procesul de modernizare în secolele xvii - Facultatea de Istorie şi ...

Apariţia şi evoluţia statului naţional român
Dezrădăcinarea
ca fenomen,
relaţia cu
literatura
de civilizaţia occidentală erau generate de observaţia că rezultatul românesc
s-a înălţat pe spinarea şi datorită ţărănimii care a suportat „costurile”
efortului de modernizare a societăţii româneşti. Evoluţia firească, organică,
naturală a fost deturnată de o mână de entuziaşti „vinovaţi” de faptul
că românii au fost obligaţi să adopte un model, regăsit atât în plan politic,
economic, social cât şi cultural, creat în Occident dar nepotrivit la noi.
Evident, cei puşi în cauză nu erau decât reprezentanţii liberalismului românesc,
generaţia paşoptistă şi urmaşii ei. Chiar dacă a criticat influenţa
străină civilizatoare, poporanismul a introdus o nuanţă importantă faţă de
semănătorism atunci când a justificat necesitatea acesteia.
Opoziţia dintre civilizaţia rurală şi cea urbană, prima autentică şi
milenară, a doua falsă şi lipsită de tradiţie, este prezentă la poporanişti,
dar din perspectiva dorinţei de ridicare a ruralului la exigenţele impuse de
o civilizaţie modernă. Poporanismul nu s-a configurat pe tiparul unui tradiţionalism
extremist, radical. Nu a considerat că societatea românească
nu trebuie să evolueze dar accepta o evoluţie după un model imaginat
care nu avea şanse să reuşească. Viziunea economică era una de orientare
filo-agrară, iar industria era acceptată numai în măsura în care putea
folosi acele materii prime furnizate de agricultură. Oricât ar părea de paradoxal,
urbanizarea era acceptată doar în măsura în care nu afecta dezvoltarea
firească a satului sau altfel spus, oraşul este înţeles ca un fel de
anexă a satului. Gânditorii poporanişti care considerau că societăţii româneşti
îi erau fireşti formele unei civilizaţii rurale modernizate nu puteau să
vadă idealul uman decât în perfecţiunea săteanului. Poate cel mai ilustrativ
exemplu în acest sens este dat de eseul „Omul perfect” pe care C.
Stere l-a publicat în revista „Evenimentul Literar” în iunie 1894, scris de
altfel cu mult talent. Accentul cade şi în acest caz pe lumea rurală şi pe
ţăran ca exponenţi ai valorilor româneşti autentice. Nici unul din curente
nu-şi pune problema de ce totuşi, cu limitele, neîmplinirile şi chiar eşecurile
sale, satul românesc se schimbase faţă de o perioadă depăşită cu
doar câteva decenii, ca să nu mai vorbim de societate în întregul ei.
Dezrădăcinarea, o temă predilectă a curentelor tradiţionaliste
Dacă satul românesc a reprezentat centrul teoriilor tradiţionaliste,
dezrădăcinarea şi neadaptarea intelectualilor plecaţi spre oraş sunt consecinţe
fireşti în cadrul discursului despre care vorbim. Epoca a cunoscut
migrarea spre oraş a unei părţi din populaţia rurală iar o parte a intelectualităţii,
care s-a afirmat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea îşi avea rădăcinile
în lumea satului. Acestor suflete de intelectuali, viaţa orăşenească
pe care pretindeau că nu o înţeleg, le trezea spaime, nutrindu-le convingerea
că dezvoltarea acesteia ar trebui oprită. Descinşi din mediul
unei existenţe simple, cu raporturi directe, specifice unei colectivităţi restrânse,
cu îndeletniciri asemănătoare, oamenii aceştia au pătruns deodată
în altă civilizaţie, cu alte sisteme de valori şi rânduieli.
Bineînţeles, se pune o întrebare la care semănătoriştii şi poporaniştii
au preferat să nu răspundă. De ce pleacă totuşi viitori intelectuali
de la sat spre un loc socotit al pierzaniei care le conferă în ultimă instanţă
prestigiu şi un statut social înalt? Opţiunea le aparţine şi nu există factori
constrângători. În al doilea rând, oraşele româneşti nu s-au distanţat încă
definitiv şi irevocabil de lumea rurală şi vor rămâne, cu toate eforturile făcute,
până la primul război mondial la oarecare distanţă de modelul urban
european.
166 Proiectul pentru Învăţământul Rural