Valetul de trefla.pdf

— N-aţi observat cumva vreun gest sau o comportare din care să vă daţi seama ce relaţii existau între ei ?
— Nu. Anca păşea apăsat... Cînd o vedeai pe stradă îţi dădeai imediat seama că-i o doamnă. S-a urcat
alături de el în maşină. La plecare, am observat că maşina avea număr de Belgia.
— Altfel nu v-aţi fi dat seama că el e un străin ?
— Nu, nimic nu arăta la el a fi un străin.
Şi Sonia Precup îl descrise tot atît de sumar ca şi prietena ei. Cu astfel de „semne particulare" la dispoziţie,
aveam toate şansele să nu-1 confundăm c-o femeie. Şi asta se cheamă „portretul vorbit" !...
— Ce culoare avea maşina ?
— Albă.
— Aţi reţinut cumva vreo cifră sau vreo literă din număr ?
— Nu. Au nişte numere tare curioase. Staţi puţin ! Avea — acum îmi amintesc — două proiectoare de
ceaţă, din acelea cu iod. După format, „Bosch" cred că erau.
Ne-am luat rămas bun de la gazdă şi, ieşind în stradă, nu m-am putut abţine să nu mai fiu pentru o clipă
modest :
— Ei, ce ziceţi, căpitane, ce întrebare i-am pus ? Cu ricoşeu ! Pac : „De unde ştiaţi că-i belgian ?" Şi ea
ne-a dat poanta cu Braşovul ! Degeaba îmi strecuraţi vorbe dulci printre dinţi ! Acum ştim ce-a făcut la
Braşov.
Mă privi ca pe un pachet gol de ţigări şi nu spuse nimic.
— Cel puţin ştim ce-a făcut la Braşov ! am repetat eu după un timp.
— Ştim pe dracu ! Raportăm colonelului şi o întindem urgent la Braşov.
Aşa am şi făcut. Pe la Comarnic am intrat într-o ploaie măruntă şi deasă, ca dintr-o agonie de toamnă, dar
subsemnatul învăţase pe o pistă unsă cu ulei ce înseamnă un derapaj controlat, cauciucurile erau o ultimă
producţie a uzinelor „Victoria" din Floreşti, gheară de tigru, nu alta, pe şosea, şi n-am slăbit maşina deloc. Ce
acvaplanare ? !... Totul era să sosim înainte de schimbul de ture al chelnerilor, aşa că, o dată ieşiţi din
serpentinele Timişului, am înfipt pedala de acceleraţie pînă în podea.
Ajunşi sus, în faţa hotelului „Sport" din Poiana Braşov, căpitanul, care stătuse tot timpul drumului de
parcă înghiţise un maţ de tubaj, spuse ceva dîndu-se jos din maşină. Bineînţeles, ceva foarte măgulitor la
adresa-mi şi, cu toate că eram curios să ştiu exact ce anume îşi mor- măise în barbă, m-am abţinut să-1 întreb.
Cerberul de la parcare se şi înfipsese în faţa Renault-ului meu, iar pînă să-i spun că sîntem în interes de
serviciu, el şi notase numărul, tăindu-mi chitanţa.
— Trei lei !
Nu pot să-i sufăr pe tipii ăştia de la parcare, care îţi iau banii înainte pentru un serviciu pe care nu-1
prestează defel !
— Mie cine-mi plăteşte toate cheltuielile astea ? m-am întors eu spre căpitan.
— Cînd aţi făcut plinul cu benzină, nu v-aţi gîndit ? mă întrebă el izbucnind în rîs. Mai adăugaţi o masă,
jos, la „Carpaţi"... Spaghete milaneze mănînc eu. Nu le face nimeni ca la „Carpaţi" în Braşov ! îşi frecă Pascu
palmele cu satisfacţie. Cu atîta satisfacţie, încît sucul gastric mi se zbuciumă în stomac. Haideţi, că-i pierdem
pe chelneri !
Am propus să luăm loc la o masă, sus pe terasă, la soare şi, oferindu-ne cîte o cafea, să stăm acolo de vorbă
cu chelnerii, dar căpitanul nu împărtăşi propunerea mea. Lucrurile cereau o anumită discreţie, aşa că am intrat
în biroul directorului, din spatele recepţiei. Şi, într-adevăr, unul din chelneri, uitîndu-se la fotografia pe care
i-o înmînase căpitanul, o recunoscu pe Anca Petroveanu.
— Am servit-o acum cîteva zile la prînz. Stătea la noi — pentru că avea la dumneaei cheia de la cameră. O
pusese pe masă.
— Era singură ?
— La masa mea a fost singură. O tot fila unul de vizavi, nu i-a dat nici o atenţie. Cred că aştepta pe cineva.
Se tot uita spre uşă.
În registrul recepţiei am găsit numele Ancăi Petroveanu, trecut în dreptul camerei „single" 130, ocupată de
ea doar o singură noapte, în noaptea de vineri spre sîmbătă, şi acelaşi registru ne dezvălui că nici un bărbat de
cetăţenie belgiană nu locuise de mai bine de două săptămîni în hotel.
— La noi e sezon mort acu, ţinu să ne explice tînăra de la recepţie.
— Sîmbătă însă aţi avut lume multă, nu ?
— Da' de unde ! Sîmbătă am fost de serviciu toată ziua. Am primit un grup de turişti din Ploieşti şi ce ne-a
trimis, de jos, „Carpaţi"-ul, cîţiva pasageri.
— Pe doamna aceasta o recunoaşteţi ? o întrebă căpitanul, arătîndu-i fotografia Ancăi Petroveanu.