"Provincia literară" în ambianţa descentralizării culturale din anii '30

„...să-i fie îngăduit cronicarului unei reviste provinciale
să noteze cu explicabilă bucurie - succesul pe care viaţa provinciei
creatoare, îl obţine tot mai mult în ochii conştiinţei noastre
publice: avem într’adevăr astăzi, reviste ce se susţin exclusiv din
forţele provinciei”.(Al. Dima, „Cronica literară”, în Provincia
Literară, an I, nr.7-8, aprilie-mai), 1933, p. 5).
O
fensiva constructiv-intelectuală a „provinciei
literare” asupra hegemoniei culturale a
capitalei -din anii’30- se cere a fi (re)văzută
şi în funcţie de constituirea grupului social (fie el, chiar şi
volatil!) al scriitorilor din provincie (Ardeal) .
Pentru că prin presiunile civice ale acestor intelighenţe
locale se corectau abaterile, distanţele şi decalajele dintre
elitele centrului literar şi mărginimea culturală.
În eseul axat pe condiţia omului de litere din Ardeal
între cele două războaie mondiale, Liviu Maliţa era
convins că, în percepţia vremii, „imaginea publică” a
scriitorului se situa undeva „între corporaţie şi clasă
socială”, fiind aproape imposibil de localizat în structura
societăţii:
„Prin minima competenţă cognitivă necesară”, el
putea fi încadrat clasei -ea însăşi eterogenă- a intelighenţiei.
Prin „vocaţie, talent, mijloace şi obiective, scriitorul
aparţinea însă categoriei artiştilor” („Eu, scriitorul”, 1997,
(partea a III-a –„A fi scriitor”-), pp. 131-161).
Apariţia la începutul anilor ’30 la Sibiu –în limitele
autonomismului creator- a revistei „Provincia Literară”
şi a grupării intelectuale „Thesis” coincide cu instalarea
„crizei culturale”, declanşate odată cu atomizarea
hegemoniei literare a capitalei.
În ciuda efilării relaţiei dintre faptul esteic şi valoare,
„Provincia Literară” vine, totuşi, cu o tuşă sigură prin care
subliniază menirea „primordial culturală” şi „profesională”
a omului de litere, ca producător de valori, fie el
din provincie literară sau capitală culturală: „Datele concrete
ale condiţiei scriitorului român de la începutul deceniului
trei făceau ca (...) imperativul primordial al acţiunii lui să
fie profesionalizarea” (Liviu Maliţa, lucr. cit., p. 133) –reper
76
G h e o r g h e M A N O L A C H E
Provincia Literară în ambianţa
descentralizării culturale din anii ‘30
al sincronizării modernităţii româneşti cu lumea
contemporană apuseană, în care „personalitatea” putea
fi încadrată sub o singură „etichetă”.
De aici pledoaria reducţionistă a scriitorilor sibieni:
Paul Constant, Paul I. Papadopl, Horia Petra Petrescu,
ori a dr.-lui I. Popescu-Sibiu pentru „profesionalizarea”
scriitorului autentic (din provincie sau din capitală), cu
înţeles generic de „autor” de ficţiune beletristică, de valori
estetice.
Originală şi sănătoasă sub raport etic şi estetic (în
măsura în care îşi soluţiona constructiv, cu talent şi
putere creatoare, dezechilibrele şi conflictele), diferită de
normă, sau, spre exemplu, de „autorlâcurile” diletante
ale capitalei (creatoare de pornografie şi literatură de
consum) sau de „grafomania” ce colmata revistele
centrale şi provinciale cu „subliteratură”, creaţia locală se
impune, în primul rând, prin spiritualizarea elementelor
anestetice, de care amintea M. Ralea
În acord cu Liviu Maliţa -departe de orice reflex
sociologic vulgar- „profesionalizarea scrisului” viza, în
egală măsură, atât „domeniul public (statutul scriitorului în
societate)”, cât şi „domeniul literar (ştiinţa individuală a
scrisului)” (lucr. cit., p. 135), trădând efortul „tendenţional”,
atât de necesar degajării fenomenului artistic de
orice fel de subordonări.
Apărută la Sibiu, în contextul descentralizării literare
şi a diversificării artistice, „Provincia Literară” acceptă ca
pe o provocare reculul cultural declanşat odată cu
(re)activarea vechilor reflexe hegemonice ale capitalei.
Atracţia ziarelor şi a revistelor centrale, dublată de
aroganţa dispreţuitoare şi de discreditarea publicaţiilor
din perimetrul provinciei literare, conduce la instalarea
unei tensiuni recesive, întreţinute de resurercţia secundarului
printr-o „pulverulenţă” de revist(uţ)e, „foiţe” şi ziare
locale.
Conştienţi că au de înfruntat o dublă presiune –aceea
a supremaţiei spirituale a capitalei, precum şi cea a stării
entropice locale- redactorii şi colaboratorii de la „Provincia
Literară”(cu experienţă în strategia unor atari
confruntări) încearcă să (re)dirijeze dinspre/către
„provincie” valorile estetice ale elitelor tradiţionale,
capabile să corecteze perspectiva indusă asupra „provincialismului”
ca fenomen (a)cultural şi suficient (mic
burghez), blocat în tot felul de exuberanţe, surescitări,
orgolii şi complexe .

Cert este că, odată cu generalizarea procesului de
epuizare a energiilor artistice creatoare -„vampirizate” de
asaltul mediocrităţii provincial(ist)e şi anemiate de
„hemoragia” fatală a elitelor locale spre capitală- viaţa
literară din interiorul şi din afara centrului derapase
demult în decorul hedonist al consumului, plăcerii şi al
diferitelor „distracţii” oferite (oportunist) de/prin
subliteratură: „Maşina pneumatică a materialismului ne-a
absorbit, cu vigilenţă mecanică, toate moleculele vitalităţii psihice,
lăsând în inimi consternarea unui vid complect” („Provincia
Literară”, „Cuvânt înainte”, an. I, nr. 1,1932, p. 1).
Ca atare, pare cu atât mai justificat, demersul
colaboratorilor de la „Provincia Literară” de a conjuga
fenomenul de criză a cărţii, revistelor de literatură şi a
editurilor, cu o criză a lecturii declanşată odată cu
paralizarea scrierilor autentice şi/sau frustrarea autorilor.
Impresia generală, lăsată (în anii ’30) de Sibiul literar
fraţilor Eugen şi Paul Constant, lui Al. Dima şi Emil
Cioran sau de Alba-Iulia lui Rebreanu, este cea de mediocritate
intelectuală contagioasă şi de inapetenţă literară,
ori de „îngrozitoare somnolenţă” culturală şi artistică:
„Sufrageria civilizaţiei, întreţinută cu lesturile inteligenţii,
se lăfăie pe primul plan al esteticei sociale. Nutriţia şi
sinteza asimilitorie impun cu prestigiul lor funcţional.
Deviza pântecului are puteri discreţionare de talisman.
Trăim sub hipnoza tutelară a fetişismelor burgheze”
(„Provincia Literară”, „Cuvânt înainte”, an I, nr. 1, p. 1).
Sursele acestei metastaze (a)culturale sunt identificate
atât în „(re)afirmarea” manifestă a stategiei hegemoniste
a capitalei -de „a absorbi şi a concentra” energiile creatoare
ale provinciei într-un „centru geografic al literaturii”- dar şi
în noua opţiune a „omului modern” pentru alte tipuri de
valori şi plăceri sau de „voluptăţi superlative”.
„Descentalizarea culturală”, dublată de fenomenul
(re)energizării creativităţii locale sunt alternativele pe care
miza „Provincia Literară” în tentativa ei de a se elibera de
sub tutela strivitoare a intelectualismului despotic al
metropolei.
Redefinit din perspectiva po(i)eticii localismului creator,
pentru care opera literară aspiră la (re)sincronizarea cu
„spiritul locului”, rolul social al literaturii se recunoaşte la
nivelul subtilelor medieri articulate între structura
operei, structurile sociale(orizontale) şi cel interioare,
abisale (verticale). O atare po(i)etică ar viza, în opinia dr.lui
Ion Popescu-Sibiu, cunoaşterea „rădăcinilor manifestărilor
omeneşti sub diverse forme, de la gesturile simple
şi până la creaţie”, constituind-se într-o rezultantă a
interferenţelor dintre factorii genetici (biochimici, somatici
etc.) şi cei mezologici (educaţie, şcoală, viaţă socială,
mediu cultural ş.a.m.d.).
În viziunea teoreticienilor de la „Provincia Literară”
principiul „autonomismului cultural” presupune o
anume sterilizare alexandrin(ist)ă a sufletului creatorului,
respiritualizându-i „tot ceea ce este palpitare şi viaţă” şi
reconstruindu-i textura interrelaţiilor dintre elementele
estetice şi cele (an)estetice.
Constituirea, în paralel, (fără pretenţii concurenţiale!)
a grupării intelectuale „THESIS”, consolidarea legături-
lor cu despărţământul sibian al ASTREI şi cu revistele de
provincie din întreaga ţară, confirmă refacerea tonusului
local (cultural-literar) original, caracterizat de/prin unicitatea
energiilor „prospective” şi/sau dominanţa unor precepte morale
inebranlabile: „Revistele din provincie –cel puţin cele
mai de seamă, din Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Craiova şi alte câteva
centre ale românimei- au avantajul de a fi mai bine
şi mai larg informate, fiind şi în măsură de a observa şi
judeca oamenii şi lucrurile ce intră în cadrul cercetării
lor, într’un spirit de obiectivitate şi de nepărtinire pe care
nu-l pot avea decât excepţional publicaţiile metropolei
noastre. Un scriitor, un publicist, aşezat cu rosturile lui în
cutare colţ de ţară –dacă e într’adevăr un intelectual, iar
nu un sâmbriaş al condeiului- se interesează de o potrivă
de ce se scrie în Bucureşti ca şi în provincie, spiritul său
nefiind deformat profesional în aşa chip încât să considere
Capitala drept umbilicus mundi al minţii româneşti.
Liber de orice i s-ar putea constitui o aservire
spirituală în afara liniei sale de convingeri sincere, sentimente,
gust şi aprecieri, provincialul om de litere se lasă
mai puţin influenţat de modele schimbătoare şi de
coteriile Bucureştilor. Retragerea relativă în care trăieşte,
ca în orice oraş mai periferic, îl deprinde a fi mai studios,
ne pripit la lucru, capabil de a alege prin sine şi a se
coborî mai adesea în sufletul său propriu spre a căuta
originalitate, pe care atâţia socoteau a o găsi în ograda
vecinului” (C. D. Fortunescu, „Reviste de provincie”, in
„Provincia Literară”, an I, nr. 4-5/1933, pp. 4-5).
Demontarea mecanismelor de polarizare culturalcentralistă
se constată, în mod programatic, abia odată
cu „propulsarea mediatică” -de către Al. Dima- a
conceptului-reactiv de localism creator, acceptat şi de celelate
centre provinciale ca reactant al „pedigree”-ului literar local.
Aşezând acest fenomen (descentralizant mai mult în
plan spiritual!) în direcţia noului flux de „îndreptări”, Al.
Dima iniţiază, în 1934, la Sibiu, (cu ocazia inaugurării
celui de-al doilea an de activitate a grupării intelectuale
„THESIS”) o dezbatere asupra recentului „proiect de
statut” al Societăţii Scriitorilor Independenţi din Bucureşti,
propus de către Romulus Dianu.
În a doua decadă a lunii ianuarie (1936), grupul
„Thesis” organizează o consfătuire a revistelor din
Ardeal, precedată (ca de obicei) de o şezătoare literară.
Cu acest prilej se vor pune bazele viitoarei „Asociaţii a
Scriitorilor Români din Ardeal”.
Liviu Maliţa descrie corect traseul parcurs de
iniţiativa centrifugă sibiană din anii ’30, care, chiar dacă
nu a putut fi realizată integral, a reuşit, totuşi, să declanşeze
procesul ireversibil de modernizare şi autonomizare
a structurilor rigide ale Societăţii Scriitorilor Români. Dar,
mai cu seamă, s-au iniţiat o serie de programe flexibile şi
concrete, adaptate geografiei spirituale regionale, în/prin
care localismul nu mai putea fi recelat.
Comitetul de organizare, format din Al. Dima,
Gherghinescu Vanea, Octav Şuluţiu, V. Papilian, C. Miu-
Lerca, I. Chinezu, M. G. Samarineanu, a „pregătit”, în
trei „consfătuiri consecutive” (prima ţinută, sub auspiciile
grupului „Thesis”, la Sibiu; a doua, organizată la
77

23 februarie, la Cluj, în „apartamentele dr.-lui V.
Papilian”, iar ultima, în 29 martie, la Braşov) condiţiile
necesare activării în plan regional şi local. În acest sens,
„o adunare generală constitutivă” îşi asumase datoria de
a „vota statutele” şi de a „alege comitetul de conducere”,
care îi avea propuşi ca preşedinte şi respectiv vicepreşedinte,
pe V. Papilian şi M. G. Samarineanu (acesta din
urmă fiind şi director, începând din 1938, la revista
„Familia”, devenită, „organ al Asociaţiei”) (Liviu Maliţa,
lucr. cit., p. 145).
Referitor la impactul local al unei atari iniţiative,
Grigore Popa, cronicarul de la revista medieşeană
„LANURI”, semnala retivitatea tinerilor scriitori din
Ardeal în legătură cu înregimentarea lor -şi de această
dată- într-o altă structură organizată subversiv: „Mulţi
tineri scriitori ardeleni acuză numita societate de
ermetism şi ostilitate. /... / Intrarea în societate se face
pe baza unei fructuoase activităţi (colaborări la reviste şi
volume), iar nu cu dedesubturi despre care auzeam
vorbindu-se. Tinerii ardeleni sunt datori să o sprijine
tocmai pentru prestigiul lor. /... /, dar până atunci,
şezătorile literare sunt un fericit mijloc de activitate”
(Grigore Popa, „Activitatea Societăţii Scriitorilor Români din
Ardeal”, în „Lanuri”, an IV, nr. 3, p. 1).
Voinţa de organizare regională reactivează energii
creative locale, absorbite în paginile noilor reviste de atitudine
literar-artistică, apărute într-o serie de centre cultural-istorice
din provincie, cum ar fi cele din Cluj, Sibiu, Craiova,
Oradea, Timişoara, Constanţa, Braşov, Iaşi, Târgu-
Mureş, Satu-Mare, dar şi în jurul noilor nuclee literare din:
orăşele-satelit ca Blaj, Aiud, Bârlad, Botoşani, Bălţi, Turda,
Moineşti, Turnu-Severin, Buzău, Suceava, Mediaş,
Focşani, Galaţi, Brăila etc. etc.
Paradoxal, ceea ce dă consistenţă acestui fenomen de
autonomie revuistică (doar în aparenţă „pulverulent”!) se
rezumă la ideea că, la acea dată, „statul naţional cultural” îşi
asumase o serie de obligaţii constituţionale în ceea ce
privea susţinerea şi conservarea autonomiei culturale -de la
Brăila şi Buzău la Râmnicu-Vâlcea, ori de la Cernăuţi
până la Caracal (unde apărea „Prietenia literară”: 1938-
1941) sau de la Chişinău până-n ţinutul secuiesc (la
Odorhei, unde se tipărea în ’35 revista „Gânduri”).
Nu este vorba despre o susţinere emoţională, prin
mecenat public, ci de un proiect pragmatic, vizând înfiinţarea
de instituţii şi organizaţii cu ajutorul cărora să se
corecteze posibilele abateri de la autonomia primatului
estetic şi care, să stimuleze, în cele din urmă, creaţia
literară autentică, irigând-o chiar şi până în cele mai
periferice artere intelectuale ale ţării.
„THESIS
- TEZE ŞI ANTITEZE PE UN DOMENIU
PUR CULTURAL -
„O preocupare scumpă grupării „Thesis” a fost /... /
cultivarea localismului creator, principiu închizând în sine
omagiul ce am ţinut să aducem oraşului de care ne-am legat.
Am acordat de aceea toată atenţiunea aspectelor culturii locale
78
discutându-le în mod critic atât în şedinţele grupării cât şi în
revistele de aici. Membrii noştri au contribuit ei înşişi la închegarea
unei vieţi culturale, demne de trecutul Sibiului, colaborând printre
altele la „Provincia literară”, a cărei rodnică activitate a reuşit
să grupeze câteva din puterile creatoare ale provinciei” („Primul
BULETIN al Grupării Intelectuale „THESIS” din
SIBIU 1932 – 1933”, pp. 4-5).
Proiectată atât cu intenţii formativ-spirituale, cât şi
cu „scopul de a incita posibilităţile de creaţie şi-n
centrele provinciale”, gruparea elitistă sibiană şi-a
început activitatea „într-un cerc restrâns în ziua de 22
Noembrie 1932”, în casa doctorului Ion Popescu-Sibiu.
Ezitând între tradiţionalism („junimism” şi „astrism”)
şi modernism, gruparea intelectuală „Thesis” are ca
obiectiv direcţionarea etică a „tineretului intelectual”, căruia
tinde „să-i ofere o hrană spirituală sănătoasă şi serioasă
de sinteză, de împăcare, în atmosfera contemporană
lipsită de orientare”, un supliment intelectual mai
potrivit acelui moment istoric.
Folosindu-se de mijloace clasice de activare: conferinţe,
publicaţii (buletine, antologii), şezători, cursuri etc., membrii
înjghebării intelectuale „THESIS”, în marea lor majoritate
profesori (Pimen Constantinescu, Alex. Dima, Licu
Popescu, Ecaterina şi Ioan Săndulescu, Iulian Dumitru,
Lucian Bologa, C. Medrea (sculptor), Ioan Focşeneanu -
redactor la „Braşovul literar” etc.), dar şi publicişti (Emil
Cioran, Mircea Alexiu, Ioan Munteanu, Paul Constant -
directorul revistei „PROVINCIA LITERARĂ” etc.) sau
medici, ingineri, magistraţi (dr. Aurel Mavru, dr. Ion
Popescu Sibiu, dr. I. Fuma, dr. Horia Petra-Petrescu -
secretarul literar al „ASTREI”, dr. B. Revesz -medic
primar la Braşov, judecător-, Dem. Pand. Popescu, sau
inginer agronom -Timotei Spinei şi economist-, I.
Trîmbiţaş, ori Ionel Neamt(z)u, licenţiat în drept etc.)
sunt cei care, prin/cu atitudinea lor de o binevoitoare
înţelegere, au promovat cu insistenţă (re)activarea unei direcţii
critice tradiţionaliste, adversară curentelor contemporane de
perimare a valorilor culturale, etnice şi etice.
Este vorba, de fapt, despre o (re)grupare a forţelor
spirituale tinereşti sibiene care, în deceniul trei, au
provocat o fractură („mutaţie”?!) în corpul osficat al
tradiţionalismului, acceptând modernismul ca pe o
acumulare (sinteză) „sănătoasă şi serioasă”, ca pe o
împăcare de forţe şi principii .
Să nu uităm că Eugen Lovinescu (Anonymus
Notarius), referindu-se la acest fenomen de fractură în
interiorul tradiţionalismului (-declanşat iniţial de/prin
„Gândirea”, dar şi prin multe alte „publicaţii tinereşti”
din care nu ar putea fi recelată „Provincia Literară” din
Sibiu), era convins că „legea sincronismului” n-a avut
niciodată o aplicare mai evidentă, ca în acest caz de
diferenţiere, în care acesta se constituie într-o forţă de
coeziune, cu atât mai pronunţată, cu cât mijloacele de
„transmitere” a oricărei forme de activitate sufletească
devin mai „instantanee” şi mai „difluente”.
Gruparea intelectuală „Thesis” pledează, aşadar,
pentru instauraea unui no man’s land estetic ale cărui

frontiere sunt „mobile”, în dependenţă simultană de/cu
optica individuală şi contextul social.
„Valorile culturale” asupra cărora se opreşte „thezis”mul
se află, astfel, într-o relaţie mobilă, permanent
dinamică, aproximată (prin termenii lui Jan Mukarovsky)
drept antinomie dialectică, ţinând de însăşi esenţa valorii
estetice, acceptată, în „ atelierele de permanente confruntări şi
verificări” de la „THESIS”, ca proces (-determinat, pe de o
parte, de evoluţia iminentă a structurii artistice însăşi, iar,
pe de alta, de mişcarea şi modificările structurii sociale- )
şi nu ca o formă de „castraţie”. Într-o aproximare
mukarovsky-ană : energeia şi nu ergon !
Valoarea (est)etică, prefigurată de/prin localismul creator
(re)confirmă faptul că în morfologia culturală a anilor
’30 se întretaie, de fapt, mai multe „straturi literare”
(moderniste, tradiţionaliste, expresioniste etc.), fiecare
trăindu-şi „viaţa proprie” şi aspirând spre o altă scară de
valori (est)etice. Este în joc o nouă optică însumând
–lovinescian vorbind- conversiunea reciprocă!
Pentru gruparea intelectuală „Thesis”, valoarea
(est)etică face parte, prin esenţa ei, dintre fenomenele
sociale, „prezidate de un superior sens etic”. Aşa cum va
confirma de altfel mai târziu şi Mihai Ralea, arta,
literatura se „modelează în grup”, poartă sigiliul
inconfundabil al acestuia şi, de cele mai multe ori, îi
(re)modelează „fizionomia”.
Cu menţiunea că, dacă fenomenele sociale influenţează
arta, fie „în ceea ce priveşte conţinutul, alegerea
temelor, subiectelor, fie în ceea ce priveşte tehnica
formală, totuşi arta se eliberează de sclavajul influenţei
sociale şi uneori reuşeşte să se opună mediului social”
(Mihai Ralea, „Prelegeri de estetică”, 1972, pp. 20-21).
Dacă toate influenţele sunt „determinante” pentru
„materialul” de care se foloseşte artistul –şi ţinând cont
de faptul că arta e o valoare de sinteză între „diferitele
elemente anestetice”- cel ce prelucrează aceste presiuni
şi influenţe rămâne artistul (scriitorul), care
transfigurează estetic ceea ce a preluat de la „mediul
social”. Din dinamica acumulărilor, a stărilor de
echilibru şi dezechilibru, în sub şi (in)conştient, se
revarsă, potrivit dr.-lui Ion Popescu Sibiu, elementul
esenţial în conştiinţa creatorului: „În acest spaţiu se
efectuează desfăşurarea conţinutului psihologic în
obiectivarea valorilor de artă” (Ion Popescu-Sibiu, in
„Convorbiri deplasate” cu Ion Itu, 2005, p. 8).
În acest sens, Paul I. Papadopl propunea în revista
„Provincia Literară”, începând cu anul I de apariţie (nr.
2-3- 4/5), un serial având ca temă rolul social al literaturii -
idee susţinută şi de către C. D. Fortunescu în survolul
său asupra scrisului nostru azi (an I, nr. 11-12) sau de dr.
Ion Popescu-Sibiu în articolul de fond axat pe problema
tineretului şi demagogia literară (an II, nr. 6-8), ori de Paul
Constant, Al. Dima, Horia Petra Petrescu).
Mai mult, în opinia celor de la „Provincia Literară” şi
„Thesis”, valoarea (est)etică intră în contact strâns cu
valorile (extra)estetice, pe care opera artistică le (con)ţine şi,
prin intermediul lor, cu un întreg sistem de valori
culturale care „călăuzesc practica de viaţă a colectivităţii
ce receptează” opera. Cunoaşterea vieţii, mai ales cea din
copilăria creatorului, este, în accepţia dr.-lui Ion
Popoescu-Sibiu, de o importanţă covârşitoare „întrucât
ea luminează factorii de ereditate şi primele elemente
psihologice incitatorii şi inihibatorii”. Acestea vor trasa
condiţiile fundamentale din a căror dinamică se vor profila
„făgaşele iniţiale ale produselor creatoare de mai
târziu”. Pentru că în „faza copilăriei se fixează caracterul,
mentalitatea şi concepţia persoanei despre viaţă, om şi
societate. Aceste elemente vor constitui tot atâtea forţe
care vor frământa imaginaţia artistului, fantezia lui. Şi se
vor obiectiva în opera de artă” -conchidea dr.-ul Ion
Popescu-Sibiu, în „convorbiri deplasate” cu Ion Itu
(2005).
Chiar de la debutul constituirii grupării intelectuale
„THESIS”, filosofia rămâne o constantă a spiritului
„negativ” şi oarecum „reacţionar” al intelighenţiei
sibiene devotate „Ideii”, „Tezei”. Ceea ce nu se prea ştie
este faptul că Emil Cioran susţine, în 1933, o amplă
expunere –„Antropologie filosofică”- pledând pentru
prioritatea unei discipline supraordonate, sintetizatoare :
un fel de antropologie imanentă, tragică şi pesimistă, care să
considere omul ca „o fiinţă insuficientă şi dezintegrată
din viaţă”.
Construcţia cioraniană se voia, de fapt, o replică la
adresa antropologiei religioase, care nu judeca omul după
valorile pe care acesta le creează, ci în raport cu valorile
transcendente.
Ancorându-şi antropologia în antinomia dintre viaţă
şi spirit, Emil Cioran este convins că, într-o atare antinomie
se poate afla sursa „inconştienţei omului în univers”.
Pentru că Omul cioranian este şi va rămâne un Animal
îmbolnăvit !
Replica psih(o)analistă, prin intervenţia dr-ului Ion.
Popescu-Sibiu, (re)confirmă validitatea tezei cioraniene,
acceptând antropologia filosofică şi perspectiva escatologică
drept valori eminamente subiective.
Mai mult, cele două opţiuni –cea filosofică şi cea
psih(o)analistă- s-ar susţine reciproc, în sensul că tipologia
cioraniană nu se poate clădi decât pe fundamentele
„psihologiei” şi ale „caracterologiei”. Potrivit opiniei
psihiatrului sibian, psihologia anilor ’30, aflată sub
imboldul şcolii vieneze, vizează însăşi „viaţa în
intimitatea ei dinamică”.
Astfel structura antinomiei, susţinute de Cioran pe
plan metafizic, se confirmă şi pe plan biopsihologic,
psihanaliza având la bază, după cum se ştie, o „vastă
conflictologie”- conchide Ion. Popescu-Sibiu . Oricum,
pentru cei doi „thesis”-ti, „structura antinomică” este
structura vieţii însăşi „caracterizată prin luptă” - lipsa de
antinomie echivalând cu „inerţia”, cu „moartea” sau, în
termenii lui Emil Cioran, cu „dezintegrarea din viaţă a
omului”. Subiectivitatea este tot aşa de reală ca şi obiectivitatea,
conchidea în 1969 Ion Popescu-Sibiu, subliniind
prioritatea elementului subiectiv, omniprezent în „toate
manifestările obiective ale individului”.
În interviul pe care dr. Ion Popescu-Sibiu i-l acorda,
la începutul anilor ’70, regretatului Ion Itu („Cu dr. Ion
79

Popescu-Sibiu despre PSIHOLOGIA PROCESULUI DE
CREAŢIE”, în „ARCADE”, nr. 1/iunie1969; nr.
2/februarie 1970) fostul „thesis”-t îşi (re)activa crezul în
forţa prospectivă a fiinţei, aparentele ei stări de
dezordine fiind „preludiul unei opere, al unei creaţii, al
unei valori pozitive” (în Ion Itu, „Confruntări pe
contrasens”, 2005, prima parte, „Convorbiri deplasate”, cap.I,
p. 6). Constanţa convingerilor sale „thesis”-te se
recunoaşte în insistenţa cu care Ion Popescu-Sibiu
revine asupra priorităţii cercetării axei verticale a lumii
interioare a fiinţei. „Axa abisală a acestei imensităţi”
(con)duce spre „rădăcinile manifestărilor omeneşti, sub
diverse forme, de la gesturile simple şi până la creaţie”
(lucr. cit.) Prin ea se pot descoperi „motivările psihice”
din sub şi inconştient, „motivările perturbărilor pshice”
care determină „conţinutul literar şi morfo-cromatic al
creaţiei”.
„Experienţa eternităţii”, invocată de Emil Cioran ca
alternativă a interesului faţă de Om, se poate proba doar
prin „experienţa integrală a momentelor”. Şi aceasta,
împotriva „temporanismului” şi/sau a „istorismului modern”!
Teologia dialectică, acceptată ca replică „thesis”-tă la
presiunea sistemului dogmatic unitar, neagă, la rândul ei
-prin diferenţele calitative propuse de N. Balca în antologia
„Thesis”(1939)- tocmai „posibilitatea omului de a gândi
într-un sistem”, oricare ar fi el.
Acest tip particular de „atitudine” metafizicoreligioasă,
proprie „fiinţei problematicului religios”,
reactivează o altă serie de antinomii: Dumnezeu şi om,
Dumnezeu şi lume, om şi comunitate, cărora li se pot anexa şi
o altă serie de conflicte interioare ale omului.
„Ceea ce face nota comună a reprezentanţilor acestei
teologii este războiul distrugător şi pătimaş pe care l-a
pornit împotriva relativismului care caracterizează
atitudinea spirituală a omului modern.
Relativismul apare în viaţa acestui tip de om -implicat
în experimentarea integrală a momentelor– insinuat sub
faldurile individualismului, ale subiectivismului şi, în
mod special, a umanismului şi idealismului filosofic” (N.
Balca, „Deosebirea calitativă absolută între Dumnezeu şi om şi
problema revelaţiei”, în „THESIS”, 1939, p. 31).
De fapt, ceea ce îşi propune teologia didactică se
rezumă la tentativa de a face, ca atare, idealismul
imposibil, prin „demascarea temeiurilor iluzioniste ale
acestuia”. Ea combate idealismul, nu atât din punct de
vedere logic, sau al teoriei cunoaşterii, cât, mai ales, din
punct de vedere religios.
Pentru că în idealism transpare „dorinţa omului după
sistem, după unitatea ultimă, după ordinea logică şi
domnia şi autonomia lui spirituală”, identificându-se,
dealtfel, „autonomia eului omenesc cu autonomia lui
Dumnezeu ca idee” şi, indirect, ignorându-se faptul că
„ideea absolutului” nu este „Absolutul însuşi”, ci o
simplă abstracţie a omului care „face posibil acel regresus
in infinitum”.
Astfel, teologia didactică „thesis”-tă avansează un nou
mod de a gândi, balansându-se, demascator, între afirmaţie
şi negaţie, între „nu” şi „da”. Reacţionarismul ei se
80
recunoaşte în deplasarea accentului de pe „imanenţa”
teologiei experienţei şi a panteismului pe „transcendenţă”.
Aşa că, modernitatea teo- şi (filo)sofiei dialectice se confirmă
în/prin negarea oricărei revelaţii generale. Ca atare, revelaţia
locală este înţeleasă doar ca un dialect divin – ca un Cuvânt
vorbit al lui Dumnezeu.
De aici şi noua perspectivă asupra Mântuitorului,
acceptat nu ca mijlocitor (între Dumnezeu şi om) sau ca
„Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”, ci doar ca
„organul prin care Dumnezeu a vorbit către oameni” (N.
Balca, lucr. cit., p. 47). Pentru „omul nou”, implicat în
aventura de maximă sensibilitate a unei alte înţelegeri a
vieţii, „transcendenţele tutelare s-au arătat mincinoase”apreciază
şi Licu Pop („Filosofia lui Al. Xenopol, faţă de
înnoirea spirituală a veacului”, în „THESIS”, 1939),
considerând că de aici decurge „lozinca reîntoarcerii la
realitate (...) unde vor fi întâlnite şi instinctele”. Pentru
filosoful „thesis”-t „această coborâre din miraj în realitate
echivalează cu o coborâre în contingenţă” . Şi, prin aceasta,
se deschide, de fapt, perspectiva tragică a omului actual :
„singurătatea omului ” (lucr. cit., p. 64), „cariat”, cioranian
vorbind, de o serie de „noxe intrapsihice”.
În plan literar, „localismul creator” se fundamentează,
mai întâi, pe „sensul şi esenţa însăşi a culturii şi
literaturii”, care –în accepţie poporanist-sămănătoristă–
purcede dintr-o profundă sinceritate, înrădăcinată
arhetipal într-o anume „structură psiho-socială a
locului”: „filogenia repetă ontogenia”!
Literatura „thesis”-tă presupune astfel recursul la o
„expresie a autenticului, a realului sufletesc (i)mediat, a
contactului viu şi rodnic cu solul apropiat” (Al. Dima, lucr. cit.)
restabilind un anume echilibru necesar între spaţiul
primar al unei entităţi etnice şi opera prin care se
desvelesc o parte din aceste straturi adânci ale
arhetipurilor .
O atare „justificare etnică” va fi confirmată prin
umoarea sămănătoristă a poetului Octavian Goga, în
viziunea căruia literatura ar trebui să izbucnească local,
vulcanic, „din rărunchii unui popor, căci numai atunci îşi
are valoarea ei” patern societală.
Ideea unei „monografii sufleteşti a satului”, ca
expresie a „purităţii de rasă” –un „petec de generalitate”,
o „pars pro toto”- închizând într-un fragment limitat
sensurile largi ale universalităţii, proiectată de către
răşinărean în „Fragmente autobiografice”, îi apare lui Al.
Dima ca o tentativă de „justă formulare a localismului
creator”.
Referitor la „frumoasa justificare etică”, sunt invocate o
serie de argumente purificatoare ale creaţiei, care
îndepărtează, prin ea însăşi, pe intelectualii de elită de
„meschinele preocupări politice” şi de „spiritul
detestabil al cafenelei”, „ce ucide atâtea avânturi şi
transformă în cruci de ţintirim, atâtea năvalnice expresii
ale vieţii literar-culturale”.
Ca o simplă curiozitate, din perspectiva coincidenţelor
involuntare, cam în aceeaşi perioadă (1936), Jan
Mukarovsky pleda şi el pentru valoarea dominantă a

esteticului care, fără a tulbura celelalte valori (anestetice),
le împacă –„thesis”-tic vorbind- într-o totalitate.
Smulgând pe fiecare dintre ele din „relaţia directă cu
valorile practice analoge ea face posibilă declanşarea
relaţiei active a întregului ansamblu de valori
(extra)estetice din operă cu atitudinea globală pe care
indivizii, ca membri ai unei colectivităţi, o au faţă de
realitate. Astfel, prin intermediul valorii estetice, „arta
acţionează direct asupra atitudinii afective a omului faţă
de lumea înconjurătoare”, atingând în acest fel cel mai
important element reglator al activităţii umane (v. Jan
Mukarovsky, „Studii de estetică”, 1974, pp. 2-94).
„THESIS” îşi confirmă (re)numele, întreţinând la
Sibiu (în inima provinciei literare a Transilvaniei !), până
spre anii ’39-40, temperatura unui „mediu de pură
intelectualitate” şi oglindind (la modul academic) cele
mai diverse teze, „în urma confruntării cărora, adevărul
–ca un diamant ascuns în cărbune– avea să apară
strălucitor în faţa ochilor noştri uimiţi” („Primul
BULETIN al grupării intelectuale „THESIS” din Sibiu,
1932–1933”).
Trăirea cu luciditate a contemporaneităţii (psihanalitic
vorbind) se reflectă în/prin unele aspecte particulare ale
acestei stări, (trans)puse, printr-un acut „proces de interiorizare”,
înspre „unicitatea noastră”: etnică, religioasă,
culturală, bio- şi psihologică etc. Reactivând problema
„devenirii individului”, Ion Popescu-Sibiu, lua în calcul
şi rolul jucat de „puterea prospectivă” a fiinţei. Forţele,
îndemnurile interioare, spontane -toate aceste energii individuale-
sunt „rezultatul interferenţelor dintre factorii
genetici (biochimici, somatici) şi cei mezologici, de mediu
(educaţie, şcoală, viaţă socială, mediu cultural)” -conchidea
(în contextul generat de „dezgheţul intelec-tual”
de la sfârşitul anilor ’60) Ion Popescu-Sibiu, la întoarcerea
lui dintr-o „vizită ştiinţifică” din S.U.A şi Canadaredeschizând
filonul adormit al „localismului creator”.
În studiul „Filosofia lui Al. Xenopol, faţă de înnoirea
spirituală a veacului”, Licu Pop ne aminteşte că pe „piaţa
schimburilor spirituale” nu am fost doar permanenţii
debitori ai Apusului, mulţumindu-ne să întindem mâna
„numai pentru a primi”. Scrisul lui Xenopol, în special
lucrările sale de filosofia istoriei, pledează (încă din
1898!), pentru prioritatea seriei locale (româneşti) înţeleasă
ca variabila dintr-un lung şir de fenomene ce se înnoadă
cauzal, gravitând, recesiv, în jurul unor tendinţe
considerate a fi, la un moment dat, dominante.
Astfel, realitatea istorică (fie ea şi românească!) este
creaţie nesfârşită şi, din această perspectivă, o „neîncetată
schimbare la faţă”. Pentru că, potrivit afirmaţiei lui Licu
Pop, Al. Xenopol a înţeles istoria ca „un torent
ireversibil, iraţional şi imprevizibil (ca orice act de viaţă şi
creaţie!) ”-elemente ce vor condiţiona „soluţionarea” lor
pozitivă. De aceea seria sa nu este lege, ci „principiu de
sistematizare mult mai înmlădiabil după viul şi
prospeţimea istoriei”. Este „fizionomie”, nu „sistematică”!
(lucr. cit., pp. 60-66).
Antologia „THESIS”. Studii, proză, poeme (Editura
„Dacia Traiană”, Sibiu, 1939, 154 p.) -la care colabo-
rează: Mircea Alexiu, N. Balca, G. Cifarelli, N. Ciuceanu,
Al. Dima, G. Fonea, I. Fruma, Ion Th. Ilea, N. N.
Munteanu, Elisabeta Nanu, M. Nanu, Ionel Neamtzu,
Licu Pop, I. Popescu-Sibiu, I. Săndulescu, I. V. Spiridonprin
articolul „O experienţă spirituală în provincie”, semnat
de Al. Dima, confirmă ipoteza avansată de mine în
prolepsa acestei pseudomonografii despre o aventură
spirituală din provincie, potrivit căreia gruparea
intelectuală „THESIS” a continuat să activeze, chiar şi
sincopat, în „pofida adversităţilor de tot felul”, până spre
sfârşitul anilor ’30 . „S’au împlinit de curând şase ani de
când –la 22 Noemvrie 1932– o seamă de cărturari locali
s’au întrunit pentru prima dată şi s’au constituit într’o
grupare intelectuală căreia i s’a dat numele de „Thesis”
ca o consfinţire a gândului ce ne însufleţea pe toţi: o
închinare devotată Ideii –„Tezei”– înfăţişată în mod liber
în discuţii adesea contradictorii, dar cu respectul
demnităţii intelectuale.
Trăim aşa dar de şase ani o experienţă spirituală din cele mai
interesante pentru faptul mai ales că am urmărit aci cu o stăruinţă
ce nu s’a desminţit o clipă, în pofida adversităţilor şi rezistenţelor
de tot felul, realizarea unui mediu de înaltă cultură într-un oraş
de provincie, în ale cărui glorioase tradiţii au încercat şi puterile
noastre a se încadra (s.n). O astfel de iniţiativă merită fără
îndoială a fi mai aproape cunoscută atât prin secerişul
faptelor ce s’au adunat de-a lungul vremii, cât şi prin
intenţiunile ce au roit în jurul lor şi cari –din păcate–
împrejurările nu le-au sprijinit totdeauna”, conchide Al.
Dima în prefaţa „O experienţă spirituală în provincie”, a
volumului antologic „THESIS”, 1939.
Poposind „în marginea activităţii” grupării
intelectuale „Thesis”, la o privire retrospectivă, Al. Dima
este convins (şi la sfârşitul anilor ’30!) că „adevăratul
sentiment din care a izvorât iniţiativa” a fost –sociologic
şi psihologic vorbind- unul de ordin „negativ”,
„reacţionar”: „Desprinşi abia de pe băncile universităţii
sau şcolilor speciale, din atmosfera academică a ştiinţei şi
preocupărilor spirituale de tot felul, ne-am văzut dintr’o
dată azvârliţi într’o lume cu alte obiective, cu o altă
mentalitate, ameninţată de acea crudă profesionalizare
care duce la mecanizare şi automatism. Mirajul Ideii era
atât de puternic, pasiunea pentru creaţiile spiritului atât
de aprinsă, teama de naufragiu atât de vie, încât nevoia
salvării s’a impus de la sine, spontan, apărând la mai
mulţi dintr’odată, fără vreo înţelegere intelectuală
prealabilă. Când în Noemvrie 1932, gruparea s’a
constituit, ea cristaliza sentimente şi gânduri cari o
anticipaseră cu mult” (Al. Dima, lucr. cit., p. 4).
81