"Provincia literară" în ambianţa descentralizării culturale din anii '30

More documents

Recommendations

Info

frontiere sunt „mobile”, în dependenţă simultană de/cu optica individuală şi contextul social. „Valorile culturale” asupra cărora se opreşte „thezis”mul se află, astfel, într-o relaţie mobilă, permanent dinamică, aproximată (prin termenii lui Jan Mukarovsky) drept antinomie dialectică, ţinând de însăşi esenţa valorii estetice, acceptată, în „ atelierele de permanente confruntări şi verificări” de la „THESIS”, ca proces (-determinat, pe de o parte, de evoluţia iminentă a structurii artistice însăşi, iar, pe de alta, de mişcarea şi modificările structurii sociale- ) şi nu ca o formă de „castraţie”. Într-o aproximare mukarovsky-ană : energeia şi nu ergon ! Valoarea (est)etică, prefigurată de/prin localismul creator (re)confirmă faptul că în morfologia culturală a anilor ’30 se întretaie, de fapt, mai multe „straturi literare” (moderniste, tradiţionaliste, expresioniste etc.), fiecare trăindu-şi „viaţa proprie” şi aspirând spre o altă scară de valori (est)etice. Este în joc o nouă optică însumând –lovinescian vorbind- conversiunea reciprocă! Pentru gruparea intelectuală „Thesis”, valoarea (est)etică face parte, prin esenţa ei, dintre fenomenele sociale, „prezidate de un superior sens etic”. Aşa cum va confirma de altfel mai târziu şi Mihai Ralea, arta, literatura se „modelează în grup”, poartă sigiliul inconfundabil al acestuia şi, de cele mai multe ori, îi (re)modelează „fizionomia”. Cu menţiunea că, dacă fenomenele sociale influenţează arta, fie „în ceea ce priveşte conţinutul, alegerea temelor, subiectelor, fie în ceea ce priveşte tehnica formală, totuşi arta se eliberează de sclavajul influenţei sociale şi uneori reuşeşte să se opună mediului social” (Mihai Ralea, „Prelegeri de estetică”, 1972, pp. 20-21). Dacă toate influenţele sunt „determinante” pentru „materialul” de care se foloseşte artistul –şi ţinând cont de faptul că arta e o valoare de sinteză între „diferitele elemente anestetice”- cel ce prelucrează aceste presiuni şi influenţe rămâne artistul (scriitorul), care transfigurează estetic ceea ce a preluat de la „mediul social”. Din dinamica acumulărilor, a stărilor de echilibru şi dezechilibru, în sub şi (in)conştient, se revarsă, potrivit dr.-lui Ion Popescu Sibiu, elementul esenţial în conştiinţa creatorului: „În acest spaţiu se efectuează desfăşurarea conţinutului psihologic în obiectivarea valorilor de artă” (Ion Popescu-Sibiu, in „Convorbiri deplasate” cu Ion Itu, 2005, p. 8). În acest sens, Paul I. Papadopl propunea în revista „Provincia Literară”, începând cu anul I de apariţie (nr. 2-3- 4/5), un serial având ca temă rolul social al literaturii - idee susţinută şi de către C. D. Fortunescu în survolul său asupra scrisului nostru azi (an I, nr. 11-12) sau de dr. Ion Popescu-Sibiu în articolul de fond axat pe problema tineretului şi demagogia literară (an II, nr. 6-8), ori de Paul Constant, Al. Dima, Horia Petra Petrescu). Mai mult, în opinia celor de la „Provincia Literară” şi „Thesis”, valoarea (est)etică intră în contact strâns cu valorile (extra)estetice, pe care opera artistică le (con)ţine şi, prin intermediul lor, cu un întreg sistem de valori culturale care „călăuzesc practica de viaţă a colectivităţii ce receptează” opera. Cunoaşterea vieţii, mai ales cea din copilăria creatorului, este, în accepţia dr.-lui Ion Popoescu-Sibiu, de o importanţă covârşitoare „întrucât ea luminează factorii de ereditate şi primele elemente psihologice incitatorii şi inihibatorii”. Acestea vor trasa condiţiile fundamentale din a căror dinamică se vor profila „făgaşele iniţiale ale produselor creatoare de mai târziu”. Pentru că în „faza copilăriei se fixează caracterul, mentalitatea şi concepţia persoanei despre viaţă, om şi societate. Aceste elemente vor constitui tot atâtea forţe care vor frământa imaginaţia artistului, fantezia lui. Şi se vor obiectiva în opera de artă” -conchidea dr.-ul Ion Popescu-Sibiu, în „convorbiri deplasate” cu Ion Itu (2005). Chiar de la debutul constituirii grupării intelectuale „THESIS”, filosofia rămâne o constantă a spiritului „negativ” şi oarecum „reacţionar” al intelighenţiei sibiene devotate „Ideii”, „Tezei”. Ceea ce nu se prea ştie este faptul că Emil Cioran susţine, în 1933, o amplă expunere –„Antropologie filosofică”- pledând pentru prioritatea unei discipline supraordonate, sintetizatoare : un fel de antropologie imanentă, tragică şi pesimistă, care să considere omul ca „o fiinţă insuficientă şi dezintegrată din viaţă”. Construcţia cioraniană se voia, de fapt, o replică la adresa antropologiei religioase, care nu judeca omul după valorile pe care acesta le creează, ci în raport cu valorile transcendente. Ancorându-şi antropologia în antinomia dintre viaţă şi spirit, Emil Cioran este convins că, într-o atare antinomie se poate afla sursa „inconştienţei omului în univers”. Pentru că Omul cioranian este şi va rămâne un Animal îmbolnăvit ! Replica psih(o)analistă, prin intervenţia dr-ului Ion. Popescu-Sibiu, (re)confirmă validitatea tezei cioraniene, acceptând antropologia filosofică şi perspectiva escatologică drept valori eminamente subiective. Mai mult, cele două opţiuni –cea filosofică şi cea psih(o)analistă- s-ar susţine reciproc, în sensul că tipologia cioraniană nu se poate clădi decât pe fundamentele „psihologiei” şi ale „caracterologiei”. Potrivit opiniei psihiatrului sibian, psihologia anilor ’30, aflată sub imboldul şcolii vieneze, vizează însăşi „viaţa în intimitatea ei dinamică”. Astfel structura antinomiei, susţinute de Cioran pe plan metafizic, se confirmă şi pe plan biopsihologic, psihanaliza având la bază, după cum se ştie, o „vastă conflictologie”- conchide Ion. Popescu-Sibiu . Oricum, pentru cei doi „thesis”-ti, „structura antinomică” este structura vieţii însăşi „caracterizată prin luptă” - lipsa de antinomie echivalând cu „inerţia”, cu „moartea” sau, în termenii lui Emil Cioran, cu „dezintegrarea din viaţă a omului”. Subiectivitatea este tot aşa de reală ca şi obiectivitatea, conchidea în 1969 Ion Popescu-Sibiu, subliniind prioritatea elementului subiectiv, omniprezent în „toate manifestările obiective ale individului”. În interviul pe care dr. Ion Popescu-Sibiu i-l acorda, la începutul anilor ’70, regretatului Ion Itu („Cu dr. Ion 79
Popescu-Sibiu despre PSIHOLOGIA PROCESULUI DE CREAŢIE”, în „ARCADE”, nr. 1/iunie1969; nr. 2/februarie 1970) fostul „thesis”-t îşi (re)activa crezul în forţa prospectivă a fiinţei, aparentele ei stări de dezordine fiind „preludiul unei opere, al unei creaţii, al unei valori pozitive” (în Ion Itu, „Confruntări pe contrasens”, 2005, prima parte, „Convorbiri deplasate”, cap.I, p. 6). Constanţa convingerilor sale „thesis”-te se recunoaşte în insistenţa cu care Ion Popescu-Sibiu revine asupra priorităţii cercetării axei verticale a lumii interioare a fiinţei. „Axa abisală a acestei imensităţi” (con)duce spre „rădăcinile manifestărilor omeneşti, sub diverse forme, de la gesturile simple şi până la creaţie” (lucr. cit.) Prin ea se pot descoperi „motivările psihice” din sub şi inconştient, „motivările perturbărilor pshice” care determină „conţinutul literar şi morfo-cromatic al creaţiei”. „Experienţa eternităţii”, invocată de Emil Cioran ca alternativă a interesului faţă de Om, se poate proba doar prin „experienţa integrală a momentelor”. Şi aceasta, împotriva „temporanismului” şi/sau a „istorismului modern”! Teologia dialectică, acceptată ca replică „thesis”-tă la presiunea sistemului dogmatic unitar, neagă, la rândul ei -prin diferenţele calitative propuse de N. Balca în antologia „Thesis”(1939)- tocmai „posibilitatea omului de a gândi într-un sistem”, oricare ar fi el. Acest tip particular de „atitudine” metafizicoreligioasă, proprie „fiinţei problematicului religios”, reactivează o altă serie de antinomii: Dumnezeu şi om, Dumnezeu şi lume, om şi comunitate, cărora li se pot anexa şi o altă serie de conflicte interioare ale omului. „Ceea ce face nota comună a reprezentanţilor acestei teologii este războiul distrugător şi pătimaş pe care l-a pornit împotriva relativismului care caracterizează atitudinea spirituală a omului modern. Relativismul apare în viaţa acestui tip de om -implicat în experimentarea integrală a momentelor– insinuat sub faldurile individualismului, ale subiectivismului şi, în mod special, a umanismului şi idealismului filosofic” (N. Balca, „Deosebirea calitativă absolută între Dumnezeu şi om şi problema revelaţiei”, în „THESIS”, 1939, p. 31). De fapt, ceea ce îşi propune teologia didactică se rezumă la tentativa de a face, ca atare, idealismul imposibil, prin „demascarea temeiurilor iluzioniste ale acestuia”. Ea combate idealismul, nu atât din punct de vedere logic, sau al teoriei cunoaşterii, cât, mai ales, din punct de vedere religios. Pentru că în idealism transpare „dorinţa omului după sistem, după unitatea ultimă, după ordinea logică şi domnia şi autonomia lui spirituală”, identificându-se, dealtfel, „autonomia eului omenesc cu autonomia lui Dumnezeu ca idee” şi, indirect, ignorându-se faptul că „ideea absolutului” nu este „Absolutul însuşi”, ci o simplă abstracţie a omului care „face posibil acel regresus in infinitum”. Astfel, teologia didactică „thesis”-tă avansează un nou mod de a gândi, balansându-se, demascator, între afirmaţie şi negaţie, între „nu” şi „da”. Reacţionarismul ei se 80 recunoaşte în deplasarea accentului de pe „imanenţa” teologiei experienţei şi a panteismului pe „transcendenţă”. Aşa că, modernitatea teo- şi (filo)sofiei dialectice se confirmă în/prin negarea oricărei revelaţii generale. Ca atare, revelaţia locală este înţeleasă doar ca un dialect divin – ca un Cuvânt vorbit al lui Dumnezeu. De aici şi noua perspectivă asupra Mântuitorului, acceptat nu ca mijlocitor (între Dumnezeu şi om) sau ca „Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”, ci doar ca „organul prin care Dumnezeu a vorbit către oameni” (N. Balca, lucr. cit., p. 47). Pentru „omul nou”, implicat în aventura de maximă sensibilitate a unei alte înţelegeri a vieţii, „transcendenţele tutelare s-au arătat mincinoase”apreciază şi Licu Pop („Filosofia lui Al. Xenopol, faţă de înnoirea spirituală a veacului”, în „THESIS”, 1939), considerând că de aici decurge „lozinca reîntoarcerii la realitate (...) unde vor fi întâlnite şi instinctele”. Pentru filosoful „thesis”-t „această coborâre din miraj în realitate echivalează cu o coborâre în contingenţă” . Şi, prin aceasta, se deschide, de fapt, perspectiva tragică a omului actual : „singurătatea omului ” (lucr. cit., p. 64), „cariat”, cioranian vorbind, de o serie de „noxe intrapsihice”. În plan literar, „localismul creator” se fundamentează, mai întâi, pe „sensul şi esenţa însăşi a culturii şi literaturii”, care –în accepţie poporanist-sămănătoristă– purcede dintr-o profundă sinceritate, înrădăcinată arhetipal într-o anume „structură psiho-socială a locului”: „filogenia repetă ontogenia”! Literatura „thesis”-tă presupune astfel recursul la o „expresie a autenticului, a realului sufletesc (i)mediat, a contactului viu şi rodnic cu solul apropiat” (Al. Dima, lucr. cit.) restabilind un anume echilibru necesar între spaţiul primar al unei entităţi etnice şi opera prin care se desvelesc o parte din aceste straturi adânci ale arhetipurilor . O atare „justificare etnică” va fi confirmată prin umoarea sămănătoristă a poetului Octavian Goga, în viziunea căruia literatura ar trebui să izbucnească local, vulcanic, „din rărunchii unui popor, căci numai atunci îşi are valoarea ei” patern societală. Ideea unei „monografii sufleteşti a satului”, ca expresie a „purităţii de rasă” –un „petec de generalitate”, o „pars pro toto”- închizând într-un fragment limitat sensurile largi ale universalităţii, proiectată de către răşinărean în „Fragmente autobiografice”, îi apare lui Al. Dima ca o tentativă de „justă formulare a localismului creator”. Referitor la „frumoasa justificare etică”, sunt invocate o serie de argumente purificatoare ale creaţiei, care îndepărtează, prin ea însăşi, pe intelectualii de elită de „meschinele preocupări politice” şi de „spiritul detestabil al cafenelei”, „ce ucide atâtea avânturi şi transformă în cruci de ţintirim, atâtea năvalnice expresii ale vieţii literar-culturale”. Ca o simplă curiozitate, din perspectiva coincidenţelor involuntare, cam în aceeaşi perioadă (1936), Jan Mukarovsky pleda şi el pentru valoarea dominantă a
Page 1 and 2: „...să-i fie îngăduit cronicar
Page 3: 23 februarie, la Cluj, în „apart

"Provincia literară" în ambianţa descentralizării culturale din anii '30

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?