Laz - Trecut si prezent

PR. ILIE HAIDA

LAZ – TRECUT

ŞI PREZENT

2006

3

LAZ – TRECUT ŞI PREZENT

Prefaţă

O monografie care te emoţionează

P

rinşi de tumultul vieţii actuale, uităm de lucruri importante, de

fapte şi de oameni, care din punct de vedere spiritual s-ar putea să

ne fi fost mult superiori.

De aceea este vrednic de toată lauda Părintele Ilie Haida care,

aplecându-se asupra documentelor, ne prezintă o impresionantă monografie a

Parohiei Laz.

Privind chipurile preoţilor din veacurile trecute, ale dascălilor şi

credincioşilor, nu poţi să nu tresari sufleteşte la gândul că odată aceştia au

reprezentat cu multă demnitate spiritualitatea noastră.

Părintele s-a oprit, cum era de aşteptat, cu insistenţă la istoricul

bisericii. Dar nu numai; l-a preocupat şi şcoala, căminul cultural, ocupaţiile

oamenilor, portul şi tradiţiile. E recuperată în acest fel pentru eternitate

istoria unui sat cu personalitatea lui, cu bucuriile şi necazurile lui şi, sperăm,

cu viitorul lui.

Un capitol aparte i l-a dedicat familiei Poenaru, cu deosebita colecţie de

icoane pe sticlă, pragul casei lor fiind călcat de multe personalităţi ale culturii

româneşti.

Fotografiile de epocă, care ilustrează monografia, au deja o valoare

nebănuită, transpunându-te în alte vremuri şi-n alte realităţi.

Felicitându-l pe Părintele Ilie Haida, le dorim tuturor cititorilor bucuria

tihnită a unei lecturi binecuvântate!

† ANDREI

ARHIEPISCOP AL ALBA IULIEI

4


INTRODUCERE

Î

n dorinţa de a întocmi o lucrare cu referire la trecutul şi

prezentul satului Laz am purces, în urmă cu trei ani, la

redactarea acestei monografii, care să amintească generaţiilor

viitoare despre viaţa şi activitatea locuitorilor acestei mici aşezări de

pe Valea Sebeşului. După posibilităţile care mi-au stat la îndemână

m-am documentat şi am cules materialul informativ din diverse

surse, atât din zonă cât şi din documentele scrise de-a lungul vremii,

călăuzit de gândul ca referirile şi menţiunile privitoare la datele

conţinute în cuprinsul lucrării să fie cât mai apropiate de adevăr, de

autenticitate. Sunt conştient că nu am putut să cuprind totul, că o

monografie cât mai cuprinzătoare cere o arie vastă de investigaţie şi

cercetare în găsirea şi folosirea datelor care stau la fundamentul

întocmirii unei astfel de lucrări, dar tot aşa de mult am simţit şi

nevoia de a nu lăsa pradă uitării informaţiile care mi-au stat la

îndemână şi a le transmite celor ce vor veni şi vor avea curiozitatea

să înlăture, câte puţin, colbul de pe filele trecutului satului Laz. De

aceea nu-mi arog pretenţii că am întocmit „o monografie a Lazului”,

ci mai degrabă „o încercare monografică” care, mai mult sau mai

puţin, va putea fi un reper în cunoaşterea vieţii spirituale şi

materiale a lăzorenilor dintr-o anumită perioadă de timp.

Conţinutul lucrării „LAZ – TRECUT ŞI PREZENT” este

structurat pe mai multe capitole în cuprinsul cărora am înserat

felurite aspecte referitoare la vremurile de odinioară, cu importanţa,

originalitatea şi valoarea lor istorică şi documentară precum şi date

mai apropiate sau de actualitate ce completează şirul informaţiilor

de care tematica lucrării se ocupă. Astfel, după o scurtă prezentare a

Lazului şi a împrejurimilor sale am încercat să prezint succint

5


câteva date istorice aşa cum sunt atestate în mărturiile şi

documentele păstrate de-a lungul vremii şi care mi-au stat la

îndemână. O bună parte a cărţii face trimitere la trecutul vieţii

spirituale a locuitorilor acestei aşezări, menţionând şirul preoţilor

cunoscuţi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi pe întreg parcursul

veacului al XIX-lea, documente şi referiri la ridicarea bisericii

satului, biografiile preoţilor slujitori din secolul trecut, viaţa

religioasă a lăzorenilor de-a lungul împovăratelor veacuri de istorie,

realizări şi înfăptuiri actuale pe tărâm spiritual-gospodăresc din

ultima vreme. Ca o completare la tezaurul spiritual al localităţii am

prezentat pe cei ce au izvodit, cu pioşenie, din imaginaţia creatoare,

penel şi culoare, icoanele pe sticlă şi lemn, ce individualizează şi

dau specific aparte exprimării artistice a credinţei religioase ca

reazim şi sens în orientarea vieţii lor spre Dumnezeu. Câteva

capitole sunt rezervate şcolii şi dascălilor Lazului, Căminului

cultural şi oamenilor luminaţi, ridicaţi din neamul mic al

lăzorenilor, onorându-le pretutindeni numele prin întreaga lor viaţă

şi activitate. Hărnicia şi priceperea acestora în câştigarea unei

brume de bunăstare, (munca la pădure şi plutire, mica industrie

ţărănească, meşteşugurile casnice etc.) şi-au găsit generos ilustrarea

în paginile prezentei lucrări, activităţi care de-a lungul timpului, i-a

individualizat în bună parte şi din acest punct de vedere. Nu am

lăsat la o parte nici aspectele referitoare la tradiţiile şi obiceiurile

locale legate atât de anumitele date şi sărbători religioase din timpul

anului cât şi de momentele cruciale care jalonează viaţa oricărui

muritor (naştere-botez, căsătorie, înmormântare). Către sfârşit am

considerat necesar a aduce la cunoştinţa cititorului variate

informaţii, de dată recentă sau din vremuri demult apuse, cu

menirea de a cunoaşte câte ceva şi din ineditul amănuntelor (uneori

chiar de interes local) asupra vieţii acestei comunităţi pe

coordonatele căreia s-au aşezat şi coborâri întru dureri dar şi

aspiraţii spre înalt. Ţin să menţionez faptul că, mi-am îngăduit la

sfârşitul unor capitole, să aprofundez conţinutul lor cu pata de

culoare a unui text sau a câtorva versuri având dorinţa de a atrage şi

a convinge aşa cum din impulsul aceluiaşi deziderat am pigmentat

paginile lucrării cu poze, planşe, ilustraţii, hărţi şi lista cu populaţia

6


Lazului pe care le-am considerat potrivite a fi aşezate în cuprinsul

monografiei.

Mi-am dat obolul ostenelilor mele cu tot respectul şi

dragostea faţă de trecutul şi prezentul acestei parohii cu oamenii ei

care, deşi puţini la număr, au făcut cu credinţa, cinstea, priceperea

minţii şi osteneala braţelor lor un sat de frunte al zonei Văii

Sebeşului. În deceniile care au urmat după Marea Unire de la Alba

Iulia, Lazul era cunoscut în toate împrejurimile ca o localitate cu o

situaţie economică tot mai înfloritoare. Prin curăţenia şi ordinea din

interioarele locuinţelor, a curţilor, a străzilor şi uliţelor tot timpul

măturate, pavate cu piatră rotundă de râu, cu locuitori harnici, de

mare cinste şi omenie era considerat ca una din localităţile cu un

înalt standard de viaţă pentru acea periodă. A rămas proverbială în

toată zona „făloşenia” - (în sensul nobil al expresiei) - acestor

oameni rafinaţi cu gust pentru ordine şi frumos.

Din rândul comunităţii s-a ridicat – prin coordonarea şi

implicarea nemijlocită a Bisericii şi şcolii - o întreagă pleiadă de

figuri luminose cu pregătire intelectuală, care pe acolo pe unde s-au

stabilit au sporit prestigiul localităţii lor de obârşie.

Vremurile de odinioară s-au retras în vălul neguros al istoriei,

lumea astăzi s-a schimbat, transformările la care astăzi suntem

martori şi părtaşi parcă tot mai mult mătură prezentul de urmele

trecutului. Satul este străbătut de o şosea naţională, are acces la

lumină electrică din anul 1955, (fiind prima localitate electrificată în

amonte de Petreşti) apă curentă, reţea de telefonie fixă şi mobilă,

cablu-Tv şi gaz metan dispărând aproape pe de-a-ntregul

diferenţierile dintre sat şi oraş. Ba, mai mult, cine vine şi se

stabileşte aici simte irezistibil o atracţie şi o bucurie de a trăi în

acest colţ binecuvântat de lume, satul oferind prin pitorescul

aşezării sale, o mulţime de motive care contribuie la sporul

confortului sufletesc şi trupesc al fiecăruia. Păcat însă că râul nu

mai e ce-a fost odată, că bălăriile şi vegetaţia arboricolă i-au

îngustat malurile adesea insalubre, printre care se scurge o vălicică

ce vrea parcă să ne aducă aminte că pe-aici trecea odată o apă mare

şi repede de munte cu limpezimi de cristal. Tumultul vijelios al

7


apelor şi-a găsit o altfel de menire, aceea de a produce energie

electrică, prin dirijarea lor în urmă cu vreo 30 de ani pe altă cale, a

galeriilor subterane sfredelite prin măruntaiele munţilor până la

ultima centrală hidroelectrică dintre Petreşti şi Buha. O astfel de

centrală, care pulsează din prăbuşirea apelor în adâncuri, prin

galeria de forţă, energia electrică atât de necesară, se găseşte în

capătul de jos al Lazului unde printre angajaţi se găsesc şi lăzoreni

cu pregătirea de specialitate în acest domeniu.

Luând în calcul componenţa membrilor comunităţii se poate

constata distribuţia ei destul de eterogenă în comparaţie cu ceea ce

era în urmă cu câteva decenii când cu rare excepţii persoane din alte

localităţi, prin căsătorie, se integrau în sânul comunităţii locale.

Astăzi abia dacă mai există vreo 5-6 familii în care atât soţul cât şi

soţia sunt lăzoreni din tată-n fiu. Mulţi dintre cei ce s-au aşezat aici

provin din localităţile învecinate deveniţi prin adopţie lăzoreni, fie

prin căsătorie, fie prin cumpărarea caselor celor decedaţi, ai căror

copii şi-au găsit rosturile vremelnice în alte părţi de lume.

Fenomenul cu consecinţele lui tinde să producă diferite mutaţii la

nivelul relaţiilor interumane, făcând să dispară, puţin câte puţin,

conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam prin care înaintaşii au făurit

istoria acestui sat.

Cu toate acestea locuitorii Lazului sunt demni de toată

dragostea, preţuirea şi respectul meu ca preot, considerându-mă ca

fiind „de-al lor” şi bucurându-mă nespus socotindu-mă, la rându-le,

„părintele lor”.

Călăuzit de gândul că Lazul prin trecutul şi prezentul său

merită să fie cunoscut şi prin mijlocirea paginilor acestei încercări

monografice, mi-aş simţi împlinită dorinţa ca pe lângă tot ceea ce au

realizat aceşti oameni de care m-am apropiat, ca păstor sufletesc, cu

creştinească iubire, să las şi eu o modestă „urmă” în urma mea.

Preot Haida Ilie

8


SCURTĂ PREZENTARE A SATULUI LAZ

P

ornind din Sebeş pe vale-n sus, spre munte, a patra aşezare

omenească întâlnită în cale este satul Laz, aşezat pe Valea

Sebeşului, cunoscută şi sub denumirea de Valea Frumoasei.

Este un sat mic, alcătuit din aproape 150 de gospodării şi cu o

populaţie de aproximativ 450 de locuitori, având un pitoresc aparte

prin frumuseţea locurilor şi prin zestrea spirituală a oamenilor

trăitori în aceste ţinuturi de-a lungul multor sute de ani.

În partea de nord-vest aşezarea se leagă printr-un pod de

trecere peste râul Sebeş cu Săscioriul - ca centru de comună a opt

sate aparţinătoare - în partea de vest se învecinează cu hotarul

satului Loman, în amonte, spre sud, cum urci pe vale în sus, cu

localitatea Căpâlna, iar înspre est, având pădurea Pojeră ca

delimitare, cu hotarul satului Deal. Cu excepţia vetrei satului, cu

casele adunate de-o parte şi de alta a râului Sebeş, ca într-un căuş al

unei mâini, relieful Lazului este alcătuit din dealuri piemontane,

povârnişuri uneori line, iar alteori abrupte, cu stânci ivite ici şi colo,

parcă vorbindu-ţi de un trecut geologic destul de frământat. Pe

versanţii care flanchează de o parte şi de alta firul apei Sebeşului, se

agaţă vegetaţia forestieră în alternanţă cu poienile şi pajiştile care

dau un farmec aparte zonei, formând un mozaic ce încântă ochiul

privitorului iubitor de frumuseţea liniştitoare a unui colţ de natură

binecuvântat.

Conform datelor existente la Primăria Săsciori perimetrul

hotarului fostei comune Laz ocupa o suprafaţă de 437,47 ha din

care: arabil= 40,73 ha; fâneţe = 40,52 ha; vii = 27,27 ha; păşune =

9


118,15 ha; pădure = 167,36 ha; alte terenuri (construcţii, drumuri,

neproductiv, ape etc.) = 43,44 ha.

Localitatea este străbătută de şoseaua naţională DN 67 C care

leagă Transilvania de Oltenia, respectiv municipiul Sebeş de oraşul

Novaci, (149 km) cu posibilitate de a ajunge prin Obârşia Lotrului,

fie spre vest în depresiunea Petroşanilor, fie spre est, traversând

staţiunea Voineasa şi întâlnind pe Valea Oltului, la Brezoi, şoseaua

ce leagă Sibiul de Râmnicu-Vâlcea. Pentru doritorii de drumeţii

spre Păltiniş şi Sibiu, traseul poate fi parcurs de la Laz în amonte pe

aceeaşi şosea prin Şugag, Tău, Oaşa, până la Tărtărău, apoi spre

Piatra Albă, Gâtul Berbecului, Păltiniş, Sibiu.

Dacă drumul ar fi modernizat, zona ar fi extrem de circulată,

oferind, din belşug, frumuseţi naturale greu de echivalat cu alte

trecători transcarpatine, cu un extraordinar potenţial de dezvoltare a

turismului rural şi montan.

Amplasamentul satului Laz în cadrul judeţului Alba

10


Lazul şi împrejurimile sale. Imagine din satelit 1

„Cât de mărite sunt lucrurile Tale Doamne, toate întru-nţelepciunea Ta

le-ai făcut” (Ps. 103, 24)

„Înalt este cerul şi adânc este pământul” (Pilde 25, 3)„Munţii se urcă şi

văile coboară, acolo în locul unde le-ai întemeiat” (Ps. 103, 8)

1 1. Laz, 2. Săsciori, 3. Sebeşel, 4. Căpâlna, 5. Loman, 6. Câlnic, 7. Deal,

8. Dumbrava

sursa imaginii: http://www.maps.google.com

11


ISTORICUL LOCALITĂŢII

O

riginea acestui sat - ca de altfel şi a celorlalte localităţi

înşirate de-o parte şi de alta a râului Sebeş – se pierde în

negura vremurilor. Fiind aşezată între Olt şi Strei, „această

regiune are cele mai multe mărturii, care atestă aici prezenţa

strămoşilor noştri, atestă fenomenul deosebit de complex, al genezei

noastre etnice. Dacă întregul teritoriu al patriei noastre, este

socotit ca leagăn de naştere, formare şi împlinire, pentru neamul

românesc, atunci regiunea dintre Olt şi Strei, poate fi socotită, pe

drept cuvânt, ca fiind căpătâiul acestui leagăn” 2

Conform unor însemnări ale istoricului Ioan Raica, în zona

Văii Sebeşului ar fi existat numeroase aşezări anterioare statului

sclavagist dac, cum sunt cele din perioada de trecere de la epoca

pietrei la cea a bronzului (Coţofeni). Vestigii din această epocă

(1900 – 1700 î. Hr.) s-au descoperit în mai multe locuri: la Loman

(La Bordeie), la cetatea Săsciorilor, în Deal, la Săsciori (la

Momâia), la Sebeşel (pe Gorgan) – multe din ele nefiind

înregistrate. 3

Încă de la începutul sec. I î. d. Hr. se poate vorbi despre

existenţa statului sclavagist dac cu centrul politic, administrativ şi

militar în zona de sus-vest a Transilvaniei, în speţă regiunea Orăştiei

(Munţii Sebeşului, azi Şureanu). În acest sens este relevantă

2 Ilie Stancu – Monografia Plaiul Lomanului, plai dacic al Terrei Sebus, anul

2000, pag. 144

3 I. Raica- Însemnare manuscris

12


existenţa Cetăţii dacice de la Căpâlna, (circa 7 km distanţă de la

Laz) ale cărei ziduri construite din blocuri masive din piatră, au

rezistat, parţial, până în zilele noastre, făcând parte din complexul

dacic de supraveghere şi apărare din Munţii Orăştiei. După opinia

unor istorici, ea a fost ridicată, probabil, de Burebista, având

menirea de apărare a centrului Sarmizegetusa din partea de răsărit.

In urma cuceririi Daciei de către armata romană, teritoriul cucerit

este încorporat Imperiului roman şi este organizat din punct de

vedere administrativ de mai multe ori. Sub împăratul Hadrian,

Dacia Superioară, din care făcea parte şi Ardealul de astăzi, este

condusă de un guvernator din ordinul senatorial, care era

comandantul Legiunii a XIII-a Gemina cu garnizoana la Apulum

(Alba Iulia). După o convieţuire de 170 de ani (106 - 275)

deosebirile s-au nivelat, creându-se premisele naşterii embrionare a

poporului român.

Aşezările rurale, în majoritatea cazurilor, au continuat să aibă

la început înfăţişarea vechilor sate de tip dacic, cu case din lemn,

meşteşugurile dezvoltându-se în continuare, olăritul fiind una din

îndeletnicirile tradiţionale, alături de păstorit şi agricultură. Putem

presupune că râul Sebeş a fost folosit din vechime, pentru transport,

cunoscut fiind că la Apulum exista, printre altele, aşa cum reiese din

inscripţii, colegiul dendroforilor (al plutaşilor) şi unul al luntraşilor.

După retragerea aureliană, o serie de popoare migratoare, au

năvălit şi în acest teritoriu, nu înainte ca armatele imperiale şi

populaţia băştinaşă să ţină piept invaziilor aşa-zişilor „barbari”.

In pofida acestor agresiuni, populaţia autohtonă formată din

ţărani, meşteşugari şi negustori a rămas pe aceste teritorii,

asumându-şi rolul continuităţii prin legăturile neîntrerupte cu brazda

şi îndeletnicirile lor, cu riscul atâtor sacrificii existente, asigurând

permanenţa românităţii pe teritoriul vechii Dacii. Dovezile

arheologice de la Alba Iulia mărturisesc că această zonă, în care

intră, neparat, şi aceea a Văii Sebeşului, a fost locuită de populaţia

autohtonă în tot secolul al patrulea şi începutul celui de-al cincilea.

În toată perioada acestor aproape două sute de ani, nu numai că

majoritatea locuitorilor au continuat să lucreze pământul, să

pescuiască, să crească vitele şi să-şi exercite meseriile, dar mai

13


mult, a întreţinut legături cu civilizaţia romană, ceramica şi moneda

de bronz atestând acest lucru.

De altfel, în toată Transilvania, urmele lăsate şi aduse la

lumină certifică continuitatea autohtonilor, care practicau

obiceiurile şi datinile dacilor romanizaţi până târziu în secolele al

VI-lea şi al VII-lea. În sprijinul acestor afirmaţii ne stau şi

elementele lingvistice care dovedesc prezenţa unor termeni de

origine latină în Transilvania, iar toponimia confirmă şi ea această

continuitate. „Succesiunea de hidronime este imaginea felului cum

s-au succedat ocupaţiile neamurilor migratoare în evul mediu

timpuriu şi a peceţii pe care au pus-o ele în toponimie”. 4

Astfel, referindu-ne la râul Sebeş, constatăm că un afluent al

acestuia se numeşte Bistra, cu etimologie slavă şi însemnând

repede. În partea sa superioară, cursul Sebeşului se cheamă

Frumoasa, nume care are etimologie latină, iar în partea dinspre

vale, numele Sebeşului derivă din ungurescul „sebeş”, care

înseamnă tot repede. Deci acelaşi râu, în speţă Sebeşul, poartă în

denumirea sa amprenta neamurilor trecătoare. Doar sus, la munte, în

partea cea mai ferită şi greu de ajuns, a rămas neaoş românesc.

Până târziu aşezările săteşti aveau un caracter primitiv, de

când locuitorii unei văi, cum este şi cea a Sebeşului, au trăit în obşti

tradiţionale arhaice, conduse de cneji şi voievozi. Aceasta nu este

numai o poezie a legendelor, ci este un adevăr istoric, după cum o

relevă şi arheologia şi puţinele documente istorice, care la noi încep

numai după anul 1075, în toată Transilvania. 5 În Statistica germană

a lui Fr. Stenner, publicată în Korespondenzblatt, Sibiu, 1887, pag.

112 – 113 se atestă cneji în toate satele româneşti din fostul scaun al

Sebeşului: Răchita, Strungari, Pianu de Sus etc. De pe la 1400 când

se epuizează marile moşii de pe câmpie, moşierii primesc şi terenuri

din munte, printre care şi satele de pe Valea Sebeşului, mai sus de

Petreşti, care ţineau de „varmeghea Bălgradului” deci de comitatul

Albei Iulia. Th. Streitfeldt, un cercetător istoric, este de părere că

4 Giurescu C. C. , Giurescu Dinu - Istoria românilor, 1974, vol. I, pag. 132.

5 Documentele privind istoria României, veacul XI, XII, XIII, vol. I 1075 – 1250,

Bucureşti, 1951, pag. 1

14


„în Evul mediu comitatul Alba se întindea de la nord de Aiud spre

sud până la coama munţilor Sebeşului şi a munţilor Cibinului.

Acest teritoriu era împărţit în două părţi, una de nord şi una de sud

prin brâul transversal (vest-estic) al scaunelor săseşti (scaunul

Orăştiei, cel al Sebeşului şi cel al Miercurei). Din partea de sud a

comitatului Alba se întinde spre nord o limbă ingustă de teritoriu

de-a lungul râului Sebeş până în mijlocul scaunului Sebeş şi se

termină la cetatea de la Săsciori, cu câteva sate româneşti în jurul

ei. Între ele şi satul Laz”. 6

Aceste sate au devenit sesii iobagiale, dar mai mult nominativ,

deoarece fiind sărace şi pastorale, nobilimea străină, nu putea încasa

mai nimic de la acestea, fiind sate iobăgite numai cu numele.

Lazul era un sat arhaic, cu populaţie omogenă, alcătuită

exclusiv din băştinaşi, care foloseau pământul de păşunat şi pădurile

în devălmăşie, cu celelalte sate vecine. (Răchita şi Purcăreţul se

despart numai în 1911, printr-un răsunător proces, dar mai au teren

devălmaş „Recea” la altitudine de 1.000 metri).

După ridicarea cetăţii de la Săsciori, pe la anul 1300, Lazul

devine un sat evoluat, datorită aducerii de stăpâni din toate părţile

Transilvaniei pentru a ridica, cu ajutorul populaţiei locale

fortificaţia, cu mijloacele rudimentare ale vremii. 7

Dată fiind apropierea sa de Săsciori, satul Laz a ţinut în

primele secole ale feudalismului de această localitate, ca şi satele de

pe Valea Sebeşului, aşezate mai la sud. Nu se cunoaşte timpul când

s-a despărţit de Săsciori şi a primit hotar aparte, dar se cunoaşte

faptul că Şugagul s-a rupt de Săsciori numai în anul 1575, iar la

revoluţia din 1848, săsciorenii mai solicitau şugăgenilor – ca urmare

a vechii împărţiri, socotită nejustă – muntele Ivăniş, pe care-l

agonisiseră împreună de multă vreme şi pădurile din Nedei şi

muchia Bătăii. 8

6 Th. Streitfeldt - însemnare manuscris păstrat la oficul parohial Laz

7 Henri N. Stahl - Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I şi II,

ed. Academiei, Bucureşti, 1958-1959

8 Anuarul de istorie naţională al Univ. Cluj, vol. IV, 1926 – 1927, pag. 261

15


Pentru prima dată, Lazul este menţionat în documente în anul

1403, ca feudă (moşie) obţinută prin conferire regală de către

Solomon şi Mihail din Sighişoara, deodată cu moşiile: Şpring,

Draşov, Săsciori, Sebeşel, Cacoviţa şi Căpâlna. 9 Acelaşi izvor

consemnează ca posesor al acestor moşii, pentru sfârşitul sec. al

XIV-lea pe Ioan Losoncz, fiul voievodului Ladislau Losoncz, care

murind în jurul anului 1400, fără urmaşi de parte bărbătească –

potrivit uzanţelor timpului - moşiile sale trec asupra numiţilor

Solomon şi Mihail. Profesorul Th. Streitfeldt, din Sebeş, în

însemnările manuscris conchide că „este de presupus că satul a

existat deja în anul 1446, când împreună cu satele Săsciori,

Cacoviţa şi Căpâlna se aminteşte un sat „Slavendorf” sau

„Negfalva”, sub care avem să înţelegem satul Laz. Aceste două

denumiri date de stăpânitori au dispărut şi denumirea „Laz” s-a

menţinut”.

Într-o notiţă manuscris (păstrată la Oficiul parohial)

învăţătorul Aurel Florian, sprijinit pe cele descoperite în

Dicţionarul localităţilor din Transilvania de Coriolan Suciu, Ed.

Academiei R.S.R., 1966 menţioneză că „prima atestare

documentară este din anul 1357 cu denumirea de possessia Laz,

care prin adausul latin probează continuitatea daco-romană pe

aceste meleaguri, continuitate care în raport de mărimea localităţii

varia de la „possessia villa, magna villa terra,…etc.”

În 1405, regele confirmă donaţiile din 1403 făcute de Mihail

de Nadeş, care cuprindeau Sebeşelul, Şpringul, Draşovul şi patru

sate româneşti, care ţineau de grofii din Sebeşel la acea dată. Aici

era sigur şi Lazul, deşi nu era amintit. 10

În orânduirea feudală, satele de pe Valea Sebeşului, ce se

găsesc la sud de Petreşti, au ţinut de Comitatul Albei, iar cele

dinspre nord (Petreşti, Lancrăm…) ţineau de scaunul Sebeşului. Pe

vremea colonizării saşilor (sec. al XII-lea şi. u.), s-a găsit aici o

populaţie străveche, care îşi pierde libertatea şi autonomia, deodată

9 Ferd. Baumann – Zur Geschichte von Muhlbach unter Gimnazium, anul 1881 –

1882, pag. 49

10 Unkundembuch III, pag.344 (Documente săseşti)

16


cu apariţia marilor moşieri din câmpie prin jumătatea sec. al XII-lea

şi a înăspririi exploatării feudale.

Există şi alte numeroase dovezi care se găsesc pentru

deceniile următoare: 1440, 1446 şi 1503 când Lazul este

proprietatea Capitlului din Alba Iulia. 11 Potrivit izvoarelor

documentare în 13 august 1693, Lazul împreună cu Sebeşelul şi

Căpâlna sunt date lui Ioan Balpataki şi soţiei sale Ana Kordos. 12

În Diploma din 21 martie 1760, Lazul este dat de Maria

Tereza Comitatului Albei împreună cu satele vecine. 13

Au mai fost şi alte danii care n-au ţinut mult din cauză că

satele acestea fiind foarte sărace la acea vreme, nu aduceau aproape

nici un venit noilor proprietari.

Ca şi celelalte sate de pe Valea Sebeşului, în tot timpul

absolutismului, Lazul a fost feuda diferiţilor moşieri sau a

Capitlului până la 1848, când se pune capăt iobăgiei şi satele devin

libere.

Din punct de vedere administrativ, Lazul a ţinut, până în 1784

de vechiul Comitat al Albei, ca şi celelalte sate de pe cursul superior

al Sebeşului. La această dată, Comitatul Sibiului reorganizându-se,

satele pe care le avea Comitatul Albei în zonă, trec la Scaunul

Sebeşului (care ţinea de Sibiu) însă se revine la vechea situaţie în

anul 1790. Lazul este în acest timp administrat tot de Comitatul

Albei, prin Pretura din Vinţu de Jos.

Prin delimitarea administrativă, făcută între anii 1876 – 1877,

toate satele de pe Valea Sebeşului se anexează definitiv Preturii

Sebeşului, care ţinea de Comitatul Sibiului. Pretura Sebeşului este

amintită de documente din 1852. În anul 1876, se desfiinţează

Scaunele săseşti, rămânând numai Preturile, dependente de

Comitate.

În anul 1918, Lazul era Secretariat comunal, de care ţinea şi

Căpâlna. În anul 1925, apar Plasele în locul preturilor. Pretura

11 K. Horedt – O contribuţie la istoria epocii prenatale a Voievod. Transilvan în

Anuarul Institut. de Ist. Naţ., Vol. IX, Cluj-Sibiu, 1943, pag. 5

12 M. Zdrenghea - Apulum,Vol. XI, pag.534

13 Aug. Bunea - Episcopii Petru Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, pag.175

17


Sebeş trece acum la judeţul Alba, de care ţine până în 1949, când se

face o nouă arondare administrativă şi când apar raioanele, unităţi

mai mari decât Plasele. Raionul Sebeş ţine iarăşi de Regiunea Sibiu

iar în 1953 trece la Regiunea Hunedoara pentru ca în anul 1968,

prin noua organizare administrativ-teritorială, să revină la Judeţul

Alba, situaţie menţinută până astăzi.

CETATEA DE PĂMÂNT DE PE GHERGHELĂU

M

ai vechi decât documentele scrise, sunt urmele

arheologice, de pe hotarul satului. Un document

arheologic bine cunoscut, mai vechi decât însemnările

documentare scrise, este valul de pământ de la „Cetăţea” de pe

dealul Gherghelău ce se ridică înspre răsărit, deasupra Lazului, de

care s-au ocupat mai mulţi cercetători în domeniu.

Din răspunsurile la Chestionarul istoric al lui N. Densuşianu,

aflăm că „în Lazu, pe un vârf ascuţit de deal se văd şi astăzi urmele

unei cetăţi(…). Locuitorii spun că în acea cetate, care a fost de

lemn, au fost dachii(…)”. Aceasta era cetatea, azi rămasă un val de

pământ, odinioară, parţial construită din lemn. „De la cetatea de

lemn către apus, pe alt pisc înalt este altă cetate de piatră, zidurile

ei jur-împrejur şi astăzi sunt înalte, ba la poartă sunt întregi;

(referire la Cetatea Săscioriului) în această cetate zice poporul că

au locuit urieşii (cetatea se numea Cetatea urieşilor). Dachii din

cetatea de lemn au pierit în lupta cu aceşti urieşi” 14

Goos şi Holavats consideră locaţia preistorică, Marţian –

dacică, Pic şi Amlacher – slavă, Kovari o socotea de origine

necunoscută. 15

14 Mircea Buza, Ionel Hozoc – Valea Sebeşului, Edit. Sport-Turism, 1985, pag.

139

15

K. Horedt – O contribuţie la istoria epocii prenatale a voievod. Transilvan în

Anuarul Institutului de Istorie Naţ., Vol. IX Cluj – Sibiu 1943, pag. 9

18


Cetatea de pământ de la Laz, numită de localnici „La

Roată”, constă dintr-un val de pământ, cu dimensiunile de 61 m

lungime şi 50 m lăţime, ce închide o suprafaţă de 1120 mp. A fost

studiată şi de Prof. Constantin Daicoviciu, K. Horedt, iar în 1942 de

către directorul Muzeului din Alba Iulia – Ioan Berciu, din

însărcinarea Academiei Române. Acesta publică un studiu mai

cuprinzător sintetizând şi toate ipotezele antecesorilor. 16

Schiţă a cetăţii de pământ de pe dealul Gherghelău

16 I. Berciu – Mater. şi cercet. Arheol., Vol. IV, Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti

1957, pag. 335 – 342

19


Berciu conchide că forma elicoidală a circumvalaţiei este

rezultată din nivelarea vârfului conic al masivului şi din săparea

unui şanţ circular, care lasă spre sud-est o „poartă” deschisă de 8 m

lăţime. Partea superioară a cetăţii este mai bombată, valul rămânând

mai jos decât nivelul superior. 17 În sondajele făcute în 1942, n-au

putut fi găsite nici un fel de obiecte de cultură materială, trăgânduse

concluzia că acest gen de circumvalaţii serveau populaţiei locale

pentru refugiu şi apărare în clipele grele când satul din vale va fi

fost ameninţat. 18 În ce priveşte vechimea, Ioan Berciu o datează din

sec. X-XI d. Hr.

Cetatea de pământ de pe dealul Gherghelău

În imediata apropiere, versantul nord-estic al dealului Poarca

este traversat de o cale numită de localnici până azi „Calea

Dacilor”

17 idem, pag. 337

18 idem, pag. 338

20


Cercetătorul, Dr. Vasile Moga, într-un articol publicat în

presa locală, confirmă la rându-i în bună parte aspectele semnalate

de antecesorii săi:

„La fel ca şi în alte zone ale judeţului nostru (ca să ne

referim numai la acest spaţiu), Valea Sebeşului şi mulţimea de

localităţi situate în amonte a reprezentat un loc propice pentru

întemeierea unor aşezări şi cetăţi ce se înşiruie, cronologic vorbind,

din preistorie şi în zorii Evului Mediu. Aproape că nu există loc

unde să nu se fi găsit urme de viaţă materială, unde să nu fi apărut

ceramică alte artefacte din piatră, bronz, fier ş. a.

Sunt 60 de ani de când, pe baza unor informaţii mai vechi,

păstrate în bibliografia germană şi maghiară de la cumpăna

veacurilor XIX-XX, Cetatea de pământ de la Laz a atras atenţia

lumii ştiinţifice. Situată pe partea sud-estică a localităţii, pe vârful

Gherghelău, fortificaţia are o formă elipsoidală rezultată din

nivelarea vârfului conic al dealului prin săparea unui şanţ de

apărare întrerupt pe latura de sud-est de o intrare de circa 8 metri

lăţime. Sondajele arheologice de verificare întreprinse de aceeaşi

echipă care a dezvelit şi cetatea dacică de la Căpâlna (aflată nu

departe), au tăiat valul, şanţul şi zona porţii stabilind pe teren

forma şi dimensiunile: 40x28 m; valul înalt de 2-3 m şi şanţul de

apărare lat de 8-12 m. Analogiile cu siturile similare (Polonia mai

ales) au indicat drept datare veacurile VIII-X, deci o epocă extrem

de interesantă pentru cristalizarea Evului Mediu timpuriu. După

toate probabilităţile, ne găsim în faţa unei cetăţi ce a servit loc de

refugiu populaţiei din jur, ea, fortificaţia, fiind utilizată, ca şi

castrul de marş de pe Vârful lui Pătru (ce datează din timpul primei

campanii de cucerire a Daciei lui Decebal) doar pentru perioade de

restrişte (şi acestea nu au fost puţine). Ulterior, rolul acesteia va fi

preluat de cetatea cu ziduri din piatră de la Săsciori.” 19

19 Dr. Vasile Moga (Directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia) - Un sit

arheologic uitat. CETATEA DE PĂMÂNT DE LA LAZ, articol apărut în ziarul

Unirea, 21 mai 2002

21


CETATEA „CASTRUM PETRI” DE LA SĂSCIORI

Î

n vestul capătului de jos al satului Laz, pe muchia unui vârf de

deal, ce coboară dinspre Dealul Babii spre Săsciori, străjuieşte de

multe secole „Cetatea Săsciorilor”, amintită mai întâi de un

document din anul 1309, sub numele de „Castrum Petri” în

traducere Cetatea din Piatră. În urma cercetărilor făcute, ea este

socotită a fi un burg unguresc de graniţă, care nu este exclus să fi

fost construită pe urmele altui burg mai vechi. 20

La construirea acestei cetăţi, vor fi contribuit, aproape cert, şi

locuitorii satului Laz, dată fiind nemijlocita apropiere şi colosala

activitate pentru ridicarea materialelor pe o pantă atât de abruptă la

o înălţime considerabilă, pe mamelonul de piatră. 21

Poartă de acces în Cetatea „Castrum Petri” de la Săsciori

20 Prof. Theobald Streitfeldt din Sebeş - Cetatea medievală Săsciori în Die

Sastschorer Burg în Siebenburgischer Viertal jarsschrift 1939, 62, pag. 126 – 144

şi 257 – 278

21 Ioan Raica - Însemnare manuscris

22


Dată fiind forma de arc, a scaunului de Sebeş (amintit de la

anul 1308), care n-a putut pătrunde mai adânc de Petreşti

(Petrifalău) în Valea Sebeşului, a dus de asemenea la concluzia, că

trebuie să fi fost un obstacol puternic în sec. XII-XIII în aceste părţi,

peste care n-a putut trece organizaţia scăunală, deci un voievodat

românesc cu centrul – poate – chiar în această cetate, afirmă K.

Horedt. 22 Acelaşi lucru îl susţine şi Theobald Streitfeld care zice:

„Trebuie să se admită, că acest ţinut avea deja un stăpân în timpul

colonizării, sec. XII (1141 – 1161) şi că raporturile de proprietate,

mai vechi, stabilite aici, au împiedicat pe emigranţi, să ia în

stăpânirea lor acest pământ” 23 care era organizat din timpuri mai

vechi.

Ruinele cetăţii se ridică semeţ şi astăzi pe dealul ce străjuieşte

cele două localităţi – Săsciori şi Laz – ascunzând sub zidurile lor -

poate – misterele şi tainele unor trecute şi zbuciumate vremi, menite

a fi analizate şi descifrate temeinic de cercetările viitoare ale

arheologilor şi istoricilor.

DENUMIREA LOCALITĂŢII

C

uvântului „Laz” derivă din sârbeşte şi înseamnă loc curăţit

de tufe şi de rădăcini, un teren de curând despădurit. Mircea

Buza şi Ionel Hozoc în lucrarea lor Valea Sebeşului apărută

la Bucureşti în 1985 la Editura Sport-Turism arată că denumirea

satului ar fi de origine slavă, având drept corespondent de origine

latină „pe runc” ce s-ar traduce prin teren curăţat, defrişat de copaci

sau loc de fâneaţă obţinut prin despădurire. În unele documente mai

vechi, aşezarea mai este denumită şi „Slawendorf” sau „Negfalva”

sub care avem să înţelegem satul Laz. În 1446 Sebeşelul este donat

22 K. Horedt – O contribuţie la istoria epocii prenatale a voievod. Transilvan în

Anuarul Institutului de Istorie Naţ., Vol. IX Cluj – Sibiu 1943, pag. 7-8

23 Theobald Streitfeld – Cetatea medievală Săsciori în Die Sastschorer Burg în

Siebenburgischer Viertal jarsschrift 1939, pag. 140

23


cu încă cinci sate Capitlului din Alba Iulia când Lazul este numit

Slawendorf. 24

În însemnările mai vechi (anul 1503) denumirea localităţii,

în grafia cirilică, cuvântul Laz, era scris cu doi „a” – Laaz. 25

După u nele supoziţii denumirea localităţii ar deriva de la

numele unui călugăr, care s-ar fi aşezat în zonă şi care ar fi purtat

numele de Lazăr. În sprijinul acestei ipoteze stă mărturie denumirea

unui pârâiaş care coboară dinspre versantul vestic în spre marginea

de sus a satului şi care până azi este numit de localnici „Valea

Râmeţii”, împrumutându-şi – probabil – numele de la cuvântul de

origine grecească „erimos”, „eremit” denumire dată în trecut

sihaştrilor, pustnicilor sau călugărilor singuratici trăitori prin locuri

mai retrase. La câţiva zeci de metri distanţă există un loc în afara

vetrei satului care este cunoscut şi astăzi de localnici sub denumirea

„La Chilii” unde cu ocazia diferitelor lucrări agricole au fost găsite

oase umane fosilizate, întărind oarecum aserţiunea menţionată

anterior.

24 K. Horedt – O contribuţie la istoria epocii prenatale a Voievod. Transilvan în

Anuarul institutului de istorie naţională, IX, 1943-1944, Sibiu, pag. 436

25 Notiţia veteris et novi capitulu eclesiae albensis Transylvaniae Alba Carolinae,

1791, pag.125 şi Apulum, XIV,1973, pag.533

24


PREOŢI DE ALTĂDATĂ, SLUJITORI AI

ALTARULUI BISERICII DIN LAZ

P

r. Ioan Renghe, născut în Căpâlna. Menţionat în

Conscripţia clerului ortodox transilvan, din 1767, efectuată

de episcopul Dionisie Novacovici. 26

Pr. Irimie Breaz, (hirotonit la 1795) paroh, 9 febr. 1815 -

nov. 1829, menţionat în Protocolul cununaţilor.

Semnătura Părintelui Irimie Breaz

Pr. Avram Aloman din Săsciori, 16 ian. 1829 - 9 febr. 1830.

Înregistrează, în 1829, 7 naşteri şi o cununie; în 1830 înregistrează o

singură dată în Protocolul cununaţilor şi botezaţilor.

Pr. Popa Constandin din Săsciori: 29 febr. 1830 - aprilie

1830 menţionat în Protocolul botezaţilor.

26 Revista Mitropolia Ardealului, nr. 7 - 8, 1981, pag. 567

25


Pr. Ioan Breaz (senior) (1794-1854):

Preot în Laz de la 2 nov. 1830 (Protocolul cununaţilor) - oct.

1854 (Protocolul botezaţilor).

Decedat la 8 oct. 1854. Sub păstorirea lui s-a ridicat din

temelii actuala biserică, zidită în 1830-1836.

Părintele Ioan Breazu senior (pictură în ulei de Ioan Morar)

26


(Pe spatele tabloului stă scris cu litere chirilice: „Cinstitul preot

Ioan Breaz, în vârstă de 60 de ani, 1854. Prin Ioan Morariu din

Laz, zugrav”)

Moartea preotului Ioan Breaz a fost neaşteptată şi s-a produs

„în urma unei boale de vreo două săptămâni”.

După tradiţie se povesteşte că acest tablou, ar fi fost făcut

de către Ioan Morariu după ce preotul decedase. Înainte de a fi

îngropat, din respectul deosebit pentru susţinerea la şcolile de

pictură din Viena, venind la faţa locului, autorul îi dedică acest

tablou.

Transcrierea epistolei Părintelui Ioan Breazu (senior)

către Părintele Isac, prezentată în facsimilul alăturat:

„Prea Cinstite Părinte, Isac mie în Domnul Hristos iubite

frate,

Noi obşte satului Laz fiindune Sfinta Bisearică foarte slabă şi

huluită cât debe stă în loc fiind de toate părţile răzimată şi fiind

noi la mare supărare pentru aceasta neam apucat fiind de obşte

Milostivului Dumnezeu ca să facem altă bisearică în anul 1830. Şi

neavând nici un ban strâns şi nice un venit măcar nici de un

creiţariu. Au îndemnat Milostivul Dumnezeu creştin din

vecinatele sate de neu ajutat cu bani cu lemne şi cu carăle neavând

noi nici un caru în sat. Şi sau sporit lucrul foarte bine că sau

ridicat ziduri şi acoperământul sau de pus de ţiglă şi sau făcut un

lucru foarte vrednic. Cât văzând străinii foarte să minunează

văzând vrednicia lucrului şi socotind sărăcia satului.

Dară neavând noi hotaru pe bucate decât viile precum

sfinţia sa bine ştii viile de vreo 3 tri ani foarte slab neau ajutorat

pe domni locului încă suntem apăsaţi şi asupriţi tocmai ca nateom’

la Egipet fiind noi iobagi datorie încă avem înapoi ca la 800 opt

sute de zloţi pentru care încă acuma plătitu camătă iar acuma

27


sîntem silit să plătim şi bani şi fiind noi la mare supărare pentru

căci nu putem ajunge la

săvârşirea.

Pentru care cu inimi

plecate cu umilinţă şi cu lacrămi

ne rugăm Sfinţii tale fă bine şi

povesteşte taina noastră cătră

pravoslavnicii creştini pe acolo şi

iarăşi adaogă ne rugăm cu

cuvântul sfântului Apostol

Pavel cătră Timotei sîrguiaşte ca

un bunu viteazu al lui Hristos

îndeamnă fă lucrul

evanghelistului deplin că doară

va îndemna milostivul

Dumnezău pe cineva să să facă

părtaşi şi ctitori la bisearica noastră. Că cela ce va da vrun ban

însutit va primi din mila lui Dumnezău vistiiariu ne deşertat în

veaci. Şi noi încă om fi mulţămitori şi cătră Dumnezău rugători şi

când sar căpăta vrunu făcătoriu de bine să să scrie cu numele şi să

să trimită ca să facem pomenire la sfînta proscomidie pentru unii

ca aceia. De aceasta cu umilinţă rugândumă rămâiu poftind frăţii

tale viaţă fericită statornică sănătate şi spăsănie de la

mântuitoriul Hristos.

Laz 20 Noembrie 1837

Al frăţii tale de bine voitoriu

Din Domnul Hristos frate

Ioan Breaz

Paroh neunit satul Laz

Avraam ului Ilie Cucuian

Din Laz Dascăl”

28


Manuscris păstrat la Direcţia judeţeană a arhivelor statului –

Alba, fond Parohia Ortodoxă Laz, acte inventariate, dos. 1/1837.

Pr. Ioan Breaz (junior) ian. 1855 menţionat în Protocolul

morţilor - sept. 1869 (Protocolul botezaţilor).

Preoţii din satul vecin, Săsciori, au fost numiţi administratori

provizorii ai parohiei Laz, însărcinaţi „a alerga unde cere

trebuinţa”, „ca să nu pătimească poporul în cele sufleteşti”. Pentru

„întregirea stagiunii” este recomandat fiul răposatului preot „Ioan,

carele numai în vara aceasta a absolvat cursul Pedagogico-

Teologico”. Protopopul Ioan Tipeiu l-a susţinut pe Ioan Breaz

junior, în 1851, când intervine pe lângă Episcopul Şaguna să-l

primească pe fiul preotului din Laz, absolvent doar al claselor

normale şi a primei clase gramaticale „cu o purtare bună”, la cursul

de teologie de la Sibiu început deja pentru „ca mai vârtos să se

poată pregăti pentru vreo stagie…(…)…în părţile acestea muntoase

şi foarte sărace”. Şaguna este cel care se oferă pe sine exemplu al

respectării regulilor sale „prin ascultarea recomandaciunei acesteia

singur eu aş vătăma ordinea aceea în care am fost aşezat eu” şi îl

refuză pe solicitantul întârziat. Cursul teologic de la Sibiu va fi până

la urmă absolvit de Ioan Breaz, printr-o recomandare a protopopului

Sebeşului, din 1852.

La nici două săptămâni de la moartea tatălui, în 23 octombrie

1854, Ioan Breaz (junior) cere binecuvântare arhierească pentru a se

putea căsători cu „Ioana fiica lui Avram Cucuian” din Laz.

Impedimentul legat de doliul cauzat de moartea tatălui nu este

amintit, ci doar cel determinat de legătura de sânge „în a 7 a spiţă”

dintre miri. La 20 noiembrie 1854, episcopul Transilvaniei îl

hirotoneşte „pre clericul din Laazu Ioann Breazu de Diacon, ear de

Preot în 22 Noiembrie a. c., în 23 noienbrie înzestrându-l „şi cu

Singelie”.

Potrivit documentelor de la ANDJA, în Dos. 303/1854, f.1,

tânărul preot este pedepsit pentru căutarea crâşmelor şi desele beţii,

pierzându-şi parohia pentru care nu se dovedise deloc potrivit.

29


Sursele de informare din care m-am inspirat privitor la Pr.

Ioann Breaz senior sunt relatate de Prof. Ioana Gabriela Rustoiu în

PATRIMONIU APVLENSE IV, 2004 – Inventare de bunuri ale

parohiilor Protopopiatului Ortodox – Sebeş 1854-1872.

În Protocolul botezaţilor şi în Protocolul cununaţilor se

înregistrează botezuri şi căsătorii oficiate de Pr. Ioan Stoicuţa şi Pr.

Vasile Henţia din Săsciori, în lunile ian. - febr. 1866. În luna iulie

1866, Grigore Filimon, paroh din Loman, înregistrează de patru ori.

În nov. 1866, înregistrează Lazăr Pătraşcu (paroh) până în ian.

1867. În ian. – febr. 1867, semnează Grigore Filimon. (Protocolul

botezaţilor). Atât Grigore Filomon cât şi Lazăr Pătraşcu erau parohi

ai Lomanului.

Pr. Pavel Goţia, paroh (oct. 1869: Protocolul botezaţilor)-

(iunie 1888: Protocolul morţilor).

A fost hirotonit la data de 28 iulie 1870 de Ex. Sa – Andrei

Baron de Şaguna conform Protocolului Parohial din 1882 de la

Protopopiatul Sebeş.

Semnătura preotului Pavel Goţia

30


Părintele Pavel Goţia împreună cu preoteasa

Pe filele unui „ANTOLOGHION” (Râmnic, 1786) s-a găsit

următoarea însemnare:

„Se ştiţi cetitorilor că acestu Policandru în ½ [1] 877 s-au

aprinsu înteiu luminile în elu şi s-au cumpărat de fakatorii de bine

cu 50 fl. v. a. Fiindu paroh Pavel Goţia din Rehău şi jude Vasile

Brez.

Şi s-au scris de Sava Fi[limon] Catana.” (l. rom. latine,

creion, F. 377 verso - 378 recto).

31


Pr. Ioan Mihu înregistrează un deces în aug. 1888.

Din sept. 1888 până în sept. 1890 semnează (sept. 1888-oct.

1888; dec. 1888 - ian. 1889; febr. 1889 - sept. 1890) în Protocoalele

parohiei Laz, V. Dobre (Căpâlna) ca preot greco-ortodox

(administrator).

Pr. Ioan Frâncu Conform investigaţiilor întreprinse de prof.

Ioana Purcar- Rustoiu la D.J.A.N. Alba aflăm că în 1890 noul preot

Ioan Frâncu convoacă comitetul parohial la o şedinţă asupra averii

bisericii. Preotul trimite Protopopiatului o adresă prin care face

cunoscută situaţia parohiei. Comitetul nu mai fusese convocat de

trei ani şi membrii acestuia ştiau doar că „lada bisericii şi unele

hârtii sunt încă tot la părintele Pavel Goţia din Loman”. Preotul

cere intervenţia Protopopiatului pentru recuperarea acestor lucruri

de la vechiul preot. 27 Inventarul trimis cu aceeaşi adresă cuprinde

obiectele găsite de preot în biserică, la 16 sept. 1890: „un potir,

două rânduri de veşminte bisericeşti pentru preot în stare detot

slabă, două cădelniţe, una Evanghelie veche, două molitvelnice

vechi, un liturghieru vechiu, sigiliul parohial, protocolul

botezaţilor, cununaţilor, morţilor, ordinaţiunilor protopresbiteriale,

pentru însemnarea căsătoriţilor, Protocolul parohial, de exibite”.

(nu sunt menţionate şi obiectele artistice, icoanele şi lucrurile

vechi).

Preotul Ioan Frâncu primeşte „dezlegare” de la protopopul de

Sebeş pentru recuperarea a „ce ar mai fi la dânsul din lucrurile

bisericii din Laz” 28

În 1892 este trimis Consistoriului arhidiecezan de la Sibiu un

plan pentru repararea bisericii din Laz, plan susţinut şi de

protopopiatul din Sebeş, prin recomandările sale. 29 În arhivele

Parohiei Ort. Laz se păstrează toată documentaţia referitoare la

27 D.J.A.N. Alba, Fond. Par. Ort. Laz, acte înregistrate, dos. 29/1890

28 idem, dos. 32/1890

29 idem, dos. 25/1892

32


reparaţia bisericii: un act în limba maghiară semnat de parohul Ioan

Frâncu, de primarul Andrei Faur şi de Simion Muntean (f. 2), un

conspect: Despre starea averii bisericii greco-orientale din comuna

Laz, cercul Sebeş, comitatul Sibiu (f. 3), un Preliminar de spese

pentru repararea bisericei gr. orientale din comuna Laz, cercul

Sebeş, comitatul Sibiu. Potrivit acestui preliminar, „măieştrilor

pentru lucrarea însăşi le erau necesare 498 de florini iar materialul

trebuincios în suma de 180 fl.” (f. 4). 30

Schiţă proiect reprezentând consolidarea zidurilor bisericii din Laz din

1892

30 idem, dos. 26/1892

33


PR. IOAN MIHU

(1844-1917)

Semnătura Părintelui Ioan Mihu

34


P

ărintele Ioan Mihu s-a născut la 19 iunie 1844 în satul

Dumbrava 31 , tatăl lui fiind preot în acest sat, iar mama era

fiica preotului Ioan Breazu (senior) din Laz. Îşi aminteşte

părintele Mihu, cu nostalgie, despre un crâmpei din anii copilăriei

sale în lucrarea autobiografică: „O scurtă privire retrospectivă

asupra trecutului meu” că „moşul meu, preot în Laz, mă purta de

mână prin grădina sa proprie şi îmi cânta glasurile şi alte cântări

bisericeşti, care până în prezent mi-au rămas în memorie, fiind eu

mai târziu un bun cântăreţ”.

Şcoala „foarte primitivă din Laz” o începe la vârsta de cinci

ani, unde era învăţător, vrednicul cantor bisericesc Avram Cucuian

din Laz, pentru ca un an mai târziu să o continue la Săsciori, fiind

învăţător Gheorghe Bena din Răhău. După doi ani este dus la şcolile

normale evanghelice din Sebeş unde învaţă şi limba germană.

Continuă studiile gimnaziale la Sibiu şi Gimnaziul român greco –

catolic din Beiuş. În anul 1863 se înscrie la Seminarul Teologic –

Pedagogic din Sibiu, fiind arhiereu marele Andrei Şaguna, care îi

aprobă primirea cu numai trei clase gimnaziale, având note bune.

Aici are ca profesori pe Ioan Hannia (director), Ioan Popescu,

Nicolae Popea, Nicolae Cristea, Zaharia Boiu. Pe lângă darul de a

avea o voce bună şi a cânta frumos cântările bisericeşti, Ioan Mihu

ştia să cânte şi la flaut şi violină, calităţi remarcate de colegii

seminarişti, dar chiar şi de înaltul ierarh, care-l încurajează să

continue şi să cultive aceste daruri, mai ales că nu cânta „după

ureche”, ci după diverse partituri muzicale.

Într-o zi de sărbătoare a anului 1864 îl cunoaşte în Piaţa Mare

pe „regretatul de veşnică aducere aminte, Mihai Eminescu, pe care

îl priveam ca pe un student strein şi foarte simpatic. Nu ştiu bine

cum, prin scurta cunoştinţă, ne-am chefuit într-un birt cam simplu

pe atunci în strada Cisnădiei, până seara târziu…”

În anul 1866 termină şcoala teologică, funcţionând ca

învăţător la şcoala din Săsciori până în anul 1870, când îi decedează

bunul său părinte, Constantin Mihu, preot în Dumbrava. În 1866 se

31 La vremea aceea satul se numea Cacova, mai târziu Cacoviţa, Marga, iar acum

Dumbrava

35


căsătoreşte cu Maria Tămaş, fiica senatorului magistrat Tămaş

Emeric, având ca naşi de cununie pe fostul tribun de la 1848 Axente

Sever şi pe soţia sa Eufrosina din Braşov.

În anul 1871 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Cacova

(azi Dumbrava) compusă din 70 de familii atunci, iar el fiind al

treilea preot al familiei Mihu.

Le este hărăzit de Dumnezeu să aibă 6 copii (un fiu şi cinci

fiice) care le dădeau speranţa unei familii bine întemeiate şi cu

perspective promiţătoare. Dar în curând, lucrurile nu s-au întâmplat

întocmai aşa.

Cu soţia sa trăieşte doar 12 ani, pentru că o groaznică

nenorocire se abate asupra familiei sale. O molimă fără leac, în acea

vreme, secera vieţile fragede sau ajunse la maturitate aşa cum s-a

întâmplat şi cu familia părintelui Mihu. În numai opt zile, părintele

Mihu are parte de patru înmormântări succesive în familie din cauza

difteriei, o boală gravă care se localizează în faringe şi care

premerge fenomenului morţii. (Vaccinul antidifteric se descoperă

abia în 1928).

O copilă de cinci ani decedează, preoteasa moare la scurt timp

după stingerea celei de a doua copile de şapte ani, oficiindu-se o

singură slujbă de înmormântare (16 ianuarie 1869), mama fiind

aşezată în mormânt între cele două copile, pentru ca după trei zile să

se stingă încă o fiică doar de trei anişori. Fiica mai mare, Aurelia,

căsătorită mai târziu cu Ioan Cionca 32 (născut la Haşag – jud. Sibiu),

va fi mama marii pianiste Aurelia Cionca, cu studii la Leipzig şi la

Berlin.

În rândul copiilor supravieţuitori ai părintelui Mihu amintesc

şi pe Victor Mihu care, urmând studiile de medicină, ajunge medic

în Poiana Sibiului apoi la Cristian - Sibiu.

Trista veste a ajuns şi la urechile înaltelor autorităţi bisericeşti

prin anunţul mortuar din Telegraful Român de la Sibiu şi în toamna

anului 1883, părintele Mihu este numit de mitropolitul de atunci,

Miron Romanul, ca expeditor al Cancelariei Mitropolitane, iar din

32 Profesor la Şcoala Evanghelică din Bucureşti şi instructor pentru limba română

al principelui Carol şi al surorii acestuia, Elisabeta

36


1885 a fost investit cu calitatea de, capelan de curte (duhovnic) al

candidaţilor la preoţie, pregătindu-i din punct de vedere liturgic şi

recomandându-i Întâistătătorului Mitropoliei. În această perioadă îl

însoţeşte pe mitropolit la toate sfinţirile de biserici din arhidieceză,

ca îngrijitor al sfintelor odoare şi veşminte arhiereşti, punându-i-le

toate la îndemână şi împlinind cu multă tragere de inimă această

slujire. La 4 octombrie 1898, Mitropolitul Miron Romanul trece la

cele veşnice, în locul lui, după doi ani, fiind numit episcopul

Aradului – Ioan Meţianu. Părintele Ioan Mihu a mai rămas în

calitate de expeditor consistorial încă patru ani, perioadă după care

îşi cere pensionarea, cu o pensie anuală de 768 de coroane, după cei

21 de ani petrecuţi în serviciul mitropoliei. Pentru un an, până la 1

iulie 1905 administrează parohia Turnişor – Sibiu (rămasă vacantă),

iar din 6 septembrie 1905 este numit preot în parohia Laz, după ce

înlăturase concurenţa candidatului Maxim Vulcu, ajuns ulterior

preot în Săsciori.

Cantorul bisericii, Dumitru Morar, notează pe una din filele

Mineiului pe luna iulie (Buda, 1805), următoarele:

„Din 1 iulie 1905 au sositu preutulu nostru ales Ioan Mihu în

parochia Laz şi îndată s-au pictat Sfânta Biserică şi s-au procurat

clopote nouă şi turn la stăruinţa parochului. Au ajutat toţi creştinii

cu daruri benevole în suma de peste 2000 coroane”.

Beneficiind de pensia, redusă la jumătate după scurt timp şi

de salariul de la parohie (495 coroane), preot văduv de 32 de ani, în

vârstă de 67 ani, cu o mamă văduvă de 47 ani în vârstă de 86 ani,

fără casă parohială în Laz, plătind o chirie de 150 coroane, părintele

Ioan a desfăşurat o activitate prodigioasă în parohie, cu înfăptuiri

care vorbesc despre el până-n ziua de azi. A făcut cu fapta şi cu

jertfa proprie multe lucruri bune în Laz: a renovat pictura

fruntariilor şi cupolelor, a procurat trei clopote noi bine acordate,

între 300 şi 800 kg greutate, cu scaun de fier, un policandru mare

(600 coroane), icoane, străni, veşminte preoţeşti (din potirul

procurat de părintele Mihu, pe piciorul căruia îi este gravat numele

şi azi se împărtăşeşte preotul şi credincioşii Lazului), a condus

lucrările de zidire a actualei şcoli (după cum însuşi menţionează „cu

37


un cat” – etaj), cu două săli de clasă, existând şi azi placa

memorială, în holul de la etaj.

Trece la Domnul în anul 1917, în vârstă de 73 ani, după o

viaţă zbuciumată, uscată de vântul multor dureri sufleteşti, dar şi

înrourată de Duhul lui Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu credinţa şi

evlavia bunului păstor sufletesc, lăsând în urmă un nume şi fapte

care-i dau dreptul la o pururea aducere – aminte….

Preotul Ioan Mihu şi preoteasa Maria

TESTAMENTUL PĂRINTELUI IOAN MIHU

Dispoziţii asupra înmormântării mele

Copiii mei să mă spele şi preot să mă ungă cu uleu de lemn pe

tot trupul, să mă îmbrace în cămaşe şi ismene albe, ciorapi albi şi

papuci, apoi numai în simplă reverendă neagră (fără haine

preoţeşti). Căciuliţa mea din biserică pe cap. O cruce mică (a mea)

în mână şi aşezat într-un sicriu simplu, văcsât, în culoare galben

închis (alta nimic)!

38


Dacă mor în Laz

Înmormântarea, adică serviţiul să se facă în Biserică – prin

D. Protopop cu asistenţa de 6 preoţi din jur, cărora să li se

solvească D Preotia 30 coroane, iar fiecărui preot câte 10 coroane.

După terminarea serviţiului în Biserică, să se dea în Biserică

fecărui om la ertare 1 lumină şi 10 filieri şi la Protopop şi preoţi

căte o lumină mai mărişoară şi o batistă. La cântăreţi câte o

lumină, o batistă legată cu o coroană, iar la uşe, după eşirea cu

sicriul, să rămână nişte oameni încrezuţi (n. a. de încredere) şi să

dea la fiecare om, femeie, câte un colăcel şi un pahar de vin.

Să fie carul de morţi adus din Petrifălău (n. a. Petreşti), iar

pentru Dl Protopop şi preoţi şi familia noastră atâtea trăsuri câte

trebuie cu mergerea la Cacova.

În Săsciori să se solvească 6 coroane la trasul clopotelor în

trecerea pe acolo. Sosind la Cacova, să se facă tot în Biserică

prohodul cel mic, cum va dispune Dl Protopop şi deslegarea – apoi

să fiu aşezat în groapa familială.

Acolo, iar să se dea la oameni şi la femei, la uşa bisericii ori

afară, câte un colăcel şi un pahar de vin. În biserică la ertare, câte

o lumină 10 filieri şi….(n.a. indescifrabil. şters cu creion albastru,

iar pe marginea foii cu acelaşi creion): Dorinţa mea ar fi să mă aflu

în Cacova (n.a. azi Dumbrava Marga).

Dl Protopop şi Preoţii şi alţi cântăreţi vor face prânzul

potrivit în casele noastre, dacă se poate termina cam pe la 2 cel

mult 3 ore începând la Laz şi Cacova unde am servit ca fundaţiuni

câte 500 coroane cu totul 1000 coroane.

De ar da bunul D-zeu să fie timpul favorabil ca să nu fie

greu cu mergerea trăsurilor.

Ultima mea dorinţă aceasta este să-mi facă familia mea.

Eu, servul Domnului

Ioan Mihu

39


A decedat în 1917. 33 Informaţie preluată de la Doamna Nina

Cionca (nepoată a părintelui) precum şi însemnările de mai sus,

privitoare la testament, sunt o copie a dumneaei de pe înscrisul

olograf al părintelui Mihu.

33 La înhumare a fost prezent din partea familiei doar Victor Mihu, doctor la

Cristian, lângă Sibiu. România se afla în războiul de reîntregire şi graniţa era

închisă.

40


PR. PARTENIE COLHON

(1890-1958)

Sunt între voi iubiţii mei!

Păstraţi cu sfinţenie învăţăturile păstorului şi preotului vostru!

Părintele Partenie Colhon.

41


Semnătura Părintelui Partenie Colhon

U

nul dintre cei mai vrednici preoţi ai Arhiepiscopiei de Alba

Iulia şi Sibiu, din prima jumătate a secolului trecut, a fost

părintele Partenie Colhon, fiu al satului Laz, care vreme de

42 de ani a păstorit destinele sufleteşti ale enoriaşilor acestei mici

localităţi.

S-a născut la data de 19 aprilie 1890, în Laz, într-o familie

reprezentativă a localităţii: tatăl, Elisei Colhon, coordona

exploatarea materialului lemnos din munţii împăduriţi ai Sebeşului,

iar mama, Ana, îndeletnicindu-se cu activităţile casnice.

Copilăria şi anii tinereţii i-a petrecut alături de cei şase fraţi şi

surori, având privilegiul unei educaţii alese, în familie. Bucurânduse

de un ascendent moral sănătos, copiii ajunşi la maturitate, se

realizează pe plan familial şi profesional, în măsura capacităţii şi

posibilităţilor fiecăruia, după cum urmează:

Eleonora se căsătoreşte cu învăţătorul Gheorghe Breazu,

ambii decedează la tinereţe, rămâne orfan un fiu (Mircea

– economist), care a crescut în casa bunicilor Elisei şi

Ana;

Eugenia a avut cinci copii: Viorica, Gheorghe, Ana,

Andrei, şi Cornelia, rezultaţi în urma căsătoriei cu Ioan

Faur în Laz;

Romulus a ajuns medic în Cluj-Napoca, iar după

cedarea Ardealului s-a refugiat la Sibiu; a fost căsătorit

cu Emilia Pipoş, neavând copii;

Ilie s-a căsătorit în Laz cu Olivia (născută Sârbu, în

Apoldu de Sus – soră cu Prof. Univ. Pr. Corneliu Sârbu

din Sibiu) şi au avut împreună şase copii: Ilie, Cornel,

Olivia, Elisei, Romulus şi Ana;

Maria şi-a găsit rostul în viaţă alături de cel al lui

Nicolae Munteanu, 20 de ani primar al Cugirului înainte

42


şi după căsătorie, decedat la 11 ani de la căsătorie,

lăsând în urma sa alături de soţie doi copii: Dorin şi

Dorina;

Elisei a activat ca avocat în Sebeş, a fost căsătorit, dar nu

au avut copii.

Părintele Partenie a făcut şcoala primară la Laz, apoi liceul la

Năsăud (liceu românesc în perioada stăpânirii austro-ungare) după

care, urmând vocaţiei interioare a slujirii preoţeşti, termină studiile

teologice la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, la data de 27 noiembrie

1915, îşi uneşte firul vieţii prin Taina Sf. Cununii cu cel al Anei

Laşiţă, născută la 18 octombrie 1894, la Lancrăm, ai cărei părinţi

erau Daniel şi Safta Laşiţă. Tânăra soţie şi viitoarea preoteasă a

absolvit Gimnaziul German din Sebeş şi o şcoală din Braşov unde a

deprins rostul şi menirea adevăratei gospodine în familie şi

activitatea casnică.

După hirotonie (25 decembrie 1915), Părintele Partenie a

servit, ca preot, o scurtă perioadă de timp, în parohia Loman (1 ian.

1916) la noua şi impunătoarea biserică, ridicată prin jertfa bunilor

credincioşi lomânari şi sub coordonarea vrednicului preot Petru

Cucuianu, care s-a transferat la Câlnic.

Vacantându-se parohia natală Laz, în urma trecerii la Domnul

a părintelui Ioan Mihu (†1917), tânărul preot Partenie revine, în

calitate de păstor duhovnicesc, în satul copilăriei lui pe care l-a iubit

atât de mult şi de care nu s-a mai despărţit până la moarte. În aria

acestei parohii, cu circa 150 de familii, şi-a desfăşurat întreaga sa

activitate pastoral-misionară, vreme de 42 de ani, dezvoltând şi

activând în sufletele enoriaşilor credinţa în Dumnezeu, cultul

muncii al cinstei şi onoarei, gustul pentru frumos şi cultură.

Datorită seriozităţii şi implicării cu totală responsabilitate în

rostul misiunii preoţeşti, de tânăr a fost apreciat de forurile superiorbisericeşti,

fiind distins cu rangul de iconom la data de 1 ian. 1937.

Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, l-a chemat de

mai multe ori pe părintele Partenie la demnitatea slujirii în calitate

43


de protopop la mai multe protopopiate, printre care la Avrig şi la

Târgu-Mureş. Pentru Târgu-Mureş, mitropolitul, personal, a venit la

Laz, insistând foarte mult, dorind să aibă acolo (oraş cu populaţie

majoritar maghiară) un protopop vrednic, cunoscător al limbii

maghiare. Din modestie, dar şi din dragoste pentru enoriaşii săi, a

refuzat toate ofertele făcute.

Înaltul ierarh îl aprecia foarte mult şi venea la Laz adeseori.

Uneori îi spunea preotesei: „Preoteasă, am venit să mănânc cu voi,

ce aveţi la masă…”, alte ori: „Am venit să fac cu tine, Partenie, o

plimbare şi să discutăm cutare problemă…”. 34 Cu ocazia sfiţirii

Bisericii din Şugag, la data de 18 septembrie 1927, miropolitul

Nicolae Bălan, la înapoierea spre reşedinţa mitropolitană, face un

popas la Biserica din Laz, fiind întâmpinat de mulţimea

credincioşilor din această localitate în frunte cu parohul lor.

Evenimentul solemn este evocat în paginile foii bisericeşti de la

Sibiu „Telegraful român” din 23 septembrie 1927, menţionând: „Cu

deosebire în comuna Laz, I. P. S. Sa a fost întâmpinat cu multă

însufleţire şi cu deosebit fast. Înaintea bisericii se aflau toţi

credincioşii în frunte cu zelosul preot Parteniu Colhon şi societăţile

„Tinerimea Sf. Gheorghe”, „Casa Culturală M. Eminescu”,

„Clubul Lăzoreanul de ajutoare al săracilor” , „Reuniunea

femeilor Altarul”. I. P. S. Sa a intrat în sfânta biserică, unde a

oficiat un serviciu divin, la finea căruia a ţinut mulţimei de

credincioşi o frumoasă predică plină de sfaturi şi poveţe; apoi în

urale de „să trăiască” şi-a continuat drumul spre casă.…De aceea

mare a fost bucuria credincioşilor din Laz, când după 89 de ani au

avut fericirea să vadă în biserica lor, pe Î. P. S. nostru Mitropolit al

Ardealului”.

34 Cât de apropiate erau relaţiile între cei doi, poate este ilustrativ a puncta un

episod rămas în memoria urmaşilor familiei părintelui Colhon. Fiind în trecere

prin Sebeş, la o distanţă de 12 km de Laz, Mitropolitul Bălan nu ezita să se abată

pe la sătucul ascuns între dealurile ce străjuiesc Valea Sebeşului, venind cu

diferite daruri, uneori simbolice dar care ilustrau o apreciere aparte a înaltului

ierarh la adresa acestui destoinic păstor de suflete. Odată a venit cu o lubeniţă

spunând: „că-i prea mare pentru el şi vrea s-o împartă cu părintele şi cu familia

sa”.

44


Din 1929 şi până în anul 1946 a fost membru al

Consistoriului Mitropolitan, iar în perioada 1946-1952 a fost

preşedintele acestui for bisericesc.

Cu ocazia unirii Transilvaniei cu Patria-Mamă, la 1

Decembrie 1918, a făcut parte dintr-o delegaţie a preoţimii la Marea

Adunare de la Alba Iulia.

Pe plan familial este dăruit de Dumnezeu cu două fiice şi un

fiu. Fiica cea mai mare, Dorina, născută în 1916 se stinge după doi

ani, urmare a unei epidemii de gripă spaniolă, care făcea multe

victime, în special în rândul copiilor şi al celor vârstnici.

Rodica, cea de-a doua fiică (1921-2000), a devenit economist

şi a fost căsătorită cu avocatul Petre Corcoveanu. Au avut o fiică –

Mihaela – actualmente profesoară la Mediaş. A decedat în anul

2000, este înmormântată la Sibiu, urbe unde a locuit după căsătorie.

Fiul, Ionel (n. 1928), locuieşte la Orăştie cu soţia Lucia, ambii

ingineri chimişti, au un singur fiu, medic în Cluj. Ambii soţi au

activat în domeniul specific pregătirii lor, la Fabrica Chimică din

Orăştie, Ionel fiind investit cu funcţii de răspundere pe linie de

producţie.

În pofida ideii că părintele Colhon ar fi fost înregimentat din

punct de vedere politic, el nu a făcut parte din nici un partid, dar

fiindcă s-a implicat în construirea „Casei Culturale” (Căminul

Cultural de astăzi), clădire ridicată între anii 1937-1938 de mişcarea

legionară, câţiva „oameni de bine” l-au făcut legionar şi în perioada

comunistă i-au pus la dosar această „vină”, fapt ce l-a afectat

profund deşi nu a fost arestat şi condamnat, cum au fost alţi preoţi

în acele vremuri.

A decedat la data de 21 ianuarie 1958, înainte de împlinirea

vârstei de 68 de ani, cauza decesului fiind probabil un atac cardiac.

În prealabil suferise de bronşectazie, tratată la Clinica medicală II

din Cluj-Napoca de către Prof. Goia, un fost prieten şi coleg de la

Liceul din Năsăud, după care a contactat o hepatită, probabil din

spital. După un tratament specific la spitalul din Sebeş –secţia

contagioase - a urmat o lungă perioadă de timp pentru refacere. Şi

când spera la o refacere totală, discutând cu preoteasa, la un

45


moment dat îi spune: „Mi-e rău, nu te mai văd, mor, mor! . . .”. Au

fost ultimele lui cuvinte.

S-a dovedit a fi un preot, un soţ, un tată exemplar, regretat de

toţi cei ce l-au cunoscut, fiind apreciat şi iubit de locuitorii satului

Laz, socotindu-l un adevărat părinte spiritual, ajutându-i în diverse

forme şi având o permanentă preocupare pentru trimiterea copiilor

satului la studii şi meserii, în funcţie de capacităţile lor intelectuale

şi posibilităţile materiale.

Regretat de toţi, a fost prohodit de Pr. vicar mitropolitan

Traian Belaşcu, Pr. consilier Gheorghe Secaş, Pr. inspector eparhial

Ioan Nicoară, Prot. de Sebeş Ioan Besoiu, Pr. Popa Vasile – Sebeş,

Pr. Aron Râureanu – Dumbrava-Marga, Pr. Vasile Dobre –

Căpâlna, Pr. Nicolae Floca – Răhău, Pr. Gheorghe Buzea – Săsciori,

Pr. Alexandru Coman – Sebeşel, Pr. Grigore Filimon – Loman, Pr.

Gheorghe Perian – Şugag, Pr. Dr. Brudea Petru – Sebeş, Pr. I. Lazăr

– Sebeş, Pr. Ioan Laşiţă – Lancrăm, Pr. N. Ghişoiu – Deal, Pr. Ioan

Mihălţan – Limba.

Personalitatea Pr. Partenie Colhon a lăsat urme adânci în

sufletul lăzorenilor, care îi păstrează până acum la loc de cinste

chipul lui de „preot al deşteptării noastre şi semnelor vremii

profet” cum ar spune poetul Octavian Goga, astăzi fiindu-mi mereu

…un exemplu şi un îndemn.

LA ÎNMORMÂNTAREA PR. PARTENIE COLHON

NU TE-OM UITA

Tu, care-ai fost luceafăr între stele

Şi care-ntreaga viaţa ta

Călăuzit-ai paşii vieţii noastre

Te-ai dus… dar noi nicicând nu te-om uita.

Lumină răsărit-ai peste satul

Cu codri verzi şi ape de cristal,

Iar mâna ta de caldă mângâiere

A şters nebănuite lacrimi de amar.

46


Cu inima trudită de durere

La tine bun părinte am venit

Şi vorba ta adus-a alinare

În sufletul trudit şi chinuit.

În patruzeci de ani, mai bine,

Pe tineri tu i-ai cununat,

Bătrânilor le-ai dat speranţă

Şi pruncii ai încreştinat.

Dar cruda soartă risipit-a

Încet, încet, plăpânda-ţi viaţă

Şi-ntr-o zi tristă ai plecat

Cu zâmbet rece, stins pe faţă.

Te-ai dus. . . şi n-o să mai revii

În lumea asta, între noi

Şi cui vom cere de-az-nainte

Un sfat în vremuri grele şi nevoi?

Înalt sobor de preoţi au venit

Şi-nconjurând biseric-au purtat

Sicriul ce cu flori şi lumânări aprinse

De cei rămaşi a fost încununat.

Apoi, sub piatra solitară,

Te-au aşezat să te-odihneşti:

Uitat-ai pentru totdeauna

De chinurile noastre,

De chinuri omeneşti.

(Poezie scrisă de preoteasa -învăţătoare- Valeria Vulcu)

47


ARHIDIACONUL VARLAAM

(1876-1965)

48


A

rhidiaconul Varlaam s-a născut în anul 1876 în satul Laz.

Ca mirean se numea Vasile Faur şi a avut părinţi trupeşti pe

Frăsina şi Ioan Faur şi fraţi pe Veronica, Rafila (Menti),

Ioan şi Elisabeta.

In urma unei vizite făcute de un călugăr de la Muntele Athos,

(originar din Şugag), venit în zonă pentru a găsi eventuali tineri

ucenici ostenitori în cele ale monahismului, tânărul Vasile, la numai

18 ani, împreună cu acest călugăr pornesc spre Sfântul Munte.

Acolo se nevoieşte în ascultare, în rugăciune şi muncă timp de un

sfert de veac unde este tuns în monahism, primind numele de

călugărie –Varlaam. Este hirotonit ierodiacon, iar mai târziu ajunge

arhidiacon.

În jurul anului 1920 se întoarce în ţară, complet schimbat, cu

barbă şi straie călugăreşti, încât cei de acasă abia dacă-l mai cunosc

pe fiul, fratele şi apropiatul cel de odinioară care atunci purta

numele de Vasile. Următorii ani şi-i petrece la Schitul Foltea lângă

Săliştea Sibiului, cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, vieţuind

acolo, mai mult singur. Acolo stă mulţi ani, până spre bătrâneţe,

întorcându-se în cele din urmă la satul său natal, probabil, la

presiunea statului comunist ateu care urmărea desfiinţarea

aşezămintelor monahale şi trimiterea vieţuitorilor în lumea laică.

După ce a colindat dealurile din împrejurimile Lazului, căutându-şi

un loc potrivit unde să rămână definitiv, până la sfârşitul vieţii, şi-a

găsit o mică pajişte, deasupra şi în vecinătatea satului, undeva pe o

mică coamă a unui deal, la poalele vârfului Gherghelău. Acest loc

era retras şi numai bun pentru reculegere şi rugăciune, rămânând

până astăzi în limbajul oamenilor sub denumirea „La călugăru-n

coastă”. Aici şi-a construit o mică locuinţă, din cărămidă şi lemn,

acoperită cu şindrilă, compusă din două cămăruţe, o mică pivniţă

spre care se putea coborî pe nişte scări din lemn şi un cuptor pentru

copt pâinea. A fost ajutat la încropirea acestui mic aşezământ de

Gheorghe şi Andronic Zamfir din Laz.

Venea tot timpul la biserică, oamenii văzând în el multă

evlavie şi curăţenie sufletească. Era o fire deschisă, cu multă

dragoste faţă de copii (din puţinii bănuţi pe care uneori îi avea le

dădea copiilor să-şi cumpere bomboane), glumind uneori discret şi

49


plăcându-i să aducă puţin din seninul cerului în sufletele oamenilor.

Părintele Arsenie Popacioc, un mare duhovnic din vremurile

noastre, afirma cu un anumit prilej că „un călugăr trist e un călugăr

cu luminile stinse”, iar cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă:

„bucuraţi-vă pururea” (I Tes. 5, 16).

La venerabila vârstă de 89 de ani, (9 octombrie 1965)

părintele se mută la cele veşnice, nu înainte (potrivit rânduielilor

călugăreşti) de a-şi săpa singur mormântul şi a-şi confecţiona

sicriul, asemănându-se mai mult cu o modestă lădiţă între scândurile

căreia erau spaţii largi spre a lua învăţătură cei rămaşi în lume, câtă

„bogăţie” duce omul cu el dincolo de hotarul mormântului. Locul de

veci se găseşte în imediata apropiere a casei. În urmă cu câţiva ani,

osemintele au fost deshumate, făcându-se slujbă de pomenire şi apoi

au fost reaşezate în acelaşi loc, proaspăt reamenajat, cu cruce nouă,

bordură şi grilaj, prin cheltuiala şi osteneala unor buni credincioşi ai

bisericii din Laz.

50


PR. TOMA VULCU

(1922-1991)

Semnătura Părintelui Toma Vulcu

51


Î

ntre preoţii care au slujit la Altarul sfânt al Bisericii din Laz, se

înscrie şi preotul Toma Vulcu, originar din satul Răhău, care,

timp de şapte ani, a condus destinele acestei parohii, după ce pr.

Partenie Colhon a trecut la Domnul.

Fiind singurul fiu al lui Gavrilă şi al Anei Vulcu din satul

Răhău, Toma (n. 27 ian. 1922) urmează cursurile şcolii germane din

Sebeş, iar apoi cele ale „Liceului Mihai Viteazul” din Alba-Iulia.

Proaspăt absolvent de liceu, este chemat sub drapel spre a-şi

îndeplini serviciul militar în anii grei ai celui de al doilea război

mondial, fiind lăsat la vatră cu gradul de sublocotenent. Îşi

completează pregătirea intelectuală prin studiile teologice pe care le

face la Cluj, pentru ca în anul 1951 să-l găsim la Loman, ca profesor

suplinitor la şcoala din localitate. La Loman cunoaşte pe viitoarea

soţie, în persoana Valeriei Popiuc din Laz, angajată şi ea a şcolii, ca

învăţătoare, cu care se căsătoreşte în 1952, în Laz. După cei trei ani

pe care-i petrec împreună la Loman, se transferă la Răhău, la casa

părintească, în 1955, unde Toma funcţionează în învăţământ ca

profesor la şcolile din Răhău şi Cut.

Vacantându-se parohia Laz, în anul 1958, profesorul Toma

Vulcu cere să fie hirotonit spre a fi numit preot în satul natal al

soţiei, solicitare aprobată de mitropolitul Nicolae Colan, instalândul

ca preot titular în acest sat. Din mărturisirea doamnei preotese am

aflat că nu a îndrăznit să meargă la Sibiu, alături de soţ, spre a fi de

faţă la hirotonie, din cauza vitregiilor acelor vremuri de tristă

aducere aminte când, foarte uşor, din acest motiv, putea fi dată afară

din învăţământ. Odată numit ca preot în această parohie, părintele

Toma încearcă să calce pe urmele vrednicilor înaintaşi în ale

preoţiei spre a deveni un bun slujitor al Bisericii lui Hristos. A

păstorit credincioşii Lazului vreme de şapte ani pentru că, ivindu-se

nişte oportunităţi favorabile transferului în Cluj, se mută în acest

oraş în 1965, lăsând în urma sa impresii bune în sufletul

credincioşilor pe care i-a păstorit.

Pentru puţin timp funcţionează ca preot suplinitor în parohia

Apahida, apoi în filia Borhanci a parohiei Sf. Dumitru din Cluj-

Napoca. Ajunge apoi preot titular al Bisericii Sf. Dumitru, dar nu

după multă vreme este numit secretar al Oficiului Protopopesc Cluj-

52


Napoca îndeplinind această funcţie administrativ–bisericească până

la vârsta pensionării. Îi plăcea foarte mult ordinea în acte şi era un

bun administrator al documentelor de la birou.

Familia sa a fost binecuvântată cu doi copii –Mircea (n. la 1

ian. 1955) căsătorit cu Carmen din Dej, farmacist şi Marius (n. la 4

febr. 1957), absolvent de liceu.

Pentru meritele şi vrednicia în slujirile la care a fost chemat,

părintele Toma Vulcu a primit rangul bisericesc de iconom, cu

dreptul de a purta brâu roşu.

La vârsta de aproape 69 de ani se stinge din viaţă, la data de

30 decembrie 1991, urmare a unei paralizii survenite cu două luni

înainte de deces. Rămăşiţele pământeşti au fost înhumate la

mormântul familial din Mănăştiur-Cluj.

Am scris aceste câteva referinţe biografice, furnizate verbal

de preoteasa Valeria Vulcu, spre a-l ţine viu în memorie toţi aceia

care l-au cunoscut pe părintele Toma, cel ce s-a silit să se arate

înaintea lui Dumnezeu lucrător cu fapta curată, drept învăţând

cuvântul adevărului.

53


PR. GHEORGHE PERIAN

(1913-1983)

Semnătura Părintelui Gheorghe Perian

54


P

ărintele Gheorghe Perian face parte din rândul unei vrednice

familii preoţeşti care în decursul multor zeci de ani a dat

bisericii străbune şi neamului românesc slujitori ai Sfântului

Altar cu alese însuşiri moral–sacerdotale.

S-a născut la data de 26 septembrie 1913, în comuna Şugag,

având ca părinţi trupeşti pe preotul Gheorghe şi Agatha Perian, care

timp de 55 de ani (1900-1955) au condus destinele acestei frumoase

parohii, cu rezultate dintre cele mai strălucite. Voi aminti, doar, că

la îndemnul şi stăruinţa pr. Gheorghe Perian (senior) s-a ridicat între

anii 1913-1917, în vremuri deosebit de grele (primul război

mondial), o monumentală biserică din piatră şi cărămidă pe locul

vechii bisericuţe din lemn, care nu mai corespundea nevoilor

vremii. Pentru frumoasa lucrare înălţată spre slava lui Dumnezeu şi

spre folosul duhovnicesc al enoriaşilor, mitropolitul Nicolae Bălan

l-a distins cu rangul de protopop onorific, iar autorităţile laice

(Ministerul Cultelor) din aceea vreme l-au decorat cu Ordinul

„Răsplata Muncii”, osteneala lui şi jertfa şugăgenilor fiind elogiate

de presa vremii. 35 „Bun român, a făcut senzaţie la adunările

inaugurale cu prilejul –Unirii celei Mari–, acest preot mândru,

care apărea călare, îmbrăcat cu cojoc, cu căciulă pe cap, având

patrafir şi crucea în mână.”

În familia de prestigiu a acestui preot îşi petrece anii

copilăriei tânărul Gheorghe, care avea să moştenească nu numai

numele tatălui său, dar, mai târziu, şi vocaţia preoţiei vrednicului

său înaintaş. Având privilegiul să crească într-un mediu familial

35 Un ziar apărut la Orăştie, Foaia interesantă, nr. 13 din 15 martie1928, după ce

relatează că în Franţa există o familie cu 21 de fii şi fiice şi la noi sunt familii cu

mulţi membrii cum ar fi familia părintelui Gheorghe Perian din Şugag, „preot

despre care se poate spune că e cu adevărat după rânduiala lui Melchisedec, căci

aşa şi-a împlinit şi a grijit poporul, încât ar fi fericit neamul românesc să aibă tot

preoţi ca dânsul” după ce menţionează că acest preot a purtat de grijă în egală

măsură atât de biserică şi de păstoriţii săi cât şi de odraslele sale pe care le-a

instruit la înalte şcoli spre a da neamului cărturari care să ridice poporul din

întuneric şi ignoranţă.

„. . . familii ca ale părintelui Perian de la Şugag, rămân icoane de laudă pentru

preoţimea noastră bună, din a cărei rânduri face şi d-sa parte”.

55


sănătos din punct de vedere moral, se bucură de o copilărie fericită

alături de ceilalţi opt fraţi şi surori, unii dintre ei ajungând la

maturitate oameni cu înaltă pregătire profesională şi realizaţi în

viaţă:

Aurel a ajuns medic veterinar la Oraviţa;

Ana – învăţătoare în Braşov;

Ioan – medic uman în Oraviţa;

Liviu – decedat la vârsta de 14 ani;

Aurora – învăţătoare (decedată la 19 ani);

Elena – maestră în artizanatul lucrului de mână, în Deva;

Maria - maestră în artizanatul lucrului de mână, în

Craiova;

Silvia – contabilă în Sibiu.

Gheorghe urmează, în anii de formare intelectuală şi morală,

Şcoala primară din Şugag, cursurile liceale din Orăştie şi Oraviţa şi

apoi, între anii 1934-1938, Academia Teologică din Sibiu. După

terminarea Teologiei urmează cursurile Facultăţii de Drept, la care

renunţă după un an.

La 10 noiembrie 1940 se căsătoreşte cu Virginia Moisescu,

născută la 10 noiembrie 1918 în comuna Dobra, judeţul Hunedoara.

În toamna aceluiaşi an a fost hirotonit preot pe seama parohiei

Glod-Ghileşti, în jud. Hunedoara, unde a stat puţină vreme,

revenind în parohia natală şi slujind alături de tatăl său pe parcusul

câtorva ani, apoi titularizându-se ca preot paroh al Şugagului.

În plan familial, este dăruit de Dumnezeu cu opt copii (patru

fii şi patru fiice), din care astăzi sunt în viaţă doar şase:

Gheorghe-Liviu – pensionat, fost inspector în cadrul

Corpului de control financiar-contabil al Arhiepiscopiei

Alba Iulia;

Virginia-Agatha – pensionară, domiciliată în Şugag;

Ioan – tehnician principal al Filialei Electrocentrale

Sebeş, având un fiu medic stomatolog şi o fiică

profesoară;

56


Aurora-Valeria – asistentă medicală la Sebeş, având un

fiu inginer, controlor trafic aerian Aeroport Cluj Napoca;

Octavian-Aurel – medic veterinar, director la

Laboratorul Sanitar Veterinar Deva, cu o fiică studentă

la Medicină Veterinară şi un fiu student la Arhitectură;

Maria – bibliotecară în Şugag.

Părintele Ghiţă –cum îndeobşte era cunoscut pe Valea

Sebeşului– ca paroh al Şugagului a tins mereu spre înălţimile

rarefiate ale vocaţiei preoţeşti pe care în multe privinţe, regretatul

său tată le-a cucerit, fiind plin de energie şi cu multă dragoste faţă

de cei rânduiţi spre păstorire.

Odată la hramul bisericii din Şugag, la care a participat şi

mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, întrebat fiind de acesta:

„… dacă calcă pe urmele bătrânului său tată?”, părintele Ghiţă a

replicat: „Înalt Prea Sfinţite, pe urmele tatălui meu cred că nu am

să calc, dar pe lângă ale lui merg vitejeşte!”, impresionându-l pe

înaltul ierarh.

Dar, din păcate, vremurile acelea erau tulburi şi imprevizibile.

Regimul comunist ateu, de sorginte stalinistă, a vrut să înlăture fizic

sau să reducă cât mai mult la tăcere pe cei cu alte convingeri

politice, religioase, filosofice etc. şi care nu erau pe placul

stăpânitorilor vremelnici ai destinelor fiilor acestui neam.

Fiind denunţat de un oarecare „Iuda vânzătorul” şugăgean 36 ,

a fost arestat şi condamnat politic la 12 ani, cu sentinţa de „uneltire

împotriva statului”. Din 1959 până în 1964 îşi petrece nefericita-i

soartă la locurile de detenţie din Deva, Periprava, Grind – Delta

Dunării 37 , în condiţii inimaginabil de grele, în mizerie şi foamete,

36 Într-una din relatările personale făcute de părintele Ghiţă, povestea că cel care

l-a denunţat la miliţie, n-a putut muri până ce nu s-a dus şi l-a spovedit cel care

suferise ani grei de temniţă, şi care l-a dezlegat de chinul greu cu care-l pedepsise

Dumnezeu pentru fapta lui.

37 Unul dintre gardieni era din Şugag (de sus de pe deal) neajutându-l cu nimic pe

părintele, ba, mai mult, cerând comandantului să-l mute pe preot la altă

57


lipsit de libertate, suportând umilinţele şi batjocurile 38 gardienilor şi

suferind nespus de dorul celor de acasă. 39

După eliberarea din detenţie a funcţionat ca preot la Răhău,

iar după câteva luni este numit, prin transfer, paroh al Lazului şi al

filiei Dumbrava-Marga, rămânând în cele din urmă, slujitor al

altarului Bisericii din Laz. Aici a păstorit comunitatea

credincioşilor, cu care a legat trainice relaţii sufleteşti şi a fost

cunoscut de o mulţime de oameni de pe Valea Sebeşului şi nu

numai. Venea de la Şugag la Laz cu multă tragere de inimă de

fiecare dată când era nevoie, şi aici la Biserică, în duhul tainic al

rugăciunii, mijlocea cereri de ajutor către Dumnezeu, pentru toţi cei

aflaţi în nevoi şi încercări.

Fire comunicativă, cu o personalitate puternică şi o statură

care impunea respect, aşa a fost cunoscut de mulţi „popa Ghiţă”, al

cărui nume a intrat în legenda acestor locuri de vis, binecuvântate

de Dumnezeu, ale Văii Frumoasei. 40

închisoare, ca nu cumva să-i ceară vreo favoare, uitând binele făcut odinioară,

colectând bani în biserică pentru a-l ajuta în greutăţile vieţii.

38 Din mărturisirile celor rămaşi, am constatat cum deţinuţii erau scoşi în miez de

noapte (mai ales iarna desculţi în zăpadă) pentru a fi număraţi, nopţi şi zile au

dormit pe un bac, nevăzând numai apă, fiindu-le, pur şi simplu dor de uscat.

39 În urma arestării părintelui, familia a întâmpinat multe greutăţi: casa a fost

confiscată pe timpul detenţiei, abia după eliberare a fost retrocedată, preoteasa nu

avea serviciu, copiii neputând urma o şcoală superioară fiindu-le respinse

dosarele din motive politice.

40 La o nuntă care a avut loc la Oaşa, la vechea bisericuţă din lemn, părintele

Ghiţă, după oficierea slujbei religioase, la care a participat Mihail Sadoveanu,

Ionel Pop şi Ieronim Stoichiţă, a fost felicitat de marele scriitor care i-a spus:

„Părinte Ghiţă, ai vorbit foarte frumos; în trei cuvinte ai spus tot ce trebuie”.

Cu Sadoveanu s-a întâlnit de mai multe ori în mirifica natură a munţilor

Sebeşului, legându-i deopotrivă aceeaşi pasiune: pescuitul păstrăvilor din

învolburatele ape ale râului Sebeş, părintele Ghiţă fiind unul din personajele

cărţilor marelui povestitor. Ionel Pop în Addenda din Istorisiri din Ardeal de M.

Sadoveanu prezintă oameni de pe Valea Frumoasei prezenţi în paginile

sadoveniene. Astfel, Octavian Lazu din Ceasul păstrăvilor (volumul Valea

Frumoasei) e popa Perian din Şugag. „La Sfântă-Mărie-Mare era hramul

bisericuţei de la Branişte. Părintele lăsa locţiitor la biserica din sat şi venea cu

58


După cei 65 de ani, de viaţă activă, cu bunele şi relele prin

care a trecut, se retrage la pensie, la 1 aprilie 1978, din cauza

sănătăţii tot mai şubrezite de urmele anilor de detenţie.

S-a stins din viaţă la 28 iunie 1983, la rotunda vârstă de 70 de

ani, însoţit fiind, pe ultimul drum, de mulţimea credincioşilor din

Şugag şi Laz după slujba de prohodire săvârşită de un impresionant

sobor de preoţi în frunte cu episcopul de atunci al Alba Iuliei,

Emilian Birdaş.

Când paşii ne poartă pe lângă mormântul său, ne copleşeşte

încă amintirea lui. Şi, înfioraţi, parcă simţim că de acolo „de unde

nu este durere nici suspinare” veghează asupra celor pentru care s-a

dăruit.

plăcere să oficieze sutelor de oameni de la stâne, de la pădure, care se strângeau

la hram, şi apoi la „nedee” – petrecere muntenească.

Venea cu plăcere: o zi pescuind pe râu în sus, o zi la slujbă şi la masa de

hram, altă zi pescuind pe la Tărtărău, a patra coborând spre Şugag. Mai ales la

lipani ne întrecea pe toţi, cu „varga lui de alun” şi cu musculiţele făcute de el din

păr de măgar”. (Notiţe comentate şi scrise de Ionel Pop - scriitorul).

Într-o dimineaţă mergea la Tău, pentru a împărtăşi nişte bătrâni. S-a

întâlnit cu un om pe care l-a întrebat dacă a mai trecut cineva spre Tău. Acesta i-a

răspuns „că a mai văzut doi oameni şi un jinar”. Abia după ce a mai mers

părintele s-a întrebat: „oare, jinarul acela, n-a fost tot om?!“

59


PR. ILIE HAIDA

(1953 - )

Semnătura Pr. Haida Ilie

60


A

-ţi povesti viaţa, fie şi lapidar, cu propriile-ţi cuvinte, de

cele mai multe ori poate fi o încercare subiectivă şi chiar

temerară de a-ţi promova imaginea într-un mod cât mai

favorabil, diferit de ceea ce ar spune cineva „cu o străină gură” cu

„acea dreaptă socotinţă” „sine ira et studio” (fără mânie şi

părtinire). Şi pentru că, în afară de Dumnezeu, nimeni nu-ţi poate

cunoaşte întregul tău fir existenţial, cu frământările şi liniştirile, cu

urcuşurile şi coborâşurile, cu meandrele şi mersul lui rectiliniu,

deocamdată simt că tot eu voi fi acela care să încerc, cu acea

obiectivitate cât mai apropiată de adevăr, să-mi descriu trecutul

repede curgător al vieţii mele, la cei aproape 51 de ani care s-au

scurs în negurile trecutului.

Mi-a fost rânduit de Dumnezeu să vin pe lume la data de 18

aprilie 1953, în cătunul Tonea, aparţinător pe atunci comunei

Loman, alcătuit din câteva zeci de aşezări omeneşti, răzleţite pe

povârnişurile, mai mult abrupte decât line, ale dealurilor ce leagă

munţii Şurianului de şesul Sebeşului şi lunca Mureşului. Părinţii

mei, Ioan şi Elisabeta, alcătuiau o familie creştin-ortodoxă, fiind

agricultori cu gospodărie individuală, cu proprietate de condiţie

mijlocie, constând din terenuri arabile, fâneţe şi păşuni, animale,

pomi fructiferi ş. a. Tata era cantor la strana bisericii din Loman şi

de mic copil mă ducea cu el, în duminici şi sărbători, dis-dedimineaţă,

mergând pe jos şi uneori călare aproape trei ore ca să

ajungem la slujba Utreniei şi a Sf. Liturghii la biserica parohială

unde slujea cu blândeţe, părintele Grigorie Filimon. La Sfânta

Biserică din Loman, impunătoare ca o catedrală şi zvealtă ca o

corabie cu catarg înalt, am păşit alături de tata, cu sfială, către strana

cantorală pe la vârsta de opt-nouă ani, unde am deprins primele

elemente ale cântării bisericeşti, continuând să activez până-n

vremea studenţiei, inclusiv, la bunul mers al cântărilor liturgice din

acele vremi.

În familie am crescut alături de părinţi, fratele mai mic

(Constantin) şi bunicii din partea tatei (Constantin şi Salomia).

Copilăria, în pofida bucuriilor caracteristice acestei vârste, n-a fost

prea uşoară. Pe mama n-am văzut-o niciodată sănătoasă (suferea de

reumatism poliarticular acut), ba uneori starea sănătăţii se înrăutăţea

61


atât de mult încât cu toţi cei ai casei eram marcaţi sufleteşte destul

de profund. De la 30 până la cei 64 de ani (când s-a stins din viaţă)

şi-a purtat povara suferinţelor cu un stoicism vecin cu mucenicia.

Doar bietul tată, cu preţul unor cheltuieli enorme, raportate la

veniturile gospodăreşti, alerga de la un doctor la altul, de la un spital

la celălalt, în speranţa ameliorării şi alinării durerilor ei şi a aduce

un strop de fericire în familie. Era mânat de credinţa că Dumnezeu

în atotştiinţa Lui îi cunoaşte nevoile şi greutăţile vieţii… „în lume

necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,

33).

În pofida acestor evidente eşecuri în pariul luptei dintre binele

şi răul prin care viaţa fiecărui muritor îi este dat să treacă, părinţii

priveau spre noi, cei doi copii, ca spre o speranţă într-un viitor mai

bun cu deschideri spre perspectivele realizării pe un plan superior a

fiecăruia dintre noi.

Pe mine au hotărât să mă dea la şcoală, idee ce nu concorda

deloc cu mentalităţile comunităţii locale din acele vremuri, care

socotea că numai cei ce n-au cu ce ţine copiii îi dădeau mai departe

să studieze ştiinţa cărţii. Ceea ce nici pe departe nu era cazul cu

familia părinţilor mei.

Primele patru clase primare le-am făcut la şcoala din cătunul

Tonea unde am avut ca prim dascăl pe Vasile Stancu din Loman şi

în clasa a IV-a pe Ana Cetină din Pianu de Sus, urmând, restul

anilor de şcoală primară la Loman, până în 1968. Cunoştiţele

generale acumulate, in această perioadă, s-au datorat profesorilor cu

temeinică pregătire didactică (Dumitru, Olimpia, Constantin

Păunescu, Ilie Stancu, Petru Filimon ş. a.) pe care-i port în suflet cu

tot respectul şi recunoştinţa. În acelaşi an am fost admis la Liceul de

Cultură Generală din Sebeş şi pe parcursul celor patru ani, ca elev al

secţiei umaniste, m-am format sub îndrumarea unor profesori cu

înalte calităţi moral-pedagogice. Încă elev fiind, prin clasele a X-a,

am simţit vocaţia pregătirii pentru slujirea preoţească, ceea ce, însă

nu prea dădea bine cu pretenţiile la modă din acea vreme. Lucrul

acesta se ştia, pentru că între colegi se discuta profilul vocaţional pe

care intenţiona fiecare să-l urmeze în perspectiva imediată. Totuşi

şcoala teologică era privită, şi atunci, ca una dintre cele mai bune

62


instituţii de pregătire şi formare a celor ce-i treceau, timp de patru

ani, pragul. Nu întâmplător doi dintre colegii mei de clasă au urmat

şi ei cursurile aceleiaşi facultăţi şi astăzi părintele Ioan Mirca este

preot în Sebeşel, iar părintele Ghiţă Opriţa este preot în Sebeş.

Proaspăt absolvent, cu diplomă de bacalaureat (ceea ce nu era

puţin lucru în acea vreme), am dat examen, în toamna anului 1972,

la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, fiind admis,

după ce frecventasem două săptămâni, în cadrul Institutului, nişte

cursuri de familiarizare cu limba greacă, condiţie necesară de

primire la examenul de admitere. Odată intrat în această înaltă

şcoală teologică, parcă intrasem într-o altă lume. Părinţii profesori

purtau permanent reverenzi; pe holurile şi în sălile de cursuri nu mai

vedeam afişate cu litere mari, fragmente din discursurile ceauşiste -

în vogă la acea vreme - ci icoane cu chipul Mântuitorului şi ale

Sfinţilor Apostoli; programul de predare şi studiu era cu totul altul

şi în plus aveam şi un program duhovnicesc, ceea ce parcă mă făcea

să mă simt într-un firesc al vieţii, de care nu prea avusesem parte

până atunci.

Cursurile părinţilor profesori erau o adevărată desfătare de

care şi azi mi-aduc aminte cu destulă nostalgie. Părintelui Ică,

profesorul de dogmatică, un intelectual rasat, coborât între noi parcă

din cele mai înalte sfere ale cunoaşterii teologice, şi nu numai, îi

admiram stilul de predare dinamic, vioi, care te ţinea conectat la o

tensiune maximă şi parcă ai fi vrut să notezi tot ce transmitea

studenţilor, inclusiv gestica şi intonaţiile, devenite proverbiale

printre noi. Părintele Grigorie Marcu ne preda studiul Noului

Testament într-un stil propriu, elegant academic, concis. Părinţii

profesori Teodor Bodogae, Dumitru Călugăru şi Constantin Voicu

pe lângă prelegerile interesante de la orele de curs erau şi nişte

oameni înzestraţi cu o bunătate sufletească de adevăraţi părinţi şi

pedagogi creştini. Şirul făclierilor şcolii teologice sibiene, care neau

modelat şi cizelat sufletele şi ne-au hrănit minţile cu hrana atâtor

cunoştinţe, ar putea continua, căci fiecare a lăsat asupra noastră

amprenta personalităţii proprii, trezind şi amplificând în noi, într-un

fel sau altul, dorul după Absolut. Ei ne-au învăţat să devenim,

„lumina lumii şi sarea pământului”, slujitori ai Lui Hristos şi

63


semenilor, mesageri şi propovăduitori ai Evangheliei prin cuvânt şi

faptă, sfinţitori şi călăuze spre limanul mântuirii, prin harul preoţiei,

ai turmei duhovniceşti încredinţate spre păstorire.

Parcurgând cei patru ani de studii teologice şi luându-mi

licenţa în vara anului 1976 cu o lucrare de diplomă în domeniul

Omileticii, urma o altă etapă a vieţii, aceea a căsătoriei şi hirotoniei

pentru numirea şi instalarea ca preot într-o parohie rămasă vacantă.

În vara anului 1977 m-am căsătorit cu tânăra învăţătoare

(absolventă a Liceului Pedagogic – Deva, promoţia 1973) Elena

Bodea din Săsciori, la domiciliul căreia m-am stabilit, pentru ca în

primăvara anului următor, vacantându-se parohia Laz, prin

pensionarea părintelui Gheorghe Perian, să fiu numit cu data de 1

mai în această parohie, iar în 11 iunie să fiu instalat ca preot paroh.

Fusesem hirotonit ca diacon la Târgu-Mureş şi ca preot la Schitul

Afteia din Dealul Cioarei (la praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi

Elena) de către episcopul de atunci – Emilian Birdaş. Soţia este

învăţătoare la Şcoala cu clasele I – VIII Săsciori, iar eu preot paroh

în Parohia Laz, având o vechime în activitatea preoţească de 26 de

ani.

Familia mi-a fost binecuvântată cu doi copii: fiica Elena-

Gabriela fiind licenţiată a Facultăţii de Geografia Turismului din

Sibiu a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” - Bucureşti, iar

fiul – Ilie-Isidor, student în anul III la Facultatea de Inginerie

Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor din cadrul Universităţii

„Transilvania” din Braşov.

„ Din câte-au fost,

Acum, cam tot se ştie.

Dar numai Dumnezeu va şti,

Din câte-o să mai fie”.

64


Pr. Ilie Haida împreună cu familia

65


VIAŢA RELIGIOASĂ A LAZULUI

L

ocuitorii acestui sat pe lângă faptul că au fost buni cetăţeni ei

au întrunit şi calităţile unor fii credincioşi ai bisericii noastre

ortodoxe. Asemenea comunei din care face parte, Lazul a

fost şi este un sat ortodox.

Potrivit conscripţiei lui Inochentie Micu Klein, în 1733, aici

exista o comunitate de 165 de suflete uniţi; satul avea biserică dar

nu avea preot. În rapoartele Protopopiatelor Conscripţiei Klein se

menţionează că cei patru preoţi din Săsciori vor sluji şi aici de

îndată ce biserica va fi reparată. 41

În 1755, în Conscripţia Petru Pavel Aron, se consemnează

existenţa în Laz a 250 de suflete, a unei biserici şi a unui preot. 42

În urma presiunilor brutale venite, din ordinul Curţii de la

Viena în deplin acord şi conlucrare cu autorităţile ecleziale, loiale

scaunului pontif de la Roma şi prin zelul ducerii lor la îndeplinire

exercitat de forţele imperiale, românii ortodocşi din Ardeal au

rezistat tuturor potrivniciilor, de a-şi schimba legea străbună de

dragul unor privilegii şi înlesniri înşelătoare. Este evidentă

statornicia în credinţă a „neuniţilor” sau „schismaticilor” – cum li

se spunea ortodocşilor din Transilvania – în faţa tunurilor

generalului Bucow, care a ars şi a dărâmat peste 150 de locaşuri

41 Şematismul venerabilului cler al Episcopiei Greco-catolice a Blajului, pe anul

1900, pag. 538

42 Nicolae Josan, Gheorghe Fleşer, Ana Dumitrean - Oameni şi fapte din trecutul

judeţului Alba. În memoria urmaşilor, Bibliotheca Musei Apulensis, III, Alba

Iulia, 1996, pag. 76

66


mănăstireşti şi bisericeşti ortodoxe. Preoţi şi oameni simpli nu au

acceptat sub nici o formă să se plece abuzurilor venite de la uniaţi.

Este demn de menţionat cazul lui Ioan, popa din Răchita, care este

prins în Sibiu, în ziua de Ispas, 1754, şi este ţinut acolo în

închisoare „pentru că nu se pleacă sub uniaţie”. I-au mai luat de

acasă ca „pradă”, „2 boi şi un cal. După aceea au venit popii cei

uniţi cu porunca Dăianului de i-au luat 4 boi învăţaţi şi 3 neînvăţaţi

şi 5 vaci şi 3 viţăi şi lângă acestea au luat tot atunci şi 4 cai şi 20 de

oi şi 4 stupi şi 3 cară de vin şi 2 porci şi după aceea au prins

preoteasa şi fiind grea au dus-o la Sassebeş şi au ţinut-o în

prinsoare 2 săptămâni şi rugându-se de ei s-o sloboadă din

prinsoare au cheltuit 15 florini”. 43 Preotul din Răchita mai era încă

în închisoare, când erau menţionate cele mai de sus, în 15 aprilie

1755.

În faţa acestor realităţi, nici lăzorenilor nu le va fi fost prea

bine în faţa ofensivei trecerii forţate la o altă credinţă străină

vechilor rânduieli moştenite din străbuni.

Alături de celelalte sate din împrejurimile scaunului

Sebeşului, Lazul este menţionat în „Cartea varmeghiei Bălgradului

pentru năcazurile ce le-au suferit Românii ortodocşi” cu

următoarele referiri:

„Noi Lazurenii dăm iscălituri din varmeghia Bălgradului

mitropolitului din Carloviţ etc. , eu birăul Ioan Mariul, (n. a.

probabil Morariu) al doilea Coman Faurul, al treilea Mărian

Breazul şi pentru prada ce s-a făcut în satul acesta pentru lege, 70

de ferii de vin la şpanul din Şard şi au prins pe birăul din satul

acesta Lazuri şi l-au dus la Uioara şi abia a scăpat cu 8 florini.

Anii Domnului 1748.” 44

43 Silviu Dragomir - Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I,

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pag. 492

44 idem, pag 493

67


*

Plângerea Românilor ortodocşi din Ardeal către

mitropolitul sârbesc, împotriva prigonirilor, la care erau supuşi,

din cauza unirii

„Întru Hristos sfinţit mitropolit al Carloviţului şi arhiepiscop

a tot norodul sârbesc şi românesc, a bisericii răsăritului, legii

greceşti, celui ce se află întru stăpâniile cesarăi-crăieşti măriri şi

amândouăra cesară crăieşti măriri tainic sfătuitor, Domnul Pavel

Nenadovici al nostru preamilostiv patron şi făcător de bine…

De aceasta jeluim şi plângem nou Românii, care ne aflăm în

Ardeal şi ne trudim să ţinem legea răsăritului şi de atâtea pedepse

nu ştim ce să mai facem, care dintr-însele vom şi mai iscăli, toate

nu le putem iscăli, nici nu putem să înştiinţăm, că într-acest an

anume la Dumineca Floriilor în Săsciori anume noaptea spre luni

la miezul nopţii a mânat fibirău din Vinţ ca la douăzeci de unguri şi

a lovit înainte de Sebişel şi a legat straja, care străjuieşte marginea

satului ca să ni dea ştire şi a mers la popa cel neunit şi nu l-a putut

găsi să-l prindă şi a luat ce au găsit la casă tot şaptezeci şi patru de

vedre de vin şi doi boi şi două lăzi cu haine cât a lăsat numai

pereţii şi a mers la Săsciori că-s satele aproape şi iară a legat

straja din marginea satului ca să nu facă înştiinţare şi a mers la un

popă neunit şi nu l-a găsit acasă şi la prădat că a luat 100 de vedre

de vin şi ce-a găsit tot şi a mers la alţi doi popi neuniţi amândoi

fiind într-o curte şi i-a găsit în căsi şi i-a legat şi i-a bătut şi le-a

spart cameniţele şi i-a bătut de moarte în căsi pe ei şi pe femei şi i-a

tras de păr şi i-a târât pe pântece după ei pe uliţă până la casa

birăului şi -ia legat cu mâinile în spate de a fost pleznind, ci nu le-a

fost destul cu atâta, ci i-a tot bătut şi legaţi. Ci ei văzând că-i tot bat

a strigat tulvai pe sat, şi oamenii s-au adunat iară ungurii văzând

că se adună oamenii, au dat foc asupra oamenilor şi a strigat

solgăbirăul üsd el şi a început a da cu băltace şi cu chilome în

oameni, oamenii văzând că dau în ei au luat pietrii şi au zvârlit

asupra lor şi le-a spart capul la doi dintre ei şi au fugit şi ne-a

lăsat. Şi feciorii popilor celor uniţi au îmbrăcat haine vinete şi s-au

amestecat cu ei, după aceea s-au dus oameni la solgăbirău de a

68


făcut pace, să-i dea 50 de florini, după aceea a venit fibirăul cu

vreo 60 de unguri şi a căzut în două zile şi le-a dat voie de au

mâncat şi au băut cât le-a fost voie, după aceeea a trimis fibirău de

a mai sculat ca la patru cinci sute de oameni şi venind aceia pe

acele două sate a legat şapte oameni din Săsciori şi cinci din

Sebişel şi i-a băgat pe toţi în pete şi în cătuşi şi trimiţându-i la

temniţă în Uioara s-a întâlnit cu mulţime de oameni şi s-a întors

îndărăpt şi iară a mai trimis vreo 60 de oameni pe cele două sate şi

o zi şi o noapte de au mâncat şi beut şi iar a mai trimis 36 de nemţi

în Vinerea Paştilor şi au făcut pe oameni cu sila de au luat paşti de

la popii cei uniaţi şi cu puştile au stat după ei şi a şezut până marţi

şi cere fibirăul gloabă multă de la oameni…” 45

Când nu s-a mai putut utiliza forţa brutală, s-a trecut la

constrângeri de ordin moral.

Împărăteasa Maria Tereza hotărăşte înaintea anului 1760 ca,

în schimbul toleranţei religioase a românilor ortodocşi din

Transilvania, aceştia trebuind să restituie bisericile lor preoţilor

uniţi. În acest sens adaugă că episcopul ortodox, care va veni în

Ardeal, nu va obţine jurisdicţia decât peste acei ce s-au supus şi au

îndeplinit condiţiile autorităţii imperiale. Această hotărâre ia forma

unui act decizional printr-o Proclamaţie emisă la 21 martie 1760,

conform căruia un număr de 158 de comune, între care este

menţionată şi comuna Laz, vor renunţa la propriile locaşuri de

închinare. Dacă s-ar fi dus la îndeplinire această hotărâre, românii

neuniţi, n-ar mai fi rămas cu nici o biserică ortodoxă. Dar în ziua

publicării acestei Proclamaţii, flăcările revoluţiei religioase

încingeau dinspre vest orizontul Ardealului, astfel încât dispoziţiile

date nu au mai servit la nimic. 46

Conscripţia administraţiei austriece din anii 1760-1762,

menţionează în Laz un preot şi 66 de familii de „nonuniţi” la

45 idem, pag. 506-507

46 idem, vol. II, pag. 136- 137

69


1760, 47 iar în Statistica preoţilor neuniţi din Marele Principat al

Transilvaniei din anul 1767 este menţionat în Laz preotul Ioan

Renghe, născut în Căpâlna. 48

În urma mişcărilor ţărăneşti de protest, conduse de cuviosul

Sofronie de la Cioara, prin care se cerea, printre altele, şi dreptul la

libera exprimare a credinţei ortodoxe, Lazul alături de celelalte

localităţi de pe Valea Sebeşului, revin la credinţa ortodoxă.

(conform Statisticii demografice de la 1857 toţi cei 629 de locuitori

sunt greco-orientali.) 49

În 1805, într-o Conscripţie a Episcopiei Ortodoxe a

Transilvaniei este amintită existenţa unei biserici, păstorită din 1795

de Ieremia Breaz, parohie cu „80 de capi de familii”. In 1831

biserica din Laz este din nou amintită ca biserică ortodoxă.

Conform cu cele menţionate anterior, Lazul a avut locaş de

închinăciune încă înainte de ridicarea actualei biserici la 1836 şi

după tradiţie, vechea bisericuţă din lemn ar fi fost în cimitirul actual

al satului, realitate dovedită de existenţa unor blocuri din piatră

găsite în pământ, cu ocazia săpării diferitelor morminte, de-a lungul

vremii şi care ar fi putut face parte din temelia aşezământului sfânt.

Adevărul despre existenţa bisericii vechi în cimitir se bazează şi pe

tradiţia multiseculară a credincioşilor ortodocşi de a-şi avea

mormintele în jurul bisericii. Alte locuri nu sunt pomenite de nici un

izvor informativ că ar fi existat vreun lăcaş de închinare.

La 1831 sunt 269 de suflete iar în 1854, 544. In a doua

jumătate a sec. XIX-lea sporul demografic continuă. În 1857 sunt

menţionate 132 de case locuite doar de greco-orientali în număr de

629. La 1900 numărul locuitorilor ajunge la 669. În Statistica

românilor din Ardeal a administraţiei austriece, din 1861-1862, în



Iulia, 1996, pag. 89

48 Episcopul Dionisie Novacovici - Conscripţia clerului ortodox din Transilvania

din 1767, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1981, pag. 567



Iulia, 1996, pag. 153

70


Laz este menţionat un preot unit şi trei familii unite, alături de care

se aflau un preot neunit şi 66 (?) de familii neunite.

Biserica din Laz aparţinea neuniţilor (adică ortodocşilor)

împreună cu casa parohială.

În secolul al XIX-lea comunitatea era departe de a fi

înfloritoare. Situaţia este reflectată de preotul satului, într-o

scrisoare din 1837, adresată părintelui Isac(?). Preotul din sat – Ioan

Breaz – cerea bani pentru biserica ridicată „cu sacrificii foarte mari,

pe datorie”. Zidirea ei era necesară pentru că cea veche era „foarte

slabă şi huluită cât de’be stă în loc, fiind de toate părţile răzimată”.

Ridicarea bisericii s-a făcut „fără nici un venit, măcar nici de un

kreiţar”, dar din „vecinatele sate” „au venit cu bani, cu lemne şi cu

carăle, neavând noi nici un caru în sat”. Singura avere a bisericii

erau viile, dar recoltele slabe din ultimii trei ani nu au putut

recupera cheltuielile şi datoria s-a ridicat la opt sute de zloţi.

Biserica avea nevoie de un ctitor şi numele său, dacă părintele Isac

l-ar fi găsit, urma să fie pomenit la Sfânta Proscomidie. Din lipsa

altor informaţii, nu ştim exact cum s-au achitat datoriile acumulate

prin ridicarea bisericii.

Pisanie de la 1856

pe uşa diaconească miazăzi

Nici realizarea picturii nu a fost mai

uşoară. Urmaşul preotului Ioan Breaz, fiul

acestuia, cu acelaşi nume, a avut şi el

probleme. Într-o pisanie aflată în altarul

bisericii din Laz, zugravul Ioan Morariu,

unul din ucenicii zugravilor Poienarilor,

întemeietorii centrului de pictură pe sticlă a

icoanelor de la Laz, precizează: „Supt

stăpânirea prea înălţatului împărat al

Austriei Francisc Iosif Krai, fiind arhiereu

Excelenţia Sa D. D. Andrei Baron de

Şaguna, iar protopop reverendisimul domn

Ioan Ţipeiu şi fiind parohul comunei, Ioan

Breaz (junior). Însă începutul acestui lucru

s-a făcut fiind încă în viaţă vrednicul de

71


pomenire răposatul preot Ioan Breaz (senior). Aceasta tâmplă săi

fie spre aducere aminte ca acest părinte prin râvna ce avea către

împodobirea Sfintei Bisearici numai prin îndemnarea dânsului s-au

pus în lucrare pe lângă toată intriga comunală acest laborament.

Asemene şi laborantul pe lăngă multă dezonoarea dânsului

din partia comunei în timpul aceştia lucrări, voind ca de pomenire

acest lucru fiind din Laz (Ioan Morariu Pictor, octombrie, 1856)”.

Probabil localnicii ar fi preferat un artist străin, ce ar fi dat o

mai mare autoritate picturii şi nu unul ridicat din rândurile lor, deşi

acesta făcuse la Viena cursuri de iniţiere în arta picturală. De la el

ne-a rămas un tablou înfăţişându-l pe părintele Ioan Breaz (senior)

cu chipul său venerabil ca al unui profet şi tot de la el au rămas două

rânduri de icoane împărăteşti pictate pe lemn de un rafinament

aparte, la care şi azi credincioşii se închină cu evlavie.

În pofida multor greutăţi şi piedici, totuşi Biserica aşezată în

mijlocul satului a putut fi târnosită de către episcopul Vasile

Moga în anul 1838, (vezi Telegraful român, nr. 68-69/23

sept.1927) de numele preotului Ioan Breazu (senior) legându-se

marea realizare a ridicării acestui lăcaş de închinare care, de

aproape 170 de ani, constituie Sionul vieţii spirituale a lăzorenilor

de ieri şi de astăzi.

Pentru biserica din Laz timpuri mai favorabile vin abia pe la

începutul secolului al XX-lea. Pe coperta Protocolului Parohial din

1903-1960 se păstrează o însemnare a preotului Ioan Mihu, un „bun

nepot al vrednicului paroh Ioan Breaz”. Conform acestei

însemnări, „la anul Domnului 1905, cu 1 august urmând subscrisul

ca paroh ales şi întărit din partea Venerabilului Consistoriu, cea

dintîiu dorinţă a mia a fost a se contribui cu fapta şi cu cuventul la

înfrumuseţarea casei Domnului şi anume am continuat lucrările

începute la 1853 – adică am angajat pe pictorul Hinţescu şi după

curăţirea picturii fruntariului frumos am continuat cu pictura

cupolelor fără speţe din vistieria bisericii – ci numai din contribuiri

benevole”. Tot „prin contribuiri benevole”, în 1906, vrednicul

preot a mai adăugat două clopote, la preţul de 1800 de coroane.

Aspectul bisericii s-a putut îmbunătăţi datorită faptului că „anul

1906 a fost mănos în bucate şi vin – preţul grâului fiind de 2

72


coroane. 10 fil. Cucuruzul ferdele 1 cor. 20 fil. , vinul 2 cor. vadra

er prin decembrie a crescut preţul vinului vadra la 2 cor. 80 fileri –

fiindcă în alte părţi a fost înainte de cules un frig încât a îngheţat

strugurii şi au fost vinul mai slab, - er la Laz au fost scutiţi de

îngheţi”.

Reabilitarea şi înfrumuseţarea lăcaşului sfânt al bisericii din

Laz a continuat şi sub păstorirea preoţilor care au urmat de-a lungul

vremii, cum ar fi preotul Partenie Colhon, care a cumpărat în anul

1923 şi respectiv în 1926 clopotul mic şi cel mijlociu, întrucât

bisericii i-au fost luate în timpul primului război mondial clopotele

şi rămânând doar cu cel mare. 50

În această perioadă, prin cheltuiala credincioşilor lăzoreni

veniţi din America, s-a cumpărat un orologiu care a fost instalat în

turnul Bisericii în stare de funcţionalitate până în zilele noastre.

În anul 1921, printr-un Ordin circular emis de Ministerul

cultelor, condus de Octavian Goga, se cerea din partea preoţilor să

completeze un chestionar cât mai exact privitor la starea fiecărei

parohii, pentru a se cunoaşte problemele de la faţa locului şi a se

50 Inscripţiile de pe clopotele bisericii sunt turnate şi scoase în relief, după cum

urmează:

Inscripţia de pe clopotul mare: „Întru mărirea şi lauda Lui Dumnezeu s-a

ridicat acest clopot mare odată cu cel mic, prin creştinii noştri, din comuna

noastră bisericească Laz, în anul Domnului 1906, fiind împărat şi rege Francisc

Iosif I.

Metropolit al Bisericii Ort. Rom. Din Ungaria şi Transilvania Ioan

Meţian, protoprezbiter Sergiu Medean, paroh Ioan Mihu.

Turnat de Antoniu Novotny în Timişoara n. 2476”.

Însemnare pe marginea buzei clopotului: „Invenţiunea lui Antoniu

Novotny”

Inscripţia de pe clopotul mijlociu: „Cumpăratu-s-a acest clopot cu

ajutorul Lui Dumnezeu de Parohia Laz cu suma de 41. 500 lei, din care sumă

parohienii au dat 31. 500 lei, Jon J. Moga şi Maria din Căpâlna 10. 000 lei.

Preot fiind Parteniu Colhon şi epitropi Pavel Cătană şi Cleonic Breaz,

anul 1926. ”

Pe partea opusă a clopotului: „Turnat de Oscar K. Klein în Cugir”.

Inscripţia de pe clopotul mic: „Procurat cu jertfa credincioşilor din Laz

aflători în America şi acasă la anul 1923, fiind preot Partenie Colhon”.

Pe partea opusă a clopotului: „Farroagricola Sibiu”

73


putea întreprinde „măsuri în direcţia culturii sufleteşti, tipărind

Biblia în ediţie populară, precum şi broşuri cu conţinut religios

moral, traduceri şi lucrări originale, pe care să le pună la

îndemâna tuturor spre a înlătura acţiunea nenorocită a scrierilor

imorale, care corup în special tineretul”. Răspunsul preoţilor la

chestionar era, în esenţă, o mică monografie, care să schiţeze în linii

generale viaţa fiecărei parohii.

Demn de menţionat şi de luat în seamă este „Chestionarul

pentru parohia Laz din comuna Laz, judeţul Sibiu” cu 12 puncte,

completat cu răspunsurile preotului paroh, de atunci, Partenie

Colhon.

1. Compunerea parohiei

În comuna Laz avem o singură parohie curat ortodoxă

română cu o biserică cu hramul Adormirea Maicii D-lui.

2. Însemnări privitoare la istoricul parochiei

Date absolut precise cu privire la împrejurările în care s-a

înfiinţat parohia nu avem. Atât e sigur că e de provenienţă foarte

veche, deoarece atât de partea de apus cât şi de partea de răsărit a

parohiei sunt două cetăţi de provenienţă dacoromană faţă în faţă

una de zid nou vărsat pe peatră iar cealaltă de lemn, a căror urme

se văd şi acum şi care dovedesc că a trebuit să fie locuite aceste

locuri de oameni la mai răzleţi aşezaţi iar mai târziu organisaţi în

sat compact.

3. Descrierea geografică a parohiei

Parohia e situată pe o suprafaţă de (spaţiu necompletat de

preot) strângeni pătraţi (încongiurată de dealuri stâncoase) pe

malul drept şi stâng al „Râul Morilor” iar astăzi numit „Râul

Şesului” încongiurată de dealuri puţin împădurite, în vecinătatea

comunei Săsciori, Loman, Căpâlna, şi Deal. Distanţa de la calea

ferată Sebeşul - săsesc e de 11 km, pe un drum bine îngrijit de judeţ,

care triace prin comunele Petrifălău, Sibişel, Săsciori (unde este

poştă şi telefon la o distanţă de (1) km.)

74


4. Bisericile din parohie

În timpuri străvechi a ecsistat biserica cea veche de lemn

înaintei a cărui urme de present nu se mai văd. La anul 1836 prin

stăruinţa vrednicului paroh Ioan Breazu – care a oferit grădina

proprie, a ridicat noua biserică de cărămidă din mijloace proprii

(urmează două cuvinte care nu se pot citi, foaia fiind pătată pe colţul

de jos cu cerneală neagră).

Forma ca atare stilul bizantin cu cel gotic să combină.

Zugrăvită a fost la anul 1854 prin pictorul Ioan Morariu de origine

de aici. Reparaţiuni mai mari nu s-au făcut până acum decât la

1892 a fost legată cu fier cu cheltuiala parohienilor.

5. Averea parohiilor şi bisericilor

a). Averea imobilă

Biserica casă parohială nu are, are un local clădit la 1908

pentru şcoală. Alte localuri nu are.

Terenuri. Sesie parohială nu are decât un fânaţ, pe un vârf de

deal numit „Cărbunaş” de 496 stângeni pătraţi.

Biserica are un teren stâncos aproape neîmpădurit de 52 jug.

1130 stângeni pătraţi întabulat ca proprietate a bisericii de la

comună, care însă nu aduce nici un venit bisericii.

b). Averea mobilă

Biserica – capitalul în numărare bani gata – cu sfârşitul

anului 1920 are 1289 lei 40 bani; în efecte obligaţiuni de stat 1250

la împrumutul Ardealului şi 250 lei împrumutul al VII-lea de stat

ungur.

Biserica mai administrează nişte fundaţiuni cu scopuri

bisericeşti şi culturale şi anume: I. Fundaţiunea parohianului Ioan

Cucuianu şi Irina, ptru slugitori şi trebuinţele de reparare a

bisericii de 1000 lei. II. Fundaţiunea Ioan Cucuianu şi Irina, ptru

remunerarea copiilor distinşi în studii şi buni în moravuri de la

şcoală de 1000 lei. III. Fundaţiunea Mihăilă Miti şi Domnica ptru

înfrumoseţarea bisericii de 1500 lei.

Toate aceste fonduri sunt depuse la banca „Sebeşana” în

Sebeşul-săsesc parte cu libele, parte în acţii, tot dela acea bancă.

75


6. Enoriaşii

Parohia constă din 171 de familii şi 750 de suflete de

confesiune ortodoxă. Ale confesiuni nu sunt în comună.

7. Mişcarea economică din parohie

Ocupaţiunea principală a credincioşilor este vieritul pe care-l

cultivă cu multă pricepere. Se mai ocupă în mai (pată de cerneală)

espoatarea de păduri ca zilieri la intreprinderile statului şi a

diferitelor societăţi.

Cu industria şi comerciu de present în număr foarte redus se

ocupă. Industria casnică o cultivă cu gust rafinat. În anul acestsa a

luat fiinţă cooperativa „Lăzoreanul” cu o 100 membrii cu un

capital societar de 10. 000 lei de scop aprovizionare, desfacere şi

orice întreprindere industrială şi comercială. Conducători ai

acestei cooperative este preotul Partenie Colhon, secretarul com.

Ioan Florean, înv. Aron Râurean, primarul Ioan Ilie Colhon,

Eftimie Morariu, Cleonic Breaz, Ioan Arsân, Pavel Rodean, Vasile

Faur şi Ioan Eft. Cucuian. Preotul are un rol conducător şi de

iniţiativă în viaţa canonică a parohiei.

8. Mişcarea culturală în parohie

Parohia are o şcoală confesională ortodoxă rom. (local

proprietatea bisericii) cu două posturi didactice, care mulţumită

zelului cu care se lucrează a contribuit mult la progresul cultural

economic social şi la stârpirea analfabetismului din comună.

Avem o bibliotecă parohială, cercetată destul de mulţămitor,

care însă din lipsă de mijloace nu poate fi îmbogăţită cu cărţi nouă.

În parohie funcţionează o societate culturală, aşa numita

„Casa Culturală” unde se citesc ziare şi cărţi bune din bibliotecă.

Lipsa de local potrivit şi mijloace băneşti împedică întrucâtva

scopul frumos ce ar trebui să realizeze această casă între

credincioşi.

76


9. Vieaţa morală şi socială în parohie

Războiul mondial ca pretutindeni a produs şi la credincioşii

parohiei acesteia un desechilibru sufletesc în privinţa moravurilor

la popor dela feri flecăreţi iute se ceartă, dar iute se împacă.

Procesele după putinţă le evită. Viaţa conjugală cu puţinele

escepţiuni este relativ bună faţă de alte parohii. Sunt iubitori de

muncă şi puţin cheltuitori în lucruri netrebnice. Au dragoste faţă de

biserică unde după putinţă să dau învăţături ptru. viaţă, care în

mare parte contribuie la îndreptarea moravurilor. Medici la cazuri

de boală îi cercetează. Sănătatea publică însă lasă mult de dorit din

causa sărăciei.

Beuturile spirtoase afară deunele escepţiuni le folosesc în

mod cumpătat. Secte religioase în parohie nu s-a ivit. Conştiinţa

naţională din ce în ce prinde a se manifesta prin introducerea şi

recomandarea ziarelor bune printre parohienii din partea factorilor

conducători. Atitudinea parohienilor faţă de curentele noi sociale

ca socialismul, internaţionalismul şi comunismul pănă acum este

reservată. Însă dacă factori conducători ai ţării nu vor grăbi cu

reformele cerute de timp ptru îmbunătăţirea stării sociale

economice a poporenilor atunci va fi foarte greu de a-i ţinea

departe de curente dujmane ordinii şi muncii cinstite.

10. Factorii conducători ai parohiei

În fruntea parohiei stă preotul cu 10 membrii comitetul

parohial compus din cei mai vrednici credincioşi şi anume: Ioan

Floreanu secretar com. , Aron Râureanu înv. , Ioan Av. Cucuian,

Ioan Faur, Ioan Eft. Cucuian, Ioan Ilie Colhon primar, Mihăilă

Miti, Vasile Breaz, Nicolae Simtea, Simion Popiuc. Acest comitet se

îngrijeşte de afacerile externe ale bisericii.

11. Personalul parohiei

a). Preotul parohiei este Partenie Colhon, născut în parohia

Laz anul 1890 Aprilie 6 căsătorit la anul 1915 Noiembrie 14 cu Ana

Laşiţă. Am absolvit opt clase medii, maturitare şi trei ani la

Seminarul Teologic, Andreian Sibiu. Atestatu de calificaţiune

preoţească cu foarte bine e dat de Preavener. Consistor

77


Arhidiecezan Nr. 10596 Bis. La 2 Septembrie 1914. Activitatea

pastorală şi-a început-o la 1 Ianuarie 1916 cu (două cuvinte

nelizibile) unor obiceiuri rele cu rezultat satisfăcător. Recompensat

ptru alte servicii n-a fost, pedepsit n-a fost.

b). Căntăreţi, patraclisieri şi epitropii.

Cântăreţi sunt următorii: Învăţătorul Aron Râurean, Ilie

Onica, Ioan Av. Cucuian, Dumitru Morariu, Ioan Eftim. Cucuian.

Paraclisieru. Nicolae V. Breazu, iar epitropii Pavel Cătană şi

Cleonic Breaz. Cântăreţii sunt fără diplome or învăţat cântările şi

tipicul de cântăreţii mai bătrâni şi de la preoţi.

12. Bibliografia privitoare la parohie

„Să vorbeşte de parohie în „Documente istorice” de Dl.

Silviu Dragomir în lupta pentru unire şi în Monografia com. Răhău

de N. Cărpinişan descălecarea unei familii preoţeşti.” 51

Într-un raport care răspundea la un alt Chestionar emis de

Consistoriul Arhiepiscopesc Sibiu cu nr. 4723/1928 preotul Partenie

Colhon menţionează şi alte aspecte cu privire la parohia Laz. El

consemnează că de când păstoreşte în parohie a întreprins

următoarele lucrări: „Am reparat biserica, am procurat clopote, am

organizat diferite societăţi ca: Societatea Tinerimii – Sf. Gheorghe,

Casă Culturală, Reuniune de femei, am înmulţit averea bisericii, pe

lângă predică la diferite ocaziuni am lucrat mai multe conferinţă

pentru popor precum şi ptru despărţământul clerului”. După ce

menţionează că Ioan Eftimie Cucuian era cântăreţ prim la strana

cantorală, mai relatează în continuare următoarele: numărul

ortodocşilor este de 765 suflete, biserica din piatră şi cărămidă a

fost construită cu ajutorul enoriaşilor sub păstorirea pr. Ioan Breazu

în 1836, a fost legată în fier la 1891, au fost reparate ferestrele,

zugrăvită în interior şi exterior în 1925.

Biserica deţine în proprietate: clădirea şcolii, 30 jugăre de

pădure foarte puţin productivă. Valoarea averii este de 131. 082 lei,

incluzându-se valoarea clădirii bisericii şi a şcolii. Veniturile se

51

D.J.A.N., Alba, Fond Par. ort. Laz, acte înregistrat. Dos 20/1921

78


întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor de peste an. Parohia

nu deţine pământ pentru personal şi nu a fost împroprietărită, cu

toate că s-au făcut demersuri în acest scop. Există inventar în regulă

unde sunt incluse icoane şi obiecte de valoare artistică şi o cruce.

Tâmpla bisericii, de o valoare deosebită, este pictată de Ioan

Morariu, din Laz între anii 1842 şi 1856. Parohia are bibliotecă

însumând 245 de „volumaşe” citite de parohieni în timpul iernii.

Parohia întreţine casa culturală şi contribuie la susţinerea

internatului arhidiecezan şi la Fond. Reg. Ferdinand şi Reg. Maria,

la zidirea Mânăstirii Brâncoveanu şi ajutorarea săracilor la Naşterea

Domnului. Statul contribuie cu fonduri numai pentru salarul

preotului alături de contribuţia credincioşilor. Clădirea şcolii trebuie

reparată, casă parohială nu există, cimitirul este mic şi întreţinut

binişor. „Biserica are legate de o valoare în sumă de 21. 375 lei.” 52

Tot sub păstorirea lui s-a înlocuit ţigla de pe acoperiş şi turn

dar mai ales a ridicat nivelul credinţei în rândul comunităţii

credincioşilor printr-o pastoraţie de excepţie.

În rândul preoţilor care au urmat pentru perioade mai scurte

sau mai lungi de timp pot fi menţionaţi părintele Toma Vulcu din

Răhău care a păstorit obştea bisericii vreme de şapte ani, mutânduse

ulterior la Cluj iar după el a fost numit preot paroh părintele

Gheorghe Perian din Şugag activând la Laz timp de 14 ani.

Din primăvara anului 1978 sunt numit eu, ca paroh al Lazului,

după pensionarea părintelui Perian, şi de atunci până astăzi, pe

parcursul celor 26 de ani, păstoresc destinul sufletesc al obştii

credincioşilor de care mă simt legat ca de propria-mi familie.

În parohia Laz sunt 493 suflete din care 19 persoane

aparţinând cultului penticostal şi 7 persoane aparţinând grupării

sectare Martorii lui Iehova. Dintre credincioşii bisericii noastre 52

de persoane au casă la Laz, dar locuiesc sezonier în localitate.

52 Aceste menţiuni sunt consemnate de preot la 28 mai 1928 şi se găsesc la fondul

arhivistic al D.J.A.N. Alba, Par. Ort. Laz, dos. 27/1928

79


(La întocmirea acestui capitol m-am folosit, în parte, de materialul

documentar oferit de Doamna Profesoară Ioana Purcar-Rustoiu

care a făcut cercetări în acest sens).

80


CÂTEVA

DATE

DESPRE

BISERICA

DIN LAZ ŞI

RENOVAREA

EI ÎN

ULTIMII ANI

D

upă cum am amintit mai înainte biserica actuală a fost ridicată

în vremea păstoririi părintelui Ioan Breaz (Senior) începând

cu anul 1830. Hramul Bisericii este „Adormirea Maicii

Domnului” şi este situată în mijlocul satului, fiind construită

din cărămidă zidită pe temelie de piatră şi acoperită cu ţiglă solzi.

Arhitectura ei este în formă de navă, cu arcuri laterale şi

transversale, foarte solid construite, pe care se sprijine cele două

cupole din cărămidă zidită în cofraj, formând naosul şi pronaosul,

81


cu cafasul (podul femeilor) construit din lemn, având în partea de

est sfântul altar despărţit de restul încăperii printr-un zid care

formează catapeteasma Sfintei Biserici. Lumina intră în Altar prin

două ferestre, în naos prin patru iar în pronaos prin două ferestre. În

partea de vest este turnul clopotniţă, specific bisericilor ardelene, pe

sub care se face intrarea laterală în biserică. Zidurile clădirii

bisericii au grosimea de 1, 20 m, lungimea clădirii bisericii este de

24 m iar lăţimea de 10 m iar înălţimea turlei de aproximativ 22 m.

„Intra-voi în casa ta, închina-mă-voi în Biserica Ta…”

Sfinţirea bisericii din Laz de către Î.P.S. Episcop ANDREI al Alba-Iuliei

(23 iulie 1995)

Începând cu anul 1990 sub îndrumarea mea şi prin osteneala

şi jertfelnicia credincioşilor au început lucrările de reparaţie capitală

şi renovare a edificiului bisericii.

82


Astfel:

a fost înlocuită vechea învelitoare a acoperişului cu ţiglă

nouă solzi;

a fost bătută tencuiala veche din interiorul şi exteriorul

clădirii bisericii pentru a fi refăcută în vederea executării picturii

interioare;

a fost înlocuită vechea instalaţie electrică cu una nouă în

întregime, din cupru;

soclul exterior a fost retencuit cu mozaic alb-negru;

s-au refăcut din temelie scările de acces;

s-a turnat de jur-împrejurul bisericii trotuar lărgindu-se

spaţiul din incinta curţii prin ridicarea unui zid din beton, piatră şi

lemn;

în 1990 au început lucrările de pictură care au durat patru ani

fiind executate în ulei de către pictorul Gheorghe Busuioc din

Bucureşti. Vechea pictură a lui Ioan Moraru a fost curăţită şi

refăcută;

prin donaţiile băneşti oferite de Eleonora şi Nicolae Cătană,

originari din Laz şi stabiliţi în America, s-a confecţionat un

iconostas din stejar sculptat, executat de firma Marian din Alba

Iulia;

prin introducerea gazului metan în localitate a fost montată o

încălzire centrală în vederea sporirii confortului de încălzire a

bisericii pe timp friguros;

în anul 2003 s-a cumpărat o staţie de amplificare sonoră, cu

difuzoare interioare şi exterioare, de ultimă generaţie;

podeaua altarului şi cea din faţa altarului a fost înlocuită cu

scândură nouă, acoperită în întregime cu covor mochetat;

au fost montate scocuri şi burlane la acoperişul bisericii;

a fost reparat paratrăsnetul cu o protecţie solidă şi rezistentă

la descărcările electrice;

s-au cumpărat peste zece rânduri de veşminte preoţeşti, şase

prapori, două Evanghelii cu coperte din metal argintat şi aurit, două

rânduri de odoare şi lista ar putea continua.

Am menţionat aceste realizări nu pentru a-mi aroga personal

nişte merite ci pentru a scoate în evidenţă bunăvoinţa şi dărnicia

83


credincioşilor din Laz care, deşi puţini la număr, au schimbat

aproape pe de-a-ntregul aspectul dinăuntrul şi din afara bisericii.

Lui Dumnezeu şi lor le datorez întreaga mea recunoştinţă pentru

realizările înfăptuite în ultimii ani.

Ca o încununare a

tuturor ostenelilor şi

jertfelor de tot felul în

vara anului 1995,

locaşul bisericii a fost

resfinţit printr-o

slujbă arhierească

săvârşită de Înalt Prea

Sfinţitul nostru

Părinte Andrei al

Alba Iuliei, aducând în

sufletele credincioşilor

Lazului o bucurie

nespusă prin prezenţa şi

rugăciunile adresate

Bunului Dumnezeu şi

Maicii Preacurate ca să

reverse peste fii acestei

mici parohii, har

îmbelşugat întru

sporirea credinţei celei

drepte şi mântuirii prin

Biserica Sa, a tuturor

celor ce-i vor trece pragul duminică de duminică şi sărbătoare de

sărbătoare.

84


LA CEAS DE SĂRBĂTOARE

Biserica–n ruină

Sortit-a fost să piară

Dar fiii ei la viaţă

Au readus-o iară.

Cu ei a fost păstorul

Ce n-a precupeţit

Nimic din ce visase

Şi visul l-a-mplinit.

În nopţi de nedormire

Se frământa din greu

Rugând să-i dea putere

Prea bunul Dumnezeu.

Crâmpeie din iubirea

Acestor enoriaşi

Stau la temelia

Divinului locaş.

Căci numai prin iubire

Şi sacrificiu sfânt

O operă de artă

Durează pe pământ.

Eroi, să se numească

Cei ce-au contribuit

Cu inima sau braţul

La ce s-a-nfăptuit.

La dangătul de clopot

Din spaţiul azuriu

Veniţi cu toţi aicea

Nicicând nu-i prea târziu!

……………………………..

Doar, ceasul de pe turlă

Priveşte mut în zare

Vrea timpul să-l oprească

În clipa asta mare.

……………………………..

Când ninsoarea vine,

Trimite-al nopţii crai

O rază de lumină

Pe acest picior de plai.

Puzderie de stele

S-aprind pe cerul mat

Şi liniştea cuprinde

Încet, bătrânul sat.

Atunci cei ce-s în viaţă

Cu sufletul fierbinte

O rugă să înalţe

Cerescului Părinte.

Laz, 28 iulie 1994

Valeria Vulcu

85


ORGANELE DELIBERATIVE, EXECUTIVE ŞI

PERSONAL AUXILIAR ÎN CADRUL

PAROHIEI LAZ, ÎNTRE ANII 2002-2006

PREOT PAROH,

Haida Ilie

MEMBRII CONSILIULUI PAROHIAL

Cătană Nicolae

Colhon Cornel

Delorean Vasile

Făţan Ioan

Oniţa Gheorghe

Popiuc Mircea

Rasa Ioan

Rasa Ilie

Simtea Ioan

Todorescu Nicolae

EPITROPI

Popiuc Mircea

Epitrop prim

Todorescu Nicolae

Epitrop casier

86


MEMBRII COMITETULUI PAROHIAL

1. Haida Elena

2. Andrei Letiţia

3. Cătană Eva

4. Colhon Romulus

5. Cucuian Ilie

6. Drăghici Maria

7. Faur Andrei

8. Făţan Irina

9. Miti Ana

10. Moraru Maria

11. Petra Maria

12. Poienar Maria

13. Popa Nicolae

14. Popiuc Ana

15. Rasa Dochie

16. Rasa Elena

17. Rasa Maria nr. 27

18. Răvineală Elena

1. Rasa Ioan

2. Făţan Ioan

3. Colhon Cornel

4. Colhon Gheorghe

5. Făţan Gheorghe

6. Cirebea Marian

CANTORI LA STRANĂ

CRÂSNIC – ÎNGRIJITOR

Oniţa Gheorghe

PRESCURARIŢĂ

Pleşa Ileana

87


MENŢIUNI PRIVITOARE LA

MEŞTERII ICONARI DIN SATUL LAZ

U

nul dintre cele mai importante capitole ale artei populare

religioase din Transilvania îl constituie pictura pe sticlă.

Au fost numite icoane pe sticlă pentru că sunt zugrăvite

direct pe dosul sticlei, care la prima vedere pare destinată numai să

apere pictura. Ele nu se găsesc numai în Ardeal, ci în aproape toate

ţinuturile germane muntoase: Tirol, Bavaria, Elveţia, şi apoi în

Moravia, Slovacia etc. , şi sunt cunoscute mai ales sub termenul

german: Hinterglasmalerei. 53

Lazul este una din localităţile de referinţă în ceea ce priveşte

pictura religioasă ţărănească la români. În judeţul Alba trei sunt

localităţile cele mai importante în care icoana pe sticlă şi pe lemn

le-a adus un bun renume ca centre de pictură ţărănească. Acestea

sunt: Maieri, Lancrăm şi Laz. Din rândul acestora Lazul este cel mai

important centru de pictură iconografică din sudul Transilvaniei. În

primele două localităţi, tradiţia a încetat. În acest sătuc de mai bine

de două secole, continuă fără întrerupere, până-n zilele noastre arta

ţărănească a picturii pe sticlă. O întreagă pleiadă de pictori ne

vorbesc şi astăzi despre cum ştiau să-şi reprezinte pictural

divinitatea, care erau trăirile lor şi ce mesaj sacru voiau să transmită

privitorilor şi închinătorilor, în majoritate neştiutori de carte.

Sentimentul emoţional se datorează acelui simplism izvorâte din

53 Gh. Pavelescu – Pictura pe sticlă la românii din Transilvania, Extras din

Apulum 1939-1942

88


sinceritate şi pornire către frumos, în care, deşi apar greşeli de

scriere, cuvinte stâlcite şi uneori chiar nerespectarea erminiilor,

stilizarea cu nuanţe naive, dă picturii în ansamblu adevărata ei

valoare, fapt care l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună: „Dacă

pictura pe sticlă e mai puţin gravă, mai puţin solemnă, mai puţin

impozantă, mai puţin perfectă, în ceea ce priveşte tehnica, în ea se

amestecă sufletul adevărat al poporului. 54

Gheorghe Pavelescu în lucrarea sa, Pictura pe sticlă la

românii din Transilvania, conchide în anul în 1942 că la Laz „a

descoperit vreo 14 zugravi începând cu anul 1740”, Ioan Zugravu

despre care nu ştim sigur dacă era sau nu din Laz până la ultimii doi

zugravi de astăzi Aurel Rodean şi Ilie Poienaru. Cercetările

ulterioare susţin că în Laz au fost patru familii de zugravi şi acestea

sunt: Familia Poienaru, familia Zamfir, familia Morar şi Familia

Rodian.

În rândul familiei Poienaru primul a fost Savu Poienaru care a

trăit între anii 1777 şi 1829 şi descendenţii acestuia: Simion, Toma,

Ioan, Ilie, Aron, Partenie Ilie Poienaru II şi fiica acestuia Maria

singura rămasă în viaţă şi cu care se încheie şirul zugravilor, ea

neavând urmaşi care să preia această frumoasă şi binecuvântată

tradiţie. Cel dintâi zugrav din această familie, Savu Poienaru este

considerat de Ştefan Meteş ca fiind „de origine din Poiana

Sibiului” dar unele cercetări pun sub semnul întrebării dacă Savu ar

fi aparţinut familiei Poienaru. Gheorghe Pavelescu şi Cornel Irimie

îl plasează pe Simion în fruntea dinastiei de zugravi din această

familie. Ştefan Meteş îl consideră pe Simion al doilea zugrav al

familiei Poienaru. Marius Porumb îl consideră pe Simion „fiu şi

demn urmaş pe tărâm artistic al lui Savu Poienaru”. Simion a fost

un meşter bun, realizator al unui număr însemnat de icoane pe lemn

şi sticlă, a unor sfeşnice şi crucifixe, ducând mai departe arta

zugrăvitului, prin ucenicii săi. Trei dintre fiii săi, Toma, Ioan şi Ilie

continuând cu cinste meseria tatălui şi bunicului lor. Zugravul atâtor

chipuri de sfinţi a putut să slujească şi altfel biserica, nu doar prin

54 N. Iorga – Icoana românească, pag. 50

89


culoarea vopselelor, ci şi prin vocea sa, datorită rolului important

deţinut în cadrul slujbei, aceea de cantor al parohiei Laz.

Ilie Poienaru a moştenit talentul artistic al tatălui său, Simion,

realizând un număr de loc de neglijat de icoane, cruci, mobilier şi

pictând importante biserici. A reuşit apoi să se impună în viaţa

comunităţii prin activitatea desfăşurată în cadrul bisericii, la început

în calitate de membru în consiliul parohial, apoi ca administrator al

averii acesteia adică de epitrop bisericesc.

Ilie Poienaru II a continuat în timpuri mai apropiate şi cu alte

mijloace, meseria înaintaşilor săi. Cercetătorii centrelor de pictură

pe sticlă l-au mai găsit în viaţă şi au putut să obţină informaţii

preţioase. Pentru că pictura pe icoane, nu-i mai asigura un venit

suficient, Ilie îşi încearcă norocul în America, în Ohio, unde timp de

cinci ani va lucra într-o turnătorie de fontă. Întors acasă, va lucra

vara ca ţapinar la plutărit pe râu, iar iarna va picta icoane, cruci de

lemn şi prapori, până în 1952, an în care, datorită prigonirilor ateiste

din acea vreme,

Ilie II aruncă în

foc aproape trei

sute de forme sau

modele pentru

pictarea

icoanelor pe

sticlă. Tot Ilie a

fost nevoit să

acopere cu var,

în perioada

comunistă,

arhanghelii

pictaţi pe faţada

casei din Laz, ca

reclamă pentru

meşterii iconari.

Astăzi icoanele

de pe faţadă au

reapărut la

90


lumină prin grija fiicei Maria, din mâna căreia au ieşit sute de

icoane simple sau prăznicare, pictate cu pioşenia şi simţul unui

autentic artist. „Pictoriţa” cum îndeobşte este cunoscută în rândul

comunităţii locale s-a remarcat şi prin arta sau meşteşugul broderiei.

Broderiile liturgice confecţionate prin grija şi migala mâinilor ei, au

împodobit până nu demult biserica satului întregind decoraţiunea

interioară a pereţilor cu icoane pe sticlă şi lemn

Cu privire la pictură ea spunea într-un articol de ziar: „Cum

am învăţat meşteşugul picturii nu ştiu să spun. Pictez aşa cum alţii

sapă din moşi strămoşi. Când văd două culori cum se încheagă las

totul de-o parte să le apropii. Inspiraţia nu vine singură, trebuie s-o

stârneşti, socotind tot timpul la ce vrei să faci. Nu pierd timpul, îl

câştig, aşa văd şi tai falsul. Dacă văd că lucrul nu-mi iese dintru

început cum vreau eu, îi dau pace şi trec la ţesut”. 55 Din mâna ei au

ieşit zeci şi sute de icoane pe sticlă şi pe lemn care astăzi

împodobesc colecţiile muzeistice şi particulare din ţară şi din afară,

fapt ce o aşează în galeria marilor artişti populari din zonă.

După Evenimentele din 1989, Mariei Deak Poienaru i se

înmânează, din partea Academiei Artelor Tradiţionale din România,

următoarea DIPLOMĂ:

„Se conferă diploma de membru al Academiei de Arte

Tradiţionale d-nei Maria Poienariu Deac, meşter iconar din Laz

(Valea Sebeşului).”

Din rândul familiei Zamfir s-a ocupat cu meşteşugul pictării

de icoane doi membrii, Pavel şi fiul său Savu. Pavel a fost şi el

pentru o perioadă membru al comitetului parohial Laz, după cum se

menţionează în Protocoalele şedinţelor parohiale între 1886- 1895.

Savu Zamfir, fiul lui Pavel, va purta poate nu întâmplător, numele

întemeietorului artei zugrăvitului din Laz. Despre el sunt puţine date

legate de activitatea artistică, încadrată cronologic între 1908 şi

1914.

O altă familie de pictori iconari este cea a lui Ioan Morar care

a trăit între anii 1825- 1890. Istoricul Ştefan Meteş susţine că acesta

ar fi avut „o pregătire mai înaltă”, că a învăţat să picteze de la un

55 ziarul Lumea creştină, aug.- sept. 2003

91


meşter din Viena, pe cheltuiala preotului din Laz, Ioan Breaz.

Potrivit istoricului Nicolae Iorga, Ioan Moraru ar fi fost învăţător în

Laz. Acesta părăseşte Lazul, după 1862, după ce pictează tâmpla

bisericii din Laz şi realizează portretele preoţilor Ioan Breaz în 1854

şi Damian Moga din Săsciori în 1865. In legătură cu pictura acestei

tâmple, păstrată până azi, o informaţie vine să confirme originea lui

Ioan Moraru. Intr-un răspuns al unui chestionar cerut de Consiliul

arhiepiscopal, în 1928 la rubrica: „Are biserica Inventar în regulă”,

preotul Partenie Colhon precizează: „Obiecte de valoare artistică

sunt câteva icoane şi o cruce precum şi tâmpla bisericii lucrată de

un pictor cu numele Ioan Moraru lucrată între anii 1842 şi 1856, de

o valoare artistică remarcabilă. Acest pictor este din parohie din

naştere şi de un talent extraordinar pe timpul acela”. Ioan Morar îşi

va continua viaţa şi activitatea artistică la Săliştea Sibiului.

Despre zugravul Aurel Rodian, informaţiile arhivistice sunt

puţine. Conform afirmaţiilor celor ce l-au cunoscut ştim că el era

frate cu Pavel Rodean şi era un om priceput la toate: ştia meşteşugul

tâmplăriei, era „dentistul satului” (ştia să facă extracţii dentare),

repara încălţămintea, era frizer, ascuţea unelte. Ştim că în anul 1937

acesta a cerut Protopopiatului ortodox din Sebeş eliberarea unui

permis de zugrav, cerere ce i-a fost refuzată. Nu ştim cu exactitate,

motivele pentru care cererea lui a fost respinsă pentru că actul nu s-

a păstrat în fondul arhivistic al parohiei, dar se cunoaşte că suferea

de o boală anchilozantă la coloana vertebrală, dobândită pe tot restul

vieţii pentru nişte „greşeli ale tinereţii”. Fiind sărac şi schilod, îşi

vindea marfa cu căruţa prin târguri, îmbrăcat fiind într-o manta

militară, ca lumea să creadă că e invalid de război şi astfel să-şi

poată vinde mai uşor crucile şi icoanele.

Când restaura vreo cruce veche, scria pe ea: „Crucea s-a

repălat de Aurel Rodian”.

Se socotea încuscrit cu tot satul şi era prietenos cu toată

lumea.

Iată câteva referiri la zugravii din Laz, care uneori obişnuiau

să alăture lângă semnătura lor pe icoană şi apelativul de „zugrav”.

Într-o comunitate puţin prosperă din punct de vedere material,

92


întâlnim zugravi de icoane care, pictând chipurile sfinte, învăţânduşi

copiii să zugrăvească sau găsindu-şi ucenici, reuşesc să păstreze o

conduită morală exemplară. Conştiinţa meseriei lor se pierde însă în

timp, fapt reflectat de însemnările din Protocoale parohiei, în care

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar doar cu statutul de

„plugari” sau „economi”.

În concluzie, se poate afirma că atât amprenta artistică a

acestor icoane cât şi cea spirituală sunt valori reale care au făcut

obiectul cercetării multor specialişti în domeniu şi care prin

competenţa aprecierilor făcute, zestrea colecţiilor de icoane merită

mai pregnant pusă în lumină. Ideea înfiinţării unui muzeu, în satul

Laz, care să găzduiască întregul patrimoniu iconografic din zonă, ar

fi salutară, bine ştiind că, tot mai mult, noi trebuie să ieşim în lume

cu specificul nostru spiritual, cultural şi tradiţional care încă s-a

păstrat, apreciat de tot mai mulţi iubitori ai frumosului autentic.

93


UN FLORILEGIU CU IMPRESIILE

VIZITATORILOR, CULES DIN

CARTEA DE ONOARE A MUZEULUI

FAMILIEI POIENARU DIN LAZ

13

apr. 1971

În casa Poienarilor, visători ai albastrurilor şi ai

verdelui, ca primăverile româneşti, însemnăm de

bucurie, de recunoştinţă, de trecere!

Aurel Rău

Oltea Rău

Al. Ciopraga

Multe sunt locurile sfinţite, pe pământul nostru românesc, de

om cu mâna-i măiastră şi mintea-i luminată.

Şi când ajungi într-un astfel de loc, tu, trecătorule, n-ai decât

să iei ceva din râvna cu care au trudit aceşti oameni pentru a lăsa

ceva urmaşilor.

Aceasta aş dori-o din suflet, stimată doamnă Poienaru

Maria: să lăsaţi toată priceperea dv. , nepoţilor şi tuturor celor care

îndrăgesc şi vor să lase peste veacuri munca începută de cel care a

fost Poienaru Savu 1770-1818 sau poate cu mult înainte!

Cu admiraţie şi stimă,

Ana-Maria Rusneac

prof. Alba Iulia

94


Geniul creator şi vocaţia în istorie a neamului românesc s-a

dovedit prin curaj şi eroism în trecut şi se va dovedi prin artă şi

ştiinţă în viitor.

Acest modest, dar din străbuni atelier de artă populară este un

germen al României de mâine.

8 septembrie 1974 Dr. Milcoveanu Şerban

Bucureşti

După trecerea unui deceniu, revedem vatra iconarilor din

Laz, unde Maria Poienariu – cu îndelung cultivată măiestrie şi

minunată perseverenţă – a ridicat un monument de autentică şi

superbă frumuseţe românească.

Tradiţia şi prezentul artistic al Marie Poienariu se afirmă

armonios în încăperile unei curate case ţărăneşti care – prin valoarea

obiectelor şi gustul rafinat al expunerii lor – reprezintă un mic şi

încântător muzeu al satului Laz.

Îi dorim, din inimă, să găsească înţelegerea necesară dezvoltării,

mai departe, a activităţii sale artistice.

Laz, 7 sept. 1972

Dumitru Dancu

critic de artă, Bucureşti

Iuliana Dancu

graficiană şi publicistă, Bucureşti

Pe o vale de râu sălbatică, încă, unde alături de stei şi păduri,

a rămas o spiritualitate curată, românească, trăieşte prin aceste

icoane pe sticlă, o cultură vie, specifică. O datorăm, mai mult ca

altora Mariei Poienaru şi familiei ei. Vistiernic de frumuseţi, M.

Poienaru, nu le ţine sub lacăt, ci le desfăşoară cu bunătate, în

întâmpinarea tuturor celor ce-i trec pragul.

V. Radu – Radio Cluj 1975

95


Mărturisesc că am trăit cu adevărat şi nu m-aş mai sătura sămi

scald ochii sufletului în atât „frumos”.

Mărturisesc că sunt fericit că mi-am putut învăţa fiii că

„frumos” înseamnă suflet şi muncă şi răbdare şi perseverenţă.

Vă dorim ca pasiunea frumosului să vă ajute să trăiţi multe,

multe clipe de fericire până la adânci bătrâneţi!

Doamnei Poienaru

Îi admirăm daru’

De-a pune între fire

Un strop de nemurire

Ca-n veac să dăinuiască

Fiinţa românească.

Fam. prof. Vladimir Roman

Săsciori

P. Bucşan

În umbră

Sau lumină

Între azur şi tină

Lumina ni se-arată

Fără de pată

Covârşit de povara ancestrală a vechilor generaţii de artişti cu

greu mă pot despărţi de aceste mărturii ale geniului nostru artistic

naţional. Cu siguranţă, voi reveni.

D. B.

Inestimabile comori pe care gândul nu le poate cuprinde când

te gândeşti la atât de scurta noastră trecere prin lumină. Şi totuşi…

Aici pe unde paşii Marelui Anonim a măturat praful drumurilor

totul se poate. Pleci de-aici şi revii mereu pentru a cinsti acele

minunate mărimi de pictori şi mai ales emoţionant, acele

nemuritoare ţesături şi cusături, în care femeile, mamele neamului

96


dintotdeauna au păstrat câte ceva din veşnica tinereţe fără bătrâneţe

a poporului român. Lazul – un pas spre veşnicie.

18 iunie 1989

Prof. (semnătură indescifrabilă)

Pentru un orăşean satul este o deschidere nu numai spre

natură, dar şi spre cultură. Aici la Laz şi aici în casa familiei

Poienariu simţi nevoia fizică să gândeşti mai mult, te impregnezi de

o gândire care nu-ţi este străină, dar pe care ne-o apropiem rar. Aici

te poţi întâlni cu tine însuţi, aici te descoperi.

Este minunat că aici, o femeie continuă şi construieşte

tradiţia.

22 august, 1989 Ana Bârcă

Muzeul Satului – Bucureşti

La streaşina munţilor, într-o casă transilvăneană, s-au adunat

toate culorile sufletului românesc. Plămădite în nopţi cu lună plină

şi stropite cu sudoarea frunţii şi a lacrimilor ele au renăscut în

imagini de o gingăşie fără de margini… Ce sfânt, ce curat e izvorul

acesta al artei şi iubirii adevărate… Ne închinăm în faţa geniului

creator şi sărutăm cu evlavie mâinile acestea de truditori…

8 iulie 1990 C. T. Albamont – Alba Iulia

Românul a iubit întotdeauna frumosul, sufletul său sensibil a

vibrat la tot ceea ce este frumos. Ce înălţător este să urmezi o

tradiţie lăsată din moşi-strămoşi. Ce bogat este sufletul românului,

câtă curăţenie sufletească ascunde în el!

De toate acestea te convinge casa familiei Poienaru. Tot ce vezi aici

este un mic cuib de pace şi linişte sufletească. Pleci de-aici cu

sentimentul că credinţa în Dumnezeu trebuie să dăinuiască veşnic la

97


români. Să păstrăm credinţa în Dumnezeu şi să iubim mereu

simplitatea, frumuseţea poporului român.

Dorim fam. Poienaru multă putere de muncă pentru a crea

numeroase lucrări spre pomenirea numelui lui Dumnezeu şi

continuitatea neamului.

11 august, 1990 Fam. Cosma – Cluj-Napoca

Un veritabil muzeu al ROMÂNIEI, aşa cum s-a reflectat ea în

spiritualitatea noastră milenară. O întruchipare a TALENTULUI şi

a sensibilităţii aleşilor noştri, din generaţie în generaţie. Neamul

POIENARILOR ne va reprezenta în veşnicie…

Laz, 24 iulie 1991

(2 semnături indescifrabile)

Félicitations et bravo a Madame Poenariu pour ce

merveilleux travail! Merci de m’avoir permis de visiter cette

magnifique exposition et d’avoir pu gouter a l’art des icones,

inconnu chez nous.

Je parlerai de ce que j’ai vu en France…

Compliments et longue vie!

Laz, le 29. Juillet 1991

Regine Clamote

Am poposit azi 30 iulie, P. S. Episcop Andrei, însoţit de

colaboratorii Centrului Eparhial în această locuinţă, unde ne-am

bucurat de frumuseţea icoanelor şi tradiţia familiei Poienaru.

Sincere felicitări pentru iubirea faţă de tradiţie, credinţă şi neam.

30 iulie 1991 † Andrei Episcopul Alba Iuliei

Pr. Remus Onişor

Pr. Ioan Galaţă

Pr. Ilie Haida

98


Bunul Dumnezeu să binecuvânteze şi să răsplătească

străduinţa pictorilor iconari pe sticlă din neamul Poenaru şi să-i

ajute să continue această Tradiţie Sfântă din neam în neam, spre

slava lui Dumnezeu şi spre folosul şi mântuirea oamenilor, prin

intermediul Sfintelor Icoane.

17 febr. 1995 Ierodiacon Iustinian

M-rea românească „Prodromul”

Sfântul Munte Athos – Grecia

Muzeul fam. Poienaru, cu atâtea frumuseţi, culese din

paginile Sfintelor Scripturi, dovedeşte în mod incontestabil că omul,

această făptură aleasă, este într-adevăr chipul lui Dumnezeu, capabil

să se ridice până la Creatorul său. Şi această minune se întâmplă în

familia Poienariu, care ne face să privim spre Dumnezeu, spre cerul

sfinţilor, prin fereastra sfintelor icoane.

Protopop (semnătură indescifrabilă)

Într-o zi de Sf. Andrei sosii în casa – rai a Moaşei Maria

Poienaru să mă îmbogăţesc cu zestrea-i de frumuseţi ce iese din

mâna ei, ca să-mi aduc mereu aminte că neamul acesta a avut atâta

har şi talent de la Dumnezeu.

31 nov. 1998 Prof. Ionel Gomboş

Parcă ai fi intrat într-o peşteră cu comori.

Ce bine că mai sunt oameni care le păstrează şi le creează.

18 iulie 1999 (semnătură indescifrabilă)

99


Dumnezeu să binecuvânteze Sebeşul şi să fie o cale către rai,

stăpânită de sfinţi.

30 noiembrie 2002 Un grup de profesori şi elevi

Niculiţel – Tulcea

Am vizitat colecţia de icoane pe sticlă a doamnei Maria

Poenaru din Laz şi am rămas profund impresionat de cele văzute.

Binecuvântăm strădania autoarei şi cerem harul lui

Dumnezeu asupra casei acesteia.

Hristos a înviat!

1 mai 2003 † Visarion Răşinăreanu

episcop vicar Sibiu

Maria Poenaru este o artistă populară de excepţie care de-a

lungul vieţii sale, şi-a adus o însemnată contribuţie la crearea şi

promovarea în ţară şi în lume a artei populare româneşti. Ea a

continuat cu dăruire tradiţia din familia sa care se întinde pe mai

bine de două secole.

Dumnezeu s-o ocrotească şi s-o apere. Noi vom păstra în

minte pentru totdeauna, marea sa dăruire şi marele ei talent.

25 mai 2003 Prof. jurist Costică Tomozei

Cerul cu albastrul lui, Maica Domnului cu lacrima în ochi,

surâsul îngerilor, toate stau rânduite după sublimele legi ale

simetriei, dincolo de indiferenţa sticlei pe care s-au pictat. Pictoriţa,

un adevărat geniu, a legat în armonii ce ţin de veşnicie, gândurile ei,

modul cum bunicii şi străbunicii s-au apropiat prin artă de

Dumnezeu. Adevăratele capodopere ale genului au trecut de sub

fruntea concepţiei în concret prin mâinile dăruite ale femeii în faţa

căreia ne închinăm cu toţii. Materia a trecut din haos în armonie

100


învestindu-se cu viaţă. O artă – mare artă ce vine dintr-un trecut

îndepărtat, dorinţă de frumos a unui popor ce a ridicat mâinile de pe

cormană, şi le-a trecut pe sabie şi din nou pe plug, de milenii, care

se pot număra pe degetele a două mâini. Se remarcă îngemănarea

culorilor, rafinament şi un stil propriu acestei genealogii de artişti,

al cărui ultim herald este doamna Maria Poienariu, căreia aducândui

omagiul o facem în numele întregii noastre Confrerii. Şi noi avem

o ţintă. Setea de absolut, împlinirea de sine pe care marea artistă din

faţa noastră le-a împlinit într-un singular şi într-un fel dramatic

destin.

19 iunie 2004 MARE MAESTRU Viorel Dănescu

George Apostol

Chira Ioan Mircea

Horia Bucur

Adrian Benea

Nicu Filip

101


Maria Deac Poienaru alături de comorile ei de suflet, 2002

102


ŞCOALA ŞI DASCĂLII LAZULUI

L

azul avea local de şcoală zidit înainte de revoluţia din 1848

fără însă a se indica anul construcţiei, putându-se conchide

că satul zugravilor de icoane pe sticlă, cu tradiţii vechi, avea

nevoie de scris, citit, pentru arta iconarilor, care începe documentar,

înainte de 1700. 56

Un raport tractual din 1865 ne indică şi data construirii localurilor

de şcoală, care se construiseră în număr mai mare după 1848.

Şcoala din Laz este zidită cu mult înainte de 1850 din material

tare. 57 Ioan Raica susţine că în primăvara anului 1866 s-a cumpărat

locul pentru şcoală dimpreună cu casa de la Gligor Ţârlea cu 80 fl.

v. a. din lada comunei. Totdeauna leafa învăţătorului era scrisă în

contracte si se împlinea cu acurateţe şi la timp. Aceste contracte şi

învoieli erau plătite de popor în bani şi în natură (lemne, bucate,

etc.) Preotul paroh Ioan Breazu menţionează că „şcoala se ţinea şi

în semestrul de vară, cu pruncii, numai nu cercetează în acelaşi

număr ca în semestrul de iarnă şi aceasta este cauza că din partea

diregătoriei politice nu s-a făcut nici o îndemnare către părinţii

pruncilor spre a-i trimite la şcoală. Ba, amploaiatul politic necum

să viziteze vreodată şcoala, dar nici întrebare despre şcoală n-au

făcut decând am ieşit de sub diregătoria absolutismului şi am intrat

sub cea constituţională.”

56 Ioan Raica – Şcoala sebeşeană în documentele vremii, pag. 36

57 idem, pag. 48

103


În Laz funcţiona ca învăţător în anul 1838 Silvestru

Moldovan, care ţinea şcoala în casa sa. Era şi opincar de meserie.

Între croitul opincilor îi învăţa şi pe copii buchiile pe care le scria pe

maiul de spălat. Scrisoarea care se făcea cu pana de gâscă şi

cerneală din „ţârlani” (muguri de arin) sau din sămânţă de boz

(plantă erbacee perenă, cu miros neplăcut, înaltă de 50-200 cm. , cu

flori albe şi fructe negre (bozie), peste care turnau puţin oţet s-a

menţinut până prin 1850. Cărţi erau: Cartea năravurilor bune,

Bucoavna, Catehismul şi Psalmii de seara şi de dimineaţa. Uneori

elevii din Laz mergeau şi la şcoala din Săsciori.

Pentru corectarea conduitei şi deprinderea primelor elemente

de învăţătură conform mentalităţilor acelor vremi, erau folosite

mijloace mai puţin pedagogice vizând, în primul rând, pedepsele

corporale. Constrângerile cele mai comune erau punerea copiilor

(elevilor) în genunchi pe boabe de porumb, lovirea cu o lingură de

lemn, uneori cu un băţ mai subţire (joardă). Pentru slaba învăţătură

pruncii şi pruncele erau opriţi câte o oră la şcoală să citească şi să

scrie, trebuind să repete lecţiile. La unele şcoli din Mărginime,

pruncii purtau un moţ de păr în frunte de care era prins şi tras, în caz

de pedeapsă.

Un dascăl vechi care a rămas în istoria satului este Avram

Cucuian, despre care a rămas amintirea că ţinea cursuri în casa sa.

În cursul anului şcolar 1851-1852 dascălul Avram Cucuian învăţa

ştiinţa descifrării buchiilor cu 31 prunci (elevi) şi 6 prunce (eleve).

(ibid. pag. 45). În 1853-1854 era învăţător Nicolae Secaş. În 1854-

1855 era învăţător Avram Cucuian cu 50 de prunci. In 1855-1856

lăzorenii au ales dascăl pe Ilie Cucuian şi cer să fie înzestrat cu

atestat de calificare. Din acest an încep protocoalele în şcoli. La 23

ianuarie 1858 se trimit Ex. Sale (Vlădica) hârtiile dascălului Ilie

Cucuian spre aprobare.

Situaţia şcolii primare confesionale, atât din Laz cât şi din alte

sate, dintre anii 1857-1897 se caracterizează prin biografia

dascălului Pavel Rodean, născut la 25 august 1832 în Laz. Până la

17 ani a fost cioban apoi părinţii l-au trimis la şcoala grănicerească

din Orlat, unde a învăţat şi nemţeşte. Pe urmă se înscrie în anul I la

gimnaziul din Sibiu iar în anul următor urmează seminarul

104


pedagogic pe care îl absolvă după un an. Cunoştea analiza

gramaticală nemţească şi vorbea binişor nemţeşte. La seminarul

pedagogic prinse unele cunoştinţe generale de pedagogie şi

metodică. Manualele şcolare utilizate erau: Abecedarul, Bucoavna

din Sibiu şi Ciaslovul.

Pe lângă citit şi scris se mai preda şi puţină aritmetică şi

geografie (relieful satului, unităţile administrative-pretura,

comitatul, regiunea şi ţara) indispensabile pentru orientarea în acel

timp. Sala de clasă avea o tablă neagră pe care se scria, iar după

1875 s-a primit, ca material didactic, şi un globul pământesc,

lărgindu-se sfera de cunoştinţe. Stăruinţa cea mai mare se punea pe

scris, citit şi pe socotit. Frecvenţa la şcoală era slabă, mai ales, în

ceea ce priveşte pruncele (fetele).

Învăţătorii se alegeau de obşte, pe câte un an. Uneori reuşeau

să fie aleşi şi în anul următor, apoi puteau candida şi în alte

localităţi. Satele unde a funcţionat dascălul Pavel Rodean au fost

după cum urmează: Anii şcolari: 1857-1860 Sebeşel; 1860-1870

Laz; 1870-1873 Săsciori; 1873-1878 Căpâlna; 1878-1881 Şugag;

1881-1883 Totoi; 1883-1885 Daia; 1885-1887 Inuri (Vinţ); 1887-

1888 Căpâlna; 1888-1889 Cioara; 1889-1895 Acmar; 1895-1897

Căpâlna. A funcţionat 40 de ani, pensionându-se în 1898 cu o

pensie de 36 coroane lunar.

Clădirea actuală a şcolii a fost ridicată în 1909 (ibid. pag. 38-39)

după cum se menţionează şi pe placa din marmură neagră, aplicată

pe peretele interior.

105


Preotul Partenie Colhon împreună cu învăţătorii Ioan Manoviciu

şi Maria Manoviciu în mijlocul elevilor din Laz

Registrele de clasificaţiuni se găsesc numai din 1883-1884.

Conform Registrelor de clasificaţiuni şirul dascălilor şi

învăţătorilor de la şcoala din Laz este prezentat mai jos după cum

urmează, până în anul 2004.

1883-1885 Vasile Mihu

1885-1888 Ioan Zdrenghea

1888-1889 Pavel Rodean

Ioan Bozdog

1889-1890 Nicolae (semnătură indescifrabilă)

1890-1892 Ioan Frâncu

1892-1901 Nicolae Stancu

1901-1902 Ştefan Morariu

1902-1903 Oct. G. Simtion

1903-1904 Aron Râureanu



106





Gheorghe Breazu


Gheorghe Breazu


Gheorghe Breazu


Gheorghe Breazu


Gheorghe Breazu

1914-1915 Gheorghe Breazu







Emilian Hinţia


Valeria Stanciu

1922-1923 Emilian Hinţia

Elisabeta Ciuchendea


Elisabeta Ciuchendea


Valeria Ianculescu


Valeria Ianculescu

1926-1927 Ioan Arsân

Valeria Ianculescu

1927-1928 Valeria Ianculescu

Ioan Arsân


Rusalina Petrişor

107


Ioan Breaz


Octavian Greavu

Maria Bâscă

1930-1931 Octavian Greavu

Maria Bâscă

1931-1932 Ioan Manoviciu

Maria Manoviciu


Maria Manoviciu


Maria Manoviciu


Maria Manoviciu

1935-1936 Aurel Florian

Sabina Coc


Minodora Colea

Vasile Zdrenghea


Minodora (Colea)

căsătorită Florian

Achim Mihu


Minodora Florian

I. Stancu


(concentrat pe front)

Minodora Florian

Pr. Partenie

Colhon (suplinitor)


Minodora Florian

Cucuian Cornel (concentr.)

1941-1942 Aurel Florian (concentr.)

Minodora Florian

108


Cucuian Cornel (concentr.)


Minodora Florian

Aurel Florian

Minodora Florian


Minodora Florian

Cornel Cucuian

Grigorie Berciu

Maria Berciu


Minodora Florian

Cornel Cucuian

Grigorie Berciu

Maria Berciu


Minodora Florian

Maria Berciu

Nicolae Creangă


Minodora Florian

Maria Berciu


Minodora Florian


Minodora Florian

Petru Cutean

Elena Aldea

1950-1951 Petru Cuteanu

Elena Aldea (căsăt. Munteanu)


Elena Munteanu


Eugenia Iacob

Elena Tătaru


109


Eugenia Iacob


Eugenia Iacob


Eugenia Iacob


Felicia Popiuc


Felicia Popiuc


Felicia Popiuc


Felicia Popiuc (căsăt. Morar)


Felicia Morar


Felicia Morar


Felicia Morar

1963-1964 Petru Cutean

Felicia Morar


1972-1974 Vasile Morariu

1974-1985 Vasile Morariu

Veronica Morariu

1985-1987 Veronica Morariu

Elena-Ana Haida

1987-2002 Veronica Morariu

2002-2003 Vetuţa Zamfir

2003-2004 Rodica Floca

Ana Stănuş

110


EDUCATOARE – GRĂDINIŢĂ LAZ

1972-1975 Eleonora Cucuian

1976-1978 Doina Glogoveţan

1978-1986 Elena Haşa

1986-1989 - nu a funcţionat grădiniţa

1989-1990 Elena-Ana Haida

1990-1991 Cristina Ignat

1991-1992 Alida Cristea

1992-1993 Maria Popescu

1993-1997 Carmen Stănilă

1997-2001 Silvia-Janina Prioteasa

2001-2002 Alina Nistor

2002-2004 Ramona Capătă

Pe parcursul deceniilor scurse de-a lungul vremii, şcoala

Lazului a avut dascăli de mare erudiţie intelectuală care au cultivat

în sufletele învăţăceilor dragostea de carte ca singura cale de acces

spre civilizaţie şi cultură, spre cunoaştere şi împlinire pe un plan

superior a destinului fiecăruia în această lume. Nu puţini au fost

acei învăţători care, alături de preot, i-au învăţat pe elevi, că este

mai de preţ ocupaţia cu ştiinţa cărţii decât mânatul turmelor la

păşune sau mânuirea cu străşnicie a coarnelor plugului sau a

„sapinului” la munca anevoioasă pentru câştigarea celor necesare

traiului de zi cu zi. Mulţi elevi, potrivit sfaturilor şi orientărilor

propuse de educatorii şcolii din Laz, au urmat forme superioare de

învăţământ, ajungând, unii dintre ei, intelectuali în toată regula,

realitate ce face obiectul unui capitol aparte al acestei lucrări.

Un aspect care necesită o menţiune specială este acela al

relaţiei dintre şcoală şi biserică, al conlucrării dintre dascăl şi preot,

ca factori de instruire şi educaţie. Unii dintre învăţători, prin talentul

lor muzical au înfiinţat grupuri corale bisericeşti pe care le dirijau

cu o măiestrie exemplară. Demn de amintit este cazul învăţătorului

Ioan Manovici (1931-1935) care a reuşit să adune în jurul său un

grup de 40 de bărbaţi lăzoreni pe care i-a instruit în măiestria

cântării religioase pe patru voci. Solişti vocali erau Ioan Popiuc lui

111


Nicolae şi Ioan Popiuc lui Ioan. Atât de mult a trezit în ei gustul

pentru cântarea religioasă încât, atunci când membrii corişti

mergeau la exploatarea lemnului din munte, seara baraca unde se

adăposteau răsuna de cântările religioase de la biserică, repetând,

făcând probe, fiind la curent cu întreg programul slujbelor din

duminica următoare.

Preotul Partenie Colhon, învăţătorul (dirijor) Ioan Manovici şi membrii

corului bisericesc, 1934

De la stânga la dreapta rândul din faţă: Cucuian Ilie, Duncea

Ioan, Morar Romulus, Popiuc Nicolae (Marti) Pr. Partenie Colhon, Inv.

Ioan Manovici, Breazu Vasile lui Cleonic, Iosif Morar Dumitru Bătrânii,

Oniţa Dumitru, Oniţa Danil

De la stânga la dreapta, rândul al doilea: Breazu Gheorghe,

Morar Valeri, Romoşan Vasile, Iacob Gheorghe, Faur Traian, Morar

Gheorghe (Hiri), Iacob Gheorghe (Teului), Rasa Ioan, Morar Ioan

De la stânga la dreapta, rândul al treilea: Iosif Vasile (Moisî),

Poienar Vasile, Iacob Ioan (lui Ştefan), Morar Ioan (Hiri), Breazu Ioan

112


(Liţî), Popiuc Ioan (Marti), Popiuc Gheorghe (Rusului), Poienar Vasile

(Neti)

De la stânga la dreapta, ultimul rând: Ţârlea Eftimie, Simtea

Nicolae, Rasa Vasile, Morar Iosif Vasile (Bătrâni), Rodean Mihăilă,

Onica Ilie, Poienar Gligor, Poienar Constantin

Un alt dascăl al Lazului, pe care şi azi oamenii îl pomenesc

cu veneraţie, a fost învăţătorul Nicolae Creangă, care a înfiinţat un

cor bisericesc mixt.

Potrivit înscrisurilor existente în arhiva şcolii, preotul era

investit cu calitatea şi răspunderea de director fiindcă şcoala din

Laz, a fost şcoală confesională, cum de altfel era în majoritate

învăţământul din acele vremi. Este demn de menţionat că actuala

clădire a şcolii s-a zidit la stăruinţa preotului Ioan Mihu, după cum

el însuşi notează în lucrarea autobiografică O scurtă privire

retrospectivă asupra trecutului meu unde relatează că „am zidit o

şcoală nouă din fundament cu un cat (etaj), două sale de

învăţământ, cu o tablă comemorativă de marmură, pusă în coridor”

prin contribuţia bănească a lăzorenilor mai înstăriţi, în special

familia Macarie şi Maria Breazu,

care avea o situaţie materială

prosperă, deţinând prăvălie,

crâşmă şi moară. În bună parte

această familie a susţinut ridicarea

acestui locaş de învăţământ (1909)

prin contribuţii băneşti importante

donate la stăruinţa pr. Ioan Mihu.

Pe parcursul celor aproape

o sută de ani, de când există

actualul local al şcolii, generaţii

după generaţii de elevi i-au trecut

pragul, întorcându-se acasă în

fiecare zi mai bogaţi sufleteşte, cu

zestrea cea nepieritoare a ştiinţei

de carte şi a educaţiei pentru viaţă.

Multă vreme, în anii

comunismului, „placa de

113


marmură comemorativă” a fost astupată cu tencuială ca să se treacă

în uitare textul sculptat pe ea:

„Edificatu-s-a această casă proprie a Sf. Biserici ortodoxe

orientale române din Laz, destinată spre scop religios-cultural, la

stăruinţa D-lor: Sergiu Medean, protopresbiter, Ioan Mihu, paroh

şi Ioan Florean, notariu, la anul D-lui 1909”. 58

Într-un răstimp scurt,

premergător anului 2000,

cu fonduri băneşti primite

din străinătate, prin

intermediul Clubului

Rotary din Stevenage

(Anglia) – localitate

înfrăţită cu satul Laz - şi

prin contribuţia Primăriei

Săsciori, şcoala din Laz a

fost renovată şi a fost adusă la un standard modern de

funcţionalitate. După ce s-au efectuat reparaţii capitale în exterior

prin aplicarea unui strat de tencuială pe zidăria veche, şcoala a fost

dotată cu două grupuri sanitare la parter şi etaj, faianţate şi gresiate,

cu apă curentă la chiuvete, etc. Prin introducerea gazului metan în

localitate, şcoala a fost conectată la această sursă de căldură printr-o

instalaţie de încălzire centrală modernă, care oferă un confort

deosebit personalului didactic şi copiilor în perioada anotimpului

friguros. Pe lângă aceste investiţii de anvergură s-au făcut reparaţii

la acoperiş, a fost înlocuită vechea instalaţie electrică cu una nouă,

58 Dacă placa din marmură a fost acoperită cu tencuială, în schimb crucea de pe

şcoală nu a fost dată jos, decât în urmă cu vreun an, doi înainte de revoluţie şi

acest lucru s-a făcut nu la comanda vreunei „indicaţii presante” ci mai mult dintrun

exces de zel existent la moda acelor vremi. Profesorul Vasile Moraru,

învăţător în acele vremuri în Laz, când s-a pus problema coborârii crucii de pe

acoperiş, a replicat că „cine a pus-o acolo, acela să o coboare jos” totuşi s-a

găsit un „oarecare” să o dea jos, cu preţul unor eforturi demne de o cauză mai

bună.

114


s-au făcut zugrăveli şi revopsiri, s-a adus material didactic şi

mobilier etc.

Şi aici, astăzi, prin strădaniile dascălilor, şcoala este un atelier unde

se modelează caractere şi se înobilează minţile tinerelor vlăstare cu

lumina ştiinţei de carte, pentru ca atunci când vor deveni maturi,

aceştia să fie mari, precum le-au fost înaintaşii.

Şcoala cu clasele I-IV din Laz, proaspăt renovată, 2004

115


În centrul satului a luat fiinţă un părculeţ de distracţii pentru

copiii din zonă şi chiar veniţi mai de departe.

Părculeţul de distracţii din Laz

116


DESPRE CĂMINUL CULTURAL

C

onstrucţia clădirii Căminului cultural din Laz a demarat în

anul 1937 la iniţiativa şi sub directa îndrumare a unor

fruntaşi şi adepţi ai Mişcării legionare din acea vreme. 59

Locul unde s-a pus temelia acestei clădiri a fost o zonă virană din

centrul satului, nefolosită. Întreaga tâmplărie a fost confecţionată în

Laz şi Săsciori iar cărămida necesară construcţiei a fost făcută şi

arsă „După Cetăţea”, deasupra Lazului şi a fost adusă de localnici

la destinaţie cu eforturi considerabile sub coordonarea lui Mihăilă

Rodean. Lucrările la zidirea şi finalizarea construcţiei s-au făcut în

timp record, prin participarea voluntară a lăzorenilor şi a unor

membrii ai mişcării legionare veniţi din Cluj (studenţi şi

intelectuali) printr-un entuziasm general.

În vara anului 1938, lucrările au fost terminate şi astfel în

luna septembrie căminul a fost inaugurat cu mult fast şi solemnitate.

Povestesc o serie de martori, participanţi la acele momente, că, deşi

nu era introdus curentul în sat, clădirea era luminată feeric de nişte

instalaţii speciale cu gaz, ce-i dădeau, şi din acest punct de vedere, o

notă distinctă în rândul celorlalte clădiri din localitate. Lazul - un sat

mic şi cu posibilităţi economice modeste - a fost prima comunitate

din zonă înzestrată cu o clădire corespunzătoare, destinată

manifestărilor socio-culturale din acele timpuri.

59 Ilie Colhon, originar din Laz era avocat la Cluj şi era liderul acestei organizaţii

în zona Ardealului. A candidat, alături de Horia Sima, la şefia acestei Mişcări

legionare

117


Suprafaţa construită este de 357 mp. iar curtea însumează

164 mp. Clădirea căminului adăpostea o sală mare pentru festivităţi,

o scenă, o sală pentru bucătărie, o încăpere pentru păstrarea veselei,

diferite anexe şi, nu în ultimul rând, o sală de lectură înzestrată cu

bibliotecă.

Terenul şi căminul cultural, care avea să se construiască pe

acel loc, au fost date de Primăria Laz, Bisericii Ortodoxe Laz,

printr-un ACT DE DONAŢIE emis la data de 14 martie 1934, unde

se specifică, printre altele:

„S-a încheiat în ziua de azi, deoparte întră Comuna Juridică Laz,

reprezentată prin primarul comunei Eliseiu Colhon conform

hotărârii aduse de consiliul comunei Laz nr. 6/1934 aprobată de

forul tutelar cu nr. 1238/1934, 49/1934 şi 6/1935, domiciliat în Laz

ca donator, de altă parte între Biserica Ortodoxă Română din Laz

reprezentată prin epitropul său Nicolae Simtea, domiciliat în Laz,

precum urmează:

Subscrisul Elisie Colhon, primarul comunei Laz, domiciliat în Laz,

prin aceasta donăm, pentru totdeauna şi irevocabil, în baza

hotărârii cons. Com. Laz, nr. 6/1934 Bisericii Ortodoxe Române

din Laz, imobilele înscrise în cartea funduară a comunei Laz, nr.

prot. Fund. 891 sub nr. top. 230/7 şi 229/1 pentru edificarea „Casei

culturale” care după edificare nu va putea servi pentru alte

scopuri”…

Biserica s-a îngrijit de buna administrare a „Casei

Culturale” până la venirea regimului comunist când aceasta a fost

expropriată abuziv de dreptul conferit prin Actul de donaţie şi

clădirea cu tot inventarul aferent a trecut în proprietatea şi

administrarea statului, respectiv a Primăriei Săsciori.

În perioada următoare Primăria a făcut unele mici lucrări de

reparaţii şi întreţinere. Cu ocazia resfinţirii Bisericii din 1995,

clădirea căminului a fost zugrăvită atât în interior cât şi în exterior

prin cheltuiala primăriei şi contribuţia populaţiei locale Cu un aport

material şi financiar substanţial au contribuit şi prietenii Lazului din

Anglia (Stevenage) care au dotat bucătăria cu: aragaz, boiler,

chiuvete, masă inox, pompă pentru apă, două sobe de teracotă în

sala mare, apa introdusă în bucătărie etc.

118


Căminul cultural din satul Laz

La data de 5 aprilie 2004, în temeiul art. 1 alin. 6 şi al art. 2

alin. 5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000,

aprobată prin Legea nr. 501/2002, Comisia specială de retrocedare a

unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din

România, înfiinţată pe lângă Guvern, prin DECIZIA nr. 205,

retrocedează Bisericii Ortodoxe Române Laz căminul cultural şi

terenul aferent, avut în proprietate. Astfel Biserica reintră în

drepturile fireşti de proprietate asupra imobilului prin Procesul

verbal de predare – primire nr. 3. 020/23-08-2004, emis de Primăria

Săsciori.

119


OAMENI DE SEAMĂ ŞI

INTELECTUALI AI LAZULUI

O parte din intelectualii de odinioară ai Lazului anii ’30

Rândul din faţă de la stânga la dreapta: copilul Bubu

Colhon, avoc. Ilisâi Colhon, Ionel Tecuschi, Pr. Partenie Colhon,

Ionel Morar al lui Patriche, avoc. Ionel Florian, înv. Aurel Florian.

Rândul din spate de la stânga la dreapta: copilul Ţârlea

Nicolae, Remus Râurean, în mijlocul uşii Mircea Breazu Macarie,

înv. Breazu Gheorghe (ultimul din dreapta).

120


1. Aloman Elena (14 mai 1943-30 nov. 2000) s-a născut din

părinţii Ioan şi Aurelia Morar, în Laz. Alături de sora Ana şi fratele

Nicolae, creşte sub atenta îngrijire şi ocrotire a părinţilor ei, oameni

de ţinută morală ireproşabilă în rândul lăzorenilor.

Primele clase primare le face la Laz şi Săsciori după care

urmează Liceul Pedagogic la Deva – şcoală de elită în pregătirea

viitorilor dascăli – pe care o absolvă în anul 1963, cu media

generală, zece, pregătire ce se va reflecta în mod direct prin

rezultatele strălucite de la catedră, în toţi anii ce vor urma. Este

repartizată timp de patru ani (1963-1967) la Şcoala Generală din

Şugag pentru ca, apoi să funcţioneze ca învăţătoare până în 1998, la

Şcoala Generală nr. 3 din Sebeş, când se pensionează din motive de

boală.

La începutul activităţii didactice, urmează Institutul

Pedagogic de trei ani din Cluj-Napoca, specialitatea – literatură

română, după absolvire publicând în revistele de specialitate diverse

articole şi lucrări în domeniul didactic-pedagogic.

O boală grea îi grăbeşte, prematur sfârşitul zilelor, regretată

fiind nespus de mult de soţ (ing. Vasile Aloman), fiu şi noră (Daniel

şi Georgeta Aloman, ambii ingineri) şi nepoatele Ioana şi Cătălin cu

toţii, azi stabiliţi în S. U. A. A fost o femeie vrednică şi cu multă

credinţă în Dumnezeu.

2. Breazu Eftimie (1894-1975) este unul din fii Lazului,

dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă şi o memorie ieşite din comun.

Familia Macarie şi Maria Breazu a avut 11 copii (2 fiice şi 9

fii) pe cinci dintre aceştia purtându-i la şcolile din acea vreme.

Eftimie nu a urmat nici un an de şcoală, nu ştia să citească, dar ştia

socoti din memorie încât nu-l întrecea nimeni, oricâtă şcoală ar fi

avut. S-a căsătorit cu Maria Stancu din Răchita şi a avut şase copii(4

fiice şi 2 feciori).

Având un simţ de comerciant înnăscut, Eftimie Breazu şi-a

transformat numele în renume, cunoscut fiind de multă lume sub

denumirea de „Mia de la Laz”. In târgurile pe unde mergea să

cumpere animale evalua „din ochi” cu o precizie uimitoare

greutatea animalului înainte de tranzacţiile cumpărării. Avea acasă

121


măcelărie unde în anumite perioade erau angajaţi câte 20-30 de

măcelari care tranşau carnea pentru a fi comercializată, fie pe plan

local, fie transportând marfa la pieţele din Braşov şi Bucureşti. Boii

cumpăraţi îi ducea în Austria prin asociaţia „Tecău” din Alba Iulia.

La 15 august 1957 a fost arestat, atribuindu-i-se nişte vini

inventate, cum că ar fi comentat negativ înăbuşirea mişcărilor

anticomuniste din Ungaria (1956). Patru ani nu a ştiut nimeni nimic

de soarta lui, ispăşindu-şi pedeapsa în lagărele de deţinuţi politici de

la Balta Albă şi Galaţi.

Revenit acasă şi văzând că întreprinzătorii particulari nu mai

puteau funcţiona, şi-a cumpărat un cal şi cât a mai putut munci, a

mers la munte la tras lemnul din pădure. S-a stins din viaţă la vârsta

de 81 ani în 1975.

3. Breazu Gheorghe lui Ioan (n. 1913). După terminarea

Şcolii Normale din Deva urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe

Cooperatiste înglobată în fosta Academie de Înalte Studii

Industriale şi Comerciale din Bucureşti (4 ani). Studiază cursurile

Seminarului Pedagogic vreme de un an de zile. Face aproape 20 de

ani şcoală. Funcţionează în învăţământ: un an la Săsciori, doi ani la

Şugag. Este înrolat pe front, participând alături de trupele române în

tranşeele războiului de la malurile Volgăi până la Bratislava, având

grad de locotenent. După continuarea studiilor de specialitate, este

numit director prim la Grupul Şcolar de Comerţ Cooperatist din

Sibiu din 1951 până în1976. Învăţătorul Breazu a fost un dascăl

erudit, un strălucit pedagog. A scris articole cu caracter pedagogic

în Gazeta Cooperaţiei care apărea la Bucureşti. Cunoştea limba

franceză şi engleză. În anul 2003, era încă în viaţă. Culegând de la

el informaţii serioase şi credibile, îl consider „un fel de Petre Ţuţea

al Lazului”.

4. Breazu Mircea (decedat în 1994) fiu al Lazului, a fost

profesor la Conservatorul din Cluj şi dirijor al corului Operei din

Cluj. Avea o voce amplă, de bas profund.

122


A venit de câteva ori la Biserica din Laz unde a cântat

pricesne, impresionând pe cei prezenţi, prin forţa pătrunzătoare

asemenea unui tunet, a vocii bine cultivate.

În ultimii ani mergea şi la Budapesta, unde preda cursuri de

specialitate.

A trecut la cele veşnice, în jurul vârstei de şaizeci de ani, în

timp ce călătorea cu maşina, suferind un accident.

5. Breazu Mircea Macarie (3 mai 1917 - 2 iulie 1983) a

văzut lumina zilei în casa învăţătorului Gheorghe Breazu, căsătorit

cu Eleonora, ca singurul fiu al acestei familii.

La nici doar doi ani, rămâne orfan de tată (mare patriot: n-a

putut muri până nu a aflat că ne-am unit cu ţara), iar după opt ani

rămâne orfan şi de mamă. Rămâne în grija şi educarea bunicilor din

partea mamei şi pentru un timp a unchilor săi.

Însoţit din fragedă copilărie de greutăţile vieţii, urmează

cursurile şcolii primare din Laz, apoi gimnaziul la Sebeş, iar după

absolvire se înscrie la Academia Comercială din Cluj, pe care o

absolvă, după unele intermitenţe, din cauza armatei. Funcţionează

ca şef de serviciu în cadrul controlului financiar intern, la

Electrotehnica Bucureşti până la pensionare în 1977.

După pensionare, aproape tot timpul stă la Laz, unde îşi

ridică, cu mari eforturi, o casă frumoasă, pe „umărul” unui povârniş,

ce se pierde în şesul de pe malul stâng al râului Sebeş.

Abia văzându-şi visul materializat, o paralizie urmată de alte

complicaţii survenite pe parcursul ultimelor luni, îi grăbesc sfârşitul

vieţii.

Are o fiică, Ruxandra (însoţitoare de bord) căsătorită cu Ioan

Sârbu (pilot – aviaţia civilă) care au desăvârşit lucrarea începută de

iubitul lor tată. A fost un om cu o frumuseţe interioară de excepţie,

apropiat bisericii şi iubitor al satului.

6. Breazu Octavian (1927 - 1993), ca vârstă este al doilea fiu

al vrednicei familii Vasile şi Aniţa Breazu, binecuvântată de

Dumnezeu cu trei feciori (Ioan, n. 1924) - inginer în domeniul

123


minier şi Vasile (n. 1933) contabil, ambii stabiliţi cu domiciliul în

Deva.

Octavian (Tavi), după şcoala primară, urmează un liceu

industral din Sibiu, după care, în 1947, părăseşte ţara, în mod legal,

pentru Cehoslovacia. Nemulţumit cu munca ce i se oferea, trece

clandestin în Germania Federală, unde se căsătoreşte cu o româncă

refugiată (Ileana) originară din Câmpulung Moldovenesc. În

Germania îşi stabileşte o relaţie de serviciu cu firma „Mercedes-

Benz”: Ca delegat al firmei, pleacă în Brazilia unde această firmă

construia o uzină la São Paulo. Rămâne angajat al firmei într-un

post de conducere până la pensionare. Carmen, unica fiică, este

căsătorită acolo şi are trei fiice.

Octavian Breazu decedează în 1993, în urma unui accident

vascular.

7. Breazu Traian (26 martie 1899 - 9 iulie 1983) s-a născut

în satul Laz din părinţii Maria şi Macarie Breazu, fiind cel mai mic,

ca vârstă, din cei 11 copii.

Ajuns la vârsta şcolarizării, face clasele primare la şcoala din

Laz, continuă studiile la Blaj apoi la Brad, după care-şi satisface

serviciul militar timp de trei ani, fiind o vreme transferat cu

regimentul la Viena.

După eliberare se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, unde

este chemat la demnitatea de preşedinte al „Asociaţiei studenţeşti”.

În 1926 îşi ia diploma de doctor în ştiinţe juridice. În acelaşi an, s-a

căsătorit cu Eugenia Florescu, absolventă a Facultăţii de Ştiinţe

Naturale din Cluj, originară din Mehedinţi, comuna Cernaia.

Soţia sa a fost colegă de facultate cu botanistul Emil Pop,

între cele două familii păstrându-se de-a lungul vieţii o foarte

strânsă legătură de prietenie.

Proaspăt absolvenţi, Traian şi Eugenia Breazu, s-au stabilit la

Alba Iulia, el profesând avocatura, iar soţia – profesoară de ştiinţe

naturale. Afirmându-se foarte repede în vocaţia aprofundării

cunoştinţelor juridice şi a iscusinţei persuasiunii la bară, unde pleda

în diverse cauze judiciare, este numit şeful contenciosului şi jurist-

124


consultul Judeţului Alba, funcţie deţinută mulţi ani la rând. Soţia,

Eugenia, devenise directoare a Liceului de Fete din Alba Iulia.

La cedarea Ardealului, prima grijă a lor a fost pentru prietenii

Cutu şi Florica Pop, ajutându-i să strângă ce au putut într-un

autoturism şi să se refugieze de la domiciliul lor din Cluj la Alba

Iulia, unde au fost găzduiţi pe toată perioada războiului. Curând,

după instaurarea regimului comunist, în primăvara anului 1948,

soţilor Breazu, li s-a percheziţionat, în lipsa lor, domiciliul de la

Alba Iulia, confiscând opt până la zece volume, din biblioteca

personală, considerate „epurate” precum şi un număr de ziar central,

păstrat în bibliotecă, care conţinea pe prima pagină Proclamaţia

Mareşalului Antonescu „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”. Au

fost arestaţi amândoi, în aceeaşi zi, la Laz, unde se aflau, de către

organele de securitate, sub „învinuirea?” de „deţinere de materiale

interzise”.

Traian a fost eliberat după trei săptămâni, după ce a semnat o

declaraţie, prin care îşi ceda, de bună voie, autoturismul personal,

organelor de securitate. Eugenia a fost reţinută în arest şi acţionată

în judecată, sub „acuza” de mai sus. A fost judecată, după şase luni,

de Tribunalul Militar din Cluj cu sentinţa de condamnare de şase

luni închisoare…(cu suspendare? ? ?), aşa încât după judecată a fost

eliberată.

Au părăsit imediat Alba Iulia, retrăgându-se la Laz, unde

aveau ca singură proprietate, o casă de vacanţă, descrisă intr-un

capitol aparte al acestei lucrări. Casa a fost construită în anii de

prosperitate şi pentru ea şi-au folosit toate resursele financiare şi

toată fantezia. Aici au aşteptat, ani după ani „venirea americanilor”.

După o perioadă au reintrat în câmpul muncii; el – ca paznic

la buştenii ce pluteau pe râul Sebeş, ea, obţinând în cele din urmă,

încadrarea ca profesoară de ştiinţe naturale la Şcoala Generală din

Săsciori. Din aceste posturi, la împlinirea vârstei, au fost pensionaţi.

În această perioadă de restrişte, au oferit cu multă plăcere -

simţindu-se totodată onoraţi - găzduire profesorului botanist şi

omului de ştiinţă emerit Alexandru Borza (1887-1971).

S-au stins din viaţă, fără a vedea împlinită una din nădejdile,

care nu i-au părăsit până-n ultima zi (venirea unor vremi mai bune

125


pentru poporul român), Eugenia în 1977, iar Traian în 1984.

Amândoi se odihnesc în cimitirul Bisericii din Laz. Nu au avut

copii, dar imediat după căsătorie, au luat în îngrijire, o nepoată de

soră a Eugeniei -Ana-Maria– rămasă orfană la vârsta de trei ani. I-

au dăruit toată dragostea şi grija pentru viitorul ce şi l-ar fi dorit

pentru propriul lor copil. Abia la vârsta majoratului, pentru a fi legal

consimţământul celui în cauză, copilul a fost înfiat.

A activat de-a lungul vremii în domeniul medicinii ca medic

primar ftiziolog. Devotamentul cu care a fost înconjurată, nu numai

de părinţii adoptivi, dar şi de toate familiile fraţilor acestora, nu

puţini la număr, a motivat şi devotamentul ei faţă de aceşti părinţi

ireproşabili cât şi respectul faţă de aceste rudenii câştigate, care au

ştiut să o accepte şi să o respecte.

Rămâne un motiv pentru a-i considera oameni deosebiţi. La

Laz, tot ce au clădit ei, se păstrează şi azi, şi aparţine celor doi

nepoţi, Dr. Tudor Traian Strâmbu (medic primar psihiatru – Cluj) şi

Dr. Ioan Alin Strâmbu (medic primar urolog în Kircheim u. Teck –

Germania).

8. Colhon Ilisâi (1911-1971), frate cu Părintele Partenie

Romulus Colhon, a terminat cursurile Facultăţii de Drept din Cluj.

A practicat avocatura în Deva, Orăştie şi temporar în Sebeş.

Decedează în Bucureşti, în acelaşi an cu fratele său Ilisâi, în

vara anului 1971.

9. Colhon Romulus (24 martie 1896 – 5 febr. 1971) este unul

din fraţii părintelui Partenie Colhon, avându-i ca părinţi trupeşti pe

Ilisâi şi Ana Colhon din Laz.

După primii ani de formare intelectuală, urmează Gimnaziul

Ortodox Român de la Brad, Liceul Ortodox Român – Braşov,

Liceul Particular – Blaj unde îşi ia bacalaureatul în 1917.

Între anii 1919 şi 1925 urmează cursurile Facultăţii de

Medicină şi Farmacie din Cluj, în 1926 obţine Diploma de doctor în

Medicină şi Chirurgie.

La 1 nov. 1917 este încorporat în Regimentul 90, Infanterie –

Sibiu. Cu ocazia Unirii Transilvaniei cu Ţara Mamă -1918 - a

126


organizat şi comandat din satul Laz Garda Naţională cu care a

participat la Marea Unire, având gradul de sublocotenent.

Este numit în vara anului 1925, medic internist la Spitalul

Public orăşenesc-Sibiu, iar în toamna aceluiaşi an se transferă ca

medic la Archita – jud. Târnava Mare (Mureş), unde profesează

până în 1938. Pentru o perioadă de doi ani este transferat ca medic

la Circumscripţia Municipiului Cluj, iar din 1940, când Ardealul

este ocupat de trupele hortyste, este nevoit să se refugieze la Sibiu.

Aici funcţionează ca medic de circă urbană, medic şcolar, profesor

de igienă la diferite şcoli şi licee din Sibiu. Între 1949 şi 1957

activează ca medic internist la Spitalul de Adulţi – Sibiu.

În timpul celui de-al doilea Război mondial a fost concentrat

ca medic - cu unele intermitenţe - la diferite unităţi militare din

Sibiu şi Moldova. Pe lângă serviciile susţinute la diferite unităţi

spitaliceşti, funcţionează şi la cabinetul particular pe care-l avea

dotat, inclusiv, cu raze Röettngen.

În 1926 se căsătoreşte cu profesoara Cornelia Pipoş, la Alba

Iulia şi convieţuiesc împreună, fără a avea copii, până în 1969, când

soţia decedează.

În 1970 se mută de la Sibiu la Laz, la casa părintească, îngrijit

fiind se sora lui mai mică Maria până când acesta decedează, la 5

februarie 1971.

10. Cucuian Cornel a văzut lumina zilei la data de 18 aprilie

1913, în satul Laz, urmând cursurile Şcolii Normale din Deva între

anii 1927 - 1934, pe care le-a absolvit cu diploma de învăţător.

Îşi satisface stagiul militar (1935) la garda de ofiţeri (rezervă)

de geniu la Bucureşti, obţinând gradul de sublocotenent în rezervă.

Funcţionează ca învăţător la Cacoviţa (Dumbrava-Marga), Teiuş

(1936) şi Răchita (1937), iar în 1938 la Valea Ierii (Turda) până în

1940 când a fost transferat la Şcoala Primară din Laz.

În 1946 s-a căsătorit cu Octavia (născută Bădilă) funcţionând

ambii, ca învăţători la Răhău până în 1974 când Cornel se

pensionează. Din căsătorie au rezultat două fiice: Felicia

(profesoară) şi Daniela (farmacistă).

127


În timpul ultimului război mondial a fost înrolat pe frontul de

est şi a fost decorat cu Coroana şi Steaua României clasa a V- a.

A decedat la data de 1 martie1987.

11. Cuteanu Petru (1912 - 1991), născut în Sebeş, absolvent

al Şcolii Normale Deva, în 1930, profesând ca învăţător în Pleşi

(Loman), Rapolţel (Hunedoara), Ferigi (Hunedoara), Strungari,

Săsciori şi Laz, până la pensionare (1973).

Timp de şase ani este concentrat pe frontul de est şi vest al

celui de-al doilea război mondial.

S-a căsătorit, în anul 1943, cu Maria Cucuian din Laz, au

împreună doi copii: Paul şi Silviu, ajunşi la rându-le, cadre de

nădejde în domeniul învăţământului gimnazial.

Vreme de 11 ani îşi poartă greul jug al văduviei la casa din

Drumul Lazului, nr. 63, alături de mama soacră, şi ea înaintată în

vârstă.

12. Faur Dumitru (1909 - 2003) s-a născut într-o familie

vrednică de lăzoreni şi a devenit, prin absolvirea Şcolii Normale din

Deva, unul dintre cei mai străluciţi dascăli, pe care i-a dat Lazul.

O parte a activităţii didactice o desfăşoară la diverse şcoli,

însă cel mai prolific s-a implicat la Şcoala din Căpâlna, atât ca

dascăl cât şi în calitate de director al acestei instituţii de învăţământ,

de-a lungul multor zeci de ani.

Având o familie frumoasă (soţia învăţătoare, fiica farmacistă,

ginerele ajuns pe cele mai înalte trepte ale magistraturii la

Bucureşti) venerabilul dascăl Dumitru Faur avea de ce să se bucure,

la cei 94 de ani câţi i-a împlinit. A fost distins de forurile superioare

din învăţământ cu calificativul „învăţător emerit” ca o recunoaştere

a meritelor şi calităţilor de excepţie dovedite pe parcursul multor

ani.

A fost un bun fiu al bisericii, activând ani la rând la strana

cantorală. La vârsta de 94 ani, a părăsit tărâmurile acestei vieţi la

Bucureşti, avându-i pe cei dragi alături.

128


13. Florian Aurel, fiul al notarului Lazului, Ioan Florian,

(care purta papion şi baston, originar din Săliştea Sibiului, născut în

1872 şi decedat la 12 ian 1953) şi al soţiei acestuia Eufimia din

Căpâlna, născută Moga (8 ian. 1891 - 30 iul. 1978) a trăit peste 80

de ani.

Au fost şase copii la sânul acestei distinse familii a Lazului

din care Aurel, Milcea, Pompiliu, Ioan şi Veturia înaintează prin

viaţă acumulând cu toţii o pregătire intelectuală corespunzătoare

capacităţilor şi vocaţiei interioare. Pompiliu – contabil şef la Banca

Germană din Sebeş, Ioan – avocat al baroului Bucureşti.

Aurel îşi consacră sensul devenirii lui existenţiale, slujirii

catedrei, ca dascăl pe parcursul multor zeci de ani. O vreme a

funcţionat în Laz, ca învăţător (1936-1950), dar îl întâlnim şi în

calitate de director administrativ, în cadrul celei mai prestigioase

instituţii de învăţământ din zonă: Liceul Mixt Sebeş. Fire jovială,

prietenos, dascălul Aurel Florian era născut pentru misiunea de

apostol, risipitor de lumină de la amvonul catedrei.

A trăit mai mult la Sebeş, alături de soţia Minodora şi de cei

apropiaţi inimii lui, dar a ţinut mereu vie legătura şi cu Biserica

Lazului având strană lângă altarul ei.

14. Magas Ioan absolvă Liceul Militar Târgu-Mureş, Şcoala

Superioară de Specialitate-Sibiu şi Bucureşti. Devine un bun ofiţer,

cu ţinută (colonel plin, cu stea), propus pentru gradul de general.

15. Morar Gheorghe (1906 - 1986), fiu al lui Patriche şi

Victoria Morar din Laz.

Este licenţiat în Litere, Filozofie şi Drept. Funcţionează, doi

ani, ca profesor la Şcoala Superioară de Comerţ din Haţeg; angajat

la ministerul Cultelor în calitate de inspector financiar, cu gradul cel

mai înalt. Cunoştea multe limbi străine.

Era atras nespus de mult de mănăstiri, pe care le vizita,

respirând cu nesaţ aerul pur al credinţei în liniştea şi pacea

odihnitoare şi întremătoare de suflet.

129


16. Morar Gheorghe lui Gheorghe (1909 – 1985) s-a născut

în Laz din părinţii Gheorghe şi Ioana.

Activează în timpul vieţii în calitate de inspector financiar,

trăind mai mult la Sebeş.

17. Morar Ioan (1877 - 1972). Fiul lui Eftimie Morar. Şcoala

Militară-Sibiu, studiază în Graz şi Viena. A intrat în armata austroungară,

unde erau foarte puţini ofiţeri români. S-a căsătorit cu o

austriacă (Terezi). A locuit la Sibiu, str. Moldoveanu, nr. 25. A fost

ridicat la gradul de general maior de brigadă. A decedat la 10

februarie 1972 şi a fost înhumat în cimitirul parohial Laz.

18. Morar Felicia (1937- 2005)

Aceasta s-a născut la 8 iulie 1937, avându-i ca părinţi pe

Vasile şi Maria Popiuc. A absolvit şcoala primară în Laz şi Săsciori,

apoi Liceul Pedagogic din Blaj. Funcţionează ca învăţătoare la

Cacoviţa (azi Dumbrava), Laz şi Săsciori de unde se pensionează. A

fost căsătorită cu Nicolae Morar din Săsciori unde a locuit tot restul

vieţii, având trei copii: Florina, Florin şi Silviu. Fiind o fire

luptătoare şi hotărâtă să înfrunte toate asperităţile vieţii, s-a

remarcat atât în tărâmul profesiei pe care a îmbrăţişat-o cu multă

tragere de inimă, cât şi în calitatea de soţie, mamă şi gospodină. A

fot doborâtă de o grea boală – paralizie - la puţină vreme după

pensionare, în anul 2000, suportând poverile neputinţelor şi

suferinţelor grele timp de peste cinci ani, când a trecut la cele

veşnice la data de 20 august 2005.

19. Morariu Vasile (6 ian. 1930 - 27 febr. 2003), născut în

satul Laz, din părinţii Ioan şi Rafila Morariu, fiind patru copii la

casa părintească. Pe linie paternă provenea din familia unor buni

cantori la strana Bisericii din Laz (mai ales bunicul său Dumitru

Morariu).

Clasele primare le face la Şcoala din Laz, avându-l ca

învăţător pe Aurel Florian (şi el fiu al acestui sat). Urmează Şcoala

Normală din Deva şi apoi Facultatea de Filologie din Timişoara,

luându-şi licenţa şi devenind profesor de limba română.

130


Timp de şapte ani (1950 - 1957), este învăţător în Jidoştină

(Şugag). Activează vreme de 14 ani ca profesor de limba română la

Şcoala Generală din Şugag. Din 1972 până în 1990 funcţionează ca

institutor la Şcoala din Laz de unde se pensionează din motiv de

boală. A scris frumoasa poezie Sapinarii de la Laz publicată în

prezenta lucrare.

A fost căsătorit cu Veronica (născută Salade), activând tot în

domeniul didactic (învăţătoare cu înalte calităţi profesionale). Au un

singur fiu: Călin, căsătorit la Avrig.

Se stinge din viaţă la 73 de ani, după o grea şi îndelungată

boală.

20. Oniţa Ioan (14 iulie 1932-2 iunie 1989) s-a născut în

satul Laz, avându-i ca părinţi trupeşti pe Pavel şi Maria Oniţa.

A urmat Şcoala Primară în Laz şi apoi Liceul Comercial de

băieţi din Alba Iulia. A absolvit Şcoala Tehnică de Cooperaţie de

patru ani din Buzău. Între anii 1957-1959 urmează la Bucureşti,

cursurile de specializare pentru cadrele de conducere în cadrul

cooperaţiei. În perioada 1952-1955 efectuează stagiul militar la

marină.

Prima angajare a avut loc în anul 1949 la „Cooperativa

Sebeşana” din Sebeş. Din iulie 1959 a fost angajat la Uniunea

Regională a Cooperaţiei de Consum – Deva, având funcţii de:

secretar al comitetului executiv, şef serviciu organizarea muncii, şef

serviciu producţie, director.

În timpul activităţii sale profesionale, pentru merite deosebite

în muncă a fost decorat cu: Medalia muncii în 1963, la congresul

cooperaţiei de la Bucureşti; Ordinul muncii cl. III, în 1970.

A fost căsătorit din 1964 cu Ana Rodean din Laz, având o

fiică – Daniela. Soţia a funcţionat până la pensionare, în calitate de

contabilă, la UJECOOP – Deva, fiica, lucrează tot în cooperaţie, iar

ginerele, Daniel Andronache este Preşedinte al Consiliului de

Administraţie, Director General al Companiei Naţionale

„MININVEST” S. A. – Deva.

La data de 1 august 1986, Ioan Oniţa, s-a pensionat pe caz de

boală şi a decedat la 2 iunie 1989.

131


21. Popiuc Vasile (11 dec. 1910-26 dec. 1973) i-a avut ca

părinţi pe Simion şi Maria Popiuc din Laz.

După terminarea cursurilor de iniţiere în ştiinţa de carte se

înscrie la şcoala de notari şi Şcoala Superioară de Comerţ din

Haţeg.

Funcţionează ca notar în Laz, iar din 1937 este trimis în

Basarabia, tot ca notar (comuna Onişcani, jud. Orhei, la 11 km de

Chişinău) de unde se întoarce la începutul celui de-al doilea război

mondial, fiind numit notar în Răşinari, Geoagiu de Râmeţ, Loman şi

Săsciori. Se pensionează în anul 1951 din motive de boală.

A fost căsătorit cu Maria Simtea (tot din Laz), ani la rând

funcţionară a Primăriei Săsciori, împreună cu care a avut o fiică

(Felicia), ajunsă o distinsă învăţătoare.

22. Râurean Liviu s-a născut la 8 aprilie 1927 în Laz.

Şcoala primară o termină în satul natal, iar la Orăştie termină

Liceul „Aurel Vlaicu” pentru ca apoi să absolve Facultatea de

Filologie (specialitatea română – franceză) din Cluj.

Este căsătorit cu Daniela Luminiţa (născută Curea) din

localitatea Treznea, jud. Sălaj, licenţiată a Facultăţii de Drept din

Cluj şi au un singur fiu – Voicu – (inginer horticol).

Liviu Râurean a funcţionat în calitate de ziarist la ziarul

Făclia din Cluj, mulţi ani îndeplinind funcţia de redactor – şef al

acestei publicaţii, iar o perioadă a activat în cadrul Comitetului

Judeţean de Cultură – Cluj.

23. Râurean Remus (31 ianuarie 1919 - 23 iunie 2003), fiu

al satului Laz, pe care nu l-a uitat niciodată, are ca părinţi trupeşti pe

Nicolae şi Eugenia Râurean şi creşte alături de fraţii Eugen şi Liviu

şi sora Elena.

Anii copilăriei şi ai vârstei adolescentine i-a petrecut lângă cei

apropiaţi fie la Laz, fie în munţii Sebeşului unde tatăl său îşi avea

serviciul, dar mai ales la şcoala din Laz, pe băncile căreia a deprins

primele elemente ale cunoaşterii şi instruirii şcolare. Dăruit de

Dumnezeu cu ascuţime de gând şi o minte ageră, la îndemnul şi

stăruinţa celor ce conduceau destinul şcolii din acea vreme, părinţii

132


îl trimit la şcoală, mai departe, parcurgând anii de studii medii la

Liceul din Orăştie, iar apoi absolvind cursurile Facultăţii de Drept

din Cluj.

Tânăr şi proaspăt absolvent, doreşte să urmeze o carieră

militară, urmând cursurile Şcolii Militare din Arad. Este înrolat în

armată, participând în timpul războiului atât pe frontul de est cât şi

pe cel de vest, cu gradul militar de locotenent. Fiind unul dintre cei

ce au supravieţuit, în urma celui de-al doilea război mondial, în anii

din urmă, i se recunoaşte din partea statului, calitatea de luptător pe

front, primind, cuvenitele distincţii militare şi remuneraţia de

veteran de război. Ţinea cu sfinţenie la această calitate, de a fi

printre puţinii veterani de război, şi era mândru de această

recunoaştere, pentru că şi-a apărat pământul străbun cu preţul atâtor

privaţiuni, lipsuri şi îngrijorări specifice acelor crâncene vremi.

Ajuns în viaţa de civilie, o vreme este angajat la „Banca

Albina”, apoi în cadrul Ministerului Metalurgiei şi până la

pensionare la Direcţia Generală de Statistică din Bucureşti, unde a

funcţionat până în 1990, când s-a pensionat la vârsta de 71 de ani.

Prin natura serviciului, a colindat ţara în lung şi-n lat, a

cunoscut oameni şi locuri, caractere şi tipologii umane, aspecte ale

vieţii mai mult sau mai puţin plăcute şi în toate a descoperit marea

frumuseţe şi bucurie a trăirii vieţii şi a rostului ei dat de Creator,

spre a progresa în cunoaştere şi înţelegerea profundă a sensului ei.

A căutat frumosul, esteticul în literatură, în publicaţiile de

specialitate, dar a căutat şi adevărul, dreptatea când locul lor,

uneori, era luat de fărădelege şi atâtea metehne, de care lumea n-a

dus lipsă, restabilindu-le poziţia şi locul lor, după dictonul: „Fiat

justitia, pereat mundus”. A fost omul datoriei, printr-o viaţă extrem

de ordonată, exercitând în demersurile sale exigenţă, meticulozitate,

discreţie.

A trecut la cele veşnice, în Bucureşti, în vârstă de 84 ani, fiind

înmormântat în Laz.

24. Dumitru Rodean (născut în 1906 – decedat(?)). Nepot al

învăţătorului Pavel Rodean. Studii: Şcoala Superioară de Comerţ la

Alba Iulia. O vreme a funcţionat în Deva; a fost numit inspector

133


general şi director general în Ministerul Finanţelor. A avut două

fiice: Olimpia şi Victoria.

25. Tecuschi Ioan, fiu al satului Laz. A decedat în anul 1992.

A absolvit cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi

Industriale; cunoştea multe limbi străine. A onorat funcţia de expert

contabil în Timişoara. Inspector general pentru zona Banatului,

(printre primii zece economişti ai ţării).

Din pleiada înaintaşilor lăzoreni care s-au impus, în rândul

contemporanilor şi posterităţii, prin cultura şi rolul lor activ,

formator, prin misiunile de înaltă răspundere la care, uneori, au fost

chemaţi, nu am putut aminti decât o parte.

Majoritatea celor menţionaţi nu mai sunt în viaţă, oprindumă,

lapidar, asupra destinului lor pământesc.

Pe parcursul trecutelor vremi au fost, însă, şi sunt în viaţă,

destul de mulţi oameni luminaţi, avându-şi obârşia la vatra acestui

sătuc, răspândiţi în patru zări. Şi aceştia s-au ridicat din rândul celor

simpli, ce prin calităţile lor morale şi intelectuale şi-ar fi putut găsi

un loc în galeria intelectualilor Lazului pe care, în treacăt şi parţial

i-am amintit mai sus.

Îmi recunosc neputinţa în culegerea materialului informativ în

chipul cel mai cuprinzător şi cer iertare celor ce nu i-am menţionat

în marea mea dorinţă de a pune la dispoziţia celor interesaţi, date şi

referiri biografice privitoare la o parte din cei ce-au lăsat o dâră

luminoasă în trecerea lor, meteorică, prin această viaţă.

Fie-le memoria binecuvântată, în cer şi pe pământ!

134


ÎNDELETNICIRI ŞI OCUPAŢII STRĂVECHI

ALE LĂZORENILOR

MUNCA LA PĂDURE ŞI „LA PLUTIRE”

O

cupaţiile străvechi ale lăzorenilor au fost în trecut

dulgheritul şi plutăritul.

Întinsele păduri seculare de pe versanţii râului Sebeş au fost

din vechime exploatate de bărbaţii satelor Laz, Săsciori, Căpâlna,

materialul lemnos fiind transportat cu „lacul” şi cu pluta, pe apa

vijelioasă ce uneşte, pe o distanţă de 92 km hăţişurile împădurite ale

munţilor Sebeşului şi Cindrelului cu punctele de destinaţie şi

prelucrare de la Petreşti şi Sebeş. Plutăritul, ca îndeletnicire de bază

a lăzorenilor a constituit sursa principală a câştigării celor necesare

traiului de zi cu zi. Din primăvară până toamna târziu descurcau cu

dibăcie neîntrecută cu „sapinele” lor plaghiile de pe râu şi ştiau să

utilizeze cu o pricepere rară forţele brute ale naturii şi iureşul

capricios al apei. În secolele XVIII şi XIX plutirea se făcea mai ales

în echipe, sporind masa lemnoasă necesară micii industrii

prelucrătoare de la Sebeş şi Petreşti, dar şi pentru export.

Activitatea în domeniul plutăritului a încetat, pe la începutul

anilor‚ 60 ai secolului trecut, transportul materialului lemnos de la

munte făcându-se prin mijloace auto, pentru a nu se pierde şi

deteriora o bună parte din „aurul verde” al pădurilor destinat

exploatării şi prelucrării. Datorită hărniciei şi priceperii plutaşilor,

135


au prefăcut timpul, îndemânarea şi forţa de muncă în „monedă

forte” făcând din satul şi locuinţele lor exemple de curăţenie,

confort şi ordine având, în trecut, unul dintre cele mai ridicate stiluri

de viaţă .

CÂTEVA DATE LEGATE DE SPECIFICUL ACTIVITĂŢII

PLUTAŞILOR LĂZORENI

O

cupaţia de bază a lăzorenilor, în trecut, a fost munca la

pădure şi îndeletnicirea cu transportul buştenilor de brad pe

valea îngustă a râului Sebeş spre punctul de expediţie a

materialului lemnos sau spre atelierele şi fabricile de prelucrare din

Petreşti şi Sebeş.

Aşezat pe această vale, în imediata vecinătate a ieşirii ei

dintre dealurile semeţe, satul Laz a fost lipsit, în toate timpurile, de

un hotar productiv, potrivit, fie pentru cultivarea pământului, fie

pentru dezvoltarea sectorului zootehnic. Astfel, în special femeile şi

copiii lucrau pământ în parte la grofii din Vinţ, Draşov, Câlnic,

Petreşti etc. Lemnul din întinsele păduri seculare de pe versanţii

munţilor Sebeşului a fost din vechime exploatat fie ca materie primă

vândută celor de la şes, pentru ridicarea unor construcţii (bârne,

grinzi, căpriori, scânduri, şindrile etc.), fie ca lemn de mină, folosit

la minele de cărbuni din Valea Jiului, fie în mica industrie

prelucrătoare a cherestelei.

Ocupaţia de tăietori de lemne şi plutaşi este străveche în Laz,

cu toate obstacolele întâlnite pe parcurs, pe firul apei ca stâncăria

picată prin alunecare şi toance ori căderi de apă, cum ar fi cele de la

Ţuroaiele şi Jgheabul de la Sebeşel, întâlnite în plutirea arhaică. 60

60 Cornel Zemora, originar din Sebeşel, care cunoştea în amănunt viaţa plutaşilor,

conchide că „primul şantier de exploatare s-a deschis la Tău, începând cu

doborâtul, curăţitul de crăci, cojitul şi secţionarea în trunchi de 6-8 m lungime,

136


În secolele XVIII şi XIX, plutirea se făcea mai ales în echipe.

Exploatările pentru fabricile de cherestea din oraşul Sebeş încep

abia în 1870 când pe râu se transporta lemnul pentru minele de

cărbuni din Valea Jiului şi trunchii (buştenii) bătrâni pentru

fabricatul cherestelei pentru nevoile locuitorilor din câmpie şi ale

pieţii Sebeşului. În 1877 se construieşte Fabrica de cherestea din

Sebeş, iar în 1910 Fabrica „Frumoasa” din Petreşti. Prima de către

firma Maiersdorf-Brach, iar a doua de firma Hersfeld. Cu această

ocazie se îmblânzeşte puţin cursul apei, sfărâmându-se cu exploziv

bolovănişul mare de pe firul apei şi tăindu-se prin 1877-1885

cataractele de la Ţuroaie şi Jgheabul Sebeşelului. 61

care se lăsau să se usuce, apoi strânşi la malul apei, prin corhănire de pe coastă

sau tras de vite. Aici se proceda la formarea de plute, din câte 8-10 trunchi

alăturaţi; cei din mijloc puţin avansaţi şi marginile mai retrase, astfel încât în

faţă să se formeze un fel de triunghi pentru a avea un front mai redus de lovire,

asigurând o mai lesnicioasă strecurare în porţiunile strâmte.

Din alunişul abundent din zonă, tăiau beţe de alun din care, călite la foc,

făceau gânjuri, cu care legau trunchii în plută pe două locuri şi ancorau a doua

plută de prima. Şi azi a rămas numele locului „Gânjărie”.

Pentru conducere şi dirijare cei doi plutaşi foloseau beţe solide lungi. Pe

porţiunile stâncoase, cu ape repezi, plutaşii şedeau pe un postament la mijlocul

plutei, pentru a nu se dezechilibra şi să cadă la izbituri. Volumul celor două plute

ancorate, însuma circa 12-15 mc de lemn….

Când plutele treceau prin Şugag, scăpate de chinga stâncilor, plutaşii se

ridicau în picioare într-o postură impunătoare, semeţi şi erau admiraţi de lume.

Copiii îi priveau ca pe nişte feţi frumoşi din basme, în şaua cailor năzdrăvani, pe

drumul fără pulbere. Nu râdeau, nu lărmuiau, holbau doar ochii ca la minune,

curioşi şi plini de respect faţă de aceşti cutezători purtaţi de unde. Era o victorie

în momentele de bun augur, când omul s-a autodepăşit, reuşind să transporte pe

unduirile apei curgătoare, încărcătura de buşteni, pe care el o ghida cu bastonu-i

de amiral”. (Fragment preluat din periodicul Sebeşul – nr. 29, martie 2004)

61

„Pentru construirea barajului au fost aduşi muncitori specializaţi din

Maramureş, zişi, „ţipseri” - un soi de nemţi. Localnicii, îndemânatici şi ei în

cioplitul lemnului şi construirea sălaşelor de lemn, au luat seama la aceşti ţipseri

şi când s-au extins exploatările pe: Ciban, Bistra, Dobra şi Frumoasa au

construit ei barajele necesare. Astfel s-au specializat: Arsân Ioan şi Duncea Ioan

din Laz, Victor Avram şi Gros Ioan din Şugag, care construiau şi „ceterne”

(jilipuri de apă).

137


Alături de lăzoreni, au activat în acest domeniu periculos, ce

implică un efort fizic considerabil, şi locuitori ai satelor Căpâlna,

Sebeşel, şi Şugag într-un număr uneori mai mic alte ori mai mare,

după cum cerinţele şi nevoile de la faţa locului o impuneau. 62

Privitor la modalitatea transportului materialului lemnos din munţi

spre locul de destinaţie şi prelucrare se pot menţiona patru faze:

1. Plutirea primitivă, până în 1870, folosindu-se

curentul natural al apei, cu randament redus şi ineficient.

2. Transportul lemnului cu plute, legate în convoi,

practicat de austrieci (Taisland-1880). Acest sistem de transport n-a

fost viabil din cauza albiei râului, cotită şi bolovănoasă, plutele fiind

destul de lungi.

3. Plutirea zisă „sălbatică” – cu lacul – care a continuat

până în 1964 (14 oct. de Sf. Paraschiva), conform mărturiei

localnicilor.

4. Transportul prin mijloace auto – până azi.

Foarte mulţi locuitori ai satelor dinspre munte ale

meleagurilor sebeşene s-au ocupat cu pădurăritul, cu exploatarea

„aurului verde” al munţilor noştri pentru un trai mai înstărit şi un

nivel de viaţă mai ridicat. Se mergea la făcut stânjeni şi trunchiuri,

aceasta însemna că se tăiau brazii, se cojeau, se curăţau de cepi

(crengi) şi pe urmă se corhăneau la vale cu ţapinele, se trăgeau cu

animalele ori alunecau pe plăgi sau jilipuri, a căror construcţie se

făcea de către cei specializaţi în atare lucrare.

Pe porţiunea de râu de la Oaşa la Tău, amenajarea cursului se rezuma la

spargerea prin dinamitare a stâncilor buclucaşe. Acolo forţa apei strâmtorate

între malurile stâncoase supunea îngrămădirile de lemn (plaghiile) la mari

presiuni producând zgomote şi trosnete înspăimântătoare, prin ruperea pieselor

subţiri şi cu defecte.”

Cornel Zemora – Odiseea râului. Episodul IV, publicat în ziarul Sebeşul, nr.

30, mai 2004

62 Ioan Raica - Apulum, XI, 1973, p. 842

138


Buşteni plutind pe râu, prin Laz, spre joagărul din Sebeş

Tăietura se băga în râu şi apoi în lac, iar de aici pornea la

vale, mânată de apele barajului de la Frumoasa. Din cinci în cinci

km erau străji care dirijau buştenii şi-i desfăceau, în cazul când se

încurcau. 63 Ulterior aceste posturi de strajă au fost înlocuite de o

echipă volantă care urmărea lacul, de la Oaşa până la Sebeş.

Barajele de la Oaşa şi Ciban au fost construite după 1875.

Pentru locuitorii văii Sebeşului, această îndeletnicire a constituit un

mod de viaţă de a trăi în comun, de a se ajuta reciproc în munca

istovitoare, departe de familii, cu provizii alimentare pe durata mai

multor zile sau chiar săptămâni.

63 „La deblocarea acestora participau numai plutaşi versaţi, sprinteni ca felinele,

având legaţi cu curele peste încălţăminte „colţari” zişi şi „mâţe” pentru a nu

luneca pe lemnele ude. Cu atenţia încordată cei doi plutaşi ce interveneau în

astfel de situaţii periculoase căutau piesa cu pricina, prinse cu un capăt după

stâncă, săltând-o pic cu pic din „paisul” ţapinei şi la pornirea năvalnică să sară

pe mal, în afara zonei periculoase.

În timpul acestei intervenţii, ortacii de pe mal care asistau cu inima strânsă

care erau cuprinşi de frisoane, răsuflau uşuraţi după terminarea cu bine.

Cornel Zemora – Odiseea râului. Episodul IV, publicat în ziarul Sebeşul, nr.

30, mai 2004

139


Printre paginile de literatură ale marilor scriitori români,

munca anevoioasă a lăzorenilor pentru pregătirea şi transportul

materialului lemnos, a fost ilustrată şi de geniul sadovenian, un

împătimit iubitor al naturii care, în câteva rânduri, a venit şi a

găzduit prin aceste locuri mirifice, propice partidelor de vânătoare şi

pescuit. Redăm mai jos fragmentar pasaje din volumul Valea

Frumoasei de Mihail Sadoveanu spre a întregi, întrucâtva,

materialul informativ privitor la viaţa şi activitatea plutaşilor

lăzoreni de altădată.

„(…) Abia ieri – sunt de atunci numai şapte decenii – au

intrat oamenii în văile pâraielor şi au început a tăia brazii. Nu

oamenii din preajmă, care aveau un vechi tratat de pace cu codrul,

ci străinii cărora le trebuiau convoiuri fără sfârşit de buşteni.

Atunci au fost puse păraiele pe scocuri, ca să săgeteze pe ele

trunchiurile albe în valea cea mare a râului; atunci au fost durate

jilipurile – uluce uscate pe care buştenii alunecă tunând către

acelaşi sfârşit; de atunci au fost închise lacurile şi se dă drumul

apelor ca să repeadă la vale pe Frumoasa îmbulzelile bradului ucis

(…)

Umblam într-o zi de august, cu prietinul şi tovarăşul meu, de

la vale în susul Frumoasei. N-aş putea spune că admirasem la

greble clădăriile imense şi zbârlite de trunchiuri, care în partea

locului se chiamă plăvii. Fiind cu undiţile în mână, eram partizanii

păstrăvilor, a căror soartă vitregă o argumentam amândoi, cu

înverşunare. Ajunşi la un jilip sec, m-am oprit privind cu atenţie un

spectacol nou şi ascultând cu mirare un dialect neaşteptat. Prietinul

meu, mai vechi în regiune, mi-a dat lămuriri şi mi-a făcut

destăinuiri.

Când capitalurile fără patrie au determinat căderea

sistematică a brădetului din aceşti munţi, poteca din lungul

Frumoasei a devenit drumuşor. Din loc în loc, la guri de pâraie, s-

au întocmit şandramale de adăpost. Lucrătorul din Carintia, Tirol

şi Craina au suit la deal cu gospodărie puţină. Ei au dat jos cu

topoarele şi joagărele cele dintăi şiraguri de brazi şi au încheiat

primele scocuri şi jilipuri.

140


De şaptezeci de ani, maşina merge aşa. Carintienii şi tirolezii

au băut apă din Valea Frumoasei şi nu s-au mai întors la baştina

lor. La plăvii, ca să le deslege din încâlceală cu ţapinile, au

obişnuit a veni şi localnicii de la vale, căpâlnari şi lăzureni, care s-

au dovedit tot aşa de buni meşteri ca şi veneticii. Amestecându-se

unii cu alţii, urmaşii carintienilor şi tirolezilor, s-au deprins a

mărturisi întru ortodoxie, şi vorbesc fără greş cea mai frumoasă

limbă a lăzurenilor şi căpâlnarilor. Însă expresiile speciale şi

consacrate ale meşteşugului au rămas de la descălecători şi au fost

adoptate în toată valea.

Vehiculul nostru se oprise. De cătră valea înaltă a muntelui

venea în curmezişul drumului jilipul sec, pe care, unul după altul,

fulgerau cu tunet înăbuşit buştenii. Ajunşi în capătul jilipului,

făceau o săritură în aer, şi cădeau în mormanul din râpa râului.

Săritura de berbece se arcuia uneori pe deasupra drumului îngust.

Uneori buşteanul rădea faţa drumului. Alteori bradul uşor arcuit,

răsucit pe jilip în salturi neliniştite, sărea din uluc înainte de vreme,

provocând proteste şi sudălmi din partea străjilor care

supravegheau sosirea tumultoasă a materialului.

Straja de la gura jilipului veni către noi cu bunăvoie,

salutându-ne.

–Vă poftim să îngăduiţi puţin până ce oprim lemnele şi

acoperim podul.

Podul care trecea peste jilip fusese deschis.

Înturnându-se către munte, lăzureanul dădu drumul unui

strigăt puternic:

–Bau!

Străjile din lungul jilipului îl repetară ca nişte ecouri

credincioase.

Pe când aşteptam răspunsul de sus, simţirăm că se alină

huruiala buştenilor în uluc.

Răspunsul veni la vale din om în om.

–Ohi!

Curgerea buştenilor conteni. Lucrătorii de la gura jilipului

aşezară puntea. Automobilul nostru trecu în susul apei.

–Ohi! drecea! Veni altă strigare de sus.

141


Tovarăşul meu îmi tălmăci:

–Pauză mai mare! Cei de sus adună în creştet tot ce mai au

gata de aruncat la vale.

Era răstimp potrivit ca oamenii cu ţapinile să puie rânduială

în grămada învălmăşită la râpă şi încâlcită în marginea apei.

Tocmai venea lacul, slobozit din închisorile de sus, tulbure şi

sunând plin.

Lucrătorii voinici şi sprinteni, cei mai mulţi tineri, intrară în

râu. Lucrarea lor de degajare a trunchiurilor se făcea într-un

tempo ritmat şi melodios.

–Ho-o! strigau în cor prelung, cântând.

Cu ţapinile înfipte în trunchiul de brad, făceau mişcarea de

ansamblu ca să salte lemnul. Vătaful, cel care comandă, face cu

ţapina lui pârghie, adică paiţ. Când buşteanul ce voiau să elibereze

era împovărat în capătul din amonte, toată luarea-aminte şi toată

puterea se puneau ca să-l împingă spre vale, dându-i o mişcare de

răsucire.

–Asta se chiamă fux! ne explică zâmbind cu superioritate

straja noastră.

În grămădirea încâlcită de la malul râului, se puneau toate

problemele. Trunchiul trebuia sucit în lungul axei longitudinale:

asta se numeşte «volta»! . Tras într-o parte de la capăt: «marina»!

Un trunchi rău aşezat e sprijinit fix la mijloc şi întors cu capătul

gros la vale: «canta»! .

Şeful de echipă, zaviţul, dădea comenzile şi lăzurenii, cu

stricteţă şi simultan, băteau întăi cu clonţul ţapinii prinzând lemnul,

apoi opinteau mişcarea potolit, cu acelaşi cântec armonios: o-ho!

Unii erau intraţi în apă până mai sus de genunchi. Alţii se

cumpăneau pe trunchiurile prinse şi fixate în plavie. Într-o clipă,

unul dintre tineri scăpătă pe un buştean neîndestulător fixat şi se

duse în apă până în creştet. Zaviţul dădu un strigăt. Tovarăşii nu se

precipitară după cel căzut; îl lăsară să vie la suprafaţă ferind de

cătră el buştenii.

–Fii cuminte, Neculai! îl mustră zaviţul. Însă băiatului i se

dusese pălăria pe valul tulbure şi nu se cuvine unui lăzurean să-şi

prăpădească acoperemântul, când lucrează la buşteni. Deci se duse

142


înot să-şi prindă pălăria, după care coti la mal printre buşteni,

lăsând să-i şiroiască apa din toate cusuturile straielor.”

Sapinarul Ioan Popiuc din Laz.

„Era un fecior

negricios şi voinic. Din

când în când arunca spre

noi o privire furişă să vadă

cum preţuim isprava lui. Îşi

arată dinţii prin

mustăcioara de culoarea

mătasei uscate de porumb.

Tovarăşul meu avea la

îndemână o sumă de

istorisiri tragice, în

legătură cu trecerea

buştenilor din munte în

vale. Bărbaţii aceştia din

Laz ori Căpâlna, care caută

câştig puţin în primejdie, n-

au prilej să râdă totdeauna.

Feciorii aceştia veseli,

curat îmbrăcaţi şi mândrii,

nu se cufundă totdeauna după o zgărdiţă de fată mare fixată la

pălăria lor.

Munca la buşteni se face şi pe vreme rea, pe nouri şi furtună,

câteodată în bătaia gheţoasă a nahlapilor. Încurcăturile plăviilor

ghimpoase sunt desfăcute de ei cu o pricepere vrednică de mirare.

O lovitură de ţapină, desfacerea a trei buşteni curmezişi deschide

închisoarea şi toată îmbulzeala merge la vale. Însă uneori caturile

se dărâmă brusc şi nainte de vreme; alteori valul năprasnic dărâmă

un părete abia înţinat; elemente neînsufleţite devin active şi ostile şi

mulţi lăzureni şi căpâlnari şi-au amestecat sângele cu vâltoarea

apei şi a trunchiurilor. Se întâmplă în unele veri să se deslănţuie

marile cumpene de nouri şi ape asupra unor asemenea clădiri

enorme de lemnărie: atunci vin stâncile peste lemnării; potopul

143


întrebuinţează lemn şi stâncă drept proiectile ajutătoare; drumurile

se rup, aşezările oamenilor cad ca-ntr-un joc sinistru, îngustimea

văii ia oamenilor surprinşi şi animalelor prigonite de groază orice

putinţă de scăpare. Analele Frumoasei, recitate la priveghiurile de

seară ale localnicilor, pomenesc multe asemenea bătălii ale

puhoiului, tot aşa de crâncene ca şi războaiele oamenilor. (…)

Apele ca Frumoasa, în ţări evoluate sunt amenajate cu

apărări şi refugii pentru păstrăvi. Plutitul este un mijloc barbar de

transport; lemnul plutit are o valoare coborâtă. Dar chiar dacă îl

tolerăm, cerem să nu strice tărmului, păstrăvului şi celor puţini

pustnici care vin aici la jivinile lui Dumnezeu ca să mai uite de

răutăţile semenilor lor din cetăţi.

Astfel a grăit prietinul meu, privind posomorât apa tulbure a

Frumoasei. În acel ceas râul nu-şi mai ilustra numele pe care i l-au

dat vechii pământeni în vremi mai fericite.

De pe costişa depărtată şi înaltă, în lungul jilipului,

începură a se auzi strigăte. Din strajă în strajă, comanda veni până

jos:

–Varda!

Lăzureanu nostru binevoitor, care asistase la convorbirea

noastră şi o înţelesese, subliniind-o cu aprobări mute şi suspine, ne

salută iar.

–Vă rog frumos, domnilor, începe iar comedia.

Podeţul era alcătuit iarăşi peste jilip. Lăzureanul confirmă

că toate sunt gata, cu strigăt nou:

–Garga!

Strigătul trecu în sus.

După varda! şi garga! jilipul prinse iar a tuna de buşteni.

Ne-am dus la deal, aşteptând alinierea lacului şi limpezirea

Frumoasei. Nu vă închipuiţi domniile voastre ce înfăţişare are apa

asta după ce se limpezeşte. E ca aerul şi în acelaşi timp ca

vioreaua. (…)!” 64

64

Mihail Sadoveanu – Valea Frumoasei, Năcazuri ale păstrăvilor şi

păstrăvarilor, Ed. Eminescu, 1983, p. 64-70

144


SAPINARII DE LA LAZ ∗

Prof. Vasile Moraru din Laz

Noaptea-şi cerne feeria peste munţi cu vârfuri sure

Dăruind din plin tăcerea peste sobra lor pădure

Iar prin văile adânce, cu miresme ce te-mbie

Curge-n susuru-i noptatic apa râului zglobie.

Doarme încă-n jur natura, dorm a ei vieţuitoare,

În a nopţii liniştire şi-n a râului cântare,

Dar deodată, peste creste, străbătând pădurile,

Ca un cântec de biruinţă, se arată zorile.

Şi-n acest farmec ce-ncântă ca dulceaţa unei arii

În baraca din luncuţă se deşteaptă sapinarii.

Răscolesc tăciunii-n vatră, pun găteje, aprind focul

Cari vesel, pocnind adesea, printre crengi şi-ncepe jocul.

Şi la focul de pe vatră, oamenii, cu faţa smeadă,

Îşi gătesc acum mâncarea în tigăile cu coadă.

E gustoasă-aici mâncarea, care-n pripă şi-o gătise,

Chiar dacă, pocnind, din vatră, vreun tăciune-n ea sărise.

Apoi şi-ncalţă-n picioare cizmele de cauciuc,

Pun sumanele pe spate, iau sapinul şi se duc.

Discutând de câte toate, în cuvinte făr de număr,

Merg, vorbind, pe malul apei, cu sapinele pe umăr.

Dar deodat, din susul văii, zgomot straniu se aude,

Cari s-apropie crescendo printre văi adânci şi sumbre.

Ştiu ei ce e acest zgomot care-i întâmpină în cale,

Vine lacul de la Oaşa, aducând buşteni la vale.

∗ Notă: Plutaşii de pe Valea Sebeşului spuneau ţapinei – sapin, de unde şi numele

lor de sapinari, nu ţapinari.

145


Apa saltă-nvolburată şi vijelios s-avântă

Printre stânci ce-i stau în cale şi-al ei curs vioi îl strâmtă.

Iar prin valurile-n spumă, care fierb în matca lor,

Se izbesc în stânci buştenii, bubuind îngrozitor.

Dar în albia îngustă, trunchii se împleticesc

Şi-n grămadă, cât o casă, între maluri se opresc.

Sprinteni, ca o rândunică, sapinarii sar pe ei

Şi cu grijă, la comandă, trag de-un trunchi câte doi trei.

Nu-i uşor astfel de lucru, poţi să te primejduieşti,

Trebuie să cunoşti rostul, de unde să-i descâlceşti.

Şi ageri, cu dibăcie, sapinarii-acum desfac

Pe cei care ţin în spate toată plaghia din lac.

Şi cum trunchii care-o ţin sunt trimişi pe rând în val,

Plaghia-ncepe să se mişte. Oamenii fug, iuţi, pe mal.

Unul, în învălmăşală, îşi rupse la sapin coada,

Dar, în schimb acum buştenii îşi încep iar canonada.

Scârţâind, trosnind adesea, trunchii grămadă pornesc

Şi împinşi de forţa apei în valuri se prăbuşesc.

Apoi apa înspumată pe-a ei undă îi înşiră

Şi purtându-i către Sebeş pe la vaduri îi resfiră.

Iar în urmă, sapinarii, pân' scad ale apei valuri,

Dau în matca spumegândă buştenii rămaşi la maluri.

Când amurgu-nlăcrimează şi se lasă peste văi,

Stând cu toţii-n jurul vetrei, la-ale focului văpăi,

Glume, vorbe se înşiră, după ce-au mâncat în tihnă,

Pân' ce-n noapte se strecoară, blând, a somnului odihnă.

Scrisă în anul 1955

146


PERSOANE DE ALTE NAŢIONALIŢĂŢI LUCRĂTORI LA

EXPLOATĂRILE FORESTIERE DIN MUNŢII SEBEŞULUI

CARE S-AU STABILIT ÎN LAZ. URMAŞII LOR

Î

n sec. al XIX-lea alături de populaţia băştinaşă au fost aduşi din

diferite părţi ale ţării sau din afară lucrători la pădure,

aparţinători ai altor etnii, pricepuţi, cu experienţă în domeniu şi

spirit novator, care prin aportul lor au uşurat munca la exploatarea

lemnului şi plutărit, muncă deloc uşoară şi destul de periculoasă.

Potrivit datelor şi informaţiilor furnizate de învăţătorul

pensionar Gheorghe Breazu – un erudit intelectual originar din Laz

– voi enumera succint numele acestor persoane şi urmaşii acestora,

stabiliţi în satul Laz, de-a lungul anilor. Unii din aceşti lucrători,

veniţi din depărtări, au fost neîntrecuţi tăietori de lemne, alţii

pricepuţi şi îndemânatici meşteri în dirijarea pe plăngi, jilipuri şi

funiculare sau pe „calea fără pulbere” a vijelioaselor şi repede

curgătoarelor ape ale Sebeşului.

Urmaşii lor, care şi azi ne aduc aminte de iluştrii lor înaintaşi,

nu numai prin numele lor moştenit, ci şi printr-un standard de viaţă

destul de ridicat, sunt oameni deplin integraţi în comunitatea

locuitorilor Lazului, majoritatea fiind apropiaţi Bisericii strămoşeşti

în care şi-au găsit rostul şi menirea lor existenţială. În pofida

informaţiilor destul de sărace, voi menţiona numele celor ce s-au

aşezat în vatra acestui sat pitoresc, riveran al văii Sebeşului, fie

căsătorindu-se aici, fie rămânând definitiv, din motive personale.

Maghiari: Ianos Bathory – a fost angajat ca brigadier silvic,

purtând o frumoasă uniformă, cu pană la pălărie, având cal şi puşcă.

S-a căsătorit cu Paraschiva – născută Faur – nu a avut copii şi a

locuit într-o veche casă – azi demolată – în proximitatea locuinţei

lui Colhon Gigel (nr. 24). Vasile Tecuschi (cu strămoşi originari din

Polonia) afirmă că „Ianos Bathory, nu avea casa cu ferestre la

stradă pentru ca soţia să fie lipsită de ispite lumeşti iar cine venea

la ei, nu avea voie să intre în curte, rămânând la prag. Casa era din

147


piatră, în tindă era cuptorul iar pivniţa era pe sub toată casa”.

Trăia şi-n anul 1930.

Cehi: Leban Michael (Mihel) s-a căsătorit cu Maria, având

împreună un băiat şi două fiice (Ioan, Victoria şi Eugenia). Era

muncitor la pădure, priceput tăietor de lemne, nu a avut moşii şi a

locuit la casa cu nr. 122, unde stă azi Oneţ Ana. Fiul acestuia –

Ionel Leban – a fost căsătorit cu o unguroaică – Elena – din Alba

Iulia şi cunoştea bine limbile: italiană, germană şi maghiară fiind un

autodidact. Cel mai mult a trăit în Turda şi la Bucureşti, aici

îndeplinind şi funcţia de lider sindical la Întreprinderea Titan. A

trăit 80 de ani, între 1911-1991, neavând copii. A fost un iscusit

maistru electrician, făcând demersurile necesare şi lucrând efectiv

pentru introducerea curentului electric la biserica din Laz şi la

câteva case din sat. Sora lui – Victoria – căsătorită cu Vasile

Poienar, a decedat în 1963 într-o groaznică crimă săvârşită de

ginerele ei (găsindu-şi sfârşitul la rându-i, punându-se la tren) şi

pierind în această nenorocire fiica Ileana şi nepotul Lucian, în vârstă

de numai nouă ani. Cealaltă fiică a lui Michael, cu numele Eugenia,

s-a stabilit la Cugir.

Ruşi: (Ucraineni) se cunosc mai multe familii de sorginte

slavă, având ca înaintaşi care au lucrat la pădurile din zona munţilor

noştri.

Din manuscrisul lui N. Aleman din Săsciori, înregistrat la

Muzeul „Ioan Raica” din Sebeş, inv. Nr. 85 rezultă că „în 1875, au

fost aduşi şi ruşi (ruteni din Maramureş) care au lucrat în munţii

Bistra, Prigoana, Oaşa şi Ciban la lucru pe apă…şi au făcut plute

lungi şi punea grinzi şi le aducea la joagăr în Sebeş, în două

zile…”. În rândul acestora se pot enumera Simion Popiuc, Ioan

Moldociuc şi probabil Vasile Popaciuc, pe care Sadoveanu îl găsea

păzind stava de cai „în şesul mlăştinos al Frumoasei şi al

Sălanelor”. Iată ce spune, în continuare, marele scriitor despre

acesta: „…era un bătrân venetic şi mişel (sărac) cu numele moş

Popaciuc. Era un sărman venit de mulţi ani aici de prin părţile

148


Maramureşului” 65 . Din informaţiile existente am aflat că a stat, în

Laz „Pe Vale”, iar după un timp s-a mutat în Căpâlna.

Familia Popiuc: strămoşul acestei familii – Simion Popiuc –

a locuit la casa unde domiciliază strănepotul acestuia Mircea

Popiuc, nr. 60.

Pe linie bărbătească, descendenţii familiei Popiuc sunt:

Simion Popiuc (senior născut în 1841-?) Simion Popiuc (junior

1874-1944), Gheorghe Popiuc (Gheorghea Rusului 1912-1975),

Mircea Popiuc. Astăzi mai există în Laz sau sunt plecate familii cu

numele de Popiuc care-şi trag obârşia din acelaşi trunchi familial,

unic, amintit mai sus. Menţionez descendenţii pe linie colaterală:

Popiuc Vasile (notar), Popiuc Ludovica, (căsătorită Colhon),

Popiuc Elisabeta (a lui Onu Laii), Popiuc Eleonora (De la Pod,

căsătorită Ţârlea), Popiuc Iudita, Popiuc Rafila, Popiuc Nicolae

(tata lui Ioan – Onelu lui Daghid 1910-1995), Popiuc Ioan (tatăl lui

Onelu Martii 1903-1981 şi al lui Niculaia Martii 1900-1961), azi

toţi decedaţi cu urmaşi fie-n sat, fie plecaţi în diferite localităţi la

rosturile lor.

Moldociuc Ioan, a locuit în capătul de sus al Lazului, la nr.

172 (unde acum domiciliază Bartoc Avram), era un om venerabil,

de statură mică, bun şi priceput sapinar. A avut un singur copl: Ioan

Moldociuc, frate după mamă cu Savu Popaciuc (†1973). Savu a

fost necăsătorit şi nu a avut urmaşi. A făcut patru călătorii în

America, a muncit acolo de unde s-a întors acasă cu un câştg destul

de bun dar o parte din bani i-a pierdut în împrejurări nefavorabile. A

locuit la imobilul unde domiciliază astăzi Vasile Ţârlea, nr. 145.

Ioan Moldociuc (junior) a stat la capătul dinsus al satului, la casa

unde locuieşte Bartoc Avram, nr.172 şi a avut trei copii: Eugenia

căsătorită cu Vasile Ţârlea, Ioan decedat în 1978 şi Maria căsătorită

cu Pavel Bogdan în Petreşti. A fost un om harnic şi îndemânatic,

descurcând cu multă dibăcie plăghiile din material lemnos agăţate

pe la diferitele pripoarele pe unde şuvoiul apei le purta în drumul

spre destinaţie.

65 M. Sadoveanu – Valea Frumoasei, ed. Eminescu, 1983

149


Italieni: La imobilul cu nr. 41 (unde stă Căta Constantin),

învăţătorul Gh. Breazu, susţine că a locuit un italian cu numele

Zuzzi Tita care a avut cinci fiice: Sabina, Maria, Elisabeta,

Rafila şi Aurelia, necăsătorită, rămasă la casa părintească (1905-

1975). Din aceeaşi sursă de informare rezultă că soţia lui Zuzzi Tita

a fost fiica învăţătorului Pavel Rodean (n. 1832) şi avea darul de a

cânta frumos. Se spune că numai ea ştia, în sat să facă

„chirtoşcolac” de post, pentru care copii, în ajun de bobotează, se

înghesuiau să primească o bucată, mai mică sau mai mare, după

norocul fiecăruia. , Tita era lucrător la pădure, era un om frumos,

înalt şi se îmbrăca tot „nemţeşte” afirmă înv. Breazu.

În rândul persoanelor de origine italiană se numără şi

Gheorghe Şireau – tatăl lui Gheorghe Şireau (junior) – care

înainte de al doilea război mondial a lucrat în domeniul

lemnăritului, pe Valea Sebeşului, ca tăietor de lemne şi lucrător cu

sapina. După război, cei doi Şireau (fiul şi tatăl) au lucrat timp de

opt ani în Sâpcea (Munţii Cugirului) unde, băgau lemnele la locul

de transport pe plănci unse cu parafină ca să fugă lemnul. (Plancă

(germ.) = drum pe care se transportă buştenii prin alunecare sub

acţiunea greutăţii proprii. Mic dicţ. Enciclopedic 1978).

Alături de locuitorii de altă dată ai Lazului, au trăit, au

muncit, au colaborat şi s-au înţeles într-o atmosferă sociocomunitară

de bună convieţuire, toţi aceşti nou veniţi, de altă etnie

şi care, la rându-le, au înscris frumoase pagini de hărnicie,

pricepere, omenie în istoria acestor meleaguri.

Nu am amintit decât câteva nume la care am făcut,

fragmentar, câteva referiri. Alături de aceşti nou veniţi de odinioară

mai pot fi numite familiile: Tecuschi, Zaplanic, Bauman, Fari,

nume care au rămas în memoria posterităţii cu referinţe şi conotaţii

pozitive. Deşi datele prezentate sunt sărace şi insuficiente pentru

formarea unui orizont de cunoaştere cât de cât satisfăcător raportat

la biografia fiecărei persoane mai sus amintite, socotesc totuşi că n-

am făcut altceva decât să înlătur fie şi numai un mic colţ din vălul

de taină în care viaţa acestora a intrat odată cu istoria acestor locuri

binecuvântate de Dumnezeu.

150


DESPRE MORILE DIN LAZ

D

in relatările şi informaţiile primite de la cei ce „au prins” în

viaţa lor şi au auzit de la înaintaşi cum era viaţa comunitară

a satului înainte cu câteva decenii şi chiar secole, am aflat

că în partea de jos a satului, au existat şi au funcţionat, de-a lungul

vremii, trei mori, (pentru făină), darac (maşină pentru dărăcit lâna)

şi o presă pentru ulei alimentar. Aceste ingenioase instalaţii tehnice

ţărăneşti erau cât mai aproape de râul ce traversa de la un capăt la

altul localitatea şi erau acţionate prin forţa apei, captată prin două

iazuri de scurgere spre roţile imense ale morilor, aşezate sub

stăvilarul de unde apa cobora pe paleţii de pe circumferinţă, ca-ntr-o

cascadă. Locul unde erau amplasate se numea „La Moară”, iar

proprietarii lor erau: Breazu Valeriu, Morariu Eftimie lui Gheorghe

şi Morariu Eftimie lui Eftimie. Moara lui Valeriu Breazu şi a lui

Eftimie Morariu lui Eftimie, aveau fiecare câte două pietre pentru

măcinat, iar cea a lui Eftimie Morariu lui Gheorghe avea trei pietre

unde se măcina, în general, porumb şi grâu. Una din cele trei pietre

se numea „bătrâna”, foarte solicitată, pentru calitatea făinii de

mălai. La morile din Laz, veneau cu măciniş locuitori ai satelor

învecinate, dar şi din Câlnic, Cut, Cunţa, Deal… Cam în tot timpul

anului era de măcinat, dar mai ales joia (fiind târg săptămânal la

Sebeş), când se măcina în continuu, chiar şi noaptea.

Lângă aceste mori şi-au găsit locul potrivit şi alte instalaţii,

deoarece morarii erau oameni iniţiaţi în tehnicile tradiţionale, iar

odată cu moara, le supravegheau şi le îngrijeau şi pe acestea.

Aşa au existat şi funcţionat, ani şi ani la rând, instalaţiile

tehnice ţărăneşti pentru scărmănat şi dărăcit lâna pentru tors, fără a

fi prevăzute cu filatură. Într-o vreme când îmbrăcămintea şi lenjeria

gospodărească erau preponderent confecţionate din lână prelucrată

de aceste instalaţii, este de înţeles că erau destule solicitări, în acest

sens, atât din zonele învecinate dar şi din părţile Sibiului şi Orăştiei.

151


La moara lui Morariu Eftimie lui Gheorghe era singura piuă din

împrejurimi, pentru extras uleiul din seminţele de bostan şi floarea

soarelui, iar la moara lui Valeriu Breazu a funcţionat, într-o anumită

perioadă, o instalaţie pentru debitat buşteni (joagăr) fiind folosită

mai mult pentru uzul personal al familiei.

Vedere de ansamblu cu zona de amplasament a morilor din Laz

Începând cu anul 1950 până-n 1960, odată cu naţionalizarea

principalelor mijloace de producţie, se desfiinţează piua de ulei,

apoi daracul de lână şi morile.

Funcţia acestora a luat-o morile acţionate cu ajutorul

energiei electrice de la Săsciori, Petreşti şi Sebeş, iar la Laz a mai

rămas, doar, amintirea vechilor instalaţii tehnice ţărăneşti,

proprietarii acestora şi locul din capătul de jos al satului cunoscut

până astăzi, de localnici, sub denumirea: „La Moară”.

Pe iazul care venea la moara lui Valeriu Breazu exista o

instalaţie pentru produs energia electrică, necesară Vilei avocatului

Traian Breazu, încă înainte de introducerea curentului electric în sat.

152


DESPRE PIVELE DIN LAZ

I

nstalaţiile pentru finisarea ţesăturilor din lână au avut o largă

răspândire, nu numai pe cursul vijelios al râului Sebeş, ci în tot

cuprinsul Transilvaniei şi al spaţiului carpato-danubian.

Când se scot din războiul de ţesut, atât textilele folosite ca

învelitori de dormit cât şi cele folosite pentru confecţionarea

îmbrăcămintei călduroase de iarnă, sunt rare şi aspre, nu sunt

păroase şi călduroase. Apariţia instalaţiilor pentru finisarea lor se

leagă de la observarea timpurie că ţesăturile de lână, prin spălări

repetate, devin mai dese şi mai păroase. De la maiul pentru bătut

pănura pe scaunul de spălat, până la vâltorile şi pivele aşezate pe

marginile diferitelor cursuri de ape, găsim elemente ale

ingeniozităţii micilor meşteşugari ţărani, privitoare la uşurarea şi

eficientizarea muncii de îngroşare a postavurilor din lână de oaie.

În partea de sus a Lazului, pe o lungime de aproape un km, pe

malul râului, se cunoştea în trecut, de existenţa a cinci pive, care

prelucrau ţesăturile din lână, de la Sfântă-Măria-Mare (15 august)

până venea frigul iernii şi îngheţa apa (vara nu se lucra).

Mai jos sunt menţionate cele cinci pive din Laz împreună cu

proprietarii lor:

1.Piua lui Ţârlea Ioan (tatăl Măriuţei Deac – nr. 71), aşezată

în apropiere de Valea Botîi. Piua a ars într-un incendiu pe la

mijlocul secolului trecut.

2.Piua lui Eftimie Cucuian (moşul lui Iosif Cucuian –nr. 70),

a fost refăcută cu zid din piatră de către Gheorghe Cucuian, prin

anul 1936, când, Iosif, fiul acestuia avea în jur de zece ani. Iniţial,

piua era confecţionată numai din scânduri. Avea 12 „chisălogi”

(maie) şi era cea mai productivă din zonă. Numai aici se găsea

vâltoarea unde, se băgau straiele şi covoarele pentru spălat. Astăzi,

piua mai funcţionează numai cu doi „chisălogi”, prin grija şi

153


osteneala ultimului descendent al acestei familii (Iosif în vârstă de

77 ani);

3.Piua lui Ilisâi Colhon (tatăl părintelui Partenie Colhon).

Aici lucra ginerele Ioan Faur – soţul Eugeniei;

4.Piua lui Ilie Colhon. Fiul acestuia, Gheorghe Colhon (†2000)

a fost la rândul său morar în Pianu de Sus, Căpâlna, Strungari şi

Săsciori, la morile acţionate de forţa apei şi a energiei electrice;

5.Piua lui Ioan Faur (tatăl Eleonorei Cucuian - mama lui

Iosif Cucuian).

Ultimele trei pive se găseau din sus de Laz, în apropiere de

puntea ce trece peste râu, la Vârtop.

Piua lui Eftimie Cucuian şi a urmaşilor lui (Gheorghe şi Iosif)

se găseşte nu departe de celelalte trei şi funcţionează până-n ziua de

azi. Lângă ea există şi o vâltoare folosită la înălbirea materialelor

textile groase.

La pivele din Laz veneau atât locuitori din satele învecinate,

cât şi din zone mai îndepărtate. Astfel cei din Purcăreţ, Loman şi

din apropierea Cugirului veneau cu ţesături din lână pentru cioareci

albi, „coperişe”, „plocoghiţe” (pături pentru acoperirea

harnaşamentelor de pe cai), „straie” (pături din fir foarte gros),

unele din ele prelucrându-se numai la vâltoare, iar altele şi la piuă,

procesul de îngroşare a ţesăturilor durând uneori ore la rând pentru

ca materialul astfel finisat să aibă calităţile optime de folosire. Cei

din zona Cugirului vin şi în vremurile de acum la piua lui Sâvu

Cucuian, după cum el însuşi mărturiseşte. Dăienii aduceau spre

prelucrare ţesături pentru glugi cu ciucuri necesare în vremuri

ploioase când mergeau la prăşit sau cu vitele la păscut. Glugile erau

fără mâneci. Azi se găsesc tot mai rar astfel de obiecte de

îmbrăcăminte. Cutenii aduceau material ţesut pentru ţundre, iar cei

din Cunţa, Draşov şi Şpring aduceau material pentru pantaloni

(cioareci albi), haine scurte, vestoane. La pivele din Laz veneau

comenzi de prelucrare şi din sate mai îndepărtate (Romoşel,

154


Orăştioara, etc jud.Hunedoara) fiind aduse, în special, materiale

ţesute pentru a servi mai apoi ca pături pentru cai.

Meşterul piuar, Iosif Cucuian lângă piua moştenită de la înaintaşii

săi, singurul supravieţuitor într-ale meseriei (foto. 2003)

Numărul instalaţiilor tehnice ţărăneşti pentru finisarea

ţesăturilor din lână a scăzut în ultimii ani odată cu înlocuirea

glugilor şi cioarecilor cu postavuri industriale, cu haine de influenţă

orăşenească. Aceste instalaţii ca şi meşteşugul confecţionării

diferitelor piese de îmbrăcăminte sunt pe cale de dispariţie deoarece

în cele mai multe zone, numai bătrânii mai poartă haine tradiţionale

româneşti. . .

Şi aşa rând pe rând odată cu dispariţia bătrânilor meşteri

piuari dispar şi vechile pive care animau odinioară viaţa

meşteşugurilor populare ţărăneşti pe Valea Sebeşului.

155


DESPRE TEHNICA PRELUCRĂRII CÂNEPII

C

a în mai toate satele româneşti de odinioară, şi în Laz,

femeile îşi procurau materia primă pentru confecţionarea

îmbrăcămintei şi a accesoriilor vestimentare, a materialelor

textile de uz gospodăresc, fie din lâna de oaie, fie din cânepa pe care

o cultivau pe micile parcele de teren, ce le deţineau.

Această plantă se semăna primăvara şi era păzită pentru a nu

fi mâncată de păsări, atunci când răsărea. Spre sfârşitul verii, când

cânepa ajungea la faza de maturitate, îngălbenindu-se, se smulgea şi

se aduna în snopi, „mănuşi” legaţi pe două locuri, punându-se la

uscat, spre a se scutura frunza. După o scurtă perioadă, snopii se

puneau „la topit”în apa curgătoare de pe Valea Râmeţii şi Valea

Muncelului. 66

Locul unde se punea la topit era o baltă mai mare şi se

numea „tochilă”. Tulpinile plantei se aşezau în această baltă de-a

latul, punându-se peste ele pari şi, apoi, pietre, lăsându-se în apă

două săptămâni, după ce la jumătatea perioadei se întorceau. Spre a

nu se crea confuzii, fiecare gospodină avea locul bine stabilit unde

era pusă cânepa şi însemnat cu o tufă de mesteacăn şi o piatră. După

ce era scoasă de la topit, se spăla la râu şi se usca.

Apoi urma un alt proces de prelucrare, şi anume, materialul

rezultat se trecea prin „frângătoare” spre a fi rupte tulpinile şi a

rămânea doar fibra plantei, după care se dădea prin „meliţă”

(asemănătoare cu frângătoarea) pentru a fi ruptă „pozdăria” (partea

interioară a tulpinii). Fibra brută, rămasă, se trăgea printr-un

pieptene din fier, montat pe o bancă sau scândură, rezultând prin

prelucrare fuiorul din cânepă şi câlţii. După aceea, fuiorul se lega

sus de un suport şi se peria cu o perie specială, iar ce rămânea în

perie se numea „stupă”. Pe urmă, produsul finit se împletea şi se

66 Cânepa pusă la topit pe „Valea Râmeţii” ieşea de o calitate superioară, fiind

mai moale şi mai uşor de prelucrat.

156


punea în cămară, pentru ca în perioada Postului Crăciunului să fie

tors manual, pus pe „răşchitor” făcut „jireghii” şi fiert cu cenuşă

Apoi fuiorul tors, „tortul”, era pus într-un ciubăr special numit

„pârlău”, pentru a fi albit. În acest sens, pe fundul „pârlăului” se

puneau paie de secară peste care se aşezau „jireghiile” (tortul) şi în

continuare iarăşi paie, deasupra cărora se punea „cenuşerul” (o

pânză din cânepă cu cenuşă), peste care se turna apă clocotită.

Operaţiunea se repeta de mai multe ori. După aceea, jireghiile se

clăteau la râu şi se lăsau la îngheţat ca să se înmoaie şi apoi erau

aşezate pe culme, în „privariu” (cerdac) spre a fi stropite de

părintele, când venea la Bobotează, cu agheasmă sfinţită.

Ultima fază de prelucrare a firelor de cânepă era urzitul şi

ţesutul lor, din care rezulta o bună parte din lenjeria vestimentară şi

casnică, din acele trecute vremi. Între tamburul cu tort şi iţe pe firele

de urzeală se punea „mârzală” (un amestec de apă cu tărâţă de

grâu) ca să se desfacă firele uşor şi să nu se agaţe în spată. Pânza

iarăşi se spăla la râu, împlinindu-şi şi prin aceasta menirea de a fi

cât mai albă şi mai frumoasă. Uneori firul de cânepă era ţesut cu

bumbac ca să rezulte o pânză cât mai fină şi mai moale.

Dacă din lână ţărăncile confecţionau straie (pături groase)

pentru pat, plocoghiţe (ţol, pături mai subţiri), cioareci, mânecare

(haine groase), sfetăre (vestoane tricotate), ciorapi, mănuşi, căciuli,

rochii, şurţuri etc. , din cânepă făceau lepedeauă (cearşafuri),

chindeauă (prosoape), feţe de masă şi pernă, merindeţe, saci, izmene

(iţari), cămăşi, străjece (un fel de saltele umplute cu paie) etc.

Cultivarea plantelor textile (cânepa) în vederea obţinerii unei

vestimentaţii cât mai adecvate, alături de cele rezultate din lână şi

pieile prelucrate, de la animale, a constituit de-a lungul vremii una

din preocupările de bază a locuitorilor Lazului (în special femeile)

şi presupunea muncă migăloasă, rafinament şi mult gust pentru

frumos, ceea ce face ca, şi din acest punct de vedere, această

preocupare să merite a fi menţionată în aceste câteva rânduri.

157


ALTE ÎNDELETNICIRI TRADIŢIONALE

A

lături de îndeletnicirile tradiţionale întâlnite pe teritoriul

Lazului şi amintite mai sus, se mai pot enumera şi altele,

precum şi meşterii cunoscuţi, care au practicat aceste

meserii:

Tâmplari:

Colhon Ilie (Vlaşcî) şi fiul acestuia Vasile

Diac Vasile şi fiul acestuia Ioan

Ţârlea Ioan (al lui Sava)

Tecuschi Ilie

Arsân Ioan

Cătană Ioan (Iştinii) şi fiul Nelu

Fierari:

Cătană Ioan

Dodu Vasile

Drăghici Vasile

Căta Gheorghe

Tinichigii (pleuari):

Colhon Ioan lui Gheorghe

Croitori şi croitorese:

Poienar Maria lui Gligor

Onica Rafila lui Ilie

Iosif Maria lui Vasile

Cuteanu Maria (soţia înv. Petru Cuteanu)

Rasa Ioan lui Gheorghe

Morariu Nelu lui Vasile, şi alţii….

Pantofari (şuştări):

Tecuschi Ioan

158


Colhon Ioan

Ţârlea Vasile lui Andronic

Zidari:

Andrei Ilie

Dulgheri:

Ioan Zanfir (al lui Ilie al lui Andronic)

Morar Iliea Susanii

Duncea Ioan

Morariu Ioan

Onica Ilie

Boiangii (vopsitori fibre lână şi ţesături):

Cucuian Ioan lui Gheorghe

Meştere ţesătoare:

Popiuc Paraschiva

Cucuian Paraschiva

Colhon Ana lui Eftimie … şi aproape toate femeile din Laz

Toată această înşiruire de oameni şi îndeletniciri dovedeşte

că în perimetrul Lazului a pulsat o intensă viaţă economică de tip

rural, care a ridicat întrucâtva şi bunăstarea materială, dar şi

prestigiul localităţii.

Cu excepţia a două-trei persoane, toţi aceşti meseriaşi

împreună cu meşteşugurile practicate au dispărut, odată cu trecerea

vremii şi odată cu plecarea lor în veşnicie. Şi chiar dacă astăzi nu

mai există astfel de oameni minunaţi, fie şi simpla enumerare a

acestor meşteri ne poate da o palidă imagine despre hărnicia şi

priceperea lăzorenilor de altădată.

159


TOPONIMIA POPULARĂ CUPRINSĂ ÎN

TERITORIUL DE PE HOTARUL LAZULUI

L

ocalitatea Laz cu terenurile din extravilan aparţinătoare se

învecinează la nord cu Săscioriul, la est cu comuna Câlnic

prin Pădurea Pojeră, la sud cu hotarul Căpâlnei, iar la vest cu

dealurile din preajma Lomanului. De la Valea Botîi până la capătul

din jos a localităţii, de la versanţii dinspre Pojeră, dinspre Rudari şi

Poiana Babii care străjuiesc ambele maluri ale albiei Văii Sebeşului,

se întinde hotarul Lazului ce cuprinde în interiorul perimetrului său

o suprafaţă cu forme multiple de relief şi cu variate specii de

vegetaţie. Oamenii au dat acestor locuri diferite denumiri, păstrate

prin viu grai, din generaţie în generaţie, pe care încerc mai jos să le

enumăr, potrivit informaţiilor primite de la diferiţi locuitori ai

Lazului, avizaţi în acest domeniu.

De la Părăul lui Tatomir în jos (zona de relief dinspre

Pojeră şi Muncelul Lazului):

Muchia cu Schini - situată între Părăul lui Tatomir şi Podul

de la Valea Botîi;

Coraghia – ţancuri (stâncile) din jos de Muchia cu Schini, la

aproximativ 50 m de la Crucea de lângă şosea, oblu în sus;

La Saucă – între Coraghia şi Dosul Sprinii;

Dosul Sprinii – înspre Pojeră;

Părăul Belcii;

160


Padina Ochincii – înconjurată de pini, iar dinjos cu arcăţi.

Este situată între Părăul Belcii şi Râpa ai mare;

Râpa ai mare;

Chiatra Colii;

Padina Coaştii;

Gherghelău – până în Părăul Muncelului;

La Cetăţea – este deasupra Gherghelăului, locul se mai

numeşte „La Roată”;

După Cetăţea – un loc mai drept, unde în trecut şi azi se mai

joacă fotbal (mai ales de Paşti între feciorii şi însuraţii din Laz);

Poarca – pe sub vârful acestui deal, pe versantul estic trece

„Calea Dacilor” spre Pojeră – Cărpiniş – Gârbova, unde există

urmele altei fortificaţii;

Părăul Muncelului – are un afluent numit Părăul Fagului ce

iese la vălauăle unde vara îşi astâmpără setea animalele aflate la

păşune;

Părăul Vâlcele – izvorăşte din Pojeră şi se continuă cu

Părăul Muncelului;

Dosciorul – este între Părăul Muncelului şi Părăul Fagului;

Luncuţa – locul de unde în vremurile ploioase izvorăşte


Pleşa Mică şi Pleşa Mare – masiv deluros care străjuieşte

capătul de jos al Lazului, orientat spre nord, nord-est în raport cu

satul;

La Şură – loc în apropierea crucii din Muncel, în vechime în

acea zonă era un făgădău;

Calea Morii sau Calea Muncelului – cărare ce coboară din

Muncel pe sub Pleşa la morile din Laz, pe unde veneau în trecut

delorenii la moară cu măciniş sau la târgul din Săsciori;

Macla – suprafaţă de teren orientată din Dealul Pleşii înspre

Cacova;

Poiana Danii – teren din apropierea Crucii din Muncel în

spre Cacova;

La Bulbuci – jos lângă râu, în apropierea gurii galeriei

centralei hidroenergetice.

161


De la Valea Botîi în jos (partea din spre Dealuri şi

cetatea Săscioriului):

Căii);

Coasta ai Rea – din Ogrăzele spre Valea Botîi;

Muchia Rudărelului – între Coasta Rea în jos spre Dosuri;

Vârful Cărbunaşului Mare (deasupra Ogrăzelelor şi Faţa

Vârful Cărbunaşului Mic – spre râu;

Fântâna ai Rece (Coasta ai Rea).

În partea de N – E Sub Cărbunaş:

Dosurile;

Faţa Trunchiului (de unde începe pădurea Bisericii);

Părăul Trunchiului – izvorăşte de la Fântâna ai rece şi

desparte Dosurile de Faţa Trunchiului;

Dosu ‘ăl Rău – se mărgineşte cu Părăul Popii;

Părăul Popii;

Părăul lui Burlac;

Părăul Strâmturii – izvorăşte de la sălciile din dreptul Crucii

din Dealuri;

La Vârtop – în dreptul punţii de peste rău, la ieşirea din Laz

spre Căpâlna;

În dealuri;

Răcurele – din Dealuri spre Cărbunaş.

Din Vârful Cărbunaşului înspre apus:

Ogrăzele;

Faţa Căii;

Părăul Cătanii;

Valea Ascunsă – pe sub Faţa Căii;

Valea Râmeţii – în continuarea Văii Ascunse;

162


Dumbrava – de la Crucea din Dealuri în jos, în stânga şi în

dreapta drumului;

Poiată – între Dumbrava, Părăul lui Burlac, La Joagăr;

La Joagăr – între Poiată, Părăul lui Burlac, Părăul Popii şi

râu;

La Ruji – între Poiată şi Şes;

La Carpini – între Ruji şi Poiată;

Între Vii – loc învecinat cu Poiata, Şesul şi Valea Râmeţii;

Din sus de Cale – locul cu viile dinsus de calea dintre vii;

În Şes – între Ruji şi râu.

Locurile de sub calea care duce spre Poiana Babii:

La Vârtop – unde este locul lui Dorin Faur;

La Părău – în jos spre vii;

La Chilie – în spatele casei lui Oniţa Gheorghe este acest

loc, unde s-au găsit oseminte umane, cu ocazia plantării viţei de vie.

Este posibil să fi existat pe acest loc un aşezământ monahal după

cum însuşi numele dovedeşte şi aflându-se în aproprierea imediată a

Văii Râmeţului (care ne aminteşte că în vechime ar fi locuit un

călugăr aici – eremit – râmeţi.);

Râpa lui Cotanci – localizată între Vârtop şi Cetatea

Săsciorilor;

Viile de la Cetate – de la Râpa lui Cotanci în jos;

Zăvoaiele – lunca de lângă râu;

La Chetriş – între Cetate şi Zăvoaie;

Chiatra Butoaie – unde se termină Zăvoaiele înspre Vila

Breazu.

Denumiri de locuri din vatra satului:

La Vad – intersecţia Uliţei din Sus cu şoseaua în partea de

sus a satului. În trecut Uliţa din Sus traversa râul, care avea o apă

întinsă, joasă, albia râului era largă, nu erau bolovani mari, ci ici

163


colo lespezi întinse, apa era limpede, clară, se putea trece cu

piciorul râul din sat spre şes;

La Cruce – intersecţia Uliţei Bisericii cu Uliţa din Sus;

Podu Valii – intersecţia dintre Uliţa din Sus şi calea de lângă

Valea Muncelului;

Pe Vale – strada ce urcă de la Căminul Cultural pe lângă


Guruieţ – de la Podul Valii spre nord, un loc mai înalt unde

stă fam. Cernat Viorel;

Diri’ Miti – intersecţia Uliţei de pe Vale cu şoseaua

principală;

Peste Pod – casele aflate dincolo de podul din centrul

satului;

La Jilip – odinioară loc în albia râului unde era jilipul şi zonă

de agrement pentru localnici, în verile călduroase, unde făceau baie

în apa râului adâncă pe alocuri, dar foarte potrivită pentru înot.

Locul era în dreptul Zăvoaielor până în spatele Căminului;

În Prund – la câţiva metri din jos de jilip;

La Moară – zona riverană din partea de jos a Prundului până

în zona podului ce desparte Lazul de Săsciori, unde erau trei mori.

In consemnarea toponimiei populare a acestor străvechi

meleaguri din zona Lazului, am fost călăuzit de un gând: generaţiile

de oameni vin şi se duc, multe familii din afara satului iau locul

băştinaşilor de odinioară, timpul mătură în trecerea lui fugară, multe

urme şi mărturii ale trecutului, iar ceea ce astăzi se mai ştie trebuie

imortalizat în neuitare.

164


EROII SATULUI LAZ

S

-ar putea crede că eroismul este apanajul unor temerari, o

atitudine sau o conduită îndrăzneaţă a celor care nu-şi

preţuiesc suficient viaţa sau care se dedau la fapte de eroism

numai spre a fi lăudaţi de alţii. Nimic nu este mai greşit decât o

astfel de concepţie despre eroism. Eroii sunt expresia şi exponenţii

colectivităţilor naţionale şi sociale dornice de libertate, de lumină,

de dreptate naţională şi socială şi de aceea ei se nasc şi cresc în

sânul unor popoare, cu sutele, cu miile, cu zecile de mii, exprimând

gândurile şi idealurile celor în mijlocul cărora au apărut şi ei

reprezintă „braţul milioanelor de braţe” dornice să triumfe în lupta

pentru o viaţă mai dreaptă şi mai bună.

În rândul bravilor luptători căzuţi la datorie, apărându-şi

„nevoile şi neamul”, se numără şi unii dintre fiii acestui sat, cărora

li se cuvine cinstirea şi veneraţia noastră prin ridicarea unui

monument spre pururea aducere aminte.

Redau în continuare, cu preţuirea şi invitaţia perpetuei aduceri

aminte întru rugăciune, şirul eroilor lăzoreni căzuţi la datorie în

tranşeele pentru apărarea gliei şi a neamului străbun cu valorile

spirituale şi materiale, nepieritoare.

1. Locotenent colonel Crăciun Nicolae - căzut în Primul

război mondial în Caucaz

2. Sergent Morar Ilisâi - căzut în primul război mondial în

Italia

165


3. Sergent Faur Nicolae - căzut în Primul război mondial la

Kiev (1914)

4. Soldat Rasa Ioan - căzut în Primul război mondial (1914) -

declară Ana Rasa lui Ioan (noră)

5. Soldat Mihu Nicolae – căzut în Primul război mondial

6. Soldat Romoşan Ioan - căzut în Primul război mondial

7. Soldat Oniţa Nicolae - căzut în Primul război mondial

8. Soldat Faur Iosif - căzut în Primul război mondial în

localitatea Piave (Italia). Frate cu Cucuian Eleonora

9. Soldat Magas Ioan - căzut în Primul război mondial în

Italia

10. Soldat Rasa Dumitru - decedat în Spitalul Militar din

Bucureşti (1934).

11. Soldat Oniţa Partenie - căzut în Primul război mondial

(1916). Unchiul cantorului Oniţa Vasilie

12. Soldat Colhon Nicolae - căzut în al doilea Război mondial

în Crimeea

13. Soldat Faur Ioan - căzut în al doilea Război mondial la

Stalingrad, azi Sankt-Petersburg

14. Soldat Oniţa Ioan - căzut în al doilea Război Mondial la

Cotul Donului

15. Soldat Faur Ioan - căzut în al doilea Război mondial

166


16. Soldat Colhon Vasile - căzut în al doilea Război mondial

17. Locotenent Colhon Ioan - căzut în al doilea Război

mondial la Odessa

18. Soldat Morariu Eftimie - decedat în 15 martie 1945, după

ce participase la campania din 1941-1945

Şi toţi ceilalţi…

„Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva

viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13)

DIN ISTORISIRILE VETERANULUI DE RĂZBOI, VASILE

ŢÂRLEA, ASUPRA VIEŢII SALE

M

-am născut la 16 iulie 1921, din părinţii Eftimie şi Elena,

în satul Laz, comuna Săsciori, jud. Alba. Am fost opt

fraţi, din care patru sunt decedaţi.

Am terminat şapte clase primare la şcoala din Laz, apoi am

plecat la Bucureşti – timp de patru ani de zile - ca băiat de

prăvălie. Menţionez că în acest răstimp nu am venit acasă. În 1940

am venit ca vânzător în Alba Iulia la un magazin de angro, (cel mai

mare magazin de angro din Ardeal) la un evreu numit Fucs. Aici

am lucrat până în luna februarie1942 când am fost încorporat la

Regimentul 91 Infanterie din Alba-Iulia. După perioada de

instrucţie am fost trimis la Câmpina, la o şcoala de cadre în iarna

anului 1943. Era un ger cumplit încât ne îngheţa mâinile pe arme.

Când am plecat de la regiment aveam echipament nou, dar după

patru luni de şcoală m-am întors cu genunchii goi şi vestonul rupt

neprimind alte haine în toată această perioadă. În 1944 în 20

aprilie tot regimentul 91 Infanterie am plecat pe front, ajungând la

Roman în Vinerea Mare. Comandanţii ne-au trimis prin sate, pe la

167


ţărani pentru a strânge ouă pentru Paşti. Am plecat cu Popaciuc

Vasile, (din Căpâlna) şi am strâns circa 20 de ouă, fiecare. La

casele unde primeam câte un ou ni se dădea şi câte un pahar cu vin

negru. Am pus ouăle în buzunar şi am plecat spre regiment. Fiind

puţin ameţiţi, am căzut de două ori pe burtă, spărgând toate ouăle.

Venind la cazarmă, ne-am spălat, iar în dimineaţa zilei următoare

am plecat din Roman până la Războeni, pe front, având asupra

noastră raniţa în spate, lopată şi armă, echipamentul fiind în jur de

50 kg. Spre seară am ajuns la Războeni unde am stat până la

Duminica Tomii, unde am dat primul atac la ora şase seara, iar

după două ore am avut 1200 de morţi şi 800 de răniţi, din cauză că

am atacat fără tancuri şi aviaţie. Generalul Serghevici,

comandantul corpului de armată, după distrugerea regimentului, s-

a sinucis. Şansa mea, că am rămas în viaţă, a fost faptul că mă

aflam la observator împreună cu comandantul regimentului,

colonelul Popa.

După acest dezastru, am fost trimişi înapoi, cei care am mai

rămas, pentru refacere, din nou la Războeni. În această localitate

am rămas până la 23 august 1944, de unde, noaptea, am plecat din

nou pe front, în linia întâi. Eram în comuna Davideni, în noaptea de

23 spre 24 august, când au fost trimişi doi sergenţi –eu şi un

sergent din Mihalţ- împreună cu un locotenent, prin sat ca

observatori, deoarece satul era încercuit de ruşi. Când ne-am întors

la 4 dimineaţa, nu am mai găsit pe nimeni, toată compania fiind

refugiată. Atunci am auzit la radio că se întorc armele împotriva

nemţilor. Am ieşit în curte auzind focuri de armă, am tras şi noi

asupra ruşilor care erau prin comună, deoarece şi ei ne-au atacat.

În acest atac sergentul din Mihalţ a fost împuşcat mortal. Eu am

ieşit cu locotenentul în stradă şi am văzut doi ruşi care trăgeau

asupra noastră. Atunci vrând nevrând, ne-am predat.

Am fost duşi la apa Moldovei, unde erau sute, mai bine spus

poate mii de prizonieri, unde am fost obligaţi să-i trecem apa pe

ruşi, în spate, ca să nu se ude. Am fost duşi în comuna Prisăcani,

într-o grădină mare unde un ofiţer rus lua fiecare rănit în parte pe

care îl împuşca în faţa noastră. După ce au fost împuşcaţi toţi

răniţii, am fost încolonaţi cu o santinelă în faţă şi una în spate, în

168


jur de câteva mii de prizonieri. Am plecat spre Botoşani. Trecând

printr-o pădure mare, circa 500 de prizonieri au reuşit să evadeze,

fugind în pădure. Ajunşi la Botoşani am fost închişi într-un lagăr

două săptămâni, unde primeam ca hrană o ciorbă, jumătate mazăre

verde, jumătate viermi. După două săptămâni am fost încolonaţi

din nou şi am plecat spre Bălţi. Eram conduşi de un ofiţer călare pe

un cal, care avea un automat în mână, cu care pe orice prizonier

care avea nenorocul să iasă din rând, îl împuşca. Înainte de a trece

graniţa eram în rând cu unul din Sebeşel (Petraşcu Gheorghe), şi

cu Ioan Lazăr din Căpâlna, care au fugit şi s-au ascuns într-o casă,

spunându-mi să fug şi eu, dar eu am refuzat. Ei au ajuns acasă în

timp de o lună după cum am aflat de la ei atunci când m-am

eliberat şi eu din prizonierat. Era o căldură îngrozitoare când am

ajuns la Bălţi, unde era o baltă acoperită cu straiul broaştei de

grosimea unei palme, dar noi ne-am aruncat în această baltă

pentru a ne răcori şi a ne potoli setea.

Era într-o sâmbătă seara când am fost urcaţi în vagoane

spunându-ni-se că vom merge acasă. Însă când am trecut Nistrul, în

jurul orei 9, seara, ne-am dat seama că mergem în Rusia. Mulţi s-

au speriat şi au spart vagoanele în podea, cu bricegele, unii reuşind

să evadeze, când ne opream prin gări. Erau vagoane de vite, pline

de păduchi, putând să-i culegem cu pumnii de pe noi; mai mult, am

găsit şi în ceasul de mână, păduchi. Când trenul se oprea, ceream

apă de la cetăţenii din gări. Eu aveam o cămaşă nouă, kaki, pe care

am vrut să o dau în schimbul unei căni cu apă. Cămaşa mi-a fost

luată, în schimbul apei, arătându-mi-se fundul. După câteva zile am

ajuns într-un oraş de lângă Moscova, (Marşamschi), unde am fost

duşi într-un lagăr, mii de oameni de diferite naţionalităţi: români,

nemţi, sârbi, bulgari, unguri şi alţii. Aici am îndurat o mizerie de

nedescris, ajungând până-ntr-acolo încât căutam oase în gunoaie

pe care le spărgeam cu pietre ca să le putem roade. Dormeam în

magazii cu iarbă pe jos, pe priciuri cu rogojină, având drept pernă

o piatră pe care puneam boneta.

În timpul celor două luni cât am stat aici, în fiecare

dimineaţă aveau un car de fier de circa 6 metri lungime, unde

puneau câte 50-60 de morţi, care erau duşi la o groapă comună

169


unde se punea var peste ei. Aici m-am îmbolnăvit şi eu din cauză ca

am fost dus la gară să încărcăm pâine din care am mâncat până am

dat în dizenterie. Am fost dus la spital, unde am ajuns la 40 de kg

greutate. După două săptămâni am fost vizitat de un cunoscut din

Loman, Tecău Nicolae. El a spus ca merge acasă fiind bolnav, dar

nu a fost să fie aşa, după două săptămâni am ieşit din spital şi toţi

am fost urcaţi în vagoane, circa 1800 de oameni, pe motivul că vom

merge acasă. Însă seara când am trecut Volga, ne-am dat seama că

suntem duşi în Siberia. În vagonul nostru se găseau 80 de persoane,

afară nu mai era căldura înăbuşitoare, dimpotrivă se făcuse frig,

fiind în luna noiembrie, mai bine zis era un ger cumplit. Raţia

zilnică era o pâine îngheţată, de 10 kg, neagră, care trebuia

împărţită în 80 de porţii, care erau făcute cu un mic toporaş.

Singura sursă de căldură era găleata cu cărbuni, pusă în mijlocul

vagonului, care dădea mai mult fum decât căldură. Lângă porţia de

pâine mai primeam o bucată de brânză telemea, fără să fi primit

nici un gram de apă, timp de o lună de zile. Pentru a ne astâmpăra

setea, rădeam gheaţa de pe vagoane cu lingura.

Aveam câţiva morţi în vagon, care au fost duşi cu noi până la

destinaţie. Ultimul care a murit a fost un soldat neamţ, care şi-a

băut urina din cauza setei. După o călătorie de 31 de zile am ajuns

în Siberia, la graniţa cu China. Morţii au fost aruncaţi precum nişte

lemne, îngheţaţi şi înnegriţi. Când ne-au văzut localnicii ne-au

întrebat dacă suntem barbari, fiindcă eram murdari, nespălaţi,

nebărbieriţi. Aveam 23 de ani, dar arătam ca unul de cel puţin 50

de ani. Ajunşi la destinaţie, am fost băgaţi în carantină fiind

îmbăiaţi, bărbieriţi, unde am stat două săptămâni, după care am

fost trimişi la muncă în mină. Locul unde munceam avea cel mult

un metru, unde nu se putea decât să lucrezi în şezut, dând la lopată

8 ore fără nici o pauză. Asta nu era nimic, însă după 8 ore de

muncă în acest mod, când era timpul de culcare, eram sculaţi şi

trimişi la corvoadă, altă muncă care consta în transportul pe umeri

a unor trunchi de copaci de lungime circa 20 metri, pe care eram

obligaţi să-i transportăm în spate în alt lagăr la cel puţin 5 km

distanţă. Aici am avut ghinion, pe când treceam peste o linie ferată,

lemnul mi-a căzut pese piciorul drept şi mi-a rupt laba piciorului.

170


Am fost internat în spital aproape o lună de zile. În mină, raţia de

hrană era de 1 kg de pâine pe zi, însă fiind bolnav şi neputând să

muncesc nu primeam decât 400 grame pâine făcută din secară,

care era amestecată cu hoaşpă (paie). Singura ciorbă care se

dădea era o fiertură din varză cu apă.

Nu a trecut mult, şi am fost din nou trimişi la corvoadă, în

gară tot pentru descărcarea lemnelor, având din nou ghinion căci

un lemn mi-a zdrobit un deget. După o perioadă de 1 an de zile în

mină, am fost verificaţi 10 prizonieri, pentru a fi duşi la munca de

afară, la steril, unde aveam avantajul de a fi liberi, fără santinele.

Cu mine mai era unul din Dealul Babii, (Loman) Pătru

Petraşcu, împreună lucrând la un munte de steril, în doi ani am

făcut doi munţi de steril pe un ger cumplit, lucrând zilnic 8 ore în

trei schimburi. Cel mai mare ger a fost în iarna lui 1947, când

temperatura a atins -62 de grade, temperatura normală fiind de -50

grade. Eram îmbrăcaţi în pufoici şi cojoace, în picioare aveam

pâslari, iar în cap o căciulă, o mască pe faţă şi în fiecare zi eram

unşi cu o cremă ca să nu îngheţăm. Totuşi în acea iarnă mi-au

îngheţat urechile, pe care le-am vindecat punând comprese cu foi

de varză acră, timp de două săptămâni.

În timpul verii, noaptea dura doar două ore.

Munca noastră consta în extragerea sterilului din mină care

era încărcat într-un vagonet şi urcat sus pe munte. Într-o noapte,

fata care comanda tragerea vagonetului cu cablu, a adormit, iar eu

am fost răsturnat, coborând cu vagonetul peste mine circa 100 de

metri în jos pe muntele de steril, având norocul să scap nevătămat.

În sfârşit a venit şi ziua eliberării.

Primul de detaşament a plecat fără mine, cu acesta plecând

Petraşcu şi Tecău care au ajuns acasă în două săptămâni. Eu am

plecat cu cel de-al doilea detaşament. În gara din Iaşi am fost

controlaţi la vamă, iar eu având un pantalon şi o cămaşă nouă, miau

fost confiscate de ruşi. Am ajuns acasă pe data de 24 august,

după patru ani şi o zi, anul 1948.

Nu am stat prea mult acasă, am plecat la Sibiu unde m-am

angajat la Independenţa ca magazioner.

171


În septembrie 1949, m-am căsătorit şi am plecat la Sibiu cu

soţia. După un an de zile am fost chemat de tata pentru prelua

magazinul din Laz.

În 1 ianuarie 1950, am venit şi am preluat magazinul sătesc

din satul meu natal, Laz. În acea perioadă nu eram membru al

partidului comunist. Am fost rugat în două rânduri să mă înscriu în

partid, dar am refuzat de fiecare dată. Ultima dată, adică a treia,

oară mi s-a pus în vedere că dacă nu accept voi fi dat afară din

serviciu.

Vrând nevrând, am acceptat, iar după doi ani am fost numit

ca secretar de partid, funcţie pe care am avut timp de 11 ani. În

acest interval am avut două mandate de deputat. În timpul

mandatelor s-a construit podul de peste râu şi adăpostul pentru

autobuze.

După circa 40 de ani de serviciu, în 1981 am ieşi la pensie la

vârsta de 60 de ani.

172


TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA SĂRBĂTORI ŞI

EVENIMENTE DIN TIMPUL ANULUI

I

nterferându-se cu ostenelile zilnice de pe parcursul uneori

anevoios al destinului oamenilor, obiceiurile şi tradiţiile locale

au dat frumuseţe şi culoare stilului inconfundabil al fiecărei

comunităţi umane, atât la nivel local cât şi regional. Acestea fac

parte din pitorescul şi ineditul manifestărilor spiritului uman, atât în

momentele de bucurie cât şi în cele de încercare şi suferinţă,

conferind acel „ceva”, care dă specificitate fiecărui grup comunitar

localizat într-un anumit spaţiu teritorial şi trăitor într-o anumită

perioadă de timp.

Înscriindu-se aceloraşi norme ancestrale, locuitorii de

odinioară ai Lazului confirmă întru totul regula, respectând

deopotrivă rânduielile tradiţiilor strămoşeşti din zona Văii Sebeşului

dar dând şi un plus de specificitate ce i-a individualizat în rândul

celorlalte comunităţi săteşti din zonă.

În măsura în care am avut la îndemână materialul

informativ, în redarea acestor fenomene socio-culturale, voi încerca

să ilustrez astfel de aspecte întâlnite şi culese din teritoriu.

OBICEIURI LA SĂRBĂTORILE DE IARNĂ

(umblatul prin sat cu ciubărul pentru vinul feciorilor)

Î

n zilele premergătoare anotimpului friguros, după ce fierbea şi se

limpezea mustul, se alegea un primar al feciorilor (ghirău) şi

împreună cu ceata de feciori, mergea prin sat cu căruţa , spre a fi

173


adunat în butoaie vinul de la tinerii care doreau să meargă la joc cu

ocazia sărbătorilor de iarnă. Fetele erau scutite, dar aveau obligaţia

să asigure masa muzicanţilor. Fiecare fecior dădea câte două fierii

de vin pe care îl depozitau la locul unde se făcea petrecerea, adică la

Ilie Colhon (Ilia Vlaşcî – poreclă dată pentru motivul că acesta

făcuse armata în jud. Vlaşca), un bun tâmplar, care îndeplinea şi

oficiul de gazdă. Aici era un spaţiu destul de mare numit „vercheş”

unde se organizau toate petrecerile La sărbătoarea Sf. Nicolae, se

făcea chemările fetelor. Ghirăul cu doi feciori mergeau cu plosca cu

vin pe la fete pe acasă şi se chemau, fiind de faţă şi părinţii.

Formula de adresare era cam în felul următor: „Am venit să vă

rugăm frumos să lăsaţi fata la joc” invitaţie valabilă şi pentru restul

sărbătorilor. Apoi se mergea la „un pic de joc” şi gustau dintr-un

butoi mai mic. Petrecerea dura până spre miezul nopţii, când fetele

plecau acasă.

Între timp se tocmeau muzicanţii, de regulă aceştia erau din

Câlnic, doi ţigani de mătase – Ilie şi Ion Brad 67 – unul cu vioara

(cetera) şi unul cu ţambalul (ţumbulumbul) fiind nişte adevăraţi

virtuozi ai melodiilor specifice zonei mărginimii.

La sărbătorile Crăciunului, Anului nou, şi Bobotezei după ce

toată suflarea satului mergea la slujbă la Biserică, tinerii se adunau

la petrecere, dând o notă în plus frumuseţilor şi bucuriilor acestor

sărbători. Adeseori, acestea se întindeau pe o perioadă mai lungă, în

special la Crăciun, când ţineau trei zile.

Un mod specific de trăire şi manifestare a bucuriei şi credinţei

tinerilor era şi acela prilejuit de încheierea unui an şi începerea

67 Aceştia ştiau să execute la instrumente peste o sută de învârtite, în diferite

variante locale, care de predilecţie purtau numele localităţilor pe care le îndrăgeau

mai mult, ca: „Lăzoreana”, „Răchiteana”, „Săscioreana”, etc. , precum şi

„Învârtita domnilor”. După decesul acestora, Ansamblul „Tarina” din Alba Iulia

a preluat o parte din dansurile lui Ilie şi Ion din Câlnic, dându-le denumiri noi:

„Învârtita de la Câlnic”, „Învârtita din Laz”, din Răchita, din Sebeşel, etc.,

respectând melosul popular originar. Un merit incontestabil în păstrarea şi

promovarea tezaurului muzical transmis de aceşti rapsozi locali, l-a avut Dr.

Danil Ilie (originar din Răchita), medic la Spitalul orăşenesc Sebeş, un mare

iubitor de folclor autentic.

174


altuia când, la răscruce de miez de noapte, se mergea la Biserică, se

trăgeau clopotele, iar feciorii, din turnul acesteia, cântau „Împărate

ceresc…” punându-şi nădejdi în Providenţă şi într-un viitor

binecuvântat.

Jocul, cântecul şi voia bună continuau şi rare erau momentele

când se întâmplau neorânduieli, iar când acestea apăreau, imediat

recalcitrantul era potolit sau în cazuri mai grave era dus la Biserică,

la preot - instanţa religios- morală - în stare să aplaneze şi să stingă

anumite stări conflictuale.

Rolul principal în buna desfăşurare a petrecerilor prilejuite de

sfârşitul şi începutul de an îl avea „primarul feciorilor” (ghirăul)

ales de tineri ca să conducă şi să coordoneze întreg ansamblul

manifestărilor specifice acestei perioade. Spre exemplu, pe lângă

alte îndatoriri, el se ocupa de menţinerea ordinii pe întreg parcursul

zilelor de sărbătoare, strângerea şi păstrarea în bune condiţii a

vinului pentru ospăţ, tocmirea muzicanţilor, pregătirea mesei pentru

muzicanţi, adusă de fetele din sat, etc. După nopţile de nesomn,

către ziuă, celor cu muzica, li se pregătea „zama mică”, făcută

„dintr-un pic de unsoare prăjită într-o cratiţă peste care se punea

apă cu oţet sau zeamă de varză şi se consuma cu pâine ca să-i

trezească pe muzicanţi”, atunci nefiind la modă – cafeaua.

La astfel de petreceri erau stabilite nişte reguli de la care nu

aveai voie să te abaţi. Dacă, de exemplu, „o fată nu voia să joace cu

băiatul care o invita, aceasta nu mai avea voie să joace la jocul ăla.

Dacă nu respecta regula, atunci cel refuzat îi aducea la cunoştinţa

ghirăului, acesta oprea muzica şi orchestra începea intonarea unui

fel de marş şi tânăra trebuia să plece acasă.”

Odată cu instaurarea regimului comunist, ateu, şi în continuare,

până astăzi, aceste frumoase petreceri şi obiceiuri prilejuite de

sărbătorile iernii, au dispărut încetul cu încetul, locul lor luându-l,

balurile, discotecile şi tot felul de chermeze căzute în derizoriu şi

nemaiavând nimic în comun cu spiritul tradiţional şi sacru al acelor

vremi.

175


„CU COLINDA” LA SĂRBĂTORILE DE CRĂCIUN

Î

n Ajun de Crăciun, după ce se trăgeau clopotele la biserică,

copiii mici, cam până la clasa a IV-a mergeau cu colinda prin sat,

începând cu capătul din jos al satului (de la moară în sus) şi

cântau colinde şi strigau: „Sara, sara lui Crăciun/ Cu miei, cu

purcei,/ Cu cârnaţii după ei/”… După ce cântau, gazdele le aruncau

pe jos: bomboane, nuci, mere, colăcei … Uneori se întâmpla ca un

copil mai micuţ să vină şi el cu lacrimi în ochi şi îngheţat de frig şi

să se plângă că el n-a ajuns să primească nici un dar, stârnind mila şi

simpatia gazdei, „blagoslovindu-l”, şi pe el, cu micile daruri şi

atenţii ca şi pe ceilalţi copii.

După ce se însera, de la şcoală, pornea separat un grup de fete şi

unul de băieţi, cântând „O ce veste minunată…”. Fetele cântau:

„Seara marelui ajun”, „O ce nebunie”, „Trei păstori”…, iar

feciorii: „Astăzi noi sărbătorim”, „Naşterea din Vifleiem”, „Sus la

poarta Raiului” şi altele.

Dimineaţa, după ce se ieşea de la biserică, veneau copiii cei mici cu

„Steaua”, frumos împodobită şi cântau colinde specifice şi

„Troparul Naşterii Domnului”.

În pofida pătrunderii şi la sate a tot felul de „modernisme” cu

vădite tendinţe de laicizare a acestor obiceiuri creştine, străbune,

totuşi în ultimii ani, atât biserica cât şi şcoala, a încercat să

reaprindă în sufletele copiilor, mesajul cristic al acestor comori

autentice de spiritualitate creştin-ortodoxe. Astfel, copiii, în

perioada Postului Crăciunului, repetă şi învaţă sceneta populară cu

„Craii” coordonaţi şi îndrumaţi fiind, de preot în rostirea corectă a

textului şi cântărilor şi instruindu-i privind mimica gestuală legată

de textul scenetei. În Dimineaţa Naşterii Domnului ei vin la biserică

îmbrăcaţi în costume populare cu coifuri pe cap împodobite cu

benzi verticale de hârtie colorată, până la nivelul umerilor, cu brâuri

tricolore încinse peste umeri şi mijloc, cu clopoţei legaţi sub

genunchi, Irod purtând sabie, iar cei trei crai fiind „înarmaţi” cu

suliţe. După slujbă expun în faţa credincioşilor programul pe care l-

au pregătit. Apoi merg prin sat, pe la casele credincioşilor care-i

176


invită, prezentând în continuare această frumoasă scenetă,

aducându-le în faţă momente venerabile din vremurile când

Mântuitorul s-a născut în lume.

Tot legat de sărbătorile Naşterii Domnului, în biserică se

împodobeşte bradul şi sub el se pun dulciuri în pungi pentru toţi

copiii care prezintă, dimineaţa, în faţa credincioşilor, un program de

colinzi, poezii şi rugăciuni, coordonat de preot.

De când profesorul de religie predă în şcoală această disciplină,

a fost reactivată şi preocuparea organizării, cu elevii, a unor

momente de înălţare duhovnicească, cu prilejul sfânt al sărbătorilor

de iarnă.

LA PRINDEREA POSTULUI MARE „SITI – RITI”

U

n obicei străbun era şi acela ca la „Prinderea Postului Mare”

(Lăsata secului), copiii şi tinerii să meargă noaptea cu „sitiriti”

pe versanţii unor dealuri din preajma Lazului şi să

învârtească în jurul lor nişte pari având în vârf înfăşurată şi făcută

„motoşine”, „iarbă tare” (negară) aprinsă, sau un „feştilău” cu

cârpe îmbibate în motorină. Era şi obiceiul ca tinerii să-şi

confecţioneze un fel de morişcă, compusă dintr-un ax ce trece

printr-un tub din lemn, prevăzut la un capăt cu o manivelă iar la

celălalt cu un fel de cruce de lemn care avea legate la extremele

braţelor diverse materiale incandescente, care, aprinse fiind, prin

rotire, formau un cerc de foc, sporind spectacolul nocturn la care

asista întreaga suflare a satului. Acest obicei, moştenit din moşistrămoşi,

în localităţile din jur poartă diferite denumiri: La Loman –

„alimorii”, în Deal şi Câlnic – „hodăiţatul”, la Săsciori – „socii -

morii”, iar la Laz „siti-riti mic şi mare”.

În Laz, tinerii satului se împărţeau în două cete, după cum îşi avea

fiecare domiciliul. Cei din capătul de sus al Lazului se numeau

„căpetenii” şi mergeau cu „siti-riti” într-o mică poieniţă, sub Gher-

177


ghelău, iar cei din capătul de jos se numeau „morărenii”, urcau pe

Calea Morii spre Muncel şi din aceste locuri strigau şi comunicau

prin focul aprins spre fi auziţi de-o lume-ntreagă:

Siti-riti morii,

Tot pe calea Morii,

Pe-un fir de mătasă

Până la (cutare-n) casă

Cu (cutare fată) după masă.

Mâncau pogace arsă,

Mâncau, nu mâncau,

Mai mult se pupau.

Să trăiască, să trăiască!

Tinerii, care erau în perspectiva căsătoriei, erau pomeniţi cu

numele, iar lumea ieşea grămadă până noaptea târziu, fie la Podul

Viilor, fie la Podul Valii, spre a fi la curent cu ştirile viitoarelor

căsătorii. Uneori, când o fată nu era sigură că se va căsători în acel

an, se adresa copiilor care, în schimbul unei mici recompense, o

strigau cu băiatul pe care-l iubea.

Focurile aprinse însoţite de strigături durau până după

miezul nopţii, existând o adevărată competiţie, care tabără termină

ultima. Adeseori se întâmpla ca o ceată dintr-o parte sau alta să

stingă feştilauăle, iar ceilalţi, crezând că s-a terminat cu „siti-riti”,

plecau spre casă, pentru ca cei rămaşi să reaprindă focul şi să

înceapă să cânte: „Mugur, mugurel…”

„Creşte mugurel în pom (bis)

Mugur, mugurel

De la inimă crăpând (bis)

Mugur, mugurel

Că a venit luna lui mai (bis)

Mugur, mugurel

Şi acum cucu’ nu mai tace (bis)

Mugur, mugurel

Cântă celor ce le place (bis)

Mugur, mugurel”

178


Acest obicei îi viza mai ales pe copii, dar şi pe cei maturi, cu

rolul convingerii acestora că s-a terminat cu carnea şi cu slănina de

pe masă, dovadă că s-au ars chiar şi sforile de care au atârnat în

cămară, şi astfel toată lumea, în ziua următoare, începea postul

„Sfintelor Păresimi”, când se cerea înfrânare atât de la bucate de

dulce, dar şi de la fapte rele.

„MERSUL CU SALCIA” PRIN SAT, ÎN AJUNUL

FLORIILOR

Î

n seara zilei de vineri, premergătoare Sâmbetei lui Lazăr, din

ajunul Floriilor, copiii vin la Biserică spre a fi mărturisiţi, pentru

ca în Sâmbăta Floriilor, la Sf. Liturghie, să se poată împărtăşi cu

Sf. Taine.

În această sâmbătă pe la orele 4 după masa, sunt aşteptaţi

iarăşi la Biserică de către preot şi cantorii de la strană, când copiii

vin cu stâlpări (ramuri de salcie înverzite) împodobite cu hârtie

colorată şi staniol şi cu toţii pornesc prin sat cântând „Verşul lui

Lazăr” şi „Verşul Floriilor”, având în frunte un purtător al

steagului tricolor şi al icoanei cu „Intrarea Mântuitorului în

Ierusalim”.

Este o adevărată revărsare de bucurie în sufletele oamenilor

văzându-i pe micuţi cum cântă melodiile acestor „verşuri” care te

trimit cu gândul la vremurile de demult, în Betania, când Lazăr, cel

mort de patru zile, a fost înviat de Mântuitorul şi când Fiul Lui

Dumnezeu întrupat, a intrat călare pe asin în Cetatea lui David, fiind

primit de mulţime, cu osanale şi ramuri înverzite.

Şi aşa colindând pe toate uliţele satului, copiii împreună cu

preotul, cu învăţătorii şi cantorii bisericii, erau primiţi de toată

lumea cu mici daruri pentru copii (dulciuri în special) pe care le

împărţeau la poartă, vizând şi un scop al milosteniei pentru sufletele

179


celor plecaţi în veşnicie, întrucât Sâmbăta lui Lazăr este o zi

specială pentru pomenirea morţilor.

Când întreagă procesiunea s-a terminat, copiii cu însoţitorii,

merg spre a depune pe o măsuţă în mijlocul Bisericii ramurile

înverzite şi înmiresmate de parfumul măţârlelor, în timp ce în

văzduhul primăvăratic al apusului de soare, se înalţă spre cer,

atotbiruitor, glasul clopotelor şi al toacelor, vestind intrarea în

Praznicul Duminicii Stâlpărilor.

Obiceiul a fost reactivat, după anul ’89, trezind vii emoţii în

sufletele credincioşilor şi copiilor şi fiind un mijloc eficient de

misiune şi pastoraţie a preotului în cadrul parohiei.

„VERŞUL LUI LAZĂR”

Vitania frumos nume

Poate să-l audă-n lume

Că au dobândit mult bine

Din trei raze din trei sine

O, o, o, fraţilor.

Trei raze din trei smaralde

Le-au primit Domnul cu drag

Văzându-le dintr-un loc

Ca lumina cea de foc

O, o, o, fraţilor.

Smaraldele sunt numele

Ce ard ca luminile

Ziua, noaptea ne-ncetat

Luminează minunat.

O, o, o, fraţilor.

Şi ce nume să grăiască

Numele lor să găsească

Sunt trei fraţi din doi părinţi

Cu numele-mpodobiţi.

O, o, o, fraţilor.

Lazăr, Marta, Maria

Din satul Vitania

Cum ei să se-nvrednicească

Ca Domnului să-i slujească.

O, o, o, fraţilor.

Domnul văzând a lor faptă

Le dărui bună plată

Făcu Domnul o minune

Luă pe Lazăr din lume

O, o, o, fraţilor.

180


Îl puseră în mormânt

Şi-l îngropară-n pământ

Iar când s-a-mplinit trei zile

Domnul făcător de bine

O, o, o, fraţilor.

Călători cale lungă

Cu Ucenici dimpreună

Până la Vitania

La Marta şi Maria.

O, o, o, fraţilor.

Ele dacă îl văzură

La picioare îi căzură

Plânseră cu mare jale

Unde-s sfintele picioare

O, o, o, fraţilor.

Cu feţele la pământ

Au grăit acest cuvânt

O, Hristoase Domnul nostru

A murit fratele nostru

O, o, o, fraţilor.

De-ai fi fost Doamne de faţă

Lazăr era cu viaţă

Iar Domnul cel Prea Sfânt

A grăit acest cuvânt

O, o, o, fraţilor.

N-a murit Lazăr, ci doarme

Şi iarăşi va să se scoale.

Atunci au grăit şi ele

Fiind cuprinsă de jele

O, o, o, fraţilor.

O, Doamne bine ştim noi

Că în ziua de apoi

Toţi morţii se vor scula

Şi Lazăr în sus va sta.

O, o, o, fraţilor.

Şi Hristos a întrebat

Unde-i Lazăr îngropat

Şi cu mare sârguinţă

Au mers până la gropiţă.

O, o, o, fraţilor.

Despre el cuvânt s-a dat

Şi piatra s-a ridicat

Şi îndată le grăi

Pute că-i a patra zi.

O, o, o, fraţilor.

Şi Hristos a lăcrămat

Ochii-n sus a ridicat

Vino, Lazăre afară

De mai ieşi la lume iară

O, o, o, fraţilor.

Atunci Lazăr s-a sculat

Domnului s-a închinat

Cu fâşie înfăşat

Şi la faţă astupat.

O, o, o, fraţilor.

Atunci o mare minune

A făcut Hristos în lume

Pe Lazăr l-a înviat

De patru zile-ngropat.

O, o, o, fraţilor.

181


Lazăr fu trei zile-n iad

Şi foarte s-a spăimântat

Ce-a văzut el întru sine

N-a putut spune la nime

O, o, o, fraţilor.

Iară în a şaptea zi

Pe cari Domnul o sfinţi

Lui Hristos să ne rugăm

Şi din guri să cuvântăm.

O, o, o, fraţilor.

Treizeci de ani mai trăi

Lacrămi din ochi nu lipsi

Până iară s-a mutat

Unde Hristos l-a chemat.

O, o, o, fraţilor.

În odihna negrăită

În lumină strălucită

Unde drepţii ne-ncetat

Luminează minunat.

O, o, o, fraţilor.

Intrând în Ierusalim

Ca trupul să dea de chin

Ca lumea s-o mântuiască

De-nşelăciunea drăcească.

O, o, o, fraţilor.

Raiul să ni-l dăruiască

Să fim ceată îngerească

Şi de-acum până-n vecie

Mila Domnului să fie.

O, o, o, fraţilor.

182


Veniţi cu toţi dimpreună

Să-mpletim şi noi cunună

De odrasle înverzite

Şi de stâlpări înflorite.

O, o, o, fraţilor.

Pe Iisus să-ntâmpinăm

Şi lui să ne închinăm

Şi ale noastre veşminte

Să le-aşternem mai-nainte.

O, o, o, fraţilor.

Tot omul să I se-nchine

Că la Ierusalim vine

Pe asin încălecând

Cu dreapta blagoslovind.

O, o, o, fraţilor.

Cinste de la prunci pofteşte

Că tinerimea-o iubeşte,

Dar pe cei nevinovaţi

Căror şi noi să fim fraţi.

O, o, o, fraţilor.

El primeşte proorocia

Ce-a prorocit Isaia,

Feţii Sionului –scrie

Că-mpăratul va să vie.

O, o, o, fraţilor.

Veniţi toţi cu glas frumos

Să lăudăm pe Hristos

Cu glasul coconilor

Şi al sugătorilor.

O, o, o, fraţilor.

„VERŞUL FLORIILOR”

Strigă în Ierusalime

Osana dintru-nălţime

Că-mpăratul o să vie

Sionului să se-nchine.

O, o, o, fraţilor.

Veniţi şi noi să privim

Tocmai la Ierusalim

Că vine pe mânz şezând

Împăratul cel prea Sfânt.

O, o, o, fraţilor.

Iisus vine cu blândeţe

Pe popoare să le-nveţe,

Pe asin se umileşte

Că mândria nu pofteşte.

O, o, o, fraţilor.

Muntele Sionului

Biserica Domnului

Muntele cu umbra deasă

O Fecioară mai aleasă.

O, o, o, fraţilor.

Astăzi toate prăznuiesc

Şi pe Domnul preamăresc.

Strigă în Ierusalime

Osana dintru-nălţime,

Strigă oamenii mai bine

Din trei raze din trei sine.

O, o, o, fraţilor.

183


TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE LEGATE DE

MOMENTELE IMPORTANTE DIN VIAŢA

OMULUI

D

in comoara lăzii de zestre spirituală a vremurilor demult

trecute, voi încerca să scot la lumină, în măsura modestelor

mele posibilităţi, aspecte legate de credinţele, tradiţiile şi

obiceiurile ţăranului acestei aşezări din care şi-a tors întregul său fir

existenţial şi l-a individualizat, într-un mod cu totul special, în

rândul celorlalte comunităţi cu care s-a învecinat sau a convieţuit.

NAŞTEREA - BOTEZUL

U

nul din evenimentele de mare bucurie din viaţa celor doi

soţi şi, în general a comunităţii, este aducerea pe lume a

unei fiinţe umane, considerându-se că numai acea familie

este pe deplin împlinită şi binecuvântată, care - pe lângă alte

realizări - are urmaşi, prin care contribuie la mersul înainte al

umanităţii şi dezvoltarea societăţii, potrivit poruncii divine:

„Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!” (Fac. 1,

28).

184


Încă înainte de a naşte viitoarea mamă trebuia să se

îngrijească de sănătatea pruncului în aşa fel încât acesta să fie

viguros, „întreg la minte şi cu bună pricepere”. Dar în acelaşi timp

se îngrija şi de sănătatea personală, sufletească şi trupească,

spovedindu-se şi cuminecându-se. Dacă un aliment îi provoaca o

poftă excesivă, spre a nu avea repercusiuni negative asupra evoluţiei

sarcinii, trebuia măcar să guste din acest aliment tocmai ca fătul să

se dezvolte normal.

În eventualitatea situaţiei că femeia însărcinată a văzut o

persoană cu un semn sau cu o infirmitate fizică sau morală, trebuia

să-şi aducă aminte de aceasta şi să zică: „Doamne, fie numai el!”.

Dacă copilul se năştea cu o anumită deficienţă, mama, în zi de

vineri, trebuia să şadă pe pragul casei şi-i dădea piept din partea

stângă şi să-şi amintească pe cine a văzut cu această infirmitate

zicând: „Tatăl nostru”, „Prea Sfântă Treime” şi „Doamne, fie

numai el, să nu mai fie nimeni!”: Dacă nu-i mai dădea piept, tot

vinerea, aprindea cuptorul de pâine, de trei ori, şi zicea

rugăciunile. 68

Când se întâmpla vreo nenorocire, decedând mai mulţi copii

pe rând în vreo familie, (din cauza multor boli şi a slabei asistenţe

medico-maternale) la naşterea următoare, pruncul era „vândut” spre

a „înşela”moartea cu ocazia vizitei ei funeste. 69

Femeia lehuză avea grijă „să nu apună soarele peste

scutecele pruncului” până când preotul nu venea să-i facă

cuvenitele rugăciuni pentru „ieşirea din casă”.

La scăldatul copilului, prima dată, i se punea în scaldă o

carte de rugăciune, un fluier, unelte, iar la prunce se puneau

cusături, foarfece, ace, cu scopul vădit, ca atunci când vor ajunge

68

Nazarie Maria mi-a relatat că mama ei, Oniţa Eugenia, fiind însărcinată, a

văzut la măcelăria lui Mia lui Macarie un măcelar pătat, pe o mână, cu sânge iar

când l-a născut pe Nelu, acesta avea mâna roşie, până la cot. I-a dat, vinerea piept

pe pragul casei, rostind rugăciunile, amintindu-şi pe cine a văzut cu mâna înroşită

şi într-un târziu copilul şi-a revenit.

69 La Eftimie şi Maria Breazu i-au murit trei fiice. Născându-se a patra fiică, „a

vândut-o”cu un pol (20 de lei), dându-o pe geamul casei Eugeniei Râurean şi a

dus-o acasă ca să nu mai moară.

185


mari, să fie îndemânatici în meşteşugurile şi îndeletnicirile traiului

de zi cu zi. Apa de la scaldă, ca şi cea de la botez, era pusă într-un

loc ferit, la rădăcina unui pom, unde nu se putea călca cu piciorul şi

înainte de a apune soarele.

La femeia născută, nu era voie să se şadă pe patul ei ca să nu

se ia „ţâţa” (laptele) copilului, iar dacă vreo femeie aflată în

perioada stării de necurăţie trupească, venea şi vizita pruncul, sufla

peste el şi zicea „să fie curat, că eu îs necurată”.

Când femeia cu prunc nou născut se întâmpla să plece de

acasă, lângă leagănul copilului, lăsa Visul Maicii Domnului şi

mătura, existând credinţa că acestea alungă răul.

În perioada premergătoare botezului, există până astăzi

obiceiul ca oaspeţii veniţi în vizită, cu daruri, (plocon) la noulnăscut,

să lase la căpătâiul acestuia, sub perniţă „bani de somn”,

sau dacă nu aveau, lăsau o scamă din haină, acolo unde în

permanenţă se afla aşezată cărţulia cu „Visul Maicii Domnului”

pentru ca nu cumva cel venit să ducă cu el somnul copilului. La

întoarcerea de la Biserică, de la Botez, naşa punea pruncul pe masă,

în casa finilor spre a fi luat de mamă şi zicea: „Am dus un păgân şi

am adus un creştin”, „să fie văzut ca şi casa, cinstit ca şi masa şi

bun ca şi pâinea.”

CĂSĂTORIA - NUNTA

N

unta este un eveniment de cea mai mare însemnătate din

viaţa omului, căci prin ea se întemeiază familia, în care cei

doi – bărbatul şi femeia – se întregesc reciproc şi duc lupta

pe frontul vieţii, spre realizarea fericirii lor pe pământ. Ea nu este o

sărbătoare oarecare a mirilor, ci este unică pentru ei, fiind

împreunată cu bucuria şi învăluită în lumină strălucitoare.

Ceremonialul nunţii se desfăşura după nişte ritualuri precise,

moştenite din generaţie în generaţie de la străbuni, toate momentele

premergătoare nunţii fiind o pregătire minuţioasă pentru cea mai

frumoasă zi din viaţa celor doi tineri. Potrivit poruncii divine „nu

este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”

186


(Gen. 2, 18) „şi va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi

de femeia sa şi cei doi vor fi un trup” (Gen 2, 24) „şi Dumnezeu i-a

binecuvântat zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi

supuneţi-l!” (Gen. 1, 28) omul (fiinţă socială), ieşind din sine şi

contopindu-se cu altul, dintotdeauna s-a supus acestui comandament

lăuntric, aşezat de Creator, pentru susţinere ajutorare reciprocă şi

dăinuire a neamului omenesc.

Deşi în trecut, la nivelul comunităţii săteşti a Lazului erau

destule tradiţii şi obiceiuri specifice momentelor cruciale din viaţa

omului, astăzi, prea puţine mai sunt păstrate pierzându-se odată cu

trecerea timpului, dispariţia generaţiilor de odinioară şi pătrunderea

„modernismelor”cu influenţele lor, adesea, nefaste.

Încercarea mea de a ilustra mai jos câte ceva din parfumul şi

culoarea acestor obiceiuri specifice întregului ceremonial al nunţii

va completa întru câtva peisajul plin de pitoresc al acestor momente.

După ce feciorul cu fata „au prins drag” unul de celălalt şi au

hotărât să se căsătorească, trebuiau să ceară consimţământul

părinţilor pentru ca viitoarea lor familie să aibă la temelie

binecuvântarea celor ce le-au dat viaţă şi i-au crescut. Pregătirile,

care anticipau nunta propriu-zisă, începeau cu mersul feciorului

împreună cu părinţii, „în peţit”, la casa tinerei cerându-o de la

părinţi, ca să-i fie soţie. Dacă totul decurgea în firescul dorit de

copii, căzând cu toţii la învoială, urmau procedurile tocmelilor

legate de nuntă, zestrea întemeierii noii familii şi data cununiei.

Tânăra, viitoare mireasă, avea grijă să-i primească pe oaspeţi

cu casa curată şi aranjată, cu mâncăruri alese ca o dovadă a hărniciei

ei şi a gustului pentru frumos. Uneori chiar şi sticla de la lampă

lăsată neştearsă putea da o impresie nu prea bună în ochii

peţitorilor. 70

70 Maria Deac Poenaru (pictoriţa) mi-a povestit o întâmplare cu un fecior care a

mers „pe văzute”, ca să-şi dea seama cât de bine ştie să-şi întreţină locuinţa

viitoarea lui soţie, atunci când a intrat în casă şi-a pus pălăria undeva sus pe un

dulap. La plecare şi-a dat seama cât de mult îi place tinerei curăţenia, după praful

rămas pe borurile pălăriei.

187


Înainte de căsătorie cu trei săptămâni, viitorii miri mergeau

împreună cu băieţii şi fetele la preot acasă, la „datul mâinii” şi

pentru a face legământul înaintea lui Dumnezeu. După ce preotul

cerceta cu deamănuntul bunele intenţii ale celor doi şi după se stătea

de vorbă cu ei în legătură cu responsabilităţile reciproce ce decurg

din întemeierea unei familii, le binecuvânta hotărârea lor de a păşi

alături unul de celălalt în viaţă şi după ce îi înregistra în protocolul

bunei învoiri, îi servea pe cei prezenţi cu un pahar de vin şi prăjituri.

Spre a nu exista eventuale impedimente religioase, morale sau

familiale, preotul făcea „vestirile” dinaintea nunţii în cele două

duminici la rând, anunţând în Biserică, în faţa credincioşilor că

tânărul cutare doreşte să se căsătorească cu tânăra cutare, precizând

data cununiei.

La vreme potrivită erau numiţi chemătorii, care mergeau prin

sat cu plosca cu vin, împodobită cu muşcată, invitând, din partea

viitorilor miri, pe gazde să ia parte la nunta lor. Chemarea se făcea

prin intermediul câtorva rostiri versificate în care se aducea la

cunoştinţa celor prezenţi numele viitorilor miri, enunţul invitaţiei,

data şi locul unde va fi ospăţul, pecetluind rugămintea de a participa

la masa nunţii cu invitarea de a gusta din vinul conţinut în plosca

chemătorului.

Nunţile în trecut erau organizate numai duminica şi ţineau

până lunea spre dimineaţă.

Întreg ceremonialul nunţii, premergător mersului la biserică,

la cununie se desfăşura după următorul tipic:

I. Vornicul şi feciorii mergeau după naşi

II. Naşii împreună cu vornicul şi feciorii mergeau la mire

acasă

III. Mirele, între naşi, şi urmat de nuntaşi, merg la mireasă

acasă

IV. Întreg alaiul de nuntă merge la Primărie pentru încheierea

căsătoriei civile (dacă aceasta nu a fost încheiată anterior)

V. Naşul cu mireasa şi naşa cu mirele merg la Biserică,

împreună cu nuntaşii, în vederea oficierii cununiei religioase

VI. Ospăţul propriu- zis al nunţii

188


Responsabil cu întreg ceremonialul nunţii era vornicul, numit

din timp, în calitate de organizator şi conducător. Dumitru Moraru

(1876-1956), unul dintre cei mai vrednici cantori ai bisericii, cu o

voce deosebită îndeplinea adesea şi rolul de vornic întreţinând şi

sporind, alături de ceteraşi, prin viers şi cântec atmosfera de bucurie

specifică acelor momente.

În drumul spre casa miresii ceata de feciori anima liniştea

satului cu ciuituri (strigături) cu înţelesuri legate de părăsirea

statutului de fată la casa părintească şi intrarea în rândul nevestelor

cu răspundrei noi în relaţia cu soţul şi viitoarea familie. Unul dintre

feciori cu înclinaţii în rostirea strigăturilor „ciuia” de fiecare dată

primul, versul pe care urma să-l strige întreaga ceată de feciori:

„Ia-ţi mireasă ziua bună

De la tată de la mumă,

De la fraţi de la surori,

De la grădina cu flori.

Mândră, ochişorii tăi

Ca cireşele-n altoi

Care-s coapte la răcoare

Şi nu-s atinse de soare,

Care-s coapte la pământ

Şi nu-s atinse de vânt.

Bate vânt de primăvară,

Scoate mândră patu-afară,

În grădiniţa cu flori,

În zile de sărbători.

Mireasă mândră cu flori

Ia-ţi gândul de la ficiori

Şi ţi-l pune la bărbat

Că cu el te-ai cununat”.

(Culese de la Ana Miti şi sora ei, Elena Răvineală)

189


„Mireasă drăguţii tăi

Fă spălătoare cu ei

Şi te spală pe picioare

C-ai un mire ca o floare.

Ţine Doamne neamu’ nost’

Că nu-i urât şi nici prost,

Numa’ cum îi mai frumos”.

(culese de la Elisabeta Oniţa)

La Laz, uneori, era obiceiul ca mireasa să nu poarte voal, ci

era îmbrăcată doar în costum naţional, având pe cap doar o coroniţă

împodobită cu flori naturale sau din hârtie colorată.

Când se apropia vremea plecării miresei de la părinţi, fetele îi

cântau „Cântecul miresei”:

„Te duci soriţă dulce,

Te duci de lângă noi,

Dar oriunde vei merge

Gândeşte-te la noi

C-am trăit împreună

Ca florile-n grădini.

Adio, cel din urmă,

Acum ne despărţim”.

Mireasa, la rându-i le răspundea, tot printr-un cântec:

„Rămâneţi sănătoase

Surioare fetişoare,

Noi cu care am trăit,

Cu care-am copilărit.

Eu de voi mă despărţesc,

Pe-al meu mire-l însoţesc

Peste deal, câmpuri cu flori,

Adio, dragi suriori”.

(Culese de la Elena Răvineală)

190


Plecarea miresei de la casa părinţilor îi oferea prilejul de a-şi

cere iertare părinţilor, bunicilor, fraţilor şi surorilor, mulţumindu-le

pentru buna creştere ce i-au dat-o şi pentru grija cu care i-au însoţit

cei mai frumoşi ani ai vieţii ei şi astfel raza de bucurie din suflet

pentru însoţirea cu iubitul inimii era însoţită şi lacrima nostalgică a

părăsirii cuibului cald al casei natale.

„O mireasă, draga mea

Întoarce-te-n casa ta

Şi te-ntoarnă înapoi

La părinţii tăi cei doi

Şi te uită ce-ai lăsat

Doi părinţi îndureraţi

Şi le dă o sărutare

Le cere dragă, iertare

Că nu-i copil să se nască

La părinţi să nu greşească”.

În situaţia când se întâmpla ca mirele sau mireasa să plece

din sat, se încuia poarta bisericii şi se negocia, după caz, între

feciori şi naş sau între fete şi naşă, preţul plecării unuia dintre miri

în altă localitate, plătindu-se - pentru mire - o anumită cantitate de

vin - pentru mireasă - bomboane, dulciuri sau ciocolată. Alteori se

întindea de la o poartă, peste stradă, la altă poartă, un hărdăzău

(frânghie mai groasă) peste care erau puse covoare, prilej cu care

obstacolul simbolic putea fi trecut numai după ce se negocia în

prealabil şi se cădea la învoială asupra preţului de răscumpărare a

mirelui sau miresei.

În situaţia când mireasa nu era din sat, mirele împreună cu

naşii şi feciorii mergeau călări în satul acesteia, cu cai împodobiţi şi

acoperiţi cu covoare peste harnaşamente, întreg alaiul, atât la dus

cât şi la întors, fiind însoţit de strigături.

191


„Ţine, Doamne ziua mare

S-ajungem în sat cu soare,

Să ne vadă oamenii

Pentru ce-am bătut boii.

Dă-ne Doamne noroc bun

Că mergem atâta drum

Dă-ne Doamne noroc mare

Că mergem atâta cale.

Ţine Doamne pe nunu’

Să mai cunune unu’

Ţine Doamne pe nuna

Să mai cunune una.

Frumosu-i ceru’ cu stele

Şi mirele cu muiere

Frumosu-i ceru’ cu lună

Şi mireasa cu cunună.

Tu mândruţă, nu-i cu cale

Eu pe jos şi tu călare”… etc.

(Culese de la Elisabeta Oniţa)

Uneori, soacra mare întâmpina mireasa, aşezând-i un

scăunel sub picior, când aceasta descăleca sau se da jos din căruţă,

ca un prim semn al ospitalităţii şi al grijii faţă de viitoarea ei noră.

După terminarea cununiei religioase, la biserică, şi înainte de

intrarea mirilor în sala ce găzduia ospăţul nunţii, ca mai peste tot, se

obişnuia să se arunce asupra mirilor cu boabe de grâu, de către o

femeie, în ritmul şi forma semănatului pe ogor în semn de rodnicie

şi de belşug, iar altă femeie, dintr-un castron cu apă, îi stropea cu

busuioc. Acestea trebuiau să fie căsătorite după rânduială şi să nu

fie văduve şi fiind mai dibace în această privinţă, prin strigăturile şi

oraţiile versificate, le urau pe rând tinerilor miri, o viaţă frumoasă,

prosperă şi fecundă din punct de vedere familial.

192


„Dragii mei tineri iubiţi

Staţi pe loc şi vă opriţi

Că voi trebuiţi stropiţi

Cu apă şi busuioc

S-aveţi în lume noroc

Şi cu apă din pahar

Să nu trăiţi cu amar.

Asta-i apă de izvor

Să puteţi trăi uşor

Asta-i apă strecurată

Nimeni să nu vă despartă

Nici muierile cu gura

Nici necazul şi nici ura.

Vă stropesc cu busuioc

Dumnezeu vă dea noroc

S-aveţi binele cu caru’

Şi să nu ştiţi ce-i amaru’

S-aveţi rânduială-n casă

Tihneală bună la masă

Tot veseli ca azi să fiţi

Că nu v-aţi luat siliţi

Nici îndemnaţi de părinţi.

Eu vă doresc sănătate

Şi de bine s-aveţi parte

Şi la cei veniţi la nuntă

Vă doresc sară plăcută

Să vă petreceţi la noapte

Cu bine şi sănătate.

Cui nu-i place ce-am strigat

Să-şi cumpere avocat

Să mă judece pe mine

Dacă nu le-am strigat bine.”

193


Înainte de construirea căminului cultural, ospăţul propriu-zis

era organizat, fie la domiciliul unuia dintre miri, fie la „vercheşul”

lui Vasâlia Vlaşcî, fie la crâşma comunală (fostul magazin

alimentar), în şura căruia, jos, era organizat jocul tineretului.

Meniul servit la ospăţ era: la început, gustările mezeluri,

guşiţă (drob) sau sloi, brânză, ţuică, vin. La un interval nu prea mare

de timp, se servea supa de găină cu tăieţei iar după aceea, carnea de

pasăre cu sos de bulion, sarmale, friptură de porc şi viţel iar spre

dimineaţă „zama acră”.

După un rând de bucate, feciorii şi fetele mergeau cu mirii şi

nănaşii (naşii) însoţiţi de un car cu boi, după „terfe” (dotă, zestre,

trusou) la mireasă acasă. Boii şi carul erau frumos împodobiţi cu

verdeaţă şi brad de pe Gherghelău. În car se aşeza „castănul” (o

ladă cu sertare pe o parte laterală), unde se puneau hainele ce le va

purta mireasa. Pe ladă deasupra se aşezau: straiul, pături,

plocoghiţe, ţoluri, saci, de o parte covoare ţesute, albituri,

chindeauă, feţe de masă, cârpe pentru merinde (merindeţe), iar

deasupra de tot erau aşezate pernele. Toate acestea erau pregătite

spre a fi duse la casa mirelui unde va locui cu aleasa inimii sale.

În timp ce feciorii aduceau din casă zestrea miresei, femeile

încărcau lada şi strigau:

„Uitaţi-vă muieri bune

Câte haine putem pune,

Şi mai mari şi mai mărunte

Tot de mâna ei făcute

De lână şi de bumbac

Bărbat şi-o luat pe plac

Număraţi şi socotiţi

Că la urmă tot nu ştiţi”.

(culeasă de la Elisabeta Oniţa)

194


Atunci când mireasa era mai scundă şi mai plinuţă, dar harnică, se

ciuia:

„Aşa zice lumea-n sat

Că mireasa-i numa’ dop.

Uite dopu’ ce-o făcut,

Căruţu’ şi l-o umplut.

Uite dopu’ ce-o lucrat,

Căruţu’ l-o încărcat”.

(culeasă de la Răvineală Elena)

Odată ajunşi cu zestrea la casa socrilor mari, se striga:

„Ieşi afară soacră mare

Că-ţi aducem noră tare

Să-ţi ajute la ciubăr

Să te scuture de păr.

Soacră, soacră poamă acră

De te-ai coace-un an şi-o vară,

Tot eşti acră şi amară”.

Mireasa îi oferea soacrei o iie nouă, făcută de mâna ei. În

timpul acesta se striga:

Din altă parte se auzea:

„Ţipă soacră iia-n foc

Că-ţi aducem alta-n loc”.

„Ba stai soacră n-o ţipa

Că nu ştim dacă-ţi va da”:

În continuare, după întoarcerea la locul unde era organizată

petrecerea, bucuria şi veselia erau întreţinute de joc şi muzică,

pigmentate de către vornic cu diferite glume, uneori versificate

195


alteori improvizate pe loc, potrivite cu anumite situaţii de moment,

adresate mirilor, naşilor, socrilor, socăciţei sau altor persoane

prezente.

„Nunu’ mare-i om bogat

Poate cununa un sat

Şi cu restu’ ce rămâne

Să mă-mprumute pe mine”.

„Socăciţă lungă-n deşte

Carne-n oală nu mai ieste”…

…………………………..

Spre sfârşitul nunţii, către dimineaţa zilei de luni, începea

„cinstea” (cinstirea mirilor). Dintr-un ciubăr nou, plin cu vin, mirii

sau vornicul serveau pe toţi aceia care cinsteau mirii cu bani, vase,

haine şi alte bunuri de folosinţă. Ciubărul era acoperit cu o cârpă

dată de către naşă miresei.

În bună parte aceste obiceiuri s-au pierdut în ultimii ani,

transformările sociale producând adevărate mutaţii care au dus la

sărăcirea manifestărilor spiritual-umane legate de evenimentul

nunţii.

MOARTEA – ÎNMORMÂNTAREA

F

enomenul morţii este ultimul eveniment cu care se încheie

viaţa omului pe pământ. Potrivit credinţei creştine, cele două

componente - trupul şi sufletul – care alcătuiesc fiinţa umană,

se despart, pentru un timp, până la Învierea cea de obşte.” Negrăita

legătură a amestecului şi împreunării aceasta, prin vrerea cea

dumnezeiască, se desface şi se risipeşte, pentru ca sufletul să

meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat iar trupul să se desfacă în cele

din care a fost alcătuit.” 71

71 Conform Rugăciunii de dezlegare de la înmormântarea mirenilor

196


Dată fiind importanţa covârşitoare a pregătirii omului pentru

„marele exod”, fiecare credincios, conştient de menirea sa în lume

şi cunoscându-şi destinaţia sa pentru lumea de dincolo, potrivit

credinţei creştin ortodoxe izvorâtă din învăţătura Bisericii lui

Hristos, era (sau trebuia să fie) angajat într-un efort permanent de a

dobândi, prin fapte virtuoase, un loc în Împărăţia cerurilor. De aceea

moartea nu era aşteptată cu indiferenţă şi nici ceea ce se petrecea în

perioada imediat următoare decesului.

Cel aflat în pragul morţii, pe lângă faptul că era îngrijit

sufleteşte de către duhovnic, i se făcea şi Taina Sf. Maslu, şi îşi

cerea iertare în Biserică, prin preot, de la toţi credincioşii. Dacă din

motive, mai mult sau mai puţin binecuvântate, cineva deceda

nespovedit şi necuminecat, cei ai casei, rămaşi în viaţă, dădeau la

Biserici sărindar, adică patruzeci de prescuri spre a fi slujite la Sf.

Liturghie pentru iertarea păcatelor lui.

Grija pentru cei morţi era deosebită, manifestată prin

diferite acte rituale, îndeplinite cu regularitate, aproape fără

excepţie. Imediat după deces, cel răposat era pregătit pentru

înmormântare, fiind mai întâi spălat cu apă curată de un vecin, o

rudă sau cineva apropiat celui decedat, iar apoi cu apă sfinţită şi

şters cu prosoape puse după aceea în sicriu. Îmbrăcămintea consta,

eventual, din hainele de mire sau de mireasă, pe care le-a avut la

nuntă şi care era păstrată cu sfinţenie ca pe nişte odăjdii la loc

îngrijit. Acestea rareori erau purtate, în timpul vieţii, doar la marile

praznice de peste an. De ele era legată o „ţâdulă” (bilet), ca un fel

de testament, unde erau trecute toate hainele de îngropăciune, iar cei

rămaşi aveau o datorie de conştiinţă să respecte voinţa celui răposat.

Sicriul, unde urma să fie aşezat mortul, era tămâiat de către

persoana care l-a spălat. Între degetele mâinilor împreunate peste

piept se punea o monedă, numită „bănuţul de vamă” şi tot pe piept

se punea o lumânare de ceară de 2-3 coţi, aceasta arzând tot timpul,

într-o farfurioară. Restul de lumânare era dus la biserică şi ardea

într-un sfeşnic în timpul slujbei. Două nopţi, până în ziua

înmormântării, era privegheat cel decedat de către rudenii şi vecini,

iar unele femei îl boceau „cântându-se a moarte” în timp ce sunetul

de jale al clopotelor dădea de veste în cele patru zări despre tristul şi

197


nefericitul eveniment. Aceleaşi bocete, fie improvizate, fie dinainte

pregătite, erau auzite şi când sicriul era scos din casă la slujba de

îngropăciune sau atunci când s-a ajuns la cimitir, staţia pământească

terminus, de unde nimeni nu se mai întoarce, sporind prin efectul

lor tânguitor jalea şi întristarea celor prezenţi. Un astfel de „Bocet

la mort” am cules din satul Laz de la o femeie mai vârstnică:

„Dragul meu unde-ai plecat

De-aşa frumos te-ai gătat

Ori la târg să târguieşti,

O’n pământ să putrezeşti.

Lasă-ţi mâinile-n fereastră

Că-i păcat să putrezească.

O, moarte arză-te-ar focu’

C-aicea nu ţi-o fost locu’

Nu să-l iei dintre copii

C-o fost alţii mai bătrâni.

Pământule negrule

Mă mir că nu te-ai albit

Câţi tineri ai înghiţit.

Vino seara prin grădină

Când suntem cu toţi la cină

Şi te uită pe fereastră

Şi vezi cu cin’stăm la masă.

Dragu’meu de sub pământ

Nu-ţi fie tare urât

Că toţi om veni pe rând”.

Ba, când moartea nu venea la vremea sorocită, când omul

pleacă din lume „sătul de zile”, ci îi lua pe copii şi tineri, pe taţi şi

pe mame, spre a amplifica jalea, unii din cei apropiaţi celui dispărut

şi hăruiţi cu darul versificării compuneau diferite „verşuri” dedicate

celui la care moartea i-a bătut la uşa vieţii încă fiind în floarea

tinereţii.

198


“VERŞIU LA MORŢII TINERI”

Textul este preluat după un manuscris al Ioan Dumitru Morariu din

Laz scris în anul 1943, copiat după un alt manuscris mai vechi.

„De-a mea jalnică mutare

Nu vă fie dar mirare,

Scriptura nouă ne spune

O foarte mare minune.

Ca să ne mutăm din lume

Precum în alt loc ne spune

Nu vă fie dar mirare

Ştiţi că moartea e mai mare

Şi pe nimeni prieteni n-are

Ca să le facă scăpare.

La mine înc-a venit

M-a mântuit de bolit,

De bolit şi de necaz,

Nu mi-a dat mai mult răgaz.

Are sabia-ascuţită

Spre a mea treabă gătită.

Cu cumplire ascuţit

De viaţă m-a lipsit,

M-a mutat ca şi pe-o floare

Şi-acum nimic nu mă doare.

Sunt trandafir înflorit

Din botez nume numit.

O, iubiţii mei părinţi

Nu vărsaţi lacrimi fierbinţi,

Nici să nu vă supăraţi,

Ci mai bine mă iertaţi

C-am fost prunc nevint în

minte

De netrebnice cuvinte.

Poate că v-am supărat

Sau bini nu v-am ascultat,

Dar Hristos îmi este Taică

Şi Sfânta Fecioară Maică.

Sfinţii îngeri di-mpreună

Îmi dau în mână cunună,

Cunună neveştejită

Nu fi maica mea mâhnită

Puţin tare-am vieţuit

Şi moartea foarte-a grăbit

Şi acum de dimineaţă

Mi-a luat a mea viaţă.

O, jalnică întâmplare,

Părinţilor de-ntristare,

Într-o clipită prea mică

Iată că steaua mea pică.

În lume când am ieşit

Eram foarte năcăjit,

Iar acum am bucurie

Într-a Raiului moşie.

199

În loc de al lumii trai

Am dobândit Sfântul Rai.

Mă duc eu la masă sfântă

Precum istoria cântă,

La cari cine va şedea

Nu mai are voia rea,

La părinţi cari m-aţi ţinut

Iară mâna vă sărut.


Dup-aceea fraţilor,

Verilor, mătuşilor,

Naşilor şi finilor,

Neamurilor tuturor

La toţi mâna vă sărut,

Aş vorbi nu pot mai mult,

Iar numai acest cuvânt

Apoi mă bagă-n pământ”.

În ziua înmormântării, la scoaterea sicriului din casă, se

făcea un popas la uşa curţii şi se citea de către preot prima

Evanghelie, timp în care, potrivit credinţei, sufletul celui decedat

înconjura de trei ori casa pentru ca apoi să meargă după sicriu până

la cimitir. După terminarea slujbei de înhumare, la aşezarea sicriului

în groapă, era obiceiul ca nimeni să nu plece până când mormântul

nu era acoperit în întregime cu pământ. La ultima lopată de pământ

pusă, îngropătorii puneau peste mormânt uneltele şi se spălau pe

mâini cu apă curată şi se ştergeau cu un prosop nefolosit care

rămânea la ei. Exista convingerea că numai atunci sufletul celui

răposat se duce la cer, dacă era îndeplinit acest act ritual al

libaţiunii.

În Laz s-a moştenit tradiţia ca la căpătâiul mormântului, la

bărbaţi să se aşeze un stâlp din lemn având sculptate pe faţa dinspre

răsărit o cruciuliţă, în partea superioară, iar mai jos, iniţialele

numelui şi prenumelui, anul naşterii şi al morţii. La femei se aşeza

o cruce protejată de două scândurele, sprijinite pe capătul superior

al acesteia şi extremităţile laterale ale braţelor. Din dragostea pentru

cel răposat cei rămaşi ai casei în fiecare dimineaţă, patruzeci de zile,

înainte de a răsări soarele duceau la mormânt jar şi se tămâia

mormântul. Se făcea închinare, se ocolea de trei ori mormântul cu

jarul aprins şi cu fum de tămâie apoi jarul era aşezat undeva la

piciorul crucii într-un vas şi se spuneau rugăciuni.

200


Se mai obişnuia ca pentru sufletul celui răposat să se ducă,

tot patruzeci de zile, apă cu găleata la familiile nevoiaşe ca un semn

al milosteniei, pentru iertarea păcatelor iubitului lor răposat.

Acestea sunt doar câteva aspecte care reliefează grija

locuitorilor Lazului faţă de împlinirea rânduielilor străbune pentru

bunii şi dragii lor răposaţi. O bună parte din tradiţiile şi obiceiurile

legate de cultul morţilor se păstrează până astăzi, existând în chip

autentic pioşenia şi respectul faţă de memoria celor dispăruţi şi nu

rare sunt momentele când sunt pomeniţi în diverse ocazii la

rugăciunile speciale destinate comemorării lor.

201


ÎNTÂMPLĂRI ŞI EVENIMENTE TRAGICE

P

e parcursul vremurilor în memoria colectivă a locuitorilor

satului Laz au rămas neşterse diferite momente şi evenimente

nefericite, care au lăsat traume dureroase în inimile şi vieţile

unor oameni sau familii din sat sau din împrejurimi. Nenorocirile au

fost provocate, fie de furiile oarbe ale naturii dezlănţuite, fie de

agresiunea diabolică a unor oameni fără Dumnezeu asupra

semenilor, cu consecinţele cele mai grave asupra bunului cel mai de

preţ dăruit de Creator, care este viaţa. „Nimic nu poate egala răul

pe care-l face omul omului, nici jungla”. Multe se vor fi întâmplat,

şi bune şi rele, în decursul veacurilor, de când a existat suflare de

om prin aceste ţinuturi, şi care, odată cu trecerea vremii, au pierit în

negura uitării, odată cu oamenii, călători prin viaţă.

Câteva din dramele mai apropiate de zilele noastre, care au

zguduit conştiinţele multor oameni, pe teritoriul sau în aproprierea

Lazului, voi încerca să le menţionez, cu rigoarea adevărului primit

din sursele de informare de care m-am folosit, în demersul meu.

***

Nicolae Aleman din Săsciori, în însemnările lui aminteşte de

marile inundaţii din anul 1897, şi mai ales pe cea din 1909: „În 18

ianuarie 1909, a fost un potop mare, adică o rupere de râu. A

plecat apa cu gheaţă din munte şi a mânat tot ce a găsit în cale şi

aşa a venit de mare, de a umplut luncile cu gheaţă şi a intrat în

202


morile din Laz, iar din Săsciori s-a pus gheaţă în pod, tăuind apa,

care a intrat în curtea şi magazinul boldaşului Nicolae Răchiţan,

făcându-i mare pagubă. La poştă a rupt poarta şi s-a pus gheaţă în

uşi şi ferestre, de n-ai mai putut deschide două zile, până n-au ieşit

oamenii din sat, de au deschis drumul şi poşta, fiind siliţi de şase

jandarmi”. 72 Inundaţii mari au avut loc şi în februarie 1942 şi iunie

1946. Un zăton puternic s-a produs la 23 ianuarie 1963, format din

buşteni şi sloiuri mari de gheaţă între Oaşa şi Tău, înalt de circa 20

de metri, care a făcut şi două victime. 73

***

În primăvara anului 1945, în ofensiva lor, o parte din trupele

ruseşti, urmărindu-i pe nemţi, a ajuns şi în zona Sebeşului, fiind

cantonate între Petreşti şi Sebeşel, în apropiere de Buha.

Gheorghe Iacob original din Laz împreună cu soţia,

Elisabeta, veneau de la strânsul trifoiului de la locul numit Jampa

din apropierea Sebeşului. Trecând spre casă prin apropierea

stabilimentului trupelor ruseşti, acestora le iese în cale un soldat rus

înarmat, cu intenţia vădită de a-şi bate joc de soţie. Tocmai când

Gheorghe sărise în ajutorul ei spre a o apăra cu furca de la fân de

această nelegiuire, rusul i-a pus pistolul în frunte, împuşcându-l

mortal, în timp ce soţia fugea spre Sebeşel. Crima s-a petrecut în

imediata apropiere a hulei de la Valea Răchiţii la locul numit

„Podul Balaurului”. Rămasă văduvă, până la sfârşitul vieţii, timp

de 39 de ani, după 13 ani de căsătorie, soţia lui Gheorghe Iacob îşi

creşte cele două fiice cu dragoste de adevărată mamă. Pe Eugenia

(Ica) o face învăţătoare şi o căsătoreşte cu Dorin Duvlea, ajuns mai

târziu preot şi dirijor al corului mitropolitan din Timişoara, iar

cealaltă fiică urmează calea mânăstirii, primind numele de călugărie

de Heruvima şi vieţuind mai mult la Mănăstirea Gay de lângă Arad.

72 Muzeul „Ioan Raica” din Sebeş - Cartea lui Nicolae Aleman, Documente, nr.

95, fila 75-76

73 Ioan Raica – Din istoricul industriei forestiere de pe Valea Sebeşului, publicat

în revista Apulum, Alba Iulia, 1973, pag. 848

203


În luna februarie a anului 1980, maica Heruvima este găsită

moartă în podul mânăstirii; cauza morţii nefiind cunoscută oficial

nici până-n zilele noastre. Din dragoste pentru fiica ei, îndurerata

mamă donează bisericii din Laz un Triod, un Octoih Mare şi o Carte

de Cazanii peste care au zăbovit şi ochii maicii Heruvima, în

meditaţiile şi rugăciunile ei de taină…

***

O faptă care trezeşte în sufletele multora amintiri înfiorătoare,

s-a petrecut în satul Laz în urmă cu peste 40 de ani, mai precis la 24

martie 1963.

Familia Bogdan de la nr. 68 era compusă din Victoria

Poienariu (mamă), Lucian Bogdan (ginere), Ileana Bogdan (fiică şi

soţia lui Lucian), Lucian (Lulu) şi Ica (copiii lor). Soţul nu era

originar din Laz şi locuia împreună cu soţia şi copiii la Sebeş. În

ultima vreme, relaţiile lor familiale erau tot mai tensionate, bărbatul

având un temperament agresiv şi fiind în pragul divorţului. În

noaptea aceea de pomină, Ileana cu cei doi copii erau la Laz, la casa

părintească unde locuia mama, Victoria. Gânduri negre plănuise

Lucian, la adresa familiei sale, urmărindu-l ca o obsesie

împovărătoare, de care voia să scape cât mai curând. Târziu în

noapte, vine de la Sebeş la Laz cu maşina Fabricii de Hârtie

Petreşti, descuie uşile de la curte şi casă, în timp ce familia dormea.

Căpătând suficient curaj spre a-şi duce la îndeplinire demersul său

diabolic, acesta se înarmează cu un târnăcop şi urcă sus în încăperea

unde dormeau fără nici o grijă, soacra, soţia, fiica şi fiul. Întâi o

loveşte mortal pe soacra Victoria (59 de ani). Vine apoi rândul

fiicei, Ica (4 ani), care scapă ca prin minune, apoi urmează fiul,

Lulu (9 ani), pe care-l ucide cu aceeaşi cruzime, şi în sfârşit o

loveşte pe soţie (32 ani), nu înainte de a se lupta cu ea, lăsându-o, în

cele din urmă, căzută în mijlocul casei, fără viaţă într-o baltă de

sânge. În plină beznă a întunericului pleacă în grabă înapoi la Sebeş,

unde îşi pune capăt zilelor, aruncându-se sub roţile unui tren. În ziua

următoare de la Sebeş este anunţat la Laz decesul sinucigaşului.

Abia când s-a pătruns forţat la locul abominabilelor crime, oamenii

204


şi-au dat seama de grozăvia faptelor petrecute în acea noapte şi care

au şocat o întreagă lume. Din patru vieţi ale unor fiinţe nevinovate,

care s-au culcat seara în liniştea şi pacea nopţii, în ziua următoare

doar una mai dădea semne că învinsese moartea, protejată fiind de

aripa nevăzută a îngerului păzitor, transfigurată în chiar trupul

ocrotitor al bunicii lângă care dormise pentru ultima dată. Aceasta a

fost Ica, singura supravieţuitoare, astăzi stabilită în Cugir, cu familie

şi realizări frumoase în viaţă.

***

În ziua de 25 mai 1982, doi fii ai lui Nicolae şi Maria Ştefan

din Săsciori, Uliţa Mare, nr. 248, au mers după urzici, în hotarul

Lazului, între Strâmturi şi Poiana Babii.

După amiază, venind o vijelie mare cu ploaie torenţială

(rupere de nori) aceşti copii au fost surprinşi în pădure, fiind luaţi de

şuvoiul de apă pe abruptul ce cobora spre Valea Râmeţii, înecândui.

Abia în aproprierea sărbătorii Sf. Apostoli Petru şi Pavel,

nefericiţii părinţi l-au găsit pe unul în apa râului, în aproprierea

Joagărului de la Sebeş. Pe celălalt nu l-au mai găsit. Copiii s-au

numit Pavel de şase ani şi jumătate, iar celălalt, Mihai, de 4 anişori.

***

Un alt tribut de vieţi plătit vijelioaselor ape ale Sebeşului cu

preţul multor lacrimi şi inimi îndurerate s-a petrecut cu două luni

mai târziu. Cristina Bâscă şi Monica Ţârlea aveau 15 ani şi jumătate

şi respectiv 15 ani, erau verişoare primare, aveau locuinţele

despărţite doar de un zid, ambele erau la Alba Iulia la şcoală,

Monica la Liceul Industrial nr. 2 (avea înclinaţii în domeniul

chimiei), iar Cristina era la Liceul Economic. Erau prietene

nedespărţite.

În ziua de 19 iulie 1982, era o zi frumoasă de vară cu soare

îmbietor spre o baie răcoroasă în apele domoale şi limpezi ale

râului. Pe la ora 4 d. m., un grup de fete, între care se aflau şi

Cristina cu Monica, au plecat spre capătul de sus al Lazului, de

205


unde voiau să vină la vale, plutind pe apa râului cu ajutorul unei

camere de anvelopă de tractor. Din când în când, la intervale de

două-trei zile, râul venea vijelios şi uneori năprasnic, atunci când la

Şugag se porneau turbinele hidrocentralei electrice, la Căpâlna

nefiind ridicat barajul de acumulare a apei. De obicei, apa râului

creştea, la început lin, dându-se un interval suficient pentru evitarea

unor eventuale pericole. Dar în acea zi fatidică nu s-a mai întâmplat

aşa. Abia s-a îmbarcat grupul celor cinci fete pe acea anvelopă, de

la puntea ce trecea spre Vârtop, şi brusc apele râului au crescut

ameninţător, antrenând în mersul lor năvalnic şi mica

„ambarcaţiune” improvizată. În câteva secunde situaţia devine

alarmantă, aproape disperantă. Cu micile lopeţi ce le aveau la

îndemână încercau din răsputeri să dirijeze colacul de salvare spre

mal, dar pe traseu s-au interpus nişte crengi de arini care atârnau

liniştite până aproape de suprafaţa apei. Atunci s-a produs dezastrul.

Copilele dinspre mal dezechilibrându-se, au căzut de pe anvelopă

reuşind să se salveze, iar Monica şi Cristina, rămase pe partea

opusă, venind camera peste ele, s-au răsturnat, fiind înghiţite de

iureşul apelor şi au fost trase spre mijlocul râului. Nu s-a mai auzit

decât un glas: „Mamă, nu mă lăsa!”. Dar zadarnic … furia oarbă a

apelor le-au luat la vale stingându-le în câteva secunde plăpândele

lumini ale vieţii. Pe Monica, fără suflare, a scos-o din apă mai jos la

câţiva metri de casa părintească. Nelu Cucuian care întâmplător

aflându-se prin apropiere, s-a aruncat în apele învolburate,

trăgându-o pe malul opus înspre Zăvoaie. Cristina a mai plutit pe

râu până în dreptul Coloniei muncitoreşti de la Săsciori, de unde a

fost scoasă tot fără viaţă.

A fost jale multă peste sat în acele zile prin pierderea acestor

două fiinţe dragi tuturor, aparţinătoare unor familii onorabile, care

au rămas, fiecare să-şi pună reazimul vremelnic al vieţii în cei doi

fii – Ghiţă şi Sănducu – astăzi aşezaţi fiecare la rosturile lor fireşti.

206


LEGĂTURI DE ÎNFRĂŢIRE ÎNTRE

SATUL LAZ ŞI CLUBUL ROTARY

STEVENAGE – ANGLIA

D

upă 1989, în toată ţara s-au stabilit contacte şi legături de

înfrăţire între comunităţile rurale din România şi satele din

Europa de vest, mai frecvent din Franţa, Belgia, Olanda,

Germania, Elveţia, prin Organisation Village Roumaine (O. V. R.).

Dr. Traian Tudor Strâmbu, care s-a născut şi a copilărit la

Laz, în casa bunicilor, avocat Dr. Traian Breazu şi profesor Eugenia

Breazu, a trimis o scurtă prezentare monografică a satului Laz, după

ce în prealabil s-a consultat cu reprezentanţi ai comunităţii, care au

agreat această idee.

Şase luni mai târziu a primit un telefon din Anglia, din partea

preşedintelui Clubului Rotary Stevenage, d-l Peter Lee, care dorea

ca împreună cu alţi trei colegi, care aveau responsabilităţi

importante în club, să facă o vizită de cunoaştere în satul Laz pentru

a studia oportunitatea stabilirii unei legături de „înfrăţire”. Între 6 şi

10 octombrie 1990, a avut loc această vizită la care au participat pe

lângă Peter Lee, Gordon Ward, preotul John Pool şi Peter Harris,

prilej cu care s-au şi semnat documentele de „înfrăţire”. Din partea

satului Laz au fost prezenţi Cornel Colhon, Gheorghe Oniţa, Pr. Ilie

Haida şi Dr. Traian Tudor Strâmbu, iniţiatorul acestui proiect.

Primul pas pe care englezii au dorit să-l facă, după ce au vizitat

satul şi au cunoscut o bună parte din săteni, a fost acela de a

207


catagrafia întreaga comunitate şi a culege date despre fiecare familie

în parte. Doreau ca pe viitor relaţia să poată fi cât mai personală şi

mai apropiată de nevoile fiecăruia în parte pentru început şi de a

ajuta comunitatea în anii următori, dezvoltarea spiritului civic şi a

sentimentelor creştine, fiind în egală măsură importante.

Dacă la început au fost şi anumite reţineri şi suspiciuni din

partea unor săteni legate de prezenţa acestor „străini” în sat, după ce

i-au cunoscut şi au văzut intenţiile frumoase, generozitatea şi

demnitatea cu care se implică în această relaţie, toţi oamenii de

bună credinţă s-au împrietenit cu „fraţii englezi”.

Încă de la prima întâlnire, rotaryenii au declarat că pentru

început vor aduce bunuri materiale: îmbrăcăminte, încălţăminte,

detergenţi, articole de uz curent igienico-sanitar, medicamente,

jucării pentru copii, lucruri care se găseau cu dificultate în acea

perioadă în România, pentru ca apoi să dezvolte proiecte mai mari

care vizau întreaga comunitate. De fiecare dată vârstnicii,

persoanele cu handicap şi familiile defavorizate au avut o atenţie

specială. Rotaryenii au promovat principiul ca prin această relaţie

vor să încerce să determine oamenii să găsească în viitor soluţii şi

puterea de a se ajuta singuri, prin forţe proprii, mai mult de decât au

putut-o face până atunci şi de a dezvolta o legătură de prietenie din

care amândouă părţile să fie în câştig, în plan spiritual.

Relaţia a continuat timp de zece ani cu o frecvenţă a vizitelor

de una sau două pe an. Fiecare vizită avea ca scop realizarea de

proiecte în scopul comunităţii. În anii următori s-au adăugat alţi

membrii ai altor cluburi Rotary: Stevenage Grange, Sandy,

Harpenden Village. Între rotaryenii care s-au implicat ulterior, în

repetate rânduri, trebuie amintiţi: Cyril Basing, Peter Smith, Patrick

Biddupph, John Austin, Brian Turner, John O’Conner, Jan

Hammilton, Norman Pathibridge şi mulţi alţii. Un loc aparte îl are

Mark Nugent, care după ce a făcut a 16-a vizită în decurs de cinci

ani, s-a căsătorit cu Paula Cutean originară din Laz (nepoata

învăţătorului Petru Cutean). Din această frumoasă căsătorie s-au

născut patru copii care au fost botezaţi în România în religia

ortodoxă.

208


Cele mai importante proiecte realizate în decursul celor zece

ani au fost:

Echiparea şi instalarea unei bucătării moderne la Căminul

cultural din Laz, încălzirea cu sobe de teracotă cât şi

renovarea grădiniţei

Construirea unui parc de joacă pentru copii în centrul

satului

Introducerea apei şi gazului în şcoală, înlocuirea instalaţiei

electrice, construirea a două grupuri sanitare moderne,

încălzire centrală performantă, vopsirea şi zugrăvirea

şcolii, reparatul acoperişului

Dotarea şcolii cu materiale didactice

Testarea şi retestarea gratuită a vederii pentru toţi locuitorii

din sat cât şi pentru alţii din satele învecinate după care a

urmat distribuirea gratuită de ochelari pentru cei ce aveau

nevoie

Studiu de necesitate şi argumentarea necesităţii introducerii

sistemului de alimentare cu apă stradală şi canalizare în

satele de pe Valea Sebeşului

Ajutorarea lunară cu pâine şi alimente pe termen

îndelungat a familiilor şi persoanelor cu venituri modeste

sau a celor cu handicap

Schimburi de tineri în Anglia: Gigi Bărgăoanu, Ana Faur,

Dana Clemnic

Instalaţie de sonorizare acustică în Biserică

Serbări cu copiii din Laz

Ajutoare medicale

La aniversarea celor zece ani, în anul 2000, 16 cetăţeni

englezi şi Dr. Traian Tudor Strâmbu, au fost făcuţi cetăţeni de

onoare ai comunei Săsciori, ca semn de preţuire a activităţii de un

deceniu.

Chiar dacă Clubul Rotary Stevenage şi-a încheiat misiunea pe

care şi-a asumat-o cu multă generozitate şi profund umanism timp

de zece ani, legăturile stabilite au rămas apropiate şi trainice.

209


Ca o continuare a proiectelor amintite, în colaborare cu

biserica şi cu alţi cetăţeni din sat a rămas proiectul de ajutorare

periodică cu alimente a familiilor nevoiaşe, iar în colaborare şi

parteneriat Cluburile Rotary Stevenage şi Stevenage Grange cu

părintele Ilie Haida şi cu Dr. Traian Tudor Strâmbu, un premiu care

se acordă copiilor merituoşi la începutul fiecărui an în perioada

2003-2004.

210


VILA

DE

LA LAZ

C

ine parcurge şoseaua de la un capăt la altul al satului Laz,

fie pe jos, fie în goana maşinii, nu poate să nu observe, în

partea dinspre Săsciori, pe un dâmb stâncos, o frumoasă

vilă, îndeobşte cunoscută sub denumirea „Vila lui Breazu de

la Laz”. Într-adevăr, numele ei este legat nemijlocit de ctitorul care

a avut fericita inspiraţie de a da un spor de frumuseţe acestui

binecuvântat colţ de natură.

211


Avocatul Dr. Traian Breazu, dispunând de mijloacele

necesare, într-un fericit moment de inspiraţie, şi-a pus în gând să

înalţe acest edificiu prin anii ’30 ai secolului trecut, după propriile

lui „fantazii” - cum adesea se confesa în convorbirile noastre

personale.

Din mărturisirile sale, cu o nedisimulată emoţie, îşi exprima o

stare sufletească avută în tinereţe şi păstrată până spre anii

bătrâneţii, că a iubit acest sat, în care i-a fost dat să vadă primul

răsărit de soare, cu patima şi pasiunea unui copil legat de sânul

mamei, pornite din tainicele resorturi lăuntrice ale unui suflet

sensibil şi care a simţit nefericirea dezrădăcinării atunci când, în anii

adolescenţii, a mers să-şi continue studiile la liceul din Brad. La anii

senectuţii, venerabilul avocat, cu nostalgia rememorării anilor

tinereţii îşi amintea cum, la Brad fiind, privea cerul senin pe sub

care norii în alergarea lor de la est spre vest avea revelaţia gândului,

că aceştia în fuga lor, au trecut şi pe deasupra Lazului lui iubit,

lăsându-i în suflet o „lumină lină” a mângâierii dorului neostoit

după casa părintească şi a „colţului de rai” de care, parcă, asemenea

în vremurile primordiale, cei dintâi oameni s-au simţit văduviţi.

Ajuns mai târziu avocat de înaltă vocaţie, (doctor în ştiinţe juridice)

şi cu prestigiu în rândul colegilor de breaslă, este numit în funcţii de

răspundere (şef al contenciosului şi jurist consult al judeţului Alba).

În tot acest răstimp nu şi-a uitat locul de obârşie. Şi-a ales un teren

cum nu se poate mai nimerit, aşezat pe umărul unei stânci ce creştea

din volburoasele ape ale râului Sebeş, sub poalele dealului pe care

stă de veghe de sute de ani „Cetatea Săscioriului”. Pe acest teren

viran s-a ridicat vila care, prin armonia şi zvelteţea ei, conferă un

pitoresc aparte văii Sebeşului, câştigându-şi încă o dată, de-a lungul

vremii, prestigiosul nume de „Valea Frumoasei”. Orientată cu

faţada spre miazăzi, primind bineţea razelor soarelui de la răsărit

până la apus şi având panorama satului de undeva de sus, vila de pe

înălţimea stâncii te lasă să priveşti râul ce alunecă, jos, cu

bulboanele ce se sparg de stâncile dure în sunetul unei simfonii

odihnitoare, orientându-i în alt fel cursul. Panorama ce încânta ochii

trecătorului era completată de imaginea covorului multicolor al

florilor aninate pe povârnişurile aproape verticale ce umplu spaţiul

212


accidentat dintre râu şi vilă. Urcând pe poteca şerpuitoare, flancată

de tot felul de arbuşti, aproape de vilă te întâmpină trei brazi falnici,

care te îmbie ospitalier să respiri adânc, aerul ozonat, ca pe o

răsplată după acest mic efort de a ajunge până sus.

Intrarea în camera de zi se face printr-un cerdac destul de

primitor, iar interioarele au fost gândite meticulos; fiecare spaţiu

având funcţionalitatea lui bine definită, organizat cu mult gust şi

rafinament. Stilul arhitectural al construcţiei îngăduie, prin scările

interioare să urci la nivelul superior al clădirii unde găseşti spaţii

adecvate de reconfortare şi reculegere interioară. Aflându-te în

interiorul acestui aşezământ te simţi un privilegiat, iar dinafară îţi

dai seama că la tot ce-a lăsat Dumnezeu frumos în natură, omul,

prin priceperea minţii şi hărnicia mâinilor, poate transforma acest

pământ al durerilor şi ostenelilor într-o palidă imagine a paradisului

de odinioară pierdut.

Iată de ce „Vila lui Breazu” este o emblemă, o carte de vizită

pentru călătorul trecător prin Laz, însetat de cunoaşterea şi

frumuseţea acestor binecuvântate tărâmuri.

213


ASPECTE DIN VIAŢA SATULUI

ŞI EVENIMENTE LOCALE MAI

PUŢIN CUNOSCUTE

Înainte de ridicarea actualei biserici, stăpânirea străină era

potrivnică românilor ortodocşi de a-şi construi un locaş de

închinare, din zid de piatră şi cărămidă, cu rezistenţă îndelungată, în

timp, la intemperii. În zonă, doar la Săsciori era biserică nouă,

(1791) făcută din zid, în urmă cu puţini ani; în rest, peste tot găseai,

doar, biserici mici din lemn, ca să poată fi incendiate mai uşor, de

cei de alt neam şi credinţă, în cazul unor răzmeriţe şi a împiedica şi

restrânge conştiinţa unităţii naţionale a românilor aparţinători

religiei creştin ortodoxe.

Aşa s-a întâmplat şi cu satul Laz, când biserica veche din

cimitir, după mărturia scrisă a Pr. Ioan Breazu (senior), „era foarte

slabă şi huluită, cât debe stă în loc fiind de toate părţile răzimată”.

Şi atunci, acest preot, şi-a pus în gând să treacă cu orice risc peste

hotărârile vremelnice ale ocârmuitorilor. Iată ce povesteşte eruditul

dascăl Gheorghe Breazu (în vârstă de 92 ani), cu rădăcini familiale

adânc înfipte în comunitatea de odinioară a Lazului. El spune că,

oamenii din Laz, erau obligaţi, două zile pe săptămână să meargă să

muncească pe moşiile grofului de la Vinţ. Vara, nopţile erau mici şi

cu haine de lucru seara plecau de-acasă, şi mergeau pe jos, până-n

Vinţ, în jur de 25-30 km, cu sapa pe umăr, cu puţină merinde. După

ce ajungeau, aţipeau puţin cu traista sub cap, pe marginea tarlalei,

până aproape de „geana dimineţii”, când se ridicau şi pe la orele 4-5

trebuiau să fie-n brazdă, cu sapa, fiindcă venea „vechilul” călare pe

214


un cal mare şi cu un bici lung din piele. Acolo erau sute de oameni,

veniţi din toate satele aparţinătoare, care trebuiau să presteze munci

pe moşiile grofului, ce se întindeau de la gară până în râul Mureş.

Femeile munceau într-o parte a moşiei, iar bărbaţii în cealaltă parte.

Odată, părintele s-a îmbrăcat şi el în straie de lucru ţărăneşti,

spre a nu fi cunoscut, şi cu sapa pe umăr, s-a amestecat în mulţime,

mergând cu obştea satului, în secret la Vinţ, fiindcă auzise el, că

într-un sat din zonă, a fost zidită o biserică ortodoxă din zid, şi s-a

dus să se intereseze cum a putut face acel preot de a ridicat-o, că era

ordin să se facă biserici numai din lemn. (Nu se cunoaşte cu

certitudine localitatea, dar sigur era undeva în jurul Vinţului). În

acele vremuri, preotul nu avea voie de la autorităţi să circule la

distanţe mai mari, fiindcă pe drum erau patrule de jandarmi şi dacă

te vedeau că eşti preot, te prindeau cu arcanul şi erai anchetat şi

bătut. De aceea, când treceau jandarmii prin sate, împăunaţi cu

penele lor după moda ungurească şi vinele de bou, oamenii încuiau

uşile de frică. Dacă cineva te pâra, erai dus la primărie şi primeai

câte 25 de lovituri de bici la spate, încât toată viaţa, nu mai uitai

acea bătaie. Cu cine-o fi vorbit, ce-o fi aflat părintele Breazu,

acestea nu se mai ştiu dar se cunoaşte că împreună cu oamenii s-a

apucat să ridice actuala biserică din Laz, suferind la rându-i, după

cum spune pisania din interiorul altarului, „că acest părinte, prin

râvna ce avea, numai prin îndemnul dânsului s-a pus în lucrare

acest laborament (al Bisericii) pe lângă toată intriga comunală şi

multă desonoarea lui din partea comunei.”

Preotul Pavel Goţia a locuit la imobilul cu nr. 102, unde

astăzi domiciliază (singur) Colhon Ioan lui Nicolae. În acele

vremuri, casa avea o grădină frumoasă, unde părintele, fiind un om

vrednic, a plantat, pentru prima dată molduni (o specie fructiferă

înrudită cu piersicii şi caişii), şi se spune că numai la el s-a prins şi a

rodit. Tot el a adus şi a plantat o specie de nuc, având nucile foarte

mari, cu coajă subţire.

215


Se mai povesteşte că din sus de şură, existentă până azi în

preajma casei, era o potecă cu trepte, săpate în stâncă, pe care puteai

să urci deasupra până sus spre Gherghelău. Legenda spune că, pe

acea potecă, iarna, coborau iepurii şi vulpile în curtea părintelui,

aciuindu-se pe sub coteţul găinilor. Li se punea de mâncare, cu

timpul s-au îmblânzit şi nu mai plecau până nu se încălzea vremea,

fără să producă stricăciuni sau pagube.

Urmaşii preotului Pavel Goţia

Preotul Pavel Goţia a avut două fiice şi doi feciori. Una a fost

căsătorită cu Ioan Moga din Săsciori, un om foarte întreprinzător, cu

prăvălie, restaurant şi casă de petreceri. A fost strajameşter în

armata ungurească.

Cealaltă, Rafila, a fost căsătorită cu Ioan Colhon, fost primar

(ghirău) cel care a ridicat frumoasa casă de la nr. 33. Nu a avut

urmaşi.

Fiul, Ioan, (Ionu’ Popii), a studiat la Sibiu, Teologia. Avea o

statură atletică şi odată, printr-un act temerar de curaj, s-a aruncat de

pe o căşiţă în zănoaga râului, unde venea apa pe două iazuri la

moară. La impactul cu apa, i-a plesnit membrana timpanului

rămânând surd pentru tot restul vieţii. Mitropolitul de atunci, i-a dat

o funcţie administrativă în Sibiu, trăind acolo.

Pavel, celălalt fiu, a ajuns un mare inginer, pe Valea Prahovei

şi a avut două fiice frumoase, ambele căsătorite cu generali de

armată, venind adesea la Laz, la casa părintească.

Prima casă construită pe la începutul sec. al XX-lea la noul

drum de lângă râu, era a lui Ioan şi Rafila Colhon (fiica preotului

Pavel Goţea). Ea se păstrează până azi, în condiţii impecabile, fiind

spaţioasă, cu multe încăperi, foarte bine lucrată şi întreţinută, cu

ziduri masive, cu uşi şi ferestre din stejar. Pe lângă toate acestea, ea

reţine atenţia cu un aspect mai puţin obişnuit: fiind construită

înainte de 1918, când tricolorul românesc era interzis de autorităţile

şi stăpânirea maghiară din acele vremi, proprietarul casei, care era

primul gospodar al Lazului (primar) a aşezat deasupra uşii de acces,

în interior o fereastră cu nouă gemuleţe din sticlă de diferite culori.

216


În rândul de deasupra sunt: alb, galben, roşu; la mijloc: galben, alb

mat, galben iar în partea de jos: roşu galben şi albastru (culorile

tricolorului românesc). Sticla colorată este astfel făcută încât

culorile nu pot fi observate dinafară ci numai din interior, tocmai

din teama de a nu „bate la ochii” stăpânirii străine de atunci.

Imobilul se găseşte pe str. Principală, nr. 33 şi ea ar putea fi numită

„casa cu tricolor”.

Marele regizor şi cineast, Jean Georgescu (1901 – 1994),

autor reprezentativ al cinematografiei româneşti şi europene,

împreună cu alţi colaboratori a locuit, pentru o perioadă de timp a

anului 1944 în satul Laz, fiind refugiat din cauza războiului.

Afirmat în cinematografia noastră încă din anii ’20, va trăi în

perioada interbelică, zece ani la Paris, lucrând la zeci de filme, ca

scenarist, regizor, actor interpret (aici l-a descoperit şi l-a lansat pe

Fernandel). Întors în ţară, realizează, în ajunul celui de al doilea

război mondial, O noapte furtunoasă, opera clasică a

cinematografiei noastre. În anii războiului termină filmările la Visul

unei nopţi de iarnă după Tudor Muşatescu etc.

După mărturisirile doamnei preotese Valeria Vulcu (născută

Popiuc) voi reda mai jos textul pe care mi l-a înmânat personal:

„L-am cunoscut pe d-l Jean Georgescu în vara anului 1944.

Era regizorul societăţii cinematografice româno-italiene

«Cineromit» şi, împreună cu câţiva colaboratori, s-a refugiat în

satul nostru. El locuia la familia Rodean Mihăilă, iar ceilalţi: Ana

Colda la fam. Morar Ioan; Tanţa Mardan la fam. Rasa Ioan şi

ceilalţi prin alte case. În casa noastră erau depozitate diferite

aparate de scris şi de luat vederi.

Am discutat zilnic cu el, deoarece eu trebuia să dau un

examen de admitere la cursul superior al Şcolii Normale Andrei

Şaguna din Sibiu şi dânsul mă medita la limba franceză. Îmi spunea

că a regizat filmul «O noapte furtunoasă» şi «Visul unei nopţi de

iarnă». Avea în plan să scrie un film în versuri «Păcală şi Tândală»

pe care nu ştiu dacă l-a mai scris.

217


În acest timp în satul nostru erau mulţi studenţi şi elevi, dar

viaţa culturală se desfăşura cu multă greutate. Îmi amintesc că

pentru a ni se permite un «ceai dansant» am jucat piesa «Vicleniile

lui Scapin» aşa cum am ştiut noi, fără ca cineva să ne fi ajutat.

Din când în când, venea la Laz şi actriţa Maria Filotti, care

îşi adusese lucruri de valoare spre păstrare, chiar în casa noastră.

Toată echipa aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la

Bucureşti, ceea ce s-a şi întâmplat spre sfârşitul lunii august 1944.

Ei aveau aparate radio şi au aflat repede. Îmi amintesc cum s-au

întâlnit toţi şi cum cântau şi jucau pe stradă, strigând: «S-a făcut

pace!”

După armistiţiu au plecat din Laz. Eu nu am mai ştiut adresa

lui şi nu i-am putut spune vestea că am reuşit la examenul de

admitere. N-am mai auzit de el, decât foarte târziu, când

televiziunea l-a arătat într-un scaun cu rotile, ducând o viaţă grea,

îngrijit de o femeie, lipsit de medicamentele de care avea atâta

nevoie.

Nu după mult timp, tot din presă şi televiziune, am aflat că

Jean Georgescu a plecat dintre noi, pentru totdeauna, la vârsta de

93 de ani.”

5 martie 2001,

VALERIA VULCU

Pe marginea Sfântului Epitaf (icoană pe pânză cu care se

înconjoară Sf. Biserică la Prohodul Domnului din Vinerea

Patimilor) se găseşte scris cu fir numele donatorului şi cel pentru

care a fost donat: „Această icoană s-a cumpărat de Ioan Ilie

Colhon şi soţia Rafila Goţia. Intru amintirea lui Teofil Faur 1930.”

Înainte cu un an de evenimentele din decembrie 1989, în

ziua de 10 februarie (Sf. Haralambie) s-a descoperit într-o bucată de

lemn de fag, atunci când a fost despicată, semnul Sfintei Cruci.

Familia Faur Petru din Dealuri, fiind martora directă a acestei

întâmplări, a luat cele două bucăţi de lemn şi le-a adus la biserică,

218


considerând că apariţia Sfintei Cruci, desenată pe cele două feţe

despicate, este un miracol.

Eu le-am păstrat, cu evlavia cuvenită, nu ca pe o „ciudăţenie

a naturii”, ci ca pe o enigmă nedezlegată.

Oare să fi fost un semn al Cerului?

Morariu Lucreţia (1894 - 1982), fiica lui Macarie şi Maria

Breazu a fost o femeie foarte evlavioasă, făcând parte din Asociaţia

„Oastea Domnului”. Deşi nu a avut copii, ea a devenit mamă

spirituală (naşă) a peste 70 de prunci, pe care i-a botezat, fenomen

rarisim, greu de depăşit, atât în trecut cât şi astăzi.

În primăvara anului 1998 (Duminica a III-a din Sf. şi

Marele Post al Sf. Cruci), un braţ al crucii de pe turla bisericii s-a

desprins, căzând în faţa intrării din incintă. Era din tablă subţire şi

intemperiile o degradaseră, odată cu trecerea vremii.

După ce am procurat tablă destul de groasă dintr-un material

rezistent la agenţii corozivi, am confecţionat o altă cruce, la Uzina

Mecanică din Cugir, după forma şi dimensiunile celei dintâi, având

o greutate de peste 40 kilograme şi o înălţime de 1, 60 metri.

Înlocuirea crucii vechi cu cea nouă era o lucrare deosebit de dificilă,

dacă ţinem cont de înălţimea turnului bisericii şi de poziţia

incomodă a celor ce trebuiau să se angajeze la această manoperă.

Am găsit doi fraţi tineri, bine antrenaţi în ascensiuni dificile

(Hodoş Radu-Vasile şi Ioan-Valeriu din Alba-Iulia) care s-au

angajat să ducă la bun sfârşit această lucrare contra unei sume

băneşti, fără schelă şi alte accesorii, ci numai cu ajutorul corzilor

folosite în alpinism.

Aşezarea noii cruci pe vârful turnului bisericii s-a făcut cu

mari eforturi. Într-o frumoasă zi a lunii mai din anul 2000, începând

cu orele 9 00 , am purces la lucru şi, fără încetare, au muncit până la

orele 10 00, seara. În tot acest timp cei doi nu s-au coborât din vârful

turnului, nemâncând nimic şi, cu osteneli inimaginabile, au reuşit

până la urmă să aşeze crucea la locul ei. În globul de la baza crucii

219


s-a aşezat un mic cilindru cu capac înşurubat, înăuntrul căruia s-a

pus o însemnare, al cărui conţinut e redat mai jos:

H R I S O V

În numele Prea Sfintei Treimi, aşezatu-s-a această Sfântă

Cruce pe turnul bisericii, astăzi, 25 mai, anul Domnului 2000,

după ce a fost sfinţită în Duminica a IV-a după Paşti (21 mai) în

ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, fiind paroh al Lazului Pr.

Ilie Haida, la cinci ani de la slujba binecuvântării arhiereşti

săvârşită de Î. P. S. Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei. Sf. Cruce s-

a confecţionat şi s-a pus prin contribuţia benevolă şi osteneala

următoarelor familii de credincioşi: (sunt trecute numele celor 80 de

credincioşi).

„Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm primeşte jertfa

credincioşilor acestei biserici şi răsplăteşte-le lor cele cereşti în locul

celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice, cele

nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Pomeneşte, Doamne,

numele lor şi ale celor dimpreună cu dânşii în Împărăţia aleşilor

Tăi, şi nu le socoti greşelile lor, cele de voie şi cele fără de voie, ce

le-au făcut în viaţă. Pentru rugăciunile Prea Sfintei Maicii Tale,

ale tuturor sfinţilor şi ale celor ce vor găsi şi citi această însemnare.

AMIN!”

În zilele de sărbătoare ale Pogorârii Sfântului Duh,

credincioşii Bisericii din Laz, în evlavia lor, îşi dau bineţe cu salutul

creştinesc:

„Mare este numele Prea Sfintei Treimi!”

la care se răspunde:

„Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”

salut nemaiîntâlnit în zonă.

220


ANEXA I - ISTORICUL PĂRŢII A DOUA DE

HOTAR CE A AVUT-O COMUNA LAZ

D

in însemnările lui Ioan Florian (1872-1953) – fost notar

al Lazului

După ce am venit aici am auzit pe mai mulţi oameni bătrâni

tânguindu-se că Lazul a avut şi el, aşa cum are Cacova la Marga şi

Săsciori la Şugag, partea a doua de hotar, şi că din vina nu ştiu

cărui primar s-a pierdut.

Auzind acestea mi-am propus să mă duc la Sibiu, la

tribunal, şi să nu mă las până nu găsesc dosarul la proces al

comunei Laz, în cauza părţii a doua de hotar.

Pe primarul de atunci, Pavel Cătană, l-am luat cu mine şi

am mers la Sibiu, unde a trebuit să stăm trei zile, până am putut

găsi la tribunal acel vechi dosar.

Cercetând amănunţit hârtiile din dosar, am constatat că

comuna Laz, a câştigat procesul, atât la tribunalul de la Sibiu cât şi

la Talba (Curtea de Apel) din Cluj.

Grofoaia de ungur, cu numele de Szekely Kristina, contra

căreia comuna Laz a purtat procesul, a apelat cauza la Curtea de

Casaţie, la Budapesta şi am găsit că ea a câştigat procesul. Am

căutat să văd, cum s-a putut ca un proces mare al comunei Laz,

câştigat la Sibiu şi la Cluj, să se piardă la Budapesta, şi am găsit

acolo la dosar, un document din anul 1791, scris în limba latină,

subscris de delegaţi ai comunei Laz. Acolo era scris că în acel an s-

221


au măsurat şi conscris hotarele comunelor şi că cu acea ocazie

delegaţii comunei Laz, au spus că hotarul pentru care s-a purtat

procesul, a fost proprietatea domnilor de ungur de atuncea.

Unguroaica Szekely Kristina, după ce a câştigat procesul la

Budapesta, s-a grăbit şi a vândut acel hotar comunei Şugag şi apoi

s-a dus.

Aşa a rămas comuna Laz, fără partea a doua de hotar.

I. Florean. Notar pensionar

(însemnarea în manuscris mi-a fost dată de fiica notarului Florian,

Veturia Florian, şi se păstrează la arhiva parohială Laz)

222


ANEXA II - PENTRU CE NU AU AJUNS

LOCUITORII COMUNELOR LAZ ŞI CĂPÂLNA

LA PĂMÂNT, ÎN CADRUL REFORMEI AGRARE?

Din însemnările notarului Ioan Florian

Î

n urma învinuirilor aduse notarului, primăriilor şi consiliilor

comunale, că nu s-a lucrat cum s-a aşteptat pentru ca Lazul şi

Căpâlna să ajungă la pământul dat prin Reforma agrară, mă

simt dator să înşir aici marile şi multele greutăţi cu care a trebuit

să ne luptăm, în cauza de pământ, izlaz şi pădure.

Noi din capul locului ne-am spus punctul de vedere, că

pământul trebuie să-l cerem pe acela pe care l-au lucrat părinţii,

moşi şi strămoşii lăzorenilor de astăzi, în hotarul comunei Vinţu de

Jos. Părintele Partenie Colhon şi fostul primar Ioan Ilie Colhon şiaduc

bine aminte, că în mai multe rânduri am fost cu dânşii la

Sibiu, la fostul consilier agricol, Iancu, şi pot aduce aminte, că de

câte ori am fost pe la Alba Iulia, la fostul consilier agricol,

Danielescu.

Anume în ce priveşte comuna, ne ţinem de Sibiu şi în ce

priveşte pământul de la Vinţu de Jos, ne ţinem de Alba Iulia. In tot

locul umblam tot cu rugări scrise şi citite întâi în consiliu şi câte-o

dat ne promiteau, cu vorba, însă nu ştiu ce au aşteptat de la noi, că

răspuns în scris, nu ne-au dat niciodată.

Oamenii începuseră să murmure şi să fie nerăbdători.

Consiliul a trimis la Sibiu o delegaţie de săteni, tocmai dintre cei

223


care făceau vorbă mai multă şi anume pe: Filip Comcia, Filip

Iacob, Irimie Faur şi Ioan Ilie Morariu, la comisia agrară

judeţeană. Aceşti săteni nu ştim cum au umblat prin Sibiu, dar

larmă în cauza pământului, de atunci, nu au mai făcut. Cauza

pământurilor din Vinţu de Jos am dus-o, apoi, la Cluj, unde era pe

atunci un preşedinte de reformă agrară, cu numele Petrini.

Noi am dus o delegaţie mai mare, din mai multe comune,

dimpreună cu fostul proprietar, Berghezan, la Cluj. Din Laz am fost

eu şi cu fostul primar, Ioan Ilie Colhon.

Preşedintele acela din Cluj, ne-a spus, ceea ce în Sibiu şi în

Alba Iulia nu ne-a spus nimeni, că comuna Laz e prea departe de

comuna Vinţu de Jos şi că întâi, trebuie mulţumite comunele din

apropierea Vinţului şi numai dacă mai rămâne ceva, poate căpăta

şi Lazul. In zadar am protestat noi, sus şi tare, că faptul că moşii şi

strămoşii lăzorenilor au lucrat acele pământuri face mai mult ca

apropierea – nu ne-a luat nimeni în seamă. Ba, dacă am spus, că

noi nu putem merge acasă fără nici un rezultat, ne-au arătat, la

întreagă delegaţia, temniţele tribunalului şi au zis că dacă mai

facem vorbă, ne trimite pe toţi acolo. La toate acestea a fost de faţă,

din Laz, şi fostul primar, Ioan Ilie Colhon şi să nu credeţi că s-a dat

la vreo comună din apropierea Vinţului, pământ, pentru că nu s-a

dat. Întreaga delegaţie cu primpretor cu tot, am plecat din Cluj,

fără să ne luăm nici: sănătate bună!

Întâlnindu-mă, după aceea, cu judecătorul de reformă

agrară, mi-a spus următoarele:

- Cu pământul din cauză, că nu aveţi în apropiere nici un

grof şi nici un proprietar cu sute de iugăre, merge lucrul tare greu.

Fiţi însă pe pace, că vă dăm pădure! Să luaţi Miraşul de la stat.

M-am dus, imediat, la directorul Regiunii silvice de la Sebeş,

să văd ce zice şi acela mi-a răspuns că din pădurile statului nu se

poate da.

Am adus cauza în consiliu, care a hotărât, ca să cerem partea

a doua de hotar, de la comuna Şugag, pentru că aceea a fost, nu

numai folosită, dar a fost şi proprietatea comunei Laz.

Am făcut, deci, proces de reformă agrară, contra comunei

Şugag.

224


Eu, în acel timp, din întâmplare, tocmai mergeam în locul

notarului, de atunci, de la Şugag, de două ori pe săptămână. M-am

folosit de ocazie şi am luat numerele topografice ale hotarului doi

şi i-am dat avocatului nostru Dr. Simion Vulcu. În acest proces am

fost citat la Sibiu, la tribunal, în mai multe rânduri, atât cu citaţii

cât şi cu telegrame. Primarul de atunci, Ioan Ilie Colhon şi

consilierul Ioan Arsân îşi pot aduce bine aminte, că la pertractarea

din urmă, ce frumos a fost apărată cauza comunei Laz şi că

delegaţii Şugagului, schimbau feţe şi vedeau că cauza lor e pierdută

şi că Lazul va câştiga procesul.

După pertractare, domnii tribunalului, s-au retras în altă

cameră, ca să se sfătuiască şi cu consilierul agricol, laolaltă, să

aducă hotărâre.

Ce s-a întâmplat în cele două ceasuri de sfătuire, nu ştim.

Destul că spre uimirea noastră şi a tuturora, comuna Şugag a

câştigat procesul şi comuna Laz l-a pierdut.

De câte ori întâlneam pe judecătorul de reformă agrară, pe

agronom ori pe consilierul agricol îl întrebam, că ce-i de făcut,

pentru că noi nu mai avem pace cu oamenii.

Ni s-a făcut apoi cunoscut că se ia cu ocazia Reformei agrare

de la avocatul Grasser vreo 40 de iugăre de pădure, ce le are în

hotarul Şugagului. În Şugag, la pertractare, a fost cu mine, în locul

primarului, casarul (casierul) comunei de atunci Dumitru Morariu.

La Sebeş, la Judecătorie, procesul contra lui Grasser, l-a câştigat

comuna Laz. Comuna Săsciori a cerut şi ea acea pădure şi au făcut

recurs la Tribunalul din Sibiu. Acolo s-a hotărât că pădurea

avocatului Grasser, de la Şugag, să se împartă între comuna Laz şi

comuna Săsciori. Avocatul Grasser, ce a făcut pe la Bucureşti, ce

nu, i-a rămas pădurea toată numai lui.

Mai târziu aflu, că se ia cu ocazia Reformei agrare, de la

comuna Pianul de Jos, pădurea aşa-numită „Văratec”, în mărime

de 500 de iugăre. Am mers la pertractare, în Pianu de Jos iar cu

Dumitru Morariu şi s-a adus hotărârea acolo de comisia agrară că,

din cele 500 de jugăre, 200 de iugăre capătă Lazul şi 300 de iugăre

capătă Lancrămul. Noi eram încă cu primăria din Lancrăm în

Pianul de Jos când a început să bată toba, că arde pădurea Văratic

225


şi nu vrea nimeni să meargă s-o stingă pentru că ziceau că-i a

Lazului şi a Lancrămului şi că decât s-o capete Lazul şi Lancrămul,

mai bine să ardă toată. Ba vedeam oamenii că se uită urât la noi şi

că primăria din Lancrăm s-a grăbit să plece. Aşa am plecat şi noi.

Ce a făcut comuna Pianul de Jos la Bucureşti nu ştim dar

pădurea Văratic întreagă şi astăzi, este tot a comunei Pianul de

Jos.

Ultima nădejde a fost, apoi, că comuna Laz să capete de la

Comuna Căpâlna, pădurea „Valea Botîi”. Anume, judecătorul de

Reformă agrară, a găsit în foi aproape 2. 000 de iugăre de pădure

pe numele comunei Căpâlna. Când la o adică s-a constatat că

comuna Căpâlna nu mai are nici a treia parte din cât a avut atunci

când s-au făcut foile funduare. Am aflat însă că comuna Jina, de

fapt, are pădure cu mult mai multă ca decât poate avea după legea

agrară. Am adus cauza în consiliu şi am hotărât să cerem 300 de

iugăre de pădure de la comuna Jina de pe Valea Nedeiului şi în

urmă, apoi, să facem schimb cu comuna Căpâlna, cu 300 de iugăre

de pădure din Valea Botîi. Asta pentru că Valea Nedeiului este în

hotarul de sus al Căpâlnei şi Valea Botîi e în hotarul de sus al

Lazului. Cauza aceasta a fost dată de consiliul comunei Laz

avocatului Dr. Simion Vulcu din Sebeş, care ne-a spus, că trebuie

să dea la un domn la Bucureşti vreo sută de mii de lei şi el fără vreo

treizeci de mii de lei nu poate face drumuri la Bucureşti şi nu poate

lucra. Trebuia făcut arunc de fum de aproape 1.000 lei, şi poate

comuna şi la aceasta se învoia dacă ar fi fost vreo garanţie că

comuna va căpăta ceea ce cere. Garanţie, însă nu ni s-a dat iar

spesele trebuiau suportate. Auzind consiliul că cum stau lucrurile şi

că comuna Loman şi Sebeşel au spesat sute de mii şi n-au câştigat

nimic – nu s-a mai apucat de proces. Părintele Hinţa din Sebeşel,

dacă ar trăi, v-ar putea spune multe lucruri cum a „câştigat”

Lomanul şi Sebeşelul de la Petreşti, la Judecătoria de Reformă

agrară din Sebeş şi la Comisia agrară din Sibiu o parte bună de

hotar şi la urmă la Bucureşti au câştigat saşii din Petreşti iar

românii noştri din Loman şi Sebeşel au rămas şi fără pământ şi fără

de bani.

226


Din toate acestea puteţi vedea că, atât eu cât şi primăria şi

consiliul de atunci ne-am făcut pe deplin datoria şi că dacă nu s-a

putut ajunge la rezultat, nu purtăm noi vina. Nouă ne este conştiinţa

pe deplin împăcată şi suntem siguri că în vremea aceea nimeni în

locul nostru nu ar fi putut face mai mult ca noi.

Laz, la 16 ianuarie 1941

Ioan Florian

Notar pensionar

(Manuscrisul mi-a fost înmânat de fiica notarului, Veturia Florian,

şi se găseşte la arhiva biroului parohial Laz)

227


FOTOGRAFII. CLIPE DIN SCURGEREA

TIMPULUI – PIEDICI ÎN CALEA UITĂRII

Fotografie din1875.

Rândul din faţă:

(de la stânga la dreapta): Raveca Simtea, Ileana Breazu (născută

Simtea, soţia lui Vasile Breazu), Safta Simtea – sora Ilenei lu’

Ileana Breazu, Ioana Margalini, Ioana Poenariu – soră cu Ilie

Poenaru, (pictor pe sticlă), neidentificat, Ana Colhon, neidentificat

Rândul din spate:

(de la stânga la dreapta): Ioan Poenaru – frate cu Ilie Poenaru –

zugrav, Ilie Moraru (zis Ilie a Gajii), Vasile Breazu - donator la

societatea „Astra” de la înfiinţare, fost primar 25 de ani în Laz,

Luchian Poenaru, Toma Simtea – frate cu Ileana şi Safta Simtea,

Ion Avram Cucuian – ginere al lui Vasile Breazu, căsătorit cu fiica

acestuia, Irina Breazu, fondator al Bisericii din Laz, Gligor

Poenaru, Ilie Colhon – frate cu soţul Anei Colhon

228


Preot şi colaboratori apropiaţi de la Biserică, 1982

229


Preot şi credincioşi la Rusaliile anului 1983

230


O

duminică

din vara

anului

2000

Interiorul Bisericii din Laz

231


De hramul „Adormirii Maicii Domnului” anul 2004

232


Pr. Remus Goţia cu preoteasa Minerva (Săsciori), Pr. Ilie Haida cu

preoteasa Elena (Laz), Pr. Nicolae Popa cu preoteasa Ana (Loman), 15

august 2004

Preoţi şi

credincioşi

la

rugăciune

în biserică

233


Un grup de credincioşi lăzoreni în costume naţionale, 2004

234


SITUAŢIA Situaţia BOTEZURILOR, botezurilor, cununiilor CUNUNIILOR, şi ŞI

înmormântărilor

ÎNMORMÂNTĂRILOR

(1978-2002)

(1978-2002)

2002

2001

2000

1999

1998

1997

1996

1995

1994

1993

1992

1991

1990

1989

1988

1987

1986

1985

1984

1983

1982

1981

1980

1979

1978

13 8

8 7

15 6 10 9

7

9

8 10

10

13

10 6 10 9

4

8

4 4

7 5

3

6 7

2

2

4 5

5

7 6 3 6

4 11

2 4 6

2

6

5

5

17

17

5

11 12 11

11

12 0

9

9

9 9 9

11 2

8

8 8

10

5 6

7 7 7

4

6 5

7

17

0 10 20 30 40 50

Botezuri Cununii Înmormântări

235


SITUAŢIA PE VÂRSTĂ A POPULAŢIEI SATULUI

LAZ, LUNA MARTIE 2003

Situaţia pe vârstă a populaţiei satului Laz,

luna martie 2003

Persoane

100

85

80

60

40

57

41

50

63 64

45

55

20

0

0-

1O

21-

3O

41-

5O

61-

7O

7

81-

90

3

Ani

236


SITUAŢIA CONFESIONALĂ A POPULAŢIEI

LAZULUI, LUNA MARTIE 2003

Situaţia confesională a populaţiei

Lazului, luna martie 2003

492; 97%

Ortodocşi

Penticostali

Martorii lui

Iehova

10; 2%

Luterani

1; 0%

2; 0%

7; 1%

Baptişti

237


SITUAŢIA ŞCOLARĂ A LOCUITORILOR

LAZULUI, MARTIE 2003

Situaţia şcolară a locuitorilor Lazului, martie

2003

Neştiutori carte

163 129

Copii de creşă

Copii de gradiniţă

19 5 39

16

19

2

26

57

Elevi şc. primară şi

generala

Elevi de liceu

Studenţi

Persoane care au terminat

4, 6, 7, 8, 10 clase


şcoala profesională


liceul sau şcoala postliceală


facultaţi, academii, institute

238


PLANUL URBANISTIC AL SATULUI LAZ

239


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aleman N.,

Cartea lui Nicolae Aleman, Documente, nr.95

Muzeul I. Raica

Baumann Ferd., Zűr Geschichte von Műhlbach Unter-

Gimnaziums, 1881-1882

Berciu I.,

Materiale şi cercetări arheologice, vol. IV, Ed.

Academiei R.P.R., Bucureşti, 1957

Bunea A.,

Episcopii Petru Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj,

1902

Buza M., Hozoc I., Valea Sebeşului, Ed.Sport –Turism, 1985

Coriolan Suciu Dicţionarul localităţilor din Transilvania, Ed.

Academiei R.S.R., 1966

Dragomir S., Istoria desrobirii religioase a românilor din

Ardeal, vol.I şi II, Ed. Dacia Cluj Napoca, 2002

Florian A.,

Insemnări manuscris

Florian I.,

Insemnări manuscris

Giurescu C. C., Istoria românilor, vol. I, 1974

Giurescu D.,

Haida Elena-

Gabriela,

Studiul fizico-geografic al comunei Săsciori,

Lucrare de Diplomă, Sibiu, 2001

Horedt K.,

O contribuţie la istoria epocii prenatale a

Voievodatului Transilvaniei în Anuarul Instit. de

Istorie Naţională, IX, 1943-1944, Sibiu

Iorga N.,

Icoana românească

Josan N., Fleşer Gh.,

Dumitreanu A.,

Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba. În

memoria urmaşilor, Biblioteca Musei Apulensis

III, Alba Iulia , 1996

Mihu I.,

O scurtă privire retrospectivă asupra trecutului

meu, Sibiu, 1914

Moga V.,

Cetatea de pământ de la Laz, Ziarul Unirea

Pavelescu Gh., Pictura pe sticlă la românii din Transilvania,

Apulum, 1939-1942

Pop I.,

Raica I.,

Addenda, Vol. Mărturisiri din Ardeal

Şcoala sebeşană în documentele vremii

Din istoricul industriei forestiere de pe Valea

Sebeşului, revista Apulum XI, Alba Iulia, 1973

Însemnări manuscris

240


Rustoiu Ioana–

Gabriela,

Sadoveanu M.,

PATRIMONIU APVLENSE IV, 2004 – Inventare

de bunuri ale parohiilor Protopopiatului Ortodox

– Sebeş 1854-1872

Valea Frumoasei – Fragmente din Năcazuri ale

păstrăvilor şi păstrăvarilor, Ed. Eminescu,

Bucureşti, 1983

Sthal N. H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe

româneşti, vol.I şi II, Ed. Academiei, Bucureşti,

1958 - 1959

Stancu I.,

Plaiul Lomanului, plai dacic al Terrei Sebus,

2000

Stenner Fr., Statistica germană publicată în

Streitfeldt Th.,

Zdrenghea M.,

Zemora C.,

Korespondenzblatt, Sibiu, 1887

Cetatea medievală Săsciori în Die Sastschorer

Burg in Siebenburgischer Viertal Jahrsschrift,

1939

Însemnări manuscris

Apulum, XI

Odiseea râului, publicată, în serial, în ziarul

Sebeşul martie – mai 2004

Anuarul de Istorie Naţională Al Universităţii

* * *

Cluj, vol.IV, 1926

* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1968

* * *

Documente privind istoria României, veacul XI,

XII, XII, XIII, vol. I, 1075 - 1250, Bucureşti, 1951

* * * Lumea creştină, ziar periodic, aug.- sept. 2003

* * * Molitfelnicul

Notitia veteris et novi capitulu ecclesiae albensis

* * * Transylvaniae Alba Carolinae, Apulum, XIV,

1973

* * * Revista Mitropolia Ardealului, nr.7-8, 1981

* * *

Ziarul Foaie interesantă nr.13/15 martie 1928,

Orăştie

* * *

Şematismul venerabilului cler al Episcopiei

greco-catolice, Blaj, 1900

* * * Unkundembuch III (Documente săseşti)

241


Alte surse de informare

Persoane din afara Lazului

Prof. Breazu Gheorghe – Sibiu; Ing. Breazu Ioan –Deva;

Prof. Cionca Nina – Bucureşti; Ing. Colhon Ionel – Orăştie; Perian

Maria – Şugag; Dr. Strâmbu Traian- Tudor – Cluj Napoca;

Preoteasa înv. Vulcu Valeria – Sibiu

Persoane din Laz

Burzu Letiţia, Colhon Romulus, Cucuian Iosif, Deac Poenar

Maria, Miti Ana, Nazarie Maria, Oniţa Elisabeta, Oniţa Gheorghe,

Munteanu Dorin, Poenar Maria lui Puiu, Popiuc Mircea lui Gh.,

Popiuc Paraschiva, Popiuc Vasile lui Ioan, Răvineală Elena, Simtea

Ioan, Stanciu Galenia, Şireau Gheorghe, Ţârlea Eugenia

242

STATISTICĂ CU LOCUITORII SATULUI LAZ.

ANUL DOMNULUI 2003 MARTIE

Nr. Nr. Numele şi Domiciliul Legătură Pregătire Vârsta Apart. Menţiuni

crt. per. prenumele

rudenie şcolară

relig. personale

1. 1. Morii nr.1 Cap gosp. 7 clase 74 Ortod. Pensionar

2. 2. Princip.

nr.3

Cap gosp. Şc.prof. 42 Ortod. Sofer VOLTRANS

Sebeş

3. Soţie Liceu 37 Ortod. Casnică

4. Fiica Clasa X 16 Ortod. Elevă

3. 5. Princip. Cap gosp. Şc.prof. 54 Ortod. CISEROM Sebeş

nr.3


7. Fiu Şc. generală 13 Ortod. Elev Săsciori

4. 8. Princip.

nr.5

Cap gosp. 7 clase 75 Ortod. Pensie urmaş

9. Fiu Şc.prof. 43 Ortod. Electrician RENEL

Săsciori

5. 10. Princip. Cap gosp. 7 clase 67 Ortod. Pensie urmaş

nr.6

6. 11. De Sus

nr.9

Cap gosp. Fac.Prelucr.

Lemnului

60 Ortod. Pensionar, plecat în

SUA

7. 12. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 63 Ortod.

nr.10

Pensionar

13. Soţie 4 clase 55 Ortod. Casnică

14. Fiu Liceu 29 Ortod. SC Tomescu

Căpâlna

15. Fiu Liceu 21 Ortod. Şc. Postliceală

8.

9.

10.

11.

243

Silvică

16. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 64 Ortod. Pensionar

nr.11

17. Concubină 4 clase 77 Ortod. Pensionară

18. Fiu c-bină Şc.prof. 32 Ortod. SOCOM

TRANSILVANA

Sebeş

19. Noră c-

bină

Şc.prof. 25 Ortod. CISEROM Sebeş

20. Nepoată Gradiniţă 4 Ortod. Copil

c-bină

21. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 41 Ortod. Bobinator Petreşti

nr.12


23. Fiică Şc. generală 14 Ortod. Elevă Săsciori


25. Fiu Şc. Generală 7 Ortod. Elev Laz

26. De Sus

nr.13

Cap gosp. 28 Ortod. Şofer FRATI Sebeş

27. Soţie Inst. Pedag. 27 Ortod. Casnică

28. De Sus Cap gosp. Liceu 53 Ortod. Patron SIMLAZ

nr.14

29. Soţie Şc.prof. 46 Ortod. Vânz. SIMLAZ

30. Fiu Facult. Ec. 24 Ortod. Şofer SIMLAZ

31. Fiu Clasa X 16 Ortod. Elev Sebeş

12. 32. De Sus

nr.15

Cap gosp.

Academia

Militară

72 Ortod. Pensionar

244

13. 33. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 45 Ortod. CISEROM Sebeş

nr.16

34. Soţie Şc.prof. 36 Ortod. Casnică

35. Fiu Şc. generală 7 Ortod. Elev Laz

36. Fiică Gradiniţă 4 Ortod. Copil

14. 37. De Sus Cap gosp. Liceu 65 Ortod. Pensionară

nr.17

15. 38. De Sus

nr.18

Cap gosp. 8 clase 49 Penticost

ală

Casnică

39. Fiică Şc. generală 9 Penticost Elevă Laz

ală

16. 40. De Sus Cap gosp. 7 clase 75 Ortod. Pensionară

nr.20


nr.21


nr.23

19. 43. De Sus

nr.24

Cap gosp. Liceu 41 Ortod. Electrician RENEL

Sebeş

44. Soţie Liceu 35 Ortod. PEMONT Petreşti



47. Fiu Gradiniţă 4 Ortod. Copil

20. 48. De Sus Cap gosp. 8 clase 52 Ortod. Neangajat

nr.26

49. Nepot Şc.prof 28 Ortod. Patron CĂTA

Petreşti

50. Nepoată Şc.prof 25 Ortod. Casnică

245

51. Strănepoată Gradiniţă 4 Ortod. Copilă

52. Strănepoată Creşă 1 Ortod. Copilă


nr.27

22. 54. De Sus Cap gosp. Academia 72 Ortod. Pensionar

nr.28

Militară

23. 55. De Sus

nr.29

Cap gosp. 7 clase 62 Ortod. Pensionar

56. Soţie 7 clase 61 Ortod. Pensionară

24. 57. Princip.

nr.31



25. 59. Princip.

nr.32

Cap gosp. Şc.prof 49 Ortod. Şofer RENEL

Sebeş

60. Soţie Şc.prof 42 Ortod. Blănar particular

61. Fiu Liceu

Energetic

24 Ortod. Electr. RENEL

Sebeş

62. Fiu Liceu 21 Ortod. Plecat în Spania

63. Fiică Clasa XII 18 Ortod. Elevă

64. Fiică Clasa IX 15 Ortod. Elevă Sibiu

26. 65. Princip. Cap gosp. Facultatea 74 Ortod. Pensionar

nr.33

Construcţii

27. 66. Princip. Cap gosp. 7 clase 64 Ortod. Pensie urmaş

nr.34

28. 67. Princip.

nr.35

Cap gosp. Liceu, şcoală

postliceală

50 Ortod. Laborant

Siderurgica S.A.

Hunedoara

29.

246

68. Fiu Facultate

Automatizări

şi Calculat.

69. Fiu Facultatea

Tehnică

Instalaţii în

Construcţii

70. Princip.

nr.36

25 Ortod. Inginer

programator firmă

privată Bucureşti

21 Ortod. Student, an III

Cap gosp. Şc.prof 60 Ortod. Pensionar


30. 72. Princip. Cap gosp. Şc.prof 40 Ortod. Mecanic COOP

nr.37

LIBERTATEA

31.

73. Principală

nr. 38

74. ginere Facult. Ind.

Alimentară

Sebeş

Cap gosp. Liceu 80 Ortod. Pensionară

56 Ortod. Inginer-Director

Executiv S.C.

VINARIA S.A.

Sibiu

57 Ortod. Pensionară

75. Fiică Facult. Ind.

Alimentară

32. 76. Princip. Cap gosp. Liceu 71 Ortod. Pensionar

nr.39

33. 77. Princip. Cap gosp. Şc.Maiştri 54 Ortod. Maistru RENEL

nr.39A

Sebeş

78. Soţie Liceu 53 Ortod. Funcţionar

FORICOM Buha

79. Fiu Liceu


Energetic

Sebeş

34.

35.

36.

37.

38.

247

80. Fiică Liceu 31 Ortod. Plecată în Spania

81. Ginere Liceu 28 Ortod. Plecat în Spania

82. Nepot Gradiniţă 4 Ortod. Copil născut în

Spania

83. Princip.

nr.40

Cap gosp. Şc.prof. 47 Ortod. Electr. RENEL

Sebeş

84. Soţie 8 clase 43 Ortod. Muncit. CISEROM

Sebeş

85. Fiu Liceu

Energetic

23 Ortod.

86. Fică Şc. Generală 9 Ortod. Elevă Laz

87. Peste Pod Cap gosp. Academia 78 Ortod. Pensionar

nr.40A

Economică

88. Soţie Liceu 76 Ortod. Pensionară

89. Peste Pod

nr.135A

Cap gosp. Liceul silvic 30 Ortod. Pădurar Oc.Silvic

Bistra


91. Fiică Clasa II 8 Ortod. Şcoala Laz


93. Peste Pod Cap gosp. 4 clase 97 Ortod. Pensionar

nr.41

94. îngrijitor 7 clase 43 Ortod. Gospodărie proprie

95. 7 clase 50 Ortod. Pensionar

96. Peste Pod Cap gosp. 7 clase 80 Ortod. Casnică

nr.42

97. Fiu Şc.prof. 52 Ortod. Zilier

metale

98. Fiică Şc.prof. 51 Ortod. Muncit. CISEROM

248

textile

Sebeş

99. Ginere Şc.prof.

electricieni


Sebeş

100. Nepot Clasa XI 18 Ortod. Liceul Sebeş

39. 101. Peste Pod

nr.43

Cap gosp. Şc.prof. sora

medic.


Plecată în Spania

40. 102. Peste Pod

nr.44


103. Soţie 8 clase 55 Ortod. Pensionară,

Prescurariţă.

41. 104. Peste Pod

nr.44



42. 106. Peste Pod Cap gosp. 7 clase 71 Ortod. Pensionar

nr.46


108. Fiu Liceu 47 Ortod. Maistru PEHART

Petreşti

109. Noră Liceu 38 Ortod. Maistru PEHART

Petreşti

110. Nepot Clasa IX 15 Ortod. Elev Sebeş

43. 111. Peste Pod Cap gosp. Şc.prof. 51 Ortod. Pensionar boală

nr.47


113. Fiu Clasa X 17 Ortod. Elev Sebeş

114. Soacră 7 clase 72 Ortod. Pensionară

115. Nepot Clasa III 9 Ortod. Elev laz

44. 116. Peste Pod Cap gosp. Şc.prof. 60 Ortod. Pensionar

249

nr.47A

artificier


45. 118. Peste Pod Cap gosp. Liceul,

52 Ortod. Pensionar

nr.48A

Şc.Superioară

de

Aviaţie

119. Soţie Liceul, Şc.de

înso-ţitor de

bord

46 Ortod. casnică

120. Fiu Student 22 Ortod. Student

Fac.Ing. e-

conomică şi

Manag.

46. 121. Bisericii Cap gosp. 7 clase 79 Ortod. Pensionară

nr.51

122. Fiu Liceu 57 Ortod. Pensionar

123. Noră 7 clase 54 Ortod. Angajată Patron

Varanici

124. Nepoată Facultate 31 Ortod. Plecată în Spania

125. Nepoată Facultate 27 Ortod. Plecată în Spania

47. 126. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 30 Ortod. SC. STANCIU Laz

nr.52

pantofar

127. Soţie 10 clase 31 Ortod. SC. STANCIU Laz

128. Fiică Clasa II 8 Ortod. Elevă Sebeş

48. 129. De Sus Cap gosp. Liceu 78 Ortod. Pensionară

nr.53

49. 130. De Sus

nr.54

Cap gosp. Şc.prof. 33 Ortod. Tâmplar SIVA

MOB Căpâlna

250



133. Fiică Creşă 2 Ortod. Copil

50. 134. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 48 Ortod. TIPO Sebeş

nr.54

51. 135. De Sus Cap Gosp. Bauhaus 76 Ortod. Expert arhitect

nr.56

Timişoara

136. Soţie Academia

Ştefan

Gheorghiu

137. Fiu Student an IV

Univ.

Americană

138. Fiu Student an III

Univ.

Americană

(pensionar)

69 Ortod. pensionară

35 Ortod. Manager Intepr.

Mettler Bucureşti

34 Ortod. Director Economic

Inter. Mettler

Bucureşti

52. 139. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 61 Ortod. Pensionar

nr.57

140. Nepoată Clasa VIII 14 Ortod. Elevă Sebeş

141. Mamă 7 clase 82 Ortod. Pensionară


nr.58

54. 143. De Sus Cap gosp. 7 clase 63 Ortod. Pensionar

nr.60

144. Soţie Instit.

Pedagogic


145. Mamă 7 clase 85 Ortod. Pensie urmaş

55. 146. De Sus Cap gosp. Liceu 54 Ortod. Agent agricol

251

nr.61

Primăria Săsciori

147. Fiică Facult.

Med.Vet.

31 Ortod Farmacia

ALBAVET Sebeş

148. Ginere Liceu 34 Ortod. Electromecanic

ROMTELECOM

Sebeş

149. Nepoată Creşă 2 Ortod. Copil

56. 150. Principală Cap gosp. 7 clase 72 Ortod. Casnică

nr.62

151. Fiu Şc.prof. 50 Ortod. APE Petreşti

152. Noră Şc.prof. 53 Ortod. Casnică

153. Nepoată Liceul

25 Ortod. Plecată în Spania

agricol

57. 154. Principală Cap gosp. 7 clase 56 Ortod. Pensionară

nr.64

155. Fiică Liceu 28 Ortod. Casnică

156. Ginere Şc.prof.

electrician


Sebeş

157. Nepot Creşă 2 Ortod. Copil

58. 158. Principală

nr.66

Cap gosp. Lic. Pedag. 74 Ortod. Preoteasă (Văduvă)

Pensionară


nr.67

160. Fiică Şc.prof. 32 Ortod. PEHART Petreşti

161. Ginere Şc.prof. 34 Ortod. Şofer patron

162. Nepoată Clasa VI 12 Ortod. Elevă Săsciori

163. Nepot Clasa IV 10 Ortod. Elev laz

60. 164. Principală Cap gosp. Şc.prof. 56 Ortod. Pensionară

252

nr.68

165. Fiică Liceu 29 Ortod. Funcţionară

CISEROM Sebeş

166. Ginere Şc.prof. 33 Ortod. Mecanic

CISEROM Sebeş

167. Nepot Gradiniţă 4 Ortod. Copil


61. 169. Principală Cap gosp. Liceul


nr.69

economic


nr.70



63. 172. Principală Cap gosp. 7 clase 89 Ortod. Pensionar

nr.71


174. Fiică Şc.

postliceală

55 Ortod. Dir. Sanit. Serv.

Registratură Deva

175. Ginere Şc. Tehnică 64 Ortod. Pensionar

Maiştri

Energet.


nr.72

Cap gosp. Liceul

economic

89 Ortod. Pensionar

177. Soţie 7 clase 79 Ortod. Iconăriţă

65. 178. De Sus

nr.73

Cap gosp. Şc.prof. 55 Ortod. Tractorist FRATI

Sebeş

179. Soţie 8 clase 50 Ortod. CAPRIS Sebeş

66. 180. De Sus

nr.74

Cap gosp. 8 clase 56 Ortod. Gospodărie proprie

67.

68.

69.

70.

71.

253

181. Soţie 8 clase 48 Ortod. Gospodărie proprie

182. Fiu Şc.prof. 29 Ortod. Şofer SPDM Valea

Şermagului

183. Fiu Clasa VIII 13 Ortod. Elev şcoala Şugag

184. Noră 8 clase 23 Ortod. Guard Valea

Şermagului



187. De Sus

nr.75

Cap gosp. 7 clase 75 Pentic. Pensionară

188. Fiică ? Pentic.

189. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 53 Ortod. Şomer

nr.76


191. Fiică Şc.prof. 27 Ortod. PEMONT Petreşti



194. De Sus

nr.77

Cap gosp. Şc.prof. 60 Ortod. Pensionar

195. Soţie Liceul Şc. 54 Ortod. Pensionară

The.

196. De Sus Cap. gosp. 7 clase 64 Ortod. Pensionară

nr.78

197. Fiu Liceu 39 Ortod. Veterinar Lupeni

198. De Sus Cap gosp. 8 clase 38 Ortod. Pădurar Oc. Silvic

nr.79

Petreşti


200. Fiu Clasa III 9 Ortod. Elev Laz

254

201. Fiu Clasa II 8 Ortod. Elev Laz

72. 202. Principală Cap gosp. 8 clase 51 Ortod. Plecat în Ungaria

nr.79A

203. Soţie 6 clase 54 Ortod. Plecată în Ungaria

204. Fiu Şc.prof. 26 Ortod. Şofer

205. Fiică 6 clase 23 Ortod.

73. 206. Principală Cap gosp. 4 clase 49 Ortod. Muncitor zilier

nr.79B


nr.79C

208. 8 clase 31 Ortod. Deţinut

209. Fiu 8 clase 29 Ortod. Muncitor zilier



212. Fiică Clasa VII 13 Ortod. Elevă Săsciori


Nu ştie carte 39 Ortod.

nr.79E

76. 214. Principală Cap gosp. Şc.prof. 60 Ortod. Pensionar

nr.80

215. Soţie 7 clase 53 Ortod. Muncitoare

sezonieră

216. Fiică Liceul econ 26 Ortod. Plecată în Italia

217. Fiică Studentă 22 Ortod. Studentă


nr.81A

219. Soţie Liceu 55 Ortod. Dactilograf Poliţie

Sebeş

220. Fiu Şc.prof. 27 Ortod. APE Sebeşel

255

221. Noră Facult.

23 Ortod.

Admin.


nr.82

Cap gosp. 7 clase 77 Martor

Iehova

Pensionar

223. Fiică Şc.prof. 38 Martor Casnică

Iehova


nr.83

Cap gosp. Şc.prof. 51 Ortod. Lăcătuş mecanic.

Plecat în Spania

225. Soţie Şc.prof. 45 Ortod. Plecată în Spania

226. Fiu Şc.prof. 27 Ortod. Transilvana Sebeş

227. Fiică Şc.prof. 23 Martor

Iehova

Angajată la Patron

Sebeş

228. Fiu 8 clase 19 Ortod. Plecat în Spania

229. Noră 8 clase 17 Ortod. Casnică


80. 231. Principală Cap gosp. 7 clase 63 Ortod. Pensie urmaş

nr.84

81. 232. Principală Cap gosp. Nu ştie carte 74 Ortod. Pensionară

nr.85

82. 233. Principală Cap gosp. 7 clase 68 Ortod. Pensie urmaş

nr.86

234. Fiu Şc.prof. 45 Ortod.

235. Nepoată Clasa XI 17 Ortod. Elevă Sebeş


nr.87

Cap gosp. 7 clase 75 Martor

Iehova

Pensionar

237. Soţie 7 clase 78 Martor Casnică

Iehova

84. 238. Principală Cap gosp. Şc.prof. 47 Ortod. Lăcătuş RENEL

256

nr.88

Sebeş

239. Soţie Şc.prof. 41 Ortod. Coafeză particulară

Laz

240. Fiică Facult.

23 Bapt. Profesoară Şugag

Matematică


nr.89

Cap gosp. Liceu 32 Ortod. Serg. Maj. UM

Petreşti


243. Fiu Clasa IV 9 Ortod. Elev Petreşti

244. Fiu Clasa II 8 Ortod. Elev Petreşti

245. Fiu Creşă 2 Ortod.

86. 246. În Coastă Cap gosp. 7 clase 77 Ortod. Pensionar

nr.89


248. Fiică Şc.prof. 35 Ortod. Casnică

249. Nepot Clasa II 8 Ortod. Elev Laz

87. 250. De Sus

nr.92

Cap gosp. 7 clase 69 Ortod. Pensionară

251. Fiu Şc.prof. 38 Ortod. Sudor. Plecat la

Bucureşti


nr.95


254. Fiu Şc.prof. 27 Ortod. Neangajat


nr.96

90. 256. De Sus

nr.97


257


258. Fiu 36 Ortod. Bolnav, neuromotor


nr.98


261. Fiică Şc.prof. 31 Ortod. Tricotieră

CISEROM Sebeş

262. Ginere Şc.prof. 31 Ortod. Tâmplar Laz


92. 264. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 46 Ortod. Şomer

nr.99

265. Soţie Şc.prof. 50 Ortod. Tricotieră

CISEROM Sebeş

266. Mamă 4 clase 92 Ortod. Pensie urmaş


nr.99A


269. Fiu Şc.prof. 32 Ortod. Sudor

270. Fiu Şc.prof 30 Ortod. Şofer FRATI Sebeş

271. Fiu Şc.prof 27 Ortod. Agricultor

272. Fiu Şc.prof 26 Ortod. ELIS Petreşti

273. Fiu Şc. Generală 13 Ortod. Şcoala Săsciori

274. Noră Şc.prof 20 Ortod. Autorizaţie Masor

Sebeş


276. Cuscră Şc.prof 48 Ortod. Autorizaţie Masor


258

nr.100

278. Fiică 10 clase 36 Ortod. Vânzătoare patron

279. Ginere Şc.prof. 39 Ortod. Electr. RENEL

Sebeş

280. Nepot Clasa XII 18 Ortod. Sebeş

281. Nepoată Şc. generală 14 Ortod. Săsciori


nr.101

283. Soţie Şc.prof. 48 Ortod. Pensionară

284. Fiică 10 clase 27 Ortod. CISEROM Sebeş

285. Ginere Şc.prof. 30 Ortod. Reglor mecanic

CISEROM Sebeş



nr.102

97. 288. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 36 Penticost Tâmplar

nr.103

ală

289. Soţie Liceu 32 Penticost Casnică

ală

290. Fiu Creşă 2 Penticost

ală

Copil

291. Fiu Creşă 0 Penticost Copil

ală

98. 292. De Sus

nr.104

Cap gosp. Şc.prof. 41 Ortod. Plecat la muncă în

Franţa

293. Soţie Şc.prof. 35 Ortod. RAPEL Răhău

294. Fiică Şc. generală 13 Ortod. Şcoala Săsciori

295. Fiică Şc. generală 7 Ortod. Şcoala Laz

259

99. 296. De Sus

nr.105

100. 297. De Sus

nr.107

Cap gosp. 7 clase 73 Ortod. Pensie urmaş

Cap gosp. Şc.prof. 50 Ortod. Tâmplar

IPROCOOP

Petreşti


101. 298. De Sus

nr.108


300. Fiu Şc.prof. 24 Ortod. Tâmplar OIL

CĂTA Petreşti

102. 301. De Sus Cap gosp. Liceu 29 Ortod. DIAMOND

nr.109

Căpâlna

302. Soţie Şc.prof. 27 Ortod. CAPRIS Sebeş



nr.110


306. Fiu Liceu 25 Ortod. Tâmplar SIVA

MOB Căpâlna

104. 307. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 47 Ortod. Mecanic

nr.111

STANCIU Laz


309. Fiu Liceu 25 Ortod.

310. Fiică Liceu 23 Ortod. Spania

311. Fiică Clasa XI 17 Ortod. Elevă Liceu

105. 312. De Sus

nr.112

Cap gosp. Şc.prof. 40 Ortod. Tâmplar ACH

Dobra

106. 313. De Sus Cap gosp. Şc.prof. 53 Ortod. Pensionară

260

nr.112A

314. Frate 8 clase 55 Ortod. Şomer

315. Fiică Şc.prof. 28 Ortod. Plecată în Spania

316. Fiu 8 clase 22 Ortod. Neangajat

107. 317. De Sus

nr.114

Cap gosp. Şc.prof. 54 Ortod. Patron vânzare

alim.


nr.115

319. Soţie 10 clase Ortod. Angajată PEMONT

Petreşti

320. Fiu Clasa IX 15 Ortod. Elev

321. Fiu Clasa IV 10 Ortod. Elev

109. 322. De Sus Cap gosp. 4 clase 72 Martor Pensionar

nr.116

Iehova

323. Nepot Liceu 26 Ortod. MOBIS Sebeş

324. Nepoată 10 clase 19 Ortod. PEMONT Petreşti

110. 325. De Sus

nr.117

Cap gosp. 7 clase 62 Penticost

ală

Pensie urmaş

326. Fiică Liceu 35 Penticost

ală

111. 327. De Sus Cap gosp. 7 clase 92 Ortod. Pensie urmaş

nr.118

328. Fiu Fac.Energ. 53 Ortod. ELECTRICA

Alba-Iulia

329. Noră Şc.

Postliceală

49 Ortod. ELECTRICA

Alba-Iulia

330. Nepoată Fac. Ec. Fin.-

Bănci

28 Ortod. ELECTRICA

Alba-Iulia

261

112. 331. De Sus Cap gosp. 4 clase 74 Ortod. Casnică

nr.119

332. Fiu Şc.prof. 51 Ortod. Croitor

333. Noră 7 clase 46 Ortod. Croitor

113. 334. De Sus Cap gosp. Liceul

58 Ortod. Pensionar

nr.120

energetic

335. Soţie Liceul sanitar 58 Ortod. Pensionară

336. Fiu Facultate 26 Ortod.

337. Soră 7 clase 60 Ortod. Pensionară


nr.121


340. Fiică 28 Ortod.

341. Fiică 10 clase 30 Ortod Tricotieră

CISEROM Sebeş

342. Ginere 10 clase 32 Ortod Zugrav autoriz.

proprie

343. Nepot Şc. generală 8 Ortod Şcoala Laz


115. 345. De Sus Cap gosp. 4 clase 71 Ortod. Pensie urmaş

nr.122

116. 346. De Sus

nr.123

Cap gosp. Instit. Ped.

Matematică


347. Frate Şc.prof. 62 Ortod. Pensionar

117. 348. De Sus

nr.123B

Cap gosp. Şc.prof. 42 Ortod. Mecanic Şc. Gen.

Săsciori

349. Soţie 10 clase 38 Ortod. Guard Şc. Laz

350. Fiu Clasa X 16 Ortod. Şc. Prof. Sebeş

262

351. Fiică Clasa VIII 14 Ortod Şc. Săsciori

118. 352. Pe Vale Cap gosp. Şc. surori 76 Ortod. Pensionară

nr.124

medicale

119. 353. Pe Vale

nr.124A

Cap gosp. Şc.prof. 51 Ortod. Mecanic ACH

Petreşti

354. Soţie 7 clase 47 Ortod. S.C. IUSTINA

Petreşti


356. Fiu 10 clase 20 Ortod Neangajat

120. 357. Pe Vale Cap gosp. 4 clase 57 Ortod. Cioban

nr.125

121. 358. Pe Vale Cap gosp. 7 clase 69 Ortod. Pensionară

nr.126

122. 359. Pe Vale Cap gosp. Şc.prof. Ortod.

nr.127

360. Concubină 7 clase Ortod.

361. Fiică Creşă 0 Ortod. Copil

123. 362. Pe Vale Cap gosp. 4 clase 77 Ortod. Pensionar

nr.128


364. Fiică Şc.prof. 49 Ortod. Tricotieră

CISEROM Sebeş

365. Ginere Şc.prof. 56 Martor

Iehova

Zugrav autoriz.

proprie

366. Nepot 8 clase 21 Ortod

124. 367. Pe Vale

nr.129

Cap gosp. Şc.prof. 30 Ortod. Brutar ROLO PAM

Petreşti

368. Soţie Liceu 22 Ortod. Brutar ROLO PAM

263

Petreşti

369. Fiu Creşă 2 Ortod. Copil

125. 370. Pe Vale

nr.130

Cap gosp. 8 clase 45 Ortod. SPDM Valea

Şermagului


126. 372. Pe Vale

nr.131

Cap gosp. Şc.prof. 41 Ortod. SPDM Valea

Şermagului

127. 373. Pe Vale Cap gosp. 10 clase 35 Ortod. Cioban

nr.133


375. Fiu Clasa II 9 Ortod. Şcoala Laz

376. Fiică Clasa I 7 Ortod. Şcoala Laz

377. Mătuşă 75 Ortod casnică

128. 378. Pe Vale Cap gosp. 7 clase 74 Ortod. Pensie urmaş

nr.134


nr.135

380. Fiu 10 clase 36 Ortod. C.G.P.Alba

381. Fiu Student fac. 21 Ortod. Student

topografie

382. Noră 10 clase 34 Ortod. Casnică

383. Nepot Clasa III 10 Ortod. Şcoala Laz

384. Nepot Clasa I 7 Ortod. Şcoala Laz

385. Nepot Gradiniţă 4 Ortod Copil

130. 386. Pe Vale

nr.137

Cap gosp. Şc.prof. 51 Ortod. PEHART Petreşti

387. Soţie 8 clase 46 Ortod. Ambalatoare

CISEROM Sebeş

264

388. Fiu Clasa VII 13 Ortod. Şcoala Săsciori

131. 389. Pe Vale

nr.138

Cap gosp. Şc.prof. 38 Ortod. Sudor

S.C.STANCIU Laz


391. Fiică Clasa VIII 14 Ortod. Şcoala Săsciori



nr.139

133. 394. Pe Vale

nr.140


395. Fiu Şc.prof. 32 Ortod. Sudor SPDM Valea

Şermagului


nr.141

energ.

135. 397. De Sus, nr. Cap gosp. Ortod. Angajat C.F.R.

142

398. Soţie Ortod. Educatoare

399. Fiu Clasa XII 18 Ortod. Elev

400. Fiică Clasa XI 17 Ortod. Elevă

136. 401. De Sus

nr.143

Cap gosp. 7 clase 72 Ortod. Agricultoare

gospod. proprie

402. Soră Ortod. Pensionară


nr.144

Cap gosp. Şc.prof. 35 Ortod. Mecanic

CISEROM Sebeş

404. Soţie Liceul pedag. 33 Ortod. Învăţătoare Laz

405. Fiică Clasa II 8 Ortod. Şcoala Laz


nr.145

Cap gosp. Şc.prof.

vânzători

81 Ortod. Pensionar

265



nr.147

Cap gosp. Şc.prof. 60 Ortod. Pensionar

409. Tată 4 clase 91 Ortod. Pensionar

140. 410. Principală Cap gosp. Lic. Pedag. 57 Ortod. Pensionară

nr.148


nr. 149

Cap gosp. Ortod. Pensionar

412. Soţie Ortod. Pensionară

142. 413. Principală Cap gosp. 4 clase 66 Ortod. Ajutor social

nr.150

414. Fiu Şc.prof. 41 Ortod. Primăria Sebeş

415. Fiică 10 clase 29 Ortod. CONFEX PELI

Sebeş

416. Soră 4 clase 58 Ortod. Casnică

417. Nepot 8 clase 15 Ortod. Elev

143. 418. Principală Cap gosp. Şc.prof. 50 Ortod. RENEL Sebeş

nr.151


420. Fiică Clasa XII 18 Ortod. Elevă



nr.152

Cap gosp. 4 clase 79 Ortod. Casnică

423. Soră 74 Ortod. Casnică


nr. 153

Cap gosp. Liceul

Comercial,

Academia

Comerciala

77 Ortod. Economist,

pensionar

266

425. Soţie Liceul

Comercial

426. Fiu Facult.

Metalurica

427. Noră Şc. Sanitară

Braşov

428. Fiică Facult.

Medicină

429. Frate Institutul

Teologic

430. Cumnată Şc. Tehnică

Postliceală

431. Nepot Facult.

Electronică

76 Ortod. Contabil principal,

pensionară

47 Ortod.

47 Ortod. Asistentă medicală

45 Ortod. Medic, Cluj

67 Ortod. Tehnician,

pensionar

58 Ortod. Conabilă,

pensionară

35 Ortod. Conferenţiar

Facult.

Calculatoare Sibiu

432. Nepoată Facult.

30 Ortod. Inginer

Calculat.

programator

433. Nepot Facult.

30 Ortod. Medic Gherla

Medicină


nr.154


436. Fiică Şc.prof. 31 Ortod. CONFEX PELI

Sebeş

437. Ginere Şc.prof. 29 Ortod. Linior

ROMTELECOM

Săsciori


147. 439. Principală Cap gosp. Şc.prof. 51 Ortod. Sudor RENEL

267

nr.155

Sebeş

440. Soţie 7 clase 43 Ortod. PEHART Petreşti

441. Fiică Liceu 24 Ortod. Casnică

442. Ginere Şc.prof. 30 Ortod. S.C. MOGA

Sebeşel



nr.157

Cap gosp. Şc. Profes.

Mecanici

Auto;

51 Ortod. Şofer U.M. Petreşti

Lic.Agricol

445. Soţie Şc. De

Laboranţi

Liiceul

Teoretic

52 Ortod. Laborant chemist

CISEROM Sebeş


nr.158

447. Soţie Şc.prof. 65 Ortod. Pensionară


449. Fiu Liceu 28 Ortod. Combinat

Hunedoara

450. Noră Liceu 29 Ortod. Italia


150. 452. Principală Cap gosp. 8 clase 46 Ortod. Şofer ACH Sebeş

nr.159


454. Fiu Clasa X 17 Ortod. Elev


nr.160

Cap gosp. 7 clase 75 Ortod. Casnică

268

456. Soră Şc.prof. 77 Ortod. Pensionară


nr.161

153. 458. Morii Cap gosp. 7 clase 62 Ortod. Pensionar

nr.163


460. Fiică Facultate 28 Ortod. Contabilă FRATI

Sebeş

154. 461. Morii

nr.164



155. 463. Morii

nr.165

Cap. gosp. Şc.prof. 48 Ortod. Angajat RENEL

Sebeş


465. Fiu Şc.prof. 22 Ortod. FRATI Sebeş


156. 467. Morii Cap gosp. 10 clase 22 Ortod. Neangajată

nr.166

468. Soră 8 clase 27 Ortod. Casnică

469. Mamă 8 clase 45 Ortod. Plecată Franţa

470. Fiu Şc. generală 7 Copil

157. 471. În Dealuri

nr.169

Cap gosp. Şc. prof. 61 Ortod. Pădurar Oc.Silvic

Sebeş

472. Soţie 7 clase 57 Ortod. Gosp. proprie

473. Fiică Liceu 22 Ortod. Studentă


nr. 172

Cap gosp. Şc. prof. 58 Ortod. Pensionar


269

159. 476. Lazului

nr.69

Cap gosp.

Facult.

Med.-farm.

“Iuliu

Haţeganu”,

Cluj-Napoca

477. Soţie Facult.

Med.-farm.

“Iuliu

Haţeganu”,

Cluj-Napoca

53 Ortod. Medic primar

Psihiatru Cluj

Napoca


cardiolog Instit.

Inimii Nicolae

Stăncioiu-Cluj

Napoca Şef lucrări

Universitatea de

Medicină şi

Farmacie

478. Fiică Clasa X 16 Ortod. Eleva la Liceul

“Onisifor Ghibu” ,

Cluj-Napoca

479. Fiu Şc. generală 13 Ortod. Elev in cadrul

Liceului “Onisifor

Ghibu”, Cluj-

Napoca

480. Mamă Facult.

Med.-farm.

“Iuliu

Haţeganu”,

Cluj-Napoca

481. Tată Facult.

Med.-farm.

“Iuliu

Haţeganu”,


ftiziolog

Pensionară

76 Ortod. Medic pensionar

160.

270

Cluj-Napoca

482. Lazului nr.

70

Cap gosp. Facult.

Med.-farm.

“Iuliu

Haţeganu”,

Cluj-Napoca

483. Soţie Facult.

Med.-farm.

“Iuliu

Haţeganu”,

Cluj-Napoca


urolog

Kircheim u. Teck -

Germania

52 Luterană Medic primar

interne

Kircheim u. Teck –

Germania

484. Fiu Student 26 Ortod. Fac. Stiinţe

Economice –

Manheim,

Germania

485. Fiică Studentă 23 Luterană Fac. Relatii

Culturale şi

Internaţionale,

Bonn Germania

161. 486. Morii nr.

166A

Cap gosp. Facult.

Matemati-că

62 Ortod. Penisonar

487. Soţie 57 Ortod. Casnică

162. 488. Lazului Cap gosp. Şc.prof. 58 Ortod. Pensionar

nr.58


490. Fiu Şc.prof. 26 Ortod. PEHART Petreşti

163. 491. Lazului

nr.59

Cap gosp. Şc.prof. 50 Ortod. Şofer ACH Petreşti


271

493. Fiică Liceu 24 Ortod. CONFEX PELI

Sebeş

494. Fiică Şc.prof. 21 Ortod. CONFEX PELI

Sebeş

164. 495. Lazului Cap gosp. Şc.prof. 46 Ortod. Neangajat

nr.61

496. Soţie 7 clase 47 Ortod. PEHART Petreşti

497. Fiu Şc.prof. 24 Ortod. SIVA MOB

Căpâlna

498. Fiică Şc.prof. 20 Ortod. S.C. IUSTINA

Petreşti

499. Fiu Şc.prof. 19 Ortod. SIVA MOB

Căpâlna


501. Fiu Clasa II 8 Ortod. Elev Laz

165. 502. Lazului Cap gosp. 7 clase 78 Ortod. Pensie urmaş

nr.62

503. Fiu Şc.prof. 51 Ortod. Croitor Sebeş

504. Nepot Şc.prof. 26 Ortod. PEMONT Petreşti

505. Nepoată Liceu 21 Ortod. Casnică

166. 506. Lazului Cap gosp. 24 Ortod.

nr.63

507. Soţie 23 Ortod.

508. Fiu 0 Ortod.

167. 509. Lazului Cap gosp. Şc.prof. 46 Ortod. Pensionar

nr.65

510. Soţie 8 clase 47 Ortod. Plecată în Spania

272

511. Fiu Şc.prof. 23 Ortod. Plecat în Spania

512. Fiică Clasa XI 18 Ortod. Elevă

513. Fiu Clasa X 17 Ortod. Elev

492 ortodocşi

10 penticostali

2 luterani

7 martori

1 baptist

249 bărbaţi

251 femei

* Persoane care au casă şi locuiesc sezonier în Laz (52)

273


CUPRINS

Prefaţă O monografie care te emoţionează................................3

INTRODUCERE..........................................................................4

SCURTĂ PREZENTARE A SATULUI LAZ...........................8

ISTORICUL LOCALITĂŢII ...................................................11

CETATEA DE PĂMÂNT DE PE GHERGHELĂU .....................17

CETATEA „CASTRUM PETRI” DE LA SĂSCIORI...................21

DENUMIREA LOCALITĂŢII......................................................22

PREOŢI DE ALTĂDATĂ, SLUJITORI AI ALTARULUI

BISERICII DIN LAZ ................................................................24

PR. IOAN MIHU .......................................................................33

TESTAMENTUL PĂRINTELUI IOAN MIHU............................37

PR. PARTENIE COLHON.......................................................40

LA ÎNMORMÂNTAREA PR. PARTENIE COLHON.................45

ARHIDIACONUL VARLAAM ...............................................47

PR. TOMA VULCU...................................................................50

PR. GHEORGHE PERIAN ......................................................53

PR. ILIE HAIDA .......................................................................59

VIAŢA RELIGIOASĂ A LAZULUI .......................................65

CÂTEVA DATE DESPRE BISERICA DIN LAZ ŞI

RENOVAREA EI ÎN ULTIMII ANI .......................................80

LA CEAS DE SĂRBĂTOARE .....................................................84

ORGANELE DELIBERATIVE, EXECUTIVE ŞI PERSONAL

AUXILIAR ÎN CADRUL PAROHIEI LAZ, ÎNTRE ANII 2002-

2006..............................................................................................85

MENŢIUNI PRIVITOARE LA MEŞTERII ICONARI DIN

SATUL LAZ ...............................................................................87

274


UN FLORILEGIU CU IMPRESIILE VIZITATORILOR,

CULES DIN CARTEA DE ONOARE A MUZEULUI

FAMILIEI POIENARU DIN LAZ...........................................93

ŞCOALA ŞI DASCĂLII LAZULUI ......................................102

DESPRE CĂMINUL CULTURAL........................................116

OAMENI DE SEAMĂ ŞI INTELECTUALI AI LAZULUI119

ÎNDELETNICIRI ŞI OCUPAŢII STRĂVECHI ALE

LĂZORENILOR......................................................................134

MUNCA LA PĂDURE ŞI „LA PLUTIRE” ................................134

SAPINARII DE LA LAZ.............................................................144

PERSOANE DE ALTE NAŢIONALIŢĂŢI LUCRĂTORI LA

EXPLOATĂRILE FORESTIERE DIN MUNŢII SEBEŞULUI CARE S-

AU STABILIT ÎN LAZ. URMAŞII LOR...........................................146

DESPRE MORILE DIN LAZ......................................................150

DESPRE PIVELE DIN LAZ .......................................................152

DESPRE TEHNICA PRELUCRĂRII CÂNEPII.........................155

ALTE ÎNDELETNICIRI TRADIŢIONALE ...............................157

TOPONIMIA POPULARĂ CUPRINSĂ ÎN TERITORIUL DE

PE HOTARUL LAZULUI ......................................................159

EROII SATULUI LAZ............................................................164

DIN ISTORISIRILE VETERANULUI DE RĂZBOI, VASILE

ŢÂRLEA, ASUPRA VIEŢII SALE....................................................166

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA SĂRBĂTORI ŞI

EVENIMENTE DIN TIMPUL ANULUI ..............................172

OBICEIURI LA SĂRBĂTORILE DE IARNĂ...........................172

„CU COLINDA” LA SĂRBĂTORILE DE CRĂCIUN..............175

LA PRINDEREA POSTULUI MARE „SITI – RITI”.................176

„MERSUL CU SALCIA” PRIN SAT, ÎN AJUNUL FLORIILOR178

„VERŞUL LUI LAZĂR”.............................................................179

„VERŞUL FLORIILOR”.............................................................182

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE LEGATE DE

MOMENTELE IMPORTANTE DIN VIAŢA OMULUI ....183

CĂSĂTORIA - NUNTA..............................................................185

275


MOARTEA – ÎNMORMÂNTAREA ..........................................195

“VERŞIU LA MORŢII TINERI” ................................................198

ÎNTÂMPLĂRI ŞI EVENIMENTE TRAGICE.....................201

LEGĂTURI DE ÎNFRĂŢIRE ÎNTRE SATUL LAZ ŞI

CLUBUL ROTARY STEVENAGE – ANGLIA...................206

VILA DE LA LAZ ..................................................................210

ASPECTE DIN VIAŢA SATULUI ŞI EVENIMENTE

LOCALE MAI PUŢIN CUNOSCUTE..................................213

ANEXA I - ISTORICUL PĂRŢII A DOUA DE HOTAR CE A

AVUT-O COMUNA LAZ .......................................................220

ANEXA II - PENTRU CE NU AU AJUNS LOCUITORII

COMUNELOR LAZ ŞI CĂPÂLNA LA PĂMÂNT, ÎN

CADRUL REFORMEI AGRARE? .......................................222

FOTOGRAFII. CLIPE DIN SCURGEREA TIMPULUI –

PIEDICI ÎN CALEA UITĂRII...............................................227

SITUAŢIA BOTEZURILOR, CUNUNIILOR, ŞI

ÎNMORMÂNTĂRILOR (1978-2002) ....................................234

SITUAŢIA PE VÂRSTĂ A POPULAŢIEI SATULUI LAZ,

LUNA MARTIE 2003..............................................................235

SITUAŢIA CONFESIONALĂ A POPULAŢIEI LAZULUI,

LUNA MARTIE 2003..............................................................236

SITUAŢIA ŞCOLARĂ A LOCUITORILOR LAZULUI,

MARTIE 2003 ..........................................................................237

PLANUL URBANISTIC AL SATULUI LAZ ......................238

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................................239

STATISTICĂ CU LOCUITORII SATULUI LAZ. ANUL

DOMNULUI 2003 MARTIE...................................................242

CUPRINS..................................................................................273

Laz - Trecut si prezent

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?