Vox Libri nr. 13 - 2009 - Biblioteca digitalā - scriitori hunedoreni

Nu trebuie însã sã uitãm cã popoarele
primitive (de rând, de jos), pe lângã partea
bunã, aveau ºi însuºiri rele de neînvins, ca
credinþe deºarte ºi o patimã oarbã, localã,
care se împotrivesc înaintãrii. Iar Romanii
aduºi de Traian ºi Aurelian aduseserã cu ei
germenul scãpãtãrii din þara lor ºi ei au
putut lãsa moºtenire poporului nou ce s-a
format din ei, poporului român, aplecãri
ducãtoare la scãpãtare ca: lãcomia, duhul
de intrigi (zâzanii, certe), pofte de lux ºi de
risipã în blestemãþii, mai cu seamã însã
acea nenorocitã iubire de sine ºi de al sãu
care nu se mai uitã ºi la viitor, ci pentru
foloase personale ºi de o zi, nesocotesc
binele de obºte. (Cãci trãind coloniºtii
romani ca domni pe spatele popoarelor
gãsite aici, uºor s-au putut face oameni cu
atari însuºiri, care apoi au trecut din taþi în
fii.)
Ce pricepem deci prin reîntinerirea sau
renaºterea naþiunii române? Ca sã putem
vorbi de renaºterea sau întinerirea ei
trebuie sã îngãduim cã ea a scãpãtat odatã
sau e cel puþin la un început de scãpãtare,
din care aºteaptã ridicarea, reîntinerirea.
În adevãr, nu putem tãgãdui cã
poporaþiunea românã aratã semne de
scãpãtare. Vedem mai ales scãpãtarea
straturilor de sus ale poporului, având
aceleaºi pricini ca ºi la strãbunii noºtri
romani: lipsã de patriotism, egoism, apoi
un scepticism (nepãsare rece) faþã de toate
lucrurile sfinte, umanitare ºi naþionale!
Suferim de pãcatele popoarelor care s-au
ridicat prea repede ºi nu cunosc de-ajuns
lupta asprã pentru trai.
Vox Libri, Nr. 13 - 2009
Dialogul ideilor
Precum popoarele primitive (de rând,
de jos) venind în atingere cu civilizaþiunea
(cultura), primesc mai repede de la ea
pãrþile stricãcioase: pofte netrebnice,
patimi, nervozitate, boli – aºa ºi tinerii
noºtri trecuþi prin ºcoalele streine mari se
întorc acasã de cele mai multe ori stricaþi,
cinici, înzestraþi cu oarecare pregãtire de a
cuprinde o slujbã în þarã, în care însã în loc
de a lucra la ridicarea neamului, cearcã
sã-ºi facã numai mendrele personale, spre
paguba binelui public. Puþine abateri bune
de la regula aceasta.
Dar nãdejdea mea e cã naþiunea
românã este încã tânãrã. E adevãrat cã a
trãit veacuri, dar într-o stare de amorþire,
ºi numai de câteva zeci de ani ea se aratã ºi
se ridicã ca o naþiune civilizatã în mijlocul
naþiunilor mari europene, dând piept cu
înrâuririle strãine ºi cercând sã se arate
ceva în faþa acelora. Nu mã îndoiesc deci
cã suntem o naþiune tânãrã ºi ºtim cã
organismele tinere pot fi reîntinerite,
reîmprospãtate, pornite pe calea
îndreptãrii, chiar când aratã începuturi de
scãpãtare.
Pentru a încerca însã reîntinerirea
naþiunii, trebuie mai întâi sã o rupem cu
scãpãtarea moralã (sufleteascã) care
hotãrãºte ºi pe cea fizicã (trupeascã),
trebuie ca straturile de sus, inteligente, sã
se rupã pe o clipã de egoismul nesocotitor
al viitorului neamului, sã ne oprim prin o
sforþare moralã de pe povârniº, sã
cercetãm pricina scãpãtãrii sus ºi jos, ºi
mijloacele de îndreptare!
4