Asimov – Soarele Gol - CARTE BUNA

Isaac Asimov
Soarele gol
Traducere de Florin Ionescu
3

Cuprins
4

1. Se pune o întrebare
Cu îndărătnicie, Elijah Baley rezista panicii.
Se acumulase în el de dou ă săptă mâni. Mai de mult
chiar, se acumulase înc ă de când îl chemaser ă la
Washington, unde i se spusese calm c ă va primi o nouă
misiune.
Chemarea la Washington fusese ea însă şi destul de
neliniştitoare. Venise făr ă precizări, era o simpl ă convocare,
ceea ce o făcea de-a dreptul alarmant ă . Cuprindea şi o
foaie de drum dus-întors cu avionul, iar acest lucru o fă cea
înc ă şi mai alarmant ă.
În parte, panica se năştea din sentimentul de urgenţă
legat de ordinele de deplasare cu avionul. În parte, din
gândul c ă trebuia s ă zboare pur şi simplu. Şi totuşi, acesta
era doar un început de nelinişte şi, deocamdat ă , uşor de
înăbuşit. La urma urmelor, Lije Baley mai zburase de patru ori cu
avionul pân ă atunci. Odat ă chiar traversase continentul.
Astfel c ă, deşi o călătorie cu avionul nu e niciodat ă plăcut ă ,
cel puţin nu este un pas total în necunoscut.
Şi apoi, zborul de la New York la Washington durează
numai o or ă . Avionul va decola de la pista nr. 2 care, ca
toate pistele rezervate traficului oficial, este destul de bine
protejat ă, cu o trap ă care se deschide spre atmosfera din
afar ă numai dup ă ce aeronava atinge viteza de decolare.
Iar aterizarea se va face la pista nr. 5 din Washington,
protejat ă în mod asemănător. Mai mult, aşa cum Baley ştia foarte bine, avionul nu are
hublouri. Va fi plăcut luminat, se va servi o masă
mulţ umitoare şi pasagerii vor avea tot confortul necesar.
Zborul, dirijat prin radio, va fi lin, iar odat ă ce nava se va
afla în aer va dispărea aproape orice senzaţie de mişcare.
Baley îşi spusese toate astea sieşi şi Jessiei, soţ ia sa,
care nu mai zburase niciodat ă şi, ca atare, se îngrozea doar
gândindu-se la asemenea lucruri.
5

– Dar nu vreau s ă te duci cu avionul, Lije. Nu e ceva
firesc. De ce nu te duci pe şoseaua rulant ă?
– Pentru c ă mi-ar lua zece ore – faţa prelung ă a lui Baley
se înăspri – şi pentru c ă fac parte din Poliţia Municipal ă şi
trebuie s ă m ă supun ordinelor date de superiori. Cel puţ in,
dac ă vreau s ă rămân în categoria a 6-a.
Iar la aceasta Jessie nu mai avea ce riposta.
Baley se urc ă în avion şi îşi fix ă privirea pe banda-ziar ce
se desfăşura lin şi necontenit din distribuitorul situat în faţ a
ochilor să i. Municipalitatea se mândrea cu acest serviciu de
informaţ ii: ştiri, articole, note umoristice, materiale
educative, ba, uneori, şi puţin ă literatur ă . Cândva aceste
benzi vor fi transformate în film, se spunea, că ci
concentrarea privirii asupra unui ecran ar fi un mijloc şi mai
eficient de a distrage atenţ ia pasagerilor de la mediul
înconjurător. Baley continua s ă priveasc ă banda ce se desfă şura în
faţa ochilor săi nu numai pentru a încerca s ă uite unde se
afl ă, dar şi din motive de etichet ă. În avion se mai gă seau
înc ă cinci pasageri (nu putuse s ă nu observe asta) şi fiecare
avea dreptul la teama şi neliniştea fireasc ă pe care firea şi
educaţia sa îl făceau s ă le simt ă.
Baley însuşi ar fi fost scos din fire de orice intrus care ar
fi observat propria sa stinghereal ă . Nu dorea niciun ochi
stră in fixat asupra propriilor sale falange golite de sânge,
acolo unde mâinile i se încleştaser ă pe rezemă toarea de
bra ţ, sau asupra petelor de sudoare pe care le vor lă sa
acolo.
Îşi spunea: Dar sunt la adă post. Avionul este un mic
oraş.
Nu reuşea îns ă s ă se amăgeasc ă . Avea la stânga doi-trei
centimetri de oţel; îi putea simţ i cu cotul. Dar dincolo,
nimic…
Ei da, aer! Dar asta nu înseamn ă , de fapt, nimic. Se
întinde pe o mie de mile într-o direcţie. O mil ă, poate dou ă ,
pe vertical ă.
6

Aproape c ă dorea s ă poat ă privi în jos, s ă vad ă calotele
Oraşelor ascunse peste care trecea: New York, Philadelphia,
Washington. Îşi imagina, departe jos, complexele ondulate
de cupole pe care nu le văzuse niciodat ă, deşi ştia c ă sunt
acolo. Iar sub ele, pe o mil ă în adâncime şi pe zeci de mile
în toate direcţiile, se întindeau Oraşele.
Se gândea la nesfârşitele coridoare pline de animaţ ie ale
Oraşelor, înţesate de lume; apartamente, bucătă rii de
cartier, uzine, şosele rulante, toate confortabile şi încă lzite
de prezenţa omului.
Iar el se afla aici, izolat în aerul rece şi amorf, închis întrun
mic proiectil de metal care se mişca în spaţiul gol.
Îi tremurau mâinile şi îşi silea ochii s ă se concentreze pe
banda de hârtie, încercând s ă citeasc ă ceva.
Era o povestire despre exploră rile galactice şi, evident,
eroul era un pământean. Baley mormăi ceva, exasperat, apoi îşi ţinu o clipă
răsuflarea, căci îşi dă duse seama, cu oroare, de mojicia pe
care o comisese scoţând un sunet.
Era, totuşi, un lucru absolut ridicol. Ce copilărie: să
pretinzi c ă pământenii ar putea invada spaţiul! Exploră ri
galactice! Galaxia era interzis ă pământenilor. O luaser ă în
stăpânire spaţienii, ai căror stră moşi, cu secole înainte,
fuseser ă tot pământeni. Aceşti strămoşi ajunseser ă primii în
Lumile exterioare, le găsiser ă pe plac, iar urmaşii lor
puseser ă oprelişti în calea imigrării. Înţărcuiser ă astfel
Pământul şi pe verii lor pământeni. Iar civilizaţia urban ă a
Pământului desăvârşise treaba, închizându-i pe pă mânteni
în Oraşele lor cu ajutorul unui zid de team ă fa ţă de spaţ iile
libere ce îi ţ inea departe chiar şi de regiunile agricole şi
miniere ale propriei lor planete, care erau lucrate de roboţi. – Dumnezeule! exclam ă Baley cu ciud ă în sinea sa. Dacă
nu ne place situaţia, măcar s ă întreprindem ceva. S ă nu ne
pierdem vremea cu basme.
Dar nu era nimic de făcut, şi el ştia asta.
Apoi avionul ateriz ă, iar Baley şi ceilalţ i pasageri
coborâr ă din nav ă şi se împrăştiar ă care încotro, făr ă s ă se
7

priveasc ă.
Baley se uit ă la ceas şi îşi dădu seama c ă are timp să
fac ă o baie înainte de a lua şoseaua rulant ă pentru a se
duce la Ministerul Justiţiei. Se bucur ă de această
constatare. Larma vieţii, sala enorm ă şi boltit ă a
aeroportului din care porneau coridoare la numeroase
niveluri, tot ceea ce vedea sau auzea îi dă dea sentimentul
c ă se găsea închis la adăpost şi căldur ă, în mă runtaiele şi
pântecul Oraşului. Neliniştea i se risipise şi numai un duş
mai trebuia pentru ca totul s ă fie în ordine.
Pentru a putea folosi una dintre bă ile municipale avea
nevoie de un permis de flotant, dar, prezentând ordinul de
deplasare, nu întâmpin ă nicio dificultate. Urmar ă doar
formalităţile de rutin ă şi primi o cabin ă de clasa I (data fiind
marcat ă cu grij ă , pentru a se evita eventualele abuzuri) şi
un cartonaş cu instrucţ iuni pentru a ajunge la locul
respectiv.
Baley regăsi cu recunoştin ţă senzaţ ia benzilor rulante
sub picioarele sale. Cu un fel de desfătare simţ ea
acceleraţia pe măsur ă ce păşea de pe o band ă pe alta spre
fâşia central ă, de mare vitez ă , a şoselei rulante. Cu un salt
uşor ajunse pe fâşia central ă şi se instal ă pe locul la care îi
dădea dreptul gradul său. Nu era o or ă de vârf şi se gă seau destule locuri libere.
Nici baia, când ajunse acolo, nu era prea aglomerat ă .
Cabina ce-i fusese repartizat ă era în bun ă rânduial ă , cu o
spălătorie automat ă ce funcţiona bine.
Dup ă ce îşi consum ă cu folos raţia de ap ă şi îşi
împrospăt ă îmbrăcămintea, se simţi gata s ă dea ochii cu cei
de la Ministerul Justiţiei. Mai mult, era chiar voios.
Subsecretarul Albert Minnim era un om mă runt şi
îndesat, roşcovan la fa ţă şi destul de că runt, cu un trup ce
căpătase anumite rotunjimi. Degaja un aer de curăţ enie şi
mirosea vag a tonice. Totul trăda acele avantaje ale vieţ ii
care vin odat ă cu raţiile generoase primite de cei situaţ i sus
pe scara administrativ ă.
Comparându-se cu el, Baley se simţi palid, bolnă vicios şi
8

costeliv. Era conştient de faptul c ă are mâini mari, ochii
înfundaţi în orbite şi un aspect general lipsit de fineţe. Minnim i se adres ă amabil:
– Ia loc, Baley. Fumezi?
– Numai pip ă, domnule, răspunse Baley.
Spunând acestea îşi scoase pipa, iar Minnim vârî la loc
trabucul pe care începuse să-l trag ă afar ă.
Baley îşi regret ă imediat gestul. Un trabuc era mai bun
decât nimic şi darul i-ar fi prins bine. Chiar şi cu raţ ia mai
mare de tutun ce-i revenea în urma promovă rii sale din
categoria a 5-a într-a 6-a, nu putea spune c ă înota în tutun
de pip ă.
– Aprinde-o, te rog, dac ă doreşti, spuse Minnim şi
aştept ă cu un fel de răbdare părinteasc ă pân ă ce Baley
măsur ă cu grij ă tutunul necesar şi fix ă apoi capacul.
Cu ochii asupra pipei, Baley spuse:
– Domnule subsecretar, nu mi s-a comunicat motivul
chemării mele la Washington.
– Ştiu asta, răspunse Minnim zâmbind. Te pot lă muri pe
loc. Eşti detaşat temporar.
– În afara New York-ului?
– Chiar destul de departe.
Baley îşi ridic ă sprâncenele a mirare, cu un aer
preocupat:
– Pe ce perioad ă,
domnule subsecretar?
– Nu ştiu exact.
Baley îşi dă dea seama de avantajele şi dezavantajele
unei detaşă ri. Ca flotant într-un Oraş unde nu locuia
permanent, o va duce, desigur, mai bine decât îl
îndreptăţea rangul său ierarhic oficial. Pe de alt ă parte, era
foarte improbabil s ă i se permit ă să-şi ia cu el soţ ia şi fiul,
pe Bentley. Evident, li se vor asigura condiţii de trai acas ă ,
la New York, dar Baley era un om ataşat de căminul să u şi
nu-l încânta gândul unei despărţ iri. Şi apoi, o detaşare
însemna o sarcin ă precis ă , ceea ce era bine, dar şi o
răspundere mai mare decât cea obişnuit ă pentru un
detectiv, ceea ce putea fi neplă cut. Cu nu prea multe luni
9

înainte Baley făcuse fa ţă cu succes ră spunderii legate de
cercetarea împrejurărilor în care un spaţ ian fusese ucis
chiar lâng ă New York şi nu era prea bucuros de perspectiva
unei alte misiuni de acest fel.
– Nu mi-aţ i putea spune unde sunt detaşat? Natura
detaşării? Despre ce e vorba?
Încerca s ă evalueze cuvintele subsecretarului („Chiar
destul de departe”) şi s ă fac ă mici pariuri cu sine însuşi în
privinţa noii sale baze de operaţii. Ră spunsul lui Minnim
sunase apăsat şi Baley se gândea: Calcutta? Sydney?
Apoi observ ă c ă, în cele din urm ă , subsecretarul îşi
scosese un trabuc şi îl aprindea cu atenţie. Dumnezeule! se gândi Baley, nu ştie ce să-mi spun ă , sau
nu vrea să-mi spun ă.
Minnim îşi lu ă trabucul dintre buze, privi fumul şi
răspunse: – Ministerul Justiţiei te detaşeaz ă temporar în Solaria.
O clip ă, Baley îşi frământ ă mintea încercând o
identificare: Solaria! În Asia, în Australia…?
Apoi se ridic ă de pe scaun şi rosti încordat:
– Vreţi s ă spuneţi, într-una dintre Lumile exterioare?
Minnim se feri să-l priveasc ă în ochi:
– Exact!
– Dar e imposibil! Nu vor admite un pă mântean într-o
Lume exterioar ă!
– Împrejurările pot schimba situaţ ia, detectiv Baley. S-a
comis o crim ă în Solaria.
Gura lui Baley se crisp ă într-un fel de zâmbet reflex.
– Dar e cam în afara jurisdicţiei noastre, nu-i aşa?
– Ne-au solicitat sprijinul.
– Nou ă? Pământului? Baley se simţea împărţ it între tulburare şi neîncredere.
Era de necrezut ca o Lume exterioar ă s ă aib ă fa ţă de
planeta-mam ă alt ă atitudine decât dispre ţ sau, în cel mai
bun caz, o bunăvoin ţă plin ă de superioritate. S ă ceară
sprijin?
– De la Pământ? repet ă el.
10

– E ceva neobişnuit, admise Minnim, dar aşa stau
lucrurile. Vor un detectiv pământean care s ă se ocupe de
acest caz. Treaba s-a aranjat pe că i diplomatice, la cel mai
înalt nivel.
Baley se aşez ă din nou.
– Dar de ce eu? Nu mai sunt tână r, am patruzeci şi trei
de ani, am soţie şi copil. N-aş putea pleca de pe Pământ. – Nu te-am ales noi, detectiv Baley. Ai fost cerut
nominal.
– Tocmai eu?
– Detectivul Elijah Baley, categoria a 6-a, din corpul de
poliţie al Oraşului New York. Ştiau ei de ce, şi desigur că
înţelegi şi dumneata.
Baley se încăpăţân ă:
– Dar nu sunt competent pentru un asemenea lucru!
– Ei consider ă c ă eşti. Probabil c ă au aflat în ce fel ai
rezolvat cazul spaţianului ucis.
– Trebuie s ă fie vreo încurcătur ă. Le-a părut o treab ă mai
bun ă decât a fost realmente.
Minnim ridic ă din umeri.
– Oricum, te-au cerut pe dumneata, iar noi am fost de
acord s ă te trimitem. Deci eşti detaşat. Ţi s-au pregă tit
toate documentele şi trebuie s ă pleci. În lipsa dumitale
soţia şi copilul vor avea condiţii de categoria a 7-a, că ci
acesta va fi şi rangul dumitale pe durata executării misiunii.
Făcu apoi o pauz ă semnificativ ă.
– Îndeplinirea cu succes a misiunii îţ i poate asigura
aceast ă categorie în mod permanent.
Toate se petreceau prea repede pentru Baley. Era
absolut imposibil. Nu putea s ă plece de pe Pă mânt! Nu
înţelegeau asta?
Se auzi întrebând cu o voce calm ă, care-i pă rea lui însuşi
nefireasc ă:
– Ce fel de crim ă? În ce împrejură ri? De ce n-o pot
rezolva singuri?
Minnim aranj ă cu mult ă atenţie nişte mărunţ işuri pe
birou. Apoi clătin ă din cap.
11

– Nu ştiu nimic despre crim ă. Nu cunosc împrejurările. – Atunci cine le cunoaşte, domnule subsecretar? Doar nu
vreţi s ă m ă duc acolo nepregătit, nu-i aşa?
Şi din nou acea voce interioar ă, disperat ă : Dar nu pot
pleca de pe Pământ! – Nu le cunoaşte nimeni. Nimeni de pe Pă mânt. Solarienii
nu ne-au spus nimic. Asta va fi treaba dumitale: s ă afli ce
aspecte atât de importante are aceast ă crim ă încât le
trebuie un pă mântean ca s-o rezolve. Sau, mai bine zis,
asta va fi o parte din treaba dumitale.
Baley se simţea atât de disperat încât întreb ă:
– Şi dac ă refuz?
Ştia, fireşte răspunsul. Ştia cu precizie c ă asta ar
însemna o retrogradare pentru el însuşi şi, mai ales, pentru
familia sa.
Minnim nu spuse nimic despre retrogradare. Se mulţ umi
s ă murmure:
– Nu poţ i refuza, detectiv Baley. Ai o misiune de
îndeplinit.
– Pentru solarieni? Să-i ia naiba pe toţi! – Pentru noi, Baley, pentru noi. Minnim făcu o pauz ă apoi
continu ă: Cunoşti poziţia Pământului fa ţă de spaţ ieni. Doar
nu mai trebuie să-ţi vorbesc despre asta.
O cunoştea, aşa cum o cunoştea fiecare pă mântean.
Cele cincizeci de Lumi exterioare, cu o populaţie total ă mult
mai mic ă decât cea a Pământului, aveau totuşi un potenţ ial
militar de vreo sut ă de ori mai mare. În acele lumi
subpopulate, a căror economie se baza pe roboţ i
pozitronici, producţ ia de energie pe cap de locuitor era de o
mie de ori mai mare decât pe Pă mânt. Iar cantitatea de
energie pe care o putea produce un singur locuitor
determina potenţ ialul militar, nivelul de trai, fericirea şi
toate celelalte.
Minnim adăug ă:
– Unul dintre factorii care contribuie la menţ inerea
noastr ă în aceast ă poziţie este ignoranţ a! Chiar aşa!
Ignoranţa! Spaţ ienii ştiu totul despre noi. Doar trimit
12

destule misiuni pe Pă mânt. Iar noi nu ştim despre ei decât
ceea ce vor ei s ă ne spun ă. Niciun pământean n-a pus încă
piciorul în vreo Lume exterioar ă . Dumneata, totuşi, o vei
face.
Baley începu s ă spun ă:
– Dar nu pot…
Minnim îns ă repet ă:
– Ba da! Situaţia dumitale va fi unic ă . Te vei afla pe
Solaria la invitaţia lor, îndeplinind o misiune pe care ţ i-o vor
da ei. La întoarcere, vei avea informaţ ii utile pentru
Pământ. Baley se uita posomorât la subsecretar.
– Vreţi s ă spuneţi c ă voi face spionaj pentru Pământ. – Nu e vorba de spionaj. Nu trebuie s ă faci decât ce îţ i
cer ei. E de-ajuns să-ţi ţii ochii deschişi şi mintea treaz ă .
Observ ă! La întoarcere vom găsi aici specialişti care să
analizeze şi s ă interpreteze cele observate de dumneata.
– Bănuiesc c ă exist ă o criz ă , domnule subsecretar, spuse
Baley.
– Ce te face s ă crezi aşa ceva?
– Este riscant s ă trimiteţi un pă mântean într-o Lume
exterioar ă. Spaţienii ne urăsc. Cu toat ă bunăvoinţ a mea, şi
chiar aflându-m ă acolo invitat de ei, aş putea provoca
vreun incident interstelar. Guvernul Pământului putea gă si
uşor un pretext pentru a nu m ă trimite. Se putea spune că
sunt bolnav. Spaţienii au o team ă patologic ă de boal ă . Nu
m-ar primi acolo pentru nimic în lume dac ă ar crede c ă sunt
bolnav.
– Ne sugerezi cumva s ă încercăm asta?
– Nu. Dac ă guvernul n-ar avea alte motive pentru a mă
trimite, ar fi găsit un pretext, ba chiar unul mai bun, şi fără ajutorul meu. Rezult ă deci c ă problema spionajului e
adevăratul motiv. Şi dac ă este aşa, atunci lucrurile trebuie
s ă fie ceva mai serioase pentru a justifica riscul.
Baley se aştepta la o explozie din partea subsecretarului,
şi aproape c ă ar fi primit-o cu bucurie, ca pe o destindere,
dar Minnim se mulţumi s ă zâmbeasc ă glacial şi s ă spun ă:
13

– Constat c ă poţi vedea dincolo de amă nunte. Dar nici nu
m ă aşteptam la mai puţin din partea dumitale.
Subsecretarul se aplec ă spre Baley, peste birou.
– Iat ă unele informaţ ii pe care nu le vei discuta cu
nimeni, nici măcar cu alţi funcţ ionari guvernamentali.
Sociologii noştri au ajuns la anumite concluzii privind
situaţia actual ă din Galaxie. Exist ă cincizeci de Lumi
exterioare, subpopulate, robotizate, puternice, locuite de
oameni sănătoşi şi care trăiesc mult. Exist ă apoi Pă mântul
nostru, subdezvoltat din punct de vedere tehnologic,
suprapopulat cu oameni care nu tră iesc mult, şi dominat de
spaţieni. Situaţia este instabil ă.
– Totul e instabil, pe termen lung.
– Aceast ă situaţie este instabil ă pe termen scurt. Ne mai
rămân cel mult o sut ă de ani. Lucrurile se vor menţ ine aşa
pe durata vieţii noastre, dar avem şi copii. Pân ă la urmă
vom deveni un pericol prea mare pentru Lumile exterioare
pentru a ni se permite s ă supravieţuim. Pe Pământ tră iesc
opt miliarde de oameni care-i urăsc pe spaţieni. – Spaţienii ne exclud din Galaxie, adaug ă Baley, conduc
comerţ ul nostru în folosul lor, dau ordine guvernului nostru
şi ne trateaz ă cu dispre ţ. Ce aşteapt ă atunci de la noi?
Recunoştin ţă?
– Aşa este, şi totuşi planul e stabilit: răscoală -represiune,
răscoală-represiune, şi, într-un secol, Pă mântul practic nu
va mai conta ca lume populat ă. Aşa afirm ă sociologii.
Baley se mişc ă pe scaun neliniştit. Nu te poţ i îndoi de
sociologi şi de calculatoarele lor.
– Şi ce aşteptaţi de la mine dac ă aşa stau lucrurile?
– S ă ne aduci informaţ ii. Marele defect al prognozei
sociologilor const ă în lipsa noastr ă de date despre spaţ ieni.
A trebuit s ă construim ipoteze pornind de la spaţ ienii care
au fost trimişi la noi. A trebuit s ă ne bază m pe ceea ce au
binevoit s ă ne spun ă despre ei, aşa c ă le cunoaştem numai
punctele tari. La naiba, au roboţi, sunt puţini şi tră iesc mult.
Dar n-au oare şi puncte slabe? Nu exist ă vreun factor sau
mai mulţi, care, dac ă i-am cunoaşte, ar schimba
14

inevitabilitatea sociologic ă a distrugerii? Ceva care s ă poată
ghida acţiunile noastre şi s ă măreasc ă şansele de
supravieţuire ale Pământului? – N-ar fi mai bine s ă trimiteţi un sociolog?
Minnim dădu din cap negativ.
– Dac ă am putea trimite pe cine vrem noi, am fi fă cut-o
înc ă de acum zece ani, când s-a ajuns prima dat ă la aceste
concluzii. Acesta este primul nostru prilej de a trimite pe
cineva; ei ne-au cerut un detectiv, şi asta ne convine. Iar
detectivul este un fel de sociolog: un sociolog practicant,
care lucreaz ă empiric, că ci altfel n-ar mai fi un bun detectiv.
Dosarul dumitale arat ă c ă eşti un bun sociolog.
– V ă mulţumesc, domnule subsecretar, ră spunse Baley
mecanic. Şi dac ă intru în vreun bucluc?
Minnim ridic ă din umeri.
– Ăsta este riscul meseriei de poliţist. Alung ă ideea cu o
mişcare a mâinii şi adăug ă: În orice caz, trebuie s ă te duci.
S-a şi fixat data plecă rii. Nava care te va transporta
aşteapt ă.
Baley se încord ă.
– Aşteapt ă? Când urmeaz ă s ă plec?
– Peste dou ă zile.
– Atunci, trebuie s ă m ă întorc la New York. Soţia mea…
– Vom avea noi grij ă de ea. Ştii doar c ă n-are voie s ă afle
nimic despre natura misiunii dumitale. I se va transmite să
nu aştepte veşti de la dumneata.
– Dar e inuman. Trebuie s-o văd. S-ar putea s ă n-o mai
văd niciodat ă.
– Ce-ţi voi spune acum poate părea şi mai inuman, însă
nu e oare adevărat c ă nu exist ă zi în care, plecând să-ţ i faci
datoria, nu ţi-ai putea spune c ă n-o s ă te mai revadă
niciodat ă? Detectiv Baley, toţi trebuie s ă ne facem datoria.
Pipa se stinsese de vreo cincisprezece minute, dar Baley
nici nu observase.
Nimeni nu mai putea să-i spun ă nimic. Nimeni nu ştia
nimic despre crim ă. Funcţionar dup ă funcţ ionar, îl
15

împingeau pur şi simplu spre momentul când se gă si la
baza unei nave spaţiale, înc ă necrezând tot ce i se
întâmpla.
Era ca un tun gigantic îndreptat spre cer. Baley tremura
spasmodic în aerul liber şi aspru. Se lă sa noaptea. Baley o
primi cu recunoştin ţă: parc ă nişte pereţ i negri, întunecoşi,
se uneau cu plafonul negru de deasupra. Cerul era înnourat
şi, deşi detectivul fusese la Planetariu, o stea luminoas ă , pe
care o zări printr-o spărtur ă a norilor, tot îl făcu s ă tresar ă.
O scânteie mic ă , departe, tare departe. O privi curios,
aproape făr ă team ă. Părea foarte apropiat ă , foarte
neînsemnat ă , şi totuşi, în jurul unor asemenea stele se
rotesc planete ai căror locuitori sunt stă pânii Galaxiei. Şi
Soarele este o astfel de stea, se gândi Baley, numai c ă e
mult mai aproape, luminând acum cealalt ă fa ţă a
Pământului. Îşi imagin ă deodat ă Pământul ca pe un glob de piatră
învelit într-o pelicul ă subţire de umezeal ă şi gaze, expus
vidului ce îl înconjura, cu Oraşele sale adâncite puţ in în
stratul superficial, situate precar între roc ă şi aer. I se fă cu
piele de găin ă!
Nava era, desigur, a spaţ ienilor. Traficul interstelar se
afla cu totul în mâinile acestora. Baley era singur acum,
imediat în afara limitei Oraşului. Fusese îmbă iat, frecat şi
dezinfectat pân ă ce l-au socotit suficient de nepericulos,
dup ă criteriile spaţiene, pentru a pătrunde în nav ă . Chiar şi
aşa, au trimis doar un robot să -l întâmpine, infestat cum
era cu zeci de specii de bacterii patogene aduse din acel
Oraş aglomerat, că rora el le putea rezista, spre deosebire
de spaţienii crescuţi eugenic în medii aseptice.
Robotul se ivi, masiv, din întunericul nopţ ii, cu ochi
având o lucire roşie mat ă.
– Detectivul Elijah Baley?
– Exact, răspunse Baley tăios, simţ ind cum i se zbârleşte
puţin părul de la ceaf ă.
Era destul de pământean pentru a-şi da seama c ă i se
încreţ ise carnea pe el la vederea unui robot îndeplinind o
16

munc ă omeneasc ă . Îşi aminti de R. Daneel Olivaw, cu care
colaborase în cazul spaţianului ucis, dar acela ară ta cu totul
altfel. Daneel era…
– Urmaţi-m ă, v ă rog, spuse robotul, şi un far aşternu o
fâşie alb ă de lumin ă pân ă la nav ă.
Baley se execut ă. Urc ă scara, intr ă în nav ă , trecu prin
mai multe coridoare şi ajunse într-o încăpere. – Aceasta va fi cabina dumneavoastr ă , detectiv Baley.
Sunteţi rugat s ă n-o părăsiţi pe toat ă durata călătoriei. Sigur, m ă sechestraţi aici, se gândi Baley. M ă ţineţ i
izolat, în siguran ţă.
Coridoarele prin care trecuse erau goale. Probabil că
acum le dezinfectau roboţii. Şi probabil c ă robotul din faţ a
lui va trece printr-o baie antiseptic ă la ieşire.
– Aveţi la dispoziţie ap ă curent ă şi toalet ă. Veţ i primi
hran ă. Veţ i avea material de vizionat. Hublourile sunt
comandate de la acest panou. Acum sunt închise, dar dacă
vreţi s ă priviţi spaţiul… – E-n ordine, băiete, răspunse Baley cu o uşoară
tulburare în glas. Lasă-le închise.
Folosise apelativul „băiete”, cu care pă mântenii se
adresau totdeauna roboţilor, dar robotul nu pă ru ofensat de
aceasta. Ră spunsurile lui erau limitate şi dirijate de Legile
roboticii.
Robotul îşi încovoie corpul masiv de metal în chip de
plecăciune respectuoas ă şi ieşi.
Baley se afla acum singur în cabin ă şi o putea cerceta. În
orice caz, era mai bine decât în avion. Pe acesta îl putea
vedea în întregime, de la un capăt la altul. Putea să-i vadă
limitele. Nava spaţial ă era îns ă mare. Avea coridoare, etaje,
cabine. Era un fel de mic oraş. Baley putea respira aproape
în voie.
Apoi se aprinser ă nişte lumini şi vocea metalic ă a unui
robot răsun ă prin interfon, dându-i detectivului îndrumă ri
precise despre felul cum s ă se protejeze contra acceleraţ iei
la decolare.
Se simţ i împins înapoi în nişte chingi, într-un sistem
17

hidraulic elastic, şi auzi huruitul îndepă rtat al reactoarelor
de mare putere, încălzite la maximum de o micropilă
protonic ă. Urm ă şuieratul atmosferei despicat ă de nav ă , din
ce în ce mai slab şi mai ascuţit, care se stinse cu totul după
o or ă.
Se aflau în spaţiul cosmic.
Parc ă îi amorţiser ă toate simţurile, parc ă nimic nu mai
era real. Îşi spunea c ă fiecare clip ă îl poart ă cu mii de mile
mai departe de Oraşe, de Jessie, dar acest lucru nu-l
impresiona.
A doua zi (ori a treia, poate? – nu-şi dă dea seama de
scurgerea timpului decât dup ă intervalele la care mânca şi
dormea) simţi o stranie senzaţie trecă toare de întoarcere
pe dos. Nu dur ă decât o clip ă şi Baley înţelese c ă era un
Salt, acea trecere momentan ă, stranie, de neînţ eles,
aproape mistic ă, prin hiperspaţ iu, care duce navele
cosmice şi tot ce se afl ă în ele dintr-un punct în spaţ iu în
altul, situat la o distan ţă de câţiva ani-lumin ă . Alt interval
de timp şi alt Salt, înc ă un interval, înc ă un Salt.
Baley îşi spuse c ă zeci, sute sau mii de ani-lumin ă îl
despart acum de cas ă.
Nu ştia îns ă cu precizie câţi. Niciun pă mântean nu
cunoştea amplasarea Solariei în spaţ iu. Era sigur de asta.
N-o cunoştea nimeni, absolut nimeni.
Se simţi nespus de singur.
Veni apoi senzaţia de deceleraţie şi din nou intr ă în
cabin ă robotul. Ochii lui sumbri şi roşietici verificară
amă nuntele echipamentului lui Baley. Strânse cu
competen ţă un şurub şi examin ă piesele sistemului
hidraulic.
– Sosirea peste trei ore. V ă rog s ă rămâneţi în această
cabin ă. Va veni un om s ă v ă ia de aici şi s ă v ă conduc ă la
reşedinţa dumneavoastr ă.
– Stai, spuse Baley încordat. Strâns în chingile
echipamentului se simţea neajutorat. Ce or ă va fi la sosire?
18

Robotul răspunse prompt:
– Dup ă timpul Oficial Galactic va fi…
– Dup ă timpul local, băiete, dup ă timpul local!
Dumnezeule!
Robotul continu ă cu voce egal ă:
– Ziua solarian ă dureaz ă 28,35 ore oficiale. Ora solariană
se divide în zece decade, iar fiecare decad ă în o sut ă de
centade. Urmeaz ă s ă sosim pe un aeroport la care timpul
oficial va fi de cinci decade şi douăzeci de centade.
Baley îl detesta pe robot. Îl detesta pentru incapacitatea
lui de a înţelege, pentru felul în care îl obliga să -l întrebe
direct şi astfel să-şi dezvăluie propria slăbiciune. N-avea încotro. Spuse deschis:
– Va fi în timpul zilei?
Iar dup ă toate astea robotul ră spunse „Da, domnule” şi
ieşi.
Va fi deci zi! Va trebui s ă ias ă pe suprafaţa neprotejat ă a
unei planete în timpul zilei!
Nu prea ştia ce înseamn ă asta. Întreză rise, în câteva
rânduri, suprafaţa Pă mântului din anumite puncte din
interiorul Oraşului, ba chiar ieşise pe ea pentru câteva
clipe. Dar totdeauna fusese înconjurat de ziduri sau se
aflase în apropierea lor. Totdeauna fusese aproape de un
loc sigur.
Dar unde va mai găsi aceast ă siguran ţă acum? Nici
măcar între zidurile iluzorii ale întunericului.
Şi cum nu-şi putea trăda slăbiciunea în faţa spaţ ienilor –
la naiba, nici gând de aşa ceva! –, îşi încord ă trupul în
chingile care îl apărau de forja deceleraţ iei, închise ochii şi
lupt ă cu înverşunare împotriva panicii.
19

2. Se iveşte un prieten
Baley pierdea lupta. Raţiunea nu mai era suficient ă.
Îşi repeta mereu: sunt oameni care tră iesc sub cerul liber
toat ă viaţa, spaţienii de pild ă, chiar şi stră moşii noştri de pe
Pământ. Nu exist ă nicio primejdie în lipsa unor ziduri
protectoare. Numai mintea mea neag ă acest lucru şi
greşeşte.
Dar tot acest raţ ionament nu ajuta la nimic. Ceva dincolo
de raţiune, mai presus de ea, reclama prezenţ a zidurilor şi
nu voia s ă accepte spaţiul. Pe măsur ă ce se scurgea timpul Baley îşi dă dea seama
c ă nu va face fa ţă. Pân ă la urm ă spaţianul trimis să -l
conduc ă (cu filtre în nări pentru a reţ ine microbii şi cu
mâinile înmănuşate pentru a evita contactul!) îl va gă si
chircit de fric ă, tremurând jalnic, şi nici mă car nu-l va
dispreţui. Spaţianul nu va simţi decât dezgust.
Baley încerc ă îndârjit s ă se ţin ă tare.
Când nava se opri şi chingile anti-deceleraţ ie se
desfăcur ă automat, iar sistemul hidraulic se retrase în
perete, Baley continu ă s ă rămân ă aşezat. Se temea, dar era
hotărât s ă nu lase s ă se vad ă aceasta.
Auzi zgomotul uşor pe care îl fă cu uşa cabinei începând
s ă se deschid ă şi privi în alt ă parte. Apuc ă doar s ă prind ă cu
coada ochiului silueta înalt ă, cu pă r de culoarea bronzului, a
celui care intra: un spaţ ian, unul dintre acei trufaşi
descendenţi ai Pământului, care îşi renegaser ă trecutul.
Spaţianul i se adres ă:
– Colege Elijah!
Cu o mişcare brusc ă Baley îşi întoarse capul spre
spaţian. Făcu ochii mari şi se ridic ă aproape făr ă voie.
Se uit ă fix la faţa noului venit, la pomeţii înalţ i şi
depărtaţi, la liniile perfect destinse ale feţ ei, la corpul lui
simetric şi, mai ales, la acea privire calm ă izvorând din
nişte ochi albaştri imperturbabili.
– D-daneel!
20

– E plăcut s ă văd că-ţi aminteşti de mine, colege Elijah.
– Că-mi amintesc de tine! exclam ă Baley năpă dit de un
sentiment de uşurare.
Daneel era o bucăţic ă de Pă mânt, un prieten, un sprijin,
un salvator. Avu o pornire aproape irezistibil ă de a se
arunca spre spaţian ca să-l îmbrăţişeze, să-l strângă
nebuneşte, s ă râd ă, să-l bat ă pe spate şi s ă fac ă toate
celelalte lucruri prosteşti pe care le fac nişte prieteni vechi
ce se revăd dup ă o lung ă despărţire. Dar se abţ inu. Nu putea face aşa ceva. Nu putea decât
s ă se apropie de el, să-i întind ă mâna şi s ă spun ă:
– Nu văd cum te-aş fi putut uita, Daneel!
– Tocmai asta e plăcut, ră spunse Daneel, dând din cap
cu gravitate. Dup ă cum foarte bine ştii, mie mi-e imposibil
s ă te uit cât timp funcţionez. E plăcut s ă te văd din nou.
Daneel lu ă mâna lui Baley şi i-o strânse cu degete calme,
dar ferme – o strângere reconfortant ă şi nedureroas ă –,
dându-i apoi drumul.
Baley spera din toat ă inima c ă privirea de nepă truns a lui
Daneel nu-i va putea citi în suflet, sesizând acel moment
teribil, de-abia trecut şi înc ă ră sunând în el, când detectivul
îşi concentrase toat ă fă ptura într-un sentiment intens de
prietenie, foarte aproape de afecţiune. La urma urmelor, nu-i puteai nutri o afecţ iune
prieteneasc ă acestui Daneel Olivaw, care nu era nicidecum
om, ci pur şi simplu un robot.
Robotul care semăna atât de mult cu un om spuse:
– Am cerut ca un vehicul de suprafa ţă s ă fie conectat la
nav ă printr-un tub pneumatic…
Baley se încrunt ă:
– Un tub pneumatic?
– Da. E o tehnic ă obişnuit ă, frecvent utilizat ă în spaţ iu,
pentru a se putea transfera oameni şi materiale dintr-o
nav ă în alta făr ă a mai fi nevoie de echipament special
antivid. Se pare îns ă c ă n-o cunoşti.
– Nu, n-o cunosc, răspunse Baley, dar încep să -mi
imaginez.
21

– E destul de complicat, fireşte, s ă folosim un astfel de
tub între o nav ă spaţial ă şi un vehicul de suprafa ţă , dar am
cerut s ă se fac ă aceasta. Din fericire, misiunea ce ne revine
e de mare prioritate, aşa c ă dificultăţile sunt învinse rapid.
– Lucrezi şi tu la acest caz?
– Nu ţi s-a comunicat asta? Îmi pare rău c ă nu ţ i-am
spus-o de la început. (Desigur, pe faţa perfect ă a robotului
nu se putea citi nicio urm ă de regret.) Doctorul Han
Fastolfe, pe care l-ai cunoscut pe Pă mânt în timpul
colaborării noastre şi de care sper că-ţ i aminteşti, te-a
propus ca anchetator în acest caz şi a cerut ca eu s ă fiu
repartizat pentru a lucra din nou cu tine.
Baley îşi stă pâni un zâmbet. Doctorul Fastolfe era
originar din Aurora, iar Aurora era cea mai puternic ă dintre
Lumile exterioare. Se pare c ă propunerea unui auroran
avea o anumit ă greutate.
– Un cuplu care d ă rezultate nu trebuie separat, nu-i
aşa? coment ă Baley.
(Pornirea de entuziasm prilejuit ă de apariţ ia lui Daneel
începea s ă se sting ă şi detectivul simţ ea cum îi revine acea
strângere de inim ă.)
– Nu ştiu dac ă s-a gândit neapă rat la asta, colege Elijah.
Judecând dup ă ordinele pe care mi le-a dat, aş crede că
voia s ă ţi se repartizeze un colaborator care să-ţi cunoască
lumea, şi, implicit, particularităţile. – Particularităţile! se încrunt ă Baley, simţindu-se ofensat.
Îi displăcea cuvântul, folosit cu referire la el.
– Aşa c ă , de exemplu, am putut aranja chestia cu tubul
pneumatic. Îţi cunosc bine aversiunea fa ţă de spaţ iile
deschise – urmare a faptului c ă te-ai nă scut şi ai crescut în
Oraşele de pe Pământ. Poate c ă tocmai efectul acestui cuvânt, „particularităţ i”,
şi sentimentul c ă trebuia s ă riposteze sau, dac ă nu o va
face, s ă piard ă în faţa unei maşini, îl împinser ă pe Baley să
schimbe brusc subiectul. Poate era doar faptul că
experienţa vieţii îl învăţase s ă nu lase nerezolvat ă nicio
contradicţie logic ă.
Spuse deci:
22

– Era un robot care se ocupa de mine în nav ă : un robot
(cu o urm ă de maliţie în glas) care arat ă ca un robot. Îl ştii?
– Am vorbit cu el înainte de a urca aici.
– Care este indicativul lui? Cum îl pot chema?
– RX-2475. Pe Solaria de regul ă se folosesc numai
indicative numerice pentru roboţi. Ochii calmi ai lui Daneel se îndreptar ă spre panoul de
comand ă de lâng ă uş ă:
– Ca să-l chemi, apas ă pe butonul de colo.
Baley se uit ă şi el la panou şi, întrucât butonul indicat de
Daneel era marcat RX, identificarea lui nu era deloc
complicat ă.
Detectivul apăs ă pe buton şi în mai puţ in de un minut
robotul – cel care arăta ca un robot – intr ă în cabin ă.
– Tu eşti RX-2475, spuse Baley.
– Da, domnule.
– Mi-ai spus mai înainte c ă va veni cineva ca s ă mă
scoat ă din nav ă. Era vorba de el? şi arăt ă spre Daneel.
Privirile celor doi roboţi se întâlnir ă.
RX-2475 spuse:
– Documentele pe care le are îl identific ă drept cel ce
urma s ă vin ă s ă v ă ia.
– Ţi s-a mai comunicat şi altceva despre el în afar ă de
existenţa acestor documente? Ţi-a
fost descris cumva?
– Nu, domnule. Mi s-a comunicat, totuşi, numele lui.
– Cine ţi
l-a comunicat?
– Căpitanul navei.
– Care este solarian?
– Da, domnule.
Baley îşi trecu limba peste buze. Întrebarea urmă toare
avea s ă fie decisiv ă.
– Ce nume ţi s-a spus c ă va avea persoana aşteptat ă?
– Daneel Olivaw, domnule, răspunse RX-2475.
– Bine, băiete! Poţi pleca acum.
Urm ă o plecăciune în stil robotic şi o întoarcere bruscă
de 180°, dup ă care RX-2475 ieşi.
Baley se întoarse spre colaboratorul său şi remarcă
gânditor:
23

– Nu mi-ai spus tot adevărul, Daneel.
– Cum adic ă,
colege Elijah?
– Stând de vorb ă adineauri mi-am amintit ceva ciudat:
când m-a informat c ă va veni cineva s ă m ă ia de aici, RX-
2475 a spus c ă voi fi condus de un om. Îmi amintesc
aceasta perfect.
Daneel ascult ă atent, dar nu răspunse. Baley continu ă:
– Am crezut c ă , poate, robotul greşise. Am crezut de
asemenea c ă, poate, la început trebuia s ă vin ă s ă m ă ia un
om, şi c ă ulterior a fost înlocuit cu tine, făr ă ca RX-2475 să
fie informat de schimbare. Ai văzut îns ă c ă am verificat
asta. I s-au comunicat datele din documentele tale, ca şi
numele tău. Dar nu chiar întregul nume, nu-i aşa, Daneel?
– Într-adevăr, nu i s-a spus tot numele meu, confirmă
Daneel.
– Numele tă u nu este Daneel Olivaw, ci R. Daneel
Olivaw, nu-i aşa? Sau, mai precis, Robot Daneel Olivaw.
– Perfect adevărat, colege Elijah.
– De unde rezult ă c ă RX-2475 n-a fost informat c ă tu eşti
tot un robot. A fost lăsat s ă cread ă c ă eşti om. Aspectul tă u
omenesc a permis un asemenea truc.
– Raţionamentul tău e făr ă cusur.
– S ă mergem mai departe, deci.
Baley începea s ă simt ă o bucurie sălbatic ă . Prinsese o
urm ă. Putea s ă nu fie mare lucru, dar acesta era soiul de
investigaţ ie la care se pricepea el bine. Atât de bine, încât
fusese chemat la asemenea distan ţă prin spaţ iu tocmai ca
s-o întreprind ă. Continu ă:
– Şi oare de ce este nevoie s ă fie înşelat un biet robot?
Ce-i pas ă lui dac ă tu eşti om sau robot? În orice caz trebuie
s ă execute ordinele primite. Concluzia logic ă ar fi c ă nici
că pitanul solarian care l-a informat pe robot şi nici
autorităţile solariene care l-au informat pe că pitan nu ştiau
c ă eşti robot. Aşadar, iat ă o concluzie logic ă , dar poate nu
singura. E corect ă?
– Cred c ă da.
– Bun! Am nimerit-o. De ce îns ă aşa? Propunându-le
24

solarienilor s ă lucrezi cu mine, doctorul Han Fastolfe i-a
lăsat s ă cread ă c ă eşti om. Nu e acesta un lucru periculos?
Dac ă afl ă adevărul, solarienii s-ar putea supăra ră u. Atunci,
de ce?
– Iat ă ce explicaţ ii mi s-au dat mie, colege Elijah,
ră spunse robotul umanoid. Colaborând cu un om din Lumile
exterioare, te-ai ridica în ochii solarienilor, pe când o
colaborare cu un robot ar avea rezultate contrare. Cum eu
te cunoşteam bine şi puteam deci lucra împreun ă în bune
condiţiuni, s-a socotit convenabil ca solarienii s ă mă
accepte drept om făr ă a fi efectiv înşelaţi printr-o afirmaţ ie
direct ă în acest sens.
Baley nu credea. Era un gen de solicitudine pentru
sentimentele pă mântenilor care nu i se potrivea unui
spaţ ian, nici chiar unuia atât de luminat cum era doctorul
Fastolfe.
Se gândi atunci la o alt ă soluţie şi spuse:
– Nu sunt oare solarienii renumiţ i, printre Lumile
exterioare, pentru producţia de roboţi? – M ă bucur, răspunse Daneel, c ă ai fost informat despre
economia Solariei.
– Nu mi s-a spus o vorb ă. Cred c ă ştiu doar cum se scrie
numele „Solaria” şi atât.
– Nu înţeleg atunci, colege Elijah, ce te-a făcut s ă pui
aceast ă întrebare, dar, oricum, este foarte oportun ă . Ai
ghicit. Stocul meu de informaţii conţine faptul c ă , dintre
cele cincizeci de Lumi exterioare, Solaria este într-adevă r
cea mai renumit ă pentru varietatea şi buna calitate a
modelelor de roboţi pe care le produce. Export ă roboţ i
specializaţi în toate celelalte Lumi exterioare.
Baley dădu din cap cu o satisfacţie neîndură toare.
Fireşte, Daneel nu putea urmă ri un salt mintal intuitiv care
pornea de la o slăbiciune omeneasc ă . Şi nici Baley nu se
simţea obligat să-i explice raţionamentul. Dac ă Solaria era
o asemenea for ţă în producţia de roboţ i, doctorul Han
Fastolfe şi colegii să i puteau avea motive pur personale şi
umane de a-şi prezenta propria lor realizare în materie de
25

oboţ i. Ceea ce n-avea nimic de-a face cu sentimentele sau
securitatea unui pă mântean. Astfel, şi-ar demonstra propria
superioritate, lăsându-i pe specialiştii solarieni s ă se înşele
luând drept om un robot produs în Aurora.
Baley se simţ ea mult mai bine acum. Curios lucru, toate
raţionamentele, toat ă forţa intelectual ă de care dispunea,
nu reuşiser ă să-i îndepărteze sentimentul de panic ă , dar o
neînsemnat ă măgulire a propriei vanităţi fă cuse imediat
aceasta.
Şi, în plus, îl satisfăcea faptul c ă şi spaţ ienii erau
vanitoşi. Dumnezeule, îşi spuse detectivul, toţ i suntem
oameni, chiar şi spaţ ienii. Apoi zise cu voce tare, aproape
glume ţ:
– Dar cât trebuie s ă mai aşteptă m acel vehicul? Eu sunt
gata.
Se părea c ă tubul pneumatic nu era chiar potrivit pentru
utilizarea ce i se dădea acum. Omul şi umanoidul ieşir ă din
nav ă păşind drept pe o plas ă flexibil ă care se lă sa sub
greutatea lor.
(În spaţ iu, îşi imagina vag Baley, oamenii care trec,
imponderabili, dintr-o nav ă în alta, pot pluti uşor pe toată
lungimea tubului, împinşi de un salt iniţial.) La celălalt capăt tubul se strâmta, diform, de parcă
fusese comprimat de o mân ă uriaş ă . Daneel, care avea o
lantern ă, se lăs ă pe brânci, iar Baley îi urm ă exemplul.
Parcurser ă astfel ultimii câţ iva metri, ajungând în sfârşit în
ceea ce, evident, era un vehicul de suprafa ţă.
Daneel închise cu grij ă uşa prin care intraser ă . Se auzi
un pocnet puternic, probabil desprinderea tubului
pneumatic.
Baley privi curios în jur. Vehiculul nu conţ inea nimic prea
neobişnuit. Avea dou ă banchete în tandem, fiecare de trei
locuri. La capetele banchetelor existau nişte uşi. Panourile
lucioase, care ar fi putut fi ferestre, erau negre şi opace,
făr ă îndoial ă în urma unei polariză ri adecvate. Aceasta nu
constituia un lucru nou pentru Baley.
Interiorul era luminat de dou ă lă mpi rotunde situate în
26

plafon şi, pe scurt, singurul lucru ce-i pă ru ciudat lui Baley
era emiţătorul plasat în peretele despărţitor din faţ a primei
banchete şi, desigur, faptul c ă nu se vedea niciun panou de
comand ă.
– Presupun c ă cel care conduce vehiculul se afl ă dincolo
de acest perete, observ ă Baley.
– Exact, colege Elijah, răspunse Daneel. Şi iat ă cum îi
putem da dispoziţii. Se aplec ă puţin şi apăs ă pe un comutator basculant,
făcând astfel s ă se aprind ă o lumin ă roşie intermitent ă .
Dup ă care spuse cu voce domoal ă:
– Poţi porni acum. Suntem gata.
Un uşor huruit, care încet ă aproape imediat, o uşoar ă şi
scurt ă apăsare pe speteaza banchetei, şi apoi nimic.
– Am şi pornit? întreb ă detectivul, surprins.
– Da. Vehiculul nu se deplaseaz ă pe roţi, ci alunec ă pe
un câmp de for ţă diamagnetic, aşa c ă nu simţ i decât
acceleraţia şi deceleraţia. – Dar la curbe?
– Vehiculul se înclin ă automat pentru compensare. Îşi
menţine, de asemenea, echilibrul când urc ă sau coboar ă o
pant ă.
– Trebuie s ă aib ă nişte comenzi complicate, comentă
Baley sec.
– Complet automatizate. Conducătorul e un robot.
– Hm! Baley aflase cam tot ce-l interesa despre vehicul.
Adăug ă: Şi cât va ţine
drumul?
– Aproximativ o or ă . Am fi ajuns mai repede cu o
aeronav ă, dar doream să-ţi pun la dispoziţ ie un interior
închis, iar aeronavele de pe Solaria nu se pot închide atât
de complet ca un asemenea vehicul de suprafa ţă.
Baley se simţi agasat de „solicitudinea” robotului. Parcă
ar fi fost un copilaş dat în grija unei bone. Şi, ciudat lucru, îl
mai iritau şi frazele folosite de Daneel. Avea impresia că
asemenea fraze inutil de formale îl puteau uşor da de gol
ca fiind robot.
O clip ă detectivul, îl fix ă curios pe R. Daneel Olivaw.
27

Robotul, uitându-se drept înainte, stă tea nemişcat şi
indiferent sub privirea omului. Pielea lui avea o textură
perfect ă, firele de păr din cap şi de pe corp fuseser ă lucrate
şi implantate cu dragoste şi migal ă. Mişcă rile muşchilor sub
piele erau foarte realiste. În construcţ ia lui nu se
precupeţ ise niciun efort, oricât de costisitor. Şi totuşi Baley
ştia, din experienţa personal ă, c ă membrele şi pieptul
robotului se puteau desface de-a lungul unor lipituri
invizibile, pentru efectuarea reparaţiilor. Ştia c ă sub acea
piele realist executat ă ar fi găsit metal şi siliciu. Ştia c ă în
cutia cranian ă se afl ă un creier pozitronic, foarte
perfecţionat, dar, totuşi, pozitronic. Ştia c ă „gândurile” lui
Daneel erau doar nişte curenţi pozitronici de scurt ă durată
trecând prin circuite strict proiectate şi predeterminate de
fabricant.
Dar oare ce indicii ar fi putut tră da toate acestea ochiului
unui expert neavizat? Uşoara artificialitate a vorbirii lui
Daneel? Lipsa de emotivitate ce îl caracteriza permanent?
Însăşi perfecţiunea „umanităţii” sale?
Îşi pierdea îns ă timpul cu asemenea gânduri.
– S ă continuăm, Daneel. Presupun c ă înainte de a veni
aici ţi s-au dat informaţii despre Solaria.
– Mi s-au dat, colege Elijah.
– Buun! Ai fost mai norocos decât mine. Cât de mare e
aceast ă lume?
– Are 9500 mile în diametru. Este cea mai în afară
situat ă dintr-o serie de trei planele şi e singura populat ă .
Sub raportul climei şi atmosferei se aseamăn ă cu Pă mântul.
Are o proporţ ie mai mare de terenuri fertile; resursele
minerale utile sunt mai mici, dar, fireşte, mai puţ in
exploatate. Solaria este o lume autarhic ă şi poate menţ ine,
cu ajutorul exportului de roboţi, un înalt nivel de trai.
– Ce populaţie are?
– Douăzeci de mii, colege Elijah.
Baley înregistr ă mintal cifra, apoi întreb ă cu îngăduin ţă:
– Adic ă douăzeci de milioane, nu?
Vagile sale cunoştinţ e despre Lumile exterioare îi
28

permiteau s ă cread ă c ă , deşi acestea erau sub-populate în
comparaţie cu Pământul, totuşi locuitorii lor se numă rau cu
milioanele.
– Douăzeci de mii, colege Elijah, repet ă robotul.
– Vrei s ă spui c ă aceast ă planet ă este de curând
colonizat ă?
– Nicidecum. Este independent ă de aproape dou ă secole,
iar colonizarea a început cu peste un secol mai înainte.
Populaţia este intenţionat menţinut ă la două zeci de mii,
număr socotit optim chiar de solarieni.
– Ce suprafa ţă din planet ă ocup ă?
– Toate regiunile fertile.
– Adic ă, în mile pătrate? – Treizeci de milioane, inclusiv zonele marginale.
– Pentru numai douăzeci de mii de oameni?
– Mai sunt şi vreo dou ă sute de milioane de roboţ i
pozitronici pentru diverse munci, colege Elijah.
– Dumnezeule! Asta înseamnă… Înseamn ă zece mii de
roboţi pentru un om.
– În acest sens au pe departe cea mai ridicat ă proporţ ie
dintre toate Lumile exterioare. Urmă toarea, Aurora, are
numai cincizeci de roboţi pe cap de locuitor.
– Dar la ce le trebuie atâţia roboţ i? Ce fac cu toate
aceste alimente?
– Alimentele ocup ă un loc destul de neînsemnat. Mai
importante sunt minele, iar şi mai important ă e producţ ia
de energie.
Gândindu-se la toţi aceşti roboţi Baley simţi o uşoară
ameţeal ă. Dou ă sute de milioane! Iar, printre ei, atât de
puţini oameni! Toate locurile trebuie s ă fie înţ esate cu
roboţi. Un observator din afar ă ar crede c ă Solaria e o lume
a roboţilor, scăpând din vedere rara populaţie omeneasc ă.
Simţi deodat ă nevoia s ă vad ă. Îşi amintea de conversaţ ia
cu Minnim şi de prognoza sociologilor cu privire la primejdia
în care s-ar afla Pământul. Părea un lucru îndepă rtat, cam
ireal, dar şi-l amintea. Pericolele şi greutăţ ile pe care le
înfruntase de la plecare estompaser ă amintirea vocii lui
29

Minnim, care emitea enormităţ i folosind cuvinte calme şi
precise, dar n-o şterseser ă cu totul.
Baley era prea obişnuit cu datoria ca să-şi permit ă s ă fie
împiedicat, în exerciţ iul ei, chiar şi de efectul covârşitor al
spaţ iului deschis. Date extrase din cuvintele vreunui
spaţian, sau chiar ale vreunui robot spaţ ian, erau deja
disponibile pentru sociologii de pe Pă mânt. Ceea ce le
lipsea era observaţia direct ă, iar aceast ă treab ă , oricât de
neplăcut ă ar fi fost, îi revenea lui s-o fac ă.
Detectivul examin ă porţiunea superioar ă a vehiculului.
– E decapotabil, Daneel?
– Iartă-m ă, colege Elijah, dar nu înţeleg ce vrei s ă spui.
– Se poate da deoparte plafonul? Vehiculul se poate
deschide spre… cer?
(Era cât pe ce s ă spun ă „cupol ă”, din obişnuin ţă.)
– Da, se poate!
– Atunci s ă facem treaba asta, Daneel. Aş vrea s ă m ă uit
puţin. Robotul răspunse grav:
– Regret, dar nu pot permite aşa ceva.
Baley rămase uimit. Apoi exclam ă:
– Uite ce e, R. Daneel (subliniind acel R.). S ă m ă exprim
altfel, îţi ordon s ă deschizi plafonul.
Creatura era un robot, fie chiar umanoid, astfel că
trebuia s ă execute ordinele.
Daneel nu se clinti. Spuse îns ă:
– Trebuie să-ţi explic c ă prima mea grij ă este s ă te feresc
de pericole. Îmi este perfect clar, pe baza instrucţ iunilor
primite şi pe baza propriei mele experienţe, c ă ţ i-ar face
rău s ă te afli într-un spaţiu liber şi gol. Aşadar nu-ţ i pot
permite s ă te expui la asemenea efecte.
Detectivul îşi simţ i obrajii îmbujorându-se şi, în acelaşi
timp, îşi dă du seama de totala inutilitate a mâniei. Creatura
era un robot, iar Baley cunoştea bine Prima lege a roboticii:
„Un robot nu poate s ă fac ă vreun rău unei fiinţ e umane sau,
prin inacţiune, s ă permit ă s ă se fac ă vreun rău unei fiinţ e
umane.”
30

Orice alt program inclus în creierul pozitronic al robotului
– al tuturor roboţilor din Galaxie – trebuie s ă acorde
întâietate acestui principiu fundamental. Desigur, roboţ ii
trebuie s ă execute ordinele, dar cu o singur ă rezerv ă ,
extrem de important ă . Executarea ordinelor era a Doua
lege a roboticii: „Un robot trebuie s ă execute ordinele
primite de la o fiin ţă uman ă, afar ă de cazul în care aceste
ordine ar contraveni Primei legi.”
Baley se strădui s ă vorbeasc ă liniştit şi convingător: – Cred c ă pot face fa ţă câteva clipe, Daneel.
– Nu sunt de aceeaşi părere, colege Elijah.
– Lasă-m ă s ă apreciez eu asta, Daneel.
– Dac ă e un ordin, colege Elijah, nu-l pot executa.
Baley se lăs ă din nou pe tapiţ eria moale a banchetei.
Fireşte, nu putea uza de for ţă împotriva robotului. Puterea
lui Daneel, exercitat ă din plin, era însutit mai mare decât a
unui om. Robotul s-ar dovedi perfect capabil să-l reţin ă pe
Baley făr ă să-i fac ă niciun rău. Detectivul era înarmat. Putea să-l ameninţ e pe Daneel
cu dezagregatorul, dar, dup ă un sentiment efemer de
autoritate, acest gest n-ar putea duce decât la o şi mai
mare dezamăgire. N-are rost s ă ameninţ i un robot cu
distrugerea. Autoconservarea era de-abia a Treia lege a
roboticii: Un robot trebuie să-şi conserve propria existen ţă ,
în măsura în care aceast ă conservare nu contravine Primei
sau celei de-a Doua legi.
Pe Daneel nu l-ar intimida perspectiva distrugerii dacă
alternativa ar fi încă lcarea Primei legi. Iar Baley nu dorea
să-l distrug ă pe Daneel. Categoric, nu.
Şi totuşi voia s ă se uite afar ă. Gândul începea să -l
obsedeze. Nu putea permite s ă continue aceast ă relaţ ie
bon ă–copilaş. O clip ă se gândi să -şi îndrepte dezagregatorul
spre propria-i tâmpl ă. Decapoteaz ă autovehiculul sau mă
omor! S ă contracteze o aplicare a Primei legi printr-o alta,
mai urgent ă – şi mai important ă.
Ştia îns ă c ă n-o va face. Ar fi fost un gest cu totul lipsit
de demnitate. Îi displăcea chiar şi imaginea evocat ă de
31

acest gând.
Spuse cu oboseal ă în glas:
– Vrei să-l întrebi pe şofer câte mile mai avem pân ă la
destinaţie? – Desigur, colege Elijah.
Daneel se aplec ă şi apăs ă comutatorul basculant.
Imediat îns ă Baley se aplec ă şi el, strigând:
– Şofer! Decapoteaz ă vehiculul!
Şi mâna omului se întinse repede spre comutator şi îl
închise, rămânând apoi strâns lipit ă deasupra lui.
Gâfâind uşor, Baley îl fix ă pe Daneel.
O clip ă robotul rămase nemişcat, de parc ă circuitele sale
pozitronice ar fi fost temporar scoase din funcţ iune de
efortul de a se adapta la noua situaţie. Aceast ă clip ă trecu
îns ă repede şi mâna lui Daneel începu s ă se mişte.
Baley anticipase gestul. Daneel va lua mâna omului de
pe comutator (uşor, făr ă să-l răneasc ă ), va deschide
comutatorul şi va contramanda ordinul dat.
– Nu-mi poţi lua mâna de-acolo, făr ă s ă mi-o ră neşti. Te
previn. Va trebui probabil să-mi fracturezi degetele.
Nu era adevă rat. Baley ştia asta. Dar mişcarea lui Daneel
încet ă. Vătămare contra vătă mare. Creierul pozitronic
trebuia s ă cântăreasc ă probabilităţile şi s ă traduc ă în
potenţiale contrare. Ceea ce însemna puţin ă ezitare.
– E prea târziu! exclam ă Baley.
Câştigase. Capota se retră gea, iar în vehicul, deschis
acum, pătrundea lumina alb ă,
orbitoare, a soarelui solarian.
Sub impulsul iniţial al terorii, Baley vru să-şi închidă
ochii, dar se împotrivi acestei porniri. Înfrunt ă enorma
întindere de verde şi albastru ce acoperea suprafeţ e
incredibil de mari. Simţea năvala nedomolit ă a aerului
lovindu-i faţa, dar nu reuşea s ă prind ă niciun fel de detaliu.
Depăşir ă în goan ă ceva mişcă tor. Putea fi un robot sau un
animal, sau un obiect învăluit într-o tromb ă de aer. Nu-şi
dădea seama. Vehiculul trecuse pe lâng ă el prea repede.
Albastru, verde, aer, zgomot, mişcare şi abă tându-se
asupra tuturor cu furie, implacabil ă, înspăimântă toare,
32

lumina alb ă emis ă de un glob de pe cer.
O fracţiune de secund ă Baley, cu capul dat pe spate,
privi direct la soarele solarian. Se uit ă la el, neprotejat de
sticla difuzant ă a cupolelor înalte ce împiedicau lumina
solar ă s ă cad ă direct asupra Oraşelor. Se uit ă la soarele gol.
Deodat ă simţi mâinile lui Daneel lă sându-i-se pe umeri.
În acea clip ă ireal ă, ameţitoare, mintea îi fu năpădit ă de
gânduri. Trebuia s ă vad ă! Trebuia s ă vad ă tot ce se putea!
Iar Daneel era probabil acolo pentru a-l împiedica.
Neîndoielnic, îns ă, robotul nu va îndrăzni s ă uzeze de
violen ţă contra unui om. Acest gând era predominant.
Daneel nu putea să-l împiedice cu forţa, şi totuşi Baley simţ i
mâinile robotului apăsându-i umerii. Ridic ă braţ ele pentru a
da deoparte acele mâini făr ă carne şi îşi pierdu cunoştinţa. 33

3. Se afl ă numele victimei
Baley se găsea din nou în siguran ţă sub capota
vehiculului. Faţa lui Daneel îi juca în faţ a ochilor,
împestriţat ă cu pete negre care deveneau roşii când clipea.
– Ce s-a întâmplat? întreb ă detectivul.
– Îmi pare rău, răspunse Daneel, c ă ai suferit o vătă mare
în ciuda prezenţ ei mele. Razele directe ale soarelui sunt
dăunătoare pentru ochiul omenesc, dar cred c ă leziunea
rezultat ă din aceast ă scurt ă expunere nu va fi permanent ă .
Când te-ai uitat la soare am fost nevoit s ă te împing în jos şi
ţi-ai pierdut cunoştinţa. Baley făcu o grimas ă. Nu se lămurise înc ă dac ă leşinase
din cauza fricii sau din cauza unei lovituri. Îşi pipă i falca şi
capul, dar nu simţi nicio durere. Se reţinu s ă pun ă o
întrebare direct ă. Într-un fel nici nu dorea s ă afle.
– N-a fost prea rău, observ ă el.
– Dup ă reacţ iile pe care le-ai avut, colege Elijah, aş
spune c ă fost o experien ţă neplăcut ă.
– Ba deloc, ripost ă Baley cu încăpăţânare. Petele din faţ a
ochilor începeau s ă se ştearg ă şi nu mai dansau atât de
violent. Regret doar c ă n-am putut vedea mai mult.
Vehiculul mergea prea repede. Am trecut oare pe lâng ă un
robot?
– Pe lâng ă mai mulţi. Traversă m domeniul Kinbald, pe
care se cultiv ă pomi fructiferi.
– Va trebui s ă mai încerc o dat ă.
– Nu se poate, în prezenţa mea, ră spunse Daneel. Între
timp am făcut ceea ce mi-ai cerut.
– Ceea ce ţi-am
cerut?
– Îţi aminteşti, colege Elijah, c ă înainte de a ordona
şoferului s ă retrag ă capota îmi spuseseşi să -l întreb câte
mile mai avem pân ă la destinaţ ie. Mai avem zece mile şi
vom ajunge în circa şase minute.
Baley se simţi îndemnat să-l întrebe pe Daneel dac ă îl
supăr ă faptul c ă fusese păcă lit, chiar şi numai pentru a-i
34

vedea faţa perfect ă strâmbându-se, dar se abţ inu. Fireşte,
Daneel ar răspunde pur şi simplu negativ, făr ă ranchiună
sau supărare. Ar ră mâne aşezat la fel de calm şi serios,
netulburat şi impasibil.
Se mulţumi s ă spun ă liniștit:
– Şi totuşi, Daneel, ştii prea bine c ă va trebui s ă mă
obişnuiesc.
Robotul îşi privi colaboratorul uman.
– La ce te referi?
– Dumnezeule! La… exterior. Căci doar aşa e pe toată
planeta asta.
– Nu va fi nevoie s ă înfrunţi exteriorul, ră spunse Daneel.
Şi apoi, ca şi cum ar fi socotit subiectul închis, adăug ă :
Încetinim, colege Elijah. Cred c ă am ajuns… acum va trebui
s ă aşteptăm conectarea unui alt tub pneumatic pân ă la
locuinţa ce ne va servi drept baz ă de operaţii. – Nu e nevoie de niciun tub pneumatic, Daneel. Dacă
trebuie s ă lucrez în exterior, n-are rost s ă mai prelungim
treaba asta.
– Dar nu va fi nevoie s ă lucrezi în exterior, colege Elijah.
Robotul dădu s ă mai spun ă ceva, dar Baley îi impuse
tăcerea cu o mişcare energic ă a mâinii. În clipa aceea n-
avea chef de încurajă rile amabile ale lui Daneel, de remarci
liniştitoare, de asigurări c ă totul va fi în ordine şi c ă el,
Baley, se afl ă pe mâini bune.
Ceea ce dorea într-adevăr era convingerea sa personală
c ă se putea descurca singur şi c ă îşi va îndeplini misiunea.
Senzaţiile prilejuite de exterior fuseser ă greu de suportat.
Se prea putea ca, atunci când va fi nevoie, să-i lipsească
tăria de a îndrăzni s ă le înfrunte iar, cu riscul de a-şi pierde
respectul de sine şi, probabil, de a periclita situaţ ia
Pământului. Şi toate astea din cauza unui pic de aer liber!
Faţ a i se îndârji la acest gând fugar. Ba va înfrunta şi
aerul, şi soarele, şi spaţiile libere!
Elijah Baley se simţ ea ca un locuitor al unuia dintre
Oraşele mai mici, Helsinki de pild ă, aflat în vizit ă la New
35

York şi numă rând, copleşit, Nivelurile, îşi imaginase
„locuinţ a” ca un fel de apartament, dar era ceva cu totul
diferit. Trecea dintr-o camer ă în alta, şi nu se mai sfârşeau.
Ferestrele panoramice erau acoperite cu grij ă, nelă sând
înăuntru nicio raz ă incomod ă de soare. Luminile se
aprindeau făr ă zgomot, din surse nevă zute, la intrarea lor
într-o camer ă şi se stingeau la fel de discret la ieşire.
– Ce multe camere! exclam ă Baley uimit. Ce multe! E ca
un mic oraş, Daneel.
– Aşa s-ar pă rea, colege Elijah, conveni Daneel cu
indiferen ţă.
Era un lucru ciudat pentru un pă mântean. De ce trebuia
s ă se înghesuie cu atâţia spaţieni în aceiaşi locuin ţă?
– Câte persoane vor locui aici cu mine?
– Eu, fireşte, răspunse Daneel, şi un număr de roboţi. Un număr de alţi roboţi, ar fi trebuit s ă spun ă , se gândi
Baley. Şi din nou îi păru evident c ă Daneel avea intenţ ia de
a juca rolul unui om chiar şi fa ţă de Baley, care cunoștea
atât de bine adevărul. Dar imediat acest gând se şterse, izgonit din mintea lui
de altul, mai imperios.
– Roboţi? exclam ă detectivul. Dar câţi oameni?
– Niciunul, colege Elijah.
Tocmai intraser ă într-o camer ă înţesat ă pân ă la plafon
cu role de film. În trei colţ uri ale camerei se aflau ecrane
verticale cu diagonala de 60 de centimetri; în al patrulea
era un ecran pentru filme de animaţie. Baley privi în jur stingherit.
– I-au dat pe toţi afar ă de aici ca s ă m ă lase pe mine să
m ă lăfăiesc în mausoleul ăsta?
– Dar clădirea ţi-e rezervat ă numai ţie. O locuin ţă ca
aceasta pentru o singur ă persoan ă este un lucru obişnuit în
Solaria.
– Toat ă lumea locuieşte astfel?
– Toat ă lumea.
– Pentru ce au nevoie de atâtea camere?
– De regul ă fiecare camer ă este destinat ă pentru un
36

anumit scop. Aceasta este biblioteca. Mai exist ă o cameră
de muzic ă, o sal ă de gimnastic ă, o bucătă rie, o sufragerie,
un atelier mecanic, diverse încă peri pentru repararea şi
testarea roboţilor, dou ă dormitoare…
– Stop! De unde ştii toate astea?
– Fac parte din bagajul de informaţ ii ce mi s-a pus la
dispoziţie înainte de a pleca din Aurora, ră spunse Daneel
liniştit.
– Dumnezeule! Şi cine are grij ă de aceste camere?
întreb ă detectivul, făcând un gest larg cu mâna.
– Exist ă mai mulţi roboţi menajeri, care ţ i-au fost
repartizaţi şi se vor îngriji s ă ai tot confortul necesar.
– Dar n-am nevoie de toate astea! exclam ă Baley.
Simţea nevoia s ă se aşeze şi s ă nu mai fac ă nicio
mişcare. Nu mai voia s ă vad ă nicio alt ă încăpere. – Putem rămâne într-o singur ă camer ă dac ă doreşti,
colege Elijah. Înc ă de la început s-a luat în considerare şi o
asemenea eventualitate. Totuşi, avându-se în vedere
obiceiurile solariene, s-a considerat preferabil s ă se
construiasc ă aceast ă casă… – S ă se construiasc ă? exclam ă Baley, fă când ochii mari.
Vrei s ă spui c ă au construit-o pentru mine? Toate astea?
Special pentru mine?
– O economie complet robotizată… – Da, ştiu ce ai de gând să-mi ră spunzi. Şi ce vor face cu
ea la sfârşit?
– Cred c ă o vor demola.
Baley îşi strânse buzele. Desigur! O vor demola!
Construiesc o clădire impună toare pentru uzul personal al
unui singur pă mântean, şi apoi distrug tot ce a atins acesta.
Sterilizeaz ă solul pe care s-a aflat clădirea! Dezinfectează
aerul respirat de pământean! Oricât de puternici ar pă rea
spaţienii, au şi ei temerile lor ridicole.
Daneel părea că-i citeşte gândurile, sau, cel puţin, că -i
interpreteaz ă expresia feţei. – Am impresia c ă îţi închipui, colege Elijah, c ă vor
distruge clădirea pentru a se feri de contagiune. Dac ă aşa
37

stau lucrurile, te sfătuiesc s ă nu-ţ i faci griji din cauza asta.
Teama de boal ă a spaţ ienilor nu este nicidecum atât de
exagerat ă. Pur şi simplu, efortul cerut de construcţ ia casei
le pare foarte mic. Dup ă cum nici demolarea ei nu
înseamn ă cine ştie ce în ochii lor. Iar dup ă lege, colege
Elijah, casa nu poate rămâne aici. Se afl ă pe domeniul lui
Hannis Gruer şi pe fiecare domeniu nu poate exista legal
decât o singur ă locuin ţă , cea a proprietarului. Aceasta a
fost construit ă în baza unei dispense speciale, pentru un
scop bine precizat, şi anume ca s ă ne adăposteasc ă pe noi
o anumit ă perioad ă de timp, pân ă la încheierea misiunii
noastre.
– Şi cine e acest Hannis Gruer? întreb ă Baley.
– Şeful serviciului de securitate solarian. Urmeaz ă să -l
întâlnim dup ă sosire.
– Urmeaz ă ? Dumnezeule! Daneel, când voi începe şi eu
s ă aflu unele lucruri? M ă simt ca într-un vid şi nu-mi place.
Mai c ă m-aş întoarce pe Pământ. Mai că… Simţi c ă se enerveaz ă şi se opri brusc.
Daneel nici nu se clintise. Aştepta doar prilejul ca să
vorbeasc ă.
– Îmi pare rău c ă eşti iritat. Cunoştinţ ele mele generale
despre Solaria par s ă le depăşeasc ă pe ale tale. Dar despre
crim ă ştiu tot atât cât ştii şi tu. Agentul Gruer ne va da
informaţiile necesare. Aşa a decis guvernul solarian.
– Ei bine, atunci s ă mergem la Gruer. E mult de mers
pân ă acolo?
Baley se crisp ă la gândul altor deplasă ri şi începu din
nou s ă simt ă acea strângere de inim ă.
– Nu e nevoie s ă mergem, colege Elijah. Agentul Gruer
ne aşteapt ă în camera de convorbiri.
– Exist ă deci o camer ă de convorbiri? murmur ă Baley cu
o strâmbătur ă. Apoi, mai tare: Ne aşteapt ă acum?
– Cred c ă da.
– Hai la el atunci, Daneel.
Hannis Gruer era pleşuv de-a binelea. N-avea nici mă car
38

o coroni ţă de păr pe laturile capului. Era complet chel.
Baley înghiţi în sec şi încerc ă, politicos, s ă nu se uite la
capul lui Gruer, dar nu reuşi. Pe Pământ spaţ ienii erau
acceptaţi aşa cum ei înşişi înţelegeau s ă se prezinte.
Spaţienii erau stăpânii necontestaţi ai Galaxiei; erau înalţ i,
cu pielea şi pă rul având reflexe de bronz, frumoşi, masivi,
imperturbabili, aristocratici.
Pe scurt, ară tau exact ca R. Daneel Olivaw, posedând în
plus şi elementul uman.
Iar cei trimişi pe Pământ adesea chiar aşa se şi înfăţ işau;
poate c ă erau special aleşi în acest scop.
Dar iat ă aici un spaţian care, dup ă aspect, putea fi
socotit pă mântean. Era chel, şi mai avea şi nasul strâmb.
Nu prea mult desigur, dar la un spaţ ian orice asimetrie era
demn ă de remarcat.
– Bun ă ziua, spuse Baley. Îmi pare rău dac ă v-am fă cut
s ă ne aşteptaţi. Politeţea nu stric ă niciodat ă. Doar va trebui s ă lucreze cu
aceşti oameni.
O clip ă avu impulsul de a traversa camera (ce caraghios
de mare!) ca să-i întind ă mâna lui Gruer. Se reţinu însă
imediat. Unui spaţian nu i-ar face plă cere un asemenea
salut: o mân ă plin ă de microbi de pe Pământ. Gruer şedea cu o min ă grav ă, cât mai departe cu putinţă
de Baley, cu mâinile în nişte mâneci lungi şi, probabil, cu
filtre în nări, deşi Baley nu le putea vedea.
Detectivului i se păru chiar c ă Gruer se uit ă dezaprobator
la Daneel, de parc ă ar spune: Ce spaţian ciudat, s ă stea
atât de aproape de un pământean! Ceea ce ar însemna c ă Gruer nu cunoştea adevă rul. Apoi
Baley observ ă deodat ă c ă Daneel stă tea la o oarecare
distan ţă,
mai departe decât de obicei.
Fireşte! Dac ă s-ar apropia prea mult, Gruer ar putea
bănui ceva. Daneel era hotărât s ă treac ă drept om.
Gruer începu s ă vorbeasc ă pe un ton plă cut, prietenos,
dar privirile i se tot abăteau spre Daneel:
– Nu aştept de mult. Bun venit pe Solaria, domnilor. V-aţ i
39

instalat confortabil?
– Da, răspunse Baley. Foarte confortabil.
Se întreb ă dac ă nu cumva protocolul cerea ca Daneel, ca
„spaţian”, s ă vorbeasc ă în numele amândurora, dar
respinse aceast ă idee cu indignare. Dumnezeule! Doar pe
el, Baley, îl ceruser ă pentru anchet ă , iar Daneel fusese
cooptat pe urm ă. În aceste împrejură ri detectivul n-ar fi
admis s ă fie vioara a doua nici măcar pe lâng ă un spaţ ian
autentic; cu un robot, chiar şi unul ca Daneel, problema nici
nu se mai punea.
Dar Daneel nu încerc ă s ă treac ă înaintea lui Baley şi nici
Gruer nu părea surprins sau nemulţ umit de aceasta. Ba
chiar îşi concentr ă imediat atenţia asupra pă mânteanului,
părând c ă uit ă de Daneel.
– Nu ţi s-a comunicat nimic, detectiv Baley, în legătură cu crima pentru care au fost solicitate serviciile dumitale.
Îmi închipui c ă eşti foarte curios s ă afli despre ce este
vorba.
Gruer îşi mişc ă braţ ele, astfel încât îşi scoase mâinile din
mâneci şi şi le încruciş ă în poal ă.
– Dar luaţi loc, domnilor.
Cei doi se aşezar ă,
iar Baley spuse:
– Da, suntem curioşi.
Detectivul observ ă c ă Gruer n-avea mâinile protejate de
mănuşi. – Intenţ ionat am procedat astfel, detectiv Baley,
continu ă acesta. Voiam s ă ajungi aici pregă tit pentru a
aborda problema cu o minte neinfluenţat ă . N-avem nevoie
de idei preconcepute. Vei primi în curând un raport complet
asupra amănuntelor crimei şi asupra cercetărilor pe care le-
am putut întreprinde. M ă tem, detectiv Baley, c ă aceste
cercetări îţi vor pă rea ridicol de incomplete în raport cu
experienţa dumitale. N-avem poliţie pe Solaria.
– Deloc? întreb ă Baley.
Gruer surâse şi ridic ă din umeri:
– N-avem delicte, înţelegi? Populaţia noastr ă este puţ in
numeroas ă şi foarte rar ă . Nu se ivesc ocazii pentru
40

delincven ţă şi, ca atare, n-avem nevoie nici de poliţie. – Înţeleg. Şi totuşi, acum aveţi un delict.
– Adevărat, dar e primul act de violen ţă comis în două
secole.
– Din păcate, îns ă, văd c ă începeţi chiar cu un omor.
– Din păcate aşa e. Şi mai regretabil înc ă este faptul că
victima era un om a că rui moarte constituie o mare
pierdere. O victim ă foarte nepotrivit ă. Iar împrejură rile în
care a fost comis ă crima sunt deosebit de brutale.
– Presupun c ă ucigaşul este total necunoscut, observă
Baley.
(Altfel de ce ar mai fi adus un detectiv de pe Pământ?) Gruer păru foarte stingherit. Se uit ă pieziş la Daneel,
care şedea nemişcat – o maşinărie tăcut ă, avid ă de
informaţii. Baley ştia c ă robotul putea reproduce, integral,
oricând în viitor, orice conversaţie auzit ă . Era un
magnetofon care umbla şi vorbea ca un om.
Oare şi Gruer ştia aceasta? Oricum, se uitase la Daneel
cu un fel de privire furiş ă.
– Nu, n-aş putea spune c ă e total necunoscut. De fapt,
exist ă o singur ă persoan ă care ar fi putut comite omorul.
– Nu cumva vreţi s ă spuneţi c ă exist ă o singur ă persoană
care ar fi putut probabil comite omorul?
Lui Baley nu-i plăceau afirmaţiile categorice, dup ă cum
nu-i plă ceau nici detectivii de fotoliu care, folosind logica,
ajungeau prea repede la certitudini.
Gruer îns ă clătin ă din capu-i pleşuv.
– Nu. O singur ă persoan ă . Nu poate fi altcineva. Absolut
imposibil.
– Absolut?
– Te asigur.
– Atunci lucrurile sunt clare.
– Dimpotriv ă. Exist ă o problem ă. Nici persoana în cauză
nu putea comite crima.
– Atunci n-a comis-o nimeni, conchise Baley calm.
– Şi totuşi a fost comis ă.
Rikaine Delmarre e mort.
Asta e ceva, se gândi Baley. Dumnezeule, asta e ceva.
41

Am numele victimei.
Îşi scoase carneţelul şi not ă numele cu solemnitate,
parte din dorinţa maliţioas ă de a arăta c ă, în fine, obţ inuse
un element faptic şi parte pentru a nu lăsa s ă se vad ă prea
clar c ă avea lâng ă el o maşin ă de înregistrat care fă cea
inutile orice însemnări. – Cum se scrie numele victimei?
Gruer îi spuse.
– Ce profesie avea?
– Fetolog.
Baley not ă cuvântul aşa cum îl auzise, făr ă a insista.
– Şi cine ar putea să-mi fac ă o relatare personal ă asupra
împrejurărilor în care a fost comis ă crima? Făr ă intermediar,
dac ă se poate.
Gruer surâse sardonic şi din nou arunc ă o privire spre
Daneel.
– Soţia lui, detectiv Baley.
– Soţia lui?
– Da. Se numeşte Gladia.
Gruer îi pronun ţă numele în trei silabe, cu accentul pe
cea din mijloc.
– Copii? întreb ă Baley cu ochii aţintiţ i asupra
carneţelului. Neprimind niciun răspuns îşi ridic ă privirea şi
repet ă:
Copii au?
Gruer îns ă îşi pungise gura de parc ă ar fi gustat ceva
acru. Părea scârbit. În cele din urm ă răspunse: – Habar n-am.
– Poftim? întreb ă Baley.
Gruer se grăbi s ă adauge:
– Oricum, cred c ă e mai bine s ă amână m începerea
cercetărilor pe mâine. Ştiu c ă ai avut o călătorie dificil ă ,
domnule Baley, c ă eşti obosit şi c ă, probabil, ţi-e
foame.
Baley, gata s ă răspund ă negativ, constat ă brusc că
gândul mâncării îi era deosebit de plă cut în acel moment.
Întreb ă:
– N-aţi vrea s ă luaţi masa cu noi?
De altfel nu-şi închipuia c ă Gruer va accepta o asemenea
42

invitaţie. (Şi totuşi ajunsese să-i spun ă „domnule Baley” în loc de
„detectiv Baley”, ceea ce era, desigur, ceva.)
Aşa cum se aşteptase, Gruer refuz ă:
– Îmi este imposibil din cauza unei întâlniri de serviciu.
Va trebui s ă plec. Regret.
Baley se ridic ă. Politeţea ar fi cerut să-l conduc ă pe
Gruer pân ă la uş ă, dar, pe de o parte, n-avea niciun chef să
se apropie de uş ă şi de exteriorul neprotejat, iar pe de alta,
nu prea ştia unde se afl ă uşa.
Rămase, şovăind, în picioare. Gruer zâmbi şi dă du din
cap.
– Ne vom revedea. Roboţii dumitale cunosc combinaţ ia,
dac ă vrei s ă vorbeşti cu mine.
Şi dispăru. Baley scoase un strigăt de surpriz ă.
Gruer şi scaunul pe care şezuse nu se mai aflau acolo!
Peretele din spatele lui Gruer şi podeaua de sub picioarele
lui îşi schimbaser ă brusc înfăţişarea. Daneel observ ă calm:
– Nu se găsea fizic în aceast ă camer ă . Era doar o
imagine tridimensional ă. Credeam c ă ştii. Doar aveţ i aşa
ceva şi pe Pământ. – Nu chiar aşa, murmur ă Baley.
Pe Pământ o imagine tridimensional ă era încadrat ă într-
un câmp de for ţă cubic care stră lucea pe fundal. Iar
imaginea însăşi nu era decât o licărire slab ă. Pe Pământ n-
ai putea confunda o imagine cu realitatea. Pe când aici…
Iat ă de ce n-avea Gruer mă nuşi. Şi nu-i trebuiau nici
filtre nazale.
– N-ai vrea s ă mâncăm acum, colege Elijah? întrebă
Daneel.
Cina se dovedi un calvar nebănuit. Apărur ă mai mulţ i
roboţi. Unul puse masa. Altul aduse mâncarea.
– Câţi sunt în toat ă casa, Daneel? întreb ă Baley.
– Vreo cincizeci, colege Elijah.
43

– Vor rămâne aici în timp ce mâncăm? (Unul se retrăsese într-un col ţ, cu faţ a, pe care ochii
luceau sticlos, întoars ă spre Baley.)
– Aşa se obişnuieşte, răspunse Daneel, s ă rămân ă unul
pentru cazul când ar fi nevoie de el. Dac ă nu vrei, îi poţ i
ordona s ă plece.
Baley dădu din umeri:
– Lasă-l s ă stea.
În condiţii normale Baley ar fi găsit, probabil, acea hrană
foarte gustoas ă. Acum îns ă o mesteca mecanic. Observ ă în
treacăt c ă Daneel mânca şi el, cu un fel de eficien ţă calm ă .
Mai târziu, fireşte, va goli punga de plastic în care se
depunea acum hrana „mâncat ă ” de el. Între timp, Daneel
continua să-şi joace rolul.
– E noapte afar ă,
Daneel?
– Da, răspunse robotul.
Baley se uit ă sumbru la pat. Era prea mare. Întregul
dormitor era prea mare. Şi n-avea pături sub care s ă te
vâri, ci numai cearceafuri. Cam subţire acoperământ! Totul se dovedea dificil. Trecuse deja prin greaua
încercare de a face duş, într-o box ă aflat ă practic lângă
dormitor. Era, într-un fel, o culme a luxului, dar, pe de altă
parte, părea neigienic ă.
Spuse deodat ă:
– Cum se stinge lumina?
Tăblia patului împrăştia o lumin ă difuz ă . Poate pentru a
înlesni vizionarea unei cărţi înainte de culcare, dar Baley n-
avea chef de aşa ceva.
– Se stinge imediat ce te bagi în pat şi te pregă teşti de
culcare.
– Au grij ă roboţii, nu?
– E sarcina lor.
– Dumnezeule! Dar ce fac solarienii cu propriile lor
mâini? mormăi Baley. M ă mir c ă , sub duş, nu m-a frecat un
robot pe spate.
Făr ă urm ă de umor, Daneel răspunse: 44

– Te-ar fi frecat, dac ă ai fi vrut. Cât despre solarieni, fac
ceea ce le place. Niciun robot nu-şi execut ă sarcina dac ă i
se ordon ă s ă n-o fac ă, afar ă de cazul când, fireşte,
îndeplinirea ei este necesar ă pentru bunăstarea omului.
– Ei, noapte bun ă,
Daneel.
– Voi dormi în alt ă încăpere, colege Elijah. Dac ă în timpul
nopţii ai nevoie de ceva…
– Ştiu, au s ă vin ă roboţii. – Pe noptier ă e un buton de comand ă. E de ajuns să -l
atingi. Voi veni şi eu.
Baley nu putea s ă adoarm ă . Se gândea mereu la casa în
care se gă sea, într-un echilibru precar, la marginea lumii,
cu spaţiul gol pândindu-l afar ă ca un monstru.
Pe Pământ, apartamentul său – plă cut, confortabil,
înţesat de lume – se afla la adăpost, sub nenumă rate alte
apartamente. Erau zeci de Niveluri şi mii de oameni între el
şi marginea Pământului. Dar chiar şi acolo, încerc ă s ă raţioneze, se gă seau
oameni la ultimul Nivel, adic ă imediat lâng ă exterior. Sigur
c ă da! Dar tocmai de aceea asemenea apartamente se
închiriau ieftin.
Se gândi apoi la Jessie, aflat ă acum la mii de ani-lumin ă.
Tare ar mai fi vrut s ă se dea jos din pat, s ă se îmbrace şi
s ă plece la ea. Gândurile începeau s ă i se înceţoşeze. Dacă
ar exista un tunel, un tunel frumos şi sigur care s ă ajung ă ,
prin roc ă şi metal solid, din Solaria pân ă pe Pă mânt, s-ar
duce tot prin el…
S-ar duce înapoi pe Pă mânt, înapoi la Jessie, înapoi la
confort şi securitate…
Securitate!
Baley deschise ochii. Cu braţele înţ epenite se sprijini
într-un cot, abia dându-şi seama ce face.
Securitate! Omul ăsta, Hannis Gruer, era şeful securităţ ii
solariene. Aşa spusese Daneel. Dar ce însemna
„securitate”? Dac ă însemna acelaşi lucru ca şi pe Pă mânt,
şi făr ă îndoial ă c ă asta însemna, acest Gruer ră spundea de
apărarea Solariei împotriva invaziilor din afar ă şi
45

subversiunii dinăuntru. De ce îl interesa pe Gruer crima? Oare pentru c ă pe
Solaria nu exista poliţ ie şi serviciul de securitate era astfel
cel mai indicat pentru a se ocupa de un omor?
Gruer păruse degajat fa ţă de Baley, dar aruncase de mai
multe ori priviri furişe în direcţia lui Daneel.
Oare Gruer îl suspecta pe Daneel? Baley însuşi fusese
instruit s ă ţin ă ochii bine deschişi şi se prea putea ca şi
Daneel s ă fi primit ordine asemănătoare. Ar fi fost foarte natural ca Gruer s ă se gândeasc ă la
unele posibilităţi de spionaj. Slujba sa îl obliga s ă aibă
asemenea bă nuieli ori de câte ori era cazul. Şi nu de Baley
s-ar fi temut Gruer prea mult, de un pă mântean,
reprezentantul celei mai puţin puternice lumi din Galaxie.
Daneel îns ă venea din Aurora, cea mai veche, mai mare
şi mai puternic ă dintre Lumile exterioare. Era cu totul
altceva.
Gruer, îşi aminti detectivul, nu-i adresase niciun cuvânt
lui Daneel.
La urma urmelor, de ce oare trebuia Daneel s ă joace atât
de perfect rolul unui om? Explicaţ ia pe care şi-o oferise
Baley mai înainte, anume c ă era o chestiune de vanitate a
proiectanţilor aurorani, îi păru ridicol ă . Acum devenea
limpede c ă în spatele acestui joc se ascundea ceva mult
mai serios.
Un om se putea aştepta s ă se bucure de imunitate
diplomatic ă, s ă fie tratat cu o anumit ă curtoazie şi
amabilitate. Un robot, nu. Dar atunci de ce n-a trimis
Aurora un om adevărat? De ce s ă rişte atât de mult cu o
înşelătorie? Răspunsul îi veni pe dat ă lui Baley. Un om
adevărat de pe Aurora, un spaţ ian autentic, n-ar fi fost
dispus s ă colaboreze prea strâns sau prea mult timp cu un
pământean. Dar dac ă toate astea erau adevărate, de ce ar fi această
crim ă atât de important ă pentru solarieni încât să -i
determine s ă permit ă venirea unui pă mântean şi a unui
auroran pe planeta lor?
46

Baley se simţea ca prins într-o curs ă.
Prins pe Solaria de obligaţ iile misiunii sale. Prins de
primejdia ce pândea Pă mântul, prins într-un mediu pe care
de-abia îl putea suporta, prins de o ră spundere pe care n-o
putea evita. Şi, peste toate acestea, prins cumva în mijlocul
unui conflict spaţian a cărei natur ă n-o putea înţelege. 47

4. Se vizioneaz ă o femeie
Adormi în sfârşit. De fapt nu-şi amintea când trecuse la
starea de somn. Urmase un ră stimp în care gândurile îi
deveniser ă mai dezordonate şi apoi deodat ă văzuse tă blia
patului strălucind, iar plafonul iluminat de o lumină
răcoroas ă, de zi. Se uit ă la ceas.
Trecuser ă câteva ore. Roboţii care se îngrijeau de casă
hotărâser ă c ă e timpul ca detectivul s ă se scoale şi
acţionaser ă în consecin ţă.
Se întreb ă dac ă şi Daneel s-a trezit, dar sesiz ă îndată
lipsa de logic ă a acestui gând. Daneel nu putea dormi.
Baley se întreb ă dac ă robotul simulase oare c ă doarme,
pentru a intra mai bine în rol. Se dezbră case şi îşi pusese o
pijama?
Ca la comand ă, Daneel intr ă în încăpere. – Bun ă dimineaţa, colege Elijah.
Robotul era complet îmbrăcat şi faţa îi pă rea perfect
odihnit ă. Întreb ă:
– Ai dormit bine?
– Da, răspunse Baley sec. Dar tu?
Se dădu jos din pat şi cu paşi greoi, intr ă în baie ca s ă se
bărbiereasc ă şi să-şi fac ă toaleta de diminea ţă . De acolo
strig ă:
– Dac ă vine vreun robot s ă m ă rad ă , trimite-l la plimbare.
M ă calc ă pe nervi. Chiar dac ă nu-i văd, tot m ă calc ă pe
nervi.
Îşi privi atent faţa în timp ce se bărbierea, mirat puţin că
semă na atât de mult cu cea pe care o vedea în oglinzile de
pe Pământ. A, dac ă în locul propriei sale mutre ar fi chipul
altui pământean, cu care s ă se poat ă consulta! Ar discuta
cu el tot ce aflase, puţin cât era…
– Prea puţin! Afl ă mai multe! îşi spuse el în oglind ă.
Ieşi din baie ştergându-şi faţa şi-şi îmbrăc ă pantalonii
peste nişte indispensabili noi.
(Roboţii ăştia se îngrijesc de toate, naiba să-i ia!)
48

– Vrei să-mi răspunzi la câteva întrebări, Daneel?
– Dup ă cum ştii, colege Elijah, ră spund la toate
întrebările cât m ă pricep de bine.
Sau aşa cum ai fost instruit, îşi spuse Baley. Apoi, cu
vocea tare:
– De ce sunt numai două zeci de mii de locuitori pe
Solaria?
– Acesta este un fapt. O informaţie. O cifr ă rezultată
dintr-un proces de numărare. – Da, dar ocoleşti răspunsul. Aceast ă planet ă poate hră ni
milioane; atunci, de ce numai douăzeci de mii? Ai spus că
solarienii consider ă acest număr optim. De ce?
– E modul lor de via ţă.
– Vrei s ă spui c ă restrâng naşterile?
– Da.
– Şi las ă planeta goal ă?
Baley nu ştia nici el de ce se agăţ a de acest lucru, dar
populaţia planetei era unul dintre puţ inele fapte certe pe
care le aflase şi nu prea mai avea altceva de întrebat.
– Planeta nu este goal ă, răspunse Daneel. Este parcelată
în domenii, fiecare condus de câte un solarian.
– Adic ă, fiecare trăieşte pe domeniul său? Două zeci de
mii de domenii, fiecare cu câte un solarian?
– Mai puţine, colege Elijah. Soţ iile stau pe aceleaşi
domenii cu soţii. – Nu au Oraşe? se înfior ă Baley.
– Niciunul, colege Elijah. Solarienii tră iesc complet
separaţi şi nu se văd unul pe altul decât în împrejură ri cu
totul speciale.
– Sihaştri?
– Într-un fel, da. Pe de alt ă parte îns ă,
nu.
– Ce vrei s ă spui?
– Agentul Gruer te-a vizitat ieri prin intermediul unei
imagini tridimensionale. Solarienii se viziteaz ă frecvent în
modul acesta, dar nu altfel.
Baley se uit ă uimit la Daneel.
– Asta se refer ă şi la noi? Şi noi vom trăi astfel?
49

– E obiceiul acestei lumi.
– Atunci cum s ă cercetez cazul? Dac ă vreau s ă vă d pe
cineva…
– Din aceast ă cas ă, colege Elijah, poţi obţ ine imaginea
tridimensional ă a oricărui solarian. Nu e nicio problem ă . De
fapt, te va scuti de neplăcerea ieşirii din cas ă. Iat ă de ce
am spus, când am ajuns aici, c ă nu va trebui s ă te
obişnuieşti cu exteriorul. Şi e foarte bine. Orice alt
aranjament ţi-ar
fi dezagreabil.
– Am s ă judec eu însumi ce-mi este dezagreabil, replică
Baley. Primul lucru pe care vreau să-l fac astă zi, Daneel,
este s ă iau legătura cu femeia aceea, Gladia, soţ ia celui
ucis. Dac ă sistemul tridimensional nu e satisfăcător, m ă voi
duce în persoan ă la ea acas ă.
Asta o voi decide eu.
– Vom vedea care este calea cea mai bun ă şi mai
practic ă, colege Elijah, spuse Daneel pe un ton neutru. Mă
duc s ă dau dispoziţii pentru micul dejun.
Şi se întoarse s ă plece.
Baley, aproape amuzat, privi ţint ă la spatele lat al
robotului. Daneel Olivaw făcea pe şeful. Dac ă instrucţ iunile
lui erau să-l împiedice pe Baley s ă afle mai mult decât era
absolut necesar, atunci detectivul dispunea de un atu
puternic. Căci la urma urmelor celă lalt nu era decât R.
Daneel Olivaw. Ar fi de ajuns să-i spun ă lui Gruer, sau
oricărui alt solarian, c ă Daneel nu e om, ci doar un robot.
Şi totuşi, pe de alt ă parte, pseudoumanitatea lui Daneel
putea fi de mare folos. Un atu nu trebuie jucat de la
început. Uneori e mai util dacă-l ţii în rezerv ă.
Vom trăi şi vom vedea, îşi spuse detectivul, şi porni după
Daneel să-şi ia micul dejun.
– Ei, şi cum se stabileşte contactul ăsta
tridimensional?
– Nu trebuie s ă ne îngrijim noi, colege Elijah, ră spunse
Daneel şi atinse cu degetul unul dintre butoanele pentru
apelul roboţilor. Imediat intr ă un robot.
De unde-or fi venind? se întreb ă Baley. Umblând fără ţint ă prin labirintul de încăperi nelocuite ale clă dirii nu
50

vedeai niciun robot. Oare se fereau din calea oamenilor? Îşi
trimiteau oare mesaje pentru a lăsa drumul liber?
Şi totuşi, când făceai apel, un robot se ivea fără întârziere.
Baley se uit ă la noul venit. Învelişul exterior îi era neted,
dar nu lucios. Avea un finisaj cenuşiu mat, singura porţ iune
colorat ă găsindu-se pe umă rul drept – un desen în carouri
asemănător unei table de şah: pătrăţ ele albe şi galbene
(argintii şi aurii, de fapt, din cauza luciului metalic) erau
dispuse aparent la întâmplare.
– Condu-ne în camera de convorbiri, ordon ă Daneel.
Robotul se înclin ă şi se întoarse, făr ă s ă spun ă nimic.
– Stai, băiete, interveni Baley. Cum te cheam ă?
Robotul se întoarse spre Baley şi răspunse cu voce clară
şi făr ă ezitări: – N-am niciun nume, stă pâne. Indicativul meu este – aici
ridic ă un deget de metal şi-l puse pe pătrăţelele de la umă r
– ACX-2745.
Daneel şi Baley îl urmar ă într-o încăpere spaţioas ă ,
aceeaşi în care, cu o zi înainte, Baley îl vă zuse şezând pe
Gruer.
Alt robot îi aştepta aici cu acea inepuizabil ă ră bdare a
unei maşinării. Primul se înclin ă şi ieşi.
În timp ce primul făcea aceste mişcări, Baley compară
însemnele de pe umăr ale celor doi roboţ i. Dispunerea
pătrăţelelor aurii şi argintii era diferit ă . Tabla de şah se
compunea din 36 de pătrăţele, ceea ce fă cea posibil un
număr de 236 aranjamente, adic ă 70 de miliarde. Mai mult
decât suficient.
– Pe cât văd, exist ă un robot pentru fiecare treab ă ,
coment ă Baley. Unul ne-a condus aici, altul manipulează
aparatul de vizionat.
– Pe Solaria specializarea robotic ă are un nivel ridicat,
colege Elijah.
– Te cred şi eu, dac ă au atâţia. Baley se uit ă la al doilea robot. Cu excepţ ia „tablei de
şah” şi, desigur, a circuitelor pozitronice invizibile din
51

„creierul” lui spongios de platină -iridiu, era o copie a celui
dintâi.
– Ce indicativ ai? întreb ă detectivul.
– ACC-1129, stăpâne. – Am să-ţi spun pur şi simplu „bă iete”. Uite ce e, vreau
s ă vorbesc cu doamna Gladia Delmarre, soţ ia defunctului
Rikaine Delmarre. Daneel, exist ă vreo adres ă , vreun mijloc
de a-i indica poziţia pe planet ă?
– Nu cred s ă fie nevoie de alte informaţii, ră spunse
Daneel amabil. Să-l întreb pe robot…
– Lasă-m ă pe mine s ă fac asta, spuse Baley. Ascult ă ,
băiete, ştii cum o putem găsi pe aceast ă doamn ă?
– Da, stăpâne. Cunosc circuitele de legătur ă cu toţ i
stăpânii, răspunse robotul, făr ă urm ă de mândrie. Era un
simplu fapt, ca şi cum ar fi spus: Stăpâne, sunt confecţ ionat
din metal.
Daneel interveni:
– Nu e nimic surprinză tor aici, colege Elijah. Memoria lui
trebuie s ă reţin ă doar două zeci de mii de circuite, ceea ce e
destul de puţin. Baley dădu din cap aprobator.
– Exist ă oare mai multe Gladia Delmarre? S-ar putea
produce vreo încurcătur ă.
– Poftim, stăpâne? întreb ă robotul, dup ă care ră mase
tăcut. – Cred, interveni Daneel, c ă robotul nu ţi-a înţ eles
întrebarea. Părerea mea este c ă pe Solaria nu exist ă mai
multe nume la fel. Numele se înregistreaz ă la naştere şi nu
se poate lua niciun nume dac ă nu este liber în momentul
respectiv.
– Bravo, exclam ă Baley, află m mereu lucruri noi. Acum
uite ce e, băiete, spune-mi cum trebuie s ă acţionez, dă -mi
circuitul de legătur ă, sau cum se cheam ă , şi apoi ia-o din
loc.
Urm ă o pauz ă perceptibil ă pân ă la răspunsul robotului.
– Vreţi s ă stabiliţi singur contactul, domnule?
– Exact.
52

Daneel atinse uşor mâneca detectivului.
– O clip ă,
colege Elijah.
– Ce mai e?
– Dup ă pă rerea mea, robotul poate face acest contact cu
mai mult ă uşurin ţă.
E doar specialitatea lui.
– Sunt convins că -l poate face mai bine decât mine,
răspunse Baley dârz. Ba chiar, fă cându-l eu însumi, aş
putea încurca rău lucrurile. Totuşi, prefer să -l fac singur.
Sunt eu cel care ordon ă sau nu?
– Eşti, colege Elijah, şi ordinele tale vor fi executate,
atunci când Prima lege o permite. Totuşi, cu voia ta, aş dori
să-ţi transmit informaţiile
pe care le deţ in cu privire la
roboţii solarieni. Pe Solaria roboţii sunt mult mai specializaţ i
decât în orice alt ă lume. Deşi fizic aceşti roboţ i sunt capabili
de multe activităţi, mintal sunt puternic înzestraţ i numai
pentru o singur ă activitate. Pentru a îndeplini sarcini în
afara specializării lor au nevoie de potenţ ialele înalte
produse de aplicarea direct ă a uneia dintre cele trei Legi.
Iar pentru a nu îndeplini sarcina pentru care sunt înzestraţ i,
este de asemenea necesar ă aplicarea direct ă a celor trei
Legi.
– Păi, atunci, un ordin primit direct de la mine implică
intrarea în acţiune a legii a Doua, nu-i aşa?
– Aşa e. Totuşi, potenţ ialul cerut de aceasta este
„neplăcut” pentru robot. De obicei o asemenea situaţ ie nu
s-ar putea produce, căci solarienii nu intervin niciodat ă în
activitatea zilnic ă a roboţilor. Pe de o parte, nu ţin deloc să
fac ă ei munca roboţilor, iar pe de alt ă parte, nici n-au
nevoie s-o fac ă.
– Vrei s ă spui c ă robotul ar suferi dac ă aş îndeplini eu
munca lui?
– Dup ă cum ştii, colege Elijah, durerea, în sensul
omenesc, nu se aplic ă reacţiilor robotice.
– Atunci? întreb ă Baley, dând din umeri.
– Cu toate acestea, continu ă Daneel, robotul trece printr-
o stare la fel de neplăcut ă ca şi durerea pentru o fiinţă
uman ă, dup ă câte îmi dau eu seama.
53

– Şi totuşi, replic ă Baley, eu nu sunt solarian. Sunt
pământean şi nu-mi place ca roboţii s ă fac ă ceea ce vreau
s ă fac eu.
– Gândeşte-te apoi, insist ă Daneel, c ă a produce
neplă ceri unui robot ar putea fi privit de gazdele noastre ca
un gest nepoliticos, căci într-o societate ca aceasta exist ă ,
probabil, o serie de principii mai mult sau mai puţ in rigide
despre felul cum trebuie tratat un robot. Şi un asemenea
gest nu ne-ar uşura deloc sarcina.
– Bine, se învoi Baley. Să-şi fac ă atunci serviciul.
Şi se instal ă într-un fotoliu.
Incidentul nu fusese lipsit de unele învăţă minte. Era un
exemplu instructiv, care dezvăluia cât de neîndură toare
poate fi o societate robotic ă. Odat ă puşi în funcţiune, roboţ ii
nu puteau fi uşor înlăturaţi, iar dac ă omul voia s ă renunţ e la
ei chiar temporar, constata c ă nu poate.
Cu ochii pe jumătate închişi urmă rea robotul, care se
apropia de perete. S ă pofteasc ă sociologii de pe Pământ să
studieze cele întâmplate şi s ă trag ă concluzii. El începuse
deja s ă aib ă unele păreri. O jumătate din perete se trase în lături dând la iveal ă un
panou de comand ă ce ar fi fă cut cinste chiar şi unei
centrale electrice de Oraş.
Baley ducea dorul pipei sale. Fusese informat c ă fumatul
pe o planet ă unde nu se fumeaz ă ar fi o impoliteţ e
îngrozitoare, aşa c ă nici măcar nu i se permisese să -şi ia
cele de trebuin ţă. Oft ă . Erau clipe când s-ar fi socotit
nespus de încurajat simţind între dinţi ţ eava pipei şi în
mân ă căldura tutunului încins.
Robotul lucra cu rapiditate, reglând diverse rezistenţ e şi
intensificând în modul cuvenit câmpurile de for ţă prin
uşoare apăsări cu degetele.
– Mai întâi este necesar, explic ă Daneel, s ă se ia legă tura
cu persoana solicitat ă . Mesajul este primit, fireşte, de un
robot. Dac ă persoana este disponibil ă şi dispus ă s ă accepte
vizionarea, se stabileşte contactul.
54

– Şi sunt necesare toate acele butoane? întreb ă Baley.
Robotul de-abia atinge cea mai mare parte a panoului.
– Nu dispun de informaţ ii complete asupra acestui
subiect, colege Elijah. Exist ă îns ă cazuri când trebuie
aranjate vizionări multiple sau mobile. Acestea din urm ă ,
mai ales, necesit ă reglări complicate şi continue.
Robotul anun ţă:
– Domnilor, contactul este stabilit şi acceptat. Când
sunteţi gata va intra în funcţiune. – Gata, mormă i Baley şi, ca şi cum acest cuvânt ar fi fost
un semnal, cealalt ă jumă tate a camerei se umplu de
lumin ă.
Daneel se grăbi s ă spun ă:
– Am neglijat s ă indic robotului ca toate deschiderile spre
exterior s ă fie acoperite. Îmi pare rău şi trebuie să… – N-are a face, răspunse Baley, crispându-se. Am să
suport. Lasă-le aşa.
Viziona o sal ă de baie; cel puţ in aşa credea, judecând
dup ă instalaţii. La un capăt al încăperii se gă sea, ghici el,
un fel de salon de cosmetic ă şi imaginaţia lui plas ă acolo un
robot (sau mai mulţ i?) care puneau la punct, cu o rapiditate
plin ă de precizie, amă nuntele unei coafuri feminine şi
anumite elemente exterioare care alcă tuiau imaginea pe
care femeia respectiv ă urma s-o înfăţişeze lumii.
Cât despre unele aparate şi dispozitive, pur şi simplu nici
nu mai încerc ă s ă ghiceasc ă ce erau. Lipsa de experienţă
nu-i permitea să-şi dea seama la ce servesc. Pereţ ii erau
încrustaţ i cu un model complicat care înşela ochiul,
făcându-l s ă cread ă c ă reprezint ă un obiect natural şi apoi
pierzându-se într-o compoziţie abstract ă . Efectul era
calmant şi aproape hipnotic prin modul în care solicita
atenţia privitorului.
Ceea ce părea a fi duşul, o instalaţ ie destul de mare, nu
era separat de rest prin nimic material, ci mai degrabă
printr-un dispozitiv special de iluminare care crea un zid de
opacitate sclipitoare. Nu se vedea nicio fiin ţă omeneasc ă.
Privirile lui Baley se aţintir ă asupra podelei. Unde se
55

termina camera lui şi unde începea cealalt ă ? Era uşor de
spus, că ci exista o linie unde calitatea luminii se schimba,
marcând probabil hotarul.
Baley păşi spre acea linie şi dup ă un moment de şovăială întinse mâna dincolo de ea.
Nu simţi nimic; era ca şi cum şi-ar fi vârât braţ ul într-unul
dintre primitivele aparate de vizionare tridimensionale de
pe Pământ. Acolo, cel puţin, ar fi continuat să-şi vad ă mâna;
slab, poate, şi acoperit ă de imagini, dar ar fi continuat s-o
vad ă. Aici îns ă dispăruse complet. Pentru ochii lui braţ ul i se
termina ca tăiat de la încheietur ă.
Dar dac ă ar trece peste linie cu tot corpul? Probabil că
atunci n-ar mai putea vedea nimic. S-ar afla într-o lume de
întuneric total. Gândul unui asemenea înveliş protector îi
era aproape plăcut. Fu întrerupt de o voce. Ridic ă ochii şi pă şi înapoi cu o
grab ă aproape ridicol ă.
Îi vorbea Gladia Delmarre. Cel puţ in aşa presupunea
Baley. Partea superioar ă a perdelei de lumin ă ce ascundea
cabina duşului dispăruse şi se vedea limpede un cap.
Capul îi surâse lui Baley:
– Am spus „bun ă ziua”, şi îmi pare rău c ă v-am făcut să
aşteptaţi. M ă voi usca imediat.
Avea o fa ţă triunghiular ă, cu pomeţ ii destul de
proeminenţi (lucru şi mai vă dit atunci când zâmbea) şi care
se îngusta într-o curb ă lin ă , încadrând nişte buze pline şi
terminându-se într-o bărbie delicat ă. Capul nu părea s ă se
afle prea sus deasupra pardoselii. Baley aprecie înălţ imea
femeii la aproape 1,60 metri. (Nu era un caz tipic. Cel puţ in
dup ă părerea lui Baley. Pe Pământ se credea c ă spaţ ienele
sunt de regul ă înalte şi impună toare.) Şi nici n-avea acele
reflexe spaţiene de bronz în păr. Era un pă r castaniu
deschis, aproape blond, de lungime potrivit ă . În acele clipe
flutura zbârlit, din cauza a ceea ce detectivul bă nuia a fi un
curent de aer cald. Imaginea era de-a dreptul atrăgătoare. Baley răspunse, stânjenit:
– Dac ă vreţi s ă întrerupem contactul şi s ă aşteptăm până
56

ce sunteţi gata…
– Nu, nu! Sunt aproape gata şi putem sta de vorb ă între
timp. Hannis Gruer mi-a spus c ă vreţi s ă m ă vizionaţ i.
Sunteţi de pe Pământ, dup ă câte ştiu.
Stătea cu ochii aţintiţi asupra lui, părând să-l soarb ă din
priviri. Baley dădu din cap afirmativ şi se aşez ă.
– Tovarăşul meu este de pe Aurora.
Gladia surâse şi-şi menţ inu privirile asupra lui Baley, de
parc ă el ar fi fost adevărata curiozitate şi, într-adevă r, îşi
spuse Baley, aşa şi era.
Femeia îşi ridic ă braţ ele deasupra capului, trecându-şi
degetele prin păr şi răsfirându-l ca pentru a-i gră bi uscarea.
Avea braţe delicate şi graţioase. E foarte atrăgă toare, se gândi Baley. Apoi îşi spuse jenat:
Jessie n-ar agrea scena asta.
Daneel interveni în conversaţie: – Nu s-ar putea, doamn ă Delmarre, ca fereastra pe care
o vedem s ă fie polarizat ă sau acoperit ă ? Pe colegul meu îl
deranjeaz ă lumina zilei. Pe Pământ, aşa cum aţ i auzit
probabil…
Tânăra femeie (Baley îi dădea două zeci şi cinci de ani,
dar nutrea o bănuial ă întristătoare c ă în privinţ a vârstei
spaţienilor aparenţele puteau fi foarte înşelă toare) îşi puse
mâinile pe obraji şi exclam ă:
– Vai, sigur c ă ştiu! Ce proast ă sunt! Iertaţi-m ă, v ă rog,
voi face asta imediat. Voi chema un robot…
Şi, continuând s ă vorbeasc ă , ieşi din boxa de uscare, cu
mâna întins ă spre butonul de comand ă.
– Mereu îmi spun c ă ar trebui s ă am mai multe butoane
în camera asta. La ce e bun ă o cas ă dac ă n-ai un buton la
îndemân ă oriunde te-ai afla – s ă zicem, la cel mult un metru
distan ţă.
Ar fi… Dar ce, ce s-a întâmplat?
Se uit ă uluit ă la Baley care, să rind din fotoliu şi
răsturnându-l, se întorsese cu spatele, roşu pân ă în vârful
urechilor.
Daneel observ ă calm:
– Ar fi preferabil, doamn ă Delmarre, dup ă ce chemaţ i
57

obotul s ă v ă întoarceţi în box ă sau, dac ă nu, s ă puneţ i pe
dumneavoastr ă unele articole vestimentare.
Gladia îşi privi surprins ă corpul gol şi răspunse: – Da, desigur.
58

5. Se discut ă despre crimă
– Era doar o vizionare, înţelegeţi, spuse Gladia plin ă de
căin ţă.
Se înfăşurase în ceva ce-i lăsa libere braţ ele şi umerii. Un
picior i se vedea pân ă la jumă tatea coapsei, dar Baley,
care-şi redobândise cumpătul şi se simţea un mare nătără u,
îl ignora stoic.
– E o chestie de surpriz ă, ştiţi, doamn ă Delmarre…
răspunse el.
– O, nu face nimic. Poţi să-mi spui Gladia, doar dac ă nu…
dac ă nu este împotriva uzanţelor. – Gladia, atunci. E-n ordine. Vreau doar s ă te asigur că
nu era nimic neplăcut, înţelegi, doar o chestie de surpriz ă.
Destul c ă se făcuse de râs, cuget ă el, făr ă ca biata fată
să-şi mai şi închipuie c ă o găsise dezagreabil ă . De fapt era
destul de… destul de…
Nu găsea cuvântul potrivit, dar îşi dă dea perfect seama
c ă în niciun caz nu i-ar putea vorbi Jessiei despre asta.
– Ştiu c ă te-am ofensat, spuse Gladia, dar făr ă s ă vreau.
Nici nu mi-am dat seama. Desigur, înţeleg foarte bine că
trebuie s ă respectă m obiceiurile de pe alte planete, dar
unele dintre ele sunt atât de bizare… De fapt, nu bizare, se
grăbi ea s ă adauge, nu vreau s ă spun bizare, ci neobişnuite,
m ă înţelegi, şi e foarte uşor s ă uiţ i asta. Aşa cum am uitat
s ă ţin
ferestrele acoperite.
– Nu face nimic, murmur ă Baley.
Gladia se afla acum în alt ă încă pere, cu toate ferestrele
acoperite, iar lumina avea nuanţa uşor schimbat ă şi mai
liniştitoare a artificialităţii. – Cât despre treaba cealalt ă, continu ă ea cu toată
seriozitatea, ştii, e doar o simpl ă vizionare. La urma
urmelor, nu te-ai sfiit s ă vorbeşti cu mine când m ă aflam
sub uscător, şi nici atunci nu eram îmbrăcat ă.
– Ei da, răspunse Baley, dorind s ă încheie cât mai repede
aceast ă discuţie, s ă te aud e una, iar s ă te văd e alta.
59

– Păi da, chiar aşa! Nu e vorba de vă zut. Gladia se
îmbujor ă la fa ţă şi lăs ă privirile în jos. Sper c ă nu-ţ i închipui
c ă aş face aşa ceva, adic ă s ă ies din uscător, dac ă m-ar
putea vedea cineva. Era îns ă o simpl ă vizionare.
– Şi nu-i acelaşi lucru? întreb ă Baley.
– Nicidecum. Şi în clipa asta m ă vizionezi. Nu m ă poţ i
atinge, nici mirosi, nu-i aşa, nimic de felul ă sta. Dar ai putea
dac ă m-ai vedea. Acum îns ă m ă aflu la cel puţin dou ă sute
de mile distan ţă.
Deci cum ar putea fi acelaşi lucru?
Pe Baley lucrul începea să-l intereseze.
– Dar te văd eu proprii mei ochi.
– Nu, nu m ă vezi. Vezi doar imaginea mea. M ă vizionezi.
– Şi care-i deosebirea?
– E o mare deosebire.
– Înţeleg. Şi chiar înţelegea, într-un fel. Distincţ ia nu era prea uşor
de sesizat, dar avea o anumit ă logic ă.
Gladia relu ă,
înclinându-şi uşor capul într-o parte:
– Într-adevăr înţelegi? – Da.
– Adic ă, nu te-ar deranja dac ă mi-aş scoate halatul?
întreb ă ea zâmbind.
M ă tachineaz ă şi ar trebui s ă i-o retez scurt, se gândi
Baley. Spuse apoi, cu voce tare:
– Ba da, mi-ar abate mintea de la treab ă . Vom discuta
asta alt ă dat ă.
– Dar, serios vorbind, te deranjeaz ă cumva c ă stau în
halat în loc s ă îmbrac ceva mai puţin neprotocolar?
– Nicidecum.
– Îţi pot spune pe numele mic?
– Dac ă vei avea prilejul.
– Şi care ţi-e
numele mic?
– Elijah.
– E-n ordine.
Şi se ghemui într-un fotoliu ce pă rea tare, aproape de
duritatea ceramicii, dar care se lăs ă moale sub greutatea
trupului ei, îmbrăţișând-o gingaş.
60

– S ă începem deci, propuse Baley.
– S ă începem.
Treaba aceasta îi pă rea detectivului extraordinar de
grea. Nici măcar nu ştia cum s ă înceap ă. Pe Pă mânt ar fi
întrebat despre nume, funcţ ie, Oraşul şi Sectorul de
reşedin ţă, o mie de întrebări tip. Şi chiar dac ă ar fi cunoscut
deja răspunsurile, metoda i-ar fi permis s ă abordeze
chestiunile esenţiale. I-ar fi permis s ă ia contact cu
persoana în cauz ă, să-şi stabileasc ă tactica de urmat pe o
baz ă mai solid ă decât nişte simple presupuneri.
Dar aici? Cum putea fi sigur de ceva? Chiar şi verbul „a
vedea” avea sensuri diferite pentru el şi pentru această
femeie. Câte alte cuvinte le interpretau oare diferit? Cât de
des se vor isca astfel de neînţelegeri între ei făr ă ca
detectivul să-şi dea măcar seama?
– De cât timp erai căsătorit ă,
Gladia?
– De zece ani, Elijah.
– Ce vârst ă ai?
– Treizeci şi trei.
Baley simţi o vag ă satisfacţie, gândindu-se c ă ar fi putut
avea, la fel de bine, o sut ă treizeci şi trei.
– Aţi fost fericiţi în căsnicie? Gladia păru descumpănit ă.
– Ce vrei s ă spui cu asta?
– Păi… O clip ă, Baley se simţi încurcat. Cum s ă defineşti o
căsnicie fericit ă? Şi apoi, ce înseamn ă o astfel de căsă torie
pentru un solarian? Relu ă:
– Păi, v ă vedeaţi des?
– Cum? Te cred şi eu c ă nu! Doar nu eram animale.
Baley şovăi. – Dar nu locuiaţi în aceeaşi clădire? Credeam…
– Locuiam, fireşte. Doar eram căsătoriţ i. Dar fiecare are
apartamentul său. El avea o funcţie foarte important ă care
îi lua mult timp, iar eu am propria mea munc ă . Ne vizionam
oricând era necesar.
61

– Dar te şi vedea, nu-i aşa?
– Nu se vorbeşte despre asta, dar, dac ă ţii s ă ştii, m ă şi
vedea.
– Aveţi copii?
Gladia, vădit agitat ă, sări în picioare.
– Asta e prea mult! E culmea indecenţei! – Stai, aşteapt ă puţin! exclam ă Baley lovind cu pumnul
în braţul fotoliului. Nu-mi face greutăţ i: Doar anchetez o
crim ă. Înţelegi? O crim ă. Iar cel ucis a fost soţul tău. Vrei să- l vezi pe ucigaş prins şi pedepsit, sau nu?
– Atunci întreabă-m ă despre crim ă,
nu despre… despre…
– Trebuie s ă aflu o mulţime de lucruri. De pild ă, vreau să
ştiu dac ă regreţi moartea soţului tău. Şi adăug ă , cu o
brutalitate voit ă: Căci nu prea se vede.
Gladia îl fix ă cu arogan ţă:
– Regret moartea oricui, mai ales a unui om tână r şi
folositor.
– Dar faptul c ă ţi-era so ţ nu adaug ă nimic la aceasta?
– Îmi fusese repartizat mie şi, ei da, ne vedeam la datele
fixate şi… şi… (adaug ă în grab ă) dac ă ţii neapărat s ă ştii, n-
avem copii pentru c ă nu ni s-a repartizat înc ă niciunul. Dar
nu văd ce legătur ă e între toate astea şi regretul simţ it
pentru moartea cuiva.
Poate c ă nu e nicio legătur ă , se gândi detectivul. Era un
aspect de via ţă social ă solarian ă , iar pe aceasta Baley n-o
cunoştea. Schimb ă deci subiectul.
– Mi s-a spus c ă ai unele date personale despre
împrejurările în care a fost comis ă crima.
O clip ă Gladia păru încordat ă.
– Eu… am descoperit corpul. Asta trebuia s ă spun?
– Dar n-ai fost de fa ţă la crim ă?
– O, nu, răspunse femeia, cu voce slab ă.
– Ei bine, n-ai vrea să -mi povesteşti cum s-a întâmplat?
Nu te grăbi şi folosește-ţi
propriile cuvinte.
Spunând acestea, Baley se rezem ă de speteaz ă şi se
pregăti s-o asculte.
– Erau patru decade şi treizeci şi dou ă de centade…
62

– Ce înseamn ă asta dup ă ora universal ă?
– Nu ştiu… Nu, nu ştiu. Dar poţi afla, presupun.
Vocea îi tremura puţin şi făcuse ochii mari. Sunt puţ in
prea cenuşii ca să-i poţi considera albaştri, observ ă Baley.
Gladia continu ă:
– Venise în apartamentul meu. Era tocmai ziua fixat ă ca
s ă ne vedem şi ştiam c ă va veni.
– Venea totdeauna în zilele fixate?
– Desigur. Era un om foarte conştiincios, un bun solarian.
Nu sărea niciodat ă zilele fixate şi totdeauna venea la
aceeaşi or ă. Fireşte, nu ră mânea mult. Nu ni s-au
repartizat… co… (nu putea termina de pronunţ at cuvântul,
dar Baley dădu din cap în semn c ă a înţ eles). Oricum,
venea mereu la aceeaşi or ă, ştii, ca totul s ă fie comod.
Stăteam de vorb ă câteva minute; e un calvar s ă te vezi cu
cineva, dar el îmi vorbea totdeauna normal. Aşa era felul
lui. Apoi se ducea s ă lucreze la un proiect, nu ştiu exact ce.
Avea un laborator special în apartamentul meu, în care se
putea retrage în zilele când ne vedeam. Dar avea unul mult
mai mare la el în apartament, desigur.
Baley se întreb ă la ce putea lucra soţ ul ei în acele
laboratoare. Cercetări de fetologie, poate, îşi spuse el.
– Ai observat atunci ceva nefiresc la el? Pă rea
preocupat?
– Nu, nu. Nu era niciodat ă preocupat. (Gladia fu cât pe
ce s ă chicoteasc ă, dar se reţ inu în ultimul moment.) Se
stăpânea întotdeauna perfect, ca prietenul tău. Şi cu mâna ei mic ă arăt ă spre Daneel, care şedea
neclintit.
– Înţeleg. Continu ă,
te rog.
Gladia îns ă nu continu ă, ci spuse în şoapt ă:
– Te deranjeaz ă dac ă beau ceva?
– Nicidecum.
Mâna femeii alunec ă pe braţul fotoliului şi în mai puţ in
de un minut intr ă tăcut un robot, aducându-i o băutură cald ă (Baley putea zări aburul). Gladia sorbi puţ in, apoi
puse băutura pe o măsu ţă.
63

– Aşa, relu ă ea, acum e mult mai bine. Pot s ă te-ntreb
ceva personal?
– Orice doreşti, răspunse detectivul.
– S ă vezi, am citit multe lucruri despre Pă mânt.
Totdeauna m-au interesat. E o lume atât de ciudat ă . Se opri
brusc şi adăug ă imediat: N-am vrut s ă spun asta.
Baley se încrunt ă puţin. – Orice lume le pare ciudat ă celor care nu trăiesc în ea.
– Vreau s ă spun c ă e deosebit ă, înţ elegi. Oricum, vreau
s ă te întreb ceva nepoliticos. Cel puţin, sper s ă nu fie
nepoliticos pentru un pă mântean. Fireşte, unui solarian nu
i-aş pune o asemenea întrebare pentru nimic în lume.
– Ce vrei s ă m ă întrebi, Gladia?
– Ceva în legătur ă cu tine şi prietenul tă u… domnul
Olivaw, nu-i aşa?
– Da, aşa îl cheam ă.
– Voi doi nu v ă vizionaţi, nu?
– Ce vrei s ă spui cu asta?
– Adic ă, între voi. V ă vedeţi, nu-i aşa? Sunteţi, adic ă ,
împreun ă.
– Da, el se afl ă fizic în aceeaşi camer ă cu mine, confirmă
Baley.
– L-ai putea atinge dac ă ai vrea, nu?
– Exact.
Gladia se uit ă la ei pe rând şi exclam ă:
– O!
Aceast ă interjecţ ie putea însemna orice. Dezgust?
Oroare?
O clip ă detectivul fu tentat s ă se ridice, s ă se apropie de
Daneel şi să-i pun ă mâna pe obraz. Ar fi fost interesant de
urmărit reacţia Gladiei. Se reţinu îns ă şi relu ă:
– Voiai s ă continui cu relatarea faptelor din ziua când
soţul tău a venit s ă te vad ă.
Avea certitudinea moral ă c ă digresiunea Gladiei, oricât
de interesant ă s-ar fi dovedit pentru ea, fusese motivată
mai ales de dorinţa de a evita acest lucru.
Doamna Delmarre mai sorbi o înghiţitur ă şi continu ă:
64

– Nu mai am prea multe de spus. Am înţeles c ă va fi
ocupat, şi de altfel ştiam asta, că ci mereu cerceta câte
ceva, aşa c ă m-am întors şi eu la lucrul meu. Apoi, după
vreo cincisprezece minute, am auzit un strigăt. Urm ă o pauz ă, dar Baley o îndemn ă s ă continue:
– Ce fel de strigăt? – Un strigăt al lui Rikaine. Al soţului meu. Un strigă t, pur
şi simplu, făr ă niciun cuvânt. Părea provocat de team ă . Ba
nu, de surpriz ă , de stupoare. Cam aşa ceva. Nu-l mai
auzisem niciodat ă strigând.
Îşi duse mâinile la urechi, de parc ă ar fi vrut s ă alunge
chiar şi amintirea acelui strigăt, şi lăs ă să -i scape capotul în
jurul taliei. Nu-şi dă dea seama de asta, iar Baley privea
ţint ă la carnetul de însemnări. – Şi ce-ai făcut atunci? întreb ă detectivul.
– Am fugit. Am fugit. Nu ştiam unde se afl ă.
– Parc ă ai spus c ă se dusese în laboratorul pe care-l avea
în apartamentul tău. – Se dusese, Eli… Elijah, dar eu nu ştiam unde e acest
laborator. Nu ştiam sigur, căci nu fusesem acolo niciodat ă .
Era al lui. Cunoşteam îns ă în linii mari locul. Ştiam c ă e
situat undeva spre apus, dar eram atât de tulburat ă încât
nici măcar nu mi-a venit în gând s ă chem un robot, care m-
ar fi condus imediat acolo. Şi, fireşte, nechemat nu putea
veni niciunul. Şi când am ajuns – am găsit pân ă la urmă
drumul – Rikaine era mort.
Se opri brusc şi, spre marea stinghereal ă a lui Baley, îşi
înclin ă capul şi începu s ă plâng ă. Nu fă cea nicio încercare
să-şi ascund ă faţa. Ţ inea ochii închişi şi pe obraji i se
scurgeau încet şiroaie de lacrimi. Nu scotea niciun sunet.
De-abia dac ă îi tremurau umerii.
Deschise apoi ochii şi îl privi înlăcrimat ă:
– Nu mai văzusem niciodat ă un mort. Era tot plin de
sânge şi capul era… ştii… Am reuşit s ă chem un robot, iar
el a chemat pe alţii şi bănuiesc c ă ei au avut grij ă de mine
şi de Rikaine. Nu…
– Ce înţelegi prin „au avut grij ă de Rikaine”? întrebă
65

detectivul.
– L-au luat de acolo şi au curăţat locul.
În glasul ei apăruse o uşoar ă not ă de indignare: era doar
stăpâna casei, grijulie de felul cum arat ă aceasta. Adăug ă:
– Toate erau într-un hal făr ă de hal.
– Şi ce s-a întâmplat cu corpul?
Gladia dădu negativ din cap:
– Nu ştiu. L-au incinerat cred, ca pe orice cadavru.
– N-ai chemat poliţia? Femeia îl privi de parc ă n-ar fi înţ eles şi Baley îşi aduse
aminte: N-au poliţie! Apoi, cu voce tare:
– Dar ai anunţat, cred, pe cineva. Căci toat ă treaba asta
s-a aflat.
– Roboţii au chemat un doctor. Iar eu a trebuit s ă anunţ
la locul de munc ă al lui Rikaine. Roboţii de acolo trebuiau să
afle c ă nu se va mai întoarce.
– Doctorul era pentru tine, bănuiesc. Gladia confirm ă dând din cap. Pentru prima dat ă păru să
observe capotul drapat în jurul coapselor. Îl trase în sus,
murmurând jalnic:
– Scuză-m ă, scuză-m ă.
Baley se simţi stingherit, privind-o cum stă tea acolo
tremurând, neajutorat ă, cu faţa chinuit ă de groaza
copleşitoare ce i-o treziser ă aceste amintiri.
Nu mai văzuse niciodat ă un om mort. Nu mai vă zuse
niciodat ă sânge şi o ţeast ă zdrobit ă . Şi deşi pe Solaria
relaţiile soţ-soţ ie erau superficiale şi inconsistente, avusese
totuşi de-a face cu o fiin ţă uman ă, moart ă.
Baley nu prea mai ştia ce s ă fac ă sau s ă spun ă. Simţ ea
un imbold s ă se scuze, dar, de fapt, nu era decât un poliţ ist
în exerciţiul funcţiunii. Pe aceast ă planet ă nu exist ă îns ă poliţie. Va înţ elege
oare Gladia c ă aceasta era obligaţia lui?
Rar şi cât mai blând cu putin ţă o întreb ă:
– Spune-mi, Gladia, ai auzit oare şi altceva? Adic ă , în
afar ă de strigătul soţului tău? Femeia îşi ridic ă privirile. Avea o fa ţă foarte plăcut ă , în
66

ciuda tristeţii vădite, sau poate tocmai din pricina ei.
– N-am auzit nimic.
– Poate nişte paşi fugind? Sau vreo alt ă voce?
Gladia clătin ă din cap:
– N-am auzit nimic.
– Când ţi-ai găsit soţul, era singur? Nu eraţ i decât voi doi
acolo?
– Da.
– Şi nu era niciun semn c ă s-ar mai fi aflat şi altcineva
acolo?
– N-am observat niciunul. De altfel, nici nu ştiu cum s-ar
mai fi putut afla cineva.
– De ce spui asta?
O clip ă Gladia păru surprins ă. Apoi spuse abătut ă:
– Uit mereu c ă vii de pe Pă mânt. Ei da, nimeni altul nu
putea fi acolo. Înc ă din copilărie soţ ul meu nu vedea pe
nimeni în afar ă de mine. Şi nici nu era Rikaine omul care să
se vad ă cu alţii. Era foarte riguros în privinţa uzanţelor. – Dar poate c ă s-a întâmplat făr ă voia lui. Dac ă ar fi venit
cineva să-l vad ă neinvitat, făr ă ca soţul tău s ă ştie de asta?
Oricât de riguros ar fi fost, nu putea evita să-l vad ă pe
intrus.
– Se poate, dar atunci ar fi chemat imediat roboţii ca să -l
dea afar ă pe acel om. Aşa ar fi procedat! Şi apoi nimeni n-
ar fi încercat s ă vin ă la soţ ul meu neinvitat. Nici nu pot
concepe un asemenea lucru. Iar Rikaine, desigur, n-ar fi
invitat niciodat ă pe nimeni. E ridicol să -mi închipui aşa
ceva.
Baley întreb ă cu blândeţe: – Soţul tău a fost ucis cu o lovitur ă în cap, nu-i aşa?
Recunoşti asta.
– Cred c ă da. Era tot numai…
– Deocamdat ă nu-ţi cer detalii. Ai văzut cumva în cameră
vreo urm ă de dispozitiv mecanic care i-ar fi permis cuiva
să-i zdrobeasc ă ţeasta de la distan ţă?
– Sigur c ă nu. Sau, cel puţin, eu n-am observat nimic.
– Dac ă ar fi fost, cred c ă l-ai fi văzut. Rezult ă deci că
67

cineva a ţinut în mân ă un obiect capabil s ă zdrobească
ţeasta cuiva şi c ă a folosit acest obiect. Cineva trebuie să
se fi aflat la vreun metru de soţul tă u pentru a face
aceasta. Aşa c ă cineva l-a văzut. – Nu se poate, exclam ă Gladia cu toat ă convingerea. Un
solarian n-ar accepta s ă vad ă pe nimeni.
– Dar un solarian pornit s ă ucid ă nu s-ar sinchisi de puţ in
„văzut”, nu-i aşa?
(Aceast ă afirmaţie îi părea lui însuşi îndoielnic ă . Pe
Pă mânt aflase despre cazul unui asasin total lipsit de
conştiin ţă, care fusese prins numai pentru c ă nu se putuse
hotărî s ă încalce obiceiul păstră rii unei linişti absolute la
baia de cartier.)
Gladia clătin ă din cap:
– Nu înţelegi cum e cu văzutul acesta. Pă mântenii se pot
vedea oricând, aşa c ă nu poţi înţelege… Părea cuprins ă de curiozitate. Ochii i se luminar ă puţin. – Văzutul îţi pare o treab ă perfect normal ă,
nu-i aşa?
– L-am considerat întotdeauna ca un lucru de la sine
înţeles, răspunse Baley.
– Nu te deranjeaz ă?
– De ce m-ar deranja?
– Păi, în filme nu se spune şi am vrut întotdeauna să
aflu… Pot să-ţi pun o întrebare?
– Te rog, răspunse detectivul cu indiferen ţă.
– Ţi s-a repartizat o soţie? – Sunt căsătorit. Nu ştiu cum vine treaba cu repartizarea.
– Ştiu c ă îţi vezi soţ ia oricând doreşti, şi ea te vede pe
tine, şi amândoi consideraţi acest lucru foarte firesc.
Baley confirm ă dând din cap.
– Ei bine, atunci când o vezi, dac ă ai dori să… îşi ridică
mâinile pân ă în dreptul umerilor şi se opri, de parc ă ar fi
căutat expresia cea mai potrivit ă. Apoi relu ă: Puteţ i… chiar
oricând…
Şi o lăs ă balt ă. Baley nu încerc ă s-o ajute.
– Ei, nu are nicio importan ţă , spuse Gladia. Şi nici nu ştiu
de ce trebuie s ă te plictisesc acum cu asemenea fleacuri.
68

Am terminat?
Părea c ă îi vor da din nou lacrimile.
– Înc ă puţin, Gladia. Uit ă faptul c ă nimeni n-ar fi putut să- l vad ă pe soţul tău. Presupune c ă cineva l-a vă zut. Cine ar fi
putut fi acesta?
– N-are rost s ă umblăm cu ghicitul. Nu putea fi nimeni.
– Dar trebuie s ă fi fost cineva. Agentul Gruer spune că
exist ă motive de a bănui pe cineva. Aşa c ă vezi, trebuie să
fi fost cineva.
Pe faţa femeii flutur ă un zâmbet slab, lipsit de bucurie:
– Ştiu la cine se gândeşte.
– Perfect. La cine?
Gladia îşi puse mâna ei mic ă pe piept:
– La mine.
69

6. Se respinge o teorie
– Aş spune, colege Elijah, interveni Daneel în discuţie, că
aceasta este o concluzie evident ă.
Baley se uit ă surprins la colegul său, robotul.
– De ce evident ă?
– Însăşi doamna Delmarre, explic ă Daneel, afirm ă că
este singura persoan ă care îl putea vedea pe soţ ul ei.
Condiţiile sociale de pe Solaria nici nu i-ar permite să
prezinte altceva ca fiind adevărul. Desigur c ă agentul Gruer
găseşte firesc, ba chiar obligatoriu, s ă cread ă c ă un soţ
solarian nu poate fi văzut decât de soţ ia sa. Cum numai o
singur ă persoan ă putea deci să-l vad ă, o singur ă persoană
putea să-l loveasc ă şi o singur ă persoan ă putea fi ucigaşul.
Sau, mai degrab ă, ucigaşa. Dac ă îţ i aminteşti, agentul
Gruer a spus c ă o singur ă persoan ă putea face asta. N-a
admis posibilitatea existenţei altcuiva. Aşa e?
– Dar a mai spus, replic ă Baley, c ă nici acea persoan ă n-
ar fi putut săvârşi crima.
– Vrând s ă spun ă, probabil, c ă la locul faptei nu s-a gă sit
nicio arm ă. Presupun c ă doamna Delmarre ne-ar putea
explica aceast ă anomalie.
Şi Daneel arăt ă cu o politeţ e rece, de robot, spre locul
unde Gladia continua s ă fie vizibil ă pe ecran, cu privirile
lăsate în jos şi strângând din buzele ei mici.
Dumnezeule, se gândi Baley, uitam de doamna.
Poate c ă aceasta se întâmpla din cauza irită rii. Îl irita
Daneel, cu modul lui de abordare rece, neemotiv. Sau
poate îl irita propriul să u comportament, abordarea sa
emotiv ă. Dar nu stătu s ă analizeze problema.
– Cam atât deocamdat ă , Gladia. Nu ştiu ce se spune în
asemenea situaţii, dar s ă întrerupem contactul. La
revedere.
– Uneori se spune „încheiat vizionarea”, dar îmi place
mai mult „La revedere”. Pari tulburat, Elijah. Îmi pare ră u,
căci m-am obişnuit s ă se cread ă c ă am făcut-o eu, aşa c ă n-
70

ai de ce s ă fii stânjenit.
– Dar ai făcut-o într-adevăr, Gladia? întreb ă Baley.
– Nu! răspunse ea, mânioas ă.
– Atunci, la revedere.
Şi imaginea Gladiei se şterse, purtând înc ă o expresie de
mânie. O clip ă Baley continu ă s ă simt ă înrâurirea acelor cu
totul extraordinari ochi cenuşii.
Chiar dac ă afirmase c ă s-a obişnuit s ă fie considerată
drept ucigaş ă, acest lucru era făr ă îndoial ă o minciun ă .
Mânia ei vorbea mai clar decât cuvintele. Şi detectivul se
întreb ă de câte alte minciuni ar fi oare capabil ă.
Iar acum Baley se găsea singur cu Daneel.
– Ei bine, Daneel, spuse el, nu sunt chiar un nătărău. – Nici n-am crezut asta vreodat ă,
colege Elijah.
– Atunci, spune-mi, ce te-a făcut s ă afirmi c ă la locul
crimei nu s-a găsit nicio arm ă? Asta nu rezult ă din probele
existente şi nici din ceea ce mi s-a comunicat.
– Aşa este. Am îns ă informaţ ii suplimentare pe care tu
înc ă nu le-ai aflat.
– Eram sigur. Ce informaţii? – Agentul Gruer a spus c ă va trimite o copie a raportului
privind cercetările întreprinse de ei. Am aceast ă copie. A
sosit azi-diminea ţă.
– De ce nu mi-ai arătat-o? – Am considerat c ă poate ar fi mai avantajos pentru tine
să-ţi faci cercetările, cel puţin în faza iniţial ă , condus de
propriile tale idei, făr ă a fi influenţ at de concluziile altora
care, aşa cum recunosc ei înşişi, n-au ajuns la nicio
concluzie satisfăcătoare. Şi tocmai pentru c ă şi eu însumi
m ă temeam c ă procesele mele logice ar putea fi influenţ ate
de aceste concluzii, n-am participat deloc la conversaţie. Procese logice! Brusc, Baley îşi aminti o fărâm ă dintr-o
discuţie purtat ă pe vremuri cu un robotician. Roboţ ii, îi
spunea acesta, sunt logici, dar nu raţionali. – Ai intervenit, îns ă, la sfârşitul discuţiei. 71

– Într-adevăr, colege Elijah, dar numai pentru că
obţinusem dovezi evidente care confirmau bă nuielile
agentului Gruer.
– Ce fel de dovezi?
– Cele ce puteau fi deduse din comportarea doamnei
Delmarre.
– S ă precizăm, Daneel.
– Gândeşte-te c ă dac ă doamna ar fi vinovat ă şi ar
încerca să-şi dovedeasc ă nevinovăţia, i-ar fi util să -l
conving ă de acest lucru pe detectivul care anchetează
crima.
– Ei şi?
– Dac ă i-ar putea deforma raţ ionamentul exploatându-i o
anumit ă slăbiciune, ar face aceasta, nu-i aşa?
– E numai o ipotez ă.
– Nicidecum, veni ră spunsul calm al robotului. Ai
observat, cred, c ă şi-a concentrat toat ă atenţia asupra ta.
– Pentru c ă eu îi vorbeam, spuse Baley.
– Se concentrase asupra ta de la bun început, chiar
înainte de a-şi da seama c ă tu vei vorbi cu ea. De fapt, este
de presupus, în mod logic, s ă se fi aşteptat ca eu, în
calitatea mea de auroran, s ă conduc cercetările. Şi totuşi s-
a concentrat asupra ta.
– Şi ce deduci din asta?
– C ă îşi bazeaz ă speranţ ele pe tine, colege Elijah. Tu eşti
pământean. – Şi ce e cu asta?
– A studiat situaţia de pe Pământ. Acest lucru l-a lăsat să
se înţeleag ă de câteva ori. Ştia ce vreau s ă spun atunci
când la începutul discuţiei am rugat-o s ă acopere sursele
de lumin ă natural ă. N-a părut surprins ă sau nedumerit ă ,
aşa cum ar fi fost desigur cazul dac ă n-ar fi cunoscut
condiţiile de pe Pământ. – Ei şi?
– Întrucât s-a informat despre Pământ, este normal să
presupunem c ă a descoperit una dintre slă biciunile
pământenilor. Trebuie s ă fi aflat de complexul nudităţ ii, ca
72

şi de felul cum reacţioneaz ă un pă mântean la asemenea
spectacole.
– Dar a… a explicat cum stau lucrurile cu vizionarea…
– Da, a explicat. Dar ţi-a părut perfect convingă toare? De
dou ă ori s-a lăsat văzut ă în ceea ce tu consideri a fi ţinută indecentă… – Concluzia ta este deci c ă încearc ă s ă m ă seduc ă . Aşa
e?
– S ă te abat ă de la obiectivitatea ta profesional ă . Aşa mi
s-a părut mie. Şi cu toate c ă nu pot împărtăşi reacţ iile
umane la o asemenea ţinut ă , aş considera, pe baza datelor
imprimate în circuitele memoriei mele, c ă aceast ă doamnă
prezint ă o anumit ă atractivitate fizic ă . Mai mult, din
comportarea ta am dedus că-ţi dădeai seama de asta şi că
apreciai înfăţişarea ei. Aş spune chiar c ă doamna Delmarre
a procedat corect, gândindu-se c ă modul ei de acţ iune te
va face s ă fii de partea ei.
– Uite ce e, spuse Baley stânjenit, indiferent de impresia
pe care mi-ar fi făcut-o, sunt înc ă un agent de poliţ ie în
deplin ă posesie a eticii mele profesionale. Şi acum, să
vedem raportul, nu uita asta.
Baley citi documentul în tăcere. Îl termin ă, dup ă care se
întoarse la început şi îl mai citi o dat ă.
– Aici apare un element nou, observ ă el. Robotul.
Daneel Olivaw confirm ă dând din cap.
– Ea n-a pomenit nimic despre asta, spuse Baley
gânditor.
– Ai pus greşit întrebarea. Ai întrebat-o dac ă era singură
când a descoperit cadavrul. Ai întrebat dac ă mai era
altcineva prezent la locul crimei. Un robot nu poate fi
„altcineva”.
Baley dădu din cap a înţelegere. Dac ă el însuşi, ca
suspect, ar fi fost întrebat cine se mai gă sea la locul unei
crime, desigur c ă n-ar fi răspuns: Nimeni, afar ă de această
mas ă.
– Cred c ă ar fi trebuit s ă întreb dac ă erau de fa ţă şi
73

oboţi. (La naiba, ce întrebări trebuie oare s ă pui într-o lume
necunoscut ă?) Daneel, ce valoare legal ă are mă rturia unui
robot?
– La ce te referi?
– Un robot poate fi martor pe Solaria? Poate depune
mărturie? – De ce te îndoieşti de aceasta?
– Un robot nu e un om, Daneel. Pe Pă mânt nu poate fi
acceptat ca martor.
– Şi totuşi urma unui picior e acceptat ă , colege Elijah,
deşi este mult mai puţin uman ă , prin natura ei, decât un
robot. În aceast ă privin ţă poziţia pământenilor este lipsită
de logic ă. Pe Solaria mărturia roboţilor e acceptat ă , atunci
când e competent ă.
Baley nu contest ă afirmaţia. Îşi sprijini bă rbia în pumn şi
începu s ă examineze mintal acest nou aspect.
Îngrozit ă la culme, Gladia Delmarre, aplecat ă peste
corpul soţului său, chemase roboţii. Dar, pân ă la venirea
lor, leşinase.
Roboţii au raportat c ă o găsiser ă acolo, lâng ă cadavru. Şi
mai găsiser ă ceva: un robot. Acel robot nu fusese chemat;
era deja acolo. Nu fă cea parte din personal. Niciun alt robot
nu-l mai văzuse vreodat ă şi nu i se cunoşteau funcţ iile şi
îndatoririle.
Nici de la robotul cu pricina nu se putuse afla nimic. Era
defect. Când a fost găsit, mişcă rile lui ca şi, probabil,
creierul pozitronic, erau dezorganizate. Nu putea da niciun
răspuns coerent, prin vorbe sau prin gesturi, şi după
cercetări amănunţ ite un expert robotician îl declarase
nerecuperabil.
Singura lui activitate ce mai vă dea urme de organizare
era continua repetare a cuvintelor „Ai s ă m ă omori… Ai să
m ă omori… Ai s ă m ă omori…”
Nu s-a găsit nicio arm ă care ar fi putut fi întrebuinţată pentru a zdrobi ţeasta
lui Rikaine Delmarre.
Baley spuse brusc:
– M ă duc s ă mănânc, Daneel, şi apoi o să -l vedem din
74

nou pe agentul Gruer… sau o să-l vizionăm, mai degrab ă.
Hannis Gruer era înc ă la mas ă în momentul stabilirii
contactului. Mânca încet, alegându-şi cu grij ă fiecare
îmbucătur ă dintr-o larg ă varietate de feluri, uitându-se
atent la fiecare dintre ele, de parc ă ar fi că utat o
combinaţie necunoscut ă care să -i dea maximum de
satisfacţie. Ar putea avea vreo dou ă sute de ani, se gândi Baley, şi
probabil c ă mâncatul devine monoton pentru ei.
– V ă salut, domnilor, exclam ă Gruer. Aţ i primit raportul
nostru, presupun.
Capul pleşuv îi lucea în timp ce se apleca peste mas ă ca
s ă ia o bucăţic ă aleas ă.
– Da. Şi am avut o discuţie interesant ă cu doamna
Delmarre, răspunse Baley.
– Bun, bun. Aţi ajuns oare la vreo concluzie?
– C ă e nevinovat ă.
Gruer îşi ridic ă brusc privirile.
– Serios?
Baley confirm ă dând din cap.
– Şi totuşi, insist ă Gruer, ea e singura persoan ă care
putea să-l vad ă, singura persoan ă care se putea afla în
preajmă… – Mi s-a explicat acest lucru şi, oricât de categorice ar fi
uzanţ ele sociale pe Solaria, faptul nu este concludent. Pot
s ă v ă explic?
– Desigur, spuse Gruer, şi reveni la dejun.
– O crim ă st ă pe trei picioare, începu Baley. Fiecare
dintre ele este important: mobilul, mijlocul şi prilejul. Pentru
a acuza un suspect este necesar s ă le cunoaştem pe toate
trei. Sunt de acord c ă doamna Delmarre avea la îndemână
prilejul. Dar nu mi s-a spus nimic despre mobil.
Gruer ridic ă din umeri:
– Nu cunoaştem niciunul.
O clip ă ochii lui se aţintir ă asupra lui Daneel, care stă tea
tăcut. 75

– Perfect. Suspecta nu are niciun mobil cunoscut, dar să
spunem c ă este o criminal ă patologic ă. S ă analizăm puţ in
lucrurile, sub acest aspect. Doamna Delmarre se afl ă în
laborator cu soţul ei şi dintr-un motiv oarecare vrea să -l
ucid ă. Îl amenin ţă cu un ciomag sau cu vreun alt obiect
contondent. Lui Delmarre îi trebuie câtva timp ca să -şi dea
seama c ă soţia lui vrea într-adevăr să-l loveasc ă. Apoi strigă
îngrozit: „Ai s ă m ă omori”, ceea ce ea şi face. El se întoarce
ca s ă fug ă , dar lovitura se abate asupra lui şi-i zdrobeşte
ţeasta.
Apropo, corpul a fost examinat de vreun medic?
– Da şi nu. Roboţ ii au chemat un doctor ca s-o
îngrijeasc ă pe doamna Delmarre şi, fireşte, acesta s-a uitat
şi la cadavru.
– Raportul nu menţioneaz ă aşa ceva.
– Nici nu prea avea rost. Omul era mort. De fapt în
momentul când doctorul a vizionat corpul, acesta fusese
deja dezbrăcat, spălat şi pregă tit pentru incinerare, în
modul obişnuit.
– Cu alte cuvinte, roboţii distruseser ă probele materiale,
spuse Baley, iritat. Apoi: Aţi spus: „a vizionat corpul?” Nu l-
a văzut? – Pe tot spaţiul! exclam ă Gruer, ce idee trăsnit ă ! L-a
vizionat, fireşte, din toate unghiurile necesare şi cu mare
atenţ ie, sunt sigur. Sunt cazuri când un medic nu poate
evita să-şi vad ă pacienţ ii, dar nu pot concepe sub niciun
motiv pentru ce ar trebui s ă vad ă cadavre. Medicina este o
meserie ingrat ă, dar exist ă şi aici limite.
– M ă rog, chestiunea se pune astfel: a comunicat
doctorul ceva despre natura ră nii care a provocat moartea
lui Delmarre?
– Ştiu la ce te gândeşti. Crezi, probabil, c ă rana era prea
grav ă pentru a fi fost făcut ă de o femeie.
– O femeie este mai slab ă decât un bă rbat, domnule
Gruer. Iar Gladia Delmarre este o femeie mic ă.
– Dar foarte robust ă, detectiv Baley. Şi dac ă arma e bine
aleas ă, greutatea ei şi modul de mânuire rezolv ă aproape
totul. Dar chiar şi făr ă asta, o femeie dezlănţuit ă poate face
76

lucruri surprinzătoare. Baley dădu din umeri:
– Aţi pomenit de o arm ă.
Unde e?
Gruer se mişc ă pe scaun. Întinse mâna spre un pahar
gol, şi un robot apă ru în câmpul de vizionare şi i-l umplu cu
un lichid incolor ce părea a fi ap ă.
Gruer ţinu o clip ă în mân ă paharul plin, apoi îl puse din
nou pe mas ă, de parc ă ar fi renunţat s ă mai bea, şi
răspunse: – Aşa cum se spune şi în raport, n-am reuşit s-o găsim. – Ştiu c ă în raport se spune aşa ceva. Vreau îns ă s ă mă
asigur de câteva lucruri. A fost căutat ă aceast ă arm ă?
– Minuţios. – De către dumneavoastr ă?
– De către roboţ i, dar eu i-am vizionat tot timpul. N-am
putut găsi niciun obiect care s ă fi servit drept arm ă.
– Acest fapt o face mai puţin suspect ă pe doamna
Delmarre, nu-i aşa?
– Aşa e, conveni Gruer calm. Este unul dintre cele câteva
aspecte ale cazului pe care nu le înţ elegem. Şi de
asemenea este unul dintre motivele pentru care n-am
acţ ionat împotriva doamnei Delmarre. Unul dintre motivele
pentru care ţi-am spus c ă nici vinovatul nu putea s ă fi
comis crima. Poate ar trebui s ă spun c ă, aparent, ea n-a
putut săvârşi aceast ă crim ă.
– Aparent?
– Trebuie s ă fi scăpat de arm ă în vreun fel. Deocamdat ă ,
îns ă, ne-a lipsit perspicacitatea de a o găsi. – Aţi analizat toate posibilităţile? întreb ă Baley pe un ton
insistent.
– Cred c ă da.
– Oare? S ă vedem. S-a folosit o arm ă pentru a zdrobi
ţeasta unui om, şi aceast ă arm ă nu se gă seşte la locul
crimei. Singura alternativ ă este c ă arma a fost îndepărtată de acolo. Rikaine Delmarre n-o putea îndepărta, că ci era
mort. S ă fi fost îndepărtat ă de Gladia Delmarre?
– Trebuie s ă fi fost, observ ă Gruer.
77

– Dar cum? La sosirea roboţilor ea zăcea leşinat ă pe
duşumea, sau poate c ă doar se prefăcea c ă a leşinat, dar,
oricum, se gă sea acolo. Cât timp a trecut între comiterea
crimei şi sosirea primului robot?
– Asta depinde de momentul exact al crimei, pe care nu-l
cunoaştem, răspunse Gruer, şovăind. – Am citit raportul, domnule. Unul dintre roboţi a anunţ at
c ă auzise un zgomot şi un strigă t pe care l-a atribuit
doctorului Delmarre. Acest robot era, se pare, cel mai
apropiat de locul crimei. Apelul doamnei Delmarre s-a
produs cinci minute mai târziu. Iar robotului i-a trebuit mai
puţin de un minut ca s ă ajung ă acolo. (Baley îşi amintea
rapiditatea cu care veneau roboţii când erau chemaţ i.) În
cinci sau în zece minute, cât de departe ar fi putut doamna
Delmarre s ă duc ă arma şi apoi s ă revin ă pentru a se
preface leşinat ă?
– Ar fi putut-o distruge într-un incinerator.
– Incineratorul a fost cercetat, dup ă cum reiese din
raport, şi razele gamma reziduale aveau un nivel scă zut,
ceea ce înseamn ă c ă nu fusese folosit în ultimele două zeci
şi patru de ore.
– Ştiu, spuse Gruer. Am menţ ionat asta doar ca o
ipotez ă.
– Desigur, dar s-ar putea s ă existe o explicaţ ie foarte
simpl ă. Presupun c ă toţi roboţii din vila soţ ilor Delmarre au
fost verificaţi. – Bineînţeles. – Şi c ă toţi funcţionau satisfăcător. – Da.
– Ar fi putut vreunul dintre ei s ă înlăture arma făr ă să -şi
dea seama ce este?
– Niciunul n-a luat nimic de la locul crimei. Ba mai mult,
niciunul nu s-a atins de nimic.
– Nu e chiar aşa. Au luat de acolo corpul şi l-au pregă tit
pentru incinerare.
– Ei da, fireşte, dar asta nu conteaz ă . Era doar sarcina
lor.
78

Dumnezeule! exclam ă Baley în gând. Trebuia s ă facă
eforturi ca să-şi menţin ă calmul. Apoi, cu voce tare:
– S ă presupunem acum c ă acolo a mai fost şi altcineva.
– Imposibil, răspunse Gruer. Cum ar fi putut cineva să
pătrund ă nepoftit în prezenţa doctorului Delmarre?
– S ă presupunem! izbucni Baley. Desigur, niciunul dintre
roboţi nu s-a gândit c ă acolo s-ar fi putut gă si un intrus. Şi
cred c ă nici n-au cercetat terenul din jurul casei. În raport
nu se spune nimic.
– Nu s-au făcut asemenea cercetă ri decât atunci când
am început s ă căutăm arma, dar asta a fost dup ă câtva
timp.
– S-au căutat cumva urme ale unui vehicul de suprafaţă
sau aerian?
– Nu.
– Atunci, dac ă cineva şi-ar fi luat inima în dinţ i şi ar fi
pătruns nepoftit în prezenţ a doctorului Delmarre, aşa cum
v-aţi exprimat dumneavoastr ă, ar fi putut să-l ucid ă şi apoi
s ă plece liniştit. Nimeni nu l-ar fi oprit, ba nici mă car nu l-ar
fi văzut. Dup ă care putea conta pe faptul c ă toţ i sunt
încredinţaţi c ă nimeni n-a fost acolo.
– Şi nici n-ar fi putut fi, observ ă Gruer cu convingere.
– Şi mai e ceva. La mijloc a fost şi un robot. Un robot se
afla la locul crimei.
Daneel interveni pentru prima oar ă în discuţie: – Robotul nu se afla la locul crimei. Dac ă s-ar fi aflat,
crima n-ar mai fi fost comis ă.
Baley îşi întoarse brusc capul că tre el. Iar Gruer, care
ridicase din nou paharul pentru a bea, îl aşez ă pe mas ă ,
privindu-l fix pe Daneel.
– Nu este aşa? întreb ă Daneel.
– Ba da, confirm ă Gruer. Un robot ar fi împiedicat o
persoan ă s ă fac ă rău alteia. Prima lege.
– Perfect, spuse Baley. Dar trebuie s ă fi fost destul de
aproape. Se afla acolo când au sosit ceilalţi roboţi. Să
spunem c ă era în camera alăturat ă . Ucigaşul se apropie de
Delmarre, iar acesta exclam ă: „Ai s ă m ă omori!” Roboţ ii din
79

cas ă n-au auzit aceste cuvinte; cel mult au putut auzi un
strigăt astfel c ă, nechemaţ i, n-au venit acolo. Dar robotul în
cauz ă a auzit cuvintele şi Prima lege l-a făcut s ă vină
nechemat. Îns ă prea târziu. Probabil c ă a vă zut chiar
săvârşirea crimei.
– Trebuie s ă fi fost ultimele clipe ale crimei, conveni
Gruer. De aceea s-a şi defectat. Faptul c ă a asistat la
vătămarea unui om făr ă a o fi împiedicat este o încă lcare a
Primei legi şi, în funcţie de împrejură ri, poate duce la
defectarea, într-o măsur ă mai mare sau mai mic ă , a
creierului pozitronic. În cazul de fa ţă , defectul a fost
considerabil.
În acest timp Gruer mişca paharul de colo-colo, privinduşi
vârfurile degetelor.
– Acest robot a fost deci martor, continu ă Baley. L-aţ i
interogat?
– Ce rost avea? Doar era defect. Nu putea spune decât
„Ai s ă m ă omori.” Pân ă aici sunt de acord cu reconstituirea
dumitale. Acestea au fost probabil ultimele cuvinte ale lui
Delmarre, imprimate în memoria robotului chiar în clipele
când restul creierului pozitronic se defecta.
– Dar mi s-a spus c ă Solaria s-a specializat în producţ ia
de roboţ i. Oare acest robot nu putea fi reparat? Nu i se
puteau restabili cumva circuitele?
– Nu, răspunse Gruer tăios. – Şi unde este robotul acum?
– La fier vechi.
Baley ridic ă din sprâncene.
– Iat ă un caz destul de ciudat. Nu exist ă nici mobil, nici
mijloc, nici martori, nici probe. Iar dac ă au existat unele
probe, au fost distruse. Aveţi o singur ă persoan ă suspectă
şi toat ă lumea pare convins ă de vinovăţia ei. Sau, cel puţ in,
toat ă lumea e sigur ă c ă nu poate exista alt vinovat. Aceasta
este, evident, şi părerea dumneavoastr ă . Se pune atunci
întrebarea: de ce am mai fost chemat eu?
Gruer se încrunt ă:
– Pari tulburat, domnule Baley.
80

Apoi se întoarse brusc spre Daneel:
– Domnule Olivaw!
– Poftim, domnule Gruer.
– N-ai vrea s ă treci prin toate încăperile şi s ă verifici dacă
toate ferestrele sunt închise şi acoperite? Detectivul Baley
pare s ă resimt ă efectele spaţiului liber.
Cuvintele acestea îl uluir ă pe Baley. Dădu s ă dezmintă
spusele lui Gruer şi să-i ordone lui Daneel s ă rămân ă pe loc,
dar în ultima clip ă prinse o not ă de panic ă în glasul lui
Gruer şi un fel de apel discret în privirea lui.
Renun ţă deci şi îl lăs ă pe Daneel s ă ias ă din camer ă.
De pe faţa lui Gruer căzuse parc ă o masc ă, lă sând-o
deschis ă şi temătoare. – A fost mai simplu decât mi-am închipuit, spuse Gruer.
Îmi făcusem o mulţime de planuri ca s ă pot discuta cu
dumneata singur. Nici nu bănuiam c ă auroranul va accepta
aşa de uşor s ă plece, şi totuşi n-aveam la îndemân ă altă
soluţie. – Ei bine, acum sunt eu singur, spuse Baley.
– Nu puteam vorbi deschis în prezenţa lui, continuă
Gruer. Este auroran şi se afl ă aici deoarece ne-a fost impus
ca pre ţ al chemării dumitale. (Solarianul se aplec ă înainte.)
În spatele acestei crime se ascunde ceva. Nu mă
intereseaz ă numai cine a săvârşit-o. Pe Solaria există
facţiuni, organizaţii secrete.
Baley făcu ochii mari.
– Dar nu văd cum v-aş putea ajuta eu…
– Ba da, poţi. Trebuie s ă înţ elegi un lucru: doctorul
Delmarre era tradiţionalist. Ţ inea la vechile obiceiuri, la
bunele noastre obiceiuri. Dar acum se afl ă printre noi forţ e
noi, care cer schimbări, şi Delmarre a fost redus la tăcere. – De doamna Delmarre?
– Prin intermediul ei. Dar nu asta conteaz ă . În spatele ei
se afl ă o organizaţie, acesta e lucrul important.
– Sunteţi sigur? Aveţi dovezi?
– Numai unele vagi. N-am ce-i face. Rikaine Delmarre
descoperise ceva. M-a asigurat c ă are dovezi convingă toare
81

şi l-am crezut. Îl cunoşteam destul de bine: nu era nici
nătărău, nici copil. Din păcate n-a apucat să-mi spun ă prea
multe. Desigur, voia să-şi încheie cercetă rile înainte de a
prezenta chestiunea în faţa autorităţilor. Probabil c ă se
apropiase mult de obiectiv, că ci altfel nimeni n-ar fi riscat
să-l omoare în mod violent. Un lucru îns ă tot mi-a spus
Delmarre: întregul neam omenesc este în primejdie.
Baley se cutremur ă. O clip ă îi păru c ă aude din nou
spusele lui Minnim, dar cu implicaţ ii mult mai mari. Oare
toţi aveau de gând să-i dezvăluie primejdii cosmice?
– Şi de ce credeţi c ă v-aş putea ajuta? întreb ă detectivul.
– Pentru c ă eşti de pe Pământ. Înţ elegi? Noi, cei de pe
Solaria, nu ne pricepem la asemenea lucruri. Într-un fel, nu
ne pricepem la oameni. Suntem prea puţini aici.
Gruer părea stingherit.
– Nu-mi place s ă spun asta, domnule Baley. Colegii mei
râd de mine, unii se înfurie chiar, dar eu simt clar acest
lucru. Am impresia c ă pământenii trebuie s ă se priceap ă la
oameni mult mai bine ca noi, căci tră iesc în mari
comunităţi. Iar un detectiv cu atât mai mult. Nu-i aşa?
Baley încuviin ţă pe jumă tate cu capul, dar nu spuse
nimic.
– Dintr-un anumit punct de vedere, aceast ă crim ă e
binevenit ă, continu ă Gruer. N-am îndrăznit s ă vorbesc şi
altora despre descoperirea lui Delmarre, că ci nu ştiam cine
ar putea fi implicat în complot, iar Delmarre nu era dispus
s ă dea amănunte pân ă la terminarea cercetă rilor. Şi chiar
dac ă Delmarre ar fi apucat s ă termine, cum ar fi trebuit să
tratăm problema? Cum s ă ne purtăm cu nişte fiinţ e
omeneşti ostile? Nu ştiu. De la bun început mi-am dat
seama c ă avem nevoie de un pă mântean. Iar când am aflat
de activitatea dumitale în legătur ă cu acea crim ă comis ă pe
Pământ am înţeles c ă eşti omul care ne trebuie. Am luat
legătura cu Aurora, cu ai cărei reprezentanţ i ai colaborat
foarte strâns, şi prin ei m-am adresat autorităţ ilor
pământene. Şi totuşi, colegii mei nu se lă sau convinşi de
aceasta. Apoi s-a produs crima, ceea ce mi-a permis să
82

obţin acordul necesar. În acele momente ar fi aprobat orice.
Gruer şovăi puţin, apoi adăug ă:
– Nu este uşor s ă ceri ajutor unui pă mântean, dar sunt
nevoit s-o fac. Nu uita, orice ar fi la mijloc, c ă tot neamul
omenesc este în primejdie, deci şi Pământul. Aşadar, Pământul era de dou ă ori în primejdie, se gândi
Baley. Căci nu putea pune la îndoial ă sinceritatea disperată
din vocea lui Gruer.
Pe de alt ă parte, dac ă aceast ă crim ă a fost un prilej
pentru a-i permite lui Gruer s ă întreprind ă ceea ce tot
timpul dorise atât de mult, era oare aceast ă ocazie cu totul
binevenit ă? Se iveau noi posibilităţ i de investigare, pe care
figura, privirea sau glasul detectivului nu le trădau. – Am fost trimis aici ca s ă v ă ajut, domnule agent, şi voi
face aceasta din toate puterile mele.
Gruer îşi ridic ă paharul ca s ă bea, în sfârşit, şi îl privi pe
Baley pe deasupra lui.
– Bine. Dar, te rog, nicio vorb ă auroranului. S-ar putea să
fie implicat ă şi Aurora. În orice caz, cei de acolo s-au
interesat foarte mult de aceast ă crim ă. De pild ă , au insistat
să-l trimit ă pe domnul Olivaw împreun ă cu dumneata.
Aurora este puternic ă, aşa c ă a trebuit să -l primim. Au spus
că-l trimit numai pentru c ă a mai lucrat cu dumneata
înainte, dar se prea poate s ă doreasc ă s ă aib ă un om de-al
lor la faţa locului, nu?
Şi sorbi încet din pahar, continuând să-l priveasc ă pe
Baley.
Cu un aer gânditor, detectivul îşi trecu mâna peste faţ a-i
prelung ă.
– Dar dacă… Nu-şi termin ă gândul, ci sări de pe scaun şi dădu s ă se
arunce spre Gruer, uitând c ă n-avea în fa ţă decât o
imagine.
Căci agentul, privind înspă imântat la pahar, îşi prinsese
gâtul cu mâna şi şoptea răguşit: – M ă arde…! M ă arde…!
Apoi scăp ă paharul, şi băutura se împrăştie. Iar odat ă cu
83

ea se prăbuşi şi Gruer, cu faţa schimonosit ă de durere.
84

7. Se îmboldeşte un doctor
Daneel apăru în cadrul uşii.
– Ce s-a întâmplat, colege Eli…?
Dar nu era nevoie de nicio explicaţ ie. Vocea lui Daneel
se transform ă într-un strigăt puternic:
– Roboţi ai lui Hannis Gruer! Stăpânul vostru este ră nit!
Roboţi! Imediat în sufragerie pătrunse o siluet ă metalic ă , iar
dup ă un minut sau dou ă sosir ă înc ă vreo zece. Trei dintre ei
îl luar ă cu grij ă pe Gruer şi îl scoaser ă din încăpere. Ceilalţ i
începur ă s ă deretice şi s ă adune vesela împrăştiat ă pe
podea.
Daneel interveni brusc:
– Hei, roboţi, lăsaţi tacâmurile! Cercetaţi locul! Cercetaţ i
dac ă nu este vreun om în cas ă! Alarmaţi roboţii de afar ă !
Spuneţi-le s ă cerceteze întregul domeniu! Dac ă găsiţ i vreun
stăpân, reţineţi-l! Nu-i faceţi niciun ră u (sfatul era inutil),
dar nici nu-l lăsaţi s ă plece! Dac ă nu găsiţ i niciunul,
anunţaţi-m ă! Voi rămâne în faţa aparatului de vizionare.
Dup ă ce se împrăştiar ă roboţii, Baley murmur ă că tre
Daneel:
– E doar un început. Otrav ă,
desigur.
– Da. Lucrul este evident, colege Elijah!
Şi Daneel se aşez ă într-un chip ciudat, de parc ă i-ar fi
slăbit genunchii. Baley nu-l văzuse niciodat ă, nici mă car o
clip ă, manifestându-se într-un fel care s ă par ă atât de
omenesc.
– Mecanismele mele se resimt dac ă un om suferă
vătămări în prezenţa mea, explic ă Daneel.
– Dar nu puteai face nimic.
– Înţeleg asta, şi totuşi parc ă mi s-au încâlcit circuitele
logice. Cred c ă ceea ce simt s-ar putea compara, la o fiinţă
uman ă,
cu un şoc.
– Dacă-i aşa, atunci revino-ţ i. (Baley nu putea avea
răbdare sau înţ elegere pentru un robot prea sensibil.)
85

Trebuie s ă examinăm mărunta problem ă a fă ptaşului. Nu
exist ă otrăvire făr ă otrăvitor. – S-ar putea s ă fie o intoxicaţie alimentar ă.
– O intoxicaţie alimentar ă . Într-o lume atât de bine
orânduit ă ? Imposibil. Şi, în plus, otrava se afla în lichidul din
pahar, iar simptomele au fost bruşte şi evidente. A fost o
doz ă de otrav ă, şi înc ă una zdravăn ă . Uite ce e, Daneel, eu
trec alături s ă m ă concentrez puţin. Gă seşte-o pe doamna
Delmarre. Vezi dac ă este acas ă şi afl ă distanţ a dintre
domeniul ei şi cel al lui Gruer.
– Crezi oare c ă ea…?
Baley ridic ă mâna:
– Tu afl ă ce ţi-am
spus. Atât.
Şi ieşi cu paşi mari din încăpere, dorind s ă rămână singur. Evident, într-o lume ca Solaria dou ă atentate atât de
apropiate în timp nu puteau fi lipsite de legătur ă. Iar dacă
aceasta exist ă, concluzia cea mai simpl ă ar fi c ă ideea lui
Gruer despre un complot avea baze reale.
Baley simţi cum îl cuprinde o înfrigurare binecunoscut ă .
Venise pe Solaria purtând în minte dificultăţile Pă mântului,
ca şi pe ale lui însuşi. Crima în sine era un lucru îndepă rtat,
dar acum începuse vânătoarea. Baley îşi încleşt ă dinţii. La urma urmei, ucigaşul (sau ucigaşii, sau ucigaşa)
acţionase în faţ a lui, şi acest lucru îl irita. Oare îl socoteau
un element atât de neglijabil? Faptul îi ră nise mândria
profesional ă. Baley ştia asta şi îi părea bine. Cel puţ in îi
dădea un motiv clar ca s ă trateze totul ca pe o simplă
crim ă, făr ă a se mai gândi la primejdia ce ameninţ a
Pământul. Daneel îl găsise între timp şi venea spre el cu paşi mari.
– Am fă cut ce mi-ai spus, colege Elijah. Am vizionat-o pe
doamna Delmarre. Este acas ă , la peste o mie de mile de
domeniul Gruer.
– Am s-o văd şi eu mai târziu. Adic ă , am s-o vizionez.
Baley se uit ă gânditor la robot. Crezi c ă are vreo legătură cu aceast ă crim ă?
– Pe cât se pare, nu o legătur ă direct ă,
colege Elijah.
86

– Vrei s ă spui c ă ar exista vreo legătur ă indirect ă?
– Ar fi putut convinge pe altcineva s-o comit ă.
– Pe altcineva? întreb ă Baley cu vioiciune. Pe cine?
– Acest lucru, colege Elijah, nu pot să-l ştiu.
– Dar dac ă cineva ar fi acţ ionat în numele ei, acel cineva
ar fi trebuit s ă se afle la locul faptei.
– Da, admise Daneel, cineva trebuia s ă fie acolo pentru a
pune otrava în băutur ă.
– Şi nu se poate ca băutura otrăvit ă s ă fi fost preparată
mai dinainte? Poate chiar cu mult înainte?
– M-am gândit şi la acest lucru, colege Elijah, ră spunse
Daneel calm. Iat ă de ce am folosit expresia „pe cât se
pare”, atunci când am afirmat c ă doamna Delmarre nu are
nicio legătur ă direct ă cu crima. Exist ă îns ă posibilitatea ca
ea s ă se fi aflat acolo mai devreme în cursul zilei. Ar fi bine
să-i verificăm deplasările. – O s ă facem asta. O s ă verificăm dac ă fizic a fost tot
timpul acas ă.
Baley îşi strânse buzele. Bănuise c ă în anumite privinţ e
logica robotic ă d ă greş, iar acum se convinsese. Exact cum
spunea acel expert: logic, dar nu raţional. – S ă ne întoarcem în sala de vizionare, spuse el, şi să
reluăm contactul cu domeniul Gruer.
Acum camera strălucea de ordine şi curăţ enie. Nimic nu
trăda c ă acolo, cu nici măcar o or ă înainte un om se
prăbuşise în chinuri.
Trei roboţi stă teau cu spatele la perete, în obişnuita lor
atitudine de supunere respectuoas ă.
– Aveţi vreo ştire despre stăpânul vostru? întreb ă Baley.
– E sub îngrijirea medicului, stăpâne, ră spunse robotul
din mijloc.
– Îl vizioneaz ă sau îl vede?
– Îl vizioneaz ă.
– Şi ce spune medicul? Va scăpa cu via ţă?
– Nu este înc ă sigur, stăpâne. – Aţi cercetat casa?
87

– Peste tot, stăpâne. – Aţi găsit vreo urm ă a unui alt stăpân decât al vostru?
– Nu, stăpâne. – Dar în ultima vreme aţi gă sit urme ale unei asemenea
prezenţe? – Niciuna, stăpâne. – Dar domeniul este cercetat?
– Da, stăpâne. – Cu ce rezultate?
– Niciunul pân ă acum, stăpâne. Baley dădu din cap şi spuse:
– Vreau s ă vorbesc cu robotul care a servit la mas ă astă
sear ă.
– Este la verificat, stăpâne. Are reacţii anormale.
– Poate vorbi?
– Da, stăpâne. – Atunci adu-l aici făr ă întârziere.
Urm ă,
totuşi, o întârziere, şi Baley începu din nou:
– Am spus să-l… Daneel interveni suav:
– Aceşti roboţi comunic ă între ei prin radio. Cel pe care
vrei să -l vezi a fost chemat, dar întârzie tocmai din cauza
defectului produs în urma celor întâmplate.
Baley dădu din cap în semn c ă a înţeles. Putea bă nui
existenţa legă turii radio. Într-o asemenea lume masiv
robotizat ă trebuia s ă existe un sistem de comunicaţ ii între
roboţi, care s ă permit ă menţinerea legăturii între ei. Iată
deci cum se face c ă puteau apărea zece roboţ i, deşi numai
unul fusese chemat, dar numai atunci când era cazul şi nu
altfel.
În camer ă intr ă un robot. Şchiopăta, tră gând un picior.
Baley se întreb ă de ce, dar dă du din umeri. Chiar şi în cazul
roboţilor primitivi de pe Pământ profanii nu puteau înţ elege
reacţ iile produse prin defectarea circuitelor pozitronice. Un
circuit întrerupt putea afecta funcţ ionarea unui picior, ca
aici, faptul fiind foarte semnificativ pentru un robotician,
dar cu totul lipsit de sens pentru altcineva.
88

Baley îl întreb ă precaut:
– Îţi aminteşti lichidul incolor de pe masa stăpânului tă u,
din care i-ai turnat un pahar?
– Da, stăpâne, răspunse robotul.
Avea deci şi dificultăţi în vorbire!
– Ce lichid era?
– Era ap ă, ştăpâne. – Ap ă curat ă?
Nimic altceva?
– Ap ă curat ă, ştăpâne. – De unde ai luat-o?
– De la robinetul rejervorului, ştăpâne. – Ai lăsat-o la bucătărie înainte de a o aduce?
– Ştăpânul prefera s ă nu fie prea rece, ştă pâne.
Ordonaşe ş ă şe şcoat ă apa cu o or ă înainte de meşe.
Ce împrejurare favorabil ă , se gândi Baley, pentru cineva
informat.
– Imediat ce va fi posibil, unul dintre roboţi s ă m ă pună
în legătur ă cu doctorul care-l examineaz ă pe stă pânul
vostru. Între timp, vreau ca altul să -mi explice cum
funcţioneaz ă rezervorul de ap ă. Vreau s ă aflu cum se
obţine apa aici.
Doctorul fu curând disponibil. Era cel mai bătrân spaţ ian
pe care îl văzuse vreodat ă Baley, având, dup ă pă rerea
detectivului, peste trei sute de ani. I se umflaser ă venele de
pe mâini, iar părul, tăiat scurt, era alb de tot.
Avea obiceiul s ă se bat ă cu unghia peste dinţii neregulaţ i
din fa ţă, fă când un zgomot uşor, care îl sâcâia pe detectiv.
Se numea Altim Thool.
– Din fericire a vomitat o mare parte din doz ă, explică
doctorul. Şi totuşi, s-ar putea s ă nu scape cu via ţă . E o
întâmplare tragic ă. (Şi suspin ă profund.)
– Ce otrav ă era, domnule doctor? întreb ă Baley.
– Regret, dar nu ştiu. ( Ţac-ţac-ţac.) – Cum? Dar atunci cum îl puteţi trata?
– Prin stimulare direct ă a sistemului neuromuscular,
pentru a împiedica paralizia. În rest, las natura să -şi urmeze
89

cursul. (Faţa doctorului, uşor gă lbuie, ca o piele de calitate
superioar ă uzat ă, purta o expresie rugă toare.) Avem prea
puţin ă experien ţă în acest domeniu. Nu-mi amintesc de alt
caz în peste dou ă secole de practic ă.
Baley îl privi cu dispre ţ.
– Ştiţi c ă exist ă otrăvuri, nu-i aşa?
– A, desigur. ( Ţac-ţac.) Toat ă lumea ştie.
– Dar n-aveţi microfilme documentare de unde s ă vă
informaţi mai precis?
– Ar dura zile întregi. Sunt numeroase substanţ e toxice
minerale. Noi folosim insecticide şi n-ar fi imposibil ca
cineva s ă obţin ă toxine bacteriene. Chiar dac ă am gă si
datele respective în microfilmele documentare, ne-ar trebui
mult timp pentru a procura aparatura şi a elabora tehnicile
de testare.
– Dac ă nu se pricepe nimeni pe Solaria, spuse Baley cu
asprime, îţi sugerez s ă apelezi la celelalte lumi şi s ă afli ce
este. Între timp ar fi cazul s ă verifici dac ă nu exist ă otravă
în rezervorul de ap ă al lui Gruer. Du-te acolo personal, dacă
e nevoie, şi vezi cum stau lucrurile.
Detectivul vorbea dur cu acest venerabil spaţ ian,
adresându-i-se ca unui robot, făr ă ca măcar să -şi dea
seama de asta. Şi nici spaţianul nu vă dea vreun semn de
protest.
– Dar cum ar putea fi otrăvit ă din rezervor? întrebă
şovăitor doctorul Thool. Sunt sigur c ă nu se poate.
– Probabil c ă nu e, dar verific ă oricum, ca s ă fim siguri.
Într-adevăr, posibilitatea era foarte mic ă. Din explicaţ iile
robotului rezulta c ă rezervorul era un exemplu tipic de
autoconservare solarian ă. Apa putea pă trunde în el din
orice surs ă, fiind apoi tratat ă corespunză tor.
Microorganismele şi materia organic ă moart ă erau
eliminate, dup ă care se introducea volumul necesar de aer,
ca şi diferiţi ioni în cantităţ ile infime cerute de corpul
omenesc. Era deci foarte improbabil ca vreo otrav ă să
poat ă trece prin toate aceste dispozitive de control.
Şi totuşi, dac ă se stabilea cert c ă rezervorul nu conţ ine
90

otrav ă , factorul timp devenea evident. Era vorba de acea
or ă dinaintea mesei, când carafa cu ap ă (expus ă la aer, se
gândi Baley iritat) fusese lăsat ă s ă se încălzeasc ă încet,
dup ă gustul lui Gruer.
– Dar cum s ă verific rezervorul cu ap ă? întreb ă doctorul
Thool, nedumerit.
– Dumnezeule! Ia un animal cu dumneata. Injectează -i în
ven ă puţin ă ap ă din rezervor sau dă-i s ă bea. Foloseşte-ţ i
capul, omule! Şi procedeaz ă la fel cu ce a mai ră mas în
caraf ă, iar dac ă apa de-acolo e otrăvit ă, şi trebuie s ă fie, fă
câteva dintre probele descrise în microfilme. Nişte probe
simple! Dar f ă ceva!
– Stai, stai! Ce caraf ă?
– Cea în care se afla apa. Cea din care a turnat robotul
băutura otrăvit ă.
– Păi, s ă vezi… cred c ă a fost spălat ă.
Personalul casei n-
o putea lăsa aşa.
Baley gemu. Desigur! Era imposibil s ă obţin ă probe
atunci când roboţ ii foarte conştiincioşi le distrugeau mereu
în numele ordinii şi curăţeniei. Ar fi trebuit s ă ordone
păstrarea apei în caraf ă , dar aceasta nu era propria lui
societate şi Baley nu reuşea s ă reacţ ioneze în modul
cuvenit.
Dumnezeule!
Se comunic ă în cele din urm ă c ă pe domeniul Gruer nu
se descoperise nicio urm ă a vreunei prezenţ e umane
neautorizate.
– Acest lucru adânceşte enigma, colege Elijah, comentă
Daneel, căci pare s ă exclud ă existenţa unui otrăvitor. Baley, cufundat în gânduri, de-abia îl auzi.
– Cum?… Ba nu, ba nu. Chiar limpezeşte situaţia. Îns ă nu-i dădu nicio explicaţie, ştiind foarte bine că
Daneel nu era în stare s ă înţeleag ă sau s ă accepte ceea ce
Baley considera a fi adevă rul. Dar nici Daneel nu ceru
explicaţ ii. O asemenea tulburare a firului gândirii unui om
ar fi fost foarte nerobotic ă.
91

Baley se plimba agitat de colo-colo, aşteptând cu spaimă
apropierea perioadei de somn, când îi va reveni teama de
spaţiile deschise şi dorul de Pământ. Simţ ea un fel de
dorin ţă febril ă s ă menţin ă lucrurile în desfăşurare. – Aş vrea s-o revă d pe doamna Delmarre, îi spuse el lui
Daneel. Pune-i pe roboţi s ă fac ă contactul.
Se duser ă în sala de vizionare, unde un robot manipula
deja panoul, cu degete metalice agile. Baley îl urmă rea cu
privirea, înc ă pierdut în gânduri, care făcur ă loc unei bruşte
uimiri, atunci când încăperea păru s ă se umple pe jumă tate
cu o mas ă bogat aşternut ă pentru cin ă şi se auzi vocea
Gladiei.
– Bun ă seara!
Dup ă o clip ă apăru şi ea în imagine şi se aşez ă.
– Nu fi surprins, Elijah. E tocmai ora cinei. Şi sunt foarte
îngrijit îmbrăcat ă.
Vezi?
Într-adevăr. Culoarea dominant ă a rochiei, un albastru
deschis, o îmbrăca în luciri discrete pân ă la glezne şi
încheieturile mâinilor. Un guler bogat îi acoperea gâtul şi
umerii, ceva mai deschis ca nuan ţă decât pă rul, care acum
era strâns în bucle disciplinate.
– Nu voiam s ă te deranjez la mas ă,
spuse Baley.
– Înc ă n-am început. De ce nu mâncaţi cu mine?
Detectivul o privi bănuitor. – Cum, cu tine?
Gladia râse.
– Voi pământenii sunteţi tare amuzanţ i. Nu cu mine ca
prezen ţă fizic ă. Nici n-ar fi posibil. Vreau s ă spun, mergeţ i în
sufragerie şi astfel vom putea mânca împreun ă.
– Dar dac ă plec de-aici…
– Robotul tehnician poate menţine contactul.
Daneel confirm ă dând din cap cu gravitate, iar Baley,
puţin şovăitor, se întoarse şi porni spre uş ă . Gladia,
împreun ă cu masa şi cu întregul cadru, porni odat ă cu el.
– Vezi? spuse ea zâmbind încurajator, tehnicianul
menţine legătura. Baley şi Daneel se deplasar ă pe o ramp ă mobil ă pe care
92

detectivul nu-şi amintea s-o mai fi văzut vreodat ă . Se pare
c ă existau numeroase căi de acces între încă perile acestei
clă diri imposibile, iar el nu cunoştea decât câteva dintre
ele. Daneel, fireşte, le ştia pe toate.
Şi însoţindu-i mereu, prin pereţi, uneori puţ in sub nivelul
podelei, alteori deasupra, se deplasa şi Gladia cu cina ei cu
tot.
Baley se opri şi murmur ă:
– Îţi trebuie oarecare timp s ă te obişnuieşti cu aşa ceva.
– Te ameţeşte? întreb ă Gladia.
– Puţin. – Atunci uite ce-ţi propun: tehnicienii tăi s ă blocheze
imaginea aici, iar când ajungeţ i în sufragerie şi totul e gata,
s ă o transpun ă acolo.
– Am s ă dau dispoziţ ii în acest sens, colege Elijah, spuse
Daneel.
Propria lor mas ă era deja instalat ă la sosirea în
sufragerie. În farfurii aburea o sup ă maro în care pluteau
cuburi de carne, iar în centrul mesei se gă sea o mare
pasăre fript ă . Daneel spuse câteva cuvinte robotului care
servea şi acesta, cu mult ă îndemânare, puse ambele
tacâmuri la acelaşi capăt al mesei.
Ca la un semnal zidul din fa ţă păru s ă alunece în lă turi,
masa păru c ă se lungeşte şi Gladia se ivi aşezat ă la celă lalt
capăt. Cele dou ă încăperi şi mese se uniser ă atât de precis,
încât, dac ă n-ar fi fost deosebirile din desenul tapetului şi al
pardoselii, ca şi vesela şi tacâmurile diferite, ai fi putut
crede c ă într-adevăr cinau toţi împreun ă.
– Aşa! exclam ă Gladia cu satisfacţie. Nu este plăcut? – Chiar foarte, răspunse Baley. Apoi gust ă puţin din sup ă ,
o găsi delicioas ă şi îşi puse o porţ ie mai mare. Ai auzit de
agentul Gruer?
Faţa femeii se întunec ă brusc. Punând lingura jos, Gladia
spuse:
– E îngrozitor. Bietul Hannis!
– Văd c ă foloseşti numele mic. Îl cunoşti?
93

– Cunosc aproape toţi oamenii importanţ i de pe Solaria.
Majoritatea solarienilor se cunosc între ei. E firesc.
Într-adevăr, e firesc, îşi spuse Baley. Căci câţ i erau cu
toţii, la urma urmelor? Apoi cu voce tare:
– Atunci îl cunoşti, poate, şi pe doctorul Altim Thool.
Gruer e în îngrijirea lui.
Gladia râse încetişor. Robotul care o servea îi tă ia felii de
carne, adăugând la ele nişte cartofi mici, rumeniţ i, şi felii de
morcov.
– Fireşte că-l cunosc. M-a îngrijit şi pe mine.
– Te-a îngrijit? Când?
– După… dup ă necazul acela. Adic ă dup ă moartea
soţului meu.
– Doar nu e singurul medic de pe planet ă? întreb ă Baley
cu surprindere.
– A, nu! (Câteva clipe buzele ei se mişcar ă de parc ă ar fi
numărat pentru sine.) Sunt cel puţ in zece. Şi mai ştiu şi un
tânăr care studiaz ă medicina. Dar doctorul Thool e printre
cei mai buni. Are foarte mult ă experien ţă . Bietul doctor
Thool!
– De ce „bietul”?
– Păi s ă vezi de ce. Profesia de medic este foarte ingrat ă .
Uneori trebuie s ă vezi bolnavii, ba chiar să -i atingi. Dar
doctorul Thool pare s ă se fi resemnat în privinţ a asta şi nu
ezit ă niciodat ă s ă vad ă un „bolnav” când crede c ă e cazul.
A fost doctorul meu din copilă rie şi e totdeauna atât de
amabil şi prietenos încât aproape c ă n-aş avea nicio
obiecţie dac ă ar fi nevoie s ă m ă vad ă. De pild ă, ultima oară
chiar m-a văzut. – Dup ă moartea soţului tău, vrei s ă spui.
– Da. Îţi închipui ce a simţit văzând corpul soţ ului meu şi
pe mine zăcând acolo.
– Mi s-a spus c ă a vizionat corpul, observ ă Baley.
– Corpul, da. Dar dup ă ce s-a asigurat c ă trăiesc şi c ă nu
exist ă niciun pericol le-a ordonat roboţilor să-mi pun ă o
pern ă sub cap, să-mi fac ă nu ştiu ce injecţie şi apoi s ă ias ă .
Dup ă care a venit aici cu un reactor. Chiar aşa, cu un
94

eactor! Nu i-a luat nicio jumătate de or ă şi m-a îngrijit şi s-
a convins c ă totul este în ordine. Eram atât de ameţit ă când
mi-am venit în fire încât credeam c ă îl vizionez, ştii, şi doar
când m-a atins mi-am dat seama c ă ne vedeam şi am ţ ipat.
Bietul doctor Thool! Era foarte stânjenit, dar ştiu c ă venise
cu cele mai bune intenţii. Baley dădu din cap.
– Cred c ă nu prea aveţi nevoie de doctori pe Solaria.
– Sper s ă n-avem.
– Ştiu c ă nu suferiţi de boli infecţioase. Aveţi tulbură ri
metabolice? Arterioscleroz ă ? Diabet? Altceva de genul
ăsta?
– Se întâmpl ă uneori, dar e foarte neplă cut. Medicii pot
ameliora, din punct de vedere fizic, viaţ a unor asemenea
bolnavi, dar ăsta
e un aspect minor.
– Adic ă?
– Asta înseamn ă c ă analiza genic ă n-a fost bun ă . Doar
nu-ţi închipui c ă lăsăm intenţionat s ă apar ă defecte ca
diabetul. Toţi cei care se îmbolnă vesc de aşa ceva trebuie
s ă fie reanalizaţi foarte amănunţit. Li se retrage repartiţ ia
unui so ţ, sau a unei soţ ii, ceea ce e un lucru foarte penibil
pentru persoanele în cauz ă . Şi n-au voie, n-au voie… –
vocea Gladiei se redusese la şoapte – s ă aib ă copii.
– N-au voie s ă aib ă copii? întreb ă Baley cu glas normal.
Gladia se îmbujor ă:
– E un cuvânt îngrozitor de pronunţat! Co… copii!
– Te obişnuieşti dup ă un timp, spuse Baley sec.
– Da, dar dac ă m ă obişnuiesc s-ar putea să-l pronun ţ şi
în faţa vreunui solarian şi aş intra în pă mânt de ruşine…
Oricum, dac ă perechea are deja copii (vezi, l-am pronunţ at
iarăşi), aceştia trebuie găsiţi şi examinaţ i – asta era una
dintre atribuţ iile lui Rikaine, de fapt – şi, ce mai, e bucluc
mare.
Deci aşa stau lucrurile cu Thool, se gândi Baley.
Incompetenţa doctorului era un rezultat firesc al organiză rii
sociale şi nu conţinea nimic sinistru. Nimic neapă rat
sinistru. Să-l scoatem deci din cauz ă, cel puţin parţial. 95

O privi apoi pe Gladia mâncând. Era graţioas ă, precis ă şi
delicat ă în mişcări, şi părea s ă aib ă un apetit normal.
(Dar şi pasărea din faţa lui era delicioas ă. Într-o privinţă
cel puţ in, a hranei, puteai uşor deveni mofturos în aceste
Lumi exterioare.)
– Ce crezi despre otrăvire, Gladia? întreb ă el.
Gladia îşi ridic ă privirile.
– Încerc s ă nu m ă gândesc la ea. S-au petrecut atâtea
grozăvii în ultima vreme. Poate nici n-a fost otrăvire. – A fost.
– Dar nu era nimeni prin preajm ă.
– De unde ştii?
– Nu putea fi. Gruer nu mai avea soţ ie, de când şi-a
completat cota de co… ştii ce vreau s ă spun. Şi cum n-avea
cine să-i pun ă otrava, cum putea fi otrăvit? – Dar a fost otrăvit. E un fapt şi trebuie să-l acceptăm. Ochii Gladiei se umbrir ă.
– Bănuiești c-a făcut-o singur?
– M ă îndoiesc. De ce ar fi făcut-o? Şi de ce în public?
– Atunci n-a fă cut-o nimeni, Elijah. N-o putea face
nimeni.
– Dimpotriv ă, Gladia. Era foarte uşor de fă cut. Şi sunt
sigur c ă ştiu exact cum.
96

8. Se desfide un spaţian Gladia păru să-şi ţin ă o clip ă ră suflarea, dându-i apoi
drumul cu un fel de şuierat printre buzele strânse. Apoi
spuse:
– Eu îns ă nu înţeleg cum. Ştii cine a făcut-o? Baley confirm ă dând din cap.
– Cel care l-a omorât şi pe soţul tău. – Eşti sigur?
– Tu nu? Uciderea lui Rikaine a fost prima din istoria
Solariei. Dup ă o lun ă se comite alt ă crim ă . Poate fi asta o
coinciden ţă? Doi ucigaşi diferiţi care asasinează
independent, la interval de o lun ă, pe o planet ă unde crima
nu se cunoaşte? De asemenea nu uita c ă a doua victimă
tocmai cerceta primul asasinat şi ca atare constituia un
mare pericol pentru asasin.
– Ei da! spuse Gladia, trecând la desert şi continuând
printre îmbucături: Dac ă aşa vezi tu lucrurile, eu sunt
nevinovat ă.
– Cum asta?
– Păi, Elijah, cu n-am fost în viaţ a mea pe domeniul
Gruer. Aşa c ă nu l-aş fi putut otrăvi pe agent. Şi dac ă n-am
făcut-o, atunci nu l-am ucis nici pe soţul meu.
Dar cum Baley păstra o tăcere sever ă, Gladiei îi scă zu
curajul şi colţurile gurii i se lăsar ă în jos.
– Nu gândeşti şi tu la fel, Elijah?
– Nu pot fi sigur. Ţi-am spus c ă ştiu ce metod ă s-a folosit
pentru otrăvirea lui Gruer. Este foarte ingenioas ă şi oricine
de pe Solaria o putea întrebuinţa făr ă s ă fi fost vreodat ă pe
domeniul agentului. Făr ă s ă fi fost vreodat ă pe domeniul
agentului.
Gladia îşi încleşt ă pumnii.
– Deci afirmi c ă am făcut-o eu?
– Nu afirm asta.
– Dar laşi s ă se înţeleag ă. (Buzele i se strânseser ă de
furie, iar pomeţii i se înroşiser ă.) De asta ai vrut s ă mă
97

vizionezi? Ca să-mi pui întrebări viclene? S ă m ă prinzi în
curs ă?
– Stai puţin… – Păreai atât de înţelegător. Eşti un… un… pământean! La acest cuvânt contralto-ul vocii ei se transformase întrun
şuierat furios.
Daneel se înclin ă spre Gladia cu faţa lui impasibil ă şi
spuse:
– M ă iertaţi, doamn ă Delmarre, dar ţineţi cuţ itul cam
strâns şi v-aţi putea răni. Aveţi grij ă, v ă rog.
Gladia se uit ă furioas ă la cuţitul scurt, bont şi, fără îndoial ă, absolut inofensiv pe care îl ţinea în mân ă . Apoi, cu
o mişcare dezordonat ă, îl ridic ă în sus.
– Nu m-ai înţeles, Gladia, spuse Baley.
– Cine naiba s ă te-nţeleag ă? Uf! Apoi se scutur ă cu un
dezgust exagerat şi strig ă:
întrerupe contactul!
Aceste din urm ă cuvinte erau adresate, desigur, unui
robot, care nu apărea în imagine. Dup ă care Gladia şi
cadrul respectiv dispărur ă , fiind înlocuite de perete, ca la
început.
– Am dreptate s ă cred c ă acum o consideri vinovat ă pe
aceast ă femeie? întreb ă Daneel.
– Nu, răspunse Baley categoric. Celui care a înfă ptuit
crima îi trebuiau anumite caracteristici într-o doz ă mult mai
mare decât la aceast ă biat ă femeie.
– Se înfurie uşor.
– Şi ce-i cu asta? Mulţi se înfurie uşor. Ţ ine minte, în plus,
c ă de câtva timp trăieşte în tensiune. Dac ă eu m-aş fi aflat
sub asemenea tensiune şi cineva m-ar fi tratat aşa cum îşi
închipuie c ă am tratat-o, probabil c ă aş fi reacţ ionat mult
mai violent decât s ă flutur prosteşte un cuţit bont.
– N-am putut deduce tehnica otrăvirii la distan ţă , aşa
cum zici c ă ai reuşit tu, spuse Daneel.
Baley simţi o anumit ă satisfacţie răspunzându-i: – Ştiu c ă n-ai putut. Îţ i lipseşte capacitatea de a descifra
aceast ă enigm ă.
Vorbise pe un ton categoric, iar Daneel accept ă afirmaţ ia
98

detectivului cu calmul şi gravitatea sa de totdeauna.
Baley continu ă:
– Am dou ă sarcini pentru tine, Daneel.
– Care anume, colege Elijah?
– Mai întâi ia legătura cu doctorul Thool şi afl ă în ce stare
era doamna Delmarre la moartea soţ ului ei. Cât timp a
îngrijit-o, şi aşa mai departe.
– Vrei s ă afli ceva în mod special?
– Nu, încerc doar s ă strâng date. Şi nu-i prea uşor pe
aceast ă planet ă. În al doilea rând afl ă cine îl va înlocui pe
Gruer ca şef al serviciului de securitate şi aranjează -mi o
convorbire cu el pentru mâine diminea ţă. Eu unul, adăugă el făr ă pic de entuziasm, am s ă m ă duc la culcare şi sper
pân ă la urm ă s ă adorm. Apoi, aproape enervat: Crezi c ă pot
găsi o filmocarte ca lumea în casa asta?
– Cred c ă ar trebui să -l chemi pe robotul bibliotecar,
răspunse Daneel.
Baley se simţea de-a dreptul iritat c ă trebuie s ă aib ă de-
a face cu robotul. Ar fi preferat s ă caute singur.
– Nu, spuse el, nu ceva clasic. Pur şi simplu o carte
despre viaţa cotidian ă de pe Solaria. Adu vreo cinci-şase.
Robotul se supuse (nici nu se putea altfel), dar, în timp
ce mânuia nişte dispozitive care extrăgeau filmocărţ ile
cerute din casetele lor şi le scoteau afar ă printr-o
deschizătur ă , de unde ajungeau în mâinile lui Baley,
continua s ă sporovăiasc ă pe un ton respectuos despre
toate celelalte genuri ce se găseau în bibliotec ă. Poate că
stă pânului i-ar putea place un roman de aventuri despre
epoca explorării, sau o excelent ă prezentare a chimiei, cu
modele mobile de atomi, sau o povestire fantastic ă , sau o
galactografie. Lista era interminabil ă.
Baley, care aştepta romanele cerute, spuse cu
severitate:
– De ajuns.
Lu ă cu propriile-i mâini (propriile-i mâini!) un aparat de
vizionat şi plec ă.
99

Robotul porni dup ă el, spunând:
– Aveţi nevoie de mine pentru reglare, stăpâne? – Nu, rămâi aici! ordon ă Baley tăios. Robotul se înclin ă şi rămase în urm ă.
Aşezat în pat, a cărui speteaz ă se iluminase, detectivul
fu cât pe ce să -şi regrete cuvintele. Aparatul era un model
necunoscut şi Baley n-avea nici cea mai mic ă idee cum să
introduc ă filmul. Se încăpăţân ă îns ă şi, pân ă la urm ă ,
desfăcându-l în bucăţi şi montându-l la loc, reuşi s ă se
descurce.
Cel puţin putea vedea filmul şi, chiar dac ă centrarea nu
era perfect ă, se simţea mulţumit pentru aceast ă clip ă de
independen ţă fa ţă de roboţi. Apoi, timp de o or ă şi jumă tate, privi fragmentar patru
dintre cele şase filme şi rămase dezamăgit. Avusese o teorie. Dup ă pă rerea lui nu exista cale mai
bun ă pentru a putea cunoaşte ceva din modul de via ţă şi de
gândire al solarienilor decât aceea de a le citi romanele. Şi
avea nevoie de o asemenea cunoaştere pentru a-şi putea
urma cercetările aşa cum trebuie.
Dar acum se vedea nevoit s ă renunţe la aceast ă teorie.
Vizionase câteva romane şi nu reuşise s ă vad ă decât
oameni cu probleme ridicole, care se purtau prosteşte şi
reacţionau imprevizibil. De ce şi-ar pără si o femeie slujba
aflând c ă fiica ei are aceeaşi profesie şi, mai mult, de ce ar
refuza să-şi explice motivele, ajungând pân ă la crearea
unor complicaţ ii ridicole şi insuportabile? De ce oare s-ar
simţi umiliţi un doctor şi o pictori ţă, văzându-se repartizaţ i
unul altuia, şi ce era atât de nobil în stăruinţ a doctorului de
a lucra în cercetarea robotic ă?
Introduse în aparat cel de-al cincilea roman şi ajustă
sistemul de vizionare. Era mort de oboseal ă.
Atât de obosit încât a doua zi nu-şi mai amintea nimic
altceva despre acest roman (era un fel de poveste cu
suspense) decât începutul, în care un nou proprietar de
domeniu îşi luase în primire casa şi viziona nişte dă ri de
seam ă filmate pe care i le prezenta respectuos un robot.
100

Probabil c ă adormise cu aparatul pe cap şi cu toate
luminile aprinse. Dup ă care, desigur, intrase vreun robot
care luase grijuliu aparatul şi stinsese luminile.
Oricum, adormise şi o visase pe Jessie. Totul era ca
înainte. Nu plecase niciodat ă de pe Pământ. Se pregă teau
s ă se duc ă la bucătă ria de cartier şi apoi la un spectacol cu
nişte prieteni. Vor folosi banda rulant ă , vor vedea lume şi
niciunul nu va avea niciun fel de griji. Se simţea fericit.
Iar Jessie era frumoas ă. Slăbise puţ in. De ce era oare
atât de zvelt ă? Şi atât de frumoas ă?
Un singur lucru nu era în ordine. Se aflau direct în bă taia
Soarelui. Privi în sus, unde nu se vedea decât baza boltit ă a
Nivelurilor superioare; şi totuşi Soarele stră lucea,
luminându-i puternic pe toţi, dar nimeni nu se temea.
Baley se trezi tulburat. Îi lăs ă pe roboţi să-i servească
micul dejun şi nu vorbi cu Daneel. Nu spuse nimic, nu
întreb ă nimic şi dădu pe gât o excelent ă cafea, făr ă să -i
simt ă gustul.
De ce visase despre Soarele vizibil – invizibil? Înţ elegea
s ă viseze despre Pământ şi despre Jessie, dar ce că uta
Soarele în acest vis? Şi de ce îl sâcâia tocmai acest gând?
– Colege Elijah, îl chem ă Daneel încet.
– Da?
– Corwin Attlebish te va viziona peste o jumătate de or ă .
Am făcut aranjamentele necesare.
– Cine naiba mai e şi Corwin ăsta? întreb ă Baley tă ios şi
îşi mai turn ă o ceaşc ă de cafea.
– Era principalul asistent al lui Gruer, colege Elijah, iar
acum este şef interimar al serviciului de securitate.
– Atunci f ă contactul pe loc.
– Dup ă cum ţ i-am spus, am fixat vizionarea peste o
jumătate de or ă.
– Nu m ă intereseaz ă când ai fixat-o. Fă -l acum. E un
ordin.
– Voi încerca, colege Elijah, dar s-ar putea ca el s ă nu
accepte.
– S ă încercăm, şi hai odat ă,
Daneel!
101

Şeful interimar al serviciului de securitate acceptă
contactul şi, prima oar ă de când se afla pe Solaria, Baley
văzu un spaţian care ară ta exact aşa cum şi-i imaginau
pă mântenii. Attlebish era înalt, suplu şi bronzat, cu ochii
căprui-deschis şi bărbia masiv ă şi dur ă.
Semă na vag cu Daneel, dar, pe când robotul era
idealizat, aproape ca un zeu, Corwin Attlebish avea anumite
trăsături omeneşti.
Tocmai se bărbierea. Un mic creion abraziv împră ştia
particule fine care i se depuneau pe obraji şi pe bă rbie,
dezintegrând perii într-o pulbere aproape imaterial ă.
Baley auzise despre acest instrument, dar nu vă zuse
niciodat ă vreunul.
– Dumneata eşti pământeanul? întreb ă Attlebish cam
nedesluşit printre buzele întredeschise, în timp ce pe sub
nas îi trecea un val de praf abraziv.
– Sunt Elijah Baley, detectiv categoria a 7-a. Vin de pe
Pământ. – E cam devreme, observ ă Attlebish închizându-şi
aparatul cu un zgomot sec şi aruncându-l undeva, în afara
imaginii. Ce te frământ ă, pământene? Pe Baley l-ar fi iritat tonul ăsta chiar dac ă ar fi fost în cea
mai bun ă dispoziţie. Acum pur şi simplu fierbea.
– Cum se simte agentul Gruer? întreb ă el.
– Trăieşte înc ă. S-ar putea s ă scape.
– Otră vitorii de-aici, de pe Solaria, nu se pricep la doze.
Lips ă de experien ţă. I-au dat prea mult ă otrav ă şi a
vomitat-o. Cu jumătate de doz ă l-ar fi ucis.
– Otrăvitori? Nu exist ă nicio urm ă de otrav ă.
– Dumnezeule! exclam ă Baley. Dar ce credeţi c-a fost?
– O serie de lucruri. Unui om i se pot întâmpla multe.
Attlebish îşi frec ă faţa, că utând cu vârfurile degetelor
posibilele asperităţ i. Nici nu ştii ce probleme metabolice pot
apărea dup ă dou ă sute cincizeci de ani.
– Dac ă aşa stau lucrurile, i-aţ i asigurat o îngrijire
medical ă competent ă?
102

– Raportul doctorului Thool…
Asta era prea de tot. Furia care se acumulase în Baley
înc ă de la trezire făcu explozie.
– Nu-mi pas ă de doctorul Thool! strig ă detectivul cu
mânie. Am spus îngrijire medical ă competent ă ! Doctorii
dumneavoastr ă nu se pricep la nimic, ca şi detectivii
dumneavoastr ă, dac ă aţi avea vreunul! A trebuit s ă aduceţ i
un detectiv de pe Pământ. Aduceţi atunci şi un doctor!
Solarianul îl privi rece.
– M ă înveţi ce trebuie s ă fac?
– Da, şi înc ă pe gratis. Fac cinste! Gruer a fost otră vit.
Am văzut totul. A băut, a vomitat şi a răcnit că -l arde pe
gâtlej. Cum numiţi dumneavoastr ă asta când v ă gândiţi că
tocmai cerceta… şi Baley se opri brusc.
– Ce cerceta? întreb ă Attlebish impasibil.
Baley îşi amintise cu neplăcere de prezenţ a lui Daneel,
care, în poziţia lui obişnuit ă, stă tea la vreo trei metri
distan ţă. Gruer nu voia ca Daneel, un auroran, s ă afle
despre aceste cercetări. Aşa c ă detectivul continu ă, fără entuziasm:
– Sunt şi unele implicaţii politice.
Attlebish îşi încruciş ă braţ ele pe piept, cu un aer distant,
plictisit şi uşor ostil.
– Pe Solaria n-avem o via ţă politic ă în sensul în care am
auzit c ă ar fi în alte lumi. Hannis Gruer e un bun cetăţ ean,
dar are prea mult ă imaginaţ ie. El este cel care, auzind
despre dumneata, a cerut s ă te importă m aici. Ba chiar a
acceptat s ă fii însoţ it de un auroran. Eu n-am crezut
necesar acest lucru. Nu e niciun mister la mijloc. Rikaine
Delmarre a fost ucis de soţ ia lui şi vom afla noi cum şi de
ce. Şi dac ă nu reuşim, o vom analiza genetic şi vom lua
măsurile cuvenite. Cât despre Gruer, otrăvirea născocit ă de
dumneata n-are nicio însemnătate. – Vreţi s ă spuneţi c ă n-am ce căuta aici? întreb ă Baley,
necrezându-şi urechilor.
– Cam aşa ceva. Dac ă vrei, te poţi înapoia pe Pă mânt. Aş
spune chiar c ă te îndemnăm s-o faci.
103

Baley rămase surprins de propria sa reacţie. – Nu, domnule, exclam ă el, nu m ă mişc de-aici!
– Noi te-am angajat, detectiv Baley, şi tot noi putem
renunţ a la serviciile dumitale. Te vei înapoia pe planeta de
baştin ă.
– Ba nu! Ascultaţi-m ă! V ă sfătuiesc s-o faceţi! Sunteţ i
spaţian, iar eu doar un pă mântean dar, cu tot respectul
cuvenit şi cu cele mai profunde scuze, v ă spun c ă sunteţ i
speriat.
– Retrage-ţi afirmaţia! exclam ă Attlebish, ridicându-se în
picioare şi privindu-l arogant pe pământean de la înălţ imea
celor aproape doi metri ai săi. – Sunteţi speriat la culme. Credeţi c ă veţi fi urmă torul
dac ă nu abandonaţi acest caz. Cedaţi ca s ă fiţi lă sat în
pace, ca s ă v ă fie cruţat ă aceast ă amărât ă de via ţă.
Baley nu ştia cine puteau fi cei care aveau să-i cruţ e
viaţa lui Attlebish şi nici măcar dac ă existau asemenea
persoane. Voia, pur şi simplu, să-l umileasc ă pe acest
spaţ ian arogant şi gusta efectul pe care vorbele lui îl aveau
asupra autocontrolului celuilalt.
– Vei pleca pân ă într-o or ă , spuse Attlebish, îndreptând
degetul spre el cu o furie reţinut ă. Nu vom ţ ine seama de
niciun considerent diplomatic, te asigur.
– Economiseşte-ţi ameninţările, spaţiene. Pă mântul e un
nimic pentru dumneata, recunosc, dar nu sunt singur aici.
Dă-mi voie s ă ţ i-l prezint pe colegul meu, Daneel Olivaw. E
de pe Aurora. Nu vorbeşte prea mult. N-a venit aici ca să
vorbeasc ă. De asta m ă ocup eu. Dar aude perfect şi nu-i
scap ă niciun cuvânt. Aşa c ă uite ce e, Attlebish (Baley îi
spuse pe nume cu mult ă satisfacţ ie), orice treburi necurate
s-ar petrece aici, pe Solaria, se intereseaz ă de ele şi Aurora
şi înc ă vreo patruzeci de Lumi exterioare. Dac ă ne daţ i
afar ă, veţi primi vizita unor astronave de ră zboi. Sunt de pe
Pă mânt şi ştiu cum se fac lucrurile astea. Ofense de acest
fel atrag dup ă ele vizita urgent ă a navelor de război. Attlebish se uit ă la Daneel şi păru s ă stea pe gânduri.
Vocea i se mai înmuie.
104

– Nu se întâmpl ă nimic aici care s ă priveasc ă pe cineva
din afar ă.
– Gruer era de alt ă pă rere şi colegul meu l-a auzit. (Nu
era momentul s ă şovăie în faţa unei minciuni.)
La aceste cuvinte Daneel se întoarse spre Baley, dar
detectivul nu-i dădu nicio atenţie, ci continu ă:
– Am de gând s ă duc mai departe aceast ă anchet ă . De
fapt aş accepta cu mare plăcere s ă m ă întorc acas ă . Chiar
şi numai visele despre Pământ au ajuns s ă m ă tulbure.
Dac ă aş fi proprietarul acestui palat infestat de roboţ i, aş
renunţa la el imediat, cu toţi roboţ ii şi cu dumneata şi
lumea asta îngrozitoare, în schimbul unui bilet pentru
acas ă. Dar n-am s ă m ă las expediat de dumneata. În niciun
caz atât timp cât chestiunea pentru care am fost detaşat
aici rămâne deschis ă. Încearc ă numai s ă scapi de mine
contrar voinţei mele şi veţ i avea de-a face cu artileria
spaţian ă.
Mai mult înc ă, de-acum încolo aceast ă anchet ă va fi
condus ă aşa cum doresc eu. Eu răspund de ea. Am s ă vă d
persoanele pe care vreau s ă le văd. Am s ă le văd, nu am să
le vizionez. Sunt obişnuit s ă văd şi aşa am de gând să
procedez. Pentru toate astea cer aprobarea oficial ă a
serviciului dumneavoastr ă.
– E ceva imposibil, intolerabil…
– Daneel, spune-i tu cum stau lucrurile.
Umanoidul începu s ă vorbeasc ă cu detaşare:
– Aşa cum v-a informat colegul meu, domnule agent
Attlebish, am fost trimişi pentru a ancheta o crim ă . Este
indispensabil s ă facem aceasta. Fireşte, nu dorim s ă vă
încălcăm obiceiurile, şi se poate s ă nu fie nevoie s ă vedem
unele persoane, deşi ar fi util s ă daţ i aprobarea pentru
cazurile necesare, aşa cum a cerut detectivul Baley. Cât
despre expedierea noastr ă de pe planet ă, cred c ă ar fi
nerecomandabil ă, cu tot regretul ce-l încercă m gândindu-ne
c ă prezenţa noastr ă aici v-ar putea fi dezagreabilă
dumneavoastr ă sau oricărui alt solarian.
Baley ascult ă aceste fraze pompoase cu buzele strânse
105

sever în ceea ce nu ară ta nici pe departe a zâmbet. Ca unul
care ştia c ă Daneel este robot, îşi dădea seama c ă acesta
proceda astfel încât s ă nu jigneasc ă pe niciunul dintre cei
doi oameni. Dar pentru cineva care-l credea pe Daneel
auroran, venit de pe cea mai veche şi mai puternic ă Lume
exterioar ă, ele păreau o serie de ameninţă ri subtil
politicoase.
– Am s ă m ă gândesc, spuse Attlebish, punându-şi
vârfurile degetelor pe frunte.
– Nu prea mult, conchise Baley, căci am de fă cut nişte
vizite pân ă într-o or ă , şi nu e vorba de vizionare. Încheiat
vizionarea!
Făcu semn robotului s ă întrerup ă contactul, dup ă care
privi cu surprindere şi plăcere spre locul unde-l vă zuse pe
Attlebish. Totul fusese pe negândite. Un impuls nă scut din
visul său şi din aroganţa inutil ă a spaţianului. Dar acum, că
tot se întâmplase, îi părea bine. Tocmai aia voia de fapt – să
preia conducerea anchetei. Şi apoi, se gândi Baley, i-am
spus câteva acestui tip scârbos! Ar fi vrut ca toată
populaţia Pământului s ă fi urmă rit scena. Cu atât mai mult
cu cât Attlebish arăta într-adevăr ca un spaţian. Şi totuşi, de ce fusese atât de vehement în problema
văzutului? Nu prea înţ elegea nici el de ce. Avea, desigur,
anumite planuri, care implicau şi vederea (nu vizionarea)
unor solarieni. Perfect. Vorbise îns ă cu atâta emfaz ă despre
chestiunea văzutului de parc ă ar fi fost gata s ă dă râme
pereţii casei, chiar dac ă asta nu slujea la nimic.
De ce?
Îl mai îmboldise ceva, pe lâng ă cazul în sine, ceva care
n-avea nicio legătur ă cu securitatea Pă mântului. Dar ce
anume?
Deodat ă îşi aminti din nou visul: Soarele stră lucind prin
toate straturile opace ale giganticelor Oraşe îngropate de
pe Pământ. – M ă întreb, colege Elijah, dac ă treaba aceasta nu este
cumva riscant ă, spuse Daneel cu pruden ţă (atât cât putea
106

vocea lui s ă redea o atitudine omeneasc ă).
– C ă l-am luat la sigur pe tipul ă sta? A mers. Şi, de fapt,
nu erau doar nişte ameninţări deşarte. Cred c ă este într-
adevăr important ca Aurora s ă afle ce se petrece aici şi că
Aurora îşi d ă seama de asta. Apropo, îţi mulţumesc c ă nu
m-ai dat de gol.
– A fost o decizie fireasc ă. Faptul c ă te-am susţ inut îi
dăuneaz ă , într-un anumit mod subtil, agentului Attlebish.
Dar s ă te fi dat pe tine de gol însemna să-ţi fac un ră u mai
mare şi mai direct.
– Deci s-au ciocnit dou ă potenţ iale şi cel mai înalt a
câştigat, nu-i aşa, Daneel?
– Exact, colege Elijah. Îmi dau seama c ă procese similare
se petrec, într-un mod mai greu de definit, şi în mintea
omeneasc ă. Repet, totuşi, c ă aceast ă nou ă propunere a ta
comport ă riscuri.
– Ce nou ă propunere?
– Nu sunt de acord cu intenţ ia ta de a vedea oameni.
Adic ă a-i vedea, în contrast cu a-i viziona.
– Înţeleg şi nici nu-ţi cer acordul.
– Am îns ă instrucţiunile mele, colege Elijah. Nu ştiu ce ţi
a spus agentul Hannis Gruer în lipsa mea asear ă. C ă ţ i-a
spus ceva apare evident din schimbarea atitudinii tale faţă
de aceast ă problem ă. Totuşi, pe baza instrucţ iunilor mele
pot încerca s ă ghicesc. Trebuie s ă te fi prevenit despre
posibilitatea unui pericol pentru alte planete ce s-ar naşte
din situaţia de pe Solaria.
Cu mişcări lente, Baley începu să-şi caute pipa. Fă cea
când şi când acest lucru şi încerca de fiecare dat ă un
sentiment de iritare negăsind-o şi amintindu-şi c ă nu putea
fuma.
– Dar sunt numai două zeci de mii de solarieni. Ce pericol
pot reprezenta ei?
– Stă pânii mei de pe Aurora sunt, de câtva timp,
neliniştiţi în legătur ă cu Solaria. Nu mi s-au comunicat toate
informaţiile disponibile…
– Iar puţinul ce ţi s-a comunicat ţi s-a interzis s ă mi-l spui
107

şi mie, nu-i aşa? întreb ă Baley cu asprime.
– Mai rămân multe de aflat pân ă s ă putem discuta liber
aceast ă chestiune.
– Ei bine, ce fac solarienii? Arme noi? Subversiune
plătit ă ? O campanie de asasinate individuale? Ce pot face
douăzeci de mii contra sutelor de milioane de spaţieni? Daneel nu răspunse. – Am de gând s ă aflu, ştii asta, continu ă Baley.
– Dar nu în felul în care vrei s-o faci, colege Elijah. Am
primit instrucţiuni foarte clare să-ţi asigur securitatea.
– De asta trebuie s ă ai oricum grij ă.
Prima lege!
– Mai mult decât atât chiar. Într-un conflict care ar opune
securitatea ta securităţii altuia trebuie s ă o apăr pe a ta.
– Fireşte, înţeleg asta. Dac ă mi se întâmpl ă ceva, nu poţ i
s ă mai rămâi pe Solaria făr ă a produce complicaţ ii pe care
Aurora nu este înc ă pregătit ă s ă le înfrunte. Cât timp sunt
în via ţă, m ă aflu aici la solicitarea solarienilor, aşa încât
putem s ă ne dăm importan ţă, dac ă e nevoie, şi să -i facem
s ă ne ţin ă în continuare. Dac ă mor îns ă, se schimbă
întreaga situaţie. Deci ai primit ordin s ă aperi viaţ a lui
Baley. Nu-i aşa, Daneel?
– Nu-mi pot permite s ă interpretez raţ iunile ce au condus
la acest ordin.
– E-n regul ă, nu-ţi face griji pentru asta. N-o s ă mor din
cauza spaţiului liber, dac ă voi găsi c ă trebuie s ă vă d unele
persoane. Am s ă rezist. Ba chiar m-aş putea obişnui.
– Nu este vorba numai de spaţ iul liber, colege Elijah.
Este vorba de vederea unor solarieni. Eu nu pot accepta
aceasta.
– Vrei s ă spui c ă n-o s ă le plac ă spaţ ienilor? Cu atât mai
rău pentru ei. N-au decât să-şi pun ă mă nuşi şi filtre nazale.
S ă dezinfecteze aerul. Iar dac ă vederea mea, în carne şi
oase, contravine moravurilor delicate de-aici, n-au decât să
roşeasc ă şi s ă înghit ă. Căci am de gând s ă îi vă d. Este un
lucru necesar şi îl voi face.
– Dar nu-ţi pot permite aşa ceva, colege Elijah.
– Nu-mi poţi permite?
108

– Înţelegi, desigur, motivul, colege Elijah.
– Nicidecum.
– Aminteşte-ţi c ă agentul Gruer, principalul anchetant
solarian al acestei crime, a fost otrăvit. Nu este clar c ă ,
dacă-ţi permit să-ţi aplici planul de a-ţ i expune propria
persoan ă, următoarea victim ă vei fi chiar tu? Cum ţ i-aş
putea deci permite s ă renunţi la siguranţa pe care ţi-o dă
aceast ă vil ă?
– Dar cum m ă vei opri s-o fac, Daneel?
– Cu forţa, la nevoie, colege Elijah, ră spunse Daneel
calm. Chiar dac ă ar trebui să-ţi fac rău. Căci dac ă nu, vei
muri cu siguran ţă.
109

9. Se contracareaz ă un robot
– Aşadar, potenţialul superior câştig ă din nou, observă
Baley. Mi-ai face rău ca să-mi protejezi viaţa. – Nu cred ca va fi necesar să-ţi fac vreun ră u, colege
Elijah. Ştii doar c ă te depă şesc în putere şi nu vei încerca o
rezisten ţă inutil ă. Dar dac ă va fi necesar, voi fi obligat să-ţ i
fac rău. – Te-aş putea dezagrega pe loc, ripost ă detectivul. Chiar
acum! Potenţialele mele nu m ă împiedic ă s-o fac.
– M-am gândit c ă ai putea lua aceast ă atitudine. Mai ales
atunci când, îndreptându-ne încoace, ai devenit la un
moment dat violent în vehiculul ce ne transporta.
Distrugerea mea este neînsemnat ă în comparaţ ie cu
propria ta siguran ţă, dar ea ţi-ar produce pân ă la urmă
neplăceri şi ar stânjeni planurile stă pânilor mei. În
consecin ţă , una dintre primele mele griji a fost, în cea dintâi
noapte pe care ai petrecut-o aici, să-ţi scot încărcă tura din
dezagregator.
Baley îşi muşc ă buzele. Îl lă sase deci cu arma
descărcat ă ! Duse numaidecât mâna la tocul
dezagregatorului, scoase arma afar ă şi constat ă c ă acul
încărcăturii indica zero.
O clip ă, cântări în mân ă bucata de metal inutil, tentat s-o
arunce în capul lui Daneel. La ce bun, îns ă ? Robotul s-ar fi
ferit cu agilitate. Puse deci arma la loc, gândindu-se c ă ar
putea s-o reîncarce la timpul potrivit. Apoi spuse, rar şi
meditativ:
– Nu m ă poţi păcăli, Daneel.
– Cum adic ă,
colege Elijah?
– Prea mult o faci pe şeful. Mereu îmi pui beţ e-n roate.
Eşti într-adevăr robot?
– Te-ai mai îndoit o dat ă, răspunse Daneel.
– Anul trecut, pe Pământ, m-am îndoit c ă R. Daneel
Olivaw era într-adevăr robot. S-a dovedit c ă era. Cred că
înc ă este. Întrebarea mea, îns ă , e aceasta: eşti R. Daneel
110

Olivaw?
– Sunt.
– Da? Daneel a fost făcut s ă semene foarte mult cu un
spaţian. De ce n-ar putea şi un spaţian fi făcut s ă semene
cu Daneel?
– Pentru care motiv?
– Ca s ă conduc ă ancheta de-aici cu mai mult ă iniţiativ ă şi
competen ţă decât ar dovedi un robot. Şi totuşi, jucând rolul
lui Daneel m ă poţi ţ ine sub control, dându-mi un fals
sentiment de autoritate. Că ci, la urma urmelor, lucrezi prin
mine şi trebuie s ă m ă poţi influenţa. – Nu este aşa, colege Elijah.
– Dovedeşte-mi, spuse Baley, îndreptându-se încet că tre
o măsu ţă şi punând mâna pe ea. O poţ i face destul de uşor,
dac ă eşti robot. Arată-mi metalul de sub piele!
– Dar te asigur…
– Arată-mi metalul! spuse Baley tă ios. E un ordin! Sau nu
te mai simţi obligat s ă execuţi ordinele?
Daneel îşi desfăcu că maşa. Peri blonzi rari îi acopereau
pielea neted ă şi bronzat ă. Robotul apăs ă uşor sub
mamelonul stâng. Pielea şi carnea se desfăcur ă de-a lungul
pieptului, făr ă nicio picătur ă de sânge, iar dedesubt apă ru
lucirea metalului.
În acest timp mâna lui Baley, care se găsea pe măsu ţă ,
se deplas ă câţiva centimetri spre dreapta şi apăs ă un bulon
de comand ă. Aproape imediat în camer ă se ivi un robot.
– Nu mişca, Daneel! strig ă detectivul. E un ordin! Ră mâi
aşa!
Daneel rămase ţeapăn, de parc ă viaţ a, sau mai bine zis
imitaţia robotic ă a vieţii, l-ar fi părăsit brusc. Baley strigă
către robot:
– Poţi s ă mai aduci doi roboţi aici făr ă s ă pleci? Dacă
poţi, fă-o imediat!
– Da, stăpâne, răspunse robotul, şi alţi doi roboţi intrar ă ,
chemaţi prin radio.
Cei trei se aşezar ă în şir.
– Băieţi, li se adres ă detectivul, vedeţi aceast ă creatură
111

pe care aţi crezut-o stăpân? Şase ochi roşietici se întoarser ă solemn spre Daneel:
– Îl vedem, stăpâne, răspunser ă în cor cei trei roboţi. – Vedeţi c ă acest aşa-zis stă pân este de fapt un robot ca
şi voi, căci e făcut din metal. Numai aspectul îl are de om.
– Da, stăpâne. – Nu trebuie s ă v ă supuneţi niciunui ordin pe care vi-l d ă .
Înţelegeţi? – Da, stăpâne. – Eu, pe de alt ă parte, sunt un om adevărat. O clip ă cei trei ezitar ă şi Baley se întreb ă dac ă, arătându le c ă un obiect poate pă rea om, fiind totuşi robot, nu cumva
se îndoiau c ă orice ar avea aspect omenesc poate fi cu
adevărat om.
Dar imediat unul dintre roboţi spuse:
– Sunteţi om, stăpâne, şi Baley răsufl ă uşurat.
– Gata, Daneel, spuse el. Acum te poţi mişca.
Daneel lu ă o poziţie mai fireasc ă şi spuse calm:
– Dup ă cum vă d, îndoielile cu privire la identitatea mea
n-au fost decât un truc menit s ă m ă fac ă să-mi dezvă lui
adevărata natur ă în faţa acestora.
– Exact, răspunse Baley, privind în alt ă parte.
(E o simpl ă maşin ă , îşi spunea detectivul, şi doar nu te
poţi acuza c ă ai înşelat o maşin ă!)
Şi totuşi nu reuşea s ă alunge complet un sentiment de
ruşine. Aşa cum stă tea acolo, cu pieptul deschis, Daneel
avea ceva foarte omenesc în înfăţ işare, ceva ce putea fi
înşelat.
– Închide-ţi pieptul, Daneel, şi ascultă-m ă , spuse Baley.
Ca for ţă fizic ă eşti mult inferior acestor trei roboţ i. Este clar,
nu?
– Este clar, colege Elijah.
– Bun! Acum, băieţi, continu ă detectivul, întorcându-se
din nou spre cei trei, nu veţi spune nimănui, om sau stă pân,
c ă aceast ă creatur ă e un robot. Niciodat ă , absolut
niciodat ă, făr ă dispoziţii primite numai de la mine!
– Îţi mulţumesc, rosti Daneel încet.
112

– Totuşi, continu ă Baley, acest robot umanoid n-are voie
s ă se amestece în niciun fel în acţiunile mele. Dacă
încearc ă aşa ceva, îl veţi reţine cu forţa, având grij ă s ă nu-l
deterioraţi decât în caz de absolut ă necesitate. Nu-i veţ i
permite s ă intre în contact cu niciun alt om afar ă de mine,
şi nici cu alţi roboţi afar ă de voi, fie prin vedere, fie prin
vizionare. Şi nu-l veţi părăsi nicio clip ă. Ţineţi-l în această
camer ă, unde veţi ră mâne şi voi. Toate celelalte îndatoriri
vi se suspend ă pân ă la noi ordine. Aţi înţeles? – Da, stăpâne, răspunser ă în cor cei trei roboţi. Baley se întoarse iarăşi spre Daneel:
– Nu mai ai ce face, aşa c ă nu încerca s ă m ă opreşti.
Daneel stătea cu braţele atârnându-i moale în jos.
– Colege Elijah, nu te pot lăsa, prin lipsa mea de acţ iune,
s ă cazi prad ă vreunei primejdii. Totuşi, în împrejură rile de
fa ţă, nu-mi rămâne nicio posibilitate de acţ iune. Faptul e de
o logic ă incontestabil ă. Deci nu voi face nimic. Nădă jduiesc
c ă vei rămâne teafăr şi sănătos. Asta e tot, se gândi Baley. Logica era logic ă şi roboţ ii nu
erau dotaţi cu altceva. Logica îi spunea lui Daneel că
pierduse partida. Raţiunea i-ar fi putut spune c ă e greu să
prevezi toţi factorii, c ă partea advers ă ar putea face o
greşeal ă.
Dar nu, un robot n-are decât logic ă, nu şi raţ iune. Din
nou Baley se simţi ruşinat şi nu putu să -şi reprime un
impuls de a-l consola.
– Uite, Daneel, chiar dac ă m-aş expune unor primejdii,
dar nu e cazul (ultimele cuvinte le adăug ă în grab ă ,
aruncând o privire pieziş ă spre ceilalţi trei roboţ i), asta ar
face parte din misiunea mea. Pentru asta sunt plătit. După
cum tot o parte a misiunii mele este s ă împiedic orice
pericol ce ar putea ameninţ a întreaga omenire, aşa cum tu
trebuie s ă împiedici orice pericol ce l-ar ameninţ a pe vreun
om ca individ. Înţelegi? – Nu, colege Elijah.
– Asta pentru c ă n-ai fost construit ca s ă înţ elegi. Dar,
crede-m ă pe cuvânt, dac ă ai fi om, ai înţelege. 113

Daneel îşi înclin ă capul în semn de acceptare a
explicaţiei şi rămase apoi nemişcat. Baley se îndrept ă încet
spre uş ă. Cei trei roboţi se dădur ă la o parte pentru a-i face
loc, dar continuau să -l fixeze pe Daneel cu ochii lor
fotoelectrici.
Baley se simţea pă şind spre un fel de libertate. Inima îi
bătea mai repede în aşteptarea acestei clipe, dar deodată
avu o tresărire. Din partea cealalt ă un alt robot se apropie
de uş ă.
Era oare ceva în neregul ă?
– Ce s-a întâmplat, băiete? rosti scurt detectivul.
– Aţi primit un mesaj, stă pâne, de la biroul şefului
interimar al serviciului de securitate.
Baley lu ă capsula de coresponden ţă personal ă pe care i-
o întindea robotul. În mâna lui capsula se deschise imediat,
dând la iveal ă o band ă de hârtie imprimat ă cu caractere
fine. (Acest lucru nu-l uimi. Desigur c ă solarienii îi aveau
deja amprentele digitale, iar capsula fusese ajustat ă s ă se
deschid ă numai în contact cu mâinile lui.)
Citi mesajul şi un aer de satisfacţie se ivi pe faţ a-i
prelung ă. Era o permisiune oficial ă de a putea vedea
diferite persoane, cu acordul persoanelor solicitate, care
erau totodat ă sfătuite s ă dea tot sprijinul „detectivilor Baley
şi Olivaw.”
Attlebish capitulase, ajungând chiar s ă pun ă numele
pă mânteanului pe primul loc. Era un bun augur pentru a
începe, în fine, o anchet ă în modul cuvenit.
Baley se afla din nou într-o aeronav ă , ca în timpul
călă toriei de la New York la Washington. De data aceasta
exista îns ă o deosebire. Nava nu mai era „închis ă ”.
Ferestrele rămăseser ă transparente.
Era o zi frumoas ă şi senin ă . De pe locul unde şedea
detectivul, ferestrele apăreau ca nişte petece de azur. Fără relief, făr ă trăsături distinctive. Baley se forţa s ă nu strige
de spaim ă . Îşi ascundea capul pe genunchi doar atunci
când nu mai putea rezista cu niciun chip.
114

Singur îşi impusese acest calvar. De fapt propriul să u
sentiment de triumf şi aceast ă neobişnuit ă senzaţ ie de
libertate, dup ă ce-i înfrânsese pe Attlebish şi Daneel,
aproape c ă îl obligaser ă.
Începutul îl făcuse mergând spre aeronav ă pe jos, prin
aer liber, cu un fel de ameţeal ă aproape plăcut ă ; apoi, cu o
încredere în sine ce friza nebunia, ordonase ca ferestrele să
rămân ă descoperite.
Trebuie s ă m ă obişnuiesc, îşi spunea el, şi se uita fix la
azur pân ă când i se accelera pulsul, iar nodul din gât
devenea insuportabil.
La intervale tot mai scurte trebuia s ă închid ă ochii şi să- şi îngroape capul sub acoperământul protector al braţ elor.
Treptat îşi pierdu tot acel simţă mânt de încredere, pe care
nici mă car atingerea tocului în care se afla dezagregatorul
proaspăt încărcat nu i-l mai reda.
Încerc ă să-şi concentreze atenţ ia asupra planului de
atac. Mai întâi trebuia s ă înveţe obiceiurile planetei. Să
construiasc ă un fundal pe care s ă proiecteze totul, dacă
voia s ă înţeleag ă.
S ă consulte un sociolog!
Ceruse unui robot să-i spun ă numele celui mai renumit
sociolog solarian. (Un lucru bun la roboţi era acela c ă nu
puneau întrebă ri.) Robotul îi comunicase numele şi
principalele date personale, dup ă care făcuse o pauz ă şi
spusese c ă sociologul era probabil la mas ă şi va cere,
desigur, s ă se amâne convorbirea.
– La mas ă ! exclamase Baley. Nu fi caraghios. Mai sunt
dou ă ore pân ă la prânz.
– Folosesc timpul local, stăpâne, răspunse robotul.
Baley îl privise surprins, apoi înţelese. Pe Pă mânt, cu
Oraşele lui îngropate, ziua şi noaptea, somnul şi trezia erau
perioade artificiale, adaptate la nevoile comunităţ ii şi ale
planetei. Dar pe o planet ă ca aceasta, expus ă direct
Soarelui, ziua şi noaptea nu mai constituiau o chestiune de
preferin ţă,
ci le erau impuse oamenilor vrând-nevrând.
Detectivul încerc ă să -şi închipuie o lume sub forma unei
115

sfere ce se roteşte, fiind periodic luminat ă şi neluminat ă .
Era destul de greu şi Baley simţi o und ă de dispre ţ fa ţă de
aceşti spaţieni superiori, care lă sau un lucru atât de
important cum e timpul s ă le fie dictat de capriciile
mişcărilor planetare.
– F ă legătura, în orice caz, conchise el.
La aterizare aeronava era aşteptat ă de mai mulţi roboţ i
şi Baley, ieşind din nou în spaţiul liber, constat ă c ă tremura
de-a binelea.
– Lasă-m ă s ă te iau de bra ţ, băiete, murmur ă el că tre cel
mai apropiat robot.
Sociologul îl întâmpin ă la capă tul unui hol, având un
zâmbet forţat pe fa ţă.
– Bun ă ziua, domnule Baley.
– Bun ă ziua, răspunse detectivul, abia suflând. N-aţ i
vrea, v ă rog, s ă acoperiţi ferestrele?
– Sunt deja acoperite. Ştiu câte ceva despre obiceiurile
pământene. Vreţi s ă m ă urmaţi? Baley reuşi s ă fac ă aceasta făr ă ajutorul robotului,
urmându-l pe sociolog, la o distan ţă apreciabil ă , printr-un
labirint de coridoare. Când, în cele din urm ă lu ă loc într-o
încăpere mare şi bogat ornamentat ă , fu bucuros de prilejul
de a se odihni.
Pereţii camerei conţ ineau o serie de nişe cu fundul
rotunjit. În fiecare dintre ele se aflau statui pictate în roz şi
auriu, siluete abstracte care bucurau ochiul făr ă a-i
transmite un înţ eles imediat. Un obiect mare cu numeroase
pedale, un fel de cutie de care atârnau nişte cilindri albi,
sugera un instrument muzical.
Baley îl privi pe sociolog, care rămă sese în picioare în
faţa lui. Spaţianul arăta exact aşa cum apă ruse în imaginea
vizionat ă de detectiv mai înainte: înalt, subţire, cu pă rul
complet alb, cu faţa izbitor de ascuţit ă , nasul proeminent,
ochii vii şi adânciţi în orbite.
Se numea Anselmo Quemot.
Cei doi continuar ă s ă se priveasc ă pân ă ce Baley aprecie
116

c ă poate vorbi făr ă să-i tremure glasul. Prima lui remarc ă n-
avea nicio legătur ă cu ancheta. De fapt, nici cu planul lui de
acţiune. Pur şi simplu întreb ă:
– Aş putea bea ceva?
– S ă beţ i ceva? Vocea sociologului era un pic prea
strident ă ca s ă fie plăcut ă. Doriţi nişte ap ă?
– Aş prefera ceva alcoolic.
Pe faţa sociologului apăru o expresie de pronunţată stânjeneal ă, ca şi cum îndatoririle ospitalităţ ii i-ar fi fost
total necunoscute.
Ceea ce, îşi spuse Baley, este într-adevă r aşa. Într-o
lume în care toat ă lumea se vizioneaz ă , oamenii nu se
îmbie cu mâncare şi băutur ă.
Un robot îi aduse o ceaşc ă de email lucios. Bă utura din
ea era uşor colorat ă în roz. Baley o mirosi prudent şi sorbi
din ea şi mai prudent. Înghiţitura de lichid i se evapor ă cald
în gur ă, trimiţând un mesaj plă cut de-a lungul esofagului. A
doua oar ă sorbi mai substanţial. – Dac ă mai doriţi…, începu Quemot.
– Nu, mulţumesc, nu acum. Aţi fost amabil acceptând să
m ă vedeţi. Quemot încerc ă s ă surâd ă, dar dădu greş în mod vizibil.
– N-am mai văzut pe cineva de foarte mult ă vreme. Da,
da.
(Spuse aceasta aproape contorsionându-se.)
– Cred c ă v ă este destul de greu.
– Chiar foarte greu.
Şi Quemot se întoarse brusc, ducându-se s ă se aşeze în
capătul celălalt al încăperii, pe un scaun pe care îl instală
astfel încât s ă stea oblic fa ţă de detectiv. Îşi împreună
mâinile înmănuşate şi nările părur ă să-i palpite.
Baley îşi termin ă băutura; simţea un fel de căldur ă prin
membre, ba chiar o revenire parţial ă a încrederii în sine.
– Spuneţi-mi exact, domnule Quemot, cum v ă simţiţ i în
prezenţa mea?
– Este o întrebare foarte personal ă, murmur ă sociologul.
– Ştiu c ă este, dar cred c ă v-am explicat, cu prilejul
117

convorbirii noastre, c ă întreprind o anchet ă într-un caz de
crim ă şi c ă va trebui s ă pun foarte multe întrebă ri, unele
dintre ele neapărat personale.
– V ă voi ajuta, dac ă pot, spuse Quemot. Sper ca
întrebările s ă fie decente.
Vorbind, continua s ă se uite în alt ă parte, iar când se
întâmpla ca privirile să-i alunece spre faţ a lui Baley, nu
rămâneau acolo decât o clip ă, dup ă care fugeau în lături. – Nu din simpl ă curiozitate v ă întreb ce simţiţ i. Este un
lucru indispensabil pentru ancheta mea.
– Nu prea văd cum.
– Trebuie s ă aflu cât mai multe despre aceast ă lume.
Trebuie s ă ştiu ce simt solarienii în diverse situaţ ii. Acum
înţelegeţi? Quemot, care nu mai privea deloc spre Baley, începu să
vorbeasc ă rar:
– Soţia mea a murit acum zece ani. Niciodat ă nu mi-a
fost prea uşor s-o vă d, dar, fireşte, te mai obişnuieşti cu
timpul şi ea nu era o femeie insistent ă . Nu mi s-a mai
atribuit o alt ă soţie, că ci am trecut de vârsta… vârsta… (se
uit ă la Baley, rugându-l parc ă s ă completeze el, dar cum
detectivul nu făcu aceasta, continu ă cu vocea coborât ă ) …
de vârsta reproducerii. Lipsit chiar şi de soţ ie, am pierdut
cu totul obişnuinţ a acestui fenomen al contactului prin
vedere.
– Dar ce simţiţi? insist ă Baley. Sunteţi cuprins de panic ă?
(Se gândea la felul cum se simţise el însuşi în aeronav ă.)
– Nu, nu e vorba de panic ă.
Quemot îşi întoarse uşor capul, cât s ă vad ă puţin din faţ a
detectivului, dar şi-l retrase imediat.
– Ca s ă fiu sincer, domnule Baley, am impresia c ă v ă pot
mirosi.
Automat, Baley se retrase spre speteaza scaunului, cu
un penibil sentiment de jen ă.
– M ă puteţi mirosi?
– E pur ă închipuire, fireşte, adăug ă Quemot. Nu ştiu dacă
aveţ i un miros anume sau cât de puternic este, dar chiar
118

dac ă aţi avea, filtrele mele nazale l-ar împiedica să
pătrund ă. Totuşi, imaginaţia… şi dădu din umeri.
– Înţeleg. – Mai rău chiar. M ă veţ i ierta, domnule Baley, dar în
prezenţa direct ă a unui om simt ca şi cum ar fi gata s ă mă
ating ă ceva vâscos, lipicios, şi m ă tot dau înapoi. Este
foarte neplăcut. Baley îşi freca o ureche, pe gânduri, străduindu-se să -şi
reţin ă iritarea. În fond, nu era decât reacţia nevrotic ă a
celuilalt la o situaţie simpl ă.
– Dac ă aşa stau lucrurile, spuse el, sunt surprins c ă aţ i
acceptat atât de uşor s ă m ă primiţi. Desigur c ă v ă aşteptaţ i
la asemenea neplăceri. – M ă aşteptam. Dar ştiţi, eram şi curios. Sunteţ i doar
pământean. Baley îşi spuse, sarcastic, c ă acesta era un motiv în plus
ca s ă nu-l vad ă, dar se mulţumi doar s ă întrebe:
– Ce importan ţă are?
În glasul lui Quemot păru s ă ră sune un fel de entuziasm
forţat. – Nu pot explica prea uşor aceasta. Nici mă car mie
însumi. Lucrez în sociologie de zece ani. Lucrez într-adevă r.
Am formulat unele ipoteze cu totul noi şi surprinză toare, şi
totuşi în esen ţă adevă rate. Tocmai una dintre aceste
ipoteze m ă face s ă nutresc un interes extraordinar pentru
Pământ şi pământeni. Vedeţi, dac ă aţ i examina atent
societatea solarian ă şi modul ei de via ţă, aţ i ajunge la
concluzia c ă sunt modelate direct şi îndeaproape dup ă cele
ale Pământului. 119

10. Se descoper ă o cultură
Baley nu se putu reţine s ă nu exclame:
– Cum?
Quemot rămase câteva clipe tă cut, cu privirile întoarse
în alt ă parte, dup ă care spuse:
– Nu, nu e vorba de actuala cultur ă a Pământului. – A, făcu Baley.
– E vorba de cea veche, de istoria antic ă a planetei
dumneavoastr ă. Ca pământean o cunoaşteţi, desigur.
– Da, am vizionat nişte cărţi, răspunse Baley prudent.
– Atunci înţelegeţi. Baley, care nu înţelegea, relu ă:
– Daţi-mi voie s ă v ă explic ce vreau, domnule Quemot.
Aş dori să-mi spuneţi tot ce ştiţ i despre marea deosebire
dintre Solaria şi celelalte Lumi exterioare, despre numă rul
mare de roboţ i de aici, despre comportarea
dumneavoastr ă, a solarienilor. Îmi pare rău dac ă v ă las
impresia c ă vreau s ă schimb subiectul.
Detectivul voia de fapt cu tot dinadinsul s ă fac ă aceasta.
Orice discuţie despre asemănă rile şi deosebirile dintre cele
dou ă culturi s-ar dovedi cu mult prea fascinant ă în sine. Şi-
ar putea petrece acolo întreaga zi, făr ă s ă obţin ă nimic util
în privinţa informaţiilor ce-l interesau.
Quemot zâmbi:
– Vreţi o comparaţ ie între Solaria şi celelalte Lumi
exterioare, nu între Solaria şi Pământ. – Pământul îl cunosc, domnule doctor.
– Cum doriţi… (Solarianul tuşi uşor.) V ă deranjeaz ă dacă- mi întorc scaunul de tot? M-aş simţi mai… mai comod.
– V ă rog, domnule Quemot, răspunse Baley cu răceal ă.
– Perfect.
La un ordin dat de Quemot cu voce joas ă , un robot
întoarse scaunul. Aşa cum şedea acum, ascuns de ochii lui
Baley dup ă speteaza masiv ă , sociologul vorbea cu o voce
mai vioaie şi chiar mai bogat ă şi mai puternic ă.
120

– Primele coloniză ri pe Solaria s-au produs acum trei sute
de ani. Cei dintâi colonişti erau nexonieni. Ştiţ i ceva despre
Nexon?
– Din păcate, nu.
– Este foarte aproape de Solaria, numai la vreo doi
parseci distan ţă. De fapt, Solaria şi Nexon alcă tuiesc cea
mai apropiat ă pereche de Lumi locuite din toat ă Galaxia.
Solaria, chiar şi înainte de sosirea oamenilor, avea forme de
via ţă şi era perfect adecvat ă coloniză rii umane. Ea
reprezenta evident o atracţie pentru bogă taşii de pe Nexon,
cărora le venea greu să-şi menţin ă modul de trai în
condiţiile suprapopulării planetei lor.
– Suprapopulare? îl întrerupse Baley. Credeam că
spaţienii practic ă metoda controlului naşterilor.
– Pe Solaria da, dar în celelalte Lumi exterioare controlul
naşterilor este în general ineficient. În epoca respectivă
Nexon număra vreo dou ă milioane de locuitori. Aglomeraţ ia
era destul de mare încât s ă fac ă necesar ă limitarea
numărului de roboţi ai unei familii. Astfel c ă acei nexonieni
care dispuneau de mijloace şi-au construit case de var ă pe
Solaria – o planet ă fertil ă, cu clim ă temperat ă şi fără vieţuitoare primejdioase.
Coloniştii de pe Solaria puteau înc ă reveni pe Nexon fără prea mari complicaţ ii, iar cât timp se aflau pe Solaria
duceau un trai dup ă plac. Puteau folosi cât de mulţi roboţ i
le trebuiau şi le permiteau mijloacele. Domeniile puteau fi
oricât de mari, căci pe o planet ă nelocuit ă spaţ iul nu
constituia o problem ă, iar datorit ă numă rului nelimitat de
roboţi, nici exploatarea lui nu era o problem ă.
Roboţii au ajuns s ă fie atât de mulţ i încât au fost
prevăzuţ i cu dispozitive de contact prin radio; acesta a fost
începutul renumitei noastre industrii robotice. Am început
s ă elaborăm noi tipuri, cu noi aparate şi posibilităţ i tehnice.
Cultura implic ă invenţie. Iat ă un aforism care cred că -mi
aparţine, adăug ă Quemot, chicotind.
Un robot, răspunzând unei chemă ri pe care Baley n-o
sesizase, îi aduse lui Quemot o băutur ă similar ă celei pe
121

care o bă use detectivul mai înainte. Lui Baley nu i se servi
nimic şi se decise s ă nici nu cear ă.
Quemot continu ă:
– Avantajele vieţii pe Solaria erau evidente pentru toţ i
cei care aveau ochi de vă zut. Solaria a devenit deci o
planet ă la mod ă. Au sosit apoi şi alţ i nexonieni,
transformând-o în ceea ce aş numi o „planet ă de vile”. Cât
despre colonişti, tot mai mulţi dintre ei au început să
rămân ă aici întregul an, conducându-şi treburile de acasă
prin mandatari. S-au construit aici fabrici producă toare de
roboţi, iar fermele şi minele au început s ă fie exploatate
pentru export.
Pe scurt, domnule Baley, devenise clar c ă într-un secol
sau chiar mai puţ in, Solaria va ajunge tot atât de
aglomerat ă ca şi Nexon. Pă rea un lucru ridicol şi regretabil
s ă descoperi o asemenea lume nou ă şi apoi s-o pierzi din
lips ă de prevedere.
Pentru a nu v ă plictisi cu o mulţime de detalii politice, vă
voi spune doar c ă Solaria a reuşit să-şi dobândească
independenţa şi s ă şi-o menţin ă făr ă ră zboi. Fireşte, ne-a
ajutat şi faptul c ă deveniseră m utili celorlalte Lumi
exterioare ca surs ă de roboţi specializaţi. Ajunşi independenţi, prima noastr ă grij ă a fost s ă ne
asigurăm c ă populaţia nu va depă şi anumite limite
rezonabile. Am reglementat imigrarea şi naşterile, şi ne
satisfacem nevoile prin mărirea numărului de roboţ i şi
diversificarea lor.
– Dar de ce evit ă solarienii s ă se vad ă? întreb ă Baley.
Îl sâcâia modul în care Quemot începuse să -i dea
explicaţii sociologice. Solarianul îi arunc ă o privire furiş ă de
dup ă speteaza scaunului şi răspunse: – Aceasta este o consecin ţă inevitabil ă . Avem domenii
uriaşe. Un domeniu de zece mii de mile pă trate nu e un
lucru prea rar, deşi cele mai mari cuprind multe suprafeţ e
neproductive. Al meu are nou ă sute cincizeci de mile
pătrate, dar fiecare petecu ţ este teren fertil.
În orice caz, mă rimea domeniului constituie factorul
122

esenţial care determin ă poziţ ia cuiva în societate. Iar una
dintre calităţile domeniilor mari este aceasta: poţi să -l
cutreieri în lung şi în lat cu foarte mici riscuri de a pă trunde
pe terenul unui vecin şi, deci, de a-ţ i întâlni vecinul.
Înţelegeţi? – Cred c ă da, răspunse Baley ridicând din umeri.
– Pe scurt, solarianul se mândreşte cu faptul c ă nu-şi
întâlneşte vecinii. Totodat ă , domeniul îi este atât de bine
exploatat de roboţ i şi atât de autonom încât n-are niciun
motiv să-şi întâlneasc ă vecinii. Dorinţ a de a evita asemenea
întâlniri a dus la perfecţionarea instalaţ iilor de vizionare, iar
pe măsur ă ce acestea se perfecţionau, era tot mai puţ in
necesar să-ţi vezi vecinii. Un fel de relaţie permanent ă de la
cauz ă la efect. Înţelegeţi? – Iat ă ce e, domnule Quemot. Nu trebuie s ă simplificaţ i
prea mult lucrurile pentru mine. Nu sunt sociolog, dar am
căpătat şi eu unele noţ iuni la facultate. La o facultate
pământean ă, desigur, adăug ă Baley cu o modestie
şovăitoare, menit ă s ă previn ă un comentariu similar, dar în
termeni mai muşcători, din partea lui Quemot, dar mă
pricep puţin la matematici.
– Matematici? făcu sociologul, pronunţând ultima silabă
aproape ca un strigăt. – Ei, nu chiar cele necesare pentru robotic ă , pe care nu
le cunosc, dar înţeleg relaţiile de ordin sociologic. De pild ă ,
cunosc bine relaţia Teramin.
– Ce relaţie aţi spus?
– Poate c ă dumneavoastr ă o numiţi altfel. Diferenţ iala
dezavantajelor suferite cu avantajele acordate: d ori i indice
j la puterea n…
– Ce tot vorbiţi acolo?
Baley sesiz ă tonul tăios şi poruncitor, de adevă rat
spaţian, şi tăcu, intimidat.
Desigur c ă relaţ ia dintre dezavantajele suferite şi
avantajele acordate făcea parte din cunoştinţ ele
elementare necesare pentru a trata populaţia făr ă pericol
de explozii sociale. O cabin ă separat ă pentru o persoan ă , la
123

aia de cartier, acordat ă cuiva în mod justificat, va ţine x
persoane aşteptând s ă le vin ă rândul la aceeaşi favoare,
valoarea lui x variind în funcţie de diferitele modifică ri
cunoscute ale mediului şi temperamentului uman, aşa cum
rezult ă cantitativ din relaţia Teramin.
Dar, evident, într-o lume unde toate erau numai
avantaje şi nu se cunoştea dezavantajul, relaţ ia Teramin
putea s ă nu însemne nimic. Poate c ă alesese un exemplu
greşit.
Detectivul încerc ă din nou:
– Domnule doctor, este bine că-mi daţi informaţ ii
calitative despre evoluţia acestei prejudecăţ i împotriva
văzutului, dar nu cred c ă îmi vor fi de ajutor în cercetă rile
mele. Vreau să-i pot convinge pe oameni s ă m ă vad ă , aşa
cum faceţi dumneavoastr ă acum.
– Domnule Baley, ră spunse sociologul, nu putem trata
emoţiile umane ca pe nişte reacţii ale unui creier pozitronic.
– Dar nici nu spun asta. Robotica este o ştiinţă
deductiv ă, iar sociologia este inductiv ă . Dar ambele pot
recurge la matematici.
Urm ă o clip ă de tă cere, apoi Quemot spuse cu glas
tremurător: – Aţi admis doar c ă nu sunteţi sociolog.
– Exact. Dar am fost informat c ă dumneavoastr ă sunteţ i.
Şi înc ă cel mai bun de pe planet ă.
– Sunt singurul. Aş putea spune chiar c ă am inventat
aproape aceast ă ştiin ţă.
– A!
Baley şovăi înainte de a-i pune întrebarea următoare: – Aţi vizionat ceva cărţi pe aceast ă tem ă?
– Am răsfoit nişte lucrări aurorane.
– Dar cărţi de pe Pământ? – De pe Pă mânt? Quemot râse stingherit. Nu mi-a trecut
prin cap s ă citesc vreo lucrare ştiinţific ă de pe Pă mânt. Nu
v ă supăraţi c ă spun asta.
– Nu m ă supăr, dar îmi pare rău. Credeam c ă am s ă pot
căpăta unele elemente care să-mi permit ă s ă stau de vorbă
124

fa ţă în fa ţă cu alţi solarieni făr ă să… Quemot scoase un sunet straniu, strident şi nedesluşit.
Scaunul mare pe care şedea se deplas ă înapoi, apoi se
răsturn ă cu zgomot.
Baley reuşi s ă aud ă un „Scuzaţi-m ă!” înăbuşit, dup ă care
îl zări pe Quemot năpustindu-se afar ă din camer ă cu paşi
mari şi greoi.
Detectivul se încrunt ă . Ce mai spusese de data asta? La
naiba! Ce gaf ă mai făcuse? Dădu s ă se ridice şi el, dar se opri văzând c ă intr ă un
robot.
– Stăpâne, spuse acesta, am fost trimis s ă v ă anun ţ că
stăpânul meu v ă va viziona imediat.
– M ă va viziona, băiete? – Da, stăpâne. Între timp, poate doriţi s ă gustaţi ceva.
Şi puse la îndemâna lui Baley o alt ă cup ă cu licoare roz ă ,
adăugând şi o farfurioar ă cu prăjituri calde şi parfumate.
Baley se reinstal ă comod pe scaun, gust ă prudent din
băutur ă şi puse cupa la loc. Pră jiturile erau calde şi tari la
pipăit, dar coaja se sfărâma uşor în gur ă şi miezul se
dovedea considerabil mai cald şi mai moale. Nu putea
identifica gustul, pe care îl atribui vreunor mirodenii
specifice de pe Solaria.
Îşi aminti apoi de alimentaţia de pe Pământ, restrâns ă ca
varietate şi bazat ă pe cultura de drojdii, şi se întreb ă dacă
n-ar avea căutare unele produse de drojdii care s ă imite
gustul produselor extrapământene. Îşi întrerupse îns ă brusc şirul gândurilor când îl vă zu pe
Quemot apărând pe neaşteptate în faţa lui. Cu faţ a spre el,
de data asta! Şedea pe un scaun mai mic, într-o camer ă ai
cărei pereţ i şi podea contrastau puternic cu cei din
încă perea unde se afla Baley. Sociologul zâmbea acum;
ridurile fine de pe fa ţă i se adânciser ă şi, paradoxal, îi
dă deau un aspect mai tineresc, accentuându-i vioiciunea
ochilor.
– Mii de scuze, domnule Baley. Credeam c ă pot face faţă
unei prezenţ e personale, dar m-am înşelat. Ajunsesem la
125

limit ă şi expresia dumneavoastr ă, ca s ă spun aşa, m-a dat
gata.
– Ce expresie, domnule Quemot?
– Aţi spus ceva despre intenţia de a sta de vorb ă faţă -n…
Clătin ă din cap, trecându-şi repede limba peste buze. Aş
prefera s ă n-o repet. Cred c ă înţelegeţi ce vreau s ă spun.
Cuvintele dumneavoastr ă mi-au evocat pregnant o imagine
în care noi doi ne inspiram reciproc ră suflarea. Solarianul se
cutremur ă. Nu găsiţi c ă e respingător? – Nu cred să-mi fi închipuit vreodat ă aşa ceva.
– Pare un obicei foarte neigienic. Iar când aţi pronunţ at
acele cuvinte, mie mi-a trecut prin cap imaginea cu pricina
şi mi-am dat seama c ă de fapt ne aflăm în aceeaşi cameră
şi c ă, deşi nu şedeam faţă-n fa ţă cu dumneavoastr ă , aerul
care v-a trecut prin plămâni ajungea pân ă la mine şi
pătrundea şi într-ai mei. Iar sensibil cum sunt…
– Dumnezeule! exclam ă Baley. Dar moleculele din toată
atmosfera Solariei au trecut prin mii de plămâni! Plă mâni
de animale şi branhii de peşti!
– Aveţ i dreptate, admise Quemot frecându-şi gânditor
bărbia, şi tocmai de asta nici nu vreau s ă m ă gândesc la
aşa ceva. Oricum, situaţia de adineauri, când ne gă seam
amândoi împreun ă, inhalând şi exhalând ală turi, devenise
insuportabil ă. E formidabil ce uşurat m ă simt acum,
vizionându-v ă.
– Dar ne aflăm în aceeaşi cas ă,
domnule Quemot.
– Tocmai de aceea e atât de formidabil acest sentiment
de uşurare. Ne aflăm în aceeaşi cas ă , şi totuşi folosirea
sistemului de vizionare schimb ă totul. Cel puţ in acum ştiu
cum te simţi văzând o persoan ă străin ă.
Un lucru pe care n-
am să-l mai repet.
– Vorbiţi de parc ă aţi fi făcut o experien ţă.
– Într-un fel, răspunse spaţ ianul, chiar aşa a şi fost. Iar
rezultatele sunt interesante, chiar dac ă personal m-au
deranjat. A fost un test bun şi l-aş putea înregistra.
– Ce s ă înregistraţi? întreb ă Baley, surprins.
– Propriile mele sentimente, ripost ă Quemot, aruncându-i
126

detectivului o privire la fel de surprins ă.
Baley oft ă.
Iar vorbeau limbi diferite. Mereu acelaşi lucru.
– Am întrebat numai pentru c ă presupuneam c ă aveţ i
anumite instrumente de măsurat reacţiile emoţ ionale.
Eventual, un electroencefalograf. (Se uit ă în jur, că utând
parc ă aşa ceva.) Deşi presupun c ă aveţ i tipuri de buzunar
care funcţioneaz ă făr ă legături directe. Pe Pă mânt n-avem
asemenea tipuri.
– Sunt convins, răspunse solarianul cu asprime, c ă pot
evalua natura propriilor mele afecte făr ă a folosi vreun
instrument. Erau, de altfel, destul de pronunţate. – Da, desigur, dar pentru o analiz ă cantitativă … începu
Baley.
– Nu ştiu ce urmăriţi, ripost ă Quemot iritat. Şi apoi eu
încerc s ă v ă spun altceva, lucruri pe care nu le-am vizionat
în cărţi, propria mea teorie, de care sunt foarte mândru…
– Şi la ce se refer ă aceast ă teorie, domnule doctor?
– Păi, la modul în care cultura solarian ă se bazeaz ă pe o
cultur ă din trecutul Pământului. Baley oft ă din nou. Dac ă nu-l lăsa pe sociolog să -şi
expun ă teoria, putea periclita şansele oricărei colaboră ri
ulterioare. Aşa c ă întreb ă:
– Pe care anume?
– Pe cea a Spartei, ră spunse Quemot, ridicându-şi capul
astfel încât o clip ă părul lui alb luci în lumin ă aproape ca un
nimb. Nu mă-ndoiesc c ă aţi auzit de Sparta.
Baley se simţi uşurat. În tinereţ e studiase cu mult interes
trecutul Pământului (erau studii atrăgătoare pentru mulţ i
pământeni: un Pă mânt dominant, deoarece era singura
planet ă populat ă, iar pământenii erau stă pâni deoarece nu
existau spaţ ieni), dar acest trecut era amplu. Quemot se
putea referi la vreo faz ă necunoscut ă lui Baley, ceea ce ar fi
dus la încurcături. Aşadar, răspunse precaut:
– Da, am vizionat niște filme pe aceast ă tem ă.
– Bun, bun! Sparta, în culmea puterii ei, cuprindea un
număr relativ mic de spartani, singurii cetăţ eni cu drepturi
depline, plus un numă r ceva mai mare de locuitori de rang
127

inferior, periecii, la care se adăuga o mare mas ă de sclavi,
iloţii. Aceşti iloţi se găseau fa ţă de spartani într-un raport de
douăzeci la unu şi erau oameni cu sentimente şi slă biciuni
omeneşti.
Pentru a se asigura c ă nicio revolt ă a iloţ ilor nu va putea
reuşi, în ciuda numă rului covârşitor al acestora, spartanii au
devenit mari războinici. Fiecare trăia ca un fel de maşină
militar ă şi astfel societatea îşi realiza scopul. Nicio răscoală a iloţilor n-a fost încununat ă de succes.
Noi, cei de pe Solaria, suntem asemănă tori, într-un fel,
cu spartanii. Avem şi noi iloţ ii noştri, dar aceştia nu sunt
oameni, ci maşini. Ei nu se pot răscula şi nu trebuie s ă ne
temem de ei, deşi ne depă şesc numeric de o mie de ori mai
mult decât în cazul spartanilor. Astfel ne bucură m de
avantajele spartanilor făr ă a ne vedea obligaţi s ă ne purtă m
ca stăpâni neînduplecaţi fa ţă de alţii. Putem s ă urmă m
exemplul artistic şi cultural al atenienilor, care erau
contemporani cu spartanii şi care…
– Am vizionat şi filme despre atenieni, îl întrerupse
Baley.
Quemot se entuziasma pe măsur ă ce vorbea.
– Civilizaţiile au avut totdeauna o structur ă piramidal ă .
Pe măsur ă ce urci spre vârful edificiului social, ai mai multă
tihn ă şi mai mari posibilităţi de a-ţi gă si fericirea. Dar tot pe
măsur ă ce urci vei găsi tot mai puţini care se bucur ă de
aceste avantaje în grad din ce în ce mai mare. Fără excepţie, exist ă o preponderen ţă a celor dezavantajaţ i. Şi,
nu uitaţ i asta, oricât de avute ar fi, în mod absolut,
straturile de la baza piramidei, ele vor fi mereu
dezavantajate în comparaţie eu vârful. Bunăoar ă , chiar şi
cei mai să raci locuitori de pe Aurora o duc mai bine decât
bogătaşii Pământului, dar ei înşişi sunt dezavantajaţi faţă
de bogătaşii Aurorei, căci ei se compar ă cu cei înstăriţ i de
pe propria lor planet ă.
Aşadar, în societăţile omeneşti obişnuite vom gă si
oricând conflicte sociale. Revoluţia social ă şi reacţ ia de
apărare şi de reprimare a ei, odat ă ce a izbucnit, explic ă o
128

mare parte a suferinţelor omeneşti care abund ă în istorie.
Aici, îns ă, pe Solaria, pentru prima oar ă vârful piramidei
este singur. În locul celor dezavantajaţi se afl ă roboţ ii.
Avem prima societate nou ă, cu adevărat nou ă , prima mare
inovaţie social ă de când sumerienii şi egiptenii au creat
oraşele.
Şi Quemot se sprijini de speteaza scaunului, zâmbind
satisfăcut. – Aţi publicat toate astea? întreb ă Baley.
– S-ar putea s ă le public cândva, ră spunse sociologul,
simulând indiferenţa. Înc ă n-am fă cut-o. Este cea de-a treia
realizare a mea.
– Şi celelalte dou ă au fost la fel de importante ca
aceasta?
– Celelalte nu erau în domeniul sociologiei. Pe vremuri
am fost sculptor. Operele pe care le vedeţi în jur – şi arătă spre statui – sunt ale mele. Am fost şi compozitor.
Îmbătrânesc îns ă , şi Rikaine Delmarre prefera întotdeauna
artele aplicate celor frumoase, aşa c ă m-am hotărât s ă mă
apuc de sociologie.
– Dup ă cum o spuneţi, s-ar părea c ă eraţ i prieten bun cu
Delmarre.
– Ne cunoşteam. La vârsta mea, ajungi să -i cunoşti pe
toţi solarienii. Dar n-am niciun motiv s ă neg c ă îl cunoşteam
bine pe Rikaine Delmarre.
– Ce fel de om era?
(Destul de ciudat, dar numele celui ucis readuse în
mintea lui Baley imaginea Gladiei şi detectivul şi-o aminti
cu intensitate aşa cum o văzuse ultima oar ă , cu acea
expresie de furie nestăpânit ă la adresa lui.)
Quemot rămase puţin gânditor.
– Era un om capabil, devotat Solariei şi modului nostru
de via ţă.
– Un idealist, cu alte cuvinte.
– Da, categoric. Asta se vede şi din faptul c ă s-a oferit
voluntar pentru profesia sa de… de fetolog. Este o artă
aplicat ă, înţelegeţi, şi v-am spus ce gândea în această
129

privin ţă.
– Era ceva neobişnuit în faptul c ă s-a oferit voluntar?
– Doar nu credeţi că… Dar uit mereu c ă sunteţ i
pă mântean. Da, este un lucru neobişnuit. Este o profesie
care trebuie îndeplinit ă, dar pentru care nu se gă sesc
amatori. De regul ă se recurge la numirea cuiva pe un
anumit număr de ani şi nu e plăcut s ă fii tu acela. Delmarre
s-a oferit singur, şi înc ă pe via ţă. Şi-a dat seama c ă funcţ ia
e prea important ă ca s ă fie lăsat ă pe seama unor
executanţi făr ă tragere de inim ă şi m-a convins şi pe mine
de aceasta. Eu îns ă nu m-aş fi oferit niciodat ă . Nu sunt
capabil de un asemenea sacrificiu. Iar pentru el sacrificiul a
fost şi mai mare, că ci era aproape maniac în chestiuni de
igien ă personal ă.
– Cred c ă tot n-am înţeles natura muncii lui.
Faţa bătrân ă a lui Quemot se îmbujor ă uşor.
– N-ar fi mai bine s ă discutaţ i asta cu persoana care îl
asista?
– Aş fi făcut deja acest lucru, domnule doctor, dacă
cineva ar fi binevoit s ă m ă informeze pân ă acum de
existenţa unei asemenea persoane.
– Îmi pare rău c ă n-aţ i ştiut, spuse Quemot. Însuşi faptul
c ă avea un asistent demonstreaz ă înaltul lui sim ţ de
responsabilitate social ă. Niciunul dintre ocupanţ ii anteriori
ai postului nu s-a îngrijit de aşa ceva. Delmarre, îns ă , a
găsit necesar s ă aleag ă pe cineva tânăr şi înzestrat şi să -l
instruiasc ă el însuşi, astfel încât s ă lase dup ă el un
„moştenitor profesional” atunci când i-ar fi venit timpul să
se retrag ă sau, ei da, s ă moar ă. (Bătrânul solarian oft ă din
rărunchi.) Şi iat ă, i-am supravieţuit, deşi era mult mai tână r.
Obişnuiam s ă joc şah cu el. Foarte des.
– Cum făceaţi acest lucru?
Quemot ridic ă din sprâncene a mirare.
– În mod obişnuit.
– V ă vedeaţi? Sociologul se înfior ă:
– Ce idee! Chiar dac ă eu aş fi putut suporta, Delmarre n-
130

ar fi acceptat asta nici măcar o clip ă . Munca de fetolog nu-i
tocise sensibilitatea. Era foarte categoric în privinţa asta.
– Atunci cum?…
– Cu dou ă table, aşa cum procedeaz ă toat ă lumea,
răspunse Quemot, dând din umeri a îngăduin ţă . Ei da,
sunteţi pământean. Mişcă rile mele se înregistrau pe tabla
lui şi a mea.
– O cunoaşteţi pe doamna Delmarre? întreb ă detectivul.
– Ne-am vizionat. E artist ă, ştiţ i, şi am vizionat câteva
dintre lucrările ei. Frumoase, nimic de zis, dar mai degrabă
nişte curiozităţi decât nişte creaţ ii. Sunt reuşite, totuşi, şi
dovedesc o minte receptiv ă.
– O credeţi cumva în stare să-şi fi ucis soţul? – Nu m-am gândit la asta. Femeile sunt pline de surprize.
Dar, la urma urmelor, lucrurile par destul de clare, nu-i aşa?
Numai doamna Delmarre se putea apropia într-atât de
Rikaine încât să-l poat ă omorî. Rikaine n-ar fi permis
niciodat ă cuiva, în nicio împrejurare, să-l vad ă în persoan ă .
Era foarte categoric. Categoric nu e, poate, cuvântul
potrivit. Pur şi simplu, îi lipsea orice urm ă de anomalie în
aceast ă privin ţă, orice urm ă de perversitate. Era un bun
solarian.
– Aţi numi perversitate faptul c ă aţi acceptat s ă mă
vedeţi? întreb ă Baley.
– Da, cred c ă da. Aş spune c ă e la mijloc puţin ă scatofilie.
– Delmarre ar fi putut fi ucis din motive politice?
– Cum?
– Am auzit pe cineva numindu-l tradiţionalist. – O, toţi suntem tradiţionalişti. – Adic ă nu exist ă solarieni care nu sunt tradiţionalişti? – Ba cred c ă exist ă câţiva, ră spunse Quemot încet, care
consider ă c ă e periculos s ă fii prea tradiţ ionalist. Sunt
hiperconştienţi de numărul mic al populaţ iei şi de
inferioritatea noastr ă numeric ă fa ţă de alte Lumi. Ei cred că
suntem lipsiţi de apărare în faţ a unei posibile agresiuni din
partea celorlalte Lumi exterioare. E o absurditate s ă creadă
aşa ceva, şi de altfel nu sunt prea mulţ i. Nu-i consider o
131

for ţă.
– De ce spuneţi c ă sunt absurzi? Exist ă ceva pe Solaria
care ar putea afecta raportul de forţ e în ciuda marii
inferiorităţi numerice? Vreun nou tip de arm ă?
– O arm ă, da. Dar nu una nou ă. Oamenii la care m ă refer
sunt mai mult orbi decât absurzi; ei nu-şi dau seama că
aceast ă arm ă funcţioneaz ă de mult şi c ă e irezistibil ă.
Baley ciuli urechile:
– Vorbiţi serios?
– Desigur.
– Cunoaşteţi natura acestei arme?
– Ar trebui s-o cunoaştem cu toţii. Şi dumneavoastr ă o
cunoaşteţi, gândiţi-v ă puţ in. Eu am sesizat-o ceva mai
repede poate decât alţii, că ci sunt sociolog. Fireşte, nu este
folosit ă în modul curent în care foloseşti o arm ă . Nu ucide,
nu răneşte, dar este irezistibil ă. Cu atât mai irezistibil ă cu
cât nimeni nu-şi d ă seama de ea.
– Şi care este, m ă rog, aceast ă arm ă neucigă toare?
întreb ă Baley exasperat.
– Robotul pozitronic.
132

11. Se inspecteaz ă o crescătorie O clip ă detectivul încremeni. Robotul pozitronic
simboliza superioritatea spaţian ă asupra Pă mântului. Era
într-adevăr o arm ă destul de eficace.
Se strădui să-şi menţin ă vocea ferm ă.
– E o arm ă economic ă. Solaria este important ă pentru
celelalte Lumi exterioare ca surs ă de tipuri perfecţ ionate,
aşa c ă n-aveţi de ce s ă v ă temeţi. – Faptul este clar, spuse Quemot cu indiferen ţă . Tocmai
asta ne-a ajutat s ă ne câştigăm independenţ a. Dar eu am în
vedere altceva, un lucru mai subtil şi de proporţ ii mai
ample.
Sociologul îşi privea fix vârfurile degetelor, cu mintea
evident cufundat ă în noţiuni abstracte.
– Este cumva aceasta o alt ă teorie sociologic ă a
dumneavoastr ă? întreb ă Baley.
Unda de mândrie pe care Quemot se strădui s-o ascundă
aproape că-l făcu pe detectiv s ă zâmbeasc ă.
– Da, într-adevăr, răspunse spaţianul. Original ă, după
câte ştiu. Şi totuşi evident ă dac ă se studiaz ă datele
demografice despre Lumile exterioare. În primul rând, încă
de la crearea lui, robotul pozitronic a fost folosit tot mai
intens pretutindeni.
– Nu şi pe Pământ, observ ă Baley.
– Ei, asta-i bun ă , domnule detectiv! Nu ştiu prea multe
despre Pământ, dar am aflat destul ca să-mi dau seama că
roboţii pătrund şi în economia dumneavoastr ă. Locuiţ i în
mari Oraşe şi lăsaţi cea mai mare porţ iune a planetei
neocupat ă. Cine lucreaz ă deci în fermele şi minele
dumneavoastr ă?
– Roboţii, admise Baley. Dar, ca s ă vorbim drept,
domnule doctor, chiar pă mântenii au creat robotul
pozitronic.
– Chiar aşa? Sunteţi sigur?
– Puteţi verifica. E adevărul curat.
133

– Interesant. Şi totuşi robotica a progresat cel mai puţ in
acolo, spuse sociologul gânditor. Poate din cauza marii
populaţii a Pă mântului. V-ar trebui mult mai mult timp. Da,
da… Şi totuşi, aveţi roboţi chiar şi în Oraşe.
– Da, avem, răspunse Baley.
– Mai mulţi decât, s ă zicem, cu cincizeci de ani în urm ă.
– Da, confirm ă detectivul nerăbdător. – Atunci se potriveşte. Deosebirea e numai de timp.
Roboţii tind s ă elimine munca omului. O economie
robotizat ă se dezvolt ă într-o singur ă direcţie: tot mai mulţ i
roboţi şi tot mai puţ ini oameni. Am studiat datele
demografice foarte atent, le-am reprezentat grafic şi am
făcut câteva extrapolări. (Se opri brusc, surprins.) Pă i, asta-i
un fel de aplicare a matematicilor la sociologie, nu-i aşa?
– Exact, răspunse Baley.
– S-ar putea s ă fie ceva în toate astea. Va trebui s ă mai
cercetez problema. În orice caz, iat ă concluziile la care am
ajuns, şi am certitudinea c ă sunt absolut corecte. Raportul
roboţ i-oameni din orice economie care a introdus munca
roboţilor tinde s ă creasc ă permanent, în ciuda tuturor
măsurilor legislative menite s ă împiedice aceasta.
Creşterea este încetinit ă, dar nu poate fi oprit ă . La început
populaţia uman ă creşte, dar cea de roboţ i creşte mult mai
rapid. Apoi, când se atinge un anumit punct critic…
Quemot se opri din nou, dup ă care adăug ă:
– Ia s ă vedem… M ă întreb dac ă acest punct critic n-ar
putea fi determinat cu exactitate, dac ă nu i s-ar putea da o
expresie numeric ă. Iată-ne ajunşi din nou la matematici.
Baley se mişc ă nervos pe scaun.
– Şi ce se întâmpl ă dup ă atingerea punctului critic,
domnule Quemot?
– Poftim? A, da. Populaţia uman ă începe s ă descreasc ă .
Planeta respectiv ă se apropie de o adevărat ă stabilitate
social ă. Aurora va trece prin aceasta. Chiar şi Pă mântul
dumneavoastr ă. V ă vor trebui câteva secole în plus, dar e
inevitabil.
– Ce înţelegeţi prin stabilitate social ă?
134

– Situaţ ia de aici, de pe Solaria. O lume în care oamenii
constituie singura clas ă avantajat ă . Deci n-avem niciun
motiv s ă ne temem de celelalte Lumi exterioare. Va mai
trece doar un secol, eventual, şi vor fi toate ca Solaria.
Presupun c ă, într-un fel, acesta va fi capă tul istoriei
omeneşti. Sau, cel puţin, împlinirea ei. Pân ă la urm ă toţ i
oamenii vor avea tot ceea ce le trebuie şi tot ce îşi doresc.
Ştiţi, exist ă o fraz ă pe care am gă sit-o undeva, nu mai ştiu
unde, ceva despre căutarea fericirii.
– Da, spuse Baley gânditor, toţi oamenii sunt „înzestraţ i
de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile… printre
care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.”
– Asta e! De unde aţi citat?
– Dintr-un document vechi, răspunse detectivul.
– Observaţi cum se schimb ă lucrurile pe Solaria şi, până
la urm ă, în toat ă Galaxia? Că utarea se va încheia.
Drepturile omenirii vor fi viaţ a, libertatea şi fericirea. Chiar
aşa. Fericirea.
– Se poate, observ ă Baley sec, dar un om a fost ucis aici,
pe Solaria, şi un altul e pe moarte.
Îi păru rău chiar înainte de a fi terminat fraza, că ci chipul
lui Quemot luase o expresie de parc ă ar fi fost pă lmuit.
Bătrânul sociolog înclin ă capul şi spuse făr ă să -şi ridice
privirile:
– V-am răspuns la întrebă ri cât am putut de bine. Mai
doriţi ceva?
– Nu, de ajuns. V ă mulţ umesc, domnule doctor, şi-mi
pare rău c ă v-am deranjat tocmai acum, când deplângeţ i
moartea unui prieten.
Quemot ridic ă încet capul.
– Va fi greu să-mi găsesc alt partener de şah. Apă rea
foarte punctual la întâlnirile noastre şi juca extrem de
echilibrat. Era un bun solarian.
– V ă înţeleg, spuse Baley cu blândeţe. Îmi permiteţi să
folosesc instalaţia dumneavoastr ă pentru a stabili contactul
cu persoana următoare cu care vreau s ă vorbesc?
– Desigur, răspunse Quemot. Roboţii mei v ă stau la
135

dispoziţie. Acum am s ă v ă las. Încheiat vizionarea.
Nu trecur ă nici treizeci de secunde şi un robot se afla
deja lâng ă Baley, iar detectivul se întreb ă din nou cum erau
comandaţi. De fapt, apucase s ă vad ă , înainte de stingerea
imaginii, cum degetele lui Quemot se îndreptau spre un
buton.
Poate c ă era un fel de semnal general, „Faceţi-vă datoria!” sau aşa ceva. Poate c ă roboţii erau atenţ i la tot ce
se petrecea şi sesizau întotdeauna dorinţ ele oamenilor din
jur, iar dac ă robotul respectiv nu era dotat fizic sau
electronic pentru sarcina dat ă, reţ eaua radio care-i unea pe
toţi intra în acţiune şi era chemat robotul potrivit.
O clip ă Baley avu imaginea Solariei sub forma unei
uriaşe reţ ele robotice cu ochiuri ce se micşorau tot mai
mult şi în care erau fixate fiinţ ele umane. Îşi aminti
cuvintele lui Quemot despre transformarea altor Lumi în
planete de felul Solariei şi îşi imagin ă formarea unor
asemenea reţele strânse şi pe Pământ, pân ă ce…
Gândurile îi fur ă întrerupte de robot, care i se adres ă cu
tonul lui respectuos, calm şi egal, de maşin ă.
– Sunt gata s ă v ă ajut, stăpâne. – Ştii cum se poate lua legă tura cu locul unde lucra
Rikaine Delmarre?
– Da, stăpâne. Baley ridic ă din umeri. Niciodat ă n-o s ă înveţe s ă nu mai
pun ă întrebări inutile. Roboţii ştiau. Punct. Îşi dă du seama
c ă pentru a manipula aceşti roboţi în mod cu adevă rat
eficient trebuia s ă fii expert, un fel de robotician, şi se
întreb ă cum se descurca în aceast ă privin ţă solarianul
mijlociu. Probabil nici prea-prea, nici foarte-foarte.
– F ă atunci legătura cu asistentul lui. Dac ă nu e acolo,
afl ă unde se găseşte. – Am înţeles, stăpâne. Robotul se întoarse şi dădu s ă plece, dar Baley strigă
dup ă el:
– Stai! Ce or ă este acolo?
136

– Aproximativ 6.30, stăpâne. – Dimineaţa? – Da, stăpâne. Baley se simţi din nou iritat de aceast ă lume care îşi
organiza timpul dup ă apariţia şi dispariţia unui soare. Iat ă la
ce ajungi trăind pe suprafaţa neprotejat ă a unei planete!
Se gândi o clip ă la Pă mânt, apoi se smulse din amintiri.
Cât timp era concentrat asupra anchetei, lucrurile mergeau
bine. Recăderea în nostalgie ar fi ruinat totul.
– Cheamă-l pe asistent, băiete, şi spune-i c ă e o
chestiune oficial ă . Şi trimite-mi alt robot cu ceva de
mâncare. Un sandviş şi un pahar cu lapte.
Mestecându-și gânditor sandvişul, care conţ inea un fel
de carne afumat ă, Baley îşi spuse, într-o doar ă, c ă după
cele întâmplate cu Gruer, Daneel Olivaw consider ă suspect
orice aliment. Şi, poate, pe bun ă dreptate.
Termin ă totuşi sandvişul făr ă niciun efect ră u (oricum,
făr ă un efect imediat) şi sorbi din lapte. De la Quemot nu
aflase datele dup ă care venise, dar ceva tot aflase. Şi,
recapitulând, aprecia c ă aflase chiar o mulţime de lucruri.
Cam puţine despre crim ă, adevă rat, dar mai multe pe
plan general.
Robotul se întoarse.
– Asistentul accept ă vizionarea, stăpâne. – Bun! A fost complicat?
– Dormea, stăpâne. – Dar s-a trezit, nu?
– Da, stăpâne. Deodat ă persoana în cauz ă apăru în faţ a lui, stând în pat
în capul oaselor, cu o expresie de nemulţumire posac ă.
Baley se dădu înapoi de parc ă i s-ar fi ridicat în fa ţă , pe
neaşteptate, un câmp de for ţă . Deci din nou nu i se
furnizase o informaţie vital ă. Iarăşi nu ştiuse ce s ă întrebe.
Nimeni nu se gândise să-i spun ă c ă asistentul lui Rikaine
Delmarre era o femeie.
Avea părul ceva mai închis decât obişnuita nuanţă
137

arămie a spaţienilor şi în momentul acela îi stă tea cam
vâlvoi. Faţa îi era oval ă, nasul puţin borcănat şi bă rbia
mare. Tocmai se scă rpina pe piept, deasupra taliei, şi Baley
nădăjdui în sinea sa c ă cearceaful va ră mâne bine aşezat.
Îşi amintea de atitudinea degajat ă a Gladiei în privinţ a celor
permise în timpul unei vizionări. Baley încerc ă în acea clip ă o dezamă gire, dar şi o
anumit ă satisfacţie răutăcioas ă. Pământenii obişnuiau să
cread ă c ă toate spaţienele sunt frumoase, şi, făr ă îndoial ă ,
Gladia corespundea aşteptărilor. Aceasta, îns ă, era urâtă
chiar şi pentru un pământean. Ca atare, detectivul constat ă cu oarecare surprindere că
femeia avea o voce de un contraalto atrăgă tor, atunci când
îl întreb ă:
– Asta-i bun ă, ştiţi ce or ă este?
– Ştiu, răspunse Baley, dar cum am de gând s ă v ă vă d,
am crezut c ă e bine s ă fiţi prevenit ă.
– S ă m ă vedeţi? O, ceruri!…
Femeia făcu ochii mari şi-şi duse o mân ă la bă rbie.
(Purta un inel, o podoab ă personal ă pe care Baley n-o mai
văzuse înc ă pe Solaria.)
– Staţi, nu cumva sunteţi noul meu asistent?
– Nu, nicidecum. Sunt aici ca s ă anchetez moartea lui
Rikaine Delmarre.
– Aşa? Păi, atunci, anchetaţi. – Cum v ă numiţi? – Klorissa Cantoro.
– Cât timp aţi lucrat cu doctorul Delmarre?
– Trei ani.
– Presupun c ă acum v ă aflaţi la locul dumneavoastr ă de
munc ă.
(Baley se simţi stingherit rostind aceast ă expresie
neutr ă, dar nu ştia cum se numeşte locul de munc ă al unui
fetolog.)
– Adic ă, dac ă m ă aflu la crescătorie? întreb ă Klorissa cu
nemulţumire. Da, desigur, m ă aflu. Nu m-am mişcat de-aici
de când l-au lichidat pe şeful şi nici n-am de gând s ă mă
138

mişc cât timp nu mi se va trimite un asistent. Apropo, aţ i
putea aranja treaba asta?
– Îmi pare rău, doamn ă, dar n-am niciun fel de influenţă
pe aici.
– Am întrebat şi eu, aşa.
Klorissa dădu deoparte cearceaful şi coborî din pat fără pic de sfial ă. Purta o cămaş ă de noapte şi îşi duse mâna
spre gât, pentru a desface fermoarul.
– Un moment, spuse Baley grăbit. Dac ă acceptaţi s ă mă
vedeţi, vom încheia întrevederea şi v ă puteţi îmbră ca în
tihn ă.
– În tihn ă? îşi ţ uguie buzele, uitându-se la detectiv cu
curiozitate. Sunteţi cumva formalist? Ca şeful?
– Acceptaţi s ă m ă vedeţi? Aş dori s ă vizitez crescătoria. – Nu prea înţeleg treaba asta cu văzutul, dar dac ă vreţ i
s ă vizionaţi crescătoria, v-o pot arăta. Daţi-mi puţin ră gaz
s ă m ă spăl, s ă pun la punct câteva lucruri şi s ă m ă trezesc
de-a binelea şi am s ă apreciez aceast ă schimbare de
program.
– Dar nu vreau s ă vizionez nimic. Vreau s ă văd. Femeia îşi lăs ă capul într-o parte, iar în ochi îi luci o
sclipire de interes profesional.
– Sunteţi cumva maniac, sau aşa ceva? Când vi s-a fă cut
ultima analiz ă genic ă?
– Dumnezeule! murmur ă detectivul. Iat ă ce e, eu sunt
Elijah Baley. Vin de pe Pământ. – De pe Pământ? exclam ă Klorissa. O, ceruri! Şi ce naiba
faceţi aici? Sau e vreun fel de glum ă pe care n-o pricep?
– Nu glumesc deloc. Sunt detectiv şi am fost chemat
special pentru a ancheta moartea lui Delmarre.
– A, da, înţeleg, o anchet ă. Dar credeam c ă toat ă lumea
ştie c ă nevastă-sa l-a omorât.
– Nu, doamn ă , am unele îndoieli asupra acestui lucru. Îmi
permiteţi s ă văd crescătoria şi pe dumneavoastr ă ? Ca
pământean, ştiţi, nu sunt obişnuit s ă vizionez. Mă
stinghereşte. Şeful serviciului de securitate mi-a dat
aprobare s ă văd orice persoan ă care mi-ar putea fi de folos.
139

V ă pot arăta documentul, dac ă doriţi. – Să-l vedem.
Baley îi arăt ă aprobarea primit ă.
Femeia dădu din cap.
– S ă vezi! Ce dezgustă tor! Totuşi, o, ceruri, ce mai
conteaz ă asta în meseria mea şi aşa dezgustă toare? Dar,
iat ă ce e, s ă nu v ă apropiaţi de mine. S ă rămâneţ i la o
distan ţă bunicic ă. Puteţi striga sau îmi puteţ i transmite
mesaje prin roboţi, dac ă e nevoie. Înţelegeţi? – Înţeleg. Şi contactul se întrerupse exact când Klorissa începu să- şi desfac ă fermoarul, ultimul cuvânt auzit de Baley fiind:
– Pământean! – E destul de aproape, spuse Klorissa.
Baley, aflat la vreo opt metri de femeie, observ ă:
– Distanţa este bun ă, dar aş vrea s ă intru cât mai curând
în cas ă.
De data aceasta, totuşi, lucrurile merseser ă mai bine.
Călă toria cu avionul nu-l deranjase prea mult, dar n-avea
rost s ă întreac ă măsura. De-abia se reţinea s ă nu-şi desfacă
gulerul pentru a respira mai uşor.
– Dar ce s-a întâmplat? se interes ă Klorissa tăios. Păreţ i
cam obosit.
– Nu sunt obişnuit s ă stau în exterior.
– Asta era! Pământean! Trebuie s ă staţi la adă post, sau
cam aşa ceva. O, ceruri! Îşi trecu limba peste buze, de
parc ă ar fi gustat ceva neplăcut. Haideţi, atunci, intraţ i, dar
s ă m ă dau întâi la o parte. E-n regul ă. Poftiţi. Părul îi era aranjat în dou ă cosiţ e groase, care îi
înfăşurau capul dup ă un model geometric complicat. Baley
se întreb ă cât timp lua o asemenea coafur ă , dar îşi spuse
c ă, desigur, treaba o să vârşeau degetele mecanice şi abile
ale vreunui robot.
Părul scotea în eviden ţă faţa oval ă a femeii, dându-i un
fel de simetrie care o făcea, dac ă nu frumoas ă, cel puţ in
plăcut ă. Nu era machiat ă , iar veşmintele aveau o menire
140

strict funcţional ă . Erau, în general, de culoare albastru
închis, în nuanţe discrete, cu excepţia mă nuşilor, care-i
ajungeau pân ă la jumătatea antebraţ ului şi contrastau
strident prin culoarea lor violacee. Nu păreau s ă fac ă parte
din vestimentaţia ei obişnuit ă. Detectivul observ ă pe unul
dintre degete, sub mănuş ă, prezenţa inelului.
Se aflau fa ţă în fa ţă, în colţuri opuse ale camerei.
– Nu v ă place asta, nu-i aşa, doamn ă? întrebă
pământeanul. Klorissa dădu din umeri.
– De ce mi-ar plă cea? Doar nu sunt animal. Dar pot face
fa ţă. Te obişnuieşti, când ai de-a face cu… cu… (urm ă o
pauz ă, dup ă care îşi împinse înainte bărbia de parc ă s-ar fi
hotărât s ă vorbeasc ă pe şleau) … cu copii. Şi pronunţă
ultimul cuvânt cu o precizie intenţionat ă.
– S-ar părea c ă nu v ă place slujba pe care o aveţi. – E o slujb ă important ă. Trebuie făcut ă . Şi totuşi, nu-mi
place.
– Dar lui Delmarre îi plăcea? – Cred c ă nu, dar nu o arăta niciodat ă . Era un bun
solarian.
– Şi era formalist.
Klorissa păru surprins ă.
– Chiar dumneavoastr ă aţi afirmat asta, remarc ă Baley.
În timpul vizionării, când am spus c ă v ă las s ă v ă îmbrăcaţ i
în linişte, mi-aţi ripostat c ă sunt formalist ca şeful.
– A, da. Păi, era formalist. Nici chiar la vizionă ri nu-şi
permitea libertăţi. Era întotdeauna foarte corect.
– Şi acesta e un lucru neobişnuit?
– N-ar trebui s ă fie. De fapt, se presupune c ă toat ă lumea
e astfel, dar nimeni nu e, vreau s ă zic, la vizionări. Dac ă tot
nu e vorba de prezen ţă fizic ă, de ce s ă ne mai dăm silinţ a?
Înţelegeţ i? Nici eu nu fac eforturi deosebite. Doar când
vorbeam cu şeful. Cu el trebuia s ă respect uzanţele. – Îl admiraţi pe doctorul Delmarre?
– Era un bun solarian.
– Aţi numit acest loc crescătorie şi aţ i pomenit de copii.
141

Creşteţi copii aici?
– De la vârsta de o lun ă. Fiecare fă t de pe Solaria e adus
aici.
– Făt? – Da. (Klorissa se încrunt ă.) Îi primim la o lun ă după
concepţie. V ă stânjeneşte asta?
– Nu, răspunse scurt detectivul. Îmi puteţi ară ta
crescătoria? – Da, dar v ă rog s ă rămâneţi la distan ţă.
Baley privi, de sus, de-a lungul încăperii şi faţ a-i
prelung ă se înă spri. Între ei şi incubator se afla un perete
de sticl ă. De partea cealalt ă, era sigur, se creaser ă condiţ ii
perfecte de temperatur ă , umiditate şi asepsie. Iar acele
numeroase recipiente, şir dup ă şir, conţ ineau fiecare câte o
mic ă fiin ţă plutind într-un fluid cu compoziţ ie precis
stabilit ă , în care se introducea un amestec nutritiv format
din diverse ingrediente, în proporţii ideale. Feţii tră iau şi se
dezvoltau. Nişte mici vietăţ i, unii mai mici chiar decât
jumă tate din pumnul lui, cu capetele bulbucate, cu
membrele de-abia înmugurite şi cu cozile pe cale de
dispariţie. Klorissa, stând la vreo şapte metri de Baley, îl întreb ă:
– Cum v ă place, domnule detectiv?
– Câţi aveţi aici?
– În dimineaţa aceasta, o sut ă cincizeci şi doi. Primim
cincisprezece-douăzeci în fiecare lun ă, şi tot atâtora le dă m
paşaport spre viaţa independent ă.
– Este singura instituţ ie de acest fel de pe întreaga
planet ă?
– Exact. Ne ajunge pentru a menţ ine echilibrul
demografic, în condiţiile unei populaţii de două zeci de mii şi
ale unei medii de via ţă de trei sute de ani. Clă direa este
nou ă . Doctorul Delmarre a supravegheat personal
construirea ei şi a introdus multe schimbă ri în activitatea de
aici. Mortalitatea feţilor este practic zero.
Mai mulţi roboţ i circulau printre recipiente, oprindu-se
lâng ă fiecare, controlând meticulos aparatele de măsur ă şi
142

verificând starea micuţilor embrioni.
– Dar cine le opereaz ă pe mame? întreb ă Baley. Vreau să
spun, cine extrage feţii? – Doctorul, răspunse Klorissa.
– Doctorul Delmarre?
– O, nu! Doctorii-medici. Doar nu v ă închipuiţi c ă doctorul
Delmarre s-ar fi înjosit vreodat ă să… Ei, dar s ă lăsăm asta.
– Nu puteţi folosi roboţi? – Roboţi în chirurgie? Domnule detectiv, nu prea vă d
cum s-ar împă ca asta cu Prima lege. La nevoie, pentru a
salva o via ţă omeneasc ă , un robot ar putea extrage un
apendice, dac ă s-ar pricepe, dar cred c ă dup ă asta ar trebui
trimis s ă i se fac ă reparaţ ii capitale. O incizie în carne de
om ar fi un lucru traumatizant pentru creierul lui pozitronic.
Doctorii-oameni reuşesc s ă se obişnuiasc ă cu aşa ceva.
Chiar şi cu necesitatea prezenţei personale.
– Văd, totuşi, c ă roboţii se ocup ă de feţi. Dumneavoastră
interveniţi vreodat ă?
Doctorul Delmarre intervenea?
– Uneori trebuie, când se complic ă lucrurile. De pild ă ,
dac ă un făt are tulburări de dezvoltare. Roboţ ii nu pot
aprecia situaţia cu exactitate când e vorba de vieţ i
omeneşti.
Baley dădu din cap a înţelegere: – Exist ă, presupun, riscul unei aprecieri greşite care să
duc ă la pierderea unei vieţi omeneşti.
– Da de unde! Exist ă riscul supraaprecierii unei vieţ i
omeneşti şi al păstrării ei nejustificate, ripost ă Klorissa cu
asprime în glas. Ca fetologi, domnule Baley, avem grij ă să
se nasc ă numai copii sănătoşi. Numai sănă toşi. Nici cele
mai bune analize genetice ale părinţ ilor nu ne pot asigura
c ă toate permutările şi combină rile de gene vor fi
favorabile, ca s ă nu mai vorbim de posibilitatea unor
mutaţii. Asta e marea noastr ă preocupare: mutaţ ia
neprevăzut ă. Am redus acest risc la mai puţ in de unu la
mie, dar asta înseamn ă c ă aproximativ o dat ă la fiecare
deceniu tot mai avem necazuri.
Spunând acestea, Klorissa îi fă cu semn lui Baley s-o
143

urmeze de-a lungul balconului.
– V ă voi ară ta acum creşele şi dormitoarele copiilor. Cu
ei avem probleme mult mai mari decât cu feţ ii şi nu putem
folosi munca roboţilor decât într-o anumit ă măsur ă.
– De ce?
– Aţi şti de ce, domnule Baley, dac ă aţ i fi încercat
vreodat ă s ă lămuriţi un robot de importanţ a disciplinei.
Prima lege îi face aproape incapabili s-o sesizeze. Şi s ă ştiţ i
c ă aceşti copii înţeleg situaţia aproape imediat ce încep să
vorbeasc ă. Am văzut un ţânc de trei ani ţ inând la respect o
duzin ă de roboţi doar prin faptul c ă ţipa la ei: „O s ă mă
loviţi! M ă doare!” Ca s ă înţeleag ă c ă un copil poate minţ i cu
bun ă ştiin ţă, robotul trebuie s ă fie foarte perfecţionat. – Delmarre se descurca cu copiii?
– De regul ă,
da.
– Cum proceda? Se ducea printre ei şi-i învăţa minte?
– Doctorul Delmarre? Să-i ating ă? O, ceruri! Bineînţ eles
c ă nu. Dar se pricepea s ă le vorbeasc ă. Şi ştia s ă ordone
roboţilor. L-am văzut odat ă vizionând un copil timp de
cincisprezece minute şi ţ inând tot acest timp un robot în
poziţia de a-i trage ţâncului o palm ă. Câteva simulă ri din
partea robotului şi copilul afla c ă nu e de glum ă cu şeful. Iar
acesta era destul de priceput încât de regul ă robotului nu-i
trebuiau mai târziu decât mici reparaţii curente.
– Dar dumneavoastr ă v ă duceţi printre copii?
– Uneori n-am încotro. Nu sunt ca şeful. Poate c ă într-o zi
m ă voi pricepe s ă rezolv treburile astea de la distan ţă , dar
dac ă aş încerca acum n-aş face decât s ă distrug roboţ ii.
Știţi, e o adevărat ă art ă s ă dirijezi un robot aşa cum trebuie.
Dar mai bine nu-mi amintiţi de asta! S ă m ă duc printre
copii! Mici animale!
Klorissa îl fix ă brusc pe detectiv.
– Bănuiesc c ă nu v-ar deranja să-i vedeţi. – Nu, nu m-ar deranja.
Femeia ridic ă din umeri şi îl privi amuzat ă.
– Pământean! Apoi, reluându-şi mersul:
144

– Şi în fond, la ce bun toate astea? Pân ă la urm ă va
trebui s ă admiteţi c ă Gladia Delmarre l-a ucis. Va trebui să
admiteţi. – Nu sunt prea convins, totuşi, replic ă Baley.
– Cum puteţi s ă nu fiţi convins? Cine altul ar putea fi?
– Exist ă şi alte posibilităţi, doamn ă.
– Cine, de pild ă?
– Păi, de pild ă, chiar dumneavoastr ă.
Reacţia Klorissei îl lăs ă pe Baley uimit.
145

12. Se rateaz ă o ţintă Klorissa râdea. Şi râse pân ă ce îşi pierdu ră suflarea, iar
faţa bucălat ă îi deveni stacojie. Dup ă care se rezem ă de
perete ca să-şi revin ă.
– Nu, nu v ă apropiaţi! exclam ă Klorissa. N-am nimic.
– E o ipotez ă chiar atât de hazlie? întreb ă Baley cu
gravitate.
Femeia dădu s ă spun ă ceva şi izbucni iar în râs. Apoi,
aproape în şoapt ă:
– O, sunteţi într-adevăr pă mântean! Cum l-aş fi putut
omorî eu?
– Îl cunoşteaţi bine, îi ştiaţi obiceiurile, aşa c ă puteaţ i
aranja totul.
– Şi vă-nchipuiţi c ă l-aş fi putut vedea? C ă m-aş fi putut
apropia de el ca să-i dau cu ceva în cap? Dar nu înţelegeţ i
deloc situaţia, domnule Baley!
Detectivul simţi c ă roşeşte.
– De ce nu v-aţi fi putut apropia de el, doamn ă ? Doar
sunteţi învăţat ă cu…
– Cu copiii.
– Una duce la cealalt ă. De altfel, păreţi s ă toleraţ i şi
prezenţa mea.
– La câţiva metri, răspunse Klorissa cu dispre ţ.
– Da, dar vin de la un om căruia aproape i s-a făcut ră u
pentru c ă a stat câtva timp în prezenţa mea.
– Este doar o deosebire de intensitate, dar reacţ ia este
aceeaşi, răspunse Klorissa, mai calm ă.
– Dar nici nu trebuie mai mult de atât. Vreau s ă spun că
obişnuinţa de a vedea copiii v ă putea permite s ă suportaţ i
prezenţa lui Delmarre un anumit timp.
– Aş vrea s ă subliniez, domnule Baley, ripost ă Klorissa
făr ă s ă mai par ă deloc amuzat ă, c ă puterea mea de a
suporta nu conteaz ă aici câtuşi de puţ in. Doctorul Delmarre
era foarte formalist. Aproape tot atât de mult ca Leebig.
Aproape. Chiar dac ă eu aş fi suportat să-l vă d, nu m-ar fi
146

suportat el pe mine. Doamna Delmarre este singura
persoan ă căreia i-ar fi putut permite s ă se apropie de el şi
să-l vad ă.
– Cine e acest Leebig de care aţi pomenit?
– Un fel de geniu trăsnit, dac ă cunoaşteţ i acest soi de
oameni. A lucrat cu şeful în probleme de robotic ă.
Baley îl scoase mintal de pe lista suspecţ ilor şi reveni la
subiect.
– S-ar putea afirma c ă aveaţi şi un mobil.
– Care?
– Prin moartea lui aţi ajuns în fruntea acestei instituţii, aţ i
dobândit o nou ă poziţie social ă.
– Şi numiţ i asta un mobil? O, ceruri! Dar cine ar fi râvnit
aceast ă poziţie? Cine de pe întreaga planet ă ? Ar fi fost un
mobil să-l menţin în via ţă, să-l ocrotesc şi să-l pă zesc de
orice pericol. Găsiţi ceva mai bun, domnule pământean! Baley îşi scărpin ă ceafa încurcat. Femeia avea dreptate.
– Aţi observat c ă port un inel, domnule Baley? întrebă
Klorissa.
Şi o clip ă păru c ă vrea să-şi scoat ă mă nuşa de pe mâna
dreapt ă, dar renun ţă.
– Da, am observat.
– Şi ştiţi cumva ce semnificaţie are?
– Nu ştiu.
(Niciodat ă nu voi scăpa de ignoranţ a asta, se gândi el cu
amărăciune.) – S ă v ă ţin atunci o mic ă prelegere?
– Neapărat, dac ă asta m ă va lămuri puţ in asupra acestei
lumi afurisite, izbucni Baley.
– O, ceruri! spuse Klorissa zâmbind. Îmi închipui că
pământenii ne vă d pe noi tot atât de greşit cât îi vedem şi
noi pe ei. Iat ă, aici e o încăpere goal ă. S ă intrăm şi s ă ne
aşezăm… Nu, nu e destul de mare. O s ă facem aşa:
dumneavoastr ă luaţi loc înăuntru, iar eu rămân aici, afar ă.
Şi se dădu înapoi pe coridor, ca să-l lase s ă intre, apoi se
întoarse şi rămase în picioare lâng ă perete, într-un loc de
unde îl putea vedea.
147

Baley se aşez ă, cu o foarte slab ă urm ă de ezitare
cavalereasc ă . Şi de ce nu, în fond? îşi spuse el, într-o
pornire de revolt ă. Las’ s ă stea în picioare spaţiana asta!
Klorissa îşi încruciş ă braţele muşchiuloase şi începu:
– Analiza genic ă este lucrul cel mai important al
societăţii noastre. Nu analiză m direct genele, fireşte.
Fiecare gen ă dirijeaz ă o anumit ă enzim ă , iar enzimele le
putem analiza. Cunoscând enzimele, cunoaştem chimismul
corpului omenesc. M ă puteţi urmări? – Înţeleg teoria, ră spunse Baley, dar nu ştiu cum se
aplic ă.
– Acest lucru îl facem noi aici. Când copilul se afl ă în
ultimul stadiu de fă t, se iau nişte probe de sânge care
permit tragerea unor prime concluzii. În principiu, ar trebui
s ă sesizăm orice mutaţie în aceast ă faz ă şi s ă apreciem
dac ă naşterea se justific ă sau nu. De fapt, înc ă n-am reuşit
s ă eliminăm toate posibilităţ ile de eroare. Va veni şi asta,
cândva. Deocamdat ă, continuăm probele şi dup ă naştere –
biopsie şi analize ale fluidelor corporale. În orice caz, cu
mult înainte de maturitate cunoaştem exact structura
genic ă a băieţilor şi fetelor noastre.
Pentru a ne indica structura genic ă, purtă m inele
speciale, continu ă Klorissa. E un obicei vechi, o rămăşiţă primitiv ă din vremea când solarienii înc ă nu se reproduceau
eugenic. Astăzi suntem toţi sănătoşi. – Şi totuşi îl purtaţi înc ă pe-al dumneavoastr ă.
De ce?
– Pentru c ă am o structur ă excepţional ă, ră spunse
spaţiana, cu o mândrie deschis ă, nestingherit ă . Doctorul
Delmarre a că utat mult timp un asistent. Avea nevoie de
cineva excepţional. Inteligen ţă, originalitate, sârguin ţă ,
stabilitate. Mai ales stabilitate. Cineva care s ă poat ă învăţ a
s ă lucreze cu copiii şi s ă nu cedeze la stres.
– Dar el nu putea, nu-i aşa? Era oare o dovad ă de
instabilitate?
– Într-un anumit fel, da, îns ă cel mai adesea se dovedea
un tip util de instabilitate. V ă spălaţi pe mâini, nu?
Baley îşi privi repede mâinile. Erau destul de curate.
148

– Da, răspunse el.
– Perfect. Presupun c ă e nevoie de o anumită
instabilitate care s ă v ă dea o repulsie atât de mare fa ţă de
murdărirea mâinilor încât s ă nu puteţi curăţ a cu mâna un
mecanism murdar de unsoare nici chiar în caz de nevoie. Şi
totuşi, în desfăşurarea curent ă a vieţii, aceast ă repulsie vă
menţine curat, ceea ce e bine.
– Înţeleg. Continuaţi, v ă rog.
– Asta e tot. Sănătatea mea genic ă m ă claseaz ă pe locul
trei la scara întregii planete. Iat ă de ce port inelul. Îmi d ă o
mare satisfacţie să-l port.
– V ă felicit.
– Nu e cazul s ă m ă luaţ i în râs. Nu este un succes
personal ci, probabil, doar o permutare întâmplă toare a
genelor părinteşti. Oricum, sunt mândr ă de ea. Şi nimeni nu
m-ar putea crede capabil ă de un act atât de nebunesc ca
uciderea unui om. Structura mea genic ă n-o permite. Aşa
c ă nu v ă mai obosiţi acuzându-m ă.
Baley dădu din umeri făr ă s ă spun ă nimic. Femeia pă rea
s ă confunde structura genic ă cu probele judiciare şi
probabil c ă şi ceilalţi solarieni ar face acelaşi lucru.
– Vreţi s ă vedeţi copiii acum? întreb ă Klorissa.
– V ă mulţumesc. Da.
Coridoarele păreau interminabile. Clădirea era, fără îndoial ă , foarte mare. Sigur, nu chiar ca enormele blocuri
de apartamente din Oraşele pă mântene, dar pentru o
singur ă clădire, agăţat ă de suprafaţ a unei planete, avea
totuşi proporţii uriaşe.
Erau sute de pătuţuri, cu bebeluşi roz care ţ ipau,
dormeau sau se hrăneau. Urmau apoi camerele de joacă
pentru cei care începuser ă s ă se târasc ă.
– Nu sunt prea răi la vârsta asta, observ ă Klorissa fără bunăvoin ţă, deşi au nevoie de un număr imens de roboţ i.
Practic ne trebuie câte un robot pentru fiecare dintre ei
pân ă la vârsta când încep s ă mearg ă.
– De ce?
149

– Se îmbolnăvesc dac ă nu li se asigur ă îngrijirea
individual ă.
– Da, cred c ă e greu de reprimat nevoia de afecţiune. Klorissa se încrunt ă şi răspunse tăios: – Ţâncii
au nevoie de îngrijire.
– Şi totuşi m ă surprinde c ă roboţ ii pot satisface nevoia
lor de afecţiune. Femeia se întoarse brusc spre detectiv, cu o iritare pe
care distanţa dintre ei n-o putea ascunde.
– Uite ce e, domnule Baley, dac ă încercaţi s ă m ă scârbiţ i
folosind cuvinte neplăcute, s ă ştiţi c ă n-o s ă v ă mearg ă . O,
ceruri! Nu fiţi atât de naiv!
– S ă v ă scârbesc?
– Şi eu pot folosi cuvântul. Afecţiune! Sau vreţ i unul mai
clar şi mai obscen? Îl pot pronunţa şi pe ă sta! Dragoste!
Acum, dac ă v-am satisfăcut, v ă rog s ă v ă comportaţi corect.
Baley nu se mai osteni s ă lămureasc ă problema. Se
mulţumi s ă întrebe:
– Şi roboţii pot într-adevăr asigura aceast ă îngrijire?
– Desigur. Altfel crescătoria n-ar fi funcţ ionat cu succes.
Se joac ă cu copiii, îi mângâie şi îi giugiulesc, iar copiilor nu
le pas ă c ă au de-a face cu roboţii. Mai târziu îns ă , între trei
şi zece ani, lucrurile se complic ă.
– Da?
– În aceast ă perioad ă copiii vor s ă se joace între ei. De-a
valma.
– Presupun că-i lăsaţi s-o fac ă.
– N-avem încotro, dar nu ne uităm niciodat ă obligaţ ia de
a le insufla cerinţele vârstei mature. Fiecare are o cameră
separat ă , care se poate închide. De la bun început trebuie
s ă doarm ă singuri. Insistă m asupra acestui lucru. Şi apoi le
impunem în fiecare zi un interval de izolare, care se
mă reşte cu trecerea anilor. La vârsta de zece ani copilul se
poate limita la contacte prin vizionare timp de o
săptămân ă. Desigur, instalaţ iile sunt foarte complexe,
permiţându-le s ă vizioneze şi în aer liber, chiar o zi întreagă
dac ă vor.
150

– Sunt surprins c ă puteţ i reprima atât de eficace un
instinct. Că ci constat eu însumi aceasta. Şi totuşi, sunt
surprins.
– Ce instinct? întreb ă Klorissa.
– Instinctul de colectivitate. Chiar dumneavoastr ă aţ i
spus c ă aceşti copii vor s ă se joace împreun ă.
Klorissa ridic ă din umeri.
– Numiţ i aceasta instinct? Şi, la urma urmelor, ce e cu
asta? O, ceruri, dar chiar dac ă copilul are o teamă
instinctiv ă de a nu cădea, adultul poate fi antrenat să
lucreze la înălţ imi mari, într-un permanent pericol de
cădere. N-aţi văzut niciodat ă dansatori pe sârm ă? Şi există
lumi unde oamenii trăiesc în clădiri înalte. Iar dac ă la copii
găsim o fric ă instinctiv ă de zgomote mari, dumneavoastră
v ă e fric ă de ele?
– Nu, în limite rezonabile, admise detectivul.
– Sunt gata s ă pariez c ă pă mântenii n-ar putea dormi în
condiţii de linişte absolut ă. O, ceruri! Nu exist ă instinct care
s ă nu cedeze în faţa unei educaţ ii bune şi perseverente. Şi
oricum, la om instinctele sunt slab dezvoltate. De fapt, dacă
ştii cum s ă procedezi, educaţia devine mai uşoar ă cu
fiecare generaţie. E o chestiune de evoluţie. – Cum adic ă? întreb ă detectivul.
– Nu înţelegeţi? În dezvoltarea sa, fiecare individ repetă
evoluţia speciei. Feţii pe care i-aţi văzut au, un ră stimp,
branhii şi coad ă. Nu pot sări peste aceast ă faz ă . La fel,
copilul trebuie s ă treac ă prin stadiul de animal social. Dar
tot aşa cum fătul parcurge într-o lun ă o etap ă ce a luat
speciei o sut ă de milioane de ani, copiii noştri pot trece
accelerat prin faza de animale sociale. Doctorul Delmarre
socotea c ă, în timp, vom reuşi s ă parcurgem acest stadiu
din ce în ce mai rapid.
– Chiar aşa?
– Peste trei mii de ani, aprecia el, şi cu ritmul actual de
dezvoltare, copiii se vor adapta imediat la vizionă ri. Şeful
mai avea şi alte idei. Îl interesa perfecţionarea roboţ ilor
astfel încât aceştia s ă poat ă disciplina copiii făr ă să -şi
151

piard ă echilibrul mintal. Şi de ce nu? Disciplin ă astă zi
pentru o via ţă mai bun ă mâine – iat ă o bun ă reflectare a
Primei legi, cu condiţia ca roboţii s-o poat ă înţelege. – Şi au fost produşi asemenea roboţi? Klorissa dădu negativ din cap.
– Din pă cate, nu. Doctorul Delmarre şi Leebig lucrau
intens la nişte modele experimentale.
– A primit cumva doctorul Delmarre astfel de modele pe
domeniul său? Oare era un robotician destul de bun ca să
experimenteze de unul singur?
– O, da! Testa adesea roboţii. – Ştiţi c ă atunci când a fost ucis se afla cu el un robot?
– Mi s-a spus.
– Ce fel de robot era?
– Va trebui să-l întrebaţ i pe Leebig. Aşa cum v-am spus,
el e roboticianul care lucra cu doctorul Delmarre.
– Dumneavoastr ă nu ştiţi nimic în privinţa asta?
– Absolut nimic.
– Dac ă v ă vine vreo idee, anunţaţi-m ă.
– Cu plăcere. Dar s ă nu credeţi c ă noile modele de roboţ i
erau singura preocupare a şefului. Doctorul Delmarre
spunea c ă va veni timpul când ovulele nefecundate vor fi
ţ inute la temperaturi foarte joase şi folosite pentru
inseminări artificiale. În acest fel s-ar putea într-adevă r
utiliza metode eugenice şi am putea scă pa de ultima
rămăşi ţă a necesităţii văzutului. Nu prea dă deam eu mare
importan ţă acestor idei, dar era un om cu vederi înaintate.
Un foarte bun solarian.
Apoi Klorissa adăug ă repede:
– Nu vreţi s ă ieşim afar ă? Grupa de vârst ă de la cinci la
opt ani se joac ă în aer liber şi îi puteţi vedea în activitate.
– Am s ă încerc, spuse Baley cu pruden ţă. S-ar putea să
fiu nevoit s ă reintru în grab ă.
– A, da, uitasem. Sau poate c ă nu vreţi s ă mai ieşim
deloc?
– Ba nu, răspunse Baley cu un zâmbet forţat. Încerc să
m ă obişnuiesc cu exteriorul.
152

Vântul era greu de suportat. Îl făcea s ă respire cu
dificultate. Nu era frig, în sens fizic, dar simpla senzaţ ie a
mişcării hainelor pe trup îi dădea detectivului fiori.
Dinţii îi clănţăneau când încerca s ă vorbeasc ă şi trebuia
s ă pronunţe cuvintele unul câte unul. Îl dureau ochii că ci se
uitase spre orizontul nedesluşit, verde şi albastru, şi nu
simţi decât o vag ă uşurare când îşi întoarse privirile spre
drumul ce i se aşternea sub tă lpi. Mai presus de toate, se
ferea s ă priveasc ă în sus, la azurul nesfârşit, în care nu
găsea decât vreo câteva grămă joare de nori albi şi
strălucirea nemiloas ă a soarelui.
Şi totuşi putea să-şi înfrâng ă impulsul de a fugi înapoi,
sub acoperiş.
Trecu pe lâng ă un copac, la vreo zece paşi în urma
Klorissei, şi întinse temător mâna, ca să-l pipă ie. Era aspru
şi dur. Deasupra se mişcau, foşnind, frunze mari, ca de
palmier, dar Baley nu îndrăzni s ă se uite la ele. Un copac
viu!
– Cum v ă simţiţi? strig ă Klorissa.
– Perfect.
– Puteţi vedea de aici un grup de copii care joac ă un fel
de joc. Roboţii le organizeaz ă jocurile şi au grij ă ca micile
animale s ă nu-şi scoat ă ochii. Cam asta e tot ce poţi s ă faci
cu prezenţa personal ă, ştiţi… Baley îşi ridic ă privirile încet, lăsându-le s ă alunece pe
betonul drumului, peste iarb ă şi în josul pantei, tot mai
departe, cu mult ă, mult ă precauţie, pipăind distanţ a cu
ochii şi gata să-i readuc ă brusc spre picioare dac ă s-ar simţ i
înspăimântat… Zări siluete mici de băieţ i şi fete alergând nebuneşte de
colo-colo, făr ă s ă le pese c ă goneau pe suprafaţ a unei lumi,
cu nimic altceva decât aerul şi spaţ iul gol deasupra lor.
Gălăgia copiilor răsuna strident în depărtare. – Le place, observ ă Klorissa. Se împing, se trag, se
încaier ă, cad, se ridic ă şi, în general, se amestec ă unii cu
alţii. O, ceruri! Cum reuşesc oare copiii s ă ajung ă oameni
153

mari?
– Dar cei mai mărişori de colo ce fac? se interes ă Baley,
arătând spre un grup de băieţi ce stăteau deoparte.
– Vizioneaz ă. Nu sunt în condiţii de prezen ţă personal ă .
Prin vizionare se pot plimba împreun ă, pot sta de vorb ă , se
pot fugări şi juca împreun ă. Orice, afar ă de contactul fizic.
– Şi unde se duc copiii când pleac ă de aici?
– Pe domeniile lor. Rata mortalităţii echivaleaz ă , în
medie, cu numărul „absolvenţilor”. – Pe domeniile părinţilor? – O, ceruri, nu! Ar fi o coinciden ţă uimitoare, nu-i aşa, ca
un părinte s ă moar ă tocmai la majoratul copilului să u. Nu,
iau domeniile rămase vacante. Şi nici nu ştiu dac ă s-ar simţ i
prea bine trăind în locuinţe care au aparţ inut înainte
părinţilor lor, cu condiţia, fireşte, s ă ştie cine au fost
aceştia.
– Şi nu ştiu?
Klorissa îşi ridic ă sprâncenele.
– De ce ar şti?
– Dar părinţii nu vin aici să-şi viziteze copiii?
– Ce idee! De ce ar face-o?
– V ă deranjeaz ă dac ă încerc s ă clarific un lucru, aşa,
pentru mine? Este nepoliticos s ă întrebi pe cineva dac ă are
copii?
– E o chestiune cam intim ă,
nu vi se pare?
– Oarecum.
– Sunt călit ă. Copiii sunt profesia mea. Alţ ii-s mai
sensibili.
– Aveţi copii?
Klorissa făcu un efort vizibil s ă înghit ă.
– Merit asta. Iar dumneavoastr ă meritaţi un răspuns. N-
am.
– Sunteţi căsătorit ă?
– Da, şi am propriul meu domeniu unde m-aş afla acum
dac ă n-ar fi situaţia special ă de-aici. Nu sunt sigur ă c ă aş
putea dirija toţi roboţii dac ă n-aş sta aici personal.
Se întoarse nefericit ă spre copii. Apoi deodat ă exclam ă:
154

– Iat ă c ă unul a căzut şi, desigur, plânge.
Un robot alerga spre copil cu paşi enormi.
– O să-l ridice şi o să-l mângâie, continu ă Klorissa, iar
dac ă s-a întâmplat ceva grav voi fi chemat ă eu. Sper s ă nu
fie cazul, adăug ă ea, nervoas ă.
Baley respir ă adânc. Observase trei copaci care formau
un mic triunghi la vreo cincisprezece metri spre stânga şi
porni într-acolo, simţind sub tă lpi iarba moale şi
dezgustătoare, dezgustător de moale (de parc ă ar fi pă şit
pe carne intrat ă în putrefacţie – gândul aproape că-l făcu să
vomite).
Iată -l ajuns între arbori, cu spatele rezemat de un
trunchi. I se părea c ă se afl ă , într-un fel, înconjurat de ziduri
imperfecte. Soarele pă trundea printre frunze doar sub
forma unor serii tremură toare de sclipiri, atât de discontinui
încât aproape c ă nu-l mai îngrozeau.
Klorissa îl privi de pe drum, apoi se apropie de el,
înjumătăţind distanţa ce-i despărţea. – V ă deranjeaz ă dac ă stau puţin aici? întreb ă detectivul.
– V ă rog, răspunse femeia.
– Dup ă ce tinerii pleac ă de la ferm ă, cum faceţi ca ei să
se poat ă curta?
– S ă se poat ă curta?
– S ă se cunoasc ă reciproc, relu ă Baley (întrebându-se
cum ar putea exprima noţ iunea cât mai prudent cu
putin ţă), astfel încât s ă se poat ă căsători. – Dar asta nu e treaba lor, ră spunse Klorissa. Perechile
sunt alese pe baza analizei genice, de regul ă de la o vârstă
foarte fraged ă. Nu e ăsta modul cel mai raţional? – Dar ei sunt totdeauna de acord?
– S ă se căsătoreasc ă? Niciodat ă ! E un proces foarte
traumatic. La început trebuie s ă se obişnuiasc ă unul cu
altul, şi văzându-se câte puţin în fiecare zi, dup ă ce trece
repulsia iniţial ă,
asta poate face minuni.
– Dar dac ă pur şi simplu nu le place partenerul?
– Cum? Dac ă analiza genic ă indic ă o asemenea
combinaţie, ce importan ţă mai are…
155

– Înţeleg, spuse Baley în grab ă.
Se gândi apoi la Pământ şi oft ă.
– Aţi mai dori s ă ştiţi şi altceva?
Baley se întreb ă dac ă prelungirea şederii lui acolo ar fi în
vreun fel util ă. Nu-i părea rău s ă termine cu Klorissa şi cu
fetologia ca s ă poat ă trece la faza următoare. Tocmai deschidea gura pentru a ră spunde când Klorissa
strig ă în direcţia unei siluete îndepărtate: – Hei, ţâncule,
tu de colo! Ce faci?
Apoi, peste umăr, către Baley:
– Pământene! Baley! Atenţie! Atenţie! Detectivul de-abia o auzi, dar reacţion ă la tonul ei
imperios. Tensiunea nervoas ă care-l ajuta să-şi îngrădească emoţiile ced ă şi fu cuprins de panic ă. Toat ă groaza
generat ă de exterior şi de bolta nesfârşit ă a cerului izbucni
în el.
Baley spuse câteva cuvinte incoerente. Se auzi
pronunţând sunete făr ă înţeles, apoi că zu în genunchi şi se
rostogoli încet deoparte, de parc ă ar fi urmă rit scena din
depărtare. Şi tot de la distan ţă auzi un şuierat prin aer şi un zgomot
înăbuşit. Detectivul închise ochii şi îşi încleşt ă degetele pe o
rădăcin ă subţire, crescut ă la nivelul pământului, înfigându-
şi unghiile în ţărân ă.
Când îi redeschise, câteva clipe mai târziu, Klorissa
mustra aspru un copil aflat la distan ţă. Un robot stă tea
tăcut lâng ă Klorissa. Baley avu doar timpul s ă observe că
băiatul ţinea în mân ă un arc, dup ă care privirile îi alunecară
în lături. Răsuflând greu, detectivul reuşi s ă se ridice în picioare şi
îşi aţinti ochii asupra săgeţii de metal lucitor ce stă tea
înfipt ă în trunchiul copacului de care se rezemase el. O
trase afar ă cu uşurin ţă, căci nu pă trunsese adânc. Îi privi cu
atenţ ie vârful, dar nu-l atinse. Era tocit, dar l-ar fi zgâriat,
făr ă îndoial ă, dac ă nu s-ar fi ferit la timp.
156

Reuşi cu greu, doar la a doua încercare, să -şi mişte
picioarele. Făcu un pas spre Klorissa şi strig ă:
– Hei, puştiule!
Klorissa se întoarse către el. Roşise la fa ţă.
– A fost un accident. Sunteţi rănit? – E o săgeat ă. Tras ă dintr-un arc, cu ajutorul unei corzi.
– Uite-aşa! strig ă băiatul, obraznic, dup ă care începu să
râd ă.
Era blond şi avea corpul mlădios. – Ai s ă fii pedepsit, îi spuse Klorissa. Acum pleac ă!
– Stai, stai! strig ă Baley, frecându-şi genunchii, că ci în
cădere se lovise de o piatr ă. Vreau s ă te întreb ceva. Cum
te cheam ă?
– Bik, răspunse băiatul, nepăsător. – Tu ai tras săgeata aceea spre mine?
– Exact, confirm ă Bik.
– Şi-ţi dai seama c ă m-ai fi lovit dac ă n-aş fi fost avertizat
s ă m ă feresc la timp?
– Păi chiar asta voiam, spuse băiatul, dând din umeri.
– Staţi s ă v ă explic, interveni Klorissa în grab ă . Tragerea
cu arcul e un sport încurajat aici, că ci permite întrecerea
făr ă s ă implice contactul fizic. Organiză m concursuri între
băieţi numai prin vizionare. Cred îns ă c ă unii dintre ei s-au
obişnuit s ă trag ă în roboţi. Asta îi amuz ă, iar roboţ ii n-au
nimic de suferit. Eu sunt singura persoan ă adult ă de la
ferm ă, aşa c ă, văzându-v ă, Bik a presupus, probabil, că
sunteţi vreun robot.
Baley o asculta cu mintea din ce în ce mai limpede acum
şi cu o expresie şi mai intens ă de asprime pe faţ a lui
prelung ă.
– Ascult ă, Bik, ai crezut cumva c ă sunt robot?
– Nu, răspunse băiatul. Eşti pământean. – Bine. Acum poţi pleca.
Bik se întoarse şi plec ă în goan ă , fluierând. Baley se
adres ă robotului:
– Hei, tu! De unde ştia copilul c ă sunt pă mântean? Sau
nu erai lâng ă el când a tras?
157

– Eram lâng ă el, stăpâne. Eu i-am spus c ă sunteţ i
pământean. – I-ai şi spus şi ce este un pământean? – Da, stăpâne. – Ce este un pământean? – Un om de tip inferior, că ruia nu i se permite accesul pe
Solaria deoarece aduce boli, stăpâne. – Şi cine ţi-a spus ţie asta, băiete? Robotul nu răspunse nimic.
– Nu ştii cine ţi-a
spus?
– Nu ştiu, stăpâne. Este în memoria mea.
– Aşadar i-ai explicat băiatului c ă eu sunt un om inferior,
care aduce boli, iar el a tras imediat în mine. De ce nu l-ai
oprit?
– Am vrut să-l opresc, stăpâne. Nu l-aş fi lăsat s ă facă
rău unui om, fie el şi pământean. Dar a acţ ionat prea
repede şi n-am putut interveni.
– Poate te-ai gândit c ă sunt pă mântean, deci nu chiar
om, aşa c ă ai ezitat puţin. – Nu, stăpâne. Robotul vorbea cu un calm imperturbabil, dar Baley îşi
strânse buzele cu severitate. Deşi robotul nega, poate cu
bun ă credin ţă, Baley simţea c ă tocmai aici se află
explicaţia. – Şi ce făceai lâng ă băiat? – Îi duceam săgeţile, stăpâne. – Dă-mi-le s ă le văd. Baley întinse mâna; robotul se apropie şi-i dădu o duzină
de săgeţi. Detectivul puse cu grij ă jos, la picioarele sale,
săgeata smuls ă din trunchiul copacului şi le examin ă pe
celelalte una câte una, dup ă care le restitui robotului şi o
ridic ă din nou pe cea tras ă.
– De ce ai dat băiatului tocmai aceast ă săgeat ă?
– Făr ă niciun motiv special, stă pâne. Îmi ceruse o
săgeat ă şi aceasta era la îndemân ă. S-a uitat în jur, că utând
o ţint ă, v-a văzut pe dumneavoastr ă , m-a întrebat cine e
acel om străin şi i-am explicat că… 158

– Ştiu ce i-ai explicat. Să geata pe care i-ai dat-o este
singura cu aripioare cenuşii în coad ă . Celelalte au aripioare
negre.
Robotul privea în tăcere. – Tu l-ai condus pe băiat încoace?
– Mergeam la întâmplare, stăpâne. Pământeanul se uit ă printre cei doi copaci, în direcţ ia de
unde venise spre ţint ă săgeata. – Şi nu cumva se întâmpl ă ca acest băiat, Bik, s ă fie cel
mai bun arcaş de aici?
Robotul îşi plec ă privirile.
– Aşa este, stăpâne. – Cum aţi ghicit? întreb ă Klorissa uimit ă.
– E clar, răspunse Baley. V ă rog s ă observaţi să geata
asta şi s ă v ă uitaţ i şi la celelalte. Cea cu aripioare cenuşii
este singura al cărei vârf pare uns cu ceva. Chiar dac ă sună
melodramatic, tot v ă voi spune c ă, prevenindu-m ă, mi-aţ i
salvat viaţa. Săgeata asta este otrăvit ă.
159

13. Se înfrunt ă un robotician
– Imposibil! strig ă Klorissa. O, ceruri! E absolut imposibil!
– Ceruri, neceruri, asta e! Aveţ i pe-aici vreun animal
sacrificabil? Aduceţi-l, zgâriaţi-l cu vârful săgeţii şi vedeţ i ce
se întâmpl ă.
– Dar de ce ar fi vrut cineva să… – Ştiu eu de ce, ră spunse Baley aspru. Întrebarea e,
cine?
– Nimeni.
Baley simţi că-i vine din nou ameţeal ă şi se înfurie.
Arunc ă săgeata la picioarele Klorissei, care rămase privind-
o fix.
– Luaţi-o! strig ă Baley. Şi dac ă nu vreţi s-o controlaţ i,
distrugeţi-o! Dac ă o lăsaţi aici şi o gă seşte vreun copil,
nenorocirea e gata.
Femeia o ridic ă de jos în grab ă, ţ inând-o între degetul
mare şi arătător. Baley alerg ă spre cea mai apropiat ă intrare a clă dirii, iar
Klorissa îl urm ă înăuntru ţinând cu grij ă săgeata în mân ă.
Odat ă ajuns sub acoperiş, detectivul simţ i revenindu-i,
într-o anumit ă măsur ă, stăpânirea de sine.
– Cine s ă fi otrăvit săgeata? întreb ă el.
– N-am nicio idee.
– Cred c ă n-a făcut-o băiatul. Mi-aţ i putea spune cine-i
sunt părinţii? – Putem verifica registrele, răspunse Klorissa, abătut ă.
– Deci ţineţi o eviden ţă a acestor date?
– Da, ne trebuie pentru analizele genice.
– Băiatul ştie cine-i sunt părinţii? – Exclus, răspunse Klorissa cu energie.
– Dar ar putea afla?
– Ar trebui s ă pătrund ă cu forţa în încă perea unde
păstrăm aceste documente. Imposibil!
– Dar dac ă un adult ar vizita crescătoria şi ar dori s ă ştie
cine-i este copilul…?
160

– Foarte improbabil, răspunse Klorissa înroşindu-se.
– S ă ne imaginăm doar. I s-ar spune, dac ă ar cere-o?
– Nu ştiu. De fapt, n-ar fi un lucru ilegal din partea lui.
Dar, făr ă îndoial ă,
ar fi neobişnuit.
– Dar i-aţi spune?
– Aş încerca s ă evit. Ştiu c ă doctorul Delmarre nu i-ar fi
spus. El considera c ă aceste date sunt numai pentru analize
genice. Înaintea lui se poate ca regulile s ă fi fost mai puţ in
rigide… Dar de ce m ă întrebaţi toate astea?
– Nu vă d ce mobil ar fi putut avea copilul. Doar,
eventual, prin părinţii lui…
– E îngrozitor!
Tulburat ă , Klorissa se apropie mai mult de el. Ba chiar
întinse o mân ă în direcţia lui.
– Cum se pot întâmpla asemenea lucruri? Şeful ucis;
dumneavoastr ă cât pe ce s ă fiţi omorât. Nu exist ă niciun
motiv de recurgere la violen ţă pe Solaria. Avem toţ i tot ce
dorim, aşa c ă nu pot exista ambiţ ii personale. Nu ne
cunoaştem rudele, deci nu pot fi nici ambiţii de familie. Toţ i
suntem sănătoşi din punct de vedere genic.
Faţa i se lumin ă brusc.
– Staţi. Săgeata nu poate fi otrăvit ă. Nu trebuia s ă m ă las
convinsă… – Cum de-aţi stabilit asta dintr-o dat ă?
– Pă i, robotul era cu Bik… El n-ar fi permis în niciun caz
folosirea otrăvii. E de neconceput ca el s ă tolereze ceva ce
ar fi putut vătăma o fiin ţă uman ă . Prima lege a roboticii e
clar ă în acest sens.
– Chiar aşa? Şi ce e aceast ă Prim ă lege, în fond? întrebă
Baley.
– Ce vreţi s ă spuneţi? întreb ă la rândul ei Klorissa,
privindu-l nedumerit ă.
– Nimic. Controlaţi săgeata şi veţi constata c ă e otrăvit ă.
Pe Baley aproape c ă nu-l mai interesa aceast ă chestiune.
Ştia cu certitudine c ă e vorba de otrav ă. Adăug ă:
– Mai credeţi şi acum c ă doamna Delmarre e ucigaşa
soţului ei?
161

– Dar era singura prezent ă.
– Înţeleg. Iar dumneavoastr ă eraţ i singurul adult prezent
aici în perioada când s-a tras în mine cu o săgeat ă otrăvit ă.
– Dar nu sunt cu nimic implicat ă! protest ă Klorissa
vehement.
– Poate c ă nu. Şi poate c ă nici doamna Delmarre nu este.
Îmi permiteţi s ă folosesc aparatul dumneavoastr ă de
vizionare?
– Da, desigur.
Baley ştia precis pe cine voia s ă vizioneze, în niciun caz
pe Gladia. Aşa c ă fu el însuşi surprins când se auzi
spunând:
– F ă legătura cu Gladia Delmarre.
Robotul se supuse făr ă comentarii, iar Baley îi urmă ri
mişcările cu uimire, mirându-se de ce a dat acest ordin.
Poate pentru c ă tocmai vorbise despre ea? Sau pentru că
sfârşitul ultimei lor vizionări îl lă sase oarecum tulburat?
Sau, pur şi simplu, pentru c ă vă zând-o atâta timp pe
voinica şi foarte energica Klorissa avea acum nevoie, în
compensaţie, de imaginea Gladiei?
Dar tot el îşi răspunse, în chip de justificare:
– La naiba! Uneori mai acţioneaz ă omul intuitiv!
Şi iat ă c ă Gladia se ivi imediat, aşezat ă într-un fotoliu
mare şi înalt, care o făcea s ă par ă şi mai mărunt ă şi lipsită
de apărare. Avea părul dat pe spate şi legat într-o coadă
răsfirat ă . În urechi purta nişte cercei grei, cu pietre
preţioase ce păreau diamante. Era îmbrăcat ă într-o rochie
simpl ă, strâns ă pe talie.
– M ă bucur c ă m-ai chemat, Elijah, spuse Gladia cu voce
joas ă. Te-am căutat, s ă ştii.
– Bun ă dimineaţa, Gladia. (Era oare după-amiaz ă ? Sau
sear ă? Nu cunoştea ora local ă a Gladiei, iar rochia nu-i
spunea nimic în aceast ă privin ţă.) De ce m-ai căutat? – Ca să-ţi spun că-mi pare ră u de ieşirea mea de atunci.
Domnul Olivaw nu ştia unde poţi fi găsit. Baley şi-l închipui o secund ă pe Daneel ţ inut strâns de
162

cei trei roboţi şi-şi reprim ă un zâmbet.
– E-n ordine, răspunse el. Aş vrea s ă te vă d peste câteva
ore.
– Desigur, dacă… S ă m ă vezi?
– Da, prezen ţă personal ă, preciz ă detectivul cu gravitate.
Femeia făcu ochii mari şi-şi încleşt ă degetele în învelişul
moale de plastic al braţelor fotoliului.
– Exist ă vreun motiv special?
– Da. Trebuie.
– Nu cred că… – Eşti de acord?
Gladia privi într-o parte.
– E chiar absolut necesar?
– Da. Dar mai întâi vreau s ă văd pe altcineva. Soţul tă u
se interesa de roboţ i. Mi-ai spus chiar tu asta şi am aflat şi
din alte surse, dar el nu era robotician, nu?
– Nu era, ca pregătire, răspunse Gladia, continuând să -i
evite privirea.
– Lucra îns ă cu un robotician, nu-i aşa?
– Cu Jothan Leebig, un bun prieten al meu.
– Un bun prieten? întreb ă Baley drastic.
Gladia păru alarmat ă.
– N-ar fi trebuit s-o spun?
– De ce nu, dac ă acesta e adevărul? – Totdeauna mi-e fric ă s ă nu spun lucruri care s ă mă
prezinte într-o lumină… Nu ştii cum e când toat ă lumea te
bănuieşte c ă ai făcut ceva…
– Nu te speria. Şi cum a ajuns Leebig prietenul tău? – Păi, nu ştiu. St ă de fapt pe domeniul vecin. Consumul
de energie pentru vizionare e aproape nul, aşa c ă putem
foarte uşor s ă ne vizionă m tot timpul, chiar şi în mişcare.
Ne plimbăm mereu împreun ă. Adic ă , mai bine zis, ne
plimbam.
– Nu ştiam c ă obişnuieşti s ă te plimbi cu cineva.
Gladia roşi.
– Am spus c ă ne vizionam. A, da, uit mereu c ă eşti de pe
Pământ. Iat ă cum se face asta: reglă m aparatele asupra
163

noastr ă şi apoi ne putem duce oriunde făr ă a pierde
contactul. Eu m ă plimb pe domeniul meu, iar el pe al lui, şi
totuşi suntem împreun ă. Apoi, cu îndrăzneal ă : E un lucru
plăcut. Deodat ă, îns ă,
chicoti:
– Bietul Jothan!
– De ce spui asta?
– M ă gândeam c ă ţi-ai închipuit c ă ne plimbam împreună
făr ă vizionare. I-ar veni rău dac ă ar afla c ă se poate gândi
cineva la una ca asta.
– De ce, m ă rog?
– E un tip foarte categoric. Mi-a spus c ă n-a mai vă zut pe
nimeni de la vârsta de cinci ani. Insista s ă vizioneze. Aşa
sunt unii copii. Rikaine… (se opri, încurcat ă, apoi continu ă )
Rikaine, soţul meu, mi-a spus odat ă , vorbind despre Jothan,
c ă tot mai mulţi copii vor fi aşa, cu timpul. Zicea c ă e un fel
de evoluţie social ă care înlesneşte supravieţ uirea celor care
se adapteaz ă mai prompt la vizionare. Tu ce crezi?
– Nu m ă pricep deloc, răspunse Baley.
– Jothan nici n-a vrut s ă se însoare. Rikaine s-a supă rat
pe el, i-a spus c ă e antisocial şi c ă are gene necesare
pentru fondul comun al planetei, dar Jothan nu voia să
aud ă.
– Are dreptul s ă refuze?
– N-nu, răspunse Gladia şovă ind, dar e un robotician
excepţional şi, ştii, roboticienii sunt foarte preţuiţ i pe
Solaria. Presupun c ă au trebuit s ă i-o tolereze. Dar cred că
Rikaine voia s ă pun ă capăt colaborării lui cu Jothan. Odată
mi-a spus c ă Jothan e un rău solarian.
– I-a spus asta şi lui Jothan?
– Nu ştiu. A lucrat cu el pân ă la sfârşit.
– Dar îl considera un rău solarian pentru c ă nu voia s ă se
însoare?
– Rikaine a spus odat ă c ă lucrul cel mai greu din viaţă
este căsătoria, dar c ă trebuie suportat ă.
– Şi tu ce părere aveai?
– Despre ce, Elijah?
164

– Despre căsătorie. Gândeai şi tu c ă e lucrul cel mai greu
din via ţă?
Femeia lu ă o expresie absent ă, de parc ă s-ar fi stră duit
să-şi ştearg ă de pe fa ţă orice urm ă de emoţie. – Nu m-am gândit niciodat ă la asta.
– Ai afirmat c ă te plimbi mereu cu Jothan Leebig, apoi te-
ai corectat, spunând c ă te plimbai. Aşadar, acum nu te mai
plimbi cu el?
Gladia dă du negativ din cap. Pe figura ei se citea acum o
expresie de tristeţe. – Nu. Nu ne mai plimbăm. L-am vizionat de vreo două
ori. Părea mereu ocupat şi n-am vrut să… Înţelegi… – Asta s-a întâmplat dup ă moartea soţului tău? – Nu, chiar mai înainte. Cu câteva luni înainte.
– Presupui cumva c ă doctorul Delmarre i-a ordonat s ă nu
mai fie atent cu tine?
Gladia îl privi surprins ă.
– De ce ar fi fă cut-o? Jothan nu e robot şi nici eu nu sunt.
Cum ar fi putut Rikaine s ă ne dea ordine?
Baley nu se obosi să-i explice. N-ar fi reuşit s ă fac ă asta
decât prin raportare la situaţia de pe Pă mânt, ceea ce n-ar
fi lămurit-o deloc. Şi chiar dac ă ar fi putut s-o lămureasc ă ,
explicaţia ar fi dezgustat-o.
– A fost doar aşa, o întrebare, Gladia. Te voi viziona din
nou dup ă ce termin de vorbit cu Leebig. Dar spune-mi, ce
or ă e la tine?
Şi regret ă imediat întrebarea. Roboţii i-ar fi ră spuns în
echivalentul pământesc, dar Gladia îi va da ora solarian ă şi
pe Baley îl agasa să-şi etaleze mereu ignoranţa. Gladia, îns ă, prefer ă s ă răspund ă astfel:
– E pe la mijlocul după-amiezii. – Aceeaşi or ă şi la Leebig, deci?
– Fireşte.
– Bun. Te voi viziona din nou îndat ă ce am s ă pot şi vom
stabili întâlnirea.
Femeia deveni din nou şovăitoare: – Este chiar absolut ă nevoie?
165

– Da, este.
– Fie, atunci, accept ă ea cu voce slab ă.
Se produse o oarecare întârziere în obţinerea legă turii cu
Leebig şi Baley folosi acest ră gaz pentru a mai mânca un
sandviş, care-i fusese adus în ambalajul original. Devenise,
totuşi, mai precaut. Control ă cu grij ă plomba de garanţ ie
înainte de a o rupe, apoi examin ă foarte atent conţinutul. Accept ă şi un pahar din plastic, plin cu lapte încă
incomplet dezgheţat. Îi rupse un col ţ cu dinţii şi bă u direct
din cutie. Îşi spuse îns ă, sumbru, c ă exist ă şi otră vuri
inodore, făr ă gust şi cu acţiune lent ă , care pot fi introduse
discret printr-un ac de sering ă sau printr-un jet sub mare
presiune, dar gă si asemenea gânduri de-a dreptul
copilăreşti. Pân ă acum toate aceste acte fuseser ă comise în modul
cel mai direct. Nu era nimic rafinat sau subtil în a-i da cuiva
în cap, în a pune într-un pahar destul ă otrav ă pentru o
duzin ă de oameni sau în a trage pe fa ţă o săgeat ă otrăvită în direcţia victimei.
Apoi îşi spuse, aproape la fel de sumbru, c ă atât timp cât
va continua s ă sar ă de pe un fus orar pe altul nu putea
spera s ă aib ă mese regulate. Şi nici somn regulat.
Robotul veni spre el.
– Doctorul Leebig v ă ordon ă să-l chemaţ i în cursul zilei
de mâine. Acum are ceva important de făcut. Baley sări în picioare, răcnind: – Uite ce e, să-i spui acestui individ…
Dar se opri. N-avea rost s ă se răsteasc ă la un robot.
Adic ă, poţi s ă ţipi cât vrei, dar acelaşi rezultat îl obţ ii şi cu o
şoapt ă. Continu ă deci pe un ton domol:
– Spune-i doctorului Leebig, sau robotului cu care ai
vorbit, c ă anchetez asasinarea unui colaborator al lui, un
bun solarian. Spune-i c ă nu pot s ă aştept pân ă ce-şi termină
treaba. Şi mai spune-i c ă dac ă nu-l vizionez în urmă toarele
cinci minute, iau un avion şi vin la el acas ă într-o or ă, ca să- l văd. Foloseşte chiar acest cuvânt, a vedea, ca totul s ă fie
166

clar.
Dup ă care se întoarse la sandvişul său. Nu trecuser ă înc ă cele cinci minute când Leebig sau, în
orice caz, un solarian pe care detectivul îl considera a fi
Leebig, se uita mânios la el.
Baley îi întoarse privirile. Leebig era un om zvelt, care se
ţinea foarte drept. Ochii să i închişi la culoare şi uşor
bulbucaţi păreau pierduţi în abstracţ iuni, la care acum se
adăuga şi o not ă de enervare. O pleoap ă îi era puţin lăsat ă.
– Dumneata eşti pământeanul? întreb ă el.
– Elijah Baley, ră spunse Baley, detectiv categoria a 7-a,
însă rcinat cu anchetarea cazului Rikaine Delmarre.
Dumneavoastr ă cum v ă numiţi? – Sunt doctorul Jothan Leebig. Cum îndrăzneşti s ă mă
tulburi în timp ce lucrez?
– E simplu, răspunse Baley, calm. Îmi fac meseria.
– Atunci du-te s ă ţi-o faci în alt ă parte.
– Am mai întâi câteva întrebă ri de pus, domnule doctor.
Dup ă câte ştiu, aţi fost în strânse legă turi profesionale cu
doctorul Delmarre. Aşa e?
Leebig îşi încleşt ă un pumn şi păşi în grab ă spre o
etajer ă pe care nişte mici mecanisme ca de ceasornic
efectuau mişcă ri periodice complicate, ce fascinau ochiul
privitorului.
Aparatul era fixat pe Leebig, astfel încât silueta acestuia
ră mase în centrul imaginii, în timp ce obiectele din spatele
lui păreau s ă se mişte să ltat înapoi, în sens contrar
mersului lui.
– Deci dumneata eşti străinul pe care ţinea Gruer să -l
aducă… – Exact.
– Atunci te afli aici contrar pă rerii mele. Încheiat
vizionarea.
– Nu înc ă! Nu întrerupeţi contactul!
Baley ridic ă brusc tonul, îndreptând un deget spre
robotician, care fă cu un vizibil gest de retragere, cu buzele
crispate într-o expresie de dezgust.
167

– Nu glumeam când v-am ameninţat cu văzutul, s ă ştiţi. – Făr ă vulgarităţi pământene, te rog.
– Am de gând s ă fac exact ce am spus. O s ă v ă vă d, şi
dac ă altfel nu v ă pot convinge s ă ascultaţi, am s ă v ă ţ in de
gulerul hainei.
Leebig făcu ochi mari.
– Eşti o brut ă infect ă!
– Spune-mi cum vrei, dar am s ă fac exact cum te-am
prevenit.
– Dac ă încerci s ă pătrunzi pe domeniul meu o să… o să… Baley îşi ridic ă sprâncenele.
– O s ă m ă omori? Recurgi des la asemenea ameninţări? – N-a fost nicio ameninţare. – Atunci vorbeşte acum. În timpul pe care l-ai irosit
puteam realiza multe. Erai un colaborator apropiat al
doctorului Delmarre, nu-i aşa?
Leebig îşi plec ă capul. Umerii i se mişcau uşor, în ritmul
unei respiraţii lente, regulate. Când îşi ridic ă privirea era
din nou stăpân pe sine. Reuşi chiar s ă schiţ eze un surâs
vag, anemic.
– Da, eram.
– Dup ă câte am înţ eles, pe Delmarre îl interesau noi
tipuri de roboţi. – Da.
– Ce tipuri?
– Te pricepi la robotic ă?
– Nu. Explică-mi ca unui profan.
– Nu cred c ă pot.
– Încearc ă! Bănuiesc, de pild ă, c ă voia nişte roboţ i
capabili să-i disciplineze pe copii. Ce implic ă asta?
Leebig îşi ridic ă uşor sprâncenele şi spuse:
– În limbaj foarte simplu, omiţ ând toate detaliile tehnice,
este vorba de o intensificare a integralei C care guvernează
reacţia tandem Sikorovici la etajul nr. 65.
– Vorbe goale, spuse detectivul.
– E adevărul. – Pentru mine sunt vorbe goale. Nu-mi poţi explica altfel?
168

– E vorba de o anumit ă slăbire a acţiunii Primei legi.
– De ce? Copilul este pedepsit pentru propriul să u bine în
viitor. Nu sun ă aşa teoria?
– O, propriul să u bine în viitor! (Ochii lui Leebig se
aprinser ă de pasiune. Roboticianul părea s ă devin ă mai
puţin conştient de interlocutorul să u şi, implicit, mai
comunicativ.) O simpl ă abstracţiune, ia gândeşte-te! Câţ i
oameni sunt dispuşi s ă accepte mici neplă ceri în prezent
pentru binele lor în viitor? Cât timp îţi trebuie ca s ă înveţ i
un copil c ă ceea ce are gust bun acum înseamn ă durere de
stomac mai târziu şi c ă ceea ce acum are gust ră u va
vindeca durerea de stomac de mai târziu? Şi totuşi vrei ca
un robot s ă poat ă înţelege aşa ceva? Durerea provocată
copilului de către robot creeaz ă un mare potenţ ial disruptiv
în creierul pozitronic al acestuia. Pentru a-l neutraliza
printr-un antipotenţ ial rezultat din sesizarea „binelui în
viitor” este nevoie de numeroase circuite suplimentare,
care ar mări masa creierului pozitronic cu cincizeci la sut ă ,
afar ă de cazul când s-ar renunţa la alte circuite.
– Deci n-ai reuşit s ă creezi un asemenea robot, spuse
Baley.
– Nu, şi n-am s ă reuşesc vreodat ă.
Şi nici altcineva.
– Doctorul Delmarre experimenta un asemenea model în
perioada când a fost ucis?
– Nu un asemenea model. Ne interesau alte lucruri, mai
uşor de realizat.
Baley spuse calm:
– Doctore Leebig, trebuie s ă capăt unele noţ iuni de
robotic ă şi am s ă te rog pe dumneata s ă mi le predai.
Leebig clătin ă din cap cu violen ţă , iar pleoapa care-i
atârna se lăs ă şi mai jos, într-un fel de clipire oribil ă.
– E clar c ă un curs de robotic ă nu poate fi predat la
repezeal ă.
Iar eu n-am timp pentru asta.
– Şi totuşi, trebuie s ă m ă instruieşti. Pe Solaria totul este
legat de roboţi. Dac ă avem nevoie de timp, cu atât mai
mult trebuie s ă te văd. Sunt pă mântean şi nu pot lucra sau
gândi comod în timp ce vizionez.
169

Părea imposibil ca Leebig s ă devin ă mai ţeapă n decât
era. Şi totuşi deveni.
– Nu m ă intereseaz ă fobiile dumitale pă mântene. Nici
vorb ă de văzut. – Cred c ă ai să-ţi schimbi părerea când îţ i voi spune ceea
ce doresc s ă aflu în primul rând.
– Nimic nu m ă va face s ă mi-o schimb.
– Da? Atunci ascult ă puţin. Sunt convins c ă , de când
exist ă robotul pozitronic, Prima lege a roboticii a fost greşit
enunţat ă. În mod intenţionat. Leebig făcu câteva mişcări dezordonate.
– Greşit enunţat ă?
Prostii! Eşti nebun! De ce?
– Ca s ă se ascund ă faptul, ră spunse Baley cu deplin
sânge rece, c ă roboţii pot comite crime.
170

14. Se dezvăluie un mobil
Leebig îşi întinse încet colţ urile gurii. Baley crezu mai
întâi c ă e un fel de mârâit, dar apoi, cu mult ă surprindere,
decise c ă este cea mai nereuşit ă încercare de a zâmbi pe
care o văzuse vreodat ă.
– S ă nu mai spui asta, îl sfătui Leebig. S ă nu mai spui
asta niciodat ă.
– Şi de ce nu?
– Pentru c ă orice lucru, oricât de mărunt, care provoacă
neîncredere în roboţi, e dăunător. Neîncrederea în roboţ i e
o maladie omeneasc ă!
Vorbea de parc ă ar fi făcut moral ă unui copilaş. Ca şi
cum s-ar fi străduit s ă spun ă în şoapt ă lucruri pe care ar fi
vrut s ă le strige. Ca şi cum ar fi vrut s ă conving ă atunci
când, de fapt, ceea ce voia el era s ă impun ă în mod
categoric.
– Cunoşti istoria roboticii? întreb ă Leebig.
– Puţin. – Ca pământean, ar trebui s-o cunoşti. Da, da. Ştii că
roboţ ii au avut de la început împotriva lor un „complex
Frankenstein”? Erau suspecţ i. Oamenii se fereau şi se
temeau de roboţi. Ca atare, robotica era un fel de ştiinţă
clandestin ă . Cele trei Legi au fost introduse în programul
roboţilor tocmai pentru a se învinge aceast ă neîncredere, şi
chiar şi aşa Pământul n-a permis niciodat ă dezvoltarea unei
societăţ i robotizate. Unul dintre motivele pentru care primii
pionieri au plecat de pe Pământ ca s ă colonizeze restul
Galaxiei a fost acela de a putea crea societăţi în care roboţ ii
să-l izbăveasc ă pe om de trud ă şi sără cie. Şi chiar şi mai
târziu a rămas, undeva, o bănuial ă latent ă, gata s ă erup ă la
cel mai mic prilej.
– Dar dumneata personal ai avut vreodat ă de combă tut
aceast ă neîncredere în roboţi? – De multe ori, răspunse Leebig cu asprime.
– Oare de aceea dumneata şi alţi roboticieni sunteţ i gata
171

s ă denaturaţi puţ in faptele, pentru a respinge asemenea
bănuieli? – Nu exist ă nicio denaturare.
– De pild ă, nu sunt cele trei Legi greşit enunţate? – Nu!
– Îţi pot demonstra c ă sunt, şi dac ă nu reuşeşti s ă mă
convingi de contrariu, am s ă demonstrez asta, de voi putea,
întregii Galaxii.
– Eşti nebun. Orice argument ai avea, este eronat, te
asigur.
– S ă discutăm chestiunea?
– Dac ă nu-mi ia prea mult timp…
– Faţă-n fa ţă? S ă ne vedem?
Leebig făcu o strâmbătur ă:
– Nu!
– Adio, doctore Leebig. Alţii au s ă m ă asculte.
– Stai! Pe marea Galaxie, omule, stai!
– Ne vedem?
Roboticianul îşi ridic ă braţele şi îşi băg ă încet unul dintre
degetele mari în gur ă. Dup ă care îl privi fix pe detectiv.
Regreseaz ă oare în faza copilăriei, se gândi Baley, ca să
m ă poat ă vedea făr ă reţineri? – Ne vedem? repet ă pământeanul. Dar Leebig clătin ă încet din cap.
– Nu pot! Nu pot! gemu el, pronunţ ând greu cuvintele
din cauza degetului vârât în gur ă. F ă cum doreşti.
Baley îl vă zu pe solarian întorcându-se spre perete,
încovoindu-şi spatele şi ascunzându-şi faţ a în mâinile
tremurânde.
– Bine, atunci, ced ă detectivul, accept s ă ne vizionăm. – Scuză-m ă o clip ă, spuse Leebig, cu faţ a tot spre perete.
Revin imediat.
În aceast ă scurt ă pauz ă Baley îşi vă zu de unele mici
treburi personale şi, privindu-şi în oglind ă chipul proaspă t
bărbierit, se întreb ă dac ă reuşea oare s ă înţeleag ă Solaria şi
pe solarieni. Cam îndoielnic!
172

Oft ă şi apăs ă pe un buton. Imediat se ivi un robot. Fără s ă se întoarc ă spre el, detectivul întreb ă:
– Mai este vreun aparat de vizionare la crescătorie afară
de cel folosit de mine?
– Mai sunt înc ă trei, stăpâne. – Atunci spune-i Klorissei Cantoro… spune-i stă pânei tale
că-l voi folosi în continuare pe acesta şi c ă doresc s ă nu fiu
deranjat.
– Am înţeles, stăpâne. Apoi Baley se întoarse la aparat, care rămă sese fixat pe
centrul camerei în care se aflase Leebig. Era înc ă goal ă , aşa
c ă detectivul se instal ă confortabil şi aştept ă.
Nu dur ă mult. Leebig intr ă în camer ă şi din nou obiectele
părur ă s ă danseze în raport cu omul. Evident, instalaţ ia se
centrase imediat pe robotician.
Baley îşi aminti de complexitatea aparaturii şi încerc ă un
anumit sentiment de admiraţie. Leebig părea acum complet stă pân pe sine. Se
pieptă nase şi îşi schimbase costumul. Erau nişte haine
largi, fă cute dintr-un material care sclipea şi care prindea
efectele de lumin ă. Roboticianul se aşez ă pe un scă unel
care ieşise din perete.
– Aşadar, ce voiai s ă spui despre Prima lege? întreb ă el.
– Ne poate auzi cineva?
– Nu. Am avut eu grij ă de asta.
Baley dădu din cap în semn c ă a înţeles. Apoi spuse:
– Vreau mai întâi s ă citez Prima lege.
– Nu este cazul.
– Ştiu, dar aş vrea, totuşi, s-o citez: „Un robot nu poate
s ă fac ă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să
permit ă s ă se fac ă vreun rău unei fiinţe umane.”
– Şi?
– Când am sosit pe Solaria, am fost dus cu un vehicul de
suprafa ţă pân ă la locuinţa ce-mi fusese repartizat ă . Acest
vehicul era special construit ca s ă m ă protejeze de exterior.
Ca pământean… – Ştiu toate astea, îl întrerupse Leebig nerăbdă tor. Ce
173

legătur ă au cu problema noastr ă?
– Roboţii care conduceau vehiculul nu ştiau îns ă . Am
cerut s ă se înlă ture capota şi mi s-a dat imediat ascultare.
Legea a Doua. Ordinul trebuia îndeplinit. M-am simţit ră u,
desigur, şi era cât pe ce s ă leşin, dar au tras capota la loc.
Oare aceşti roboţi nu mi-au făcut rău? – La ordinul dumitale, spuse Leebig tăios. – Voi cita acum a Doua lege: „Un robot trebuie să
execute ordinele primite de la o fiin ţă uman ă, afar ă de
cazurile în care aceste ordine ar contraveni Primei legi.”
Vezi deci c ă ordinul meu trebuia ignorat.
– Prostii. Robotul nu ştia…
Baley se aplec ă înainte pe scaun.
– Aha! Asta e! S ă enunţă m acum Prima lege aşa cum
trebuie: „Un robot nu poate săvârşi nicio acţ iune care,
potrivit cunoştinţelor lui, ar face vreun rău unei fiinţ e
umane, şi nici nu poate, prin inacţiune, s ă permit ă cu bună
ştiin ţă s ă se fac ă vreun rău unei fiinţe umane.”
– Toate acestea se înţeleg de la sine.
– Da, dar nu de către toat ă lumea. Altfel toat ă lumea ar
sesiza c ă roboţii pot comite crime.
Leebig păli. – Nebunie curat ă!
Baley îşi privi calm vârfurile degetelor.
– Un robot poate, cred, s ă execute o sarcin ă nevinovat ă ,
nu-i aşa? O sarcin ă care s ă nu provoace niciun ră u unei
fiinţe umane.
– Dac ă i se ordonă…, răspunse Leebig.
– Da, bineînţeles, dac ă i se ordon ă s-o fac ă . Şi un al
doilea robot poate, cred, s ă execute o alt ă sarcină
nevinovat ă, nu-i aşa? O alt ă sarcin ă nevătămă toare pentru
o fiin ţă uman ă. Dac ă i se ordon ă,
fireşte…
– Da, poate.
– Şi ce se întâmpl ă atunci când cele dou ă sarcini, total
nevinovate dac ă le luăm separat, echivaleaz ă , luate
împreun ă, cu o crim ă?
– Cum?
174

Faţa lui Leebig se pungi într-o strâmbătur ă de mânie.
– Vreau s ă aud pă rerea dumitale, ca specialist, asupra
acestei probleme, spuse Baley. Îţ i voi prezenta un caz
ipotetic. S ă presupunem c ă un om ordon ă unui robot: –
Toarn ă puţ in din acest lichid într-un pahar cu lapte pe care-l
vei găsi în cutare loc. Lichidul e inofensiv. Vreau doar să -i
aflu efectul asupra laptelui. Dup ă ce-l aflu, amestecul va fi
aruncat. Iar dup ă ce execuţi sarcina, uiţi c ă ai executat-o.
Leebig, înc ă încruntat, nu spuse nimic.
– Dac ă i s-ar fi spus robotului s ă toarne un lichid
misterios în lapte şi apoi s ă ofere amestecul rezultat unui
om, Prima lege l-ar fi obligat pe robot s ă întrebe: „Care este
natura lichidului? Este el vătămă tor pentru om?” Şi chiar
dac ă ar fi primit asigurări c ă lichidul e inofensiv, Prima lege
ar fi trebuit să-l fac ă s ă şovăie şi s ă refuze s ă ofere laptele.
Dar lui i se spune c ă laptele va fi aruncat. Prima lege nu e
implicat ă. Nu va acţiona robotul aşa cum i s-a spus?
Leebig îl privi fix. Baley continu ă:
– Un alt robot, care a pus acolo iniţ ial laptele şi care nu
ştie c ă s-a turnat ceva în el, îl ofer ă, de bun ă credin ţă , unui
om, şi acesta moare.
– Imposibil! exclam ă Leebig.
– De ce? În sine, ambele acţ iuni sunt nevinovate. Dar
împreun ă înseamn ă crim ă. Negi c ă se poate petrece aşa
ceva?
– Ucigaşul ar fi atunci omul care d ă ordinele, spuse
Leebig.
– Dac ă vrei s ă filozofezi, da. Şi, totuşi, uneltele imediate
ale crimei sunt roboţii. – Dar niciun om n-ar da asemenea ordine.
– Ba da! A şi dat! Astfel trebuie s ă fi fost încercată
asasinarea lui Gruer. Ai auzit despre ea, presupun?
– Pe Solaria, mormăi Leebig, auzi despre toate.
– Atunci ştii c ă Gruer a fost otrăvit la mas ă, în faţ a
ochilor mei şi ai colegului meu, domnul Olivaw de pe
Aurora. Poţi sugera o alt ă cale pe care ar fi putut ajunge
otrava la el? Pe domeniu nu se mai afla niciun alt om. Ca
175

solarian ar trebui s ă înţelegi bine asta.
– Nu sunt detectiv şi nu formulez ipoteze.
– Ţi-am formulat eu una. Vreau s ă ştiu doar dac ă doi
roboţi nu pot cumva îndeplini dou ă acţ iuni separate, fiecare
nevinovat ă în sine, dar împreun ă ducând la crim ă .
Dumneata eşti expertul, domnule Leebig. Aşadar, e posibil?
Hărţuit, Leebig admise:
– Da, cu un glas atât de slab, încât Baley de-abia îl auzi.
– E clar, deci, spuse detectivul. Cel puţin în privinţ a
Primei legi.
Leebig se uit ă iară şi fix la Baley, clipind de câteva ori din
pleoapa lăsat ă, ceea ce era un fel de tic. Îşi desfă cu
mâinile, pe care le ţinuse împreunate, dar ră mase cu
degetele îndoite în chip de gheare, de parc ă fiecare mână
ar fi continuat s ă strâng ă fantoma celeilalte. Apoi îşi puse
palmele pe genunchi şi de-abia atunci i se destinseră
degetele.
Baley privea totul căzut pe gânduri.
– În teorie, da. În teorie! spuse Leebig. Dar nu abandona
atât de uşor Prima lege, domnule pă mântean! Pentru a o
ocoli, trebuie s ă dai roboţilor ordine foarte abil concepute.
– De acord, ră spunse Baley. Nu sunt decât un
pământean. Nu ştiu mai nimic despre roboţ i şi ordinele
imaginate de mine n-au fost decât nişte exemple. Un
solarian s-ar pricepe mai bine la aşa ceva, sunt sigur.
Leebig părea c ă nici nu-l ascult ă. Continu ă,
vorbind tare:
– Dac ă un robot poate fi manevrat astfel încât s ă facă
rău unui om, înseamn ă doar c ă trebuie s ă mă rim
capacitatea creierului pozitronic. S-ar putea afirma c ă e
cazul s ă îmbunătăţim specia uman ă . Cum acest lucru e
imposibil, vom face roboţii mai inofensivi. Progresă m
necontenit. Roboţii noştri sunt mai variaţi, mai specializaţ i,
mai capabili şi mai nevătămă tori decât acum un veac.
Peste înc ă un veac progresul va fi şi mai mare. De ce să
punem roboţii s ă manipuleze panouri de comand ă atunci
când fiecare panou poate fi dotat cu propriul lui creier
pozitronic? Asta e specializare, desigur, dar putem merge şi
176

în sensul generalizării. De ce n-am produce roboţ i cu
membre interșanjabile? Ei? De ce nu? Dac ă am…
– Eşti singurul robotician de pe Solaria? îl întrerupse
Baley.
– Nu fi caraghios!
– Am întrebat doar. Doctorul Delmarre era singurul…
cum îi zice… fetolog, cu excepţia unei asistente.
– Sunt peste douăzeci de roboticieni pe Solaria.
– Şi dumneata eşti cel mai bun?
– Sunt, răspunse Leebig, făr ă modestie.
– Delmarre lucra cu dumneata.
– Da.
– Dup ă câte am înţeles, în ultima vreme plănuia să
renunţe la aceast ă colaborare.
– Nu ştiu nimic. Cine ţi-a
spus?
– Se pare c ă nu era de acord cu celibatul dumitale.
– Se poate. Era un bun solarian. Totuşi, asta nu afecta
relaţiile noastre profesionale.
– S ă schimbăm subiectul. Pe lâng ă crearea de noi roboţ i,
produceţi, de asemenea, şi reparaţi tipurile existente?
– Producţia şi repararea lor sunt în mare măsură robotizate. Pe domeniul meu se afl ă o mare fabric ă şi un
atelier de întreţinere. – Apropo, au nevoie de multe reparaţii? – De foarte puţine. – Înseamn ă deci c ă repararea roboţilor e o ramură
subdezvoltat ă?
– Nicidecum, răspunse Leebig băţos. – Ce s-a întâmplat cu robotul aflat de fa ţă la uciderea lui
Delmarre?
Leebig se uit ă într-o parte, încruntându-şi sprâncenele
de parc ă ar fi vrut s ă alunge un gând supărător. – Era complet scos din uz.
– Chiar complet? Nu putea răspunde la nicio întrebare?
– La niciuna. Era absolut inutil. Creierul pozitronic fusese
în întregime scurtcircuitat. Nu rămă sese intact niciun singur
circuit. Gândeşte-te! Asistase la o crim ă pe care n-o putuse
177

împiedica…
– Dar, apropo, de ce n-o putuse împiedica?
– Cine ar putea şti? Doctorul Delmarre făcea experienţ e
cu el. Nu ştiu în ce stare mintal ă îl lă sase. Poate îi ordonase,
de pild ă, s ă suspende toate operaţ iile în timp ce el verifica
un anumit circuit. Iar dac ă cineva pe care nici doctorul şi
nici robotul nu-l bănuiau de intenţ ii agresive ar fi lansat
brusc un atac, s-ar fi putut scurge un timp apreciabil până
când robotul s ă poat ă folosi potenţ ialul Primei legi pentru a
contracara ordinul de inactivitate dat de Delmarre. Durata
acestui interval ar fi depins de natura atacului şi de natura
ordinului dat. Dar mai pot exista înc ă vreo alte zece
explicaţii pentru faptul c ă robotul n-a împiedicat crima.
Incapacitatea lui de a face aceasta constituia o încă lcare a
Primei legi şi, ca atare, era suficient ă pentru a distruge
toate circuitele din creierul pozitronic.
– Dar dac ă robotul a fost fizic incapabil s ă împiedice
crima, mai era el răspunză tor? Oare Prima lege cere
imposibilul?
Leebig ridic ă din umeri.
– În ciuda încercă rilor dumitale de a o minimaliza, Prima
lege protejeaz ă fiinţa uman ă cu toate resursele disponibile.
Dac ă e încălcat ă,
robotul iese din uz.
– E o regul ă universal ă,
domnule Leebig?
– Universal ă ca şi roboţii. – Atunci am aflat ceva interesant, spuse Baley.
– Mai afl ă şi altceva. Teoria dumitale cu privire la o crimă
ce ar rezulta dintr-o serie de acţiuni ale roboţ ilor, fiecare
nevinovat ă în sine, nu te poate ajuta în cazul Delmarre.
– De ce?
– Delmarre n-a fost ucis cu ajutorul otră vii, ci printr-o
lovitur ă dat ă în cap cu un obiect contondent. Acest obiect
nu putea fi ţinut decât de un bra ţ omenesc. Niciun robot n-
ar fi putut folosi aşa ceva pentru a crăpa ţeasta
unui om.
– Dar dac ă presupunem c ă robotul apas ă pe un buton
nevinovat care las ă s ă cad ă o greutate în capul lui
Delmarre?
178

Leebig zâmbi acru.
– Domnule pă mântean, am vizionat scena crimei şi am
ascultat toate ştirile despre ea. Evenimentul a creat mare
vâlv ă aici, pe Solaria, înţelegi? Ştii deci c ă la locul omorului
nu se găsea niciun fel de dispozitiv şi nicio greutate căzut ă.
– Şi nici vreun obiect contondent?
– Dumneata eşti detectivul, făcu Leebig cu dispre ţ .
Găseşte-l! – Admiţând c ă niciun robot nu e vinovat de moartea
doctorului Delmarre, atunci cine e vinovatul?
– Toat ă lumea ştie! exclam ă Leebig. Nevastă-sa! Gladia!
Cel puţin exist ă o opinie unanim ă , îşi spuse Baley. Apoi,
cu glas tare:
– Şi cine se afl ă în spatele roboţilor care l-au otră vit pe
Gruer?
– Presupun… începu Leebig, şovăitor. – Doar nu crezi c ă exist ă doi ucigaşi? Dac ă Gladia a
comis prima crim ă, atunci tot ea e responsabil ă şi de a
doua încercare.
– Da, cred c ă ai dreptate, spuse Leebig. Apoi, pe un ton
mai ferm: Făr ă îndoial ă!
– Făr ă îndoial ă?
– Nimeni altul nu se putea apropia de doctorul Delmarre
ca să-l poat ă omorî. Ca şi mine, doctorul nu tolera prezenţ a
personal ă, dar făcea o excepţie în favoarea soţ iei sale, pe
când eu nu admit niciuna. Cu atât mai bine pentru mine!
conchise roboticianul, cu un râs strident.
– Cred c ă o cunoşteai, spuse Baley, brusc.
– Pe cine?
– Pe ea. Aici vorbim despre o singur ă „ea”. Pe Gladia.
– Şi cine ţi-a spus c ă o cunoşteam mai bine decât pe
alţii? întreb ă Leebig ritos.
Apoi îşi duse mâna la gât şi, cu o uşoar ă mişcare a
degetelor, îşi deschise puţin gulerul, ca s ă respire mai uşor.
– Gladia însăşi. V ă plimbaţi împreun ă.
– Ză u? Eram doar vecini şi între vecini se obişnuieşte.
Părea o fiin ţă plăcut ă, simpatic ă.
179

– O agreai, deci?
Leebig dădu din umeri.
– Era odihnitor s ă stai de vorb ă cu ea.
– Şi despre ce îi vorbeai?
– Despre robotic ă, răspunse Leebig cu o not ă de surpriză
în glas, de parc ă s-ar fi mirat de întrebare.
– Vorbea şi ea despre robotic ă?
– Nu ştia nimic în domeniul ăsta. O ignorant ă! Dar mă
asculta. Şi are un fel de ocupaţie, cu câmpuri de for ţă .
Numeşte asta energocoloristic ă. Nu-mi prea plăcea, însă
ascultam.
– Totul făr ă prezen ţă personal ă?
Leebig păru revoltat şi nici nu răspunse. Baley încerc ă din nou:
– Te simţeai atras de ea?
– Ce?!?
– O găseai atrăgătoare? Din punct de vedere fizic?
Leebig îşi ridic ă pleoapa lăsat ă şi spuse, cu buzele
tremurându-i:
– Brut ă infect ă, mormăi el.
– S ă m ă exprim altfel, atunci. Când ai încetat s-o mai
găseşti pe Gladia simpatic ă ? Chiar dumneata ai folosit
cuvântul, îţi aminteşti.
– Ce vrei s ă spui?
– Ai afirmat c ă e o fiin ţă simpatic ă. Acum crezi c ă l-a ucis
pe bărbatul ei. Nu aşa se manifest ă fiinţele simpatice.
– M-am înşelat în privinţa ei.
– Dar ai înţeles asta înainte ca ea să-şi fi ucis soţul, dacă
într-adevăr l-a ucis. Ai încetat s ă te mai plimbi cu ea încă
înainte de crim ă.
De ce?
– E chiar atât de important? întreb ă Leebig.
– Totul e important, pân ă la proba contrar ă.
– Uite ce e: dac ă vrei informaţ ii de la mine ca robotician,
întreabă-m ă. Nu răspund îns ă la întrebări de ordin personal.
– Erai în legă turi strânse atât cu victima cât şi cu
principalul suspect. Nu înţelegi c ă întrebă rile de ordin
personal sunt inevitabile? De ce ai încetat s ă te mai plimbi
180

cu Gladia?
– A venit o zi când n-am mai avut ce să-i spun, ră spunse
Leebig răstit. Când am fost prea ocupat şi n-am mai gă sit
niciun motiv de a continua plimbările. – Cu alte cuvinte, când nu ţi-a mai fost simpatic ă.
– Fie, dac ă vrei.
– Şi de ce nu-ţi mai era simpatic ă?
– Făr ă niciun motiv! strig ă Leebig.
Detectivul nu dădu atenţie iritării lui Leebig.
– Şi totuşi ai cunoscut-o bine pe aceast ă femeie. Ce
mobil ar fi putut avea?
– Ce mobil?
– Nimeni n-a formulat vreun mobil pentru crim ă . Desigur,
Gladia n-ar fi ucis făr ă un mobil.
– O, mare Galaxie! (Leebig îşi dă du capul pe spate, gata
s ă izbucneasc ă în râs, dar nu râse.) Nu ţ i-a spus nimeni? Ei
da, poate nu ştie nimeni. Dar eu ştiu. Mi-a spus chiar ea.
Deseori.
– Ce ţi-a
spus, doctore Leebig?
– Păi, c ă se certa cu soţ ul ei. Se certau des, cu
înverşunare. Îl ura, domnule pământean. Nu ţ i-a spus
nimeni asta? Nu ţi-a
spus-o ea?
181

15. Se coloreaz ă un portret
Baley primi lovitura în plin şi încerc ă s ă ascund ă acest
lucru. Dup ă câte putea presupune, ţ inând seama de modul
de trai al solarienilor, vieţ ile lor particulare erau
sacrosancte. Întrebările despre căsă torie şi copii dovedeau
prost gust. Ca atare, îşi închipuise c ă între so ţ şi soţ ie pot
exista dispute cronice, pentru care de asemenea nu puteai
manifesta curiozitate.
Nici măcar când se comite o crim ă ? Nici atunci nu se
poate săvârşi gafa social ă de a o întreba pe suspect ă dacă
se certa cu soţul ei? Sau de a pomeni acest lucru, dac ă tot
se cunoaşte?
Ei bine, Leebig o făcuse. – Şi de ce se certau? întreb ă Baley.
– Întreab-o mai bine pe ea, răspunse solarianul.
Da, mai bine, îşi spuse Baley şi se ridic ă băţos. – Mulţumesc, doctore, pentru colaborare. S-ar putea să
te mai solicit în viitor. Sper s ă te menţii accesibil.
– Încheiat vizionarea, spuse Leebig şi imaginea dispă ru
brusc din faţa detectivului.
Pentru prima oar ă pe Baley nu-l mai deranja zborul cu un
avion prin spaţiul liber. Nu-l mai deranja deloc. Parc ă ar fi
fost în elementul său. Nici nu se mai gândea măcar la Pă mânt sau la Jessie.
Plecase de acolo doar de câteva săptămâni, dar parc ă ar fi
trecut ani. Pe Solaria nu se afla decât de vreo trei zile, dar
parc ă era acolo de când lumea.
Cât de repede se poate adapta omul unui coşmar?
Sau, poate, era la mijloc Gladia? Faptul c ă o va vedea
curând, o va vedea, nu viziona. Poate tocmai acest lucru îi
dădea încredere în sine şi un sentiment ciudat de team ă şi
nerăbdare. Va rezista ea oare? se întreb ă detectivul. Sau se va
retrage dup ă câteva clipe de vedere, aşa cum fă cuse
Quemot?
182

La intrarea lui, Gladia se afla în capătul celă lalt al unei
încăperi lungi. Părea un fel de reprezentare impresionist ă a
propriei sale persoane. Totul se redusese la trăsă turile
esenţ iale. Avea buzele uşor date cu ruj, sprâncenele uşor
creionate şi urechile uşor date cu albastru. Cu aceste
excepţii, faţa îi era neatins ă de fard. Părea palid ă, puţ in
speriat ă şi foarte tânăr ă.
Îşi purta părul blond strâns la spate. Ochii, albaştri-
cenuşii, trădau o anumit ă timiditate. Era îmbrăcat ă într-o
rochie bleumarin, aproape neagr ă , cu mâneci lungi şi cu un
tiv subţire alb. Îşi pusese mă nuşi albe şi pantofi cu tocul jos.
În afar ă de fa ţă nu lăsase liber ă nicio porţ iune de piele.
Chiar şi gâtul îi era acoperit cu un guler discret.
Baley se opri unde se găsea. – E destul de aproape, Gladia? întreb ă el.
Femeia respira repede, puţin sacadat.
– Uitasem, de fapt, la ce trebuia s ă m ă aştept. E ca un fel
de vizionare, nu? Adic ă, dac ă nu m ă gândesc neapărat c ă e
vorba de văzut… – Pentru mine e perfect normal, răspunse detectivul.
– Da, ca pe Pă mânt. (Gladia închise ochii.) Uneori încerc
să-mi imaginez. Lume mult ă pretutindeni. Mergi pe o
strad ă, alţii merg pe lâng ă tine, în acelaşi sens sau invers.
Zeci de oameni…
– Sute, o corect ă Baley. N-ai văzut niciodat ă , în
filmocărţi, scene de pe Pă mânt? N-ai vizionat niciun roman
a cărui acţiune se desfăşoar ă pe Pământ? – N-avem prea multe din astea, dar am vizionat romane
cu acţ iuni ce se petreceau în alte Lumi exterioare, unde
oamenii se vă d tot timpul. Dar un roman e cu totul altceva.
E ca un fel de vizionare multipl ă.
– Personajele din romane se sărut ă vreodat ă?
Gladia roşi, vădit jenat ă.
– Nu vizionez asemenea cărţi. – Niciodat ă?
– S ă vezi… Exist ă totdeauna câteva filme obscene de
183

vizionat, ştii, şi uneori, din pur ă curiozitate… Dar e
dezgustător, zău! – Chiar aşa?
Gladia se însufleţi brusc.
– Pământul, îns ă, e total diferit. Foarte mult ă lume. Când
circuli, Elijah, cred c ă te poţi chiar atinge de alţ ii.
Accidental, vreau s ă zic…
Baley avu un surâs vag.
– Uneori îi mai şi trânteşti pe jos, accidental.
Îşi aminti de aglomeraţ ia de pe şoselele rulante, de
lumea care se înghesuia, trecând de pe o band ă pe alta şi,
o clip ă, simţi din plin dorul de cas ă.
– Nu e nevoie s ă stai aşa departe, spuse Gladia.
– Nu te deranjeaz ă dac ă vin mai aproape?
– Cred c ă nu. Am să-ţi spun când e cazul s ă te opreşti.
Baley înaint ă câţiva paşi. Gladia îl urmă rea cu ochii larg
deschişi. Deodat ă întreb ă:
– N-ai vrea s ă vezi câteva din energopicturile mele?
Detectivul se afla acum la doi metri de ea. Se opri şi o
privi. Părea mic ă şi fragil ă. Încerc ă s ă şi-o închipuie cu ceva
în mân ă (cu ce oare?), lovindu-şi furioas ă bă rbatul în cap.
Încerc ă s ă şi-o închipuie înnebunit ă de furie, împins ă la
crim ă de ur ă şi mânie.
Trebuia, totuşi, s ă admit ă c ă faptul era posibil. Chiar şi o
femeie de cincizeci de kilograme putea zdrobi o ţeast ă dacă
îşi ieşea din fire şi avea la îndemân ă un obiect potrivit. Iar
Baley cunoscuse, pe Pă mânt, fireşte, criminale care, când
erau calme, păreau nişte mieluşei.
– Ce sunt aceste energopicturi, Gladia? întreb ă el.
– O form ă de art ă, răspunse Gladia.
Baley îşi aminti cele spuse de Leebig cu privire la arta
Gladiei. Dădu apoi din cap:
– Da, aş vrea s ă le văd. – Vino dup ă mine, atunci.
Detectivul o urm ă, menţinând cu grij ă distanţ a de doi
metri dintre ei. De fapt nu era nicio treime din cea impusă
de Klorissa.
184

Intrar ă într-o încăpere foarte luminoas ă . Lumina
izbucnea din fiecare colţişor, în tot felul de culori.
Gladia arăta mulţumit ă; vă dea un sentiment de
proprietate. Îşi ridic ă ochii spre Baley, anticipând reacţia lui.
Aceast ă reacţie corespundea, probabil, aşteptă rilor ei,
deşi detectivul nu rosti niciun cuvânt. Dă du încet ocol cu
privirea, încercând s ă înţeleag ă ceea ce vedea, că ci totul
era exclusiv lumin ă, făr ă niciun obiect material.
Forme luminoase stă teau cuprinse într-un fel de
piedestale. Constituiau o geometrie vie, linii şi curbe de
culoare, îmbinate într-un întreg complex, dar pă strându-şi
identităţile proprii. Printre ele nu existau măcar dou ă cât de
vag asemănătoare. Căutând cuvintele cele mai potrivite, Baley spuse:
– Şi au, oare, vreun înţeles anume?
Gladia râse cu vocea ei plăcut ă,
de contraalto.
– Au înţelesul pe care vrei s ă li-l dai. Sunt pur şi simplu
forme luminoase ce-ţ i pot da un sentiment de iritare, sau
de fericire, sau de curiozitate, sau orice alt sentiment
încercat de mine în clipa când le-am alcătuit. Dac ă doreşti,
îţi fac şi ţie una, un fel de portret. S-ar putea, totuşi, s ă nu
ias ă prea bine, căci va fi doar o improvizaţie rapid ă.
– Chiar vrei? M-ar interesa foarte mult.
– Perfect, spuse Gladia şi se îndrept ă cu paşi repezi spre
o form ă luminoas ă aflat ă într-un col ţ al încă perii. Trecuse
foarte aproape de el, dar nu părea s ă fi observat aceasta.
Atinse apoi ceva la piedestal şi forma luminoas ă , ca şi
nimbul de deasupra ei, se stinse instantaneu.
Surprins, Baley spuse:
– De ce faci asta?
– Nu-i nimic. Tot m ă plictisisem de ea. Am s ă le
estompez şi pe celelalte, ca s ă nu-mi distrag ă atenţia. Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi
mânui un resort. Culorile se atenuar ă imediat, ră mânând
abia vizibile.
– N-ai un robot care s ă fac ă asta? întreb ă Baley. Să
închid ă contactele?
185

– Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţ i
aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntat ă . Nu te cunosc
înc ă destul de bine. Asta-i greutatea.
Nu se uita la piedestal, dar ţ inea degetele aşezate uşor
pe suprafaţa lui neted ă . Toate cele zece degete erau
curbate, sub tensiune, aşteptând.
Apoi mişc ă un deget, descriind cu el o curb ă domoal ă . Se
ivi o fâşie luminoas ă , de un galben intens, care se deplasa
oblic în spaţiul de deasupra. Degetul Gladiei se mişcă
imperceptibil înapoi şi lumina scăzu puţin în intensitate.
Solariana o privi o clip ă.
– Cred c ă e bine. Un fel de for ţă făr ă greutate.
– Dumnezeule! exclam ă Baley.
– Te supăr ă?
Gladia îşi ridic ă degetele şi bara oblic ă de lumin ă ră mase
pe loc, solitar ă.
– Nu, deloc. Dar ce înseamn ă?
Cum faci asta?
– E greu de explicat, ră spunse Gladia, privind gânditoare
la piedestal. Mai ales c ă nici eu nu înţ eleg prea bine… E un
fel de iluzie optic ă, aşa mi s-a spus. Creăm câmpuri de forţă
cu niveluri diferite de energie. Sunt, de fapt, proiecţ ii de
hiperspaţiu şi n-au proprietăţile spaţiului obişnuit. În funcţ ie
de nivelul de energie, ochiul omenesc vede lumini de
diferite culori. Formele şi nuanţ ele sunt comandate prin
că ldura degetelor mele în contact cu anumite puncte de pe
piedestal. În fiecare piedestal se afl ă tot felul de dispozitive.
– Vrei s ă spui c ă dac ă mi-aş pune degetul aici…
Detectivul înaint ă şi Gladia îi făcu loc. Şovă ind, Baley
puse degetul pe piedestal şi simţi o uşoar ă pulsaţie. – Aşa! Acum mişcă-ţi degetul, îl încuraj ă Gladia.
Baley se conform ă şi văzu o dâr ă neregulat ă de lumină
cenuşie ţâşnind în sus şi umbrind-o pe cea galben ă . Se
grăbi să-şi retrag ă degetul. Gladia chicoti, dar imediat lu ă o
poz ă pocăit ă.
– N-ar trebui s ă râd. E într-adevă r un lucru foarte greu de
făcut, chiar şi pentru cei care exerseaz ă mult.
Apoi îşi mişc ă mâna repede (Baley nici n-o putu urmă ri)
186

şi monstruozitatea creat ă de el dispăru, lă sând din nou
liber ă lumina cea galben ă.
– Cum ai învăţat s ă faci aşa ceva? întreb ă detectivul.
– Am tot încercat. E o nou ă form ă de art ă , ştii, şi suntem
doar câţiva care într-adevăr ne pricepem…
– Iar tu te pricepi cel mai bine, spuse Baley morocă nos.
Pe Solaria fiecare este sau singurul, sau cel mai bun, sau
amândou ă.
– N-ai de ce s ă fii ironic. Am şi expus nişte piedestale.
Am avut expoziţii. Şi femeia îşi împinse bărbia înainte într-
un evident gest de mândrie. Dar s ă continuă m portretul,
spuse ea, mişcându-şi din nou degetele şi făcând s ă apară
câteva curbe în forma luminoas ă.
Totul era în unghiuri ascuţite, culoarea dominant ă fiind
cea albastr ă.
– Asta reprezint ă, cumva, Pământul, coment ă Gladia,
muşcându-şi uşor buza de jos. Întotdeauna mi l-am
închipuit albastru. Cu toţ i oamenii de acolo şi cu acest
văzut permanent. Vizionatul este mai roz. Tu ce părere ai?
– La naiba! Nu-mi pot imagina lucrurile în chip de culori.
– Nu poţi? întreb ă ea, absent ă . Spui din când în când
„Dumnezeule”. Asta-mi sugereaz ă un soi de pat ă violet ă . O
mic ă pat ă cu forme ascuţite, din cauza felului ră spicat cum
pronunţi cuvântul, aşa…
Şi lâng ă centrul imaginii apăru, lucind, mica pat ă violet ă.
– Totuşi, adăug ă femeia, n-o pot termina astfel.
Şi îndat ă răsă ri, închizând totul, un cub gol, mat, de
culoare cenuşie. Lumina din interior continua s ă se vad ă ,
dar mai vag ă, întemniţat ă cumva.
Baley simţi o und ă de tristeţe, de parc ă el însuşi ar fi fost
închis în ceva care-l ţinea
departe de un lucru dorit.
– Şi asta ce reprezint ă? întreb ă el.
– Păi, pereţii din jurul tău. Asta te caracterizeaz ă cel mai
mult, felul în care nu poţi ieşi afar ă, felul în care trebuie să
stai înăuntru. Aici eşti înăuntru. Nu înţelegi? Baley înţelegea şi nu prea era de acord.
– Dar pereţii nu sunt permanenţi, observ ă el. Azi am ieşit
187

afar ă.
– Ai ieşit? Şi te-a deranjat?
Nu rezist ă s ă nu-i riposteze:
– Cam tot atât cât te deranjeaz ă pe tine faptul c ă mă
vezi. Nu-ţi place, dar poţi face fa ţă.
Gladia îl privi, gândindu-se la ceva.
– Vrei s ă mergi afar ă acum? S ă ne plimbăm împreun ă?
Baley voi s ă spun ă : Dumnezeule, nu!, dar Gladia
continu ă:
– Nu m-am mai plimbat niciodat ă cu cineva aşa,
văzându-ne. Este înc ă zi şi vremea e frumoas ă.
Baley îşi privi portretul abstracţionist şi întreb ă:
– Dac ă merg, accepţi s ă scoţi cenuşiul?
– S ă vedem cum te porţi, răspunse Gladia zâmbind.
Ieşir ă din încăpere, lăsând acolo construcţia de lumin ă ,
care ţinea sufletul lui Baley întemniţat în cenuşiul Oraşelor.
Detectivul se înfior ă uşor. Simţea aerul rece deplasându-
se pe lâng ă trupul lui.
– Ţi-e frig? întreb ă Gladia.
– Nu era aşa mai devreme.
– E spre sear ă acum, dar nu e chiar frig. Vrei s ă îmbraci
ceva? Pot chema imediat un robot să-ţi aduc ă o hain ă.
– Nu, nu e nevoie.
Păşeau pe o potec ă îngust ă, pavat ă.
– Pe aici te plimbai cu doctorul Leebig? întreb ă Baley.
– O, nu! Ne plimbam departe, pe câmp, unde nu vezi
decât ici-colo câte un robot lucrând şi poţ i auzi zgomotele
animalelor. S ă rămânem totuşi pe lâng ă cas ă , pentru orice
eventualitate.
– Ce eventualitate?
– Păi, pentru eventualitatea c ă ai vrea s ă intri.
– Sau c ă începe s ă te deranjeze văzutul? – Mie nu-mi pas ă, răspunse Gladia, afectând indiferen ţă.
Deasupra se auzea foşnetul frunzelor – o mas ă verde şi
galben ă. Aerul era străpuns de strigăte ascuţ ite şi bâzâituri
188

stridente. Existau, de asemenea, umbre.
Baley era mai ales conştient de umbre. Una dintre ele îi
stătea întins ă în fa ţă, o form ă omeneasc ă ce se mişca odată
cu el, imitându-l într-un fel de pantomim ă hidoas ă . Baley
auzise despre umbre, fireşte; ştia chiar şi ce sunt, dar în
lumina indirect ă, difuz ă, a Oraşelor nu-şi dăduse niciodată
seama de ele.
În spatele lui, desigur, stră lucea soarele solarian. Avu
grij ă s ă nu se uite la el, dar ştia c ă e acolo.
Spaţiul era întins şi nepopulat; totuşi, îl atrăgea. Se închipui pe sine însuşi păşind pe suprafaţ a unei lumi
cu mii de mile şi ani-lumin ă de spaţiu în jur.
De ce oare se simţea atras de aceast ă imagine a
singurătăţii? Doar nu-i plăcea singurătatea. Iubea Pă mântul,
iubea căldura şi aglomeraţia uman ă a Oraşelor.
Încerc ă să-şi aminteasc ă, dar nu reuşi. Încerc ă să -şi
imagineze New York-ul, cu toat ă gălă gia şi înghesuiala lui,
dar constat ă c ă era conştient numai de liniştea răcoroas ă a
atmosferei solariene.
Făr ă să -şi dea prea bine seama, Baley se apropie tot mai
mult de Gladia, ajungând cam la un metru de ea. De-abia
atunci sesiz ă surprinderea de pe faţa ei.
– Te rog s ă m ă ierţi, spuse el în grab ă, retrăgându-se. – Nu face nimic, îngăim ă Gladia. Nu vrei s-o luăm pe-
aici? Sunt nişte flori care au să-ţi plac ă.
Mergând în direcţia arătat ă ră mâneau cu spatele la
soare, astfel c ă detectivul o urm ă în tăcere. – Mai târziu în cursul anului o s ă fie minunat. Când se
încălzeşte vremea pot coborî pân ă la lac ca s ă înot, sau pot
alerga pe câmp cât m ă ţin picioarele, pân ă ce sunt
bucuroas ă s ă m ă întind pe jos şi s ă zac nemişcat ă.
Spunând aceste cuvinte îşi examin ă îmbrăcămintea. – Dar astea nu sunt haine pentru aşa ceva. Îmbrăcată astfel, trebuie s ă merg. Liniştit, înţelegi? – Şi cum ai prefera s ă te îmbraci? întreb ă Baley.
– O, cel mult în bluz ă şi şort! exclam ă Gladia, ridicându-şi
braţele de parc ă ar fi gustat deja în imaginaţ ie acel
189

sentiment de libertate. Uneori chiar mai puţ in. Doar
sandale, ca s ă pot simţ i aerul pe fiecare centimetru de
piele… O, îmi pare rău, văd c ă te-am şocat…
– Nu, nu face nimic, o asigur ă Baley. Aşa erai îmbrăcată când te plimbai cu doctorul Leebig?
– Depindea de vreme. Uneori eram îmbrăcat ă foarte
sumar, dar ştii, era doar o vizionare. Înţelegi asta, sper.
– Înţeleg. Şi doctorul Leebig? Se îmbrăca şi el sumar?
– Jothan s ă se îmbrace sumar? Gladia surâse sarcastic.
O, nu! E întotdeauna foarte solemn.
Se strâmb ă, luând o min ă de pretins ă gravitate, şi-şi lăsă în jos o pleoap ă, prinzând perfect trăsă turile caracteristice
ale roboticianului şi obligându-l pe Baley s ă scoat ă un
mormăit apreciativ.
– Şi iat ă cum vorbeşte, continu ă solariana: „Dragă
Gladia, ţinând seama de efectul unui potenţ ial de prim
ordin asupra fluxului de pozitroni…”.
– Aşa îţi vorbea? Despre robotic ă?
– Aproape întotdeauna. A, ştii, lua lucrurile foarte în
serios… Încerca mereu s ă m ă instruiasc ă . Nu abandona
niciodat ă.
– Şi ai învăţat ceva?
– Absolut nimic! Nimic! Toate sunt pentru mine o
adevărat ă babilonie. Uneori se enerva, dar când începea să
m ă dojeneasc ă săream în ap ă, dac ă m ă aflam lâng ă lac, şi-l
stropeam.
– Îl stropeai? Credeam c ă v ă vizionaţi. Femeia râse.
– Halal pă mântean! Stropeam spre locul unde se afla el,
în camer ă sau pe domeniul lui. Apa nu-l putea atinge, dar el
tot se ferea. Priveşte aici!
Baley privi. Ocoliser ă un petec de pă dure şi intrau acum
într-o poieni ţă cu un bazin ornamental în mijloc. Mai multe
alei pietruite traversau poiana, fragmentând-o. Pretutindeni
se vedeau flori, foarte multe, în straturi ordonate. Baley le
cunoştea din filmocărţi. Într-un fel florile semă nau cu figurile luminoase pe care
190

le crea Gladia şi detectivul îşi spuse c ă , probabil, solariana
le crea pe acestea tocmai în spiritul florilor. Atinse una cu
grij ă, apoi se uit ă în jur. Predominau cele roşii şi galbene.
Întorcându-se ca s ă dea un ocol cu privirea, Baley ză ri
soarele şi spuse, tulburat:
– Ce jos e, lâng ă orizont!
– Este aproape sear ă, ră spunse Gladia. (Alergase spre
bazin şi acum şedea pe o banc ă de piatr ă la marginea lui.)
Vino încoace! îi strig ă ea, făcându-i semn cu mâna. Poţ i sta
în picioare dac ă nu vrei s ă te aşezi pe piatr ă.
Baley înaint ă încet.
– Coboar ă atât de jos în fiecare zi? întreb ă el şi imediat îi
păru rău. Dac ă planeta se roteşte, evident c ă şi soarele e jos,
lâng ă orizont, în fiecare diminea ţă şi sear ă . Numai la
amiaz ă e înalt pe cer.
Dar recunoaşterea acestui fapt nu putea schimba o
imagine format ă timp de atâţia ani. Ştia de existenţa nopţ ii;
o cunoscuse chiar direct, cu întreaga mas ă a planetei
interpus ă între om şi soare, adăpostindu-l. Ştia c ă există
nori cenuşii, care te apăr ă de ce e mai ră u în exterior. Şi
totuşi, gândindu-se la suprafeţ ele planetare, nu şi le putea
imagina altfel decât ca o revărsare de lumin ă , cu un soare
înalt pe cer.
Privi înapoi, peste umăr, numai atât cât s ă poat ă ză ri
strălucirea soarelui, şi se întreb ă cât de departe e oare
casa, pentru eventualitatea c ă s-ar hotărî s ă se întoarc ă.
Gladia îi arăt ă celălalt capăt al băncii de piatr ă.
– E cam aproape de tine, nu? observ ă Baley.
Gladia îşi întinse spre el mâinile ei mici, cu palmele în
sus.
– Încep s ă m ă obişnuiesc. Zău! Detectivul se aşez ă cu faţa spre ea, ca s ă evite soarele.
Gladia se aplec ă spre ap ă şi culese o floricic ă în form ă de
cup ă, galben ă pe dinafar ă şi vărgat ă cu alb pe dină untru,
de altfel nu prea arătoas ă.
– E o floare de aici, explic ă ea. Majoritatea celorlalte se
191

trag de pe Pământ. I-o întinse gingaş lui Baley, cu apa picurând de pe lujerul
rupt. Baley o lu ă tot atât de gingaş.
– Ai ucis-o, spuse el.
– Nu e decât o floare. Mai sunt mii.
Apoi brusc, înainte chiar ca el s ă poat ă atinge cupa
galben ă,
i-o smulse, fulgerându-l cu privirea.
– Sau vrei s ă spui c ă dac ă am rupt o floare aş putea
ucide şi un om?
Baley căut ă s-o împace:
– N-am vrut s ă spun nimic. M ă laşi s-o văd? De fapt nu ţinea s-o ating ă. Floarea crescuse în pă mânt
jilav şi mai avea înc ă iz de mâl. Oare cum puteau aceşti
oameni, foarte grijulii în contactele lor reciproce sau cu
pământenii, s ă fie atât de nepăsători în privinţ a contactului
cu pământul murdar?
Lu ă totuşi floarea, ţ inându-i tulpina între degetul mare şi
arătător, şi se uit ă la ea. Caliciul era format din câteva foi
subţiri şi curbe de ţ esut vegetal, reunite în acelaşi punct. În
interior se vedea o umflătur ă alb ă, convex ă, umed ă şi
purtând nişte perişori negricioşi care tremurau uşor în
bătaia vântului.
– Îi simţi mirosul? întreb ă Gladia.
De-abia atunci sesiz ă Baley mireasma ce se degaja din
floare. Se aplec ă spre ea şi o mirosi.
– Miroase ca un parfum de femeie.
Gladia bătu din palme, amuzat ă.
– Pământean, pământean! Vrei de fapt s ă spui că
parfumul miroase ca asta.
Baley încuviin ţă dând din cap cu amără ciune. Începea
să-l oboseasc ă statul afar ă . Umbrele se alungau şi locul
devenea sumbru. Totuşi, era decis s ă nu se dea bă tut. Voia
s ă îndepărteze acei pereţi de lumin ă cenuşie care-i
întunecau portretul. Era o atitudine donchişotesc ă , dar aşa
stăteau lucrurile.
Gladia lu ă floarea de la Baley, care i-o înapoie fără regrete. Încet, solariana smulse petalele rând pe rând.
192

– Cred c ă fiecare femeie are un miros aparte.
– Depinde de parfum, spuse Baley cu indiferen ţă.
– Îmi închipui ce înseamn ă s ă fii atât de aproape încât
să-ţ i dai seama. Eu nu folosesc parfum deoarece nimeni nu
st ă vreodat ă aproape de mine. Doar acum, în mod
excepţional. Dar tu cred c ă miroşi adesea parfumuri, tot
timpul. Pe Pământ soţia ta e mereu cu tine, nu-i aşa?
(Gladia era foarte concentrat ă asupra florii, încurcându-
se în timp ce o desfăcea în bucăţi.) – Nu e mereu cu mine. Nu tot timpul.
– Dar cea mai mare parte a timpului. Şi oricând doreşti
să… Baley o întrerupse:
– De ce crezi c ă încerca Leebig atât de asiduu s ă te
înveţe robotic ă?
Din floare nu mai rămăsese decât lujerul şi umflă tura din
interior. Gladia o răsuci între degete şi o arunc ă în ap ă ,
unde mai pluti câteva clipe.
– Cred c ă voia s ă fiu asistenta lui.
– Ţi-a
spus el aşa ceva?
– Spre sfârşit, Elijah. Presupun c ă devenise nerăbdă tor.
În orice caz, m-a întrebat dac ă nu mi-ar plăcea s ă lucrez în
domeniul roboticii. I-am răspuns, fireşte, c ă pentru mine ar
fi cel mai plicticos lucru din lume. S-a supărat rău. – Şi dup ă aceea nu s-a mai plimbat cu tine.
– Ai dreptate… Se prea poate ca tocmai asta s ă fi fost
cauza. Dar, zău, ce puteam să-i răspund? – Despre certurile tale cu doctorul Delmarre îi vorbisei
mai înainte, nu?
Femeia îşi încleşt ă brusc pumnii, cu corpul ţeapă n în
poziţia în care se afla şi cu capul înclinat puţ in înainte
lateral.
– Ce certuri? întreb ă ea cu voce nefiresc de înalt ă.
– Certurile pe care le aveai cu soţul tău. Presupun că -l
urai.
Gladia îl privi furioas ă. Faţ a i se crispase şi sângele îi
fugise din obraji.
193

– Cine ţi-a
spus asta? Jothan?
– Da, Leebig mi-a spus. Şi cred c ă e adevărat. Gladia era profund tulburat ă.
– Tot mai încerci s ă dovedeşti c ă eu l-am ucis. Te
credeam prieten şi când colo eşti doar un… doar un poliţai! Spunând acestea îl amenin ţă cu pumnii. Baley aştept ă.
– Ştii doar c ă nu m ă poţi atinge.
Femeia îşi lăs ă mâinile să-i cad ă şi izbucni într-un plâns
tăcut, întorcându-şi faţa într-o parte.
Baley îşi înclin ă capul şi închise ochii, evitând umbrele
lungi care-l nelinişteau.
– Doctorul Delmarre nu era un om prea tandru, nu-i aşa?
– Era foarte ocupat, răspunse femeia, cu glas gâtuit.
– Dar tu eşti tandr ă. Te poţi apropia de un bărbat. Mă
înţelegi? – Nu m ă pot împiedica. Ştiu c ă e dezgustă tor, dar n-am
ce face. E dezgustător chiar şi numai s ă vorbim despre
asta.
– Dar cu doctorul Leebig ai vorbit, nu?
– N-am avut încotro, şi cum Jothan era la îndemân ă şi nu
părea să-l deranjeze, am vorbit ca să-mi uşurez sufletul.
– Ăsta era motivul pentru care te certai cu soţul tă u?
Fiindc ă el era rece şi lipsit de tandreţe, ceea ce ţie-ţ i
displăcea? – Uneori îl uram, recunoscu Gladia, ridicând, neajutorat ă ,
din umeri. Era un bun solarian, dar noi nu fuseseră m
planificaţi s ă avem co…
Şi din nou izbucni în lacrimi.
Baley aştept ă, răbdător. Simţ ea el însuşi un gol în
stomac, iar aerul deschis îl apă sa puternic. Când femeia se
mai linişti, o întreb ă, cât mai gingaş cu putin ţă:
– Tu l-ai ucis, Gladia?
– N-nu. Apoi deodat ă, de parc ă orice rezisten ţă interioară
ar fi cedat, adăug ă: Nu ţi-am spus înc ă totul.
– Atunci, te rog, spune-mi acum.
– Tocmai ne certam când a murit. Vechea noastră
ceart ă. Ţipam la el, dar el nu ţipa la mine niciodat ă . Ba
194

uneori nu spunea nimic, ceea ce m ă enerva şi mai ră u.
Eram tare, tare furioas ă. Dup ă asta nu-mi mai amintesc
nimic.
– La naiba! Baley şovăi puţin, privind ţint ă la piatra
cenuşie a băncii. Cum adic ă nu-ţi mai aminteşti?
– Vreau s ă spun c ă el zăcea mort, eu ţ ipam şi au venit
roboţii… – L-ai omorât tu?
– Nu-mi amintesc, Elijah, şi mi-aş aminti dac ă aş fi făcut o, nu-i aşa? Numai c ă nu-mi amintesc nimic altceva. Şi mi-a
fost fric ă. Ajută-m ă,
Elijah!
– Nu te teme, Gladia. Am s ă te ajut. Mintea năucit ă a
detectivului se fixase asupra armei cu care s-a să vârşit
crima.
Ce se întâmplase cu ea? Desigur, fusese luat ă de-acolo.
Atunci, îns ă , numai ucigaşul putuse face asta. Gladia fusese
găsit ă la faţa locului imediat dup ă crim ă, aşa c ă ea n-o
putuse îndepă rta. Altcineva era deci asasinul. Indiferent de
părerea unanim ă a solarienilor, trebuia s ă fi fost altcineva.
E cazul s ă m ă întorc acas ă , îşi spuse detectivul
descurajat. Se adres ă femeii:
– Gladia…
Dar privirile i se aţintir ă , cumva, asupra soarelui. Asupra
soarelui, aflat lâng ă orizont. Îşi întorsese capul ca să -l
priveasc ă şi ochii i se fixaser ă asupra lui, sub imperiul unei
fascinaţii morbide.
Nu-l mai văzuse niciodat ă aşa: mare, roşu şi oarecum
estompat, astfel încât putea să-l priveasc ă în voie, cu fâşii
subţ iri şi însângerate de nori deasupra lui şi traversat de o
dung ă neagr ă.
– Ce roşu e… murmur ă Baley.
O auzi pe Gladia răspunzând cu melancolie în glas:
– Întotdeauna e aşa la asfinţit, roşu şi muribund…
Baley avu o halucinaţ ie. Soarele cobora spre orizont
deoarece suprafaţ a planetei fugea de el, cu mii de kilometri
pe or ă, rotindu-se sub acel soare crud, rotindu-se făr ă ca
nimic să-i protejeze pe acei microbi numiţ i oameni care se
195

agitau încoace şi încolo, rotindu-se nebuneşte, la infinit,
rotindu-se, rotindu-se…
De fapt i se rotea lui însuşi capul. Banca de piatr ă se
înclin ă sub el, cerul se înăl ţă , albastru, albastru închis,
soarele dispăru, vârfurile copacilor şi pământul se năpustiră în sus, Gladia ţip ă cu glas slab, apoi se auzi un zgomot…
196

16. Se ofer ă o soluţie Mai întâi, Baley fu conştient de faptul c ă se afl ă înă untru,
de absenţa exteriorului, şi apoi de o fa ţă ce se apleca
asupră-i. O clip ă făcu ochii mari, făr ă s-o recunoasc ă . Apoi
exclam ă:
– Daneel!
Robotul nu vădi niciun semn de mulţumire, ori vreo altă
emoţie, auzindu-şi pronunţat numele.
Spuse doar:
– E bine c ă ţi-ai revenit, colege Elijah. Nu cred s ă fi
suferit vreo vătămare fizic ă.
– N-am nimic, răspunse Baley ţâfnos, străduindu-se s ă se
sprijine pe coate. Dumnezeule! Sunt în pat? De ce?
– Te-ai expus astăzi de mai multe ori spaţ iului liber.
Efectul a fost cumulativ şi ai nevoie de odihn ă.
– Am nevoie, mai întâi, de nişte răspunsuri. Baley privi în jur şi încerc ă s ă se conving ă c ă nu mai era
deloc ameţit. Nu recunoştea camera. Perdelele fuseseră
trase şi lumina era plăcut ă, artificial ă. Se simţ ea mult mai
bine.
– S ă începem. Unde m ă aflu?
– Într-o camer ă din vila doamnei Delmarre.
– Acum s ă lămurim un lucru. Ce cauţ i tu aici?… Cum ai
scăpat de roboţii care te păzeau? – Mi-am dat seama c ă acest lucru îţi va displă cea şi
totuşi, în interesul siguranţ ei tale personale şi al ordinelor
primite de mine, n-am avut alt ă alegere decât să… – Ce-ai făcut? – Se pare c ă doamna Delmarre a dorit s ă te vizioneze
acum câteva ore.
– Da, ştiu, confirm ă Baley, amintindu-şi c ă Gladia însă şi îi
spusese aceasta mai înainte.
– Ordinul pe care l-ai dat roboţilor ce m ă pă zeau suna
astfel: „Nu-i veţi permite (adic ă mie) s ă intre în contact cu
niciun alt om afar ă de mine, şi nici cu alţi roboţi afar ă de
197

voi, fie prin vedere, fie prin vizionare.” Totuşi, colege Elijah,
n-ai spus nimic în sensul de a nu se permite altor oameni
sau roboţi s ă intre în contact cu mine. Sesizezi diferenţa? Baley oft ă adânc.
– N-ai de ce s ă fii necăjit, colege Elijah, îl consol ă Daneel.
Aceast ă porti ţă mi-a permis s ă vin aici şi să-ţi salvez viaţ a.
Înţelegi, când doamna Delmarre m-a vizionat – roboţ ii
permiţ ându-i aceasta – ea a întrebat de tine şi eu am
răspuns, de bun ă credin ţă, c ă nu ştiu unde eşti, dar c ă aş
putea încerca s ă m ă informez. Părea doritoare ca eu s ă fac
aceasta. I-am spus deci c ă bănuiesc c ă lipseşti temporar de
acas ă, c ă voi verifica şi c ă o rog, între timp, s ă ordone
roboţilor aflaţi în camer ă cu mine s ă te caute prin vil ă.
– Şi n-a fost surprins ă c ă n-ai dat tu însuţ i acest ordin
roboţilor? – I-am făcut, cred, impresia c ă în calitatea mea de
auroran nu m ă pricep la roboţi tot atât de bine ca ea şi că
ea le-ar putea da ordine cu mai mult ă autoritate, asigurând
şi executarea lor mai rapid ă. Este clar c ă solarienii se
mândresc cu roboţii lor şi subestimeaz ă capacitatea
locuitorilor altor planete de a manipula roboţ ii. Nu eşti de
aceeaşi părere, colege Elijah?
– Şi ea le-a ordonat s ă plece?
– Cu mult ă greutate. Ei au protestat, invocând ordinele
primite anterior, dar, fireşte, nu puteau dezvă lui natura
acestora deoarece le interziseseşi s ă comunice cuiva
identitatea mea real ă. Pân ă la urm ă i-a convins, dar a
trebuit s ă se răsteasc ă la ei plin ă de furie.
– Şi atunci ai plecat.
– Exact, colege Elijah.
Păcat, se gândi detectivul, c ă Gladia nu socotise
incidentul destul de important ca s ă i-l relateze atunci când
s-au vizionat.
– Ţi-a trebuit destul de mult timp ca s ă m ă gă seşti,
Daneel.
– Roboţ ii solarieni au un sistem de informare bazat pe
contacte subeterice. Un solarian experimentat poate obţ ine
198

informaţ ii în mod prompt, dar, întrucât sistemul se
compune din milioane de instalaţ ii individuale, unuia ca
mine, făr ă experien ţă în acest domeniu, i-a trebuit timp ca
s ă obţin ă o singur ă informaţie. A trecut peste o or ă pân ă să
aflu unde eşti. Şi am mai pierdut timp, de asemenea,
vizitând locul de munc ă al doctorului Delmarre dup ă ce
plecaseşi de acolo.
– Ce-ai făcut la crescătorie? – Unele cercetări proprii. Îmi pare rău c ă am fost nevoit
s ă procedez astfel în absenţa ta, dar situaţia m ă obliga la
aceasta.
– Ai vizionat-o sau ai văzut-o pe Klorissa Cantoro? întrebă
Baley.
– Am vizionat-o, dar din propria ei clă dire, nu de pe
domeniul nostru. La crescă torie erau nişte registre pe care
voiam s ă le văd. Aş fi putut s-o vizionez şi de acas ă,
dar n-
ar fi fost convenabil s ă rămân acolo, căci cei trei roboţ i îmi
cunoşteau adevărata natur ă şi m-ar fi putut uşor imobiliza
din nou.
Baley îşi revenise aproape complet. Se dă du jos din pat,
constatând c ă era îmbrăcat într-un fel de cămaş ă de
noapte, pe care o privi cu dezgust.
– Adu-mi hainele!
Daneel se conform ă.
– Unde e doamna Delmarre? întreb ă detectivul,
îmbrăcându-se. – Sub arest la domiciliu, colege Elijah.
– Cum?!? Din ordinul cui?
– Din ordinul meu. Este păzit ă de roboţ i în dormitorul ei
şi i-am neutralizat posibilitatea de a da alte dispoziţ ii decât
cele legate de necesităţile personale.
– Ai făcut asta singur?
– Roboţii de aici nu-mi cunosc identitatea.
Baley termin ă îmbrăcatul. – Ştiu c ă exist ă argumente împotriva ei. A avut prilejul să
comit ă o crim ă. Mai mult chiar decât bă nuiam la început:
nu s-a năpustit la faţa locului auzind strigătul soţ ului ei, aşa
199

cum ne-a spus iniţial, ci s-a aflat acolo tot timpul.
– Pretinde cumva c ă a asistat la crim ă şi c ă l-a vă zut pe
asasin? întreb ă robotul.
– Nu. Nu-şi mai aminteşte momentele cruciale. Asta se
poate întâmpla uneori. Şi apoi, avea şi un mobil.
– Care, colege Elijah?
– Unul pe care îl inclusesem printre posibilităţ i de la bun
început. Mi-am spus următoarele: dac ă ne-am afla pe
Pă mânt şi doctorul Delmarre ar fi aşa cum mi-a fost descris,
iar Gladia Delmarre aşa cum părea s ă fie, aş spune c ă ea îl
iubeşte, sau c ă l-a iubit, pe când el se iubeşte numai pe
sine. Greutatea era s ă ştiu dac ă solarienii tră iesc
sentimentul dragostei ca şi noi, pământenii. Nu m ă puteam
bizui pe aprecierea mea în privinţa emoţiilor şi reacţ iilor lor.
Iat ă de ce trebuia s ă cunosc câţiva dintre ei. Nu să -i
vizionez, ci să-i văd. – Nu înţeleg, colege Elijah.
– Nu ştiu dacă-ţi voi putea explica. Posibilităţ ile genice
ale acestor oameni sunt temeinic studiate înainte de
naştere, iar dup ă naştere se analizeaz ă repartiţia efectiv ă a
genelor.
– Cunosc acest lucru.
– Dar genele nu rezolv ă totul. Conteaz ă şi mediul
înconjurător, care poate crea o psihoz ă real ă acolo unde
genele indic ă doar potenţ ialitatea unei anumite psihoze. Ai
remarcat interesul Gladiei pentru Pământ? – L-am remarcat, colege Elijah, şi l-am socotit un interes
simulat în scopul de a-ţi influenţa opiniile.
– S ă presupunem c ă este un interes real, ba chiar o
fascinaţie. S ă presupunem c ă o atrage cumva aglomeraţ ia
uman ă de pe Pământ. S ă presupunem c ă este atras ă ,
contrar voinţei ei, de un lucru pe care a fost educat ă să -l
considere respingător. O asemenea anomalie era posibil ă .
Trebuia s-o verific vă zând diverşi solarieni şi observând
reacţiile lor, văzând-o pe ea şi observând reacţiile ei. Iată
de ce trebuia s ă plec făr ă tine, Daneel, cu orice pre ţ. Iat ă de
ce nu mai puteam continua ancheta prin vizionare.
200

– Nu mi-ai explicat toate astea, colege Elijah.
– Dac ă ţi-aş fi explicat, ai fi putut renunţ a la ceea ce
considerai a fi datoria ta în temeiul Primei legi?
Daneel nu răspunse. – Experienţa a reuşit, continu ă Baley. Am vă zut, sau am
încercat s ă văd, mai mulţi solarieni. Un bă trân sociolog s-a
străduit s ă m ă vad ă, dar a trebuit s ă renunţ e. Un robotician
a refuzat categoric s ă m ă primeasc ă , deşi am exercitat
mari presiuni asupra lui. Chiar şi numai simpla idee de a
face aceasta îi provoca o reacţie infantil ă : îşi sugea degetul
şi plângea. Asistenta doctorului Delmarre era mai învăţată cu prezenţa fizic ă prin însăşi natura profesiei ei, aşa c ă m-a
tolerat, dar la vreo şapte metri de ea. Gladia, pe de altă
parte…
– Da?
– Gladia a acceptat s ă m ă vad ă dup ă o uşoar ă ezitare.
Suporta cu uşurin ţă prezenţa mea, chiar dă dea semne de
obişnuin ţă pe măsur ă ce trecea timpul. Totul indica o
condiţie psihotic ă. N-o deranja s ă m ă vad ă ; o interesa
Pământul; e posibil s ă fi nutrit un interes anormal pentru
soţul ei. Totul se poate explica printr-o atracţie puternic ă şi,
în aceast ă lume, anormal ă – prezenţa fizic ă a sexului opus.
Doctorul Delmarre, îns ă, nu era omul care s ă încurajeze sau
s ă stimuleze asemenea atitudini. Rezultatul trebuie s ă fi
fost foarte dezamăgitor pentru ea.
Daneel dădu din cap a înţelegere. – Suficient de dezamăgitor ca s-o împing ă la crim ă într-
un moment de furie.
– Şi totuşi, Daneel, nu cred aceasta.
– Eşti poate influenţat de unele raţ iuni personale, colege
Elijah? Doamna Delmarre este o femeie atrăgă toare, iar tu
eşti pământean şi la tine preferinţa pentru prezenţa fizic ă a
unei femei atrăgătoare n-are nimic psihotic.
– Am raţiuni mai temeinice, răspunse Baley, stingherit.
(Privirea rece a robotului îl fixa mult prea subtil şi
pătrunză tor. La naiba! Daneel nu era, în fond, decât o
maşinărie!) 201

– Dac ă ea e ucigaşa soţului ei, atunci tot ea trebuie s ă fi
încercat să-l asasineze pe Gruer.
O clip ă simţ i ispita de a-i explica felul în care se putea
organiza o crim ă prin intermediul roboţilor, dar se abţ inu.
Nu ştia cum va reacţiona Daneel la o ipotez ă care fă cea din
roboţi asasini inconştienţi. – Ca şi pe tine, de altfel, observ ă Daneel.
Baley se încrunt ă. N-avusese deloc intenţia să -l
informeze pe robot despre incidentul cu săgeata otrăvit ă şi,
implicit, să-i intensifice pornirea şi aşa excesiv ă de a-l
proteja.
– Ce ţi-a spus Klorissa? întreb ă Baley, iritat.
(Ar fi trebuit să-i recomande femeii discreţ ie, dar cum
putea bănui c ă Daneel va ajunge acolo ca s ă facă
cercetări?) – Doamna Cantoro n-are nimic de a face cu aceasta,
ră spunse calm robotul. Chiar eu am fost martor la tentativa
de asasinat.
Baley rămase perplex.
– Dar tu nu erai nicăieri prin preajm ă.
– Ba chiar eu te-am prins în braţ e şi te-am adus aici
acum o or ă.
– Ce tot spui?
– Nu-ţi aminteşti, colege Elijah? Ar fi fost o crim ă aproape
perfect ă. Nu ţi-a propus doamna Delmarre s ă ieşi afar ă?
N-
am fost martor, dar sunt sigur c ă a făcut-o. – Da, într-adevăr, mi-a propus.
– Poate chiar te-a ademenit s ă ieşi din cas ă.
Baley îşi aminti de „portretul” său, de acei pereţ i cenuşii.
S ă fi fost oare un abil truc psihologic?
Putea oare o solarian ă s ă intuiasc ă atât de bine
psihologia unui pământean? – Nu, răspunse el.
– Nu ea ţi-a propus s ă vii lâng ă bazinul ornamental şi să
te aşezi pe banc ă?
– Da.
– Nu crezi c ă te-a observat tot timpul, vă zând cum te
202

cuprinde ameţeala? – M-a întrebat de vreo dou ă ori dac ă nu vreau s ă reintru
în cas ă.
– Poate a făcut-o numai de form ă. Te urmărea cum ţ i se
face ră u pe banca aceea. Poate chiar te-a împins, sau poate
nici n-a fost nevoie. În clipa când am ajuns acolo şi te-am
prins în braţe tocmai că deai pe spate, de pe banca de
piatr ă, spre apa adânc ă de un metru, în care te-ai fi înecat
cu siguran ţă.
De-abia acum îşi aminti Baley de acele ultime senzaţ ii
fugare.
– Dumnezeule!
– Mai mult chiar, continu ă Daneel, calm dar implacabil,
doamna Delmarre şedea lâng ă tine şi te privea cum cazi
făr ă s ă fac ă un gest. Şi nici nu te-ar fi scos din ap ă . Te-ar fi
lăsat s ă te îneci. Ar fi chemat, poate, un robot, dar acesta,
făr ă îndoial ă, ar fi ajuns prea târziu. Iar dup ă aceea ar fi
explicat, fireşte, că-i era imposibil s ă te ating ă , chiar şi
pentru a-ţi salva viaţa. Destul de plauzibil, îşi spuse Baley. Nimeni n-ar fi
contestat neputinţa ei de a atinge o fiin ţă uman ă .
Surprinzător, eventual, ar fi fost faptul c ă putuse sta atât de
aproape de el.
– Vezi aşadar, colege Elijah, c ă vinovăţ ia ei este practic
indiscutabil ă. Mi-ai spus c ă tot ea ar trebui bănuit ă de
tentativa de omor împotriva lui Gruer, ca şi cum acesta ar fi
un argument contra vinovăţiei ei. Iat ă îns ă c ă aşa trebuie să
fi stat lucrurile. Singurul mobil pe care îl avea ca s ă te ucidă
este acelaşi ca şi în cazul lui Gruer: necesitatea de a
înlătura un anchetator prea insistent al primei crime.
– Întreaga desfăşurare a faptelor putea fi întâmplă toare,
ripost ă Baley. Poate c ă nici nu şi-a dat seama c ă exteriorul
îmi va face rău. – A studiat Pământul şi cunoştea particularităţ ile
pământenilor. – O asigurasem c ă am mai ieşit în cursul zilei de azi şi că
începeam s ă m ă obişnuiesc.
203

– Poate c ă ea cunoştea mai bine situaţia. Baley se lovi cu pumnul în palm ă.
– Prea o crezi deşteapt ă! Nu merge, şi nu pot s ă cred. În
orice caz, nicio acuzaţie de omor nu st ă în picioare câtă
vreme nu mi se explic ă lipsa armei cu care s-a să vârşit
crima.
Daneel privi ţint ă la pământean. – Pot s-o fac şi pe asta, colege Elijah.
Baley se uit ă uluit la robot.
– Ce?!?
– Raţionamentul tău, colege Elijah, era, dac ă îţ i
aminteşti, următorul: Dac ă doamna Delmarre a comis
crima, atunci arma, oricare ar fi fost, trebuia s ă rămân ă la
faţa locului. Roboţii, care au sosit imediat, n-au vă zut aşa
ceva, deci arma trebuia s ă fi fost luat ă de acolo, luat ă de
că tre asasin, care, implicit, nu putea fi doamna Delmarre.
Aşa e?
– Aşa e!
– Şi totuşi, continu ă Daneel, exist ă un singur loc în care
roboţii n-au căutat. – Care?
– Sub corpul doamnei Delmarre. Ea zăcea leşinat ă , din
cauza tensiunii momentului – fie c ă săvârşise crima, fie că
nu – şi arma, oricare ar fi fost, se afla sub ea şi nu putea fi
văzut ă.
– Atunci, observ ă detectivul, ar fi fost găsit ă imediat
dup ă ce doamna Delmarre a fost deplasat ă de acolo.
– Exact, spuse Daneel. Numai c ă ea n-a fost deplasat ă de
roboţi. Chiar ea ne-a relatat ieri, la mas ă, c ă doctorul Thool
le-a ordonat roboţilor să-i pun ă o pern ă sub cap şi apoi să
ias ă . Primul care a deplasat-o a fost doctorul Altim Thool în
persoan ă, când a venit s ă o examineze.
– Şi?
– Rezult ă deci, colege Elijah, c ă apare o nouă
posibilitate: Doamna Delmarre este ucigaşa, arma se afl ă la
locul crimei, dar doctorul Thool o face s ă dispar ă pentru a o
apăra pe doamna Delmarre.
204

Baley avu un surâs dispreţ uitor. Daneel îl convinsese
aproape s ă se aştepte la o ipotez ă rezonabil ă.
– Absolut nemotivat. De ce ar fi fă cut doctorul Thool aşa
ceva?
– Dintr-un motiv foarte justificat. Îţ i aminteşti cuvintele
doamnei Delmarre despre el: „A fost doctorul meu înc ă din
copilă rie şi e totdeauna atât de amabil şi prietenos”… M-am
întrebat dac ă avea vreun motiv s ă se ocupe atât de mult de
ea. Iat ă de ce am vizitat crescă toria de copii şi am cercetat
registrele. Ceea ce doar bănuiam s-a adeverit.
– Ce anume?
– C ă doctorul Thool este tată l Gladiei Delmarre şi, mai
mult, c ă el ştie aceasta.
Baley n-avea de ce s ă nu dea crezare robotului. Simţ ea
doar un profund regret c ă nu el, ci robotul Daneel Olivaw,
era cel care realizase aceast ă analiz ă logic ă necesar ă . Dar
chiar şi aşa, raţionamentul nu era complet.
– Ai vorbit cu doctorul Thool? întreb ă detectivul.
– Da. L-am pus şi pe el sub stare de arest la domiciliu.
– Şi ce spune?
– Recunoaşte c ă este tată l doamnei Delmarre. I-am
arătat înregistrarea oficial ă şi notele despre felul cum se
interesa de sănătatea ei în copilă rie. Ca medic avea
posibilităţi mai mari în acest sens decât alţi solarieni.
– Dar de ce-l preocupa sănătatea ei?
– M-am gândit şi la asta, colege Elijah. Era deja bă trân
când i s-a dat aprobare special ă pentru a avea înc ă un copil
şi, mai mult, a reuşit chiar să-l aib ă . El atribuie faptul
calităţ ilor sale genice şi formei sale fizice. Este deci
probabil, mai mândru de acest rezultat decât se obişnuieşte
aici, pe Solaria. În plus, funcţ ia sa de medic – o profesie
desconsiderat ă din cauz ă c ă implic ă prezenţa fizic ă – a
contribuit la sporirea sentimentului de mândrie. Din acest
motiv a menţinut un contact direct cu copilul său. – Dar Gladia ştie asta?
– Dup ă spusele doctorului Thool, nu ştie.
– Thool recunoaşte c ă a luat arma?
205

– Nu, nu recunoaşte.
– Atunci n-ai realizat nimic, Daneel.
– Nimic?
– Dac ă nu poţi s ă găseşti arma şi s ă dovedeşti c ă el a
luat-o, sau cel puţin să-l faci s ă mărturiseasc ă , n-ai niciun
fel de probe. O înlănţuire de deducţ ii logice este un lucru
frumos, dar nu constituie o dovad ă.
– Nu cred c ă ar mărturisi făr ă un interogatoriu strâns, de
un fel pe care eu nu m ă pricep s ă i-l iau. Omul ţ ine la fiica
lui.
– Nicidecum, spuse Baley. Sentimentul pe care-l nutreşte
fa ţă de ea n-are nimic de-a face cu cel cunoscut de noi. Pe
Solaria lucrurile stau altfel.
Baley începu s ă mă soare camera în lung şi în lat,
încercând s ă se linişteasc ă.
– Daneel, ai făcut o analiz ă logic ă făr ă greş, şi, totuşi,
complet neraţional ă. („Logic, dar nu raţ ional.” Nu este asta
definiţia robotului?) Doctorul Thool este un om bă trân,
intrat în declin fiziologic, chiar dac ă s-a dovedit în stare să
aib ă o fiic ă acum circa treizeci de ani. Pân ă şi spaţ ienii
devin senili. Imaginează-ţi-l examinându-şi fiica leşinat ă şi
ginerele ucis prin violen ţă. Îţi poţi da seama ce situaţ ie
neobişnuit ă era asta pentru el? Îl poţi crede capabil să
rămân ă stăpân pe sine? Şi înc ă în asemenea grad încât să
poat ă săvârşi o serie de acţ iuni uimitoare? Mai întâi trebuia
s ă observe o arm ă sub corpul Gladiei, o arm ă atât de bine
acoperit ă încât roboţii s ă n-o găseasc ă . Apoi, indiferent de
la ce indicii ar fi pornit pentru a deduce prezenţ a armei,
trebuia să-şi dea pe loc seama c ă, înlăturând-o, înlă tura şi
posibilitatea dovedirii unei acuzaţ ii de omucidere ce i s-ar fi
adus fiicei sale. Un raţ ionament cam complicat pentru un
bătrân în plin ă panic ă. Dup ă care trebuia să-şi pun ă planul
în aplicare, de asemenea un lucru greu pentru un bă trân
speriat. Şi, în sfârşit, trebuia s ă aib ă curajul de a-şi agrava
situaţia continuând s ă mint ă . Toate acestea pot rezulta
dintr-o analiz ă logic ă,
dar nu sunt rezonabile.
– Ai o alt ă soluţie, colege Elijah? întreab ă Daneel.
206

Baley se aşezase în timp ce vorbea şi acum încerc ă s ă se
ridice, dar starea de oboseal ă şi faptul c ă scaunul era scund
îl împiedicar ă. Întinse o mân ă spre robot, spunând pe un
ton uşor enervat:
– Dă-mi mâna, te rog, Daneel.
Robotul se uit ă, surprins, la propria sa mân ă.
– Poftim, colege Elijah?
Baley blestem ă în gând interpretarea literar ă a robotului
şi explic ă:
– Ajută-m ă s ă m ă ridic.
Braţul puternic al lui Daneel îl ridic ă făr ă efort de pe
scaun.
– Mulţumesc. Nu, n-am o alt ă soluţ ie. Sau, mai bine zis,
aş avea, dar totul depinde de găsirea armei.
Se duse, nerăbdător, pân ă la perdelele grele care
acopereau aproape în întregime unul dintre pereţi şi, de-
abia dându-şi seama ce face, ridic ă un col ţ. Privi ţintă petecul întunecat de sticl ă pân ă ce înţelese c ă vedea
începutul nopţii şi apoi lăs ă perdeaua s ă cad ă tocmai când
Daneel, apropiindu-se tăcut, i-o lu ă dintre degete.
În fracţiunea de secund ă în care observ ă mâna robotului
luându-i perdeaua cu grija afectuoas ă a unei mame care-şi
fereşte copilul de foc, detectivul simţ i petrecându-se în el o
răsturnare. Apuc ă din nou perdeaua, smucind-o din mâna
lui Daneel, şi, folosindu-şi întreaga putere, o rupse de la
fereastr ă, lăsând doar câteva fâşii zdrenţuite. – Colege Elijah, spuse robotul domol, doar ştii ce
neplăceri îţi provoac ă spaţiul liber.
– Ştiu, spuse Baley, ce foloase poate să-mi aduc ă.
Îşi aţinti privirile afar ă . Nu se vedea nimic, numai
întuneric, dar acel întuneric era spaţiul liber. Spaţ iul
nelimitat, chiar dacă-i lipsea lumina, şi el, Baley, îl înfrunta.
Pentru prima dat ă îl înfrunta făr ă ezită ri. Nu mai era o
simpl ă bravad ă, sau o curiozitate pervers ă , sau calea spre
soluţionarea unei crime. Îl înfrunta pentru c ă ştia c ă dorea
aceasta, c ă trebuie. Şi aici stătea toat ă deosebirea.
Pereţii erau doar cârje! Întunericul şi mulţ imile erau doar
207

cârje! Poate c ă aşa le şi considerase, în subconştient, şi le
ura chiar şi atunci când credea cel mai mult c ă le iubea şi
c ă avea nevoie de ele. Altfel de ce i-ar fi displă cut atât de
intens pereţii creaţi de Gladia în jurul acelui „portret”?
Se simţi năpă dit de un sentiment de triumf şi, ca şi cum
triumful ar fi fost contagios, un nou gând răsă ri, izbucnind
ca un strigăt lăuntric. Baley se întoarse, ameţit, către Daneel.
– Ştiu, şopti el. La naiba! Ştiu!
– Ce ştii, colege Elijah?
– Ştiu ce s-a întâmplat cu arma. Ştiu cine e vinovat.
Totul, deodat ă, s-a orânduit la perfecţie. 208

17. Se ţine o şedinţă
Daneel nu era de acord cu ideea unei acţiuni imediate.
– Mâine! spuse el, respectuos dar ferm. Aceasta e
propunerea mea, colege Elijah. Este târziu şi trebuie s ă te
odihneşti.
Baley fu nevoit s ă recunoasc ă adevă rul celor spuse şi, în
plus, era nevoie de anumite pregă tiri, ba chiar de foarte
multe. Avea soluţ ia crimei, era sigur de asta, dar aceasta
era bazat ă pe deducţ ie, ca şi teoria lui Daneel, şi ca atare
lipsit ă de valoare probant ă. Trebuia s ă fie ajutat de
solarieni.
Dar dac ă urma s ă aib ă de-a face cu ei, un pă mântean în
faţa mai multor spaţieni, atunci era necesar s ă fie perfect
stăpân pe sine. Deci, odihn ă şi pregătire. Şi totuşi n-o s ă poat ă dormi. Era sigur c ă n-o s ă poată
dormi. Cu tot acel pat moale instalat special pentru el de
către roboţi cu mişcă ri precise, cu tot parfumul delicat şi cu
toat ă muzica dulce ce răsuna în acea camer ă special ă din
vila Gladiei. Era sigur de asta.
Daneel şedea retras într-un col ţ întunecos.
– Tot o mai suspectezi pe Gladia? întreb ă Baley.
– Nu cred c ă ar fi înţelept s ă te las s ă dormi singur şi
neprotejat.
– Bine, f ă cum vrei. Te-ai lămurit ce vreau s ă faci,
Daneel?
– Da, colege Elijah.
– N-ai, sper, niciun fel de rezerve sub imperiul Primei
legi?
– Ba am câteva, în privinţ a reuniunii pe care vrei s-o
convocăm. Vei fi înarmat şi îţi vei lua măsuri de siguran ţă?
– Da, te asigur.
Daneel scoase un oftat care sun ă atât de uman încât o
clip ă Baley scrut ă întunericul, încercând s ă vad ă faţ a
perfect ă, de maşinărie, a robotului.
– Nu întotdeauna am gă sit comportarea oamenilor
209

logic ă, observ ă Daneel.
– Ne-ar trebui şi nou ă trei Legi proprii, dar m ă bucur că
nu le avem, răspunse detectivul, cu ochii fixaţi în plafon.
Foarte multe depindeau acum de Daneel, şi totuşi nu-i
putea dezvălui nici pe departe întregul adevăr. Roboţ ii erau
de asemenea implicaţi. Aurora avusese motivele ei să
trimit ă un robot ca să -i reprezinte interesele, dar acum
greşise. Roboţii aveau limitele lor.
Aşadar, dac ă totul va merge bine, treaba se putea
termina în douăsprezece ore. Iar peste înc ă două sprezece
s-ar putea găsi deja în drum spre Pă mânt, purtând cu el o
speran ţă. O speran ţă de un fel ciudat. Că reia de-abia putea
să -i dea crezare el însuşi, dar care reprezenta pentru
Pământ scăparea. Trebuia s ă reprezinte scăparea. Pământul! New York-ul! Jessie şi Ben! Că ldura,
intimitatea, duioşia căminului! Se gândea la toate acestea, pe jumă tate adormit, dar nu
reuşea să-şi găseasc ă tihna aşteptat ă . Între el şi lumea
Oraşelor pământene se produsese o înstrăinare. La un moment dat totul se stinse şi Baley adormi.
Dup ă ce se trezi, detectivul făcu un duş şi se îmbrăc ă .
Era pregătit din punct de vedere fizic, şi totuşi nu se simţ ea
sigur pe sine. Nu c ă raţionamentul său i-ar fi pă rut mai
puţin convingător în lumina palid ă a dimineţ ii. Mai curând
din cauz ă c ă avea de înfruntat nişte solarieni. Oare putea
conta pe reacţiile lor? Sau va continua s ă acţ ioneze
orbeşte?
Gladia fu prima care apă ru. Un lucru simplu pentru ea,
fireşte. Folosea un circuit interior, că ci se afla în aceeaşi
clădire. Era palid ă la fa ţă şi lipsit ă de expresie. Purta o
rochie alb ă, care-i dă dea un aspect rece, de statuie. Privi
neajutorat ă la Baley, care-i zâmbi prietenos, ceea ce pă ru
s-o mai încurajeze.
Unul câte unul se ivir ă şi ceilalţ i. Attlebish, şeful
interimar al serviciului de securitate, apăru imediat după
Gladia, suplu şi arogant, cu bărbia-i masiv ă vă dind
dezaprobare. Apoi Leebig, roboticianul, nervos şi
210

nerăbdător, clipind spasmodic din pleoapa beteag ă , şi
Quemot, sociologul, puţ in obosit, dar zâmbindu-i binevoitor
lui Baley cu ochii săi vârâţi în fundul capului, de parc ă i-ar fi
spus: – Noi doi ne-am văzut, ne cunoaştem bine.
Apăru şi Klorissa Cantoro, vizibil stânjenit ă de prezenţ a
celorlalţi. O privi o clip ă pe Gladia, strâmbând din nas, după
care îşi fix ă privirile în podea. Ultimul se ivi doctorul Thool.
Era tras la fa ţă şi părea bolnav.
Erau toţi, afar ă de Gruer, care se însănă toşea lent şi n-ar
fi putut înc ă participa. (Nu-i nimic, îşi spuse Baley, o s ă ne
descurcăm şi făr ă el.) Toţi erau îmbrăcaţi protocolar şi toţ i
se aflau în încăperi cu ferestrele bine acoperite.
Daneel aranjase lucrurile cum trebuie şi Baley spera că
se va achita tot atât de bine şi de restul însărcinărilor. Detectivul se uit ă pe rând la cei şase spaţ ieni. Inima îi
bătea cu putere. Fiecare îl viziona dintr-o alt ă camer ă şi
amestecul de lumini, mobil ă şi motive ornamentale era
ameţitor. Începu s ă vorbeasc ă:
– Vreau s ă discută m despre uciderea doctorului Rikaine
Delmarre sub aspectul mobilului, prilejului şi mijlocului; în
aceast ă ordine deci…
Attlebish îl întrerupse:
– Va fi o expunere lung ă?
– Se prea poate, ripost ă Baley tă ios. Am fost chemat aici
s ă anchetez o crim ă , aceasta fiind meseria şi specialitatea
mea. Ştiu cel mai bine cum trebuie procedat.
(S ă nu înghit nimic de la ei acum, sau totul se duce
naibii! Să-i domin! Să-i domin!)
Continu ă , rostind cuvintele cât mai clar şi incisiv cu
putin ţă:
– Mai întâi mobilul. Într-un anumit sens, acesta este cel
mai neconcludent dintre cele trei puncte. Prilejul şi mijlocul
sunt chestiuni obiective, pot fi cercetate faptic. Mobilul însă
este subiectiv. Poate fi, eventual, sesizat de alţii: bunăoar ă ,
dorinţa de răzbunare pentru o umilin ţă suferit ă . Dar poate fi
şi absolut insesizabil: o ur ă iraţional ă, ucigaş ă , din partea
unei persoane care ştie s ă se stăpâneasc ă şi nu se trădează 211

niciodat ă.
Dumneavoastr ă mi-aţi spus, aproape toţ i, cu diferite
ocazii, c ă o bănuiţ i pe Gladia Delmarre de comiterea
acestui omor. În orice caz, nimeni n-a indicat vreun alt
suspect. Avea Gladia un mobil? Doctorul Leebig, a sugerat
unul, spunându-mi c ă Gladia se certa frecvent cu soţ ul ei.
Mai târziu a recunoscut ea însă şi aceasta. Furia ce se naşte
dintr-o asemenea ceart ă ar putea împinge pe cineva la
crim ă. Perfect. Rămâne îns ă întrebarea dac ă ea este
singura care avea un mobil. M ă întreb, oare doctorul
Leebig…
Roboticianul aproape să ri în sus. Întinzând mâna în
direcţia lui Baley, exclam ă:
– Fii atent ce spui, pământene! – Emit doar ipoteze, răspunse Baley cu răceal ă .
Dumneavoastr ă, domnule Leebig, lucraţ i cu doctorul
Delmarre la crearea unor noi tipuri de roboţi. Sunteţ i cel
mai bun specialist în robotic ă de pe Solaria. Aţ i afirmat
acest lucru şi v ă cred.
Leebig zâmbi cu vădit ă condescendenţ
ă.
– Dar am aflat, continu ă detectivul, c ă doctorul Delmarre
era pe punctul de a pune capăt acestei colaboră ri din
anumite motive legate de persoana dumneavoastr ă , pe
care le condamna.
– Minciun ă! Minciun ă!
– Se poate. Dar dac ă ar fi adevă rat? N-ar fi fost acesta un
mobil să-l lichidaţi înainte ca el s ă v ă umileasc ă public
rupând relaţiile cu dumneavoastr ă?
Baley continu ă grăbit, spre a nu-i da timp lui Leebig să
riposteze:
– Şi dumneavoastr ă, doamn ă Cantoro. Moartea
doctorului Delmarre v ă las ă în funcţ ia de fetolog, un post
important.
– O, ceruri! Dar am mai vorbit despre asta! strigă
Klorissa, terorizat ă.
– Ştiu c ă am mai vorbit, dar oricum, faptul trebuie
menţ ionat. Cât despre doctorul Quemot, dânsul juca
212

egulat şah cu doctorul Delmarre. Poate c ă îl irita pierderea
prea multor partide…
Sociologul îl întrerupse calm:
– Cred c ă pierderea unei partide de şah nu poate
constitui un mobil serios, domnule detectiv.
– Depinde de importanţa pe care o acordaţ i şahului. Un
mobil poate pă rea foarte serios ucigaşului şi cu totul
neînsemnat altor persoane. Dar nu asta conteaz ă . Vreau
doar s ă arăt c ă numai existenţ a mobilului nu este în sine
suficient ă . Oricine poate avea un mobil, mai ales pentru
uciderea unui om ca doctorul Delmarre.
– Ce vreţi s ă spuneţi cu aceste cuvinte? întreb ă Quemot
cu indignare în glas.
– O, numai c ă doctorul Delmarre era „un bun solarian”.
Toţi l-aţi calificat astfel. Se conforma cu stricteţ e tuturor
uzanţ elor de pe Solaria. Era un om ideal, aproape o
abstracţ iune. Cine putea nutri dragoste, sau chiar numai
simpatie, pentru un asemenea om? O persoan ă fără defecte îi face pe toţi ceilalţi conştienţi de imperfecţ iunile
lor. Tennyson, un poet din vechime, a scris cândva: „Cel ce
n-are niciun defect, este el însuşi un mare defect.”
– Nimeni n-ar ucide un om pentru c ă e prea bun, observă
Klorissa dezaprobator.
– Nu se ştie niciodat ă, răspunse Baley şi continu ă fără alte explicaţii: Doctorul Delmarre prinsese, sau credea c ă a
prins, firele unei conspiraţ ii ce se urzea pe Solaria. O
conspiraţie menit ă s ă duc ă la un atac asupra restului
Galaxiei, în scopuri de cucerire. Voia s ă împiedice aceasta.
Din acest motiv cei implicaţi în conspiraţ ie puteau
considera necesar să-l înlăture. Oricare dintre cei prezenţ i
aici ar putea fi un membru al conspiraţ iei, incluzând-o,
desigur, pe doamna Delmarre, dar incluzându-l şi pe şeful
interimar al serviciului de securitate, Corwin Attlebish.
– Pe mine? făcu Attlebish, neimpresionat.
– Oare n-aţi încercat s ă puneţi capăt cercetă rilor imediat
ce nenorocirea întâmplat ă lui Gruer v-a adus la conducerea
serviciului de securitate?
213

Baley sorbi de câteva ori, tacticos, din bă utura sa (direct
din ambalajul original, neatins ă de alte mâini omeneşti
decât ale sale, şi nici de roboţi) şi îşi redobândi forţ ele.
Deocamdat ă intenţia lui era s ă „trag ă de timp” şi îl bucura
faptul c ă solarienii îi făceau jocul. N-aveau experienţ a
pământeanului în a trata strâns cu cineva. Nu ştiau s ă lupte
corp la corp.
Relu ă:
– Acum, prilejul. Dup ă părerea general ă numai doamna
Delmarre l-a avut, deoarece numai ea se putea apropia de
soţul ei în persoan ă. Dar suntem siguri de aceasta? Dacă
altcineva decât doamna Delmarre s-ar fi hotărât să-l ucidă
pe doctorul Delmarre? O asemenea decizie disperat ă n-ar
face din prezenţa fizic ă un aspect secundar? Dac ă vreunul
dintre dumneavoastr ă ar intenţiona s ă ucid ă , n-ar putea
suporta prezenţa fizic ă a victimei doar atât cât să -şi
îndeplineasc ă intenţia? Nu s-ar putea strecura în vila soţ ilor
Delmarre…
Attlebish interveni glacial:
– Nu înţelegi acest lucru, pământene. Nu conteaz ă dacă
ar putea s-o fac ă sau nu. Esenţial este c ă doctorul Delmarre
n-ar fi tolerat s ă fie văzut, te asigur. Dac ă cineva l-ar fi
vizitat în persoan ă , indiferent de gradul şi vechimea
prieteniei dintre ei, l-ar fi dat afar ă şi, la nevoie ar fi pus
roboţii s-o fac ă.
– Da, într-adevăr, admise Baley, cu condiţ ia ca doctorul
Delmarre să-şi dea seama c ă e vorba de prezen ţă fizic ă.
– Ce vreţi s ă spuneţi cu asta? întreb ă doctorul Thool cu
surprindere şi tremur în glas.
– Când aţ i tratat-o pe doamna Delmarre la locul crimei,
replic ă Baley privindu-l drept în fa ţă, ea a presupus c ă o
vizionaţi doar, pân ă când a simţit c ă o atingeţ i. Aşa mi-a
spus şi o cred. Eu însumi, obişnuit numai cu vă zutul, când
am sosit pe Solaria şi am făcut cunoştin ţă cu domnul Gruer,
eram convins că-l vă d. Iar când la sfârşitul convorbirii, a
dispărut din faţa mea, am rămas uluit.
S ă presupunem acum contrariul. S ă admitem c ă în tot
214

timpul vieţii sale ca adult singurele lui contacte cu alţ ii au
fost prin vizionare. C ă n-a văzut pe nimeni, afar ă doar,
rareori, pe soţia sa. S ă presupunem acum c ă altcineva vine
la el în persoan ă. N-ar crede oare, automat, c ă e vorba de
vizionare, mai ales dac ă un robot ar fi fost instruit să -l
anunţe c ă se stabileşte o legătur ă prin vizionare?
– Nicio clip ă, ripost ă Quemot. Ar fi sesizat existenţ a
aceluiaşi fundal.
– Poate. Dar câţi dintre dumneavoastr ă sunteţi conştienţ i
de fundal acum? Ar fi trecut un minut sau dou ă pân ă ce
doctorul Delmarre şi-ar fi dat seama c ă ceva nu e în regul ă ,
iar în acest timp prietenul să u, oricare ar fi fost, ar fi putut
s ă se apropie de el, s ă ridice un obiect contondent şi să -l
loveasc ă.
– Imposibil, spuse Quemot cu încăpăţânare. – Nu cred, replic ă detectivul. Consider c ă nici existenţ a
unui prilej nu poate fi o dovad ă absolut ă c ă doamna
Delmarre e ucigaşa. A avut prilejuri, dar au mai avut şi alţii. Baley făcu din nou o pauz ă. Fruntea îi era îmbrobonată
de sudoare, dar dac ă ar fi şters-o s-ar fi ară tat slab în ochii
celorlalţi. Trebuia neapărat s ă pă streze conducerea
discuţiei. Persoana pe care o viza trebuia s ă se simt ă în
inferioritate. Şi era greu ca un pământean să-i impun ă aşa
ceva unui spaţian. Detectivul privi pe rând feţele solarienilor şi îşi spuse c ă ,
deocamdat ă , lucrurile mergeau destul de bine. Chiar şi
Attlebish părea s ă participe cu totul omeneşte.
– Şi astfel ajungem, relu ă Baley, la problema mijlocului,
care este cea mai complicat ă dintre toate. Arma cu care s-a
comis omorul n-a putut fi găsit ă.
– Ştim asta, spuse Attlebish. Dac ă n-ar fi fost acest lucru,
am fi considerat vinovăţia doamnei Delmarre evident ă şi n-
am mai fi cerut o anchet ă.
– Poate, răspunse Baley. S ă analiză m deci chestiunea
mijlocului. Exist ă dou ă posibilităţ i. Sau doamna Delmarre a
comis crima, sau altcineva. Dac ă a comis-o doamna
Delmarre, arma trebuia s ă rămân ă la faţa locului, afară
215

doar de cazul când a fost îndepărtat ă ulterior. Colegul meu,
domnul Olivaw de pe Aurora, care deocamdat ă nu se află
aici, sugereaz ă c ă doctorul Thool a avut prilejul s ă înlă ture
aceast ă arm ă. Îl întreb acum, pe doctorul Thool, de fa ţă cu
toţi, dac ă a făcut aşa ceva, dac ă a îndepărtat vreo arm ă în
timp ce o examina pe doamna Delmarre, care se afla în
stare de inconştien ţă.
Doctorul Thool tremura tot.
– Nu, nu, v ă jur. Răspund la orice interogatoriu. Jur c ă n-
am înlăturat nimic.
– Doreşte cineva, întreb ă Baley, s ă afirme în acest
moment c ă doctorul Thool minte?
Urm ă un interval de tăcere, în timpul că ruia Leebig se
uit ă la un obiect situat în afara câmpului vizual al
detectivului, murmurând ceva despre pierderea de vreme.
– A doua posibilitate, continu ă Baley, este ca cineva s ă fi
comis omorul şi s ă fi luat apoi arma cu sine. Dar dac ă aşa
stau lucrurile, trebuie s ă ne întrebăm de ce. Înlă turând
arma crimei sublinia faptul c ă doamna Delmarre este
nevinovat ă. Dac ă ucigaşul venea de afar ă, trebuia s ă fie
idiot ca s ă nu lase arma lâng ă cadavru şi astfel s-o
incrimineze pe doamna Delmarre. Aşadar în ambele
ipoteze, arma trebuia s ă se afle acolo. Şi totuşi n-a fost
găsit ă.
– Ne iei drept orbi sau drept nătărăi? întreb ă Attlebish.
– V ă iau drept solarieni, ră spunse Baley calm, şi ca atare
incapabili s ă recunoaşteţi aceast ă arm ă într-un obiect
rămas la locul faptei.
– Nu înţeleg nimic! exclam ă Klorissa cu glas chinuit.
Chiar şi Gladia, care în tot acest timp abia se clintise, îl
fix ă pe detectiv cu surprindere.
Baley relu ă:
– Soţul mort şi soţia lipsit ă de cunoştin ţă nu erau singurii
care se aflau acolo. Se mai gă sea şi un robot cu circuite
dezorganizate.
– Ei şi? făcu Leebig, iritat.
– Oare nu este limpede c ă, dup ă ce am eliminat
216

imposibilul, ceea ce ră mâne, oricât de improbabil ar fi,
reprezint ă adevărul? Robotul de la faţ a locului este arma
crimei, o arm ă pe care niciunul dintre dumneavoastr ă n-o
putea recunoaşte din cauza educaţiei pe care aţi primit-o.
Toţi începur ă s ă vorbeasc ă deodat ă; toţi, afar ă de
Gladia, care rămăsese cu privirile pierdute.
Detectivul îşi ridic ă braţele. – Staţi! Linişte, v ă rog! S ă v ă explic!
Şi descrise înc ă o dat ă încercarea de asasinat comisă
asupra lui Gruer, ca şi metoda prin care putea fi săvârşit ă .
Adăug ă apoi şi propria-i întâmplare, petrecut ă la crescă toria
de copii.
Leebig interveni, nerăbdător: – Cred c ă un robot a uns săgeata cu otrav ă făr ă s ă ştie
c ă era vorba de otrav ă, iar un altul a dat săgeata bă iatului,
dup ă ce i-a spus c ă eşti pământean, făr ă s ă ştie c ă e
otrăvit ă.
– Cam aşa ceva. Dar ambii roboţi primiser ă instrucţ iuni
precise.
– E cam tras ă de păr, spuse Leebig.
Quemot pălise şi părea gata s ă leşine dintr-o clip ă într-
alta.
– Niciun solarian n-ar putea folosi roboţi ca s ă fac ă ră u
unei fiinţe umane.
– Se poate, spuse Baley dând din umeri, dar ră mâne
faptul c ă roboţii pot fi manevraţi în acest fel. Întrebaţ i-l pe
doctorul Leebig, care este robotician.
– Ipoteza nu se aplic ă în cazul doctorului Delmarre,
spuse Leebig. Ţ i-am spus asta şi ieri. Cum ar putea cineva
s ă fac ă un robot s ă sfărâme ţeasta
unui om?
– S ă v ă explic cum?
– Te rog, dac ă poţi. – Doctorul Delmarre experimenta un nou tip de robot.
Însemnătatea acestui fapt mi-a scăpat pân ă asear ă,
când s-
a întâmplat s ă spun unui robot: „Dă -mi mâna!”, cerându-i
ajutor ca s ă m ă ridic de pe scaun. Robotul şi-a privit
consternat mâna, de parc ă ar fi crezut că-i cer s ă şi-o
217

desprind ă şi s ă mi-o dea mie. A trebuit să -i repet ordinul
într-o alt ă form ă.
Dar întâmplarea mi-a amintit de un lucru pe care mi-l
spusese doctorul Leebig puţ in mai înainte. Era vorba de
experimentarea unor roboţi cu membre detaşabile.
S ă presupunem c ă robotul testat de doctorul Delmarre
era de acest tip, capabil s ă foloseasc ă mai multe membre
interşanjabile, de forme diferite, pentru diferite sarcini
specializate. S ă presupunem c ă ucigaşul ştia acest fapt şi
c ă pe neaşteptate i-a spus robotului: „Dă-mi braţul tă u!”
Robotul şi-a detaşat braţul şi i l-a dat. Acest bra ţ constituia
o arm ă excelent ă. Dup ă moartea doctorului Delmarre putea
fi instalat la loc.
Nici nu apucase Baley s ă termine c ă spaţienii, copleşiţ i
de oroare, izbucnir ă într-o furtun ă de obiecţ ii. Detectivul
trebui s ă strige ultimele cuvinte, şi aşa înecate în tumultul
general.
Attlebish, roşu la fa ţă, se ridic ă de pe scaun şi pă şi
înainte.
– Chiar şi dac ă ceea ce spui e adevă rat, tot doamna
Delmarre este ucigaşa. Se afla acolo, s-a certat cu soţ ul ei,
îl privea pe acesta lucrând la robot, cunoştea chestiunea cu
membrele detaşabile – pe care, de altfel, eu n-o cred. Oriceai
face, pământene, totul o indic ă pe ea.
Gladia începu s ă plâng ă încetişor.
Baley nici n-o privi. Se mulţumi s ă spun ă:
– Dimpotriv ă, este uşor de demonstrat c ă , oricine ar fi
comis crima, nu doamna Delmarre a făcut aceasta.
Deodat ă, Jothan Leebig îşi încruciş ă braţele şi lăs ă s ă i se
aştearn ă pe fa ţă o expresie de dispre ţ.
Baley sesiz ă reacţia şi spuse:
– M ă veţi ajuta s ă demonstrez aceasta, domnule Leebig.
Ca robotician ştiţi c ă manevrarea roboţ ilor în sensul
comiterii unui omor cere o abilitate deosebit ă . Ieri am avut
prilejul de a încerca s ă pun pe cineva sub stare de arest la
domiciliu. Am chemat trei roboţi şi le-am dat instrucţ iuni
detaliate, cu scopul de a reţine persoana respectiv ă . Era un
218

lucru simplu, dar eu nu m ă prea pricep la roboţ i. Ca atare,
instrucţ iunile mele s-au dovedit ineficace şi persoana a
reuşit s ă scape.
– Cine era? întreb ă Attlebish, pe un ton peremptoriu.
– N-are importan ţă, răspunse Baley, agasat. Contează
faptul c ă amatori ca mine nu pot mânui roboţii cu eficien ţă .
Şi chiar şi unii solarieni pot fi la fel de nepricepuţ i în
materie. Bunăoar ă , ce ştie Gladia Delmarre despre
robotic ă? Ce ne puteţi spune, domnule Leebig?
– Poftim? făcu roboticianul, holbându-se la Baley.
– Aţi încercat doar s ă daţi lecţii de robotic ă doamnei
Delmarre. Ce fel de elev ă era? A învăţat ceva?
Leebig păru stânjenit.
– N-a învăţat… Apoi tăcu. – Era un caz făr ă speran ţă, nu-i aşa? Sau preferaţi s ă nu
răspundeţi? – Se poate s ă fi simulat ignoranţa, ripost ă Leebig,
ţeapăn. – Sunteţi dispus s ă afirmaţi, ca specialist, c ă o socotiţ i pe
doamna Delmarre destul de priceput ă pentru a împinge
nişte roboţi s ă comit ă o crim ă în mod indirect?
– De unde s ă ştiu asta?
– S ă m ă exprim altfel. Persoana care a încercat s ă mă
ucid ă la crescătoria de copii trebuia s ă m ă găsească folosind reţeaua de comunicaţ ii interrobotice. Nu spusesem
nimănui unde m ă voi duce şi numai roboţii care mă
călăuzeau dintr-un loc într-altul ştiau unde m ă aflu. Colegul
meu, domnul Olivaw, a reuşit să-mi dea de urm ă spre
sfârşitul zilei, dar cu mare dificultate. Ucigaşul, pe de altă
parte, a făcut-o probabil mult mai uşor, căci în afar ă de
găsirea mea, a avut timp s ă aranjeze treaba cu să geata
otrăvit ă, înainte ca eu s ă fi plecat de la crescă torie. Oare ar
fi putut doamna Delmarre s ă fac ă toate acestea?
Corwin Attlebish se aplec ă înainte şi întreb ă:
– Şi cine crezi c ă s-ar fi priceput s ă le fac ă, pământene? – Doctorul Jothan Leebig este, se pare, cel mai bun
219

obotician de pe întreaga planet ă.
– E o acuzaţie? întreb ă Leebig cu vehemen ţă.
– Da! răspunse Baley, pe acelaşi ton.
Furia din ochii roboticianului se stinse încet, fiind
înlocuit ă nu de calm, ci mai curând de o încordare reţinut ă.
– Am studiat robotul lui Delmarre dup ă crim ă , spuse
Leebig. N-avea membre detaşabile sau, cel puţ in, nu
puteau fi detaşate făr ă unelte şi cunoştinţe speciale. Aşa că
nu robotul a fost folosit pentru uciderea lui Delmarre, iar
argumentaţia dumitale e neîntemeiat ă.
– Cine ne confirm ă adevărul acestor spuse? întrebă
Baley.
– Cuvântul meu nu poate fi pus la îndoial ă.
– Ba da! Te acuz, şi afirmaţ ia dumitale despre robot este
făr ă nicio valoare. Dac ă ar confirma-o cineva, lucrurile ar
sta altfel. Apropo, te-ai debarasat cam repede de robotul
acela. Pentru care motiv?
– N-avea niciun rost să-l mai ţ in. Era complet dereglat,
inutil.
– De ce?
Leebig îl amenin ţă pe Baley cu degetul, strigând:
– M-ai mai întrebat asta o dat ă, pământene, şi ţ i-am
explicat. Asistase la un omor pe care nu-l putuse împiedica.
– Şi mi-ai mai spus c ă aceasta duce întotdeauna la
scoaterea din uz a robotului. Totuşi, atunci când Gruer a
fost otrăvit, robotul care-i dăduse bă utura n-a avut prea
mult de suferit, doar o uşoar ă dereglare a mersului şi
vorbirii. Fusese chiar mijlocul de înfă ptuire a unei crime
evidente, nu un simplu martor, şi totuşi a ră mas destul de
zdravă n pentru a fi interogat. Robotul din cazul Delmarre
trebuie, aşadar, s ă fi fost mult mai adânc implicat în crimă
decât celălalt. Iar arma crimei a fost tocmai braţul lui.
– Prostii, bâigui Leebig. Habar n-ai de robotic ă.
– Se prea poate. Dar propun domnului Attlebish să
sechestreze documentele ce se gă sesc la fabrica dumitale
de roboţi şi la atelierul de reparaţ ii. Astfel vom putea afla
220

dac ă ai construit roboţi cu membre detaşabile, dac ă ai
trimis vreunul doctorului Delmarre şi când anume.
– Nimeni n-o s ă se amestece în hârtiile mele! exclamă
Leebig.
– De ce, dac ă n-ai nimic de ascuns?
– Dar de ce naiba aş fi vrut să -l ucid pe Delmarre? De ce?
Ce mobil aveam?
– Pot exista dou ă, ră spunse Baley. Erai bun prieten cu
doamna Delmarre. Chiar prea bun prieten. Şi solarienii sunt
oameni, într-un fel. Nu ai fost niciodat ă căsă torit, dar asta
nu-ţi dădea imunitate la, s ă zicem, porniri animalice. Ai
vă zut-o pe doamna Delmarre, pardon, ai vizionat-o, când
era îmbrăcat ă cam neprotocolar şi…
– Nu! strig ă Leebig, torturat.
– Nu! spuse şi Gladia, într-o şoapt ă imperativ ă.
– Poate c ă nici n-ai recunoscut natura sentimentelor
dumitale, continu ă Baley. Sau, dac ă ţ i-ai dat cât de vag
seama, te-ai dispreţuit pentru aceast ă slă biciune şi ai urât-o
pe doamna Delmarre, că reia i-o datorai. Şi totuşi îl puteai
urî şi pe Delmarre, pentru faptul c ă era soţ ul ei. I-ai cerut
doamnei Delmarre să-ţi fie asistent ă. Fă ceai astfel o
concesie propriei dumitale porniri. Ea îns ă a refuzat,
sporindu-ţ i astfel resentimentul. Ucigându-l pe doctorul
Delmarre în aşa fel încât s ă arunci bănuiala asupra soţ iei
lui, te puteai răzbuna pe amândoi dintr-o lovitur ă.
– Şi cine-ar putea crede asemenea aiureli ieftine şi
melodramatice? întreb ă Leebig cu glasul sugrumat. Doar
vreun alt pământean, vreo alt ă brut ă. Îns ă nimeni de pe
Solaria.
– Dar nu te acuz numai în baza acestui mobil, spuse
Baley. Cred c ă exist ă şi aceasta, în subconştient, dar aveai
unul mai temeinic. Doctorul Rikaine Delmarre stă tea în
calea planurilor dumitale şi trebuia înlăturat. – Ce planuri? strig ă Leebig.
– Planurile de cucerire a Galaxiei, domnule Leebig,
răspunse detectivul.
221

18. Se d ă răspuns la o întrebare
– Pământeanul ăsta e nebun! exclam ă Leebig,
adresându-se celorlalţi. Este clar, nu?
Unii se uitar ă la Baley, făr ă o vorb ă, alţii la Leebig.
Detectivul nu le lăs ă timp s ă decid ă. Continu ă:
– Las ă asta, domnule Leebig! Doctorul Delmarre avea de
gând s-o rup ă cu dumneata. Doamna Delmarre crede că
voia s-o fac ă deoarece nu admiteai s ă te căsă toreşti. Nu
sunt de aceeaşi părere. Doctorul Delmarre efectua cercetă ri
care ar fi permis ectogeneza, făcând astfel căsă toria de
prisos. Dar doctorul Delmarre lucra cu dumneata şi ştia,
cred, mai mult despre munca dumitale decât oricare altul.
Ştia c ă faci unele experienţe primejdioase şi a încercat să
te opreasc ă. I-a pomenit ceva agentului Gruer, făr ă a-i da
îns ă detalii, pentru c ă nici el nu era înc ă sigur. E limpede, ai
sesizat bănuielile lui şi l-ai omorât.
– E nebun! repet ă Leebig. Nu vreau s ă mai am de-a face
cu el!
– Ascultă-l pân ă la capăt, Leebig, interveni Attlebish.
Baley îşi muşc ă buzele, reprimând o manifestare
prematur ă de mulţumire la evidenta lips ă de simpatie cu
care vorbise şeful serviciului de securitate. Continu ă:
– În aceeași convorbire pe care ai avut-o cu mine pe
tema roboţilor cu membre detaşabile ai menţ ionat, doctore
Leebig, nave spaţ iale cu creiere pozitronice. Ai vorbit cam
mult atunci. Te gândeai poate c ă sunt un simplu
pământean, incapabil s ă sesizeze implicaţ iile roboticii? Sau,
eventual, erai puţin prea bucuros de faptul c ă tocmai te
scutisem de prezenţa mea personal ă ? În orice caz, doctorul
Quemot m ă informase deja c ă arma secret ă a Solariei
contra celorlalte Lumi exterioare este tocmai robotul
pozitronic.
Quemot, implicat pe neaşteptate, tresări violent şi strig ă:
– Voiam doar s ă spun…
– Vorbeaţi în termeni sociologici, ştiu. Dar mi-aţ i dat de
222

gândit. Imaginaţi-v ă o nav ă spaţial ă dotat ă cu creier
pozitronic în loc de echipaj uman. O nav ă cu echipaj n-ar
putea folosi roboţ i în ciocniri armate. Robotul nu poate
nimici oamenii de pe alte nave sau de pe lumile inamice. Nar
sesiza diferenţ a dintre duşman şi prieten. Desigur,
robotului i se poate spune c ă pe nava inamic ă nu se află
oameni, sau c ă va bombarda o planet ă nelocuit ă . Dar ar fi
cam greu de realizat. Robotul ar vedea c ă pe propria lui
nav ă se afl ă oameni, ar şti c ă în lumea lui tră iesc oameni.
Ar presupune deci acelaşi lucru despre navele şi lumile
inamice. Ca să -l manipuleze cum trebuie în asemenea
situaţ ii ar fi nevoie de un robotician expert, ca dumneata,
doctore Leebig, şi aceşti experţi sunt foarte puţ ini. Dar o
nav ă prevăzut ă cu creier pozitronic ar ataca făr ă ezită ri,
cred eu, orice alt ă nav ă i s-ar indica drept obiectiv. O navă
cu creier pozitronic ar putea fi cu uşurin ţă împiedicat ă să
primeasc ă de la navele inamice mesaje care să -i explice
adevărata situaţ ie. Armamentul ei fiind sub comanda
direct ă a unui creier pozitronic, o asemenea nav ă s-ar
dovedi mai uşor de manevrat decât una cu echipaj uman.
Cum n-ar fi nevoie de spaţ iu pentru echipaj, provizii şi
aparatur ă de purificare a apei şi aerului, ea ar putea
transporta mai multe dispozitive de atac şi apă rare, fiind
astfel mai greu de distrus decât una obişnuit ă. O singură
nav ă cu creier pozitronic ar putea înfrânge o flotil ă de nave
obişnuite. Greşesc oare?
Întrebarea ţâșni spre doctorul Leebig, care se ridicase de
pe scaun şi stătea în picioare, rigid, aproape înţ epenit de…
de ce? De furie? De groaz ă?
Niciun ră spuns nu se auzi. Şi nici nu s-ar fi putut auzi.
Parc ă se rupsese un zăgaz: toţi ceilalţ i urlau nebuneşte.
Klorissa avea o fa ţă de meger ă . Chiar şi Gladia se ridicase
şi ameninţa cu pumnii ei micuţi. Şi toţ i îl apostrofau pe
Leebig.
Baley se relax ă, închise ochii şi încerc ă , timp de câteva
momente, să-şi destind ă muşchii şi tendoanele. Reuşise. În
sfârşit, apăsase pe butonul potrivit.
223

Quemot făcuse o analogie între roboţii solarieni şi iloţ ii
din Sparta. Spusese c ă roboţii nu s-ar putea revolta, aşa că
solarienii pot fi liniştiţi. Dar dac ă vreun om ar încerca să-i înveţe pe roboţ i cum
s ă fac ă rău altor oameni? Cu alte cuvinte, să-i înveţ e cum
s ă se revolte? N-ar fi asta o crim ă capital ă ? Într-o lume ca
Solaria, unde roboţii îi depăşeau pe oameni în proporţ ie de
douăzeci de mii la unu, nu s-ar nă pusti oare fiecare locuitor
asupra celui bănuit c ă ar da roboţilor putinţa de a vătă ma
fiinţe omeneşti?
– Eşti arestat, strig ă Attlebish, şi ţ i se interzice categoric
s ă te atingi de registre şi documente pân ă ce nu vor fi
examinate de autorităţi… Şi continu ă s ă spun ă ceva, aproape incoerent şi de-abia
auzit în acel tămbălău. Un robot se apropie de Baley.
– Aveţi un mesaj, stăpâne, de la stăpânul Olivaw.
Baley lu ă mesajul cu gravitate, se întoarse şi strig ă:
– O clip ă, v ă rog!
Glasul său avu un efect aproape magic. Toţ i se
întoarser ă solemn către el şi pe toate feţele (cu excepţ ia
celei înţepenite a lui Leebig) se putea citi cea mai deplină
atenţie pentru ceea ce avea de spus pământeanul. – Ar fi o prostie s ă credem c ă doctorul Leebig nu se va
atinge de documente înainte ca autorităţile s ă ajung ă acolo.
Ca atare, înc ă înainte de începerea întâlnirii noastre,
colegul meu, Daneel Olivaw, a plecat spre domeniul
doctorului Leebig. Tocmai am primit veşti de la el. Se află
deja acolo şi va ajunge în câteva clipe la doctorul Leebig
pentru a-l pune sub stare de arest.
– Arest! răcni Leebig cu un fel de groaz ă animalic ă ,
holbându-şi ochii şi aşa destul de mari. Vine cineva aici?
Prezen ţă fizic ă? Nu! Nu! (Al doilea „Nu!” fu un adevă rat
urlet.)
– Nu vei păţi nimic rău, spuse Baley cu răceal ă, dac ă te
supui.
– Dar nu vreau să-l văd! Nu pot să-l văd! 224

Roboticianul căzu în genunchi, făr ă s ă par ă că-şi dă
seama de asta, şi îşi încleşt ă mâinile într-un gest disperat
de rugăminte: – Ce vrei? Vrei o mă rturisire? Da, robotul de la Delmarre
avea membre detaşabile! Da, da, da! Eu am organizat
otrăvirea lui Gruer! Eu am organizat atentatul cu să geata!
Am urzit şi planuri pentru nave spaţ iale, aşa cum ai spus!
N-am reuşit, dar, da, le-am urzit! Numai ia-l pe omul ă sta
de-aici! Nu-l lăsa s ă vin ă!
Ia-l de-aici!
Se bâlbâia.
Baley dădu din cap. Alt buton potrivit. Ameninţ area cu o
prezen ţă personal ă fusese mai eficace în obţ inerea unei
mărturisiri decât orice tortur ă fizic ă.
Deodat ă Leebig întoarse capul şi îşi căsc ă larg gura,
sesizând probabil vreun zgomot sau vreo mişcare în afara
câmpului vizual al celorlalţi. Apoi îşi ridic ă mâinile, într-un
gest de respingere.
– Pleac ă! implor ă el. Pleac ă ! Nu te apropia, nu te
apropia! Te rog!
Căzu în patru labe, dup ă care îşi vârî brusc o mân ă în
buzunar, scoase repede ceva şi duse la gur ă. Se clătin ă de
dou ă ori şi căzu cu faţa în jos.
Baley tocmai voia s ă strige:
– Idiotule, cel care se apropie nu e om ci doar unul dintre
roboţii pe care-i iubeşti!
Daneel Olivaw apăru în câmpul vizual şi o clip ă se uită
atent la corpul prăbuşit. Baley de-abia mai răsufla. Dac ă Daneel îşi d ă seama că
propria lui pseudo-umanitate îl ucisese pe Leebig, creierul
său, dominat de cerinţ ele imperioase ale Primei legi, ar
putea suferi dereglări grave.
Dar Daneel se mulţumi s ă îngenuncheze şi s ă atingă
trupul roboticianului cu degetele-i fine. Apoi sălt ă capul lui
Leebig ca pe un lucru foarte preţ ios, mângâindu-l cu
gingăşie. Robotul îşi întoarse spre ceilalţi faţa fin cizelat ă şi şopti:
– A murit un om!
225

Baley o aştepta: Gladia îi ceruse o ultim ă întrevedere.
Când femeia apăru, detectivul făcu ochii mari.
– Te văd, spuse el.
– Da, confirm ă Gladia, dar de unde ştii?
– Porţi mănuşi. – O, făcu ea, privindu-şi stingherit ă mâinile. Apoi, cu
voce domoal ă:
Te superi?
– Nu, sigur c ă nu. Dar de ce te-ai hotărât s ă m ă vezi, în
loc s ă m ă vizionezi?
– Păi, zâmbi ea palid, trebuie s ă mă-nv ăţ cu asta, nu-i
aşa, Elijah? Adic ă, având în vedere c ă plec pe Aurora.
– S-a aranjat, deci?
– Domnul Olivaw pare s ă se bucure de influen ţă . S-a
aranjat. Nu m ă mai întorc niciodat ă aici.
– Bun! Vei fi mai fericit ă aşa, Gladia. Sunt sigur.
– Mi-e cam fric ă,
totuşi.
– Ştiu. Vei vedea tot timpul oameni şi-ţ i va lipsi confortul
de pe Solaria. Dar ai s ă te obişnuieşti şi, mai mult, ai s ă uiţ i
toat ă grozăvia prin care ai trecut.
– Nu vreau s ă uit chiar totul, spuse Gladia cu blândeţe. – Ai s ă uiţi. Baley o privi, nu făr ă strângere de inim ă , pe femeia
subţiric ă ce stătea în faţa lui şi adăug ă:
– Ai s ă te şi căsătoreşti, într-o bun ă zi. Cu adevă rat
căsătorit ă, vreau s ă zic.
– Nu ştiu cum, spuse Gladia cu jale, dar acest lucru nu-mi
mai pare atât de atrăgător… În clipa de faţă… – O să-ţi schimbi părerea. Rămaser ă o clip ă nemişcaţi, privindu-se în tăcere. – Nici nu ţi-am mulţumit, zise apoi Gladia.
– Mi-am făcut datoria, răspunse Baley.
– Pleci înapoi pe Pământ acum, nu-i aşa?
– Da.
– N-o s ă te mai văd niciodat ă.
– Probabil c ă nu. Dar s ă nu-ţi par ă ră u. Peste patruzeci
de ani cel mult eu voi fi mort, pe când tu ai s ă arăţ i tot ca
226

acum.
O umbr ă trecu pe faţa Gladiei.
– Nu spune aşa ceva.
– E adevărul. – Ştii, totul s-a adeverit în cazul lui Leebig, spuse ea
repede, căutând parc ă s ă schimbe subiectul.
– Da, ştiu. Alţ i roboticieni au verificat documentele lui şi
au aflat c ă efectua experienţ e pentru crearea unor nave
spaţiale cu creier pozitronic. Au găsit şi nişte roboţ i cu
membre detaşabile.
Gladia se cutremur ă:
– Dar de ce oare făcea asemenea lucruri îngrozitoare?
– Se temea de oameni. S-a sinucis pentru a evita
prezenţa altcuiva şi era gata s ă distrug ă alte lumi numai
pentru a se asigura c ă Solaria şi convenţ iile ei rigide în
acest sens nu vor fi niciodat ă primejduite.
– Dar cum de era aşa, murmur ă Gladia, când prezenţ a
fizic ă poate fi atât de…
Din nou un interval de tăcere, în timpul căruia continuară
s ă se priveasc ă de la câţiva metri.
Apoi Gladia strig ă brusc:
– Oh, Elijah, ai s ă m ă crezi o dezmăţat ă!
– De ce anume?
– Pot s ă te ating? N-am s ă te mai văd niciodat ă,
Elijah!
– Dac ă vrei…
Gladia se apropie, pas cu pas, cu ochi stră lucitori, dar şi
cu o expresie de team ă . Se opri la vreun metru de el, apoi
încet, de parc ă ar fi fost în trans ă, începu să-şi scoată
mănuşa de pe mâna dreapt ă. Baley dădu s ă o opreasc ă:
– Nu face copilării, Gladia…
– Nu mi-e fric ă.
Şi-i întinse lui Baley mâna ei, desmănuşat ă şi
tremurând ă. Detectivul i-o lu ă într-a sa, tremurând ă şi ea.
Rămaser ă o clip ă aşa, el ţinând mânuţa ei timid ă . Apoi
Baley îi dădu drumul, iar mâna Gladiei zbur ă pe
neaşteptate spre faţa lui şi îl atinse delicat, o clip ă numai,
cu degetele pe obraz.
227

– Mulţumesc, Elijah. Adio.
– Adio, Gladia, spuse detectivul, privind-o cum se
îndepărta. Şi nici chiar gândul c ă o nav ă îl aşteapt ă ca să-l ducă
înapoi pe Pământ nu putu să-i ştearg ă simţă mântul de
pierdere ce-l încerca în acele clipe.
Subsecretarul Albert Minnim îl primi cu ochi ce voiau să
exprime un bun-venit foarte oficial.
– Sunt bucuros s ă te văd din nou pe Pă mânt. Raportul
dumitale a sosit deja, se-nţ elege, şi este studiat acum. Ai
făcut o treab ă bun ă şi îţi va prinde bine la dosarul personal.
– V ă mulţumesc, răspunse Baley.
Era greu să-l mai poat ă entuziasma aşa ceva.
Întoarcerea pe Pământ, securitatea regăsit ă a Oraşelor,
vocea Jessiei (vorbise deja cu ea), toate acestea îi
epuizaser ă în mod ciudat resursele de satisfacţie. – Totuşi, continu ă Minnim, raportul se ocup ă numai de
anchet ă. Pe noi îns ă ne interesa şi altceva. Poţi să -mi
prezinţi un raport verbal în acest sens?
Baley şovă i şi îşi duse automat mâna spre buzunarul în
care simţea din nou forma mângâietoare, cald ă , a pipei
sale.
– Poţi fuma, Baley, se grăbi Minnim s ă adauge.
Detectivul fă cu din aprinderea pipei un ritual prelungit.
Apoi spuse:
– Nu sunt sociolog, domnule subsecretar.
– Nu eşti? Minnim avu un zâmbet ce se stinse imediat. Mi
se pare c ă am mai discutat asta. Un bun detectiv trebuie să
fie şi un sociolog empiric, chiar dac ă n-a auzit niciodat ă de
ecuaţia Hackett. Cred, judecând dup ă stânjeneala dumitale,
c ă ai anumite pă reri despre Lumile exterioare, dar nu ştii
cum îmi vor suna mie.
– Dac ă o luaţi aşa, domnule subsecretar… Când mi-aţ i
ordonat s ă plec pe Solaria mi-aţi pus o întrebare. M-aţ i
întrebat care sunt punctele slabe ale Lumilor exterioare.
Forţa lor rezid ă în roboţi, în populaţia lor redus ă , în
228

longevitate, dar ce puncte slabe au?
– Ei bine?
– Cred c ă ştiu punctele slabe ale solarienilor, domnule
subsecretar.
– Poţi răspunde la întrebarea mea? Bun! Dă-i drumul!
– Punctele lor slabe, domnule subsecretar, sunt tocmai
roboţii, populaţia redus ă şi longevitatea.
Minnim îl fix ă pe Baley făr ă să -şi schimbe expresia.
Degetele lui trasau, cu mişcă ri nervoase, diferite linii în
jurul hârtiilor de pe birou.
– Ce te determin ă s ă spui asta?
Baley stătuse ceasuri întregi să -şi ordoneze gândurile în
timpul călătoriei de înapoiere şi înfruntase oficialităţ ile, în
imaginaţ ia sa, cu argumente temeinice, bine gândite. Acum
îns ă se simţea dezorientat.
– Nu cred c ă pot face o expunere clar ă , domnule
subsecretar.
– Nu-i nimic. S ă le aud. E vorba doar de o apreciere
general ă.
– Solarienii au renunţ at la un lucru pe care omenirea îl
are de un milion de ani. Un lucru mai valoros decât energia
atomic ă , decât Oraşele, decât agricultura, locul, uneltele,
decât orice; căci e un lucru care le-a fă cut posibile pe toate
celelalte.
– Fii precis, Baley. La ce te referi?
– La spiritul de colectivitate, domnule subsecretar. La
cooperarea dintre indivizi. Solaria a abandonat-o cu totul. A
devenit o lume de indivizi izolaţ i, iar singurul sociolog de pe
planet ă e încântat c ă îşi inventeaz ă propria lui ştiin ţă . N-are
pe nimeni care să-l înveţe, să-l ajute, să -i arate eventualele
erori. Singura ştiin ţă cu adevă rat înfloritoare de pe Solaria
este robotica, dar şi de ea se ocup ă numai câţ iva oameni,
iar atunci când a fost nevoie de o analiz ă a interacţiunii om-
robot a trebuit s ă se fac ă apel la un pă mântean. Arta
solarian ă este abstract ă. Avem şi noi, pe Pământ, artă
abstract ă, dar numai ca o form ă de art ă . Pe Solaria ea este
unica form ă. Nota omeneasc ă s-a pierdut cu totul. Viitorul
229

dorit de ei este un viitor al ectogenezei şi al izolă rii imediat
dup ă naştere.
– Sun ă îngrozitor, îl întrerupse Minnim, dar vezi aici ceva
primejdios?
– Cred c ă da. Făr ă condiţionarea reciproc ă a oamenilor
dispare orice interes pentru via ţă , dispar cele mai multe
dintre valorile intelectuale, se pierde în mare parte însă şi
raţiunea de a tră i. Vizionarea nu poate înlocui contactul prin
vedere. Înşişi solarienii îşi dau seama c ă vizionarea e doar
un surogat de sim ţ . Şi ca şi cum izolarea n-ar fi de ajuns ca
s ă provoace stagnare, mai intervine şi longevitatea lor. Pe
Pământ avem un aflux permanent de tineri care acceptă
schimbarea deoarece n-au avut timp s ă se anchilozeze.
Personal, presupun c ă exist ă o vârst ă maxim ă optim ă , o
via ţă destul de lung ă pentru a permite realizarea individului
şi destul de scurt ă pentru a face loc tineretului într-un ritm
nu prea lent. Pe Solaria, acest ritm este prea lent.
Minnim continua s ă deseneze cu degetul pe birou.
– Interesant! Interesant!
Privi apoi la Baley şi parc ă îi căzuse o masc ă de pe fa ţă .
Privirea i se înveselise.
– Detectiv Baley, eşti un om perspicace.
– V ă mulţumesc, răspunse Baley cu gravitate.
– Ştii de ce te-am îndemnat să-mi prezinţi pă rerile
dumitale?
Minnim arăta aproape ca un băieţel care-şi savureaz ă o
bucurie. Continu ă făr ă s ă aştepte răspunsul lui Baley:
– Sociologii noştri au făcut deja o analiz ă preliminar ă a
raportului dumitale şi m ă întrebam dacă-ţ i dai seama ce
excelente veşti pentru Pământ ai adus. Văd c ă da.
– Staţi puţin, spuse Baley. Mai este ceva.
– Da, mai este, conveni Minnim, jubilând. Solarienii nu
pot scăpa de aceast ă stagnare. Au depă şit punctul critic şi
depind prea mult de roboţ i. Iar robotul nu poate disciplina
un copil neascultător, chiar dac ă acest lucru este spre
binele copilului. Robotul nu poate vedea dincolo de
suferinţa fizic ă imediat ă. Iar roboţ ii, în totalitatea lor, nu pot
230

disciplina o planet ă lăsând instituţiile ei s ă se prăbuşească atunci când aceste instituţ ii au devenit un balast. Nu pot
vedea dincolo de haosul imediat. Aşadar, soarta Lumilor
exterioare este stagnarea perpetu ă, iar Pă mântul se va
elibera de dominaţia lor. Aceste date noi schimb ă radical
situaţia. Nu mai este necesar ă revolta direct ă . Libertatea va
veni de la sine.
– Staţi, repet ă Baley, mai insistent. Discută m numai
despre Solaria, nu şi despre alte Lumi exterioare.
– E acelaşi lucru. Sociologul dumitale de pe Solaria,
Kimot sau cum îi zice…
– Quemot, domnule subsecretar.
– Ei da, Quemot, n-a spus el c ă şi celelalte Lumi merg în
sensul Solariei?
– A spus, dar nu ştie nimic despre celelalte Lumi direct
de la surs ă, şi nici nu este sociolog. Vreau s ă zic, nu e
sociolog adevărat. Credeam c ă am fost clar în privinţ a
aceasta.
– Au s ă verifice ai noştri.
– Dar nici ei nu vor avea date. Nu ştim nimic despre
Lumile într-adevăr mari. Despre Aurora, de pild ă – lumea lui
Daneel. Mie nu mi se pare raţional s ă le asemuim cu
Solaria. De fapt, exist ă doar o singur ă Lume în întreaga
Galaxie care seamăn ă cu Solaria…
Minnim abandon ă subiectul cu o uşoar ă fluturare a
mâinii sale bine îngrijite.
– Au s ă verifice ai noştri. Şi sunt sigur c ă vor fi de acord
cu Quemot.
Privirea lui Baley se posomorî. Dac ă sociologii pă mânteni
sunt dornici de ştiri îmbucurătoare, se vor gă si în acord cu
Quemot, desigur. Din statistici poţi scoate orice vrei dacă
ştii s ă cauţi cât trebuie şi cum trebuie, şi dac ă treci cu
vederea anumite date relevante.
Detectivul ezit ă o clip ă. Era oare mai bine s ă vorbească
acum, când se afla în faţa unui înalt funcţ ionar
guvernamental, sau…
Ezitarea îi fusese puţin prea lung ă . Aranjând nişte hârtii,
231

Minnim începu s ă glăsuiasc ă din nou, pe un ton mai lipsit
de însufleţire: – Înc ă vreo dou ă amă nunte, detectiv Baley, cu privire la
cazul Delmarre propriu-zis şi apoi poţi pleca. Era în intenţ ia
dumitale ca Leebig s ă se sinucid ă?
– Intenţionam să-i smulg o mă rturisire, domnule
subsecretar. Nu-mi închipuisem c ă se va sinucide – ce
ironie! – la apropierea cuiva care era doar un robot şi care
în fapt nu viola interdicţia prezenţ ei fizice. Dar, sincer
vorbind, nu-i regret moartea. Va mai trece mult timp până
la ivirea altui om care s ă îmbine, ca el, perversiunea cu
abilitatea.
– Sunt de aceeaşi pă rere, spuse Minnim pe un ton sec, şi
consider moartea lui binevenit ă , dar nu te-ai gândit la ce
primejdii te expuneai dac ă solarienii şi-ar fi dat seama că
Leebig nu putea să-l fi ucis pe Delmarre?
Baley îşi scoase pipa din gur ă şi rămase tăcut. – Hai, detectiv Baley, continu ă Minnim, ştii doar c ă nu
Leebig l-a ucis… Crima implica prezenţa personal ă şi Leebig
ar fi preferat moartea unei asemenea situaţ ii. De fapt, chiar
a preferat-o.
– Aveţ i dreptate, domnule subsecretar, admise Baley.
Am scontat c ă solarienii vor fi prea uluiţ i constatând cum
folosea el roboţii ca să-şi mai dea seama de acest lucru.
– Atunci cine l-a ucis pe Delmarre?
– Dac ă vreţi s ă spuneţi cine l-a lovit de fapt, ră spunse
Baley încet, atunci e vorba de persoana pe care o bă nuia
toat ă lumea: Gladia Delmarre, soţia lui.
– Şi ai lăsat-o s ă plece?
– Din punct de vedere moral, nu ea era responsabil ă .
Leebig ştia c ă Gladia se certa violent cu soţ ul ei. Şi
frecvent. De asemenea ştia, probabil, cât de tare se înfuria
în aceste situaţii. Leebig dorea moartea soţ ului în
împrejurări care s-o incrimineze pe soţ ie. I-a trimis, deci, lui
Delmarre un robot pe care – aşa presupun eu – l-a instruit
în mod abil să-i dea Gladiei, într-o clip ă de extrem ă furie,
unul dintre membrele sale detaşabile. Vă zându-se cu o
232

arm ă în mân ă, femeia a acţionat într-o clip ă de orbire,
înainte ca Delmarre sau robotul s-o poat ă opri. Gladia a
fost, la fel ca robotul, unealt ă inconştient ă a lui Leebig.
– Dar, observ ă Minnim, pe braţul robotului trebuie s ă fi
rămas sânge şi peri năclăiţi. – Se prea poate, spuse Baley, dar de robot s-a ocupat
tocmai Leebig. I-a fost uşor s ă instruiasc ă pe ceilalţi roboţ i,
care putuser ă observa aceasta, s ă uite tot. Şi doctorul
Thool ar fi putut observa, dar el n-a examinat decât
cadavrul şi trupul făr ă cunoştin ţă al Gladiei. Eroarea lui
Leebig a fost aceea de a crede c ă vinovăţia va că dea atât
de vădit pe umerii Gladiei încât nici faptul c ă nu s-a gă sit
nicio arm ă la locul crimei n-o va mai salva. Şi nici nu putea
prevedea c ă pentru continuarea anchetei se va face apel la
un pământean. – Aşadar, Leebig fiind mort, ai aranjat plecarea Gladiei
de pe Solaria. Voiai s-o salvezi în caz c ă solarienii ar începe
s ă se gândeasc ă la anumite lucruri?
Baley ridic ă din umeri.
– Suferise destul. Toat ă lumea o nedreptăţise: soţ ul ei,
Leebig, societatea solarian ă.
– Oare nu răstălmăceai legea pentru a-ţ i satisface un
capriciu personal?
Faţa osoas ă a detectivului se înăspri. – Nu era un capriciu. Nu m ă consideram legat de legile
solariene. Primau interesele Pământului, şi pentru a apă ra
aceste interese trebuia sa am grij ă ca Leebig, adevă ratul
pericol, s ă fie neutralizat. Cât despre doamna Delmarre (îl
înfrunta pe Minnim acum şi-şi dădea seama c ă face un pas
crucial, dar trebuia s ă i-o spun ă ), cât despre doamna
Delmarre, am făcut din ea obiectul unui experiment.
– Ce experiment?
– Voiam s ă ştiu dac ă va consimţi s ă înfrunte o Lume în
care prezenţa fizic ă este permis ă şi fireasc ă. Eram curios să
aflu dac ă are curajul s ă rup ă nişte deprinderi adânc
înrădăcinate în ea. M ă temeam c ă va refuza s ă plece, c ă va
insista s ă rămân ă pe Solaria – un adevă rat purgatoriu
233

pentru ea – decât s ă renunţe la modul ei de via ţă solarian,
deformat. Dar a ales schimbarea şi faptul m-a bucurat, că ci
mi-a părut simbolic. Pare s ă deschid ă calea salvă rii şi
pentru noi.
– Pentru noi?!? exclam ă Minnim. Ce naiba vrei s ă spui?
– Nu personal pentru dumneavoastr ă sau pentru mine,
domnule subsecretar, ră spunse Baley cu gravitate, ci
pentru întreaga omenire. Greşiţ i în aprecierea
dumneavoastr ă despre celelalte Lumi exterioare. Au puţ ini
roboţi, permit prezenţa fizic ă şi au studiat situaţ ia de pe
Solaria. R. Daneel Olivaw a fost cu mine acolo, dup ă cum
ştiţi, şi va face şi el un raport. Exist ă riscul ca într-o bun ă zi
s ă devin ă şi ei un fel de solarieni, dar îşi vor da probabil
seama la timp şi se vor strădui s ă menţin ă un echilibru
judicios, rămânând astfel stăpânii omenirii.
– Asta crezi dumneata, replic ă Minnim, iritat.
– Mai mult înc ă. Exist ă o sigur ă lume asemănă toare
Solariei, şi anume Pământul. – Detectiv Baley!
– Aşa stau lucrurile, domnule subsecretar. Noi suntem o
Solarie pe dos. Ei s-au izolat unul fa ţă de altul. Noi ne-am
izolat de Galaxie. Ei au ajuns într-un punct mort cu
domeniile lor inviolabile. Noi am ajuns într-un punct cu
Oraşele noastre subterane. Ei sunt şefi făr ă subalterni,
afar ă de roboţ i, care nu pot riposta. Noi suntem subalterni
făr ă şefi, numai cu Oraşele ce ne închid spre a ne ţ ine în
siguran ţă.
Baley îşi încleştase pumnii.
Minnim îl privea dezaprobator.
– Detectiv Baley, ai trecut printr-o perioad ă grea. Ai
nevoie de odihn ă şi o vei căpăta. O lun ă de concediu plă tit,
iar la întoarcere, avansarea.
– V ă mulţumesc, dar nu doresc numai asta. Aş vrea să
m ă ascultaţi. Exist ă un singur drum care ne poate scoate
din fundătura noastr ă – drumul spre exterior, spre spaţ iul
cosmic. Exist ă acolo un milion de lumi, iar spaţienii ocupă
numai cincizeci. Ei sunt puţini şi tră iesc mult. Noi suntem
234

mulţi şi trăim puţin. Suntem deci mai bine dotaţ i decât ei
pentru explorare şi colonizare. Avem o presiune
demografic ă , care ne împinge spre aceasta, şi o succesiune
rapid ă a generaţiilor, care ne furnizeaz ă din plin un tineret
temerar. Şi apoi, stră moşii noştri au fost cei care au
colonizat Lumile exterioare.
– Da, înţeleg… dar m ă tem c ă timpul nostru a trecut.
Baley sesiz ă dorinţ a subsecretarului de a-l vedea plecat,
dar rămase impasibil pe loc şi continu ă:
– Când primele coloniză ri au dus la crearea unor Lumi ce
ne depăşeau ca tehnologie, am scă pat construindu-ne
vizuini subpământene. Spaţienii ne făceau s ă ne simţ im
inferiori şi s ă ne ascundem de ei. Dar aceasta nu e o
atitudine. Pentru a evita o succesiune nimicitoare de
răscoale şi represiuni trebuie s ă concurăm cu ei, să -i
urmăm, dac ă trebuie, şi să-i conducem, dac ă se poate. Ca
s ă realizăm aceasta trebuie s ă înfruntăm exteriorul, să
învăţăm s ă înfruntăm exteriorul. Iar dac ă e prea târziu ca să
mai învăţăm noi înşine, atunci să-i învăţă m pe copiii noştri.
Este un lucru vital!
– Ai nevoie de odihn ă,
detectiv Baley.
– Ascultaţi-m ă, v ă rog, domnule subsecretar, replică
Baley cu vehemen ţă. Dac ă spaţ ienii sunt puternici şi noi
ră mânem în starea de acum, nu va trece un secol şi
Pământul va fi nimicit. Aşa se apreciaz ă, dup ă cum mi-aţ i
spus chiar dumneavoastr ă. Dac ă spaţ ienii sunt slabi şi
devin tot mai slabi, atunci putem scăpa, dar cine ne asigură
c ă spaţ ienii sunt slabi? Solarienii, da, sunt, dar asta-i tot ce
ştim.
– Totuşi…
– N-am terminat. Un lucru îl putem schimba, indiferent
dac ă spaţ ienii sunt slabi sau puternici. Ne putem schimba
pe noi. S ă înfruntăm spaţiul liber şi nu va mai trebui s ă ne
răsculă m. Vom putea crea propriile noastre Lumi
exterioare, devenind noi înşine spaţieni. Dac ă ră mânem
întemniţaţi aici, pe Pă mânt, atunci nu vom putea evita
răscoale zadarnice şi fatale. Şi va fi chiar mai rău dacă
235

oamenii îşi vor face speranţe false, bazate pe o presupusă
slăbiciune a spaţienilor. Întrebaţi-i, v ă rog, pe sociologi.
Comunicaţi-le argumentele mele. Şi dac ă înc ă mai au
îndoieli, găsiţi un mijloc de a m ă trimite pe Aurora. S ă vă
aduc un raport despre adevăraţii spaţieni, şi atunci veţ i
vedea ce trebuie s ă fac ă Pământul. Minnim dădu din cap în semn de aprobare:
– Da, da. La revedere acum, detectiv Baley.
Baley ieşi cu un sentiment de entuziasm. Nu se
aşteptase la o victorie net ă asupra lui Minnim. Un mod de
gândire care a prins rădă cini adânci nu poate fi înfrânt nici
într-o zi, nici într-un an. Sesizase îns ă, o und ă de
nesiguran ţă trist ă trecând peste faţ a lui Minnim şi
întunecându-i, timp de câteva clipe cel puţ in, euforia
nejustificat ă.
Simţea c ă poate scruta viitorul. Minnim îi va întreba pe
sociologi şi măcar unul sau doi dintre ei vor avea îndoieli.
O s ă treac ă un an, îşi spuse Baley, un an şi voi fi în drum
spre Aurora. O generaţie, şi ne vom afla din nou în spaţiu. Detectivul pă şi pe şoseaua ce rula spre nord. Curând o
va vedea pe Jessie. Ea o s ă înţeleag ă oare? Şi pe bă iat, pe
Bentley, de şaptesprezece ani acum. Când Ben va avea el
însuşi un copil de şaptesprezece ani, se va afla oare pe
vreo alt ă lume, virgin ă, clădind o via ţă neîngrădit ă?
Gândul îl sperie. Baley înc ă se mai temea de exterior.
Dar nu se mai temea de aceast ă team ă ! N-o mai privea ca
pe un lucru de care fugi, ci ca pe un duşman cu care
trebuie s ă lupţi. Se simţi cuprins de un fel de frenezie. Înc ă de la început
exteriorul exercitase asupra lui o atracţie ciudat ă . De când
îl amă gise pe Daneel şi decapotase acel vehicul pentru a
putea simţi aerul liber.
Atunci nu reuşise s ă înţeleag ă . Daneel îl luase drept un
tip ciudat. Baley însuşi îşi închipuise c ă înfrunt ă exteriorul
dintr-o necesitate profesional ă, pentru a soluţ iona un caz
de crim ă. De-abia în ultima sear ă petrecut ă pe Solaria,
236

când smulsese perdeaua de la fereastr ă, înţelesese că
simţea nevoia s ă înfrunte exteriorul nu numai pentru a-l
înfrunta, ci pentru atracţia şi făgă duiala de libertate pe care
acest exterior le conţinea. Pe Pământ trebuie s ă existe milioane de oameni care
simt acelaşi imbold, numai s ă li se atrag ă atenţ ia asupra
spaţiului deschis, numai s ă li se dea putinţ a de a face
primul pas.
Privi în jur.
Şoseaua rula cu vitez ă. Totul era scăldat într-o lumină
artificial ă . Şiruri enorme de apartamente lunecând înapoi.
Firme luminoase, vitrine, fabrici, lumini, zgomote, mulţ imi,
zgomote, oameni, oameni, oameni…
Toate acestea le iubise, nu voia s ă le părăseasc ă , se
temuse s ă le părăseasc ă, crezuse c ă îi lipsesc pe Solaria. Şi
acum toate îi păreau stranii.
Nu se putea readapta.
Plecase s ă soluţioneze o crim ă şi iat ă c ă se întâmplase
ceva cu el.
Îi spusese lui Minnim c ă Oraşele sunt vizuini. Aşa şi erau.
Un fel de pântece în care se ascundeau locuitorii
Pământului. Şi ce trebuie s ă fac ă un om ca s ă poat ă deveni
om? Trebuie s ă se nasc ă. S ă ias ă din pântece. Iar odată
ieşit nu mai poate intra înapoi.
Baley ieşise din Oraş şi nu mai putea reintra în el. Oraşul
nu mai era lumea lui. Vizuinile de Oţel îi erau stră ine. Aşa
trebuia s ă se întâmple. Şi aşa se va întâmpla şi cu alţ ii, iar
Pământul va renaşte şi se va avânta în spaţiu. Inima îi bătea nebuneşte, iar zgomotele vieţ ii din jur
slăbiser ă pân ă la un murmur imperceptibil.
Îşi aminti de visul avut pe Solaria şi, în sfârşit, îl înţ elese.
Ridic ă ochii şi reuşi s ă vad ă prin tot oţ elul şi betonul de
deasupra lui, prin toate acele straturi de omenire. Putea
vedea farul din Spaţ iu care îi chema pe oameni spre
exterior. Putea să-l vad ă strălucind. Soarele gol!
Sfârşit
237