Download in format PDF - Universitatea Naţională de Muzică

GIUSEPPE VERDI – Portret componistic
1
,, S-ar putea să-mi lipsească forțele pentru
ajunge unde vreau, dar știu ceea ce vreau.”
Giuseppe Verdi
Cunoașterea creației și personalității lui Giuseppe Verdi se află astăzi într-un punct culminant
al valorificării muzicologice și artistice. Articole de dicționar, monografii, tratate de istorie a muzicii,
studii de specialitate publicate de prestigioase edituri sau de conservatoare recunoscute, alături de
permanenta reînnoire a interpretării verdiene pe scene de toate categoriile din lumea întreagă, fac din
percepţia asupra compozitorului un fenomen la îndemână, dar, în acelaşi timp, foarte complicat.
Giuseppe Verdi a fost unul dintre cei mai influenți compozitori ai secolului XIX. Talentul său
de a combina genial cele mai accesibile melodii cu texte inspirate din sfera literaturii sau istoriei, l-au
propulsat ca un reprezentant important al teatrului liric romantic, în care inovația nu a însemnat
ignorarea, ci împlinirea tradiției vocale. Sunt două sute de ani în care popularele lui opere și-au găsit
locul în teatrele de seamă din lumea întreagă, înscriindu-se ca pagini sonore de referință până în
contemporaneitate.
Oglinda unei Naţiuni
Reconstituirea personalității compozitorului în cadrul unor exegeze, s-a realizat cu o oarecare
dificultate, pentru că Giuseppe Verdi, având un temperament orgolios, nu și-a recunoscut toți
profesorii care au contribuit la formarea lui în calitate de compozitor. De exemplu, a afirmat că nu a
studiat niciodată orchestrația sau că nu a fost îndrumat în modalitatea de construcţie a unui spectacol
de operă. În schimb, amintea deseori de lucrările orchestrale dedicate profesorului de compoziție de la
Milano, deși, în creația lui Verdi nu există nici o singură compoziție simfonică. Nu e de mirare că
părțile orchestrale din operele sale de tinerețe nu sunt atât de dezvoltate, nici sub aspect tehnic, nici
dramaturgic precum cele ale contemporanului său Wagner. Această opțiune intenționată asupra unui
singur gen muzical, ne aduce aminte de un alt geniu muzician care se exprima exclusiv cu ajutorul
pianului, și anume Frédéric Chopin. În cazul lui Verdi, opera a fost fără îndoială o alegere în
cunoștință de cauză. El a dobândit rapid o faimă mondială, dar ar fi putut să-și demonstreze întreaga
măsură a talentului și în muzica simfonică – alături de Hector Berlioz sau de Franz Liszt. Cu toate
acestea, el a rămas credincios tradiției lui Gioacchino Rossini, Gaetano Donizetti și Vincenzo
Bellini, pe care i-a depășit, creându-și propriul stil și devenind primul compozitor național al Italiei.

Verdi a construit o operă de mari semnificații pentru contemporanii săi italieni, prezentându-le
năzuințele și idealurile într-un mod care îi era propriu: „Verdi n-avea decât trei pasiuni. Ele atinseră
însă o forță imensă: dragostea pentru artă, sentimentul național și prietenia.” 1 Astfel, compozitorul va
reuși să uimească mereu publicul cu noi și noi creații ce împletesc cu succes crezul său creator și
sentimentul patriotic aflat sub influența evenimentelor politice și sociale ale vremii.
Parcursul operei verdiene
Încercând să sintetizăm câteva aspecte biografice, reținem că, deși abordarea domeniului
componistic s-a realizat treptat, relațiile cu mediul social, cultural și politic al timpului, dar mai ales
din sfera familială, s-au conturat parcă sub semnul împlinirilor parțiale, care nu rareori vor provoca
adevărate drame. Iar aceste elemente - romantism, tragedie, fatalitate - din planul extramuzical, au
constituit, poate, sursa de inspirație și au creat ambianța necesară în compunerea spectacolelor, încă
din anii ce au marcat debutul componistic.
La Teatro alla Scala din Milano, în 1839, Verdi obținea un oarecare succes cu opera Oberto,
conte di San Bonifacio, umbrit însă în 1840 de moartea soției sale Margherita și a celor doi copii. În
pofida întâmplărilor dramatice din viaţa personală, Verdi își continuă activitatea cu opera Un giorno
di regno, care va fi, din păcate, un eșec. Însă, doi ani mai târziu, în 1842, obține un succes triumfal cu
Nabucco, datorat și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l
însoțească până la sfârșitul vieții. Nabucco este prima operă care îl reflectă pe compozitor atât prin
limbaj, cât şi prin scriitură. Există unele convenţionalisme şi unele imperfecţiuni, însă opera abundă
în melodii de o mare forţă emoţională, este unitară dramaturgic şi stilistic, cuprinzând numeroase
momente corale ce simbolizează glasurile reunite ale poporului italian. Prin acest spectacol, Verdi
inovează planul tematicii, introducând opera de idei politice, privită în contextul vremii sale, nu ca o
reformă în adevăratul sens al cuvântului, ci ca o reinventare originală a materialelor deja existente.
Tradiţia se îmbină cu noile tendinţe de realizare a expresiei, cu o nouă concepţie dramaturgică şi cu o
nouă viziune asupra structurii operei.
Solicitat din ce în ce mai mult de diferite teatre lirice din Italia, Verdi are o perioadă deosebit
de prolifică compunând, într-un ritm susținut, 13 opere, între altele I Lombardi, Ernani, I due
Foscari, Macbeth și Luisa Miller (1843 - 1850).
În opera I Lombardi se remarcă evoluţia măiestriei artistice a compozitorului, prin utilizarea
1 Leon Escudier: Mes souvenirs (Paris, Librairie – Editeur, 1863), p. 69, apud. Vasile Iliuț - De la Wager la contemporani,
Vol 2 - Culturi muzicale naţionale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Muzicală, 1992, p. 154.
2

mai eficientă a timbrurilor orchestrale, printr-un raport mai echilibrat între ariile solistice şi coruri,
prin detalierea trăirilor şi trăsăturilor caracterologice ale personajelor. Alături de Nabucco, opera I
Lombardi are cel mai pronunţat caracter patriotic, în acelaşi timp fiind matricea care l-a format pe
compozitorul italian ca dramaturg şi muzician capabil să pătrundă în psihologia personajelor, să o
transmită mai departe publicului. Ernani este opera în care Verdi se distanţează de convenţionalele
descrieri amănunţite şi reuşeşte să creeze o adevărată dramă muzicală. Este urmărită cu precădere
unitatea de ansamblu a lucrării şi raportul dintre muzică şi acţiunea dramei. Spre exemplu, în
introducerea orchestrală se prefigurează două idei muzicale cu rol de leitmotiv, care rezumă, de fapt,
acţiunea operei. Încă din perioada amintită, se manifestă o altă tendinţă remarcabilă a compozitorului
- desfiinţarea treptată a numerelor închise, pentru o mai mare fluidizare a discursului muzical și o
accentuare a teatralității.
Trăind pentru câţiva ani la Paris, forța lui creatoare este tot mai fecundă, în așa măsură că, din
1851 până în 1853, compune consecutiv trei capodopere, cunoscute sub numele de „Trilogia
populară”: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata. Recunoscut și adulat în egală măsură de critici și de
public, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea Sant'Agata din Busseto,
unde va locui pentru o lungă perioadă. În 1857 se montează opera Simon Boccanegra, care va fi
urmată în 1859, de punerea în scenă a spectacolului Un ballo in maschera. Această nouă lucrare se
apropie de grand-opera atât prin specificul situaţiilor scenice bogate şi pline de efect, cât şi prin
modul de tratare muzicală a libretului.
În contextul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, o perioadă marcată de ideile
revoluționare ale mișcării Risorgimento 2 , Verdi se va implica din punct de vedere politic, numele lui
devenind simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea
dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. , Vittorio Emanuele Re D'Italia, însemnând Victor Emanuel, regele
Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian, însă acest fapt nu-l întrerupe din activitatea
muzicală, compunând operele La forza del destino și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea
scriitorului Alessandro Manzoni.
Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869, Verdi va compune
Aida, operă interpretată pentru prima dată în 1871 la Teatrul din Cairo. Sintetizând toate strădaniile
lui de până acum, compozitorul realizează o partitură de o complexitate nemaiîntâlnită, înnoind
totodată melosul vocal cu intonaţii orientale (mă refer la rugăciunea pe care marea preoteasă -însoţită
2 Mișcare socială ce propagă unitatea Italiei, libertatea și egalitatea.
3

de cor- o închină zeului Ra atunci când Radames urmează să lupte împotriva etiopienilor în fruntea
oastei egiptene). Pentru realizarea cursivităţii discursului dramaturgic şi muzical, Verdi evită utilizarea
recitativului şi a „numerelor închise” 3 , excepţie făcând doar câteva momente muzicale precum
romanţa lui Radames din primul act sau aria cântată de Aida pe malul Nilului, în actul III. În această
nouă operă se remarcă progresele făcute în domeniul armoniei şi al contrapunctului, precum şi
participarea orchestrei la încărcătura dramatică a scenelor. Îmbinând scenele grandioase obținute prin
reunirea tuturor personajelor operei, a corului, baletului şi a fanfarei cu momente de maximă
sensibilitate şi interiorizare a trăirilor, noua creaţie a lui Verdi va deveni opera naţională a egiptenilor.
Punctând în continuare seria capodoperelor de maturitate, reținem anul 1887, cu premiera
operei Otello, urmată în 1893 de opera buffa - Falstaff, pentru care Verdi, la vârsta de 80 de ani, se
inspiră, din nou, din dramaturgia lui Shakespeare.
Limbaj și expresivitate
Personalitatea lui Verdi se modelează în funcție de acțiunile dintr-un anumit moment istoric-
social, al circulației ideilor estetice și filosofice; de aceea trebuie analizată și comentată concepția sa
despre spectacol. Giuseppe Verdi nu şi-a propus să reformeze opera, şi nici să dea uitării genuri
muzicale născute şi dezvoltate pe parcursul a sute de ani. În schimb, toată viaţa lui a căutat să confere
spectacolului muzical forma cea mai echilibrată şi mai expresivă. Creațiile situate în centrul activității
sale componistice, culminând cu Rigoletto, La Traviata și Il Trovatore sunt cele mai apropiate de
idealul de accesibilitate al operei italiene.
Wagner îl avea ca model pe J. S. Bach, spiritul său profund naţional manifestându-se printr-o
tendinţă de a evita influenţele din afara ariei germanice, motiv pentru care în creaţia sa niciodată nu
vom întâlni intonații din opera franceză. În ceea ce îl priveşte pe Verdi, avându-l ca precursor pe G. P.
da Palestrina, parcursul evoluției sale stilistice a fost firesc, în strânsă legătură cu melodicitatea şi
forţa expresivă ce respiră din fiecare portativ.
Melodica verdiană este desprinsă de orchestră, iar în privința raportului cu textul, linia vocală
primează.Verdi rămâne în istoria operei ca un dramaturg care se sprijină mai ales pe melodie, atât în
definirea caracterelor și a trăirilor personajelor, cât și în încleștarea dramatică, fără a neglija celelalte
componente ale expresiei muzicale – ritmul, armonia și timbrul. Limbajul muzical al compozitorului
se clarifică odată cu asimilarea diverselor trăsături ale stilurilor predecesorilor săi, într-un concept
3 Cf. Vasile Iliuț - De la Wager la contemporani, Vol. 2, op. cit., p. 159
4

original. 4
La nivelul operei italiene, fondul de popularitate a muzicii, valorificat de operă e reprezentat
de canzonetă, dansuri napolitane, printre care, unul special, saltarello, folosit de Verdi în Balada
ducelui (Rigoletto) sau în Aria lui Ricardo din opera Un ballo in maschera. Ritmicitatea melodiei din
numerele operei influențează dinamica privind planul de ansamblu al scenelor și legătura dintre
momente. În primele opere sonoritatea este tradițională, valorificând expresiv cadențele armonice
tonale, cu unele particularități ale compozitorului. Deși nu părăsește armonia tradițională, Verdi
reușește să o adapteze la melodie. Ajungând la Falstaff, compozitorul atinge acea eliberare a rigorii
armonice. În primul act din această lucrare, aria È sogno? o realtà reprezintă un moment expresiv
dramatic cu caracter destul de mozaicat. Din punct de vedere vocal predomină arioso-ul, iar orchestra
întărește sub aspect armonic această declamaţie 5 .
În opera italiană tehnica polifonică se realizează prin îmbinarea melodiilor complementare ale
scriiturii ansamblului vocal. În acest sens, încheierea duetului Violetta - Germont din La Traviata,
este gândit pe două planuri melodice paralele (dar nu contradictorii) ce converg spre o încheiere
acordică unitară. 6 Există o scriitură polifonică, dar nu în sensul polifoniei baroce, imitative; poate fi
percepută, în deosebi, ca o plurimelodie. Tehnica devine elocventă în ansamblurile ce depășesc doi
participanți. Gândirea plurivocală a lui Verdi se dezvoltă de-a lungul carierei și atinge punctul
culminant în finalul ei. Și soluțiile de rezolvare a dualității voce-instrument sunt variate. Grigore
Constantinescu selectează următorul exemplu: „Deschiderea actului al III-lea al operei Aida […]
aduce două scurte idei muzicale necesare stabilirii atmosferei. Prima - la viorile I - desfășoară o
succesiune de arpegii, între note repetate la distanță de trei octave (sol); cea de a doua - la flaut - se
alcătuiește dintr-o melopee ale cărei dimensiuni miniaturale nu sunt determinate decât de necesitatea
limitării fragmentului la funcție de introducere.” 7
În dramaturgia verdiană, apelul la tensiunea registrului înalt al vocii este un element
componistic mânuit cu siguranță, oferindu-i substrat psihologic. Compozitorul se îndepărtează de
aspectele decorative ale bel canto-ului, noua reformă subliniind potențarea glasului spre o artă nouă a
realismului expresiei adecvate situației teatrale. Vocea de soprană de coloratură aparține în majoritatea
cazurilor unei melodii cu desene variate. Astfel de exemple întâlnim la Gilda și Rigoletto. „Cea mai
4 Cf. Grigore Constantinescu: Diversitatea stilistică a melodiei din opera romantică (București: Ed. Muzicală, 1980), p.
131
5 Idem, p. 43-44
6 Idem, p. 55
7 Idem, p. 88
5

solicitată, în categoria glasurilor de soprană, este vocea dramatică aptă să răspundă cu accente
puternice, patetice, stărilor conflictuale ale melodramei” 8 . În creația sa, Giuseppe Verdi repune în
drepturi vocile grave, atât cele feminine, de mezzo-soprană, ce primesc uneori roluri semnificative
(Maddalena din Rigoletto) cât și de bariton valorificat pe linia valențelor sale lirice și eroice. Desigur,
în continuare domină vocile înalte bărbătești, tenorul liric a cărui partitură presupune lejeritate în
pasaje tehnice complexe, și tenorul dramatic ce solicită o voce mai plină, cu un diapazon expresiv mai
amplu (Radames din opera Aida). 9
Strânsa relație dintre melodie, intensitate și agogică creează ambianța particulară a unor
momente scenice reprezentative în creația veriană. În preludiul operei Rigoletto, efectul patetic al
formulei punctate inițiale este amplificat de gama largă de nuanțe, de la ppp la ff, desfășurată în valuri
succesive și de expresivitatea tremollo-ului din fundal, creator de neliniște, prevestitor al dramei. Un
alt exemplu poate fi tabloul judecății din actul IV al operei Aida, unde frazele lui Ramfis și ale
corului - în fortissimo - sunt separat plasate față de replicile lui Amneris, pe când tăcerea lui Radames
pusă în valoare de tremolo în ppp al orchestrei, accentuează profunzimea expresivă a întregului corp
sonor.
Tipologia profilurilor melodice, din ansamblurile solistice (duete, terțete), corespunde parțial
cu indicațiile de tempo, la care se adaugă o anumită justificare de acțiune teatrală în evoluția
discursului sonor. Compozitorul urmărește o desfășurare generală mai amplă a tempo-ului, mărind
durata unei idei melodice prin extensii ale frazelor din liniile vocale principale, cărora le corespund
comentariile orchestrei. Ineditul timbral și contrapunctul sunt alte caracteristici indubitabile ale
stilului componistic verdian: de exemplu, allegro-ul ascendent al coardelor în scena Monterone din
Rigoletto - care amplifică drama - sau, în cadrul aceleiași opere, corul din culise care, prin intonarea
rapidă a grupului de șase note strâns legate, portretizează acustic foarte eficient vuietele
amenințătoare ale furtunii care se apropie.
Stilul verdian între asimilare și anticipare
Inovațiile lui Giuseppe Verdi sunt atât de distincte, încât alți compozitori nici măcar nu
îndrăznesc să le utilizeze, respectând astfel până în ziua de azi semnătura lui. 10 Verdi a fost unul dintre
primii compozitori care a perseverat cu răbdare în căutarea elementelor sincrone talentului său
8 Grigore Constantinescu – op.cit. , p. 69
9 Idem, pp. 71 - 72
10 Cf. Alice Mavrodin – ciclul radiofonic Verdi / Wagner 200. Luminița Arvunescu în dialog cu muzicologul Alice
Mavrodin, www. romania-muzical.ro
6

special. În strânsă colaborare cu libretiștii săi și conștient că expresia dramatică reprezintă punctul său
forte, el a făcut tot posibilul ca, din lucrarea inițială care a stat la baza libretului, să fie eliminate toate
detaliile inutile și toate personajele de prisos, păstrând doar rolurile pline de pasiune și scenele bogate
în aspecte dramatice.
Spre sfârșitul vieții lui Verdi se năștea curentul denumit „verism” care propunea redarea
reacțiilor umane într-un mod mai direct, vizând libertatea frazelor muzicale, prin accentuarea
melodicității, expresivității. Compozitorul a respins acest curent datorită sonorităților dure imprimate
muzicii și a lipsei de realism. În concepția sa, realitatea era stilizată poetic, iar armoniile lui
consonante. În consecință, contextul stilistic verdian poate fi descris astfel: predecesorii care au
influențat muzica lui Verdi au fost Rossini, Bellini, Meyerbeer, dar mai ales, Donizetti și
Mercadante; cu excepția operelor Otello și Falstaff, compozitorul nu s-a aflat sub influența lui
Wagner; deși îl respecta pe Charles Gounod, Verdi nu a preluat nimic de la francezul pe care
contemporanii săi îl considerau cel mai mare compozitor în viață. 11
Maestrul a întruchipat în operele sale marile pasiuni ale omului, dar și puternicele conflicte
umane configurate cu subtile nuanțe psihologice. Dovedind o continuă voință de înnoire, de
autodepășire, o capacitate de a ține pasul cu progresul gândirii dramaturgice, Verdi a reușit apropierea
operei de viața autentică. Din toate aceste puncte de vedere, capodopera verdiană ne încântă și acum,
fiind uluitor de modernă, de actuală prin tematica aleasă, prin cantabilitatea și expresivitatea melodiei
prin aparenta accesibilitate și frumusețe a subiectelor care își vor găsi mereu ecouri în viața
spectatorului de pretutindeni.
11 Cf. Roger Parker – art. Verdi, Giuseppe în Dictionaryof Music and Musicians, second edition 2001, Macmillan
Publishers Limited edited by Staney Sadie/ Executive editor John Tyrrell, Vol. 26, p. 463
7

BIBLIOGRAFIE
BRUMARU, Ada – Romantismul în muzică, Vol. 1, Ediția a II-a, revăzută, Ed. Muzicală, București,
2012
BOURGEOIS, Jacques – Giuseppe Verdi, Ed. Eminescu, București, 1982
CONSTANTINESCU, Grigore – Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică, Ed. Muzicală,
București, 1980
DAHLHAUS, Carl -Nineteenth-Century Music, Editura University of California Press, 1989
ILIUŢ, Vasile – De la Wagner la conteporani, Vol. 2: Culturi muzicale naţionale în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, Editura Muzicală, 1992
PARKER, Roger – art. Verdi, Giuseppe în Dictionary of Music and Musicians, second edition 2001,
Macmillan Publishers Limited edited by Staney Sadie/ Executive editor John Tyrrell
PASCU, George, BOŢOCAN, Melania – Carte de istorie a muzicii, Vol. 1, Ed. Vasiliana, Iași, 1998
ŞTEFĂNESCU, Ioana – O istorie a muzicii universale, Vol.4, Editura Fundației Culturale Române,
București, 2002
http://www.romania-muzical.ro/emisiuni
8