ARTA RUGĂCIUNII, Teofan Zăvorâtul - Prietenii Sfântului Munte Athos

Recommendations

Info

Teofan Zăvorâtul Arta rugăciunii Inima este într-o manieră negrăită, specială, legată de psihismul omului, de sufletul său. Când inima îşi opreşte bătăile, noi ştim că sufletul nu mai este în corp. În sfârşit, ceea ce ne interesează aici în mod special este faptul că inima este legată de Duh, cum spune şi Teofan: “Inima este omul din adânc, duhul. În el se află conştiinţa, ideea de Dumnezeu şi a dependenţei noastre totale de El, şi toate comorile eterne ale vieţii Duhovniceşti.” “Cuvântul inimă”, zice el, “nu trebuie înţeles numai în sensul lui obişnuit, ci în sens de 'omul interior', după cum spun şi Sf. Apostoli Pavel şi Petru: 'omul ascuns al inimii'. Este duhul după chipul lui Dumnezeu care a fost insuflat primului om, dar care dăinuie chiar după căderea în păcat.” De aceea autorilor greci le place să citeze acest text: “Omul interior (dinăuntru) şi inima sunt de nemărginită şi nemăsurată profunzime” (Psalmul 63:7). Această “inimă din adânc” este duhul omului, ceea ce misticii renanieni şi flamanzi numesc “fundul sufletului”. Acolo, în “inima din adânc” omul îl întâlneşte pe Dumnezeu faţă către faţă. Astfel putem înţelege ce vrea să zică Teofan când descrie rugăciunea ca starea celui care “stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea în inimă”. Atâta vreme cât ascetul se roagă cu mintea în cap, el foloseşte numai resursele inteligenţei omeneşti şi, la acest nivel, el nu va realiza niciodată o întâlnire personală şi imediată cu Dumnezeu. Folosindu-şi creierul omul poate afla ceva despre Dumnezeu, dar nu-l poate cunoaşte. În fapt nu poate avea loc cunoaşterea directă a lui Dumnezeu fără o iubire adâncă, iar o astfel de dragoste nu poate veni numai din creier, ci şi din întregul om înconjurător, adică din inimă. Trebuie deci ca ascetul să se coboare de la cap la inimă. Nu i se cere să îşi abandoneze puterile sale intelectuale – raţiunea este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu –, dar el trebuie să îşi coboare mintea în inimă. El începe a-şi coborî mintea în inima naturală şi de acolo în inima adâncă, în acel loc al inimii care nu mai este o realitate carnală. Acolo, în profunzimi, el descoperă mai întâi duhul semănând lui Dumnezeu şi pe care Sfânta Treime l-a insuflat în om în momentul creaţiei lui, şi cu acest duh el ajunge să cunoască Duhul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în fiecare creştin de la Sfântul Botez, chiar dacă marea majoritate dintre noi nu avem conştiinţa prezenţei Sale. În această perspectivă, scopul vieţii ascetice şi mistice constă în descoperirea harului Botezului. Cel care doreşte să înainteze în lungul drumului rugăciunii interioare trebuie “să se întoarcă în sine însuşi”, să descopere Împărăţia Cerurilor care este înăuntrul său şi astfel să treacă dincolo de frontiera care separă pe cel creat de Cel Necreat. Trei grade ale rugăciunii Aşa cum în om sunt 3 elemente, tot aşa sunt 3 grade în rugăciune 1 : - rugăciunea vocală sau trupească - rugăciunea minţii - rugăciunea inimii (sau a minţii în inimă), care este rugăciunea duhovnicească Teofan: “Voi nu trebuie să vă rugaţi numai cu ajutorul cuvintelor, ci şi cu mintea; si nu numai cu mintea, ci şi cu inima, în maniera în care mintea înţelege şi vede clar ce semnifică cuvintele, iar inima simte ceea ce inima gândeşte. Toate acestea împreună constituie rugăciunea adevărată, şi dacă unul din elemente lipseşte, fie rugăciunea este imperfectă, fie că ea chiar lipseşte. Primul fel de rugăciune, vocală sau trupească, este rugăciunea buzelor şi a limbii. Ea constă în citirea sau rostirea anumitor formule, în a îngenunchea, a sta în picioare sau a te prosterna. Este clar că o astfel de rugăciune, dacă este pur verbală sau trupească, nu este în mod real o rugăciune. Mai mult decât simplul fapt de a rosti formule, este esenţială concentrarea interioară asupra sensului pe care îl formulăm, închiderea intelectului (a minţii noastre) în cuvintele rugăciunii. Astfel se dezvoltă primul grad al rugăciunii, care în mod natural devine al doilea. Orice rugăciune verbală, pentru a fi demnă de acest nume, trebuie să fie până la un anumit punct o rugăciune interioară sau o rugăciune a minţii. 1 Rugăciunea este o realitate vie, o întâlnire personală cu Dumnezeu cel viu. Ea nu poate fi cuprinsă între limitele unei analize rigide. Aici este vorba de o clasificare generală, căci nici Părinţii nu uzează de termeni în acelaşi sens. 2
Teofan Zăvorâtul Arta rugăciunii Pe măsură ce rugăciunea se interiorizează, recitarea exterioară devine mai puţin importantă. Este suficient ca intelectul să gândească interior cuvintele fără nici o mişcare a buzelor. Se ajunge astfel ca intelectul să se roage fără să formeze nici un cuvânt. În acest timp, cei care au avansat în vederea rugăciunii vor dori uneori să facă uz de rugăciunea verbală obişnuită, dar aceasta va fi totodată o rugăciune interioară a minţii. Nu este însă suficient să se atingă gradul al doilea. Atâta vreme cât rugăciunea rămâne în cap, în minte sau în creier, ea este incompletă sau imperfectă. Trebuie ca inima să se coboare în inimă, “să găsească locul inimii”, “să se unească mintea cu inima”. Astfel rugăciunea va deveni cu adevărat “rugăciunea inimii”, rugăciunea nu a unei singure facultăţi, ci a omului întreg; suflet, duh, trup; o rugăciune nu numai a inteligenţei, a raţiunii naturale, ci una a duhului cu puterea sa particulară de a intra în contact direct cu Dumnezeu. Să remarcăm că rugăciunea inimii nu este numai una a sufletului şi a minţii, ci şi a trupului. Nu trebuie să uităm că, printre altele, inima este totodată un organ trupesc şi ea are un rol pozitiv de jucat în lucrarea rugăciunii. Acest resort clar al vieţii sfinţilor ortodocşi s-a reliefat în timpul rugăciunii, atunci când au fost transfiguraţi prin lumina dumnezeiască asemeni trupului lui Hristos pe Tabor. Rugăciunea inimii capătă două forme distincte (după Teofan): - “arzătoare, când omul se nevoieşte el însuşi să se ridice” - “spontană, când rugăciunea fiinţează şi se rosteşte singură” În primul caz conlucrează efortul conştient al omului cu harul care îl susţine în mod natural. În al doilea caz, se ridică prin ea însăşi şi este acordată omului ca un dar. Nu mai este el cel care se roagă, ci Duhul lui Dumnezeu care se roagă în el. O astfel de rugăciune, ca dar, apare din timp în timp sau poate fi necurmată. Când este necurmată, ea se produce orice ar face omul, fie că scrie, fie că citeşte; ea se prelungeşte în vis şi în somn, şi este prezentă dimineaţa la trezire. Ea nu mai este o serie de acte, ci o stare, aşa cum zice şi Sf. Ap. Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17). După Sf. Isaac Sirul: “Când Duhul îşi face sălaş într-un om, acesta nu încetează să se roage pentru că Duhul se roagă continuu în el. Astfel, fie că se află în stare de veghe, fie că doarme, rugăciunea nu se opreşte niciodată în sufletul său, şi chiar dacă mănâncă sau bea, dacă face o treabă anume, chiar dacă e scufundat în somn, parfumul rugăciunii respiră spontan în inima lui.” Ca şi stihul din Biblie: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea cântărilor 5:2). Cu plecare din acest moment, rugăciunea inimii capătă forma unei “rugăciuni mistice”, în sensul cel mai restrâns al termenului. Pe aceasta o numeşte Teofan “rugăciune contemplativă” sau “rugăciune care depăşeşte limitele conştiinţei”. În stare de contemplaţie, spune el, “intelectul (mintea) şi vederea întreagă devin captivate de un obiect spiritual atât de irezistibil încât toate lucrurile exterioare sunt uitate şi în întregime absente din conştiinţă. Mintea şi conştiinţa sunt într-o imersiune atât de completă în obiectul contemplat încât sunt ca şi cum nu le-am mai stăpâni. Teofan numeşte această stare de contemplare “rugăciunea extazului” sau “răpire”. Cei care nu au avut o experienţă personală a unei astfel de rugăciuni, nu pot înţelege ce este descris aici, tot aşa cum cei care au făcut experienţa nu mai au nevoie de cărţi pentru a înţelege. Patimile şi imaginaţia Ascetul se găseşte în faţa a două obstacole când se nevoieşte să treacă de la rugăciunea verbală la cea cu mintea în inimă: - patimile - imaginaţia “Lucrarea ascetică cea mai importantă” - scrie Teofan – “este de-a împiedica inima să se abandoneze mişcărilor pasionale, şi de a împiedica intelectul să se abandoneze gândurilor pătimaşe”. Prin cuvântul “patimă”, autorii ortodocşi nu înţeleg doar mânia şi lăcomia, care azi vin în minte marii majorităţi când se vorbeşte despre patimă. Acest termen evocă ceva mult mai vast: 3
Page 1: ARTA RUGĂCIUNII Teofan Zăvorâtul
Page 5 and 6: Teofan Zăvorâtul Arta rugăciunii
Page 53 and 54:
Teofan Zăvorâtul Arta rugăciunii
Page 55 and 56:
Page 57 and 58:
Page 59 and 60:
Page 61 and 62:
Page 63 and 64:
Page 65 and 66:
Page 67 and 68:
Page 69 and 70:
Page 71 and 72:
Page 73 and 74:
Page 75 and 76:
Page 77 and 78:
Page 79 and 80:
Page 81 and 82:
Page 83 and 84:
Page 85 and 86:
Page 87 and 88:
Page 89 and 90:
show all

ARTA RUGĂCIUNII, Teofan Zăvorâtul - Prietenii Sfântului Munte Athos

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?