aspecte ale imaginarului în opera lui mircea eliade - ULBS

UNIVESITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU
FACULTATEA DE LITERE ŞI ARTE
ASPECTE ALE IMAGINARULUI ÎN OPERA
LUI MIRCEA ELIADE
COORDONATOR: PROF. UNIV. DR. MIRCEA TOMUŞ
DOCTORAND : COZMA CASIANA –MIRELA
SIBIU, 2011
1

REZUMAT
2

INTRODUCERE
CAPITOLUL I DUALISMUL ZI – NOAPTE
1.1 Visul o realitate transcendentă
1.2 Iubirea aprigă şi fugară
1.3 Noaptea şi absurdul existenŃei
1.4 Focul patimă şi frenezie a vieŃii
1.5 Imaginarul semnelor
CAPITOLUL AL II-LEA TIMPUL O FAłĂ A IMGINARULUI
2.1 Drumul spre centru al eroilor solari
2.2 Călătoria cu rol de iniŃiere
2.3 Supradimensionarea eroilor
2.4 Calul, o fantasmă a irealului
2.5 Simbolistica cifrelor
2.6 Labirintul viselor
CAPITOLUL AL III-LEA CĂUTĂTORII PARADISULUI PIERDUT
3.1 Eroul inteligent şi brutal
3.2 Apa, simbol al creaŃiei şi întruchipare a nestatorniciei
3.3 Luna, femeia şi şarpele
3.4 Identitatea dublă a eroului
3.5 Băutura sacră
3.6 Culorile patimilor
3.7 Luntrea rătăcitoare
3.8 Semnele însoŃitoare
3

CAPITOLUL AL IV- LEA MEMORIA ŞI UNIVERSURILE PARALELE
4.1 Capcanele rătăcirii
4.2 Setea de a povesti
4.3 Bucureştiul, geografie şi spaŃiu mitologic
4.4 Grota, pivniŃa magică
Concluzii
BIBLIOGRAFIE
4

Studiul intitulat Aspecte ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, îşi
propune să surprindă diferitele ocurenŃe ale acestui mod de expresie literară, aşa cum
se manifestă în spaŃiul literaturii europene circumscrise secolului al XX-lea, demersul
analitic fiind dublat de o inerentă perspectivă teoretică asupra conceptului.
Referirea la etimologie constituie un reper de mare ajutor în procesul orientării
în câmpul stufos al ideilor literare. Termenul aspecte, desemnează modul de
prezentare, de înfăŃişare, o ipostază a imaginarului, iar abordarea diacronică a
conceptului de imaginar revelează, astfel, multiplele accepŃiuni şi conotaŃii cu care
acesta se investeşte de-a lungul evoluŃiei sale. Dintre acestea, semnalăm cu precădere:
„ireal”, „fictiv”, „aparent”, „bizar”, „neverosimil”, „extravagant”, „care se află în
afara realităŃii”, „himeric”, „fantezist”, „închipuit”, „nerealizabil”.
În epoca modernă, conceptul de imaginar a cunoscut numeroase nuanŃări şi
fundamentări teoretice, constituind, în câmpul cercetărilor literare şi estetice, obiectul
unei atenŃii susŃinute.
În special în ultimele decenii constatăm o proliferare remarcabilă a exegezelor,
de la cele preocupate de constituirea unei teorii referitoare la manifestarea
imaginarului în literatură sau în artă, până la consemnări mai mult sau mai puŃin
întâmplătoare care, de cele mai multe ori, nu pot rezista tentaŃiei unei definiŃii. Acest
interes teoretic şi critic s-a soldat cu un număr substanŃial de demersuri ce au adus,
fiecare, elemente importante atât pentru înŃelegerea, cât şi pentru interpretarea
literaturii şi artei imaginare, precum şi a specificităŃii acestora în raport cu alte
fenomene literare sau artistice.
Privită în ansamblu, exegeza critică relevă astfel o diversitate de puncte de
vedere, de presupoziŃii, de perspective de tratare şi de metode utilizate, tendinŃele
oscilând -ca în multe alte sectoare ale teoriei şi esteticii literare- între formulări
restrictive şi consideraŃii de maximă amplitudine. Ideea comună, invarianta ce se
întâlneşte în abordările unor teoreticieni şi istorici literari ce au abordat fenomenul,
desigur cu unele nuanŃe şi diferenŃieri, precum Gilbert Durand, Gaston Bachelar,
Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Jean Burgos, Jean Jacques Wunenburger, Faulkner,
Corin Braga, Lucian Boia, etc este cea de ruptură, imaginarul, sprijinindu-se, în
5

esenŃă, pe conflictul dintre o ordine raŃional-explicabilă a lumii şi o altă ordine,
surprinzătoare, inadmisibilă, inexplicabilă şi incompatibilă cu prima.
Imaginarul este libertatea pe care ne-o asumăm de a ne raporta la lume în aşa
fel încât ea să ne apară ca intuitiv absentă. Imaginarul nu pretinde să exprime
adevăruri esenŃiale în forme contrase ori combinate, ci e poezia stării de spirit a
sensibilităŃii pure, e poezia imaginaŃiei care nu tinde decât să se exprime.
Gilbert Durand consideră că, dacă memoria „colorează” imaginaŃia, nu e mai
puŃin adevărat că există o esenŃă proprie a imaginarului, care diferenŃiază gândirea
poetului de cea a cronicarului sau a memorialistului, deoarece imaginarul este în
legătură cu timpul pentru că Ńine de domeniul memoriei. Psihologia generală
sterilizează fecunditatea fenomenului imaginar, respingându-l sau reducându-l la o
schiŃă conceptuală. Unii psihologi au realizat că, în simbolul constitutiv al imaginii,
există o omogenitate a semnificantului şi a semnificatului prin care imaginea diferă de
arbitrarul semnului. Durand se alătură concepŃiei lui Bachelard despre simbolismul
imaginar care se întemeiază pe două intuiŃii: imaginaŃia e dinamism organizator, iar
acest dinamism e un factor de omogenitate. Simbolul nu posedă mai mult decât un
sens artificial atribuit şi deŃine o forŃă de răsunet esenŃială şi spontană.
Clasificarea marilor simboluri ale imaginaŃiei în categorii de motivaŃie distincte
prezintă dificultăŃi tocmai prin faptul nelinearităŃii şi semantismului imaginilor.
Majoritatea celor care au analizat motivaŃiile simbolice, care sunt şi istorici ai
religiilor, s-au oprit la o clasificare a simbolurilor în funcŃie de înrudirea lor mai mult
sau mai puŃin distinctă cu una din marile epifanii cosmologice. Krappe, în Geneza
miturilor, subîmparte miturile şi simbolurile în două grupe: simbolurile cereşti şi
simbolurile terestre.
Gilbet Durand consideră că se impune o educaŃie estetică, pe deplin umană,
precum şi o educaŃie fantastică, la scara tuturor fantasmelor umanităŃii. Nu numai că
putem reeduca imaginaŃia şi putem redresa edificiul imaginar, izvorât din angoasa, dar
tehnicile de acŃiune psihologică şi experienŃele socio-dramatice schiŃează o pedagogie
a imaginaŃiei. Aceasta ar avea menirea să lumineze şi să secondeze această nestăvilită
sete de imagini şi de vise.
6

Gaston Bachelard consideră că asimilarea subiectivă joacă un rol primordial în
înlănŃuirea simbolurilor şi a motivaŃiilor lor. Observând că sensibilitatea umană este
cea care serveşte drept mediator între lumea obiectelor şi cea a viselor, el pleacă de la
teoria celor patru elemente şi sfarmă această simetrie, vorbind despre aspectele
antitetice ale elementului terestru.
În Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand evidenŃiază
printr-un traseu antropologic schimbul permanent produs, la nivelul imaginarului,
între pulsiunile subiective şi asimilatoare şi somaŃiile obiective, care descind din
mediul social şi cosmic: „imaginarul nu e nimic altceva decât acest traseu în care
reprezentarea obiectului se lasă asimilată şi modelată de către imperativele
impulsionale ale subiectului şi care potrivit lui Piaget, reprezentările subiective se
explică prin acomodările anterioare ale subiectului la mediul obiectiv”. 1 Durand
realizează o clasificare a structurilor simbolice ale imaginarului, bazată pe două
Regimuri: unul diurn şi altul nocturn. Structurat pe dominanta posturală, Regimul
diurn se referă la sociologia suveranului mag şi războinic, la tehnologia armelor, la
riturile înălŃimii şi purificării. Regimul nocturn se subîmparte în dominanta ciclică şi
cea digestivă, cea dintâi referindu-se la simbolurile naturale ale întoarcerii, la miturile
astro-biologice, iar cea de-a doua la tehnica recipientului şi a habitatului, la sociologia
matriarhală şi nutritivă. Ceea ce diferenŃiază arhetipul de simbol este lipsa lui de
ambivalenŃă, universalitatea lui constantă şi adecvarea sa la schemă. În timp ce
arhetipul se află pe calea ideii şi a substratificării, simbolul e pe calea numelui, a
substantivului. Mitul este considerat un sistem dinamic de simboluri, de arhetipuri şi
de scheme, care tinde să se realizeze ca povestire. Mitul e limbaj prin întreaga latură
diacronică a povestirii, o căutare a timpului pierdut, sensul mitului în particular nu face
decât să ne trimită la semnificaŃia imaginarului în general. Structurile imaginare sunt
bazate pe izomorfismul, schemelor, arhetipurilor şi al simbolurilor, în cadrul
schemelor mitice.
Legat de imagintio vera a alchimiştilor, conceptul lui Henry Corbin, din
gândirea islamică, deschidea o nouă perspectivă asupra considerării imaginilor.
1 Durand, Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti,1977, p.49
7

SpaŃiul-timp imaginar ar fi acela în care simbolurile şi arhetipurile religioase au o
existenŃă efectivă. Ele nu sunt născocite, inventate, ci descoperite după un exerciŃiu
anamnetic special. Imaginarul înseamnă adevărata realitate, „primăvara vieŃii”, o
interlume vizibilă doar văzătorilor.
Imaginarul lui Eliade este unul de viziune, de adâncime, născut din dorinŃa de a
reface continuitatea dintre valorile prezentului şi tot ceea ce ne aproprie de natură, de
elementar, de arhaicitate. Sensibilitatea masculină, aventura limbajului, proiecŃiile
succesive în spaŃii imaginare, permanenta căutare a sinelui sunt tot atâtea argumente
întemeiate în realizarea unui demers ştiinŃific de amploare care să valorifice
originalitatea stilistică a creaŃiei artistice, iar limba, după cum ne mărturisea,
„reprezintă un adevărat substituit al geografiei mitice a patriei”.
Prin imaginaŃie, Eliade înŃelege bogăŃia interioară a unui fluid spontan şi
neîntrerupt de imagini. „A avea imginaŃie înseamnă a vedea lumea în totalitatea ei;
căci puterea şi menirea imaginilor constau, în faptul că arată tot ce rămâne refractar
conceptului. Aşa se explică de ce omul „lipsit de imaginaŃie” îşi pierde fericirea şi se
năruie rupt de realitatea profundă a vieŃii şi de propriul suflet” 1 .
Înainte de fi un savant de excepŃie, Mircea Eliade este un prozator al vieŃii. El
vine din Bucureştiul mitic şi a făcut din el, în prozele sale, o Ńară imaginară, plină de
întâmplări năprasnice şi dominată de oameni curioşi. Pe Mircea Eliade, trebuie să-l
abordezi respectând principiile unei hermenautici a mitului, pozatorul nu se dezvăluie
ci sugerează. Nostalgia rădăcinilor alcătuieşte fundamentul fertil al celor mai multe din
textele semnate de Mircea Eliade. Numai apelul la comprehensiune are ca efect
scoaterea la lumină a semnificaŃiei ascunse în subtextul de ansamblu.
Povestirile şi nuvelele sale dezvăluie un prozator cu mari disponibilităŃi lirice şi
epice care, printr-un proces de perpetuă regenerare, se transformă în virtuŃi narative de
o extraordinară tinereŃe. SpaŃiul imaginar al scriitorului este oraşul şi satul românesc
trecând prin fatalitatea istoriei, trăind vital şi contradictoriu şi perpetuând ritualurile
străvechi.
Imaginarul constituie esenŃa spiritului, adică efortul fiinŃei de-a înălŃa o
speranŃă vie în pofida lumii obiective a morŃii. În lucrarea de faŃă, am observat că s-au
1 Eliade, Mircea, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.52
8

sedimentat scheme, arhetipuri şi simboluri conform unor regimuri distincte. Aceste
categorii justifică izotopia imaginilor şi constituirea de constelaŃii şi de povestiri
mitice. De-a lungul celor patru capitole am încercat să demonstrez că modalităŃile de
exprimare ale imaginarului, în opera lui Mircea Eliade, sunt orientate din dorinŃa de a
face timpul „ să treacă”, prin forma spaŃială, din domeniul destinului fatal, în cel al
victoriei ontologice. Aşadar, imaginarul s-a manifestat ca imaginaŃie creatoare, ca
transformare eufemică a lumii, ca ordonare a fiinŃei umane.
În nuvele mitul răzbate, făcând ca gesturile şi imboldurile zăgăzuite în sângele
uman să lase umbre tragice. Având izvoare de esenŃă psihologică sau socială, tragicul
este de ordin existenŃial, referindu-se la încercarea de inadaptare a omului la dinamica
istoriei, ori de ordin etic, atestând faptul că fenomenul dureros al mutaŃiilor istorice
înregistrează şi victime nevinovate.
Primul capitol al lucrării Dualismul zi – noapte, identifică simbolistica
imaginară a regimului diurn şi a regimului nocturn durandian. Regimul diurn
cuprinde schema înălŃării, a luminii şi imaginile verticalizante, această axă a
reprezentării umane evidenŃiază legătura directă ce se naşte între atitudinile morale şi
metafizice şi sugestiile imaginaŃiei. În opera lui Eliade, ascensiunea, ritualurile
înălŃimii şi ale purificării sunt corelate cu lumina, cu percepŃia vizuală. În călătoria
imaginară diurnă, lumina se desparte de tenebre şi instaurează gândurile transcendente
în opoziŃie cu timpul ce curge ireversibil Regimul nocturn se află sub semnul
conversiunii şi al eufemismului, la nivelul reprezentării destinului şi a morŃii. Orice
încercare de explorare a tainelor devenirii începe printr-o coborâre, ca un vis de
acceptare a condiŃiei temporale. În inima nopŃii spirituale, căderea se transformă în
coborâre.
Umanitatea robustă, senzaŃia de trăire plenară, strălucirea vegetală, „eroismul”
şi vivacitatea extremă a personajelor sunt tot atâtea reverberaŃii ale Ńinutului imaginar
bucureştean cu semnificaŃii ascensionale. În acest spaŃiu distingem câteva simboluri
aspirante la verticalitatea pură, în dorinŃa de evadare din realitate : Visul o realitate
transcendentă, Iubirea aprigă şi fugară, focul patimă şi frenezie a vieŃii, noaptea şi
absurdul existenŃei
9

Mircea Eliade are vocaŃia spiritualizării teluricului, a surprinderii pasiunilor şi
conflictelor violente dintre om şi semenul său, ori dintre oameni şi forŃele oarbe ale
naturii, sau a convertirii faptului epic în evocarea cu implicaŃii simbolice. Eroii săi sunt
oameni cu biografii neobişnuite, senzuali, vindicativi, dezlănŃuiŃi sau disimulaŃi,
aparŃinând unor colectivităŃi supuse unor legi străvechi, eroi care evoluează într-un
spaŃiu cutreierat de însemne de geografie cu vârste mitologice: câmpia, apa,
anotimpurile, peisajul torid, ars de soare şi peisajul nocturn, scăldat de razele lunii.
ViaŃa şi moartea se încleştează mereu, influenŃând destinul multor personaje şi
afectând stratul social, dar şi cel moral, ca într-un adevărat „joc al ielelor.”
SpaŃiile imaginaŃiei sunt evanescente şi direct dependente de fiinŃa ce le
traversează, generându-le prin prisma visurilor sale. SpaŃiile visului sunt spaŃii în care
binele şi răul, frumosul şi urâtul se află în proporŃii egale. OpŃiunea între viaŃa
spirituală şi viaŃa obişnuită se face printr-o zonă de trecere, un fluviu care traversează
plastic lumea visului şi oferă un răgaz pentru luarea deciziei. Apa este elementul de
răgaz şi legătura.
Visul dobândeşte un rol esenŃial prin intermediul lui realizându-se
comunicarea dintre Egor şi domnişoara Christina, din romanul Domnişoara Christina.
Visul se confundă cu realitatea, iar dovezile palpabile ale „realităŃii” planului oniric
sunt date de parfumul puternic de violete ce stăruie în cameră şi de găsirea mănuşii
domnişoarei Christina. Egor, prin intermediul visului, este în centrul poveştii,
trecerea de la un plan la celălalt este sesizată de mijloacele prin care sunt percepute
cele două nivele, senzaŃiile din vis fiind la fel de autentice ca şi cele din starea de
veghe. Egor vede în vis, simte mirosul de violete şi o aude vorbind pe domnişoara
Christina. Visul are drept scop prevestirea realităŃii, dar confuzia dintre cele două
planuri se datorează şi identităŃii cadrului în care se desfăşoară evenimentele.
Fuzionarea realului cu visul halucinant este atât de bine realizată încât Egor nu ştie ce
Ńine de halucinaŃie şi ce s-a petrecut în imaginaŃia acestuia. Întâmplările din vis
interferează cu cele din starea de veghe, astfel realul comunică cu imaginarul. Egor
devine o personalitate dirijată, care se lasă condusă de farmecul drăcesc al Christinei.
În cel de-al doilea capitol, Timpul o faŃă a imaginarului, prima dominantă a
regimului nocturn al imaginarului, va căuta stabilitatea în irepresibila scurgere a
10

timpului şi va concentra aspiraŃiile la o lume a devenirii, transcendentă. Arhetipurile
şi simbolurile întoarcerii alături de peripeŃiile dramatice ale timpului sunt grupate în:
drumul spre centru a eroilor solari, călătoria cu rol de iniŃiere, supradimensionarea
eroilor, calul, o fantasmă a irealului, simbolistica cifrelor labirintul viselor. Mircea
Eliade consideră că timpul joacă rolul unui principiu de identitate aplicat la reducŃia
diversităŃii existenŃei umane. Ca urmare, regenerarea timpului, ca repetare a actului
cosmologic, duce la abolirea destinului în ipostaza de oarbă fatalitate.
Faptul că omul, mitul, şi realitatea se configurează ca dimensiuni ontologice ale
epicului este un semn de mare trăire a libertăŃii de gândire a scriitorului, care acordă
lumii înconjurătoare o atenŃie complexă, diversificată.
În La Ńigănci, încercările nefireşti prin care trece Gavrilescu, ratarea sistematică
ar putea echivala cu viaŃa sa frustrată până atunci de orice semnificaŃii profunde.
Dacă ar fi ghicit pe cele trei Ńigănci, Gavrilescu ar fi putut pătrunde în toate odăile
bordeiului şi ar fi ajuns să cunoască labirintul în care viaŃa şi moartea, plăcerea şi
eşecul convieŃuiesc, refuzând să ia lucrurile în serios, refuză să-şi asume destinul
tragic.
În capitolul al treilea, Căutătorii paradisului pierdut, pentru a învinge timpul
dătător de moarte, semnalăm imagini legate de fazele lunare, evidenŃiind faptul că
omul repetă actul creaŃiei. Simbolismul lunar influenŃează moartea, femeia, apele,
destinul, temporalitatea. La Eliade, luna este metaforă şi blazon, astru al ritmurilor
vieŃii şi element fantastic. O lună grotescă sub văpaia căreia oamenii devin lunateci sau
bântuiŃi, iar viaŃa lor este determinată de lumina acestui astru. Imaginea selenară îşi
exercită mirajul asupra personajelor, jucând rolul de prevestitoare a unor drame şi
călăuzindu-le viaŃa. Comuniunea cu natura este indisolubilă, fiind o condiŃie a
perenităŃii şi a veşnicei reveniri. Timpul este privit doar ca o devenire, reuşind să
învingă fatalitatea istoriei. Această fază a imaginarului grupează, sub auspiciul lunii,
simbolurile ciclicităŃii naturale şi ale întoarcerii: eroul inteligent şi brutal, apa simbol
al creaŃiei şi întruchipare a nestatorniciei, luna, femeia şi şarpele, identitatea dublă a
eroului, băutura sacră, culorile patimilor. luntrea rătăcitoare, semnele însoŃitoare. Prin
întoarcerea pe insula din mijlocul lacului, Andronic şi Dorina, eroii din nuvela
11

Şarpele, se reîntorc în Paradisul pierdut, iar proba pe care Dorina trebuie să o treacă
este, de fapt, focul prin care trebuie să treacă iubirea lor.
Şarpele, este romanul unei extincŃii, al unei prăbuşiri, pline de exaltare.
Oamenii par a se afla într-o stare de „beŃie”, a cărei formă de manifestare este frenezia,
ei duc o existenŃă hăituită, asemenea personajelor faulkneriene, fiind atraşi
iremediabil, de mirajul pământului. Paginile romanului reiau motivele din povestiri,
momentele cele mai elocvente fiind cele de transcendere a realului sau de percepŃie a
lumii ca spectacol, cu semnificaŃii simbolice. Desacralizarea atinge un punct
culminant, în care vechile credinŃe, metamorfozate, alcătuiesc măştile groteşti, iar
tragedia se converteşte în farsă.
Timpul desparte lumina de întuneric, dezvăluind o umanitate ce-şi trăieşte viaŃa
ca pe un spectacol. Un spectacol–carnaval, unde oamenii trăiesc, deopotrivă, în sfera
sacrului şi a profanului, fiind constituiŃi dintr-o substanŃă magmatică, a începutului de
lume. E o umanitate arhaică, dar nu ostenită, la care urmele credinŃelor şi practicilor
magice se asociază cu semnele unei sacralităŃii pseudo-creştine. În „eroismul” solar al
personajelor, precum şi în desfăşurarea dramelor, remarcăm perenitatea agonică a
formelor arhaice: „Prin această legătură directă cu primordialul, cu natura, această
umanitate dobândeşte o conduită frenetică, „stihială” în cadrul căreia tensiunile
interioare se eliberează în modul cel mai firesc.” 1
Eroii lui Mircea Eliade sunt veritabile proiecŃii ale lunii, deoarece „luna” este
astrul ritmurilor vieŃii şi cel care-şi exercită mirajul asupra traiectoriei lor. Întreaga lui
proză este pusă sub semnul unui ritual sinestezic, ce se încadrează într-o atmosferă cu
vii accente olfactive, amestecând stări de buimăceală, frenezie, nebunie, plutire
nocturnă.
La Eliade, reîntoarcerea imaginară din ultimul capitol Memoria şi universurile
paralele, este „o înapoiere”, „o regăsire”, incluzând profunzimea memoriei, hrana,
refugiul. Memoria cunoaşte o „extindere,” îmbracă dimensiuni neobişnuite şi magice.
În proza lui Eliade, memoria hrăneşte viaŃa materială şi spirituală, raŃiunea, dar şi
1 Cosma, Anton, Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1977, p.147
12

fantezia dăruindu-ne: capcanele rătăcirii, setea de a povesti, Bucureştiul, geografie şi
spaŃiu mitologic, grota, pivniŃa magică.
O extraordinară „descătuşare” a memoriei echivalează, la Zaharia Fărâmă, din
Pe strada Mântuleasa, cu „a povesti”, întâmplările Ńâşnesc aparent fără legătură între
ele. ÎnvăŃătorul recurge, mai, întâi la incitarea curiozităŃii interlocutorului, începând
să povestească un eveniment ieşit din comun, ce captează de la primele cuvinte atenŃia
anchetatorilor. Este vorba de întâmplări care îşi dezvăluie înŃelesul doar într-un
context mai larg, de aceea e nevoie de o a doua povestire, care o legitimează şi o
explică pe prima, şi a cărei acŃiune începe, de regulă, cu câteva decenii mai devreme.
Mircea Eliade a creat un oraş al lui nemărginit de complex şi de adevărat, de
specific şi de viu, un oraş gata construit şi populat din propria lui privire. Un oraş
despre care numai el, autorul, vedea că este acelaşi cu oraşul real, folosit ca model.
Inventând o hartă, făcându-se că vorbeşte despre un Ńinut imaginar, Mircea Eliade a
dat nu numai o dovadă de severitate estetică, ci şi una de nesfârşită dragoste pentru
propriul Ńinut, pe care voia să-l nemurească, fără a-l eclipsa.
Personajele au ciudăŃenii greu motivabile, comit gesturi bizare sau
spectaculoase ori introduc, în naraŃiune, propriile lor povestiri. Planul real interferează
cu cel oniric, personajele nu mai au o existenŃă socială certă, părând că rătăcesc prin
spaŃiul bucureştean. Prozatorul colorează actele umane şi le dă semnificaŃii care
depăşesc condiŃia concretă propriu-zisă. Realul capătă faŃete fantastice şi conotaŃii
mitice, personajele sunt desenate în contururi hiperbolice, materia se imaterializează,
simŃurile se ascut şi, sub lumina clar-obscură a lunii, viaŃa cunoaşte ritmuri
halucinante.
Prin activitatea sa de dominare a lumii, omul riscă să se înstrăineze de ea, astfel
că funcŃia artistului este, ca prin operele sale, să realizeze concilierea.
Mircea Eliade redescoperă şi valorifică, în manieră modernă, implicaŃiile
străvechi ale epicului. Prozatorul caută simplitatea melosului popular, împodobit cu
pitorescul şi senzaŃionalul unor forme de viaŃă arhaice, ale căror vestigii le revelează.
Epica sa este modul de a vedea realitatea omenească proiectată pe un ecran vast al
eternului şi al absolutului.
13

Scriitorul îşi configurează un spaŃiu imaginar al său, spaŃiu geografic, folcloric
şi social-moral al Bucureştiului şi câmpiei Dunării. Eroii săi sunt determinaŃi de
„spaŃiul - matrice”, în care vieŃuiesc, care-i posedă deplin şi pe care ei îl iubesc cu
patimă sau îl urăsc cu înverşunare, fără a se putea sustrage destinului pe care el li-l
hărăzeşte. În acest spaŃiu „apa pământul şi soarele se unesc pentru o aventură
supremă, iar gândul fiecăruia era de a amuŃi naivi în taina nocturnă a pădurii”.
Personajele lui Mircea Eliade sunt moderne prin spiritul lor de aventură şi prin
voinŃa lor generatoare de dramatic şi tragic. „Naturalitatea” este condiŃia firească a
acestor personaje, marcate de o mare tensiune existenŃială, trăind, cu toŃi porii,
„nebunia furtunoasă” a vieŃii lor. Ele manifestă o inapetenŃă pentru conformism, fiind
fiinŃe exaltate şi de o vitalitate aspră, trăind într-o perfectă comuniune cu natura. O
natură pe care oamenii o simt prin toŃi porii fiinŃei şi care participă la fiecare act al
vieŃii lor, imprimându-le o imensă forŃă de a trăi şi o mare sete cu care iubesc viaŃa.
Istoria nu trece pe lângă aceşti eroi fără să lase urme, ea este ca o cavalcadă, în
tumultul căreia mulŃi nu-şi vor mai afla locul, viaŃa lor fiind construită pe alte
dimensiuni şi din alte perspective. Ei vor rămâne cantonaŃi într-un fel de
„protoistorie”, ducând o existenŃă paralelă cu ritmul evenimentelor. Aceste personaje
au, totuşi, nostalgia unui loc al lor, trăiesc undeva, dar năzuiesc să existe în altă parte,
visează la statornicie, dar, fatalmente, îşi distrug speranŃa de a se regăsi.
Întâlnim ipostaze ale „halucinaŃilor” care, alunecând prin apele tulburi ale
unei lumi în descompunere, par a se regăsi într-nsa şi a-i descoperi sensuri
tulburătoare. Datorită modului arhaic de a percepe lumea, imaginea selenară eliadească
este unică în literatura noastră. Ea influenŃează naşterea, devenirea, moartea, apele,
femeia, fecunditatea, destinul, temporalitatea, jucând rolul de prevestitoare a unor
drame şi promiŃând o veşnică revenire.
Natura înfloreşte în metafore surprinzătoare, de o mare profunzime, ea e o
„fiinŃă eternă”, care hrăneşte nu numai viaŃa materială, ci şi cea spirituală, nu numai
raŃiunea, ci şi fantezia. Apa, vântul, norii, cerul, plantele şi îndeosebi omul sunt părŃi
ale marelui întreg cosmic. Personajele trăiesc sub influenŃa elementelor naturii
dezlănŃuite, psihologia lor fiind, adeseori, modificată de natură.
14

SpaŃiul creat de prozator este o geografie cu vârstă mitologică, iar timpului i s-
a conferit o aură de legendă. Firea eroilor săi, însetaŃi, deopotrivă, de puritate şi de
metafizică şi supuşi unor legi străvechi, transmise prin tradiŃie, este în deplin acord cu
elementele polarizate ale decorului natural: apa, câmpia, anotimpurile, peisajul ars de
lumina toridă a soarelui şi cel nocturn, scăldat de razele „fantomizate” ale lunii.
ViaŃa şi moartea sunt privite dintr-o perspectivă fatalistă ingenuă, extincŃia
interesând numai în măsura în care afectează comunitatea sau este o ameninŃare
pentru aceasta.
În proza lui Mircea Eliade, limbajul are individualitate, el reprezintă o
modalitate de raportare la lume, de dezvăluire, într-o formă inedită, a înfăŃişărilor ei
neştiute. Limbajul metaforizat nu are decât foarte rar valoare pur decorativă, funcŃia sa
esenŃială fiind aceea de a alcătui un univers imagistic specific. Resursele plastice ale
prozatorului sunt nelimitate, arătând spontaneitate şi adecvarea discursului la o stare
creatoare autentică. Menirea sa este aceea de a situa elementele ficŃiunii într-un
univers artistic convingător şi original.
Este foarte limpede faptul că fiecare erou trăieşte în propria sa insulă a zilei de
ieri, în veşnicul astăzi de până în clipa morŃii, pentru că pentru cel care moare, ziua de
mâine nu va mai fi.
Literatura lui Mircea Eliade configurează un univers artistic propriu, iniŃial
trăit şi apoi scris, fără a deteriora alte „universuri”, interioare şi exterioare, etice şi
estetice, ci a le integra într-o viziune asupra existenŃei umane. Eliade recuperează o
lume aflată în disoluŃie sau condamnată de istorie, apelând la sacru şi inventând un
baroc cu aceeaşi voluptate cu care o făceau iluştrii săi înaintaşi. Doar că el, prozatorul
modern, întoarce totul pe dos, cu o sete imensă de adevăr, cu un simŃ al limbii plin de
rafinament şi cu o viziune unică asupra vieŃii şi a destinelor sale.
Alex Ştefănescu îl definea: „Scriitorul nu este, pentru cititor, o gazdă atentă. El
lasă foarte multe lucruri neexplicabile, trece nerăbdător de la un subiect la altul,
deschide noi şi noi paranteze, care transformă adeseori naraŃiunea într-un labirint. În
plus, aduce în prim –plan zăpăcitor de multe personaje, mai multe decât pot intra în
raza atenŃiei distributive a unui om obişnuit, discutând despre marile probleme ale
omenirii. Despre dragoste şi moarte, despre probabilitatea existenŃei unui „dincolo”,
15

despre piatra filozofală, despre posibilitatea de a opri timpul sau a ieşi din timp, despre
relaŃia dintre memorie/amnezie şi identitate. El le discută şi rediscută prin intermediul
unor personaje în fiecare naraŃiune a sa. În proza sa fantastică se filosofează mai mult
decât în proza eseistică a altora” 1 .
Faptul că Mircea Eliade este „un artist al cuvântului” este neîndoielnic. Artistul
iubeşte, cu patimă, frumuseŃea vieŃii, cu bucuriile, tristeŃile, triumful şi slăbiciunile ei,
întinzând un braŃ ocrotitor personajelor sale şi învăluindu-le cu o compasiune sobră şi
nobilă. Cât despre menirea sa, el o defineşte astfel: „Scriind, vezi mai clar lumea din
jurul tău şi îi uiŃi mai anevoie culorile. Şi, apoi câtă bucurie să poŃi izola acele
din care e alcătuită în bună parte viaŃa oricărui om, ca să le
poŃi istovi toate înŃelesurile, stăpânindu-le, memorizându-le, îngheŃând fragmente de
timp concret. 2 ”
Fiind scrisă dintr-un impuls afectiv, proza lui Eliade este cadrul în care
pitorescul, dezlănŃuirile pasionale şi senzaŃionalul dus până la neverosimil sunt forme
de expresie a sensibilităŃii. Deosebit de „abundente” sunt actele de violenŃă,
halucinaŃiile, morŃile, iubirile interzise, toate fiind elemente componente ale unui stil.
Nu atât spaŃiul este determinat, cât realitatea sufletească a personajelor plasate într-o
geografie ca o prelungire firească a fiinŃei lor. Firea oamenilor, întâmplările prin care
trec şi decorul formează un tot, iar limba nu e un simplu instrument, fiind de sine
stătătoare.
Evenimentele povestite, reale şi fictive, sunt un „concentrat” de existenŃă
autentică, pus în vibraŃie emoŃională de experienŃă individuală a scriitorului, iar
dezvoltarea sa literară cere o pătrundere performantă a realităŃii, în toate aspectele ei.
Este preocupat de fixarea unor coordonate spaŃio-temporale care să dea credibilitate
subiectului relatat şi să pregătească terenul în vederea producerii evenimentului
supranatural.
N-am încercat să demonstrez că Mircea Eliade este un prozator mare, ci doar
că e unul major. Scrierile lui Eliade posedă o arhitectură ingenioasă, un lexic unic,
toate demonstrând excepŃionalul talent narativ al prozatorului. El este un povestitor
1 Ştefănescu , Alex, Istoria literaturii române contemporane, Editura maşina de scris, Bucureşti, 2005, p.116
2 Eliade, Mircea, op. cit., p.225
16

prin excelenŃă, fiecare element al prozei fiind menit a istorisi ceva, captivant, animând
structura epicii şi determinând-o să cuvânteze.
În spiritul lui Eliade, „este o nelinişte, o voinŃă puternică de afirmare, un
angajament spiritual total, el voieşte să refacă un mare handicap istoric, să deschidă
cercurile spiritului românesc şi să redimensioneze o cultură ce-a zăcut prea mult în
inerŃiile ei.” 1
1 Simion, Eugen, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei, Bucureşti, Editura Universul enciclopedic, 2005. p.178
17

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
A. EDIłII CONSULTATE
1. ELIADE, MIRCEA , Dayan, Bucureşti, Editura Tana, 2005
2. ELIADE, MIRCEA, Domnişoara Christina, Bucureşti, Editura Cartex 2000, 2006.
3. ELIADE, MIRCEA, Douăsprezece mii de capete de vite, Bucureşti, Editura
Tana, 2005.
4. ELIADE, MIRCEA, Fragmentarium, Bucureşti, Editura Humanitas,
2004,
5. ELIADE, MIRCEA- Jurnal, vol.I, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.
6. ELIADE, MIRCEA, Ivan, Bucureşti, Editura Tana, 2005.
7. ELIADE, MIRCEA, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003
8. ELIADE, MIRCEA, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude –Henri
Rocquet, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
9. ELIADE, MIRCEA, În curte la Dionis, Bucureşti, Editura Tana, 2005
10. ELIADE, MIRCEA, La Ńigănci, Bucureşti, Editura Tana, 2005.
11.ELIADE, MIRCEA, La umbra unui crin, Bucureşti, Editura FundaŃiei Culturale
Române, 1992
12. ELIADE, MIRCEA, Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, Editura Universul
enciclopedic, 2008
13. ELIADE, MIRCEA, Maitreyi, Bucureşti, Editura Tana, 2005
18

14. ELIADE, MIRCEA. NopŃi la Serampore, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
15. ELIADE , MIRCEA, Ocultism, vrăjitorie şi metode oculte, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006
16.ELIADE, MIRCEA, O fotografie veche de 14 ani, Bucureşti, Editura
Tana, 2005
17. ELIADE, MIRCEA, Pelerina, Bucureşti, Editura FundaŃiei Culturale
Române, 1992
18. ELIADE, MIRCEA, Pe strada Mântuleasa, Curtea de Argeş, Editura
Tana, 2009
19. ELIADE, MIRCEA, Sacru şi Profan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004
20. ELIADE, MIRCEA, Secretul doctorului Honigberger, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2006
21. ELIADE, MIRCEA, Solilocvii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003
22. ELIADE, MIRCEA, ŞanŃurile, Bucureşti, Editura Tana, 2005.
23. ELIADE , MIRCEA, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2007
24. ELIADE, MIRCEA, TinereŃe fără tinereŃe, Bucureşti, Editura Tana, 2005
25. ELIADE, MIRCEA, Un om mare, Bucureşti, Editura Tana, 2005.
19

B. REFERINłE CRITICE
1. Studii cu caracter general, sinteze, monografii, dicŃionare, enciclopedii
1.ALEXANDRESCU, SORIN, Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura
Univers 1999.
2.AUGUSTINUS, AURELIUS - Confesiuni. Materia, spaŃiul, timpul în istoria
filozofiei, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1982
3.. BACHELARD, GASTON , Apa şi visele, Bucureşti, Editura Univers, 1995
4. BACHELARD, GASTON, Aerul şi visele, Bucureşti, Editura Univers, 1997
5. BACHELARD, GASTON, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Editura
Univers, 1999
6.BACHELARD, GASTON, Poetica spaŃiului, Piteşti, Editura Paralela45, 2005.
7.BACHELARD, GASTON, Poetica reveriei, Piteşti, Editura Paralela 45,2005.
8. BACHELARD, GASTON, Psihanaliza focului, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
9.BACHELARD, GASTON, Flacăra unei lumânări, Bucureşti, Editura Anastasia,
1994.
10. BOIA, LUCIAN, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Editura Humanitas,
2006
11.BRAGA , CORIN, De la arhetip la anarhetip, Iaşi, Editura Polirom, 2006,
12. BRAGA , CORIN, Concepte şi metode de cercetare a imaginarului, Iaşi,
Editura Polirom, 2007
13.BURGOS, JEAN, Imaginar şi creaŃie, Bucureşti, Editura Univers, 2003
14. CAILLOIS, ROGER, Abordări ale imaginarului, Bucureşti, Editura
Nemira, 2001
20

15. CĂLINESCU, GEORGE, Istoria literaturii române de la origini şi
până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva,
1988
16.CĂLINESCU, MATEI, Despre Ioan Petru Culian şi Mircea Eliade. Aminitiri,
lecturi, reflecŃii, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
17. CĂLINESCU, GEORGE, Studii de literatură unversală. Cervantes, Editura
Albatros, Bucureşti, 1972
18.CHEVALIER, JEAN; GHEERBRANT, ALAIN, DicŃionar de simboluri,
Bucureşti, Editura Artemis, 1993
19. COSMA, ANTON, Romanul românesc şi problematica omului contemporan,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977
20. CULIANU, IOAN PETRU, Mircea Eliade, Iaşi, Editura Polirom ,2004
21. DURAND, GILBERT, Structuri antropologice ale imaginarului,
Bucureşti, Editura Univers, 1977
22.DURAND, GILBERT, Aventurile imaginii. ImaginaŃie simbolică.
Imaginarul, Bucureşti, Nemira,1999.
23. DURAND, GILBERT, Figuri mitice şi chipuri ale operei, Bucureşti,
Editura Nemira,1988
24. GIRARD, RENE, ViolenŃă şi sacru, Bucureşti, Editura Nemira, 1995
25. GLODEANU, GHEORGHE, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea
Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2006.
26. GLODEANU, GHEORGHE, Fantasticul în opera lui Mircea Eliade, Baia
Mare, Editura Gutinul, 1993
27. HANDOCA, MIRCEA, Mircea ELiade, bibliografie, Bucureşti, Editura Jurnal
Literar, 1998
28. HEGEL, Prelegeri de estetică, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
29. JUNG, C.G., Arhetipuri şi inconştientul colectiv, Bucureşti , Editura Universitas,
21

1976
30. JUNG, C.G., În lumea arhetipurilor, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1994
31. KERNBACH, VICTOR, DicŃionar de mitologie generală, Editura ŞtiinŃifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975
32. LWRENCE, DAVID - HERBERT Le serpent a Plumes, Editeur Robert
Laffont, Paris, 1984
33. MANOLESCU, NICOLAE, Arca lui Noe, Bucureşti, Editura Gramar, 2007
34.MANOLESCU, NICOLAE, Istoria literaturii române, Cinci secole de literatură
Piteşti, Editura Paralela45, 2008
35. MICU, DUMITRU, Scurtă istorie a literaturii române, Bucureşti, Editura
Iriana, 1996
36.MUREŞAN, VIANU, Fundamentele filozofice ale magiei, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2000
37.MUNTEANU ROMUL, Metamorfozele critici europene moderne,
Bucureşti, EditurUnivers, 1975
38. OTTO, RUDOLF, Sacrul, traducerea Silvia Irimiea şi Ioan Milea,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2006
39. PAMFILE, TUDOR, Mitologia poporului român, Bucureşti, Editura
Vestala, 2008
40.PIRU, ALEXANDRU, Istoria literaturii române de la început până azi,
Bucureşti, Editura Univers, 1981
41. ROWENA ŞI RUPERT SHEPHERD, 1000 de simboluri. SemnificaŃia formelor
de artă şi mitologice, Oradea, Editura Aquila 93,2007.
42. ROCHETERIE, JACQUES, Simbiologia viselor, Bucureşti, Editura
Artemis, 2006
43. RUŞTI, DOINA, DicŃionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura
22

Tritonic, Bucureşti, 2005
44. SIMION, EUGEN, Mircea Eliade . Nodurile şi semnele prozei, Bucureşti,
Editura Universul enciclopedic, 2005.
45. SIMION, EUGEN, Scriitori români comentaŃi, Bucureşti, Editura Recif,
1976,vol.I.
46.SIMION, EUGEN, Sfidarea retoricii. Jurnal german, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1985.
47.SIMION, EUGEN, Scriitori români de azi, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
vol.II, 1996
48. ŞTERFĂNESCU, ALEX, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti,
Editura Maşina de scris, 2005
49. TODOROV, TZVETAN, Introducere în literatura fantastică, traducere de Virgi
Tănase, prefaŃa de Al.Sincu, Bucureşti, Editura
Univers, 1973
50.TOMUŞ, MIRCEA, Romanul romanului românesc, Bucureşti, Editura Gramar,
2000
51. łEPOSU, RADU, ViaŃa şi opiniile personajelor, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1983
52. UNGUREANU, CORNEL, Proză şi reflexivitate, Editura Eminescu, Bucureşti,
1977
53. VLAD, ION, Descoperirea operei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970
54. VULCĂNESCU, ROMULUS, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei,
1987
55. ZACIU, MIRCEA; SASU AUREL, DicŃionar esenŃial al scriitorilor români,
Bucureşti, Editura Albatros, 2000
56. ZIMMER, HEINRICH, Mituri şi simboluri în arta şi civilizaŃia indiană,
traducerea Sorin Mărculescu, Bucureşti,
23

Editura Humanitas, 2007
57.WUNENBURGER, JEAN –JACQUES, Filozofia imaginilor, Iaşi, Editura
24
Polirom, 2004.

2. Studii cuprinse în volume
1. BALOTĂ, NICOLAE, Labirint, Bucureşti, Editura Eminescu,1971
2.BĂLĂIłĂ, GEORGE, LecŃia de istorie, Nuvele, Editura Minerva, Bucureşti,
3.BĂNULESCU, ŞTEFAN, Cartea de la Metropolis, Editura Albatros, 1981
4. BOCCACCIO, GIOVANNI, Decameronul, Piteşti, Editura Paralela 45,2006
5. EMINESCU, MIHAI, Proză, Timişoara, Editura Facla, 1991
6. EMINESCU, MIHAI, Sărmanul Dionis, Editura Minerva, Bucureşti, 1970
7. FREUD, SIGMUND, Opere esenŃiale, Interpretarea viselor, vol. II, Editura
Trei, Bucureşti, 2010
8. GALACTION, GALA, Moara lui Călifar, Bucureşti, Editura Minerva, 1979
9. ISPIRESCU, PETRE, Basme populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti,
1980
10.LWRENCE, DAVID- HERBERT, Le serpent a Plumes, Editeur Robert Laffont,
Paris, 1984
11. MAUPASSANT, GUY, Opere complete, Paris, Editura Jose Corti, 1967
12. NEAGU, FĂNUŞ, Ningea în Bărăgan, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969
13. NEAGU, FĂNUŞ, Fântâna, Nuvele, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974
14. NEGOIłESCU, ION, Scriitori contemporani, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1994
15.NEAGU, FĂNUŞ, Scaunul singurătăŃii, Bucureşti Editura Cartea
Românească, 1987
16. PETRESCU, CEZAR, Aranka, ştima lacurilor, Editura Minerva, Bucureşti,
2007
17. POPESCU, D.R., Dor, Editura Minerva, Bucureşti, 1981
18. SADOVEANU, MIHAIL, Nuvele, Editura Minerva, Bucureşti, 1980
19. VOICULESCU, VASILE, Proză, Bucureşti, Editura Nemira, 2006
25

3. Articole şi studii în periodice
1. ELIADE, MIRCEA , Revista Rampa, anul XIX, nr.5660, 22 nov. 1936,
2.BĂNULESCU, ŞTEFAN, Pe dimensiunea timpului interior. Revista Secol XX,
nr.9, Bucureşti, 1967
26