Poezia postmoderna1.pdf

Motto:
Un lucru frapează în ceea ce se spune azi despre postmodernism, pe lîngă
natura flagrant contradictorie a particularităţilor care n sint atribuite. (E
monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane, ot mai mulţi inşi declară că
l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloaselor
lui înfăţişări descripţii absolut diferite.)
(Ov. S. Crohmălniceanu, 1986)
SUMAR
SCURTĂ INTRODUCERE ÎN POSTMODERNISM
Premise aproximativ teoretice .................................................................... 7
Modernism/postmodernism ..................................................................... 10
Şi totuşi, literatura .................................................................................... 13
Dezbateri pe teren românesc .................................................................... 15
Ce este, totuşi, postmodernismul poetic? ................................................ • 18
Postmodemismul = optzecism? ............................................................... 21
Cine ne sînt... postmoderniştii? ................................................................ 23
DIDACTICA
Mircea Cărtărescu
Levantul ........................................................................ • ........................ 27
O seară la Operă ..................................................................................... 45
Ciocnirea ................................................................................................. 58
Alexandru Muşina
Budila-Express .................................................................................... — 62
Alexia ....................................................................................................... 71
Florin Iaru
Adio. La Galaţi .........................................................................................85
Romulus Bucur
ennui carele spleen să chiamă................................................................. 93
cîntecel (de îmbărbătare pentru un ursuleţ deprimat) .............................. 94
cîntecel (unu doi trei patru cinci) .............................................................95
- cîntecel (ce să faci) .....................................................................................96
cîntecel (plouă - fustă galbenă) ................................................................97
maya ........................................................................................................ 98
cîntecel (de cibernaut) ............................................................................ 99
Ion Stratan
Aflasem locul operei pe ploaie .............................................................. 105
Magazinul de timp ................................................................................. 105
Penthouse (IV)....................................................................................... 111
Psalm real (XV) ......................................................................................111

Cristian Popescu
Idile despre Bucureşti ........................................................................... ^
Arborele genealogic .............................................................................
Local familial ........................................................................................
Despre tata şi noi .................................................................................
Poez/a ............................................................ - ............... - •
Muzica ..................................................................................................
C/rcw/ // ...............................................................................................
Imitatio Christi ............................. - ......... • ...................... • ...................
6 EPIGRAFII ÎN MIŞCARE
Magda Cârneci
5

Poezia postmodernă
asemenea clasicismului, romantismului, modernismului, un moment distinct în
evoluţia concepţiei despre artă şi literatură, consecinţă a unei noi vîrste a
umanităţii, particularităţile distinctive de adîncime diferă mult de la un
scriitor/teoretician la altul. Şi, totuşi, cum modernii înşişi sînt extrem de diferiţi
între ei, aparţinând, aproximativ, aceluiaşi timp sau unei tipologii anume,
postmodernii se revendică (sau sînt revendicaţi) de la o anumită structură de
adîncime.
Absolut independent, termenul a fost folosit iniţial atît pentru a defini noua
proză (şi poezie) americană din anii care au urmat celui de-al doilea război
mondial, cît şi pentru a defini o nouă eră în istoria civilizaţiei de tip
mediteranean. Pentru istoricul englez Arnold Toynbee, epoca postmodernă ar
începe nici mai mult nici mai puţin decît imediat după 1870. Prin urmare, cum
criteriile sînt altele, termenul defineşte el însuşi alte realităţi. Dar tocmai o astfel
de relativizare continuă a criteriilor şi a sensurilor unui concept - care atrage
după sine relativizarea multor altora, în primul rînd pe acela al
modernismului/modernităţii - ar putea fi expresia situării dacă nu în plină epocă
postmodernă (şi relativizantă), măcar la începuturile uneia care ar putea fi
numită astfel. Ironic, U. Eco însuşi constata acest lucru: „ Îmi dau seama -
spune el — că folosesc probabil termenii «modern» şi «postmodern» cu totul
altcum decît ceilalţi. Şi totuşi, tocmai asta e o atitudine cu adevărat
postmodernă, nu găsiţi?". La postmoderni, ironia ascunde întotdeauna un
sîmbure de adevăr.
Astfel, întrebarea dacă postmodernismul acoperii o anumită realitate literară
sau este o,„ficţiune" a criticii, un simplu construct mental, ar putea părea
inadecvată. Chiar şi în cazul în care am avea de-a face cu situaţia din urmă şi
totul s-ar reduce la edificiul teoretic al unui moment de sterilitate, critica a
convins că anumite opere, extrem de diferite între ele şi aparţinînd unor autori
care par să nu aibă nimic în comun - de la Beckett la Borges şi de la Nabokov
la Eco - cer cu necesitate folosirea noului concept.
Oricum, ceea ce s-a remarcat, împotriva tuturor ezitărilor, a fost nevoia
legitimării unui termen care să definească anumite realităţi umane total
schimbate, o nouă sensibilitate şi, mai mult decît atît, un nou spirit al secolului.
Căci postmodernismul - concept din zona artisticului, folosit în arhitectură şi în
literatură, mai puţin în pictură şi muzică - n-ar putea exista fără
postmodernitate. Termeni precum post-istorie, post-umanism, epocă postindustrială,
alţii de aceeaşi factură, constituie fundamentul filozofic, istoric şi
socio-cultural care impune o ontologie, o epistemologie, o anumită viziune
asupra istoriei. Şi, totuşi, sînt aceşti termeni adecvaţi pentru a defini noul spirit
al secolului?!
3
Introducere în postmodernism
Asemenea altor mişcări, care aparţin însă modernităţii şi consecinţă a
primului război mondial - includem aici avangarda, dar, paradoxal, şi anumite
tendinţe „tradiţionalisf'-restauratoare postmodernismul pare să sancţioneze
cîteva din utopiile modernităţii care a eşuat: mitul progresului, al transcendenţei,
al raţiunii. Nu întîmplător s-a afirmat (deşi nu există convergenţă în această
privinţă) că doi dintre precursorii în plan filozofic ai postmodernismului sînt
Nietzsche şi Heidegger. în felul acesta, într-adevăr, postmodernismul defineşte
un alt tip de comportament şi de situare în lume decît cel cultivat o dată cu
Renaşterea, culminînd cu secolul Luminilor. Dar dacă utopia modernistă a
eşuat, propune postmodernismul cu adevărat o soluţie care să-1 situeze în afara
şi nu în interiorul modernităţii, cum s-a întîmplat cu avangardismul şi cu
mişcările de restaurare?! Mai mult decît atît, concepe acest nou spirit al
secolului o soluţie de salvare a fiinţei care să nu mai fie o simplă utopie
trecătoare?! Iată întrebări la care s-au dat răspunsuri dintre cele mai diferite,
chiar şi cînd a fost vorba de teoreticieni sau de practicieni care afirmă fără
ezitare existenţa unei epoci postmoderniste, a unei creaţii specifice şi, prin
urmare, necesitatea folosirii conceptului.
în ce priveşte postmodernismul românesc, nedumeririle pot fi şi mai
complicate. Despre o „nouă poezie nouă" (Ion Pop), „deliricizată" (Mircea
Martin) şi „ înclinată spre demistificare " (Nicolae Manolescu) a început să se
vorbească de prin 1978..Primul care a folosit cuvîntul postmodernism, scriindu-
1, însă, post-modernism, a fost Alexandru Muşina, care avea în vedere, în 1981,
un tip de poezie care urmează modelului poeziei modeme impuse de Eliot şi
Pound. Pe acest fundal ezitant, în 1986 un număr întreg din „Caiete critice" e
dedicat postmodernismului, număr dezbatere care primeşte o replică peste nouă
ani, în 1995. Oricum, încă în 1986 într-o „modestă propunere", Alexandra
Muşina vorbea despre următoarele posibilităţi: 1. să se renunţe la termen; 2. să
se folosească cu sensurile din Occident: a. curent din proza anglo-saxonă; b.
tipologie creatoare; c. un anume curent literar ce urmează modernismului „
caracterizat printr-o anume epuizare a invenţiei, prin sentimentul că tradiţia nu
e sufocată, prin eclectism şi reluarea / sinteza (în cheie ironică şi parodică) a
tuturor formelor / manierelor anterioare "; 3. să se folosească pentru a defini
fenomene specifice literaturii române. Dar şi aici intervin o serie de probleme,
din moment ce postmodernismul poate fi identificat cu: a. curentul literar lansat
în „Cenaclul de Luni"; b. generaţia de creaţie distinctă; c. momentul poetic
postbelic; d. un anume mod de a face proză, asemănător cu al prozatorilor
americani Barth şi Pynchon. Ce-i drept, articolul numit Postmodernismul la
Porţile Orientului deconspira, încă de atunci, tocmai slăbiciunile conceptului.

Poezia postmodernă Introducere în postmodernism
Modernism/postmodemism
în fine, dacă modernitatea a putut fi definită prin raţionalitate,
transcendenţă, progres, postmodernitatea înseamnă suprimarea oricărei
polarizări în jurul vreunui centru absolut. Valorile dominante sînt acum
pluralismul, relativizarea valorilor, ecumenismul ideologic, caracterul proteic
şi impur al formelor literare şi, nu în ultimul rînd, înlocuirea ideii de istorie, cu
aceea de simultaneitate, de sincronism. Trecutul tot, cu toate epocile sale,
trăieşte în prezent într-o sinteză integratoare, consecinţă a faptului că însăşi
ideea de evoluţie este discreditată.
Pentru postmodernişti, soluţia sceptică - la care ajungeau modernii, care-şi
vedeau căzute utopiile - e înlocuită de o recuperare a secundarului,
fragmentarului, marginalului, de o bulversare şi o ignorare a ierarhiilor, şi nu
întîmplător s-a spus că noua sensibilitate e post-dichotomică şi postreducţionistă
(Monica Spiridon). în fond, această „vîrstăsincronică" a
umanităţii, sustrasă ideii de devenire, care are nu obsesia, ci voluptatea
integralităţii şi a totului, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decît o salvare
a fiinţei din faţa imanenţei şi a neantului tocmai prin convertirea imanenţei şi a
neantului în sens. în felul acesta, spaima de sfîrşitul istoriei, milenarismul, nu
mai înseamnă angoasă, alienare, apocalipsă, ci, cum spunea Mircea Cărtărescu,
„ un carnaval exuberant şi neliniştitor în acelaşi timp o explozie de forme care
ascunde nonsensul în ludic, păstrîndu-i însă permanent vie umbra.
Perspectiva sincronică şi exultanta perceperii senzoriale şi ludice a lumii,
dublate de o anumită inteligenţă a bucuriei, ca şi a neliniştii, sînt caracteristicile
fundamentale ale postmodernismului. Fireşte că, în acest context, nu putem să
nu revenim la întrebarea privind soluţia oferită de postmodernism, în condiţiile
în care o voce precum aceea a lui Andrei Pleşu - unul dintre sceptici — susţine
că „post-modernismul diagnostichează coreei, fără să poată să vindece'.'. Nu
ne proiectează postmodernismul, aşa cum crede Alexandru Muşina, în
„paradisul din tomberon "?! Trebuie să spunem că sceptici sînt mai ales
francezii şi cei supuşi influenţei lor modelatoare, fideli întregii civilizaţii
polarizate în jurul ideii de modernitate şi refractari ideilor teoretice din spaţiul
anglo-saxon, în mod special celor venite de peste ocean. Scepticismul e generat,
pe lîngă alte cauze asupra cărora vom reveni, mai ales de neînţelegerea situării
postmodernismului pe poziţia unui nou umanism, termenii părînd multora
incompatibili. Dar exclude postmodernismul cu totul problematica gravă a
fiinţei?! Pentru Liyius Ciocârlie, de exemplu, „pariul" postmodernismului este
„să dea un nou sens tulburător lipsei de sens: Să înlocuiască sensul devenit vid
cu Vidul
4
devenit sens". O astfel de perspectivă - care refuză punctul de vedere
cărtărescian, al exuberanţei ludice şi gratuite, o pledoarie pro domo -este
contrazis nu doar teoretic, ci şi de creaţia multora dintre congeneri, consideraţi
tocmai de aceea de Mircea Cărtărescu ca fiind rămaşi încă în chingile
modernismului. Plăcerea alexandrină a înregistrării suprafeţei lucrurilor nu
exclude criza. Spune Ştefan Stoenescu: „Perceperea epidermică" relevă în
„redundanţa şi caducitatea cotidianului o nelinişte metafizică". Dar o notă
relativizantă e resimţită ca absolut necesară: „asemenea viziuni sumbre sînt
atenuate de componentele ludică sau parodică ale scriiturii ce relativizează
îndeobşte tentaţia de a imprima lucrurilor o turnură apocaliptică".
Dintre poeţii români, Alexandru Muşina nu foloseşte cuvîntul
postmodernism („postmodernismul e, poate, un proiect literar dar nu e, în nici
un caz, un proiect existenţial"), înlocuindu-1 cu cel de nou antropocentrism
(motivat de latura social-existenţială, de angajarea atitudinală a poetului), în
vreme ce Călin Vlasie îi preferă psiheism-ul. Şi nu sînt poziţii singulare printre
scriitorii numiţi postmoderni, generate, în fond, de confuziile privind sensurile
cu care e investit postmodernismul. Magda Cârneci propune o veritabilă etică a
fiinţei umane, care valorizează realul imediat doar prin raportarea la Absolut
(ultimul ei volum de versuri nu se numeşte întîmplător Poezia politică), iar
Simona Popescu nu se sfieşte să susţină că poezia realului nu înseamnă simpla
înregistrare autenticist-naturalistă a derizoriului, fotografierea unei „anatomii",
ci efort vizionar. „ O adevărată poezie a realului ar trebui să fie vizionară în
simplitatea ei aparentă, simbolică şi complexă, construită pe o structură
mentală de profunzime, cu grijă ascunsă în straturile textuale". într-o epocă în
care orice inocenţă a dispărut, se instituie o mitologie a lipsei de mitologie,
poezia mizînd pe jocul neliniştitor dintre proliferarea unei materii lipsite de sens
şi relevarea, chiar în această proliferare, a unei bucurii a inteligenţei şi
senzorialităţii în acelaşi timp.
Dar poate că are dreptate Mircea Cărtărescu şi totul nu e decît o estetizare a
lumii realului. în fond, nici o astfel de estetizare nu exclude problematica gravă
privind identitatea lumii şi a sinelui: dovada o constituie creaţia lui Mircea
Cărtărescu însuşi. Oricum, cîţi scriitori „postmodernişti", tot atîtea pledoarii
pro domo sua şi, deci, tot atîtea teorii asupra postmodernismului. Dacă
modernitatea, ea însăşi, era, între anumite limite, extrem de flexibilă şi
îngăduitoare, postmodernismul refuză din principiu orice limitare. Tocmai de
aceea, o perspectivă pentru care recuperarea înseamnă o nouă şansă este chiar
sensul întregii demonstraţii făcute de Gianni Vattimo în Sfîrşitul modernităţii,
rezumate astfel de Cărtărescu: „A transforma ideea
11

Poezia postmodernă Introducere în postmodernism
dispariţiei artei în însăşi sursa vitalităţii şi supravieţuirii acesteia este
răspunsul optimist pe care postmodernul îl dă acestei probleme, care pentru
modernist este insolubilă: după moartea artei urma neantul". De fapt,
perspectiva ludică, dar nu neapărat lipsită de gravitate, propusă de teoreticienii
anglo-saxoni a provocat rezervele din tabăra franceză şi refundamentarea
ontologică a italianului Gianni Vattimo.
înainte de a vedea care sînt sursele distinctive ale postmodemismului literar,
alte cîteva interogaţii sînt necesare. Ruptura dintre postmodernism şi
modernism pare să fie la nivel literar continuitate -pentru simplul motiv că
postmodernismul e integrator (chiar dacă prin superioritatea morală a ironiei) şi
nediscriminator. Nu că el ar refuza conflictele şi paradoxul, dar din bătălia
aceasta (o querelle, în fond) între vechi şi nou (care poate fi şi una între centru
şi margine), moderni notorii au devenit deodată, prin opţiune, postmoderni.
Poate să fie la mijloc şi un dram de ipocrizie: recuperarea se face de pe poziţia
unei superiorităţi mascate. Oricum, John Barth, scriitor şi teoretician al
postmodemismului, spune că „epuizarea" marelui modernism a dus la o
regenerare şi o reînviere, care nu exclude dezvoltarea anumitor trăsături ale
modernismului şi nici nu presupune o repudiere totală a lor. Asupra chestiunii
vom reveni.
O altă problemă vizează identitatea postmodemismului în raport cronologic
şi tipologic cu modernismul. Din moment ce modernismul îşi are etimologia în
latinescul modo (= acum), asta înseamnă că postmodernismul reprezintă o
imposibilitate. Trecînd peste impas, legarea numelui noii epoci de perioada
anterioară şi a noului curent de curentul anterior înseamnă nu doar o situare
ulterioară în plan temporal, ci şi o dependenţă ideologică şi estetică. E limpede
că postmodernismul nu poate să cuprindă tot ce se creează după declinul
modernismului. Multă lume a acceptat că „sîntem [...] locuitorii altui Timp şi
Spaţiu" (fliab Hassan), însă problema definirii acestui timp încă din „copilăria"
lui, cînd alte epoci erau fixate şi definite abia după dispariţia sau maturitatea
lor, e una dintre cele mai delicate. Ihab Hassan ajunge să susţină paradoxul că
postmodernismul - care ar trebui mai degrabă să se numească ante-modernism -
este vîrsta juvenilă a modernităţii, la fel cum Lyotard îl consideră senectutea sa.
Dar pentru foarte mulţi teoreticieni, mai mult sau mai puţin sceptici,
postmodernismul nu e altceva decît o categorie operaţională în interiorul unui
fenomen, etapa de declin a unei epoci, asemănătoare barocului. Lui Andrei
Pleşu, de exemplu, postmodemii i se par „alexandrinii sensibilităţii moderne,
conştiinţele ei crepusculare". Noi înşine am vorbit cîndva despre agonia şi
epigonismul poeziei optzeciste, care se subsumează îndeobşte
postmodemismului, căci există
0 pregnantă conştiinţă a artificiului şi un mod propriu de confruntare şi de
asumare a acestei conştiinţe. „Fiecare epocă îşi are postmodemii ei", spune
Eco. De fapt, problema e cine legitimează pe cine? Este postmodernismul
ultima etapă a modernismului, o faţă oarecare a lui, alături de avangardă,
decadenţă, kitsch, cum susţine Matei Călinescu, sau este modernismul o etapă
tranzitorie spre postmodernism?! Dintr-o perspectivă mai puţin totalitară (şi
deci, măcar formal-teoretic, postmodernă), modernismul şi postmodernismul
sînt etape (şi curente) distincte, motivate de un anumit model ontologic, de o
anumită situare în lume; în acelaşi timp, ele pot fi şi lumi paralele, funcţionînd
una la suprafaţă şi cealaltă subteran. La drept vorbind, deşi poate lumina
aspecte îndeobşte ignorate, conceptul riscă să creeze false probleme, care nu
rezolvă în nici un caz întrebările privind relevanţa estetică a unei opere. Ce
cîştigă o operă precum Don Quifote de la Mancha dacă spunem despre ea că
aparţine structural postmodemismului? Ce pierde ea dacă o astfel de asociere,
posibilă, nu este făcută?!
5 13
Şi totuşi, literatura...
Deşi cîteva particularităţi distinctive motivează în plan literar coerenţa
postmodemismului, nici în acest sens, restrîns, nu există opinii convergente.
Resurecţia realului, ironia şi parodia, biografismul sau intertextul şi
textualismul, impuritatea genurilor pot fi întîlnite la unul sau la altul dintre
scriitorii postmoderni; totul are sens doar în măsura în care procedeele relevă o
altă situare în lume şi conştiinţa unei alte situări în lume decît a modemului.
Ceea ce contează sînt raporturile dintre autor şi text şi dintre text şi lume.
Cît priveşte poezia, o întoarcere la structura liricii moderne a lui
1 lugo Friedrich demonstrează că eul poetic modem tinde către o rupere de real,
sinonimă purificării eului, către o depersonalizare care să culmineze cu
proiectarea sa în originar. în fond, poezia modernă înseamnă idealitate şi
transcendenţă goală, „antimimesis", cuvînt esenţial, deci orfîc, depersonalizare,
„magie a limbajului" şi centrare a poeziei pe limbaj. în locul eului biografic, un
eu abstract, care atrage după sine formele decantate ale lirismului, metafora
revelatorie şi hermetică, o distanţare continuă de referent - cu consecinţa
firească a increatului, a necuvîntului, a tăcerii şi a paginii albe, relevînd eşecul
poeziei şi a fiinţei în lume. Prin mijloace diferite, şi Rimbaud, şi Mallarme au
drept miză captarea absolutului în verb, întoarcerea ideii în formă. în urmărirea
transcendenţei, poezia transformă expresia - în primul rînd metafora - într-un
instrument de cunoaştere, care-i vizează

Poezia postmodernă
din ce în ce mai mult pe rafinaţi şi pe iniţiaţi. Modernii scriu pentru o elită care,
ca şi scriitorul, este apt să-şi asume o mistică a suferinţei. „ Niciodată pînă în
epoca modernistă, spune Mircea Cărtărescu, scrisul nu a fost privit ca o sursă
de suferinţă. [...] Dintr-o bucurie pură, cum a fost privită în toate timpurile,
arta a devenit brusc o eviscerare, un sacrificiu, o tortură. [...] Modernismul
este prin excelenţă curentul care îşi devorează copiii". Sigur, e de discutat dacă
„arta tuturor timpurilor" a însemnat „bucurie pură", dar asta e o altă problemă.
Or postmodernismul - refuzînd orice „utilitarism" înalt filozofic - stă sub
semnul reumanizării fiinţei concrete: o identitate socială, psihologică şi estetică
relevă resorturile recuperatoare ale unui tip de autenticism, care pune în
complementaritate, dincolo de orice miză mai înaltă, fixarea detaliului şi
înregistrarea derizoriului, a anodinului, a marginalului cu deschiderea către
totalitate. Eul, cum susţine Cristian Popescu, e în acelaşi timp auctorial,
biografic, moral, ontologic, chiar «lectorial». Din elitist şi alienant, din
hermeneut şi orfic, tinzînd spre tăcere ca mijloc ultim, autodevorator, de
apropriere a transcendenţei, poetul devine gratuit, ludic, fermecat de estetizarea
imediatului, lucid înainte de toate şi convins de artificialitatea efectelor, angajat
în criza pe care o trăieşte. Cu această conştiinţă a artificiului şi a imanenţei,
realul e butaforic, iar consistenţa ontologică e doar reflexul unei mecanici.
Metafizica e înlocuită de fizică, iar educarea şi iniţierea cititorului, de seducerea
lui.
Nu ştiu dacă poezia a devenit în felul acesta mai accesibilă, dar dacă n-a
devenit nu este doar din vina „ipocriziei" poetului, ci şi din vina unui cititor
care, îmbătat de conotaţie, identifică poezia cu convenţiile moderne, învăţat să
caute pretutindeni sensul de adîncime, simbolic, dificil. La fel de adevărat este
că poezia aceasta, care transformă realitatea în joc textual şi care, mai mult
decît atît, îşi tematizează propria identitate formală, denudîndu-şi procedeele, se
adresează mai mult decît cea a modernilor „degustătorilor de «umanioare»"
(Alexandru Muşina), rafinaţilor.
Dar nu e sigur că „postmodernul [...] pare să-şi fi găsit cel mai confortabil
adăpost chiar în inima neantului", cum crede Mircea Cărtărescu. Chiar dacă
pare să facă un pas înapoi către modernism, o întreagă poezie care apelează la
procedee postmoderne instituie o angajare, politică şi implicit ontologică, a
fiinţei. Cu adevărat doar poezia „estetizării" realului e definitorie pentru
postmodernism din moment ce chiar această poezie a „epidermei" caută, în
termenii lui Vattimo, un sens în nihilism? Ce înseamnă, în fond, „adăpost
confortabil"? Pentru unii, postmodernismul înseamnă totalitate recuperatoare;
pentru alţii, în primul rînd gratuitate ludică sau devorare textuală..., dar sînt
acestea doar cîteva din sensurile heteroclite - care nu se exclud - ale noului
curent.
6
15
Introducere în postmodernism
Ihab Hassan descrie unsprezece dimensiuni ale postmodernismului, începînd
cu indeterminarea şi sfîrşind cu imanenţa (de aici, indetermanenţd), între care
se află fragmentarea, decanonizarea, nereprezentabilul, ironia, hibridizarea,
carnavalizarea, construcţionismul. Tot el stabileşte în serii distincte o sumă de
opoziţii între modernismul „hieratic" şi postmodernismul „ludic" şi
„deconstrucţionist". Sînt puse astfel faţă în faţă: finalitatea şi jocul, structura şi
hazardul, ierarhia şi anarhia, distanţa şi participarea, genul literar şi textul
sau intertextul, metafizica şi ironia, transcendenţa şi imanenţa etc. Chiar şi în
aceste condiţii, pentru că numele de scriitori care pot fi invocate sînt atît de
diferite, persistă bănuiala că nu avem de-a face cu un curent literar, nici măcar
cu o paradigmă care să fie consecinţa unui alt spirit al secolului, ci cu o modă
efemeră. La polul opus se vorbeşte de... „postmodernişti fără voie".
Dezbateri pe teren românesc
Scriitorul postmodern din România a trebuit să se lupte cu şi mai multe
prejudecăţi şi rezerve. înainte de toate, el a fost acuzat de copierea mecanică şi
sterilă a unui concept şi a unor realităţi formale, inadecvate „fundamentului
dinlăuntru". Din nou „colonie" a altei civilizaţii şi literaturi, de data aceasta a
celei anglo-saxone, postmodernismul şi literatura care i-a fost asociată au fost
suspectate de tendinţă deznaţionalizantă, cenaclul sau colocviul, ca forme de
instituţionalizare a poeziei noi, fiind considerate un permanent pericol în plan
politic. Tocmai de aceea, scriitorii afirmaţi la începutul anilor '80, înainte ca
termenul postmodernism să fie obiectul unor dezbateri sau să aibă o oarecare
circulaţie, au negat ideea „mimetismului cultural", a obedienţei şi
oportunismului prooccidental, susţinînd apariţia cu necesitate a noii literaturi.
Spune Gheorghe Crăciun în prefaţa la antologia textelor teoretice ale generaţiei
'80: „ ar trebui să se accepte măcar acum că optzeciştii n-au fost paraşutaţi în
spaţiul românesc direct din poezia americană sau telquelismul francez, cum s-a
susţinut în cîteva ocazii. Intre afinitate şi mimetism ecale lungă. Ideea
sincronismului, în măsura în care ea nu reprezintă un moft ci o reală asumare,
se naşte din interiorul unui cîmp cultural, nu vine din afară".
Cum să existe, însă, o literatură postmodernistă într-o societate care nu
numai că nu ajunsese în faza post-istoriei şi post-civilizaţiei, dar care se fixase
într-un moment de anchilozare economică şi politică, aşa cum a fost dictatura
comunistă? Poate exista un curent postmodernist fără postmodernitate?! Ironic,
Alexandru Muşina vorbeşte despre fundalul.... poststalinist al
postmodernismului românesc numit la limită

Poezia postmodernâ Introducere în postmodernism
„postmodernism socialist". Fireşte, se poate spune că există un spirit al
secolului (saeculum) care acţionează în plan literar dincolo de realităţile din
România (la acest nivel, contactele cu contemporaneitatea literar-culturală erau
destul de puternice) - „postmodernitatea e doar un context, nu o cauză",
precizează Mircea Cărtărescu; pe de altă parte, o evoluţie proprie - şi specifică -
a literaturii române cerea cu necesitate depăşirea unui moment de impas.
Tocmai de aceea, notele distinctive ale postmodernismului poetic românesc nu
se suprapun cu exactitate peste acelea ale postmodernismului în genere. Dar
faptul nu este izolat pentru literatura română. Ştefan Stoenescu demonstrează
convingător, de exemplu, că doar un mănunchi de poeme de Bacovia sau Blaga
ar răspunde definiţiei modernismului în termeni anglo-saxoni. „Modernismul,
asemenea romantismului, trebuie considerat cu precădere în termenii istoriei
literare naţionale", conchide el. La mijloc este şi o altă problemă. Dacă pînă în
epoca modernităţii modelul cultural francez - în sens istoric şi tipologic - a fost
dominant, şi lui i s-a alăturat în timp cel german, cu totul diferit, care a susţinut,
la rîndul lui, un anumit fel de literatură, postmodernismul înseamnă afirmarea
puternică a paradigmei anglo-saxone.
Trecînd peste toate acestea, ceea ce contează cu adevărat este valoarea
operaţională a termenului. într-o bătălie pro şi contra pe teren românesc,
scepticii sau furioşii au vorbit despre faptul că postmodernismul, nelegitimat de
nimic, este un „ambalaj la modă" (Monica Spiridon), „cel mai recent passepartout
terminologic", un termen „bun ă tout faire", cum zicea Eco. Mai există
şi spaima că postmodernismul aduce cu sine gustul comercial, arta de consum,
sub-produsele, legitimînd dacă nu impostura, măcar degringolada axiologică.
Deşi recuperarea sincronică a întregii literaturi şi valorizarea, de pe poziţii
democratice, a marginalului şi derizoriului creează această spaimă, ierarhia nu
este abolită, ci revizuită. în aceste condiţii, chiar dacă există diferenţe pînă şi în
privinţa atitudinii tipologice a postmodernului, anumite procedee - comune - ca
şi o anumită istorie a faptului literar legitimează la noi folosirea, chiar dacă cu
rezerve, a termenului.
Fireşte, termenul li s-a părut multora o legitimaţie de valoare. Tocmai din
această cauză, pe lîngă asumarea procedeelor postmoderniste, mulţi scriitori au
exhibat formal modelul. Astfel, el a devenit tot mai suspect de inautenticitate şi
nu întîmplător s-a insistat - au făcut-o şi Ion Bogdan Lefter, şi Mircea
Cărtărescu, şi alţii - pe dimensiunea faptică, dincolo de bine şi de rău, de adevăr
şi fals, a postmodernismului. Problema reală, a unei noi axiologii, nu este însă
decît mascată. Fireşte că în spatele acestei atitudini se ascunde o anumită
înţelegere a trecutului şi o altă aşezare a valorilor. Fără îndoială că
postmodernismul, în momentul în care participă la fixarea canonului literar, îşi
creează propria tradiţie. Dar asupra acestui lucru vom reveni. Oricum, această
nouă tradiţie nu o anulează pe cea existentă; ea oferă doar o alternativă, semn al
relativităţii şi al perceperii subiective. Căci istoria literară nu există obiectiv.
Călinescu vorbea de inefabilul istoriei literaturii ca ştiinţă; există şi un inefabil
al istoriei literare, ca fapt.
Alte rezerve au fost iscate de identificarea postmodernismului cu
optzecismul, generaţia/promoţia literară care a militat - într-o confruntare
deschisă cu predecesorii şaizecişti - pentru schimbarea canonului literar. Bătălia
a fost nu doar una estetică, ci şi una politică. Generaţia lui Labiş şi a lui Nichita
Stănescu, modernă prin excelenţă, a fost repede oficializată şi a devenit, măcar
prin consimţire tacită, un stîlp al puterii. Dincolo de valoarea fiecărui poet în
parte, care e mai presus de opţiuni politice şi alte aspecte conjuncturale, meritul
acestei poezii stă incontestabil în recuperarea lirismului, după perioada
proletcultistă, a versificărilor angajate în impunerea realismului socialist.
Totuşi, ca practică şi conştiinţă poetică, generaţia '60 nu depăşeşte momentul
interbelic - chiar dacă sfîrşitul războiului coincidea cu apariţia unei experienţe
poetice demitizante, lucide, de sancţionare a convenţiilor lirismului şi de
întoarcere în real - şi tocmai de aceea ea a fost identificată cu un al doilea
modernism, oarecum redundant şi anacronic.
Poetul anilor '60 depună mărturie, explică, instruieşte, chiar dacă asupra
lucrurilor esenţiale, în vreme ce poetul postmodern ocoleşte această
tranzitivitate, care poate fi, ce-i drept, doar aparentă. Limbajul poetic trimite în
afara sa, reflectînd imediatul, relevîndu-şi însă permanent şi propria identitate.
Problema aceasta a tranzitivităţii limbajului poetic a constituit, ce-i drept, chiar
un criteriu al modernităţii. Pentru Nicolae Manolescu, de exemplu, poezia de
dinaintea modernismului, fie ea clasică sau romantică, răspunde acestui criteriu
al poeticităţii, vizînd un mesaj exterior sinelui, în vreme ce modernismul e
definit prin devorare autoscopică. Numai că nu este acesta singurul criteriu al
modernităţii, aşa cum el nu este definitoriu nici pentru postmodernism. în plus,
intranziiivitatea limbajului poetic a însemnat pentru poezia modernă calea spre
originar şi metafizic, într-un fel orfic, antimimetic şi hermetic, în vreme ce
pentru postmoderni ea înseamnă asumare ludică a autosuficienţei limbajului.
7 17

Poezia postmodernă
Oricum, tinerii poeţi de la începuturile anilor '80, cu atitudinea lor
neobedientă, insurgenţi în plan estetic şi politic, au fost priviţi ca un potenţial
pericol, în stare să dinamiteze măcar ierarhiile artistice. Noul termen, cel de
postmodernism, folosit la noi mai ales după 1985, a fost asumat de o parte a
scriitorilor noii generaţii, care au găsit astfel cuvîntul cu care să-şi definească
„revoluţia artistică", aflată în acel moment în plină maturitate. Noua viziune
asupra lumii şi noua atitudine faţă de realitatea limbajului poetic capătă astfel şi
un nume, oricît de impropriu şi de aproximativ este el.
Ce este, totuşi, postmodernismul poetic?
Considerat un fenomen al re-umanizării şi al autenticismului,
postmodernismului (românesc) i s-a reproşat tocmai experimentalismul
formal şi steril, în cele din urmă, paradoxal, tocmai îndepărtarea de
umap. O conştiinţă textualistă, jocul intertextual, parodia şi ironia,
„denudarea" procedeelor, toate aceste procedee au creat senzaţia unei
situări în interiorul formalismului şi a structuralismului, fenomene care
punctează pentru unii sfîrşitul şi eşecul modernismului, o îndepărtare de
real şi o înstrăinare de sine a autorului. Ce-i drept, elementele
fundamentale ale noii poezii (poate nu şi ale postmodernismului) par să
se afle într-un raport antagonic. Căci noii poezii îi este definitorie
întoarcerea în real şi în concret, dar exact la polul opus pare să se
situeze o conştiinţă textuală care ignoră realul din perspectiva
identificării unei singure realităţi, a textului suficient sieşi şi devorant,
fragment al marelui text care e lumea. Pe de o parte, aşadar, o reificare
carnavalescă sau alienantă; pe de altă parte, acuta conştiinţă a
artificiului şi tematizarea literaturii - ca fapt istoric, dar şi ca facere
permanentă - care-şi găseşte motivaţia în sine însăşi. Pare să fie acesta
unul dintre paradoxurile postmodernităţii, dar contradicţia e doar
aparentă. „Perceperea epidermică" (Ştefan Stoenescu) a lumii nu
exclude „ comedia literaturii", şi chiar dacă la anumiţi poeţi dominantă
e una sau alta dintre laturi, există opere în care posibilitatea sintezei e
demonstrată din plin. '
în 1985, Mircea Cărtărescu publica un articol intitulat Textualism,
biografism şi sincronie, care releva fuziunea dintre componentele literară,
existenţială şi stilistică a textului. Pe fondul recuperării tuturor stilurilor într-o
sincronie nediscriminatorie, biografismul, care presupune _ perspectiva
prozaică şi transcrierea cotidianului, favorizează folosif^unor.;procedee ale
lucidităţii scripturale, precum autoreferenţialitatea.j, metatextul, hipertextul ş.a.
„Cartograf al
8
19
Introducere în postmodernism
realului", ca să-1 citez pe Gheorghe Crăciun, scriitorul postmodern a sancţionat
evazionismul şi poncifele modernului din anii '60-'70. Parafrazînd titlurile unor
volume importante ale generaţiei, hipermateria (Magda Cârneci) implică
imperativ comedia literaturii (Romulus Bucur). Refuzînd solemnitatea
metaforică, care mizează pe sugestie, ambiguitate şi revelaţia eului originar,
poetul postmodern, aparţinând anilor '80 (optzecismului) sau '90
(nouăzecismului), îşi numeşte volumele Faruri, vitrine, fotografii, Strada
castelului 104, I, 2, 3..., Cîntece de trecut strada. La fanion, Pantelhnon 113
bis, garsoniera 49 etc. Fireşte că postmodernismul nu e o chestiune de
procedee, lucru precizat de Ion Bogdan Lefter şi asupra căruia am convenit, dar
el nici nu prea poate exista în afara acestora, procedeele fiind semnul clar al noii
sensibilităţi şi al noului mod de raportare la limbajul poetic.
în cuvinte memorabile, Emil ian Galaicu-Păun - care vorbeşte nu de
biografism (Mircea Cărtărescu), cotidian (Alexandru Muşina), personalism
(Frank O'Hara), ci de „recuperarea eului individual" -susţine că „după un «Ev
mediu» al mortificării simţurilor, redescoperirea trupului uman în poezia
optzecistă echivalează cu o mică Renaştere italiană". Nu este la mijloc doar
intenţia compromiterii polemice a marilor teme, ci şi afirmarea unei noi viziuni,
pentru care detaliul, perceperea cu fidelitate a realului şi evenimentul concret
eludează mimetismul de tip realist. Banalul, anodinul, derizoriul, discontinuul,
fragmentarul sînt trecute prin liIIrele hiperlucîde ale unei conştiinţe ironice,
parodice, situate permanent în afara tabloului, conştiente din start de identitatea
butaforică a lumii, de inconsistenţa ei ontologică. Oricum, Mircea ('ârtărescu nu
se sfieşte să vorbească despre „realismul poeziei miere", dar farmecul ei
controlat e consecinţa atît a carnavalescului lonnelor, cît şi a măştilor pe care şi
le pune poetul însuşi, ca instanţă creatoare, deconspirîndu-şi - cu complicitatea
cititorului — poziţia în icelaşi timp marginală şi centrală Utopiei romantice a
„integralităţii" In in ii îi corespunde iluzia integralităţii „lumii", adică
recuperarea ioiului în plan textual. Senzaţia de autenticitate e, în acest caz, o altă
i onvenţie, construită cu inteligenţă.
Dacă ar fi să vorbim despre primordialitatea unuia dintre cei doi nimeni,
lucru nu tocmai adecvat, ne-am referi înainte de toate la
ulitatea de după scepticism, care se vădeşte în ostentaţia proiectării realului,
biografiei, cotidianului printr-o dublă reflectare. Precizează Cristian Morara,
unul dintre -.'cer' • ,! înW' u tSffii ?0 redreticieni ai pOSlmodernismului din
România: „Pbemul e un laborator

hiperiextual, rezultat al conştientizării intertextualităţii fundamentale a textului
poetic". Dar spre deosebire de moderni, care foloseau şi ei intertextualitatea,
postmodemii denudează - cum ziceau deja formaliştii ruşi - procedeul,
folosindu-1 cu „ostentaţie şi ironie" şi obligînd receptorul la un dialog al
aluziilor şi descifrării. Orice procedeu e relevat şi denudat, semn al tratării din
exterior, totul instituind o autenticitate a inautenticităţii. Un spirit ludic,
consecinţă tocmai a maximei seriozităţi, guvernează orice iniţiativă. „Dubla
codificare" (Matei Călinescu) înseamnă trimiterea simultană la lume şi la text,
la real şi la artificiu. Tocmai de aceea „realismul poeziei tinere" nu răspunde
principiului mimesisului, pe care, din această perspectivă, îl contrazice, iar
formele faţă de care poezia acţionează mimetic nu sînt altele decît acelea,
istoricizate deja şi astfel instituţionalizate, ale literaturii; ruptura este, prin
urmare, şi continuitate, chiar dacă atitudinea este parodică şi pare neserioasă.
Seriozitatea nu mai e, de altfel, cu putinţă, decît în limitele ludicului. Sînt
celebre cuvintele lui Umberto Eco, care, în nişte „marginalii" la Numele
trandafirului, defineşte atitudinea postmodernistă în termenii următori:
„Răspunsul postmodernului dat modernului consistă în recunoaşterea că
trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la
tăcere, trebuie să fie revizitat: cu ironie, fără candoare. Mă gîndesc la
atitudinea postmodernă ca la atitudinea celui care iubeşte o femeie, foarte
cultă, şi căreia nu-i poate spune: «Te iubesc cu disperare», pentru că el ştie că
ea ştie (şi ea ştie că el ştie) că propoziţii ca acestea le-a mai scris şi Liala.
Există totuşi o soluţie: Va putea spune: «Cum ar spune Liala, te iubesc cu
disperare». In acest moment, evitînd falsa inocenţă, deoarece a spus clar că nu
se mai poate vorbi cu inocenţă, acesta îi spune totuşi femeii ceea ce voia să-i
spună: că o iubeşte, dar că o iubeşte într-o epocă de inocenţă pierdută. [...]
Ironie, joc metalingvistic, enunţ la pătrat".
Fireşte că dacă poemul e un „laborator hipertextual", atunci orice convenţie
asupra purităţii lirismului e abolită. Miza este, dimpotrivă, a impurităţii
genurilor şi a impurităţii poeziei înseşi, expresie a tendinţei spre un sincretism
recuperator şi a unei atitudini centrate pe voluptatea formelor şi pe voluptatea
estetă a inteligenţei. Toate acestea nu exclud, cum se susţine deseori,
problematica modernă a „locuirii în chip poetic", cum zicea Heidegger, şi
problematica situării în timpul istoric. Nici măcar direcţia care părea cantonată
exclusiv în ludic („esenţială" o numeşte Mircea Gărtărescu) nu a renunţat la
profunzime, chiar dacă gratuitatea jocului rafinat-inteligent, experimentul,
parodia stau în prim plan.
20
Oricum, orice încercare de stabilire a unor diferenţe specifice care să funcţioneze
restrictiv şi normativ este sortită eşecului. Necesar, modelul teoretic nu trebuie să
rămînă un rigid construct mental; graniţele lui pot deveni mobile şi aproximative, în aşa
fel încît să nu intre în contradicţie cu opere care stau în afară sau chiar în opoziţie cu
sine. Cu atît mai mult cu cît postmodernismul, cum se tot susţine, nu e exclusivist, ci
integrator.
Există un poem standard postmodernist?! Pentru Mircea Cărtărescu, da: el trebuie
„să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice
speciale, agresiv (trăsături generaţiei Beat), dar şi ironic şi autoironie, imaginativ pînă
la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică şi lexicală ieşită din comun (tradiţia
românească nemodernistă), în fine, impregnat de aluzii culturale savante inserate prin
procedee metatextuale şi de autoreferenţialitate". Dar dacă acceptăm acest model,
singurul postmodernist veritabil e Mircea Cărtărescu însuşi, la care s-ar mai putea
adăuga, nu tocmai elocvente, abia cîteva nume.
9
Postmodernismul = optzecism?
Dar, dintr-o mulţime de motive, postmodernismul nu poate fi
identificat în totalitate cu optzecismul. Termenii nu sînt, cum li s-au părut unora dintre
sceptici, sinonimi. în primul rînd, optzecismul ca atare e un concept destul de vag, el
definind pentru unii o generaţie biologică - simpla simultaneitate temporală - însumînd
opţiuni artistice extrem de diferite, dar fiind pentru alţii expresia „noii sensibilităţi"
postmoderne, reductibilă, însă, în mare măsură la poetica lunediştilor, falanga
bucureşteană a Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu. Cum, mai ales în
acest al doilea sens, a devenit pentru unii criteriu de valoare în sine, „optzecişti"
apărînd la mulţi ani şi după sfîrşitul deceniului nouă, e de înţeles gestul polemic al
unora dintre optzeciştii notorii de a se dezice de optzecism.
Dar postmodernismul nu se identifică cu optzecismul şi din alte
motive. Sub presiunea unei noi „generaţii", a anilor '90, care îşi revendică un statut
estetic distinct, optzeciştii înşişi precizează că ei nu reprezintă decît momentul de
impact al noului „curent", dezvoltarea lui aflîndu-se abia la început. în plus,
postmodernismul - concept văzut deocamdată istoric - ar putea fi privit şi dintr-o
perspectivă tipologică, lucru întîmplat cu toate curentele, iiteRire^ajore. în felul acesta,
„estetica" optzeciştilor, de factură +p0sUraodernistă, poate fi raportată la o serie de
(falşi) precursori, mai apropiaţi sau mai

îndepărtaţi în timp, care fie folosesc anumite procedee caracteristice, fie -
indiferent de momentul în care trăiesc - au sentimentul post-istoriei, perceput
„agonic" sau ludic. Dintr-o altă perspectivă, doar aparent subsumabilă viziunii
tipologice, fenomenul capătă o şi mai mare anvergură, chiar dacă numele
„precursorilor" sînt aceleaşi. Pentru Mircea Cărtărescu, postmodernismul oferă
premisele unei noi istorii literare, expresia altei axiologii decît cea oficializată
prin tradiţie şi consecinţa unui alt mod de a înţelege literatura însăşi. Nu este
vorba doar de recuperarea retrospectivă a „postmoderniştilor" altor vremuri, ci
de existenţa simultană a unei istorii centrale, puternice, oficializate, tari şi a
uneia marginale, subterane, slabe, ignorate ca atare, care-şi descoperă abia
acum, o dată cu apariţia conştiinţei de sine a postmodernismului, identitatea.
în fine, fără a se pune în mod real problema influenţelor, cum arată această
nouă istorie literară şi care sînt precursorii postmodernismului (optzecist)?
Călătorind înapoi, privind din prezent spre trecut cu tandreţe, optzeciştii
întîlnesc înainte de toate experimentele oniricilor de la sfîrşitul anilor '60 - ale
lui Leonid Dimov, Virgil Mazilescu şi Emil Brumaru, atît de diferite între ele -
şi experienţa poetică a lui Mircea Ivănescu, la care se adaugă inovatiile în proză
ale membrilor Şcolii de la Tîrgovişte (Mircea Horia Simionescu, Costache
Olăreanu ş.a.). Urmează, într-o altă „staţie" retrospectivă, grupul de la „Steaua",
chiar din anii proletcultismului, dar şi de după aceea (A. E. Baconski, Petre
Stoica) şi grupul de la „Albatros", din timpul războiului (Geo Dumitrescu, Ion
Caraion, Ben Corlaciu, urmaţi în timp de Vasile Vlad, Cristian Simionescu ş.a.).
Aceasta e preistoria imediată a fenomenului, dar în seria de precursori intră şi
Bacovia sau Arghezi - nu Blaga şi Ion Barbu şi în nici un caz tradiţionaliştii -,
un Fundoianu, Geo Bogza, avangardiştii, cu care au şi fost asociaţi (unii numesc
chiar postmodernismul neo-avangardism), dar mai ales Caragiale şi Urmuz.
Dacă vorbim nu de simpli precursori, ci de o istorie paralelă şi subterană,
atunci putem invoca, precum Mircea Cărtărescu, care o face convingător, nume
precum acelea ale lui Ion Budai-Deleanu sau Iordache Golescu, autor al unor
„picto-poezii ludice, gratuite şi ingenioase", numele lui Costache Negruzzi —
autor al celor două finaluri din O alergare de cai, care deconspiră şi parodiază
clişeele propriei proze sentimentale, dar şi pe acela al lui Hasdeu, căci Duduca
Mamuca seduce prin ingeniozitatea textuală şi prin spectacolul hiperlucid al
formelor. O proză postmodernă, dincolo de orice dubiu, este anonimul Castelul
amorului şi La gura sobei, „prima
metaficţiune din proza românească" (Mircea Cărtărescu). Din această serie n-ar
trebui să lipsească eseul lui Odobescu, Pseudokinegetikos, carte-puzzle care
amestecă derizoriul cu solemnul, rafinată imagine textuală a lumii integrale.
Mai mult decît atît, finalul cărţii - rămase aparent neterminate - ascunde nu
numai o pragmatică, ci şi o ontologie. Cum cartea este un continuu ghid de
scriere şi de citire, cititorul real devine apt, sub îndrumarea unui iniţiat, să
continue exerciţiul de însumare şi „fotografiere" textuală a lumii. Totuşi, prin
ultimul capitol, care instituie posibilitatea continuării scrierii, nimicul capătă un
sens salvator specific post-istoriei. Nimic nou nu se poate întîmpla; se poate,
însă, continua rescrierea „textelor" vechi, din natură sau din artă. Este aceasta
una din scrierile care conving că nihilismul este o nouă formă de umanism
pentru că sfîrşeşte în voluptate, chiar dacă se naşte din scepticism.
Cine ne sînt... postmoderniştii?
Să revenim, însă, la disputa dintre „generaţiile" '80 şi '90. Poate că în acest
caz chiar termenul de generaţie e folosit impropriu şi jjşbarbativ. Oricum, strict
istoric vorbind şi înţelegîndu-1 ca pe un lUrent în succesiunea modernismului,
postmodernismul poetic înseamnă poezia acestor două „generaţii" şi a altora
care vor veni. în lealitate, orice încercare epistemologică venită dinspre
optzecişti Ignoră în bună măsură poezia scriitorilor afirmaţi în anii'90, în
vreme 11 aceştia din urmă nu recunosc în totalitate ascendenţa primilor, pe
Oftre îi consideră deja epuizaţi. Există o oarecare condescendenţă a "pi/eciştilor
afirmaţi la începuturi chiar faţă de congenerii veniţi mai i II /.iu, ca şi faţă de
cei care, debutaţi sub alte vîrste poetice, ar putea fi I Dnsideraţi printre
postmodernii cei mai pregnanţi (cazul ultimei cărţi I \ngelei Marinescu, numite
chiar Fugi postmoderne).
C ît de fragil e conceptul pe teren românesc, o spune scepticul şi
I i viatitul Alexandru Muşina. El constata, şi orice exagerare foloseşte
(Jimonstraţiei, că pentru Mircea Cărtărescu, postmodernist e doar Mircea
Cărtărescu, pentru Florin Iaru, postmodernişti sînt poeţii
1 inaclului de Luni", pentru Cristian Livescu, textualiştii, pentru Ion Bogdan
Lefter, toţi poeţii generaţiei '80, iar pentru Nicolae ; liimlcscu, nici mai mult,
nici mai puţin decît toţi poeţii contemporani
valoroşi, de la Ion Gheorghe la Mircea Cărtărescu. Mai funcţionează şi o altă
„discriminarel'^optzeciștii și nouăzeciștii la „Cenaclul de Luni" (condus
de.Nicolae Manolescu) sau la Cenaclul de Luni” „Universitas" (condus de
Mircea Martin), consideră că direcţia

impusă de ei este definitorie pentru întreaga generaţie, funcţionînd normativ, în
vreme ce poeţii afirmaţi în anumite oraşe din provincie (sau şi în alte oraşe de
provincie), universitare sau nu, în grup sau izolat, neagă „totalitarismul"
bucureştean, militînd pentru descentralizare. Totul aminteşte întrucîtva despre
„dreptatea, dar nu pentru căţei", dintr-o fabulă a lui Grigore Alexandrescu.
Sînt motivele pentru care Gheorghe Crăciun crede că „generaţia '80 pare să-şi
fi uitat cu totul identitatea, motivaţiile iniţiale, energia ei colectivă întemeiată
pe solidaritatea de grup". în realitate, fenomenul diferenţierii, firesc şi evident
încă de la începuturi, a acutizat bătălia axiologică şi ierarhică, în condiţiile în
care autorităţile estetice ale generaţiei par să nu fie, cu cîteva excepţii, fixate.
Poeţi valoroşi - nu şi importanţi din perspectiva coeziunii „instituţionale" a
grupului - trăiesc izolaţi în multe oraşe de provincie, ca şi în Bucureşti. în
aceste condiţii, orice încercare de sistematizare rămîne limitată, doar parţial
elocventă, în orice caz, incompletă, dincolo de faptul că pare inadecvată
postmodernismului. în fine, sistematizări şi liste de nume s-au făcut.
Prin 1985, Radu G. Ţeposu reţinea următoarele direcţii: cotidianul prozaic şi
bufon („ care imaginează un spectacol al feeriei anodine, prozaice şi
convulsive, cu automatisme burleşti şi crispări comice, redactat în limbaj
carnavalesc, iritat-melancolic, parodic, folosind procedeele pastişei, ale
parafrazei, ale clişeului"), gnomicii şi esotericii, manierist ii {„seduşi cu toţii
de fondul obscur al fiinţei, de resorturile magice ale cunoaşterii, care
închipuie, pe ton de patetism sibilinic, apocalipse suave, extaze delicate,
încremeniri ale spiritului în metafore strălucitoare"), fantezismul abstract şi
ermetic, criza interiorizării, patosului sarcastic şi ironic, criticismul teatral şi
histrionic, comedia literaturii şi sentimentalii rafinaţi.
într-o carte din 1990, Traian T. Coşovei, unul dintre lunediştii importanţi, îşi
grupează cronicile despre optzecişti sub următoarele embleme tipologice:
Senzualitatea între oglinzi paralele, Doi poeţi expresionişti, Biblioteca de nord,
Din poezia cenaclului de luni, Lupta poetului cu conceptele, Poezia ca jurnal,
Artizanii naturismului, Poezia in scenă, Poezia în culise, Celebrarea
intelectului. Criteriile diferite, formularea parodică sau ironică, perspectiva
ludică, toate acestea arată chiar neîncrederea în clasificarea serioasă şi
apodictică.
în O poezie pentru mileniul III, prefaţa la Antologia poeziei generaţiei '80,
Alexandru Muşina distinge: poezia „ textului" (Bogdan Ghiu, Daniel Pişcu;
Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coşovei), poezia
„cotidianului" (Romulus Bucur, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Simona
Popescu; Liviu Ioan Stoiciu; Mariana Marin,
Aurel Dumitraşcu, Caius Dobrescu; Marta Petreu, Petru Romoşan); poezia
„metafizicului" (Nichita Danilov, Paul Grigore, Ion Mureşan, Liviu Antonesei;
Ioan Moldovan, Viorel Mureşan), poezia „nevrozei" (Cristian Popescu, Viorel
Padina, Călin Vlasie, Matei Vişniec), fiecare categorie avînd două sau mai
multe subdiviziuni. La rigoare, orice poet ar fi putut intra cel puţin într-una din
celelalte categorii, mulţi poeţi valoroşi nefiind incluşi în antologie şi nici în lista
celor despre care autorul ştie că lipsesc, ea însăşi cuprinzînd vreo patruzeci de
nume.
Pentru Mircea Cărtărescu, optzecismul presupune existenţa unei direcţii
principale, „esenţială", „(micro)realistă şi biografistă" şi două tendinţe cu
reminiscenţe moderne, aparţinînd laturii textualiste, tendinţe considerate pe
jumătate depreciativ „tardo-modernism". I'rima, legată aproape exclusiv de
Cenaclul de Luni, e reprezentat de Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu,
Magdalena Ghica, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Florin Iaru, Romulus Bucur,
plus Liviu Ioan Sloiciu. Alături, o poezie minimalistă (abstractă, nonfigurativă)
din care fac parte Petru Romoşan, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Matei
Vişniec, Elena Ştefoi şi una neoexpresionistă, scrisă de Ion Mureşan, Marta
Petreu, Nichita Danilov etc. „Impresionantă valoric, dar destul de neevoluată
ca poetică", poezia ultimelor două direcţii ar demonstra efl „o parte a poeziei
'80 nu intră în paradigma postmodernă". ()ricum, chiar antologiile de grup -
Aer cu diamante (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion
Stratan), din 1982, şi Cinci (Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin,
Romulus pICUr, Alexandru Muşina), din 1983 - sînt, din acest punct de vedere,
heteroclite. Cărtărescu, care constată „inflaţia optzecistă" şi ..
msiiiuţionalizarea optzecismului, transformarea lui în establishment • niiural",
susţine că pînă şi „Cenaclul de Luni" conţine două direcţii dist incte,
minimalismul invocat ceva mai devreme dezvoltîndu-se aici. i ii despre
optzecism, acesta e „un spaţiu de confluenţă şi echilibru" mire modernism,
avangarde (inclusiv suprarealismul) şi i'nsimodernismul genuin.
Numele invocate deja nu sînt nici pe departe, valoric vorbind, singurele
posibile. Altele apar în studiile, nu neapărat despre poezia "|il/.ecistă, semnate
de Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Eugen Iun ion, Andrei Bodiu, Cornel
Regman sau Gheorghe Perian. Dar dincolo de aceste clasificări, acestor nume
li s-ar putea adăuga cîteva 11 II mate în anii -90. Să zicem, pur convenţional,
zece: Cristian tepescu, Iustin Panta, Marian Drăghici, Vasile Baghiu, Nicolae
(loande, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu şi Emilian ■. •
ilaicu-Păun.

Pentru că vorbim de postmodernism, concluzia nu poate fi una singură. Nici
nu putem să spunem, cum am făcut-o deja, cîţi postmodernişti, tot atîtea viziuni
asupra postmodernismului: afirmaţii de genul acesta au apărut şi în legătură cu
modernismul, ba chiar cu tradiţionalismul interbelic. în interiorul fenomenului
fiind, nu ne rămîne decît să interogăm fapte, aproximînd cu scepticism. Iată,
poate, ironica soluţie a „postmodernismului"!
BIBLIOGRAFIE
„CAIETE CRITICE", Postmodernismul, nr. 1-2/1986. CĂLINESCU, MATEI,
Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, 1993.
CĂRTĂRESCU, MIRCEA, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul
Cornea, Editura Humanitas, 1999.
CRĂCIUN, GHEORGHE, Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte
teoretice, Editura Vlasie, 1994.
„EURESIS", Cahiers roumains d'etudes litteraires, Le postmodernisme dans
Ia culture roumaine, nr..1-2/ 1995.
LEAHU, NICOLAE, Poezia generaţiei '80, Editura Cartier, 2000.
LEFTER, ION BOGDAN, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii"
culturale, Editura Paralela 45, 2000,
MANOLESCU, NICOLAE, Despre poezie, Editura Cartea Românească,
1987.
MUŞINA, ALEXANDRU, Antologia poeziei generaţiei '80, Editura Vlasie,
1993.
MUŞINA, ALEXANDRU, Sinapse, Editura Aula, 2001.
PERIAN, GHEORGHE, Scriitori români postmoderni, Eseuri, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1996.
PETRESCU, LIVIU, Poetica postmodernismului. Ediţia a Il-a, Editura
Paralela 45, 1998.
SPIRIDON, MONICA, LEFTER, ION BOGDAN, CRĂCIUN,
GHEORGHE, Experimentul literar românesc postbelic, Editura Paralela 45,
1998.
ŢEPOSU, RADU G., Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu
literar nouă, Editura Eminescu, 1993.
URSA, MIHAELA, Optzecismul şi promisiunile postmodernismului,
Editura Paralela 45, 1999.
VATTIMO, GIANNI, Sfîrşitul modernităţii, Nihilism şi hermeneutică în
cultura postmodernă, Traducere de Ştefania Mincu, Postfaţă de Marin Mincu,
Editura Pontica, 1993.
DIDACTICA
(AUTORI DIN PROGRAMA ŞI MANUALELE DE LICEU)
12 27
MIRCEA CĂRTĂRESCU LEVANTUL
Levantul, epopee postmodernă, un fel de poemation eroi-comic şi burlesc,
asemenea Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, şi, în acelaşi limp, „adevărat
manifest literar postmodern (Ov. S. Crohmălniceanu), I fost publicat în 1990 la
Editura Cartea Românească. A doua ediţie a apărut în 1998 la Editura
Humanitas. Fără îndoială că despre Levantul s-ar fi putut spune că aparţine
aşa-zisei literaturi de sertar, căci, deşi fusese finalizată în 1988, cartea nu avea
nici o şansă să fie tipărită în Iimpui dictaturii comuniste. Cartea a fost răsplătită
cu Premiul Academiei şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
LEVANTUL (CÎNTUL AL
DOISPREZECELEA)
O, Levant, Levant feroce • Filologos, care deştul cerci a pune pă tlnntea • E
octombrie 30 • In fantastic clarobscurul palierului de bloc • (> sticlă de Jidvei
• Cristişor • Auctore, ţii tu minte • Ce să facă învăţatul? • llilu dă cleştar
plesneşte • Gene în gene staţi şi buze-n buze • Însuţi, i ctitore, kaghemusha •
Pentru sfînta libertate • ADIO! • LEVANTUL
Floare-a lumilor, otravă ce distili între petale, Semilună
care aur pui pă turle dă cristale, Vis al leneşei cadine ce
pe perini de atlaz lundul greu strevede dulce pîn şalvarii
de Şiraz, O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca
paharul, Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul Ce
Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri, Zeci de tronuri
hîde-n cari şade cîte-un Hangerli, < >, Levant, Levant
feroce ca şi pruncul care bate ( uie într-o pisicuţă adormită
- cine poate Neagra ta tristeţe-a trage-n al său pept şi a sta
viu? ( înd pornii poema asta cît eram de cilibiu! loacă îmi
părea a face să trăiască-n epopee Şpangă de bărbat alături
de pept fraged de femee,

Poezia postmodernă Mircea Cărtărescu
Stiluri mult sofisticate să aduc dîntr-un condei
Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei.
Ticluiam, cu muzichie dă clavir şi dă spinetă,
Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă,
Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre...
Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre
împleteam şi eu la frase, umilitul condeier
Rîdicînd nu turnul Babei, ci doar tortul lui Flaubert.
Cine-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă
Vînturînd aripe ude, dîn gogoaşa de mătasă
A Visării, Poesiei... Doamne, Doamne,-ţi mulţumesc!
Folosişi iar carnea-mi slabă la ceva nepămîntesc,
Străvăzuşi iar lumi frenetici pîn mocirla mea dă sînge,
Din nou bila cea vrăjită-n palma mîinii mele stingi e!
însă dar acuma prav sunt, ţăndări, scrum e-a mea făptură,
Căci atinge-a-1 pre înger nu poţi făr-vătămătură...
Poate preste ani dă zile, cetitor, cu a ta viaţă
S-o intersecta această mâhină de smalţ şi ceaţă
Ce mănîncă al meu creier, ce subjugă al meu duh.
Ori, va arde, iară fumu-i se va^ierde în văzduh.
Nu îmi pasă: iată, este! Cum n-a fost nicicînd ceva!
Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea,
Arătînd un nod ori altul că nu-i bine-nfiripat,
Că greşale zeci şi sute-n macrameu s-au strecorat,
Că de ce am zis aicea „viţiu" şi acolea „viciu",
Nu pricepi că în poema-mi totul este artificiu?
Nu te ridica dasupra calapodului. Acolo
Poţi a fi al declinării şi-al morfemelor Apolo,
Dar aici, monşer, mă lasă...
E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci.
Gaze sînt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea.
Zaţ de nechezol mînjeşte fundul ceştii de cafea.
Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit:
Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit.
Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar
De hîrtie cu o poză: un amurg de chihlimbar
Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona
Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA.
E murdară, deşelată a mea „Erikă". Perdeaua
Cade strîmb. Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din
balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă
Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri
Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu? Gîndesc mereu
la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin
realităţi opace, încercînd a înţelege. Ce? Nu ştiu, nu dibuiesc...
Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc, Cum de mă
închid în cosmos ca tatiiu-n carapace... Protejează oare pielea-mi
de-alte cosmosuri vorace? Sau mă aflu într-o burtă, embrion
zgîrcit şi flasc, Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă
nasc? Ori... Dar ţîrîie la uşă.
- Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe cînd caseta cu John Lennon pîlpîie) Prin vizor nu
văd nimica, este becul spart pe hol, în schimb vine pe sub uşă
damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina? Cu ce dracu s-o
plătesc? Lanţu-1 scot şi întorc iala. Deschid larg. încremenesc.
Cetitor, văzut-ai oare fie şi Cu ochiul minţii Pînzele Iui Rembrandt
unde'luCe-n beznă numai zimţii Dă la coif, muiate-n aur, cîte-un
ochiu, un profil, Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil? în
fantastic clarobscurul palierului de bloc Astfel luce numai danga
cavalerului Languedoc, Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe
peptul Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul Ce îl poartă,-
Ampotrofagul, atîrnat dă gît cu lanţ. Dîn bărboi să văz doar ochii
sturlubateci şi berbanţi Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă
minte, îi luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin
închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri
dîn Coran). Zoe, ce să sprijine pă panoul cu HIDRANT I se văd în
cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai
dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zîmbetu-i dă neputinţă,
Dă desgust, dă osteneală... Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi
rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).
13 29

Poezia postmodernă
- Dragilor, iubiţii mei!
Bun-venit, haideţi în casă! Ce? O sticlă de Jidvei?
Vai, şi flori, sunt crizanteme...Tipicari mai sunteţi, frate!
Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate,
Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie?
Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie.
Pre cînd toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte
Un Paul Simon de pe discul ce-1 posed, cu hit-uri multe,
Şi-atmosfera se-nfiripă... Cînd pe uşă-apare ea.
Bila dă cristal o ţine, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prinză ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue
Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşîe-n tronu-i embrion hidos, zvîcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lîngă mine, săruţi ochiul meu închis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe Umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zîmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dîn vinul roş
Şi aducerile-aminte ne-nconvoaie ca pe moşi,
Ne doboară nostalghia:
- Auctore, ţii tu minte
Cum plutea caicu-mi sprinten prin a mării labirinte
Ca un piepten trecînd iute pîntr-un păr împarfumat?
Vis de cruntă răzbunare sta în peptu-mi înfocat:
Să suguş făţărnicia a tiranilor ce greu
Talpa cismei îşi apasă preste tristul neamul meu.
Dară însă-n drum sprte Zante, floarea mîndră levantină,
Ne-au robit listopiraţii, ne-au legat fără de vină
Şi-1 zărirăm pe covertă, legănîndu-şi moale burta
Pre călăul crunt al mării, pre sălbatecul Iaurta.
- Ce în urmă (cu scrîşnire Zoe se vîrî în vorbă)
Vîndu revoluţiunea pentru-o lingură dă ciorbă,
14
31
WHfWIflfWWHWWtft
Căci ce poate fi domnia la munteni? Un mezelic.
- Dar pe-atunci, reluă Manoli, s-arăta un inamic Al
tiranilor. în cursă am căzut ca şi un prunc.
Oh, să dai lumină lumii pentr-un jalnic hic et nune!
- Aţi ajuns cu toţii-n Zante, zornăind de icusari, Zenaida vaşteptase
cu treizeci de palicari
Şi bătînd cu pumnu-n masă au ieşit de subt gheroc Cea mai
stranie iscoadă, cavalerul Languedoc...
- Zieu că nu ştiu nice-acuma cum ajuns-am, ma parole, Subt
măsuţa cu intarsii unde mă dăduşi de gol.
Parcă mă născui dodată, pintenat şi-nzorzonat... Pe ţaruki
şi paluki la moment eu am jurat.
- După asta, ţineţi minte, blestematul şi jivina De Ianache
Aricescu, care nu vedea lumina (Măcar de n-ar fi văzut-o
niceodată de atunci) Dă din ocnă ne trimese carte cu poveţe
lungi... (Poate agăi tot mai cîntă, da cu glas mai subţirel...)
- Ş-apoi, bată-vă norocul, tot suceam un şurubel De la mâhina
ce merge pîn văzduh, la Hosna,-acasă Cînd zării dîn înălţime
gloată multă ce se-ndeasă P-ai mei ţărmuri cari lumea nu ştia şi
nu-i călcase. Doar un semn puteam a face şi i-aţi fi-nălbit cu
oase.
- Ai noroc, om fără minte, că mai sunt şi eu cu tine Ca să-ţi
piaptăn barba, părul, să te scot dîn şugubine, Eu, rumânca, eu,
ce vecinie trîmbiţez unde-i nevoe Dimineaţa libertăţei în Ploesci
lucind, eu, Zoe!
- Am îmflat aerostatul şi cu Ercul în spinare Ne suirăm în
nacelul ce ne poartă preste mare.
- Apropo, unde-i momîţa? grăi Cri sosind cu tava.
- Imediat ţi-oi spune, însă docamdată dă-ne cava. Mmmm... e
ness...
- Păstram o ţîră pentru vreo ocasiune...
- Uite-1 şi pe Ercul, zise Leonidas, şi îşi pune Jos desaga
ce pe umăr o purtase neştiut. Omuleţ ţîşni cu coadă, cu
buci roşii la şezut, Ce să caţără pe rafturi burduşite, subt
tavan. Ne privea pe toţi d-acolo cu un ochiu dă catran.
- Dar, grăi şi Zenaida, ce-avea ruje în obraze,
Momîţia-sa muşcase dîn balon, ieşiră gaze
Şi căzurăm în ostrovul ce în formă e de H. Asta fu
în cîntul şapte. Auctore, ne purtaşi
Mircea Cărtărescu

Poezia postmodernă
Pîntre maţele dă peatră unei grote und-schinteie Flori dă
mină, şi-n adîncuri întîlnit-am o femeie Răpitoare, care
globul dă cristal ţinea în mînuri. Cîrlionţii-i ardeau aprig,
lăsau să să vază sînuri Printre leasă lor de ambră...
- Era feea Hyacint. Ea
te-a îndreptat pre tine, Manoil, în labirint. Ce-ai trăit acolo, numai
cetitorul o să ştie, Iar nu voi, cari viaţa vi-i făcută dîn hîrtie, Personagii
mult-iubite. El acolo am fost eu, Precum preotul jertfeşte în altaru-i
pentru zeu. Estimp, hoţii lui Iaurta au dădut o luptă-n vis Cu
mahomedanii, cari pre ei toţi i-au fost ucis, Fără Nastratin, cahfeaua
ce-1 salvase dă la somn.
- O, Allah să te protege, să te facă-n raiu domn Cine-ai născocit
cahfeaua! Oh, licoare sfîntă, sfîntă, Cari cu degetele-i brune
nervii lîncezi ţi-i frămîntă, Cari inspiraţiunea ţi-o atinge cu-a sa
geană,
Ochi lichid dă hetairă ce-I sorbeşti dîn filigeană, Oh, cahfea,
oglindă neagră de din care iese versul, Lumilor în limpezime le
arăţi, fantast, reversul Ca în ţarina pustie a singurătăţii tale
Elefanţi să se arate, în procesiuni domoale, Cari pe spinări au
chioşcuri, stîlpi suciţi, grei de agate Şi perdele de mătasă, şi în
frunte nestimate... (Zisă Nastasin pe nare trăgînd aburul de vis.)
- Furii se împreunează la ţîgani cu Zotalis Şi să duce, umblă şatra
pîn Bulgaria turcită Pîn-agiunge tocma-n Giurgiu, la raiauampleticită,
Unde cruci şi semilune pă cupoli şi minarete Danţă-n
glas dă tamburină, tumbelechi şi minavete, Unde traiul este dulce
ca rahatul cu fistic...
- Acoleâ, grăi Manoli, vrui a te zări un pic, Auctore, căci
adesea eu m-am întrebat în sine-mi: Oare cine-i zeul cărui
închinăm a noastre inemi, Cine ne dădu fiinţă dîn gîndire şi
dîn har?
- Şi dîn tortă-ai scos o mînă unsă dă rodozahar, M-apucaşi
de guler iute şi dodată-s în Levant!
- Nu puteam privi la tine, parc-ai fi dă diamant. Tot
umblînd prin tîrg, o babă în o sară ca şi tuciul în beserica ne
duse, care îşi prefiră luciul,
Luciul turlelor dă ceaţă pă subt luna dă argint. Acolo ivi
Hermina, labirint în labirint, Glasul lumilor crestate una-n
alta, şi curate, Cosmos arzător ce-n minte bruma aripelor
sbate,
0 colombă androgină pură ca un fulg de nea...
- Ca să ne ferim de paterni şi de pohte ne spunea. Am
umflat dîn nou beşica şi ne înălţăm subt stele Ce ca la
Crăciun şi-aprinde stanioluri, poleiele, Serpentine şi
beteală, globuri, nuci văpsite-n aur... Dupe noi se ia cu
arcul un sălbatic de ţintaur, Scorpionul va cu arcul cel dîn
coadă să ne pişte, Taurul pufnind pe nare ne aleargă pă
mirişte
Iar balanţa să înclină şi ne-atinge cu un talger... Să vedea
subt noi pămîntul, dă la Moscu pîn-la Âlg Preste Bucuresci
ajuns-am, îl zărirăm dîn nacel Poleit în clar de lună,
mirosind a pătrunjel Şi a urdă şi a vinul ce îl bei dîn căni
dă lut Şi-a muiare ce îşi pune busuioc în aşternut.
- Pă dasupra urbei care îngeraşii roz dă stuh Şi-i
presară pă cornişe, şi-i ţîşneşte în văzduh, înfruntatam
galionul ce dă lebezi era tras
Şi fămeie-avea în faţă, cu cercei focoşi dă stras. Apoi neam
vîrît sub fila sidefie la coloare A „Levantului", şi secuii
rătăcirăm pîn culoare l'imniţe şi bolţi dă peatră, pînă-n sala
am ajuns Unde să disolvă-n aer cele sluge şi cel uns...
- Manoil nevrînd, Iaurta fu vulpoiul care puse Dosul
lat pă al puterii scaun cu perniţi şi huse Iară noi
eşirăm iute dîn (vădit) palatul Şuţu
Şi ne prinse miliţianul cu pistol şi cuţu-cuţu (Agrăieşte
Leonidas) Dar curînd ne dădu pace Şi-am eşit pe Colentina
după-ntortocheri buimace...
Bravii mei, deloc îmi pare rău acum de a zaverii Eşuare.
Nu ai lumii ci-ai visării fiţi boierii. SB le-afunzi în tine
însuţi copleşit de volutate, SA înalţi o cugetare subt un cer
dă nestimate, I» poemă a rostire să te-ndemni, un
mehanism Sfl-ntroloci, iată ce poate omenescul iroism.
M.n mult nu e pentru mine şi nu iaste pentru voi.
I >;u atunce cum rămîne cu-a sîrmanilor nevoi?
1 Zoe se sculă-n picere şi începe-a să primbla
15 33

Poezia postmodernă
Pîn odaie, dă la uşe pîn la galbina sofa).
Ce să facă învăţatul? Să să apere pe sine,
Dîn singurătatea-i tristă pentru-a răspîndi lumine,
Au să lupte cu puterea în primejdie de cap?
- Zoe, chera mu, dîn astă grea dilemă n-am să scap
Cîte zile voi aveare, zisei eu. De eşti un laş,
Poţi în schimb a ta gîndire omenirii să o laşi,
Dar căznindu-te pe tine zi de zi şi strîngînd geana.
De te bagi, în năclăială îţi frîngi gîtul şi-ţi frîngi peana...
E poema asta-n care vieţuim, este „Levantul",
Mărturie c-a alege nu-s în stare, că amantul
Libertăţei mai iubeşte şi-altă damă: Poesia,
Şi ar vrea ca să le-mpace. Cîiîd ar vrea a fi Mesia
(Dar de cuie şi piroane i-este teamă), cînd ar vrea
Doar evanghelist să fie, despre altul a scria
Cari el va fi jertvitul, eu să scriu la adăpost...
Laş şi verme-mi spun adesea, e amar paharul nost'.
Asta-i viaţa: Cel ce-n templu el a răsturnat taraba
Răstignit e, iar în locu-i se dă drumul lui Baraba.
Toţi tăcum. Sorbeam cahveaua pînă cînd se zărea zaţul,
Contemplam adîrtc în cuget visul lumilor, ersatz-ul
Cari soarta îl urzeşte pre al stelelor gherghef.
Bila arunca pe masă umbră pală de sidef,
Se-alergau în ea lumine, ni se azvîrleau pe faţă.
Cîte-o bruscă schinteiere torturează cu dulceaţă
însetatul, vecinie singur, sufletul al meu şi-al tău.
Cînd dodată arătare ni se năluci dîn hău:
Bila dă cleştar plesneşte ca un ou, cu sgomot tare,
Care ridică lui Ercul perii ţepeni pă spinare
Şi dîn ou ceva se iscă: o maşină e de scris,
Mică, o bijuterie, însă creşte ca dîn vis,
Pînă ne umplu odaia, pîri-pe toţi ne-ncorporase.
Rătăcim prin arcuşoare, pîntre pîrghii uleioase,
Sus ne caţărăm pă taste, ce se lasă-n jos cu noi:
Tocit foarte este A-ul, X şi W sunt noi,
„Erika" pă un dreptunghiu dă argint să scrijeleşte,
Carele cu-a sa lucire ne aproape că orbeşte...
Mahina apartamentul mi-1 zdrobeşte şi se-ntinde
Pînă ce tot Bucuresciul sub carcasă îl coprinde,
Pînă carul i să-nalţă pîn-la stelele dîn ceruri,
16
Literi tari dă plumb să-mbracă în eternele eteruri Iar în bandă
să-ncrustează cochilie dă cuasari. Atomii mahinei creşte ca
cît stelele dă mari. Este însuşi universul în de care locuim.
Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim, Cu degeţi
schinteietoare dă comeţi şi supernove, Bate la maşina asta
transfînite, şuie slove Pă cearceaful nemuririi în tăcere şi-n
extaz. Dă la astă viziune aveam lacrimi pă obraz, Şi-orce
lacrimă răsfrînge personagiile mele, Trişti actori dîn cîte
piese, răsipiţi pă canapele.
- Auctore, simt sfîrşitul lumii noastre pe aproape, Grăi dulce
Zenaida, zdrumicînd Iacrima-n pleoape, în curînd uita-vei
chinul şi vei scrie gios: FÎRŞIT. Ce va fi dară cu mine şi cu
frîncul meu iubit?
Vai, amorul nostru fuse scurt ca floarea ce să trece... Fă să
fim mereu alături, de nu ai inema rece!
- Vecinie brăţişaţi şi vecinie în sărut veţi fi unit' Cum
nu fură niciodată bieţi păstorii ai Iui Chiţ,
Vecinie dragi şi dulci cuvinte veţi şopti, precum cei care-s
împietriţi în amintirea lui Morel al lui Casares Sărutaţi-vă, în
centrul ăstei camere difuze:
Gene în gene staţi şi buze-n buze întorşi
cu carnea, venele-n afară, Surzi la
troznirea lumilor confuze.
în staţii triste de autobuze
în hanuri dintr-o viaţă-anterioară,
Gene în gene staţi şi buze-n buze.
în săli de seminar sau partuze Vămbrăţişaţi,
vă contopiţi, de ceară, Surzi la
troznirea lumilor confuze.
în faţă ţevilor de archebuze Prin boală, prin
ruină, prin ocară Gene în gene staţi şi buzen
buze.
Mor galaxii ca pe nisip meduze, închiseaveţi
ureche, pleoapă, nară, Surzi la
troznirea lumilor confuze.
35
Mircea Cărtărescu

poezia postmodernă
Eterni amanţi, închişi ca nişte duze Prin care
jetul vieţii rupe-afară, Gene în gene staţi şi buzen
buze. Surzi la troznirea lumilor confuze.
Să dăsprind dîn sărutarea, aprigă ca şi o trîntă,
Unde trup cu trup ca părul să-mpleteşte, se frămîntă
Unde os cu os, arteră cu arteră, gînd cu gînd
Suprapuse-n poza celui care se va naşte sînt.
Pre cînd toţi vitejii sade pe foteluri şi sofale,
Sună cineva la uşă. Cri, cu tava de ceşti goale,
Merge la bucătărie iar apoi deschide uşa.
Cine crezi c-apare? însuţi, cetitore, kaghemusha
Ta perfectă! O surpriză vrui aci să îţi rezerv:
Tu, ce aste ultimi şire, scrise moale, fără nerv
(Căci sunt ostenit mai tare decît aş putea să-ţi spui)
Le ceteşti. Cum fotografii la decorurile şui
Las-o gaură ovală unde capul dacă-ţi bagi
Ieşi în poză cow-boy mîndru ce-are franjuri la nădragi,
Te poftesc şi eu ca finţa să ţi-o vîri în Cetitor.
Eşti o jună graţioasă? Eşti un fante bătrîior?
Nu contează. Onorat sînt d-astă vizită ce-mi faci.
Doar acum suntem cu toţii, melancolici şi buimaci,
Adunaţi în jur dă globul de cristal ce ne reflectă.
Bun-venit în epopee, în rotunda noastră sectă!
Şi fiind cu toţii roată, cu un toast voiesc să-nchei.
Cetitor, întinde cupa. Stropul ista de jidvei
Recompensă osteneala-ţi. Hai, ciocneşte cu noi toţi
Şi, fiindcă aventura aprigilor sanchiloţi
La final ajuns-au, aide să-nchinăm pentru ceva:
pentru sfinta Libertate rădic cupa asta grea, pentru
dulcea Poesie, pentru aripatul Vis!
Cetitor, dîn ochii-mi 1 aerămi picură pă manuscris.
Cea din urmă-i fila asta. în doi ani dîn viaţa mea
plăsmuit-am epopee dă fistic şi dă halva,
Dimineţe dragi lucrat-am migălind şi asudînd,
Lipind fiorituri gingaşe pe tortiţele de gînd...
Ce-o să fac de-aci-nainte? Ce-o să scriu? Ce-o să trăiesc?
Oh, „Levant", ca de-o fămeie dragă eu mă despărţesc
17
De visarea scrisă-n scoica-ţi. N-am să o revăz în veci. Vieţuirea
mi-o voi duce după zidurile reci: Şcoală, casă, rude, boale...
Nopţi vegheate pînă-n zio... Nu mai pot să-ndur...
Adio, cetitor iubit...
Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca întro
doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca
foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos
chenar E încondeiat
LEVANTUL
ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
37
Mircea Cărtărescu
O deschide spre sfîrşit Şi
„Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca
într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are file orbitoare, ca
foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos
chenar E încondeiat
LEVANTUL
ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
O deschide spre sfîrşit Şi
„Dîn biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca întro
doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca
foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos
chenar V. încondeiat
LEVANTUL
ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
O deschide spre sfîrşit Şi
ADIO!

Poezia postmodernă
Deşi poate părea surprinzător, nu este deloc întîmplător faptul că Levantul
poate fi aşezat sub semnul operei eminesciene. O nostalgie a originarului,
detaşarea melancolică, apetenţa'pentru vizionar şi interogaţiile privind
identitatea fiinţei şi a limbajului poetic, toate acestea, pe lingă ritmul propriuzis
al epopeii, trimit la Eminescu. De altfel, motto-ul epopeii sînt cunoscutele
cuvinte dintr-o scrisoare către Iăcob Negruzzi: „Dacă în Epigonii veţi vedea
laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sînt pentru meritul
intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că, într-adevăr, te mişcă acea naivitate
sinceră, neconştiută, cu care lucrau ei. Noi, ceşti mai noi, cunoaştem starea
noastră, sîntem treji de suflarea secolului şi de aceea avem atîta cauză de a ne
descuraja". Epigonic, datorită acestei pregnante conştiinţe a artificiului,
caracteristice poetului postmodern, Mircea Cărtărescu înlocuieşte sentimentul
crizei şi starea agonică cu o exuberanţă a formelor, transformînd nihilismul
lucidităţii în rafinament al ei. Dar diferenţele sînt nu numai la fel de vizibile, ci
şi la fel de importante. Lipsa divinităţii este substituită de un joc al imaginării
transcendenţei şi al recuperării totului. Să nu se uite că Mircea Cărtărescu
citează la un moment dat cuvintele lui Gianbattista Marino privitoare la datoria
poetului, care trebuie „să provoace uimire". A pune într-un singur text, alături
de autor şi cititor, personaje inventate sau preluate din istorie ori din alte opere
literare, proiectate cînd în spaţiul ficţiunii, cînd în acela, istoric, al scrierii, a
pune de asemenea, alături, „obiecte" concrete, realităţi butaforice şi fantezii,
într-un labirint textual care-şi are propria logică, fermecătoare şi lipsită de
consistenţă, constituie miza poeziei lui Mircea Cărtărescu. Să nu se uite, de
altfel, că unul dintre volumele sale chiar se numea Totul. Levantul răspunde cu
atît mai mult acestui deziderat cu cît autorul însuşi crede că epopeea nu face
parte nici din latura sa poetică, nici din cea prozastică. „Este cu totul şi cu totul
altceva". Mircea Cărtărescu reactivează o specie intrată de mult în declin, care
nu mai părea să aibă vreo şansă de supravieţuire în poezia ultimelor două
secole. Singura şansă posibilă, valabilă şi m cazul lui Budai-Deleanu, de altfel,
care se raporta la modelul european al speciei, este modul parodic.
Locul acestei epopei în istoria poeziei româneşti?! Pentru Qvid S.
Crohmălniceanu, Levantul era reactivarea latentă a întregii poezii româneşti.
Dar ce înseamnă acest lucru? Că ne situăm într-un moment al epuizării
formelor şi că sinteza propusă încheie o mtreagă istorie, sau că, dimpotrivă,
ruptura impune o reconsiderare a actului poetic în sine, obligat să-şi găsească
alte făgaşe? Nici nu ştim dacă cele două posibilităţi nu sînt mai degrabă
complementare, amintindu-ne de ceea a reprezentat pentru o întreagă tradiţie a
epicii cavalereşti romanul lui Cervantes: moartea unor fprrrie uzate şi
stimularea „renaşterii" şi revigorării literaturii, printr-o
38
18
Mircea Cărtărescu
ieşire din impas. Mircea Cărtărescu însuşi considera, într-un interviu, că
„Levantul este o piatră funerară peste poezia romanească", lucru care
înseamnă cel puţin că în poezie inocenţa mx mai este posibilă.
Prima trăsătură a epopeii, situată însă sub semnul ludicului şi iluziei, |ine de
ceea ce Nicolae Manolescu numea „erudiţie poetică". Nu este vorba aici doar
de identificarea surselor culturale, nelimitate. E chiar o Miopie să speri îh
identificarea exhaustivă a lor şi apoi, cîştigul ar fi infim. Inadecvarea, în esenţă,
a unei astfel de inventarieri nu exclude cu totul referinţa intertextuală, căci
epopeea aceasta este o adevărată comedie a literaturii", atît în sensul
„dialogului" dintre voci poetice şi i ulturale distincte, de la Anton Pann la Ion
Barbu, de la Eminescu la I tolintineanu şi Caragiale, de la Platon la Byron,
Baltrusaitis sau Borges, I H şi în sensul punerii în scenă, pe acelaşi plan, a
instanţelor narative, de
10 personaje la autor şi cititor. „Spiritul istoriei", ca să invocăm problema
hegeliană prezentă în Memento mori, se mută din planul transcendenţei
ni planul acestor instanţe, fapt care face ca nihilismul, vizînd chiar
i audiţia creaţiei, sa se dizolve în joc, nu să dispară. Miza este a topirii
referinţelor, amestecate cu nonşalanţă şi voluptate, într-un corp suficient
lieşi, o arhitectură labirintică, proiectată în oglindă, informă şi totuşi
i Ktrem de rafinată care să farmece prin sine. Acelaşi lucru se întîmplă şi
11 nivelul limbajului, căci parafrazînd, pastişînd, creînd „atmosferă" (dar
i ic atmosfera nu atît a unui timp şi a unui loc, cît atmosfera unui spirit
Creator), Mircea Cărtărescu pulverizează regulile gramaticii, sintaxa,
! "fonia, afnestecîhd limbaje, tipuri de discurs, neologisme şi arhaisme,
inioisme, franţuzisme sau anglisme, termenii de strictă specialitate cu
l'.nbarismele, tonalitatea solemnă eu descrierea grotescă, idealitatea cu
iBtira, sarcasmul cu nostalgia, suculenta şi graţia, pamfletul şi idilicul"
Spune poetul: „Aşa-mi fac şi eu poeme, tot cetesc şi tot revăd, /îndes
etlţi in crăpăture, topesc smoală în cazane, / Dau la găuri cu burghie,
".a cioplesc la cabestane, / Ca odată-mpinsă-n măre strop de apăsă nu
la" Mircea Cărtărescu simte materia, organicul, visceralul în aceeaşi
M I,ură în care numeşte indicibilul, subliminalul, diafanitatea. Totul,
Insă, cu neîncredere şi cu bucurie, căci lumea nu există, deşi e
fi rmecătoare. Are dreptate Andrei Bodiu să invoce distincţia lui Gustav
Ki ud Hocke dintre aticism şi asianic, pentru a plasa epopeea lui Mircea
1 nilarescu sub semnul asianicului- care-, înseamnă exagerare, echivoc, n iiire
artificială şi învăluire vicleană, fantezie dusă la extrem. Dar nu ■ întîmplător
faptul că în epopee cuvîntul apare în forma fantasie, ltlnii|înd în mod evident
Ta Eminescu şi la vizionarismul eminescian, plusat, însă, aici, prin autoironie,
nu în contextul absolutului, ci al Cărţii! Ifllfl doar una din multele imagini
autoreflexive în acest sens: „Dîn înalt.

Poezia postmodernă Mircea Cărtărescu
întins-am mîna, iară foile imense / Ale ăstei ciudăţenii, macrame, cu aţe dense,
/ Ce acum o ţii în mînuri, să dădură înapoi. / Zeci de stînjeni, în grosime, avea
ele pentru noi, / Care doară ca gîngănii într-o lume dă papir / Vieţuim, purtaţi
de-a valma de-al Istoriei delir. / Cărţi în cărţi şi vise-n vise, lumi în lumi,
telescopaţe / Pe o scară din înalturi în adîncuri, dă granate, / Care, toată,
treaptă-i doară unei scări cu mult mai mari... ". Dar cartea, lumea şi absolutul,
lumea textuală, realitatea imediată şi cea ideal-arhetipală se interferează
continuu, într-un vertij al stărilor, atitudinilor şi perspectivelor. Spaţiul în care
se plasează aventura este, aşadar, unul u-topic. Perspectivele sînt multiplicate
pentru că nici una nu este legitimă în plan ontologic şi nu este primordială.
Totul e prezent şi, în acelaşi timp, iluzie. Vis, dorinţă, fantasmă, amintire, vîrste
ale civilizaţiei, trecut, prezent şi viitor, totul se reifică şi, cu toate acestea, nici o
reificare nu devine dictatorială. Epopee despre o conjuraţie împotriva tiraniei,
Levantul este şi un poem despre inutilitatea oricărei răzvrătiri, ca şi a oricărei
dictaturi, căci totul se petrece în planul artificial al textului, sau al lumii ca text.
Descrierile, întîmplările, scenele, toate dezvoltările epice se plasează astfel sub
semnul lirismului dominant. Pe acest suport, putem conveni că „focul
concentrat al acestor tribulaţii artificiale vizează ascunderea cu grijă a
neantului ce se întinde sub coaja apetisantă a lucrurilor şi oamenilor" (Ştefan
Borbely). Doar că melancolia neantului şi voluptatea lui sînt una.
în Levantul s-ar putea distinge, aşa cum face Gheorghe Perian, trei
„straturi" de semnificaţii distincte: planul ficţiunii propriu-zise, planul fuziunii
dintre ficţiune şi scriitură (căci „Levantul nu este numai o epopee fantezistă a
luptei pentru libertate, ci şi epopeea comică a formelor poetice mai importante
înregistrate în istoria literaturii române'', în aşa fel încît atenţia este atrasă
simultan de ficţiune şi de referinţa poetică, aflate într-o oarecare tensiune) şi
planul exemplificării programatice a postmodernismului. Am fi tentaţi mai
degrabă să distingem alte trei nivele de interpretare, disociind între sensul
literal al epopeii, sensul moral, motivat de lectura oblică, cu trimitere la
realităţile politice din prezentul scriitorului, dar, nu mai puţin, de soluţia
melancolic-ludică oferită prin recursul la iluzie, şi un sens aşa-zis stilistic, cu
accentul pe problematica intertextualităţii şi pe exhibarea ludică a identităţii
postmodernismului. La drept vorbind, ipotezele nu se exclud. Ceea ce trebuie
remarcat este că dimensiunea ficţională - singura asupra căreia vom insista în
continuare - nu se referă nicidecum doar la „epica" aşa-zis istorică. Că esteaşa
se poate vedea invocînd anecdotica epopeii, aşa cum este ea povestită de
Gheorghe Perian:
19
„ Manoil, unul din protagoniştii conjuraţiei, este luat prizonier între
('orfu şi Zante de către Iaurta Chiorul, piratul, care aflînd că a fost Coleg la
Cambridge cu fiul său Zotalis, îi cruţă viaţa şi îl ospătează împărăteşte pe o
insulă, angajîndu-se în final să spijine complotul. La 'ante, Manoil o întîlneşte
pe sora sa Zenaida, care tocmai primise o scrisoare de la poetul lancu
Aricescu, băgat la ocnă de Vodă «ca să nu mai scrie fabuli despre toate cîte-a
scris». Scrisoarea cuprinde un plan ■ Ic răpire a tiranului şi a familiei sale, pe
care conjuraţii se hotărăsc ţă-l urmeze întocmai. Căpitanul Languedoc
Briliant, ascuns sub masă,
• bănuit a fi iscoadă, dar se dovedeşte, în realitate, un admirator al cnaidei,
gata şi el să-şi pună braţul la dispoziţia conjuraţilor.
I 'ătătoresc spre insula Hosna unde sînt întîmpinaţi de Leonidas
Unpotrofagul, proprietarul unui balon, care face elogiul veacului al
nouăsprezecelea, veacul progresului tehnic, fiind apoi convins, nu fără ■i i
utate, de soţia sa, republicana Zoe, să contribuie cu balonul său la
ic uşi ta conspiraţiei. în continuare conjuraţii se despart: piraţii lui
Iaurta călătoresc pe măre spre Giurgiu, iar Manoil şi grupul său se captă tot
într-acolo, dar în balon. Se prăbuşesc însă, pe o insulă şi
• afundă într-o grotă stranie, urmînd un traseu iniţiatic ce îi duce la
unoaşterea esenţei lumii: globul de cristal ţinut înmînă de principesa
Hvacint. Pe parcurs, cele două grupuri sporesc numeric: piraţilor li se
alătură şatra lui Zotalis, iar Manoil îl atrage în complot şi pe
cuclorele" epopeii. Deşi planul lor a fost deconspirat de lancu
i'iccscu, devenit delator, acţiunea continuă pe alte căi pînă cînd
■■mia este suprimată. Locul lui Vodă este ocupat de Iaurta Chiorul,
piratul, după principiul «alte măşti aceeaşi piesă»". Nicolae
Imiolescu însuşi face la un moment dat o astfel de rezumare, atrăgînd,
"ii, atenţia că „trama epică n-are importanţă", relevant fiind faptul
$ „pe temelia ei", autorul construieşte „nişte mirifice palate".
Povestită astfel, ficţiunea rămîne ancorată în planul verosimilului de
Ură realistă, păstrîndu-se în mare tiparul oricărei epopei. Or tocmai
nla burlescă şi iluzorie a lumii este ignorată într-o astfel de rezumare,
care aproape că dispar reveria „postmodernistă" şi substanţa
ntasiei, manifestate, interferent, atît în planul anecdoticii istorice cît şi
l'Cl al instanţelor naraţiunii. Fireşte că în postmodernism, fantasia nu i" inie fi
altceva decît meşteşug. în acest sens, o dovadă avîndu-1 în centru I li Manoil,
acest alter-ego textual al Auctoreului, în versurile următoare: / 1 ai putea privi în
ochii melancolici şi adînci/Lui Manoil, cetitoareo, ■ n oglindă, ca în undă, /
Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, un iudă, /Brunăpoate, au roşcată (cît
iubesc să mi te-nchipui!) /Luînd
• hune tot ce-n opu-mi doar ilusie-i, tertipu-i, / Meşteşug ce-n
41

Poezia postmodernă
desperare tot încerc a stăpîni: / Bat smăragde, pun safire în horbote aurii, /
Dar ce iaste posie şi ce iaste doar lipit I Dă tdrtiţe, fioriture pă pocalul
daurit?". „Epopeea de halviţă" nu-i decît o „jucărea".
Iată, prin urmare, cîteva completări.... relevante, dacă nu cumva necesare:
Cum brice înţelegere trebuia semnată cu sînge, Manoil scoase jungherul şi
crestă încheietura lui Iaurta. In locul sîngelui ieşi, însă, un glob în care se
închipuia un făt străveziu, un fel de seraf lubric, cu limba despicată. Pe solzii
care-i crescuseră pe spate apăru cuvîntul „Lefteria", adică „Neatîrnare".
Spărgînd beşica, el ieşi afară şi ţinu o cuvîntare îndemnînd la luptă împotriva
tiraniei, după care se pierdu în văzduh.
După întîlnifea cu Briliant, Manoil găseşte un safir cît oul de curcă, din care
se iveşte stirpea turcă, fiară fabulos-monstruoasă, pe care reuşeşte s-o învingă;
în clipa în care din ea ţîşneşte un sîhge negru, dihania se dovedeşte a fi un turc
creştinat, care se roagă lui Dumnezeu pentru putere. Deodată, speriat, el zări
printre nouri chiar ochiul lui Dumnezeu, care nu este, însă, altceva decît ochiul
autorului: „Dar greşea zavera toată, şi creştini ca şi păgîni, / Căci cel ochiu ce
o clipă în poema-mi se ivi / Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci /
Uitătură indiscretă între margine de op, / Cum priveşte biologul goangele la
microscop".
în timp ce Ampotrofagul e convins să participe la conspiraţie, renunţînd la
gratuitatea ştiinţei în favoarea ştiinţei angajate şi a artei cu tendinţi, ostrovul e
umplut cu corăbii care atacă barca piraţilor. Pe una dintre ghiulele şade chiar
Miinhauzăn. Iaurta prinde una dintre ghiulele căreia nu i se arsese tot fitilul şi
îşi aprinde cu ea ţigara,, pentru ca apoi, privind invers printr-Un ochean, vede
toate corăbiile răsturante. Prin urmare, toate se prăbuşesc în mare şi lupta nu
mai are loc.
E fermecătoare, deşi terifiantă, o călătorie în vis a Auctoreului, asemenea lui
Gulliver, prin mecanismele complicate ale maşinii de scris. Acelaşi vizionarism,
dar nu visceral şi organic, ci mitic, atunci cînd apare feea goală, principesa
Hyacint, cu ajutorul căreia, asemenea lui Dante, eroul intră într-o băşică de
săpun cu care pătrunde în templul poesiei, fantastic mehanism, pentru a-i
asculta pe cei şapte corifei: Eminescu, Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Nichita
Stănescu şi, ultimul, Manoil însuşi (adică Mircea Cărtărescu). Fireşte că o astfel
de identificare sfîrşeşte cu o cădere... luciferică: „Contopit cu Manoil, ■/ '
Ange/ul fantastic sboară cu aripe de trotil / Şi în sine, şi-n afară, în fiinţă şi-h
abis, / Pîn realitatea vagă, pin suprarealul vis, 7 De se regăseşte iară în mijloc
de labirint, /Faţă-n faţă cu fantasia, minunata Hyacint".
Fireşte că dovezile sînt elocvente. Epopeea trebuie citită prin prisma acestor
lumi-mârionetă, a căror realitate rezidă, textual, în. bucuria
20
Mircea Cărtărescu
spiritului creator. Lumile sînt astfel ţinute în echilibru de fantezie. Şi chiar dacă
demonstraţia nu mai are nevoie de argumente, situaţiile sînt fermecătoare în
sine:
Nastratin, de exemplu, este supravieţuitorul întregii armate turceşti, ucise nu
în somn, ci în vis. El singur rămîne viu pentru că, bînd cahvea, viciu...
mîntuitor, el nu pătrunde în spaţiul oniric. E urmuziană această citire literală a
lumii, această reducere a vieţii la fragmentar, materie, semn golit de sens.
Auctorele va însoţi, într-adevăr, grupul din dirijabil. De fapt, el intră într-un
dialog cu Manoil, arătîndu-i inconsistenţa de personaj de hîrtie şi nefinitudinea
în momentul în care nu e decît pîn-la brîu scos din maşina de scris, fabrică de
vise. Impertinent, personajul se revoltă împotriva dictaturii auctoriale, îl prinde
pe Auctor de mînă, refuzînd să mai respecte convenţia. Reuşeşte să se salveze
pentru o clipă, atît cît să scrie, în chenar, semn că şi libertatea sa s-a sfîrşit:
EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, AM SCRIS
LEVANTUL
ÎNTR-UN MOMENT GREU AL VIEŢII MELE, LA
VÎRSTA DE TREIZECI ŞI UNU DE ANI, CÎND
NEMAICREZÎND ÎN POEZIE (TOATĂ VIATA
MEA DE PÎNĂ ATUNCI) ŞI ÎN REALITATEA
LUMII ŞI ÎN DESTINUL MEU ÎN ACEASTĂ
LUME, M-AM HOTĂRÎT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL
CLOCIND O ILUZIE
Din acest moment, dialogurile dintre auctor şi personaje, Manoil în primul
rînd, sînt frecvente. Oricum, Vodă află de planul conjuraţilor, I xonidas însuşi
ştie că planurile i-au fost deconspirate, dar nu se teme, convins că Valahia este
c-o sută de ani în urmă şi nimic nu ar putea concura cu invenţia sa. Doar
Nastratin ştie că în Orient „zboară covoare înflorate", căci aici nu sînt ingineri,
dar sînt visători, deci tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării. într-adevăr,
un nebun scos de la Mărcuţa construieşte un caic tras de lebede care ar trebui să
spargă balonul conspiratorilor, însă tocmai cînd faptul era să se petreacă, un
pricolici omoară una cîte una lebedele. Povestea e spusă luir-o baladă, face corp
distinct în epopee, asemenea, se precizează, decupajelor de imagini din E la
nave va, filmul văzut probabil alaltăieri de cititoare la televiziunea bulgară.
Dar planul e altul şi el e determinat de vederea de către personaje, spre sud, a
unor cifre, care

Poezia postmodernă
nu sînt altceva decît numărul unei file din Levantul. Atunci, la rugămintea lui
Manoil, Auctorele dă cîteva pagini înapoi, pînă la o secvenţă a descrierii
pitoreşti a Bucureştiului, ca astfel să pătrundă în subteranele palatului.
Finalmente, chiar pătrund.în sala ospăţului, însă boierii, toţi acolo, sînt ca de
abur, „ încît poţi vedea prin ei / Toţi se rîd, vorbeşte-ntr-una şi închină des
paharul, / dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul". Neîndoielnic,
Mircea Cărtărescu are, şi el, religia poeziei, numai că el înţelege prin poezie
altceva decît modernii. Astfel, n-ar fi posibilă această explicaţie a faptelor: „-
Nu, prietene, nu-i vrajă / Ce-i Puterea decît ceaţă, ce-i Mărirea decît coajă /
Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui, / Căci e miezul lumii estii
globul dulcii poesii". Oricum, deschizînd fereastra, ceaţa acestor figuri dispare
şi locul ei îl ia zgomotul Bucureştiului contemporan. Greu de spus, în aceste
condiţii, care este timpul evenimenţial în care Ampotrofagul strigă „— Peritau
cei ce împilat-au ţeara".
Nu e lipsit de importanţă faptul că ultimul cînt cu trimitere la aventura
eliberării (care nu este, însă, şi ultimulal epopeii) are o variantă dramatizată
inclusă de Mircea Cărtărescu într-o anexă. în epopeea propriu-zisă, Manoil
refuză să fie domn - convins că ilusie e totul -, dar o conspiraţie din interior
face ca Iaurta să uree pe tron, timp în care Auctorele revine ca m transă în
spaţiul cotidian. Varianta este o satiră la adresa sistemului tiranic, a cenzurii şi
linguşelii. Dar aici conspiraţia eşuează: în aşteptarea cometei, actori de circ
joacă - ca-n Hamlet - o piesă de teatru chiar despre dictatură. Tirada
antitotalitară e adresată nu domnitorului din piesă, ci domnitorului spectator,
spre care Soitarul şi trage cu pistolul. Din păcate, „o bilă ridicolă se
rostogoleşte din ţeava lui şi cade la un pas pe podea făcînd un zgomot de
bîlci", pentru simplul motiv că, fiind... „prevăzător", domnul îndoise „cu
ţărînă tot ce-i pentru popor, / Cahvea şi praf de puşcă". Prin urmare, toţi cei
veniţi cu balonul sînt prinşi, dar Languedoc reuşeşte să înfigă un pumnal în
pieptul domnitorului. Stupoare, însă, căci... domnitorul nu cade şi, ultimă, de
altfel singură soluţie, Nastratin cere ajutorul Auctorelui. Acesta, într-adevăr,
ridică mîna şi totul intră în încremenire. Ce urmează este un monolog al
Auctorelui - se precizează că rolul lui trebuie jucat de Mircea Cărtărescu însuşi!
- pe tema nimicniciei, care începe astfel: „Nimic, nimic nu există". Epopeea e,
din disperare, terminată, dar ajuns acasă, „în blocul său de pe Nada Florilor",
aude încă din hol zgomotul maşinii de scris care bate singură.
' Aceasta este lumea epopeii, după care urmează ultimul cînt, al
doisprezecelea, în care prezentul este cel al existenţei concrete şi pragmatice a
scriitorului/vizitat însă de personajele sale, cu care
21
45
Mircea Cărtărescu
rezumă întreaga aventură, cărora li se adaugă, finalmente, chiar cititorul. Dar
ieşirea din epopee nu este posibilă, finalul reverberînd la nesfîrşit lumea
Poesiei, ca spaţiu al melancoliei şi bucuriei.
Deşi pare un poet al vederii, căci ochiul e acela care punctează luxurianţa
amănuntelor, Mircea Cărtărescu este în aceeaşi măsură un poet al verbului,
imaginaţia lui părînd a fi mai degrabă una lexicală. Sinteza este posibilă întrucît
totul - narativul, politicul, socialul, arhitecturalul - stă sub semnul himericului şi
fantasmaticului. Totul este realitate şi iluzie, imagine concretă şi viziune.
O SEARĂ LA OPERĂ
O seară la Operă, „splendidpoem programatic şi polemic", cum îl numeşte
Nicolae Manolescu, poate fi considerat „cel mai marcant poem postmodern al
lui Cărtărescu pînă la Levantul" (Andrei Bodiu). A upărut în Poeme de amor,
Editura Cartea Românească, 1983 şi a fost inclus de Alexandru Muşina în
Antologia poeziei generaţiei '86 (1993).
O SEARĂ LA OPERĂ
Argument
Este cunoscută speculaţia conform căreia o maimuţă dresată să
bată la maşină şi avînd la dispoziţie infinitatea timpului va reuşi, la
capătul a multe trilioane de ani să reproducă un sonet de
Shakespeare. Poemul de faţă se referă tocmai la momentul în care
maimuţa noastră, concentrîndu-şi eforturile, reuşeşte, de bine, de
rău, să înjghebe acest sonet.
Sînt iar îndrăgostit, e-un curcubeu
deasupra chioşcului de ziare, staţiei de taxi, farmaciei şi WC-ului
public din piaţa galaţi
reprodus pe retină de copii fărîmaţi
reflectat de şinele verzi de tramvai
străbătute de sentimente electrice, emoţii cu aburi şi senzaţii cu cai e-un
curcubeu
pe fiecare patiserie-ntomnată şi chiar pe bombeul pantofului meu şi fiecare
stradă pare neobrăzat de adevărată.
dar iat-o că se arată: dinspre eminescu, întunecînd chioşcul de dulciuri şi
vulcanizarea cu zgomotul pe care-1 face marea

Poezia postmodernă
cu ţipătul sfîşietor de jupoane, tacheţi, cucoane şi tîrgoveţi,
furouri, nervuri, sinucigaşi, staţii peco
stilouri kaveko.
venind în jupa ei frez printre norii ei gri
ca şi cum tramvaiele s-ar răsturna şi fiarele din beton s-ar zgîrci
venind pe trotuar ca un policandru
cu focul galben, şi tandru
tandru sucind, sucind tandru din poşetă, din ruj, din batistă, din
oglinjoară, din mărunţiş, din abonament şi din fese ca oricare
dintre alese, sînt iar îndrăgostit, e-un curcubeu
în mercedesul galben pe care-1 purtai încolăcit la gît ca pe-o vulpe
erai cea mai frumoasă femeie din lume
povestea vieţii tale era cea mai tristă din lume
inima ta era cea mai tristă din lume
ochii tăi erau neverosimil de trişti
bărbia ta era fantomatic de tristă
ţîţele tale sub pulovărul bej erau de o tristeţe, de o langoare... limbuţă ta era
tristă picioruşul tău era trist
trişti erau dinţii tăi albaştri, buzele tale şatene
boabe de lacrimi reproduceau piaţa galaţi la tine-ntre gene
erai frigidă printre ceasornicăriile în călduri
erai noii me trangere printre cercei, brelocuri, porţelanuri şi talgere
erau dulce decurs meum prelinsă în conştiinţa mea şi-n haina mea
de catifea ca un scrum erai
chechez la femme gata oricînd de un dulce bairam de un chef desperat
distrugîndu-ţi esofagul, stomacul, ficatul
perlat
putregăindu-ţi inelele, desprinzîndu-ţi corneea... veneai dinspre eminescu în
piaţa galaţi şi-mi ziceam „ah iată
femeia
iată haina roşie care-mi place-aşa de mult
întoarce-te să te văd, eşti fetiţa de demult da, da,
draga mea..."
... pe cînd peste frunzişele mov un fel de flacără clinchetea.
2 .
îmi amintesc: curtea cu gard putred de la Silistra şi stelele orbecăind în
oglinda toaletei scoase afară (căci se muta
Coca, nevasta lui Nenea Nicu Bă)
22
' 47
Mircea Cărtărescu
apoi dimineaţa curcanul împiedicîndu-se de stratul de roşii şi de micul gard
de tablă care proteja panselele şi Johnny ţopăind în trei labe, adulmecînd
cîteva foi zoioase din Unchiul Stiopa Miliţianul
- Doni, Doni! - urlam şi mă tăvăleam pe jos tîrînd toate preşurile
- Cum zicea Johnny, mamă (îl cotonogise unul, Grigore a lui tanti
Marioara)
- Aoieu, doaie păţou' meu!
mai era şi un vapor de un metru lungime şi şifonier la Man
Catana
care nu aveam voie să pun mîna, şi cînd au vrut să-mi facă o
fotografie
am crezut că e doctorul, m-am ascuns după răcitor. veneau pe la mine Mia
Gulia şi frati-su, într-o zi m-am ars cu fierul de călcat (am şi acum semnul)
apoi mergeam la expoziţie, apăruseră primele creioane cu pastă costau zece
lei
apoi păduri, codri întunecaţi, insecte cu multe picioare
nze transparente, butuci căzuţi, şi din loc în loc poieniţe aurii, cu zmeură
şi clopoţei şi arici
şi zgomotul foarte îndepărtat al fierăstraie lor electrice •..i încetul
cu încetul s-au duis şi martie, şi aprilie, şi mai
I . II în septembrie ne-am mutat la bloc şi pe mama au dus-o la
maternitate
ebuia să dorm dupămasa, cîrlionţii mei...
nh, doamne! doamne! II uni va trebui să am eu însumi copii
ilo.unne, acest troleibuz care mă duce zi de zi la serviciu nude
muncesc ca să-mi pot întinde şira spinării mele
tu patul femeii pe care o urăsc.
i" ştia dracului se învăţase să sugă la cuba libre cil ii acelaşi
pahar cu mine. îl mai pocneam cîteodată
in c drept că în general îi toleram multe.
i iltrîne, dă-mi voie măcar pînă la toaletă.
IU dâ-mi o ţigară, ştii, munca, şi mai ales creaţia are nevoie, nu-i aşa,
de un stimulent, de pildă Rafa... 1 1 un dat un omei)
pfli vezi?
' M I .l.i i cu ţăcănitul ăla dement
1

Poezia postmodernă Mircea Cărtărescu
- încă puţin, bătrîne, şi iese o odă cum n-a văzut kansasul, fii
atent ce poantă:
în fine, tipul şi tipa
sînt în piaţa victoriei, lîngă muzeul antipa
şi tocmai cînd totulmerge ţais, merge brici
vine existenţa şi le spune: hai, daţi-i cu sasu' de-aici!
- hai, gata, fetiţa, gata. o să treacă, toate trec în lumea asta.
- dar mai există existenţa? mai răsar stelele? mai există oraşe
- nu ştiu, nu fac politică. '
- păi atunci hai să ieşim dintre betoanele astea şi, la
braţ cu mama Natură
cu pletele-n vînt să ne avîntăm printre dealurile înverzite
printre herghelii, sau pe malul mării
să respirăm briza sărată a strîmtorilor
şi să plîngem de-atîta extaz pe carapacea crabilor
în spumă, în algele băloase, să ne tăiem în scoici
şi pescăruşii să ne ciugulească de degete...
închipuie-ţi, bătrîne, e primăvară!
soarele a ieşit peste case ca un purceluş arzător!
bună dimineaţa, soare!
să trăiţi, bijuterie calcinată, zăpadă ultimă!
e nemaipomenit, ciripesc păsărelele!
mişună urechelniţele, au ieşit femei frumoase la ambasador!
modele noi! e mişto! e okay! e cum nici n-am visat!
norii s-au învălătucit peste bucur obor!
numai azur, e aşa de bine, fir-aş al dracului!
ah, bată-vă norocul, trotuarelor!
a ieşit soarele peste vopseaua capotelor!
neaţa, salut, noroc, servus bancă naţională!
fluturaşule, cum stai cu prostata?
ah, e okay, miliţienii sînt ca scoşi din cutie!
îmi vine să plîng, vitrinelor dragi!
e primăvară, primăvară!
i-am răspuns:
- bătrîne dragă,
dar nu ţine, nu mai ţine. nu sînt sigur
că afară mai există primăvară mi-e să
nu găsim o phrynne polifagă.
48 23
priveam cum îi licăre ochii în blana albastră,
cînd, brusc, în zidul de plumb din spatele lui se desfăcu o fereastră şi prin
ea, cu un teribil de sexy glas se ivi o domnişoară de plexiglas. era fără
îndoială cea mai frumoasă femeie din lume
covîrşită de lenjuri, poleieli, crotali, căi ferate, păpădii, parfumuri
creme şi spume
aimuţoiul fu mai rapid decît mine: sări şi îi sărută mînuşiţa
aproape de cot:
madam, domnişoară, dumenavoastră şi tu,
voulez-vous
VOULEZ-VOUS?
dar ea privi maimuţoiul atît de intens
încît parcă ar fi vrut să-i dezghioace scheletul
şi în oranjada aerului freatic şi dens
începu mişmaşul, bairamul, harcea-parcea, horinca, gavota,
liiulul, desperarea,
uni llătura, surpătura, deşelarea, noada, spinarea,
banchetul, şerbetul,
tiletul,
MAIMUŢOIUL:
- amar dă inima mea ce poci să
mai spui dă ea că nu-i chip să
ţie-n sine nice vorbă, nici
suspine,
Duetul
becisnic sufletul meu dă cîte ori n-am
vrut eu dă din pieptul meu să-I rump
şi să-1 dau la cui mi-e scump
ochişori şi tu guriţă dnceţi-mă la
uşiţă la uşiţă de ietac liindcă
altfel seama-mi fac.
I M111A: pa, pa, pa, vu, ke, ga, di, ke,
ga, di, vu, ke, zo, ni

Poezia postmodernă
MAIMUŢOIUL:
voi să fiu amurezată
voi să fiu şi dezmierdată
de-un hultan de beizade
cu ochi lungi de peru2;e_K1„ 1>;
de o mutafaracâ
ghenecolatru sadea
pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, pa.
FEMEIA: dac-aş fi o hurioară
cu cosiţa de eben
te-aş purta ca pe-o comoară,
caîgi, pînă-n eden
dă-mi-te îndată, gingaşe vergină,
cu pasul uşor de gîndiri duioase
mintea-mi este plină peptul de amor.
o gheaură-n luntrea lină care
zboară prin bosfor... caigi,
fos-mu, te-nclină peste sînumi
rotunzior
MAIMUŢOIUL: cînd se face frunza verde eu
cînt doina prin livede la ciocoi
le săr în spete
FEMEIA:
iuiuiu, murguţul meu du-mă
unde-i gîrtdul meu mai din vale
la ciceu
să-mi văd dulcea puiculiţă cu
paiete pe rochiţă cu o fragă pe
guriţă
amice drag, dacă pe lume a fost vreodată
măreţie
dacă parfum bogat de roze, cu o bucolică beţie
înconjura păstori şăgalnici şi nimfele le ispitea..
24
51
Mircea Cărtărescu
MAIMUŢOIUL: ...şi stelele dacă vreodată de diamant luceau pe
! ' boltă
şi-n suflete era extază, şi-n suflete era recoltă aratăfrtrupul
de nenufar, să te încînt cu lira mea
FEMEIA: iubitule, mi-e groază-n astă seară şi chiar la
tine-n braţe mi-este frig visez că fug şi că
nu pot să strig în sala vastă cui figuri de
ceară
stai lîngă mine, taci în astă seară
visez că eşti de ceară şi te strîng şi tu
te moi şi eu nu pot să plîng în
diorama cu figuri de ceară
MAIMUŢOIUL: lungeşte-te, cu cardinali, pe soare la timpul
ofilirii, presupus, aprinse văi în bucle
să-ţi presare lumină arsă, stîngă, de
apus
fii focul de pe lupă, stea exactă lumile
bălăcite în ochean triunghi adeverit,
buză compactă gest recuzat, oprit
nazarenean
FEMEIA: frate, cînd mă cuprinzi
cu braţul tău, cu blîndul, simt un zvon din care
veac suind în trupul meu de parcă
nu om, ci zeu în braţe strîng şi-o
rumeneală-mi urcă în obraji şi patima
ce-o scutură zefirul în sînul nimfei,
galeş aşteptînd s-apară-n crîng copita
despicată o simt şi eu
aşa ţi-e sîngele de cald, iubite
MAIMUŢOIUL: să mai mînii vecia cu glasul meu firav,
să-ţi tom iar hoitu-n rime şi-n picuri de lăute?
heruvul ce-adăstase în tine e bolnav pe care îl
zărisem prin carnea-ta, şi pute.

Poezia postmodernă
o vrabie, cu mii de căpuşe sub aripă, ci numai eu,
punîndu-ţi q mînă căpăfîi te-ncondeiai subţire, te
a^rii în pripă şi-o candelă-ţi. pusesem,, să-ţi ardă
la. călcîi.
- stai, ajunge, lasă-le-ncolo de poezii, că nu de vorbe proaste
îmi arde mie...
- păi, nu mai era decît nichita...
- oh, doamne, ce am făcut din viaţa mea... sînt tristă, dragule, vino,
dragule, iată, camera s-a întunecat, blana ta luceşte
ciudat, am febră, simt cum mi se umflă la gît caratele...
- mda... aş vrea să-ţi mulţumesc dar în
graiul omenesc
cuvintele sînt amestecate cu scenarii şi cu bacili şi cu vreo
tanti în blănuri, de-o zi...
- ah! mersi! danke! drăguţă, dă-mi atunci o batistă, ştii, în seara asta
sînt tare tristă, da, puiule, din păcate existenţa există, viaţa trăieşte,
blana ta intimistă încă luceşte. Dar eu nu sînt decît o biată femeie.
ce poate să facă o biată femeie? ... priveam cum
îi lucesc ochii în blana albastră cînd deodată în spatele lui se desfăcu o
fereastră şi femeia de lenjuri, poleieli, crotali, căi ferate, păpădii, parfumuri,
creme şi spume
se rostogoli cu capul înainte în lume
se lăţi ca un nor purpuriu peste bucureştiul înţesat de miliarde
de limuzine
iar între mine şi maimuţoi fumega un sentiment în ruine
- primăvăratece, şateno, perdito şi fos,mu, voulezvous!
VOULEZ-VOUS?
4
mamă, te-am udat toată cu lacrimile mele mamă, ţi-am năclăit corsajul
rochiilor tale cu saliva mea mamă, ţii minte cînd m-ai uitat în autoservire
lăsînd conservele şi borcanele şi pungile tale să mă muşte de inimă? ochiul
tău mă albăstrea umplînd uriaş gura gangurilor pe cînd mă jucam în spatele
blocului sau de gardul de prefabricate
al centralei electrice
dinţii tăi îmi spărgeau traheea cînd priveam de pe terasă în jos
25
53
Mircea Cărtărescu
la circulaţia de pe ştefan cel mare
ţin minte şi acum steaua roşie din vîrful casei scînteii licărind
între clădirea televiziunii şi moara dîmboviţa ca o pată de sîhge pe
vîrful unghiei tale eu te-ăm'WblfttflSblretfceltii care nu are nici casă nici
femeie
nici bani
şi care îţi ajunge abia pînă la coapsă mamă, tu m-ai ţinut foarte strîns între
căngile tale la fel de strîns ca pe maşina de cusut, televizorul şi scaunele
de bucătărie
dar pielea mea vînătă te-a ţinut şi ea foarte strîns oraşul în care ai aruncat
odată un pumn de pieliţi şi mucilagii sclipeşte acum ca un clopot de bule
de aer el m-a văzut înfăşurat în cîrpe şi-n glicerina, înşurubat pe socluri,
halucinat, iubitor şi timid
şi apoi înfofolit în nimic.
mamă, nu suge tot ce curge prin ţevăraia corpului meu bărbatul tău
şi-a scăpat printre degete ca un peşte subţire şi
transparent
l-ai văzut pe rmd lăcătuş, contabil, ziarist şi economist şi apoi,
complet albit, lăsînd totul baltă cărînd rupturi de păianjen prin
birturi
ah, mamă, mamă, am să mă ghemuiesc cu genunchii Ia gură pe
fundul vreunei bălţi, sub curcubee de motorină lipit de
vreun fir de iarbă cu o boabă de bale căci am ţinut la tine cu inconştienţă,
cu obstinaţie şi cu spasm dar tu m-ai întrebat dacă vreau să intru-n
maturitate? nli, doamne, şi acest troleibuz care mă duce zi de zi la serviciu
înde muncesc ca să-mi pot întinde şira spinării mele fu patul femeii pe care
o urăsc.
3
itnl iar îndrăgostit, e-un curcubeu deasupra chioşcului de ziare, staţiei de
taxi, farmaciei şi W< '-ului public din piaţa galaţi n produs din memorie de
şcolari deghizaţi muial în şinele albăstrii, aurii şi vernil de tramvai ,i in
sarafanul femeii care erai BAi au ajuns chiar şi pizzeriile să sejintereseze
de tine! i I I i funcţionezi mai bine decît un motor de gordini! 11< i Ueci în
tramvaiul 16 printr-o lume înnebunitor de iubeaţă

Poezia postmodernă
cu poşeta de lac în mănuşi de aţă!
dacă părul tău fugărit pare un dric aurit, cu geamuri din aripă
de muscă!
dacă fusta ta miaună, dacă
genunchiul tău muşcă!
dacă a trecut toamna şi iarna vieţilor noastre şi am rămas doar
două centuri pelviene, albastre,
suspendate în nori!
dacă te tîrăşti, dacă scaperi, dacă te descompui, dacă zbori! doar dacă
nu m-ai mai chinui, galeşo, apetisanta!
tu nu ai de pierdut decît lănţişorul de aur atîrnîndu-ţi de cheotori
pe aleea circului asfaltată cu pietre scumpe...
tu nu ai decît două, doar două arămii, cilibii, laconice pulpe
terminate în coadă de vulpe...
tu eşti un fel de parfumerie
luată de un fel de măcelar în chirie
de un tip care frînge inime de studenţi, de o canalie dulce,
de un omor gingaş...
iubit-o, sînt leşinat după sprayurile cu care te dai
şi mi se face sete de buzele tale...
şi aş vrea să mănînc puţin ruj de pe buza paharului tău...
şi să-ţi deşurubez cîteva lacrimi de sub ochiul tău...
doar ca să-ţi arăt cît pot fi de rău
cît sînt de negru în cerul gurii.
dac-âi ajuns să nu mai vii cu nici un preţ în camera mea!
dacă spui că războiul lumilor te plictiseşte!
dacă nu-ţi mai plac prăjiturile cu stafide făcute de mama!
dacă nu-ţi mai place mutra arcurilor ieşite din patul meu
şi zegrasul, şi pozele din liceu!
dacă mă chinuieşti ca pe hoţii de cai!
dacă odată vroiai!
...căci odată vroiai,
galeşo,
apetisanto!
6
Pentru artist, femeia nu-i femeie ci mai
curînd ea seamănă-a bărbat căci harul lui
abia atunci scînteie cînd de-un surîs se lasă
fecundat.
54
Abia atunci gîndirea sa adîncă rămîne grea,
şi plină e de rod cînd luntrea i se sparge ca
de-o sţîncă în ţăndări, de al rochiei izvod.
Artistul e-a domniţei lui mireasă şi-n grele
chinuri naşte mintea sa; deşi din carnea lui
a fost să iasă, poemul e asemeni şi cu ea.
pătrunde, deci, din nou în al meu gînd, să-ţi
nasc copii, ce n-or muri curînd.
26
Mircea Cărtărescu
na dintre problemele incitante ale Poeme-lor de amor, în
IHiamblul lor, priveşte, dincolo de materialul „universului" poetic creat
de Mircea Cărtărescu, identitatea lui de adîncime şi identitatea ideii
loetice. Este ştiut faptul că apariţia cărţii a fost amînată din pricina
Ifluzaţiei de obscenitate. Poliţia, din nou, în contra literaturei!, cum
punea Maiorescu. Este şi faptul pentru care, în cronica sa din România
- n,iară, Nicolae Manolescu, precizează: „Invazia banalului,
tVtldianului, falsei trivialităţi este controlată cu mare atenţie şi
runde unui scop estetic limpede. Trivială în poezie nu este decît
uieii". Aşadar, banal, cotidian, derizoriu, proiecţii exacte ale unei
(tmibilităţi ce pare ultragiată, dotată cu o extraordinară vocaţie a
i>•' ului şi a multiplicării imaginilor. Dar, evident, nu această realitate de
Kui nva interesează. în poezia lui Mircea Cărtărescu surprinde,
Hli ulevăr, apetenţa formelor, un văz exacerbat în care pulsează tentaţii
...... are, halucinaţii, vise sau reverii, ca şi cum existenţa însăşi şi
|tn|ml bucureştean ar fi un lichid amniotic, în care plutesc clădiri, nuri, fiinţe,
întîmplări. Poezia lui Mircea Cărtărescu instituie (şi nu i instituie) un spaţiu
citadin anost şi fermecător, pulsînd între viciu şi | ilj'.ie, cu locuri, mirosuri,
senzaţii şi emoţii sublime ori de mahala, li şi iluminare în acelaşi timp.
Surprinde, de asemenea, un limbaj mi spectacol în sine. Un limbaj teribilist
sau unul hiperspecializat, ill|ul enumerărilor, ca şi, după normele convenţiei
poetice mai vechi, iiiuln vaiea, căci iată, într-un poem de amor întîlneşti termeni
precum stomac, staţia de taxi, horinca etc, toate acestea, dovadă a unei 11 i ii-nţe
din categoria iluzoriului. Traian T. Coşovei observa că e aici ulevărat
spectacol de virtuozitate stilistică", la fel cum oraşul,
......... nitor şi seducător, nu şi alienant, e „un imens spectacol de
lin /Hirfumuri, muzici, emoţii". Dar, atenţie, imaginaţia lui Mircea 1 in si ii nu
e doar „lexicală" şi tocmai de aCeea problema identităţii i .ului său poetic
e, după toate acestea, provocatoare.

Poezia postmodernă Mircea Cărtărescu
O seară la Operă relevă din plin complementaritatea dintre sentiment şi
parodie, pe fondul instituirii cîmpului poetic ca un spaţiu tensional, în care eul,
privindu-se cu autoironie, se dizolvă în istoria poeziei, văzută ea însăşi ca
spectacol. Un sentimentalism pus intenţionat în lumină, excesiv patetic, este
subminat de o ironie care reactivează limbajul poeziei de dragoste, accentul
punîndu-se tocmai pe această atitudine, care îmbină dezabuzarea şi exultanta.
Sinceritatea este, astfel, dublată de luciditate, şi tocmai de aceea tema poeziei
de dragoste pare a fi mai degrabă limbajul ca instrument de sondare a emoţiei,
privit prin prisma vîrstelor proprii şi a vîrstelor poeziei româneşti. Oricum, şi
sentimentul, şi parodia se instituie pe fondul conceperii poeziei ca spaţiu al
iluziei gratuite. Totul este joc textual, pare să spună poetul, şi realitatea i se
supune, amplificînd farmecul hipertrofierii formelor. în felul acesta, o poezie de
dragoste devine, dincolo de spectacolul lexical invocat, care ar putea să-şi fie
suficient sieşi, prilejul unor proiecţii himerice şi ocazia restaurării limbajului
poetic, dacă nu cumva şi premisa celei mai radicale şi mai complete încercări
„de subminare, din poezia noastră, a poeziei înţeleasă ca expresie sau
confesiune sentimentală", cum crede Nicolae Manolescu.
Interpretarea poeziei poate avea ca punct de pornire semnificaţia
Argumentului, care sugerează, aşa cum s-a observat deja, că poeziţj poate fi
dacă nu neapărat expresia hazardului, măcar consecinţa unei ars combinatoria.
Poezia se face din cuvinte, nu din emoţii, şi fireşte că sonetul din finalul
poeziei, cu care, de altfel, se deschide şi se încheie volumul, pare ceva mai
crispat şi cerebral tocmai pentru că el este înjghebat de acest dublu al autorului
care este maimuţa. O arta poetică fiind, sonetul acesta susţine însă ideea că
poezia (de dragostei este consecinţa existenţei autotelice a poetului şi a
limbajului poetic, care nu consumă nimic din afară, fiindu-şi suficiente sieşi.
Este aici răspunsul dat de maimuţoi acelei apetenţe sentimentale provocate de
decepţie, pe care poetul o întreţine deliberat într-un spectacol ni virtuozităţilor
manieriste. O dovadă în plus că poezia nu este uri despre iubire, ci despre
poezia iubirii, văzută, într-adevăr, în ipostaza diferite: filială, virilă, casnică,
livrescă (Andrei Bodiu).
Prima parte a poemului proiectează, în „consonanţă" cu versul labişian
parodiat, o exultantă în derizoriu, susţinută imnic şi, în cels
din urmă, elegiac. Dacă Mircea Mihăieş vorbea de o „metafizici
gregară" în Poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu, atunci
această metafizică apare aici, în acest amalgam de detalii din zoiii
diferite, toate devenind semnul iubitei fantasmatice, care posedă lunial
cu atributele ei cel mai adesea corporale. Elementele toposului conciolg
27 57
I Bucureşti cotidian des invocat, se proiectează, sub imaginea
atrofiată şi kitsch a iubitei, în iluzie. Partea a doua nu mai este a
ilu/ici, ci a.amintirii, care suscită de asemenea ideea transparenţei lumii,
distrusă doar de prezentul rudimentar, al vieţii casnice şi al I eilur naturii.
Sensul poemului este polarizat de cea de-a treia parte, ii! scenă apar poetul şi
maimuţoiul, acesta din urmă tocmai scriind o ■1 în cheie minor-parodică, a
exultantei naturii. Lipsa de solemnitate i dublată de coborîrea în prozastic, dar şi
de coborîrea artificială în IHtura" derizorie. Această „iluminare" sfirşeşte prin a
provoca (BAI iţia din fereastra unui zid de plumb a „domnişoarei de plexiglas",
■tuşită de lenjuri, poleieli, crotali, căi ferate, păpădii, parfumuri, ■•in,- şi
spume", cu care Maimuţoiul intră într-un „duet", vertij al || dogului livresc
dintre ipostaze ale poeziei de dragoste, de la poeţii li IU .şti şi Costache Conachi
la Arghezi sau Ion Barbu. E un fel de Hliipetiţie a performanţelor poetice, care
sfirşeşte prin reîntoarcerea Hfl I iillură în natură, căci, „din păcate existenţa
există", şi de aceea 1 'i i dispare „ca un nor purpuriu peste bucureştiul înţesat de
hanle de limuzine". Revenind contrapunctic la amintirea copilăriei l mamei,
partea următoare reia motivul refuzului de a intra în
.... itate, al urii în faţa existenţei concrete, refuz visceral deopotrivă
■< nlimii şi al naturii. Tot contrapunctic se organizează şi secvenţa
lin Uitare, a cincea, care revine la versul labişian şi la parodierea în
derizorie a exuberanţei, susţinute de sarcasm şi, în acelaşi timp,
1 in ui ia formelor himerice. Nici eşecul nu este, însă, altceva decît
sonetul final, cu o poziţie decisivă în întregul volum, deturnînd
iacul, şi bucuria în recea proiectare a unei lumi de cuvinte,
iu, aşadar, al iubirii şi al istoriei poeziei de iubire, poem al
mIiiIIII ludic transgresînd totul în iluzie şi artificiu, poem, evident, al
Iubim ilor care pulverizează punctul de sprijin din real, în fine, poem
ui i huni mirabolante, în care lamentaţia, invocaţia, patetismul apar
i es doar pentru că deasupra se află o conştiinţă ironică, O seară
■'/"'" s-ar putea situa, ca să-1 cităm chiar pe autor, în zona
nu, ului, „prin carnavalescul, spectacularul şi ambiguitatea
......... ■iile".
Poeme de amor, spune Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu poet de
o inventivitate nesecată, teribilist şi profund, ivuric şi exact, senzual,
tandru şi ironic, montîndşi demontînd maşinăriile lirice cele mai
complicate, prin sîrmele cărora i urent electric de înaltă tensiune".
Sînt cuvinte adecvate
iIIHviei discutate aici şi întregii creaţii a lui Mircea Cărtărescu.

Poezia postmodernă
CIOCNIREA
Ciocnirea este un poem elocvent atît pentru modul caracteristic poeziei
cărtăresciene de a trata o temă consacrată, dragostea, cît şi pentru mutaţiile pe
care le produce poetica postmodernistă la nivelul limbajului poetic, cu
consecinţele care decurg de aici în planul conţinutului. Poemul a fost publicat
în volumul Totul (1985).
CIOCNIREA
într-un tîrziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pînza.
pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mîncat şi sîrma zdrelită îşi
lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pîn-a ieşit din pioneze
cu tencuială cu tot,
am tras de el pînă am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecînd asfalturile, presînd atît de mult stelele pe cerul violaceu,
de amurg, dintre case încît
deasupra a rămas doar o muchie de lumină scînteietoare pulsînd în aerul ars,
ca de fulger.
trăgeam de fir, şi ca un sfînt indian făcînd trapezul pe ape statuia lui c.
a. rosetti aluneca spre miliţie consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nuntă
iar strada latină zîmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-1 pe braţ, şi deodată
casa ta cu brîuri albe şi roz ca o prăjitură de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
pînă ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizîndu-ne hainele, pieile, amestecîndu-ne inima
mîncîndu-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sîngele,
ciobindu-ne şira spinării, arzînd.
28
arzînd cu troznete, ca daţi cu benzină arzînd cu gheţuri albastre,
cu stalactite de fum cu ceară sfîrîitoare, cu seu orbitor pînă
cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie şi păianjenii
şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.
59
Mircea Cărtărescu
Specificul poeziei Ciocnirea - ca şi al poeziei postmoderniste, în
(•iiicral - poate fi pus mai uşor în evidenţă prin raportarea acestui text Iu
poetica lui Nichita Stănescu, din O viziune a sentimentelor. Faptul
■ u şi posibil, şi necesar, pentru că Totul, alături de celelalte volume pe ierna
iubirii, propune tocmai o astfel de viziune, care este nu doar "ni a
sentimentelor, ci şi una a poeziei. Diferenţele sînt însă notabile
i extrem de relevante.
în poezii precum îmbrăţişarea, Cîntec sau Poveste sentimentală, ca N dam
doar cîteva exemple, Nichita Stănescu priveşte fiinţa (şi lumea) Bdrâgostită
într-un elan al dematerializării, într-o exuberanţă ■dlmentată în limbajul
solemn-auroral, imnic, al captării evanescenţei.
Iniilnirea" îndrăgostiţilor, proiectată metaforic, capătă dimensiuni im inctice
şi înalt-cosmogonice. Fiinţele îndrăgostite sînt idei, nu • PTpuri. Iată un
exemplu, din Cîntec: „Ce bine că eşti, ce mirare că

Poezia postmodernă
al referinţelor „realiste". Şurubelniţă, formol, ţevi de canalizare, pioneze,
consiliu popular sînt termeni pe care poezia i-a considerat în general nepoetici.
în plus, poezia se construieşte pe axul unei trame epice, o anecdotă, şi nu cu
caracter parabolic-simbolic, pornind de la gestul comun (devenit veritabilă
intrigă pentru intrarea în imaginar) de a da un telefon iubitei. „Dar telefonul
murise" - şi atunci, urmează delirul, un veritabil vertij, care este şi unul
lingvistic, al Reconstruirii realităţii. Căci receptorul telefonului devine un
univers fascinant şi terorizant în acelaşi timp, ca şi cele două cartiere, oraşul
întreg, în fine, cele două case şi cele două trupuri în ruină. Aşadar, spaţiu
citadin, într-adevăr, privit însă cu o artă a detaliului, cu o aglomerare
enumerativă, cu o voluptate a formelor care proiectează imanentul, nu în
metafizică, ci într-o himeră neagră, fantasmatică, într-o topografie hilară.
Impulsul contopirii este unul care recuperează denotativul, căci cuvintele
spun... ceea ce spun, printr-o viziune organică asupra spaţiului. Pe fondul
eşecului, universul citadin devine un organism perfect - aşa şi este posibilă
înlănţuirea obiectelor pe firul telefonic -, recuperator, integru, cuprins de
disoluţie, putreziciune şi atrocitate: un fel de univers material, pătruns de
semnele morţii, văzut ca infern. Iniţial fierul ruginit e plin de viermi, apar
furnicile, păianjenii, pentru ca în final, după un moment de feerie burlescă
(„consiliulpopular al sectorului doi /se ciocni de foişorul de foc şi se duse la
fund cu tot cu o nuntă / iar strada latină zîmbi"), pentru ca îmbrăţişarea să
însemne, dintr-un fel de disperare a formelor, o contopire hilară. Sub semnul,
final, al păianjenilor care „ şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru " şi al
cenuşei care „a umplut lada de studio şi chiuveta din baie". Dar atmosfera
aceasta, care pare neagră şi sumbră, are, în realitate, un suport ludic, gratuit,
generat de perspectiva himerică, de care subiectul se lasă copleşit cu voluptatea
hipertrofierii formelor. Să se remarce, chiar în finalul poeziei, tonul
desolemnizat, universul redus la cîteva elemente casnice, în fine, senzaţia de
feerie.
Dintr-un poem al frustrării erotice şi dintr-unul al formelor intrate în delir,
Ciocnirea ajunge un poem al proiecţiilor fantasmatice, în care concreteţea
privită cu lupa se dovedeşte fragilă precum decorurile de mucava. Aici totul
este posibil - căci deasupra oricărui eveniment se situează ochiul inteligent al
poetului.
Bibliografie
I. Opera POEZIE: Faruri, vitrine, fotografii, Cartea Românească, 1980; Aer
cu diamante (volum colectiv), Litera, 1982; Poeme de amor, Cartea
Românească, 1983; Totul, Cartea Românească, 1985;
29
6!
Mircea Cărtărescu
I .evantai, Cartea Românească, 1990; Dragostea, Humanitas, 1994; Dublu
CD, Humanitas, 1998; PROZĂ: Desant '83 (volum colectiv), Cartea
Românească, 1983; Visul, Cartea Românească, 1989; Nostalgia, Humanitas,
1993; Travesti, Humanitas, 1994; Orbitor, Humanitas, 1996; Jurnal,
Humanitas, 2001. CRITICĂ: Visul «himeric, Litera, 1992; Postmodernismul
românesc, Humanitas, 1999.
II. Referinţe critice
Nicolae Manolescu, „Faruri, vitrine, fotografii", „Poeme de amor",
„Totul", „Levantul", în Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I,
Poezia, Editura Aula, 2001, pp. 392-410. Traian T. i «sovei, „Minute de exces
şi extaz",„Desfa-mi inima şi dansează", „Nu fumez, nu port ceas, nu ştiu
unde este strada Crizantemei" în Pornind de la un vers, Editura Eminescu,
1990, pp. 122-134. 1 'lieorghe Perian, Mircea Cărtărescu, în Scriitori români
fiostmodemi, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 79-94; Poeme de
amor, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, III, M P, Coordonare
şi revizie ştiinţifică Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, ( luj-Napoca, 2001, pp. 365-
3367, Ştefan Borbely, levantul, în Dicţionar analitic de opere literare
româneşti, II, E-L, Coordonare şi revizie ştiinţifică Ion Pop, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999, pp 371-373. Eugen Simion, Mircea Cărtărescu, în
Scriitori români de azi, IV, Cartea Românească, 1989, pp. 478-498. Marin
Mincu, Mircea I 'ărtărescu, în Poeticitate românească postbelică, Editura
Pontica, 2000, pp. 376-379. Cornel Regman, Mircea Cărtărescu. Levantul;
Dragostea, în Dinspre „Cercul Literar" spre „Optzecişti", Editura ' artea
Românească, 1997, pp. 111-119. Radu G. Ţeposu, Istoria antică & grotescă a
întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, 1993, pp. 43-47.
George Popescu, Discursul «felin» sau histrionismul melancolic, în Mecanica
formei, Eseuri despre aventura poeticului, Editura Pontica, 1999, pp. 109-115.
Andrei Bodiu, Mircea t ărtărescu. Monografie, antologie comentată, receptare
critică, fol. „Canon", Editura Aula, 2000. Gheorghe Grigurcu, Poezia
Cvartetului; O lirică explozivă: Mircea Cărtărescu, în Existenţa poeziei,
Cartea Românească, 1986, pp. 474-485; 492-498; Ion Pop, Poezii în
hiperrealitatea imediată; „Un optzecism puţin trecut din i i'l'i", în Viaţă şi
texte, Editura Dacia, 2001, pp. 164-175.

Poezia postmodernă
ALEXANDRU MUŞINA
BUDILA-EXPRESS
Unul dintre cele mai cunoscute poeme ale generaţiei optzeciste, Budila-
Express a fost publicat iniţial, cu minime modificări impuse de cenzură, în
volumul colectiv Cinci (1982). S-a retipărit în forma originară în Lucrurile pe
care le-am văzut (1992). Poemul e inclus în
Antologia poeziei generaţiei '80 (1993).
1. Introducere
BUDILA - EXPRESS
Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme, Cei care
m-au înţeles
Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Şi-şi plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.
După o iarnă lungă a venit vara caldă, Fructele noastre nu au avut
timp să se trezească, Fructele celorlalţi se vînd la suprapreţ.
Dimineaţa Ne primeşte totuşi cu braţele deschise, totuşi lumina
Mai bate în epiderma fanată, totuşi vîntul Ne mai aeriseşte
orbitele duhnind de amintiri.
Am pierdut totul. Portarii hotelurilor Ne-au uitat, femeile fragede
şi aristocrate Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat şi liftierii,
Vînzătoarele de flori şi negustorii de nestemate, Ne-au uitat
străzile, ne-au uitat casele albe Pe care urca iedera ruginie a
vechii „la bella estate".
Am pierdut totul.
în paradis, în clipa cea repede, în metalul închipuirii Nimic din
noi n-a rămas. Un avort Rapid, aseptic, elegant. Totuşi dimineaţa
mai întinde Braţele ei transparente, de caracatiţă, spre trupul
62
învineţit de somn şi de vise, totuşi aerul ,
Mai face troc cu celulele spongioase, totuşi moaca roşcată
A servietei mai rînjeşte, tîmpă, fericită.
2. Senzaţie
30
Alexandru Muşina
Din cînd în cînd trompeta îngerului
Scoate sunete de fanfară. Din cînd în cînd ne aşezăm la masă Ciocnind
ouă roşii sau pahare de vin, conversăm. Din cînd în cînd
Dansăm în semiîntuneric cu femei Proaspăt spălate şi mereu
stînjenite, din cînd în cînd Ieşim în spatele casei, la munte, din
cînd în cînd Stingem lumina şi transpirăm.
Sau se sparge conducta, vecina ţipă
După poştaşul întîrziat cu pensia, beţivii urinează
Pe zidul caselor de vizavi, o salvare
Trece uşor pe deasupra inimii şi duce departe
Cîte un corp solid familiar.
Din cînd în cînd se aude trompeta,
Maşini greoaie ca nişte hipopotami stropesc
Pavajul încins, vînzătoarele din cofetării
Fac strip-tease şi, goale, se bat cu frişca, din cînd în cînd
Cîte un director se umflă ca un balon, se înalţă
Apoi se sparge, dispărînd din univers, din cînd în cînd
Cîte-un afiş
Multicolor ne promite Noul Ierusalim
în schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii.
Sau traversăm zidul putrezit al Grădinii şi culegem
Globuri de aur cu care îmblînzim viitorul, sau deschidem
Nasturii aerului şi posedăm furioşi
Trupul cald încă al iluziei.
I )in cînd în cînd ne amintim de Gondwana,
De pelasgii mîncători de scoici, de Cung-Fu,
Ne amintim de sare-n bucate, de Rosamunda,
I ie vasele din Micene, de sandaua
Filozofului, din cînd în cînd pomenim
Nume fără sens, însă dulci

Poezia postmodernă Alexandru Muşina
Inimii noastre: Herbert Read, Marcuse,
McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu, din cînd în cînd
Vindem pielea ursului din pădure şi ne
Cumpărăm jucării.
3. Context
Şi apoi mă întîlnesc cu păianjenul blond,
Cu arlechinul domesticit, cu domnişoara de silicon,
Cu ursuleţul Yoghi, cu marele gagicar,
Toţi mă întreabă despre poezii, toţi mă întreabă
Cum e noua mea viaţă.
Nu sînt trişti, dar nici veseli. Trăiesc
într-un aer de celofan, aşteaptă clipa
în mare linişte, gata împachetaţi.
Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă
Ţîfnoasă şi plină de ruşine a adolescenţei,
Despre poezie, precupeaţă grasă şi care
Ne-a luat pe nimic inimile de puştani şi le-a pus pe aţă
Despre poezie, cuvînt plicticos,
Pe care dicţionarele-1 mai pomenesc
Din conformism şi vocaţie inerţială
Despre noua mea viaţă în ţinuturile boreale, Dincolo de
sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri, Şi, bineînţeles, despre
Budila-Express.
4. Defulare
Şi noi am călătorit cu Budila-Express în dimineţile
toamnei, în amiezile de vară, Sub cerul iernii,
primăvara am călătorit Cu Budila-Express.
Şi noi am coborît la Hermannsdorf, am văzut
Bidonville-urile din marginea terasamentului,
Nesfîrşitele turme de capre rîioase, şi noi
Am văzut Teliu-Valley, şi noi am auzit
Graiurile amestecate ale triburilor de culegători de ciuperci,
Şi noi am prăjit slănină la flacăra brichetelor, am croşetat
Răbdători, în aşteptarea minunii, şi noi
Am vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întors
Cu preafrumoase suvenire.
Şi noi am leşinat prin parcurile din Flowers-Town, Şi noi
am văzut cadavrele strivite de locomotivă, Şi noi am
traversat simplonuri în care Poţi face dragoste pe tăcute
liniştit, şi noi Am dormit, şi noi ne-am trezit mahmuri în
Budila-Express.
Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe
Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi
Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi
Am consolat văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat
Pc colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,
( II pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi
Am violat Legea jucînd
i lârţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare Pl
incipiul indivizibil al demnităţii de sine.
Bl noi am călătorit cu Budila-Express,
Şi noi am văzut feţele stoarse, ca nişte cîrpe ajunse
i .i gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste,
51 noi am simţit fluidul neîncrederii oarbe
i oborînd ca acidul sulfuric în oase, şi noi am văzut
l tanchetele jumulite de vinilinul
''ni care aborigenii îşi fac portmonee, şi noi
\ MI descoperit cultul secret
\ l lomacului, sexului şi capului aplecat, şi noi
\ ni pătruns în catacombele realităţii,
in nbsolul paginii de ziar şi mai jos de subsol
U'olo unde nu mai există decît
I mu a şi timpul, senzorul obosit.
i noi am cules laurii de staniol
I I lupa-amiezelor petrecute-n şedinţe, şi noi
in luptat în întuneric cu diverşi
i liiiunczei judeţeni, şi noi am stat i inului fluviului şi am plîns, şi noi am
căzut ui i nu scle negeluite ale cazinoului Paupasse-Oul, am răcnit, am
expectorat
31 65

Poezia postmodernă Alexandru Muşina
Sofistica rîncedă a acceptării, şi noi
Am auzit şuieratul glonţului pe lîngă urechi
în Budila-Express.
Şi noi am văzut bătrînii reumatici Din Flot-Royal,
nasurile în formă de şa Ale locuitorilor din Las
Crasnas, şi noi Ne-am rătăcit în fauburgul Barcany,
Şi noi am flanat pe aleile prăfoase Din Cite de
Sarmache, şi noi am cumpărat Parfumuri şi ochelari
Made in France De la parterul blocului turn cu patru
etaje.
Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce Vacile ne-au
înghiţit, mestecat, defecat, şi noi Am ascultat cimpoiul şi
glasul castrat Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi
Ne-am întors vii şi teferi seară de seară în Budila-
Express.
Budila-Express ! Budila-Express ! Budila-Express ! Şi noi am
ştiut şi noi am iubit, Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am
citit! Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane, Garnitură
dublată, uneori, garnitură bondoacă, Iute şi verde-murdară
printre grămezile de cartofi Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă
peroanele Pline de cioburi şi capace de bere, Budila-Express,
ruginind nevăzut Precum tinereţea, la încheieturi.
5. Filtru
a) Era o cameră oarecare. Fără pereţi.
Cordoane moi o legau
De universul placentar. Creierele, ele însele, păreau a nu exista
Decît provizoriu, mereu în aşteptarea
Confirmării de dincolo: pastile minuscule de oxigen.
Dar aici se hotăra totul. în această
Metastază incipientă.
Era linişte. Puteam auzi Feromonii teilor
atacînd epiderma Adolescentelor.
Semnificantul Mai înghiţind o gură de
semnificat.
Apoi el a ridicat mîna. Mîna sa Avea
cinci degete. Fiecare deget Un trecut şi
un viitor.
32 67
b) Atunci au năvălit, izbucnit, explodat:
fofilatorii şi scatoscotocitorii pontatorii şi antemergătorii lingecuriştii şi
drogheriştii femeile de cauciuc şi cele evidenţiate eşanjiştii şi stahanoviştii
alchimiştii şi verslibriştii lucrătorii cu gura şi cu despicătura cu mapa şi
sapa
secretarele şi debarasatoarele recţii şi erecţii
matroanele şi prefecţii balena albă şi pajii
coafezele şi dormezele brodeuzele şi vibromaseuzele
liniştitorii şi concasorii puţopalmiştii
verbali şi funcţionarii municipali contribuabilii
şi subcontabilii vacile domnului şi seminariştii ac
tiviştii şi pasiviştii comutatoarele şi prezentatoarele
mamele patriei şi taţii burduhânoşi cititorii
de manuale şi meşterii de zăbale animatorii
a picolii soioşi scopiţii şi neofiţii scrobiţii
şi neofaliţii soldaţii de plumb şi poliţaii de carbid
cu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid
c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:
I REBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE l Kl IBUIE
(dar eu... jap !) mi-au spus E NECE (dar eu... buf!) SAR ei
i KI-BUIE ! mi-au ordonat.
d) O.K." am zis
fi nm îmbătrînit.

Poezia postmodernă Alexandru Muşina
6. Ilustraţie *
„UN VOYAGE AGREABLE AVEC BUDILA-EXPRESS"
„ABENTEUER UND EXOTISMUS MIT BUDILA-EXPRESS"
„HAPPY DAYS WITH BUDILA-EXPRESS" „LA VITA E BELLA
CON BUDILA-EXPRESS"
Afişe imense. Color. Peisage.
în prim-plan o frumuseţe locală
Cu basma roz, autentică, şi^ dinţii
întregi şi proaspăt spălaţi. în fundal o fanfară de îngeri
în costume naţionale.
(photo, Bild, foto: ALEXANDRU MUŞINA)
Prin prisma unor particularităţi distinctive ale poeziei optzeciste, critica
literară a remarcat de la început caracterul reprezentativ al poeziei lui
Alexandru Muşina, dar şi nota individuală extrem de pregnantă.
„Inteligenţa remarcabilă" şi „capacitatea lui de a folosi registrele limbii"
(Nicolae Manolescu) sînt consecinţa unei lucidităţi şi
a unei perspective ironice asupra realului, „fotografiat" cu rafinat
cinism. Aşadar, „poet al realului" (Eugen Simion), dar numai într-o primă
instanţă - şi este, oricum, un real proiectat într-o mitologie a derizoriului -,
Alexandru Muşina este mai ales poetul unor stări de spirit, construite (la
rece?!) cu o evidentă ştiinţă a efectelor. Poate că definirea cea mai
pătrunzătoare a poeziei lui Alexandru Muşina o face Radu G. Ţeposu,
care-1 numea pe poetul braşovean „un sentimental educat la şcoala
sarcasmului şi a ironiei, cu gustul persiflării şi al demitizării", numindu-i
poemele „elegii sarcastice", astfel plasîndu-le la intersecţia dintre
„sarcasm şi ideal". Evident la toate nivelele textului, post-modernismui
acestei poezii nu exclude perspectiva „noului antropocentrism" de care
vorbise poetul.
într-adevăr, Budila-Express - text alcătuit din şase secvenţe distincte,
fiecare construindu-se în jurul unei atitudini poetice, a unui anume
„motiv" - este, finalmente, o „ elegie sarcastică ". Avem de-a face aici cu
o sensibilitate ultragiată şi fermecată de concret, sedusă, în acelaşi timp,
de soluţiile intertextualităţii, cu o apetenţă către totalitatea integratoare,
tn care totul - stări contradictorii, perspective distincte - fuzionează.
Poemul, unul de construcţie, presupune existenţa unor nivele diferita
de lectură, simplitatea fiind numai aparentă; doar întregul relcvA
substratul poetic angajat în deconspirarea unui cotidian absurd şi, In
acelaşi timp, ludic şi în construirea unor semnificaţii pe măsură. Cclf j
33 69
şase secvenţe ale poemului par să fie etapele unui traseu biografic de
„iniţiere", dar o iniţiere parodic-burlescă în derizoriul alienant şi în
gratuitatea textuală. Introducere, prima dintre ele, este o lamentaţie pe tema
damnării şi înstrăinării, într-un limbaj vădit şi intenţionat prozaic, care
pune faţă în faţă tema paradisului pierdut şi realul grotesc.
Rezumînd, urmează imaginea caricaturală a unei lumi hidoase asumate fără
voie (Senzaţie), invocarea noului context existenţial, adică situarea tn exilul
artificiului uman şi poetic (Context), răzvrătirea sarcastică, tntr-un fel de
imn pe dos (Defulare), „filtrul" pulverizator al lucidităţii care i-realizează
lumea şi o reduce Ia o dimensiune nihilistă (Filtru), pentru ca în final
biografia însăşi să dispară, eul să se „topească" în Înregistrarea mecanică,
în fotografierea fără nici o doză aparentă de disperare a unor anunţuri
publicitare. Dar sarcasmul e cu atît mai puternic cu cît acum perspectiva
autorului, relevată de paratext, este noutru-detaşată. Iată traseul unei
iniţieri ironice, a unei purificări prin
iinihilarea ludică a personajului din text. Proliferarea realului, într-o lume
fără sens, proteiform-hilară, sfîrşeşte prin excluderea individului, devenit
doar prin autoironie „fotograful" rece, neutru, cinic. în fond, lUullla-
Express este o poezie despre teroarea lumii obiective.
Dar este cu adevărat elocvent acest poem pentru „estetica" sau mnear
pentru procedeele „postmodernismului"?! într-un loc, \ l< xandru Muşina
susţinea că „ o călătorie cu troleibuzul poate deveni ukvărată aventură
existenţială a cunoaşterii". Budila-Express este poemul transcrierii unei
astfel de experienţe biografice - plasate sub ii MINUL unei mitologii reale sau
burleşti - într-un spaţiu cotidian care foee posibilă şi tenta sentimentală, şi
satira neagră sau ironia cinică, hlnr şi numai titlul poemului transformă
experienţa de navetist a
... lului - ajuns eroul unei existenţe fără transcendenţă - într-o lungă
ii Hm ic printr-un tărîm hilar şi grotesc. Trenul muncitoresc - spaţiu al 1 "
oriului şi al sordidului - este emblema unei noi „renaşteri", a • iii i tei. Poemul
e, în felul acesta, chiar subversiv satiric. Revenind la secvenţa iniţială, se
configurează aici datele unui " nlis pierdut, „clipa cea repede" a studenţiei,
peste care „rînjeşte" ■ ,i roşcată a servietei", „tîmpă, fericită", inconştientă.
Existenţa ^HL ca totalitate, este pusă sub semnul unei mecanicităţi lipsite de
Stingem lumina şi transpirăm", spune poetul, mizînd şi pe i' I' contrastelor
comice, şi pe reducerea la organic a fiinţei. După - nule suprarealiste, unele
parcă din Jarry, de un realism butaforic Un cind în cînd se aude trompeta, /
Maşini greoaie ca nişte :-, 'lumi stropesc / Pavajul încins, vînzătoarele din
cofetării / Fac IV.

Poezia postmodernă Alexandru Muşina
se umflă ca un balon, se înalţă / Apoi se sparge, dispărînd din univers, din
cînd în cînd / Cîte-un afiş / Multicolor ne promite Noul Ierusalim / In
schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii"), urmează faţa proteiformă a „
catacombelor realităţii". Paradis pe dos, trenul este un spaţiu al speluncii şi
degradării fiziologice. Ca un renascentist, cum implicit era Gargantua,
spre exemplu, eroul acestei călătorii printre sălbatici - „ aborigeni" care au
„ cultul secret al stomacului, sexului şi capului plecat" -, trăieşte teroarea pe
care o transformă în laudă ironică şi în bucurie a inventării, prin intertext,
prin invenţie lingvistică, prin hiperbolă carnavalescă, a unui paradis pe
dos. în spatele elogiului se ascunde ironia sarcastică şi voluptatea secretă,
oarecum narcisistă, a organizării textului ca spaţiu suficient sieşi.
Pînă la urmă, repetarea invocaţiei imnice „Budila-Express! Budila-
Express! Budila-Express!", pe fondul pluralului autoironie al majestăţii
(„Şi noi am ştiut, şi noi am iubit, / Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am
citit!"), e consecinţa unei nostalgii, fie ea şi ironice, a unei „tandreţi"
motivate de refugiul în text. Contrapunctic, semnificantul înghite însă
semnificatul şi, de aici, furia disperării care „filtrează" un univers uman
redus la forme caricaturale, groteşti, subumane: „Atunci au năvălit,
izbucnit, explodat: / fofîlatorii şi scatoscotocitorii pontatorii şi antemergătorii
/ lingecuriştii şi drogheriştii femeile de cauciuc şi cele evidenţiate" etc.
La un alt nivel al textului, sînt invocate cîteva modele culturale, în
primul rînd Ovidius, exilatul la Tomis (căci noua viaţă a eroului din
Budila-Express se desfăşoară „în ţinuturile boreale...") şi, prin contrast,
Nicolas Poussin, cel care exclamase Et in Arcadia ego!, Arcadia fiind
ţinutul simbolic al vieţii patriarhale şi idilice. Sînt şi alte trimiteri ironice,
la Eminescu, la Ion Barbu, Ia Roland Barthes, fapt care face ca sensul să
fie întotdeauna îmblînzit de jocul textual. Ceea ce cu adevărat e
surprinzător ţine de capacitatea lui Alexandru Muşina de a fi satiric,
sarcastic, fals inocent şi ingenuu, aluziv, brutal, cinic, discret, rafinat, de a
folosi cu uşurinţă registrele limbii într-un spectacol care nu mai e al lumii,
ci al cuvîntului. Pînă la urmă, realitatea nu stă sub semnul Infernului, ci
Purgatoriului. Fireşte că acesta e unul din sensurile majore ale poemului,
care coexistă cu tenta subversiv-demascatoare. Poemul e plin de referinţe
aparţinînd unui fel de tărîm mitic, unei noi mitologii în care realul e
transgresat. întorsura-City, Teliu-Valley, Flowers-Town, Las Crasnas sînt
toponime dintr-un spaţiu care urmează să fie deja cucerit, date dintr-un
tărîm necunoscut, legendar, asociabile tărîmurilor nedescoperite încă ale
Vestului Sălbatic. Rolul lor nu era conjunctural - de a proiecta spiritul
34 71
emascator într-un spaţiu al nimănui. Am crede că tocmai o astfel de
manieră, parabolică, folosită din plin în literatura din perioada comunistă, e
sancţionată aici. în fond, realităţile imediate fac obiectul nu doar al unei laude
inverse ori al ironiei sarcastice, ci şi al unui limbaj direct denominativ. „Aerul
de celofan", „conformismul şi vocaţia inerţială", „Dumnezeii judeţeni",
„laurii de staniol", toate acestea culminează cu secvenţele a doua şi a treia din
Filtru, ultima apelînd la clişeele discursurilor oficializate, care impun fizic, prin
brutalitate primitivă. Trebuie şi e necesar, scrise cu majuscule şi întrerupte de
interjecţii ale violenţei, relevă vieţuirea sub semnul imperativului şi
impersonalităţii. Imaginile din final - îngeri în i nstume naţionale - sancţionează
o lume artificială, idilică şi pitorească la modul convenţional, în fond,
inautentică, clădită pe minciună şi, prin urmare, hidoasă. Dar toate acestea nu au
valoare poetică în sine, ci doar în măsura în care subversivitatea, făţişă sau nu,
dn viaţă unei viziuni poetice. Or, aici e disperare, dezolare, dezgust, mreasm, dar
şi voluptate a textului ca spaţiu care înregistrează realul, 11 care se adaugă şi un
farmec al intertexţualităţii şi aluziilor culturale. Nu e nici o îndoială, aşadar,
asupra reprezentativităţii acestui poem pentru o întreagă generaţie şi pentru felul
cum a perceput ea posl modernismul..
ALEXIA
Poemul Alexia a fost publicat în volumul Lucrurile pe care le-am Vizut
(1992). Particularitatea polarizantă a întregului volum, care se deschide cu
grupajul de poeme Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A. M.
pentru a se încheia cu Hebdomadarul i'iofesorului A. M., este biografismul. în
Alexia, însă, biografismul OHtc substituit parodierea metafizicului. Pe fundalul
unei identităţi li "iace, anumite „dificultăţi" amintind de „lirismul esenţelor"
cultivat I. Nichita Stănescu îşi asociază perspectiva încifrată şi în acelaşi timp
ludică.
ALEXIA
(poem)
„ Obosit eu mă tem şi ştiu sigur că, dacă nu
obţin salvarea acestei întrupări, nu voi mai
putea procrea"
(„Cantilena Risplaei")

Poezia postmodernă
UNU. ELEMENTELE Cele
amestecate
Pâş, pâş, leul de iarbă. Leul de antimoniu. Pâş, pâş,
pisica. Şi şoarecele. Guzganul. Cataclop calul cel
roşu, calul verde, Până la glezne în ceaţă, „Ai tu Pe
tine culoarea aceasta ?" Plici, plici, Ploaia vânătă la
fereastră. Vroum, bomba, Vrum, vrum, bombiţele.
Ciupercuţele. în pajiştea mănăstirii. în câmp.
Păi, dacă cine ? Nea Nae Bularca
A schimbat picioicile pe cucuruz în Regat,
Gică Ţeposu a înfierat I. T. B.-ul, eu
în staţie am aşteptat. Elevii mei
Conduc betoniere, autocisterne, excavatoare,
Vând carne poporului. Cosesc, ară. îmbătrânesc.
Pâş, pâş, leul de miniu. Leul de cositor.
Pâş, pâş, pisica-n hambar. Şi şoarecele. Guzganul.
Cataclop, cataclop, calul roşu,
Pe care verdele călăreţ. Calul verde, pe care
„Ai tu pe tine culoarea aceasta ?" Plici, plici,
Ploaia gri-albăstruie pe epiderma nubilă.
Dar nu, noi nu „vrum" şi nici „ciup", Ciupercuţă,
în nici un câmp, nici o grădină.
Trupul meu are o sumedenie
De buzunare. Nasturi noi. Lucitori.
„Ai tu pe tine culoarea, culoare ?" „Vrum,
Vrum, vruum..." Aro-ul lui Nea Nae, „Muuum", vaca în staul,
Plină de lapte. Am tuburi multe şi tubuşoare,
Retore, fire, diode, transformatoare. Şi am
Un trup cu sumedenie de buzunare.
Cataclop, cataclop, clop, calul în ceaţă.
Calul pe deal. Pâş, pâş, leul roşu prin iarbă.
Şi leul verde prin râu. Pâş, pâş, pisica-n meninge. Ronţ, ronţ.
72
Şoarecele. Guzganul. în materia cenuşie. „Ai tu
pe tine această culoare ?" Noi nu, Niciodată, noi
nu.
Trezirea
Cearceaf ? Cearceaf. Mână ? Mână.
Transpiraţie ? Transpiraţie. Păr negru şi rar? Păr negru.
Ochi uduroşi ? Limbă-ncărcată ?Acid
Uric ? Acid.
35
Alexandru Muşina
Lemurul deschide ochii. Simte chingile. Electrozii Implantaţi în
creier. Dar coaja grunjoasă-a Copacului, mirosul de ferigă şi de
putregai ? închide Ochii-i deschide. Perete ? Perete. Podea ? Podea.
Pătrat alb, Buton, ţac explozie, ţac linişte ? Ţac.
Priveşte în jur. Uită. îşi aminteşte.
Pijama ? Pijama. Scufă de noapte ? Scufă. Şosete
Negre ? Şosete. Dar boabele limpezi de rouă, dar biocurenţii
Şarpelui cel viclean şi
Nemăsurat de lacom ? Ceaţa coboară
Spre tălpi. E seară sau dimineaţă ?
Se lasă moale în jos. îşi priveşte Mâinile. Dă din cap. Se
uită în jur : Dreptunghiuri, cercuri, pătrate. Culori învechite.
Tic, tic. Un zeu mic. Tic, tic. Electrozii.
Ceva îl trage în sus. Ceva îl pune-n mişcare.
Picior, picior, picior, robinet, mână
apă mână tub galben periuţă pastă dinţi mână
apă rece mână apă caldă mână ochi
nas buze urechi mână picior mână nasture
nasture, nasture, nas-tu-re...
Se-aşează. Priveşte zeul cel mic.
Cu trei braţe, scheletice. Uită. îşi aminteşte. îşi aminteşte ? Se uită-n
jur: cărţi, rafturi, uşi, haine, fotolii. Ceva zvâcneşte. Stă să se spargă.
Electrozii. Electrozii ? Chingile ? Leucoplastul ?

Poezia postmodernă
Lemurul are faţa ca de hârtie. Se lasă pe spate, în pat,
ca într-o iarbă trandafirie. Tavanul e foarte aproape.
Becul orbitor.
Ieşirea
Omule, tu m-ai eliberat în natură: Lângă frunza
brusturelui, ca o palmă de morar, Pe câmpul cu ciulini
vineţi, între ciolane De vaci şi câini.
Omule, tu mi-ai dat drumul să călătoresc Pe ţevi
tot mai largi. Până Ia fluviu, Până la mare. Acolo
unde fiinţe mici Ne aşteaptă. Translucide,
tremurătoare.
Din tot, de peste tot, de oriunde, Mă-ntorc la tine,
omule, şi te iubesc : Chiftea de peşte, morcov, lăptucă,
pătrunjel La tine mă-ntorc. Şi te iubesc.
Căci tu m-ai lăsat în natură.
Faraon cu o mie de palate şi milioane de slugi,
Blând, înţelegător. Faraon
Al unei ţări tinere. în putere.
Tu m-ai eliberat în natură:
Am văzut soarele, am simţit ploaia, vântul.
Dintr-o ţară mai mică într-o ţară mai mare.
Am auzit râul. într-un leagăn De hârtie să
cobor m-ai lăsat. N-a fost o fată de rege.
Dar milioane, Miliarde de fiinţe mici,
fremătătoare.
Omule, faraon cu inimă albă. Dintr-o albă Ţară. Ce
sfetnici buni. Noi ne sfârşisem Treaba. Tu ne-ai lăsat să
plecăm Prin două valuri prelungi. în Canaan. în natură.
36
Godemişul
Cine face să tremure păpurişul în
nopţile fără lună şi vânt ? Godemişul.
Cine pune roţile autobuzelor în mişcare, cine umple De
surâs faţa coafezelor când îşi iau bacşişul ? Godemişul.
Cine bagă adolescentele-n draci, cine ţine Zi de zi
şi noapte de noapte afişul ? Godemişul.
Cine desenează hărţi nemaivăzute,
Şi e mai tare ca heroina, L. S. D. - ul, haşişul ?
Godemişul.
Cine pătrunde şi sparge fără de milă fetişul, Cine
distruge familii şi ierarhii ? Godemişul.
Cine mişcă soare şi stele, cine face Farmecul
amintirilor cu Venesia şi Parisul ? Godemişul.
Cine vindecă migrene, isterii, furunculoze, Cine
destupă-n april urdinişul ? Godemişul.
Cine ridică noaptea acoperişul
Caselor, de se văd oamenii ca-n insectare ?
Godemişul.
Cine face şedinţele furtunoase, cine transformă într-un
palat din basme tufişul ? Godemişul.
Cine dă culoare cernelii, cine îşi spune De mii
de ori - si singur - Kadişul ? Godemişul.
75
Alexandru Muşina

Poezia postmodernă
Cine te naşte şi te coboară,
Cine e Dumnezeu şi furtun pentru ... ?
Godemişul.
Cele limpezi
Să punem inima pe tapet. Să reanimăm Cu
sângele nostru cristalul. Dar gândacii Pe-aici au
mărşăluit. Comandantul lor Era viteaz. A învins.
Să punem Sufletul la vedere. în geam. Dar pe aici
Zboară muştele. Colonii Nesfârşite-au înfiinţat.
Nesfârşite ţinuturi Au descoperit şi civilizat.
Să punem la vedere ce e de văzut,
Să fim sinceri. Dar pe aici
Brontozaurii au trecut. Urme mari au lăsat:
Lacuri, văi, o anume sfială
A aerului spre seară. Un gust
De bicarbonat în apa de la robinet.
Să fim noi înşine. Piatră firavă, fără de preţ,
îmbrăcată-n funingine. Şi ţinând Cu greu locul
zeului. Dar guzganii Au învăţat toate vorbele
noastre. Şi sunt. Dar leul verde a trecut apa şi-a
adormit. Dar leul roşu s-a stins încetul cu încetul.
„I-ai văzut ?" „Nu. Dar tu ?" Cine poate Spune
c-a existat ?
Să punem inima pe tapet. Dar aici Lupte grele au
dat gândacii. Istoria lor E însemnată aici. Dar
muştele au descoperit Un Vaterland minunat.
Dar guzganii Au întemeiat universităţi.
Să punem inima. Dar ea are frunze şi crengi,
Rădăcini. Un pământ, un aer. Prin care Zboară
gâze gigant şi pterodactili. Să punem la vedere.
Dar trupul e tatuat
76
Cu mici planete de sare. Cu sori celulari. Să fim noi
înşine. Dar cine Poate spune c-am existat ?
Munca
Frau Ziege a spus „Draaagi co-legi, Treeebuie să
fiihim conştiiin-ciooşi. Să nhe Fha-cem datoriiiia.
leu îmi daaau Tooathă si-liinţa să ne-ahfirmăăăm şi
noooi, Că zooohona noas-tră.şi hia a dat
Hoooameni de valohoare, chiahr aici Printre
noooi..."
Frau Fuchs a spus „Dadadatovarăşi
Trebuiesăneintegrămsăparticipăm Caşasecere !
Peminenumăplăteşte nimeni
Pentrumuncapecareodepun dafacfacfac şi Zicziczic
şieuaud şirâdeminşinunegândim La prestigiu,
eodatorieoobligaţie să nu In-ter-pre-tăm să
najungemlabani căatunct..."
Kermit a zis „Uare nu înţelegeţi ? Uare Trebuie să
vuorbim şi ualtfel, uadminis-Trativ, că eu nu vreau
duar de sus se Ceare şi e uobliguator că nu
discutăm că nu Suntem la sindicuat şi chiuar duacă
am fi Şi-acuolo-s lucruri uobliguatorii şi..."
Luptătorul a spus „Trebuie să-mi fac
Autocritica că nici eu da' sunt unii tovarăşi
Că munca care a fost nu se mai poate da'
Un progres se vede se vede că tovarăşu' mă angajez
Să fac totul să discut să mobilizez că
Foarte bine a zis da' nici noi că ştim cu
Toţii..."
Jocul
Şase trei trei, seara are ochi vineţi, pătraţi. Lipită de
geam aşteaptă să terminăm.
77
Alexandru Muşina

Mâna mea are vene albastre, falange prelungi. Cine
fumează ? Cancerul fumează cu noi.
Valet, damă, valet, de treizeci de ani Părul tău
Poezia argintiu postmodernă doarme, visează. Seara-i răbdătoare, părul tău
un tânăr blazat. Cine respiră aerul şi nicotină?
Cancerul, Bebeluşul, lebăda galbenă, vârcolacul.
Mane roşu par, pe o foaie cu linii
El trece şiruri de cifre. Va muri stiloul de oboseală,
Ciocul i se va sparge, îi va crăpa
Burta de plastic, cenuşie. Seara
Se scarpină-n cap, cu degete luminoase. Şi rare.
Aşteaptă. Cine priveşte cu noi ?
Cancerul, tenia, zgripţorul, omul negru.
Piersică, vişină, măr, mâinile mele
Au pierdut o cetate de aer. Mâinile tale
Se strâng în ele ca o marmotă. E frig.
Seara are cearcăne tot mai mari. Cine ascultă
Bătaia inimii, mormolocii din aer ?
Cancerul, puiul dragonului, contabilul, cititorul.
Ceremonia
kranţ kranţ
forfecuţa de unghii ca semiluna sunt
prelungirile mele cornoase
pentru zei
pentru sufletul strămoşilor mei cu grijă le voi tăia
trăim aici într-un marsupiu în ochiul ciclonului
creştem prindem puteri
învăţăm limbi
legi întemeiem imperii
întâi mâna stângă apoi
mâna dreaptă încetişor am zece
degete zece păsări de pradă
taie-le pliscul
altfel vor muşca
taie-le ciocul
altfel vor înghiţi tânărul prinţ pe baldur
lumea şi zeii
Alexandru Muşina
kranţ kranţ zi de zi
cu balaurii cu microbii cu apa şi
focul pământul cu aerul
ce se lasă tot mai greu
respirat zi de zi
cu epiderma ce se visează câmpie cu sângele iubitor de
alcooluri droguri cu senzorul sinucigaş trupul meu e un
brontozaur
cu milioane de pui cu milioane
de muguri minusculi
trupul meu ar creşte ar creşte ar umple
spaţiul şi ar uita
de-aceea
kranţ kranţ zi de zi kranţ kranţ pentru
zei pentru strămoşii
care sârguincios s-au tăiat kranţ kranţ pe
sine milioane de muguri milioane de capete pentru
mine-au tăiat
strămoşii şi zeii kranţ kranţ Cele
simple
Cine îşi mai aminteşte de noi ? Şi de ce
Şi-ar mai aminti ? Vara e cald, pe Dealul Taberii pasc
Caii oamenilor. Pe o cocoaşă verde
Liberi sunt caii. Şi sub buştenii din gară
Râmele întemeiază noi colonii.
Un vânt adie dinspre râu. Miroase
A flori de munte, a fân uscându-se la soare, a brad.
Păstrăvii-şi amintesc vremuri mai bune,
Ape mai clare. Dar supravieţuiesc, dar se bucură
De scurta vară de-acum.
78 79

Poezia postmodernă Alexandru Muşina
Cândva ne-am tolănit amândoi la soare într-o poiană. Trunchiul
pinilor era roşu, al mestecenilor negru cu alb. într-o fustă albastră
erai îmbrăcată. Am povestit Despre adolescenţă, despre studenţie.
Vorbele încercau
Apa cu talpa lor mică, sfioasă, triunghiulară. - Am privit Printr-un
ciob afumat eclipsa. Tu ai văzut Păsări, fiare, reptile. Un
curcubeu.
Cândva am ieşit cu toţii la plajă. La râu. Fetele nu
aveau costume de baie. - Am rămas Şi noi îmbrăcaţi.
Ne-am suflecat pantalonii Şi ne-am răcorit picioarele-n
apă.
Erau ca nişte pietre. Rozalii. Ca nişte
Melci de apă dulce. Ca nişte raci
Scoşi din platoşa lor. Sub un capac de sticlă, subţire.
Cine-şi va mai aminti ? Leul roşu
A trecut departe pe cer. Leul verde
A adormit lângă calea ferată.
E vară acum, totul în ordine :
Respirăm, funcţionăm, existăm. La ce bun
Şi-ar mai aminti ?
DOI. MICA ELEGIE
Plătesc scump privilegiul. Voi, oamenii, Sunteţi
cruzi, deşi ne vorbiţi despre milă. Păreţi neatenţi.
Dar ochiul plasei Nu e nicicând prea mare şi nici
prea mic.
Din înaltul drumului tău îmi zâmbeşti cu îngăduinţă.
Cu boşimanul faci comerţ, stai de vorbă.
Dar viaţa lui e a lui. A ta e a ta. Şi delfinul
E un prieten admirat doar o oră.
Tu pleci, el rămâne-n bazin
Cu peştii lui.
Şi eu am fost ca voi, am avut mamă şi tată, Am fost
chiar prinţ în imperiul Songhai,
Ştiam legea şi mii de sclavi erau gata Să-mi satisfacă
plăcerea, capriciul, necesitatea. Şi eu am avut o corabie
de sticlă-n văzduh, Una mare, verde, cu puncte
portocalii.
Nu e destinul de vină. Căci nu există destin. Numai un pocher
stupid. Doar amprenta genetică, Semnul pus pe fruntea
fiecărei celule. „Emeth" Scrie pe ale mele.
Dar şi eu am fost ca voi. Cu aripioare abia vertebrate Ieşeam
la mal şi mâneam lujerii verzi. Cu aer M-am hrănit printre cei
dintâi. Cu aripi membranoase Şi eu am zburat din copac în
copac. Cu solzi Pe gheare şi gât. Dar cât de agil !
Ca voi. Cu o pungă sub burtă, Cu glande secretând lapte, cu
pui orbi şi golaşi. Cu sânge cald, ca şi voi, biped, cu degetul
opozabil. Albă a fost mama mea. Sora mea.
Dar semnul meu e „Emeth". Şi creierul rahidian
Comandă încă unui trup nevăzut,
Imens şi greoi. Plin de sentimente.
Şi-n urmă las hieroglife cu cinci degete şi trei gheare,
Grele, adânci în asfalt.
80 39
*
Poate suntem doar visători şi placizi,
Incapabili. Cu oase gelatinoase. Pe sub vergea
treceau dansând Şi erau liberi. Dar unde plecau
? Am evadat în Gondwana când valurile S-au
prăvălit din cer ? Am avut aripi Când pielea
pământului s-a crăpat ? Ştiu dinainte. Poate
dacă eram Mai tânăr, mai prost ? Povestită De
mii de ori viaţa ta se face hârtie.