu Contesa de Davenport, dar...

inghiţi, reuşind să nu disloce zimbetul pe care şi-l

fixase pe faţă, cu cinci minute mai devreme.

Ar fi preferat să fie Lady Lucinda Bridgerton.

ii plăcea Lady Lucinda Bridgerton. Aceasta era

fericită, veşnic zimbitoare şi cu o viaţă plină, completă.

Avea un ciine, poate doi şi mai mulţi copii. Casa ei era

caldă şi plăcută, işi bea ceaiul cu prietenele şi ridea.

Lady Lucinda Bridgerton ridea.

Doar că ea nu va fi niciodată femeia aceea. Ea se

măritase cu Lordul Haselby şi acum era soţia lui şi

oricit ar incerca, nu-şi putea face o imagine despre

viitorul ei. Nu ştia ce insemna să fie Lady Haselby.

Petrecerea işi vedea de cursul ei şi Lucy işi dansă

dansul obligatoriu cu soţul ei care, observă oarecum

uşurată, dansa destul de bine. Apoi dansă cu fratele ei,

care aproape că o făcu să plinţjă, apoi cu unchiul ei,

pentru că era de aşteptat.

- Ai făcut ce trebuia să faci, Lucy, ii spuse el.

Ea nu-i răspunse. Nu avea suficientă incredere in

ea, ca să o facă.

- Sint mindru de tine.

Lui Lucy ii veni să ridă.

- Niciodată pină acum nu ai fost mindru de mine.


- Sint acum.

Nu ii scăpă faptul că aceasta nu era o negare.

Unchiul ei o conduse inapoi la locul ei din sala de

bal şi atunci - Dumnezeule - trebui să danseze cu

Lordul Davenport.

Ceea ce făcu, pentru că işi cunoştea datoria. in

special astăzi, işi cunoştea datoria.

Cel puţin nu trebuia să vorbească. Lordul Davenport

era plin de efuziune, vorbind el pentru amindoi. Era

incintat de Lucy. Lucy era un bun magnific, pentru

familie.

Şi aşa mai departe, pină cind Lucy işi dădu seama

că reuşise să-i ciştige aprecierea in modul cel mai de

neuitat cu putinţă. Acceptase să se mărite cu fiul ei

care avea o reputaţie dubioasă; işi afirmase decizia in

faţa intregii societăţi, intr-o scenă demnă de teatrul

DruryLane.

Lucy işi intoarse discret capul intr-o parte. Cind

Lordul Davenport era incintat, scuipatul tindea să se

reverse din gura lui cu o precizie şi viteză alarmante.

Sincer, nu era sigură ce era mai rău - dispreţul

Lordului Davenport sau gratitudinea lui perpetuă.

Dar din fericire, Lucy reuşi să-şi evite proaspătul ei

socru pentru tot restul serii. Ruşise să-i evite aproape

pe toţi, ceea ce i se păru surprinzător de uşor, avind in

vedere că ea era mireasa. Nu vroia să-l vadă pe Lordul

Davenport pentru că il detesta şi nu vroia să-şi vadă

unchiul pe care suspecta că il detestă deopotrivă. Nu

vroia să il vadă pe Lordul Haselby pentru că asta nu ar

fi dus decit la ginduri privind apropiata noapte a nunţii

şi nu vroia să o vadă pe Hermione pentru că ea i-ar fi

pus intrebări şi atunci Lucy ar fi inceput să plingă.

Şi nu vroia să-l vadă pe fratele ei pentru că precis

era cu Hermione şi in plus, avea un sentiment de

inverşunare, care alterna cu unul de vinovăţie pentru

că se simţea inverşunată. Nu era vina lui Richard că el

era delirant de fericit şi ea nu.

Dar una peste alta, prefera să nu il vadă.

338 JULIA QUINN

Şi nu mai rămineau decit invitaţii, dintre care pe cei

mai mulţi nu ii ştia. Şi nici nu era vreunul pe care ar fi

vrut să-l cunoască.

Aşa incit găsi un locşor intr-un colţ şi după vreo

două ore toată lumea băuse suficient ca să mai

observe că mireasa stătea singură.

Şi precis că nimeni nu a observat cind a şters-o in

dormitorul ei să se odihnească puţin. Probabil că era

foarte urit din partea unei mirese să-şi evite propria

petrecere, dar in clipa aceea lui Lucy pur şi simplu nu

ii păsa. Lumea va crede că a ieşit să se uşureze, in

cazul in care cineva i-ar fi observat lipsa. Şi intr-un fel,

i se părea potrivit să fie singură, in această zi.

Se strecură in sus pe scara din spate ca să evite să

dea nas in nas cu alţi invitaţi şi cu un oftat de uşurare

intră in camera ei, inchizind uşa.

Se lăsă cu spatele de uşă, expirind incet, prelung,

pină cind simţi că nu mai rămăsese nimic in ea.

Şi se gindi - Acum o să plîng.

Vroia să plingă. Sincer, vroia să plingă. Avea senzaţia

că işi ţinuse plinsul in ea ore in şir, aşteptind doar

o clipă de intimitate. Dar lacrimile nu veniră. Era prea

amorţită, prea ameţită de evenimentele din ultimele

douăzeci şi patru de ore. Aşa că rămase acolo,

uitindu-se la patul ei.

Amintindu-şi.

Doamne Dumnezeule, nu trecuseră decit douăsprezece

ore de cind stătuse aici, in braţele lui? I se părea

că trecuseră ani. Era ca şi cum viaţa ei era acum

impărţită clar in două, iar ea se afla, in mod categoric,

după.

inchise ochii. Poate că dacă nu mai vedea patul, o

să uite. Poate dacă...

- Lucy.

ingheţă. Dumnezeule, nu.

- Lucy.

Deschise incet ochii. Şi şopti:

- Gregory?


Arăta ca naiba, cu părui ciufulit şi murdar, aşa cum

numai o goană nebună pe spinarea calului putea

aduce un bărbat in halul ăsta. Probabil că se

strecurase in casă la fel ca şi in noaptea precedentă.

Probabil că o aştepta de mult acolo.

Deschise gura, incercind să vorbească.

Vocea lui se revărsa spre ea, topindu-se in jurul ei:

r Lucy.

Inghiţi.

- De ce ai venit?

Gregory se apropie de ea şi Lucy simţi efectiv un

junghi in inimă. Chipul lui era atit de frumos, atit de

drag şi atit de minunat de familiar. ii cunoştea panta

pomeţilor şi nuanţa exactă a ochilor, căprui spre iris,

topindu-se in verde, spre margini.

Şi gura lui - cunoştea gura asta, cum arăta, ce gust

avea. li cunoştea zimbetul şi ii cunoştea incruntătura şi

ii cunoştea...

Cunoştea mult prea multe.

- Nu ar trebui să fii aici, spuse ea, tonul din vocea

ei contrazicindu-i nemişcarea posturii.

Gregory mai făcu un pas in direcţia ei. in ochii lui nu

era minie, ceea ce ea nu inţelegea. Dar felul in care se

uita la ea - era fierbinte şi era posesiv şi era ceva ce o

femeie măritată nu ar trebui niciodată să ii permită unui

bărbat care nu era soţul ei.

Gregory spuse:

- Trebuie să ştiu de ce. Nu te pot lăsa să pleci. Nu,

pină cind nu imi spui de ce.

- Nu. Te rog, nu face asta, şopti ea.

Te rog, nu mă face să regret. Te rog, nu mă face să

tînjesc şi să doresc şi să mă întreb.

işi cuprinse umerii cu miinile incrucişate, ca şi

cum... ar putea să se stringă atit de tare incit să se

reverse. Şi atunci nu va mai trebui să vadă, nu va mai

trebui să audă. Ar putea fi doar ea, singură şi...

- Lucy...

- Nu, spuse ea din nou, mai tare acum.

340 JULIA QUINN

Nu.

Nu mă face să cred in iubire. ^

Dar el se apropie şi mai mult. incet, dar fără ezitare.

Spuse, cu vocea caldă şi hotărită:

- Lucy. Spune-mi, doar. Asta este tot ce iţi cer. Voi

pleca şi-ţi voi promite că nu mă voi mai apropia

niciodată de tine, dar trebuie să ştiu.

Ea scutură din cap.

- Nu-ţi pot spune.

- Nu vrei să-mi spui, o corectă el.

- Nu, strigă ea inecindu-se. Nu pot! Te rog, Gregory.

Trebuie să pleci.

Un timp nesfirşit, Gregory nu spuse nimic. ii studia

doar chipul şi efeciv il vedea gindind.

Nu ar trebui să permită asta, işi spuse ea cuprinsă

de panică. Ar trebui să strige. Să pună să fie alungat.

Ar trebui să alerge afară din cameră inainte ca el să-i

poată ruina atentele ei planuri de viitor. Dar stătea doar

acolo, iar el spuse:

- Eşti şantajată.

Nu era o intrebare.

Ea nu răspunse, dar ştia că pe chipul ei se citea

răspunsul.

- Lucy. Te pot ajuta. Indiferent ce este, pot indrepta.

- Nu, nu poţi şi eşti nebun să...

Se intrerupse, prea furioasă să mai poată vorbi. Ce

il făcea pe el să creadă că putea interveni şi regla

lucruri, cind nu ştia nimic despre chinurile ei? Credea

el că ea cedase pentru ceva mărunt? Ceva ce putea fi

uşor depăşit?

Ea nu era atit de slabă.

- Nu ştii. N-ai nici cea mai mică idee, spuse ea.

- Atunci spune-mi.

Muşchii ii tremurau şi se simţea fierbinte... rece... şi

totul, intre.

- Lucy.


Vocea lui era atit de calmă, atit de egală - era ca o

furculiţă, infigindu-se in ea exact in locul in care putea

cel mai puţin să suporte.

- Nu poţi face nimic, reuşi ea să spună.

- Nu este adevărat. Nu există nimic cu ce te poate

şantaja cineva, să nu aibă rezolvare.

- Cu ce? Cu elfi şi curcubee şi cu veşnicele urări de

bine ale familiei tale? Nu va funcţiona, Gregory. Nu va

funcţiona. O fi familia Bridgerton puternică, dar nu poţi

schimba trecutul şi nu poţi inclina viitorul ca să se

potrivească cu dorinţele tale.

- Lucy. Gregory se apropie de ea.

- Nu. Nu! il impinse , respingindu-i oferta de stare

de bine. Tu nu inţelegi. Nu poţi inţelege. Voi sinteţi atit

de perfecţi,de fericiţi.

- Nu sintem.

- Sînteţi. Nici măcar nu ştiţi că sinteţi şi nu puteţi

concepe că noi ceilalţi nu sintem, că oricit ne-am strădui

şi am incerca, tot nu am obţine ceea ce ne dorim.

Iar el o privea. O privea doar, lăsind-o să stea acolo

de una singură, stringindu-şi trupul cu braţele, părind

mică şi palidă şi sfişietor de singură.

Şi apoi o intrebă.

- Mă iubeşti?

Lucy inchise ochii.

- Nu mă intreba asta.

r Mă iubeşti?

ii văzu maxiliarul stringindu-i-se, ii văzu umerii

incordindu-i-se şi indreptindu-se şi ştiu că incerca să

scuture din cap.

Gregory se apropie de ea - incet, plin de respect.

Ea suferea. Suferea atit de mult incit suferinţa

ţişnea din ea, imprăştindu-şe in aer, infăşurindu-se in

jurul lui. in jurul inimii lui. il durea pentru ea. Era un

lucru fizic, teribil şi intens şi pentru prima oară incepea

să se indoiască de propria lui abilitate de a scăpa de

această senzaţie.

- Mă iubeşti? intrebă el.

342 JULIA QUINN

- Gregory...

7 Nu pot...

işi puse miiniie pe umerii ei. Ea tresări, dar nu se

mişcă.

ii atinse bărbia, ii mingiie faţa, pină cind reuşi să se

piardă in albastrul ochilor ei.

- Mă iubeşti?

- Da, hohoti ea prăbuşindu-se in braţele lui. Dar nu

pot. Nu inţelegi? Nu trebuie. Trebuie să ne oprim.

O clipă, Gregory nu se putu mişca. Recunoaşterea

ei ar fi trebuit să vină ca o uşurare şi intr-un fel aşa era,

dar mai mult decit atit, işi simţi singele incepind să

clocotească.

El credea in dragoste.

Nu dragostea era singurul lucru care fusese o

constantă in viaţa lui?

El credea in dragoste.

El credea in puterea ei, in bunătatea ei fundamentală,

in justeţea ei.

O venera pentru forţa ei, o respecta pentru raritatea ei.

Şi ştiu atunci, acolo, in timp ce ea plingea in braţele

lui, că va indrăzni totul, pentru ea.

Pentru dragoste.

- Lucy, şopti el, un gind incepind să i se formeze in

minte. Era o nebunie, era rău şi total de ne sfătuit, dar

nu putea scăpa de singurul gind care-i alerga prin

minte.

Ea nu işi consumase căsătoria.

incă mai aveau o şansă.

- Lucy.

Ea se smulse din imbrăţişare.

- Trebuie să mă intorc jos. imi vor constata lipsa.

Dar el o prinse de mină.

- Nu te intoarce acolo.

Ochii ei deveniră uriaşi.

- Ce vrei să spui?

- Vino cu mine. Vino cu mine, acum. incă nu eşti

soţia lui. Poţi anula totul.


Se simţea năuc, periculos şi puţin nebun.

- Ah, nu. Nu, Gregory. Lucy scutură din cap, smulginduşi

braţul din strinsoarea lui.

- Da. Da.

Şi cu cit se gindea la asta, cu atit i se părea mai

logic. Nu aveau mult timp; după seara asta ii va fi

imposibil să spună că nu fusese atinsă. Chiar purtarea

lui Gregory asigurase acest lucru. Dacă aveau o şansă

să fie impreună, trebuia să se intimple acum.

Nu o putea răpi; nu avea cum să o scoată din casă

fără să stirnească alarma. Dar işi puteau cumpăra

puţin timp. Destul ca el să poată decide ce să facă.

O trase mai aproape de el.

- Nu, spuse ea, mai tare. incepu cu adevărat să-şi

smulgă braţul şi ii putea vedea panica tot mai mare din

ochi.

- Lucy, da, spuse el.

- O să strig.

- Nimeni n-o să te audă.

Se uită şocată la el şi nici măcar lui nu-i venea să

creadă ce spusese.

- Mă ameninţi? intrebă ea.

El scutură din cap.

- Nu, te salvez.

Şi atunci, inainte să aibă timp să-şi reconsidere

acţiunile, o cuprinse pe după mijloc, o aruncă peste

umărul lui şi ieşi alergind din cameră.

CAPITOLUL 24

in care Eroul Nostru o părăseşte pe Eroina

Noastră intr-o poziţie stinjenitoare

- Mă legi de un closet?

- lartă-mă, spuse el legind două eşarfe cu noduri

atit de experte incit ea aproape că se temu că mai

făcuse asta inainte.

- Nu te puteam lăsa in camera ta. Acela e primul

loc in care ai fi căutată. A fost primul loc in care eu team

căutat.

Şi Gregory strinse nodurile, apoi le incercă

rezistenţa.

- Dar de un closet?!

- La etajul trei. Vor trece ore pină cind te va găsi

cineva aici, spuse el incurajator.

Lucy işi strinse maxiliarul, incercind cu disperare

să-şi reţină furia care urca in ea.

ii legase miinile una de alta. La spate.

Dumnezeule Mare, nu ştiuse că putea fi atit de

furios pe cineva.

Nu era doar o reacţie emoţională - intregul ei trup

se revoltase. Se simţea fiebinte şi agitată şi cu toate că

ştia că nu avea rost, izbi cu braţele in ţeava cu apă a

closetului, scoţind un geamăt de frustrare cind nu reuşi

decit să producă un zgomot infundat.


- Te rog, nu te lupta, ii spuse el sărutind-o pe

creştet. Nu faci decit să te oboseşti.

Gregory se uită in sus, examinind structura

closetului.

- Sau o să smulgi ţeava, ceea ce nu poate fi o

perspectivă prea igienică.

- Gregory, trebuie să-mi dai drumul.

Gregory se lăsă in jos, să poată fi la acelaşi nivel cu

ea.

- Nu pot. Nu, pină cind nu va exista o şansă să fim

impreună.

- Te rog, este o nebunie. Trebuie să mă duci inapoi.

O să fiu distrusă.

- O să mă insor cu tine.

- Dar eu sint deja măritată!

- Nu chiar, spuse el crunt.

- Mi-am spus jurămintul!

- Dar incă nu l-ai consumat. incă mai poţi obţine o

anulare.

Lucy strigă, luptindu-se inutil in timp ce el se ridică

şi o porni spre uşă.

- Nu asta este! Tu nu inţelegi situaţia şi iţi pui in

mod egoist propriile nevoi şi propria fericire deasupra

fericirii celorlalţi.

La asta, Gregory se opri. Mina lui era pe butonul

clanţei, dar se opri şi cind se intoarse, privirea din ochii

lui aproape că ii sfişie inima.

- Tu eşti fericită? o intrebă el incet şi cu atita

dragoste incit ar fi vrut să plingă. Şopti:

- Nu, dar...

- Niciodată nu am văzut o mireasă atit de tristă.

Lucy inchise ochii, distrusă. Era ca un ecou a ce-i

spusese Hermione şi ea ştia că era adevărat. Şi

uitindu-se in sus la el, cu umerii dureroşi, nu putu

scăpa de bătăile propriei ei inimi.

il iubea.

intotdeauna il va iubi.

346 JULIA QUINN

Şi il ura, pentru că o făcea să-şi dorească ceea ce

nu va putea avea. il ura pentru că o iubea atit de mult

incit vroia să rişte totul ca să fie impreună. Şi cel mai

mult, il ura pentru că o transforma in instrumentul care

avea să-i distrugă familia.

Pină la Gregory, Hermione şi Richard fuseseră

oamenii la care ţinuse cel mai mult pe lumea asta. Iar

acum ei vor fi distruşi, aduşi cu mult mai jos, intr-o

stare de nefericire mult mai mare decit a ei, alături de

Haselby.

Gregory credea că vor trece ore pină cind o va găsi

cineva aici, dar ea ştia mai bine. Nimeni nu o va găsi

nici in citeva zile. Nu-şi putea aminti ultima oară cind

urcase cineva aici. Se afla in camera de baie a bonei

- dar la Fennsworth House nu mai existase o bonă de

ani de zile.

Cind dispariţia ei va fi observată, o vor căuta mai

intii la ea in cameră. Apoi vor incerca citeva alternative

rezonabile - biblioteca, salonul, nu o cameră de baie

scoasă de un deceniu din uz.

Şi apoi, cind tot nu o vor găsi, se va presupune că

a fugit. Şi după ce se petrecuse la biserică, nimeni nu

va crede că plecase singură.

Va fi distrusă. La fel ca şi toţi ceilalţi.

Spuse intr-un tirziu, incet, cu o voce aproape spartă:

- Nu este vorba de fericirea mea. Gregory, te

implor, nu face asta. Nu este vorba numai despre

mine. Familia mea - vom fi distruşi, cu toţii.

Gregory veni lingă ea şi se aşeză. Şi apoi ii spuse,

simplu:

- Povesteşte-mi.

Şi ea il povesti. El nu ar fi renunţat altfel, de asta era

sigură.

ii spuse totul. Despre tatăl ei şi despre dovada

scrisă a trădării lui. ii spuse despre şantaj. ii spuse că

ea era ultima tranşă a plăţii şi singura cale de a evita

ca fratelui ei să i se ia titlul.


in tot acest timp, Lucy nu se uită decit inainte şi

Gregory ii era recunoscător pentru asta. Pentru că ce

ii spunea - il tulbura pină in străfundurile lui.

Gregory incercase toată ziua să-şi imagineze care

era acel teribil secret care să o poată face să se mărite

cu Haselby. Traversase de două ori Londra, in goană,

mai intii la biserică, apoi ca să ajungă aici, la

Fennsworth House. Avusese destul timp să se

gindească, să se intrebe. Dar nici o clipă - nici măcar

una - imaginaţia lui nu il dusese pină aici.

- Aşa că vezi, nu există nimic cum ar fi un copil

nelegitim, nici o afacere extraconjugală. Tatăl meu -

un conte pe domeniul lui - a comis un act de trădare.

Trădare.

Şi Lucy rise. Rise.

Aşa cum făceau oamenii cind vroiau de fapt să

plingă.

- Este un lucru urit. Nu există scăpare din asta,

termină ea cu voce slabă şi resemnată.

Se intoarse spre el pentru un răspuns, dar el nu avu

vreunul.

Trădare. Dumnezeule Mare, nu se putea gindi la

ceva mai rău. Existau multe feluri - multe, multe feluri

- in care cineva putea fi exclus din societate, dar nimic

nu era atit de de neiertat ca trădarea. Nu exista un

bărbat, o femeie sau un copil in Britania, care să nu fi

pierdut pe cineva in războiul cu Napoleon. Rănile erau

incă proaspete şi chiar dacă nu ar fi fost...

Era trădare.

Un gentleman nu-şi abandona patria.

Acest lucru fusese insăminţat in sufletul fiecărui

bărbat din Anglia.

Dacă adevărul despre tatăl lui Lucy ar fi devenit

cunoscut, ducatul de Fennsworth ar fi fost dizolvat.

Fratele lui Lucy ar fi fost destituit din titlu. El şi

Hermione ar fi trebuit probabil să emigreze.

Şi Lucy ar fi...

348 JULIA QUINN

Da, Lucy probabil că ar fi supravieţuit scandalului,

mai ales că numele ei ar fi fost schimbat in Bridgerton,

dar nu-şi va ierta niciodată asta. Gregory era sigur.

Şi in sfirşit, inţelese.

Se uită la ea. Era palidă şi trasă.

- Familia mea a fost bună şi sinceră, spuse ea cu

vocea tremurindu-i de emoţie. Familia Abernathy a

fost loială coroanei de la investirea primului conte, in

secolul cincisprezece. Şi tata ne-a făcut pe toţi de

ruşine. Nu pot permite să se dezvăluie acest lucru. Nu

pot.

Lucy inghiţi cu greu şi spuse:

- Ar trebui să-ţi vezi faţa. Nici măcar tu nu mă mai

vrei acum.

Gregory izbucni:

- Nu. Nu. Nu este adevărat. Niciodată nu ar putea

fi adevărat.

ii luă miinile, i le ţinu intr-ale lui savurindu-le forma,

arcuMegetelor şi delicata căldură a pielii ei. Spuse:

- imi pare rău. Nu ar fi trebuit să-mi ia atit de mult

ca să-mi revin. Nu mă gindisem la trădare.


- Cum ai fi putut?

7 Dar asta nu schimbă feiul in care simt eu.

ii luă faţa in miini, durindu-l să nu o sărute dar ştiind

că nu putea face asta.

Nu incă.

- Ce a făcut tatăl tău este... de neiertat. Este...

Gregory injură in barbă. O să fiu cinstit cu tine. Mi-a

făcut greaţă. Dar tu - tu, Lucy - tu eşti nevinovată. Tu

nu ai făcut nimic rău şi nu trebuie să plăteşti pentru

păcatele lui.

- Nici fratele meu. Dar dacă nu-mi voi respecta

căsătoria cu Haselby, Richard va fi...

- Şşşt. Ascultă-mă. Te iubesc.

Ochii Lucindei se umplură de lacrimi.

- Te iubesc. Nu există nimic pe lumea asta sau cea

următoare, care să mă facă să nu te mai iubesc.


- La fel ai simţit şi pentru Hermione, şopti ea.

Gregory aproape că zimbi la cit de prosteşte ii

părea totul acum.

- Nu. imi dorisem atit de mult să mă indrăgostesc,

incit imi doream mai mult dragostea decit femeia.

Niciodată nu am iubit-o pe Hermione, doar ideea

despre ea. Dar cu tine... este altfel, Lucy. Este mai

profund. Este... este...

Se lupta să-şi găsească cuvintele, dar nu le găsi.

Cuvinte care pur şi simplu nu existau ca să explice ce

simţea pentru ea. Şi spuse in final, ingrozit de

neeleganţa cuvintelor găsite:

- Sint eu. Fără tine, eu... eu .sint...

- Gregory, nu trebuie să...

- Sint nimic, o intrerupse el. Fără tine, eu nu

insemn nimic.

Lucy zimbi. Era un zimbet trist, dar adevărat şi avea

senzaţia că aşteptase ani de zile acest zimbet.

- Nu este adevărat. Ştii că nu este.


- Poate că este o exagerare, dar asta este. Tu mă

faci mai bun, Lucy. Mă faci să doresc şi să sper şi să

aspir. Mă faci să-mi doresc să vreau să fac lucruri.

Lacrimi incepură să se prelingă pe obrajii ei.

I le şterse cu pernele degetelor lui mari.

- Eşti cea mai deosebită persoană pe care o cunosc

eu. Cea mai onorabilă fiinţă intilnită vreodată de

mine. Tu mă faci să rid. Şi tu mă faci să gîndesc. Şi eu...

Gregory inspiră adinc.

- Te iubesc.

Şi din nou:

- Te iubesc.

Şi din nou:

- Te iubesc. Nu ştiu cum s-o spun altfel.

Şi Gregory işi scutură capul, neajutorat.

Atunci ea se intoarse, răsucindu-şi capul astfel incit

miinile lui ii căzură de pe faţă pe umerii ei şi in sfirşit,

350 JULIA QUINN

complet departe de trupul ei. Gregory nu-i putea vedea

faţa, dar ii putea auzi respiraţia liniştită, intreruptă.

Tremurul uşor din voce, cind, intr-un tirziu, ii spuse,

continuind să nu se uite la el:

- Te iubesc, spuse ea intr-un tirziu. Ştii că te iubesc.

Nu o să mă injosesc nici pe mine şi nici pe tine, minţind

despre asta. Şi dacă ar fi vorba numai de mine, aş face

orice - orice, pentru această iubire. Aş risca sărăcia.

Ruina. Aş pleca in America, aş pleca in cea mai

neagră Africă, dacă acesta ar fi singurul mod in care

aş putea fi cu tine.

Respiră prelung, tremurat.

- Dar nu pot fi atit de egoistă incit să distrug doi

oameni care m-au iubit atit de mult, atita vreme.

- Lucy...

Nu ştia ce vroia să-i spună, decit că nu ar fi vrut ca

ea să termine. Ştia că nu vroia să audă ce urma să-i

spună.

Dar ea il intrerupse :

- Nu, Gregory. Te rog. imi pare rău. Nu pot face

asta şi dacă m-ai iubi aşa cum spui că mă iubeşti,

m-ai duce chiar acum inapoi, inainte ca Lordul

Davenport să-mi observe lipsa.

Gregory işi strinse miinile in pumni, apoi şi le

desfăcu şi şi le indreptă. Ştia ce ar trebui să facă. Să ii

dea drumul, să o lase să alerge jos, la petrecere. Iar el

să se strecoare afară, pe uşa de serviciu şi să jure că

nu se va mai apropia niciodată de ea.

Ea ii promisese iubire, onoare şi ascultare unui alt

bărbat. Ea trebuia să uite de toţi ceilalţi.

Dar mai ales de el.

Dar totuşi, nu putea renunţa.

Nu incă.

- O oră, spuse el ingenunchiind lingă ea. Mai

acordă-mi doar o oră.

Ea se intoarse, cu ochii plini de indoială şi de uimire

şi poate - poate - doar cu o idee de speranţă in ei.

- O oră? Ce crezi că poţi face...


- Nu ştiu, spuse el cu sinceritate. Dar iţi promit asta.

Dacă nu pot găsi o modalitate de a te elibera de acest

şantaj intr-o oră, mă voi intoarce la tine. Şi iţi voi da

drumul.

- Ca să mă intorc la Haselby? şopti ea şi vocea ei

trădase...

Dezamăgirea? Chiar şi numai puţin?

- Da, spuse el. Pentru că era singurul lucru pe care-l

putea spune. Oricit şi-ar fi dorit să uite de prudenţă,

ştia că nu o putea răpi. Sigur, va fi o femeie respectabilă,

pentru că se va căsători cu ea de indată ce

Haselby va consimţi la anularera căsătoriei, dar nu va

fi niciodată fericită.

Şi el ştia că nu va putea trăi cu gindul acesta.

- Onoarea ta nu va fi distrusă dacă vei lipsi o oră.

Le poţi spune oamenilor că ai fost foarte obosită. Că ai

vrut să dormi puţin. Sint sigură că Hermione te va

ajuta, dacă o vei ruga.

Lucy inclină din cap.

- O să-mi desfaci legăturile? Gregory scutură uşor

din cap, in timp ce se ridica.

- Lucy, eu mi-aş putea pune viaţa zălog pentru

increderea pe care o am in tine. Dar nu şi viaţa ta. Tu

eşti mult prea cinstită pentru propriul tău bine.

- Gregory!

Gregory ridică din umeri, indreptindu-se spre uşă.

- Conştiinţa ta va scoate tot ce este mai bun din

tine. Ştii asta.

- Dar dacă iţi promit...

- imi pare rău... Dar nu te cred, spuse Gregory

aproape scuzindu-se.

Se mai uită o ultimă oară la ea inainte de a ieşi. Şi

trebui să zimbească, ceea ce părea ridicol, pentru că

avea o oră ca să neutralizeze şantajul impotriva

familiei lui Lucy şi să o scape de această căsătorie. in

timpul petrecerii ei de nuntă.

Prin comparaţie, a muta din loc cerul şi pămintul

părea ceva mult mai uşor.

352 JULIA QUINN

Dar cind se intoarse spre Lucy şi o văzu stind

acolo, pe jos, arăta...

Ca ea insăşi, din nou.

- Gregory, nu mă poţi lăsa aici. Dacă dă cineva

peste tine şi te dă afară din casă? Cine va şti că eu sint

aici? Şi dacă... dacă... şi dacă...

El zimbi, savurindu-i prea mult excesul de zel ca

să-i asculte cuvintele. Da, era ea, din nou.

- Cind o să se termine totul, o să-ţi aduc un

sendviş, spuse el.

Asta o opri scurt.

- Un sendviş? Un sendviş?

Gregory răsuci butonul clanţei, dar nu deschise

incă uşa.

- Vrei un sendviş, da? Tu vrei intotdeauna un sendviş.

- Ai innebunit, spuse ea.

Lui Gregory nu-i venea să creadă că ea ajunsese

abia acum la această concluzie.

- Nu striga, o preveni el.

- Ştii bine că nu pot. Era adevărat. Ultimul lucru pe

care şi-l dorea ea era să fie găsită. Dacă Gregory nu

reuşea, va trebui să se intoarcă la petrecere cu cit mai

puţin tam-tam posibil.

- La revedere, Lucy. Te iubesc.

Lucy se uită in sus la el şi şopti:

- O oră. Chiar crezi că o să reuşeşti?

El incuviinţă din cap. Asta era ce avea ea nevoie să

vadă şi asta era ce avea el nevoie să creadă.

Şi in timp ce inchidea uşa in urma lui, putu jura că

o auzise şoptind:

- Noroc.

Se opri să tragă adinc aer in piept inainte de a o lua

spre scară. Va avea nevoie de ceva mai mult decit de

noroc; va avea nevoie de un afurisit de miracol.

Şansele erau impotriva lui. Şansele erau teribil de

impotriva lui. Dar Gregory fusese intotdeauna omul

care să-l ovaţioneze pe cel invins. Şi dacă exista

justiţie pe lumea asta, o urmă de corectitudine care să


plutească in aer... cu siguranţă că va reuşi, că binele

se va intoarce spre el.

Dragostea exista.

Ştia că exista. Şi al naibii să fie dacă nu exista şi

pentru el.

Prima haltă a lui Gregory a fost in dormitorul

Lucindei, la cel de al doilea nivel. Nu se putea năpusti

in sala de bal şi să solicite o intrevedere cu vreunul

dintre invitaţi, dar işi spuse că exista o şansă să fi

observat cineva absenţa lui Lucy şi să plece in

căutarea ei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, putea fi cineva

care să simpatizeze cu cauza lor , cineva căruia să-i

pese cu adevărat de fericirea Lucindei.

Dar cind se strecură in cameră, totul era la fel cum

o lăsase. „La naiba”, bombăni el intorcindu-se la uşă.

Va trebui acum să găsească o soluţie să stea de vorbă

cu fratele ei - sau cu Haselby, poate - fără să atragă

atenţia.

Puse mina pe butonul uşii şi trase, dar rezistenţa

uşii nu era cea firească şi Gregory nu era sigur ce se

intimplase mai intii - strigătul feminin de surpriză sau

trupul moale, cald, prăvălindu-se peste el.

-T u !

- Tu! Slavă Domnului! răspunse el.

Era Hermione. Singura persoană de care ştia că ii

păsa de fericirea Lucindei mai mult decit de orice.

- Ce cauţi aici? sisii ea. Dar inchise uşa spre

coridor, ceea ce era clar un semn bun.

- A trebuit să vorbesc cu Lucy.

- S-a măritat cu Lordul Haselby.

El scutură din cap.

- Mariajul lor incă nu a fost consumat.

Hermione efectiv căscă gura.

- Dumnezeule, nu vrei să spui că...

Gregory o intrerupse scurt.

- O să fiu sincer cu tine. Nu ştiu ce vreau să fac,

altceva decit să găsesc o cale de a o elibera.

354 JULIA QUINN

Hermione se uită citeva secunde la el. Şi apoi,

spuse:

- Te iubeşte.

- Ţi-a spus ea asta?


- Nu, dar este evident. Sau cel puţin, prin aluzii, este.

Hermione incepu să se plimbe prin cameră, apoi se

intoarse brusc spre el.

- Atunci de ce s-a măritat cu Lordul Haselby? Ştiu

că are mare respect pentru onorarea angajamentelor,

dar pe acesta il putea rupe astăzi.

- Este şantajată, spuse Gregory furios.

Hermione făcu ochii mari.

- Cu ce?

- Nu pot să-ţi spun.

Spre cinstea ei nu pierdu timpul să protesteze. Se

uită insă la el, cu o privire intensă, fixă.

- Ce pot să fac, să o ajut?

Cinci minute mai tirziu, Gregory se găsea in compania

Lordului Haselby şi a fratelui lui Lucy. Ar fi

preferat s-o facă fără cel din urmă, care părea dispus

să-l decapiteze cu bucurie pe Gregory, dacă nu ar fi

fost prezenţa soţiei lui.

Care-i ţinea braţul ca intr-o menghină.

- Unde este Lucy? intrebă Richard.

- in siguranţă, răspunse Gregory.

- Scuză-mă dacă nu m-ai convins, ripostă Richard.

- Richard, incetează. Domnul Bridgerton nu o să-i

facă vreun rău. Are cele mai bune intenţii. Spunind

asta, Hermione il impingea cu putere in spate.

- Ah, adevărat? spuse Richard tărăgănat.

Hermione se uită la el cu mai multă insufleţire decit

văzuse Gregory vreodată pe chipul ei.

- O iubeşte, declară ea.

- Desigur.


Toţi ochii se intoarseră spre Lordul Haselby, care

rămăsese lingă uşă, urmărind scena cu o stranie

expresie de amuzament.

Nimeni nu păru să ştie ce să spună.

Haselby continuă, aşezindu-se cu remarcabilă

graţie pe un scaun:

- Doar a demonstrat-o foarte clar, in dimineaţa

asta. Nu sinteţi de acord?

- Aa, da? răspunse Richard şi Gregory nu-l putea

acuza pentru nesiguranţa tonului. Haselby părea intradevăr

să trateze problema intr-o manieră cit se poate

de neobişnuită. Cu calm. Cu atita calm incit pulsul lui

Gregory părea să simtă nevoia să alerge de două ori

mai repede, doar ca să compenseze deficienţa lui

Haselby.

- Mă iubeşte, ii spuse Gregory stringindu-şi mina

pumn, la spate - nu ca să se pregătească pentru

violenţă ci pentru că simţea că va sări in sus dacă

nu-şi^va mişca o parte a trupului.

- imi pare rău să spun asta, dar...

Haselby işi flutură mina.

- Nu, nu, cituşi de puţin. Sint cit se poate de

conştient că nu mă iubeşte pe mine. Ceea ce este

foarte bine şi sint convins că sinteţi cu toţii de acord.

Gregory nu ştia dacă trebuia sau nu să răspundă la

asta. Richard se uita ca un nebun iar Hermione părea

total derutată.

- O să-i redai libertatea? il intrebă Gregory.Nu avea

timp să danseze in jurul subiectului.

- Dacă nu aş fi vrut asta, chiar crezi că m-aş afla

aici, vorbind cu tine ca şi cum am discuta despre

vreme?

- Ăă... nu.

Haselby zimbi. Uşor.

- Tata nu o să fie deloc incintat. Un lucru care de

obicei imi face nespusă plăcere, de fapt, doar că există

o groază de dificultăţi. Va trebui să acţionăm cu

prudenţă.

356 JULIA QUINN

- Nu ar trebui să fie şi Lucy aici? intrebă Hermione.

Richard işi reluă intrebarea.

- Unde este sora mea?

- Sus, spuse scurt Gregory.

Asta reducea totul la doar treizeci de camere.

- Sus unde? mirii Richard.

Gregory ignoră intrebarea. Chiar nu era cel mai bun

moment să le spună că Lucy era legată de conducta

unui closet.

Se intoarse inapoi la Haselby care continua să stea

pe scaun, comod, picior peste picior. işi studia unghiile.

Lui Gregory ii venea să se suie pe pereţi. Cum

putea nenorocitul ăsta să fie atit de calm? Aceasta era

discuţia cea mai critică pe care o vor avea ei doi

vreodată şi tot ce putea el face era să-şi studieze

manichiura?

- O să-i redai libertatea? intrebă din nou Gregory.

Haselby se uită in sus la el şi clipi.

- Am spus că da.

- Dar vei face publice secretele ei?

La aceasta, tot calmul lui Haselby dispăru. Trupul

lui păru să se tensioneze şi privirea i se ascuţi mortal.

- Nu ştiu despre ce vorbeşti. Fiecare cuvint sunase

crispat şi precis.

- Nici eu, spuse Richard, făcind un pas mai in faţă.

Gregory se intoarse scurt spre el.

- Este şantajată.

- Nu de mine, spuse Haselby tăios.

- imi cer scuze. Nu te-am implicat, spuse Gregory

calm.

Şantajul era un lucru urit.

- intotdeauna m-am intrebat de ce a fost de acord

să se mărite cu mine, spuse Haselby incet.

- Căsătoria a fost aranjată de unchiul ei, interveni

Hermione. Apoi, cind toată lumea se intoarse uşor

surprinsă spre ea, adăugă: doar o ştiţi pe Lucy. Ea nu

este genul rebel. Ei ii place ordinea.


La care Haselby ripostă:

- Totuşi, a avut o ocazie destul de dramatică să

scape.

Apoi se opri, aplecindu-şi capul intr-o parte:

- Este tata, da?

Gregory făcu un semn scurt, din bărbie, confirmind.

- Nu este surprinzător. Abia aşteaptă să mă vadă

insurat. Şi atunci... Ce-ar trebui să facem? Să-l

prindem cu propria lui cacialma, presupun?


- Nu putem.

- Ei, haide. Nu poate fi atit de rău. Ce naiba a putut

face Lady Lucinda?

- Chiar ar trebui să o aducem aici, spuse din nou

Hermione.

Şi cum toţi cei trei bărbaţi se intoarseră din nou spre

ea, adăugă:

- Vouă v-ar face plăcere să vi se discute soarta in

absenţa voastră?

Richard păşi in faţa lui Gregory.

- Spune-mi.

Gregory nu pretinse că nu l-a inţeles.

- Este rău.

- Spune-mi.

- Este vorba de tatăl tău, spuse Gregory cu voce

calmă. Şi incepu să relateze tot ce ii spusese Lucy.

- A făcut-o pentru noi, şopti Hermione, cind

Gregory tăcu. Se intoarse spre soţul ei, stringindu-l de

mină. A făcut-o ca să ne salveze pe noi. Ah, Lucy.

Dar Richard scutură din cap şi spuse:

- Nu este adevărat.

Gregory incercă să nu i se vadă mila din ochi şi

spuse:

- Există o dovadă.

- Ah, da? Ce fel de dovadă?

- Lucy spune că este o dovadă scrisă.

- A văzut-o? Sau şi-ar da ea seama dacă este

vorba de un fals?

358 JULIA QUINN

Gregory inspiră prelung. Nu il putea acuza pe

fratele lui Lucy pentru reacţia lui. Probabil că şi el ar

face la fel, dacă ar fi vorba despre familia lui.

Richard continuă:

- Lucy nu ştie. Era prea mică. Tata nu ar fi făcut aşa

ceva. Este de neconceput.

- Şi tu erai destul de mic, spuse Gregory cu

blindeţe.

- Eram destul de mare ca să-mi cunosc tatăl. Şi el

nu era un trădător. Cineva a minţit-o pe Lucy.

Gregory se intoarse spre Haselby.

- Tatăl tău?

- Tata ar şantaja bucuros, dar ar face-o cu un

adevăr, nu cu o minciună. El este inteligent, dar nu

este creativ.

Richard făcu un pas in faţă.

- Dar unchiul meu este.

Gregory se intoarse iute spre el.

- Crezi că a minţit-o pe Lucy?

Richard ii răspunse cu amărăciune:

- in mod sigur i-a spus singurul lucru care să-i

garanteze că ea nu va refuza această căsătorie.

- Dar de ce are el nevoie ca Lucy să se mărite cu

Lordul Haselby? intrebă Hermione.

Se uitară cu toţii la bărbatul in discuţie.

- Habar n-am, spuse acesta.

- inseamnă că işi are secretele lui, spuse Gregory.

Richard scutură din cap.

- Nu are datorii.

- El nu primeşte nici un ban in aranjamentul ăsta,

spuse Haselby.

Toată lumea se uită la el.

- Poate că l-am lăsat pe tata să-mi aleagă mireasa,

dar nu mă insuram fără să citesc contractele. Şi

Haselby ridică din umeri.

- Deci are secrete, spuse Gregory.

- Poate impreună cu Lordul Davenport, adăugă

Hermione. Apoi se intoarse spre Haselby:


- Scuze.

- Nu-ţi face probleme pentru asta.

- Ce trebuie să facem acum? intrebă Richard.

Hermione răspunse prompt:

- Să o aducem pe Lucy.


- Are dreptate.

- Nu, spuse Haselby. Avem nevoie de tatăl meu.

- Tatăl tău? Dar el nu prea ţine cu cauza noastră.

- Posibil, şi eu sint primul care spune că nu poate fi

suportat mai mult de trei minute, dar el va avea

răspunsuri. Şi cu toată aparenţa lui veninoasă, este de

ceie mai multe ori inofensiv.

- De cele mai multe ori? repetă Hermione ca un

ecou.

Heselby păru că se gindeşte la asta.

- De cele mai multe ori.

Gregory spuse:

- Trebuie să acţionăm. Acum. Haselby, tu şi

Fennsworth il localizaţi pe tatăl tău şi il intrebaţi. Aflaţi

adevărul. Lady Fennsworth şi cu mine o vom aduce pe

Lucy inapoi aici şi Lady Fennsworth va rămine cu ea.

Gregory se intoarse spre Richard.

- imi cer scuze pentru acest aranjament, dar soţia

ta trebuie să vină cu mine, ca să salvăm onoarea

Lucindei, in caz că am fi văzuţi de cineva. A trecut

aproape o oră de la plecarea ei. Cineva trebuie să-i fi

observat absenţa.

Richard işi dădu acordul inclinind scurt capul, dar

era clar că nu părea foarte fericit. Totuşi, nu avea

variantă. Onoarea ii cerea ca el să fie acela care să-i

pună intrebări Lordului Davenport.

Gregory spuse:

- Bine, inseamnă că sintem de acord. Ne vom

revedea in.v

Se opri. in afară de camera lui Lucy şi de camera

de baie de sus, nu mai ştia alt loc in casă.

Termină Richard:

360 JULIA QUINN

- Ne vedem in bibliotecă. Este la parter, spre est.

Spunind acestea, Richard o porni spre uşă dar se

intoarse şi-i spuse lui Gregory:

- Aşteaptă-mă aici. Mă intorc imediat.

Gregory era nerăbdător să plece, dar expresia

gravă a lui Richard il convinse să rămină pe loc. Şi intradevăr,

cind fratele lui Lucy se intoarse, avea in mină

două pistoale.

ii intinse unul lui Gregory.

Dumnezeule Mare.

- Poate că o să ai nevoie de el, spuse Richard.

- Atunci, Dumnezeu să mă aibă in paza Lui,

ingăimă Gregory.

- Ce-ai spus?


- La treabă, atunci. Richard ii făcu semn cu capul

lui Haselby şi cei doi plecară, luind-o repede dealungul

coridorului.

Gregory ii făcu semn Hermionei.

- Să mergem, spuse el conducind-o in direcţia

opusă. Şi te rog, nu incerca să mă judeci, cind o să

vezi unde te duc.

Hermione chicoti urcind scările şi spuse:

- De ce am eu bănuiala că de fapt o să apreciez că

eşti foarte isteţ?

- Nu am avut incredere in ea că o să rămină pe loc,

mărturisi Gregory urcind cite două trepte deodată.

Cind ajunseră sus, se intoarse spre ea:

- A fost foarte crud, dar nu am avut ce face. imi

trebuia puţin timp.

Hermione confirmă din cap.

- Unde mergem?

- in camera de baie a bonei. Am legat-o de closet,

mărturisi el.

- Ai legat-o de... Ah, nu, abia aştept să văd asta.

Dar cind deschiseră uşa, Lucy dispăruse.

Şi toate semnele arătau că nu plecase de bunăvoie.

CAPITOLUL 25

in c a r e a f l ăm c e s - a în t îm p l a t c u z e c e

m in u t e în u rm ă

Să fi trecut o oră? Precis că trecuse o oră.

Lucy inspiră adinc şi incercă să-şi calmeze nervii.

De ce nu se gindise cineva să pună un ceas in baie?

intr-adevăr, nu era decit o chestiune de timp.

Lucy bătea drabana cu degetele de la mina

dreaptă, in duşumea. Repede, repejor, degetul mic,

degetul arătător... Mina stingă era legată cu paima in

sus, aşa că şi-o flexa, apoi şi-o indoia, apoi o flexa,

apoi o indoia...

- Aaaaaaaa!

Lucy oftă frustrată.

Oftă? Mormăi?

Trebuia să existe un cuvint.

Precis trecuse o oră. Trebuia să fi trecut o oră.

Şi atunci...

Paşi.

Lucy deveni atentă, uitindu-se la uşă. Şi sperind. Şi

ingrozită. Şi nervoasă. Şi...

Dumnezeule, nu putea avea toate aceste emoţii.

Cite una pe rind era tot ce-şi putea ea imagina. Poate

două.

Butonul clanţei se răsuci şi uşa fu impinsă cu forţă şi...

362 JULIA QUINN

Cu forţă? Lucy avu o singură secundă să simtă că

nu era ceva de bine. Gregory nu ar fi deschis uşa

brusc. El ar fi...

- Unchiule Robert?

- Tu, spuse el cu voce joasă şi furioasă.

-E u ...

- Tirfă mică ce eşti, izbucni el.

Lucy se infioră. Ştia că nu o iubea el cine ştie ce,

dar totuşi asta o duru.

- Nu inţelegi, izbucni ea, pentru că nu ştia ce ar fi

trebuit să spună şi pentru că refuza - categoric refuza

să spună „Imi pare rău.” Terminase cu scuzele. Gata.

- Ah, da? scuipă el lăsindu-se in jos, la nivelul ei.

Anume ce nu inţeleg? Partea in care fugi de la propria

ta nuntă?

- Nu am fugit. Am fost răpită! Sau nu ai observat că

sînt legată de closet?

Ochii lui se micşorară ameninţător. Şi lui Lucy

incepu să-i fie frică.

Se chirci spre spate şi respiraţia ii deveni tot mai

superficială. De mult se temea de unchiul ei - temperamentul

lui de gheaţă, dispreţul lui rece, vizibil.

Dar infricoşată nu se simţise niciodată.

- Unde este? intrebă unchiul ei.

Lucy nu pretinse că nu a priceput.

- Nu ştiu.

- Spune-mi!

- Nu ştiu! Crezi că m-ar fi legat aici dacă ar fi avut

incredere in mine?

Unchiul ei se ridică şi injură.

- Nu are logică.

- Ce vrei să spui? il intrebă Lucy prudentă. Nu era

sigură ce anume se petrecea şi nu era sigură a cui

soţie va fi la sfirşitul acestei zile de pomină, dar era

absolut sigură că trebuia să tragă de timp.

Şi să nu spună nimic. Nimic important.

Unchiul spuse răstit:


- Asta! Tu! De ce să te răpească şi să te lase aici,

in Fennsworth House?

Lucy spuse rar:

- Păi... Nu cred că m-ar fi putut scoate de aici fără

să mă vadă cineva.

- Şi nici el nu putea cobori la petrecere fără să fie

văzut de cineva.

- Nu inţeleg ce vrei să spui.

- Cum te-a putut lua fără consimţămintul tău?

Unchiul Robert se aplecă in jos, apropiindu-şi prea

mult faţa de a ei.

Lucy expiră scurt. Adevărul era simplu. Şi inofensiv.

- M-am dus in camera mea să mă intind puţin. El

mă aştepta acolo.

- Ştia care era camera ta?

Lucy inghiţi.

- Aşa se pare.

Unchiul ei o privi o clipă insuportabil de lungă.

Mormăi:

- Oamenii au inceput să-şi dea seama de absenţa

ta.

Lucy nu spuse nimic.

- Dar n-am ce face...

Lucy clipi. Despre ce vorbea el?

Unchiul ei scutură din cap.

- Este singura cale.

- Po... Poftim?

Şi apoi inţelese - el nu vorbea cu ea. Vorbea cu el

insuşi.

- Unchiule Robert? şopti ea.

Dar el incepuse deja să-i taie legăturile.

Să i le taie? Să i le taie? De ce avea un cuţit la el?

- Şă mergem, mirii el.

- inapoi la petrecere?

El chicoti crunt.

- Ţi-ar plăcea, da?

Panica incepu să-i stringă pieptul.

- Unde mă duci?

364 JULIA QUINN

O trase in picioare, stringind-o cu un braţ ca de

menghină.

- La soţul tău.

Ea reuşi să se intoarcă atit cit să se uite faţa lui.

- So... Lordul Haselby?

- Ai gumva un alt soţ?

- Dar nu e la petrecere?

- incetează să mai pui atitea intrebări.

Lucy se uită innebunită in jur.

- Dar unde mă duci?

- Nu o să te las să distrugi totul. Ai inţeles? sisii el.

- Nu.

Pentru că nu inţelesese. Nu mai inţelegea nimic.

O trase cu putere spre el.

- Vreau să mă asculţi bine, pentru că nu o spun

decit o singură dată.

Ea incuviinţă din cap. Nu stătea cu faţa la el dar ştia

că o simţea mişcindu-se la pieptul lui.

- Căsătoria asta o să meargă mai departe. Şi voi

avea personal grijă să se consume in noaptea asta.

Vocea lui era joasă şi ameninţătoare.

- C e ?!

- Nu te certa cu mine. .

- Dar...

Lucy incercă să se opună, infigindu-şi tocurile in

duşumea in timp ce el o trăgea spre uşă.

- Pentru numele lui Dumnezeu, nu te lupta cu mine.

Oricum, nu este nimic din ce nu ar fi trebuit să faci.

Singura diferenţă este că vei avea spectatori.

- Spectatori?

- Nu este delicat, dar eu am nevoie de dovadă.

Lucy incepu să se lupte cu adevărat, reuşind să-şi

elibereze un braţ suficient de mult ca să şi-l arunce

sălbatic in aer. El o reţinu repede, dar scurta lui schimbare

de poziţie ii permise ei să-i ardă una in fluierul

piciorului.


- La naibal mirii el stringind-o mai aproape,

incetează! Ea lovi din nou, dar nu nimeri decit o oală

de noapte goală.

- incetează! Acum! Şi ii infipse ceva intre coaste.

Lucy se linişte pe loc.

- Este un cuţit? intrebă ea şoptit.

- Nu uita, nu te pot omori, dar iţi pot provoca mari

dureri.

Cuvintele ii sunaseră fierbinţi şi urite, in ureche.

Lucy işi inghiţi un hohot.

- Sint nepoata ta.

- Nu-mi pasă.

Lucy inghiţi şi intrebă, cu voce joasă:

- Ţi-a păsat vreodată?

O trăgea spre uşă.

- Dacă mi-a păsat?

Lucy dădu din cap.

O clipă se făcu tăcere. Lucy nu-i putea vedea faţa

unchiului ei, nu putea simţi nici o schimbare in

atitudinea lui. Nu putea face nimic decit să se uite la

uşă, in timp ce mina lui se intindea spre butonul clanţei.

Şi atunci el spuse:

- Nu.

Avea acum răspunsul.

- Aţi fost o obligaţie. Pe una mi-am indeplinit-o şi de

una sint fericit să mă scap. Şi acum vino cu mine şi să

nu scoţi un cuvint.

Lucy incuviinţă din cap. Cuţitul apăsa adinc in

coastele ei şi auzi deja o pocnitură uşoară, cind virful

acestuia străpunse materialul dur al corsajului.

il lăsă să o care de-a lungul coridorului şi in jos pe

scări. Gregory era aici, continua ea să-şi spună. Era

aici şi o s-o găsească. Fennsworth House era mare,

dar nu uriaşă. Nu existau chiar atit de multe locuri in

care o putea ascunde unchiul ei.

Şi la parter erau sute de invitaţi.

Şi Lordul Haselby - precis că el nu va fi de acord cu

un asemenea plan.

366 JULIA QUINN

Existau cel puţin o duzină de motive pentru care

unchiul ei nu va reuşi să facă asta.

O duzină. Douăsprezece. Poate chiar mai multe. Iar

ea avea nevoie doar de unul singur - doar de unul, ca

să-i dejoace planul.

Dar asta nu o linişti prea mult, cind unchiul ei se opri

şi-i trinti d glugă peste ochi.

Şi chiar şi mai puţin, cind o aruncă intr-o cameră şi

o legă fedeleş.

- Mă intorc, scuipă el şi plecă, lăsind-o stind pe jos,

intr-un colţ, legată la miini şi la picioare.

ii auzi paşii traversind camera şi de pe buzele ei

ţişni atunci singurul cuvint care conta:

- De ce?

Paşii se opriră.

- De ce, unchiule Robert?

Nu putea fi vorba numai de onoarea familiei. Nu işi

făcuse deja datoria? Nu trebuia să aibă incredere in

ea, pentru asta?

- De ce? intrebă ea din nou, rugindu-se să aibă şi

el o conştiinţă. Doar nu s-ar fi ocupat de ea şi de

Richard atiţia ani, dacă nu ar fi avut simţul binelui şi al

răului.

- Ştii de ce.

Dar Lucy inţelese că minţea. Răspunsul venise

mult prea tirziu.

- Atunci pleacă, spuse ea cu amărăciune.

La ce bun să-l mai reţină? Ar fi cu mult mai bine

dacă Gregory ar găsi-o singură.

Dar el nu se mişcă. Şi chiar prin legătura de la ochi,

ii putu simţi suspiciunea.

- Ce mai aştepţi? ii strigă ea.

- Nu sint sigur, spuse el incet. Şi atunci il simţi

intorcindu-se.

Paşii lui se auzeau tot mai aproape.

incet...

incet...


- Unde este? gifii Hermione.

Gregory se repezi in incăperea mică, ochii lui inregistrind

totul - legăturile tăiate, oala de noapte

răsturnată.

- A luat-o cineva.

- Unchiul ei?

- Sau Davenport. Numai ei doi ar fi avut un motiv

să... Dar Gregory scutură din cap.

- Nu, ei nu-i pot face rău. Ei au nevoie să legalizeze

căsătoria. Şi pe termen lung. Davenport are nevoie de

un moştenitor de la Lucy.

Hermione confirmă din cap. Gregory se intoarse

spre ea.

- Tu cunoşti casa. Unde ar putea fi?


- Nu ştiu. Nu ştiu. Dacă este unchiul ei...

- Presupune că este unchiul ei, ii porunci Gregory.

Nu era sigur că Davenport era suficient de agil ca să o

răpească pe Lucy şi in plus, dacă ce spusese Haselby

despre tatăl lui era adevărat, atunci Robert Abernathy

era omul cu secrete.

El era omul care avea ceva de pierdut.

- Biroul lui. El stă mereu in birou, şopti Hermione.

- Unde e biroul?

- La parter. Dă spre spate.

- Nu ar risca. Este prea aproape de sala de bal,

spuse Gregory.

- Atunci in dormitorul lui. Dacă vrea să evite

camerele publice, atunci inseamnă că acolo a dus-o.

Acolo sau chiar la ea in cameră.

Gregory o luă de braţ şi o scoase afară pe uşă.

Coboriră un etaj, oprindu-se inainte de a deschide uşa

care ducea de la scara pentru servitori, la palierul spre

cel de al doilea nivel.

- Arată-mi care este uşa lui şi pleacă.

- Nu...

- Caută-I pe soţul tău. Adu-I aici, ii porunci el.

368 JULIA QUINN

Hermione părea că se luptă cu ea insăşi, dar dădu

din cap şi făcu ce i se ceruse.

- Du-te. Repede, spuse el, indată ce ştiu unde să

meargă.

Hermione alergă in jos pe scări şi Gregory o luă dea

lungul coridorului.. Ajunse la uşa indicată de

Hermione şi işi apăsă urechea de ea.

- Ce mai aştepţi?

Era Lucy. Vocea i se auzea infundat din cauza uşii

grele, dar ea era.

- Nu ştiu, se auzi o voce de bărbat şi Gregory nu o

putu identifica. Cu Lordul Davenport avusese puţine

conversaţii şi nici una, cu unchiul ei. Nu avea idee cine

ii răpise ostatica.

işi ţinu răsuflarea şi intoarse incet butonul uşii.

Cu mina stingă.

in dreapta avea pistolul.

Dumnezeu să ii ierte pe toţi, dacă trebuia să se

folosească de el.

Reuşise să crape puţin uşa - destul cit să se uite

inăuntru fără să fie văzut.

Inima i se opri.

Lucy era legată şi cu ochii acoperiţi, inghesuită in

colţul indepărtat al incăperii. Robert Abernathy stătea

cu pistolul indreptat intre ochii ei.

- Ce pui la cale? o intrebă acesta cu o voce joasă,

ca de gheaţă.

Lucy nu răspunse, dar bărbia ii tremura ca şi cum

ar fi incercat din răsputeri să rămină nemişcată.

- De ce vrei să plec? o intrebă unchiul ei.

- Nu ştiu.

- Spune-mi. Unchiul se aplecă, infigindu-şi pistolul

intre coastele ei. Şi atunci, pentru că ea nu-i răspunsese

destul de repede, ii smulse legătura de la

ochi şi rămaseră nas in nas.

- Spune-mi!

- Pentru că nu suport aşteptarea. Pentru că....

Vocea ei era şoptită, tremurată.


Gregory intră incet in cameră şi-şi indreptă pistolul

spre mijlocul spinării lui Robert Abernathy.

- Dă-i drumul.

Unchiul lui Lucy ingheţă.

Mina lui Gregory se strinse mai mult in jurul

trăgaciului.

- Dă-i drumul lui Lucy şi indepărtează-te incet de ea.

- N-aş crede, spuse Abernathy şi se intoarse

suficient spre Gregory ca acesta să poată vedea că

pistolul se afla acum la timpla ei.

Gregory reuşi să rămină nemişcat. Niciodată nu o

să ştie cum, dar braţul ii era ferm. Mina nu ii tremura.

- Aruncă arma, ii porunci unchiul ei.

Gregory nu se mişcă. Ochii lui şe indreptară spre

Lucy, apoi inapoi spre unchiul ei. ii va face rău? Ar

putea? Gregory incă nu era sigur. Robert Abernathy

avea nevoie ca Lucy să se mărite cu Haselby, dar era

clar că o putea face.

Ceea ce insemna că o putea ucide.

Gregory işi strinse dinţii şi-şi intări degetul pe trăgaci.

Spuse, cu o voce joasă, puternică şi netremurată:

- Dă-i drumul lui Lucy.

- Aruncă arma! tună Abernathy şi din gura lui Lucy

ieşi un sunet oribil, sugrumat, cind una dintre armele

lui i se infipse sub coaste.

Dumnezeule, era nebun. Ochii lui alergau sălbatici

peste tot in incăpere şi mina - cea in care ţinea

pistolul - ii tremura.

O s-o impuşte. intr-o fracţiune de secundă

innebunitoare, Gregory işi dădu seama de asta.

Indiferent ce făcuse Robert Abernathy - probabil că nu

mai avea nimic de pierdut. Şi nu-i va păsa pe cine va

lua cu el.

Gregory incepu să-şi indoaie genunchii, fără să-şi

ia o clipă ochii de la unchiul lui Lucy.

- Nu face asta. Nu o să-mi facă rău. Nu poate,

strigă Lucy.

- Ah, pot, spuse unchiul ei şi zimbi.

370 JULIA QUINN

Lui Gregory ii ingheţă singele. O să incerce -

Doamne Dumnezeule, o să incerce cu toată puterea

lui să se asigure că ei doi vor ieşi vii şi nevătămaţi din

asta, dar dacă - dar dacă doar unul dintre ei va putea

ieşi viu pe uşa asta...

Atunci va fi Lucy.

Aceasta, inţelese el, era dragostea. Da, era

sentimentul justeţii. Şi era pasiunea şi gindul minunat

că tot restul vieţii lui s-ar putea trezi dimineţile, alături

de ea.

Dar era mai mult decit atit. Era sentimentul, această

cunoaştere, această certitudine că şi-ar da şi viaţa

pentru ea. Nu exista indoială. Nu exista ezitare. Dacă

lăsa arma jos, Robert Abernathy il va impuşca.

Dar Lucy va trăi.

Gregory se lăsă jos, cu picioarele indoite.

- Nu-i face rău, spuse el incet.

- Nu! El nu o să... strigă Lucy.

- Gura, Lucy, o preveni Gregory. incă nu ştia cum

naiba o să iasă din asta, dar cheia era să-l ţină pe

Robert Abernathy cit mai calm şi mai sănătos la minte

cu putinţă.

Buzele lui Lucy se intredeschiseră, dar apoi ochii

lor se intilniră...

Şi ea şi-i inchise pe ai ei.

Avea incredere in el. Dumnezeule, avea incredere

in el că o va ţine in siguranţă şi el se simţi ca un hoţ,

pentru că de fapt nu făcea decit să tragă de timp,

ţinind toate gloanţele in toate armele, pină cind va sosi

cineva.

- Nu o să-ţi fac rău, Abernathy, ii spuse Gregory.

7 Atunci aruncă arma.

işi ţinea in continuare braţul intins, cu pistolul

indreptat acum intr-o parte, ca să şi-l poată lăsa jos.

Dar nu o făcu.

Şi nu işi luă ochii de la Robert Abernathy, cind il

intrebă:


- De ce ai nevoie ca ea să se mărite cu Lordul

Haselby?

- Nu ţi-a spus ea? pufni el.

- Mi-a spus ce i-ai spus tu.

Unchiul lui Lucy incepu să tremure.

Gregory spuse calm:

- Am vorbit cu Lordul Fennsworth. A fost oarecum

surprins de caracterizarea pe care i-ai făcut-o tatălui

lui.

Unchiul lui Lucy nu răspunse, dar beregata i se

mişcă, mărul (ui Adam agitindu-i-se in sus şi in jos intr-o

incercare convulsivă de a inghiţi.

Gregory continuă:

- De fapt, era chiar convins că te inşeli.

Gregory işi păstra tonul caim, egal. Fără ironie.

Vorbea ca la o masă de seară. Nu vroia să provoace;

nu vroia decit să converseze.

- Richard nu ştie nimic, replică unchiul lui Lucy.

- Am vorbit şi cu Lordul Haselby. Şi el a fost

surprins. Nu a ştiut că tatăl lui te şantaja.

Unchiul lui Lucy se uită la el.

- Acum stă de vorbă cu el, spuse Gregory incet.

Nimeni nu vorbi. Nimeni nu se mişcă. Muşchii lui

Gregory urlau. Stătea ciuci de citeva minute bune,

balansindu-se pe virfurile picioarelor. Braţul, incă

intins, continuind să ţină pistolul — intr-o parte, dar fix - il

ardea.

Se uită la pistol.

Se uită la Lucy.

Ea scutura din cap. incet, cu mişcări mici. Buzele ei

nu scoaseră nici un sunet, dar el ii compuse uşor

cuvintele.

Pleacă.

Şi te rog.

In mod uluitor, lui Gregory ii veni să zimbească.

Scutură din cap, şoptind:

- Niciodată.

- Ce-ai spus? il intrebă Abernathy.

372 JULIA QUINN

Gregory spuse singurul lucru care-i veni in minte:

- O iubesc pe nepoata ta.

Abernathy il privi ca şi cum ar fi fost nebun.

- Puţin imi pasă.

Gregory plusă:

- O iubesc destul ca să-ţi păstrez secretele.

Robert Abernathy se albi. Rămase complet fără

singe, nemişcat.

- Tu ai fost, spuse Gregory calm.

Lucy se intoarse.

- Unchiul Robert?

- Gura, strigă el.

- M-ai minţit? Da? Vocea ei suna aproape rănită.

- Lucy, nu, spuse Gregory.

Dar ea scutura deja din cap.

- Nu a fost tata, nu? Ai fost tu. Lordul Davenport te

şantaja pentru propriile tale fapte.

Unchiul ei nu spuse nimic, dar in ochii lui citiră

adevărul.

- Ah, unchiule Robert, cum ai putut? şopti ea cu

tristeţe.

- Eu nu aveam nimic. Nimic. Doar fărimiţele aruncate

de tatăl tău.

Faţa lui Lucy deveni ca cenuşa.

- Tu l-ai omorit?

-N u .

Nimic mai mult. Doar „nu.”

- Te rog. Nu mă minţi. Nu cu asta.

Vocea lui Lucy era mică, plină de durere.

Unchiul ei răsuflă prelung şi spuse:

- Ştiu doar ce mi-au spus autorităţile. A fost găsit

lingă o sală de joc, impuşcat in piept şi jefuit de tot ce

avea de valoare asupra lui.

Lucy il privi o clipă şi apoi, cu ochii in lacrimi, inclină

incet din cap.

Gregory incepu să se ridic de jos.


- S-a terminat, Abernathy. Haselby ştie, Fennsworth

ştie. Nu o poţi obliga pe Lucy să-ţi indeplinească

inţelegerea.

Unchiul lui Lucy o strinse şi mai tare.

- O pot folosi ca să ies de aici.

- Sigur că poţi. Dindu-i drumul.

Abernathy rise. Un sunet amar, caustic.

- Nu avem nimic de ciştigat, expunindu-te. Mai bine

iţi permitem să părăseşti discret ţara.

- Nu o să fie niciodată discret, il ironiză unchiul lui

Lucy. Dacă ea nu se mărită cu păpălăul ăla, Davenport

va urla de se va auzi pină in Scoţia. Şi familia va fi

ruinată.


- Nu.Tu nu ai fost niciodată conte. Tu nu ai fost tatăl

lor. Da, va fi un scandal: care nu va putea fi evitat. Dar

fratele lui Lucy nu işi va pierde titlul şi totul se va

dezumfla cind oamenii vor incepe să-şi aducă aminte

că niciodată nu te-au plăcut.

intr-o clipă, unchiul lui Lucy mută pistolul de la

burtă, la capul ei.

- Ai grijă ce spui, izbucni el.

Gregory se albi şi făcu un pas inapoi.

Şi atunci auziră cu toţii.

Un ropot de paşi. Alergind pe coridor.

Gregory spuse:

- Lasă arma jos. Nu ai decit o clipă să...

Camera se umplu de oameni. Richard, Haselby,

Davenport, Hermione - cu toţii se repeziră inăuntru,

neştiind nimic despre confruntarea pe viaţă şi pe

moarte care avea loc aici.

Unchiul lui Lucy sări inapoi, indreptindu-şi sălbatic

pistolul spre ei. Urlă:

- Nu vă apropiaţi. Ieşiţi afară! Cu toţii! Ochii lui, ca

de animal incolţit, aruncau scintei şi braţul i se agita in

toate direcţiile, nelăsind pe nimeni neţintit.

Dar Richard făcu un pas in faţă.

- Ticălosule. O să te...

374 JULIA QUINN

Se auzi un foc de armă.

Gregory se uită cu groază in timp ce Lucy se

prăbuşea la pămint. Un strigăt gutural ieşi din beregata

lui; şi arma lui se inălţă.

Ţinti.

Trase.

Şi pentru prima oară in viaţa lui, nimeri ţinta.

- Mă rog, aproape.

Unchiul lui Lucy nu era un bărbat corpolent dar

totuşi, cind se prăbuşi peste ea, o duru. Aerul ii ieşi

complet din plămini, lăsind-o gifiind şi sufocindu-se,

cu ochii strinşi tare de durere.

- Lucy!

Era Gregory, trăgind să-l indepărteze de pe ea pe

unchiul ei.

- Unde eşti rănită? intrebă el plimbindu-şi miinile

peste tot, in mişcări repezi, căutindu-i rana.

- Eu nu... El nu...

Luptindu-se după aer, Lucy reuşi să-şi vadă pieptul.

- Ah, Doamne!

- Nu o pot găsi, spuse Gregory. ii luă bărbia, poziţionindui

capul astfel incit să se poată uita direct in

ochii lui.

Şi ea aproape că nu il recunoscu.

Ochii lui... ochii lui frumoşi, căprui... erau parcă

pierduţi, aproape goi. Şi parcă dispăruse din ei exact

ce il făcea pe el să fie... el.

Cu vocea răguşită de emoţie, Gregory spuse:

- Lucy, te rog, vorbeşte-mi.

- Nu sint rănită, reuşi ea in sfirşit.

Mina iui Gregory tremura.

- Singeie...

- Nu este al meu. Lucy se uită in sus la el şi işi duse

mina la obrazul lui. Gregory tremura. Ah, Dumnezeule,

tremura. Nu il mai văzuse niciodată aşa, nu crezuse

niciodată că ar putea fi adus aici.

Privirea din ochii lui - acum inţelese. Fusese

teroare. Şopti:


- Nu sint rănită. Te rog... nu... este bine, dragul meu.

Nu ştia ce să spună; nu vroia decit să il liniştească.

Gregory respira sălbatic şi cind vorbi, cuvintele ii

ieşiră sacadate, neterminate.

- Am crezut...Am... Nu ştiu ce am crezut.

Ceva umed ii atinse degetul şi Lucy indepărtă

lacrima. Spuse:

- Gata, s-a terminat acum. S-a terminat şi...

Şi brusc deveni conştientă de restul oamenilor din

incăpere.

- Da, cred că s-a terminat, spuse ea ezitant,

trăgindu-se in poziţia şezind. Unchiul ei era mort? Ştia

că fusese impuşcat. De Gregory sau de Richard, nu

ştia exact de care dintre ei. Amindoi trăseseră.

Dar unchiul Robert nu fusese rănit mortal. Se tirise

intr-o margine a camerei şi stătea acum proptit de

perete, ţinindu-şi umărul şi privind inainte, cu o

expresie de om invins.

Lucy se incruntă la el.

- Ai noroc că nu este un trăgător bun.

Gregory scoase un sunet ciudat, fornăit.

intr-un colţ, Richard şi Hermione se stringeau unul

in altul, dar amindoi păreau intregi. Lordul Davenport

tuna ceva, Lucy nu inţelegea bine ce anume, iar Lordul

Haselby - Doamne, Dumnezeule, soţul ei - se

sprijinea detaşat de un pervaz de geam, privind scena.

Haselby ii surprinse privirea şi zimbi. Doar o idee.

Fără să i se vadă dinţii. Desigur; el nu zimbea

niciodată atit de larg.

- imi pare rău, spuse ea.

- Să nu-ţi pară.

Gregory se ridică in genunchi lingă ea, cu un braţ

petrecut protector pe după umerii ei. Haselby privea

amuzat tabloul, poate chiar cu oarecare plăcere.

- Tot mai doreşti anularea? intrebă el.


- Miine o să fac hirtiile.

376 JULIA QUINN

- Eşti sigur? intrebă Lucy preocupată. Da, chiar era

un om bun. Şi nu vroia ca reputaţia lui să aibă de

suferit.

- Lucy!

Se intoarse repede spre Gregory.

- lartă-mă. Nu am vrut... Doar am...

Haselby se uită la ea.

- Te rog, nu-ţi face probleme. A fost lucrul cel mai

bun care se putea intimpla. Focuri de armă, şantaje,

trădări... Nimeni nu se va mai uita vreodată la mine ca

la cauza anulării.

- Ah, da, atunci e bine, spuse Lucy veselă. Se

ridică in picioare pentru că, da, i se părea politicos,

avind in vedere cit de generos fusese el.

- Dar tot ai mai vrea o soţie? Pentru că te-aş putea

eu ajuta să-ţi găsesc una. Sigur, după ce mă liniştesc

şi eu. Ochii lui Gregory aproape că i se dădură peste

cap.

- Dumnezeule, Lucy.

Lucy il privi ridicindu-se in picioare.

- Simt că trebuje să indrept lucrurile. El a crezut că

o să aibă o soţie. intr-un fel, nu este corect.

Gregory inchise ochii o clipă infinită. Spuse apoi,

obosit:

- Ai noroc că te iubesc atit de mult. Altfel ar fi trebuit

să-ţi pun botniţă.

Lucy căscă gura.

- Gregory!

Apoi:

- Hermione!

- lartă-mă! Dar chiar vă potriviţi, spuse Hermione,

cu o mină la gură ca să-şi inăbuşe risul.

Haselby traversă camera şi-i dădu unchiului ei o

batistă.

- O să vrei să te oblojeşti, spuse el. Apoi se

intoarse spre Lucy.


- Eu de fapt nu-mi doresc neapărat o soţie, aşa

cum sint convins că-ţi dai seama. Dar presupun că

trebuie să găsesc o cale de a procrea, altfel titlul va

ajunge la odiosul meu văr, ceea ce va fi un mare păcat.

Casa Lorzilor va alege cu siguranţă să se dizolve, in

cazul in care el ar decide să-şi ocupe locul.

Lucy il privea, clipind doar.

Haselby zimbi:

- Aşa că da, iţi voi fi recunoscător dacă imi găseşti

pe cineva potrivit.

- Sigur, spuse ea incet.

- Aveţi nevoie şi de aprobarea mea, izbucni Lordul

Davenport, ieşind in faţă.

Gregory se intoarse spre el, cu un dezgust

nereţinut.

- Tu să taci din gură. Acum.

Davenport se dădu in spate, uluit.

- Ai idee cu cine vorbeşti, ţincule?

Ochii lui Gregory se micşorară, in timp ce se ridica

in picioare.

- Cu un bărbat intr-o situaţie extrem de precară.

- Pardon?

- iţi vei inceta imediat şantajul, spuse Gregory

aspru.

Lordul Davenport işi intoarse brusc capul spre

unchiul lui Lucy.

- A fost un trădător!

- Iar tu ai ales să nu il deconspiri, ceea ce imi

imaginez că regele va găsi la fel de condamnabil.

Lordul Davenport se clătină spre spate, ca lovit de

trăsnet.

Gregory se ridică in picioare, trăgind-o şi pe Lucy in

sus. Şi uitindu-se spre unchiul lui Lucy, spuse:

- Tu o să părăseşti ţara. Miine. Şi nu te mai intorci

niciodată.

- ii plătesc eu drumul. Nimic mai mult, spuse

Richard.

378 JULIA QUINN

- Eşti mai generos decit aş fi fost eu, spuse

Gregory.

Richard se explică, cu voce incordată:

- il vreau plecat. Dacă-i pot grăbi plecarea, i-o

plătesc cu bucurie.

Gregory se intoarse spre Lordul Davenport.

- Să nu sufli o vorbă despre asta. Niciodată. Ai

priceput?

Gregory continuă, intorcindu-se spre Haselby:

- Iar ţie... iţi mulţumesc.

Haselby ii răspunse cu o mişcare graţioasă de

incuvinţare, din cap.

- Nu am ce face. Sint un romantic. Asta ne poate

băga uneori in bucluc, dar nu ne putem schimba

natura, nu?

Gregory işi scutură capul incet, dintr-o parte intralta,

in timp ce chipul i se destindea intr-un zimbet tot

mai larg.

- Ce ştii tu? şopti el luind-o pe Lucy de mină.

Efectiv nu suporta să se ştie despărţit de ea nici măcar

de ciţiva centimetri.

Degetele li se impletiră şi Gregory se uită in jos la

ea. Ochii ei străluceau de dragoste şi Gregory simţi

cea mai copleşitoare, mai absurdă dorinţă de a ride.

Doar pentru că putea face asta.

Doar pentru că o iubea.

Dar observă că şi buzele ei se intindeau. La colţuri,

incercind să-i innăbuşe risul.

Şi chiar acolo, in faţa celui mai ciudat asortiment de

martori, o cuprinse in braţe şi o sărută cu fiecare

picătură a sufletului său iremediabil romantic.

intr-un tirziu — intr-un tirziu - Lordul Haselby işi

drese glasul.

Hermione se prefăcea că se uită in altă parte şi

Richard spuse:

- in ce priveşte nunta...


Cu greu, impotriva voinţei lui, Gregory se smulse

din imbrăţişare. Se uită in stinga. Se uită in dreapta.

Se uită inapoi la Lucy.

Şi o sărută din nou.

Pentru că intr-adevăr, fusese o zi lungă.

Şi merita puţin răsfăţ.

Şi numai Dumnezeu ştia cit va trece pină cind se va

putea efectiv căsători cu ea.

Dar mai ales, o sărută pentru că...

Pentru că...

Zimbi, luindu-i mina in miinile lui şi lăsindu-şi nasul

să se odihnească pe nasul ei.

- Te iubesc, ştii asta.

Lucy ii intoarse zimbetul.

- Ştiu.

Şi in sfirşit inţelese de ce o va săruta din nou.

Doar pentru că o iubea.

EPILOG

in care Eroul Nostru şi Eroina Noastră

fac dovada sirguinţei de care noi ştiam

că sint in stare

Prima oară, Gregory fusese ca o epavă.

A doua oară a fost şi mai rău. Amintirea primei dăţi

nu reuşise să ii liniştească nervii. De fapt, dimpotrivă.

Acum că inţelegea mai bine ce se petrecea (Lucy nu-i

ascunsese nici cel mai mic detaliu, o adevărată pacoste

pe micuţul ei suflet meticulos) cel mai mic

zgomot devenea subiectul unui studiu minuţios şi a

unor speculaţii morbide.

Era al naibii de bine că bărbaţii nu pot da naştere la

copii. Lui Gregory nu ii era deloc ruşine să recunoască

faptul că astfel, oamenii ar fi dispărut de mult.

Sau, cel puţin, el unul nu ar fi contribuit la actuala

ingrămădeală de afurisiţi mici Bridgertoni.

Dar Lucy părea să nu se teamă de naşteri atita

vreme cit putea, mai tirziu, să-i descrie experienţa in

cele mai mici detalii.

Ori de cite ori dorea ea.

Şi astfel, la a treia naştere, Gregory a fost ceva mai

mult el insuşi. incă mai aşteptase afară, in faţa uşii şi


incă işi mai ţinuse respiraţia la cel mai mic geamăt, dar

una peste alta, nu se simţise distrus de spaimă.

A patra oară işi adusese o carte.

A cincea, doar un ziar. (Da, cu fiecare copil, treaba

părea să meargă tot mai repede. O chestie

convenabilă.)

Al şaselea copil il luase total pe nepregătite. Ieşise

pentru o mică vizită la prieteni şi cind se intorsese,

Lucy stătea in capul oaselor, cu copilul in braţe, cu un

zimbet vesel şi cituşi de puţin obosit, pe buze.

Totuşi, Lucy nu contenea să ii amintească de

absenţa lui, aşa incit avusese mare grijă să fie prezent

la sosirea celui de al şaptelea. Ceea ce reuşise, de

vreme ce nimeni nu se gindise să-l penalizeze pentru

faptul că işi abandonase scurt postul din faţa uşii, in

căutarea unei gustări in toiul nopţii.

E drept, după cel de al şaptelea copil, Gregory se

gindise că ar trebui să pună punct. Şapte era un

număr perfect de copii şi in plus, aşa cum de altfel ii şi

spusese lui Lucy, abia dacă mai ţinea minte cum arăta

ea cind nu era insărcinată.

- inţeleg că te-ai săturat să te mai asiguri că rămin

insărcinată, ii replicase Lucy cu aplomb.

Răminind fără comentariu, o sărutase pe frunte şi

plecase să o viziteze pe Hyacinth, unde să comenteze

toate motivele pentru care şapte reprezenta numărul

ideal de copii. (Hyacinth nu se amuzase deloc.)

Dar apoi, la şase luni după cel de al şaptelea copil,

Lucy ii spuse, spăşită, că mai aştepta un copil.

- Gata, declarase Gregory. Abia ni-i putem permite

pe cei pe care ii avem deja. (Ceea ce nu era adevărat;

zestrea lui Lucy fusese copleşitor de generoasă iar

Gregory descoperise că avea un ochi teribil pentru

investiţii.)

Dar zău, opt erau suficienţi.

Nu că ar fi vrut să renunţe ia activităţile lui nocturne

cu Lucy, dar erau lucruri pe care un bărbat le putea

382 JULIA QUINN

face - lucruri pe care el probabil că ar fi trebuit de mult

să le facă, dacă este să spunem adevărul.

Şi astfel, cum era convins că acesta va fi ultimul lui

copil, decise să vadă cu ochii lui despre ce este vorba

şi in ciuda reacţiei ingrozite a moaşei, rămase alături

de Lucy de-a lungul intregului proces al naşterii.

- Este expertă in aşa ceva. Sincer, eu mă pot

considera un simplu amator, spuse doctorul ridicind

cearşaful să mai arunce o privire.

Gregory se uită la Lucy. Care işi adusese broderia.


- Chiar că merge de fiecare dată mai uşor.

Şi chiar aşa, cind sosi momentul, Lucy işi lăsă jos

broderia, gemu puţin şi...

H îîîşş!

Gregory clipi uitindu-se la bebeluşul care urla,

numai creţuri şi roşeaţă.

- Da, a fost mult mai puţin complicat decit m-am

aşteptat, spuse Gregory.

Lucy ii aruncă o privire ţifnoasă.

- Dacă ai fi fost prezent prima oară, ai fi - aaaaahl

Gregory se intoarse repede spre ea.

- Ce este?

- Nu ştiu, replică Lucy, cu ochii plini de panică. Dar

nu mi se pare in regulă.

- Ei, ei... Nu e decit...spuse moaşa.

- Ştiu bine ce trebuie să simt. Dar nu este asta,

izbucni Lucy.

Doctorul ii inmină noul bebeluş - o fetiţă, află

Gregory incintat - moaşei şi se intoarse la Lucy. işi

puse miinile pe pintecele ei.

- Hmmm...

- Hmmm? făcu şi Lucy, dar nu cu prea multă

răbdare.

Doctorul ridică cearşaful şi se uită sub el.

- Nu! Scuze, n-am vrut să văd asta, spuse Gregory,

intorcindu-se la umărul Lucindei.

- Ce se intimplă? Ce ai...


H îîîşş!

- Dumnezeule Mare, sint doi, exclamă moaşa.

- Nu, işi spuse Gregory simţind că i se face rău,

erau nouă, acum.

Nouă copii.

Nouă.

Nu mai răminea decit unul pină la zece.

- Ah, Dumnezeule Mare, şopti el.

- Gregory? spuse Lucy.

- Simt nevoia să mă aşez.

Lucy zimbi trist.

- Măcar mama ta va fi in sfirşit mulţumită.

Gregory incuviinţă din cap, abia reuşind să gindească.

Nouă copii. Ce poţi face cu nouă copii?

Să-i iubeşti, probabil.

Se uită la soţia lui. Părul ei era in dezordine, faţa

pufoasă şi pungile de sub ochi depăşiseră faza

lavandei şi acum se aflau in drumul lor spre purpuriucenuşiu.

işi spuse că era frumoasă.

Dragostea exista, se gindi el.

Şi era nemaipomenit.

Zimbi.

De nouă ori nemaipomenit.

SFIRŞIT

Julia Quinn - Familia Bridgerton 8 - Fii a mea Lady Lucinda

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?