Citeste PDF - bibliotecapemobil.ro

Cristian Tudor Popescu
totul nefolositoare, ba chiar nocivă” 1 . Ea aparţine ţarului
Nicolae al II­lea şi a fost exprimată în anul de graţie 1913.
Orbirea capului încoronat e grăitoare : ca şef de stat, Nicolae
putea să nu intuiască posibilităţile cinematografului ca artă,
dar nesesizarea importanţei lui politice era un semn al
sorţii ce avea să vină pentru Romanovi.
Tot în 1913, Vladimir Maiakovski, poetul Revoluţiei,
constata : „Teatrul s­a ruinat singur şi trebuie să predea
ştafeta filmului” 2 .
În 1917, bolşevicii au cucerit puterea la vârf printr­o
lovitură de stat. Dar imensul teritoriu al Rusiei rămânea în
bună măsură necontrolat de ei, atât din punct de vedere
militar, cât şi din punct de vedere ideologic. Războiul civil,
în care îi vor învinge pe albi, va rezolva problema militară
şi de autoritate. Însă pentru a colora ideologic în roşu harta
Rusiei, aveau nevoie de propagandă. Sarcina era deosebit
de grea. Masele­ţintă erau alcătuite în bună măsură din inşi
care nu cunoşteau limba rusă şi/sau erau analfabeţi.
Mijloacele clasice de propagandă ale bolşevicilor, presa
tipărită şi viul grai, Iskra, Pravda, cuvântările în pieţe, s­ar
fi dovedit lente şi puţin eficiente în faţa marilor distanţe şi
a diversităţii receptorilor umani. Teatrul popular, presupunând
depăşite barierele de limbă, avea dezavantajul reproductibilităţii
anevoioase a spectacolului, pentru a acoperi
teritorii întinse şi a mobiliza un număr mare de spectatori.
În plus, actorii de teatru puteau schimba oricând interpretarea
rolului, scoţând de sub control semnificaţiile politico­ideologice
ale dialogurilor.
În spaţiul delimitat de aceste constrângeri se aşeza cinematograful.
El putea vorbi oamenilor în imagini, dincolo
de limbă şi alfabet, copiile peliculelor puteau fi răspândite
1. Anna Lawton (ed.), The Red Screen. Politics, Society, Art, Routledge,
Londra, 1992, p. 44.
2. Ibidem, p. 47.
32